LEXICONUL TEHNIC ROMÎN ELABORARE NOUĂ ÎNTOCMITĂ PRIN ÎNGRIJIREA CONSILIULUI NATIONAL AL INGINERILOR 51 TEHNICIENILOR (C. N. I. T.) DE UN COLECTIV SUB CONDUCEREA Acad. Prof. Dr. Ing. REMUS RĂDULEI 14 Ran-Rez EDITURA TEHNICĂ BUCUREŞTI, 1964 COMISIA LEXICONULUI TEHNIC ROMÎN Prof. ing. [Constantin Atanasiuj; Acad. prof. dr. ing. Ştefan Bălan; Prof. ing. loan Grosu; Acad. prof. dr. ing. Ştefan Nădăşan; Acad. prof. dr. ing. Costin A. Neniţescu; Ing. Carol Neumann; Ing. Alexandru Priadcencu, Membru corespondent ai Academiei R. P. R.; Acad. prof. ing. Nicolae Profiri; Acad. prof. dr. ing. Remus Răduleţ; Conf. ing. Oliviu Rusu. Redactor responsabil: Ing. SZABO ALEXANDRU Pregătirea manuscrisului: NÎCULESGU GABRIELA SI IVAN TEODOR Corector responsabil: BELDIANU VALERIA SI POMP1LIAN FLORIN Dat la cules 20. 11. 1964. Bun de tipar 13.05. 1964. Apărut 1964• Tiraj 2800-{-140-\-25 legate. Hfrtie velină ilustraţii de 80 g/m2, 540X84018. Coli editoriale 123,21. Coli de tipar 82,25. A. 13492/1963. C. Z. pentru bibliotecile mari 413:62—R. C.Z. pentru bibliotecile mici 413. Tiparul executat la întreprinderea Poligrafica Sibiu, Str. Nicolae Bâlcescu, nr. 17 — R.P.R. COLABORATORI Anghel Valeriu, inginer, laureat al Premiului de Stat (Materia/e de construcţie) Antonescu Ion, inginer (Geotehnică) Antoniu S. Ion, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Electrotehnică, Aparate de mâsurâ) Arie Arie, inginer (Automatica) Arizan Dan, inginer, farmacist (Chimie organică, Farmacie) Atanasiu fon, doctor inginer (Electrochimie) Atanasiu Victor, inginer (Chimie analitica) Badea Ion, inginer, conferenţiar universitar (Energetica) Barbu Virginia, doctor în Ştiinţe, profesor universitar laureată a Premiului de Stat (Paleontologie) Bădan Nicolae, inginer, profesor universitar (Industria textila, Filatura), redactor coordonator Bălan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar, academician, laureat al Premiului de Stat Bălănescu Grigore, doctor în Ştiinţe (Industria alimentara) Beca Constantin, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Geologia petrolului) Bianu V., doctor în Ştiinţe, profesor universitar (instrumente muzicale) Bistriceanu Evdochia, inginer (industria textila) Blitz Emanoil, inginer, conferenţiar universitar (Canalizări) Boerescu Cezar, inginer (Radiocomunicaţii) Braniscki Alexandru, doctor inginer (Materiale refractare) Bujeniţă Mihai (Navigaţie) Bunea Victor, inginer, laureat al Premiului de Stat (Electrotehnică) Cantuniari Cristu Ion, inginer (Maşini, Termotehnică) Cartianu Paul, inginer (Energetica), redactor coordonator Căluşiţă Mioara, inginer (Automatică) Chiţulescu Georgeta, arhitectă (Arhitectură, Urbanism) Chiţulescu Traian, arhitect, lector universitar (Arhitectură, Urbanism) Cociu Voinea, inginer, conferenţiar universitar (Industria pielăriei) Columbeanu Petru, inginer (Energetică) Constantinescu Liviu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Geofizică) Constantinescu Mircea Adrian, inginer (Hidrologie) Cosmin Gheorghe, inginer (Electrotehnică) Costăchel Aurel, inginer, conferenţiar universitar (Ţopografie, Geodezie) Costeanu George, doctor în Ştiinţe, profesor universitar _ (Chimie anorganică, Chimie fizică) | Coşniţă Cezar, | doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Geometrie) Coteţ Petre, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geografie) Cravcenco Valeriu, inginer (Maşini agricole) Damsker Dorel, inginer (Automatică) Davidescu Ion, arhiiect (Arhitectură, Urbanism) Demetrescu C. Ilie, doctor inginer (Silvicultură) Dinescu Damian, inginer (Chimie) Dodu Aristide, inginer (Industria textilă, Tricotaje) Dragnea Ovidiu, inginer, profesor universitar (Mecanică, Rezistenţa materialelor, Organe de maşini), redactor coordonator Drăgan Gleb, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Tehnica tensiunilor înalte) Duca Zoltan, inginer, conferenţiar universitar (Metalo-tehnică) Dumitrescu-Enacu Anghel, inginer, licenţiat în Matematice, lector universitar (Metalotehnică, Transporturi, Termotehnică), redactor coordonator Filotti Mircea, inginer (Agrotehnică, Agricultură) Frăsinel Gabriela, inginer (Automatică) Gabrielescu Vasile, inginer (Cai ferate) Genţiu luliu, inginer (Metalurgie) Georgescu G., candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Gheorghiţă Ştefan, inginer, asistent universitar (Construcţii) Gheorghiu A. Costin, inginer (Telefonie, Telegrafie) Gheorghiu A. Miron, inginer (Utilaje de construcţie, Tehnica militară) | Ghermănescu Mihail, | doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Matematice) Ghimpu Petre, doctor în Medicina veterinară (Chimie) Grecu Anca, inginer (Automatică) Grecu Titus, inginer, conferenţiar universitar (Maşini termice) Grigore Ion, geolog, lector universitar, laureat al Premiului de Stat (Petrografie, Geologie) Grigorescu Dan, inginer (Construcţii) Grindea Michel, inginer, profesor universitar (Industria textilă) Grumăzescu Mircea, inginer (Acustică) Gutmann Marcian, licenţiat în Matematice, asistent universitar (Matematice) Handel Petre, licenţiat în Fizică (Fizica teoretică) Heschia Hugo, inginer (Metalotehnică, Căi ferate, Navigaţie), redactor coordonator | Hrisanide Dumitru, | inginer, profesor universitar (Mine) Huhulescu Mihai, inginer (Electrotehnică) lanu Aurel, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie anorganică) Ifrim Alfons, inginer, şef de lucrări (Telecomunicaţii.) Iile Ana Maria, inginer (Industria alimentara, Cosmetica) loachim Grigore, inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Exploatarea petrolului) lonescu Corneliu Constantin, inginer (Chimie anorganica), redactor coordonator lonescu-Muscel losif, inginer, profesor universitar (Industria textila Materii prime) lonescu-Siseşti Benedict, inginer, conferenţiar universitar (Cărbuni) Istrăţoîu Rodica, inginer (Mase plastice) Klang Marcel, doctor în Ştiinţe (Chimie organica) Lazarovici Mariana, inginer (Telecomunicaţii) Lăzărescu Vasile, inginer, lector universitar (Geologie structurală) Macovei Mircea, inginer (Industria textila) Manilici Vasile, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Cristalografie, Mineralogie) Manolescu Gabriel, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului, Fizica zăcămintelor) Manoliu Ion, inginer, profesor universitar (Căi navigabile) Marcus Sergiu, inginer, laureat al Premiului de Stat (Industria pielăriei) Marin Alex., inginer (Cinematografie) Mariş Marius, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Căi ferate) Mihail Dan, inginer, conferenţiar universitar (Topografie) Mihail Medy, inginer (Industria cărbunelui) Mihăilescu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geologie, Mine, Petrol), redactor coordonator şi coordonator tehnic Mihăilescu Ştefan, inginer, conferenţiar universitar (Utilaje de construcţie) Mihăilescu Tiberiu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Geometrie) Miilea Aurel, inginer (Radiocomunicaţii, Electronică) Mirea Niculae, inginer (Automatică) Missirliu Elisabeta, doctor în Ştiinţe, asistentă universitară (Paleontologie) Mitran Grigore, inginer, conferenţiar universitar (Căi ferate ) Moldovan Vasile, inginer, lector universitar (Chimie), redactor coordonator Mureşan Traian, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesător ie) Nemoianu Constantin, inginer, şef de lucrări (Telecomunicaţii) Nerescu ion, inginer, conferenţiar universitar (Termo-tehnică) Neumann Carol, inginer, laureat al Premiului de Stat, (Coordonator general) Nicolaescu Mihai, inginer (Industria alimentară) Oţel Ion, doctor în Medicina veterinară (Industria alimentară) Panaitescu Cornelia, inginer (Industria cărbunelui) Papadache Ion, inginer, asistent universitar (Automatică) Patrulius D., candidat în Ştiinţe, asistent universitar (Stratigrafie) Peter Andrei, inginer (Metalotehnică, Organe de maşini) Petre Augustin, inginer (Aviaţie) Petrescu Gheorghe, inginer, profesor universitar (Energetică, Electrotehnică) Pivniceru Constantin, inginer (Cinematografie) Popa Virgil, inginer (Construcţii) Popescu Emanoil, inginer (Materiale de construcţie) Popescu Mircea, inginer (Telecomunicaţii) Popescu Ovidiu, inginer (Industria alimentară) Popovăţ Mircea, doctor în Ştiinţe (Pedologie) | Popp Dragoş, | inginer (Construcţii civile, Organizarea şantierelor) Posea Niculae, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, lector universitar (Rezistenţa materialelor) Răduleţ Remus, doctor inginer, profesor universitar, academician, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Electrotehnică), redactor responsabil Russin Constantin, inginer (Exploatarea petrolului, Foraj) Sachelarie Paul, inginer (Construcţii) Samoilă M., inginer (Chimie) Sebeşan Ştefan, inginer, profesor universitar (Căi ferate) Sergiescu Viorel, inginer (Electricitate, Fizica solidului) Slave T., inginer (Industria alimentară) Suciu Gheorghe, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Industria petrolului) Şarlea Ion, candidat în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Electrotehnică) Şeptilici Râul, inginer, conferenţiar universitar (Optică, Măsuri) Şerbănescu Ion, doctor în Ştiinţe (Geobotanică) Ştefănescu Ion, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesător ie) Ştefănescu-Nica Constantin, inginer (Construcţii, Materiale de construcţie), redactor coordonator Ştefănescu Niculae, inginer, conferenţiar universitar (Electricitate) Tărăboiu Vasile, inginer, conferenţiar universitar (Organe de maşini) Teodorescu Petre, inginer, conferenţiar universitar (Tu-nele) Teodorescu P. Petre, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Rezistenţa materialelor, Elasticitate) Teodosiu Cristian, inginer, asistent universitar (Reo-togie) Timotin Alexandru, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Electrotehnică), redactor coordonator Tocan Ion, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului) Torje Ion, inginer (Industria textilă) Trestianu Sorin, inginer (Termodinamica chimică) Trofin Elena, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, lector universitar (Hidraulică) Trofin Petre, inginer, conferenţiar universitar (Alimentări cu apă) Ţilenski Silviu, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Chimie, Coloizi) Ţiţeica Radu, doctor în Ştiinţe, inginer, licenţiat în Matematice, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Chimie fizică), redactor coordonator Ţugulea Andrei, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Electrotehnică), redactor coordonator Vanei Gheorghe, inginer, profesor universitar (Prepararea minereurilor). Vissarion Alexandru, inginer, profesor universitar (Siderurgie, Metalurgie, Metalografie) Vîntu Valeriu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Chimie organică) Vlădoianu Romeo, inginer (Metalotehnică) Voinescu Victor, comandor (Navigaţie) Zaharia Simion, inginer (Cinematografie) Zamfirescu Ion, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice (Tehnică militară, Armament) Zwecker Hugo inginer (Metalotehnică, Metalurgie, Industria lemnului), redactor coordonator I. ABREVIAŢII ant. antonim col. coloană const. constant, constantă d. densitate d- dextro- gr. at. greutate atomică gr. mol. greutate moleculară gr. sp. greutate specifică 1- levo- m- meta- mol. moleculă nr. at. număr atomic o- orto- P- para- p., pp. pagină, pagini p.f. punct de fierbere pl. plural p.s. punct de solidificare p.t. punct de topire sin. sinonim sing. singular v., V. vezi var. variantă S-au folosit în Lexicon simbolurile standardizate II. ABREVIAŢII PENTRU DISCIPLINELE REPREZENTATE ÎN LEXICON A Agr.........................Agrotehnică (Agronomie, Maşini şi instalaţii agricole, Agricultură) A//m. apa...................Alimentări cu apă Arh. ....................Arhitectură Arta .......................Artă Arte gr.....................Arte grafice Astr........................Astronomie Av* ........................Aviaţie (Construcţii aeronau- tice, Navigaţie aeriană) B Bet.......................... Beton BJoJ......................... Biologie Bot.......................... Botanică ţpd- .......................Cadastru >ano'.......................Canalizare ...................Cartografie ’ ■.........................Căi ferate (Construcţia de căi ferate, Circulaţie, Ex-Chim ploatare) ...................Chimie (Generalităţi, Chimie analitică, Chimie anorga- Chim. biol. - n.ică' Chimie or2anică) Chim. fiz, Cinem. C/c. e. C/c. pr. C/c. t. C/c. y. Chimie biologică Chimie fizică Cinematografie Calculul erorilor Calculul probabilităţilor Calculul tensorial Calculul vectorial Cs.........................Construcţii (Construcţii ci- vile şi industriale, Fundaţii şi terasamente, Construcţii metalice) D Desen......................Desen Drum.......................Drumuri E Ec.........................Economie E/t........................Electricitate şi Electrotehni- că (Aparataj, Electrochimie, Electronica industrială, Tracţiune, Distribuţie, Utilaj electric, Maşini electrice, Transport) Energ......................Energetică Expl.......................Explozivi ExpL petr..................Exploatarea petrolului (Fo- raj, Extracţie, Fizica zăcămintelor, Explorări) F Farm....................... Farmacie (Produse farma- ceutice, Chimie galenică, Chimie farmaceutică) Fiz........................Fizică (Fizică generală, Acus- tică, Optică, Fizică moleculară şi atomică) Fotgrm.....................Fotogrammetrie Foto.......................Fotografie Fund.......................Fundaţii G Gen........................Generalităţi (Simboluri) <#şq boţ, Geobotanică Geochim....................Geochimie Geod.......................Geodezie Geofiz.....................Geofizică Geogr......................Geografie (Geografie fizică, Geomorfologie) Geol. .....................Geologie (Geologie gene- rală, Hidrogeologie, Geologie economică, Geologie tehnică, Geologie structurală) Geom.......................Geometrie (Geometrie ana- litică, Geometrie în plan şi în spaţiu, Geometrie descriptivă şi perspectivă) Geot.......................Geotehnică H Hidr.......................Hidraulică (Hidraulică sub- terană, Hidrologie, Mecanica fluidelor) Hi drot. . . ..............Hidrotehnică (Construcţii hidrotehnice, Irigaţii, Baraje, Căi navigabile) I lg. ind....................Igienă industrială II.........................Iluminat lud. olim..................Industria alimentară (Indus- tria tutunului, Industria uleiurilor şi a grăsimilor, Cosmetică) Ind. cb. . . . . . . . Industria cărbunelui Ind. chim, . Y . Y. Industrii chimice (Tehnolo- gie organică, Tehnologie anorganică, Mase plastice, Chimia petrolului, Coloranţi, Aparate de control, Industrii chimice speciale, Procedee şi aparate, Industria cauciucului, Fungicide) Ind. hîrt........... Industria hîrtiei şi a celulozei Ind. lemn.................Industria lemnului Ind. petr.................Industria petrolului Ind. piei. ....... Industria pielăriei Ind. st. c................Industria sticlei şi a ceramicii ind. text.................Industria textilă (Filatură, Tricotaje, Ţesătorie, Materii prime) Ind. ţar..................Industrii ţărăneşti Inst. conf. ...............Instalaţii de confort (Venti- laţie, Condiţionare, Calorifer) Inst. san..................Instalaţii sanitare L Log. . ........ Logică M Mat. .f....................Matematice (Aritmetică, Al- gebră, Trigonometrie, A-naliză matematică, Teoria mulţimilor) Mat. cs.................... Materiale de construcţie (Industria cimentului, Materiale refractare, Lianţi) Mec................. . . . Mecanică Mec. fl....................Mecanica fluidelor Meteor.....................Meteorologie Mefg.......................Metalurgie (Metalurgie fizi- că, Siderurgie, Metalurgia neferoaselor) Mett.......................Metalotehnică (Prelucrare, Utilaj, Turnătorie, Produse metalice, încercări de materiale) M/ne.......................Mine (Exploatare, Utilaj mi- nier, Aeraj, Prospecţiuni şi explorări) Mineral....................Mineralogie (Cristalografie) Ms.........................Măsuri şi Unităţi de măsură Mş................ Maşini (Maşini de forţă, Me- canisme, Maşini - unelte, Maşini de lucru, Organe de maşini) N Nav. ......................Navigaţie (Navigaţie fluvia- lă şi maritimă, Construcţii navale) Nomg. .....................Nomografie O Opt. ......................Optică (Optică industrială şi instrumentală) P Paleont.................... Paleontologie Ped........................ Pedologie Petr. . . . . . . . . . . Petrografie Pisc....................... Piscicultură, Pescuit Plost......................Plasticitate Pod......................... Poduri (de lemn, metalice, de zidărie,, etc.) Poligr..................... Poligrafie Prep. min.................. Prepararea mecanică (a mi- nereurilor şi a cărbunilor) R Rez. mat................... . Rezistenţa materialelor (Elas- ticitate) S Silv........................ Silvicultură Stand......................Standardizare St. cs.....................Statica construcţiilor (Sta- bilitate) St. . . . Y................Statistică S tratigr..................Stratigrafie T Tehn.......................Tehnică (Generalităţi) Tehn. med..................Tehnică medicală Tehn. mii..................Tehnică militară (Arma- ment, Fortificaţii, Gaze) Te/c.......................Telecomunicaţii (Telefonie, Radiocomunicaţii, Televiziune, Telegrafie, Electronică) Termot.....................Termotehnică, Industria fri- gului Tnl........................Tunele Topog......................Topografie Transp.....................Transporturi (rutiere, fero- viare, navale, aeriene) U Urb........................Urbanism Ut.........................Utilaj Z Zool.......................Zoologie Zoot....................... . Zootehnie R,r;P,p i. Rana. Nav.: Procedeu de navigaţie iperbolica (v. sub Navigaţie 2) bazat pe măsurarea diferenţei defaza — măsurată la bordul navei — între emisiunile a două staţiuni de la uscat. Cele două staţiuni, una numită principala, iar a doua aservită, emit fiecare cîte două unde întreţinute, prima de frecvenţe şi F2, iar a doua, de frecvenţe Fi şi F'v între cele* două pe.echi de frecvenţe există relaţia .F^i^+40 cicli şi F'%—Fa—40 cicli, iar F1i-F2—Fe e numită frecvenţă de comparaţie. Un receptor special montat la bord recepţionează cele patru unde şi măsoară diferenţa de fază. Această diferenţă de faza rezultă din formula: vativă nu e restituită de acesta în cantitatea absorbită. Randamentul, care creşte cînd pierderile procentuale scad, poate fi exprimat sub una dintre formele: Aa sînt distanţele respective dintre navă şi cele două staţiuni emiţătoare, iar A, e lungimea de undă de comparaţie, corespunzătoare frecvenţei de comparaţie F(. Din formulă rezultă că diferenţa de fază e funcţiune de diferenţa distanţelor dintre navă şi cele două staţiuni de emisiune, deci locul geometric al tuturor navelor cari vor măsura aceeaşi diferenţă de fază e o iperbolă avînd ca focare cele două staţiuni emiţătoare. Pentru a face punctul navei sînt necesare două instalaţii, deoarece o singură instalaţie dă numai un fascicul de iperbole. Punctul navei se va afla la una dintre inter-secţiunile a două iperbole corespunzătoare diferenţelor de fază măsurate. Alegerea punctului de intersecţiune se face pe baza punctului estimat al navei. Frecvenţele folosite pînă în prezent au fost 1620"*1785 kF-lz. Bătaia de zi realizată de astfel de instalaţii e de circa 55 Mm cu puteri de cîţiva waţi şl antene de 20 m. Precizia punctului obţinut e de ordinul a cîţiva metri Ia 55 Mm distanţă. 2* Rand, pl. rânduri. Ind, text.: Marginea unei pete, pe un material textil. Randalierâ. pi. randaliere. Mett..* Sin. Moletă (v. Mo-ieta 1). 4* Randalinare. Mett.: Sin, Moletare (v. Moletare 1); ■s.in, (parţial) Striere. Ig^^^HdoIîriâ, pl. randaline. Mett.: Sin. Moletă (v. Mo- vai^6’ ^anc*aîlîenti pl* randamente. 1. Tehn.: Raportul dintre unei mărimi scalare conservative (de ex.: putere, utilă Ho ,maS^xSarc‘nă electrică, etc.) restituită sub formă si dintre v? , em tehnic (de ex.: o maşină, un aparat, etc.) dampntiii ; arţa aceleiaşi mărimi absorbite de acesta. Ran-YcanutPr^6 era ^ec‘ mărimi scalare şi conservative număr si c-ari pot fi exprimate printr-un singur tehn ir#* Î7nia+ naza m t'mpul transformărilor din sistemele fra- nrpti.m0 el ^ nu *a mărimile scalare neconservative si într-un .a;tens'uune? electrică, turaţia, etc.), cari pot varia creste într-un 6m ,c izolat (presiunea unui fluid poate descreşte* "etc ^°mPresor; tensiunea electrică poate creşte sau deoare^mînntU* UnU-' s‘stem tehnic e totdeauna subunitar, » urma pierderilor, nici o mărime scalară conser- în cari Au e valoarea utilă a mărimii scalare conservative restituite, A e valoarea aceleiaşi mărimi absorbite, iar suma pierderilor sistemului tehnic considerat. Exemple: randamentul unui motor electric e raportul dintre puterea stereomecanică utilă pe care o cedează motorul la arborele său şi puterea electromagnetică absorbită de ei pe la bornele de alimentare; randamentul unei căldări de abur e raportul dintre energia conţinută în aburul debitat de aceasta şi energia chimică a combustibilului introdus în acest scop în focar. Un sistem tehnic funcţionează adeseori în condiţii cari diferă de condiţiile alese ca referinţă. în acest caz se poate defini şi un randament al sistemului, ca raportul dintre mărimea conservativă restituită efectiv de sistem şi mărimea pe care ar restitui-o, dacă sistemul ar avea regimul, respectiv ciclul de funcţionare, corespunzător condiţiilor de referinţă; de exemplu, randamentul diagramei ciclului unui motor termic. în general, la un sistem tehnic se deosebesc randamente parţiale (v.) şi randamentul total (v.), numit şi randament econom ic sau randament efectiv. La agregate, grupuri de maşini sau instalaţii se determină şi un randament global (v.), numit şi randament general. La procese tehnologice sau la pompe termice, randamentul se numeşte, de obicei, eficienţa. După mărimea la care se referă, se deosebesc: randament energetic, care uneori se transformă într-un raport de p u t e r i sau de lucru mecanic; randament termoener getic, care poate fi raportul unor cantităţi de căldură sau al unor entalpii; randament hidraulic, ca raport de înălţimi; randament de viteza, care la elice se numeşte randament periferic; randament în greutate, eventual exprimat sub forma de randament masic; randament volumic, numit şi randament volumetric. în unele cazuri, prin randament se înţelege „efect util". Randament energetic: Raportul dintre energia utilă restituită de un sistem tehnic (maşină, căldare de abur, etc.) şi dintre energia absorbită de acesta într-un anumit interval de timp. Dacă energia considerată e energie liberă şi intervalul de timp e egal cu unitatea (de obicei secunda), acest raport se numeşte randament de putere, iar uneori numai randament (în sens restrîns). Randamentul energetic poate fi parţial, total sau global. Randament indicat: Raportul dintre puterea indicată a unei maşini de forţă, dedusă din diagrama indicată, şi puterea teoretică, la maşinile de forţă motoare, respectiv puterea absorbită, la maşinile de forţă generatoare (de ex. la pompe). Randament 2 Randament La motoarele cu abur, randamentul indicat r\i e produsul dintre randamentul termodinamic r\ţ^ şi randamentul termic v\f, adică şi are valoarea medie 0,1 * * *0,3; la motoarele cu abur ale locomotivelor, randamentul indicat are valoarea medie 0,065*• *0,15. Lamotoare/e cu ardere interna, randamentul indicat V);. e produsul dintre randamentul termic y\i şi gradul de perfecţiune al diagramei , adică *)/=VI/ - şi are valoarea medie 0,30***0,50. La maşini de forţa generatoare, cum sînt maşinile hidraulice şi pneumatice cu piston (de ex. la pompe sau la compresoare), randamentul indicat r\. e produsul dintre randamentul volumic şi randamentul hidraulic r\h, respectiv randamentul de refulare y\r (care, în cazul gazelor, corespunde randamentului hidraulic al lichidelor), adică ’ resPectiv *î/=W 1 şi are valoarea medie 0,82-*'0,96, la pompe, şi 0,72---0,94, la compresoare. Randamentul indicat al compresoarelor poate fi adiabatic sau isotermic, după felul fazei de compresiune a ciclului.— Randamentul adiabatic indicat, al unui compresor cu compresiune adiabatică, are valoarea medie Y3/^=0,9---0,94. Această valoare rezultă din considerarea pierderilor aerodinamice (frecări în canalele de aer şi în organele de distribuţie, la aspiraţie şi la refulare), a pierderilor volumice (scăpări de aer provocate de defecte de etanşeitate), a pierderilor datorite compresiunii reale. — Randamentul isotermic indicat, al unui compresor cu compresiune isotermică, are valoarea medie =0,72**'0,80. Această valoare rezultă din considerarea aceloraşi pierderi ca la compresorul cu compresiune adiabatică, cu observaţia că, în acest caz, pierderile datorite compresiunii reale sînt diferite. Randament indus: Raportul dintre puterea utilă şi puterea absorbită de un element de pală al unei elice de avion, situat la distanţa r de axa de rotaţie a acesteia. Acest randament se determină cu relaţia: VâT în care dr e tracţiunea produsă de elementul de pală, V e viteza de înaintare a elicei, dM e cuplul absorbit de elementul de pală, Q e viteza unghiulară a elicei, iar v şi co sînt viteza de deplasare şi viteza unghiulară pe cari elementul^de pală le comunică particulelor de aer pe cari le traversează. în general, pentru o elice oarecare, acest randament variază cu r; dar la elicea cu randament optim, pentru care pierderea de energie e minimă, randamentul indus e constant în lungul palei şi se determină cu relaţia: 1 1+- Constanta k are o expresie complicată; cu aproximaţiile admise în practică, ea poate fi pusă sub forma: 1-A2 Ir 1-f A2 A2 unde A e valoarea pasului aerodinamic la vîrful palei elicei, iar e încărcarea medie, definită prin relaţia: T ~Z ’ ^ 7zRW2 în care T e tracţiunea totală a elicei, p e masa specifică a aerului, R e raza elicei şi V e viteza de înaintare. Astfel, randamentul indus devine 1 7Î<= 1 + 1 4 1 4-A2 1-A2 In ^ A2 Randament mecanic: Raportul dintre energia utilizabilă a unei maşini şi această energie adunată cu pierderile mecanice (pierderi de energie prin frecare, de exemplu în lagăre» în ghidaje, în mecanisme şi în instalaţii auxiliare) din maşină. Sin. Randament organic. Randamentul mecanic al maşinii de forţa generatoare e cîtul diferenţei dintre energia absorbită (consumată) şi pierderile prin frecări, prin energia absorbită la arborele motor al maşinii. Randamentul mecanic al unei maşini de forţă generatoare se exprimă prin relaţia: P. în care Pa e puterea absorbită la arborele motor şi Pi e puterea indicată. în cazul maşinilor hidraulice şi pneumatice, puterea indicată are expresia: QtfH+H) p. respectiv (CP) 75 Qey(H + Hg) P; *(kW) 102 unde Q (în m3/s) e debitul efectiv, y (>n kg/m3) e greutatea specifică a fluidului, H e înălţimea netă de ridicare, (în m) e echivalentul în înălţime al sumei pierderilor hidrodmamice sau aerodinamice. Valorile medii ale randamentului mecanic sînt: 0,88--*0,95, la pompe hidraulice cu piston; 0,70***0,95, la pompe hidraulice cu rotor; 0,95--*0,97, la turbocompresoare de aer; 0,80--*0,95, la compresoare de aer cu piston ; 0,95-*-0,97, la ventilatoare de aer, etc. Randamentul mecanic al maşinii de I u c r u e raportul dintre puterea utilizabilă a unei maşini de lucru şi această putere adunată cu pierderile mecanice din maşină. Randamentul mecanic al unei maşini de lucru poate fi exprimat prin relaţia: n I I rbni ’ /=1 în care yj y e randamentul mecanic al fiecăruia dintre organele în serie prin cari se transmite mişcarea, Astfel, la determinarea randamentului mecanic al unei maşini de lucru trebuie să se ţină seamă de randamentele elementelor componente, cari, în general» au următoarele valori, medii: 0,96---0,98, la transmisiuni prin curele; 0,97’-*0,99, la transmisiuni prin angrenaje cu roţi dinţate; 0,96, la transmisiuni cu lanţuri; 0,96***0,98, la lagăre de alunecare; 0,995, la lagăre de rostogolire (rulmenţi), etc. Randamentul mecanic al motorului e raportul dintre energia efectivă la arborele motor al unei maşini de forţă .motoare şj această energie, la care s-au adăugat pierderile mecanice din motor (v. fig. /). Randameftt 3 Randament La motoare cu piston, randamentul mecanic se determină cu relaţia: __ u p. ’ în care Pu e puterea efectivă (utilă) la arborele motor, iar P,* e puterea indicată dedusă, la motoarele termice, hidraulicesau eoli- 0» 1 ene, din diagrama indicată a maşinii. Valorile medii ale randamentului mecanic sînt: 0,85-*-0,95, la motoarele cu abur orizontale, şi 0,75-'-0,90, la motoarele cu ardere internă, etc. La turbine termice, randamentul 0 mecanic se exprimă prin relaţia: p I. Curba randamentelor meca- y, _____^ , nice ale unui motor cu ardere m Pj interna. în care P„ e puterea efectivă la n> turaţie; ”n,) randament , , , . . . ~ mecanic, arborele turbinei, iar P. e puterea internă (v. sub Randament intern). Valorile medii ale randamentului mecanic al turbinei termice sînt: 0,94**-0,99, la turbine cu abur, şi 0,85*«*0,95, la turbine cu gaz. La turbine hidraulice, randamentul mecanic se exprimă prin relaţia: în care P^ e puterea efectivă (utilă) la arborele turbinei, iar Phe puterea hidraulică netă (adică puterea brută înmulţită cu randamentul hidraulic al turbinei). Valoarea medie a randamentului mecanic al turbinelor hidraulice e 0,94***0,99. La roţi eoliene, randamentul mecanic are valoarea 0,60-**0,90. Randamentul mecanic a I vehiculului e raportul dintre puterea la roţile motoare sau Ia cîrligul de tracţiune al vehiculului (în cazul vehiculului motor care remorchează vehicule-remorci) şi dintre puterea efectivă la arborele motor al motorului de antrenare al vehiculului. La un vehicul, randamentul mecanic e produsul dintre randamentele mecanice ale fiecărui organ al vehiculului prin care se transmite mişcarea (cu sau fără transformare) de la motor la sistemul propulsor (de ex. roţi motoare), respectiv •a cîrligul de tracţiune. Valorile medii ale randamentului mecanic al unui vehicul sînt: 0,80-”0,90, la locomotive Diesel; O.SZ—O^S, la locomotive electrice; 0,80“*0,85, la autovehicule; 0,50-0,65, I a nave (v. şl sub Randamentul total al propul-siunii navei), etc. La o locomotiva cu abur, randamentul mecanic e raportul dintre puterea efectivă la cîrligul de tracţiune şi puterea indicată în cilindrii motorului cu abur. Valoarea medie a randamentului mecanic al locomotivei e 0,80--*0,90. Randament organic: Sin. Randament mecanic (v.). Randament termodinamic: Raportul dintre lucrul mecanic ■ndicat (dedus din diagramă) şi lucrul mecanic teoretic, fără Pierderi, produs conform ciclului teoretic după care funcţionează o maşină (de ex.: ciclul Rankine, Diesel, Otto-Beau de Rochas, Sabathe, etc.). Randamentul termodinamic r\th, numit şi grad de per-ecţiune al diagramei, se exprimă prin formula: _ Li ţ ^ Lo ' ,n care L. e lucrul mecanic indicat, iar jL0 e lucrul mecanic teoretic. Valorile medii ale randamentului termodinamic sînt: 0,5-‘-0,8 Ia motoare cu abur (cu piston); 0,4--*0,9 la motoare cu ardere internă; etc. La un motor termic, randamentul termodinamic se mai numeşte randament al diagramei, acesta fiind raportul dintre lucrul mecanic calculat prin planimetrarea diagramei reale (indicate) a ciclului şi lucrul mecanic calculat prin planimetrarea diagramei teoretice a acelui motor. Randamentul propulsiunii: Raportul dintre produsul tracţiunii prin viteza de înaintare a elicei, şi puterea consumată în acest scop. Acest randament se exprimă prin relaţia: 1 Y)~ 1 + 0,5 v'/v ’ în care v' e creşterea de viteză imprimată fluidului de elice, iar v e viteza axială a elicei prin fluid. Practic, acest randament se exprimă cum urmează: Tv unde T e tracţiunea, v e viteza axială a elicei prin fluid, iar L e lucrul mecanic consumat pentru producerea tracţiunii. Randamentul radiaţiei electromagnetice: Raportul dintre puterea activă radiată de o antenă electromagnetică, şi puterea activă totală primită de ea, la o anumită frecvenţă. Randament de putere. V. sub Randament energetic. Randament termoenergetic: Raportul dintre căldura cedată şi cea absorbită de un sistem tehnic, eventual considerînd entalpiile cari intervin sau echivalentul în căldură al lucrului mecanic corespunzător. Randament termic: Raportul dintre echivalentul în căldură al lucrului mecanic efectuat într-o maşină termică teoretică (funcţionînd fără pierderi, conform ciclului teoretic), şi dintre entalpia agentului motor, obţinută prin arderea unui combustibil. La motoarele cu ardere internă, agentul motor e complexul produselor de ardere, pe cînd la motoarele cu ardere externă se foloseşte un agent motor fluid intermediar (de ex.: abur, aer cald). La motoarele cu abur, şi anume la motoarele cu piston şi la turbine, randamentul termic se exprimă prin relaţia: _ 8l~~02 _ ^^0 ^ 0i Qi în care ^4=1/427 e echivalentul în căldură al unităţii de lucru mecanic, L0 e lucrul mecanic efectuat teoretic în motor funcţionînd fără pierderi, conform ciclulului teoretic),01=/1 — JO e diferenţa dintre entalpia aburului la intrarea în motor It şi entalpia apei de alimentare 70, iar Q2=^2~~^o e diferenţa dintre entalpia aburului Ia ieşirea din motor /2 şi entalpia apei de alimentare J0. La motoarele cu ardere interna (motoare cu autoaprindere, motoare cu electroaprindere, motoare cu cap incandescent, turbine cu gaz), randamentul termic are expresia: în care Q e entalpia gazelor produse prin arderea combustibilului în cilindrul motorului cu piston, respectiv în camera de combustie a turbinei. Randamentul termic depinde de ciclul de funcţionare al maşinii (v. sub Randamentul ciclului energetic). La turbinele cu abur, randamentul termic se exprimă prin relaţia: 632 860 ~ B^ÎF ' în care Bcp (în kg/CPh) sau 5kw (în kg/kWh) e consumul de abur, raportat la puterea utilă a turbinei; H' e căderea de Randament 4 Randament entalpie de la intrarea ptnă Ia ieşirea aburului, şi are expresia: [kcal/kg], pentru turbine cu contrapresiune, sau expresia: [kcal/kg], pentru turbine cu condensaţie (fără preîncălzirea apei în căldare, fără supraîncălzire intermediară şi fără prelevare de abur), unde Ix e entalpia aburului de admisiune, /4eentalpia aburului de contrapresiune (la emisiune), /5 e entalpia condensatului. La turbine cu condensaţie, cu preîncălzirea apei de alimentare, cu supraîncălziri intermediare sau cu prelevare de abur, ca şi Ia turbinele cu abur de emisiune, randamentul se calculează ţinînd seamă de pierderile caracteristice ale acestor turbine, ceea ce modifică valoarea Pcp sau Randament termic teoretic: Sin. Randament termic (v.). Randament termic real: Sin. Randament indicat (v.). Randament intern: Raportul dintre căderea de entalpie într-o turbină cu abur şi căderea teoretică de entalpie în acea turbină (dacă transformările de stare ale aburului, în timpul compresiunii şi expansiunii, ar fi riguros adiabatice). Randamentul intern se determină cu relaţia: Hi rio în care Recăderea reală de entalpie (corespunzătoare lucrului mecanic util între limitele de presiune px şi p2 ale aburului, la intrarea şi Ia ieşirea din turbină), iar H0 e căderea teoretică de entalpie, adică fără pierderile interne din turbină (v. sub Turbină cu abur). Astfel: (AH-M-VM4+A5). unde hx sînt pierderile în ajutajele statorului, h2 sînt pierderile în paletele rotorului, hz e echivalentul în căldură al energiei cinetice a aburului Ia emisiune (adică pierderile de entalpie la ieşirea din turbină), &4eechivalentul în căldură al pierderilor mecanice (prin frecări în lagăre sau prin efect de ventilaţie), iar hB e echivalentul în căldură al pierderilor de materiale (scăpări de abur prin interstiţii). Valoarea medie a randamentului intern al turbinei cu abur e de circa 0,82***0,90. La turbinele cu mai multe etaje (trepte), randamentul intern se calculează pentru fiecare etaj în parte, dar pierderile interne totale sînt mai mici decît suma pierderilor tuturor etajelor, deoarece o parte a pierderilor de entalpie dintr-un etaj superior reprezintă cîştig de căldură pentru etajul inferior. Uneori, randamentul intern al turbinei cu abur se numeşte şi randament i n d i c a t, deşi nu se deduce dintr-o diagramă reală a ciclului (deoarece o astfel de diagramă nu poate fi înregistrată, adică „ridicată" cu un indicator). Randament periferic: Raportul dintre căderea reală de entalpie în etajul unei turbine cu abur, fără a ţine seamă de pierderile interne mecanice şi de cele de material, şi dintre căderea teoretică de entalpie în acea turbină (transformările de stare, în timpul compresiunii şi al expansiunii, fiind considerate riguros adiabatice). Randamentul periferic se exprimă prin relaţia: Jl± P Hn g0-(VfVfft3) Ha 2o o în care H0 e căderea teoretică de entalpie (adică fără pierderi irrterne în turbină), h± sînt pierderile de entalpie în ajutajul statorului, h2 sînt pierderile de entalpie în paletele rotorului, iar h3 e echivalentul în căldură al energiei cinetice a aburului Ia emisiune. Randamentul periferic are următoarea expresie în funcţiune de viteze: unde u e viteza periferică a rotorului, 5jc*=ci cos ai±c2 cos a2 e suma vitezelor relative ct şi c2ale etajelor turbinei (ax şi a2 sînt unghiurile formate de vitezele cx şi c% cu direcţia vitezei periferice a rotorului), iar c\ are expresia:"* (#*+#„), Hy fi ind căderea de entalpie Ia admisiunea aburului şi H0 fiind căderea teoretică de entalpie într-un etaj al turbinei. Expresia randamentului periferic e folosită, în special, la turbinele cu acţiune. Randamentul periferic al elicei: Ra- portul dintre viteza periferică rezultată (viteza periferică absolută, din care se scade viteza indusă) şi dintre viteza periferică absolută. Randamentul periferic al elicei se exprimă prin relaţia: O) — 0)/ în care co e viteza periferică absolută, iar co' e viteza indusă. Sin. Randament de ventilaţie. Randamentul ciclului energetic: Raportul dintre căldura consumată de un motor termic, pentru efectuarea lucrului mecanic corespunzător ciclului, şi căldura primită în timpul acestui ciclu. Ciclurile motoare lor termice fiind ireversibile, randamentul lor termic e mai mic decît randamentul ciclului ideal Carnot (v. fig. II), care e reversibil şi al cărui randament e independent de agentul motor, depinzînd numai de diferenţa dintre temperaturile celor două rezervoare de căldură ale ciclului. Randamentul oricărui ciclu termic rezultă din expresia: »= 1-A Si ' în care Q2 e căldura cedată şi Qx e căldura primită de motor ; expresia randamentului fiecărui tip de ciclu, în funcţiune de mărimile caracteristice, diferă însă după modul în care se efectuează transformarea de stare a agentului motor, în fiecare fază a ciclului. Randamentul termic al ciclului ideal Carnot, constituit din două adia-bate şi două isoterme, e li. Ciclul Carnot, în reprezentare p-V (diagrama mecanica). Qi) căldură primită; Q2) căldură cedata; 1-2 şi 3-4) isoterme; 4-1 şi 2-3) adiabate. Qj) căldură primită de apa din căldare; unde T2 şi T± sînt temperaturile absolute ale celor două transformări isoterme, adică ale celor două rezervoare termice (rece, respectiv cald). Randamentul termic al ciclului Rankine (v. fig. III), care se consideră la motorul cu abur (motor cu piston sau turbină), Qa) căldură cedată în condensator; x) titlul fluidului motor; 1'-1) încălzirea apei (iso-bară); 1-2) vaporizarea apei în căldare (iso-bară); 2-3) expansiune adiabatică; 3-4) emi-. siune isobară şi isotermică în condensator; 4-V) refularea apei în căldare. Randament 5 Randament corespunde ciclului constituit din două adiabate şi două iso-bare, la motorul cu emisiune în atmosferă (evacuarea liberă), respectiv din două adiabate, o isobară şi o isobară-isotermă, |a motorul cu condensator, şi se exprimă prin relaţia: * .h-u, Wo în care şi -^2sentafpiiTea.buruIui la intrareaşi la ieşireadin motor, iar I0 e entalpia apei de alimentare a căldării de abur. Randamentul termic al ciclului Otto-Beau de Rochas (v. fig. IV), care se consideră la motoare cu electroaprindere IV. Ciclul Otto-Beau de Rochas, în reprezentare p-V, Qi) căldură primită; Q*) căldură cedată; 1 -2 şi 3-4) adiabate; 2-3 şi 4-1) isocore; 5-1) isobară; pa) presiune atmosferică; Vs) volum corespunzător spaţiului mort; Vc) volum corespunzător cursei pistonului. la motoare Diesel cu injecţie mecanică), corespunde ciclului constituit din două adiabate (la compresiune şi Ia expansiune), din două isobare (Ia ardere şi la admisiune) şi din două isocore (Ia ardere şi Ia evacuare), şi se exprimă prin relaţia: _____W-1 .....- , în care s0, v şi 9 sînt aceleaşi simboluri ca mai sus, iar —pypz e raportul dintre presiunea la începutul arderii isobare (p2, în punctul 2' din diagramă) şi presiunea la începutul arderii isocore (p2, din punctul 2 din diagramă). Randamentul termic al ciclului Humphrey, care se consideră laturbinelecu gaz, corespunde ciclului cu evacuarea isobară şi arderea isobară sau isocoră, şi se exprimă prin următoarele relaţii: la ciclul cu ardere isobară (v. fig. VII), care e cel mai răspîn-dit (în special la avioanele cu reacţiune), randamentul termic are expresia: V. Ciclul Diesel, în reprezentare p-V. Qx) căldură primită; Qa) căldură cedată; 1-2 şi 3-4) adiabate; 2-3 şi 5-1) isobare; 4-1) isocoră; pa) pre siune atmosferică; Vs) volum corespunzător spaţiului mort; Vc) volum corespunzător cursei pistonului. V ,1-v VII. Ciclul Humphrey, cu ardere isobară, în reprezentare p-V. Qx) căldură primită; Qa) căldură cedată; 1-2 şi 3-4) adiabate; 2-3 şi 4-1) isobare. identică cu expresia randamentului ciclului unui motor cu electroaprindere, e0=P,1/F2 fiind raportul de compresiune al compresorului turbinei; la ciclul cu ardere isocoră (v. fig. VIII), randamentul termic e = 1-ve 1-v_ (motoare cu explozie), corespunde ciclului constituit din două adiabate (Ia compresiune şi la expansiune), doua isocore (la ardere şi la evacuare) şi o isobară (Ia admisiune), şi se exprimă prin relaţia: rit = 1-s0 » în care e0 e raportul de compresiune, iar v e exponentul poli-tropic aferent transformărilor de stare ale fluidului, în timpul compresiunii şi al detentei. Randamentul termic al ciclului Diesel (v. fig. V), care se consideră la motoare cu auto-aprindere (motoare Diesel), corespunde ciclului constituit din două adiabate (la compresiune ?i la expansiune), din două isobare (la ardere şi la admisiune) Şj dintr-o isocoră (la evacuare), Şi se exprimă prin relaţia: * £1-Va *n care s e raportul de compre- cedată; 1-2' şi3-4) adiabate; 2-3 şi ţlUne (v*)> V e exponentul poli- 5-1) isobare; 2'-2 si 4-1) isocore; ropic aferent transformărijor pa) presiune atmosferică; Vs) vo-e stare în timpul compresiunii lum corespunzător spaţiului mort; ?• al detentei, iar + ^ ' /. Variaţia randamentului în funcţiune de puterea utila a maşinii, yj) randament total; Pu) putere uti lâ. Pierderi f n maşini sînt, în principal, pierderile de energie, pierderile de mărimi extensive sau intensive şi pierderilede material. Prezintă interes pierderile de energie, condiţionate de pierderile de mărimi extensive şi intensive, cari depind de felul maşinii, de starea ei (gradul de uzură, etc.) şi de regimul de funcţionare. Suma pierderilor de energie dintr-o maşină e diferenţa dintre energia liberă primită de maşină şi energia liberă cedată de ea. Ele sînt provocate de transformările de energie din interiorul maşinii, putînd fi datorite pierderilor mecanice (frecarea dintre organele solide în mişcare ale maşinii; frecarea dintre organele în mişcare de rotaţie şi mediul în care se mişcă: aer, abur, gaze, etc.), pierderilor hidraulice (frecarea exterioară şi interioară a fluidelor în curgerea lor, pierderi de pompare, pierderi la curgerea în dreptul obstacolelor, de ex.: supape, schimbări de secţiune, schimbări de direcţie, suprafeţe de conducte cu rugozitate mare, etc.), pierderilor de entalpie (transfer de căldură, ardere incompletă, disociere, etc.), pierderilor electrice (încălzirea prin rezistenţă electrică a conductelor, pierderi în dielectrici, pierderi p prin isterezis magnetic, etc.). 0—2— Valoarea pierderilor într-o maşină, raportată la unitatea de timp, e -*{----- * • ^/)/y/s/////zkz!z, Pu II. Bilanţul de energie al unei maşini de forţa. a) diagrama la mersul în sarcina; b) diagrama la mersul în goi; Pa) putere absorbită; Pu) putere utilă; q) pierderi în maşina. această ultimă relaţie e de preferat, deoarece pierderile se determină, de obicei, în raport cu puterea utilă. Fig. / reprezintă curba de variaţie a randamentului, în funcţiune de puterea utilă Pu. Sin. Randament economic al maşinii, Randament efectiv al maşinii. s?=pa-pa, unde Pa e puterea absorbită de maşină, iar Pu reprezintă puterea utilă a maşinii (v. fig. //). Pierderile de energie pot fi pierderi constante, independente de sarcina maşinii, adică independente de puterea cedată sau absorbită de ea, şi pierderi variabile, cari variază cu sarcina. Pierderi constante sînt: frecarea dintre piston şi pereţii cilindrului, frecarea dintre tija pistonului şi ghidajele acesteia, frecarea dintre discul rotorului şi aerul înconjurător, pierderile prin curenţi turbionari, cele prin isterezis magnetic în fierul maşinilor electrice, etc. Pierderi variabile sînt: frecarea în palierele de reazem ale arborelui motor, frecarea patinelor capului de cruce în glisiere, frecarea în palierele de bielă, încălzirea conductelor înfăşurărilor electrice, pierderile de pompare în cilindru, etc. în general, într-o maşină, o parte a pierderilor o constituie pierderile constante, independente de sarcină, iar o altă parte o constituie pierderile cari variază cu sarcina (v. fig. ///). Dintre pierderile variabile, cele mecanice variază de regula linear cu sarcina, pierderile prin efectul Joule din conductele electrice sînt proporţionale cu pătratul valorii efective a curenţilor, adică la valori efective date ale tensiunilor şi la defazaje date ele sînt proporţionale cu pătratul sarcinii, iar pierderile hidraulice sînt proporţionale cu puterea a treia a sarcinii. Pierderile totale ale maşinilor, în cazul ce! mai general, se exprimă printr-o relaţie de forma: ?=?o+«-P*+PP^+YP| ■ pierderile constante fiind q0 şi pierderile variabile fiind *p«+$pi+ypl’ unde a, p şi y au valori cari depind de felul maşinii (inciuziv valori nule). Randament total 9 Randament total . Randamentul maşinilor, în cazurile cele mai generale, are expresia: Pu 1___________ pu+i 1+|L + a + pP(|+Yp* IU. Variaţia pierderilor şi a randamentului în funcţiune de sarcina maşinii, o) pierderi constante (independente de sarcină); b) pierderi variabile cu sarcina; PQ) putere absorbită; Pa) putere corespunzătoare sarcinii nominale; Pu) putere utilă; qtt) pierderi la mersul în gol; qx) pierderi corespunzătoare sarcinii nominale; yi = f(Pu) curba randamentelor. Randamentul maşinilor cari au numai pierderi constante şi pierderi variabile linear cu sarcina e 1 r)=-~ 1 +a + Pierderile de material din maşini sînt date de pierderile de materiale de exploatare folosite în maşină, şi anume: pierderi de lubrifianţi (prin cocsificare, prin curgere, etc.); pierderi de garnituri de etanşare (prin uzură, etc.); pierderi prin consum exagerat de combustibil (provocat de uzura pieselor datorită eroziunii, coroziunii, cavitaţiei, jocurilor funcţionale exagerate, etc.); pierderi de apă sau de abur prin interstiţii, etc.; pierderi de aer prin părţile neetanşe ale maşinii, etc. La o mas i n a de forţa generatoare, randamentul e raportul dintre energia liberă obţinută sub forma pentru care a fost construită o maşină de forţă generatoare (de ex.: energie hidraulică, energie electrică, etc.) şi dintre energia mecanică absorbită de ea la arborele motor. Relaţia care exprimă randamentul total (r)e) al maşinii de forţă generatoare depinde de forma energiei debitate de maşină. La un motor, randamentul e raportul dintre energia mecanică restituită la arborele motor şi energia consumată de o maşină de forţă motoare. Randamentul maşinilor generatoare hidraulice, cum sînt pompele, se exprimă prin relaţia: Qfly QHy 75 P, CP 102P, kW în care Qe (în m3/s) e debitul efectiv al pompei, H (în m) e înălţimea netă de ridicare, y e densitatea lichidului pompat (de ex., pentru apă, y=1000 kg/m3), iarPCP şi PkW reprezintă puterea la arborele motor (puterea de antrenare, în cai putere, respectiv în kilowaţi). Randamentul total r\e e produsul dintre randamentul volumic randamentul hidraulic r\h şi ran- damentul mecanic r. hn ' adică şi creşte monoton cu sarcina utilă. — Randamentul maşinilor cari au numai pierderi constante şi pierderi proporţionale cu pătratul sarcinii e 1 1 u fiind maxim, cînd numitorul din această expresie a lui e minim, deci cînd suma -Jr-+3P e minimă, ceea ce se realizează dacă p ' “ u u aceşti doi termeni sînt egali (produsul lor fiind constant la P^ variabil); randamentul acestor maşini, cum sînt maşinile electrice, e deci maxim cînd q0—$P*, cînd pierderile constante sînt deci egale cu pierderile variabile. — Randamentul maşinilor cari au numai pierderi constante şi pierderi proporţionale cu cubul puterii utile e 1 1+^+Y pl u fiind maxim cînd numitorul e minim, adică dacă pierderile constante sînt egale cu dublul pierderilor variabile(#0=2 [3P3). La maşinile cu pierderi variabile e deci important ca pierderile constante să fie cît mai mici, pentru ca valoarea maximă a randamentului lor să fie cît mai mare. Pierderile intervin în bilanţul de energie al maşinii, care, de obicei, se raportează, la regimul ei de funcţionare nominal. Valorile medii ale randamentului diferitelor tipuri de pompe sînt: 0,80*-*0,90, (a pompe cu piston (scăzînd pînă la 0,55 la pompele mici); 0,50---0,85, la pompe centrifuge; 0,50***0,92, la pompe elicoidale; 0,50***0f80, !a pompe rotative, etc. Pierderi in maşina generatoare hidraulica sînt pierderi de energie şi pierderi de material. Pierderile de energie sînt hidrodinamice şi mecanice, condiţionate de pierderile de mărimi intensive (de ex.: presiunea, viteza); pierderile de material sînt provocate de curgerea lichidelor cari trec, în serviciu, prin maşină. La o pompa, de exemplu, pierderile se exprimă prin relaţia (în CP): q “ 75 în care Pa e puterea Ia arborele motor al pompei, Q (în m3/s) e debitul pompei, H (în m) e înălţimea totală de ridicare, y =G/V (în kg/m3) e greutatea specifică a lichidului pompat; de exemplu, pentru apă, y= 1000 kg/m3. Felul pierderilor şi cauzele lor diferă după cum pompele sînt cu piston sau cu rotor. La pompele cu piston, pierderile hidrodinamice sînt pierderi de sarcină, cari se produc la trecerea lichidului din basinul de aspiraţie în rezervorul de refulare şi anume în conducta de aspiraţie, în corpul de pompă şi în conducta de refulare. Aceste pierderi, cari constituie diferenţa dintre sarcina totală şi sarcina utilă a pompei, sînt provocate de frecările interioare şi de frecarea dintre lichid şi pereţi, de trecerea prin obstacole (curbe, coturi, strangulări, grătare, supape, vane, etc.), de deschiderea supapelor, de loviturile de apă (v. fig. IV). Pierderile hidrodinamice, cari influenţează randamentul hidraulic al pompei, se exprimă prin pierderi,de sarcină (de înălţime de refulare) şi sînt proporţionale cu coeficientul de pierdere prin rezistenţă la curgerea în conducte, iar suma lor nu depăşeşte o cădere de înălţime de refulare de Randament total 10 Randament total circa 2 m în bune condiţii de funcţionare. — Pierderi le de material pierea cilindrului calcul şi debitul real al pompei, care depinde de coeficientul de umplere. Aceste pierderi sînt cauzate de neetanşei-tatea pistonului, a supapelor şi a presgarniturilor; la pompele fără camere pneuma-tice(recipiente de aer), intrarea aerului prin neetan-şeităţi le conductelor de aspiraţie şi de refulare provoacă pierderi volumice prin a-pariţia de saci de aer, cari influenţează închiderea şi deschiderea supapelor. Pierderi- (volumice) sînt pierderile de apă Ia um-reprezentînd diferenţa dintre debitul de IV. Pierderi* în pompa cu piston. /i) lungimea conductei de aspiraţie; /*) lungimea conductei între camerele pneumatice (de aspiraţie şi de refulare); /3) lungimea conductei de refulare; hrJ pierderi în conducta de aspiraţie; bf ) pierder în corpul pompei; h^) pierderi în conducta de refulare; hr=hr^\-hr^+hr^) pierderi totale în pompa. le volumice intervin în randamentul volumic al pompei şi reprezintă aproximativ 2***6% din totalul pierderilor, iar pierderile de material şi pierderile hidrodinamice determină randamentul indicat al pompei.— Pierderile mecanice sînt provocate de frecările dintre corpurile solide în mişcare ale pompei (frecările dintre pistonul şi pereţii cilindrului, frecările dintre tijele de piston şi presgarnituri, etc.). Aceste pierderi constituie diferenţa dintre puterea indicată a pompei şi puterea efectivă, determinată de cantitatea de apă ridicată şi de înălţimea de ridicare. Pierderile mecanice intervin în randamentul mecanic ai pompei şi reprezintă 5***12% din totalul pierderilor. La pompele cu rotor, pierderile hidrodinamice sînt pierderile de sarcină la trecerea lichidului prin rotorul şi prin Pa) putere la arborele motor; H) înălţime de ridicare; HCi= V*j2g) înălţime cinetica Ia intrare; Hp^Pijy) înălţime piezometrică la intrare; Zi) înălţime locală de cădere la intrare; HCa= V^2g) înălţime cinetică la ieşire; HPh—PzM înălţime piezometrică la ieşire; z2) înălţime locală de cădere la ieşire;/x) lungimea conductei de aspiraţie; /2) lungimea parcursă în corpul de pompă; /3) lungimea conductei de refulare; br) pierderi în rotor; h$) pierderi în stator. statorul pompei, din basinul de aspiraţie, în rezervorul de refulare. Aceste pierderi sînt provocate de frecările interioare şi de frecarea dintre lichid şi pereţii conductelor sau ai paletelor, la trecerea prin obstacole (curbe, coturi, grătare, etc.), de modificările de secţiune (creşterea secţiunii de curgere între palete, ia pompele centrifuge, cînd se micşorează viteza lichidului), de şocul la intrarea în palete (dacă direcţia curgerii e deviată pe faţa paletei şi se produc vîrtejuri, cari opun rezistenţe la curgere), (v. fig. V). Pierderile hidrodinamice, cari determină randamentul hidraulic (numit şi randament interior) al pompei, se exprimă prin pierderi de sarcină (de înălţime de refulare) şi sînt proporţionale cu coeficientul de pierdere prin rezistenţă la curgerea lichidului, depinzînd şi de coeficientul de rugozitate al suprafeţelor în contact cu lichidul; ele variază între 10 şi 20% din pierderile totale, fiind mai mici la pompele elicoidale. — Pierderile de material (volumice) sînt pierderi de apă, datorite trecerii apei prin interstiţii Ie dintre rotor şi stator, şi pierderi Ia presgarniturile insuficient etanşate. în aceste pierderi se include şi consumul de apă alJ pompelor echipate cu răcire cu apă a palierelor şi a presgarniturilor, cum şi consumul de apă al discurilor de compensare a împingerilor axiale. Pierderile de material variază între 2 şi 8% din totalul pierderilor, valorile mai mari corespunzînd pompelor de înaltă presiune şi pompelor centrifuge cu mai multe trepte. — Pierderile mecanice sînt provocate de frecările dintre corpurile solide în mişcare ale pompei (frecările în paliere şi în presgarnituri ale arborelui pompei) şi de frecările dintre rotor şi mediul în care se roteşte rotorul (la pompele de mare viteză). Pierderile mecanice depind de turaţie, de calitatea ungerii, şi de starea de întreţinere a pompei; ele variază între 2 şi 8% din totalul pierderilor. Randamentul maşinilor generatoare pneumatice, cum sînt compresoarele sau suflantele, se exprimă cu aceeaşi formulă ca pentru maşinile generatoare hidraulice. Valorile medii ale randamentului diferitelor generatoare pneumatice sînt: 0,70 •••0,80, la compresoare cu piston, şi 0,65**»0,80, la turbocompresoare. Randamentul unui compresor poate fi adiabatic sau isotermic, după felul fazei de compresiune a ciclului. — Randamentul adiabatic e raportul dintre puterea teoretică a unui compresor cu ciclu cu compresiune adiabatică şi puterea absorbită de acest compresor, care se exprimă prin relaţia: J'ad ^ad p * a în care P^ e puterea corespunzătoare ciclului cu compresiune adiabatică şi Pa e puterea absorbită Ia arborele compresorului. Randamentul adiabatic e egal cu produsul dintre randamentul adiabatic indicat (v. sub Randament indicat) şi randamentul mecanic, adică ^ ^ • — Randamentul isotermic e ra- portul dintre puterea teoretică a unui compresor cu ciclu cu compresiune isotermică şi puterea absorbită de acest compresor, care se exprimă prin relaţia: _ ^ is ^ ts ~ p ’ a în care P>s e puterea corespunzătoare ciclului cu compresiune isotermică şi Pa e puterea absorbită la arborele compresorului. Randamentul isotermic e egal cu produsul dintre randamentul indicat isotermic şi randamentul mecanic, adică t» şi e mai mic decît randamentul adiabatic. Pierderi în maşina generatoare p n e u-m atică sînt pierderi de energie şi pierderi de material, ultimele putînd influenţa şi pierderile de energie. Pierderile de energie sînt pierderi aerodinamice şi mecanice, condiţionate de pierderi de mărimi intensive sau de material; pierderile de material reprezintă scăpări de aer, la organele insuficient etanşate, şi pierderi de lubrifianţi. Randament total 11 Randament total La compresorul cu compresiune adiabatică, suma erderilor de energie se exprimă prin relaţia: -w' Qvy 75-60 [CP ] = Pa- -ad Qv Y 60-102 [kW] , în care Pa e puterea efectivă la arborele motor al compresorului, QvT (>n kg/min) e debitul în greutate al compresorului, Q (în m3/min) e debitul în volum, y —G/V (în kg/m3) e greutatea specifică a aerului comprimat, iar Lad e lucrul mecanic specific al compresorului (raportat la 1 m3 aer aspirat) în procesul de transformare adiabatică. — La compresorul cu c o m-presiune i s o t e r m ă, suma pierderilor e a — p rcpi=,p — rkWl %it~~ a 75.6O a - 1rv) L 60-102 1 L-it fiind lucrul mecanic specific al compresorului în procesul de transformare isotermică. Felul şi cauzele pierderilor diferă la compresoareie cu piston şi la compresoareie cu rotor. Pentru compresoareie cu mai multe etaje,totalul pierderilor e suma pierderilordin diferitele etaje ale compresorului. La compresoareie cu piston, •pierderile aerodinamice sînt datorite frecărilor aerului în conducte şi în organele de distribuţie, la aspiraţie şi Ia refulare. Pierderile prin încălzirepro-voacă o deviere a curbei de transformare adiabatică şi, deci, o mărire a suprafeţei diagramei indicate, prin creşterea lucrului mecanic; lucru mecanic se VI. Diagrama indicată (p-V) a unui compresor cu piston. Vs) volumul spaţiului mort; V a) volumul de aspiraţie; Vq) volum de aspiraţie redus la presiunea atmosferică; pi) presiune de aspiraţie; pa) presiune finală de compresiune; pa) presiune atmosferică; |/////| pierderi aerodinamice prin încălzire şi pierderi volumice. echivalent în căldură e cedat mediului de răcire, prin transfer de căldură. — Pierderile de material (volumice) sînt pierderile de aer, datorite interstiţii lor dintre stator As 1 f VII, Bilanţul de energie al unui grup constituit din compresor cu piston şi motor cu abur cu piston. Qi) cantitatea de căldură produsă în căldare (100%)î Qa) energie utilă elastică a aerului comprimat la ieşirea din compresor (8%); Q3) cantitatea de căldură recuperată prin preîncălzire; qx) pierderi prin aburul de emisiune (70%); qa) restul pierderilor de entalpie şi pierderi prin laminare în motorul cu abur (17%): Q3) pierderi mecanice în motorul cu abur (1%); q4) pierderi în compresor (4%). şi rotor şi presgarnituri lor insuficient etanşate. Ele sînt mai mari Ia turbocompresoarele cu mai multe trepte. — Pierderile mecanice sînt provocate de frecările dintre organele solide în mişcare ale compresoruIui (frecările în palierele şi în presgarniturile arborelui motor) şi de frecările dintre aer şi discul rotor, în timpul rotirii lui. Randamentul maşinilor generatoare electrice se exprimă prin formula: jjj UI+Epg ' pentru generatoarele de curent continuu, U şi I fiind tensiunea la borne şi curentul debitat— , şi prin formula mJJjlj cos 9 echivalentul în căldură al acestui spor de cedează, prin pereţii cilindrului, apei de răcire (v. fig. VI).— Pierderile de material (volumice) sînt pierderile de aer la umplerea cilindrului; ele reprezintă diferenţa dintre volumul descris de piston la o cursă (F), raportat la starea aerului de la aspiraţie, şi volumul aspirat (Va). Aceste pierderi, cari intervin în randamentul volumic \-VJV al compresorului, sînt provocate de pierderile de aer din cauza lipsei de etanşeitate a pistonului, a supapelor, a înşurubări lor. Suma pierderilor aerodinamice (prin încălzire) şi de material determină randamentul indicat al compresorului. — Pierderile mecanice sînt provocate de frecări le d intre organele solide în mişcare ale compresorului (frecările dintre piston şi pereţii cilindrului, frecările tijelor, ale supapelor, etc.). Valoarea lor e diferenţa dintre puterea efectivă la arborele compresorului, determinată de debitul şi de presiunea de comprimare a compresorului, şi puterea indicată. Ele intervin în randamentul mecanic al compresorului (v. fig. Vii). La compresoareie cu rotor, pierderile aerodinamice sînt cauzate de frecările interioare şi de frecarea dintre aer şi conducte, palete, etc. Pierderile prin încălzire sînt provocate prin imposibilitatea efectuării compresiunii teoretice adiabatice; deci, schimbarea de stare se efectuează prin creşterea entropiei, adică prin pierdere de lucru mecanic, al cărui mUjrljr cos 9 + pentru generatoarele de curent alternativ, polifazate, cu tn faze, unde Uj e tensiunea de fază a fazelor generatorului, Ij e intensitatea curentului de fază, cos 9 e factorul de putere, iar 'Hipţ e suma pierderi lor mecanice şi prin căldură (în fierul şi în înfăşurările generatorului). Valorile medii ale randamentului în sarcină nominală al diferitelor generatoare (valorile mai mari se referă la generatoarele mari) sînt următoarele: 0,75*• *0,95, pentru genera-toare de curent continuu; 0,85---0,97, pentru generatoare sincrone de curent alternativ. Randamentul maşinilor generatoare eoliene, cum sînt ventilatoarele, se exprimă cu aceeaşi formulă ca pentru maşinile hidraulice. Valorile medii ale radamentului ventilatoarelor sînt 0,6-*-0,8. Pierderi f n maşina generatoare eoliana sînt pierderi de energie şi pierderi de material. Pierderile de energie sînt aerodinamice şi mecanice, condiţionate de pierderile de mărimi intensive (de ex.: presiune, viteză); pierderile de material reprezintă scăpările de aer, prin părţile neetanşe ale maşinii, şi pierderile de iubrifianţi. La un ventilator, de exemplu, pierderile se exprimă prin relaţia « = -Pa—^-[CP] sau 1 = pa-^- [kW] 75 L J * « 1u2 în care Pa e puterea absorbită la arborele ventilatorului (energia mecanică orară), Q (în m3/s) e debitul de aer al ventilatorului, H (în m) e înălţimea manometrică de suflare (înălţimea virtuală de ridicare a gazului suflat de ventilator), iar y (în kg/m3) e greutatea specifică a gazului suflat. — Pierderile aerodinamice din ventilator sînt datorite Randament total 12 Randament total rezistenţelor din calea de curgere a aerului, şi se împart în pierderi în conductele ventilatorului (pierderi în conducta de aspiraţie, pierderi în conducta de refulare), pierderi în difuzor şi pierderi la ieşirea din ventilator. Ele sînt cauzate de frecarea externă şi internă a aerului în conducte, de pierderile de presiune la trecerea prin obstacole (coturi, deviaţii, profilul paletelor, etc.). Pierderile se pot reduce folosind conducte drepte şi introducînd difuzorul (în special Ia ventilatoarele de mină) pentru a reduce cît mai mult vitezele de ieşire, pierderile fiind proporţionale cu v 2 m T2J* unde vm e viteza medie a aerului în ventilator. — Pi erderi-le „mecanice" sînt datorite frecărilor dintre organele solide în mişcare ale ventilatorului. Ele variază după felul ventilatorului (centrifug sau axial) şi după condiţiile de ungere. Randamentul maşînii-unelte de aşchiere: Raportul dintre puterea utilă de aşchiere şi puterea motorului de antrenare, dacă maşina-unealtă are motor individual, respectiv puterea la roata conducătoare a mecanismului de antrenare, dacă maşina-unealtă e legată ia un arbore de transmisiune (antrenare colectivă). Randamentul (r\) se exprimă prin relaţia: în care P U—P — P j e puterea utilă de aşchiere (Py sînt pierderile prin frecare, din maşină), Pa e puterea absorbită de motorul de antrenare, Pe puterea cedată maşinii-unelte, iar 7)a=PlPa e randamentul motorului de antrenare (la maşini-unelte cu antrenare individuală); pentru sarcini de 25***100%, vja are valorile: 0,75*-*0,81, la motoare de curent continuu şi 0,80***0,85, la motoare de curent alternativ. Puterea utilă de aşchiere e suma dintre puterea de aşchiere principală şi puterea de avans (care e de circa 0,05 Pu, la maşini-unelte mari sau mijlocii, şi de circa 0,10 Pu, Ia maşini-unelte foarte mici). Fig. VIII reprezintă curba de variaţie a randamentului, în funcţiune de puterea utilă Pu. Randamentul maşinilor-unelte de aşchiere, care se poate determina prin măsurarea puterilor (de ex, cu wattmetrul şi cu frîna de încercare, etc.) sau prin calcul, % t are următoarele valori medii :7)=70***85 % la strunguri; 7)=0,45***0,80 la maşini de burghiat; yj=0,55***0,80 la maşini defrezat; 7j=0,20***0,35 Ia maşini de rindelat, etc. La maşini-unelte trebuie să se ţină seamă, în plus, de factorii de încărcare şi de utilizare. Factorul de încărcare are expresia: P rli~~p ’ max în care Pmax e puterea maximă de aşchiere. Factorul de utilizare are expresia: Pu VIII. Curba randamentelor, la maşini-unelte de aşchiere. tj) randament total; Pu) putere utila. P«+cPp în care P^ reprezintă pierderile prin frecare ale motorului de antrenare sau o fracţiune din pierderile în sistemul de transmisiune (corespunzătoare maşinii-unelte considerate), iar c=t/T e raportul dintre timpul de utilizare t al maşinii-unelte şi timpul de funcţionare T al motorului, respectiv al sistemulu i de transmisiune. Pierderi în maşini le-unelte sînt pierderi de energie (mecanice, electrice, hidraulice, pneumatice) condiţionate de pierderi de mărimi intensive (presiune, viteză) şi pierderi de material. Aceste pierderi pot fi constante sau variabile, după cum nu sînt sau sînt influenţate de sarcina maşinii; pierderile constante sînt influenţate atît de condiţiile de rezemare, de conducere, de etanşare, de ungere, etc., ale diferitelor piese, cît şi de condiţiile de echilibrare ale maşinii. Pierderile de energie, constante şi variabile, sînt în general pierderi mecanice datorite frecării; pierderile electrice, hidraulice şi pneumatice intervin de obicei în transmisiunile ^pa şi în organele de comandă ale maşinilor-unelte (v. fig. IX). Deoarece pierderile în motorul de antrenare individuală (de regulă, motor electric) a maşinii sînt proporţionale cu variaţiile sarcinii, bilanţul de energie al maşinii-unelte se întocmeşte pentru grupul motor de an-trenare-maşină de prelucrare, în funcţiune de puterea consumată şi de puterea utilă. Randamentul total al motoarelor termice, cum sînt motoarele cu ardere internă sau motoarele cu abâr, se exprimă prin formula: 632 464 BcpH; ■®kW Hi JCP (în kg/CPh) sau IX. Pierderi în maşini de prelucrare (pierderi în maşini-unelte). PQ) puterea absorbită (disponibilă); Pu) putere utilă; yj) curba randamentelor;^) pierderi în motorul electric de antrenare; qa) pierderi la mersul în sarcină; q3) pierderi constante. în care B{ PkW (în kg/kWh) reprezintă consumul de combustibil pentru un cal-putere sau un kilowatt, iar H» (în kcal/kg) e puterea calorică a combustibilului. Fig. X reprezintă curba de variaţie a randamentului, la un motor cu autoaprindere, în funcţiune de puterea utilă Pu, iar fig. XI reprezintă curba de variaţie a randamentului Ia un motor cu electroaprindere, în funcţiune de turaţia n şi la u diferite regimuri de funcţiona- X. Curba randamentelor la un mo-re; în fig. XI sînt trasate şi tor cu autoaprindere (Diesel), curbele de variaţie ale puterii y}e) randament total; Pu) putere utilă, litrice şi cuplului motor. Valorile medii ale randamentului diferitelor motoare termice sînt următoarele: 0,1 * * *0,18, la motoare cu abur, cu Xf. Curbele randamentelor, Ia un motor cu carburator şi electroaprindere, în comparaţie cu curbele puterii litrice şi cuplului motor. 7)et, 7}e şi 7)e3) curbele randamentului unui motor de automobil, pentru regim economic, nominal şi de suprasarcfnă; 1, 2 şi 3) curbele puterii litrice a unui motor de automobil, pentru regim economic, nominal şi de suprasarcină ; 4) curba puterii litrice a unui motor de curse; 5) curba cuplului motor al unui motor de automobil, pentru regim nominal; 6) curba cuplului motor al unui motor pentru automobil de curse. piston; 0,34—0,40, la motoare cu autoaprindere (Diesel) cu injecţie" mecanică; 0,30***0,35, la motoare cu autoaprindere (Diesel) cu injecţie pneumatică; 0,25***0,33, la motoare cu Randament total 13 Randament total carburator şi electroaprindere (motoare cu benzină); circa 0,28, la motoare cu amestecător şi electroaprindere (motoare cu gaz); 0,28-*’0,35, Ia motoare cu injecţie şi electroaprindere; 0.24-0,30, la motoare cu cap incandescent (motoare semi-Diesel); 0,80*-*0,87, la turbine cu abur (fără căldarea de abur şi fără conducte); 0,18**'0,22, la turbine cu gaz (fără recuperare). Pierderi în motorul termic sînt pierderi de energie şi pierderi de material. — Pierderile de energie pot fi pierderi de energie interioară a agentului motor (abur, amestec combustibil-aer) în timpul transformărilor de stare, la efectuarea ciclului în motor, egale cu diferenţa dintre entalpia agentului motor introdus în unitatea de timp în cilindrul motorului, şi dintre echivalentul în căldură al lucrului mecanic util efectuat în unitatea de timp la arborele motorului. Aceste pierderi sînt condiţionate de pierderile de entalpie, de pierderile hidrodinamice şi mecanice, şi de pierderi de material (pierderi volumice). Pierderile de energie diferă, după cum transformările în motor, din energie liberă interioară a agentului motor în energie mecanică la arborele motor* sînt realizate prin dezvoltare şi consum de căldură (motoare cu ardere internă), sau numai prin consum de căldură (motoare cu ardere externă); de asemenea, diferă după ciclul de funcţionare al motorului (ciclu Rankine, Otto, Diesel, mixt, etc.) şi după felul mişcării mecanismului motor (motor cu piston sau mctor cu rotor). — Pierderile de materiale sînt pierderi de abur, respectiv de combustibil motor, şi pierderi de lubri-fianţi, datorite scăpărilor şi lipsurilor de etanşeitate dintre diferitele organe ale motorului. Launmotor cu ardere interna, cu piston, suma pierderilor de energie e egală cu diferenţa dintre energia chimică liberă a combustibilului motor introdus în cilindrii motorului (raportată la puterea calorică inferioară a combustibilului motor) şi dintre echivalentul în căldură al lucrului mecanic util efectuat la arborele motor ai maşinii, adică S?==:01“~S2* unde Qx=H.Gm (în kcal/h) e energia chimică liberă a combustibilului motor introdus pe oră în motor, H. fiind puterea calorică inferioară a combustibilului (kcal/kg pentru combustibili lichizi, kcal/mol pentru combustibili gazoşi) şi Gm fiind consumul orar de combustibil (kg pentru combustibil lichid, şi moli pentru combustibil gazos); 02=632 Pg kcal/h, respectiv 02=464 P$ kcal/h, după cum Pe e exprimat în cai putere sau în kilowaţi, e căldura echivalentă a puterii orare la arborele motor. Pierderile de-entalpie sînt pro- vocate de: pierderile prin transfer de căldură în timpul răcirii, de la agentul motor la mediul de răcire (apă, aer); pierderile prin entalpia gazelor de ardere evacuate din motor; pierderile prin ardere incompletă teore-:-tică; pierderile reziduale^. fig.X//). Pierderile prin transferul de căldură (^) la pereţii cilindrului sînt provocate prin -cedarea de căldură (prin radiaţie, X//. Bilanţul de energie al motorului cu ardere internă. o) motor teoretic; b) motor real; Qx) energia chimică liberă a combustibilului motor introdus în cilindru; Q2) echivalentul în căldură al lucrului mecanic Util ; q%) pierderi prin transfer de căldură în mediul de răcire; q2) pierderi prin gazele de evacuare; q3) pierderi prin ardere incompletă; qj) pierderi reziduale (prin radiaţie).; qf) pierderi reziduale (prin scăpări, prin disociere, etc.); q6) pierderi hidrodinamice; q6) pierderi mecanice. convecţie şi conducţie), în timpul fazelor de ardere şi de expansiune, a agentului motor spre mediul de răcire, prin pereţii pieselor răcite (cilindru, piston, supape), cantitatea de căldură cedată neputînd fi recuperată în timpul fazelor de admisiune şi de compresiune. Pierderile se exprimă prin relaţia; ?i=c(a2—&i)Ga, în care c e căldura specifică medie a agentului de răcire (apă, aer), ^ e temperatura agentului de răcire la intrarea în motor, -8-a e temperatura agentului de răcire după încălzirea lui prin căldura cedată de pereţii pieselor răcite, Ga e debitul mediu al agentului de răcire. Pierderile de entalpie prin pereţii cilindrului sînt influenţate de gradul de răcire al pereţilor şi de turaţie. Funcţionarea motorului în bune condiţii depinde de menţinerea unei temperaturi determinate (menţinerea temperaturii de „echilibru1') a cilindrilor, la care şi pierderile prin pereţi sînt minime. O răcire prea mare a pereţilor măreşte schimbul de căldură dintre agentul motor şi exterior, provocînd pierderi mecanice prin mărirea frecării dintre piston şi pereţii cilindrului (cazul obişnuit de la demarare, la motoarele neîncălzite în prealabil). Răcirea insuficientă scade aparent pierderile prin pereţi; se măresc, însă, din cauza încălzirii exagerate a pereţilor cilindrului, pierderile prin gazele de evacuare (compresiune incompletă), pierderile prin ardere incompletă (aprinderi premature) şi pierderile mecanice (griparea pistonului prin încălzirea uleiului). — Schimbul de căldură dintre pereţi şi agentul motor e cu atît mai activ, cu cît contactul e mai îndelungat. Reducînd, prin ridicarea turaţiei, durata de efectuare a unui ciclu, se reduce durata contactului dintre gazele de ardere şi pereţi, şi astfel se limitează schimbul de căldură dintre agentul motor şi pereţii cilindrului. Creşterea excesivă a turaţiei măreşte însă pierderile mecanice (prin creşterea vitezei de deplasare a pistonului, şi, deci, a frecării dintre piston şi pereţii cilindrului) şi pierderile prin gazele de evacuare (cedîndu-se pereţilor mai puţină căldură). Pierderile prin gazele de evacuare (^2) sînt pierderi cari apar din cauza imperfecţiunii ciclului de funcţionare al motorului. Sînt pierderi cari apar atît în motorul teoretic, cît şi în motorul real, din cauză că evacuarea gazelor de ardere, după efectuarea de lucru mecanic în cilindru, se face la o presiune şi la o temperatură mai înaltă decît cea a mediului înconjurător, cînd gazele mai au o entalpie de valoare destul de mare. Pierderile din gazele de ardere se exprimă prin relaţia (în kcal/h): q.2 = M2G(mcp (&2-$i), în care M% e numărul de kilomoli de gaze obţinut prin arderea unui kilogram de combustibil motor, Gc (în kg/h) e consumul de combustibil motor, mCp e căldura specifică molară medie a gazelor de ardere, &2 e temperatura gazelor de ardere, e temperatura aerului comburant. Pierderile din motor, prin entalpia gazelor de ardere evacuate, sînt datorite imperfecţiunii ciclului de funcţionare, expansiunea gazelor şi arderea reală fiind incomplete. Gazele de ardere ies din cilindru la o presiune de evacuare cuprinsă, de obicei, între 1,08 şi 1,15 at şi la o temperatură de 250—450°, cînd au încă o entalpie apreciabilă. Continuarea fazei de expansiune la o presiune cît mai joasă micşorează pierderile de energie prin gazele de evacuare, dar punctul final al expansiunii e limitat de dimensiunile cilindrului. Pierderile sînt influenţate de calitatea arderii, de construcţia dispozitivului de evacuare, de viteza de închidere a supapelor de evacuare, de supraalimen-tare, de calitatea baleiajului (la motoarele în doi timpi), etc. Ele reprezintă pierderile cele mai importante în motor, fiind determinate chiar de principiul de funcţionare al motorului; de aceea, ele apar atît în motorul teoretic, cît şi în cel real. Randament total 14 Randamânt total Pierderile prin ardere incompletă teoretică (g3) provin din imperfecţiunea arderii în cilindru, din cauza lipsei de aer, cînd factorul de exces de aer e subunitar. Entalpia pierdută din cauza arderii incomplete teoretice, la factor de exces de aer subunitar, se exprimă prin relaţia (în kcal/h): ?3=28 600 L0(1-e) Ggt în care L0 (în ki lomol i) e cantitatea de aer necesară pentru arderea unui kilogram de combustibil motor, e e factorul de exces de aer, Gc (în kg/h) e consumul de combustibil motor. La motoarele Diesel, cari funcţionează totdeauna cu factor supraunitar de exces de aer, pierderile prin ardere incompletă teoretică lipsesc. La motoarele cu electroaprindere, pierderile se reduc folosind un factor de exces de aer corespunzător regimului de funcţionare al motorului. Pierderile reziduale (#4) sînt provocate de pierderile prin transfer de căldură către exterior, prin radiaţie, de pierderile prin trecerea combustibilului motor prin spaţiile goale dintre piston şi pereţii cilindrului, din cauza lipsei de etanşeitate a segmenţilor, de disocierea produselor de ardere (care se produce cu absorpţie de căldură şi afectează o parte din moleculele de bioxid de carbon şi apă), etc. Determinarea cu exactitate a pierderilor reziduale e dificilă; în tehnică, ele se determină, de obicei, prin diferenţele de pierderi rămase după scăderea celorlalte categorii de pierderi. Suma pierderilor de entalpie e 4*— #1 + 02+ 03+.04 * Aceste pierderi sînt datorite chiar principiului de funcţionare al motorului cu ardere internă, fiind provocate de imperfecţiunea ciclului, de necesitatea răcirii pieselor în contact cu gazele de ardere, de calitatea arderii. Ele se reduc prin perfecţionarea ciclului, prin alegerea temperaturii optime de răcire, prin ameliorarea arderii, etc. Perfecţionarea ciclului e influenţată şi de pierderile hidrodinamice, iar temperatura de răcire depinde în mare parte de proprietăţile materialelor de construcţie. Ameliorarea calităţii arderii se poate obţine prin următoarele mijloace: dozare optimă a amestecului combustibii-aer, prin folosirea unui factor de exces de aer adecvat (reglarea carburatorului, reglarea supapei de amestec gaz-aer, respectiv reglarea sistemului de injecţie); grad de umplere maxim, ceea ce comportă mărirea secţiunii supapelor de admisiune, aşezarea potrivită a conductelor de admisiune, reglarea fazelor ciclului; evitarea unei durate prea scurte de ardere, în special a produselor obţinute prin disociere; calitatea uniformă a amestecului combustibil-aer în toţi cilindrii; folosirea unui grad de compresiune maxim posibil, care la motoarele cu electroaprindere e limitat de detonaţie, iar la motoarele Diesel e determinat de necesitatea de a avea la finea fazei de compresiune o temperatură cu aproximativ 300° mai înaltă decît temperatura de autoaprindere a combustibilului motor (temperatura amestecului se măreşte, şi astfel amestecul devine mai omogen şi aprinderea mai bună); alegerea corectă a avansului la aprindere, după încărcarea motorului şi limitat de detonaţie, la motoarele cu electroaprindere; îmbunătăţirea caracteristicilor combustibilului motor (cifra octanică, cifra cete-nică, etc.) şi a caracteristicilor aerului de combustie (presiune, temperatură, grad de umiditate); reducerea formaţiilor de calamină; evitarea aprinderilor premature; supraalimentare (introducere sub presiune a amestecului, la motoarele cu electroaprindere, şi a aerului, la motoarele Diesel); etc. Pierderile hidrodinamice (q5) sînt condiţionate de pierderi de mărimi intensive (presiune, viteză, etc.). Aceste pierderi intervin la trecerea prin conducte, prin supape, prin organe de reglare sau de amestec, etc. a combustibilului motor, a aerului sau a amestecului combustibil-aer. Ele cuprind şi pierderile de pompare din fazele de admisiune şi de evacuare ale ciclului, cum şi pierderile din pompele de injecţie, de combustibil şi eventual din cele de baleiaj. Pierderile hidrodinamice influenţează în mare măsură coeficientul de umplere al cilindrului, iar mărimea lor depinde de capacitatea de aspiraţie şi de evacuare a motorului. Aceste pierderi se reduc prin micşorarea rezistenţelor hidrodinamice, pentru a avea o presiune de admisiune mare, şi de aceea se aleg: conducte de admisiune fără obstacole la curgere (scurte, cu puţine coturi, fără unghiuri ascuţite); secţiuni mari de trecere la supape, pentru a menţine o viteză de trecere mică; dispozitive de evacuare a gazelor de ardere simple, etc. Din cauza baleiajului cilindrilor la evacuare, pierderile hidrodinamice din motoarele în doi timpi sînt mai mari decît cele din motoarele în patru timpi, ele depinzînd de presiunea de baleiaj. Pierderile de entalpie şi pierderile hidrodinamice, cari determină randamentul indicat, sînt pierderi interne ale motorului, suma lor fiind diferenţa dintre energia chimică liberă a combustibilului introdus în unitatea de timp în motor şi dintre echivalentul în căldură al lucrului mecanic indicat (efectuat în unitatea de timp), adică 2(?e+?6)=0i-6/ • Pierderile interne sînt determinate de diferenţa dintre ciclul teoretic şi ciclului real al motorului, ciclul teoretic fiind raportat la unul dintre ciclurile Otto, Diesel sau mixt. Aceste pierderi sînt provocate de faptul că, motorul real nefiind perfect izolat termic şi perfect etanş, transformările de stare nu se fac după două adiabate (compresiune şi expansiune) şi după două isocore sau două isobare (admisiune şi evacuare), ci după curbe de transformare diferite de acestea (aproximativ politrope). Aceste diferenţe depind de raportul de compresiune, de exponentul curbelor politrope şi de raportul dintre volumul corespunzător poziţiei pistonului la finea arderii şi volumul camerei de combustie (v. sub Motor cu ardere internă). în motorul real, aceste diferenţe sînt determinate în special de: coeficientul de umplere (în funcţiune XIII. Variaţia pierderilor mecanice într-un motor cu electroaprindere în funcţiune de turaţie, n) turaţia, în rot/min; n) randamentul mecanic al motorului; qQ) pierderi mecanice, în CP; qi) pierderi prin frecare între segmenţii pistonului şi pereţii cilindrului; q2) pierderi în palierele bielei (la piciorul bielei);q8) pierderi prin frecare în distribuţie; qt) pierderi în palierele arborelui motor (la capul bielei); q6) pierderi mecanice în instalaţi ianexe (pompe, ventilator, etc.). de raportul temperaturilor TJTţ, de raportul presiunilor PJPo ?' PrIPo ?i de mărimea gradului de compresiune e, undeT0 e temperatura absolută a aerului înconjurător, Xq e tempe- Randament total 15 Randament total ratura amestecului Ia intrarea Iui în cilindru, p$ e presiunea aerului, pae presiunea ia finea admisiunii şi pr e presiunea gazelor reziduale); cantitatea gazelor reziduale, limitarea gradului de compresiune, efectuarea arderii care nu se face sUb volum constant (la motoarele cu electroaprindere) sau sub presiune constantă (la motoarele Diesel), coeficientul (£) de folosire a căldurii, avansurile la aprindere, avansul la evacuare, etc. Pierderile mecanice (qQ) reprezintă diferenţa dintre puterea indicată şi puterea efectivă a motorului, măsurată la arborele motor. Ele sînt provocate prin frecări interioare sau prin frecări cu aerul. Pierderile prin frecare sînt datorite atît frecărilor dintre segmenţii pistonului şi pereţii cilindrului, cît şi frecărilor din mecanismul motor, din distribuţie, din palierele motorului, din instalaţiile anexe, etc. (v. fig. XIII). Aceste pierderi variază după sistemul motorului, după construcţie, după numărul şi mărimea pieselor în mişcare, felul şi calitatea ungerii, temperatura la care funcţionează motorul (condiţiile de răcire), calitatea echilibrării motorului, etc. Pierderile de materiale sînt provocate de pierderile de combustibil şi de lubrifianţi, datorite lipsei de etanşeitate între diferitele organe Pentru motorul cu ardere internă pierderi lese reprezintă prin bilanţul de energie al motorului (v. fig. XIV); pierderile hidrodinamice şi mecanice sînt reprezentate, în bilanţ, prin echivalentul lor în căldură. Suma pierderilor variază după sistemul motorului (cu electroaprindere, Diesel, semi-Die-sel) şi după regimul de funcţionare (pierderile minime corespunzând unei încărcări anumite a motorului şi unei turaţii de regim), după locul unde funcţionează motorul (stabil, de vehicul de cale ferată, de nave, de avion, etc.), după combustibilul şi lubrifianţii folosiţi, după regimul de întreţinere şi după calitatea reparaţiilor şi a reviziilor, etc. (v. fig. XV). Procentual, pierderile se repartizează, aproximativ, cum urmează: la motoarele cu electroaprindere, pierderi de entalpie prin răcire 20***35%, pierderi de entalpie Prin gazele de ardere 30---45 %, pierderi prin ardere incompletă teoretică 2---3 %, pierderi reziduale 2**-4%, pierderi hidraulice 4“-6 %, pierderi mecanice 8—20%; la motoarele ■■■‘Diesel, pierderi de entalpie prin răcire 20---32%, pierderi de entalpie prin gazele de ardere 18***20 %, pierderi reziduale 2*“4%, pierderi hidraulice 4-• -8 %, pierderi mecanice 10-• *25 % ; lim otoarele de aviaţie cu răcire cu aer, pierderi ale motorului şi întreţinerii defectuoase. X/V. Bilanţul de energie desfaşurat, al unui motor cu electroaprindere. Qx) energie chimică liberă a combustibilului introdus în motor; Qs) energie utilă la arborele motor; eh) pierderi prin transfer de căldură în mediul de răcire; 7000 kcal/kg) şi cu capacitatea totală de vaporizare de 25-**30 kg abur/m2, randamentul total e: 0,72***0,75, la căldări fără preîncălzirea apei şi a aerului; 0,81 •••0,84, Ia căldări cu preîncălzirea apei şi a aerului.— La căldări cu focar cu grătar în scară sau cu grătar-albie, cu ardere de lignit şi cu capacitatea de vaporizare de 24*-*28 kg abur/m2, randamentul total e: 0,67-**0,70, la căldări fără preîncălzirea apei şi a aerului; 0,75---0,78, la căldări cu preîncălzirea apei şi a aerului. — La căldări cu grătar în scară sau cu grătar- albie, acvatubulare, cu ardere de lignit şi cu capacitatea de vaporizare de 25***30 kg abur/m2, randamentul total e: 0,68-**0,72, la căldări fără preîncălzirea apei şi a aerului, şi 0,76***0,80, la căldări cu preîncălzire. — La căldări cu focar interior, ignitubulare, cu ardere de combustibil superior (H->7000 kcal/kg) şi cu capacitatea de vaporizare de 12**-15 kg abur/m2, randamentul total e: 0,73-«-0,75, la alimentare manuală şi fără preîncălzirea apei şi a aerului; 0,76*,*0,78, 0 ii) XIX. Curba variaţiei randamentului , la o căldare de abur, Y]e) randament total; B/R) solicitarea grătarului, R fiind suprafaţa Iui. Randament total Randament total |a alimentare mecanizată şi fără preîncălzirea apei şi a aeru- ;Ljuj<_.La căldări de înaltă presiune şi cu temperatură înaltă, cu circulaţie sau cu trecere forţată a apei de alimentare, sau cu radiaţie, etc., randamentul are valori ^>0,85. Pierderi în cal da rea de abur sînt, în principal, pierderile de e n t a I p i e şi pierderile de mate-r j'a | t — Suma pierderilor de entalpie se determină prin "diferenţa dintre căldura produsă prin arderea combustibilului şi căldura consumată în mod util, adică unde Qgi (în kcal/h) e căldura produsă şi Qg^ (în kcal/h) e căldura consumată. Valorile mărimilor g^şi Qe% pentru abur supraîncălzit sînt (Qe= (BH.+Lc^ + AZJ K = (c/'+car), iar pentru abur saturat Q are aceeaşi vaioare şi !(Cc + Ca) I*’ unde B e cantitatea de combustibil ars, H. (în kcal) e puterea calorică inferioară a combustibilului, L e cantitatea de aer introdusă în focar, c0 e căldura specifică şi -9*0 temperatura aerului comburant, A e cantitatea de apă de alimentare, &a e temperatura apei, Cg e cantitatea de abur produsă pentru funcţionarea instalaţiei industriale principale, Ca e cantitatea de abur produsă pentru funcţionarea instalaţiilor auxiliare, I' şi /"sînt entalpiile aburului supraîncălzit şi aburului saturat. La căldările fără supraîncălzire şi fără preîncălzirea apei şi a aerului, ca şi la cele cari au puţine instalaţii auxiliare, se neglijează unii dintre termenii relaţiilor de mai sus, şi suma pierderilor prin entalpie se exprimă prin relaţia: q=BHi-[Ct(I-'l &J], I fiind entalpia aburului. — Pierderile de materiale în căldare sînt pierderi de combustibil, de la depozit pînă la introducerea lui în focar, şi pierderi de apă, din cauza lipsei de etanşeitate a conductelor şi a instalaţiilor de alimentare. Pierderile de entalpie în căldarea de abur provin din pierderi prin combustibilul nears, pierderi prin ardere incompletă, pierderi prin gazele de ardere evacuate prin coş, pierderi prin transfer de căldură către mediul exterior, pierderi reziduale, pierderi în conductele de abur la instalaţiile industriale pe cari le serveşte căldarea (motor cu abur, încălzire, etc.), pierderi prin consum de căldură în instalaţiile auxiliare ale căldării (v. fig. XX). Pierderile prin combustibilul nearssînt datorite atît combustibilului căzut prin barele grătarului (ţfr) sau combustibilului nears rămas pe grătar (q2), cît şi combustibilului nears conţinut în cocsul volant, în cenuşa volantă şi în funingine (q3). — Pierderile prin combustibilul nears căzut în c e n u ş a r sînt datorite căderii bucăţilor de combustibil s?lici printre barele grătarului sau curgerii combustibilului lichid; ele apar cînd barele de grătar sînt arse sau cînd se arde ^ un combustibil necorespunzător sistemului de grătar folosit. Aceste pierderi se determină cu relaţia: ^,17.8100 i?.£7.8100 100 [kcal] sau qx= [%] (100 în care R (în kg) e cantitatea totală a reziduurilor de ardere, ^(în %) e conţinutul de carbon nears al reziduurilor, At (în %) S conţinutul de zgură şi cenuşă al combustibilului, H* 1 m m m m w. Wi 1 S 8 it «j §8 m \ \ # P i y/sY< ■u22c 'Zyy) i 1 r 0 50 150 200 250 300 350 § (în kcal/kg) e puterea calorică inferioară a combustibilului, cifra 8100 reprezintă puterea calorică a carbonului (în kcal/kg). Măr i mea acestor p ier-deri e de 1***2% din entalpia combustibilului introdus în focarul căldării. Pierderile prin com- bustibil nears rămas pe grătar, printre zgură şi cenuşă (q2), îndepărtat la curăţirea focului, sînt cauzate de faptul că o cantitate de combustibil nu e arsă în focar. Ele diferă după felul combustibilului şi depind mult de conducerea focului; aceste pierderi apar în special la cărbunii cari formează pojghiţă în timpul arderii şi dau zgură cu un punct de topire jos. Determinarea acestor pierderi se face analog cu cea a pierderilor prin combustibilul nears căzut în cenuşar. în focarele bine dimensionate şi cînd focul e bine condus, aceste pierderi reprezintă 2***3% din entalpia totală a combustibilului. Pierderile qx şi q2, afară de eventuala curgere de combustibil lichid nears, din focar, nu apar la combustibilii lichizi şi gazoşi. — Pierderile prin combustibilul nears conţinut în cocsul volant, în cenuşa volantă şi prin depunerile de funingine (qs) sînt provocate atît de particulele de combustibil nears antrenate prin tiraj de către gazele de ardere, cît şi de conţinutul în carbon al funinginii depuse pe ţevi şi în diferitele camere ale căldării. Ele depind de tipul de căldare (fiind mai mari la căldările cu tiraj forţat, de ex. la locomotive), de combustibilul folosit (grad de fineţe, grad de umiditate, tendinţă de formare de pojghiţă), de elementele caracteristice ale focarului, de tiraj (solicitare aerodinamică), de cantitatea şi de temperatura aerului introdus în camera de combustie (importante pentru formarea funinginii), de instalaţiile de desprăfuire, etc. Mărimea pierderilor e mult influenţată de gradul de ardere al particulelor de combustibil cari se găsesc în stare de suspensie în camera de combustie a focarului. Aceste pierderi reprezintă aproximativ 2-**5% din entalpia combustibilului. Pierderile prin combustibilul nears, adică Sr^=Sr1+âr2+9,3» numite şi pierderi ale combustiei, se determină printr-o relaţie de forma: _B^JţB^±BzHz 8100 C XX. Variaţiajpierderilor [(q) şi a randamentelor (•/}), la o căldare de abur, în funcţiune de solicitarea grătarului (B/R). Qi+Cfa+Q») pierderi prin combustibil nears; q4) pierderi prin ardere incompletă; q6) pierderi prin gazele de ardere evacuate; q8) pierderi prin transfer de căldură către mediul exterior; q7) pierderi reziduale; qj pierderi în conductele de abur; q9) pierderi prin consum de căldură în instalaţiile auxiliare. B-H. i ' B-H. unde Bv B2, B3 reprezintă cantitatea de combustibil căzut în cenuşar, nears pe grătar, respectiv antrenat, şi Hv H2, H3 reprezintă puterile calorice respective. Pierderile prin ardere incompleta (q4) sînt egale cu entalpia gazelor volatilizate din combustibil (CO, Hă, CH4 şi diferite hidrocarburi grele CwHfl) şi nearse în focar din cauza imperfec- ÂZjSS/fif Rândâment total 18 Randament total ţiunii arderii. Pierderile provocate prin ardere incompletă, neglijînd cantităţile de hidrogen şi de hidrocarburi, se exprimă prin relaţia simplificată: ?4 = 30,18 CO-F^# în care se ţine seamă numai de cantităţile de oxid de carbon nearse, iar Vg e volumul gazelor de ardere uscate. Aceste pierderi variază după felul combustibilului, fiind mai mari cînd se folosesc cărbuni cu flacără lungă în focare scurte, dar se micşorează prin realizarea unui amestec cît mai intim între gaze şi aerul comburant (prin introducere de aer secundar în camera de combustie, prin turbionare, insuflare cu abur viu, boltă de flacără, etc.). Ordinul de mărime al acestor pierderi (#4) e de 0,5***3 % din entalpia combustibilului. Pierderile prin gazele evacuate, numite şi pierderi prin coş (q5), apar din cauză că gazele de ardere nu sînt evacuate din căldare la temperatura aerului ambiant, ci la o temperatură mult mai înaltă, la care au şi căldură sensibilă. Ele variază după felul căldării şi depind de conducerea focului (factorul de exces de aer şi temperatura gazelor), putînd fi mult influenţate de controlul exploatării. Pierderile prin entalpia gazelor de ardere evacuate sînt cauzate de imperfecţiunea arderii, datorită dozării necorespunzătoare a aerului comburant; din lipsă de aer, gazele de evacuare au o temperatură înaltă, iar un exces prea mare de aer provoacă scăderea temperaturii de combustie (şi deci a gazeificării combustibilului). Pierderile se determină cu relaţia: ?5 = 0 £ [kcal/h], în care Q^ (în kg/h) e cantitatea de gaze arse, c^ e căldura specifică a gazelor, &a e temperatura gazelor (în camera de fum sau la baza coşului), &0 e temperatura aerului. Analiza gazelor se face cu diferite aparate, în funcţiune de cantitatea gazelor de ardere (aparat Orsat, etc.), cu suficientă aproximaţie (după cunoaşterea cantităţilor de bioxid de carbon), cu relaţia: * = 5 6coa în care U e un coeficient care variază în funcţiune de gradul de umiditate al combustibilului. Conţinutul în oxid de carbon şi valoarea factorului de exces de aer se determină din diagramele în triunghi ale gazelor arse (diagrama Oswald). Pierderile prin gazele de evacuare (q5) reprezintă 18--*20%, ele fiind pierderile cele mai importante din căldare. Pierderile prin răcire (q6), datorite schimbului de căldură dintre diferite părţi ale căldării şi mediului extern, sînt pierderi prin conductibilitate termică şi prin radiaţie, cari se determină cu relaţia: care însumează pierderile prin conducţie ?e=A [kcal/m2,!] şi pierderile prin radiaţie [kcal/h], unde&j e temperatura din interiorul căldării şi ^ e temperatura mediului exterior, Tt e temperatura absolută din interiorul căldării şi T2 e temperatura absolută a mediului, k (în kcal/°m2h) şi C (în kcal/°m2h) sînt coeficienţii de trecere a căldurii şi de radiaţie, iarSr(în m2) e suprafaţa de radiaţie. Pierderile prin răcire variază între limite foarte depărtate una de alta; pînă la 10%, pentru căldări mici, la suprafaţă de încălzire de 100 m2, şi sub 1%, pentru căldări mari, la suprafaţa de încălzire de 1500 m2. XX/. Fluxul de căldură într-un focar de căldare (de locomotivă). Qi) energie introdusă în focar (100%); Q2) căldură cedată apei de căldare ; qx) pierderi prin combustibi I nears, căzut în cenuşar; qt) pierderi prin combustibil nears, rămas în zgură; q3) pierderi prin combustibi I antrenat pe coş; q4) pierderi prin ardere incompletă; q5) pierderi prin gazele de ardere evacuate; q6) pierderi prin răcire exterioară; q7) pierderi reziduale. Pierderile reziduale (q7) cuprind toate pierderile de entalpie cari pot fi cu greu evaluate în timpul exploatării, ca şi pierderile cari apar incidental. Ele se produc din următoa-rele cauze: crăpături sau părţi neetanşe în zidărie sau în îmbrăcăminte (micşorarea tirajului); depuneri cari micşorează transferul util de căldură, cum sînt depunerile de piatră pe pereţii căldării (micşorarea transmisiunii căldurii), depunerile de funingine pe pereţii focarului şi pe ţevile de fum (micşorarea transmisiunii căldurii), depunerile de piatră în elementele de supraîncălzire (aburul primeşte mai puţină căldură), depuneri le de fu ning ine şi de impurităţi pe pereţii preîncălzitorului de aer (aerul comburant are temperatură joasă); ne-etanşeitatea conductelor deapă şi de abur; purja-rea; neetanşeitatea aparatelor de condensaţie; răcirea căldării pentru spălări, pentru revizii, reparaţii, etc. Aceste pierderi nu pot fi determinate cu exactitate, dar în medie se admit egale cu aproximativ 10%(v. fig. XXI). Pierderile în conducta de abur, pînă la instalaţia pe care o serveşte căldarea (q8), sînt pierderi datorite rezistenţelor la curgere. Pentru determinarea lor, v. sub Pierderi de sarcină în conducte, sub Pierdere de sarcină. Pierderile din instalaţiile auxiliare (q9) reprezintă echivalentul în căldură al energiei necesare pentru funcţionarea serviciilor auxiliare ale căldării (pompe de alimentare cu apă, alimentare mecanizată a focarului, instalaţii de evacuat zgura şi cenuşa, ventilatoare pentru aer de combustie, ventilator de tiraj, instalaţii de desprăfuire, eventual pentru pulverizarea păcurii, instalaţii de preparare a cărbunelui pulverizat, suflător de funingine, etc.). Deşi energia consumată în aceste instalaţii corespunde unui lucru mecanic util, ea se consideră ca pierdere în bilanţul termic al căldării, variind după numărul şi după felul instalaţiilor. Pierderile sînt date de relaţia q9=Carf=Pa 860 [kcal/h], Pa fiind puterea orară consumată în instalaţiile auxiliare. Totalul pierderilor de entalpie într-o căldare se reprezintă prin bilanţul termic al căldării, care variază după felul căldării, după combustibilul ars, după felul exploatării şi după conducerea focului. Valoarea pierderilor de energie într-o instalaţie de căldare cu mers continuu, fără pierderi la aprinderea şi la oprirea căldării, e de 20-*-30% din energia liberă a combustibilului. Pierderile de entalpie pot fi reduse prin: arderea completă a combustibilului, diminuarea cantităţii de cocs şi de cenuşi volante, reintroducerea funinginii în-focar, alegerea adecvată a factorului de exces de aer, amestec intim între aer şi gazele din combustibil, izolarea termică a pereţilor, micşorarea cantităţilor de gaze evacuate (conţinutul în bioxid de carbon), tratarea'apei de alimentare, răcirea gazelor de evacuare (la aproximativ 170,"200°) şi folosirea lor în instalaţii anexe, etc. Randament total 19 Randament totâl pig. XXII reprezintă bilanţul termic al unei instalaţii de căldare de abur cu supraîncălzitor, cu preîncălzitor de apă Ş‘ i de aer, raportat la 1 kg de combustibil. bilului. Relaţia: vHf Hc. energia care se pierde din cauza frecării. Randamentul total al elementului de pală are expresia: 1-Xs Vr^ri-------- ' 1+- Ir XXII. Bilanţul termic al unei căldări de abur. A) câldare de abur propriu-zisâ (abur saturat); 8) supraîncălzitor; Q pre--încalzitor de apă; D) preîncălzitor de aer; Qi) căldură totală intrată în focar (100%); Qă) căldură utilă în căldarea propriu-zisă (abur saturat); Qs) căldură de supraîncălzi re; Q4) căldură de preîncălzi re a apei; Q6) căldura de preîncalzire a aerului; Q3+Q4+Q5) căldură recuperată din gazele de ardere; Qt) căldură totală utilă; qx+Qs+cîs) pierderi prin combustibil nears; qt) pierderi prin ardere incompletă; qB) pierderi prin gazele de ardere evacuate; q6) pierderi prin transfer de căldură către mediul exterior; q7) pierderi reziduale; q8) pierderi în conducta de abur; q8) pierderi prin consum de căldura în instalaţiile auxiliare; qr=<7i+Qs+q 3++^5++^8+^9 • Randamentul total al gazogenului e raportul dintre puterea calorică a gazului produs şi căldura consumată prin arderea combustibilului necesar pentru obţinerea unui kilogram de gaz. Acest randament, care se consideră ca randament de gazeificare, se exprimă prin relaţia: vHf 7] — ------n, le H] în care v (în m3/kg) e volumul gazelor obţinute prin arderea unui kilogram de combustibil, Hj (în kcal/m3) e puterea calorică inferioară a gazelor produse, iar Hc. (în kcal/kg) e puterea calorică a combustibilului întrebuinţat. Dacă se consideră titlul gazului n=1 — x, unde x e fracţiunea de bioxid de carbon din gazele produse, randamentul total poate fi exprimat cu formula: vH& în care v e volumul de oxid de carbon obţinut la arderea unui kilogram de combustibil, Hj e puterea calorică inferioară atgazului, iar Hf- e puterea calorică inferioară a combusti- e randamentul indus (v.) al aceluiaşi element, X e pasul aerodinamic respectiv, iar s e raportul dintre rezistenţa şi portanţa elementului de pală; mărimea s se determină cu relaţia: d P ' mentară datorită excluziv frecării (deoarece rezistenţa indusă de vîrtejurile libere ale elicei e inclusă în randamentul indus). Pentru elicea cu randament optim, al cărei randament indus e constant, randamentul total se obţine din expresia precedentă prin integrare, deoarece s şi Xsînt mărimi variabile, si are valoarea: 1 — 2 sAcp 1 + 3 A exprimă randamentul teoretic, în ipoteza că titlul gazului e w=1, cînd fracţiunea de bioxid de carbon e x=0; randamentul y)e e nul (vj = 0), cînd procentul de bioxid de carbon din gazele produse e #=1. Randamentul elicei: Raportul dintre puterea .'Utilă şi puterea absorbită de un element de pală de elice, situat la distanţa r de axa de rotaţie, numit şi randamentul total al elementului de pala. Spre deosebire de randamentul indus, la stabilirea acestui randament se ţine seamă şi de unde A e pasul aerodinamic la vîrful palei, iar cp şi sînt coeficienţi ale căror valori sînt apropiate de unitate. în calculele practice se obişnuieşte chiar să se folosească expresia simplificată a randamentului, în care 9 şi ^ sînt egali cu unitatea, aproximaţie care nu influenţează sensibil exactitatea calculelor. Pentru mărimea s se ia o valoare medie a ei în lungul palei, stabilită adeseori numai cu aproximaţie. Randamentul vehiculului: Raportul dintre energia obţinută la roata motoare a unui vehicul motor sau la cîrligul său de tracţiune, cînd vehiculul motor remorchează vehicule-remorci (de ex. locomotiva sau tractorul) şi dintre energia absorbită sub forma pentru care a fost construit motorul vehiculului (de ex.: energia chimică a unui combustibil, energia electrică, etc.). Randamentul total al vehiculelor e produsul randamentului diferitelor lor părţi componente cari sînt legate în serie pe fluxul de energie. De exemplu, randamentul total al locomotivei cu abur are expresia: 632 Pe în care 7)^=0,50-*-0,80 e randamentul căldării, Yjy'=0,97*“0,99 e randamentul ţevilor de admisiune (dintre căldarea de abur şi cilindri), r\>~ 0,065”*0,150 e randamentul indicat al motorului cu abur, 7]^=0,60•••0,90 e randamentul mecanic al locomotivei, Pc (în CP) e puterea la cîrlig a locomotivei, B (în kg/h) e consumul de combustibil, iar H* (în kcal/kg) e puterea calorică inferioară a combustibilului. Valorile medii ale randamentului total al locomotivelor sînt: 0,07**-0,11( la locomotive cu abur; 0,25--*0,28, la locomotive Diesel; 0,13***0,16, la locomotive cu turbine cu gaz; 0(60***0,80, la locomotive electrice (fără centrală şi fără reţea). Randamentul total al autovehiculelor, cum sînt automobilele, tractoarele sau motocicletele, are expresia: în care 7}m=0,24---0,30 e randamentul economic (total) al motorului, y).^0,95 e randamentul schimbătorului (sau al cutiei) de viteze, vj/r— 0,97***0,98 e randamentul transmisiunii cardanice, 73^=0l90-*-0,95 e randamentul diferenţialului, iar 7)p0^0,95 corespunde alunecării pneurilor pe sol. Valoarea Rândâmeftt frandam^nt subterâft medie a randamentului autovehiculelor e t)^=0i19**-0,26, variind după tipul motorului (motor cu electroaprindere, cu autoaprindere, etc.) şi după construcţia vehiculului (camion, vehicul de turism, etc.). Pierderi fn autovehicul sînt pierderi de energie şi de material, sumă a pierderilor din fiecare parte a vehiculului şi a pierderilor în mers. Pierderile de energie, în timpul funcţionării autovehiculului, sînt (v. fig. XXIII): pierderi în motor, pierderi în transmisiune şi pierderi la osiile motoare. — Pierderile în motor sînt identice cu pierderile motorului cu ardere internă stabil, influenţate, ca ordin de mărime, de viteza de mers. — Pierderile în transmisiune sînt pierderi mecanice datorite frecărilor în ambreiaj, în schimbăto- J rul de viteze, în articulaţiile arborelui de transmisiune şi în diferenţial. — Pierderi le în osiile motoa-r e (punţi) sînt pierde- XXIII. Bilanţul de energie al unui autori le prin frecare în pa- vehicul, lierele osiilor. — P I e r- Qx) energie chimica a combustibilului intro-derile în utili- dus în motor (100%); Q2) energie utilă la zare sînt date de con- roţile motoare (19***26%); Q8) energie utila sumul de energie suple- pentru învingerea rezistenţelor inciden-mentar provocat de re- tale (5***12%); qj pierderi prin transfer zistenţele datorite inter- de căldură în mediul de răcire; qa) pierderi acţiunilor dintre vehicul prin gazele de evacuare; qs) pierderi prin şi cale (frecarea dintre ardere incompleta; q4) pierderi reziduale; bandaje şi cale, dera- qs) pierderi hidrodinamice; q9) pierderi pare, şocuri, etc.), de mecanice;qi+qa+Qa+^+qs+^e) pierderiîn rezistenţa aerului, de motor; q7) pierderi în instalaţii auxiliare; mişcările perturbatorii q8) pierderi în schimbătorul de viteză; şi de rezistenţele suple- q9) pierderi în diferenţial; q10) pierderi mentare ale căii (mers în mecanice reziduale; t7n) pierderi de ru-CUrbă, uneori şi mersul lare; q12) pierderi prin rezistenţa aerului; în rampă, etc.). qu-b-qu) pierderi în utilizare; a) căldură Pierderile de materia- recuperată la preîncălzireaamestecului prin le SÎnt pierderi de com- gaze de evacuare; b) căldură recuperată la bustibil şi de lubrifiant, preîncălzireaamestecului prin apa de răcire; Randamentul total al c) căldură din frecare, evacuată prin gazele propulsiunii navei: Ra- de ardere; d) căldură cedată, de gazele de portul dintre puterea ne- ardere, apei de răcire; e) căldură din fre-cesară pentru propulsiu- care, cedată apei de răcire; f) căldură nea unei nave şi puterea radiată de conductele de evacuare; g) călind icată (pentru motoa- dură radiată de pereţii cămăşilor de apă; re Diesel, puterea efec- h) căldură radiată de pereţii pieselor ne-tivă) a maşinilor princi- răcite cu apă (carter), pale. Randamentul total de propulsiune, care permite să se aprecieze calitatea instalaţiei mecanice de propulsiune a unei nave, se poate exprima prin relaţia 1 -* în care e randamentul propulsorului, 7j2 e randamentul total al palierelor arborilor de transmisiune şi al arborelui port-elice, rj3 e randamentul mecanic al maşinilor principale, t e un coeficient de sucţiune (coeficientul care reprezintă micşorarea împingerii, ca rezultat al acţiunii de sugere a elicei), co e coeficientul de siaj, iar (1 — ^)/(1 —co) e coeficientul de influenţă al carenei (adică raportul dintre puterea necesară pentru propulsiunea navei şi puterea de împingere a elicei); pentru navele cu zbaturi (1 — /)/(1 — co)=1. î. Randament. 2. Tehn.: Mărime scalară de natură neenergetică, produsă de un sistem sau printr-o operaţie, în unitatea detimp, în condiţii de lucru variabile şi depinzînd de acestea. Exemplu: Randamentul războiului de ţesut. Ind. text.: Raportul p dintre producţia practică a unui război de ţesut şi dintre producţia lui teoretică, considerate pentru aceeaşi perioadă de timp: Pr P=/100. unde Pf (în m/h) e producţia practică (reală) în perioada de timp considerată, iar Pg (în m/h) e producţia teoretică şi care se calculează cu relaţia: în care n (în rot/min) e viteza de regim a războiului de ţesut: T (în h) e timpul pentru care se calculează producţia teoretică (perioada considerată); Dy (în fire/cm) e desimea ţesăturii în bătătură. Valoarea randamentului p, notat şi cu simbolul CUM, se poate exprima şi prin produsul a doi coeficienţi CUF şi CTU: CUM=p=CUFx CTU, cari au următoarea semnificaţie: CUF (în %) e coeficientul Tf utilajului în funcţiune, cu valoarea CUF=—f 100; CTU (în %) 1 T e coeficientul timpului util, cu valoarea CTU = —1—100, Tf Ty fi ind timpul de funcţionare al maşinii şi T^timpul util (efectiv). Sin. Randament A, Coeficientul de utilizare al maşinii. 2. /^/ subteran. M/ne: Raportul dintre producţia unei mine într-un anumit timp (o lună, un trimestru, un an) şi totalitatea posturilor de lucrători ce lucrează în acest timp în subteran. Se exprimă în tone pe post sau în metri cubi pe post. Randamentul subteran creşte, dacă cresc randamentele în abataj (raportul dintre producţia unui abataj într-un anumit timp şi totalitatea posturilor de lucrători din abatajul respectiv), dacă mina e concentrată (cu fronturi de lucru puţine şi apropiate), dacă toate căile de transport şi de aeraj sînt scurte şi foarte bine întreţinute, dacă se aplică metoda de exploatare în retragere de la hotarele cîmpului minei spre puţul de extracţie, dacă au fost mecanizate operaţiile de transport prin galerii şi puţuri (incluziv rampe), atît al produselor, cît şi al materialelor, dacă se aplică procedee în cari nu sînt necesare pregătiri în zăcămînt şi în rocile înconjurătoare şi dacă se suprimă posturile şi operaţiile inutile. La rîndul său, randamentul în abataj creşte, dacă zăcămîntul e uşor de exploatat (prezintă condiţii favorabile de tăiere, de transport şi de susţinere), dacă se aplică procedee de exploatare de mare productivitate (front lung, dirijare raţională a acoperişului, susţinere corectă), dacă au fost mecanizate operaţiile de tăiere, de încărcare, de transport şi de susţinere, dacă se lucrează după graficul ciclic, dacă s-a organizat aprovizionarea la timp cu materiale, dacă s-a asigurat funcţionarea fără oprire a maşinilor, dacă se dispune de energie suficientă, dacă transportul produselor prin galerii se efectuează fără întreruperi, dacă aerajul e suficient, dacă lucrările miniere sînt Randamentul tăierii 21 Rang de tren executate Ia timp şi sînt bine întreţinute, dacă personalul e bine instruit şi supravegheat. Pentru o exprimare corectă a randamentului în subteran trebuie incluse în numărul de posturi prestate în abataj, pe lîngă posturile lucrătorilor cari lucrează efectiv în subteran (la tăiere, încărcare, susţinere, transport, etc.), şi posturile prestate pentru întreţinerea utilajului şi a maşinilor din subteran, atît în subteran cît şi în ateliere. Randamentele subterane sînt comparabile pentru mine, iar cele din abataj, pentru strate cu caracteristici geologice şi de zăcămînt apropiate. în cazul cînd raportul se determină între producţia unei mine în intervalul de timp considerat şi totalitatea posturilor de lucrători prestate în acest timp, atît în subteran, cît şi la suprafaţă, se obţine randamentul pe mina. 1. ~ui tăierii. Ind. alim.: Raportul dintre greutatea unui animal sacrificat (fără piele, cap, picioare şi organele interne) şi greutatea vie a animalului. La taurine, greutatea după tăiere cuprinde trunchiul (carcasa), împărţit în patru sferturi (fără piele, sînge, cap, trahee şi esofag, plămîni, inimă, ficat, pancreas, splină, stomac, intestine, organe genitale, picioare şi coada de la a treia vertebră coccigenă). Randamentul tăierii variază între 50 şi 60% la tauri; între 44 şi 62% la boi; între 50 şi 70% laviţei—valorile mai mari fiind cele pentru animalele de măcelărie grase. La porci, greutatea după tăiere cuprinde trunchiul împărţit în două jumătăţi (fără creier, limbă, laringe, trahee, esofag, plămîni, inimă, ficat, splină, pancreas, stomac, intestine şi. organe genitale). Randamentul tăierii variază între 70 şi 85%, valorile mai mici fiind cele pentru porcii de 60***70 kg, iar cele mari, pentru porcii de grăsime, foarte graşi. La oi, greutatea după tăiere cuprinde trunchiul (carcasa) întreg sau împărţit în două (fără piele, sînge, cap, trahee şi esofag, plămîni, inimă, ficat, pancreas, splină, stomac, intestine, organe genitale şi picioare). La miei, de obicei, numai capul rămîne ataşat trunchiului; de aceea, la miei se specifică dacă, eventual, capul a fost îndepărtat. Randamentul tăierii variază între 35 şi 55% Ia oi, şi între 58 şi 65% la miei. Randamentul în carne al animalelor de măcelărie variază după specie şi după categorii, cum şi după starea de întreţinere a lor la data sacrificării. a. ~ tehnologic. Prep. min.: Indicele (yj) care reflectă eficacitatea separării diferitelor produse obţinute în operaţiile de clasare sau de concentrare şi care se exprimă prin relaţia: 9. Ranfluare. Nav.: Operaţia de scoatere Ia suprafaţă a unei nave scufundate, şi de punere a ei în stare de plutire. Operaţia consistă în: găsirea navei scufundate, care se face cu grape sau cu detectoare; stabilirea poziţiei exacte (orientare, înclinare, împotmolire, natura fundului); stabilirea avariilor (poziţia, mărimea şi posibilităţile de remediere); ridicarea la suprafaţă. Ultima operaţie se poate face fie direct, adică folosind mijloace de ridicat (sistem folosit la nave mici sau Ia nave cari au spărturi ce nu pot fi astupate), cari necesită un timp calm, sau indirect, uşurînd nava scufundată (sistem folosit la navele cari pot fi etanşate şi uşurate sub apă). Primul sistem consistă în trecerea unor lanţuri pe sub nava scufundată şi în legarea lor la pontoanele de ridicat îngreunate cu lest (cu apă); apoi pontoanele sînt uşurate ridicînd nava, complexul fiind remorcat spre un fund mai mic, pînă cînd nava scufundată atinge fundul, după care se reia îngreu-narea pontoanelor, scurtarea lanţurilor, pomparea şi remor-carea, continuîndu-se pînă cînd nava iese la suprafaţă. Dacă e posibil, nava se şi etanşează; în caz contrar, nava edusă şi ridicată pe doc cu pontoanele de ridicare. La al doilea sistem, înainte de începerea ridicării nava se redresează (dacă e cazul). 10. Ranforsare. Tehn. ; Sin. întărire (v. întărire 1). 11. Ranfort, pl. ranforturi. 1. Pod.: Bară de oţel profilat, de obicei de otel corn ier, nituită sau sudată pe inima grinzilor metalice cu inimă plină, pentru a mări rigiditatea acestora. 12. Ranfort. 2. Pod.: Element de construcţie constituit din una sau din mai multe bare oe oţel profilat, destinat să asigure rigiditatea transversală a unui pod metalic şi să împiedice flambajul pe întreaga lungime a grinzii. Ranforturile se aşază între montanţii şi antretoazele căii, la podurile deschise, respectiv între montanţi şi grinzile de solidarizare a tălpilor superioare ale celor două grinzi principale, la podurile închise. 13. Ranfort. 3. Pod.: Fiecare dintre nervurile cu dimensiuni mari executate la pilele svelte, înalte, de beton armat, — sau Ia alte construcţii portante, — destinate să asigure rigiditatea necesară, cum şi o reducere importantă de materiale de construcţie. 14. Rang, pl. ranguri.1. Mat. V. sub Matrice. 15. Rang. 2. Mat. V. sub Formă pătratică. 16. Rang. 3. Petr.: Gradul deîncarbonizare al unui cărbune. Se determină în laborator prin reflectanţa sau capacitatea de reflexiune a componenţilor structurali din cărbunele respectiv, care se expi imă prin indicele de reflexiune (stabilit după o scară convenţională), prin procentul de lumină reflectată (determinat cu fotometre speciale) sau numai comparativ (cu micro-scoape binoculare speciale). 17. Rang de tren. C. f.: Ordin de importanţă în clasificarea trenurilor, sub raportul circulaţiei şi, deci, din punctul de vedere al priorităţii la expedierea din staţiile de cale ferată sau la stabilirea încrucişărilor şi trecerilor înainte. Pe aceeaşi direcţie, trenurile de aceeaşi categorie au ranguri diferite cu o unitate, după sensul lor de circulaţie, de exemplu au prioritate cele cari vin din spre Bucureşti, şi au numere impare. După rang, Ia căile ferate din ţara noastră, trenurile se clasifică după cum urmează: rangul 1 —trenuri cu mers special ; rangul 2 — trenuri exprese şi rapide de călători; rangul 3 — trenuri accelerate de călători; rangul 4 — trenuri de persoane şi trenuri-curse de personal; rangul 5 — tienuri mixte, militare, rapide de coletărie şi mesagerie; rangul 6 — trenuri directe de marfă; rangul 7 — trenuri locale de marfa. Locomotivele izolate, Ia dus, circulă în rangul trenurilor pentru cari sînt cestinate, iar Ia întors, după rangul care li se fixează de regulatorul de circulaţie. Peste orice rang sînt considerate: trenurile de ajutor la accidente de cale ferată; trenurile de restabilire a liniilor şi a lucrărilor de artă în caz de întreruperi de circulaţie datorite accidentelor, incendiilor, înzăpezirilor, inundaţiei, etc. tm—s, în care m e extracţia de metal (în cazul operaţiei de concentrare) sau extracţia de material mărunt (în cazul operaţiei de clasare) şi 5 e extracţia de steril din concentrat (în cazul operaţiilor de concentrare) ori extracţia de material mare(supra-granulaţia) din trecere (în cazul operaţiilor de clasare). 3. ^ telegrafic.Telc.: Numărul de cuvinte pe minut care poate fi transmis cu un aparat telegrafic. El depinde de viteza telegrafică şi de codul telegrafic folosit. 4. Randcin, ramare în Nav. V. sub Ranrrare. 5- Randâ, pl. rande. Nav. V. Velă, sub Greement. 6. Randit. Mineral.: Ca5[U02| (C03)6]*3 HaO. Carbonat hi-dratat de calciu şi uraniu, asemănător vogfitului (v.) şi liebigi-tului (v.), care conţine pînă la circa 30% U3Os. Se prezintă sub forma de cruste sau în grupuri de cristale aciculare, Are culoarea galbenă şi duritatea 2"*3. 7. Raney, aliaj Metg.: Aliaj nichel-cupru conţinînd 30% Ni şi restul cupru. E întrebuinţat la prepararea unui catalizator (numit uneori nichel Raney) care e folosit mult în hidrogenări catalitice. Var. Raney-aliaj. V. ş) sub Hidro-genare, reacţii de1^. 8. Raney, nichel ~.Metg., Chim. V. Nichel Raney. V. şî sub Raney, aliaj Rangal 22 Ranque, efect — Rangă cu role. 1) ranga; 2) rola. Trenurile speciale şi drezinele motor îndrumate cu personal de control circulă în rangul fixat odată cu întocmirea mersului de tren respectiv. î. Rangal, pl. rangale. Nav.: Unealtă formată dintr-o bară de oţel avînd la un capăt un cioc, iar la celălalt capăt un ochi cu care se mînuieşte. Serveşte la spargerea cărbunilor şi la reglarea focurilor la căldările marine. 2. Ranga, pl. răngi. Tehn.: Bară metalică, în general de oţel,«care e folosită ca pîrghie pentru mişcarea sau săltarea unor obiecte grele. Ranga poate fi o bară dreaptă, cu o mică îndoitură sau teşitură la un capăt, pentru ca să se uşureze introducerea ei sub obiectul de deplasat; uneori se utilizează o rcngâ cu role (v. fig.), care e o bară cu capătul inferior îndoit şi echipată cu o rolă, axa de rotaţie a rolei fiind perpendiculară pe axa longitudinală a barei, astfel încît să permită deplasarea răngii prin rulare. Unele răngi se utilizează pentru executarea unor găuri în pămînt sau în anumite materiale (de ex. în beton). 3. ~ cu role. Tehn. V. sub Rangă. 4. Rangifer. Paleont.: Mamifer paridigitat rumegător din grupul Cervicornae, caracterizat prin prezenţa coarnelor la ambele sexe. Coarnele sînt turtite, iar prima ramură e îndreptată înainte. Acest gen a apărut în Cuaternarul mediu, devenind foarte numeros în Cuaternarul superior şi caracterizînd această epocă (Vîrsta Renului) în toată Europa. Azi trăieşte în Scandinavia, în Groenlanda şi în Laponia. Sin. Ren. 5. Ranina. Paleont.: Crustaceu din ordinul Decapoda, cu abdomenul scurt (Brahiure = Crabi). Carapacea e ovală, cu un spin scurt anterior, şi prezintă pe suprafaţa ei încreţituri transversale cu mici tubercule. A apărut în Eocen şi trăieşte şi azi. Specia Ranina marestiana Konig e cunoscută în ţara noastră din Eocenul de la Albeşti-Cîmpu-Lung. 6. Raniţa, pl. raniţe. Gen.: Sac special, pentru merinde sau alte obiecte, confecţio-nat din foaie de cort din alt material textil Raninamarestiana. impermeabilizat, sau din piele, care poate fi purtat în spate cu ajutorul a două chingi prinse cu capetele de gura şi fundul lui, trecute peste umeri şi pe la subsuoară. Raniţa se compune, de regulă, din: spătar (partea întărită), burduf (sac), buzunarele exterioare, cele două chingi (curele) pentru fixarea pe spate, cureluşe pentru fixat uneltele tehnice (lopată, tîrnăcop, rachete, etc.). La partea sa superioară, raniţa are un şiret de strîngere a gurii şi un capac de acoperire, care pe ploaie nu permite pătrunderea în interior a apei.— La raniţele militare se prind şi pătura cazonă şi bidonul cu apă. 7. Ranker. Ped.: Sol tînăr, puţin evoluat, cu profil A-D, format pe roci-mame lipsite de carbonat de calciu. Profilul, scurt, e constituit din orizontul A, uneori redus numai la suborizonturile A0 sau Av alteori deosebindu-se şi A0 şi Alf care trece direct în roca-rriamă D, puţin alterată. Culoarea acestui sol e, de cele mai multe ori, cenuşie sau uşor gălbuie. Sărac în baze, se formează în special pe pante, eroziunea neper-miţîndu-i evoluţia spre solul zonal. Se deosebesc: ranker alpin, care e un sol foarte acid, format sub pajişti alpine, cu suborizontul Ax cu grosimea de 20---40 cm, cu materie organică parţial humificată; ranker cu mull (v.), cu profil ArD, adeseori uşor gălbui sau brun deschis, avînd încă de la suprafaţă numeroase fragmente de rocă nealterată şi'putînd evolua spre un sol brun tînăr; ranker cu moder (v.), cu abundente fragmente de rocă nealterate în profil, avînd suborizontul A0 de 3***5 cm, sub care urmează suborizontul Av negru, şi care poate evolua spre un sol brun podzolic tînăr; ranker cu humus brut, în care suborizontul A0, cu grosimea de 10*"30 cm, trece direct în roca-mamă nealterată şi poate evolua spre podzol. Sin. Podzol schelet. 8. Rankine, grad Fiz. V. sub Grad termometrie. 9. Rankinit. Mineral.: Ca3Si207. Silicat de calciu întîlnit ca produs de contact metamorfic sau format pe cale artificială în klinkerul de ciment sau ca mineral în zgură. Cristalizează în sistemul monoclinic. Are culoare albă. 10. Rankinizare. Mş.; Operaţia de trasare a unei diagrame comune pentru toţi cilindri unui motor cu abur cu piston, cu expansiune fracţionată, atît prin reducerea diagramelor indicatealeci- I indri ior de înaltă presiune, respectivde medie presiune, lascara diagramei indicate a ciIindruIu i de joasă presiune, cît şi prin lungirea lorîn raportul volumelor, considerînd ca referinţă volumul cilindrului de joasă presiune. Diagrama comună, care circumscrie diagramele indicate ale motorului cu abur, se construieşte ca diagramă indicată a unui motor al cărui ciclu areurmă-toarele caracteristici : admisiune egală cu admisiu-nea cilindrului deînaltă presiune, expansiune după o iperbolă echila-teră, emisiune în atmosferă sau în condensator (în cazul emisiunii în atmosferă, secon-sideră 1 ata presiunea de emisiune, iar în cazul emisiunii în condensator, presiunea de emisiune e de 0 ata) fără compresiune (spaţiul vătămător fiind umplut cu . abur viu la fiecare cursă a pistonului), fără admi Diagrama rankinizată a unui motor cu abur cu do-cilindri (compound). 1) cilindru şi mecanism motor de înaltă presiune; 2) receiver; 3) cilindru şi mecanism motor de joasă presiune; 4) condensator; Llt L2) suprafeţele cari reprezintă lucrul mecanic efectuat în cei doi cilindri; 13) spor de suprafaţă în diagrama rankinizată; VQ) volumul de admisiune; V', V") volumul spaţiilor moarte din cilindri; V', V") volumul generat de piston în fiecare cilindru; pi) presiune de admisiune; p2) presiune de emisiune; Pi2) presiune medie de admisiune în cilindru de joasă presiune; L0 (suprafaţa totală a diagramei rankinizate) are valoarea *-3. siune anticipată şi fără emisiune anticipată. Suprafaţa diagramei rankinizate construite (v. fig.) e totdeauna mai mare decît suma suprafeţelor diagramelor indicate L0 > HL. > Raportul dintre suma suprafeţelor diagramelor indicate £Z^. , aşezate în ordinea succesiunii expansiunii, şi suprafaţa diagramei de comparaţie, construită după ciclul Rankine care le înscrie, se numeşte grad de plenitudine. Gradul de plenitudine variază între 0,55 şi 0,75, el fiind mai mic la motoarele cu abur supraîncălzit (valoarea lui scade odată cu valoarea gradului de supraîncălzire). 11. Rankinizată, diagrama Mş.: Sin. Diagramă Rankine. V. sub Rankinizare. 12. Ranque, efect ~.Termot.: Separarea curentului în două zone, una centrală, cu temperatură mai joasă, şi cealaltă periferică, cu temperatură mai înaltă, la curgerea spirală sau Ranque, tub ~ 23 Raoult, legile Iui elicoidală a fluidelor compresibile. Constatarea se efectuează cu ajutorul unui tub, avînd la un capăt o diafragmă cu orificiu central, iar la capătul opus o diafragmă cu orificiu periferic, inelar, în care se introduce tangenţial un fluid compresibil, cu viteză mare (v. fig. sub Ranque, tub ~). Fluidul care părăseşte tubul prin orificiul central are o temperatură inferioară temperaturii fluidului frînat, iar fluidul care părăseşte tubul prin orificiul periferic are o temperatură superioară temperaturii fluidului frînat. Variaţia radială a temperaturii se datoreşte schimbului de energie — sub formă de energie cinetică — de la fluidul din zona centrală, către fluidul din zona periferică; prin acest schimb de energie se reduce valoarea energiei interne a fluidului din zona centrală, cu micşorarea corespunzătoare a temperaturii, şi se măreşte valoarea energiei interne, cu creşterea corespunzătoare a temperaturii fluidului din zona periferică. Temperatura fluidului evacuat prin orificiul central, cum şi raportul dintre cantitatea de fluid evacuat prin orificiul central şi cantitatea totală de fluid introdus în tub, sînt cu atît mai reduse, cu cît aria orificiului central e mai mică; de asemenea, temperatura fluidului evacuat prin orificiul central scade odată cu mărirea vitezei tangenţiale de intrare a fluidului în tub. Prin efect Ranque se pot obţine, la capătul rece al tubului, temperaturi cu cîteva zeci de grade sub temperatura iniţială a fluidului, la capătul cald obţinîndu-se temperaturi corespunzător mai mari. 1. Ranque, tub Termot.: Tub echipat cu un ajutaj tangenţial, iar la capete cu o diafragmă cu orificiu central, respectiv cu o diafragmăcu orificiu periferic,' inelar (v. fig.). La trecerea unui fluid compresibil prin tub se obţin, datorită efectului Ranque (v.), la orificiul central, un curent cu o temperatură inferioară temperaturii fluidului frînat, iar la orificiul periferic, un curent cu turii fluidului'frînat. Prin intermediul tubului Ranque se poate obţine frig, la o temperatură cu cîteva zeci de grade minus, cum şi căldură cu potenţial redus. Tubul Ranque neavînd piese în mişcare constituie un mijloc simplu, sigur şi ieftin pentru producerea frigului, cînd se dispune de o sursă de gaz sub presiune, în debit suficient de mare (de ex. gaze naturale). Deoarece căldura obţinută la capătul cald al tubului Ranque se obţine la o temperatură nu prea înaltă, posibilităţile de utilizare ale acestei călduri sînt foarte reduse. Sin. Turbionator frigorific (v. Agregat frigo-rigen cu turbionator, sub Frigorigen, agregat ~). 2. Ransomit, Mineral.: Fe203* CuO*4 S03*7 HaO. Sulfat hidratat de fier şi de cupru, cristalizat în sistemul monoclinic. Are culoarea albastră deschisă. 3. Ranunculaceae. Bot.: Familie de plante din ordinul Ranales, subclasa Dicotiledonatelor dialipetale, care cuprinde, în principal, plante ierboase şi puţine lemnoase (curpenul-de-pădure, etc.). Cele mai multe ranunculacee sînt perene, unele anuale. Au frunzele sectate, iar florile, ermafrodite şi acti-nomorfe, mai rar zigomorfe, au părţile componente dispuse spirociclic sau ciclic, cu stamine numeroase şi pistile în număr mare, neunite, cu puţine cârpele sau cu o singură carpelă. Fructele Ranunculaceelor sînt folicule sau nucule. Familia Ranunculaceelor cuprinde, specii toxice, dăunătoare anima- Tub Ranque. 1) tub; 2) ajutaj; 3) diafragma cu orificiu cen-; trai; 4) diafragmă cu orificiu inelar, periferic 5) evacuarea fluidului cu temperatură redusa; 6) evacuarea fluidului cu temperatura mâritâ. o temperatură superioară tempera- lelor; buruieni, dăunătoare plantelor de cultură; plante ornamentale şi plante medicinale. Genul cu cele mai multe specii e Ranunculus (de ex.: curpenul-de-pădure, piciorul-cocoşului, grîuşorul, etc.). 4. Ranversare. 1. Av.: Evoluţie acrobatică complexă a unui avion, compusă din cabrarea avionului şi întoarcerea lui, care se execută pentru schimbarea rapidă a direcţiei de zbor cu 180°, prin urcarea prealabilă a avionului într-un plan vertical. în luptele aeriene, ran- . versarea e una dintre evolu- j\& ţii le acrobatice folosite pentru *\f\ schimbarea rapidă cu 180° a \ \ direcţiei dezbor; virajul orizon- \ tal nu poate fi folosit pentru ^ această schimbare de direcţie, # pentru că durează prea mult şi W din cauza vitezei mari de zbor * \ \n reclamă o rază de viraj prea ^ mare, care aduce avionul pro- # priu într-o poziţie vulnerabilă ^ faţă de tirul avionului inamic. Dintre cele două figuri aeroba- Ranversare. tice componente ale ranversă- rii, întîi se execută cabrarea avionului la verticală şi apoi întoarcerea propriu-zisă (v. fig.). Unele ranversări se numesc „întoarceri pe aripă". Pentru executarea acestei evoluţii se ambalează motorul în plin şi se trage manşa pînă la cabrarea avionului la verticală. în momentul în care avionul şi-a mişcorat viteza pînă aproape de limita de sustentaţie, se împinge energic palonierul în partea în care se execută întoarcerea. îndată ce avionul începe să se rotească în jurul axei de giraţie în partea dorită, se trage manşa în partea cealaltă, pentru a anula tendinţa avionului de a se roti în jurul axei de ruliu ; cauza acestei tendinţe e atît surplusul de portanţă produs pe aripa exterioară în momentul întoarcerii, cît şi efectul provocat de bracarea direcţiei. După ce avionul a ajuns în poziţia de picaj, se revine cu palonierul Ia mijloc şi se slăbeşte manşa înainte, redueîndu-se totodată motorul, iar în momentul în care avionul şi-a recîş-tigat viteza normală de zbor, se trage uşor manşa, revenindu-se ia zborul orizontal în direcţia opusă celei iniţiale. Astfel se execută schimbarea rapidă a direcţiei de zbor, fără a trece avio-nul^prin poziţia zborului pe spate. în tehnica înaintată actuală a pilotajului în condiţii de luptă aeriană, ranversarea a fost înlocuită prin întoarcerea de lupta (v.), care permite totodată un cîştig important de înălţime. 5. Ranversare. 2. Av.: Sin. întoarcere pe aripă (v.). e. Ranversarea liniilor spectrale. Fiz.: Sin. Răsturnarea liniilor spectrale (v.). 7. Raoult, legile lui Chim. fiz.: Relaţii valabile pentru soluţii diluate şi cari exprimă proporţionalitatea dintre concentraţia molară a unei substanţe disolvate şi variaţia produsă asupra temperaturii de solidificare, asupra temperaturii de fierbere, respectiv'asupra tensiunii de vapori a soluţiei. Legea crioscopicâ stabileşte că prin disolvare se obţine o scădere a temperaturii de solidificare proporţională cu concentraţia molară a substanţei disolvate şi independentă de natura solventului: Aif=Kf~W’ unde Atj-e variaţiatemperaturii de solidificare, Kje o constantă numită constanta crioscopicâ a solventului, c e concentraţia substanţei disolvate, în greutate, M e greutatea moleculară a acestei substanţe. Legea permite determinarea greutăţilor moleculare ale substanţelor solubile, măsurînd variaţia At j. Rapakiwi, granît de ^ 24 Rapel, dispozitiv de ^ Constanta Kţ se determină experimental, sau se deduce din ecuaţia lui Clapeyron-Clausius, care, exprimată pentru 1 g substanţă disolvată la 1000 g solvent, e RTf Kî= 1000 Ly ' unde R e constanta gazelor perfecte, Tj e temperatura absolută de solidificare a solventului, iar Ly e căldura latentă de topire. Legea ebulioscopi ca stabileşte că o substanţă solidă disolvată provoacă o creştere a temperaturii de fierbere proporţională cu concentraţia sa molară şi independentă de natura sa: unde At$ e variaţia punctului de fierbere, iar Kg e constanta ebulioscopicâ. Constanta poate fi determinată cu ecuaţia lui Clapeyron-Clausius: RT* K =_____- • * MLe în careLg e căldura latentă de vaporizare, iar Tg e temperatura absolută de fierbere a solventului. Ca şi în primul caz, legea e valabilă numai pentru soluţii diluate, atît timp cît căldura latentă a substanţei disolvate nu modifică sensibil căldura latentă a sistemului, iar concentraţia molară c/M poate fi egalată simplificat cu raportul numărului de molecule n1jnQ=x1. La electroliţi, legile lui Raoult suferă abateri cari pot fi corectate, dacă se cunoaşte gradul de disociaţie. Legea presiunilor parţiale stabileşte că, asupra unui amestec lichid, un component exercită o tensiune de vapori egală cu tensiunea sa de vapori în stare pură, înmulţită cu fracţiunea sa molară în lichid: p=p.%, unde p e presiunea parţială respectivă, P e tensiunea de vapori proprie a componentului singur, x e fracţiunea molară. Relaţia e folosită în calculul compoziţiei fazelor vapori şi lichid la schimbările de stare parţiale ale soluţiilor. Pe baza ei-.se construiesc curbele de fierbere ale sistemelor binare. Legea e mai exactă pentru omologi chimici, pentru molecule de mărimi apropiate, pentru soluţii ideale (în care caz volumele sînt aditive, iar efectul termic al disolvării e nul). Abateri importante dau electroIiţii şi soluţiile cari distilă ca azeo-tropi. Legea e mai exactă pentru solvent, adică pentru substanţa cu numărul de molecule predominant. Se exprimă şi ca scădere relativă a tensiunii de vapori: Pp-P _ % ,v Po n0~ni 11 unde P0 e tensiunea de vapori a solventului pur, p e tensiunea de vapori a solventului în soluţie, n0 şi % reprezintă numărul de moli de solvent şi de substanţă disolvată, iar xx, fracţiunea molară a acesteia. 1. Rapakiwi, granit de Petr.: Varietate de granit por-firic cu hornblendă şi biotit, caracterizat prin cristale de ortoză roşie cu înveliş de oligoclaz. Formează masive în diferite regiuni din Finlanda şi din Platforma rusă. Punerea în loc a granitului de Rapakiwi s-a produs în Precambrian. E folosit ca piatră de construcţie şi de ornament. 2. Rapăn. Agr. V. sub Pătarea frunzelor. 3. Rapel, pl. rapeluri. 1. Arh.: Accent arhitectonic sau decorativ care reapare din loc în Ide pe faţadele unei clădiri sau ale unui ansamblu de clădiri, fie reamintind tema principală într-o formă identică sau într-o variantă asemănătoare, fie constituind, prin repetare, o a doua temă, secundară. Constituie unul dintre mijloacele de a realiza o compoziţie unitară a unei clădiri sau a unui ansamblu de clădiri. Repetarea periodică a unui rapel poate da naştere unui ritm (v.). 4. Rapel. 2.Tehn.: Readucerea în poziţia iniţială a unei piese sau a unui sistem tehnic, sub acţiunea greutăţii proprii sau a unor forţe elastice, după ce piesa sau sistemul tehnic s-au depărtat de acea poziţie. 5. dispozitiv de Mş.: Dispozitiv care poate să readucă în poziţia iniţială un sistem tehnic sau unul dintre elementele acestuia, după ce acesta s-a deplasat din poziţia considerată. Dispozitivul de rapel e un regulator automat care, după destinaţie, poate funcţiona ca stabilizator (menţi-nînd un parametru constant; de ex., regulatorul centrifug Watt menţine turaţia constantă), ca urmăritor (reglînd un parametru intern în funcţiune de unul extern), ca element intervenind incidental (de ex. la dispozitivul de rapel al locomotivelor, care menţine osia montată sau centrul crapodinei boghiului în planul de simetrie longitudinal al locomotivei, parametrul reglat e poziţia mijlocului osiei, respectiv centrul crapodinei boghiului, iar parametrul extern e raza de curbură a căii de rulare, care impune condiţia de înscriere în curbă), ca o comandă programată, cînd valoarea parametrilor reglaţi variază în timp, în conformitate cu un program prestabilit (de ex. la distribuţia motoarelor cu ardere internă). Canalul de legătură al dispozitivului de rapel e mecanic. După modul în care se produce forţa de rapel (forţa pe care dispozitivul de rapel o exercită asupra unei piese sau asupra unui sistem de piese), se deosebesc: dispozitive cu acţionare prin gravitaţie, la cari forţa de acţiune se produce prin greutatea sistemului în care e montat dispozitivul de rapel; dispozitive cu acţionare prin forţa elastica, la cari forţa de rapel e provocată de recuperatoare de energie elastice (resorturi); dispozitive cu acţionare combinata, elastogravitaţionale. Dispozitivul de rapel al vehiculelor feroviare, de exemplu, e utilizat pentru a mări posibilitatea de înscriere în curbă a unui vehicul de cale ferată fără compromiterea stabilităţii acestuia, înscriere care reclamă o variaţie a poziţiei osiilor montate, faţă de partea rigidă a vehiculului (şasiul), cu atît mai sensibilă, cu cît ampatamentul vehiculului e mai mare şi raza de curbură a curbei e mai mică. Condiţia de înscriere în curbă, fără a compromite stabilitatea în mers, se poate obţine prin: intervenţia asupra trenurilor de roţi, în ansamblul lor, ştiind că jocul total dintre ansamblul trenurilor de roţi şi cale e de circa 12 mm; supra-lărgirea căii în curbe; reducerea ampatamentului vehiculului, reducînd grosimea buzei bandajului sau suprimînd buza bandajului. Dacă mărimea vehiculului impune mărirea ampatamentului vehiculului, înscrierea în curbe reclamă anumite jocuri între cusineţi şi osie, cum şi între cutiile de osie şi ghidajul lor; dacă şi aceste jocuri ating o valoare limită, pentru revenirea în poziţia normală (la intrarea vehiculului în aliniament) devine necesar un dispozitiv de rapel, care să readucă osia în mod progresiv, adică să permită trecerea din curbă în aliniament, şi invers. Totuşi, cînd nici acest joc nu e suficient (cu menţinerea paralelismului osiilor), se impune folosirea cutiilor de osie radiale, a biselului sau a boghiului, ceea ce permite aşezarea radială a unui număr de osii, astfel îneît poate fi redus ampatamentul rigid al vehiculului. Readucerea în aliniament a osiei, a biselului sau a boghiului se efectuează cu ajutorul unui dispozitiv de rapel, în mod progresiv şi moderat. Rapel, dispozitiv de ^ 25 Rapel, dispozitiv de ^ Dispozitivele de rapel cari funcţionează pe principiul recuperării energiei prin resorturi implică comprimarea unor resorturi cînd trenul de osii se abate din poziţia normală —şi readucerea osiei în poziţia energie. Obişnuit, resorturile se montează sub tensiune şi în perechi, pentru ca atunci cînd un resort se comprimă, celălalt să se descarce (v. fig. /). Dispozitivele de rapel cu resorturi pot fi cu resorturi elicoidale (v.fig. /) şi cu resorturi lamelare (v.fig. //). In ambele cazuri, resorturile sînt montate sub tensiune, dar iniţial forţa de rapel e nulă şi creşte proporţional cu deplasarea; deci realizează trecerea în mod progresiv, fără smucituri. Dispozitivul cu resorturi elicoidale are resorturile montate sub o tensiune de circa 3 tf, iar la deplasarea maximă, de circa 20 mm, solicitarea ajunge la circa 4tf. Astfel de dispozitive se folosesc la boghiurile iniţială, prin restituire de I. Principiul dispozitivului de rapel cu resorturi elicoidale. a) resort elicoidal, de rapel; ^dispozitiv de rapel cu resorturi conjugate, montate sub tensiune, în poziţie normală: î) crapodină; 2 şi 3) resorturi; c) dispozitiv de rapel cu resorturi montate sub tensiune, în poziţie de lucru: î) crapodină; 2) resort comprimat; 3) resort tensionat. de locomotive, la cari crapo- dina pivotului se poate deplasa, sub acţiunea pivotului, pe direcţie transversală, în cele două sensuri. Crapodina alunecă pe antretoaza de legătură dintre cele două longeroane ale boghiului, urmărind curbura căii. se montează cele două resorturi, ceea ce provoacă solicitări suplementare în mers, iar dacă unul dintre resorturi cedeazăi al doilea aplică crapodina pe longero-nul opus, împiedicînd mersul (v. fig. III). Dispozitivul cu resorturi lamelare are două resorturi conjugate, cu extremităţile opuse legate prin tiranţi, astfel în-cît resorturile transmit forţele de apăsare la crapodină, prin două buIoane. Cînd înscrierea în curbă deplasează — prin intermediul pivotului — crapodina, a-ceasta împinge un bulon şi pierde contactul cu al doilea. Bulonul împins comprimă resortul respectiv, care prin tiranţi i de legătură acţionează şi al doilea resort. Un astfel de dispozitivse foloseşte la boghiuri le de locomotive, la cari resorturile se montează cu o tensiune de circa 3,6 tf, care ajunge pînă la circa 5,3 tf, la o deplasare transversală a crapodinei de 45 mm (v. fig. IV)' S1 4 II. Dispozitiv de rapel cu resorturi lamelare, 1) resorturi lamelare conjugate, de rapel (sub tensiune); 2) rulou împingător al resortului; 3) crapodină; 4) pivot. III. Dispozitiv de rapel la boghiu de locomotivă. 1) resort lamelar de suspensiune şi balansare; 2) tijă de suspensiune; 3) cavalier; 4) pivot; 5) crapodină; 6) resort elicoidal de rapel (sub tensiune); 7) pană de solidarizare a locomotivei cu boghiul. La acest dispozitiv, două resorturi elicoidale antagoniste se opun mişcării crapodinei, readucînd crapodina în planul de simetrie longitudinal al boghiului. Sistemul prezintă dezavantajul că nu se poate realiza egalitatea între tensiunile cu cari Dispozitivele de rapel prin gravitaţie readuc sistemul tehnic în poziţia iniţială, prin acţiunea greutăţii proprii a sistemului; ele pot fi cu bielete paralele, cu bielete înclinate, cu bielete triunghiulare, cu sectoare şi cu plane înclinate. Rapel, dispozitiv de ~ 26 Rapel, dispozitiv de Dispozitivul de rapel cu bielete paralele funcţionează pe principiul a două pendule cuplate (v. fig. V), cari au centrele de suspendare A şi B pe aceeaşi orizontală. Dacă sarcina P se extremitate plană, dacă placa de revenire a pivotului rămîne orizontală şi deplasarea pivotului echivalează cu o alunecare IV, Dispozitiv de rapel cu resorturi lamelare longitudinale, la boghiuri de locomotivă. 1) patină; 2) resort lamelar longitudinal de rapel; 3) tijă de strîngere; 4) palierul pivotului; /) deplasare laterală. reazemă pe bara A'B', care leagă capetele libere ale celor două pendule, punctul de contact C descrie—la intrarea vehiculului în curbă — un arc de cerc cu centrul 0 în mijlocul V. Dispozitiv de rapel cu bielete paralele (schemă). 1) pivot; 2) centru de suspendare; 3) placă suspendată; 4) bieletă oscilantă; 0) centrul virtual de rotaţie a punctului de contact C dintre pivot şi placă. S' lui AB. Forţa care tinde să readucă punctul C în axă e iniţial nulă şi creşte odată cu deplasarea lui pe arcul de cerc (în funcţiune de raza de curbură a căii). Acest dispozitiv de rapel, folosit la unele boghiuri de vagoane şi biseluri de locomotive (v. fig. VI), prezintă avantajul că se poate utiliza un pivot cu VI. Dispozitiv de rapel cu suspen-soare cu leagăn, la locomotivă. a) poziţia de mers în curbă, deviaţie la stînga; b) poziţia de mers în aliniament; c) poziţia de mers în curbă, deviaţie la dreapta; 1) suspensor; 2) articulaţia infe-rioarăasuspensorului; 3) leagăn; 4) articulaţia superioară a suspensorului ; 5) cadrul locomotivei; G) greutate repartizată pe osie; O deplasare laterală; a) unghiul de deviaţie. fără frecare. Greutatea repartizată pe osiese transmite printr-un leagăn, articulat la două suspensoare articulate la cadru. La V//. Dispozitiv de rapel cu bielete înclinate (schemă). 1) pivot; 2) crapodină solidară cu bara A'B'; 3) bieletă oscilantă, înclinată; 4) centru de suspensiune. mersul locomotivei în aliniament, suspensoarele sînt în poziţie verticală; la mersul în curbă, suspensoarele se aşază într-o VIII. Dispozitiv de rapel montat la locomotivele cu boghiu motopurtător. 1) bieletă oscilantă înclinată; 2) crapodină; 3) pivot sferic; 4) resorturile lamelare de suspensiune a boghiului; 5) şasiul boghiului. Rapel, dispozitiv de ~ 27 Rapel, dispozitiv de — poziţie înclinată faţă de verticală şi forţa de rapel pe ambele suspensoare e G F2=2~2 tgoc = Gtgoc, adică e proporţională cu greutatea şi cu tangenta unghiului de înclinare faţă de verticală. Forţa de rapel e nulă cînd oc=0. Dispozitivul de rapel cu bielete înclinate (v. fig. VII) cuprinde două pendule înclinate în afară, cu centrele de suspensiune A şi 6 pe aceeaşi orizontală (A, B), celelalte două capete A' şi B' fiind legate printr-o bară solidară cu o crapodină sferică, în care freacă un pivotsferic (ambele sfere avînd aceeaşi rază). Cînd pivotul se deplasează, el descrie un arc de cerc (linie continuă) cu o rază de curbură mai mică decît arcul de cerc descris de bielete şi de crapodină (linie întreruptă), ceea ce permite ca pivotul să dea impresia unei alunecări pe o suprafaţă sferică. Acest dispozitiv de rapel, folosit la boghiul moto-purtător (v. fig. VIII) prezintă dezavantajul montajului cu o forţă de rapel iniţial nulă. Dispozitivul de rapel cu bielete triunghiulare (v. fig. IX) cuprinde două bielete triunghiulare de suspendare, fiecare cu două puncte de suspensiune cu joc mare Ax şi A2, respectiv şi B2, vîrfurile triunghiurilor A' şi B' fiind cuplate printr-o bară pe care reazemă pivotul. Cînd sistemul se înclină spre dreapta, intră în funcţiune bie-letele A2A'şiB2B', iar capătul C al pivotului descrie arcul 4', cu centrul în C2; cînd se înclină spre stînga, bieletele în funcţiune sînt AXA' şi BiB', arcul 4' descris avînd centrul în Cr Acest dispozitiv de rapel prezintă avantajul că forţa toare rămînînd paralele între ele, forţa de rapel rămîne constantă şi egală cu semidistanţa dintre cele două puncte de reazem ale unui sector, multiplicată prin sarcina pe pivot, adică: IX. Dispozitiv de rapel cu bielete triunghiulare (schemă). 1) centru de suspensiune; 2) bara de rezemare a pivotului; 3) pivot; 4) centru virtual de rotaţie a punctului de contact C dintre pivot şi bara de rezemare; 4') arce de cerc descrise de capătul pivotului. de X. Dispozitiv de rapel cu sector unic (schemă). a) poziţia de mers în aliniament; b) poziţia de mers în curbă; 1) placă de alunecare; 2) sector; 3) reazem; Fr) forţă de rapel; G) apăsarea repartizată pe sector; R) raza sectorului; a) unghiul de deviaţie al sectorului. situaţia se prezintă ca şi cum pivotul, redus la un punct Z, s-ar deplasa pe unul dintre planele înclinate (ZX sau ZY) fără frecare (v. fig. XI a). Acest dispozitiv prezintă avantajul că, iniţial, are o oarecare forţă de rapel. rapel are o aceeaşi valoare încă de la început. Dispozitivul de rapel cu sectoare funcţionează pe principiul rostogolirii fără alunecare a două suprafeţe în contact, una aparţinînd pivotului, iar a doua fiind a piesei intermediare rezemate pe trenul de roţi. Se deosebesc dispozitive cu sector unic şi cu sector dublu. Dispozitivul cu sector unic (v. fig. X) cuprinde o piesă intermediară, avînd forma a.două sectoare reunite, care se sprijină pe două reazeme, centrul fiecărui reazem fiind centrul arcului de cerc al sectorului opus. Greutatea care revine sectorului e transmisă printr-o placă de alunecare, formată din două plane înclinate tangente la arcele de cerc ale sectorului, în vîrful acestuia, în poziţia obişnuită de funcţionare. Cînd sistemul deviază de Ia poziţia lui obişnuită de funcţionare, deviază şi sectorul, rezultînd forţa de rapel: Fa=gtgoi, care tinde să readucă sectorul în poziţia iniţială. Acest dispozitiv cu sectoare e folosit la unele locomotive cu abur. D i s-pozitivul c u sector dublu (v. fig. XI) cuprinde două sectoare similare celui din cazul precedent, pe cari se reazemă pivotul cu patru plane înclinate. La înclinarea în curbe, pivotul se deplasează şi cele două sectoare se rostogolesc pe planele pivotului, care rămîne paralel cu el însuşi, sectoarele rotindu-se în jurul cîte unui punct de reazem. Cele două sec- G, U T/ i k i i. 17 r U- ^ i ^ ’G 1 3 XI. Dispozitiv de rapel cu sector dublu (schemă). a) poziţia de mers în aliniament; b) poziţia de mers în curbă; 1) pivot; 2) sector de rezemare; 3) placă de bază; 4) punct de rezemare; 5) suprafaţă de contact cu patru plane înclinate; Fi şi Fs) componentele forţei F transmise prin pivot; ZX şi ZY) planele de deplasare ale capătului pivotului. XII. Dispozitiv de rapel cu plane înclinate, în poziţie de mers în curbă (schemă). 1) plan înclinat solidarizat cu cadrul locomotivei; 2) plan înclinat solidarizat cu cadrul bo-ghiuluî; 3) sensul deviaţiei laterale; G) apăsarea pe planul înclinat; Ff) forţa de rapel; /) deplasarea laterală a boghiului; h) ridicarea cadrului locomotivei; a) unghiul de înclinare. Dispozitivul de rapel cu piane înclinate (v. fig. X//) e constituit din două piese cu feţe înclinate, în contact pe feţele înclinate, una dintre piese fiind solidarizată cu cadrul locomotivei, iar cealaltă, cu cadrul boghiului, în poziţia medie la mersul în aliniament. Greutatea e repartizată uniform pe ambele plane înclinate; cînd boghiul se deplasează într-o parte, greutatea se transmite numai pe unul dintre planele înclinate, producîndu-se forţa de rapel orizontală^, direct proporţională cu unghiul de înclinare a (de obicei se admite tg a—1/6---1/9) şi invers proporţională cu frecarea dintre piesele cu plane înclinate, astfel încît calitatea ungerii prezintă mare importanţă. Acest dispozitiv de rapel e folosit Rapel, forţă de 28 Rapid rezistenţi, coloranţi ^ Ia unele locomotive şi prezintă dezavantajul că pierderea de energie prin frecare e mare. Dispozitivul cu plane înclinate de alunecare se întîlneşte Ia unele osii izolate, la cari contactul dintre cutiile de osie şi cadrul locomotivei se produce între suprafeţe cu două serii de plane înclinate, în două sensuri contrare (v. fig. XIII), realizînd readucerea la poziţia iniţială. XIII. Dispozitiv de rapel cu plane înclinate, folosit la osii izolate de locomotivă. 1) cutie de osie; 2) plane înclinate. XIV. Dispozitiv de rapel cu plane înclinate, cu resort elicoidal, la locomotivă. a) poziţia de mers în aliniament; fa) poziţia de mers în curbă; 1) caseta palierelor de osie; 2) longe-ron ; 3) palier oscilant; 4) resort de rapel, elicoidal; 5) piesă de alunecare; 6) tijă de presiune; 7) caseta resortului de rapel. Unele osii individuale au cutii de osie radiale, cari se pot deplasa între plane înclinate montate în şasiu, permiţînd rotirea osiei pe un cerc, iar rapelul se efectuează prin resorturi sau numai prin intrarea osiei în aliniament (v. fig. X/V). Uneori dispozitivele de rapel cu plane înclinate sînt echipate şi cu role interpuse între cele două plane înclinate, reducîndu-se astfel frecarea dintre suprafeţe (v. fig. Xy); aceste dispozitive, folosite la unele boghiuri de vagoane, prezintă dezavantajul că devine posibilă blocarea roţilor, din cauza uzurii suprafeţelor înclinate sau a rolelor. î. rsjf forţa de A/ls. V. sub Rapel, dispozitiv de* 2. Rapid, pl. rapide. 1. C. f. V. Tren rapid, sub Tren. 3. Rapid, pl. rapiduri. 2. Hidrot.: Canal cu pantă mai mare decît panta critică şi care racordează două tronsoane ale unui curs de apă (canal) situate la înălţimi diferite. Părţile componente ale unui rapid sînt următoarele (v. fig. /): intrarea, rapidul propriu-zis (jilipul), basinul de liniştire, ieşirea. Intrarea rapidului se amenajează ca un deversor cu profil practic (v. sub Deversor). Rapidul propriu-zis se execută în forma unei albii cu secţiunea dreptunghiulară sau trapezoidală cu pantă între 1/4 şi 1/20. Lăţimea rapidului poate fi constantă sau variabilă (micşorîndu-se spre aval). XV. Dispozitiv de rapel cu plane înclinate şi cu role. 1) plan înclinat solidarizat cu cadrul vehiculului; 2) plan înclinat solidarizat cu cadrul boghiului ; 3) rolă; G) apăsarea pe rolă; Fr) forţa de rapel; a) unghiul de înclinaţie. /. Secţiune longitudinala printr-un rapid. 1) intrare; T) iilip; 3) basin de1linişt»re;4) ieşire. în lungul rapidului, în funcţiune de tipul intrării în rapid (v. fig. //), se realizează o curbă de remu negativ de tipul reprezentat de curba b2 * n (fig. III, sub Remu) *7 - ** sau o curbă de remu pozitiv de tipul reprezentat de curba c2 (fig. III, sub Remu). Din cauza vitezelor foarte mari, scurgerea apei în rapid se produce diferit de scurgerea în albii obişnuite, şi anume, pentru aceeaşi înălţime, debitele sînt mai mici, datorită .aerării curentului. Aceasta se poate lua în consideraţie în calcule prin introducerea în formule a unui coeficient de rugozitate sporit n'—^n, coeficientul 5>1 de-pinzînd de panta i a rapidului, astfel: pentru i—0,1 •••0,2, 5=1,33; pentru i— =0,2-0,4,5=1,33- ^‘pur* intrârC,în rapiduri. q 2,UU***J,jj. jntrare care realizează un remu negativ; Pentru reducerea fa) intrare care realizează un remu pozitiv, vitezei şi creşterea adîncimii, în anumite scopuri (de ex. trecerea plutelor), se măreşte artificial rugozitatea pereţilor rapidului. Basinul de liniştire se amenajează ca un disipator de energie (v.), iar ieşirea din rapid se amenajează şi se dimensionează ca un deversor înecat cu profil practic (v. sub Deversor). 4. Rapid, pl. rapiduri. 3. Geo/., Geogr.: Succesiune de praguri (v. Prag natural) în profilul longitudinal al unui curs de apă. Sin. Cataractă (v.). 5. Rapid rezistenţi, coloranţi Ind. chim.: Amestecuri de diazoderivaţi stabilizaţi sub formă de anti-diazotaţi cu săruri de sodiu solide ale naftolului AS şi ale derivaţilor săi. Stabilizarea diazoderivatului decurge cum urmează; se diazotează amina şi se transformă clorura sau sulfatul de dia-zoniu în sin-diazotatul de potasiu sau de sodiu prin adăugarea soluţiei de diazoniu în soluţie de KOH sau de NaOH la 0°: Ai—N=N]®CI®-> Ar-N=N]feoH’ hidroxid de diazoniu HO—N Ai—N ii NaO—N si n-d i azotat Soluţia sin-djazotatului e apoi adăugată treptat într-o soluţie fierbinte (100—125°) de KOH sau NaOH 50—70%, cînd se produce transformarea în anti-diazotat. Transformarea e completă atunci cînd o probă din soluţie nu mai cuplează cu beta-naftol. După diluarea soluţiei fierbinţi, urmată de răcire lentă la 20°, se produce cristalizarea anti-diazotatului, care se filtrează şi se usucă. Anti-di azotaţii sînt stabili, nu mai cuplează; prin acidulare trec iar în săruri de diazoniu active. Deoarece metoda de stabilizare nu e aplicabilă la toate aminele, gama de coloranţi Rapid rezistenţi e limitată. Amestecurile sînt stabile la depozitare, atît sub forma de pastă cît şi sub forma de pulbere, însă trebuie luate unele precauţiuni pentru evitarea descompunerii sau a cuplării premature (de ex.: absorpţie de COa, isomerizare spontană, etc.). Rapidazoli, coloranţi 29 Rapîţă Pentru a fi utilizate la imprimare pe ţesături, amestecurile sînt tratate cu agenţi de îngroşare amidon-tragant şi cu soluţie NaOH (tipul pulbere). După imprimare se execută developarea culorii prin vaporizare neutră, apoi o trecere printr-o baie de acid acetic sau de sare Glauber, ori vaporizare acidă (nuanţe mai vii). Exemple de coloranţi Rapid rezistenţi: Galben Rapid rezistent (baza de Ecarlat rezistent GG-f-naftol AS-G); Portocaliu Rapid rezistent GH (baza de Portocaliu rezistent GC+naftol AS-D); Bordeaux Rapid rezistent IB (baza de Roşu rezistent B+ naftol AS-BO). Sin. Diazotol. 1. Rapidazoli, coloranţi Ind. chim.: Amestecuri de produse de tip naftol AS, sau sărurile lor de sodiu, cu diazoderi-vaţi stabilizaţi sub formă de anti-diazo-sulfonaţi. Anti-diazo-sulfonaţi i nu cuplează; prin acidularetrec însin-diazo-sulfonaţi, cari cuplează. Operaţia de preparare a produsului stabilizat consistă în: neutralizarea soluţiei de sare de diazoniu cu carbonat de calciu, urmată de tratamentul cu sulfit de sodiu: Ar—N=N]CI+Na2SOs -» Ar—N = N—S03Na-fNaCI; se formează sin-diazo-sulfonatul, care cuplează, însă sub influenţa aleaIinităţii trece în anti-diazo-sulfonat stabil: Ar—N Ar—N ii-----+ ii NaOsS—N N—SOsNa (sin) (anti) Stabilizarea sub formă de diazo-sulfonaţi se aplică la acele săruri de diazoniu cari nu pot fi stabilizate nici sub formă de anti-diazotaţi (se descompun cu alcalii), nici sub formă de diazo-amino-derivaţi; de exemplu: sărurile de diazoniu ale p-amino-difenilaminei şi ale derivaţilor ei. Unii anti-diazo-sulfonaţi sînt transformaţi în forma sinactivă prin expunere la lumină,găsind aplicare la fotoimprimare. Gama de nuanţe care se poate obţine cu Rapidazoli e limitată la albastru şi negru. Pentru aplicare (imprimare pe ţesătură) sînt pastificaţi cu soluţie de NaOH, soluţie neutră de cromat, şi cu agenţi de îngroşare (amidon-tragant); developarea culorii se face prin trecerea ţesăturii imprimate, uscate, printr-o cameră de vaporizare neutră, cîteva minute. Spre deosebire de produsele Rapidogen (v.), cari necesită o vaporizare acidă pentru developare, Rapidazolii nu necesită vaporizare acidă, dar e necesară prezenţa unor agenţi de oxi-dare pentru a pune în libertate radicalul diazoniu, care reacţionează imediat cu naftolul. Această metodă de stabilizare se aplică în tehnică numai ia bazele de tip Variamin ; de exemplu: Albastru Rapidazol IB (naftolatAS+ baza de Albastru Variamin B ca diazo-sulfonat); Albastru marin Rapidazol RR (naftol AS-D + baza de Albastru Variamin RT); Negru Rapidazol B (naftol AS-OL + baza de Albastru Variamin B). 2. Rapidogen, procedeul Ind. text. V. sub Rapidogeni, coloranţi 3. Rapidogeni, coloranţi Ind. chim.: Amestecuri de diazoderivaţi stabilizaţi sub formă de diazo-amino-derivaţi, cu produse din seria naftol AS sau cu sărurile de sodiu solide ale acestora. Diazo-amino-derivaţii se formează atunci cînd reacţionează o sare de diazoniu cu o amină primară sau secundară, chiar alifatică, în mediu neutru sau slab acid: /R /R Ar—N=N]+HN -» Ar—N==N—N \(V \R' Reacţia depinde, afară de^>H, şi de natura sării de diazoniu şi a aminei. Diazo-amino-derivaţii sînt uşor scindaţi în diazo-derivaţi şi în amine, de către acizii organici şi anorganici. Amino*derivatul trebuiesă conţină grupări —SO^H şi —COOH, pentru ca diazo-amino-derivatul respectiv să formeze săruri solubile, iar acestea să formeze amestecuri stabile cu naftolaţii alcalini. Amina trebuie să cupleze numai la atomul de azot. în practică, prepararea diazo-amino-derivatului decurge cum urmează: aminoacidul respectiv e disolvat în soluţie de carbonat de sodiu; în această soluţie se introduce, la aproximativ 10°, soluţia sării de diazoniu; separarea diazo-amino-derivatului, de obicei de culoare galbenă, se obţine prin adaus de sare. Aminoacizii frecvent utilizaţi la stabilizarea sărurilor de diazoniu sînt: sarcosina (H3C—N—CH2—COOH), metil-tau-rina (H3C—NH—CH2—'CH2—S03H), acidul 4-sulfoantrani-lic, acidul N-etil-5-sulfoantranilic. După operaţia de stabilizare, produsele sînt tipizate (standardizate) prin adaus de sulfat de sodiu, benzen sulfonat de sodiu, etc. şi sînt date în comerţ ca pulberi. Acestea sînt mai stabile decît coloranţii Rapid rezistenţi (v.), faţă de cari prezintă şi alte avantaje. Ei sînt utilizaţi în imprimeria textilă, colorantul formîn-du-se direct pe fibră, prin operaţia de developare (procedeul Rapidogen). Pentru imprimare, produsul Rapidogen e pasti-ficat cu soluţie de NaOH; se adaugă un produs de îngroşare de tip amidon-tragant şi ulei sulfonat; după imprimarea ţesăturii urmează developarea (formarea) colorantului prin vapo-rizarea acidă (CH3-COOH, HCOOH), cînd se produce scindarea diazo-amino-derivatului în diazoderivatul activ, care cuplează cu naftolul, şi în amina stabilizatoare, care e îndepărtată prin spălare. Coloranţii Rapidogeni prezintă o gamă largă de nuanţe, incluziv albastru, violet şi verde. Exemple de coloranţi Rapidogeni: Galben Rapidogen G (naftol AS-G-j- baza de Roşu KB stabilizată cu acid 4-sulfoantranilic); Roşu Rapidogen GS (naftol AS-D -f- baza de Roşu KB stabilizată cu sarcosină); etc. Sin. Diazoaminoli. 4. Rapilli. Petr., Geoi.: Sin. Lapili (v.). 5. Rapiţâ, pl. rapiţe. Agr., Bot.: Plantă erbacee anuală din familia* Cruciferae. Se cultivă două specii: rapiţa colza (Brassica napus oleifera D.C.), numită şi rapiţa mare sau belgiană, şi rapiţa naveta, numită de obicei naveta (Brassica rapa oleifera D.C.) sau rapiţa măruntă. — Rapiţa colza are rădăcina pivotantă, puternic dezvoltată; tulpina ramificată, erectă, cu înălţimea pînă la 1,6 m; frunzele glabre, de culoare verde-albăstruie. Florile sînt galbene, aşezate în raceme lungi, iar fructul e o silicvă cu seminţe rotunde, de culoare brună închisă, conţinînd pînă la 44% ulei.—Rapiţa naveta, în comparaţie cu rapiţa colza, are: rădăcina mai slab dezvoltată, tulpina mai puţin înaltă, frunzele de culoare mai deschisă, acoperite cu peri pe partea inferioară; seminţe mai mici, cu un conţinut de ulei mai redus. Atît rapiţa colza, cît i rapiţa naveta au forme de toamnă şi forme de primăvară, n ţara noastră, soiurile de colza cele mai răspîndite sînt: colza comună, colza rusească, Janetzki, Esterhazi, şi soiurile de navetă: Lambke şi Kostlin. Rapiţa, deşi preferă căldură, poate suporta geruri pînă la —18°, dar nu rezistă la alternanţa frecventă a îngheţurilor şi dezgheţurilor. Se dezvoltă bine pe soluri adînci, lutoase-nisi-poase, cu conţinut bogat în substanţe nutritive şi în calciu. Rapiţa de toamnă trebuie cultivată după plante cari sînt recoltate de timpuriu, ca: mazărea, lintea, cartofii timpurii; pentru rapiţa de primăvară, premergătoarele cele mai bune sînt grîul de toamnă şi prăsitoarele. Rapiţa de toamnă se seamănă în ,a doua jumătate a lunii august, iar cea de primăvară, la începutul acestui anotimp. Recoltarea se face cu cositoarea, cu secerătoarea sau cu combina de cereale, cînd majoritatea fructelor se colorează în galben deschis şi boabele devin cafenii. Pentru treierat se folosesc batoze obişnuite. Producţia la hectar atinge 1000***2000 kg boabe şi o cantitate de paie de 2*”3 ori mai mare. Rapiţa, ulei de 30 Raport de amestec Dăunătorii principali ai rapiţei sînt: gîndacul roşu ai rapi-ţei (Entomoscelii adonidis Pali.), gîndacul lucios al rapiţei (Melighethes aeneus F.) şi viespea rapiţei (Athalia spinarum L). cari se combat cu insecticide pe bază de arsen, de DDT şi HCH. Boala cea mai răspîndită e rugina albă a cruciferelor sau albu-meala (Cystopus candidus (Pers.) Lev.). Măsurile de combatere consistă în introducerea asolamentelor raţionale şi în folosirea de seminţe sănătoase. Boabele de rapiţă sînt folosite pentru extragerea unui ulei (v. Rapiţă, ulei de ~) valoros în diferite scopuri industriale şi, în măsură mai mică, pentru alimentaţie. Făina preparată din turtele de rapiţă se întrebuinţează în alimentaţia animalelor. Paiele se folosesc ca aşternut de grajd. în stare verde, rapiţa poate fi dată ca nutreţ. 1. ulei de Ind. alim.: Ulei vegetal obţinut din seminţe de rapiţă, în cari se găseşte în proporţia de 35***45%. Schema generală tehnologică de prelucrare cuprinde: purificarea seminţelor, măcinarea (pe valţuri), prăjirea, presarea şi extracţia cu solvenţi. Uleiul de rapiţă diferă de uleiurile vegetale obişnuite prin greutatea moleculară medie a acizilor graşi conţinuţi, care e mai mare, şi prin indicele de saponificare, mai mic. Această diferenţă se datoreşte prezenţei acidului erucic (circa 50% din totalul acizilor graşi), cum şi a altor acizi graşi cu mai mult decît 18 atomi de carbon în moleculă, cari reprezintă circa 10% din totalul acizilor graşi. Caracteristicile uleiului de rapiţă sînt următoarele: indicele de aciditate 0.5---10; indicele de saponificare 168---179; indicele de iod 97---107; indicele Reichert-Meissl 0***0,4; nesaponificabile (în special steroli) 0.6---1,2%; indicele de refracţie^p°=1,464***1,466; gr. sp. 0,907-*-0,913; punctul de coagulare —7------'11°. Uleiul de rapiţă e constituit din: acizi saturaţi (acid miristic pînă la 1 %; acid palmitic 1 • * * 3 %; acid stearic 0,2***3%; acid arahic 0,4***2,4%; acid behenic 0,6‘**2,5%; acid lignoceric 0,5***2,0%) şi acizi nesaturaţi (acid hexadecenoic 0***3%; acid oleic 12-**18%; acid 11-eicosenoic 3-*-6%; acid erucic 45* • *55 %; acid linoleic 12* * * 16 %; acid 13,16-docosadienoic pînă la 2,3%; acid linolenic 7***9%). Uleiul de rapiţă obţinut prin presare conţine circa 0,2% fos-folipide, constituite în mare parte din cefalină şi lecitină. Circa 50% din substanţele nesaponificabile sînt constituite din steroli; conţinutul în tocoferol al uleiului de rapiţă e de 55 mg/100 g ulei. Uleiul de rapiţă are culoarea verde închisă, gust şi miros caracteristic, după care poate fi identificat uşor. Uleiul de rapiţă se foloseşte după rafinare, în alimentaţie, fiind, singur sau în amestec cu alte uleiuri vegetale rafinate, un bun ulei de salată. A fost folosit, în cantităţi mari (azi limitat), ca ulei lampant pentru iluminat (locuinţe, căi ferate) şi ca lubrifiant pentru îmbunătăţirea calităţii uleiurilor minerale, la obţinerea unor unsori consistente, a unor. unsori de piele, etc. 2. Raport, pl. rapoarte. 1 .Mat., Tehn.: Cîtul împărţirii unei mărimi scalare cu o altă mărime scalară, de aceeaşi natură sau diferită. într-un raport se efectuează împărţirea măsurilor mărimilor, adică a valorilor lor numerice. în cazul unor mărimi de natură diferită, raportul depinde de unităţile de măsură alese. 3. /x/ acustic. Telc.: Raportul dintre densitatea de energie acustică reflectată şi densitatea de energie corespunzătoare undelor acustice directe, într-o încăpere închisă. Se utilizează pentru a pune în evidenţă contribuţia sunetului direct şi a sunetelor reflectate şi spre a caracteriza gradul de claritate al unei încăperi (v. şl sub Studio). 4. ~ anarmonic. Mat. V. Biraportul a patru numere. e. ~ apa/ciment, Bet.: Sin. Factor apă/ciment (v.). 6. ~ armonic. Mat. V. Armonic, biraport 7. /v/ axial. Mineral.:, Sin. Relaţie axială (v.). 8. ~ C/N. Ped.: Raportul molecular dintre carbonul organic şi azotul conţinut într-un sol, considerat ca o caracteristică pentru tipurile zonale de soluri, şi care poate servi, în acelaşi timp, la determinarea influenţei pe care materia organică o are asupra dezvoltării vegetaţiei. Interpretarea valorilor C/N e mult îngreunată, însă, deoarece compuşii carbonului din sol sînt foarte eterogeni, variind de ia resturi vegetale în descompunere, pînă la materia organică humi-ficată complet. Cultivarea îndelungată a solului, cum şi aplicarea îngrăşămintelor organice sau minerale, nu modifică raportul C/N în mod apreciabil, echilibrul fiind restabilit prin activitatea microorganismelor. Raportql C/N prezintă valori mai mari în solurile acide decît în cele neutre, în general scăzînd în profil cu adîncimea. în ţara noastră, valorile raportului C/N, condiţionate de caracterele climei, pentru principalele soluri, sînt următoarele: cernoziomuri 12J5-*-13,5; cernoziomuri levigate şi degradate textura! 14* * * 15; rendzine şi pseudorendzine 14* **15; soluri brune de pădure 12,5***14; podzoluri secundare 10***15,5; soluri alpine 13***15,5. 9. ~ cursâ/alezaj. Mş.: Raportul dintre lungimea de cursă şi diametrul pistonului (alezajul), adică unde 5 e lungimea cursei şi d e alezajul. La motoarele cu abur orizontale, raportul e 2 pentru cilindrul de înaltă presiune şi X<1 pentru cilindrul de joasă presiune; la motoarele cu abur verticale, raportul e X<1 pentru cilindrul de înaltă presiune şi X^0,5 pentru cilindrul de joasă presiune; la motoarele cu abur cu echicurent, raportul e X= 11 /6*•• 10/8; la motoarele cu ardere internă, raportul e X=1 •••1,25 pentru motoarele de avion, X=0,75*• * 1,6 pentru motoarele de automobil sau de tractor (la motoarele actuale de automobil e uzual X^1,2) şi X=0,9**i1,3 pentru motoarele de motocicletă. Alegerea raportului cursă/alezaj, la putere dată, depinde de turaţia nominală a motorului (pentru turaţii înalte se aleg curse scurte), de dimensiunile constructive şi de condiţiile de utilizare a motorului (de ex. motoarele de vehicule, cari trebuie să fie uşoare, se Construiesc cu cursă relativ scurtă). Raportul cursă/alezaj are o importanţă deosebită la motoare, din punctul de vedere constructiv şi funcţional. Astfel, motoarele de automobil cu X^1 sau X< 1, cari se numesc motoare „pătrate" în primul caz şi motoare cu „cursă scurtă" („super-pătrate") în al doilea caz, prezintă următoarele avantaje: supape mari, deci ump-lerea şi evacuarea cilindrilor e bună; arbore cotit rigid şi biele scurte, adică vibraţii reduse; înălţime relativ mică a motorului, ceea ce permite construirea unor caroserii mai joase ale vehiculului, deci mai aerodinamice şi mai stabile; uzuri diminuate la pistoane şi segmenţi, cari parcurg drumuri mai scurte. Dezavantajele sînt: forţe, inerţiale alternative relativ mari; camere de ardere puţin compacte, suprafaţa lor frontală fiind comparativ mare; pierderi mai mari de gaze, pe lîngă pistoane. Deoarece aceste neajunsuri sînt mai puţin importante decît avantajele, soluţia X« 1 sau X<1 e preferată la construcţiile actuale. — Motoarele de automobil cu X>1,2, numite motoare cu „cursă lungă“, prezintă avantajele: camere de ardere mai compacte, forţe inerţiale mai mici şi motorul pol ici I indric mai scurt (în sens longitudinal). Dezavantajele sînt: supape mai mici, deci umplerea şi evacuarea cilindrilor nu e optimă; înălţime mai mare a motorului, care devine mai greu; arbore cotit mai puţin rigid, iar organele motorului mai expuse vibraţiilor; uzuri pronunţate la piesele în mişcare ale motorului. io, ~ de amestec. Jehn.: Sin. Dozaj (v. Dozaj 1). Raport de atenuâfe 31 Raport de presiune rU-4n 1. ~ de atenuare. Te/c.: Raportul al cărui logaritm e utilizat pentru a defini atenuarea (v. Atenuare 2). 2. ~ de cilindree. Mş.: Raportul dintre cilindreele cilindrilor unui motor cu abur cu expansiune fracţionată. Raportul cilindreelor se alege ţinînd seamă că, lungimile curselor pis-toanelor fiind egale, puterile indicate ale tuturor cilindrilor trebuie să fie de asemenea egale; de aceea, dacă sînt egale cursele pistoanelor, raportul de cilindree determină şi raportul suprafeţelor pistoanelor. Raportul cilindreelor depinde deci de numărul treptelor de fracţionare a expansiunii şi de presiunea finală a fiecărei trepte de expansiune. în general, la motoarele cu abur cu expansiune fracţionată, compound sau în tandem, raportul cilindreelor e c=VjlV- — =2***3, unde V- e cilindreea cilindrului de înaltă presiune şi Vj e cilindreea cilindrului de joasă presiune. Sin. Raport volumic al cilindrilor. 3. /V de compresiune. Mş.: Raportul dintre volumul maxim a! cilindrului, corespunzător (v. fig.) poziţiei pistonului la punctul mort depărtat (exterior), şi dintre volumul minim al cilindrului, corespunzător poziţiei pistonului la punctul mort apropiat (interior), adică ye+vo unde V e spaţiul de compresiune sau spaţiul mort (volumul minim al cilindrului) şi V0 e cilindreea, care e volumul generat de piston în timpul cursei sale între cele două puncte moarte. în general, raportul de compresiune e £=3***12 la motoarele cu electroaprindere (motoare cu explozie), s=12---24 la motoarele cu autoaprindere (motoare Diesel), e^9 la motoarele cu cap incandescent (motoare Mărimea raportului de compresiune. 1) piston; 2) cu Iasă; 3) bloc-cilindru;4)carter; 5) baie * Pma Pmd) f * rn iteIe extreme în mişcarea pistonului, numite punct mort apropiat (Pmo) şi semi-Diesel), etc Pentru motoarele de autovehicule actuale se aleg următoarele valori: £=6-**11 la motoare cu amestecător şi electroaprindere (motoare cu gaz); £=6-**10 la motoare cu carburator şi electroaprindere; £=3“-5 la motoare cu injector şi electroaprindere; £ = 7-**9 la motoare cu injector şi termoaprindere (motoare cu cap incan- punct mort depărtat descent sau semi-Diesel); £=10* * * 18 la (Pm(j); VJ) cilindree, motoare cu carburator şi autoaprindere (de ex. motoare Hesselmann); £=12--*22 la motoare cu injector şi autoaprindere; £=3-*-6 la turbine cu gaze. Valoarea reciprocă a raportului de compresiune se numeşte grad de compresiune (v.). 4. ^ de concentrare. Prep. m/n.: Raportul dintre cantitatea de material supus concentrării şi cantitatea de concentrat obţinută. El indică de cîte ori cantitatea de concentrat care se expediază pentru valorificare e mai mică decît cantitatea de materie primă brută supusă preparării. s- ~ de conductivitate. Elt. V. Conductivitate, coeficient de 6- ^ de conturnare. 1. Elt.: Raportul dintre tensiunea de conturnare (v.) la frecvenţă industrială a unui izolator şi tensiunea nominală între faze a circuitului sau a liniei electrice pentru care e destinat izolatorul. Deoarece tensiunea de conturnare variază mult cu tipul de izolator, cu gradul de curăţenie al suprafeţei acestuia şi cu starea de umiditate a aerului, raportul de conturnare nu reprezintă o mărime bine definită, ci numai o mărime de orien- tare, arătînd care e coeficientul de siguranţă ales, egal cu cîtul dintre tensiunea nominală şi cea de conturnare a izolatorului. Pentru izolatoare de porţelan de construcţie curentă, raportul de conturnare la diferitele tensiuni nominale are, aproximativ, următoarele valori: 10 pentru 3 kV; 6 pentru 6 kV; 4,5 pentru 10 kV; 3,1 pentru 35 kV; 2,6 pentru 110 kV. Actualmente, standardele prescriu direct valorile tensiunilor de încercare la cari izolatorul nu trebuie să fie contur-nat, şi fixează numai o zonă, peste aceasta, în interiorul căreia să se producă conturnarea, fără a prescrie explicit raportul de conturnare. 7. ~ de conturnare. 2. Elt.: Raportul dintre tensiunea de descărcare superficială între suportul izolatorului şi conductorul izolat, pe timp de ploaie, şi dintre tensiunea de descărcare în aer uscat. 8. ~ de declivitate. Drum., C. f.: Sin. Panta căii. V. sub Declivitate 3. 9. ~ de demultiplicare.- Tehn. V. sub Raport de transformare 1. 10. ~ de detenta. Tehn. mii.: Raportui dintre volumul camerei de încărcare şi volumul total al unei guri de foc. 11. ~ de flota. Ind. text.: Raportul dintre cantitatea de material textil şi cantitatea de soluţie de vopsit sau pentru aplicarea unui alt tratament umed. Pentru o aceeaşi cantitate de colorant, luată în procente faţă de materialul textil, creşterea raportului de flotă, adică micşorarea cantităţii de soluţie, reduce proporţia de colorant absorbit, dacă ceilalţi parametri rămîn constanţi, influenţa raportului de flotă variind după natura colorantului şi procedeul aplicat. Astfel, de exemplu, la vopsirea cu coloranţi de sulf a ţesăturilor pe jigher, raportul de flotă e cuprins între 1:4 şi 1:8, pe cînd (a vopsirea în căzi, el e cuprins între 1 :20 şi 1 :30. 12. ~ de înfăşurare. Elt.: Mărime caracteristică n' a unui transformator electric, egală cu raportul dintre numărul Nx de spire ale înfăşurării primare şi numărul iV2 de spire ale înfăşurării secundare: • n =-rr± 2 Raportul de înfăşurare e egal şi cu raportul dintre valorile efective ale tensiunii electromotoare utile primare Ueu^ şi ale tensiunii electromotoare utile secundare Ugu2: ut eu'X în general, raportul de înfăşurare e diferit de raportul de transformare n al transformatorului; însă, practic, el e egal cu ultimul în regimurile de funcţionare ale transformatorului nu prea apropiate de regimul în scurt-circuit şi dacă dispersiunea magnetică e neglijabilă. La un transformator construit, raportul de înfăşurare se determină la funcţionarea în gol a transformatorului, cînd raportul de înfăşurare e aproximativ egal cu cel de transformare (dacă dispersiunea magnetică e mică), prin relaţia următoare: U10 20 în care U10, respectiv U20 reprezintă valorile efective ale tensiunii la bornele primare, respectiv secundare, la funcţionarea transformatorului în gol. 13. ~ de presiune. Mş.: Raportul dintre presiunea de evacuare şi presiunea de admisiune a fluidului într-un compresor cu un etaj, cum şi în fiecare dintre etajele unui compresor cu mai multe etaje. La compresoareie cu n etaje, raportul de presiune al fiecărui etaj se calculează ţinînd seamă de raportul de presiune total e şi are expresia: e, = ^. Raport de protecţie 32 Raport de transfofmâfe încarei=1,2-*-w; raportul de presiune total ai acestui compresor e cîtul dintre presiunea de evacuare din ultimul etaj şi presiunea de admisiune a fluidului în compresor. 1. ~ de protecţie. Telc.: Raport între intensitatea de cîmp radioelectric prevăzută să fie asigurată de un emiţător într-un punct de recepţie anumit şi intensitatea de cîmp — măsurată sau calculată — produsă de alte surse de unde radioelectrice. Valoarea acestui raport depinde de calitatea ce se urmăreşte să se asigure recepţiei, de natura serviciului şi de natura perturbatorului şi se exprimă, de obicei, în decibeli. în cazul perturbaţiilor sub formă de impulsii (industriale sau atmosferice) referirea se face la valori efective. Intensităţile de cîmp provenind de la mai mulţi perturbatori se compun pătratic. Se recomandă următoarele raporturi de protecţie mediane: radiotelegrafie automată Morse 6 dB; teleimprimator 10 dB; radiotelegrafie cu manipulaţie de frecvenţă —2 d B; radiotelefonie comercială, inteligibilitate 98%, 25 d B; radiotelefonie între operatori 8 dB; radiodifuziune sonoră cu modulaţie de amplitudine 40 dB; radiodifuziune sonoră cu modulaţie de frecvenţă 32 dB; televiziune monocromă 45 dB. Ţinînd seama de fading, pentru asigurarea calităţii 90% din timp, se adaugă la cifrele de mai sus 8"*9 dB. Raporturile de protecţie pot fi reduse, în cazul perturbatorilor permanenţi, prin directivitatea antenei de recepţie sau prin decalajul purtătoarelor; a emisiunii dorite şi a celei perturbatoare (de ex. în televiziune cu un decalaj de 10,4 kHz se obţine o reducere la 30 dB). а. ~ de răcire. Mş..* Sin. Faccor de răcire (v. Răcire, factor de •^)1 Coeficient de răcire. 3. ~ de recuperare. Termot.: Raportul dintre cantitatea de căldură absorbită de aer într-un recuperator şi cantitatea maximă de căldură pe care o poate da gazul, în timpul răcirii lui pînă la temperatura aerului. 4. de reducere. Tehn.: Sin. Raport de demultiplicare. V. sub Raport de transformare 1. б. /x/ de rezistenţa. Mett.: Raportul dintre secţiunea redusă prin găurile de nit, a unei suprafeţe de nituire, şi dintre secţiunea iniţială (înainte de găurire) a acelei suprafeţe. Se determină cu relaţia: t — d v în care t e distanţa dintre axele găurilor niturilor, iar d e diametrul găurii. e. />/ de sarcina. Tehn.: Sin. Raport de amplificare. V. sub Raport de transmitere. 7. /v/ de scurt-circuit. Elt. V. încercările maşinii electrice, sub Maşină electrică. 8. ~ de transformare. 1. Tehn.: Raportul dintre viteza unui element condus al unui mecanism şi viteza elementului conducător al acestuia, egal (aproximativ) cu valoarea reciprocă a raportului dintre forţele exercitate asupra elementelor respective, adică • _V2_^l 12 vi ' unde vx şi v2 sînt vitezele elementelor conducător şi condus, iar Fx şi F2 sînt forţele exercitate asupra acestor elemente, în cazul unui mecanism cu roţi, raportul de transformare devine La mecanisme planetare (v. şî sub Mecanism), raportul de transformare se exprimă prin relaţia: io jl v r[ ri . * n9 unde nx şi n2 sînt turaţiile roţilor conducătoare şi condusă, iar Cx şi C2 sînt cuplurile la aceste roţi. Raportul de transformare, care se referă la transformarea mişcării, se numeşte raport de multiplicare sau de demultiplicare, după cum e supraunitar sau subunitar. ^12 c«i — wp ,2 -,f unde ', ştiind că r'x şi to( sînt raza şi viteza unghiulară ale roţii planetare care înlocuieşte coroana; la mecanisme statoplanetare, cu condiţia e>>1=0 sau co^O; la mecanisme cu port-satelitul imobilizat, cu condiţia 6)^=0; la mecanisme planetare cu satelit simplu, cu condiţia r'=r*; la mecanisme cu angrenaje cilindrice sau conice, cu condiţia co^=0. Raportul de demultiplicare e raportul de transformare subunitar al unor mecanisme simple sau complexe, utilizate pentru reduceri de turaţie, cum sînt reductoarele, schimbătoarele de viteză, mecanismele diferenţiale, etc. La acestea, raportul de demultiplicare se exprimă prin cîtul dintre turaţia arborelui final (antrenat) şi turaţia arborelui de antrenare, fiind totodată un raport de transmitere (v.) supraunitar. Raportul de demultiplicare, numit şi raport de reducere, variază în limite foarte largi, după caracteristicile constructive ale mecanismului. De exemplu: la reductoare cu roţi dinţate, cari cuprind un singur angrenaj, raportul de demultiplicare poate fi 1/10 sau 1/6, după cum roţile dinţate sînt cilindrice sau conice; la reductoare cu şurub-melc, raportul de demultiplicare e />1/80; la schimbătoare de viteza, cu angrenaje de roţi dinţate, n raportul de demultiplicare e j=Y\ik’ unde jk e raportul £=1 de demultiplicare al fiecăruia dintre cele n angrenaje în serie pe fluxul de energie; la mecanismele diferenţiale ale automobilelor, cari în general sînt mecanisme planetare, raportul de demultiplicare e y=1/3***1/5 la autoturisme şi y=1/8***1/6 la autocamioane, primele valori fiind pentru vehiculele mai mari; la mecanismele de transmisiune ale motocicletelor, cari pot fi cu lanţ sau cu roţi dinţate, raportul de demultiplicare e jptt 1**«1/3,5 la transmisiunea primară, ,7^= 1 /2,3---1 /6f2. la transmisiunea secundară a motocicletei solo şi 2k ^2k4-2) braţe de pîrghie (pentru k=s0, 1, 2, 3); r) raza sabo- tului; R) raza exterioară a anvelopei; Fc) forţa de comandă (în kgf) la frînare; Fe) forţa efectivă de frînare (în kgf); N) apăsarea sabotului; Fa) forţa de frînare la periferia anvelopei (în kgf); jjt) coeficient de frecare; î) cilindru principal de frînă, cu aria pistonului sp\ 2) cilindru receptor din faţă, cu aria pistonului s'jr\ 3) cilindru receptor din spate, cu aria pistonului s'jr; 4) sabot; 5) tub flexibil; 6) pedală de frînă. ficare e i=20--*90; la frînele vehiculelor feroviare, raportul de amplificare e i-^10 sau ^1400, după cum se referă la frînele manuale individuale sau la cele automate continue. 1. ~ faţâ-spate. Te/c.; La antenele directive, raportul dintre intensitatea cîmpului radiat pe direcţia principală de radiaţie şi a celui radiat pe direcţia care face un unghi de 180° cu prima, distanţa la care se măsoară cîmpul fiind aceeaşi. Raportul faţă-spate e una dintre mărimile importante care caracterizează directivitatea unei antene şi se exprimă adeseori logaritmic, în decibeli. 2. ~ gaze-ţiţei. Expl. petr.: Sin. Raţie gaze-ţiţei (v. Gaze-ţiţei, raţie ~). 3. ~ lichid/solid. Prep. min.: Raportul în greutate al cantităţii de lichid faţă de cantitatea de substanţe minerale solide dintr-un litru de turbureală. Acest raport exprimă diluţia unei turbureii minerale. 4. ~ molar. Chim.: Raportul dintre numărul de moli ai componentului dat şi numărul de moli ai altui component. Se foloseşte pentru exprimarea compoziţiei soluţiilor. % _ grM, «2 SjjAfi ' în care: nx şi n% sînt numărul de moli ai componenţilor, gx Ş> £2 (în g) s'înt cantităţile de componenţi, iar Mx şi M2 sînt masele moleculare ale componenţilor. în cazul unor soluţii lichide ai căror componenţi sînt toţi lichizi, sau în cazul unor amestecuri de gaze, se compară, uneori,- cantităţile în volume ale celor doi componenţi. 5. ~ SB/SH. Agr.: Raportu I dintre suma SB a bazelor schimbabile şi totalul SH al hidrogenului schimbabil din sol. Raportul SB/SH determină reacţia alcalină a solului, cînd suma bazelor e mai mare, şi reacţia acidă, în cazul contrar. Suma SB4- SH se numeşte capacitate de adsorpţie, capacitate de saturaţie sau capacitate de schimb. 6. ~ semnal/perturbaţie. Te/c.; Sin. Raport semnal/zgomot (v.). 7. ~ semnal/zgomot. Telc.: Cîtul dintre tensiunea efectivă, curentul efectiv sau puterea activă a semnalului util şi tensiunea efectivă, curentul efectiv sau puterea activă de zgomot, într-o comunicaţie, exprimat de obicei în decibeli. Valoarea raportului semnal/zgomot e unul dintre principalii parametri cari caracterizează calitatea unei transmisiuni. Sin. Raport semnal/perturbaţie. V. şî sub Zgomot, Perturbaţii electromagnetice. 8. ~ volumic al cilindrilor. Mş.: Sin. Raport de cilindree (v.). 9. Raport, pl. raporturi. 2. Ind. text.: Numărul de fire după care se repetă dispoziţia acestora într-o ţesătură. Se deosebesc: raport de năvâdire, care rezultă din felul tragerii firelor prin iţe (v.) şi spată (v.); raport de urzeala sau deîn-şirare, care reprezintă porţiuniledefirediferite(fineţe, culoare, număr), înşirate în pieptenele unui urzitor sau în barele cu pasete ale unei maşini de tricotat, într-o anumită ordine, care se repetă pe toată lăţimea urzelii şi care limitează desenul în direcţia lungimii ţesăturii; r a p o r t de culoare, care exprimă numărul de fire într-un sistem de fire colorate, /. Raport egal, 2/2. după care desenul colorat se repetăjn aceeaşi ordine (de ex.: firele de urzeală ale unei ţesături se succed astfel: doua fire albe, două fire negre, două fire verzi; raportul de culoare II. Raport egal, 3/3. al acestei urzeli e de şase fire, după care se repetă în aceeaşi ordine). Raportul de culoare a urzelii în desenatură se numeşte ordinea urzelii, iar în bătătură, ordinea bătăturii. Raport de âfmura 35 Rapoftât Raportul de urzeală, împreună cu raportul de bătătură, constituie raportul de legătură sau de desen reprezentat prin porţiunea din tricot în care se găseşte evoluţia completă a firelor atît pe direcţia rîndurilor (raport pe orizontală), cît şi pe direcţia şirurilor (raport pe verticală) şi e IV. Raport inegal, 2/5. III. Raport egal, 4/4. caracterizat prin desenul de culoare, desenul în relief sau mixt, care se repetă pe toată suprafaţa tricotului. Se exprimă, în general, printr-o fracţie, la care numărătorul arată raportul de urzeală, iar numitorul indică raportul de bătătură. Dacă numărul de fire din raportul de urzeală e egal cu numărul de fire din raportul de bătătură, raportul de legătură e un raport egal (v. fig. /••*///), iar dacă numerele diferă, raportul e un raport inegal, de exemplu raportul 2/5 reprezentat în fig. IV, şi anume: două fire de urzeală şi cinci fire de bătătură. Prin faptul că din raport se stabilesc toate elementele necesare pentru a executa ţesătura, ca iţe, pedale, cartele, etc., el trebuie distins de restul legăturii, astfel încît e încadrat, ca în fig. /•••///, sau se desenează cu semn aparte, de exemplu în cruciuliţe (v. fig. IV). i. ~ de armura. Ind. text.: Sin. Raport de legătură (v. sub Legătură 4). а. ~ul urzelilor. Ind. text.: Raportul consumurilor de fire la formarea unui rînd de ochiuri (raportul lungimilor firelor dintr-un rînd) la tricotul din urzeală, produs cu mai multe bare cu pasete. De exemplu: B1:B2: B3: B4 (/x: /2: l3: Z4) == = 1,1 : 2,75 :1,5 : 4, în care B1 (lx) e lungimea (în mm) a firului dintr-un ochi, depus cu bsra cu pasete B2 (l2) e lungimea (în mm) a firului dintr-un ochi, depus cu bara cu pasete B2; etc. 3. Raport, pl. raporturi. 3. Gen.: Sin. Relaţie (v.). 4. Raport progresiv. Silv. V. sub Raport susţinut. 5. susţinut. Silv.: Caz particular al variaţiei posibilităţii prescrise de amenajamentu! unei păduri (v. Posibilitate), timp de mai mulţi ani, caracterizat prin egalitatea, de la an la an, a cantităţii de material lemnos care se extrage dihtr-o unitate de producţie, ca urmare a tăierii de regenerare. Cînd posibilitatea e variabilă, crescînd de la an la an, se vorbeşte de raport progresiv al posibilităţilor. б. Raportul acelor. Irid. text.: Porţiunea de ace aşezate în fontura maşinii de tricotat, în scopul realizării unor desene în tricot, cari, după felul aşezării (călcîie de diferite înălţimi), se repetă în toată fontura. 7. Raportare. Topog.: Reprezentarea grafică pe un plan, la o anumită scară, a elementelor unei ridicări de teren. Punctele reţelei de sprijin planimetrice, cum şi toate punctele a căror poziţie e determinată în coordonate rectangulare, sînt raportate, folosind coordonatele lor, pe foi de hîrtie caroiate şi cotate pe orizontală. Raportarea punctelor topografice ale unei triangulaţii, poligonaţii, drumuiri, etc., se efectuează după executarea caroiajului (v.). Operaţia se efectuează cu coordonatograful, introducînd în instrument, la scara de raportare, abscisa şi Prdonata fiecărui punct. Punctele de triangulaţie, de intersecţiune şi de drumuire sînt date în coordonate rectangulare, şi se raportează cu coordonatograful rectangular. Puncteie determinate prin metoda radierii, dacă nu sînt date în coordonate rectangulare, se raportează cu un coordo-natograf polar, sau, eventual, cu un raportor şi o scară metalică. Raportarea punctelor ridicate prin procedeul absciselor şi ordonatelor (v. Absciselor, procedeul ~ şi ordonatelor) se face, de obicei, cu ajutorul unei rigle şi al unui echer. Distanţele se aplică, fie cu un distanţier de pe o scară metalică, fie cu o riglă verificată (dublu-sau tripludecimetru). Metoda de raportare e identică cu metoda de ridicare în teren, ţinînd seamă de scara de reprezentare. Dacă ridicarea în teren s-a făcut cu busola topografică, raportarea se face pe hîrtie milimetrică. în cazul cînd ridicarea s-a sprijinit pe o triangulaţie, se vor raporta întîi, prin coordonatele lor rectangulare, punctele de triangulaţie, fără a face uz de coordonatograf sau de alt instrument. Liniile groase ale gradaţiei milimetrice servesc la raportarea punctelor de coordonate rectangulare cunoscute, cum şi la orientarea raportorului sau a coordonatografului polar după direcţia nord, în orice punct al planului. 8. a traseului. C. f., Drum.: Transpunerea pe plana unui traseu de cale ferată sau de drum, studiat pe teren prin ridicări topografice, după pichetarea traseului prin repere fixe. Raportarea traseului se execută, fie prin fixarea punctelor traseului faţă de o bază poligonală, fie prin coordonate raportate la un caroiaj de referinţă. Ultimul sistem e aplicat la trasee de linii de cale ferată din incinta industriilor, pentru cari se execută un plan topografic cu coordonate, legat de un sistem de triangulaţie verificat, eventual legat de triangulaţia geodezică a ţării. Raportarea traseelor cu variante se execută sub forma unui desen în diferite culori şi pe care sînt trasate curbele de nivel şi sînt marcate obiectivele importante existente pe teren, astfel încît să redea cît mai exact situaţia de pe teren. Operaţia de raportare a unui traseu de cale ferată trebuie executată cu mare precizie şi cu verificări şi închideri de coordonate prin mai multe metode. V. şi sub Traseu. 9. Raportat. Tehn.: Calitatea unui element al unui obiect, eventual a unei părţi din acesta, de a fi amovibil şi solidarizat Piese cu elemente raportate, o) roată dinţată cu dinţi raportaţi; b) freză cu dinţi raportaţi; c) scaun şi supapă, de robinet, cu inele de etanşare raportate ; 1) dinte raportat; 2) suport; 3) spiţa roţii; 4) corp de freză; 5) inel de etanşare raportat; 6) scaunul robinetului; 7) supapă. cu obiectul în timpul utilizării lui. Elementul raportat (de ex. plăcuţa de metal dur a unui cuţit de strung sau scaunul anumitor supape) se asamblează cu obiectul suport prin lipire, înşurubare, îmbinare forţată, etc. Exemple: cămăşile raportate, umede sau uscate, ale unui* motor cu ardere internă (v. fig. III, sub Motor cu ardere internă); 3* Raportat la dinţii raportaţi ai unor roţi sau ai unor freze (v. fig. a şi b); inelele de etanşare raportate ale unui robinet (v. fig. c). 1. Raportat la. Geom.: Calitatea unei figuri geometrice de a fi constituită din puncte ale căror poziţii sînt legate de o altă figură geometrică, de exemplu de un sistem de axe de coordonate, care serveşte drept figură de referinţă. 2. Raportor, pl. raportoare. 1. Tehn.: Instrument de desen folosit la trasarea şi la măsurarea unghiurilor plane, constituit fie dintr-un disc circular cu cercul periferic gradat, fie dintr-un disc semicircular cu semicercul periferic gradat, şi al căror diametru serveşte ca linie de credinţa (linie de orientare pe care e marcată originea gradaţiilor instrumentului), iar centrul serveşte ca punct de credinţa (punct de orientare pe linia de credinţă, care se aşază în vîrfurile unghiurilor de măsurat). De obicei, scara de măsură a raportorului e gradată, fie în grade sexagezimale, fie în grade centezimale. 3. ~ Douglas. Nav.: Raportor folosit pentru trasarea pe harta marină a drumurilor şi a relevmentelor. Are formă pătrată (v. fig.). fiind confecţionat din material plastic. torul unui dispozitiv optic cu lupă; etc. Raportorul de precizie universal (v. fig. / c), folosit în metalotehnică la măsu- /. Raportoare folosite în metalotehnică. a) raportor cu vernier; b) raportor simplu; c) raportor universal; 1) rigla solidară cu cercul gradat exterior 3; 2) riglă solidară cu cursorul cu vernier; 3) cerc gradat; 4) manivelă culisantă de-a lungul riglei 2; 5) cursor circular cu vernier; 6) şuruburi de blocare. rarea unghiurilor plane, a conicităţilor şi a unghiurilor diedre ale sculelor, cum şi a altor piese, fabricate sau în curs de Raportor Douglas. Pe margine are^ două gradaţii în grade sexagezimale în sens direct şi retro. în interior, raportorul are un caroiaj ortogonal, iar în centru, o gaură mică prin care se poate introduce vîrful creionului. Faţa inferioară a raportorului e mată. Pentru trasare, raportorul se aşază cu centrul pe meridianul cel mai apropiat de punctul prin care trebuie să treacă drumul sau relevmentul şi se roteşte pînă cînd citeşte la intersecţiunea cu meridianul drumul (relevmentul) voit. Raportorul se deplasează pînă cînd latura corespunzătoare trece prin punctul considerat, şi apoi se trasează drumul sau relevmentul. Raportorul mai poate fi folosit şi aşezînd una dintre dreptele caroiajului peste o direcţie dată şi trasînd pe latura corespunzătoare o direcţie paralelă cu direcţia dată. Faţa mată poate fi folosită ca staţiograf, trasînd pe ea unghiurile respective. 4. Raportor. 2. Tehn.; “Echer cu cadran cu unghi variabil, la care se poate citi, pe cadranul divizat în grade, unghiul format de braţul fix şi de cel mobil. Poate fi constituit din: un disc semicircular cu diviziuni la periferie, şi o riglă articulată în centrul acestuia (v. fig. I b); un echer cu un semicerc decupat în interiorul lui (v. fig. I a), şi gradat; două discuri coaxiale, fiecare fiind solidarizat cu o riglă. (v. fig. I c); etc. Diviziunile pot fi grade centezimale sau sexagezimale. Citirea diviziunilor se face: direct, cu ajutorul unui vernier; cu aju- fabricaţie (v. fig. II), e numit, uneori, raportor pentru scule sau goniometru pentru scule. 5. echer- Nav. V. Echer-raportor. e. Rara, pl. rare. 1. Pisc. V. Mreajă. (Termen regional.) 7. Rara. 2. Ind. text.: Ţesătură din fire fine de bumbac 100% sau în amestec cu celofibră 16,6%, vopsită în bucată şi mercerizată, pentru rochii şi bluze. Are lăţimea de 80 cm, urzeala din fire Nm 170/2, bătătura din fire 140/2, desimea din 309 fire urzeală/10 cm şi 300 fire bătătură/10 cm, greutatea 93 g/m2, legătura combinată şi vopsită cu coloranţi de cadă. 8. Rarefiat. Fiz.: Calitatea unui gaz de a fi adus la o presiune mai^ joasă decît presiunea mediului ambiant (în particular, mai joasă decît presiunea atmosferică normală). 9. Rariţa, pl. rariţe. Agr. V. sub Răriţat. ^io. Ras. Ind. piei.: Operaţie din procesul de fabricare a blănurilor prin care, concomitent cu înmuierea ţesuturilor substanţei dermice, se urmăreşte şi curăţirea părţii cărnoase a pielii de orice resturi de ţesut subcutan aderent. Maşinile, Rasă 37 Raşca asemănătoare cu cele de ştoluit, au un suport constituit dintr-o fîşie de piele pe care se aşază blana cu părul în jos. Cu ajutorul acestui suport, prin intermediul unui- mecanism cu pedală, pielea e apăsată pe capul rotativ cu cuţite. Acestea, în cazul operaţiei de ras şi spre deosebire de cea de ştoluit, sînt ascuţite. Operaţia se efectuează cînd blănurile sînt^ încă jilave, după prima curăţire umedă a părului în butoi. în scopul obţinerii unui efect bun asupra părului, blănurile se lucrează în lungime, adică se introduc şi se trag afară din maşină pe direcţia cap-coadă. 1. Rasa, pl. rase. Zoo/., Geobot.: Formă stabilă legată de specia tipică prin caractere intermediare, însă diferind de aceasta prin combinarea caracterelor. Caracterele raselor sînt ereditare, fără ca, din punctul de vedere geografic, distribuţia să fie separată de ^aceea a speciilor, deosebindu-se, astfel, rasele de subspecii. în zona populată de o specie pot trăi simultan mai multe rase, cari diferă între ele prin caractere atît morfologice, cît şi fiziologice. 2. ~ geografica. Geobot.: Variantă a unei anumite specii vegetale, care apare pe întinsul ariilor de răspîndire (v.) ale diferitelor specii, uneori pe orizontală, alteori pe verticală, din cauza variaţiilor factorilor mediului geografic, şi care nu alterează diagnoza speciei respective (de ex.: pentru Rhincho-spora alba Allorge se cunosc trei rase geografice: una atlantică, alta atlantic-montană şi a treia central-europeană). Ariile de răspîndire ale acestor variante sînt, în general, mici, grupările vegetale formate de rasele geografice putînd fi considerate subasociaţii sau faciesuri. Sin. Variantă geografică. s. Raschel. Ind. text.: Maşină rectilinie de tricotat din urzeală, echipată cu ace cu limbă. Var. Raşel. V. sub Tricotat, maşină de 4. Raschig, inele Ind. chim.: Cilindri cu diametrul egal cu înălţimea (în general, 10***50 mm), confecţionaţi din tablă, din porţelan, etc., folosiţi ca umplutură în coloane industriale de reacţie, de rectificare sau de absorpţie. Sînt folosiţi pentru a mări suprafaţa de contact dintre coloană şi lichidele, vaporii sau gazele cari circulă; în coloanele de rectificare măresc eficienţa acestora. Se folosesc frecvent, în acest scop, în rafinăriile de petrol. Inelele Raschig de porţelan, în cari se includ diverse săruri sau catalizatori, se folosesc în camere de reacţie în industria chimică; de exemplu, în ţara noastră, în industria amoniacului, hidrogenul necesar e preparat prin trecerea metanului, în amestec cu vapori de apă la 1000°, printr-o cameră de reacţie cu inele Raschig, în masa cărora e inclus nichel redus. Sînt folosite şi ca umplutură în filtre speciale pentru absorpţia prafului din gaze, în scrubbere, etc. V. şî Filtru de praf. 5. Rasol. Ind. alim.: Sortiment de carne de bovine sau de porcine de calitatea III, care se obţine din regiunea antebraţului sau a gambei. Rasolul obţinut din regiunea antebraţului se numeşte rasol dinainte şi are ca bază anatomică cele două treimi superioare ale osului radial, cu partea corespunzătoare a ulnei, cu musculatura respectivă. Rasolul dinainte de bovine conţine, în medie, 71% carne şi 29% os. Rasolul obţinut din regiunea gambei se numeşte rasol dinapoi şi are ca bază anatomică cele două treimi superioare ale tibiei, cu musculatura respectivă. Rasolul dinapoi de bovine conţine, în medie, 75% carne şi 25% os. 6. Raspit. Mineral.: PbW04. Wolframat de plumb natural, cristalizat în sistemul monoclinic. Cristalizează în sistemul trigonal, în cristale optic pozitive, cu indicii de refracţie: np=nm=2,27 şi ng=2,30. Rassel. Drum.: Fundaţie rutieră executată din unu sau din mai multe straturi cilindrate de piatră spartă, cu granule de dimensiuni mari, folosită la macadamuri, în locul fundaţiei executate dintr-un blocaj. 8. Rast, metoda Chim.: Metodă de determinare a greutăţii moleculare a substanţelor solide şi solubile sau lichide, miscibile cu camforul, bazată pe scăderea temperaturii de topire a camforului, cînd acesta conţine o altă substanţă. V, sub Crioscopie. 9. Rastel, pl. rastele. 1. Gen.: Suport compartimentat, care serveşte la aşezarea rezemată a unor obiecte de acelaşi fel (de ex.: arme, biciclete, etc.), în depozitare sau în parcare. Rastelul, care poate fi metalic sau de lemn, e constituit din jiese orizontale şi verticale, formate (de ex. cu crestături sau scobituri) şi dispuse astfel, încît să permită aşezarea obiectelor pentru cari e construit. 10. ~ pentru fundamente. Poligr.: Suport constituit dintr-un cadru paralelepipedic pe care sînt fixate rafturi (10-*• 15 rafturi), în cari se păstrează fundamentele şi suporturile cu forme (pagini sau coloane) de tipar înalt. Se deosebesc: rastele fixe şi rastele mobile, cari se pot deplasa, împreună cu fundamentele şi suporturile, la masa de corectură sau la locurile de lucru ale paginatorilor sau corectorilor. Deplasarea se face cu ajutorul unui cărucior cu platformă, care se poate ridica sau coborî şi poate fi introdus sub rastel. 11. Rastel. 2. Ind. text.: Subansamblu dispus la partea superioară la anumite maşini de filat (de ex.: maşini cu inele, maşini cu aripioare, maşini cu centrifuge de filat, selfactoare), la maşinile clasice de semitort mediu, fin şi extrafin (flyer-e), şi Ia maşinile de răsucit, pentru susţinerea materialului cu care se alimentează aceste maşini. Rastelele pentru maşinile de fi lat sînt ech i pate cu pol iţe sau cu bare pentru susţinerea mosoa-relor de alimentare cu semitort alimentat, rezemate pe fuse verticale sau prin intermediul unor dispozitive speciale de suspendare; la maşinile de răsucit (v. Răsucit, maşină de —), bobinele cu firele componente sînt aşezate pe cuie fixe, înclinate, pe cari se rotesc liber. 12. Raster, pl. rastere. Poligr.: Sin. Sită fotografică (v.), Sită pentru fotoreproducere. 13. Raster, suprafaţa cu Ind. hîrt.: Suprafaţă a unei hîrtii, care are aspect granular foarte fin (sub formă de puncte mici), similar cu cel al unei similigravuri, adică al reproducerii unei imagini în semitonuri, cu ajutorul sitei fotografice (v.). Suprafaţa cu raster se foloseşte, în special, la hîrtia fotografică (v. sub Hîrtie). 14. Rastinon. Farm., Chim.: Sin. Tolbutamidă (v.). 15. Rastrites. Paleont.: Graptolit (v.) axonofor din familia Monograptidae, caracteristic pentru SilurianuI superior, cu rabdosomul avînd aspectul unei spirale deschise, cu hidrotecile distanţate şi dispuse pe o singură parte (monoprionid). 16. Rastru. Telc.:Ansamblul liniilor în cari e descompusă o imagine completă de televi- Rastrites. ziune (v. Analiza imaginii), considerat fă-cînd abstracţie de variaţia strălucirii în lungul lor. Rastrul se pune în evidenţă pe ecranul televizorului în absenţa vreunui semnal recepţionat şi e constituit, în norma de televiziune din ţara noastră, din 625 de linii orizontale. Sin. Tramă. V. Normă de televiziune, şi Imagine de televiziune. 17. Raşca, pl. răşci. 1. Pisc.: Unealtă pescărească confecţionată dintr-un ghionder cu lungimea de 1---3 m, folosită ia baterea zonelor de plaur, pentru a dirija peştele către uneltele fixe instalate pe margine, cum şi pentru trecerea igliţei, deci şi a codulei năvodului, de la o copcă la cele următoare, la pescuitul sub gheaţă. în acest scop, raşca e echipată, la capătul subţire, cu o armatură metalică în formă de £otcoavă, cu unul dintre braţe îndoit în afară şi curbat în sus. între cele două braţe e fixat un ac metalic gros şi ascuţit. Cu ajutorul acului, igliţa e împinsă de la o copcă la cea următoare, iar apoi, cu vîrful recurbat e apucată codula şi trasă afară din copcă. 18. Raşca. 2. Pisc.: Unealtă primitivă în formă de sulă cu mîner de lemn, avînd un ac metalic gros, cu lungimea de Raşchetare 38 Rateu 20“*25 cm şi uşor curbat în sus, utilizată la susţinerea plutelor folosite la carmacele pescăreşti, la operaţia de impregnare a acestora. Plutele sînt înşirate pe acul uneltei şi sînt înmuiate în impregnant, fiind răsucite pe toate părţile, pentru a realiza o impregnare uniformă. Utilizarea maselor plastice în confecţionarea uneltelor pescăreşti şi tehnica actuală de impregnare prin îmbăierea întregii unelte au scos raşca din uz. i. Raşchetare. 1 • Tehn.: Curăţirea cu raşcheta (v. Raş-chetă 1) a unui obiect de metal sau a bordajului unei nave, de vopsea (pitură) sau de rugină. a. Raşchetare.2. Nav.: îndepărtarea cu raşcheta (v. Raş-chetă 2) a excesului de apă de pe puntea navelor de lemn, după spălarea acesteia. 3. Raşchetare. 3. Ind. lemn.: Răzuirea manuală a parchetului cu raşcheta (v. sub Răzuire 4). 4. Raşchetare. 4. Cs.: Operaţie de prelucrare cu raşcheta (v. Raşchetă 4) a feţei văzute a unui element de construcţie executat din beton sau a unei tencuieli, înainte de întărirea betonului sau a mortarului, pentru a forma şanţuri mici şi dese, cu secţiune triunghiulară. 5. Raşcheta, pl. raşchete. 1. Tehn.; Unealtă constituită de regulă dintr-o bară plată de oţel, cu unu sau cu ambele capete îndoite la 90° şi ascuţite, folosită la raşchetare (v. Raşchetare 1). Raşchetele constituite dintr-un triunghi echilateral de metal, fixat pe o tijă perpendiculară pe planul triunghiului, şi echipate cu un mîner de lemn, se numesc şi raşchete de iaht. «. Raşcheta.2. Nav.: Unealtă cu forma unei peri i de bordaj, la care perii sînt înlocuiţi cu o bucată prismatică de cauciuc, şi care serveşte la raşchetarea (v. Raşchetare 2) punţii de lemn. 7. Raşcheta.3. Ind. lemn.: Sin. Răzuitor pentru parchete. V. sub Răzuitor 1. 8. Raşcheta.4. Cs.: Unealtă folosită pentru a fasona, pe faţa tencuielilor sau a betoanelor proaspete, şanţuri mici şi dese, dispuse regulat. E formată dintr-o piesă de oţel care are unul dintre capete îndoit în unghi drept, lăţit şi terminat cu dinţi ca de ferestrău. 9. Rasei. Ind. text. V. Raschel. io. Raşleit. Mineral.: Varietate de turcoază (v.) care conţine 20---21 % Fe203. ii. Raşpel, pl. raşpele. Tehn.: Pilă de oţel cu una sau cu mai multe feţe cu dantură discontinuă (v. fig. /), folosită la prelucrări de a- justare manuală /^kkk sau mecanizată, K VT\, pentru darea for- fO\Xx V tVv mei sau netezirea pieselor metalice Q b cu duritate mică Danturi de pi|e sau a pieselor ne- dantură continuă de pila (frezată); b) dantură metalice. Dantura discontinuă de raşpel. discontinuă a raş- pelelor se execută prin poansonări punctiforme, dinţii fiind dispuşi în eşichier. Forma, dimensiunile şi dantura raşpelelor diferă după modul de acţionare (manual sau mecanizat) şi după obiectul prelucrat. De obicei, raşpelele au dantură bastardă sau semi-fină. Raşpelele se folosesc în metalotehnică (la prelucrarea metalelor cu duritate mică), în industria lemnului (în tîmplărie, în dogărie, etc.), în cizmărie (pentru mărirea rugozităţii pielii), etc., şi anume în lucrări de degroşare pentru fasonare, de curăţire sau netezire semifină a pieselor, urmele lăsate de dinţi fiind înlăturate ulterior prin pili re cu pile (cu dantură bastardă sau semifină), prin răzuire (cu răzuitorul, cu cioburi de geam, etc.) sau prin netezire cu hîrtie sticlată. Var. Raşpă, Raşpil, Raşpăl, Raşpilă. Raşpelele acţionate manual primesc o mişcare de aşchiere rectilinie alternativă. Ele sînt constituite, de obicei, dintr-un corp dinţat şi o parte de prindere (coada). Sînt folosite mai mult raşpele late, cu corpul asemănător pilelor late (cu secţiune dreptunghiulară, constantă în lungul axei lor), sau raşpele semirotunde (cu secţiune în segment de cerc, descrescînd spre vîrf). Partea de prindere poate fi ascuţită sau lăţită în formă de lopăţică. Se folosesc şi raşpele late, cu dantură pe întreaga lor lungime (v. fig. II). Raşpelele acţionate mecanizat primesc o mişcare de aşchiere, de rotaţie. Ele au forma unui corp de revoluţie şi sînt asemănătoare fie pilelor-freză (adică sînt echipate cu coadă de prindere cilindrică), fie pilelor-disc (adică au o gaură de prindere pe un dorn). 12. Raştilâ, pl. raştile. Ind. ţâr. V. Ragilă. 13. Ratanhia, tincturâ de Ind. chim.: Lichid roşu-brun, obţinut prin macerarea sau per-colarea unei părţi de rădăcină de ratanhia (Radix Ratanhiae, Radix Krameriae) cu cinci părţi alcool 60%. Ea se colorează cu soluţie de FeCI3, în verde-brun. IL Raşpele de mînăi de diferite Se utilizează în cosmetică, ca forme, astringent şi colorant (apă de 0> b şi c) cu coada ascuţita pentru gură şi loţium pentru îngriji- mîner. d) cu coadă lăţita. e) farâ rea părului). mîner (cu dantură pe întreaga lun- 14. Rateu, pl. rateuri. 1. Mş.: gime) Ardere motoare, într-un motor cu electroaprindere (motor cu explozie), în timpul căreia căldura nu se transformă în lucru mecanic, şi care e carac- terizată prin producerea flăcării în colectorul de admisiune, însoţită de un efect sonor, numit „tuşire". Se deosebesc: rateuri regulate şi rateuri neregulate. Rateurile regulate pot fi provocate, fie de ,,puncte calde" din camera de combustie, datorită cărora amestecul combustibil-aer se aprinde imediat după intrarea în cilindru, fie de reglajul necorespunzător al mecanismului de distribuţie sau de punerea la punct greşită a aprinderii. — Rateurile neregulate pot fi provocate de un amestec combustibil-aer cu dozaj sărac (în raport cu regimul termic, de turaţie sau de sarcină al motorului), de un deranjament al sistemului de aprindere, s2u de funcţionarea neregulată a supapelor ori a bujiilor. Cînd amestecul e sărac, adică excesul de aer e mai mare decît 10%, viteza de propagare a arderii e atît de mică, încît arderea continuă şi în timpul cursei de evacuare; la deschiderea orifi-ciului (supapei) de admisiune, presiunea din colectorul de evacuare împinge deci în colectorul de admisiune gazele cari ard, şi astfel se aprind prematur gazele proaspete (amestecul combustibil-aer), iar flacăra se propagă spre carburator. Cînd scînteia e slabă, presiunea din cilindru e mai joasă decît cea obişnuită,, şi viteza de propagare a arderii e mică, astfel încît se produce acelaşi efect de aprindere prematură a gazelor proaspete şi de întoarcere a flăcării spre carburator, ca şi în cazul unui amestec sărac. La unele motoare, cînd amestecul e prea bogat, la trecerea bruscă de la un regim de turaţie înaltă la un regim de turaţie joasă (de ex. la. întreruperea accelerării motorului, în timpul reprizei), motorul ,,tuşeşte", deoarece se produc modificări trecătoare în dozajul amestecului. 15. Rateu. 2. Mine, Expl.: Neexplodarea explozivului din-tr-o gaură de mină în urma operaţiilor de aprindere (cu fitil sau electric), Rateurile se datoresc, fie unei greşeli Rateu 39 Ratiera tehnice în operaţia de pregătire a materialului exploziv înainte de a fi introdus în gaura de mină, fie întreruperii căii prin care detonatorul pirotehnic e făcut să explodeze, fie întrebuinţării unui material exploziv sau auxiliar, alterat. Rateurile sînt accidente cari trebuie neapărat evitate, pentru că lichidarea unui rateu e o operaţie foarte dificilă şi care se face cu pierdere de timp şi de material exploziv. Regulamentele de tehnică a securităţii muncii în mine prevăd dispoziţii preciseşi detaliate asupra procedeului de lichidare a rateuri lor. După modul de manifestare, se deosebesc: Rateu parţial, la care a explodat numai o parte din explozivul dintr-o gaură de mină, deşi aprinderea s-a făcut normal, — restul de exploziv rămînînd nedescompus. Acest fel de rateuri se datoreşte, fie unui exploziv parţial alterat sau umezit (în special la explozivii cu nitraţi), fie unui detonator pirotehnic prea slab, fie interpunerii între cartuşe a unui strat de fărîmături de rocă (gaură necurăţită bine), etc. Rateu prin deflagrarea explozivilor detonanţi, datorit faptului că explozivul detonant arde ca un exploziv deflagrant, în loc să detoneze. Acest tip de rateuri se datoreşte, fie unei capse cu brizanţă insuficientă, fie desprinderii capsei de fitil, fie desprinderii amorsei de capsa electrică sau a amestecului de praf de cărbune (gaură necurăţită bine) de explozivul anti-grizutos, în timpul operaţiilor de buraj. Dacă burajulebine îndesat, presiunea gazelor poate produce detonaţie (explozie întîrziată). Se degajă oxizi de azot şi de carbon, toxici. Arderea e însoţită de un zgomot caracteristic („gaura clocoteşte"), în minele de cărbuni, deflagraţia poate aprinde cărbunele din strat sau grizuul. Rateu total, datorit neexplodării întregii cantităţi de exploziv dintr-o gaură de mină, deşi aprinderea fitilului s-a făcut normal (în cazul aprinderii cu fitil Bickford), iar conducta electrică a fost pusă normal sub tensiune (în cazul aprinderii electrice). Rateurile totale sînt datorite următoarelor cauze: î n cazul aprinderii cu fitil Bickford: fie unui fitil cu miezul de pulbere neagră întrerupt (fitil tăiat rău la capăt şi din care a curs pulberea, fitil gîtuit la o îndoire cu rază mică, sau fitil apăsat exagerat, cu cleştele, la prinderea de capsă); fie unui fitil umezit; fie unui fitil prins insuficient de capsă şi smuls din aceasta în timpul introducerii cartuşului în gaură (sau în timpul burajului); fie faptului că în timpul burajului s-a scos fitilul cu capsă din cartuş; fie unei capse umede; fie faptului că s-a omis să se aprindă fitilul, etc.— în cazul aprinderii electrice: fie faptului că s-a smuls amorsa din cartuş în timpul burajului; fie datorită unui contact între conductoarele amorsei cu izolaţia distrusă în timpul burajului (scurt-circuit); fie unei conexiuni greşite; fie unor conductoare cu contact întrerupt la înnădiri (în cari firele nu fac contact, izolaţia nefiind îndepărtată la contact); fie unor conductoare neizolate cari ating obiecte metalice (şine, ţevi, cuie); fie unor conductoare cari nu sînt bine legate la bornele explozivului; fie unui explozor defect sau unor amorse .electrice cu întîrziere, cu fitilul netăiat în dreptul învelişului izolant de la cap; fie unei legături în serie a amor-selorcu rezistenţă chimică diferită, etc. i. Rateu» 3. Tehn. mii.: Nefuncţionarea unui dispozitiv oarecare care participă la tragerea unui proiectil cu o gură de foc, din care cauză proiectilul nu e aruncat cînd se execută tragerea. Cauzele cele mai frecvente ale rateurilor sînt: ruperea arcului de armare, ruperea vîrfului percutorului sau eroziunea acestuia sub limita permisă, nefuncţionarea capsei din cauza unei plasări necorespunzătoare, din cauza unei defecţiuni constructive sau de încărcare, ori din cauza alterării substanţelor chimice de amorsare, neaprinderea încărcăturii de pulbere, etc. La gurile de foc neautomate, rateul împiedică realizarea debitului de lovituri, necesitînd cercetarea cauzei şi înlăturarea ei, în care timp gura de foc nu poate trage. Uneori, chiar dacă funcţionează capsa, iar încărcătura s-a aprins, e posibilă întîrzierea pornirii proiectilului, fapt care dă impresia unui rateu ; dacă gura de foc e deschisă în acest timp, presiunea gazelor proiectează înapoi închizătorul, tubul cartuşului şi restul gazelor nearse, perieiitînd viaţa personalului de serviciu. De aceea, în cazul unui rateu se repetă operaţia de tragere şi numai după ce s-a constatat existenţa rateu lui se deschide gura de foc. La gurile de foc automate, importanţa rateului creşte foarte mult. Afară de pierderea efectului de tragere urmărit, care e mult mai mare, în general, decît la gurile de foc neautomate, rateul poate produce accidente (deteriorarea gurii de foc sau periclitarea vieţii personalului de serviciu). 2. Rathit. Mineral.: Pb3As4S9. Sulfoarseniură de plumb, naturală, cristalizată în sistemul monoclinic, în cristale prismatice, bogat faţetate şi cu striaţiuni longitudinale, asemănătoare sartoritului (v.), prezentînd însă clivaj bun după (100) şi lamele maclate după (301). Are culoarea cenuşie de oţel, adeseori pestriţă şi luciu metalic puternic. E casant; are duritatea 3 şi gr. sp. 5,4. 3. Raticid, pl. raticide. Ind. chim.: Rodenticid (v.) folosit în combaterea rozătoarelor din genul Rattus (şobolan). 4. Ratiera, pl. ratiere. Ind. text.: Mecanism cu iţe adaptat la războiul de ţesut mecanizat, utilizat la obţinerea ţesăturilor cu un raport de legătură în urzeală cuprins între 8 şi 40 (de obicei e construit pentru 16, 20, 24 sau 32 de iţe). După modul de funcţionare, se deosebesc; ratiere cu simpla mişcare (cari încheie un ciclu funcţional în timp ce războiul bate o singură dată) şi ratiere cu dubla mişcare (cari încheie un ciclu în timp ce războiul bate de două ori). După modul de formare a rostului, se deosebesc: ratiere cu rost ridicat (la cari mecanismul ridică o parte din iţe pentru a forma rostul); ratiere cu rost coborît (în curs de dispariţie) şi ratiere cu rost ridicat şi coborît (la cari, alternat, fiecare iţă parcurge o distanţă egală cu jumătate din înălţimea rostului, în cele două sensuri). După numărul rosturilor, se deosebesc: ratiere cu rost simplu (prin care trece o singură suveică) şi ratiere cu rost dublu (prin câre trec concomitent două suveici). După forma rostului în timpul bătăii vatalei, se deosebesc: ratiere cu rost închis (la cari toate firele de urzeală sînt în acelaşi plan); ratiere cu rost deschis (la cari iţele cari nu-şi vor schimba poziţia îşi păstrează poziţia precedentă) şi ratiere cu rost semideschis (la cari iţele cari nu-şi vor schimba poziţia parcurg jumătate din distanţa extremă pînă la cea medie, iar apoi revin la cea extremă). După acţiunea asupra iţelor, se deosebesc: ratiere cu mers forţat al iţelor, adică cu ridicarea şi cu coborîrea pozitive, şi ratiere cu ridicarea pozitiva a iţelor, la cari coborîrea se face cu ajutorul unor arcuri cilindrice. După felul cartelelor de comandă, se deosebesc: ratiere cu cartele metalice, cu role şi tuburi; ratiere cu cartele de lemn simple; ratiere cu cartele de lemn cu cuie; ratiere cu cartele de carton; ratiere cu cartele de hîrtie. Ratierele cele mai reprezentative şi mai mult utilizate în industria textilă sînt următoarele: Ratiera Crompton (v. fig. /) e considerată ratiera clasică a războaielor grele de postav şi de ţesături tehnice grele. Fiecare iţă e legată de extremităţile unei pîrghii verticale 1, oscilantă în jurul axului 2. Fiecare pîrghie are un braţ în consolă 3, de care e articulată cîte o pîrghie 4, numită şi platina, echipată cu două cîrlige 5 şi 6; fiecare platină se reazemă pe cartela 7, formată din role şi tuburi, un şir constituind comanda unui rost, iar toate şirurile, comanda unui Ratieră 40 Ratieră raport în bătătură. Cîrligele 5 şi 6 se găsesc în faţa cuţitelor 8, respectiv 9, cu mişcare orizontală, alternativă şi în sensuri Ratiera Hattersley (v. fig. III), cea mai răspîndită în industrie, e construită în diferite variante. Platinele 1 si 2 sînt II. Ratieră Knowles. contrare. O rolă de pe cartelă ridică platina respectivă în zona de acţiune a cuţitului 9, care se deplasează spre stînga, pro-ducînd ridicarea iţei; un tub provoacă coborîrea iţei, platina fiind mişcată spre dreapta de cuţitul 8. Cuţitele primesc mişcarea de la arborele 10 al războiului. La fiecare bătaie a vatalei, cartela 7 rulează cu un rînd de role şi detuburi prin faţa platinelor. După trecerea suveicii, pîrghii-le 1 revin în poziţia iniţială. Ratiera e cu simplă mişcare, cu rost închis şi mers forţat al iţelor, şi e folosită la urzelile dese, din fire groase. Ratiera Crompton a fost mult îmbunătăţită prin adaptarea unor sisteme de comandă cu cartele de carton sau de hîrtie, ceea ce a permis folosirea ei la ţeserea cu raporturi de legătură foarte mari. E construită pentru 36---40 de iţe. Ratiera Knowles (v. fig. II), de asemenea cu simplă mişcare, e formată din două cilindre rotitoare 1 şi 2, cu dantură pe jumătate din periferie, cu -mişcare continuă şi & sensuri contrare, cu —* \V^ cari poate angrena discul dinţat 3, montat liber pe platina 4, care se reazemă pe cartela 5. Discul 3 e articulat prin axul 6 cu pîrghia 7, oscilantă în jurul axului 8, ş’ ale cărei extremităţi 9 şi 9' sînt legate prin tijele 10 şi 10', şi prin lanţuri şi curele, cu iţa. Rotirea discului 3 cu 180° produce oscilarea pîrghiei 7 în jurul axului 8 şi astfel, ridicarea sau coborîrea iţei respective. Pîrghia 11, acţionată de cama 12 şi de arcul 13, menţine imobile platinele, în mo- mentul rotirii discurilor; acelaşi rol are şi pîrghia 14, asupra căreia acţionează arcul 15. Acest mecanism e folosit şi la schimbătoarele verticale de suveici. Ratiera lucrează cu rost deschis şi e de tip greu; e folosită la războaie semigrele. Ratierele de acest tip lucrează cu maximum 100 de bătăi pe minut. articulate cu pîrghia 3, legată cu pîrghia 4, oscilantă în jurul axului 5, care — prin tija 6 — e legată cu pîrghiile 7 şi 7', oscilante în jurul axurilor 8, respectiv 8', şi de cari e legată iţa. Platina primă 1 se reazemă prin intermediul tijei 9, iar a doua 2, direct pe cîte o platină intermediară 10, oscilantă în jurul axului 11 şi rezemată pe cartela de lemn 12. Cîrligele platinelor 1 şi 2 se găsesc deasupra cuţitelor 13 şi 14, fixate pe extremităţile braţelor în T ale pîrghiei 15, oscilantă în jurul axului 16 şi acţionată de arborele secundar prin tija verticală 17. Fiecare cui de lemn de pe cartela 12 ridică extremitatea stîngă a platinei intermediare 10, iar cuţitul 13 sau 14 antrenează platina), respectiv platina 2, spre stînga, şi iţa corespunzătoare e ridicată; un cui de pe cartelă comandă deci ridicarea iţei, iar lipsa unui cui produce coborîrea iţei. Ratiera e cu mişcare dublă, lucrează cu rost semideschis şi cu ridicarea pozitivă a iţelor, şi e construită pentru 20---32 de iţe. Construcţiile mai noi au comanda mişcării iţelor prin cartele de hîrtie, ceea ce permite lucrul cu raporturi mari în bătătură. De asemenea, acţionarea cuţitelor se face cu came, pentru a mări faza de rost deschis, iar comanda mişcării iţelor poate fi făcută cu două prisme, permiţînd obţinerea ţesăturilor dimensionate ca: feţe de mese, şervete, prosoape, etc. Ratiera Hattersley cu iţe grupate (v. fig. IV) e o variantă constructivă a celei anterioare, pentru obţinerea ţesăturilor dimensionate cu raporturi de legătură în bătătură foarte mari şi complicate. La această ratieră, cele două platine 1 şi 2 se reazemă, prin intermediul aceleiaşi tije 3, pe una dintre platinele intermediare 4 sau 5, cari au capătul din stînga cu profiluri diferite. Aceste platine sînt grupate cîte patru sau cîte cinci, de acelaşi tip, fiecare grup rezemîndu-se separat pe Ratinare 41 Ratitox barele 6 sau 7, solidare cu braţele cu cot 8, respectiv 9, cari sînt menţinute într-o anumită poziţie de crestăturile pîrghiei 10, oscilante în jurul axului 11. Barele 6 şi 7 se reazemă pespatele cîrligelor 12, respectiv 13, aşezate pe axul 7 7, şi al căror cîrlig superior se găseşte deasupra cuţitului 14. Prin acele 15, cartela de hîrtie 16 comandă ridicarea cîrligelor 12 sau 13 de către cuţitul 14. Cartela de lemn de pe prisma 17 cuprinde comanda mişcării iţelor. Baterea cartelei diferă de cea folosită la ratiera precedentă, şi anume: pe cele două linii ale fiecărei cartele de lemn 17 se bat separat două legături — una de urzeală şi cealaltă de bătătură —, cari sînt întrepătrunse, în momentul în care o cartelă se găseşte în faţa platinelor intermediare, aceasta va comanda o legătură sau alta, după cum e coborîtă o platină intermediară sau perechea ei, care comandă aceeaşi iţă. Coborîrea şi menţinerea unei grupe sau a alteia de platine intermediare se obţin cu ajutorul cîrligelor 12 şi 13, comandate de cartela de hîrtie 16. Ratiera Hodgson (v. fig. V) se deosebeşte de cele precedente prin faptul că platina 1 e echipată cu trei cîrlige: două ia vîrf VI. Ratieră Nuttal. rile plăcii 1, formează canale prin cari circulă rola9 a pedalei 10. întregul mecanism primeşte o mişcare oscilantă alternativă în jurul axului 11, de la arborele secundar al războiului, prin tija 12. După direcţia canalului format de pîrghiile 4 şi 4' şi de nervurile 2 şi 3, pedala 10 se ridică sau coboară, producînd coborîrea sau ridicarea iţei. Ratiera are mişcare dublă, lucrează cu rost închis şi cu mers forţat al iţelor. E construită pentru 16---20 de iţe şi poate executa pînă Ia 150 de bătăi pe minut, pe războaie semigrele. Sin. Ratieră cu tambur oscilant. Ratiera Wolffrum (v. fig. VII), la care iţa 1 e articulată cu pîrghiile 2 şi 2', echipate cu cîte două cîrlige 3, cari se V. Ratieră Hodgson. şi'unul la partea inferioară. Platina 1 e articulată cu pîrghia 2 cu două braţe cu cot, de cari e suspendată iţa. în faţa primelor două cîrlige ale platinei sînt cuţitele3 şi 4, cu mişcare alternativă, orizontală şi de sensuri contrare, pe care o primesc separat de la arborele secundar al războiului, prin intermediul tijelor 5 şi 6 şi al pîrghiilor cu două braţe cu cot 7 şi 8. Cartela de carton de pe prisma 9 comandă, prin acul 10 şi platina intermediară 11, ridicarea sau coborîrea platinei 1, în faţa cuţitelor 3 şi 4, Dacă o iţă trebuie să rămînă ridicată două rosturi consecutive, atunci platina intermediară 11 reţine platina 1 prin cîrligul inferior. Baterea cartelelor se face separat, pentru fiecare cuţit în parte, ţinînd seamă de poziţia precedentă a iţei, şi anume: pentru cuţitul superior, baterea e negativă, iar pentru cuţitul inferior se perforează numai cînd iţa îşi schimbă poziţia. Citirea cartelelor prezintă dificultăţi; de aceea, pentru adistinge comenzile, cartelele au, alternat, culori diferite. Ratiera ^ lucrează cu rost . ' ? 9 deschis şi cu dublă mişcare; ea e construită pentru 16***24 de iţe şi se foloseşte pe războaie mijlocii şi uşoare pînă la 160 de bătăi pe minut. Ratiera Nuttal (v. fig. VI) e for-matădin plăcile 1, cîte una pentru fiecare iţă. Pe fiecare placă sînt nervurile 2 şi 3. Pîrghiile 4 şi 4', în formă de cioc de pasăre, oscilante în jurul axurilor5, pot fi ridicatesau coborîte'decarte-lele^metalice 6, prin intermediul pîrghiilor cu două braţe 7 şi 7', oscilante în jurul axurilor 8. Pîrghiile 4şi 4', împreună cu nervu- găsesc în faţa cuţitelor 4 şi 5, respectiv 6 şi 7, cu mişcare verticală, alternativă şi de sens contrar. Cu ajutorul cartelei 8, al acului 9 şi al platinei 10, cu cîrligul în faţa cuţitului 11, se aduc pîrghiile 2 şi 2' în faţa cuţitelor 4 şi 6, respectiv 5 şi 7, ceea ce corespunde unei ridicări, respectiv unei coborîri a iţei. Ratiera lucrează cu dublă mişcare, cu rost deschis şi cu mişcarea forţată a iţelor. Ratiera e construită pentru 16---24 de iţe şi poate lucra pînă la 16 iţe, pe războaie semigrele. 1. Ratinare. Ind. text.: Operaţie de finisare aplicată ţesăturilor de lînă în prealabil scămoşate, prin care fibrele de pe suprafaţa ţesăturii sestrîng şi se răsucesc în fascicule, în noduri, sau se aranjează în valuri. După efectele diferite obţinute, ţesăturile sînt numite ratind, floconn^, veline, frise, etc. Ratinarea se execută prin trecerea ţesăturii prin maşina de ratinat, ale cărei organe de lucru sînt masa de ratinare de jos, fixă, şi placa de frecare, aşezată deasupra şi acţionată de un excentric. Mişcarea plăcii de sus poate fi variată cu un dispozitiv special, placa executînd mişcări rectilinii sau circulare în diferite sensuri. Se obţin, astfel, efecte diferite. Ţesătura circulă între plăci cu viteza de 0,3***0,5 m/min. Plăcile sînt acoperite cu pîslă, cu pluş sau cauciuc. 2. Rcititae. Zoo/., Paleont.: Grup de păsări cari au pierdut capacitatea de a zbura. Au membrele anterioare rudimentare, sternul lipsit de carenă, iar claviculele, distincte, nu sînt sudate între ele. Sînt cunoscute începînd din Eocen pînă azi, actualmente fiind reprezentate prin Struthionidae. Speciile din Terţiar, deşi cu dimensiuni mai mari decît cele actuale, prezintă caracterele Ratitelor actuale. Genuri mai importante ale acestui grup sînt: Dyatrima (Eocen), care avea înălţimea de 2 m, Dinornis din Noua Zee-landă, şi Aepyornis din Madagascar, cari au dispărut, probabil, după apariţia Omului, deoarece resturile lor se găsesc adeseori în aluviunile cuaternare şi recente. Sin. Păsări alergătoare. 3. Ratitox/Chim.: Produs toxic, cu acţiune raticidă, conţinînd 2% warfarină pe un suport mineral. Warfarina e 3-(a-fenil-(3-acetiI-etil)-4-hidroxi-cumarina. Ratitoxul se prezintă ca un praf fin alb pînă la cenuşiu-verzui. E puţin toxic pentru om şi pentru animale. Se întrebuinţează la combaterea şobolanilor şi a şoarecilor, prin prăfuirea momelilor. Se păstrează Ratovkit 42 Raţie de injecţie în locuri uscate şi c urate. Are acţiune lentă şi necesită aplicarea otrăvii de mai multe ori succesiv. 1. Ratovkit. Mineral.: Masă pămîntoasă de fluorină (v.). 2. Rattus. Zool.: Gen de rozătoare din familia Muridae, subfamilia Murinae. V. sub Şobolan. 3. Raţa, pi. raţe. Zoot., Zool.: Anas domestica L. Pasăre domestică din familia Anatidae, ordinul Anseriformes. Raţa domestică provine din raţa sălbatică cu gîtul verde (Anas boschas L.), o specie migratoare, răspîndită în toată emisfera nordică. Are capul oval alungit, lipsit de creastă şi de urechiuşe (la unele rase, însă, are un moţ pe creştet); ciocul, lat, e rotunjit la vîrf şi cu margini le zimţate; gîtul e mai lung decît la găini; trunchiul e lung, cu pieptul larg; aripile sînt strînse de corp şi coada e scurtă; picioarele au trei degete unite printr-o membrană care serveşte la înot, şi un deget liber, îndreptat înapoi. Culoarea penajului e albă, neagră, gălbuie, brună sau bălţată alb cu brun. La unele rase, penajul masculului e multicolor, cu reflexe metalice pe cap, pe gît şi pe aripi. Se deosebesc: rase de producţie şi rase decorative. Primele se grupează în rase grele, bune producătoare de carne (rasa Peking, rasa Rouen, rasa Aylesbury, rasa Leşească, folosită pentru încrucişarea cu alte rase de carne), şi în rase uşoare, bune producătoare de ouă (rasa Campbell, rasa Alergătoare indiană). Raţa comună romînească, rezistentă şi puţin pretenţioasă, e potrivită pentru ameliorarea în direcţia producţiei de ouă şi pentru formarea de rase cu aptitudini mixte. Rasele grele cîntăresc 3---4 kg, iar cele uşoare, i,5• **2. kg. Incubaţia naturală a ouălor de raţă durează în medie 28 de zile şi se face, de obicei, cu găini sau curci. Pentru incubaţia artificială, ouăle de raţă trebuie să fie spălate în prealabil, iar vechimea lor să nu depăşească 5--*6 zile. Tehnica incubaţiei artificiale e, în general, identică cu aceea a oului de găină (v. incubaţie); temperatura de incubaţie e însă puţin mai joasă şi durata procesului, mai lungă (27---30 de zile). Bobocii de raţă se cresc în condiţii naturale, cu cloşcă captivă sau în condiţii artificiale, în puierniţe cu crescători şi padocuri, pînă la vîrsta de 20”*40 de zile. Apoi tineretul e ţinut în colonii, la păşune şi în basine de apă. Creşterea raţelor adulte poate fi intensivă (în coteţe şi baterii), semi-intensivă (în padocuri) şi extensivă pe suprafeţe mari de apă. Hrana bobocilor de raţă consistă excluziv din amestecuri umede, constituite din uruieli de cereale, brînză de vacă, ouă fierte, verdeţuri tocate, lapte smîntînit. Se dau zilnic 7*--8 tainuri. Raţele adulte se hrănesc, de asemenea, cu amestecuri umede; grăunţele se pot da şi în stare încolţită. Cantitatea de nutreţuri concentrate din raţie poate fi redusă cu 20-**30 %, în cazul cînd raţele sînt întreţinute pe eleştee, lacuri sau în orezării în cari găsesc o hrană bogată, formată din viermi, insecte, plante acvatice. în schimb, pentru îngrăşare, bobocii şi raţele adulte trebuie să primească un suplement de uruieli şi grăunţe de cereale. Raţele de rase bune producătoare de ouă dau în medie 180***215 ouă, iar raţele de rase,, bune producătoare de carne dau 60-**100 de ouă pe an, greutatea medie a oului fiind de 70•••80 g. Producţia de carne a raselor de carne precoce atinge 2 kg la boboci în vîrstă de 8—10 săptămîni, puşi la îngrăşat. Prin ouăle de raţă se pot transmite omului unele boli ale păsărilor (salmoneloze). 4. Raicâ. Ind. text.: Lînă neomogenă, produsă de oile cari aparţin rasei raţcă (sin. Ţurcană, Ţurcă, Zahel), putînd fi de culoare albă, neagră sau brumărie. Fibrele ei, după tunderea oilor, au lungimea de 8*--30 cm, grosimea de 53***64 ţx, alungi rea la rupere de 44*--56 %, numărul de ondulaţii 0***1/cm. Greutatea cojocului (v. Cojoc de iînă) e de 3**-3,5 kg. Se prezintă ca o lînă de calitate inferioară, aspră, neuniformă, cu lungime şi grosime mari. Lîna ţurcană din Moldova are un grad de împîslire înaintat, dar e mai fină (mai subţire) decît cea din Bucovina. Lîna ţurcană din Transilvania e, în general, albă şi mai bună. în ţara noastră se tinde spre înlocuirea treptată a lînii raţcă cu lîna fină şi semifină, prin restructurarea corespunzătoare a şeptelului ovin. s. oaie Zoot. V. Ţurcană, oaie 6. Raţie, pl. raţii. 1. Mat. V. sub Progresie. 7. Raţie. 2. Tehn.: Sin. (parţial) Raport (v. Raport 1). 8. ~ apâ-ţiţei. Expl. petr.: Raportul dintre cantita- tea de apă şi cantitatea de ţiţei, produse simultan deosondă în extracţie, într-un anumit interval de timp. în cazul cînd cele două lichide se separă complet, raţia apă-ţiţei se determină prin citirea nivelurilor respective la rezervor. în cazul unei emuUionări totale sau parţiale, raţia se determină prin diluarea cu solvent (benzină, gazolină, white spirit) şi centrifugare în fiole speciale de măsură. în cazul unor valori mici ale raţiei, determinarea cea mai exactă se face prin distilare şi prin antrenare cu un solvent cu p. f. >100°, urmate de separarea condensatului în două straturi, într-o fiolă de măsură. Valorile raţiei apă-ţiţei reprezintă un indiciu tehnic al modului în care decurge exploatarea unui zăcămînt. Astfel, creşterea bruscă a raţiei apă-ţiţei, în cazul exploatării zăcămîn-tului prin injecţie de apă, indică avansarea neuniformă a frontului de apă şi producerea canalizaţiei. Determinarea acestei raţii (cu excepţia cazului zăcămintelor cu alimentare abundentă cu apă, relativ rare) prezintă o importanţă mai mare decît a raţiei gaze-ţiţei (v. Gaze-ţiţei, raţie ~~), deoarece pentru drenarea unui metru cub de apă de zăcămînt se consumă din rezerva de energie a acestuia o cantitate de acelaşi ordin de mărime ca aceea consumată pentru drenarea unui metru cub de ţiţei, spre deosebire de gaze, la cari pentru drenarea a 1 m3 N se consumă o cantitate de energie de 100*• • 1000 de ori mai mică decît pentru un metru cub de ţiţei. Ca urmare a avansării apei active în strat, raţia de apă- ţiţei creşte pe măsura înaintării stadiului de exploatare al unui zăcămînt. 9. ~ de injecţie. Expl. petr.: Raportul dintre debitul volumic normal de gaze injectate într-o sondă în erupţie artificială (exprimată în m3 N), în vederea completării bilanţului ei energetic, deficient în mod natural, şi debitul volumic (uneori ponderal) de ţiţei al aceleiaşi sonde (exprimat în tone). Raţia de injecţie constituie parametrul-cheie, din punctul de vedere economic, la exploatarea sondelor prin erupţie artificială. Din cauza randamentului energetic foarte scăzut (de la 0,30---0,20, pentru sondele cu submergenţă echivalentă mijlocie, pînă la 0,05--*0,01, pentru sondele cu submergenţă echivalentă mică), al curgerii eterogene prin ţevi verticale, furnisarea întregii cantităţi de energie necesară erupţiei, prin injectarea de gaze comprimate, sau cel puţin a unei fracţiuni importante din ea, nu constituie totdeauna o soluţie economică. Erupţia artificială e economic acceptabilă numai în cazurile în cari bilanţul energetic al sondei e numai cu puţin deficient. Raţia de injecţie economic admisibilă e, în acest caz, de 500---800 m3N gaze/m3 ţiţei. în cazul existenţei, în apropierea zăcămîntului exploatat, a unor strate gazeifere cu presiune mare sau a unor zăcăminte de gaze cu condensat (v.), în stadiul final al exploatării poate deveni economică şi folosirea unor raţii de injecţie mult mai mari. ’ * . Noţiunea de raţie de injecţie se foloseşte şi în cazul obiectelor de exploatare, al stratelor, etc. exploatate prin spălare cu apă sau cu gaze, pentru definirea raportului dintre debitul volumic mediu de fluid injectat în strat într-o anumită perioadă de timp şi debitul de ţiţei extras din stratul respectiv în aceeaşi perioadă de timp (v. sub Spălării, metoda ~ zăcămîntului). Raţie de reciclu 43 Raţionalizare în cazul cînd fluidul motor e compresibil (gaze), debitul volumic e exprimat în volume-normă, raţia de injecţie economic admisibilă poate fi mult mai mare decît în cazul unei sonde atingînd valori de 2000---4000 m3 N/m3, deoarece energia gazelor injectate trebuie să efectueze, pe lîngă lucrul mecanic de ridicare a ţiţeiului în ţevile de extracţie, şi lucrul mecanic de transport în .strat, către sondă, al ţiţeiului. în cazul spălării cu apă, raţia de injecţie limită admisibilă, influenţată de aceiaşi factori economici ca şi raţia de injecţie a unei sonde, şi în mare măsură de adîncimea sondei, nu depăşeşte, în general, 20 m3N/m3. Sin. Consum specific de gaze. 1. ~ de reciclu. Tehn.: Raportul dintre cantitatea de substanţă retrimisă (recirculată) în zona de reacţie, şi cantitatea totală de substanţă care trece prin această zonă în unitatea de timp, într-o instalaţie cu recirculare. V. şî sub Recirculaţie 1. 2. ~ de reflux. Ind chim. V. sub Reflux. 3. ~ de uscare. Ind. alim.: Raportul dintre greutatea fructelor proaspete (fie cu sîmburi, fie fără sîmburi) şi greutatea aceloraşi fructe după uscare. 4. ~ gaze-ţiţei. Expl. petr. V. Gaze-ţiţei, raţie 5. ~ proprie. Expl. petr.: Raportul dintre debitul volumic de gaze produse de o sondă, împreună cu ţiţeiul din acelaşi strat productiv perforat (exprimat în condiţii-normă) şi debitul volumic de ţiţei brut „de rezervor", produs de aceeaşi sondă, într-o perioadă de timp relativ scurtă (practic cel mult o lună). Dacă se folosesc debitele medii, de la începutul exploatării, se obţin raţii proprii cumulative. 6. ~ totala. Expl. petr.: Ansamblul format din raţia proprie (v.) şi raţia de injecţie (v.) ale unei sonde, în aceeaşi perioadă de timp. 7. Raţie de hrana. Zoot.: Cantitatea de nutreţ dată unui animal în 24 de ore. Raţia trebuie alcătuită astfel, încît să asigure organismului animal, cantitativ, calitativ şi în proporţiile potrivite, toate substanţele nutritive necesare pentru desfăşurarea proceselor vitale, pentru menţinerea şi ridicarea capacităţii de producţie şi de reproducţie. în acest scop, raţia -trebuie să fie completă, echilibrată, suficientă, gustoasă, variată, sănătoasă şi economică. Mărimea şi compoziţia raţiei depind de diferiţi factori, şi anume: specie,' rasă, individualitatea animalului, greutatea lui corporală, talie, vîrstă, starea şi felul de întreţinere, activitatea musculară, forma de producţie, temperatura mediului extern, anotimp. Volumul raţiei e determinat de conţinutul în apă şi de conţinutul în substanţă uscată al diferitelor nutreţuri cari constituie raţia. Cantitatea de substanţă uscată dintr-o raţie preparată raţional trebuie să reprezinte 1/60---1/70 din greutatea vie a tineretului neînţărcat, 1/40--*1/60 din greutatea vie a tineretului înţărcat şi 1/40 din aceea a animalelor adulte. Pentru vacile de lapte, valoarea respectivă e de 1/20. E esenţial ca raţia să conţină cantităţi suficiente de proteină digestibilă, substanţe minerale şi vitamine. Pentru a da animalelor sensaţia de săturare, raţia trebuie să cuprindă şi o parte, care rămîne nedigerată, numită balast. Nutreţurile fibroase, cu conţinut bogat în celuloză, asigură aportul necesar de balast. Rumegătoarele au nevoie de un balast mai mare în raţia lor; porcinele nu trebuie să primească raţii bogate în celuloză. Alcătuirea raţiei se bazează pe calculul necesarului în valoare nutritivă şi în principii nutritive pentru fiecare categorie de animale, după normele de alimentare, pe întocmirea listei de nutreţuri cari corespund acestui necesar şi pe stabilirea proporţiei în care fiecare nutreţ intră în compoziţia raţiei. Animalele primesc raţia în mai 'multe tainuri, numărul tainurilor variind după specie, vîrstă Şi felul producţiei. s. Raţie, medie şi extrema Mat.: Mod de împărţire în două părţi a unei mulţimi măsurabile, astfel încît raportul dintre măsura mulţimii şi măsura uneia dintre părţi să fie egal cu raportul dintre măsura acestei părţi şi aceea a restului, deci ca prima parte să fie medie proporţională înti e tot şi rest. împărţirea în medie şi extremă raţie poate fi realizată şi geometric (v. fig.). Fie AB un segment a cărui lungime reprezintă mărimea care trebuie îm-părtită. Se duce prin extremi- AB a tatea B un segment BC-—^- » perpendicular peAB. Cu centrul împărţirea în medie şi extremă în Cse duce un arc de cerc cu raza raţie. CB, care intersectează pe AC în D. Cu centrul în A se duce un arc de cerc cu raza AD, care intersectează pe AB în E. Punctul E împarte segmentul AB în AE EB medie si extremă raţie, deoarece AB AE 9. Raţional, numâr Mat. V. sub Număr. 10. Raţionala, curba Geom. : Sin. Curbă unicursală. V. sub Curbă 1. 11. Raţionala, funcţiune Mat. V. Funcţiune raţională. 12. Raţionalizare. 1. Gen.: Termen comun pentru raţionalizarea în producţie şi pentru raţionalizarea administrativă. Raţionalizarea în producţie e inovaţia care, printr-o mai bună folosire a mijloacelor de producţie, a metodelor sau a proceselor tehnologice, şi fără o modificare funcţională a lor, are ca urmare directă creşterea productivităţii muncii, economia de materiale, reducerea preţului de cost, îmbunătăţirea calităţii producţiei sau a condiţiilor de lucru. Raţionalizarea administrativa e inovaţia care, prin măsuri de organizare, conduce la o îmbunătăţire sau la o simplificare în organizarea administrativă ori în activitatea economică-financiară. Scopul urmărit prin raţionalizare, metodele, mijloacele tehnice şi de organizare pentru realizarea ei variază în funcţiune de orînduirea socială, de stadiul de dezvoltare tehnică şi de obiectivul asupra căruia urmează să fie aplicată. Raţionalizarea capitalistă impune lucrătorilor o mărire a efortului, fără a le acorda, jn schimb, prin salariu, plata cuvenită pentru efortul mărit. în capitalism se ajunge la folosirea lucrătorilor ca simple piese de maşină, dotate numai cu forţa muşchilor. Raţionalizarea capitalistă contribuie la scăderea permanentă a nivelului de trai al lucrătorilor şi la intensificarea exploatării lor de către capitalişti. Raţionalizarea socialistă e orientată spre rezolvarea problemelor de producţie, prin cercetarea activă a acestor probleme şi soluţionarea lor, prin introducerea planificată şi organizată a metodelor noi de muncă. Mărirea productivităţii muncii, rezultat al raţionalizării socialiste, are ca urmare pentru muncitori: plata corespunzătoare a rezultatelor sporite ale muncii, concedii suplemen-tare de muncă, conferirea de distincţiuni, etc. Sub forma sa cea mai înaintată şi mai cuprinzătoare, raţionalizarea socialistă e legată de planificarea economiei naţionale, fiind cuprinsă în planurile de Stat. Raţionalizarea în producţie se împarte în: raţionalizarea tehnicii producţiei, privind mijloacele de producţie, şi raţionalizarea muncii, privind condiţiile şi metodele de lucru. Raţionalizarea tehnicii producţiei priveşte atît domeniul realizării mijloacelor de bază şi al proceselor tehnologice, cît şi domeniul utilizării materiilor prime şi al combustibililor, în primul caz se referă la: tipizarea proiectării; situarea şi Raţionalizare 44 Rayl proiectarea clădirilor industriale în mod corespunzător specificului fabricaţiei şi necesităţilor proceselor tehnologice şi, mai ales, asigurării igienei şi securităţii în muncă a lucrătorilor; dezvoltarea producţiei în serii mari şi în masă, prin concentrarea acesteia; standardizarea utilajelor şi a elementelor componente; mecanizarea producţiei de bază şi a proceselor auxiliare (transport, manipulare); automatizarea proceselor tehnologice; organizarea industriilor auxiliare (deex.: pentru producţia de unelte, pentru reparaţii periodice planificate, etc.); folosirea cît mai completă a resurselor energetice; prelungirea duratei în serviciu a utilajului; mobilizarea rezervelor interne. în al doilea caz se referă la: utilizarea optimă a materiilor prime; folosirea combustibililor inferiori şi îmbogăţirea prealabilă a acestora; utilizarea deşeurilor, normarea rezervelor şi folosirea rezervelor locale de materii prime. Raţionalizarea muncii se referă la: pregătirea cadrelor; ridicarea permanentă a nivelului ideologic şi profesional al acestora; normarea tehnică a timpilor de lucru, pe baze ştiinţifice; stabilirea indicilor tehnici-economici şi urmărirea realizării şi a depăşirii acestora; contabilizarea exactă a costurilor şi abaterilor faţă de cele planificate; schimb de experienţă între lucrătorii, tehnicienii şi inginerii din aceeaşi întreprindere sau din diferite întreprinderi; introducerea şi folosirea cît mai largă a celor mai noi metode de lucru; pregătirea şi planificarea producţiei prin dirijarea la timp şi în cantităţi corespunzătoare a fluxului de materii prime şi semifabricate; plata justă a muncii pe baza principiului calităţii şi cantităţii; stimularea întrecerilor socialiste şi forma lor superioară, mişcarea stahanovistă; stimularea mişcării inovatorilor; formarea de brigăzi complexe de inovatori, de brigăzi de control, etc. Raţionalizarea tehnicii producţiei, cum şi raţionalizarea muncii, au ca element principal comun permanenta perfecţionare a tehnicii securităţii muncii şi a condiţiilor de muncă. i. Raţionalizare. 2. Fiz., Elt.: Operaţie în care, prin modificarea valorilor unor coeficienţi numerici cari apar în relaţiile de definiţie ale unor mărimi fizice (de obicei ale unor constante universale), se obţin expresii ale legilor generale ale domeniului considerat în cari toţi coeficienţii numerici sînt egali cu unitatea. Raţionalizarea a fost propusă şi recomandată în Electromagnetism, pentru ca în legile generale ale cîmpului electromagnetic să nu apară coeficientul 4?r. în acest Lexicon se foloseşte simbolul x (coeficientul sau factorul de raţionalizare) cu valoarea x=1 în forma raţionalizată a relaţiilor şi cu valoarea x=4 tu în forma lor neraţionalizată. V. şî Cîmp electromagnetic, sub Cîmp 6, şi Sistem de unităţi. 2. Raţionalizator, pl. raţionalizatori. Gen.: Persoana care a realizat*o raţionalizare (v.). 3. Rauchtopaz. Mineral.: Varietate de cuarţ (v.) transparentă, fumurie, cu nuanţe cenuşii sau brune. 4. Rauchwacke. Mineral.: Varietate de dolomit (v.) oolitic, cu aspect cavernos. 5. Raulin, soluţie Biol.: Mediu nutritiv sintetic, folosit în cercetările de micologie, în special pentru purificarea culturilor de ciuperci infectate de bacterii. Pentru o purificare înaintată a culturilor se fac treceri succesive ale acestora prin soluţie. Soluţia Raulin are următoarea compoziţie: apă distilată, 1500 cm3; zaharoză sau glucoză, 70 g; acid tartric, 4 g; tartrat de amoniu, 4 g ; fosfat de amoniu, 0,6 g ; carbonat de potasiu, 0,6 g; carbonat de magneziu, 0,4 g; sulfat de amoniu, 0,25 g ; sulfat de zincr0,07 g ; sulfat de fier, 0,07g ; siiicat de potasiu, 0,07 g. De obicei, acest mediu se foloseşte sub formă lichidă, dar poate fi folosit şi ca mediu solid. în acest caz se adaugă agar-agar în proporţia de 1,8---2 %, sau gelatină 10%, sau 0,5--0,7% agar-agar şi 5% gelatină. Mediul se ste- rilizează la presiunea de o atmosferă, în autoclavă, timp de 15 min, şi se repartizează în eprubete sterilizate în prealabil, în cari se fac cercetările. 6. Rauracian. Stratigr.: Partea superioară a Oxfordianu-lui. Acest termen stratigrafie, utilizat la început pentru a desemna Stratele de Wangen (partea superioară a zonei cu Epipeltoceras bimammatum în munţii Jura), a fost extins apoi la toată această zonă, iar în cele din urmă i s-a acordat accepţiunea de facies. Faciesul Rauracian, reprezentat prin calcare coraligene masive, esincron cu faciesul Argovian, care cuprinde marne, calcare marnoase şi strate cu spongieri. 7. Rauvit. Mineral.: [CaU2(03|(V6017)2]'2 H20. Vanadat hi-dratat de calciu şi uraniu, care conţine 25 % U308. Se întîlneşte în zăcăminte nisipoase, împreună cu carnotitul (v.), prezen-tînd un habitus compact, în aparenţă amorf. Are culoare roşie-purpurie în masă şi galbenă-brună deschisă, în pulbere. Are gr. sp. — 4 şi e foarte dur. 8. Ravac. Ind. alim.: Mustul ieşit liber din celulele boabelor de struguri, în urma zdrobirii lor, fără nici o presare. în procesul tehnologic de vinificare, ravacul se obţine de la zdro-bitorul-dezbrobonitor şi, în special, de la scurgătorul rotativ, şi reprezintă 50-*-55% din greutatea strugurilor sau peste 65% din mustul total. Din ravac se obţin vinurile de calitatea cea mai bună. 9. Ravelin. Tehn. miL: Lucrare mică de fortificaţie, — Ia început în formă de semilună, iar ulterior în formă de unghi ascuţit, — destinată să apere curtina (în cazul lucrărilor /\x^ de tip bastionat) sau intră- SemilunfSţi ^ ^ ^ 3 Ravelinurile erau amplasate înaintea ziduri lor cetăţii propriu-zise, şi erau amenajate cu şanţuri şi escarpe, cu parapete, ramparturi şi re- Ravelin. duite, astfel încitsă permită intrare; 2) bastion; 3) şanţ; 4) cleş-continuarea luptei şi in ca- te; 5) dublă caponiera; 6) reduitul ra-zul cînd erau încercuite. Le- velinului; 7) ravelin. gătura cu cetatea se făcea printr-o dublă caponieră şi prin deştele din faţa curtinei. Prin extensiune, au fost numite ravelinuri şi unele lucrări neîncadrate într-o formă rigidă, cum e traseuI bastionat, şi cari erau destinate să apere o anumită zonă (de ex. un cap de pod). 10. Ravenâi pl. ravene. Geogr.: Vale de eroziune cu profil transversal în formă de V şi cu fundul în trepte, rezultată în urma scurgerii vijelioase a apelor torenţiale pe versante. 11. Ravison, ulei de Ind. chim.: Ulei vegetal obţinut din specii de Brassica (sinapis) campestris, din familia Cruci-ferae. E asemănător, din punctul de vedere al constantelor, al compoziţiei şi al utilizărilor, cu uleiul de rapiţă (v. Rapiţă, ulei de ~). Diferă de acesta prin viscozitatea mai mică şi prin valoarea mai mare a indicelui de iod. Uleiul de ravison din cîmpia Dunării are în compoziţie acizi saturaţi: acid miristic, acid palmitic (4,3%), acid stearic (2,1%), acid arahic (1,8%), acid behenic (0,5%), acid ligno-ceric (0,6%) şi acizi nesaturaţi: acid hexadecenoic (0,6%), acid oleic (15,5%), acid eicosenoic (4,1 %), acid erucic (38,7%), acid linoleic (20,9%), acid docosadienoic (1,0%), acid lino-lenic (9,9 %). Are indicele de iod circa 112,6; indicele de saponificare 179 şi conţine circa 2,2% substanţe nesaponificabile. 12. Raye. Ind. text.: Ţesătură cu dungi paralele longitudinale, cari se realizează prin legături, prin fire de urzeală colorate, sau prin diferite operaţii din apretură. 13. Rayl, pl. rayli. Fiz., Telc.: Unitate de măsură pentru impedanţa acustică specifică în sistemul CGS. O impedanţă 1-F ftayl MK§ 4S acustică specifică are mărimea de 1 rayl, cînd o presiune sonoră de 1 dyn/cma produce o deplasare cu viteza lineară de 1 cm/s. 1 rayl = 1 dyn-s/cm3. 1. Rayl MKS. F/z., Telc.: Unitate de măsură pentru impe-danţa acustică specifică în sistemul MKS. 1 rayl MKS= = 1 N-s/m3=10‘1 rayl. 2. Rayleigh, disc Fiz.: Instrument constituit din- tr-un pendul de torsiune şi utilizat pentru măsurarea intensităţii unei unde sonore şi a vitezei acustice corespunzătoare. Principiul de funcţionare şi construcţia instrumentului se bazează pe faptul că un disc mic şi uşor, suspendat de un fir, Într-un cîmp sonor — cu planul său înclinat faţă de direcţia de propagare a sunetului — e supus unui cuplu de rotaţie care tinde să.-l aducă perpendicular pe direcţia de propagare a sunetului. Ca urmare, discul va lua o poziţie fixă, care rezultă din echilibrarea momentului de torsiune al firului şi a momentului de rotaţie al discului, impus de cîmpul sonor. r Expresia momentului de rotaţie datorit prezenţei undelor sonore e: y Po aZvm s'n ^ 6 (dyn «cm), unde a (în cm) e raza discului, p0 (în g/cm3) e densitatea mediului în care se găseşte discul, vm (în cm/s) e viteza particulei în unda sonoră, iar 0 (în radiani) e unghiul iniţial pe care îl face normala pe disc cu direcţia de propagare a sunetului. Din relaţia de mai sus, se poate calcula viteza acustică a particulelor v . De asemenea se poate calcula intensitatea undei sonore, cu relaţia: 3c Pentru unde plane staţionare: 8 Ma3 sin 2 6 în care M, a şi 0 au semnificaţiile de mai sus, iar c (în cm/s) e viteza de propagare a sunetului. Relaţiile de mai sus sînt valabile în următoarele condiţii: fluidul e incompresibil şi lipsit de viscozitate; discul e un elipsoid infinit subţire, rigid şi suspendat rigid; cîmpul sonor e lipsit de vîrtejuri; difuziunea sunetului poate fi neglijată; conductibilitatea termică nu e considerată; pentru a se putea neglija fenomenul reflexiunii undelor sonore, s-a considerat că discul are un diametru mai mic decît -— (X fiind lungimea 2 iz de undă a sunetului studiat); de asemenea, s-a considerat că discul nu prezintă rezonanţă la frecvenţa respectivă. - Dacă se ţine seamă de fenomenul de difracţie şi de efectele de inerţie se obţine, pentru unde plane progresive: —— p0a3 sin 2 ( »i [ 1-f— (kăf cos2 0 J. M — —— p0 a3 sin 2 0 ir \ sin2 kh m11 1 -j- — (ka)2 cos2 L 1 ,1 1+y(^)2 unde A e distanţadintrecentru! discului şi suprafaţa reflectantă. Pentru un disc situat într-un maxim al unui sistem de unde staţionare, formula pentru calculul vitezei particulei e: 8 7U^ w2=—-9- x 0,743 a2a, Tl unde T=2 n ii+hV12 e perioada de oscilaţie (îns) a unui -T5(Afl)27^cos26 unde: M, p0, a, 0 şi u sînt mărimile indicate mai sus, iar e masa discului (m^na2 pj/1( în grame, pr fiind densitatea discului şi tx , grosimea lui), m0 e masa hidrodinamică a discului (mQ==8/3 po a2, în grame), k e numărul de undă (â = co/c), A e momentul de inerţie al discului (/x~ 1/4 m1a2, în g*cm2) V I0 e momentul hidrodinamic de inerţie al discului (/0= ^2/15 m0aîn g/cm2). disc greu suspendat printr-un fir de suspensiune, t e constanta de torsiune a firului desuspensiune = —M/a (în dyn-cm/radian), iar a (în radiani) e unghiul cu care trebuie răsucit firul de suspensiune pentru ca discul să revină în poziţia iniţială. Pentru a obţine sensibilitatea optimă, s-a considerat unghiul iniţial 0 egal cu 45° şi dimensiuni ale discului astfel, încît:—=0,620 —■ a Pl Un astfel de disc e numit disc cu sensibilitate optima. Pentru măsurarea intensităţii sunetului, discul lui Rayleigh e uneori montat într-un rezonator, într-un punct de maxim al unui sistem de unde staţionare. în ce priveşte realizarea practică a unui disc Rayleigh, materialul utilizat pentru disc e: mică, aluminiu, molibden, cupru sau sticlă, iar dimensiunile sînt aproximativ: a=0,3-*-0,6 cm; m1=0,02--*0,5 g; *1=0,0004---0,2 cm. Firul de suspensiune e realizat din bronz fosforos, sticlă sau cuarţ, cu diametrul de aproximativ 0,025 cm şi lungimea de 20•••50 cm. 3. Rayleigh, unde Geofiz. V. sub Seismică, undă 4. Rayo. Metg.: Aliaj Ni-Cr, cu compoziţia 85% Ni şi 15% Cr. E foarte rezistent la temperaturi înalte şi la coroziune. E întrebuinţat la confecţionarea rezistoarelor electrice de încălzire, folosite pînă la 1300°, cum şi a elementelor supuse şi la solicitări mecanice, la temperaturi înalte. Un aliaj de aceeaşi compoziţie e comercializat sub numirea de Redray. V. şî sub Nicrom. 5. Rayolande. Ind. text.: Fibră textilă hidrat-celulozică, fabricată prin procedeul chimic viscoza (v.), în formă de poli-filamente continue şi de fibre scurte (celofibră). Indicii de calitate ai ei sînt apropiaţi de cei ai bumbacului, cu diferenţa că fibra Rayolande are o mai mare afinitate faţă de coloranţi, se umflă în măsură mai mare prin imbibare cu apă şi cu soluţiile el ectrol iţi lor, iar rezistenţa în stare umedă e mult mai mică. 6.: Rayopac. Chim., Farm.: Acid 2-metil-4,6-dioxo-5-iod-tetrahidro-piridin-N-acetic. E o substanţă de contrast, întrebuinţată în Medicină sub forma de soluţii injectabile ale sării cu die-tanolamină. 7. Raz, pl. razuri. 1. Tehn.: Unealtă formată dintr-o bară rotundă de oţel, care are un capăt lăţit şi ascuţit şi care serveşte la facerea gropilor în pămînt, pentru aşezarea stîlpilor. Poate fi folosită şi (v. Pîrghie de cale 1). O /C\ HC NC—J II HoC—C c=o I CHa—COOH ca pîrghie de cale 46 Rază minima de întâafCefâ 1. Raz. 2. Ind. lemn. V. Răzuitor 2. 2. Razachie. Agr.: Soi de viţă de vie originară din Asia Mică, introdusă de mult timp în ţara noastră, în podgoriile situate la sud şi la est de Carpaţi. Se deosebesc: Razachie albă, cu coarde vinete-roşcate, punctate; are frunze crestate, cu cinci lobi; strugurii sînt cilindro-conici, cu boabe ovale, albe, mari, cu pieliţa groasă şi miezul crocant. E un soi autofertil. Cere tăieri mixte, cu coarde de rod lungi, de 15***18 ochi. Ajunge în faza de maturitate deplină între 11 septembrie şi 6 octombrie. Producţia de struguri variază între 2,5 şi 4,6 kg de butuc. Randamentul mediu de must e de 78,2%, conţinutul de zahăr fiind de 111 •••226 g/l, iar aciditatea, de 2,4*"5,6 g/l. Razarchia roşie are, în general, aceleaşi caractere botanice ca şi razachia albă. Producţia de struguri atinge 3,8***6,8 kg la butuc. Randamentul mediu de must e de 77,3%, conţinutul de zahăr de 150*86 g/l şi aciditatea, de 2,2***4,7 g/l. Atît razachia albă, cît şi razachia roşie, sînt soiuri de masă apreciate; totuşi nu au fost raionate, deoarece sînt calitativ depăşite de soiul Afuz-Ali, de acelaşi tip, raionat în zona de răspîndire a razachiei. Sin. Karmaz Rozaki de Anatolia, Viţă de Caraburnu. 3. Razanţâ. Tehn. mii.: Proprietatea traiectoriei descrise de un proiectil aruncat de o gură de foc, de a avea raze de curbură cît mai mari, fiind astfel cît mai aproape de sol. Razanţa se foloseşte pentru a mări eficacitatea la tragerile contra ţintelor vii, cu puştile, puşti le-mitraliere şi mitralierele, cum şi la tragerile antitanc. Pentru puşca, puşca-mitralieră sau mitraliera folosite în război, traiectoria razantă nu trebuie să depăşească înălţimea omului în picioare. La tragerile din poziţia în picioare, această condiţie e îndeplinită în mod normal, în timp ce la tragerile din poziţia în genunchi şi, mai ales, culcat, se poate depăşi această înălţime, cu atît mai probabil cu cît ţinta asupra căreia se ocheşte e mai aproape şi mai înaltă. O deosebită importanţă are focul cu traiectorii razante, în tragerea cu puşca-mitralieră şi cu mitraliera, la care, în tragerile „secerate", cu foc continuu, nu se poate verifica ochirea la fiecare lovitură. Traiectoria razantă nu se poate realiza cu toate gurile de foc de artilerie şi nici nu e recomandabilă pentru înălţimi mici, din cauza pericolului pe care îl prezintă posibilitatea de a întîlni în apropierea solului, deasupra dispozitivului propriu, un obstacol natural, de exemplu arbori cari pot provoca explozia proiectilelor. 4. Raza, pi. raze. 1. Geom.: Segmentul de dreaptă care uneşte un punct particular din spaţiu cu un punct curent al unei curbe. De exemplu, raza unui cerc e segmentul de dreaptă care uneşte centrul cercului cu un punct curent de pe cerc. 5. ~ de curbura. Geom.: Raza cercului de curbură al unei curbe, într-un punct al acesteia (v. sub Curbură). 6. ~ de drenaj. Expl. petr.: Raza proiecţiei orizontafe, aproximativ circulară, a elementului finit de volum de strat permeabil, din care fluidele curg către o aceeaşi gaură de sondă. Considerată în trecut ca fiind strict limitată şi determinată de caracteristicile reţelei de canale capilare a mediului poros (în care curgerea e eterogenă), de natura fluidelor din pori şi, în special, de condiţiile geometrice favorizînd efectul Jamin (v. Jamin, efectul ~), raza de drenaj e considerată azi ii imitată, în medii poroase cu grad de interconexiune (v.) normal, în cari curgerea eterogenă către o sondă unică nu e împiedicată de eventualele piedici capilare existente, pe cari le ocoleşte. Raza de drenaj constituie un parametru de proiectare a exploatării unui zăcămînt, determinînd, pe baza parametrilor economici ai proiectului, elementele geometrice ale reţelei de sonde. 7. ~ vectoare. Geom.: Segmentul de dreaptă cuprins între un punct considerat ca origine şi Mn punct curent din spaţiul respectiv, orientat din spre origine către punctul curent. E un vector ale cărui componente reprezintă coordonatele punctului curent. 8. Raza.2. Geom.: Lungimea segmentului de dreaptă care reprezintă o rază în accepţiunea de sub Rază 1. 9. ~ de giraţie. 1. Mec., Rez. mat.: Sin. Rază de inerţie (v. Inerţie, rază de —). 10. ~ de giraţie, 2. Nav.: Jumătatea diametrului final al curbei de giraţie.’Uneori, termenul e folosit impropriu pentru jumătatea diametrului tactic (v. şî sub Curbă de giraţie). 11. ~ de inerţie. Mec., Rez. mat. V. Inerţie, rază de 12. /v/ de îndoire. Cs.: Raza arcului de cerc după care se îndoaie barele de oţel-beton, în vederea fasonării armaturilor pentru piesele de beton armat. V. sub Cioc, şi sub îndoirea barelor de oţel-beton (sub îndoire 1). 13. ~ de torsiune. Mat. V. sub Torsiune. 14. A/ echivalenta. Elt.: Raza unui conductor cilindric circular paralel cu pămîntul a cărui capacitate electrică (v.) faţă de pămînt e egală cu capacitatea echivalentă a unui mănunchi de conductoare cilindrice circulare paralele, legate în paralel, în ipoteza că axa conductorului coincide cu axa centrelor de greutate a secţiunilor mănunchiului de conductoare. Definiţia se poate generaliza şi pentru cazul în care conductoarele mănunchiului nu sînt cilindri circulari. 15. ~a manivelei. Mş.: Distanţa dintre axa arborelui motor şi axa fusului manivelei, la un arbore drept, respectiv axa fusului cotului (axa manetonului) la un arbore cotit, adică raza arcului descris de un punct de pe axa fusului respectiv. în mişcarea sa de rotaţie în jurul axei arborelui. La un mecanism bielă-manivelă, raza manivelei e egală cu jumătate din cursa piciorului bielei. 16. ~ metacentricâ. Mec. fl.: Distanţa dintre metacentru (v.) şi centrul de carenă (v.), adică raza de curbură a curbei centrelor de carenă la înclinarea unui plutitor în jurul unei axe de înclinaţie. La nave, raza metacentrică poate fi transversala sau longitudinala, după felul curbei centrelor de carenă, la înclinarea navei în jurul axei longitudinale sau transversale. Raza metacentrică a unui plutitor e egală cu raportul dintre momentul de inerţie al ariei de plutire faţă de axa instantanee de înclinaţie şi volumul de carenă (v. Carenă, volum de ~): I Raza metacentrică transversală se notează cu r, iar cea longitudinală, cu R. Cunoaşterea razei metacentrice are un rol important în teoria stabilităţii plutitoarelor, deoarece stabilitatea e asigurată dacă a = —— S> 0, unde a e distanţa dintre metacentru şi centrul de greutate al plutitorului, numită distanţa metacentricâ, e raza metacentrică, iar $ e distanţa dintre centrul de carenă şi centrul de greutate al plutitorului. 17. /va minima a curbelor. Drum., C.f.: Valoarea cea mai mică, în funcţiune de viteza de proiectare, pe care o poate avea raza curbelor de racordare a aliniamentelor unui drum sau ale unei căi ferate. V. şi Racordarea aliniamentelor, sub Racordare 5. îs. ~ minima de întoarcere. Mş..* Raza minimă stabilită de centrul de întoarcere al agregatului şi de curba descrisă Rază terestră aparentă 47 Rază de âcţiunâ de intersecţiunea între axa longitudinală şi axa roţilor tractorului (centrul agregatului), atunci cînd aceasta se deplasează cu o viteză constantă, fără a produce defecţiuni la maşina sau maşinile agricole din agregat (v. fig-)- Această rază e determinată de construcţia tractorului şi a maşinilor agricole, de lăţimea şi lungimea agregatului, etc. şi e influenţată de viteza de înaintare a agregatului, de starea sol ului, de relief, etc. 1. /v/ terestra aparenta. Telc.: Mărime e-gaIă CU raza unei sfere Raza minimă de întoarcere a unui agregat care, dacă ar fi înconjura- agricol, tă CU O atmosferă omo- distanţa între axele roţilor tractorului; genă, ar echivala din distanţa între axa roţilor maşinii agri- pu netul de vedere al pro- co|e; o) centrul agregatului; 0') centrul de pagării undelor^ radjo- întoarcere a agregatului; R) raza minimă electrice CU pămîntul in- întoarcere a agregatului, conjurat de o atmosferă al cărei indice de refracţie variază cu altitudinea. Dacă indicele de refracţie n variază linear cu altitudinea z, n = n0-\-Kz, atunci raza terestră aparentă e a km, unde a e raza ef 1 +Ka' ar K are valori de ordinul terestră geometrică, 6375 10-8/m. Atmosfera standard, caracterizată prin K= — 3,9 • 10~8/m, corespunde unei raze terestre aparente de 8500 km. Pentru l£=15,7*10“8/m, raza te- ? restră aparentă e oo. ______ Construind profilul unei —=-----------------------<■-^ legături rad ioelectrice între două puncte cu o curbură a suprafeţei pă-mîntului corespunzînd razei terestre aparente, traiectoriile undelor în atmosfera refringentă a-par pe desen rectilinii. 2. Raza. 3. F/z.; Fascicul subţire dintr-o radiaţie o telecomunicaţie (telefonică, telegrafică) în condiţii satisfăcătoare şi chiar bune. Raza de acţiune poate fi considerată în cazul unei legături directe sau în cazul unor legături indirecte. In cazul unor legături directe de calitate satisfăcătoare sau chiar bună, a unui emiţător cu puterea P0 — 1 mW şi a unui receptor pentru o putere minimă la intrare Pf= 1 [iW, CTU. C.T. Cil CTU. -a---a--------------□------------------m Tf, Raza terestră. 1) cu linie subţire: profilul real şi unda refractată; 2) cu linie groasă: profilul construit considerînd raza terestră aparentă (traiectoria undei devine rectilinie). electromagnetică (de ex. de lumină) cu secţiunea constantă şi neglijabilă în raport cu dimensiunile sistemului fizic în care se propagă. 3. Raza. 4. Fiz.: Linie de cîmp a vectorului radiant în cîmpul electromagnetic de frecvenţă care corespunde luminii vizibile, infraroşii apropiate sau ultraviolete. 4. Raza. 5. F/z.: Traiectorie a unui corpuscul care face parte dintr-o radiaţie corpusculară. 5. ^ acustica. F/z., Te/c.: Traiectoria unei particule situate în frontul unei unde acustice. în .cazul undelor acustice cari se propagă liber, raza acustică e totdeauna normală pe frontul undei. 6. /v/ electronica. F/z.: Traiectoria parcursă de un electron accelerat. V. sub Microscop electronic, şi sub Radiaţie corpusculară. 7. Raza de acţiune. 1. Gen., Tehn.: Distanţa maximă, măsurată de la un punct de referinţă, e.entual în lungul unui traseu determinat, pînă la care e eficientă o anumită acţiune. ~ de acţiune. 2. Te/c.: Distanţa măsurată în lungul unei căi de telecomunicaţii pe fire pînă la care se poate asigura Raza de acţiune la o legătura directă. 1) legătura de ia abonatul chemător la centrala telefonică interurbană, cu o atenuare totală de circa 1 N; 2) linia interurbană cu o atenuare de maximum 1,3 N; 3) legătura de la centrala telefonică Interurbană la abonatul chemat, cu o atenuare totală de circa 1 N; 4) linie interurbană». raza de acţiune corespunde unei atenuări totale de 3,3 neperi. Considerînd o legătură directă obişnuită între doi abonaţi din două centre urbane diferite (v. fig.), cum şi atenuările suplementare introduse de linia de abonat, centrala telefonică urbană (C.T.U.), linia de conexiune şi centrala telefonică interurbană (C.T.I.) (în total cîte circa 1 neper), rezultă un disponibil de atenuare pe linia interurbană de 1,3 neperi. La această atenuare, raza de acţiune a unei comunicaţii de frecvenţă vocală pe o linie aeriană cu conductoare de sîrmă de oţel cu diametrul de 4 mm e de 80 km, iar pe un cablu simetric cu conductoare de cupru cu diametrul de 1 mm, de 22 km. Raza de acţiune a liniilor în cablu simetric poate fi mărită prin încărcarea inductivă a liniilor (v. sub încărcarea liniilor). In cazul unor legături indirecte, a unei linii de telecomunicaţii la mare distanţă, echipată cu repetoare (v.), raza de acţiune sporeşte foarte mult, ea depinzînd de sistemul de telecomunicaţii ales şi de caracteristicile liniei. 9. ~ de acţiune. 3. Av.: Distanţa maximă care poate fi parcursă de o aeronavă în zbor, considerată de la decolare pînă la aterisarea în acelaşi punct de plecare. Uneori, mai ales în aviaţia civilă, rază de acţiune se consideră distanţa maximă parcursă de o aeronavă pînă la aterisarea într-un alt punct decît cel de decolare, care de fapt e distanţa de zbor. Raza de acţiune se stabileşte pentru un regim de zbor determinat şi în condiţii atmosferice date, astfel încît aeronava să consume întreaga cantitate de combustibil de la bord. Practic, la antecalculul razei de acţiune se admite că regimul de zbor e uniform, în atmosferă standard şi pe vînt rul; deci consumul orar se consideră constant. Astfel, raza de acţiune e produsul dintre durata de zbor şi viteza proprie (relativă, faţă de aer) a aeronavei, durata de zbor fiind raportul dintre cantitatea totală de combustibil şi consumul orar. în general, ca bază de calcul pentru consumul orar se alege regimul de croazieră corespunzător. Efectiv, raza de acţiune are o valoare variabilă, datorită variaţiei consumului orar, vitezei proprii şi vitezei vîntului.— Consumul orar variază cu regimul de zbor în cursul unui drum aerian, fiind maxim la decolare şi avînd valori mai mici la zboru I în urcare, la zborul orizontal şi la zborul în coborîre. Pentru un motor dat, consumul orar depinde de turaţia elicei pentru un pas determinat al acesteia şi de presiunea la admisiune a gazelor. Pe de altă parte, din cantitatea de combustibil de la bord se consumă o parte şî înainte de decolare, la încercarea motoarelor şi la rularea pe sol.— Viteza proprie a aeronavei variază cu: densitatea aerului, care, la rîndul ei, e funcţiune de condiţiile atmosferice reale ale zilei (temperatură şi presiune) şi de înălţimea de zbor; greutatea totală a Râzi de acţiune 4â Rază hidraulică aeronavei, care scade în cursul zborului, din cauza consumului de combustibil; unghiul de incidenţă (atac) în zbor, care variază cu regimul de zbor. Raza de acţiune a unei aeronave e maximă cînd aeronava zboară cu unghiul de incidenţă optim, pentru care raportul C^/C^, dintre coeficientul de portanţă şi cel de rezistenţă la înaintare Cx, e maxim; viteza corespunzătoare unghiului optim de incidenţă fiind relativ mică şi determinînd o mărime a timpului de zbor, de obicei se alege regimul de croazieră, deoarece viteza de croazieră corespunzătoare micşorează acest timp. —• Viteza vîntului Vp (în mărime şi în direcţie) influenţează, de asemenea, valoarea razei de acţiune, deoarece se compune cu viteza proprie Vp (relativă) a aeronavei, rezultanta fiind viteza faţă de sol Vf (absolută). Aeronavele cu grup motopropulsor se deosebesc de cele cu reactoare, în principal referitor la consumul pe 1 km parcurs, care la ultimele se micşorează cu creşterea vitezei, ceea ce antrenează şi creşterea razei de acţiune. Reactoarele au consum foarte mare de combustibil la sol şi la zborul în urcare, pînă la atingerea înălţimilor mari; aceste înălţimi trebu ie atinse cu o viteză ascensională optimă, pentru a reduce timpul de urcare, deci şi consumul de combustibil. Datorită vitezei foarte mari a reactoarelor, influenţa vîntului e neglijabilă. La aeronave grele de transport, economia de combustibil şi de timp fiind foarte importantă, trebuie să se stabilească regimurile de zbor şi consumurile cari corespund razei de acţiune optime; în acest scop se folosesc tabele şi nomograme cari indică valorile vitezelor de drum şi ale înălţimilor de zbor optime pentru diferite încărcături, în raport cu condiţiile atmosferice ale zilei. Raza de acţiune şi timpul de zbor sînt cuprinse în noţiunea generică de autonomie de zbor. V. şî Regim de zbor, sub Regim de funcţionare, şi Timp de zbor. 1. /v de acţiune. 4. Tehn. mii.: Distanţa pînă la care poate trage în mod eficient o gură de foc sau un grup de guri de foc de artilerie sau de infanterie în zona inamică, în cadrul unei anumite zone de teren cu lăţime aproximativ constantă, .orientată în general perpendicular pe direcţia frontului. în trageri le de artilerie se deosebesc: raza de acţiune a bateriei (carese poate considera plasată punctual), indicată printr-un arc de cerc cu centrul în baterie şi cu raza egală cu distanţa de tragere eficientă, mărginit de limitele fîşiei în interiorul căreia trebuie să acţioneze în mod normal bateria; prelungirea acestui arc în exteriorul limitelor fîşiei de acţiune normală indică raza de acţiune eventuală a bateriei; raza de acţiune a divizionului (care poate fi considerat, adeseori tot punctual plasat); raza de acţiune a regimentului, a brigăzii, etc. în tragerile de infanterie, raza de acţiune, caracterizată în mod asemănător razei de acţiune a artileriei, e mai mică decît aceasta. 2. ~ de acţiune. 5. Tehn. mii.: Suma dintre distanţa la care poate trage în mod eficient o unitate de artilerie şi distanţa pînă la care ea poate fi transportată; prin aceasta, raza de acţiune creşte în adîncime, respectiv posibilităţile de intervenţie ale artileriei cresc în lărgime. Cu cît o unitate se poate deplasa mai repede, cu atît raza sa de acţiune e mai mare. 3. de acţiune. 6. Nav.: Distanţa maximă dus şi întors pe care o poate parcurge o navă în condiţii obişnuite de navigaţie cu încărcătura nominală de combustibil, apă şi alimente, fără a se aproviziona. Raza de acţiune prezintă importanţă în special la navele de luptă şi se raportează la următoarele viteze importante: viteza maximă, viteza de luptă şi viteza de croazieră (viteza economică care dă raza de acţiune cea mai mare). — La navele de comerţ nu se calculează raza de acţiune, ci autonomia, adică distanţa maximă pînă la care poate ajunge nava cu viteza de exploatare. 4. Razâ hidraulica. Hidr.: Raportul dintre secţiunea vie a unui curent şi perimetrul udat al albiei: *-ţ. unde R (în m) e raza hidraulică, 5 (în m2) e secţiunea vie şi P (în m) e perimetrul udat. La o albie oarecare (v. fig. /), raza hidraulică e dată de relaţia: R-- fv J0 1 -j-y 2dx La profiluri circulare (v. fig. II a), raza hidraulică depinde de gradul .de umplere şi se exprimă prin: R = D r şina cos [ tt—a )' Din această relaţie se deduce că, pentru secţiunea plină (a=0), R—DJ4. La secţiunea parţial umplută se obţin două valori şi anume: R'—0,304 D, corespunzătoare valorii maxime a vitezei, pentru oc=51°15' şi h)D=0,813 şi £"=0,288 D, co- ^ respunzătoaredebitului maxim, pentru a=25°55/şi Â/D=0,951. La profiluri trapezoidale (v. fig. II b), raza hidraulică are valoarea dată de relaţia: R = h(b-{-mh) II. Profiluri hidraulice optime, o) profil circular; fc») profil trapezoi-1) curba razelor hidraulice; 2) curba debitelor de apa; D) diametrul conductei; h) înălţimea fluidului; r#) raza hidraulică pentru a=0 (secţiune plină); r' ) raza hidrau-max licâ maximă, pentru a=ar'=51°15'; Qmox) debitul maxim, pentru a= =ocq=25°55/; 8) lăţimea oglinzii apei; b) lăţimea fundului apei. b-ţ-lh^ în care m e ctg a. Cunoaşterea razei hidraulice e necesară pentru calculul vitezei medii în secţi.une v=C^RI, al debituIui Q=QC1j RI, sau al pierderii de sarcină hr— , unde C e un coeficient care depinde de rugozitate şi de raza hidraulică, I e panta energetică a curentului, iar l e lungimea. De asemenea, pentru obţinerea formelor optime, din punctul de vedere hidraulic, ale secţiunilor transversale printr-un canal, se pune condiţia ca raza hidraulică să fie maximă. Aceasta rezultă din condiţia ca, printr-o suprafaţă dată de mărime Q, să treacă, la o anumită pantă longitudinală, debitul maxim. La un canal trapezoidal, avînd înclinarea taluzului dată, condiţia de optim hidraulic e: b frază nucleâla 49 Răcire unde b e lăţimea la fundul canalului, h e adîncimea apei, m= ctg a, a e unghiul taluzului faţă de orizontală. 1.; Raza nuclealâ. Fotgrm.: Fiecaresegment de dreaptă din pIanuI unui clişeu, care uneşte un punct-imagine cu punctul nucleal al clişeului. 2. Raza relativa. Mş.; Raportul dintre raza unei secţiuni a palelor unei elice şi raza vîrfului paFei acesteia, adică 1-rlR, unde r şi R sînt cele două raze menţionate. Această mărime se foloseşte la calculul elicelor şi, în special, la determinarea secţiunilor lor. 3. Raza verde.Meteor. V. sub Optica atmosferei. 4. Raze a. F/z. V. Radiaţie a. .5, Raze actinice. F/z. V. Radiaţie actinică. 6. Raze anodice. F/z. V, Radiaţie anodică. 7. Raze atomice. F/z.; Sin. Radiaţie atomică. V, sub Radiaţie moleculară. s. Raze (3. F/z. V. Radiaţie (3. 9. Raze canal. F/z. V. Radiaţie-canal. io. Raze catodice. F/z. V. Radiaţie catodică. n. Raze cosmice. Meteor. V. Radiaţie cosmică. 12. Raze dure. Fiz.: Sin. Radiaţie dură. V. sub Radiaţie X. 13. Raze y. F/z. V. Radiaţie 14. Raze moi. F/z.: Sin. Radiaţie moale. V. sub Radiaţie X. \15. Raze moleculare. F/z.: Sin. Radiaţie moleculară (v.). 16. Raze pozitive. Fiz. V. Radiaţie pozitivă. 17. Raze restante. F/z. V. Radiaţie restantă. 18. Raze Roentgen. F/z.: Sin. Radiaţie X (v.), Radiaţie Roentgen. 19. Raze X. F/z. V. Radiaţie X. 20. ~ X, spectru de F/z. V. Spectru de radiaţie X. 21. ~ X, tub de F/z. V. sub Radiaţie X, şi Tub de radiaţie X. 22. Raze, transformare prin ~ vectoare reciproce» Geom.: Sin. Inversiune (v. Inversiune 1). 23. Razmot. Av.: Zbor orizontal al unei aeronave, la înălţime foarte mică. în acest zbor, numit „Ia rasul firului ierbii", aeronava se găseşte la înălţimea de 1---2 m deasupra solului sau sub înălţimea obstacolelor de pe sol, pe cari le „sare". Zborul „razmot“ e de obicei interzis, fiind periculos, dar poate fi folosit înainte de aterisarea pe terenuri necunoscute, pentru recunoaşterea stării lor. Uneori, acest zbor se foloseşte ia meeting-uri de aviaţie, avînd un efect spectaculos, cînd e executat pe spate şi în formaţie de mai multe avioane. .24, Râcea, pl. răcele. Pisc.: Sin. Ciorpac (v.). (Termen regional.) 25. Râchitaş, gresie de Stratigr.: Gresie calcaroasă, organogenă, albă sau cenuşie, care se prezintă în bancuri sau masivă şi cu intercalaţii de tufuri dacitice cu globigerine. E de vîrstă tortoniană. 26. Răchită, pl. răchite. Silv.: Termen popular colectiv, adeseori imprecis, pentru unele specii şi varietăţi de sălcii (genul Salix L.), producătoare de nuiele (mlădiţe) pentru împletit, cum e răchha de mlajă sau mlaja (v.). Răchitele tipice, cum sînt: răchita roşie (Sal ix purpurea L.), răchita albă (SaIix incana Schrk.), zălogul (Salix cinerea L.), etc., pu depăşesc, în general, înălţimea de circa 5 m, chiar lavîrste înaintate, fiind arbuşti, astfel încît răchitele naturale sînt considerate ca aparţinînd sălciilor arbustive. — Prin extindere, sînt considerate răchite şi sălciile arborescente cultivate pînă ia vîrstă de1 *-3 ani, în vederea producerii de nu iele de împletit, ■(v,. Salcie). S în. Mlajă (ca termen local). 27* Râchitârie, pl. răchitării. 1. Silv., Ind. lemn.: Crîng 'natural sau cultivat special, de răchită sau de alte specii de salcie, .din care recoltează nuiele (mlădiţe) de împletit. Râchitâriile naturale sînt instalate pe malurile rîurilor şi în luncile inundabile ale Dunării, ale Deltei, etc. şi consistă dintr-o amenajare simplă a vegetaţiei spontane, în vederea unei recoltări ciclice de mlădiţe. Râchitâriile cultivate se instalează pe soluri fertile şi reavene din luncile rîurilor. Terenul desfundat cu tractorul la 35---40 cm, în toamna, se sădeşte în primăvara următoare, în rînduri (distanţate cu 60 cm şi pe fiecare rînd, cu firele dis; tanţate cu 15”*20cm), cu butaşi din specii selecţionate de răchite de mare productivitate, rezistente la dăunătorii animali şi patogeni ai culturilor omogene şi producătoare de nuiele, adecvate pentru împletit; într-o parcelă se plantează un singur soi de răchită. Se folosesc în producţie soiurile: Salix alba L.f Salix fragilis L., Salix viminalis L., Salix triandra (Sin. Salix amygdalina L), Salix purpurea L., Salix alba var, vittellina L., Salix americana horL în cursul verii se execută trei sau patru prăşi le de întreţinere .a solului şi pentru distrugerea vegetaţiei erbacee invadante, şi se iau măsuri de îngrijire şi măsuri contra dăunătorilor. Recoltarea mlădiţelor — cari ating înălţimeade2***4 m, sînt fără ramuri şi au măduva subţire — se face toamna, după căderea frunzelor, şi înainte de geruri, sau primăvara, înainte de pornirea sevei. O răchitărie cultivată, bine îngrijită, poate produce 10 000---20 000 kg mlădiţe în stare proaspătă ia hectar, însă aceasta conduce la epuizarea rapidă a solului, astfel încît e necesară administrarea de îngrăşăminte adecvate. 28. Râchitârie. 2. Silv.: Sin. Răchitiş (v.). 29. Râchitiş, pl. răchitişuri. Silv.: Arboret în care predomină diferite specii de răchită sau de alte specii de salcie. Răchitişurile se dezvoltă în locuri umede, de exemplu pe malurile rîurilor şi în lunca inundabilă a Dunării. Sin. Răchitărie. 30. Râchiţele, Silv.: Vaccinium oxycoccos L., sin. Oxycoccos quadripetalus Gilib. Arbust pitic sau subarbust tîrîtor din genul Vaccinium, care formează tufişuri pe terenuri mlăştinoase şi pe turbăriile de Sphagnum din regiunile montane şi subalpine din părţile nordice ale ţării noastre. Fructele — numite de asemenea râchiţele — sînt bace mici şi zemoase, de culoare roşie deschisă, uneori albe; ele sînt acrişoare, puţin dulci şi aromate, şi se recoltează toamna tîrziu sau primăvara, după topirea zăpezii, şi sînt folosite în alimentaţie sub formă ■de suc natural, de compoturi, dulceţuri, etc. Valoarea lor alimentară e datorită conţinutului mare în vitamine, în special în vitamina C. 31. Râchiţicâ, pl. râchiţele. 1. Silv.: Sin. Sălcioară (v.). 32. Râchiţicâ. 2. Bot.: Epilobium angustifolium L., sin. Chamaenerion angustifolium (L.) Scop., Epilobium spicatum Lam. Plantă erbacee din familia Oenotheraceae , cu tulpina roşietică, dreaptă, glabră sau acoperită cu peri lungi, simplă sau ramificată. Frunzele alterne sînt întregi, lanceolate; cele inferioare au laţimea de 1***3 cm. Fructul e o capsulă cu patru loje, multispermă. Creşte în păduri, în special prin luminişuri şi tăieturi de pădure, în^special în regiunea montană. E o plantă excelent meliferă, în timpul înfloritului, se transportă stupii în regiunile în cari creşte această plantă. Sin. Zburătoare, Zburătoare de pădure. 33. Răcire. 1. F/z.: Scăderea temperaturii unui corp prin transfer de căldură către corpuri mai reci. 34. Răcire, pl. răciri. 2. F/z., Tehn.: Proces prin care se transferă căldură de la un sistem fizicochimic la un agent răc.itor, care poate fi un curent de fluid dirijat sau mediul înconjurător. Prin răcire se poate ca temperatura sistemului fizicochimic să fie coborîtă sau să fie menţinută la o anumită valoare, chiar dacă în el continuă să se dezvolte căldură, Răcirea se numeşte artificială sau naturâl.ă, după cum se produce cu sau fără dirijarea agentului răci tor, Raci rea naturala, care poate fi. intenţionată (dorită) 4 Răcirâ 50 Răciri sau neintenţionată (nedorită), e o urmare a diferenţelor de temperatură cari există între corpurile din natură; răcirea artificială se foloseşte cînd transferul de căldură prin răcirea naturală e insuficient. în tehnică se răcesc atît materiale, în orice stare de agregare (solide, lichide sau gazoase), cît şi sisteme tehnice (maşini, unelte, aparate, instrumente, etc.)» instalaţii (generatoare de gaze, condensatoare, etc.) sau construcţii (clădiri industriale, locuinţe, etc.). Răcirile se pot clasifica din diferite puncte de vedere, şi anume: după felul circuitului agentului răcitor, se deosebesc răcire prin trecere (răcire în circuit deschis), răcire prin circulaţie (răcire în circuit închis), răcire prin injecţie, răcire prin asudare; după scopul la care servesc, se deosebesc răcirea la deformare la cald, răcirea la uzinare, răcirea în tratamente termice, răcirea gazelor combustibile* Răcirea artificială, efectuată prin dirijarea agen-tului răcitor, poate fi liberă sau forţată, după cum circulaţia agentului răcitor e determinată de diferenţele de temperatură din el, respectiv e produsă prin intermediul unei maşini de forţă (de ex. ventilator, compresor, pompă, exhaustor) sau prin mişcarea corpului răcit. Circulaţia agentului răcitor în circuitul de răcire putînd fi permanentă sau nepermanentă, se deosebesc răcire în curent continuu şi răcire în curent intermitent; la răcirea intermitentă* d iscont i-n u ă sau semicontinuă (v. şî sub Răcitor), sistemul fizicochimic sau tehnic care urmează să fie răcit se găseşte în contact intermitent cu agentul refrigerent. De asemenea, contactul între agentul răcitor şi sistemul care trebuie răcit poate fi nemijlocit sau mijlocit, de unde rezultă răciri directe şi răciri indirecte. Răci rea directă e realizată prin aducerea sistemului tehnic sau fizicochimic de răcit, în contact direct cu agentul refrigerent. Răcirea directă, care poate fi liberă sau forţată, se produce prin radiaţie, prin conducţie, convecţie, amestec, evaporare, expansiune, prin reacţii chimice, etc. Sistemele solide şi cele lichide se răcesc cu agenţi răcitori solizi, lichizi sau gâzoşi (de ex., în tratamente termice de călire, răcirea se obţine într-un lichid sau în aer, sau — la căli rea sub presiune — folosind plăci masive metalice ori ci-lindre rotitoare metalice, răcite în interior cu apă). — Agenţii răcitori solizi sau lichizi se folosesc la răcirea prin amestec. Agentul lichid trebuie să fie dispersat, să aibă o densitate diferită de aceea a lichidului de răcit, şi să fie imiscibii şi chimic inactiv faţă de acesta; agenţii solizi ţrebuie, fiesărămînă solizi, fie să se topească, dînd un lichid imiscibii cu lichidul răcit, fie să treacă în stare gazoasă, degajrndu-se din amestec (cazul bioxidului de carbon solid). — Agenţii gazoşi se folosesc mai ales la procedeele de răcire prin evaporare, prin convecţie, radiaţie (de ex. sistemul cu turn de răcire), lichidul de răcit fiind expus, în particule fine sau în pînze subţiri, agentului răcitor (pentru a obţine un contact in- ------v tim cu acesta), a cărui h~ circulaţie poate fi liberă _ţ_ cr^ : sau fort ata. 3 Exemplu de răcire a sistemelor solide e r ă- Dispozitiv pentru răcirea cu apa a ma-c i rea matriţe- triţelor de forjare, lor de forjare O ajutaj; 2) ţeava de amestec; 3) ţeava de la cald, care se poate aer comprimat; 4) ţeava de apa; 5 şi 6) ro-efectua prin stropirea bineţe de reglare a debitului de aer şi de matriţei CU apa pulveri- QPâ* 7) mîner pentru manevrarea simul-zată, prin dirijarea asu- tanâ a douâ robinete de aer şi de apă. pra matriţei a unei vine de aer comprimat, etc, La stropirea cu apă se poate folosi un dispozitiv constitu'it'din două ţevi (pentru apă şi pentru aer de pulverizare) cu robinete de reglare, reunite într-o ţeavă de amestec, care are ia o extremitate un ajutaj de pulverizare (v. fig. /). De regulă, trebuie răcită mai mult matriţa ^ inferioară, pe care se găseşte piesa de forjat, decît matriţa superioară, care ajunge în contact cu piesa caldă numai în momentul lovirii sau apăsării. Sistemele gazoase se răcesc cu ajutorul unor agenţi răcitori lichizi (sistemul de răcire scrubber, cu sau fără umplutură, sau în cascadă), obţinîndu-se astfel, fie micşorarea volumului sistemului gazos, fie uscarea lui prin condensarea vaporilor de apă şi a altor constituenţi (uleiuri şi gudroane). Uneori, sistemul gazos se poate răci prin cedare directă a căldurii, la trecerea lui printr-o căldare de abur sau printr-un schim-bătuterâ 52 Răcirea anozilor tuburilor de putere apă curată (de ex. maşini-unelte de ascuţire a uneltelor agricole). Al doilea sistem e folosit în special la fabricaţia în masă, cînd un grup de maşini-unelte execută un acelaşi fel de operaţii, sau la linii automate de maşini; pentru siguranţa funcţionări i, acest sistem de răcire colectivă e echipat şi cu o pompă de rezervă. Răcirea în tratamente termice: Răcire directă a pieselor supuse unor tratamente termice, după forjare, laminare, recoacere, călire, revenire, cementare. V. sub Tratament termic. 1. ~a anozilor tuburilor de putere. Telc.: îndepărtarea căldurii dezvoltate pe anozii tuburilor electronice de putere în cursul funcţionării lor, pentru a menţine anozii la temperaturi suportate de material. Puterea dezvoltată pe anodul unui tub electronic e diferenţa dintre puterile preluate de 1a sursa de tensiune anodică şi de la circuitul de grilă şi puterile consumate în sarcină şi în diversele rezistenţe ale circuitului anodic; ea se transformă integral în căldură la contactul fluxului de electroni cu anodul şi se numeşte putere disipatâ. Puterea disipată maximă admisă e un parametru de bază al tuburilor electronice. în regim de clasa Ax, puterea utilă e circa 70***85% din cea disipată maximă; în clasa B, cel mult dublul puterii disipate, iar în clasa C, cel mult triplul acestei puteri. Temperatura anodului, determinată de echilibrul termic între puterea disipată şi căldura pe care o poate prelua pe secundă mediul răcitor, e între 60 şi 200° aproximativ. Se folosesc următoarele sisteme de răcire: răcire naturala — prin degajarea căldurii de pe anod în aerul înconjurător şi prin radiere; răcire cu aer forţat— intensificînd convecţia aerului prin sisteme de ventilaţie; răcire cu apa — prin degajarea căldurii conductiv într-un curent de apă; răcire cu vapori — prin absorbirea căldurii în procesul de vaporizare şi în expansiunea vaporilor. Răcirea naturală se foloseşte la puteri sub 1 kW; anozii sînt echipaţi cu aripioare, pentru mărirea suprafeţei de răcire, şi sînt coloraţi în negru, pentru sporirea radiaţiei. Răcirea cu aer forţat se realizează azi pentru tuburi de ordinul zecilor de kilowaţi şi constituie tehnica cea mai simplă. La puteri mici kW), un ventilator produce un curent de aer în tot dulapul emiţătorului, în care aerul pătrunde prin fante practicate în pereţi; la puteri mari se aduce prin conducte vîna de aer rece la fiecare tub. Anozii sînt echipaţi cu aripioare de răcire (v. fig. /), paralele cu direcţia vinei de aer; de obicei, vîna e emisă de jos în sus, coaxial cu anodul. Pentru alte puncte critice (conexiunea de grilă, filamente) se folosesc, de asemenea, uneori, vine de aer rece. Răcirea prin suflare de aer e mai eficientă decît cea prin absorpţie de aer (ventilatoare, exhaustoare) şi, prin uşoara supra-presiune creată în echipament, împiedică intrarea prafu Iu i exterior .Temperatura anozi lor se alege de ordinul a 150---1800; deci diferenţa de temperatură între aerul rece şi cel încălzit e de ordinul a 120* * * 150°; în aceste condiţii e necesar un debit de2--*5 m3/minde fiecare kilowat disipat. Ventilatoarele sînt detipul cu presiune mică. Fiind zgomotoase, se recomandă instalarea lor într-o încăpere separată (de preferinţă dedesubtul sălii emiţătoarelor) şi tratarea acustică a conductelor de aer: separare longitudinală prin diafragme în ţevi cu diametru mai mic, folosirea maselor plastice în locul metalului, pentru confecţionarea conductelor, învelirea în substanţe fonoabsorbante, intercalarea de inele de cauciuc amortisoare de zgomote. Realizarea unui nivel de 45***60 foni în sala echipamentului de emisiune se consideră satisfăcătoare, Răcirea cu apă reprezintă o soluţie azi depăşită fiind ancom-brantă, necesitînd echipament complicat, costisitor şi periculos introducînd pierderi de putere utilă şi facînd foarte grea exploatarea emiţătoarelor cu amplasament izolat. Emiţătoarele mai vechi sînt răcite cu apă. Anodul cilindric e înconjurat de o jachetă concentrică (v. fig. li) şi prin spaţiul dintre acestea circulă apa distilată, în circuit închis, antrenată de pompe. Apa e injectată tangenţial, în partea de jos, urmează un circuit în elice şi e pompată din partea de sus a jachetei, la o temperatură cu 30---50° mai înaltă decît cea iniţială. 0,24 Pj Debitul de apă necesar e———- l/s, Pâ fiind puterea disipată, iar At, creşterea temperaturii. Suprafaţa anodului trebuie să fie de cel puţin 35---40 Pj cm2, în contact cu apa în întregime. Temperatura anodului depinde de temperatura ambiantă, dimensionarea circuitului de răcire făcîndu-se pentru menţinerea a circa 80° vara. 1) catod; 2) grilă;3) anod; Apa din circuitul închis e răcită fie 4) jachetă. CU aer, fie CU apă curentă, într-un Săgeţile indicăsensul mişcă-schimbător de căldură (V.). Necesita- rii apei între anod şi jachetă, tea apei distilate reiese din protecţia instalaţei contra coroziunii şi din faptul că circuitul de apă, avînd o porţiune în contact cu anodul şi alta la potenţialuI pămîntului, reprezintă o punere la pămînt atît pentru înalta tensiune, cît şi pentru radiofrecvenţă, dacă apa nu are rezistivi-tate electrică foarte mare. Aerul conţinut în soluţie atacă cu timpul metalul fierbinte, producînd oxizi cari scad rezistivita-tea; de aceea, apa se primeneşte periodic. Coloana de apă. poate provoca electrocutarea în caz de perforare a circuitului închis. Răcirea cu vapori implică o instalaţie similară celei de răcire cu apă, dar cu dimensiuni mult mai mici. Fiecare tub are o jachetă în care apa distilată intră prin partea de jos, fierbe în jurul anodului, iar ieşirea, lapar-tea de sus, e parţial în apă, parţial în vapori (v. fig. III). Vaporii sînt condensaţi şi apa rezultată reintră în circuit. O cu-vă de nivel constant asigură eliminarea excesului de apă sau njve|u| apej. j) anod; 2) condensator; COtnan a introduceri I supapă; 4) cuvă cu nivel constant; 5) evacua-de apa distilata, cind rea apei ,n exces. 6) flotoare. 7) contacte. n iveluI apei a scăzut. g) VQn-. 9 rezervor de disti|ati Racirea apei din circuitul închis se face cu apă curentă. Debitul de apă necesar 0,24 Pd e aproximativ ——-— , deci de 10*-*20 ori mai mic decît dacă 6u U s-ar folosi răcirea cu apă, deoarece se face uz de căldura latentă de vaporizare. Temperatura anodului e de 100°. Răcirea cu vapori a permis construirea de tuburi de foarte mare putere, la dimensiuni raţionale; prezentînd dezavantaje mai puţine decît răcirea cu apă, se va extinde cu timpul oriunde răcirea cu aer e insuficientă. Instalaţii le de răcjresînt echipate cu dispozitive de protecţie (contacte de relee) în serie cu comanda înaltei tensiuni, pentru a împiedica intrarea în funcţiune a /. Tub electronic răcit cu aer (vedere). 1) aripioară de răcire. //. Tub electronic răcit cu apă (secţiune). Răcire, amestec de — 53 Răcire, instalaţie de — emiţătorului, dacă răcirea e defectată. Defectarea oricărui element din instalaţia de răcire comandă automat declanşarea înaltei tensiuni. Similar cu tuburile se răcesc sarcinile artificiale şi rezistenţele de balast. în prezent se preferă răcirea lor cu aer forţat. Dacă sarcina artificială e folosită şi ca wattmetru, se impune răcirea cu apă sau cu vapori, pentru a măsura exact debitul. 1. Răcire, amestec de Chim. fiz.: Sin. Amestec refrigerent. V. sub Amestec 1. 2. Răcire, cilindru de Mett. V. sub Răcire, placă de ~ 2. s. Răcire, factor de Mş.; Raportul dintre cantitatea de apă de răcire, necesară pentru condensarea unei cantităţi corespunzătoare de abur, şi cantitatea de condensat. Astfel, factorul de răcire e egal cu cantitatea de apă de răcire necesară pentru condensarea unui kilogram de abur. La condensatoarele de suprafaţa, factorul de răcire se exprimă prin relaţia: W iv-ie iv-&c (1) m=- D ai 'ai "at ~ai în care W şi D sînt cantităţile de apă de răcire şi de abur condensat, iv şi ic (în kcal/kg) sînt entalpiile aburului şi condensatului, iat şi iaj (în kcal/kg) sînt entalpiile apei la ieşirea şi Ia intrarea în condensator, «9- (în °C), e temperatura condensatului, iarăşi &ai (în °C) sînt temperaturile apei de răcire la ieşirea şi la intrarea în condensator. Pentru o anumită presiune de condensare, valoarea factorului de răcire creşte cu temperatura apei de răcire -9 ., cu reducerea suprafeţei de transfer al căldurii, şi cu înrăutăţirea condiţiilor de transfer al căldurii, ca urmare a creşterii depunerilor în condensator. în condiţii obişnuite, ^—9^=510---530 kcal/kg, iar^—0-^=3••• 10°, undele temperatura la care se produce condensarea; pentru valorile medii, iv—&c=520 kcal/kg şi <9^— —‘9'^=5°, rezultă: P) 520 -9>-* Variaţia vaiorii factorului de răcire m (kg/kg), în funcţiune de presiunea de condensare ps (at) şi de temperatura apei de răcire &Qj (°C). Figura reprezintă variaţia valorii factorului de răcire, în funcţiune de presiunea de saturaţie ^ corespunzătoare temperaturii de condensare d'j, şi de temperatura apei de răcire-9* .. Din figură, ca şi din formula (2), rezultă că valoarea factorului de răcire creşte cu temperatura apei de răcire şi cu reducerea presiunii la care se produce condensarea. ^ La condensatoarele prin amestec, factorul de răci re se exprimă Prin relaţia: ~~ ^v ~~ t —-91 • '9' —'9' • m ^ at m at m care s‘nt ^ntalpia şi temperatura amestecului con- densat-apă de răcire (numeric egale între ele), celelalte simboluri avînd semnificaţiile indicate. Mărirea factorului de răcire determină creşterea producţiei de energie în motorul cu abur (ca urmare a reducerii presiunii de condensare, respectiv de evacuare din motor) şi creşterea consumului de energie necesară pentru acţionarea pompelor de circulaţie a apei de răcire. Valoarea optimă a factorului de răcirese determină astfel, încît diferenţa dintre energia produsă de motor şi energia consumată de pompe să fie maximă. La instalaţiile actuale, această valoare e cuprinsă între 40 şi 120, valorile mai mari corespunzînd instalaţiilor de condensare, cu răcire în circuit deschis. Pentru condensatoare, relaţia dintre factorul de răcire m şi debitul apei de răcire M e W=mD. 4. Răcire, instalaţie de Mş., Transp., Av.: Instalaţie necesară pentru menţinerea prin răcire a temperaturii de regim a unui motor cu ardere internă, sau a unui compresor, în serviciu. Instalaţia de răcire diferă după felul maşinii şi după modul în care se realizează răcirea ei (de ex. răcire cu apă sau răcire cu aer). în general, instalaţia de răcire a unui motor trebuie să corespundă condiţiilor lui obişnuite de funcţionare, ştiind că: răcirea la admisiune e favorabilă, fiindcă măreşte densitatea amestecului carburant introdus în motor, ceea ce îmbunătăţeşte randamente!e termic şi mecanic (ultimul creşte odată cu puterea); răcirea la compresiune e dezavantajoasă, din cauza pierderilor de căldură, cari provoacă scăderea temperaturii finale de compresiune; r ă c i rea la ardere e de asemenea dezavantajoasă, deoarece căldura cedată apei de răcire e pierdută şi deci expansiunea începe de la o temperatură mai joasă; răcirea la expansiune a produselor de ardere e dezavantajoasă, în special la începutul expansiunii, fiindcă provoacă trecerea transformării adiabatice de stare într-o transformare politropă cu un exponent politropic mai mic decît x=Cp\cv\ răcirea la evacuare e avantajoasă, fiindcă micşorează volumul produselor de ardere (ceea ce reclamă o diferenţă de presiune mai mică pentru o aceeaşi secţiune a orificiului de ieşire) şi contribuie la obţinerea unei încărcări mai bune a cilindrului în timpul fazei următoare de admisiune, datorită răcirii pereţilor cilindrilor motorului. Instalaţia de răcire a motorului de autovehicul se bazează, fie pe sistemul răcirii prin trecere, care în general e cu aer, fie pe sistemul răcirii prin circulaţie, care poate fi cu apă sau cu un a-mestec lichid (cu punct de fierbere înalt); uneori se foloseşte şi sistemul r ă c i r i i prin vaporizare. La instalaţia de răcire cu aer, prin care se real i-zează o răcire directă în circuit deschis, e necesară o suprafaţă mare de răcire a cilindrilor motorului, deoarece coeficientul de transfer al căldurii în aer e foarte mic (aproximativ de 20 de ori /. Repartiţia temperaturilor în capul cilindrului» la răcirea cu aer. î) curba temperaturilor, la turaţia de 1800 rot/min a motorului; 2) curba temperaturilor, la turaţia de 2200 rot/min a motorului; 3) curba temperaturilor, Ia turaţia de 600 rot/min a motorului; 4) ţeavă de admisiune; 5) ţeavă de evacuare; 6) locaşul bujiei. Răcire, instalaţie de 54 Răcire, instalaţie de mai mic decît în apă). De aceea, suprafaţa de răcire e nervurată cu nervuri grupate în zonele cari trebuie răcite mai bine (deex.: culasele, colectorul de evacuare, etc.; v. fig. /), astfel încît să se obţină o suprafaţă de răcire de 250***500 cm2/CP. Curentul de aer e forţat, fiind provocat numai de mişcarea vehiculului sau cu ajutorul unui ventilator (centrifug sau axial). în general, pentru a asigura o răcire satisfăcătoare, curentul de aer e dirijat prin mantale cari îmbracă blocul cilindrilor. Cea mai mare parte din căldură se transferă de la nervuri la mediul exterior prin conducţie, iar coeficientul de transfer aQer creşte cu sporirea vitezei (v. fig. //) şî cu densitatea aerului (Yaer). dar descreşte cu mărirea diametrului cilindrului 170 150 130 110 90 70, fl(mm) III. Curba eficienţei termice yjp funcţiune de lungimea nervurii, yjp) eficienţa termica a nervuri i; /') lungimea redusă a nervurii, lungimea efectivă a nervurii fiind 1,5 V ^aaer pentru grosimea medie §; a) coeficient care se alege. siune şi turaţie joasă, iar valorile inferioare corespund motoarelor cu electroaprindere sau cu autoaprindere, de putere mare. La instalaţia de răcire cu amestec lichid, asemănătoare celei de răcire cu apă, agentul răcitor e un lichid cu punct de în 20 30 W 50.60 70 a II. Curbele coeficientului aaerîn funcţiune de viteza aerului (a) şi de diametrul cilindrului (b). aaer) coeficientul de transfer faţă de aer (kcal/°Cm2h), la densitate şi viteză constante ale aerului; v) viteza aerului (m/s); D) diametrul cilindrului (mm). (v. fig. // b) şi cu micşorarea distanţei dintre nervuri (în general se alege o distanţă s=3«-*10 mm). Eficienţa termică a nervurii are valoarea y)^=0,5---0)8, care scade odată cu creşterea lungimii ei (v. fig. Iii) şi depinde de valoarea conductivităţii X (care are valoarea 36 kcal/°mh la oţel, 45 kcal/°mh la fontă, 136,8 kcal/°mh la aliaje de aluminiu). La răcirea forţată, mărirea vitezei aerului — care provoacă transferul unei cantităţi mai mari de căldură (datorită creşterii coeficientului aQer) — trebuie limitată, deoarece puterea necesară pentru antrenarea ventilatorului creşte cu cubul vitezei aerului. La instalaţia de răcire cu apa, prin care se realizează o răcire indirectă în circuit închis, agentul răcitor are punctul de fierbere jos, iar pe timp rece se amestecă cu o soluţie antigel. Instalaţia de răcire cu apă poate fi: cu r ă c i r e liberă, numită şi răcire prin termosifon (v. fig. IV a), folosită în special la motoare mici, semistabile, sau la motoare mici de vehicule, cum şi la motoare de aviaţie; cu răcire forţată (v. fig. iV b), prin intermediul unei pompe, care e răcirea cea mai frecventă. Debitul de căldură care trece la agentul răcitor, adică Ia apa de răcire, se determină cu relaţia: Q — qN [kcal/h], în care N (în CP) e puterea motorului şi ~r y///// \////'. î KLJ â -L/ / V/si77'77'r/7‘ '"'//A' V/// 10' IV. Răcitor compartimentat, cu umplutură, pentru răcirea prîn amestec a gazelor combustibile. 1) cilindru; 2, 3 şi 4) compartimente cu umplutură (superior, mijlociu şi inferior); 5) intrarea gazului; 6) ieşirea gazului; 7) intrarea aerului; 8) ieşirea aerului umectat; 9) pompă de apă caldă; 10) pompă de apă rece; 11) pompă de alimentare a răcitorului; 12) instalaţie de decantare; /) circuit de apă rece; II) circuit de apăcaldă. III. Răcitor cu aer pentru gaze combustibile. 1) cilindru interior, pentru circulaţia aerului ; 2) cilindru exterior; 3 şi 4) intrarea şi ieşirea gazului de răcit; 5) evacuarea impurităţilor condensate (apă, gudron, etc.). Răcitor compartimentat, cu umplutură: Răcitor cu apă, folosit la răcirea prin amestec a gazelor combustibile, care econstituitdintr-un cilindru vertical (de oţel), compartimentat în trei încăperi independente, fiecare dintre acestea avînd o zonă de umplutură (zonă în care spaţiul interior e umplut cu inele Raschig, cu grătare de lemn, etc.). La acest răcitor, căldura absorbită de agentul răcitorerecuperată, fiind folosită la preîncălzirea aerului trimis în gazo-gen; cele două compartimente superioare servesc la răcirea gazului, iar cel inferior, la preîncălzirea şi Ia saturarea aerului cu ajutorul apei încălzite în compartimentul mijlociu. Astfel, apa de răcire are, în răcitor, două circuite închise (v. fig. IV). Răcitorul compartimentat, cu umplutură, prezintă următoarele avantaje: consum mic de apa şi utilizare parţială (20-**25%) a căldurii sensibile a gazului (micşorîndu-se astfel consumul de vapori pentru in-suflaţie). Sin. Scrubber în trei trepte, Răcitor în trei trepte. Răcitor cu umplutură: Răcitor cu apă, folosit la răcirea prin amesteca gazelor combustibile (v. fig. V), care e constituit dintr-un cilindru de oţel cu zone de umplutură paralele şi distanţate pe verticală cu 300---400 mm una de alta. Umplutura serveşte la distribuirea uniformă a agentului răcitor şi a gazului în răcitor, pentru a obţine suprafeţe mari de contact şi prelungirea duratei de contact între aceste med i i fluide. în general, se folosesc ca umpluturi: grătare de lemn (de scînduri simple, negeluite, cu grosimea de10-**13 mm şi cu lăţimea de 100---120 mm, aşezate pe muchie), orizontale şi paralele, fiecare grup de 20---30 de rînduri formînd o zonă de umplutură (o treaptă); inele Raschig, adică cilindri mici de tablă sau de material ceramic cu diametru! egal cu înălţimea, şi anume de 25---50 mm; cocs (la instalaţii mici) în bucăţi de circa 60---80 mm, aşezate pe grătare orizontale şi paralele; etc. Viteza optimă de circulaţie agazului în umpluturăe decirca 0,7 m/s. Răcitorul e echipat, la partea superioară, cu un dispozitiv de distribuţie a apei de răcire (pulverizator, cu presiunea de 0,5**’1 at a apei la intrarea în răcitor), iar la V. f) Răcitor cu umplutură pentru gaze combustibile, corp; 2) zonă de umplutură; 3) pulverizator de apă; 4) colector de apă; 5) gură de vizitare; 6 şi 7) intrarea şi ieşirea gazului; 8) intrarea apei. Răcitor 60 Răcitor partea inferioară, cu o conductă de evacuare a apei utilizate; pentru reţinerea picăturilor de apă antrenate de curentul de gaze sînt instalate dispozitive speciale cu inele Raschig, stru-jitură, rumeguş, etc. Avantajul răcitorului cu umplutură consistă în consumul mic de apă de răcire, deoarece apa de evacuare poate avea temperatură înaltă; dezavantajele sînt: rezistenţă mare la trecerea gazelor (datorită umpluturii) şi pericol de astupare, cînd gazul conţine mult praf şi gudron. Sin. Scrubber cu umplutură. Răcitor fără umplutură: Răcitor cu apă, folosit la răcirea prin amestec a gazelor combustibile şi, în general, la răcirea prealabilă a gazelor cari conţin particule mari de praf (antrenate din gazogen). Răcirea se obţine prin dispersiunea apei (sub presiune de 2.,5***3 at) în masa de gaz, cu ajutorul unor pulverizatoare dispuse în trepte. Avantaje: construcţie simplă, rezistenţă neglijabilă la mişcarea gazelor, funcţionare sigură (nu prezintă pericol de astupare cu praf şi cu gudroane). Dezavantaje: consum mare de energie pentru pulverizarea apei de răcire, grad mic de epurare a gazului în timpul procesului de răcire. La folosirea acestui răcitor trebuie luate măsuri pentru menţinerea presiunii gazului, ca să poată străbate perdelele de apă. Sin. Scrubber fără umplutură. Răcitor în cascadă, cu taiere: Răcitor cu apă folosit la răcirea prin amestec a gazelor combustibile, constituit dintr-un cilindru vertical (de oţel) echipat, în interior, cu talere şi conuri fixate pe un ax central (v. fig. Vi). Apa de răcire se introduce pe sus şi, curgînd succesiv de pe talere pe conuri, formează perdele de apă, cari sînt străbătute de gazul de răcit ; acesta se ridică în răcitor şi, întîinind perdelele de apă, îşi schimbă de mai multe ori direcţia de circulaţie. Avantaje: rezistenţă neglijabilă la mişcarea gazelor, funcţionare sigură, autospălare bună a materiilor depuse (afară de gudroane). Sin. Scrubber în cascadă, cu talere. Răcitor intermediar: Răcitor folosit la vi. Răcitor în cascadă, compresoare, care serveşte la răcirea flui- Cu talere, dului comprimat, fie între etajele de î) corpul răcitorului; compresiune ale unui compresor cu mai 2) taler; 3) con; 4)axul multe etaje, fie între compresoare (de central; 5) intrarea a-diferite presiuni) montate în serie. Răci- pei; 6) intrarea gazului; torul intermediar e constituit, de obicei, 7) ieşi rea gazului; 8) re-dintr-un sistem de ţevi închise într-o cipient colector de apă. cameră comună; după agentul răcitor folosit, se deosebesc răcitoare cu aer (în general, la compresoare de avion, la locomotive electrice, etc.) şi răcitoare cu apă (în general, la compresoare stabile). Răcitoarele cu apă (v. fig. VII) sînt de joasă presiune, la cari apa trece prin ţevile fasciculului, şi de înaltă presiune, la cari gazul trece prin ţevi. Răcitoarele cu aer cuprind un fascicul de ţevi cu nervuri, prin cari circulă gazul de răcit (v. fig. VIU). Prin răcirea intermediară, pînă aproape de temperatura iniţială (comprimare isotermă), se măreşte gradul de umplere (prin micşorarea volumului gazului absorbit), se micşorează temperatura finală a gazului comprimat, etc.; datorită răcirii intermediare, se măreşte randamentul instalaţiei, un singur răcitor intermediar micşorînd puterea efectivă necesară pentru compresor cu circa 15%. La compresoareie compound ale automotoarelor cu transmisiune mecanică (compresor antre- nat de arborele schimbătorului de viteză), răcitorul e astfel situat, încît răcirea să fie asigurată în ambele sensuri de mers ale automotorului. VII. Răcitor intermediar cu apă, la un compresor stabil, monocilindric bi etajat. 1) batiul compresorului; 2) blocul cilindrilor; 3) piston cu dublu efect; 4) cameră de apă, pentru circuitul de răcire a blocului cilindrilor; b) răcitor; 6) ţevi de apă; lt) intrarea aerului atmosferic în primul etaj al compresorului, în cursa pistonului 3 şpre punctul mort depărtat (în figură, de la dreapta spre stînga); Ei) ieşirea aerului comprimat din primul etaj şi intrarea în răcitor, în cursa pistonului 3 spre punctul mort apropiat (în figură, de la stînga spre dreapta); /2) ieşirea aerului din răcitor şi intrarea în a| doilea etaj al compresorului, în cursa pistonului 3 spre punctul mort apropiat (în figură, de la stînga spre dreapta); Es) ieşirea aerului comprimat din a! doilea etai al compresorului, pe conducta de refulare; A;-) intrarea apei de răcire; Ae) ieşirea apei de răcire. Suprafaţa de răcire a răcitorului se exprimă cu relaţia: In .. 1 t —t • c &■ at r în care Q (în kcal/h) e cantitatea de căldură cedată (pe etajul respectiv), tgi> tai, tae sînt temperaturile gazului şi agentului răcitor la intrarea şi la ieşirea din răcitor, iar # = 30-** 50 kcal/°Cm2h e un coeficient experimental, care depinde de construcţie şi de viteza apei şi a gazului. Debitul de apă de răcire necesar se calculează cu relaţia: 0,= -r-=r— Cdm3/h]- ae ai Răcitoarele intermediare pot fi aşezate, fie după fiecare etaj, fie numai după unele etaje de compresiune. Răcitor în trei trepte. V. Răcitor compartimentat, cu umplutură. Răcitor tubuIar: Răcitor cu apă, folosit la răcirea indirectă (prin suprafaţă) a gazelor combustibile, care e constituit dintr-un cilindru (de oţel) echipat cu ţevi verticale (cu diametrul de 50***75 mm), prinse în plăci tubulare (v. fig. IX). VIU. Răcitor intermediar cu aer, la un compresor de locomotivă electrică. 1) supapa de aspiraţie a aerului; 2) cilindru de joasă presiune; 3) cilindru de înaltă presiune,^) la rezervorul principal; 5) răcitor intermediar. ftăcitoi* 61 Răcitor" gaze Răcitor tubular pentru combustibile, î) corpul răcitorului; 2) ţeavă de apă; 3) recipient pentru condensat; Aj şi Ae) intrarea şi ieşirea apei de răcire; G\ şi Gg) intrarea şi ieşirea gazului. Apa intră în răcitor pe la partea inferioară (orificiul A-), are un circuit ascendent prin interiorul ţevilor şi iese pe la partea superioară (orificiul A^; gazul (în general, gaz de cocs) intră în răcitor pe la partea superioară (orificiul G-), are un circuit descendent printre ţevi şi iese pe la partea inferioară (orificiul Ge). Astfel, apa şi gazul circulă în răcitor în contra curent, iar condensatul e colectat într-un recipient (3), situat în exteriorul răcitorului. Consumul de apă depinde de temperatura iniţială şi de cea finală agazuIui şi aapei(deex., la răcirea gazului de cocs, consumul de apă e de2-**4 l/m3N). Răc i to r de klinker: Răcitor folosit pentru răcirea klinkerului (lentă sau bruscă) la ieşirea lui din cuptorul rotativ,’ cum şi ca recuperator de căldură, pentru preîncălzirea aerului comburant secundar. Răcitorul de klinker e constituit dintr-un cilindru metalic, căptuşit parţial cu material refrac-tar.şi care e înclinat şi se poate roti (încet) în jurul axei longitudinale. Klinkerul care iese din cuptorul rotativ intră în răcitor prin partea de sus a acestuia, şi în drumul său descendent întîlneşte aerul rece, care circulă în contracurent. Considerînd forma şi modul de funcţionare, se deosebesc: răcitoare-tambur, răcitoare p I a n e t a r e şi r ă citoare cu grătar. în aceste răcitoare, odată cu răcirea klinkerului se face şi preîncălzirea aerului necesar arderii în cuptorul rotativ, recuperîndu-seastfel căldura luată de klinker. Răcitoarele-tam-bur au formă tubu-lară şi se montează sub cuptoarele rotative de klinker, înclinate cu circa 5%. Lungimea şi diametrul lor depind de producţia orară a cu p-torului, iar viteza de rotaţie e aproximativ egală cu cea a cuptorului, dar poate fi Şi mai mare (pînă la 6 rot/min). Randamentul de recuperare acăldurii al acestor răcitoare e de 65—70%. Pe o lungime de m de la capătul cald, răcitorul are o căptuşeală refractară cu grosimea de 12.0* * * 150 mm, de cărămizi de şamotă termostabilă şi rezistentă la uzură, care poate dura 1 • **2 ani în uz, făr-ă reparaţii; după această zonă, în tubul răcitorului sînt amenajate şicane metalice, din profil U sau din alte profiluri, cari uşurează schimbul de căldură. Răcitoarele planetare au formă cilindrică şi se montează pe gîturi de oţel sau de fontă calate pe corpul cuptorului, la capătul cald al acestuia (v. fig. X). Acest răcitor, în general de tablă, are lungimea de 5---8 m şi diametrul de 1 * * • 1,50 m. Klinkerul intră în răcitor printr-un grătar, iar bucăţile mai mari sînt evacuate prin orificiul central. Pe o lungime de 2*--3 m, de la gîtul de intrare a klinkerului, răcitorul e căptuşit cu plăci de blindaj termorezistente; după această zonă urmeză o altă zonă, cu lanţuri, pentru accelerarea schimbului de căldură. La un cuptor rotativ pot exista 10 * * * 12 răcitoare planetare. Răcitoarele cu grătar sînt echipate cu un .grătar de fontă refractară, pe care se răceşte klinkerul şi prin intermediul căruia se preîncălzeşte aerul. Se folosesc atît răcitoare cu grătar fix şi cu raclete, cît şi răcitoare cu grătar moBil. Randamentul de recuperare a căldurii al acestor răcitoare e de 90-**95%f La răcitorul cu grătar fix, klinkerul cade din capul cuptorului rotativ pe grătarul răcitorului, fiind amestecat şi împins spre canalul de evacuare de un dispozitiv cu raclete. Acest dispozitiv e echipat cu trei rînduri de cîte 10---12 raclete de fontă refractară, a căror înclinaţie depinde de producţia cuptorului şi de in- ' A tensitatea de răcire dorită. La răcitorul cu grătar mobil, camera răcitoruluie împărţită în două compartimente, pentru a permite foiosireaunei cantităţi suplemen-tare de aer (care e utilizat în alte scopuri), iar grătarul 7?^ Secîii/neA-B Secţiune A-A SectiuneBCDE X. Răcitor planetar cu recuperator, de 1,35X6,0X10 m, al unui cuptor rotativ de 3,5X150 m. 1) grătar de ieşi re; 2) lanţuri; 3) tabla frontală; 4) plăci de blinda] cu palete; 5) jgheab; 6) grătar de intrare. XI. Răcitor cu apă. î)~tub prin care circulă apa de răcire; 2) mantaua interioară; 3) perete perforat; 4) mantaua exterioară (carcasa răcitorului). e în trepte. Acest grătar, de fontă, are un rînd de trepte fix şi alt rînd de trepte, mobil; astfel, klinkerul cade prin mişcarea treptelor mobile, fiind răcit de aerul care circulă în sens contrar. Răcitor de u lei: Răcitor care serveşte la răcirea uleiului de ungere al motoarelor cu turaţie înaltă, pentru a-i menţine onctuozita-tea. Circulaţia uleiului în răcitor e forţată (asigurată de o pompă). După agentul răcitor se deosebesc răcitoare cu apă şi răcitoare cu aer. Răcitorul cu apă‘ e constituit dintr-un stup acvatubu Iar, îmbrăcat cu două mantale, cea exterioară fiind carcasa me-talică a răcitorului (v. fig. X/); între tuburile stupulu i şi mantaua interioară circulă uleiul de răcit, iar prin tuburi circulă apa de răcire,-a cărei intrare şi ieşire se efectuează prin drificii Răcitor 62 Răcitor practicate în carcasă. Stupul e constituit din tuburi (de obicei, de secţiune circulară), a căror lungime reprezintă grosimea stupului, iar capetele tuburilor, lărgite şi lipite între ele, formează pereţii perforaţi ai stupului. Răcitorul cu apă poate fi aşezat în orice poziţie faţă de motor, astfel încît poate avea orice formă, şi asigură o temperatură aproximativ constantă a lubrifiantului. Răcitorul cu aer e constituit dintr-un stup aeroceiular sau oleoce-lular, cu sau fără basine laterale. La răcitorul aeroceiular (v. fig. XII), uleiul circulă în spaţiul dintre celulele prin cari trece aerul de răcire; celulele sînt confecţionate din lamele matriţate şi îmbinate, iar capetele celulelor formează pereţii alveolari, frontal şi dorsal, ai răcitorului. La răcitorul oleocelular, uleiul circulă prin celule cari sînt spălate de curentul de aer de răcire; celulele— cu sau fără aripioare — sînt confecţionate, fie din lamele matriţate şi îmbinate (v. fig. Xlfl), cari sînt fixate (de obicei, < XIII. Răcitor cu aer, oleocelular. 1) celulă plată, prin care circulă uleiul de răcit; 2) ochi de consolidare, care leagă (la anumite distanţe) cei doi pereţi plani ai celulei; 3) spaţii intercelulare prin cari circulă aer. X X prin lipire) în basinele laterale ale răcitorului, fie din unu sau din mai multe tuburi cu serpentine (v. fig. XIV). Răcitorul de aer, care trebuie aşezat numai în poziţii expuse curentului de aer, prezintă avantajul că provoacă o scădere importantă a temperaturii, dar constanţa temperaturii lubrifiantului nu e asigurată în aceeaşi măsură ca !a răcitorul cu apă. Din cauza presiunii mari a uleiului (3-**i0 at), răcitoarele de ulei trebuie să fie robuste (de ex., la răcitoarele tubulare, ţevile au grosimea pereţilor de mm), iar pentru evitarea creşterii excesive a presiunii (cînd uleiul e vîscos), ele sînt echipate cu o supapă de reţinere, care scoate automat răcitorul din circuit, cînd diferenţa de presiune depăşeşte 1 kg/cm2. Pentru o mai bună evacuare a căldurii, fiindcă uleiul are o conductibilitate termică relativ mică, se dispun în ţevi şicane cari asigură producerea mişcării turbionare, iar pentru obţinerea unei temperaturi cît mai joase a uleiului, se măreşte parcursul acestuia în răcitor, prin şerpuirea ţevilor. Evacuarea căldurii se face, fie prin conducţie, cînd mişcarea uleiului e laminară, fie prin convecţie şi conducţie, cînd mişcarea uleiului e turbulentă. Fig. XV reprezintă răcitorul de ulei acvatubular tip 312-3 B. 4600, fabricat în ţara noastră, care are corpul sudat, capacele turnate şi ţevile de alamă mandrinate. Apa circulă prin ţevi şi în lungul lor, iar uleiul, printre ţevi, avînd un drum ocolit, datorit lamelelor din interior; golirea se face prin orificii practicate la partea inferioară. Acest răcitor, care poate funcţiona în poziţie verticală sau orizontală, are o suprafaţă de răcire de 2,15 m2, iar cantitatea de căldură luată de agentul răcitor e de maximum 15 900 kcal/h, diferenţa de temperatură dintre agentul răcitor şi fluidul de răcit fiind de 30°. Se foloseşte, de exemplu, la turbine, la cari se pot monta unu sau mai multe răcitoare în serie. XII. Răcitor cu aer, aeroceiular. a) vedere din faţă; b) secţiune în lungul celulelor; 1) celulă prin care circulă aer (săgeţile indică intrarea aerului); 2) spaţiu intercelular prin care circulă uleiul răcit; 3) perete frontal, alveolar. <ÎH1> X/V. Răcitor cu aer, cu serpentine. 0 tub prin care circulă uleiul răcit; 2) a-ripioare în serpentină (pentru mărirea suprafeţei de răcire). XV. Răcitor de ulei, tip 312-3 B.4600 fabricat în ţara noastră, î) capac; 2) corpul răcitorului; 3) ţeavă de apă; Uj şi ue) orificiile de intrare şi de ieşire a uleiului; a-t şi ae) orificiile de intrare şi de ieşire a apei. XVI. Răcitor de ulei, tip 045, fabricat în ţara noastră, f) capac; 2) corpul răcitorului; 3)ţeavă deapă; 4) filtru cu site metalice; 5) robinet de ocolire; u-t şi ue) orificiile de intrare şi de ieşire a uleiului; Cj şi de) orificiile de intrare şi de ieşire a apei. Fig. XVI reprezintă răci-torul de ulei acvatubular tip 0-45, fabricat în ţara noastră, care are corpul sudat, capacele turnate, şi un filtru cu site metalice. Apa circulă prin ţevi şi în lungul lor, iar uleiul circulă printre ţevi şi poate avea o presiune maximă de 10 kg/cm2. Acest răcitor, la care secţiunea minimă de trecere a apei e de 3,14 cm2 şi cea a uleiului de 4,9 cm2, are o suprafaţă de răcire de 0,450 m2. Se foloseşte pentru răcirea uleiului industrial, la agregate cu circuit de ulei sub presiune. Răcitor de alimente: Răcitor care cuprinde o încăpere utilă pentru depozitare de alimente, şi care e echipat cu o instalaţie frigorigenă. Temperatura din încăperea utilă se menţine, de obicei, la cîteva grade peste 0° (de ex. între 0 şi 4°). Acest răcitor are, în general, forma unui dulap, ai cărui pereţi sînt izolaţi cu material calorifug şi au în interior o căptuşeală ceramică sau metalică (de ex.: tablă zincată, sticlă, etc.). Se foloseşte în întreprinderi comerciale mici, pentru uz casnic, etc. V. şî Frigorific, dulap Se deosebesc: răcitor cu a b s o r p ţ i e , răcitor cu compresiune, răcitor cu gheaţă, etc, Răcitor cu serpentină <53 Răcitor Răcitor cu absorpţie: Răcitor de alimente la care se foloseşte un lichid volatil (de ex. amoniac) ca agent frigorigen, acesta producînd răcirea prin evaporare, vaporii lui fiind colectaţi prin absorpţie, pentru a fi reintroduşi în circuitul de răcire. Un răcitor’cu absorpţie (v. fig. XV//) funcţionează ■ LtULUl l l i m ■ , . ' ' / />v /ifS/ \ Amoniac lichid feoooo Soiuţie grea • :l Hidrogen Sr//'s\ Amoniac gazos \a mestec amoniac-hidrogen Soi uf ie uşoara XVII. Schema de funcţionare a răcitorului cu absorpţie. în modul următor: agentul frigorigen 1 se evaporă în vapori- zatorul 2 şi, după ce parcurge spaţiu! dintre tuburi 3, ajunge în absorbitorul 4, unde e absorbit în soluţia5; apoi, împreună cu soluţia, trece printr-o serpentină 6, unde se încălzeşte prin aport de căldură de la o sursă termică 7 — care poate fi un încălzitor cu gaze, o rezistenţă electrică, etc. — şi se separă de soluţia 5, care se întoarce în absorbitor. Agentul frigorigen în stare de vapori 8 pătrunde în condensatorul 9 şi, după condensare, în stare lichidă 1, intră din nou prin tubul 10 în vaporizatorul 2. în vaporizator, agentul frigorigen se evaporă prin scăderea presiunii, Şi astfel produce efectul de răcire. Răcitor cu compresiune: Răci-tOr de alimente la care, ca agent frigorigen, se folosesc gaze uşor lichefiabile prin comprimare, iar aceste gaze produc -răcirea prin căldura de evaporare pe care o absorb, la trecerea din stare lichidă în stare gazoasă. Agentul frigorigen irc stare lichidă expandează într-un detentor şi se evaporă într-un evaporator, vaporii trecînd într-un compresor şi, eventual, printr-un condensator, pentru a se Iichefia (v. fig. XVIII). în evaporator, agentul, frigorigen .se evaporă, absorbind căldura evaporato-r-Ului. si a mediului înconjurător, şi produce efectul de răcire. —V —\ j v —v'i ri X/X. Răcitor cu gheaţa, pentru alimente. 1) dulap; 2) capac; 3) spaţiu pentru gheaţă; 4) compartimente pentru alimente. XVIII. Răcitor cu compresiune. 1) rezervor de agent frigorigen, în stare lichidă; 2) detentor; 3) evaporator; 4) compresor; 5) condensator. scăderea de temperatură crescînd o dată cu temperatura şi cu viteza de vaporizare a agentului frigorigen. Compresorul eo pompă aspiratoare-respingătoare, care aspiră vaporii agentului frigorigen şi-i refulează într-un condensator, iar agentul frigorigen lichid astfel format trece într-un rezervor, de unde intră din nou în circuit. Răcitor cu gheaţă: Răcitor de alimente fa care se foloseşte gheaţa ca agent frigorigen. Gheaţa se introduce într-un compartiment separat de cele utile, dar a cărui poziţie să permită schimbul de căldură necesar între acest compartiment şi încăperile utile ale răcitorului (v. fig. X/X); apa rezultată din topirea gheţii e evacuată pe Ia partea de jos a răcitorului (de ex. într-un recipient colector sau printr-un robinet). La acest răcitor se poate folosi gheaţă artificială sau gheaţă „uscată" (C02 solidificat). Răcitoarele cu gheaţă sînt în general dulapuri de lemn, în tăblii sau din panel, iar uneori şi din contraplacaje încleite cu răşini sintetice (pentru a fi indiferente la umezeală), avînd interiorul căptuşit cu tablă de zinc sau galvanizată. La unele răcitoare, izolaţia e constituită din plăci de plută expandată, aglomerată cu propria lor răşină (suberină) sau cu liant de bitum ; la alte răcitoare, izolaţia e constituită din deşeuri de cîlţi de cînepă, de in şi de alte textile, eventual din plăci de talaş de răşinoase aglomerate cu bitum, produse cari se degradează repede datorită umidităţii din aer (care se condensează în masa lor, în zona în care s-a atins temperatura corespunzătoare punctului de rouă). La răcitoare calitativ superioare, masa izolantului e în formă de celule necomunicante, îngreu-nînd pătrunderea umidităţii. Răcirea se obţine astfel: aerul, în contact cu corpurile introduse în dulap, se ridică în compartimentul cu gheaţă, cedînd acestuia căldura; aerul răcit coboară şi absoarbe o nouă cantitate de căldură. Această circulaţie internă e accelerată prin faptul că unele corpuri introduse în dulap au suprafaţa umedă şi încarcă aerul cu vapori, rezultînd un amestec cu greutate specifică mai mică decît a aerului uscat. 1. ~ cu serpentina. Tehn.: Răcitor cu apă, folosit la răcirea unui fluid; e constituit dintr-o ţeavă în serpentină (prin care circulă fluidul de răcit), care se cufundă într-un basin cu apă de răcire, cu saramură răcită, etc. 2. ~ electric. Tehn.: Dulap frigorific (v. Frigorific, dulap <—) echipat cu un refrigerator electric. Sin. (impropriu) Frigider. 3. Râcitor. 2. Mett.: Piesă de metal care se aşază în cavitatea sau în pereţii unei forme de turnătorie, pentru mărirea vitezei de răcire locale a piesei turnate, în scopul evitării retasurii. Răcitoarele se folosesc cînd nu e posibilă alimentarea cu maselotă a nodurilor termice. Răcitoarele interioare, cari se aşază în cavitatea formei, consistă din bucăţi de diferite forme (bare scurte, cuie, elice, prizoane, etc.) de metal, cu aproximativ aceeaşi compoziţie chimică cu metalul din care se toarnă piesa (v. fig. /). Ele se fixează la montarea miezurilor, înainte de asamblarea formei; dacă se folosesc forme uscate, răcitoarele se fixează după uscarea acestora: în locaşuri executate înaintedeuscare. Fixarea Răcitor de hîrtîe 64 Rădăcina munţîior* /. Râcitoare interioare, a) bard rezemata pe cuie; b) cuie fixate în forma; c) elice fixata cu cui; d) bară fixată în formă; 1) semiforma inferioară; 2) semiforma superioară; 3) cavitatea formei. răcitoarelor se face cu cuie, cîrlige, scoabe, etc. înainte de fxiarea în forme, răcitoarele trebuie curăţite de rugină, de ulei, etc., prin sa-blare, şi apoi cositorite, pentru a nu provoca defecte (sufluri, poro-zităţi) în piesa turnată. Dimens iunile răcitoarelor inte* rioarese determină empiric, pre-supunînd topirea lor completă la contactul cu metalul lichid. Răcitoarele interioare se utilizează la turnarea pieselor mici şi mijlocii, cu pereţi subţiri (de ex.: robinete, vane), cum şi a pieselor mari cu pereţi groşi (de ex.: batiuri, saboţi). Răcitoarele exterioare, cari se aşază în pereţii formei, consistă din bucăţi de metal sau din materiale cu conductivitate termică mare, cu conformaţia corespunzătoare exteriorului nodului termic care trebuie răcit. Ele se execută din plăci de oţel sau se toarnă din fontă. Uneori se pot folosi răcitoare semimetalice, constituite din amestecuri de formare, în cari se introduc alice de fontă sau de oţel în proporţia de 65**-80%, sau se folosesc în jurul nodului termic amestecuri de formare cu magnezit, cromit, etc., cu conductivitate termică mai mare decît a amestecurilor obişnuite. Răcitoarele exterioare se dispun pe suprafeţele inferioare sau laterale, în pereţii formelor; aşezarea lor pe suprafeţele superioare provoacă defecte în piesele turnate. Răcitoarele exterioare sînt folosite, în special, la răcirea bosajelor, a fianşelor, a tălpilor groase (v. fig. //). ^ ^ 5 a b H c " d e //. Dispoziţii de răcitoare exterioare la piese de diferite forme, o) răcirea unei flanşe; fa) răcirea unei tălpi în consolă; c) răcirea unui bosaj ; d şi e) răcirea unor noduri termice în unghi drept; 1 şi 2) semiforme; 3) miez; 4) răcitoare exterioare; 5) cavitatea formei. Pregătirea şi montarea răcitoarelor exterioare se fac la fel ca la cele interioare. După montare, ele trebuie vopsite cu vopsea refractară (de ex. amestec în proporţii egale de silicat de sod'U, negru de fum şi argilă refractară, cu densitatea 1,4***1,5), iar după vopsire, răcitoarele se usucă cu flacără. Grosimea maximă a răcitoarelor plane e de 70 mm, iar diametrul răcitoarelor rotunde e de maximum 40---45 mm. La noduri termice cu lungime mare se pot aşeza mai multe răcitoare. - i. Râcitor de hîrtie. Ind. hîrt.: Aparat de:răcire a benzii de hîrtie sau de carton la ieşirea dintre cilindrele uscătoare şi care se amplasează înaintea calandrului maşinii de fabricat hîrtie sau carton. Răcirea e necesară pentru a conferi hîrtiei sau cartonului umiditatea şi supleţea adecvate, în scopul netezirii benzii, la trecerea prin calandrul maşinii, şi a evitării formării cutelor şi a ruperii benzii. Se folosesc, în special, următoarele două sisteme de răcitoare: Răcitorul cu cilindre răcitoare, format din unu sau din două cilindre cave (cu diametrul de 600-“1200 mm), cu manta de tablă de cupru şi cu răcire interioară cu apă rece (care intră printr-un fus tubular al- axului şi iese pe celălalt fus).. Vaporii de apă din material se condensează pe suprafaţa mantalei, astfel încît — trecînd peste cilindru — hîrtia se răceşte şi, concomitent, se umezeşte puţin. Sistemul se foloseşte,- de obicei, pentru hîrtii fine. Răcitorul cu cilindru şi cu flanelă umedă (v. fig.), format dintr-un cilindru rotativ de fontă (cu diametrul de 1250 mm), Răcitor de hîrtie, cu cilindru şi cu flanelă umedă. 1) cilindru rotitor răcit cu apă; 2) flanelă umedă ; 3) presă de stoarcere; 4) cilindru de conducere a flanelei; 5) cilindru de întindere a flanelei; 6) bandă de hîrtie. cu manta de tablă de cupru, cu răcire cu apă rece. Cilindrul e îmbrăcat la partea inferioară de o flanelă, care e umezită cu ajutorul unei ţevi stropitoare, şi apoi e stoarsă, printr-o presă, la umiditatea dorită. Banda de hîrtie sau de carton — trecînd între flanelă şi cilindru — e răcită şi umezită pe ambele feţe. Cilindrul de conducere, cilindrul de întindere a flanelei şi cilindrul superior al presei de stoarcere sînt îmbrăcate cu tablă de cupru (pentru a evita ruginirea); cilindrul inferior aj presei e îmbrăcat cu o cămaşă de cauciuc. Sistemul cu cilindru şi cu flanelă umedă e indicat pentru maşinile cu viteză mare de fabricat hîrtie de ziar, cum şi pentru maşinile de fabricat carton. 2. Râcitor, amestec F/z., Chim., Tehn.: Sin. Amestec refrigerent, Amestec frigorigen (v. sub Amestec 1). 3. Râcoanţâ, pl. răcoanţe. C. f.; Sin. Ţepuşă. 4. Râdâcina cusăturii. Mett.: Primul strat de sudură, depus de-a lungul rostului dintre două piese cari se îmbină prin sudare (v. fig.). 5. Radâcina munţilor. Geoi.: Porţiune din scoarţa terestră, în zonele orogen ice alpineşi în unelefose(deex. în zona foselor oceanice din faţa insulei Jawa şi a şirului de insule pînă în Sumbava), care a avansat în mantaua terestră cu 20- “40 km mai adînc decît soclul continental din regiunile de platformă învecinate (v. fig.). Avansarea e dovedită pe baza datelor seismologice, cari arată că suprafaţa de discontinuitate Moho- rovicic, care delimitează la partea inferioară scoarţa de manta, are adîncimi mult mai mari în zoneje respective decît sub regiunile înconjurătoare. Avansarea se explică, în parte, prin compensarea isostatică (v. isostaziei, teoria*-) a masei muntoase de la suprafaţă, sau se presupune existenţa unor curenţi de convecţie termică, în materialul simatic ide la partea superioară a mantalei terestre,. Rădăcina cusăturii. 1) material de bază; 2) materialul din cusătura de sudură; 3) rădăcina cusături i de sudură. Rădăcina <55 Rădăcini determinaţi de însuşi acest material care, prin răcire imediat sub scoarţă, devine mai greu, se scufundă şi e înlocuit cu un material mai cald şi mai uşor, venit de jos. Acolo \ ^ 1 2 unde curenţii de con- I ^ vecţie formaţi sînt convergenţi, ei produc prin antrenarea scoarţei de deasupra o sucţiune, care conduce la formarea rădăcinii şi, totodată, compresiunea care dă naştere sistemului cutat de la suprafaţă. Ridicarea în masă (faza morfogenetică) a zonelor muntoase ** * N T A U A Formarea rădăcinii munţilor. 1) munţi de cutare; 2) mare; 3) scoarţa terestră; 4) platformă; 5) rădăcina munţilor; 6) suprafaţa Mohorovicic; 7) curenţi de convecţie. în ultima etapă de dezvoltare geotectonică a lor ar explica de ce regiunile muntoase vechi (hercinică, caledoniană, etc.) au pierdut în cea mai mare parte rădăcina. 1. Radâcina, pl. rădăcini. 1. Mat.: Numărul x care, ridicat la o putere n% dă un număr dat a. Dacă a e real şi pozitiv, ecuaţia xn=a, în care « e un număr natural, are totdeauna o soluţie pozitivă, şi numai una, care e rădăcina absolută sau rădăcina aritmetică de ordinul n a lui a şi care se notează Dacă » e un număr par, n=2p, există şi o soluţie negativă x=—^a. Cînd n=2, x se numeşte râdâcina pâtratâ; cînd n=3, se numeşte râdâcinâ cubica. în cazul în care a e un număr complex, ecuaţia xn—a are n soluţii distincte. Fiecare dintre acestea se numeşte râdâcinâ generală de ordinul n a numărului a. 2. ~ cubica. Mat. V. sub Rădăcină 1. 3. ~ pâtratâ. Mat. V. sub Rădăcină 1. 4. Râdâcinâ. 2. Mat.: Fiecare dintre valorile necunoscutei care verifică o ecuaţie algebrică (v.) sau o ecuaţie transcendentă (v.). e. Râdâcinâ. 3. Bot.: Organ principal al plantelor care, împreună cu tulpina şi cu frunzele, formează aparatul vegetativ al plantelor, avînd rolul de a asigura viaţa acestora. îndeplineşte, în principal, funcţiunile de absorpţie a apei şi a substanţelor minerale din sol şi de fixare a plantelor de acesta, asigurîndu-le, prin susţinerea părţilor aeriene, o rezistenţă mai mare la acţiunea factorilor înconjurători. La plantele pere-necari trăiesc mai mult decît o perioadă de vegetaţie, rădăcinile au rolul de a depozita substanţe de rezervă, iar la unele plante, dea participa la înmulţirea vegetativă, prin mugurii cari se formează şi din cari pornesc tulpini aeriene. După unii cercetători, la nivelul rădăcinilor se produce absorpţia bioxidului de carbon, care, fixat sub formă de combinaţii organice, e transportat spre frunze, unde contribuie la asimilarea clorofiliană. Plantele inferioare (bacteriile, algele, ciupercile, lichenii) sînt lipsite de rădăcini. De obicei, rădăcinile cresc de sus în jos, avînd un geotropism pozitiv. Rădăcina e primul organ care apare în timpul încolţirii, prin coaja seminţelor, şi chiar Ia plantele cari se înmulţesc prin butaşi, noua plantă îşi formează, în primul rînd, rădăcina. Faza fenologică de formare şi dezvoltare ulterioară (ramificare) a rădăcinilor se numeşte înrădăcinare. La Dicotyle-doneae şi la unele Monocotyledoneae se dezvoltă în embrion o^singură râdâcinâ principală (r a d i c u I a), care creşte prin vîrful său (conul de creştere) şi constituie pivotul, pe care iau naştere rădăcini secundare (laterale) (v. fig. /). Principalele regiuni ale rădăcinii sînt (v. fig. //): piloriza (scufia), de formă conică, care apără vîrful vegetativ /. Legătura dintre rădăcină şi tulpină. 1) radiculă; 2) coti- //. Regiunile de Ia vîrful rădăcinii. 1) piloriza; 2) regiunea netedă; 3) regiunea piliferă; 4) regiunea aspră. în timpul pătrunderii printre particulele tari ale solului; regiunea netedă, lipsită de peri, în care se produc creşterea în lungime a celulelor şi diferenţierea structurală interioară, prin formarea rizoder-mei, a scoarţei şi a cilindrului central din meristemele primare; regiunea piliferâ sau r e-giunea perilor absorbanţi, cu numeroşi peri (peri ra-dicelari sau pericili), cu lungimea de 0,15 mm-1,0 cm, cari absorb elementele nutritive din sol; regiunea ■ asprâ, cu urme lăsate de perii ra-dicelari, cari au căzut. La plantele cu sămîn» ţă, vîrful vegetativ al radiculei e format din celule iniţiale (meriste- ledoane; 3) tulpi me primordial), care niţă; 4) colet, se transformă în meri- steme primare şi apoi în ţesuturi definitive ale rădăcinii. Rădăcina principală sau pivotul se ramifică, de obicei, formîndu-se din periciclu rădăcini laterale (de ordinul I), cu foarte rare excepţii (de ex. la lintiţă, unde rămîn neramificate). Ramificarea se constată, de obicei, în dreptul fasciculelor lemnoase ale axei principale, în şiruri longitudinale, al căror număr e caracteristic pentru diferite specii de plante (de ex., la sfeclă se găsesc două rînduri; la varză, la Umbelifere, la Solanacee, etc., patru rînduri; etc.). Din rădăcinile laterale de ordinul I se formează alte rădăcini, de ordinul II, din acestea, rădăcini laterale de ordinul III, etc. Acest tip de ramificaţie, din axa principală, se numeşte ramificaţie mono-podialâ sau monopodium şi e caracteristică plantelor spermatofite (cu sămînţă). Ramificaţia rădăcinii principale şi a celor secundare, numai în două, se numeşte ramificaţie dicotomicâ şi se întîlneşte Ia pteridofite. Modul de ramificare e caracteristic fiecărei specii de plantă, însă e influenţat, în acelaşi timp, de structura solului (profund sau superficial, uşor sau compact, etc.) şi de umiditatea lui. în anatomia rădăcinii se deosebesc o structură primară şi una secundară. La cele mai multe plante, simetria rădăcinii e radiară; la foarte puţine, e dorsoventrală (de ex. la orhidee, etc.). O secţiune transversală prin rădăcină în regiunea perilor absorbanţi, unde ţesuturile sînt diferenţiate, cuprinde de la exterior spre interior: epiblemul, scoarţa si cilindrul central (v. fig. ///). Epiblemul (rizoderma) e format dintr-un strat de celule, lungi şi scurte, cari rezistă numai cîteva zile, acoperind părţile tinere ale rădăcinii; generează perii absorbanţi şi se exfoliază, cedînd acest rol primului strat al scoarţei. Scoarţa, constituită dintr-un parenchim cortical, prezintă, la exterior, exodermul (h i p o d e r m u I), format din III. Secţiune transversală printr-o rădăcină. 1) rizodermă; 2) exoderm ; 3) scoarţă; 4) rază medulară; 5) meristem; 6) en-doderm; 7) periciclu; 8) fascicul lemnos; 9) fascicul liberian. Rădăcini 66 Rădăcina unele celule cu pereţii suberificaţi, impermeabili, şi altele nesuberificate, prin cari pătrund substanţele din mediul exterior. Urmează scoarţa externa, cu celule rotunjite, poliedrice, dispuse neregulat, şi scoarţa interna, cu celule dispuse regulat, constituind cercuri concentrice (inelate). în aceste celule se depozitează diferite substanţe de rezervă (amidon, inulină, etc.), iar în spaţiile intercelulare se găsesc, uneori, canale aerifere. Spre interiorul scoarţei se găseşte endodermul, strat de celule lungi şi scurte, lipite de cilindrul central şi între ele, cari se lignifică şi se îngroaşă parţial; cele din dreptul fasciculelor lemnoase rămîn cu pereţii subţiri (celule de pasaj), permiţînd schimbul de substanţe dintre scoarţă şi cilindrul central. Uneori, şi în aceste celule se depozitează substanţe de rezervă, în cantităţi mari. Cilindrul central, sau steiul, e un ansamblu de ţesuturi de tip parenchimatos şi prozenchimatos, care conţine: pericicluI, ţesutul conducător şi măduva. Periciclul e format dintr-unu sau din mai multe straturi de celule, cari alternează cu celulele endodermului (de origine diferită); din periciclu se diferenţiază rădăcinile secundare şi mugurii adventivi. Ţesutul conducător e constituit din fascicule liberiene (p h I o e m) şi din fascicule lemnoase (x i I e m), dispuse pe periciclu, în alternanţă, şi înglobate în parenchimul cilindrului central; între fascicule, parenchimul formează raze medulare. Fasciculele lemnoase grupează vase cu îngroşări inelate şi spiralate de calibru mic (p rotox i I em) şi mai mare (metaxilem), iar fasciculele liberiene, tuburi ciuruite, de forma prismatică, cu pereţii subţiri şi celulozici, fie cu lumenul mai mic şi în vecinătatea periciclului (p r o t o-p h I oe m u I), fie cu lumenul mai mare şi spre interiorul rădăcinii (m e t a p h I o e m u I). La Monocotiledonate, numărul fasciculelor e mai mare (de ex. 7***10 la stînjenel; 5-*-19 la porumb, etc.), iar la Dicotiledonate, numărul lor e mai mic şi constant (deex.: la Crucifere, la Umbelifere, la Solanacee, etc.,cîte două din fiecare; la Leguminoase, cîte trei; la viţa de vie, cîte patru, etc.). La unele ferigi primitive, fasciculele liberiene şi cele lemnoase sînt dispuse radiar, ca Ia tulpină. — Uneori, aceste fascicule sînt atît de apropiate, încît nu mai există între ele raze medulare. în acest caz, ţesutul conducător are o structură nefasciculată, prezentîndu-se sub formă ine lată, continuă. Mâduva, constituită din ţesut parenchimatos, formează partea centrală a rădăcinii multor plante, fiind înconjurată de ţesutul conducător şi conţinînd celule cu pereţi subţiri şi celulozici (de ex.: la fasole, la măr, etc.); la unele mono-cotiledonee (de ex. la ceapă, etc.), măduva lipseşte. Creşterea în grosime a rădăcinii la plantele perene, în principal, şi la Dicotiledonate, în general, se datoreşte formării de ţesuturi secundare, ca urmare a activităţii zonelor generatoare. Aceste zone sînt meristeme secundare, formate dintr-un strat de celule alungite, cari se divid prin pereţi tangenţiali şi, uneori, prin pereţi anticiinali. Zona generatoare libero-lemnoasă (cambiul) dă naştere la lemn şi liber secundar, iar zona generatoare suberofelodermică (peridermică sau para-cambiu), numită felogen, produce suber secundar şi feloderm. Cambiul apare, uneori, în rădăcină, la tinerele plantule, sub formă sinuoasă, înconjurînd fasciculele liberiene, Ia interior, şi cele lemnoase, la exterior. Din meristemul rezultat prin diviziunea cambiului se diferenţiază, în dreptul fasciculelor lemnoase, componente lemnoase şi liberiene secundare şi se formează raze medulare secundare. Cambiul devine circular (inelat) sub forma unui inel continuu şi produce ţesuturi în mod uniform, determinînd o îngroşare egală a rădăcinii. Lemnul secundar împinge cambiul la exterior şi, în acelaşi timp, celelalte ţesuturi din afara lui. Această activitate începe primăvara şi încetează iarna. Pe suprafaţa unor rădăcini (de ex. la lucernă, etc.) apar erupţii de formă lenticulară sau circulară (l e n t i c e I e), datorită activităţii zonei generatoare felogen, care nu produce, uneori, suber tubular, ci afînat, cu spaţii intercelulare mari, cari din loc în loc provoacă ruperea peridermului. Prin lenti-cele se asigură schimbul de gaze dintre rădăcină şi mediul extern. De cele mai multe ori, Monocotiledonatele nu prezintă îngroşări secundare; la aceste plante nu se diferenţiază zona generatoare de cambiu între fascicule. La numeroase plante dicotiledonate, rădăcina embrionară (radicu la) se formează în continuarea tulpinii (exogen), iar la altele (de ex. la Graminee, etc.), radicula se formează în interiorul şi la baza tulpiniţei (endogen),. La unele plante bianuale, rădăcina se tuberizează în primu l an, datorită formării de bogate ţesuturi secundare, liberiene şi lemnoase — îngroşare anormala — (de ex.: la morcov, la pătrunjel, ridiche, etc.). îngroşarea excepţională (anormală) se datoreşte activităţii mai multor zone generatoare, cari dau rădăcinii o structură terţiară. Periciclul începe să se dividă pe toată întinderea Jui, nu numai în porţiunile cari au întregit inelul cambial. în urma acestei activităţi rezultă, între periciclu şi endoderm, un inel parenchimatos, în care se formează fascicule libero-lemnoase colaterale, iar spre exteriorul parenchimului, un al doilea inel cambial suplementar. Acesta începe să se dividă, la rîndul său. — Din punctul de vedere morfologic, se deosebesc: rădăcini pivotante, rădăcini fasciculate (fibroase) şi rădăcini rămuroa-se (v. fig. IV). Rădăcinile pivotante au formă de ţăruş conic (pivot), sînt mai dezvoltate şi mai groase decît rădăcinile secundare, şi pătrund la adîn-cimi mari. Se găsesc la plante din familia Leguminoaselor (lucernă, trifoi, sulfină, etc.), a Umbel iferelor (morcov), la traista-ciobanului (Capsella bursa pastoris), la brad (Abies), la pin 1) radâcina pivotantâ; 2) râdâcina râmuroasâ; (Pinus), la stejar 3) râdâcinâ fasciculatâ sau fibroasa. (Quercus), etc. Rădăcinile fasciculate (fibroase) sînt caracteristice mono-cotiledoneelor, au lungimea şi grosimea asemănătoare, şi se dezvoltă la baza tulpinii, formînd mănunchiuri filiforme simple sau puţin ramificate. Se întîlnesc la Graminee şi la plantele cu bulbi. Rădăcinile rămuroase caracterizează arborii, la cari ramificaţiile de ordinui II se dezvoltă în acelaşi ritm cu rădăcina principală, sau chiar o depăşesc, uneori, în grosime. Dacă ramurile cu dezvoltare predominantă faţă de pivot se întind mult lateral la adîncimi mici (20***30 cm), înrădăcinarea, mai puţin rezistentă, se numeşte trasantă sau superficială (de ex.: la molid, plop piramidal, etc.) Un sistem de înrădăcinare intermediară e înrădăcinarea mixtă (pivotantă-trasantă sau cordiformă), caracterizată prin prelungirea în pămînt a tulpinii, din care pornesc lateral, oblic, ramificaţii puternice (de ex. la fag). După mediul în care apar şi cresc, se deosebesc: rădăcini subpămîntene, rădăcini aeriene şi rădăcini acvatice. Rădăcinile subpămîntene, cele mai numeroase, sînt de toate tipurile morfologice indicate. La unele plante, aceste rădăcini IV. Forme de râdâcini. Rădăcina Rădăcini, maşină, de scos pot prezenta forme morfologice modificate (rădăcini metamorfozate), prin adaptarea lor la diferite funcţiuni. Ca exemplu, sînt rădăcinile tuberizate (v. fig. V) de formele cele mai V. Rădăcini tuberizate. 1) morcov; 2) ridiche (hipocotil); 3) dalie; 4) orchis. diferite (cilindrică, aproape sferică, etc.), în cari se acumulează substanţe de rezervă (v. Rezerve nutritive). Rădăcinile aeriene au uneori aspectul tulpinilor, de cari se deosebesc prin structura lor anatomică, şi prin unele funcţiuni pe cari le îndeplinesc. Astfel, se deosebesc: rădăcini cari absorb şi înmagazinează apă (de ex. orhideele din regiunile tropicale); rădăcini asimilatoare, de formă foliacee, cari conţin grăunciori de clorofilă, însă tulpinile acestor plantesînt lipsite de frunze (de ex. la unele orhidee); rădăcini fixatoare, cari se dezvoltă la nodurile ramurilor tinere ale unor liane(de ex. la iederă) şi cari îndeplinesc funcţiunile de absorpţieşi de fixare; rădăcini haustoriale (false), cu ajutorul cărora unele plante parazite sau semiparazite extrag hrana produsă de alte plante (de ex.: la cuscută, la lupoaie, la vîsc, etc.), cu ajutorul unor haus-tori filiformi, cari pătrund, fie în rădăcinile plantelor parazitate, fie în ţesutul conductor al tulpinii acestor plante. Rădăcinile acvatice nu pătrund în sol, ci plutesc în apă, astfel încît plantele respective se pot mişca pe suprafaţa apei împinse de curenţi (de ex. la lintiţă = Lemna). La aceste rădăcini piloriza, numită de obicei rizomitra, nu- se uzează şi nu se reface, rămînînd aceeaşi cît timp trăieşte rădăcina. — Rădăcinile cari apar pe tulpină sau pe frunze, avînd aceeaşi structură ca şi rădăcinile normale şi formîndu-se din cilindrul central (periciclu), se numesc rădăcini adventive. Poziţia rădăcinii adventive pe tulpină poate fi localizată pe anumite regiuni sau poate fi variabilă. Astfel: la porumb, acestea apar pe primele noduri ale tulpinii, la suprafaţa solului, constituind o coroană de rădăcini (rădăcini coronare); la cartofi, apar pe tubercule; la aite plante apar pe bulbi, pe rizomi sau pe stoloni (tulpini subpămîntene). Rădăcinile adventive prezintă o mare importanţă practică la înmulţirea vegetativă, prin butăşire (v.), şi la plantele cu tulpină tîrîtoare (de ex. la trifoiul alb), cari se refac cu uşurinţă, după ce au fost păscute. Pe rădăcinile plantelor din familia Leguminoaselor se formează umflături de forme şi mărimi diferite (nodozităţi), produse de unele bacterii, cari pătrund prin perii absorbanţi şi cari au rolul de a fixa azotul atmosferic şi de a-l ceda plantei. Raporturile iniţiale de parazitism între rădăcină şi bacteriile respective se transformă ulterior în raporturi de simbioză (v.). Aceleaşi raporturi simbiotice se nasc pe rădăcinile unor plante ierboase şi lemnoase, între acestea şi unele ciuperci (micorize), cari se dezvoltă, fie în spaţiile intercelulare ale scoarţei rădăcinii, trimiţînd la exterior firişoare absorbante (micorize externe sau ectotrofe), fie în interiorul celulelor sub formă de gheme (micorize interne sau endotrofe), fie atît la suprafaţă, cît şi în interiorul celulelor (externe-interne sau ecţo-endotrofe), fie sub toate tipurile. Aceste ciuperci, în schimbul substanţelor nutritive hidrocarbonate pe cari le iau de la planta verde, favorizează o fermentaţie mai rapidă a substanţelor amidonoase, de rezervă, hidrolizîndu-le pînă la monozaharide, intensificînd prin aceasta metabolismul plantei şi mărind puterea de absorpţie a rădăcinii şi a frunzelor. Unele ciuperci secretă hormoni de creştere, cu rezultate pozitive asupra dezvoltării rădăcinilor, iar altele au calitatea de a fixa azotul atmosferic. Micorize externe şi externe-interne se găsesc la: arţar, stejar, plop, tei, păr, etc.; micorize interne, la: iarba-cîmpului, la ceapă, fragi, lucerna, sulfină, etc. Pe rădăcinile unor plante apar muguri adventivi, din cari se formează tulpini aeriene sau drajoni (v.). De exemplu la: pălămidă, volbură, salcîm, prun, smeur, etc., cum şi la; liliac, kok-saghiz, păpădie, etc. Rădăcina creşte atît în lungime, datorită celulelor iniţiale, cari se găsesc în vîrful ei, cît şi în grosime, datorită zonelor generatoare. Celulele iniţiale, cari constituie ţesutul meriste-imatic, se diferenţiază, ulterior, în dermatogen, periblem şi plerom, din cari se formează ţesuturile definitive (v. fig. VI). Creşterea celulelor în lungime determină alungirea rădăcinii şi se produce în regiunea netedă (creştere subterminală). Rădăcinile plantelor reprezintă o cantitate 2 12 12. imensă de substanţă organică, cu ajutoruI căreia se hrăneşte solul, după descompunerea plantelor. Numeroase rădăcini (în special cele tuberizate, îngroşate şi cărnoase) se întrebuinţează atît în alimentaţia omului (de ex.: morcovul, pătrunjelul, ţelina, sfecla, ridichile, hreanul, etc.) şi a animalelor (de ex. sfecla furajeră) cît şi pentru extragerea unor principii active medicamentoase sau, ca atare, la prepararea decocţii-lor, a infuziilor, etc. şi sub formă de pulbere, în amestec cu alte substanţe, la tratarea bolilor de inimă, de stomac, ficat, etc. (de ex. inulina din rădăcinile de cicoare; o substanţă toxică din manioc, etc.). Rădăcinile de kok-saghiz (Taraxacum kok-saghyz) sînt folosite pentru extragerea cauciucului; cele de cicoare, pentru prepararea surogatului de cafea; cele ale unor graminee (de ex. Andropogon ischaemum), pentru confecţionarea periilor; cele de nuc, pentru fabricarea de furnir de mobMe, etc. 1. Râdâcinâ. 4. Geoi.: Regiunea sau zona în care s-a desprins o pînză de şariaj sau o cută culcată. 2. Rădăcini, maşină de scos Cs.; Maşină de construcţie folosită la scoaterea rădăcinilor şi a bolovanilor din pămînt, cum şi la afînarea pămînturilor tari. E constituită din următoarele părţi principale: un tractor, cadrul echipamentului de lucru, scutul şi mecanismul de ridicare a echipamentului de lucru (v. fig.). Scutul maşinii e alcătuit dintr-o serie de grinzi metalice verticale şi orizontale, sudate între ele, şi e echipat la partea inferioară cu 4—8 dinţi (cari pot servi şi la afînarea pămîntului). Legarea scutului de cadru se face atît printr-o articulaţie sferică, în partea centrală, cît şi cu ajutorul a două cadre auxiliare laterale, cari asigură poziţia stabilă a scutului în timpul lucrului. Cadrul echipamentului de lucru e o construcţie sudată, executată din două fiare U curbate. La partea Vi. Secţiuni longitudinale în vîrful rădăcinilor, aratînd celulele iniţiale şi ţesuturile cari vor lua naştere din ele. a) la Dicotiledonate; b) la Monocotiledonate; 1) plerom; 2) periblem; 3) dermatogen; 4) piloriză; 5) celule iniţiale; 6) straturile pilorizei cari se exfoliaza. 5* ftădăcinoasâ 6B Răpîrea stîlpilor posterioară, cadrul se sprijină, prin intermediul a două lagăre, pe două fusuri sudate de cadrul şenilelor tractorului. Ridicarea echipamentului de lucru (scut şi cadru), cum şi reglarea adîn-cimii de pătrundere a dinţilor în pămînt se face fie mecanic, cu ajutorul unui troliu, fie cu ajutorul a doi cilindri hidraulici. asupra exemplarelor mari de crap, de obicei în bălţi, iarna sau primăvara, în perioadele de cîrduire pentru reproducere sau iernare, cînd peştii formează aglomeraţii uşor de urmărit. Deoarece, prin traumatizare, se împuţinează sau se distrug efectivele piscicole de talie mare, folosirea răgaciului e interzisă. Maşină de scos rădăcini. 1) scut; 2) cadrul echipamentului de lucru; 3) cadru auxiliar; 4) consolă; 5) palan de ridicare; 6) troliu de ridicare; 7) dispozitiv de fixare a cadrului; 8) manetă de comandă, Pentru scoaterea rădăcinilor se utilizează atît forţa de împingere a tractorului, cît şi forţa de ridicare a echipamentului de lucru. O maşină de scos rădăcini echipată cu un tractor de 80 CP permite scoaterea a circa 400 de rădăcini, cu diametrul de 30---40 cm, într-un schimb, sau a unor bolovani cu greutatea pînă la 6t. î- Râdâcinoase. Agr.; Grup de plante cu rădăcina cărnoasă, foarte mare. Cele mai importante rădăcinoase, cultivate în cîmp, sînt sfecla, morcovii, napii, napii de mirişte şi cicoarea. Toate rădă-cinoasele din cultură sînt plante bisanuale. în primul an, ele formează o rozetă a frunzeior de la rădăcină şi o rădăcină îngroşată, cărnoasă. Toamna, frunzele cad. La subsuoara frunzelor de la rădăcina rădăcinoaselor se găsesc mugurii; în primul an al vieţii^piantei, aceştia, de cele mai multe ori, nu încep să crească. în al doilea an, mugurii „adormiţi" „se trezesc"; prin dezvoltarea lor se formează tulpina, purtînd pe ea, afară de fructe tulpinale, florile, iar mai tîrziu, şi fructele, în acest fel, ciclul de dezvoltare — de la semănarea seminţelor pînă la fructificaţie — e îndeplinit, în general, de culturile de rădăcinoase, în doi ani. 2. Râgaci, pl. răgace. Pisc.: Unealtă primitivă de pescuit, cu ajutorul căreia se loveşte, se înţeapă sau se apucă peştele. E formată dintr-o furcă în formă de cleşte metalic, cu braţele elastice şi cu extremităţile întoarse în afara, fixată la capătul ynei cozi lungi (ghionder). Se foloseşte, fiind aruncată în special 3. Râgâlie, pl. răg&lii. 1. Pisc.: Zonă sub apă, formată în special în regiunea malurilor mai înalte, prin aglomerarea rădăcinilor de arbori crescuţi local, în dezvoltare, căzuţi sau transportaţi de ape, în care, datorită curenţilor, s-au format cotloane (v.). Caracteristică, în special, pentru apele curgătoare, răgălia constituie locuri de adăpost şi de retragere a peştelui, în timpul iernării. 4. Râgâlie. 2. Bot., Agr.: Sin. Pir (v.). 5. Râmâşiţâ. 1. Prep. miri.: Sin. Steril. (Termen folosit uneori în operaţiile de concentrare.) 6. Râmâşiţâ, pl. rămăşiţe. 2. Tehn. V. sub Deşeu. 7. Râmurele. Bot.: Sin. Burete creţ (v. sub Burete 1). s. Răpirea stîlpilor. M/ne; Operaţia de înlăturare, de la locul unde sînt montaţi, a stîlpilor de susţinere ai unei excavaţii miniere subterane (cameră de abataj, galerie, etc.), atît pentru a provoca prăbuşirea tavanului pe care-l susţin (în metodele de exploatare cu surpare), cît şi pentru a fi utilizaţi din nou. Răpirea se execută după ce s-a exploatat complet substanţa minerală utilă din fîşia susţinută de stîlpi, şi trebuie să se micşoreze deschiderea golului subteran, pentru limitarea presiunii litostatice din tavan. Stîlpii se răpesc într-o anumită ordine, fie începînd de la mijlocul frontului de abataj, spre galeriile de refugiu de la capetele acestuia (în cazul fronturilor orizontale, largi), fie plecînd din spre galeriile de refugiu de la capete, spre galeria de bază (în cazul frontu- Rărire 69 Răritură ri|0r înclinate). în cazul apariţiei în acoperiş a unei linii de fisuri sau de clivaje, aşezată diagonal "faţă de linia frontului de abataj, răpirease face în sensul indicat în figură. Cînd fisurile sînt perpendiculare pe frontul de abataj, sensul de răpire e indiferent. în cazul tavanelor constituite din materiale cari se surpă uşor, cu linie de fractură bine definită, răpirea stîlpilor se poate face simultan în mai multe puncte, păs-trînd, însă, o ordine bine stabilită de re- Sensul de răpire (indicat de săgeţi) a stîlpilor în tragere a personalu- cazu^ unor fisuri sau clivaje de strat, înclinate juj# Normal, stîlpii ^n'a frontului de abataj, se răpesc unu cîte f*suri saLJ clivaje; 2) stîlpi de susţinere, unu, modul de răpi- aşezaţi în orgă, cari rămîn; 3) stîlpi de susţi-re depinzînd de con- nere* aşezaţi în orgă, cari se răpesc, strucţia lor. Stîlpii de lemn cari trebuie răpiţi au, în general, la capătul de sus, o armatură metalică, construită din două părţi, aşezate una peste alta, separate printr-o suprafaţă înclinată şi solidarizate cu o pană sau cu un cui; scoţînd pana, bucata de sus alunecă în jos, de-a lungul suprafeţei înclinate, şi stîlpul, nemaifiind strîns de tavan, poate fi tras cu ajutorul unei funii. Pentru răpirea unui stîlp de lemn nearmat la cap, fie că se bate cu barosul sau se sapă şi se lărgeşte piluga stîlpu-Iui, pentru ca să i se elibereze baza, fie că se înfăşoară, în jurul stîlpului, un lanţ care, la celălalt capăt, e în legătură cu un aparat de tras (cremalieră cu manetă şi opritor), sau cu un troliu special, care lucrează cu viteză redusă. Răpirea stîlpilor de lemn a fost mecanizată prin construirea unor trolii cu forţă de tracţiune mare, pe a căror tobă se înfăşoară un cablu fixat cu un capăt de un punct bine ancorat. Cablul îmbrăţişează întregul grup de stîlpi cari trebuie răpiţi. Punînd troliul în funcţiune, cablul se încordează şi smulge stîlpii din pilugi. în cazul răpirii simultane a unui grup de stîlpi sau a stivelor de lemn, operaţia trebuie executată cu mare atenţie, deoarece suprafaţa acestora e mai mare şi surparea se propagă deodată pe o zonă mai mare. Stîlpii metalici extensibili se răpesc unul cîte unul, slăbind pana care strînge partea telescopică superioară şi urmînd aceeaşi ordine şi aceleaşi reguli ca la stîlpii de lemn. Operaţia de răpire a stîlpilor fiind însoţită, de cele mai multe ori, de prăbuşirea imediată a tavanului, care nu e sprijinit, trebuie îndeplinită numai de lucrători specializaţi, cari sa cunoască tehnica răpirii, să urmărească acoperişul, starea Şi manifestările lui de presiune, să se asigure de soliditatea susţinerii stîlpilor rămaşi (stîlpii metalici rezistă mult mai bine loviturilor de acoperiş, cari însoţesc, uneori, operaţiile de răpire) şi să ştie unde ş-i cum să se adăpostească. în timpul răpirii stîlpilor sînt interzise orice operaţii (perforare, împuşcare, etc.) în frontul de lucru învecinat. Productivitatea de răpire a stîlpilor variază între 60 şi 160 stîlpi/post, iar a stivelor, între 10 şi 25 bucăţi/post, uneori fi mai puţin (dacă stivele sînt prinse între pereţi). i- Rărire. 1. Poligr.: Operaţia de evidenţiere grafică a frazelor scurte sau a cuvintelor, prin mărirea distanţei dintre Jitere. Virgula şi punctul nu se distanţează nici de cuvintele după cari au fost puse virgulă nici de cuvintele cari urmează; restul semnelor de punctuaţie se distanţează de text. 2. Rărire. 2. Poligr.: Operaţia de distanţare a cuvintelor şi a rîndurilor la un text cules şi paginat, efectuată atunci cînd la corectură s-au scos cîteva cuvintesau rînduri, şi rîndurile ‘ sau pagina trebuie împlinite normal cu materialul rămas, fără a se recurge la refacerea paginaţiei. Distanţarea cuvintelor, în scopul obţinerii de rînduri în plus pe pagină, se mai numeşte şi întinderea rîndurilor. 3. Rari rea fructelor. Agr.:' Lucrare aplicată unor specii de pomi (măr, păr, piersic), cînd sînt prea încărcaţi cu fructe. Lucrarea se execută cu scopul de a obţine fructe de calitate superioară şi de a combate (la măr şi la păr) tendinţa de rodire periodică (v. Periodicitate de rodire). Rărirea*se execută, fie manual, prin ruperea fructelor împreună cu pedunculul saU prin tăierea pedunculului la jumătate, fie pe cale chimică, prin stropiri cu diferite substanţe regulatoare de creştere (cele mai bune rezultate obţinîndu-se cu sarea de sodiu a acidului alfa-naftilacetic, cu acidul 2-clorfenoxipropionic, etc.). 4. Rârît. Agr.: Lucrare de întreţinere a culturilor agricole, prin care se asigură plantelor spaţiul de nutriţie, lumina şi aerul necesar pentru a creşte şi a se dezvolta în condiţii favorabile. Lucrarea consistă în îndepărtarea, prin smulgere sau tăiere, a unui număr de plante din semănăturile prea des răsărite, lăsîndu-se pe rînduri plantele cele mai viguroase, Ia distanţele optime. Răritul se execută cu mîna, cu sapa sau cu mijloace mecanice (prăsitoare cu mai multe rînduri, cultivatoare, unelte de rărit speciale). Se execută, de obicei, o dată cu prăşituI. La răritul mecanic se lucrează perpendicular pe direcţia rîndurilor, lăsîndu-se pe acestea buchete de plante cari apoi se răresc manual. Lucrarea se aplică în special la porumb, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, bumbac şi la unele specii de legume, şi anume cînd plantele au atins înălţimea de 10 cm şi au format primele frunze (3-*-4 frunze la porumb, 2 la sfeclă, 2***3 Ia floarea-soarelui, 2 Ia bumbac). Lungimea buchetelor şi distanţa dintre ele variază după specia de plantă. La sfecla de zahăr se Iasă buchete cu lungimea de 4***5 cm, cu distanţa dintre ele de 10“*15 cm; Ia floarea-soarelui, buchetele au lungimea de 20-**30 cm, cu distanţa dintre ele de 40" *45 cm. Efortul consumat pentru efectuarea răritului e mare; el poate fi redus prin folosirea de seminţe calibrate la porumb, de seminţe monogerme Ia sfecla de zahăr şi prin semănatul de precizie, executat cu semănători perfecţionate, cari distribuie sămînţa în mod uniform, în ce priveşte distanţa dintre plante sau cuiburi şi numărul de plante la cuib. 5. Răritură, pl. rărituri. Silv.: Clasă de lucrări principale de îngrijire a arboretelor sau de operaţii culturale principale, care consistă în tăierea şi în scoaterea arborilor cari pot constitui pericole pentru starea de sănătate şi de rezistenţă a arboretelor faţă de feluritele pericole (arbori fîncezi, bolnavi), a arborilor cari nu mai sînt de folos pentru dezvoltarea în continuare a arborilor de viitor şi a arborilor lipsiţi de viitor. Caracteristici importante ale rărituri lor sînt intensitatea— determinată prin gradul de răritură (v. mai jos), — şi frecvenţa lor, care depinde, în primul rînd, de specia sau de speciile componente ale arboretelor. Astfel, în cazul speciilor repede crescătoare (salcie, plop, salcîm), se admite o periodicitate de 3--*5 ani, iar În^acela al pădurilor de stejar, fag, molid şi brad, de 5“*8 ani. în timp ce pentru tăierile de curăţire, uneltele cele mai potrivite sînt cosorul, foarfecele şi toporaşul, răriturile nu se pot face decît cu toporul propriu-zis sau cu ferestrăul. Răriturile însoţesc aproape întreaga dezvoltare a arboretelor. De regulă, răriturile încep la vîrstă de 15*‘*20 de ani, adică atunci cînd arborii au ajuns la o anumită grosime (în general, la starea de păriş) şi cînd elagajul natural a început să se manifeste puternic; în cazul arboretelor de specii repede crescătoare (cum sînt plopul, salcîmul), începerea răriturilor se impune chiar mai cu rînd (la vîrstă de 5** *8 ani). în succesiunea lucrărilor de îngrijire a arboretelor, răriturile urmează după Răritură, grad de ~ 70 Răsad curăţire (v. Curăţire 2). Perioada răriturilor e terminată şi urmată de tăierile de regenerare. Uneori, între acestea din urmă şi ultima răritură se efectuează aşa-numita tăiere de punere în lumină (v.), care are un caracter intermediar. în practică, răriturile sînt diferenţiate foarte mult, în funcţiune de următorii factori: compoziţia arboretelui, raportul dintre specii, stadiu! de dezvoltare al arboretelui, clasa de producţie a staţiunii, etc. Ca regulă principală, dacă nu se Opun consideraţii economice, trebuie efectuate rărituri cît mai de timpuriu, cît mai frecvente şi cît mai prudente, cari permit o transformare progresivă a arboretelor în sensul dorit, fara şocuri dăunătoare. Influenţele şi funcţiunile răriturilor în dezvoltarea arboretelor sînt foarte complexe. Cu ajutorul răriturilor se poate regla accesul la sol al luminii şi al precipitaţiilor atmosferice şi astfel se poate determina o bună stare a solului (descompunerea normală a resturilor organice, înverzirea moderată favorabilă, etc.). Pe această cale se creează condiţii de mai bună nutriţie şi de aprovizionare a arboretelui cu apă; acelaşi efect are şi reducerea concurenţei dintre arbori, datorită extragerilor de răritură. Prin îndepărtarea arborilor bolnavi sau lîncezi, starea sanitară a arboretelui se ameliorează. Rezistenţa arboretelui faţă de diferite pericole (rupturi şi doborîturi de vînt, de zăpadă, etc.) se măreşte datorită posibilităţii care se dă arborilor rămaşi după răritură de a se individualiza într-o oarecare măsură, dezvoltîndu-se mai echilibrat. Obţi-nîndu-se mai mult spaţiu în părţile superioare ale arboretelui, se determină o mai bună dezvoltare a coroanei arborilor, creîndu-se condiţii preliminare pentru regenerarea pe cale naturală a arboretelui. Cea mai importantă influenţă a răriturilor o constituie sporirea calităţii lemnului, a dimensiunilor acestuia şi a proporţiei sortimentelor de lemn industrial valoros. Greşit aplicate, răriturile pot avea şi consecinţe rele, cum sînt înierbarea şi sărăcirea solului, creşterea de arbori cu crăci multe şi producerea de lemn noduros, scăderea producţiei de lemn la unitatea de suprafaţă (dacă răriturile sînt exagerat de puternice). Materialul lemnos rezultat din rărituri e, în general, de calitate inferioară celei a materialului obţinut din tăieri de regenerare, totuşi suficient de valoros pentru a acoperi — în condiţiile din ţara noastră — cheltuielile legate de practicarea răriturilor. Uneori, veniturile din rărituri sînt atît de mari — cu atît mai mult cu cît se produc mult mai.de timpuriu decît cele din tăierile de regenerare — încît se abuzează prin practicarea de rărituri exagerate. Răriturile se clasifică din mai multe puncte de vedere, cum sînt următoarele: pupă stadiul de dezvoltare al arboretelor în care se aplică răriturile şi după scopul urmărit în influenţarea creşterilor, se deosebesc două tipuri de rărituri: rărituri în jurul fazei de creştere maxima în înălţime a arboretelor (prăjiniş), urmărin-du-se formarea de arbori cu trunchiul cît mai lung şi mai bine ejagat; rărituri mai tîrzii, de la stadiul de codrişor înainte, cînd accentul se pune pe creşterea în grosime a arborilor, urmărindu-se formarea de arbori cu trunchiul împlinit şi cît mai cilindric. După poziţia în arboret a arborilor de extras, se deosebesc: rărituri de jos sau rărituriîn etajul dominat, cînd accentul se pune pe extragerea celor mai mici arbori din arboret (uscaţi, lîncezi, etc., cari se găsesc în umbra coronamentelor); rărituri de sus sau rărituri în etajul dominant, cînd accentul se pune pe extragerea arborilor celor mai mari, cu felurite defecte sau cu coroana lăbărţată, care împiedică dezvoltarea unor arbori bine conformaţi şi de viitor. Din punctul de vedere al intensităţii tăierilor de răritură, se deosebesc rărituri slabe, rărituri moderate şi rărituri forte (sau puternice).— Intensitatea tăieturilor efectuate într-un arboret e caracterizată prin grad u7 de răritură. Se folosesc cinci grade de răritură, notate cu literele A*-*E. Răriturile de gradele A, B şi C se practică în etajul dominat, iar cele de gradele D şi E, în etajul dominant. Gradele de răritură se folosesc (adoptînd, pentru clasele de arbori cari se pot întîlni într-un arboret, următoarele notaţii: clasa I, arbori predominanţi; clasa II, arbori dominanţi; clasa III, arbori codominanţi; clasa IV, arbori dominaţi, şi clasa V, arbori deperisanţi şi uscaţi), cu următoarele semnificaţii: gradul A sau răritură slabă, cînd se extrag numai arborii din clasa V; gradul B sau răritură moderată, cînd se scot arborii din clasa V şi din clasa IV şi parţial (numai arborii cu defecte) cei din clasa III; gradul C sau răritură forte (ori puternică), cînd se extrag arborii din clasa V, din clasa IV şi din clasa III şi, parţial, cei din clasa II; gradul D, cînd se scot arbori din clasa V, se păstrează arbori din clasa IV şi din clasa III şi se scoate un număr de arbori din clasa II (se aplică în arboretele tinere); gradul E, cînd se scot arbori din clasa V, din clasa II şi o parte din clasa i, şi se păstrează arborii din clasa IV şi din clasa 111, urmărindu-se prin aceasta, în special, favorizarea arborilor rămaşi din clasa I, cu tulpini „spălate" de crăci (se aplică în arborete în vîrstă). î. grad de Silv. V. sub Răritură. 2. Râriţat. Agr.: Lucrare agricolă prin care se răstoarnă şi se îngrămădeşte pămînt sub formă de coame continue (biloane) la baza plantelor, prin deschiderea de rigole cu adîncimea de circa 15 cm între rîndurile de plante. Răriţatul se execută cu rariţa, care e similară plugului, de care se deosebeşte prin faptul că are două cormane aşezate în unghi, cu deschiderea înapoi. înlocuirea prăşitului porumbului (v. sub Prăşit) prin rari-ţat e dăunătoare în regiunile aride şi semiaride şi trebuie combătută, întrucît măreşte suprafaţa de evaporare a solului, pe lîngă faptul că taie o bună parte din rădăcinile porumbului. Răriţatul poate fi folosit la cultura porumbului numai în regiunile cu peste 700 mm apă din precipitaţii. Tot în regiunile umede, răriţatul se foloseşte şi pentru executarea şanţurilor în cari se plantează cartofii, aceştia fiind apoi acoperiţi printr-o altă trecere cu rariţa, executată între trecerile anterioare, cum şi pentru muşuroitul cartofilor. 3. Răsad, pl. răsaduri. Agr.: Plante tinere obţinute, în cultura legumelor şi a tutunului, din sămînţă, în condiţii de mediu controlate (răsadniţe, sere) sau, mai rar, în cîmp, pe straturi (brazde) şi plantate la locul definitiv, cînd ajung într-o anumită fază de dezvoltare şi cînd nu mai există pericol de îngheţ. Semănatul pentru producerea răsadului de legume se face după 3---7 zile de la introducerea pămîntului în răsadniţe. Se seamănă în rînduri trasate cu ajutorul unui marcator. Pentru răsadul care trebuie repicat, distanţa dintre rînduri e de 3--*5 cm, şi cea dintre plante, pe rînd, de 1 -"3 cm; pentru răsadul care nu se repică, distanţele de semănat sînt de 6-**8 cm, respectiv de 3*"6 cm. Adîncimea de semănat variază între 0,5 şi 1 cm. Semănatul se face cu mîna sau cu maşini mici de semănat, acţionate manual. Răsadul care se repică poate fi semănat şi în cutii. Cantitatea de sămînţă folosită la unitatea de suprafaţă diferă după specie (4-*-5 g/m2 pentru tomate, 8* * * 10 g/m2 pentru ardei, 15--*20 g/m2 pentru castraveţi, 10* * * 13 g/m2 pentru varză, etc.). După semănat se nivelează rîndurile, se bătătoreşte pămîntul şi se udă şi se acoperă răsadniţa cu ferestre şi cu rogojini sau obloane. Răsadniţa rămîne acoperită pînă la răsărirea plantelor; apoi se ridică ferestrele, în primele zile pe timp scurt, apoi din ce în ce mai mult, pentru a da răsadului lumină şi aer. Totodată se începe udatul. Alte lucrări de întreţinere sînt: plivitul, distrugerea scoarţei, combaterea bolilor şi a dăunătorilor, repicatul (v.). Paturile prea calde trebuie răcite prin aerisire intensă; reîncălzirea paturilor prea calde se face prin înlocuirea băligarului, prin udare sau cu ajutorul unor bolovani încinşi. Cu 10-• • 14 zile înainte Răsadniţă 71 Răscroîre de plantatul tn cîmp, răsadul se căleşte. Operaţia călirii consistă în obişnuirea treptată a răsadului cu temperaturi joase, cu umiditate redusă şi lumină intensă. Pentru a evita, la scoaterea şi transportul răsadului, desprinderea pămtntului de pe rădăcini şi ruperea rădăcinilor, răsadul de legume se repică în ghivece (v.), cari pot fi executate din pămînt ars, din carton sau din hîrtie. Rezultatele cele mai bune se obţin cu ghivece sau cu cuburi nutritive. Răsadul se poate obţine şi prin semănatul în brazde de ţelină întoarse cu partea înierbată în jos. Plantarea răsadului, produs în ghivece, în cuburi sau în brazde, se face împreună cu acestea. Răsadul se poate produce şi într-un pat nutritiv, care, înainte de plantare, se taie în cuburi, cu un aparat special. Pentru culturile forţate, răsadul se produce şi în seră. Răsadul de legume, cu cerinţe reduse faţă de căldură (varză de toamnă, ceapă de apă, praz), se poate produce şi în cîmp, pe straturi (brazde) ferite de intemperii prin acoperirea cu rogojini. Cele mai multe specii de legume se cultivă atît prin răsad, cît şi prin sămînţă, însă unele specii, ca, de exemplu, pătlăgelele vinete, se cultivă numai prin răsad. 1. Răsadniţa, pl. răsadniţe. Agr.: Instalaţie destinată producerii răsadului şi culturii forţate a legumelor. Locul pe care se aşază răsadniţele trebuie să fie plan sau să aibă o înclinaţie uşoară spre sud, să fie expus la soare, ferit de vînturi şi de inundaţii şi să se găsească în apropierea unei surse de apă. Tipurile de răsadniţe folosite în producţie diferă după felul în care sînt aşezate (la suprafaţă, semiîngropate sau îngropate), după temperatura din interior, şi anume reci (cu temperatura de 8***10°), semicalde (cu temperatura de 15• • *20°) sau calde (cu temperatura de 20-**30°), după sursa de căldură (încălzire solară, biologică sau tehnică), după numărul pantelor (cu o pantă sau cu două pante). Răsadniţele de suprafaţa (deplasabile) sînt formate dintr-un toc de lemn acoperit cu ferestre (rame cu geamuri), şi aşezate pe suprafaţa solului, pe un strat de băligarsau de alte materii organice, cu grosimea de 30--*80 cm. Dimensiunile tocului sînt, de obicei: lungimea 4 m, şi lăţimea 1,5 m, iar cele ale ferestrelor sînt: lungimea 1,5 m şi lăţimea 1 m. Laturile lungi ale tocului sînt întărite prin trei rigle transversale, distanţate cu cîte 1 m între ele (v. fig. /). în general, răsadniţele nu se instalează izolat, ci grupate în blocuri de formă pătrată sau dreptunghiulară. Răsadniţele semiîngropate (semifixe) au biocombustibilul aşezat într-o groapă, iar răsadniţele îngropate (fixe), cari au pereţii construiţi din cărămidă, din beton sau din blocuri de sticlă, au biocombustibilul introdus într-o groapă mai adîncă. Răsadniţele cu o singură pantă, orientată spre sud sau spre est, sînt destinate în special culturii legumelor semitimpurii; în răsadniţele cu două pante, cu axul îndreptat spre nord-sud, se cultivă legumele timpurii şi extratimpurii. Lungimea răsadniţelor fixe, în special a celor cu două pante, e de 20’”50 m şi, uneori, chiar de 100 m. încălzirea biologică a răsadniţelor se face, în general, cu băligar intrat în fermentaţie. Cel mai potrivit e băligarul •de cal, care se încălzeşte mai repede decît băligarul provenit ae la celelalte specii de animale şi dă, timp de 35--*45 de zile, o temperatură constantă de 30---350. Rezultate bune se obţin Şi cu gunoaiele menajere, cari au o putere calorifică de 900 kcal/kg şi se aplică, de preferinţă, în amestec cu băligar de cal. Alte materii organice cari pot fi folosite ca sursă de căldură biolo-gicăsînt: frunzele de arbori, paiele, turba, rumeguşul de lemn, puzderia de cînepă, etc. încălzirea tehnică se face cu apă caldă, cu abur, cu aer cald sau curent electric. Ca agent termic se poate folosi şi căldura rezidualădin diferite întreprinderi industriale, ceea al legumelor cultivate stituie, de asemenea, o calorică. Conductele II. Răsadniţă fixă, încălzită cu apă caldă. 1) fereastră; 2) ramă de fereastră; 3) perete de beton; 4) conductă pentru încălzirea solului; 5) pămînt; 6) pat pentru susţinerea pămîntului; 7) conducta de apă caldă. ce reduce cu 30--*40% preţul de cost în răsadniţe. Apele termale con-sursă puţin costisitoare de energie pentru distribuirea căldurii se aşază atît în pămîntul de cultură, cît şi în spaţiul dintre pămînt şi ferestre, la marginea pereţilor (v. fig. II). încălzirea electrică se face cu ajutorul unor cabluri, parte îngropate în pămînt, parte aeriene, folosind curent alternativ sau continuu, monofazat sau trifazat, pînă la tensiunea de 380 V. Aerisirea răsadniţelor se realizează prin ridicarea ferestrelor, operaţie care se execută, fie direct, manual, fie cu ajutorul unor dispozitive mecanice. Răsadniţele se umbresc cu paie, cu rogojini sau cu jaluzele de masă plastică. Pentru irigarea răsadului şi a culturilor de legume din răsadniţe se pot utiliza conductele destinate distribuţiei căldurii şi instalaţii de aspersiune. Geamurile ferestrelor pot fi înlocuite cu foi de material plastic transparent. Peste băligarul şi materiile organice introduse în răsadniţe se aşterne un strat de nisip de 3***5 cm, iar peste acesta, un strat de pămînt de 15---20 cm. Pămîntul folosit în răsadniţei, de obicei, un amestec de pămînt de ţelină, mraniţă şi nisip, în proporţii diferite, după specia cultivată. Amestecul poate cuprinde şi compost, pămînt de frunze, turbă (v. ş) sub Răsad). 2. Răsădit. Agr. V. Plantare. 3. Răscoacere. Agr.: Stadiul vegetativ în care boabele de cereale devin fărîmicioase, spicele şi paiele se rup, cantitatea de apă atinge 13%, iar boabele îşi pierd luciul şi se scutură. 4. Râscol, pl. răscoale. 1. Ind. ţâr.: Drug de lemn cu cîte o ureche (numită gaură sau dăltuitură) Ia fiecare capăt, în cari se introduc carîmbii de sus ai celor două loitre ale carului, pentru a Ie men- ________________________ ţine într-o anumită poziţie (v. fig.). ....... —§) 5. Râscol. 2. Zoot.: Dispozitiv de scînduri folosit Ia trierea oilor pentru Râscol. efectuarea diferitelor lucrări (de ex. repartizarea oilor în diferite grupuri sau clase, pentru bonitare, pentru alegerea celor bolnave, etc.). Se construieşte la fiecare oierie şi la fiecare stînă. Răscolul se compune dintr-un culoar lung de 6---8 m, construit din panouri (corlate sau lese) de scînduri, avînd la o extremitate o uşiţă care se deschide în amîndouă părţile. în dreptul uşiţei se amenajează un ţarc. Culoarul e puţin mai larg decît lăţimea unei oi, astfel încît prin el să treacă numai cîte un animal. în raport cu necesitatea, în lungul culoarului se pot amenaja alte ţarcuri, cu uşiţe. 6. Răscroîre. Ind. text.: Operaţie de tăiere, care se efectuează la partea superioară a mînecilor, sau Ia circumferenţa din corpul produselor de îmbrăcăminte — de corp şi exterioară— unde se montează mînecile. Această operaţie se efectuează manual şi se face pentru a corecta sau pentru a mări unul dintre cele două perimetre, în scopul corespunderii Răsfrîngere 72 Răspînditor acestora, în vederea montării mînecilor cu uşurinţă în locaşul lor, fără să jeneze la mişcări în timpul purtării. în toate cazurile, perimetrul părţii superioare a mînecii trebuie să fie cu circa 20---25 mm mai mare, materia! care se repartizează uniform — în timpul coaserii — pe capul mînecii (cuglu) şi care, prin tratamentul hidrotermic ulterior, se contractă şi dă părţii superioare a mînecii o formă rotunjită. Var. Răscroit. i- Răsfrîngere. 1. Tehn.: Operaţia de îndoire, la cald sau la rece, a marginilor unui material (de metal, de carton, masă plastică, etc.). Răsfrîngerea se efectuează manual, prin baterea marginilor cu un ciocan, pe nicovală, pe menghină, etc.; sau mecanizat, prin ciocănire, ş-y-—~TN presare la strung, ştanţare, etc. Răsfrîngerea \~i poate fi interioară (răsfrîngerea marginilor unei 2 găuri) sau exterioară (răsfrîngerea marginilor unui contur exterior), (v. fig.). Se efectuează, în general, pentru formarea de borduri. Sin. (parţial) Rebordurare. 2. încercare la Rez. mat.: Sin. încercare la bordurare. V. încercare la răsfrîngere, sub încercare mecanică. 3. Răsfrîngere. 2. Ind. piei.: Operaţie de asamblare a pieselor de feţe de încălţăminte, scopul întăririi tXS&S?. ■ Răsfrîngerea poa-te fi: răsfrîngere întreagă (v. fig, /), răsfrîngere pe jumătate sau îmbinare jumătate întoarsă (v. fig. II). Răsfrîngerea se a-plică pieselorsub-ţiate (v. fig. I a) şi consistă în următoarele prelucrări: coaserea pieselor faţă pe faţă; ungerea cu soluţie de cauciuc Piesă ştanţată, cu margini răs-frînte. 1) răsfrîngere exterioară; 2) răsfrîngere interioară. pregătire şi efectuată în I. Răsfrîngerea întreagă la coaserea pieselor de piele pentru feţe de încălţăminte, o) suprapunerea faţă pe faţă a pieselor cu marginile subţiate în prealabil; b) prima coasere şi^ungerea cu soluţie de lipire; c) răsfrîngerea cu 180° şi ciocăni rea; d) coaserea de întărire; 1) piese de piele; 2) margini subţiate; 3) cusătura întîi; 4) cusătura fi nală. umedă, se aşază vasul tronconic, în care se toarnă pasta de beton supusă încercării, în două reprize, îndesîndu-se după fiecare turnare, cu un mai de lemn cu baza pătrată de 4 cm, prin aplicarea a zece lovituri uşoare, la intervale de cîte două secunde, de la înălţimea de 10 cm. Se netezeşte partea superioară a betonului şi se Iasă materialul să stea un minut în vas, după care acesta se trage în sus vertical. Se ridică planşeta mobilă, pînă la opritor, fără a o izbi de acesta, şi se lasă să cadă liber de 15 ori, Ia intervale de trei secunde. Răspîndirea betonului încercat se exprimă prin valoarea medie (în cm) a doi diametri ai masei de beton răspîndite pe planşetă, măsuraţi după două direcţii rectangulare. Consistenţa betonului se exprimă prin media rezultatelor a trei încercări la răspîndire, efectuate cu trei probe diferite din acelaşi beton. s. ~s masa de Mat. cs. V. Masă de răspîndire. 6. Râspîndirea betonului. Bet. V. sub Răspîndire, încercare la k. Răspîndit, maşina de Drum., Ut. V. Raspînditor. 8. Raspînditor. Drum., Ut.: Maşină rutieră de lucru, folosită la aşternerea într-un strat uniform a materialelor folosite Ia executarea straturilor rutiere. Sin. Distribuitor, Maşină de răspîndit, Repartizor. Cel mai des sînt folosite răspînditorul de agregate, răspîn-ditorul de asfalt, răspînditorul de beton şi răspînditorul de lianţi bituminoşi. Răspînditorul de agregate serveşte la împrăştierea uniformă a unui agregat (pietriş, piatră spartă, criblură, etc.) folosit la executarea îmbrăcămintelor rutiere. Se deosebesc trei tipuri de maşini de răspîndit agregate: maşini de răspîndit suspendate, susţinute de cabluri ancorate de stîlpi aşezaţi lateral, sau atîrnate de un cadru în formă de portal; maşini de răspîndit cu sanie, a căror deplasare pe teren se face prin alunecare pe tălpi de sanie, maşinile fiind remorcate de un vehicul; maşini de răspîndit montate pe roţi, şi cari pot fi remorcate sau autopropulsate. Cel mai des se folosesc maşinile cu sanie şi maşinile pe roţi. Maşinile cu sanie sînt folosite, în general, pentru răspîndirea pietrei sparte sau a pietrişului. Tipul folosit, cel rabaterea pieselor (v. fig. / c); ciocă-nirea porţiunii îndoite; coaserea pe margini (v. fig. / d). Ultimele două prelucrări se aplică răs-frîngerii întregi (v. fig. / o—d). în cazul răsfrîngerii pe jumătate, după răsfrîngere cusătura se ciocăneşte, se unge cu soluţie de cauciuc, se lipeşte un şiret de întărire (de piele sau de ţesătură) şi se coase. 4. Răspîndire, fncercare la Bet.: încercare de laborator, folosită pentru determinarea consistenţei pastei de beton de ciment proaspăt preparate. Se execută cu ajutorul unei mese de răspîndire (v.) şi al unui vas tronconic de tablă (care are diametrul bazei mari de 20 cm, diametrul bazei mici de 13 cm şi înălţimea de 20 cm), astfel: în mijlocul planşetei mobile a mesei de răspîndire, ştearsă în prealabil cu o cîrpă II. Răsfrîngerea pe jumătate la coaserea pieselor de piele pentru feţe de încălţăminte. a) suprapunerea faţă pe faţă; b) prima coasere; c) răsfrîngerea pieselor cu 90° şi ciocăni rea; d) ungerea, lipirea şiretului şi coaserea finală a fiecărei piese; 1) piese de piele; 2) margini subţiate; 3) cu-săturaîntîi; 4) cusături finale; 5) şiret lipit. I. Maşină de răspîndit agregate, cu sanie. 1) ladă de materiale; 2) tălpile săniei; 3) roată anterioară; 4) vană pentru dozarea materialului; 5) volanul de acţionare a vanei pentru dozare; 6) aripi laterale pentru limitarea suprafeţei de prelucrat; 7) roată montată pentru transport. mai des (v. fig. /) se compune dintr-o ladă rezemată la partea din faţă pe două roţi, iar la partea din spate, pe tălpi de sanie. Capacitatea lăzii e de 2 m3. Maşina poate aşterne un strat de material gros de 3-• -20 cm şi lat de 3•••3,6 m. Grosimea stratului se reglează prin ridicarea sau coborîrea lăzii şi a lamei nivelatoare din spate, cu ajutorul unui volan. Maşina e remorcată de un autocamion cu benă basculantă, care descarcă materialul, în timpul lucrului, în lada maşinii de răspîndit. Maşinile pe roţi (v. fig. II) sînt formate dintr-un şasiu cu roţi (de obicei două), pe care se montează lada de material, şi dintr-un dispozitiv -de împrăştiere, asemănător Raspînditor 73 Răspîndîtor celui de la maşinile de semănat sau de împrăştiat îngrăşăminte. Dispozitivul de împrăştiere e format dintr-un cilindru rotitor şi o clapetă, care se poate apropia sau depărta de ? //. Maşina de răspîndit agregate, pe roţi. î) ladă de încărcare a materialului; 2) cilindru distribuitor; 3) clapă de reglare a deschideri i de evacuare a materialelor; 4) dispozitiv de cuplare; 5) platforma operatorului. cilindru, pentru a lăsa p deschidere mai mare sau mai mică. Cilindrul dispozitivului de împrăştiat e pus în mişcare de Răspînditorul de asfalt serveşte Ia aşternerea mixturilor asfaltice folosite la executarea îmbrăcămintelor rutiere de asfalt. Răspînditoarele de asfalt pot fi remorcate sau autopropulsate şi se deplasează fie pe roţi, fie pe şenile. Cele autopropulsate asigură atît aşternerea asfaltului, cît şi compactarea acestuia, şi se numesc finisoare (v.). Răspînditorul de beton serveşte la aşternerea într-un strat uniform a betonului proaspăt, folosit la executarea îmbrăcămintelor rutiere de beton vibrat. Răspînditorul de beton poate fi cu acţiune periodică sau continuă. Răspînditorul de beton cu acţiune periodica (v. fig. III) e autopropulsat şi se deplasează pe şine aşezate în lungul şoselei. Maşina se compune dintr-un cadru montat pe patru roţi metalice, dintr-o cupă de încărcare a betonului, dintr-un buncăr mobil pentru aşternerea betonului pe lăţimea şoselei şi din mecanismele de acţionare a cupei şi a buncărului. Betonul, descărcat dintr-un autocamion basculant în lada de încărcare a răspînditorului, e ridicat şi descărcat în buncărul acestuia, care se deplasează transversal şi execută repartizarea lui într-un strat de grosime uniformă pe lăţimea şoselei. Lada de încărcare poate fi aşezată fie în partea laterală a răspînditorului, fie în partea frontală a acestuia, după posibilitatea de apropiere a autocamioanelor basculante, cari transportă betonu I, de răspînditor. într-un ciclu de funcţionare, buncărul repartizează betonul pe ofîşiecu lăţimea de 1,0 m şi cu /Tn III. Răspînditor de beton cu buncăr lateral, cu acţiune periodică. 0 ladă de încărcare; 2) dispozitiv de semnalizare; 3) cadru de susţinere a lăzii; 4) troliu de ridicare a lăzii; 5) cutie de viteze; 6) motor; 7) buncăr; 8) roţi de rulare; 9) cadru. osia roţilor maşinii, prin intermediul unui schimbător de viteze care-i permitesăse rotească într-un singur sens, indiferent dacă maşina merge înainte sau înapoi, şi să fie decuplat de osia motoare în timpul deplasării de la locul de aprovizionare pînă Ia locul de punere în lucrare a materialului. Maşinile de răspîndit cu roţi sînt folosite în special pentru răspîndirea spli-tului sau a criblurii pe îmbrăcămintele legate cu bitum, fiindcă nu strică îmbrăcămintea proaspăt executată. De obicei, sînt ataşate la un camion sau la altă maşină de lucru (compresor, cisternă, etc.), formînd un agregat. Singurele dezavantaje ale acestor maşini consistăîn faptul că au ocapacitate prea mică şi că reclamă deplasări desecătre punctele de aprovizionare, şi deci mtreruperi de lucru. Aceasta se remediază folosindu-se mai mul-tedistribuitoare, cari sînt încărcate pe rînd, sau folosind, pentru remorcare, camioane cu benă basculantă, cari alimentează cu material lada maşinii de răspîndit, mărind astfel cantitatea de material răspîndită într-o repriză de lucru a maşinii. lungimea egală cu lăţimea şoselei (circa 7 m). Cînd grosimea stratului de beton aşternut e de O^O-'-O^S m, maşina poate betona pînă la 250 m lineari de şosea într-un schimb. Răspînditorul de beton cu acţiune continua (v. fig. IV), se compune, de asemenea, dintr-un cadru metalic, montat pe patru roţi de rulare, din două transportoare elicoidale coaxiale şi din mecanismele de deplasare şi de acţionare a transportoarelor. în timpul lucrului, betonul e descărcat de autocamioanele basculante pe şosea, în faţa transportoarelor elicoidale, şi e repartizat de acestea pe toată lăţimea şoselei, fiind profilat cu ajutorul unui dispozitiv special. Cînd grosimea stratului de beton aşternut e de 0,20---0,23 m şi lăţimea şoselei e de 7 m, maşina poate betona pînă la 400 m lineari de şosea, într-un schimb. Răspînditorul de lianţi bituminoşi serveşte la răspîndirea, prin stropire, a lianţilor bituminoşi (bitum, gudron) folosiţi Răspuns 74 Răspunsului, metoda ^ transitoriu pentru aglomerarea agregatelor minerale aşternute în prealabil pe suprafaţa unei şosele pe care se execută o îmbrăcăminte asfaltică, pentru combatarea prafului, stabilizarea pămîntului, etc. E cunoscut, în special, sub numele de gudronator (v.). rizării stărilor iniţiale ale sistemului sînt nule pentru f<0. Dacă sistemul admite mai multe mărimi de intrare, toate celelalte afară de r\(t) se consideră nule şi efectele lor se studiază separat. IV. Raspînditor de beton cu acţiune continuă. 1) cadru; 2) motor; 3) reductor de viteze; 4) cutie de viteze; 5) transportor elicoidal; 6) dispozitiv de profilare; 7) roată de rulare; 8) mecanism de ridicare a dispozitivului de profilare. i. Răspuns. Elt., Telc.: Funcţiunea de timp, respectiv funcţiunea de frecvenţă, care reprezintă mărimea de. ieşire a unui sistem de transmisiune supus acţiunii unei anumite mărimi de intrare, în regim transitoriu, respectiv în regim permanent sinusoidal. în determinarea răspunsului unui sistem se consideră sistemul sub acţiunea unei singure mărimi de intrare, în condiţii în rest invariabile. în regim permanent sinusoidal, răspunsul sistemului e caracterizat prin modul cum depinde reprezentarea în complex a mărimii de ieşire de frecvenţa mărimii de intrare (a cărei valoare efectivă şi a cărei fază iniţială se presupun invariabile), adică prin caracteristicile de frecvenţă ale sistemului (sau curbele lui de răspuns, v. Caracteristică de frecvenţă). în regim transitoriu, răspunsul e caracterizat prin modul cum depinde de timp mărimea de ieşire, în condiţii iniţiale determinate, sub acţiunea unei mărimi de intrare cu evoluţie în timp dată (de obicei o funcţiune treaptă sau o funcţiune impulsie). a. Răspunsului, metoda ~ transitoriu. Elt., Telc.: Metodă de determinare a regimului transitoriu al sistemelor lineare şi în particular al reţelelor electrice lineare, care consistă în utilizarea funcţiunii de răspuns transitoriu a sistemului şi a integralelor tip Duhamel. Metoda se aplică sistemelor lineare şi pasive (v. fig. I a) supuse acţiunii unei mărimi de intrare date Y)(t), începînd din momentul *=0, pentru a determina o mărime de ieşire e(t), în condiţii iniţiale „nule": toate mărimile necesare caracte- De exemplu, dacă sistemul e un dipol electric (v. fig. / b), mărimea de intrare poate fi tensiunea la borne u, iar mărimea de ieşire poate fi curentul i; dacă sistemul e un cuadripol n(f)=u(t} b y(t) = ui(t) i(0 o2 (t) c I, Mărimi de intrare şi mărimi de ieşire la sisteme lineare şi pasive, o) schema generală; b) dipol electric; c) cuadripol electric în sarcină. electric (v. fig. / c), mărimea de intrare poate fi tensiunea primară uv iar mărimea de ieşire poate fi tensiunea secundară u2 la bornele impedanţei de sarcină. Se numeşte funcţiune de răspuns transitoriu, uneori funcţiune indiciaiâ, funcţiunea de timp 0 o *(0+ C V)'(<-T)=€ Mţl Gh unde 0 e rotirea specifică, iar G e modului de elasticitate transversală. Pentru o bară cu secţiune circulară, dimensionarea se face cu formula: (7) D ■V 16 M. în cazul în care se ţine seamă de rezistenţa admisibilă ra cu formula; (70 -^nec */32Mf V 77 G0 în cazul în care se ţine seama de deformaţia admisibilă 0^. In cazul barelor de secţiune oarecare, problema se poate rezolva în cadrul teoriei elasticităţii prin metoda inversă a lui St. Venant. Astfel, tensiunile tangenţiale pe secţiunea transversală de normală exterioară % sînt (3) unde turi pentru inser- boaie de lînă cu mecanism de bele părţi ale războiului O ţii; ferodou; site tip Schwabe tip Jacquard, U de mori; prelate, cu arcuri pen- cari pot fi: (pic-ă-pic) vele, corturi, han- tru războaie cu mişcare gare, site de me- de lînă grele, simplă tal ; tuburi pentru irigaţie, canistre, burdufuri, etc. avînd o tu raţie sub 80 rot/min cu mişcare dublă pentru covoare cu mecanism derivînd din pentru chingi şi mecanismul panglici Jacquard, cari pot fi: tip Verdol tip Vicenzi *) Sfertul de cot saxon are valoarea 14,16 cm, însâ după uzul internaţional, la determinarea lăţimii războaielor se consideră valoarea 14,5 cm; patru sferturi se exprimă prin raportul 4/4 şi reprezintă 4X14,5=58 cm. Război d6 ţ6sut 91 Război de ţfcsut /. Mecanism de pornire şi oprire a războiului. electric individual. în mod frecvent se folosesc mecanismele de acţionare cu acuplaj de fricţiune şi cu volant pentru înma-gazinarea de energie cinetică, care, valorificată în momentul cuplării, asigură o pornire promptă a maşinii din orice poziţie a arborelui principal, fără a fi necesare supradimensionarea motorului şi manevrarea războiului în vederea pornirii lui dintr-o anumită poziţie optimă. Unul dintre sistemele de mecanisme de acţionare prin acuplaj de fricţiune e reprezentat în fig. //. Pe arborele cotit principal 1 e fixată, cu ajutorul unei pene, roata dinţată Zv de la angrenajul principal, spre celelalte organe ale maşinii. La capătul arborelui 1 e fixat discul de bază 4, cu ajutorul şurubului 5. în dreptul acestui disc se găseşte discul de presiune 6, care poate fi deplasat cu o lungime mică în lungul arborelui principal, însă nu se poate roti, fiind oprit de proeminenţele discului de bază (nu sînt reprezentate în desen). între discurile 4 şi 6 se găseşte inelul defricţiune7, care e fixat de roata dinţată Zx cu ajutorul şuruburilor 8. între discurile 4 şi 6 sînt fixate resorturile 9. Discul de bază are trei urechi în , Mecanism de acţionare cu comandă individuală şi acuplaj. conso!a26, în fiecare fiind fixat un ax 10. Pe fiecare ax oscilează liber o pîrghie cu cot 11, care are fixat pe unul dintre braţe cîte un şurub de presiune 12, iar cu braţul curbat se sprijină pe buceaua conică 13. Aceasta e liberă pe arborele principal 1 şi e în legătură cu maneta de pornire prin furca 14, culisa 15, calată pe axul 22, tija 16 şi braţul 17, articulate în 19, şi tija 18, toate oscilînd în punctul 20 de pe consola 23, solidară cu batiul. Motorul electric antrenează roata dinţată Z2, împreună cu care se roteşte şi inelul de fricţiune 7, între discurile în repaus 4 şi 6. Astfel, mişcarea nu se transmite la arborele principal; la deplasarea manetei pîrghiei de comandă se deplasează în sus tija 18, care împinge articu laţ ia 19. Această deplasare e posibilă, deoarece axul 21, montat pe culisa 15, se poate mişca liber, împreună cu culisa 15 şi cu axul 22, care se poate deplasa în locaşul din consola 23. în deplasarea articulaţiei 19 spre acuplaj, distanţa dintre axele 20 şi 21 se măreşte, culisa 15 se deplasează spre dreapta şi duce — tot spre dreapta, împreună cu ea — furca 14, care trage buceaua 13. Datorită deplasării bucelei 13, pîrghia 11, rotin-du-se în jurul axului 10 (în sens contrar acelor unui ceasornic), face ca şuruburile de presiune f2să preseze asupra discului 6, care, deplasîndu-se, apasă pe inelul de fricţiune 7 şi îl împinge spre stînga, pînă la atingerea lui cu discul 4. Astfel, inelul de fricţiune 7 e strîns între discurile 4 şi 6, şi mişcarea de la mo- torul electric se transmite prin frecare discurilor cari, fiind fixate de buceaua 3, rotesc şi arborele principal. Serealizează, astfel, o pornire promptă şi, în acelaşi timp, elastică, a războiului de ţesut. La decuplarea războiului, furca 14 se deplasează spre stînga, braţele pîrghiei 11 se deplasează pe diametrul mic al bucelei 13 şi şuruburile de presiune 12 se depărtează de discul de presiune 6. Resorturile 9 depărtează discul 6 de discul 4 şi inelul de fricţiune 7 nu mai e acţionat de discurile 4 şi 6. Decuplarea pieselor mecanismului de fricţiune mai e ajutată şi de resortul 24, aşezat pe axul 22, între culisa 15 şi consola 23. Resortul împinge spre stînga axul 22 şi, concomitent, culisa 15, furca 14 şi buceaua 13. Turaţia arborelui principal al războiului depinde de numărul de dinţi ai roţii de pe arborele motorului electric şi poate fi, la nevoie, schimbată, prin schimbarea acestei roţi. Acest sistem de mecanism de acţionare a războiului de ţesut asigură pornirea acestuia şi atingerea turaţiei de regim după 0,4***0,5 rotaţii. Mecanismele de lucru, uzuale, ale războiului de ţesut, cele mai importante sînt, în general, următoarele: Mecanismul J a c q u a r d. V. Jacquard, mecanism Mecanismul cu iţe. V. sub Ratieră. Mecanismul de lansare (acţionare) a suveicii: Mecanism care imprimă suveicii mişcarea necesară pentru a executa cursa de la un capăt la celălalt al vatalei. Se deosebesc: mecanism pentru lansarea suveicii cu bătaie sus, folosit la războaiele uşoare şi mijlocii; mecanism pentru lansarea suveicii cu bătaie jos, folosit la războaiele uşoare şi rapide sau late, grele şi semigrele. Mecanismul de lansare a suveicii, cu bâtaie sus, cuprinde (v. fig. III): un arbore de bătaie vertical 1, al cărui picior se sprijină într-o crapodină 2, fixată în peretele războiului 3, capătul opus fiind ghidat de un cusinet 4; o rolă de bătaie tronconică 5, montată pe un bulon 6 într-o culisăscurtă7, practicată în capul de jos al arborelui 1; un suport 8, care susţine un disc 9, de sprijin al braţului de lovire 10; un capac cu piuliţă 11, care fixează braţul 10 de discul 9; o curea de bătaie 12, le-gatăcu un capăt de braţul de lovire 10; un picăr de bătaie 13, de piele, de care e legată cureaua 12 şi care e străbătut şi ghidat de o tijă de fier, 77 III. Mecanism pentru lansarea suveicii, cu bătaie sus. dispusă deasupra şi de-a lungul căsuţei suveicii; un arc 14, care e fixat la un cap de peretele războiului, prin intermediul unei piese 15, şi la celălalt cap e fixat de o brăţară 16, situată sub cusinetul 4; un ax 17, laalecărui capete sînt calate (cu pene) cîte o camă de bătaie 18, aceste came fiind aşezate în opoziţie (la 180°). Prin rotirea arborelui 17, ciocul camei de bătaie 18 apasă pe rola tronconică 5, obligînd arborele de bătaie vertical 1 să se rotească şi, prin aceasta, să întindă resortul 14 şi să pregătească braţul 10 şi picărul 13 pentru poziţia de lovire. După ce ciocul camei pierde contactul cu ciocanul, arborele 1 revine brusc în poziţia iniţială, fiind tras de arcui 14; în acest Război de ţesut 92 Război de ţesut moment, braţul 10, prin intermediul curelei şi al picărului, izbeşte puternic capul suveicii, care străbate rostul şi ajunge pînă la căsuţa opusă. între timp, arborele camelor 17 s-a rotit cu 180°, astfel încît cama opusă intră în funcţiune, pentru ca suveica să primească lovitura în celălalt cap al ei şi să fie retrimisă — prin rostul nou format — în căsuţa din partea opusă. Forţa de lovire creşte cu mărimea ciocului camei, cu scurtarea curelei 12, şi cu coborîrea rolei de bătaie5 în culisa din arborele 1. Mecanismul de lansare a suveicii, cu bătaie jos, se caracterizează prin acţiunea directă a braţului de lovire asupra picărului, fără intermediul curelei, şi poate fi acţionat, fie direct de arborele principal, fie — în mai toate cazurile — indirect de arborele secundar. Există şi mecanisme de lansare a suveicii, cari în loc de camă de bătaie folosesc un sistem de ansambluri de pîrghii sistem bielă-manivelă sau arcuri. Există, de asemenea, un tip de mecanism de lansare a suveicii mixt, sau de mijloc, care cuprinde (v. fig. IV)'. un arbore rotitor 1 (arbore secundar), la capetele căruia se găsesc două came de bătaie identice şi opuse 2 (decalate cu 180°), co- 10 ' respunzătoare celor două căsuţe ale suveicii, cîte o pîrghie oscilantă cotită 3 la fiecare camă, care are cîte un braţ 4, cu o rolă 5 la capăt, pe care apasă cama 2; o pîrghie 6, numită sabie, de lemn de frasin, care poate fi trasă de pîrghia cotită 3, prin intermediul unei curele 7; un pivot oscilant 8, în care se sprijină pîrghia 6 şi care e articulat pe axul 9, fixat în partea xs N11 de jos a piciorului vatalei 10; IV. Mecanism pentru lansarea su-un arc 11, care tinde să tragă veicii, cu bătaie jos. sabia în afară, obligînd rola5 să păstreze contact permanent cu cama de bătaie 2; cîte un picăr la fiecare căsuţă, prin intermediul căruia se aplică lovitura asupra suveicii. La acest mecanism, suveica poate să se abată de la traiectoria normală şi să sară din rost, din următoarele cauze principale: necorespondenţa între punctele de lovire ale picărului şi centrul de lovire, jocul prea mare al picărului după uzarea acestuia, ridicarea excesivă a firelor de jos ale rostului, neuniformitatea deschiderii rostului pe toată lăţimea ţesăturii, deranjamente în căsuţa suveicii, neregla-rea unghiului dintre spată şi patul vatalei,strîmbarea spatei, neechilibrarea prin construcţie a suveicii, etc. Mecanismul de alternare a suveicilor: Mecanism care serveşte la realizarea ordinii de funcţionare a suveicilor cu fire diferite (fire din fibre textile diferite, de fineţe diferite sau, mai ales, fire de culori diferite). Pentru prepararea ţesăturilor vărgate e folosită cîte o suveică pentru fiecare culoare, într-o succesiune care depinde de modelul ţesăturii. Acest mecanism se foloseşte la războaiele cu mai multe suveici, la cari în orice moment funcţionează o singură suveică; deoarece nu trebuie să fie aduse simultan în rostul ţesăturii două fire diferite de bătătură, războiul lucrează cu aceeaşi suveică (acelaşi fir de bătătură) la comanda unei cartele, pînă cînd o anumită cartelă comandă folosirea unei alte suveici (a altui fir de bătătură). Vatala are la un capăt sau la ambele capete un locaş mobiI, cu mai multe căsuţe cu suveici (cîte o suveică în fiecare căsuţă); prin ridicarea sau coborîrea locaşului mobil, acesta aduce suveica cu firul, de bătătură de culoarea necesară în spaţiul de bătaie al braţului de lovire. Numărul maxim de suveici cu cari războiul poate să funcţioneze e egal cu suma căsuţelor, minus una. La războaiele cu mecanism de alternare a suveicilor la ambele capete ale vatalei, mişcarea locaşului cu căsuţe de la un capăt se efectuează, în general, independent de mişcarea locaşului de la capătul opus (sistemul pic-â-pic). Se folosesc şi mecanisme cu interdependenţă între mişcările locaşurilor ambelor capete. Schema unui rulou cu 18 cartele, pentru mecanisme de alternare a suveicilor (la raportul de culori: 12 fire cenuşii, 6 fire roşii, 12 fire albe şi 6 fire albastre) Cartela M 1 2 3 4M Căsuţe Firele de bătătura Culorile 1 OO- • • O I 1 2 Cenuşiu 2 O • • • • O I 3 4 Cenuşiu 3 o- • * • o I 5 6 Cenuşiu 4 o- • • • o I 1 8 Cenuşiu 5 o • • • • o I 9 10 Cenuşiu 6 O. • • • o I 11 12 Cenuşiu 7 O- • o • o iii 13 14 Roşu 8 o- • • • o III 15 16 Roşu 9 o- • • • o III 17 18 Roşu 10 o- • • • o IV 19 20 Alb 11 o- • • • o IV 21 22 Alb 12 o- • • • o IV 23 24 Alb 13 o- • • • o IV 25 26 Alb 14 o. • • • o IV 27 28 Alb 15 o- • • • o IV 29 30 Alb 16 o- o * • o II 31 32 Albastru 17 o- • • • o II 33 34 Albastru 18 o- • • • o II 35 36 Albastru 1 2 3 4 Mecanismul de alternare a suveicilor poate fi cu schimbarea consecutivă a două suveici (căsuţe) vecine, sau cu schimbare în salturi a suveicilor cari nu sînt vecine (adică după o suveică poate fi adusă în lucru o altă suveică, sărind una sau mai multe suveici, într-o ordine stabilităîn prealabil). Deplasarea locaşurilor poate fi verticalăsau circulară, iar ordinea de alter-nare’se face după oschemă transpusă în patron şi în cartele; car-teleleseasamblează într-un rulou (v. schema) care funcţionează după principiul mecanismelor cu iţe(ratie-ră) şi al mecanismului Jacquard (v. Patron; Ratieră; Jacquard, mecanism ~). Alternarea suveicii cu mecanisme cu mişcare verticală a căsuţelor se foloseşte, în general, la războaiele grele; la războaiele uşoare, cari funcţionează cu viteză mare, se folosesc, de obicei, meca-nisme-revolver Mecanismul pentru alternarea suveicilor poate acţiona prin comandă cu platine sau cu comandă CU excentrice. ^ Mecanism pentru alternarea suveicilor, cu Un mecanism CU CO- comanda prin platine, mandă prin platine cuprinde următoarele părţi (v. fig. V): o camă 1, care poate să apese asupra unei pîrghii cu două braţe 2 şi 3; o bară verticală4, care se leagă de pîrghia cu două braţe; un cuţit 5 al platinelor, care e fixat de bara 4 şi care execută curse Război de ţesut 93 Război de ţesut de ridicare şi coborîre; un număr de platine6, egal cu numărul căsuţelor suveicilor, cari pot fi împinse sau nu de cartela unei ratiere, pentru a fi sau nu agăţate şi deplasate de cuţitul 5; un bulon 7 leagă capătul cu culisă 8 al platinei de o pîrghie 9, legată de piciorul locaşului cu căsuţe 10, care e astfel antrenat de platina agăţată de cuţitul 5; o pîrghie 1, cu patru trepte la unul dintre capete, care fixează la o anumită înălţime piciorul 10 al locaşului căsuţelor, atunci cînd aceeaşi suveică trebuie să depună mai multe fire de bătătură fără întrerupere; o pîrghie 9, care are la un capăt o culisă, e legată la celălalt capăt cu un resort de pîrghia 11; o pîrghie 12, terminată cu o rolă, care ajunge în contact cu un adaus 13 al platinei, şi care serveşte la eliberarea piciorului locaşului cu căsuţe; un buton de manivelă 14, o bielă 15, şi o roată dinţată 16, care transmite unui cilindru cu rulou 17, cu cartele, de pe bara 18, o mişcare pendulară, prin intermediul pîrghiilor articulate 19 şi 20. Ordinea de numărare a căsuţelor şi a suveicilor e de sus în jos (indicaţiile I, II, III, IV, din schemă).între desenul ţesăturii vărgate, modul de construcţie al cartelelor şi funcţionarea acestui mecanism există o anumită relaţie. De exemplu, în cazul unei ţesături vărgate în patru culori, raportul de alternare e: 12 fire de bătătură cenuşii din suveica (I), 6 fire de bătătură roşii din suveica (III), 12 fire de bătătură albe din suveica (IV) şi 6 fire de bătătură albastre din suveica (II). Mişcarea căsuţelor se efectuează în ordinea I, III, IV, II, pentru a evita trecerea de la suveica (I) la (IV) şi a elimina vibraţii în funcţionarea războiului; această alternare se asigură cu un mecanism tip ratieră (v.), simplificat, la care o cartelă din rulou deserveşte două fire succesive de bătătură. Cartela (v. schema) are plinuri (.) sau goluri (o) dispuse pe una dintre cele patru coloane verticale, corespunzătoare celor patru platine. Perforaţiile marginale (coloanele M) ale fiecărei cartele servesc la mişcarea ruloului pe cilindrul 17, care are ţepuşe de ghidare. Pecoloa-na 1 se găsesc golurile şi plinurile cari comandă platina corespunzătoare suveicii I, iar pe coloana 2, golurile şi plinurile cari comandă platina corespunzătoare suveicii (II), etc. La o serie de fire de acelaşi fel de bătătură se perforează numai prima cartelă. Mecanismul de alternare a suveicilor, folosit la războaiele de lîna (late şi mijlocii), cuprinde (v. fig. VI): două roţi 1 şi 2, cu sectoare dinţate; o roată dinţată 3, intermediară, mobilă, care, datorită pîrghiei 4, se angrenează alternativ cu roţile 1 şi 2; o pîrghie cu funcţiune şi de bielă 5, care transformă mişcarea de rotaţie a roţii 3 în mişcare de trans- laţie şi o transmite barei 6 şi sistemului format de inelul 7 şi roata 8; un lanţ 9, cu un capăt fixat de bara 6, trece peste roata conducătoare oscilantă 8, peste roţile conducătoare fixe 10, 11, 12 şi 13 şi se leagă de piciorul 14 al căsuţelor 15. Prin aceasta, piciorul căsuţelor se deplasează, aducînd o suveică nouă în dreptul rostului. Modul de acţionare al căsuţelor e determinat de construcţia lanţului cu cartele 16, care diferă după felul ţesăturii, ghidat de prisma 17. Sin. Mecanism de schimbare a suveicilor. Mecanismul de întins ţesătura în lăţime: Mecanism care serveşte la întinderea ţesăturii în lăţime, în apropiere de traversa de piept, cu o forţă care depinde de întinderea urzelii, de felul desenului, etc., pentru a combate tendinţa de contracţiune a ţesăturii şi de abatere de la poziţia paralelă a firelor marginale din urzeală. Acest mecanism cuprinde (v. fig. Vil): circa zece discuri mici, roti- , ; s? u VI. Mecanism pentru alternarea suveicilor Ia războaiele de lîna, sovietice. VII. Mecanism de întins ţesătura în lăţime (tindeche). a) detaliu. toare, 1, şi cu ace pe margini, paralele, înclinate, cari sînt dispuse excentric pe acelaşi ax orizontal şi cu cari se prinde ţesătura, cîte unul de fiecare parte, în apropiere de gura ţesăturii; un capac 2, care uneori poate lipsi; un suport, care fixează mecanismul pe şasiul războiului, şi care e format dintr-o pîrghie 3, o piuliţă 4 şi buloane de fixare. Sin. Tindeche. Mecanismele organice speciale ale războiului de ţesut servesc la producerea unor efecte calitative asupra produselor ţesute (de ex,: mecanisme pentru mai multe suveici, folosind în special la prelucrarea ţesăturilor cu fire în mai multe culori; mecanisme speciale pentru formarea buclelor la pluşuri, cratifele, imitaţie de blănuri ţesute, unele stofe de mobilă, ţesături buclate, prosoape, etc.; mecanisme pentru obţinerea unor desene mari în ţesătură (Jacquard, Verdal), sau pentru scrierea marginilor ţesăturii; mecanisme pentru alegerea automată a firului de bătătură care urmează să fie integrat în ţesătură după o staţionare a maşinii, etc.). Mecanismele de automatizare şi control ale războiului de ţesut servesc la automatizarea alimentării cu fire de bătătură a războiului automat, fără întreruperea procesului tehnologic al ţeserii, sau la controlul automat al unor operaţii ale procesului. Se deosebesc: mecanismul controlor al rostului, care controlează firul de bătătură în rost şi semnalează lipsa acestuia; mecanismul controlor al suveicii, care controlează ţeava din suveică şi semnalează terminarea firului de pe ţeavă; mecanismul pregătitor, care, sub influenţa semnalizărilor unui mecanism controlor, pregăteşte condiţiile necesare pentru intrarea în funcţiune a mecanismului schimbător; mecanismul schimbător, care înlocuieşte ţeava fără fir, cu alta, plină cu fir; mecanismul protector al suveicii, care împiedică mecanismul schimbător să înlocuiască ţeava goală, cînd suveica nu ocupă încă poziţia normală în căsuţă; mecanismul protector al ţesăturii, care previne producerea de defecte în ţesătură, în timpul înlocuirii ţevii goale; mecanismul de deservire (magazie de alimentare), care înmagazinează şi aduce ţevile cu fir de bătătură la mecanismul schimbător; mecanismul de regularizare a uniformităţii ţeserii, numit şi regulator. Război de ţâsut 94 Război dâ ţâsut viu. Mecanism cu furculiţa, pentru controlul existenţei bătăturii în rost. Mecanismul controlor al existenţei firului de bâtâturâ în rost, numit şi mecanism cu furculiţa, funcţionează ca furculiţa războaielor mecanizate obişnuite (v. mai jos, Război mecanizat). Mişcarea furculiţei e sincronizată cu mişcarea arborelui secundar al războiului şi cu cea a vatalei. *5 w 8 3 /7; Schema de funcţionare a mecanismului cu furculiţă e următoarea (v. fig. VIII): cama 1 a furculiţei, care e fixată pe arborele secundar 2 al răz-boiului.transmite ciocului mobil al ciocănelului furculiţei 3 — la fiecare bătaie a vatalei — o mişcare de oscilaţie în jurul axului 7, prin intermediul unui călcător 5 şi al unei pîrghii cu două braţe 6, care oscilează în jurul axei axului 7; pîrghia 8 e legată de traversa de piept 9, prin intermediul unui suport 10, şi se poate deplasa longitudinal, în ambele sensuri; ciocul 11 al furculiţei 12 tinde (datorită centrului de greutate deplasat al furculiţei) să se sprijine pe suprafaţa ciocului mobil al ciocănelului 3; gheara 13 a furculiţei are trei dinţi îndoiţi la capete (în poziţie perpendiculară pe suprafaţa ţesăturii) şi tinde să intre, printr-un grătar montat pe vatală, între spată şi căsuţa suveicii; firul de bătătură 13v tras prin rost, opreşte pătrunderea furculiţei prin grătar, făcînd-o să oscileze în jurul axului 14, şi să ridice ciocul 11 deasupra ciocănelului 3. Cînd însă firul de bătătură (rupt sau terminat) lipseşte în rost, gheara furculiţei pătrunde în grătar, ciocul 11 coboară, ciocul mobil al ciocănelului 3 prinde ciocul furculiţei şi deplasează furculiţa spre traversa de piept 9, iar capul 15 al pîrghiei 8 determină pîrghiacu două braţe 16să oscilezeîn jurul axului 17; capul inferior al pîrghiei cu două braţe apasă cu bulonul J8asupra pîrghiei 19 şi axul 17, care e legat rigid de pîrghia 19, se roteşte şi comandă mecanismul de înlocuire a ţevii, mişcarea de intrare în poziţia de lucru; totodată, degetul 20 al pîrghiei 16 scoate din funcţiune clichetul 21 şi contraclichetul 22, pentru ca regulatorul să libereze ţesătura. După semnalarea lipsei de fir în rost (prin schimbarea poziţiei furculiţei), suveica mai efectuează cîteva curse în gol, pînă la înlocuirea ţevii, iar regulatorul de ţesătură îşi încetează funcţionarea, evitînd astfel formarea defectelor de ţesere (răritură în ţesătură). — Momentul punerii în funcţiune a mecanismului de alimentare cu ţeavă plină cu fir de bătătură e determinat atît de profilul, cît şi de modul de montare a camei 1. Profilul camei asigură ciocănelului 3 un ciclu de mişcări compus din următorii patru timpi; mişcarea spre traversa de piept, faza de repaus la traversa de piept, întoarcerea spre vatală şi faza de repaus al ciocănelului ia vatală. La mişcarea ciocănelului spre vatală, cama se roteşte cu un unghi mai mic decît la mişcarea ciocănelului spre traversa de piept. Mecanismul controlor al suveicii serveşte la semnalarea cu anticipaţie a terminării firului de bătătură de pe ţeavă, eliminînd posibilitatea întreruperii firului în rost, şi prevenind formarea defectelor de ţesere (de ex. rări-tura în ţesătură, datorită pierderii capului firului din ţeava precedentă), ceea ce e foarte important la fabricarea ţesăturilor de calitate superioară, de lînă şi de mătase. Mecanismul controlor al suveicii face însă ca pe tubul ţevii să rămînă cîteva spire de fire, cu cari cantitatea de deşeuri de bătătură creşte, în medie, la 2%, această cantitate depinzînd de principiul de funcţionare şi de exactitatea reglării mecanismului. După principiul de funcţionare, mecanismele controloare cu palpator pot fi stereomecanice (cele mai răspîndite) sau electrice; ultimele au nevoie, pentru ţevile de bătătură, de tuburi speciale şi de o instalaţie electrică de joasă tensiune. Sin. Mecanism controlor cu palpator. Mecanismele stereomecanice cu palpator pot funcţiona cum urmează: prin palparea spaţiului liber dintre peretele suveicii şi spirele de pe ţeavă, şi aducerea în faza de acţionare a mecanismului schimbător, cînd spaţiul măsurat atinge o anumită limită; palparea razei (sau a diametrului) de înfăşurare a ţevii şi aducerea în faza de acţionare a mecanismului schimbător, atunci cînd raza (sau diametrul) înfăşurării cu fir scade sub o anumită limită; pătrunderea ghearei palpatorului, în tubul ţevii, după ce trece prin stratul de spire rămase pe ţeavă; diferenţa dintre coeficienţii de frecare între gheara palpatorului şi a stratului de spire, de o parte, şi între gheara palpatorului şi suprafaţa tubului de altă parte (palpatorul, atin-gînd^tubul ţevii golite de fir, alunecă şi se abate, acţionînd astfel asupra mecanismului schimbător). Mecanismul stereomecan ic cu palpator, care funcţionează prin palparea spaţiului liber dintre suveică şi spire, folosit frecvent la războaiele automate H, de construcţie sovietică, funcţionează astfel (v. fig. IX): La apropierea vatalei de gura ţesăturii, capătul rotunjit al palpatorului 1 trece prin deschiderile practicate în pereţii frontali ai căsuţei şi ai suveicii, atingînd ţeava din suveică la fiecare bătaie a vatalei. La terminarea firului de pe ţeavă, adîncimea de pătrundere a palpatorului devine maximă şi, ca urmare, şurubul de reglare 7 e presat de peretele din faţă al suveicii, pîrghia 11 se roteşte în jurul axului 12, cîrligul 8 împinge pîrghia 11, capătul 13 al furcii 14 se ridică şi saltă pîrghia 15, iar pîrghia 16 transmite axului de comandă a mecanismului 17 (care pregăteşte intrarea în funcţiune a mecanismului schimbător) o mişcare de rotaţie. După înlocuirea ţevii, întregul sistem revine în poziţia iniţială, prin acţiunea arcurilor. Funcţionarea mecanismului e sincronizată cu mişcarea arborelui secundar 18, a camei furculiţei războiului 19 şi a pîrghiilor 20 şi 21, cari acţionează asupra ciocănelului furculiţei. La războiul* automat cu palpator, rolul furculiţei consistă în oprirea maşinii, cînd firul de bătătură lipseşte din rost (rupere, ieşirea suveicii din rost, etc.). Mecanismul stereomecanic cu palpator, care funcţionează prin pătrunderea ghearei palpatorului într-un orificiu lateral din tubul ţevii, cuprinde (v. fig. X): o pîrghie 1, care oscilează în jurul unui ax2, susţinut de peretele din spate al căsuţei suveicii, se articulează cu o placă verticală 3, prelungită cu un palpator conic 4, care are la vîrf o gheară; resortul 5 împinge palpatorul spre ţeava 6ţ IX. Mecanism stereomecanic cu palpator pentru spaţii libere, folosit la războaiele automate H, de construcţie sovietică. Război de ţâsut PS Război de ţesut cînd suveica ajunge în căsuţă şi imprimă pîrghiei 1 o mişcare de oscilaţie; degetul 7, fixat pe o tijă 8, poate fi împins de braţul 9 al pîrghiei 1, cînd palpatorul pătrunde prin ultimele spire şi prin orificiul 10, din tubul de pe care s-a consumat X. Macanism stereomecanic cu palpator cu gheară care pătrunde într-un orificiu din tubul ţevii, opoziţia pentru existenţa firului^pe ţeavă; b) poziţia fără fir pe ţeavă. firul de bătătură, astfel încît capătul pîrghiei 11, care e articulată cu tija 8, intră în degetul 12 al pîrghiei 13, care pune în mişcare mecanismul schimbător; o camă 14, fixată pe arborele secundar al războiului, trage în jos un capăt al pîrghiei 1, prin intermediul pîrghiilor 15, 16 şi 17, iar palpatorul 4 se ridică (cînd suveica a părăsit căsuţa în care funcţionează palpatorul). Profilul camei 14 permite coborîrea palpatorului la fiecari două rotaţii ale arborelui principal al războiului. Acest mecanism prezintă avantajul că atît suveica, cît şi căsuţa ei, nu au nevoie de orificii de acces al palpatorului: dezavantajul consistă în construcţia complicată (număr mare de pîrghii) şi în dificultatea reglării. Mecanismul cu palpator alunecător, care funcţionează prin diferenţa dintre coeficienţii de frecare, folosit pe scară mare la războaiele sovietice automate ATS-5 şi ATS-SM, cuprinde (v. fig. XI): o cutie metalică 1, fixată de traversa de piept, X/. Mecanisme stereomecanice, cu palpator alunecător, folosite la războaiele automate ATS-S şi ATS-SM. în care stă liber palpatorul 2, avînd la capăt un ochi 3, cu suprafaţa frontală crestată (pentru contactul cu firele de pe ţeavă); un resort 4, care e legat cu un capăt de palpator, iar cu celălalt capăt, de cutia 1, şi care împinge palpatorul spre vatală; o tijă 5, care e articulată cu palpatorul 2 şi cu o pîrghie în cot oscilantă 6. La mişcarea vatalei spre gura ţesăturii, ochiul 3 al palpatorului se reazemă pe ţeavă, depla-sîndu-se aproximativ vertical în cutia 1, iar arcul 4se destinde; crestăturile de pe suprafaţa ochiului 3 menţin palpatorul în poziţie verticală (datorită contactului cu firele) şi nu lasă .tija 5 să se deplaseze. La terminarea firului de bătătură, ochiul palpatorului alunecă pe tub, se abate puţin şi, prin flambare, palpatorul împinge tija 5 lateral, iar pîrghia cotită 6 oscilează; ciocănelul furculiţei, care se reazemă de braţul superior al pîrghiei 6, transmite mişcarea la mecanismul schimbător. Experienţele efectuate la Institutul de cercetări textile din Ivanovo au stabilit că mecanismul cu palpator alunecător dă cele mai bune rezultate (deşeuri puţine, construcţie uşoară şi funcţionare sigură), cu condiţia ca tuburile să fie confecţionate din mase plastice. Mecanismul controlor cu palpator electric se bazează pe principiu! închiderii circuitului electric ai unui electromagnet, la terminarea firului de bătătură, datorită contactului cu un inel de cupru situat pe tubul ţevii, sub spire. Mecanismul se fixează pe traverse de piept, şi, pentru a avea acces la ţeavă, în peretele căsuţei şi al suveicii e practicat cîte. un orificiu. Schema de funcţionare a mecanismului cu palpator electric e următoarea (v. fig. XII): conductoarele 1 de curent electric trec la elec-tromagnetul 2, prin tuburi închise la capete şi aşezate într-un corp de ebonită 3; o cutie de aluminiu 4, care protejează tuburile cu conductoare, e montată cu joc într-o bucea 5, iar o pîrghie Oscilantă 6, in x//. Mecanism controlor, cu palpator electric, legătură cu pîrghia 8, poate fi atrasă sau respinsă de electromagnet, după cum circuitul e închis (cînd firul de pe ţeavă s-a terminat) sau deschis; cînd unul dintre capetele 7 ale acestei pîrghii e atras, capătul opus coboară şi intră în zona de acţionare a ciocănelului furculiţei şi acţionează indirect asupra axului de comandă 9 a! mecanismului pregătitor. Tensiunea maximă admisibilă din reţea e de 25 V. Mecanismele cu palpatoare electrice sînt mai sensibile şi produc deşeuri de bătătură mai puţine decît cele stereomecanice. Dezavantaje: pericol de incendiu şi necesitatea instalaţiei electrice cu tensiune joasă. Mecanismul de oprire automata, la deranjarea mersului suveicii, serveşte la oprirea războiului, cînd suveica rămîne imobilă în rost sau cînd sare pe o traiectorie lăturalnică. Mecanismul cuprinde (v. fig. XIII): o pîrghie îndoită 1, care oscilează în jurul unui bolţ 2, fixat de vatală; o placă opritoare 3, care alunecă pe un plan fix şi care are la un capăt o culisă 4, iar la capătul opus are un cui 6; un cui 5, fixat de peretele războiului, care pătrunde în culisa 4; o limbă mobilă 7, situată în peretele din spate al căsuţei suveicii şi care se deplasează în afară, cînd suveica intră în căsuţă, împingînd prin aceasta (spre stînga) un cap al pîrghiei îndoite 1, şi ridicînd capătul opus al aceleiaşi pîrghii, pentru a lăsa vatala să-şi continue cursa; un resort 8, care ţine un capăt al pîrghiei 1 în contact cu limba elastică 7; o pîrghie cu manetă 9 care, prin deplasare, mută cureaua de pe roata de curea liberă pe cea fixă (şi invers) — şi, simultan, Război de ţesut 96 Război de ţâsut frînează sau liberează roata de curea fixă. 10, prin intermediul unei pîrghii 11. Cînd suveica rămîne imobilă în rost sau cînd iese din urzeală, pîrghia 1 păstrează contactul cu ea, datorită resortului 8, capătul opus al pîrghiei 1 intră sub ciocul 12, şi, prin mişcarea vatalei, cu care pîrghia 1 esolidarizată prin bolţul2, deplasează brusc placa 3, în sensul săgeţii din figură. 'Astfel, cuiul 6 împinge pîrghia 9 în punctul de oprire, care mută cureaua pe roata liberă, iar frîna 13 opreşte rotirea roţii de curea fixe 10, prin intermediul pîrghiei 11, Acest mecanism de oprire se foloseşte la războaiele cu maximum 180 rot/min; la războaiele cu viteze j şj jf) pîrghii; 2) spin (bolţ); 3) placă oprimai mari, cum sînt toare; 4) culisă; 5 şi 6) cuie; 7) limbă mobilă; cele CU căsuţe-revol- g) resort; 9) pîrghie de comandă (sabie); 10) roa-ver, etc., se folosesc fjx£. 12) cioc; 13) frîna; 14) căsuţa suveicii ; mecanisme CU spată j ^ suveică; 16) patul vatalei; 17) piciorul vatalei. mobilă. Mecanisme de oprire automata, la întreruperea firelor: Mecanisme cari servesc la oprirea războiului, cînd se întrerupe un fir de bătătură sau de urzeală, pentru a restabili continuitatea firului (de ex. prin înnodare) şi a evita defectele în ţesătură. Mecanismul de oprire la întreruperea firelor de bătătură cuprinde (v. fig. X/V): o furculiţă 1 cu cioc 2, situată la o margine a gurii ţesăturii, care oscilează în jurul unui ax 4 şi ai cărei dinţi pătrund printre dinţii unui grătar fixat la o prelungire a spatei 3; pîrghia 5 cu axul 4, ca e e articulată cu placa de comandă 6, de pe traversa din faţă; un ciocan cu călcîi opritor 7, situat sub ciocul 2 al furculiţei, care e susţinut de o pîrghie cu două braţe 8 şi 9, oscilantă în jurul axului 15; o camă 10, solidară cu arborele secundar 11 al războiului, care produce os-cilaţiaciocanului 7 — cu ajutorul pîrghiei 8-9 — la fiecare pereche de fire de bătătură trase prin rost; o pîrghie cu manetă 12. La intrarea în rost, suveica depune întîi firul deasupra furculiţei; sub acţiunea tensiunii firului, furculiţa 1 se apleacă, astfel încît ciocul 2 se ridică şi lasă liberă mişcarea de oscilaţie a ciocanului 7, ceea ce corespunde funcţionării normale a războiului. Cînd firul de bătătură s-a rupt sau cînd ţeava de bătătură şi-a terminat re» zerva de fir, suveica intră în rost fără să depună fir deasupra furculiţei — şi atunci braţul furculiţei terminat cu ciocul 2 cade, agaţă şi opreşte brusc călcîiul opritor al ciocanului 7; astfel, pîrghia 5 e trasă înainte (v, săgeata din figură), iar pîrghia cu manetă 12 ajunge în poziţia de repaus şi opreşte războiul. Cama 10 se reglează cu mare precizie, pentru a asigura sincronizarea mişcării vatalei cu mişcarea ciocanului opritor 7. Dinţii furculiţei trebuie să nu se frece de dinţii grătarului şi să nu pătrundă prea adînc în grătar (3---5 mm); dimensiunile şi mobilitatea la oscilaţie a furculiţei depind de fineţea bătăturii (gradul de subţirime al firului) şi de mărimea războiului. Mecanismul de oprire la întreruperea firelor de urzeală cuprinde (v. fig. XV): două pînă la patru vergele 1, din lamă dublată prin îndoire în formă de U, dinţate la marginea supe- rioară, aşezate paralel cu fusceii (aproximativ în dreptul acestora); un număr de lamele 2 (c ă I ă r e ţ i), egal i cu numărul firelor de urzeală, cari se pot sprijini pe vergelele 1 şi cari au cîte un ochi 3 la partea lor inferioară, prin care trece un fir de urzeală; cîte o lamă metalică 4 pentru fiecare vergea dublă 1, care execută o cursă în îndoitura vergelelor şi în direcţia de mişcare a suveicii, la fiecare bătaie a vatalei. în timpul funcţionării normale a războiului, călăreţii 2 stau deasupra vergelelor 1, susţinuţi de firele de urzeală cari îi străbat, iar lamele mobile 4 se mişcă liber lateral. Cînd se rupe un fir de urzeală, călăreţul respectiv (care nu mai e sprijinit) cade între dinţii vergelei 1 şi împiedică deplasarea laterală a lamei mobile 4, iar frînarea produsă se transmite mecanismului de oprire a războiului, prin intermediul unui sistem de pîrghii. — Războaiele Jacquard perfecţionate au mecanisme de oprire automată atît la ruperea firelor de urzeală, cît şi la ruperea sforilor dispozitivului Jacquard. Principiul lor de funcţionare e similar celui descris mai sus. Mecanismul schimbător cuprinde un percutor legat indirect de furculiţa sau de palpatorul care semnalează momentul de înlocuire a ţevii, şi cu mecanismul de deservire (magazia) în care se găseşte rezerva de ţevi de bătătură. El poate fi cu mişcare dependentă sau cu mişcare independentă de vatală. Mecanismul cu mişcare dependentă de vatală poate fi montat în unul din modurile următoare: percutorul şi magazia sînt montate pe partea mobilă a războiului, iar ţeava înlocuitoare e aşezată în prealabil sub percutor (sistemul cel mai răspîndit); percutorul e montat pe partea imobilă a războiului, magazia, pe partea mobilă a războiului, iar ţeava înlocuitoare e aşezată sub percutor (mecanismul schimbător Krînkin); percutorul e montat pe vatală, magazia, pe partea mobilă a războiului, iar ţeava înlocuitoare e adusă sub percutor numai XIV. Mecanism de oprire, la întreruperea firului de bătătură în rost. O furculiţă; 2) ciocul furculiţei; 3) spată; 4) bulon-ax; 5) pîrghie; 6) placă de comandă; 7) ciocan cu călcîi opritor; 8 şi 9) braţe; 10) cama; 11) arbore; 12) pîrghia de comandă cu manetă; Î3) piciorul vatalei; 14) patul vatalei. Râzboî de ţesut 0? Război de ţesut XVI. Schema de funcţionarea mecanismului schimbător, cu mişcarea dependentă de vatală. tn momentul înlocuirii (mecanismul Asafov). Schema de funcţionare a acestor mecanisme e următoarea (v. fig. XVI): capătul 1 a| percutorului 2, care oscilează în jurul axului 3, descrie traiectoria 4; ţeava de bătătura 5, care e în lucru şi esituată în suveica 6, efectuează, odată cu mişcarea vatalei 7, o mişcare cu traiectoria 8; în punctul de întretăiere a traiectoriilor 4 şi 8, percutorul 2 loveşte brusc ţeava plină 9 din magazia de rezervă 10, aducînd-o în locul ţevii goale 5; ţeava parcurge, cu regularitate, la fiecare bătaie a vatalei 7, traiectoria 8, iar capătul 1 al percutorului parcurge traiectoria 4 numai cînd axul de comandă 11 al mecanismului schimbător (printr-o mişcare de rotaţie) aduce furca 12 în dreptul ciocanului 13, fixat de patul 14 al vatalei 7; pîrghiile articulate 15 şi 16, acţionate de ciocanul 13 al vatalei, obligă percutorul 2 să apese asupra ţevii înlocuitoare 9 care, la rîndul ei, presează asupra ţevii la terminarea firului de bătătură 5 din suveică, înlocui nd-o. Axul de oscilaţie 3 al percutorului e fixat, în general, de traversa de piept; ţeava înlocuită cade, prin fundul căsuţei suveicii, într-o ladă situată sub mecanismul schimbător. Mecanismele cu mişcare independentă de vatală (propuse pentru prima dată de inventatorul sovietic P. F. Ivanov) primesc mişcarea de la arborele secundar sau, rareori, de la cel principal al războiului. înlocuirea ţevii începe puţin înainte de ajungerea vatalei în punctul mort de lîngă gura ţesăturii şi se termină la întoarcerea vatalei, cu puţin înainte de ieşirea ei din punctul mort. Schema de funcţionare a unui astfel de mecanism e următoarea (v. fig. XVII): axul de oscilaţie 1 al percutorului 2 e fixat pe traversa de piept, iar braţul 3 al percutorului e articulat cu o tijă 4; pîrghia 5, care e montată liber pe axul 6, fixat de peretele războiului, are un capăt articulat cu tija 4, iar capătul opus oscilează în jurul axului 7; placa 8, care e susţinută de un arc în poziţia de repaus, îşi schimbă poziţia în timpul înlocuirii ţevii; lovitorul 9 de pe discul 10, care e calat pe arborele cotit 11 at războiului, loveşte piesa8, iar pîrghia5se roteşte în jurul axului 6; tija 4 imprimă percutorului 2 rotaţia necesară, iar percutorul apasă asupra ţevii pline 72,efectuînd astfel înlocuirea ţevii goale; un arc 13, aşezat pe axul de oscilaţie 1, şi altul, aşezat pe axul de oscilaţie al piesei 8, readuc mecanismul în poziţia iniţială. Pentru punerea în funcţiune a mecanismului, axul de comandă 14 al acestuia se roteşte sub acţiunea mecanismului controlor al rostului (furculiţă sau palpator) şi împinge tija 15, care coboară piesa 8 în zona de acţiune a lovitorului 9. Mecanismele protectoare, la alimentarea automată cu fir de bătătură a războaielor, sînt obligatorii şi intervin atît în faza de pregătire a funcţionării mecanismului XVII. Mecanism schimbător Damaschin. schimbător, cît şi pentru decuplarea acestuia, cînd suveica ocupă o poziţie greşită în căsuţă. Mecanismele protectoare pot fi: mecanisme cari previn ruperea pieselor războiului şi ale mecanismului schimbător; mecanisme cari previn formarea defectelor în ţesătură. Mecanismul protector al suveicii, folosit la războaiele sovietice automate N, cuprinde (v. fig. XVIII): o pîrghie-cocoş 1, la care unul dintre capete se leagă de axul de comandă 2 al mecanismului schimbător, iar celălalt capăt are o prelungire 3; un braţ 4, care are o prelungire 5 şi un cîrlig 6, şi care e articulat cu pîrghia 1; resortul 7, fixat cu un capăt de cîrligul 6 şi cu celălalt de peretele războiului, e solicitat cînd acul 2 e mişcat de mecanismul controlor, iar capătul pîrghiei 1 se ridică, trăgînd de braţul 4; un deget 8, solidar cu mecanismul protector 9, care poate oscila în jurul axului 10, intră în cleştele format de prelungirile 3 şi 5, efectuînd o mişcare de rotaţie (în sensul acelor unui ceasornic); alt deget 11 al mecanismului protector 9 intră într-o culisă curbată 12, care se reazemă pe un suport fixat pe peretele războiului; alt deget 13 al mecanismului protector, montat într-o bucea conică 14, acţionează asupra degetului 15, care aparţine lovitorului 16 al mecanismului schimbător; axul decomandă 2 şi protectorul 9 intră în funcţiune cînd suveica ocupă o poziţie greşită în căsuţă, şi anume peretele frontal al suveicii acţionează asupra protectorului pe măsură ce vata la 17 înaintează spre gura ţesăturii. Protectorul fiind împins către traversa de piept, degetul 13â apasă asupra degetului 15, izbitorul mecanismului schimbător nu mai întîl-neşte piesa de legătură cu percutorul, iar înlocuirea ţevii de bătătură nu se mai efectuează. Mecanismul protector al ţesăturii se compune dintr-un protector al firului şi din două foarfece, şi anume foarfecele cari taie lîngă suveică firul ţevii de pe care s-a terminat firul de bătătură (pentru a elibera ochiul suveicii) şi foarfecele tin-dechei, cari se montează lîngă marginea ţesăturii şi cari taie la marginea ţesăturii firul de bătătură de pe ţeava nouă şi de pe cea goală, pentru a elimina capetele de fire şi pentru a evita antrenarea lor în rost. Firul vechi e întins (lîngă marginea ţesăturii), pentru a putea fi tăiat cu foarfecele tindechei. Războiul cu mecanismul schimbător avertisat de furculiţă are, în general, o singură pereche de foarfece ale tindechei. Foarfecele pentru tăierea firului lîngă suveică pot fi: cu prinzător de fir pentru reţinerea capătului firului de bătătură tăiat; fără prinzător de fir, rămînînd închise un anumit timp după tăiere, pentru a reţine capătul tăiat; fără prinzător de fir şi fără ca foarfecele să rămînă închise, capătul firului tăiat fiind reţinut de o piesă anexă a foarfecelor, atît timp cît mecanismul protector al suveicii nu acţionează. Foarfecele tindechei taie, la marginea ţesăturii, de o parte firul vechi, care e întins de prinzător, iar de altă parte taie firul nou, care are un capăt reţinut de magazia cu ţevi de bătătură. Ele se montează pe tindechei, aproape de gura ţesăturii, şi pot fi cu acţiune continuă sau cu acţiune intermitentă. — Schema de funcţionare a foarfecelor tindechei cu acţiune continuă (folosite la războiul automat N) e următoarea (v. fig. XIX): un mic cuţit de oţel 1, fixat cu un capăt de tindechea 2, alunecă între două lame cu cîrlig 3, raportate pe o pîrghie 4; un resort 5, care e prins de degetul 6 al pîrghiei de tindeche (printr-un bulon), menţine pîrghia 4 ridicată suveicii,la războiul automat N. 7 Război de ţesut Război de ţâsut xix. Foarfecele tindechei» la războiul automat N, faţă de vatala 7; două limitoare8 şi 9 limitează cursa pîrghiei 4; o piesă-tampon, de piele 10, fixată pe vatală, apasă asupra degetului 6 şi con-strînge lamele 3, împreună cu cuţitaşul 1, să ia poziţia de tăiere a firului (întins); cînd vatala se depărtează de gura ţesăturii, pîrghia 4 revine în poziţia iniţială, sub acţiunea resortului 5. Foarfecele cu acţiune continuă funcţionează la fiecare rotaţie a arborelui principal al războiului, din care cauză se uzează repede şi se dereglează frecvent. — Foarfecele cu acţiune intermitentă intră în funcţiune numai Ia înlocuirea ţevii după terminarea firului şi îşi întrerup funcţionarea după vreo cinci bătăi ale vatalei cu ţeavă nouă. Mecanismul de deservire asigură continuitatea operaţiei de alimentare automată a războiului cu ţevi de bătătură, aducînd ţeava nouă plină sub percutorul mecanismului schimbător. El trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aducă la timp ţeava înlocuitoare sub percutor, şi anume îndată după ce percutorul se întoarce în poziţia iniţială (după înlocuirea ţevii); să întindă uniform capetele firelor de pe ţevile de bătătură pe cari le susţine, pentru asigurarea introducerii normale a firului în suveică (în momentul înlocuirii ţevii); să fie cît mai aproape de căsuţa suveicii, pentru ca ţeava înlocuitoare să parcurgă un drum scurt pînă la suveică, asigurînd astfel o precizie mai mare în funcţionarea mecanismului înlocuitor; să cuprindă un număr cît mai mare de ţevi. Mecanismele de deservire pot fi în formă de ladă, de bandă sau de tobă (revolver). Magazia-ladă cuprinde (v. fig. XX): o cutie cu fundul înclinat 1, pentru circa 200 de ţevi de bătătură 2, în rînduri suprapuse, fixată pe un suport de pe peretele războiului, de aceeaşi parte cu mecanismul schimbător; un canal de trecere 3, prin care ţevi le sînt adusesuccesivsub percutorul 4; o pîrghfe5, care are la capătul inferior un jgheab pentru menţinerea ţevii în poziţie orizontală, sub percutor, şi care se deplasează în momentul percusiu- nii. Capătul firului 7 rr> 2 din ţeava următoare e scos cu ajutorul aerului comprimat trimis prin tubul 6, fiind apoi reţinut şi întins de o perie. Magazia cu banda rulanta cuprinde o bandă cu fălci pentru prinderea port-ţevi-lor cu fir de bătătură. Ea se foloseşte mai rar, deoarece nu asigură întinderea uniformă a capetelor de fire (v. fig. XXI). Magazia-revolver^ asigură întinderea uniformă a firelor şi e cea mai răspîndită. în ea, ţevile cu fir de bătătură sînt dispuse XX. Magazie-ladă. XXI. Magazie cu bandă rulantă. 1) bandă rulantă; 2) falei de prindere; 3) ţeavă de bătătură. circular şi aducerea ţevii sub percutor se face prin rotirea magaziei. Magazia se fixează pe traversa de piept si cuprinde (v. fig. XX//): o bucea 1, pe care sînt montate trei discuri 2, 3 şi 4 şi care se fixează pe fusul 5, solidar cu un suport 6 pe traversa de piept; un număr de maximum 24 de ţevi pline 7, cari se aşază între discul cu clape 2 şi discul de sprijin 3; un buşon 8, situat la capătul fusului 5, pe care se înfăşoară capetele firelor de pe ţevi, întinse între discul cu clape 2 şi discul conducător 4. în faza de percu-siune, magazia efectuează o mişcare de rotaţie, cu un unghi corespunzător distanţei dintre două ţevi vecine. Mecanismul de regularizare serveşte la uniformizarea mişcării de desfăşurare a urzelii de pe sulul de urzeală sau a mişcării de înfăşurare a ţesăturii pe sulul respectiv al războiului, comandat de grosimea firului de bătătură, de vatală, etc. Regulatorul primeşte o impulsie de la vatală, de la arborele războiului sau de la traversa de spate — şi provoacă rotirea unui sistem de roţi dinţate, şi (prin acestea) a sulului de urzeală sau de ţesătură (sau cu cilindrul trăgător aspru de lîngă sulul de ţesătură). Se deosebesc: regulator pozitiv pentru urzeală, care, la fiecare bătaie a vatalei, provoacă o desfăşurare a unei cantităţi constante de urzeală, chiar dacă suveica nu depune bătătură în rost; regulator negativ pentru urzeală, care provoacă o înaintare a acesteia numai cînd firul din rost exercită o apăsare asupra spatei (regulatorul acţionează numai cînd suveica a depus fir); regulator pozitiv pentru ţesătură, care provoacă o înfăşurare a ţesăturii, cu cantităţi constante, după fiecare bătaie a vatalei, indiferent dacă suveica a depus sau nu a depus bătătură în rost; regulator negativ pentru ţesătură, care provoacă o înfăşurare pe sul, numai în cazul cînd suveica a depus fir de bătătură în rost; regulator compensator pentru ţesătură, care provoacă o înaintare a acesteia, periodic, după un anumit număr de bătăi ale vatalei, în care scop spata e fixată elastic în vatală cu arcuri. Sin. Regulatorul războiului. Un regulator pozitiv pentru urzeala, acţionat de axul principal al războiului, cuprinde (v. fig. XXIII): un buton de manivelă 1, acţionat de arborele principal 2 al războiului, care transmite mişcarea— prin biela 3 şi tija cu culisă 4, printr-un mecanism cu clichet îm-pingător 5 şi cu clichet opritor 6, printr-o roată cu dinţi de ferestrău 7, printr-un angrenaj de două roţ: conice 7' şi 8', una pe axul roţii 7 şi alta pe un ax 8 şi printr-un melc 9, la o roată melcată 10, care e solidară cu sulul de urzeală 11; un cilindru palpator 12 care obligă tija 13 şi tija 14 să se deplaseze treptat şi să reducă, prin aceasta, atît cursa culisei tijei cu culisă 4, cît şi influenţa prin tija 14 asupra cursei clichetelor 5 şi 6 (pe măsură ce sulul 77 se goleşte, oscilaţia roţii împingătoare se reduce, iar sulul se învîrteşte cu un unghi mai mare, menţinînd XXIII. Regulator pozitiv pentru urzeală Război de ţesut 00 Războî de ţesut o desfăşurare constantă a urzelii); un sistem de pîrghii (eventual de sfori), cu care clichetele 5 şi 6 pot fi scoase din dinţii roţii 7, cînd e necesar să se destindă urzeala, de exemplu pentru căutarea fireior rupte; un şurub 15, cu care se poate mări sau se poate micşora braţul 16 al butonului de manivela 1, pentru modificarea desimii ţesăturii (mărind deplasarea tijei 14, desfăşurarea urzelii creşte, iar desimea ţesăturii scade). Un regulator negativ pentru urzeala, care se foloseşte la războiul cu doi arbori, cuprinde (v. fig. XX/V): o pîrghie 1, cu punct de oscilaţie intermediar, pe un cap al căreia acţionează traversa de spate 2, în faza în care ea ridică urzeala (după bătaia vatalei); o tijă 3, de care e fixat un nas 4, şi care e antrenată în mişcare de capătul pîrghiei 1\ o pîrghie 5, care se deplasează cînd nasul 4 se ridică (capătul ei drept coboară, cînd capătul stîng se ridică) şi împinge în jos tija 6, de capătul căreia efixatclichetul 7, care intrăîn dinţii roţii 8; un arbore9, pe care e fixată roata 8, care se învîrteşte cu un unghi corespunzător unui dinte sau la doi dinţi, de cîte ori clichetul 7 acţionează asupra roţii 8; un melc 10, care se roteşte odată cu arborele 9, antrenînd în mişcare de rotaţie o roată melcată 11, solidarizată cu sulul urzelii 12; un ansamblu format din tija 13, pîrghia 14, tija 15 şi dintr-o verigă 16, fixată de tija 15, care serveşte la scoaterea clichetului 7 în faza de pregătire a ciclului pentru firul următor de bătătură, şi care e acţionat de vatală în perioada de întoarcere. Rotirea (desfăşurarea sulului de urzeală) e condiţionată de deplasarea în jos a traversei de spate 2, care se face numai dacă spata întîlneşte bătătura depusă în rost. Un regulator pozitiv pentru ţesătură cuprinde (v. fig. XXV): un cilindru trăgător aspru 1, care are ia un capăt o roată frontală 2, dispusă în afara peretelui lateral al războiului ; două roţi dinţate, calate pe un ax comun, dintre cari^ una e mai mică 3, şi se angrenează cu roata 2, iar cealaltă 4 e o roată de schimb, care serveşte la modificarea desi-mji^ ţesăturii în bătătură; roata dinţată 5, angrenată cu roata de schimb 4, dinţi de ferestrău 6, care, articulat la pîrghia 7', oscilantă la capătul de sus, se roteşte cu un unghi oarecare la fiecare bătaie a vatalei şi astfel acţionează roata 4; un bulon 8, care poate fi deplasat în sus sau în jos în culisa pîrghiei oscilante 7' şi e legat cu vatala, pentru modificarea desimii ţesăturii; un clichet9, care împiedică rotirea discului dinţat 6 în sens contrar şi care e în legătură cu un mîner de săltare 10, pentru eliminarea firelor bătute greşit. Regulatorul primeşte mişcarea de la vatală şi, la fiecare bătaie a acesteia, asigură o înfăşurare constantă de ţesătură pe cilindrul trăgător aspru, de pe care se înfăşoară apoi pe sul. Regulatorul negativ pentru tesâturâ poate fi: cu acţiune indirectă (cel mai răspîndit), în care caz acţionează asupra cilindrului trăgător aspru, iar nu asupra sulului de ţesătură, sau cu acţiune directă (foarte puţin răspîndit), în care caz acţionează direct asupra sulului de ţesătură. Un regulator negativ, cu acţiune indirectă cuprinde (v. fig. XXV/): o pîrghie de sprijin 1, cu o greutate de reglare 2, oscilantă în jurul unui ax 3, şi de care e articulat un clichet împingător4; o roată de clichet 5, care e împinsă cu 1—3 dinţi de limba4, de cîte ori vatala îndeasă un fir de bătătură; o roată 6, sol idară cu roata 5, care transmite mişcarea la o roată de schimb 7; un cilindru trăgător aspru 8, acţionat de o roată calată pe axul roţii de schimb 7, care transportă tesătura 9 si o cedează cilin- XXVI. Regulator negativ pentru ţesătură, cu acţiune indirectă. XXV. Regulator pozitiv pentru ţesătură. şi solidarizată sub acţiunea cu un disc cu clichetului 7, drului conducător 10, antrenat prin fricţiune, pentru a fi înfăşurată mai departe pe sulul de ţesătură II, în contact cu sulul aspru 8; cîteva clichete 12, cari împiedică rotirea înapoi a roţii 5; un bulon 13 legat cu vatala, de care se izbeşte pîrghia de sprijin 1, cînd vatala 14 se întoarce spre iţe (dacă firul de bătătură lipseşte din rost, ţesătura nu se produce şi mecanismul rămîne nemişcat). Pentru ca acest regulator să intre în funcţiune, spata trebuie să fie în contact cu un fir de bătătură, pe care suveica îl depune în rost. Din punctul de vedere al construcţiei, regulatoru I negativ cu acţiune directă se deosebeşte de cel cu acţiune indirectă prin faptul că lucrează fără cilindru trăgător aspru şi că are o greutate mobilă care se deplasează pe măsură ce diametrul sulului creşte, pentru menţinerea unei înfăşurări constante. La acest regulator se reglează, deci, forţa împingătoare care se exercită asupra limbii. Regulatorul compensator intră în funcţiune după o deplasare suficientă a spatei, cauzată de un număr oarecare de fire de bătătură îndesate. El cuprinde (v. fig. XXVII): o greutate 1, fixată pe capătul unei tije verticale 2, care e legată de rama de susţinere a spatei 3; o pîrghie cu braţe 4, care poate fi împinsă de tija 2, cînd spata întîlneşte un fir de bătătură în rost, — şi acţionează asupra unei roţi deînclichetare(roată-stea) 5, prin intermediul unui braţosci!ant6, al unei tije7,alunui braţ basculant 8 şi al unei tije 9; angrenajele de roţi 10 şi 11 şi 10' şi 11' cari transmit mişcarea roţii 5 la melcul 12 şi la sulul de ţesătură 16, prin intermediul roţilor 14 şi 15; un cilindru palpator 17 care, prin coborîre (pe măsură ce diametrul sulului creşte), coboară articulaţia tijei 9 cu suportul ciiche-telor împingătoare ale roţii-stea 5, pentru a reduce amplitudinea oscilaţiei tijei 9, şi deci şi a pîrghiei-disc cu clichet şi culisă, realizînd o mişcare diferenţială, care reduce turaţia sulului pe măsură ce el se încarcă cu ţesătură ; un mîner20, care serveşte la desfăşurarea sulului de ţesătură 16, cînd sînt necesare operaţii de control şi de reparaţii» 7* Război de ţesiit 100 Război de teâut Din punctul de vedere al modului de lucru, prezintă importanţă următoarele categorii de XXVIII. Schelet de război mecanizat. războaie: războaiele manuale sau ţărăneşti; războaiele mecanizate, de ţesut plan, neautomate; războaiele mecanizate automate; războaiele de ţesut, circulare; războaiele de ţesut speciale. Război mecanizat plan, neautomat: Război la care mişcările pentru formarea ţesăturii se execută mecanizat, în cicluri regulate şi continue. Războiul mecanizat e construit şi funcţionează pe acelaşi principiu ca războiul ţărănesc, cu diferenţa că mecanizarea fazelor principale ale ţeserii a condus la modificarea unor elemente componente şi la adoptarea unor dispozitive cari asigură o mai mare regularitate a procesului şi o capacitate de producţie mai mare a maşinii. . Scheletul războiului de ţesut clasic se compune din doi pereţi laterali 1, simetrici şi paraleli, solidarizaţi prin barele transversale2, şi din suportul iţelor 3, traversa de piept 4, barele longitudinale 5, cum şi traversa de spate, cînd aceasta e fixă (v. fig. XXVIII). Pe schelet se montează părţile mobile, cari asigură, în principal, mişcarea urzelii pentru înaintarea în război, mişcarea iţelor pentru formarea rostului (v.), mişcarea suveicii pentru depunerea firului de bătătură în rost şi mişcarea vatalei (v.) pentru aducerea firului de bătătură în gu ra ţesătu r i i. Părţ i !e mobile mai importante (v. fig. XXIX) sînt: un arbore rotitor 18, care primeşte mişcarea de Ia un electromotor; arborele secundar, numit şi arborele camelor, 19, care primeşte mişcarea de la arborele principal 18; vatala 13, care se leagă de arborele principal prin două biele şi se sprijină pe picioarele27; iţele5, împreună cu lanţurile, tijele sau sforile de legătură (între ite sau între ite si pedalele 10 şi 11); camele 20, cari apasă, prin intermediul unor role, pe pedalele iţelor, pentru ridicarea şi coborîrea acestora; meca- XXIX, Părţile mobile ale războiului mecanizat. 1) sul de urzeală; 2) frînă cu lanţ; 3) traversă de spate oscilantă; 4) fuscei; 5) iţă; 6) coclete; 7) bara scripetelui; 8 şi 9) frînghie de legătură între iţe; 10 şi 11) pedale; 12) tijă; 13) vatală; 14) spată; 15) traversă de piept; J6) sul de ţesătură; 17) sui aspru (trăgător); 18) arbore principal; 19) axul camelor; 20) camă; 21) piciorul vatalei. nismele războiului, cari asigură pornirea maşinii, efectuarea sincronizată a fazelor de formare a ţesăturii, oprirea automată a maşinii (îndată ce se produc defecţiuni în procesul ţeserii), etc. Războiul mecanizat cuprinde următoarele părţi funcţionale (v. fig XXX): un sul de urzeală 1, care e frînat de un lanţ cu greutatea 2; o traversă de spate 3, fixă sau oscilantă, care întinde şi conduce firele; fuscei i 4, cari separă firele (lipite între ele la încle-ire); iţele 5, cu cocleţii 6, pentru formarea rostului ; o bară a scripeţilor 7, peste cari alunecă frîn-ghiilesau curelele 8 şi 9, cari leagă între ele ramele superioare ale iţelor; o serie de pedale 10 şi 11 cari se leagă de rama inferi-oarăa iţelor, cu ajutorul frînghiilor sau al tijelor 12 acţionate de came; o vatală 13, care susţine spata 14; o traversă de piept 15, care conduce ţesătura pe sulul de ţesătură 16, de care e fixată o roată dinţată încli-chetabilă 17. Desfăşurarea sulului e împiedicată de un clichet opritor 18, care intrăîntredinţii roţii. Pentru producerea ţesăturilor simple se montează pe război un singur sul de urzeală, care se încarcă cu fire ale căror alungiri sînt aproximativ egale. Pentru producerea de ţesături complicate se montează mai multesuluri de urzeală, şi anume în cazurile următoare: cînd ţesătura se face din fire de urzeală a căror fineţe şi alungiresînt diferite (laţesături buclate, pluşate sau tehnice, cum şi la ţesături de lînă, din fire duble* triple, etc.); cînd firele urzelii sînt atît de numeroase, încît nu au loc între flanşele unui singur sul (la ţesături pluşate şi tehnice); cînd se urmăreşte reducerea năvădirilor repetate (la suluri încărcate cu urzeli mai lungi). La războiul cu 2***8 urzeli, sulurile se aşazăja înălţimi diferite, în unu sau în maî; multe plane verticale. în cazul unor ţesături tehnice (v.), cu lăţime excepţional de mare (pînă la 22 m), alimentarea războiului se face cu 4***6 suluri de urzeală aşezate cap la cap, avînd axa longitudinală comună. în ţesătoria Jacquard de covoare, pe lîngă cele două sisteme de fire de urzeală, de natură şi fineţe diferite, se cere XXX. Schema de funcţionare a războiului. Război de ţesut 101 Război de ţesut si un sistem suplementar de fire, necesar pentru formarea desenului; în acest caz, alimentarea cu urzeală a războiului (v. fig- XXX/) se face cu două sau cu mai multe suluri 1 şi 2, montate pe maşină, şi cu mai multe mosoare 3, aşezate pe rastele. La astfel ^ de ţesături, un 5 dispozitiv de întindere 4 asigură circulaţia firelor sub tracţiune, iar un pieptene 5 şi tijele conducătoare 6 repartizează firele urzelilor XXX/. Schema de alimentarea războiului cu mai în direcţia lăţi- mii războiului. multe suluri şi cu bobine de urzeală. Mecanismele principale cari pot fi montate la războiul mecanizat sînt: mecanismele cu iţe (ratiere), cari comandă mişcarea acestora într-o anumită ordine, corespunzătoare cu desenul ţesăturii, şi care rezultă din modul de legarea firelor de bătătură cu firele de urzeală; frînele sau regulatoarele de urzeală şi regulatoarele de ţesătură, cari asigură alimentarea uniformă, continuă şi automată, cu fire de urzeală, după fiecare bătaie a vatalei, cum şi înfăşurarea ţesăturii formate prin îndesarea bătăturii în rost; mecanisme pentru schimbarea suveicii, cari permit tragerea prin rost a firelor de bătătură de o anumită culoare, fără oprirea războiului, după ce anterior s-a lucrat cu fir de bătătură de altă culoare; mecanisme pentru controlul ruperii firelor, cari permit oprirea automată a războiului, cînd se rupe un fir de urzeală sau de bătătură, pentru ca, prin înnodarea la timp a firelor, să se evite producerea defectelor în ţesătură; mecanisme de întins ţesătura în lăţime, şi traverse de spate pentru întinderea elastică a urzelii desfăşurate de pe sul. Război mecanizat plan, automat: Război mecanizat obişnuit, la cares-a asigurat, prin dispozitivespeciale, automatizarea operaţiei de alimentare continuă a războiului cu fir de bătătură. Această noţiune de război automat a devenit uzuală datorită faptului că alimentarea cu fir de bătătură e ultima operaţie care a putut fi practic automatizată, existînd încă alte operaţii, cari nu au putut fi încă automatizate, ca, de exemplu, alimentarea cu fire de urzeală, lichidarea ruperilor firelor de urzeală; războiul mecanizat automat (şi, în general, orice maşină de ţesut cu suveică sau fără suveică) e o maşină cu un nivel de automatizare limitat, datorită specificului procesului tehnologic. Gradul de automatizare al unui război mecanizat automat se exprimă prin numărul de lucrători cari sînt necesari pentru deservirea a 100 de maşini şi depinde de sistemul mecanismului de alimentare cu fir de bătătură. Această operaţie se poate face în două moduri: — prin înlocuirea ţevii din suveica în funcţiune la terminarea firului, cu o ţeavă nouă, plină cu fir de bătătură; < — prin înlocuirea suveicii în funcţiune cu o altă suveică alimentată în prealabil cu o ţeavă plină cu fir de bătătură. *n acest caz, alimentarea se poate face cu sau fără oprirea războiului. Sistemul de alimentare continuă cu fir de bătătură, prin schimbarea suveicii, se caracterizează printr-un grad minim de automatizare, deoarece rezerva de suveici de alimentare e mică, reclamînd un număr mai mare de lucrători încărcători. Sistemul de alimentare cu fir de bătătură prin schimbarea ţevii se pretează la un grad de automatizare maxim, putîn-du-se asigura alimentarea cu ţevi de bătătură din baterii cilindrice, din lădiţe de alimentare de mare capacitate sau Pnn dispozitive UNIFIL, cari asigură ţevuirea direct Ia război Şi asigurarea acestuia cu ţevi pline de bătătură. Mecanismele pentru alimentarea automată cu fir de bătătură pot fi: mecanisme folosite la fabricarea ţesăturilor cu bătătură din fire de aceeaşi calitate şi culoare, şi mecanisme folosite la fabricarea ţesăturilor cu bătătură din fire cu fineţe, torsiuni şi culori diferite. La războaiele automate cari ţes fire de bătătură de aceeaşi culoare, înlocuirea automată a ţevii al cărei fir s-a rupt sau s-a consumat se face, în general, cum urmează (v. fig. XXXII): XXXII. Schema de funcţionare a mecanismului de înlocuire automată a ţevii de bătătură, cînd firele de bătătura sînt de acelaşi fel. o furculiţă 1, care se găseşte în partea stîngă a războiului şi lîngă gura ţesăturii, controlează prezenţa firului de bătătură în rost şi (dacă e cazul) pune în funcţiune mecanismul schimbător; un palpator 2, dispus tot în partea stîngă a războiului, controlează prezenţa firului de bătătură în suveică, în faza în care ea ajunge în căsuţă şi (dacă e cazul) acţionează asupra mecanismului schimbător; un ax 3, care face legătura între fiecare mecanism controlor (cu furculiţă sau cu palpator) şi mecanismul schimbător, execută o mişcare de rotaţie, cînd firul de bătătură lipseşte în rost, datorită ciocanului 4 al furculiţei 1, acţionat de cama furculiţei, care e calată pe arborele secundar al războiului; o pîrghie 5, care e solidarizată cu capătul drept al axului 3 şi cu mecanismul protector 6, deplasează degetul 7 spre vatala 8, cînd axul 3 se roteşte, şi opreşte acţiunea de înlocuire a ţevii consumate, cînd incidental suveica nu a ajuns să ocupe poziţia ei normală în căsuţă; o tijă 9 intră în zona de acţiune a unui izbitor 10, fixat de vatala 8 prin ridicarea ei odată cu mecanismul protector (acţionată de un resort); Ia mişcarea vatalei spre traversa de piept, izbitorul 10 acţionează asupra tijei 9, care atacă un percutor cu două braţe 11, oscilant în jurul unui ax fix 12; percutorul 11 loveşte, cu unul dintre braţele sale, o ţeavă nouă (din magazia de alimentare), care e dispusă sub percutor şi exact deasupra ţevii vechi consumate; ţeava nouă apasă asupra ţevii vechi, o scoate din suveică şi o elimină printr-o fantă din fundul căsuţei, de unde cade într-o ladă de ţevi goale; un arc readuce repede percutorul în poziţia iniţială, pe care acesta o ocupă în timpul cît rostul e alimentat normal cu fir de bătătură, pînă la consumarea ultimilor 5 m de fir de pe ţeava în lucru. La războaiele automate cari ţes fire de bătătură de mai muie culori şi de diferite fineţe sau torsiuni, înlocuirea automată a ţevii al cărei fir s-a rupt sau s-a consumat se face, în general, în modul următor (v. fig. XXXIII): un percutor 1, oscilant în jurul axului 2, loveşte cu izbitorul 4 (fixat de vatală), într-o ţeavă nouă (plină cu fir) pentru introducerea acesteia în suveică; un lovitor 3, articulat cu braţul inferior al percutorului, aduce percutorul în poziţia de acţionare (ca urmare a comenzilor date prin semnalizările unui mecanism controlor); Război de ţesut 102 Război de ţesut un mecanism de deservire 5, cu patru ghidaje duble 5' pentru ţevi pline (pe fiecare ghidaj dublu culisînd ţevi de o anumită XXXIII. Schema de funcţionare a mecanismului de înlocuire automata a ţevii, cînd firele de bătătură sînt de culori diferite, culoare), aduce succesiv ţevile înlocuitoare 6 sub percutor; mecanismul de alternare 8 acţionează placa 7, prin intermediul lanţului cinematic 9, al pîrghiilor 10 şi 11, şi al axului 12; barele profilate 13, acţionate de un număr egal de proeminenţe ale plăcii 7, sînt articulate cu clapetele 14 de la baza fiecărui ghidaj dublu 5 şi pot opri mişcarea ţevilor spre percutor; o camă 15, calată pe arborelesecundar 16 al războiului, imprimă plăcii 17 o oscilaţie, prin intermediul pîrghiilor 18 şi 79şi al tijei 20, cît timp la ţesere rămîne acelaşi fir de bătătură; o tijă 21, care e acţionată de placa 17, la semnalarea momentului de înlocuire a ţevii (cînd lovitorul 3 ajunge în dreptul izbitorului 4) deplasează buceaua 22 de pe axul 12, ceea ce face ca una dintre barele verticale să se ridice şi clapa 14 să libereze trecerea ţevii cu fir de bătătură (din ghidajul dublu respectiv) spre percutor. în funcţionarea acestui mecanism se deosebesc trei faze: în faza preliminară, care începe cu prima rotaţie a arborelui războiului după terminarea firului de pe ţeavă şi în timpul căreia suveica trece prin rost spre căsuţe, mecanismul controlor intră în funcţiune, o bară profilată 13 se ridică şi clapa corespunzătoare 14 liberează trecerea ţevii înlocuitoare 6; în faza intermediară, bara 13 coboară (dacă suveica nu se schimbă) şi suveica se întoarce spre mecanismul schimbător, iar lovitorul 3 intră în zona de acţiune a izbitorului 4; în faza finală se face înlocuirea ţevii, cu ajutorul percutorului. La alternarea suveicii, concomitent cu înlocuirea ţevii, faza preliminară se termină cînd căsuţa suveicii (care nu mai are fir de bătătură) ajunge la nivelul patului vatalei. La unele tipuri de mecanisme, mişcările corespunzătoare fazei preliminare sînt comandate electric prin curent continuu. La războaiele clasice automate cari ţes fire de bătătură de mai multe culori şi de diferite fineţe sau torsiuni, înlocuirea automată a suveicii se face în mod analog. Sistemul de automatizare cu înlocuirea suveicii se foloseşte, în general, în următoarele cazuri: la unele războaie de mătase, pentru ca firul să nu fie expus degradării care se poate produce din cauza contactului ţevii cu percutorul; la războaiele de in sau de lînă la cari se folosesc ţevi oarbe; la războaiele de bumbac la cari se lucrează cu anumite fire filate pe selfactor (fire cu torsiune mică). XXXIV. Schema mişcării urzelii la războiul circular KTMD-2. Războiul automat funcţionează cu un randament mare (peste 0,9) şi dă posibilitatea ca un ţesător să deservească un număr mare de maşini: 8-**24 şi chiar 32 de războaie (acest lucru fiind condiţionat, afară de sistemul dispozitivului de alimentare, şi de calitatea firelor, şi de contextura ţesăturii). Război de ţesut mecanizat, circular: Maşină de ţesut, cu care se obţine o ţesătură tubulară, şi la care fazele tehnologice (de ex.: formarea rostului, introducerea firului de bătătură în rost şi aducerea bătăturii în gura ţesăturii) se succed după un cerc pe care suveica îl descrie într-un plan de lucru orizontal. Războiul circular sovietic KTMD-2 cuprinde următoarele părţi (v. fig. XXXIV): patru suluri de urzeală 1, aşezate la partea inferioară a războiului, fiecare urzeală fiind divizată, pe sul, în trei secţiuni: o traversă inelară de spate 2, oscilantă, peste care trec urzelile 3, îmbrăcînd maşina ca într-un tub; un dispozitiv 4 cu lamele, care asigură controlul firelor de urzeală; iţa metalică 5, cu ochiuri, prin cari trec firele urzelii, după ieşirea lor din lamelele dispozitivului de control; o traversă de piept 6, care conduce ţesătura tubulară rezultată; un cilindru trăgător7 şi un sul de ţesătură 8. Războiul circular KTMD-2 funcţionează deodată cu două suveici, în orice moment poziţia uneia fiind decalată faţă de cealaltă cu 180°. Fiecare suveică depune un fir de bătătură în rostul secţiunii respective a urzelii; după depunerea firului în rost, aceasta se închide şi se redeschide cînd, în aceeaşi secţiune, ajunge suveica următoare. Mecanismele principale ale războiului circular KTMD-2 sînt următoarele: mecanismul de formare a rostului, mecanismul de mişcare a suveicii, mecanismul de mişcare a pieptenului de repartizare a firelor (situat între iţe şi gura ţesăturii), mecanismul de debitare a urzelii şi mecanismul de înfăşurare a ţesăturii. Războiul circular nu are spată, aducerea firului în gura ţesăturii făcîndu-se cu ajutorul unui pinten îndesător. montat la suveică. Războiul circular are un arbore rotitor vertical central, care e principalul organ de comandă şi care transmite mişcarea tuturor mecanismelor. Faţă de războiul obişnuit, războiul circular prezintă următoarele avantaje: datorită ciclului de ţesere continuu, permite o productivitate mărită, are mers cu un zgomot redus în comparaţie cu războiul de ţesut clasic, precizie în mişcarea suveicii, un consum raţional de energie, gabarit specific şi spaţiu de amplasare redus în comparaţie cu războiul plan. Război de ţesut, special: Război de ţesut clasic, cu suveică, care are mişcările fundamentale obişnuite (pentru formarea rostului, depunerea firului de bătătură în rost şi aducerea lui în gura ţesăturii), însă cu adaptări speciale de ordin funcţional şi de construcţie, pentru XXXV. Război special, pentru covoare. Război de paete 103 Răzor a putea să producă ţesături pluşate, prosoape, covoare, panglici, ţesături pentru furnituri de îmbrăcăminte, etc. Exemple: Război special, pentru covoare: Maşină de ţesut covoare, care cuprinde următoarele părţi principale (v. fig. XXXV): un sul de urzeală 1, de pe care firele trec peste o bară conducătoare 2; o serie de şuruburi (prin ale căror ochiuri trec firele de urzeală), acţionate de un dispozitiv3, pentru formarea rostului; o vatală4, în care e fixată spata5; un sul întinzător 6 şi un cilindru conducător 7, peste care trece covorul, pentru â se înfăşură apoi pe un cilindru 8. Două fire de urzeală se leagă prin ochiuri (v. fig. XXXVI) de diferite forme (pe toată lăţimea războiului), cari se bat apoi XXXVI. Ochiuri de bătătură pentru covoare. cu spata. După un rînd de ochiuri bătute se trec prin rosturile următoare cîteva fire de bătătură de legătură, cari se aduc cu spata în gura ţesăturii. Urzeala şi bătătura de legătură se execută din fire rezistente (in, cînepă, iută, bumbac pescăresc), materialul întrebuinţat ia ochiuri fiind lîna, mătasea, etc. Război special, pentru ţesături buclate: Maşină de ţesut, care se alimentează cu o urzeală de fond (ale cărei fire circulă spre iţe sub întindere normală) şi o altă urzeală, de efect (ale cărei fire circulă spre iţe sub întindere redusă, pentru formarea de bucle). Pentru primele două fire de bătătură depuse în rost, vatala efectuează curse reduse, iar după al treilea fir de bătătură, aceasta efectuează o cursă completă, aducînd în gura ţesăturii grupul de trei fire de bătătură, şi buclează firele de efect din urzeală. Mărimea cursei vatalei se reglează în raport cu înălţimea buclei. Război ţărănesc (manual): Război acţionat prin energia musculară a omului. El poate fi fix (cu picioarele bătute în pămînt) sau transportabil, şi se folosea aproape excluziv la sate, în industrii ţărăneşti şi în industria casnică. Războiul ţărănesc cuprinde următoarele părţi (v. fig. XXXVII): două grinzi (grindee sau tălpi) paralele, de lemn 1, XXXVII. Război ţărănesc. cari au la capete cîte un picior, astfel încît războiul se sprijină pe două picioare dinainte 2 şi pe două picioare dinapoi 3; doua scînduri (stinghii, speteze) transversale 4, cari leagă tălpile între ele şi cari consolidează războiul; patru stîlpi m!ci 5, doi dinainte şi doi dinapoi, înfipţi în tălpi în apropierea celor patru picioare, cei din spate putînd fi chiar dintr-o bucată cu picioarele, cari au cîte o crestătură şi cari servesc ca susţinătoare ale sulurilor 6: sulul pentru înfăşurarea ţesăturii e aşezat în faţă, iar sulul de pe care se desfăşoară urzeala e aşezat înapoi; doi stîlpi de lemn 7, perpendiculari pe tălpi şi la jumătate din lungimea acestora, cari susţin, la capetele superioare, două console orizontale încastrate 8, numite carafte sau cioace; o vatală 9, sprijinită pe cioace; doi fuscei 10, cari se compun din tije de lemn (vergele, joarde), cari se introduc în urzeală pentru ca firele să se încrucişeze şi să se dezlipească unul de altul (lipire cauzată de apretul deîncleire), formînd aşa-numita cruce a ţesăturii; două sau mai multe iţe 11, cari separă firele urzelii în sens vertical, într-o parte superioară şi o parte inferioară (pentru a forma rostul), şi împart urzeala în sens longitudinal în natră (partea dinapoia iţelor) şi rost (partea din faţa iţelor); un număr de scîndurele (iepe, tălpiţe, tălpigi, potnogi, schimbători), şi legate de ele cu sfori, pe XXXVIII. Vatală. XXXIX, 12, aşezate sub iţe cari se apasă cu picioarele, pentru schimbarea iţelor (schimbarea rostului); o tijă de lemn (slobozitor), cu care se dă drumul urzelii pentru a se desfăşura de pe sulul 6, şi o altă tijă, numită întinzător 13, identică cu slobozitorul care înfăşoară şi ţine întinsă ţesătura pe sulul ei, ambele tije avînd un capăt introdus în corpul sulului, iar celălalt capăt sprijinindu-se pe crestăturile unei scînduri (scaun, tocălie, căţel, proptar, piedică, scară, răzuş), 14. Vatala cuprinde (v. fig, XXXVIII): bagheta vatalei 1, două speteze 2 şi 2', brigla de sus 3, brigla de jos 4 şi spata 5. Iţele cuprind (v. fig. XXXIX): scripeţii 1 şi 1', legaţi cu o sfoară de o baghetă paralelă cu bagheta vatalei (băţul iţelor) şi sprijinită pe duriţele 2 şi 2'; sforile scripeţilor 3 şi 3'i fusceii iţelor 4 şi 4', — şi plasa iţelor 5, formată din cocleţi paraleli şi verticali, prin ochiurile cărora trec, în general, 1***2 fire de urzeală (v. Nă vădire). De la un capăt al rostului produs cu ajutorul iţelor, suveica*—împinsă cu mîna — trage spre capul opus un fir de bătătură pe care spata (de forma unui pieptene închis la capetele dinţilor) din vatala 9, acţionată şi ea cu mîna, îl îndeasă în gura rostului ţesăturii, spre sulul dinainte 6. Cînd ţesătura formată acoperă aproape tot spaţiul dintre sulul 6 şi vatala 9, se trage cu mîna de tija 13, pînă cînd ea iese din capătul sulului. Fiind astfel liberat, sulul se desfăşoară şi, după o porţiune convenabilă de urzeală cedată, capătul tijei 13 se introduce din nou în sulul de urzeală, pentru fixarea acestuia ; sulul de ţesătură se înfăşoară pînă cînd s-a întins suficient, iar apoi se fixează şi el, din nou, cu ajutorul tijei 13. 1. Război de paete. Nav. V. sub Paet 1. 2. Râzor, pl. răzoare. 1. Agr.: Demarcaţie între două loturi a căror proprietate e diferită. De obicei, răzorul e lăsat să se înierbeze pe cale naturală şi constituie un focar de boli şi de insecte pentru plantele cultivate. Răzorul e semnul agriculturii înapoiate, parcelare, individuale, şi constituie o piedică pentru aplicarea tehnicii înaintate. în agricultura socialistă, răzorul dispare. Sin. Hat, Hotar, Slog. 3. Râzor. 2. Pisc.: Bară groasă de oţel, ascuţită la un capăt, folosită pentru facerea copcilor (găuri în gheaţă), în vederea aerisirii bălţilor, cum şi pentru a permite pescuitul cu năvodul în timpul iernii. Răzorul, cu lungimea de 40***60 cm şi cu greutatea de circa 10 kg, are la unul dintre capete un Răzuîre 104 Răzuîrea pieselor metalice manşon în care se fixează o coadă groasă de lemn, cu lungimea de circa 80cm. Sin. Semen, Ghin, Lom, Lum. 1. Râzuire. 1. Gen., Tehn.: Operaţie de desprindere cu o unealtă a unor bucăţi mici de la suprafaţa unui corp sau a unui material, pentru a-I mărunţi. Răzuirea se poate efectua manual (de ex. cu răzătoarea; v. Râzătoarei şi 2)sau mecanizat (de ex. cu raibasau cu răzătoarea antrenată mecanic; v. Raibă, v. şl sub Râzătoare 2). 2. Râzuire. 2. Mett.; La formare, faza de îndepărtare a excesului de amestec de formare, îndesat într-o ramă de formare deasupra modelului deturnaresau într-o cutie de miezuri, urmată de netezirea lui cu ajutorul unei rigle răzuitoare. Sin. Radare. 3. Râzuire. 3. Tehn., Ind. lemn., Mett.: Operaţia de desprindere de aşchii mici cu raşcheta, cu răzuitorul, etc. din materialul de Ia suprafaţa unei piese, pentru a o netezi, a o înăspri sau a o curăţi. Se efectuează manual sau mecanizat. Răzuirea manuală cu raşcheta e numită raşchetare. Răzuirea mecanizată a danturilor de roţi dinţate e numită şeveruire (v.). 4. ~ de dinţare. Mett.: Sin. Şeveruire (v.), Răzuire de dantură de roţi dinţate, Shaving, Şeving. 5. ~a pieselor de lemn. Ind. lemn.: Operaţia de curăţire şi netezire a suprafeţei pieselor de lemn prin detaşarea unor aşchii subţiri, folosind o sculă ascuţită cu tăiş de formă particulară (tăiş cu „aţă") şi care poate fi un răzuitor (v. Răzuitor 1), la răzuirea manuală, sau un cuţit de răzuit (v. sub Răzuit, maşină de ~), la răzuirea mecanizată. /. Forma „aţei" la râzuitoru! pentru lemne, a) unghi de aşezare (!iber)=30**-50°; 3) unghi de ascuţire=circa 45°; y) unghi de degajare (de aşchiere) = — 5“* -j-15°; 8) unghi de taiere = a + 3==:'75"-950: 0 unghi de înclinare a uneltei=40***60°; r) ungh de refulare !a formarea „aţei", circa 10°. De cele mai multe ori, răzuirea e a pieselor în vederea finisării lor. Raz ui rea manUală se efectuează ţinînd răzuitorul, de obicei cu ambele mîini, strîns între degetul mare şi celelalte degete, cu o înclinare de 40---600 faţă de suprafaţa de răzuit (v. fig. /), — şi irnprimîndu-i o mişcare alternativă (de obicei rectilinie) pe suprafaţa de prelucrat; unealta e apăsată pe suprafaţă şi desprinde aşchii numai în una dintre curse. După sensul fibrelor lemnului, unealta aşchiază prin împingeresau prin tragere spre operator. în timpul răzuirii, tăişul (,,aţa“) se teşeşte, iar înclinarea uneltei ^trebuie mărită (v. fig. //) şi apoi unealta trebuie reascuţită. Răzuirea manuală se aplică la prelucrarea de suprafeţe plane sau profilate. La răzuirea suprafeţelor profilate, cu raze de curbură mici, se folosesc răzuitoare cu mîner. Uneori, pentru răzuire se folosesc şi cioburi de geam de sticlă. Răzuirea mecanizată se efectuează pentru curăţirea şi netezirea suprafeţelor plane mari, rindeluite în o operaţie de pregătire Sin. (abreviat) Răzuire. prealabil, folosind maşini de răzuit (v. Răzuit, maşină de ~ 1). Maşinile au funcţionarea asemănătoare maşinilor de rindeluit cu cuţit fix, unealta fiind constituită dintr-un cuţit în formă de lamă (v. sub Răzuit, maşină de ~). La răzuirea mecanizată, viteza de lucru poate atinge valoarea de 0,5 m/s. La răzuirea mecanizată, calitatea suprafeţei e mai bună decît cea obţinută prin şlefuire mecanizată. 6. ~a pieselor metalice. Mett..* Operaţia de netezire foarte fină a suprafeţelor pieselor metalice prin detaşarea de aşchii foarte subţiri cu ajutorul unui răzuitor, care se efectuează, fie pentru îmbunătăţirea calităţii suprafeţelor (prin înlăturarea neregularităţilor), fie pentru a realiza o execuţie de formă corectă (de ex. paralelismul sau perpendicularitatea unor feţe) sau cu dimensiuni precise, fie pentru îndeplinirea ambelor condiţii. Răzuirea se poate efectua manual, folosind răzuitoare de mînă (v. Răzuitor 2), sau mecanizat, folosind o maşină de răzuit obişnuită (v. Răzuit, maşină de 2), echipată cu răzuitor cu un singur tăiş, sau o maşină de răzuit specializată pentru roţi dinţate, numită maşină de şeveruit (v. Şeveruit, maşină de ~), echipată cu o unealtă cu tăişuri multiple, numită şever (v.). Sin. (prescurtat) Răzuire. Răzuirea se efectuează pentru prelucrarea de feţe plane (de ex. răzuirea ghidajelor pieselor în mişcare de translaţie, la maşini-unelte), a suprafeţelor cilindrice (de ex. răzuirea cusineţilor) sau a suprafeţelor curbe cu forme speciale, cum sînt flancurile dinţilor de roţi dinţate (v. Şeveruire). Ea e precedată de o operaţie de prelucrare, de fasonare sau de netezire prin aşchiere (de ex.: strunjire, frezare, rabotare, pilire). Răzuirea manuală se efectuează, de regulă, în mai multe treceri, folosind răzuitorul (v. Răzuitor 2), care se mînuieşte de operator, în curse scurte, prin tragere cu mîna dreaptă, şi care e apăsat cu mîna stîngă pe suprafaţa de prelucrat; apăsarea se exercită de operator, pentru desprinderea de aşchii, numai în una dintre curse. Prin răzuire se //. Formarea aşchiei Ia răzuirea manuala. a) cu răzuitorul cu tăişul ascuţit; b) cu răzuitorul cu tăişul tocit. Răzuire manuală. a) detaşarea aşchiilor de pe porţiunile proeminente; b) răzuirea unui ghidaj de maşină-unealtă; c) verificarea răzuirii la o piesă cilindrică (cusinet): Cj şi repartiţia petelor de tuşare, la contactul pe margini, respectiv pe baza cusinetului; c8) repartiţia petelor de tuşare, după răzuirea corectă. 1) proeminenţă; 2) adîncitură; 3) urmă de răzuire; 4)]traiectoria tăişului în mişcarea deaşchiere; h) diferenţădeînălţime; a) unghi deaşezare; 3) unghi de ascuţire; 8) unghi de tăiere. desprind de pe proeminenţele suprafeţei de răzuit — de obicei, scoase în evidenţă prin tuşare (v.) — aşchii filiforme cu grosimea de 0, 01 --*0,015 mm, la apăsare medie. Unghiul de înclinare a uneltei faţă de suprafaţa prelucrată (care e unghiul deaşezare) are valoarea de 30**‘45° (v. fig. a). Direcţia mişcării răzuitorului se schimbă mereu în cursul trecerilor, astfel încît urmele produse să se întretaie. Lungimea cursei utile a răzuitorului şi apăsarea pe unealtă depind de gradul de precizie urmărit; ele sînt mai mari la răzuirea de degro-şare, şi maT mici la răzuirea de finiţie. Gradul de finiţie se controlează prin tuşare (v.), numărul de pete rămase pe Răzuirea arborilor 105 Răzuit, maşină de ~ deosebire de 25x25 mm fiind de cinci, la prelucrarea de degroşare semifină, respectiv de 10—12, la prelucrarea fină. de foioase tari (de ex.: lemn masiv, placaje sau panele furniruite), prin răzuire, folosind un cuţit de răzuit plan. f. Maşina de răzuit pentru piese plane de lemn, tip ST 170. |) batiu; 2) masă de lucru, reglabilă în înălţime; 3) pană de reglare; 4) caseta cuţitului de răzuit; 5) cilindru de presiune; 6) cilindru de antrenare9 La răzuirea suprafeţelor plane se folosesc răzuitoare cu tăiş transversal drept; I a răzuirea suprafeţelor curbe se folosesc, de’obicei, răzuitoare cu tăiş transversal curb sau cu tăişuri laterale drepte sau curbe. Răzuirea manuală reclamă un timp de lucru mare (de ex. Ia reparaţia capitală a unui strung, timpul de lucru pentru răzuire şi pentru controlul ei reprezintă circa 30% din totalul lucrărilor de ajustaj). De multe ori, răzuirea manuală e urmată de o operaţie de rodare sau de o operaţie de lepuire. R â z u i r e o mecanizata se efectuează, fie ca operaţie preliminară de răzuire a suprafeţelor plane, cu un răzuitor acţionat de o maşină de răzuit obişnuită, stabilă sau portativă (v. Răzuit, maşină de ~ 2), fie ca operaţie de răzuit preliminară sau de finiţie, în special a feţelor de lucru ale dinţi lor roţi lor d inţate, cînd operaţia e num ită şeveru ire (v.). 1. Râzuirea arborilor. Silv.: îndepărtarea de pe trunchiul arborilor a muşchilor, a lichenilor sau a scoarţei desprinse, cari constituie adăpost pentru dăunători (insecte, ciuperci, etc.). Lucrarea se efectuează în timpul iernii, pe timp umed, folosind diferite unelte, de exemplu răzuitoare, lanţuri, perii de sîrmă, cuţitoaie de lemn, etc. 2. Răzuit, Iama de Ut., Ind. lemn.: Sin. Cuţit de maşină de răzuit (v. sub Răzuit, maşină de ~ 1). Maşina e compusă, în principal, din următoarele părţi (v. fig./): batiul; masa de lucru orizontală, deplasabilă pe verticală; caseta port-cuţit, montată în masa de lucru; un . xV grup de cilindre rotative acţi- / onate, de antrenare a materialului prelucrat, montate în batiu, sub masa de lucru a maşinii ; aparatul de presiune, constituit dintr-un cilindru de presiune dispus cu axa în planul vertical corespunzător cuţitului, şi un grup de cilindre de antrenare, montate împreună într-un suport fix, deasupra mesei de lucru; capota şi exhaus-torul pentru evacuarea talaşi-lor; mecanismul de antrenare (cu motor propriu sau cu roată de transmisiune); dispozitivele de comandă, poziţionare şi reglare. Masa de lucru se reglează în înălţime, după grosimea piesei de prelucrat, cu ajutorul unei pene deplasate prin angrenaje conice. Unealta principală a ma- II. Cuţit de maşină de răzuit lemn (dimensiunile, în mm), o) înainte de formarea „aţei"; b) după formarea „aţei“ ; a) unghi de aşezare (unghi liber); 3) unghi de ascuţire; y) unghi de degajare; 8) unghi de tăiere. III. Maşină de ascuţit cuţite de răzuit, tip T 4 V. 0 cuţit de răzuit; 2) dispozitiv de prindere a cuţitului; 3) cărucior port-cuţit; 4) ghidajele căruciorului; 5) şurub conducător pentru mişcarea alternativă a căruciorului; 6) electromotor pentru mşcarea căruciorului; 7) comutator pentru inversarea mişcării căruciorului; 8) electromotor pentru rotirea pietrelor abrazive; 9) piatră abrazivă; 10) dispozitiv de formare a „aţei" prin apăsare. 3* Răzuit, maşina de 1. Ut., Ind. lemn.: Maşină-unealtă pentru netezirea fină a feţelor plane ale pieselor de lemn şinii de răzuifeconstituită^d intr-o lamă plană de oţel (cuţitul ma-şinii),cu secţiune dreptunghiulară, cu grosimea de circa 2 mm. Răzuit, maşină de ~ 106 Răzuit Spre deosebire de răzuitorul pentru răzuirea manuală a lemnului, cuţitul se ascute la o margine pe două feţe, formîndu-se o faţă de formă cilindrică şi una plană (v. fig. II a), şi apoi muchia astfel formată e turtită lateral (v. fig. II b), astfel încît să se formeze „aţa" (adică tăişul lateral asemănător cu cel al răzuitorului pentru răzuirea manuală, v. sub Răzuitor 1). La răzuirea furnirelor, „aţa“ e mai puţin pronunţată. Unghiurile de formă ale cuţitului maşinii de răzuit au, de obicei, următoarele valori: unghiul de aşezare (unghiul Jiber), a=5°; unghiul de ascuţire, (3=45°; unghiul de degajare, Y=40°; unghiul de tăiere, ^a+13^500. Cuţitul de maşină de răzuit se fixează, de obicei, prin intermediul unei casete amovibile, în masa maşinii de răzuit, cu tăişul orizontal şi dispus astfel, încît să depăşească suprafaţa mesei cu grosimea talaşilor (0,03-*-0,05 mm). Comanda mişcării casetei se efectuează cu un mecanism care asigură precizia de o sutime de milimetru. Pentru ascuţirea cuţitelor de maşină de răzuit se folosesc maşini de ascuţit speciale, constituite în principal din următoarele părţi (v. fig. III): un batiu cu picioare şi un pat cu ghidaje de alunecare orizontale; un dispozitiv de prindere a cuţitului care trebuie ascuţit; un cărucior port-unealtă, cu două abrazoare rotative antrenate în sensuri contrare de un motor (căruciorul e antrenat în mişcare de translaţie rectilinie alternativă, ghidat de glisierele patului, de un motor, prin intermediul unui mecanism cu şurub conducător); un dispozitiv de formare a „aţei“ prin apăsare; dispozitive de comandă; etc. Maşina de răzuit are funcţionarea asemănătoare celei.a maşinii de rindeluit cu cuţit fix şi cu piesa de prelucrat în mişcare de translaţie. La maşina de răzuit se obţin, la lemn de esenţe tari, suprafeţe cu netezime superioară celei obţinute prin şlefuire mecanizată. Maşina poate fi folosită — prin înlocuirea cuţitului cu o unealtă adecvată, cu tăiş dinţat —la asprirea suprafeţelor. i. Răzuit, maşina de 2. Ut., Mett.: Maşina-unealtă pentru netezirea fină a suprafeţelor pieselor metalice cu ajutorul unui răzuitor (v. Răzuitor 2). Maşina poate fi portativă sau stabilă. Construcţia maşinii diferă după felul pieselor prelucrate. Exemple: Maşină de răzuit danturi de roţi dinţate: Sin. Maşină de şeveruit (v. Şeveruit, maşină de ^). Maşină de răzuit portativă: Maşină-unealtă portativă care imprimă unui răzuitor cu tăiş transversal o mişcare pu Isatorie. Unealta poate fi acţionată electric sau pneumatic; mecanismul de antrenare poate fi cu transmisiune prin curea, cu angrenaj reductor şi arbore flexibil, etc. (v. fig. /). La maşinile acţionate cu electromotor, mecanismul organic poate fi un excentric, un arbore cotit, etc. Viteza uneltei are valori între 15 şi 30 m/min. De obicei, maşinile sînt conduse cu mîna dreaptă, iar cu mîna stîngă sînt apăsate pe piesa de prelucrat. Maşină de răzuit cu talpă: Maşină-unealtă portativă pentru răzuirea feţelor plane întinse, constituită în principal din /. Maşină de răzuit portativă, acţionată cu arbore flexibil. 1) electromotor; 2) angrenaj reductor de turaţie; 3) arbore flexibil; 4) carcasa răzuitorului mecanic; 5) arbore cotit; 6) bielă; 7) port-unealtă; 8) răzuitor cu tăiş transversal. Răzuitori folosite la întreţinerea căii ferate, o) răzuitoare lata (30 cm); b) răzuitoare îngustă (4 cm). (v. fig. II): o talpă cu care se reazemă şi e purtată pe suprafaţa de prelucrat; o carcasă port-unealtă, în care e montat şi meca- II. Maşină de răzuit cu talpă, pentru suprafeţe plane întinse. 1) talpă alunecătoare; 2) carcasă port-unealtă, cu mişcare relativă faţă de talpă; 3) răzuitor cu tăiş transversal; 4) arbore flexibil; 5 şi 6) angrenaj cilindric; 7) pîrghie de reglare a cursei răzuitorului; 8) dispozitiv de reglare a cursei răzuitorului; 9) nuca excentricului; 10) nucă solidară cu talpa; 11) bielă. nismul organic cu angrenaj cilindric şi cuplu excentric- bielă. Cursa răzuitorului cu tăiş transversal e reglabilă. 2. Răzuitoare, pl. răzuitori. 1. Drum., C.f.: Unealtă de oţel cu coadă de lemn, de forma unei sape late sau a unui tîrnăcop mic, folosită la curăţirea prafului, a noroiului sau a gheţii acumulate între şinele şi contraşinele unui pasaj de nivel (v. fig.). 3. Râzuitoare. 2. Mett.; Sin. Riglă (v. sub Riglă 1). 4. Râzuitoare de cartofi. Ind. alim.: Sin. Raibă (v.). 5. Râzuitoare mecanicâ. Ut., Mett.: Sin. Maşină de răzuit (v. Răzuit, maşină de ~2). 6. Răzuitor, pl. răzuitoare. 1. Ut., Ind. lemn.: Unealtă constituită dintr-o lamă subţire de oţel, rigidă sau flexibilă, călită, cu una sau cu mai multe muchii ascuţite cu „aţă“, folosită pentru a desprinde, la umed sau la uscat, aşchii sau talaşi de la suprafaţa pieselor de lemn, de talpă, etc. Ascuţirea uneltei, adică formarea „aţei", se face prin aducerea feţei înguste (cantul) a unitei Ia unghi drept faţă de feţele late (cu ajutorul pilei şi al pietrei abrazive), urmată de refularea ei lateral, cu ajutorul unui ascuţitor (constituit dintr-o tijă de oţel), astfel încît să se formeze, de ambele părţi, îndoitura ascuţită („aţa") cu dimensiunile necesare. De obicei, răzuitorul e dreptunghiular (cu dimensiuni uzuale de 100--*200x 50---60x x0,6*”1,2 mm); uneori are o muchie curbă, sau în unghi, pentru a se adapta profilului piesei de prelucrat (v. fig.). Pentru lucru, lama poate fi fixată sau nu într-un mîner, Răzuitorul serveşte la curăţirea şi la netezirea pieselor de lemn, de exemplu la răzuirea pieselor pentru mobile, a parchetului, etc. Pentru netezirea parchetului, răzuitorul se montează, uneori, în rindeaua de parchet. Sin. Raz de lemnar, Raclor, Ţicling, Ticlinc, Ţiclin, Ţiglină. 7. Răzuitor. 2. Ut., Mett.: Unealtă de oţel de diferite forme, cu un tăiş sau cu mai multe tăişuri cari servesc, succesiv, la desprinderea prin răzuire (v.),la rece, de aşchii mici de Ia suprafaţa pieselor metalice sau nemetalice, pentru a le da gradul de netezime (finiţie) necesar. Răzuitoarele se confecţionează din oţel carbon dur (cu 1 • • * 1,3 % C) sau din oţel crom, prin forjare urmată de călire Răzuitoare pentru lemn. a şi b) răzuitoare obişnuite fără mîner, cu tăiş drept, respectiv curb; c***g) răzuitoare cu mîner, pentru piese mici sau pentru detalii de sculptură: Răzuitor de dinţare 107 Reactanţă electrică an co co ) < < d f c3= cO c=o ffară revenire) şi de ascuţire, şi se fixează, de obicei, într-un mîner de forma mînerului de pilă. Pentru răzuirea pieselor foarte dure (deex. a plăci lor de fontă cu duritatea 180-• -200 HB) se folosesc răzuitoare cu plăci de n------------,______________________,--------, metal dur aplicate u-----------' ; '------—I prin sudare. For- ' ----: .. 3 ma răzuitoarelor 3 diferă după materialul şi după forma suprafeţei piesei de prelucrat, în construcţia de maşini se folosesc pentru răzuire, de exemplu: râzuitoare drepte, fie cu o muchie aşchie-toare transversală dreaptă ori puţin curbată, fie cu trei muchii aşchietoare laterale (drepte sau curbe), pentru suprafeţe plane; râzuitoare drepte sau curbe, cu două sau cu trei muchii aşchietoare laterale, pentru suprafeţe curbe sau profilate; râzuitoare în formâ de lama, cu muchia scurtă ascuţită; râzuitoare cu cuţit transversal schim-babil, pentru suprafeţe curbe sau profilate (v. fig.). Răzuitoarele cu muchie aşchietoare transversală au secţiunea transversală dreptun-ghiularăsau înfor-.roă de patrulater, cu laturile lungi uşor convexe. i* ~ de dinţare. Ut., Mett.: Sin. Sever (v.). 2. Răzuitor. *3. Tehn.: Unealtă sau organ de maşină, constituit dintr-o riglă sau o placă de metal sau de lemn. cu care se rade materialul aderent la organul de lucru dintr-o maşină sau dintr-un aparat de mărunţire, sau de agregare (de ex.: moară cu cilindre, moară cu tăvăluguri, etc.). 3* ^ de cilindru. Ind. hîrt.: Riglă cu o margine longitudinală tăiată pieziş, care curăţă, prin frecare, cilindrul-pieptar sau orice alt cilindru al maşinii de fabricat hîrtie. Curăţitorul ci 1 indruIui-pieptar e de lemn garnisit cu pîslă. La alte cilindre se poate folosi un curăţitor de oţel sau de alt material adecvat, insă perfect adaptat pentru a nu zgîria suprafaţa cilindrului. Sin. Curăţitor de cilindru, Şabăr. 4. ^ de creponare. Ind. hîrt.: Răzuitor special, folosit la creponarea hîrtiei pe cilindrul satinor (v. Satinor, cilindru ~). 5. ~ de parafina. Expl. petr.: Sin. Curăţitor de parafină (v.). > 6. Răzuitor. 4. Alim. apa: Sin. Raclor (v. Raclor 2). Răzuitoare pentru metal, a şi b) răzuitoare drepte, pentru suprafeţe plane» cu muchie aşchietoare transversală dreaptă (cu unghi de ascuţire de 90° la un capăt şi de 60° la celălalt), respectiv cu muchie aşchietoare curbă; c şi d) răzuitoare drepte (cu secţiune triunghiulara şi cu feţe plane, respectiv canelate), cu muchi aşchietoare frontale drepte; e şi f) răzuitoare cu muchii aşchietoare laterale, curbe, pentru suprafeţe curbe; g şi h) răzuitoare cu piese tăietoare raportate, pentru suprafeţe plane, respectiv curbe; /) extremitatea răzuitorului, cu indicarea unghiurilor principale; a) unghi de aşezare; 3) unghi de ascuţire; 8) unghi de tăiere. 7. Răzuitor. 5. Ind. ţâr,: Sin. Otic (v.), Răzuş. 8. Răzuitor de vopsitor. Tehn.: Sin. Spatulă (v.), Şpaclu. 9. Răzuitor mecanic. Mett.; Sin. Maşină de răzuit (v. Răzuit, maşină de ^ 2). 10. Râzuş, pl. răzuşe. 1. Ind. ţâr., Ind. lemn.: Daltă pentru lemn, cu tăişul profilat, folosită de dulgher, de rotar, de tîm-plar, etc., la scobirea lemnului. (Termen regional.) 11. Râzuş. 2. ind. ţâr.: Sin. Otic (v.). 12. Rb Chim.: Simbol literal pentru elementul Rubidiu (v.), 13. R.C. C. f. V. Regulator de circulaţie. 14. RC, generator Telc.: Generator de ton cu punte Wien. V. sub Generator de ton. 15. Re Chim.: Simbol literal pentru elementul Reniu. 16. Reactant, pl. reactanţi. Chim.: Fiecare dintre substanţele definite cari iau parte la o reacţie chimică. 17. Reactanţâ. 1. Fiz., Tehn.: Mărime scalară reală, definită pentru sisteme fizice şi tehnice în regim oscilatoriu sinusoidal forţat, egală cu raportul dintre amplitudinea, respectiv valoarea efectivă (v.), a componentei reactive a mărimii care determină oscilaţiile forţate şi amplitudinea, respectiv valoarea efectivă a mărimii care oscilează forţat. Se numeşte componentâ reactiva a unei mărimi oscilante sinusoidale, în raport cu alta de aceeaşi frecvenţă, diferenţa dintre prima mărime şi partea ei care e în fază cu a doua mărime. Componenta reactiva a unei mărimi e deci totdeauna defazată cu ± de mărimea la faza căreia se referă. Dacă se notează cu f—Fmax sin (coJ-j-y) mărimea care determină oscilaţiile forţate sinusoidale şi cu sin(coJ-f-y—9) mărimea care osci- lează forţat sub acţiunea primei, componenta reactivă a primei mărimi e: fr=Fmaxs'n(<»t + i)-Fmax cos ? 5in («< + ?-?) = = FmaX 9 sin (0) şi negativă pentru cele capacitive (9<0). Reactanţă electrică de dispersiune 108 Reactanţă electrică de dispersiune între reactanţa X, impedanţa Z, rezistenţa R, defazajul 9, admitanţa Y, conductanţa G şi susceptanţa B ale circuitului există următoarele relaţii: X = ± V Z3-R* =Z sin 9 = sin 9 R tg (J) : sin 9 Vca + sin 2 9 2G sin^ 9 în cari semnul plus din faţa radicalilor se ia pentru circuitele inductive, iar semnul minus, pentru cele capacitive. Reactanţa electrică, definită ca mai sus, reprezintă partea imaginară a impedanţei electrice (v. Impedanţa electrică 2) a circuitului: X—lm{z]. între reactanţa X, puterea aparentă S, puterea reactivă Q şi puterea activăP, absorbită de circuit, există relaţiile următoare: SL 12 Ub sin2 9 5 sin 9 Ub sin 9 n s p tg? coC (1) între reactanţa capacitivă Xq şi puterea reactivă Q absorbită de circuit (dacă Q<0) există relaţia: Q Xr 12 Q< 0. Reactanţă electrică capacitivă. 2: Modulul reactanţei electrice capacitive (v. Reactanţă electrică capacitivă 1) a unui condensator: coC Reactanţă electrică inductivă: Reactanţă electrică XL, definită pentru un element de circuit electric, dipolar, în regim armonic permanent, inductiv, linear şi pasiv (sau pasivizat). Reactanţa inductivă a unei bobine se poate defini şi prin pro- Xr 1 c co C dusul dintre pulsaţia co=2tc/, corespunzătoare frecvenţei / a tensiunii la borne, şi dintre inductivitatea L a bobinei: XL=o>L. Pentru un circuit dipolar masiv reactanţa inductivă se defineşte prin raportul dintre puterea reactivă Q a circuitului şi pătratul valorii efective I a curentului electric absorbit de dipol pe la borne: Q_ I2 2 o, XJb sin 2 9 _____ Relaţia de mai sus arată ca reactanţa e condiţionată de prezenţa elementelor reactive (bobine şi condensatoare în circuit). între inductivitatea!,, capacitatea C, reactanţa inductivă Xj^ şi reactanţa capacitivă Xq ale unui circuit serie la frecvenţa /=co: 2tt există relaţiile: 1 X = <*L-------------— =XT +Xr. co C Unităţile de măsură ale reactanţei electrice sînt aceleaşi ca ale impedanţei electrice. în sistemul MKSA, reactanţa se măsoară, deci, în ohmi. După cum reactanţa electrică e pozitivă, respectiv negativă, ea se mai numeşte reactanţa inductiva, respectiv capacitivâ. Dacă reactanţa electrică e nulă, circuitul electric e lipsit de elemente reactive sau e în rezonanţă electrică (v.). Reactanţă electrică capacitivă. 1: Reactanţă electrică Xq definită pentru un circuit electric dipolar în regim armonic permanent, capacitiv, linear şi pasiv (sau pasivizat). Pentru un condensator, reactanţa capacitivă se poate defini prin inversul, cu semn schimbat, al produsului dintre pulsaţia co= 2 Tzf, corespunzătoare frecvenţei / a tensiunii Ia borne, şi dintre capacitatea C a condensatorului: 1 unde Wm e energie magnetică medie pe o perioadă localizată în circuit (presupunînd energia electrică neglijabilă). 1. ~ electrica de dispersiune. Bit.: Produsul dintre pulsaţia curentului alternativ co şi inductivitatea de dispersiune Lj (v. sub Dispersiune magnetică) a unei înfăşurări: Xj = tdLj. Inductivitatea de dispersiune fiind diferenţa dintre induc-tivitate şi inductivitatea utilă, reactanţa de dispersiune e diferenţa dintre reactanţă şi reactanţa utilă (v. Reactanţă electrică utilă). Sin. Reactanţă de dispersiune, Reactanţă de scăpări. Reactanţele electrice de dispersiune ale maşinilor electrice: Reactanţele corespunzătoare inductivităţilor de dispersiune (v.) ale maşinilor electrice de curent alternativ. Sin. Reactanţele de dispersiune ale maşinilor electrice, Reactanţele de scăpări ale maşinilor electrice. în general, fluxul de dispersiune al unei maşini electrice se poate descompune în trei termeni aditivi (în ipoteza că maşina e nesaturată): Fluxul de dispersiune transversal prin crestătură, condiţionat de liniile de cîmp magnetic cari trec între pereţii crestăturii parţial prin înfăşurare, parţial prin istmul superior al acesteia; fluxul de dispersiune prin capetele dinţilor* condiţionat de liniile de cîmp magnetic cari trec prin întrefier de pe porţiunea frontală a unui dinte pe porţiunea frontală a dintelui vecin, închizîndu-se prin capul unui dinte al celeilalte armaturi a maşinii, care se găseşte în faţa deschiderii crestăturii; fluxul de dispersiune frontal al capetelor de bobină, condiţionat de liniile de cîmp cari se închid în jurul capetelor de bobină în porţiunile frontale ale maşinii. Aceste fluxuri definesc inductivitaţiIe de dispersiune corespunzătoare, respectiv reactanţa dispersiunilor transversale prin crestătură X(, reactanţa dispersiunilor prin capetele dinţilor X^ şi reactanţa dispersiunilor frontale ale capetelor de bobina X^. Determinarea acestor reactanţe, în cazul înfăşurărilor cu conductoare relativ subţiri, oe poate face neglijînd repartiţia neuniformă a curentului alternativ în secţiunea conductoarelor şi considerînd că repartiţia curentului se face ca în regimul de curent continuu. Pentru conductoarele masive, reactanţele de dispersiune interioare ale conductoarelor trebuie calculate ţinînd seamă de repartiţia neuniformă a curentului alternativ. Calculul acestor reactanţe se poate face pe baza uneia dintre formulele de definiţie a reactanţei: lltf- 2 Wn I2 unde co=2tc/e pulsaţia curentului alternativ, /fiind frecvenţa curentului, Lj e inductivitatea de dispersiune, egală cu raportul dintrefluxul total echivalent dedispersiune şi ţine: = C ' 6 d*=>W2/ 2 ^ [t6 + 6 ] • Dacă se operează în sistemul MKSA raţionalizat, în care coeficientul de raţionalizare (v.) x=1 şi constanta universală a lui Gauss (v.)y0=1f ^x0=4tt*IO-7, se obţine: *;= 87TM0-WZ./JjL =7,9.10-W-/|A + ^j [Q], unde l e lungimea laturii de bobină care se găseşte în crestătură, exprimată în m, şi n e numărul de spire ale laturii. Relaţia de mai sus se mai poate transcrie: 7,9.10 |\Q], h h* unde ~ e permeanţa numerica (geometrica) specifica de dispersiune a crestăturii. Observînd că fiecare bobină are două laturi în crestătură şi că fiecare fază a înfăşurării presupuse într-un strat arep^q bobine cari formează, în general, c căi de curent în paralel, p fiind numărul de perechi de poli, iar q, numărul de crestături pe pol şi fază, se obţine reactanţa de dispersiune a crestăturilor pentru întreaga fază: = 1.58.10-* [O], , pan unde w= reprezintă numărul de spire legate în serie. î' în tabloul I sînt date expresiile, determinate prin metoda 'indicată, ale permeanţelor numerice specifice (pe unitatea de lungime) ale crestăturilor întîlnite uzual în construcţia maşinilor electrice. Pentru înfăşurările în două straturi, afară de reactanţa proprie a bobinei intervine şi reactanţa mutuală de dispersiune condiţionată de prezenţa bobinelor din stratul vecin, în acest caz, \ 4 * unde *kci e permeanţa proprie corespunzătoare stratului inferior, e permeanţa proprie stratului superior, e perme-’anţa mutuală dintre două straturi cari se găsesc în aceeaşi ^crestătură, iar cos^ Tabloul I. Permeanţele specifice de dispersiune 'kc ale crestăturilor maşinilor electrice cu înfăşurarea într-un strat Xf*=1,58-10[Q] e un coeficient care ia în consideraţie defazajul curenţilor din straturile vecine din crestătură, în care e defazajul dintre curenţii din stratul superior şi curenţii din stratul inferior al crestăturii de ordin k, însumarea extinzîndu-se asupra tuturor celor 5 laturi de bobine ale fazei. Relaţia e valabilă numai în cazul cînd în aceeaşi crestătură se găsesc bobine ale aceleiaşi faze în cari-circulă curenţi de valori efecf-tive egale. —......- - - --------L Reactanţa electrică de dispersiune 110 Reactanţa electrica de dispersiunâ Pentru crestătura din fig. II se obţine: \ ^ -L ^2 X*'“T& + T“ + ■ 4 K rl- ’ fa fy/f & + *4 2,3 //. Crestătură semi-închisă cu înfăşurare în două straturi. Pentru înfăşurările diametrale de curent continuu alimentate monofazat, g— 1 şi h' 12 b pentru crestătura din fig. II, unde se calculează ca în cazul unui singur strat cu h1~'lhxJrh\ Pentru înfăşurările de curent continuu, diametrale, în conexiune în lanţ, alimentate trifazat şi simetric, rezultă: X'- 3 X 4- K T * + 24 6" unde se calculează ca mai sus. Pentru înfăşurările de curent continuu, diametrale, în conexiune neînlănţuită, alimentate trifazat şi simetric: \ 3 Pentru a ţine seamă şi de micşorarea re» actanţei interioare a conductoarelor, datorită efectului pelicula r, se admite o micşorare cu maximum 10% a termenilor din permeanţa specifică de dispersiune cari corespund regiunilor în cari se găsesc conductoarele. De exemplu, pentru crestătura dreaptă deschisă din fig. /« se obţine: zkiJb + unde 1 > k, > 0,9. în cazul conductoarelor masive cari se găsesc în crestăturile maşinilor electrice (de ex. rotoarele în scurt-circuit ale maşinilor asincrone simple, cu bare înalte sau cu dublă colivie), reactanţele de dispersiune depind foarte mult de repartiţia curentului în conductoare şi se calculează pe baza acestei repartiţii. Factorii de micşorare a permeanţei specifice k-, corespunzătoare unor cazuri uzuale în construcţia maşinilor electrice* sînt daţi în tabloul II. Tabloul II. Factorul de micşorare a permeanţei specifice Ia înfăşurările cu bare înalte, kţ Tipul înfăşurării Aşezarea barelor în crestături Factorui de micşorare a permeanţei specifice, Observaţii înfăşurare diametrală în două straturi, cu bare de înălţimi egale P 3 sh 2 ^—sin 2 ^ Cp (£)= ----------- 4>'(£) = 2 £ ch 2 £ — cos 2 £ 1 sh£+sin£ 5 ch 5+cos l wd±.?L-. Va p Ho înfăşurare diametrală în două straturi, cu bare de înălţimi inegale hi şi hs 7'(0 • 4-J- 3 cos y (?'(£), 4>'(£) şi £ au semnificaţiile de mai sus; ye defazajul curenţilor din cele două straturi 1 / v'CSjWCI + cosyM^) ^ 2 { *'«<>+---------4^3^-----------/ £/. > Şi Y au semnificaţiile de mai sus înfăşurare într-un strat cu conductoare aşezate alăturat sau cu un singur conductor P *=™ £ Xj=7,9Nlf- : («+ a^) j/+_fî+3fL+s d fiind diametrul interior ai bobinelor interioare 10" [O] înfăşurare cu bobine concentrice divizate în jumătăţi şi avînd înălţimi egale 8+ 10-‘ [O] §X+S2 | #1+^2 4 3 8+^/+ (1+80+3 (*,+S2) ' + - d are semnificaţia de mai sus înfăşurare cu bobine biconcentrice cu înălţimi egale lm e lungimea medie a spirelor X(/=3,95 N\f~k[s+ 10" [fi] 8 Reactanţa electrica utila 114 Reactanţele maşinilor eiectrlcâ Unităţile de măsură ale reactanţei echivalente sînt aceleaşi ca ale impedanţei electrice. 1. ~ electrica utila. Elt.: Produsul dintre pulsaţia curentului alternativ co şi inductivitatea utilă Lu (v. sub Dispersiune magnetică) a unei înfăşurări: Reactanţele utile ale maşinilor electrice: Reactanţele corespunzătoare inductivităţilor utile (v.) ale maşinilor electrice de curent alternativ. Inductivitatea utilă a maşinilor electrice de curent alternativ se defineşte ca raportul dintre fluxul util condiţionat de armonica fundamentală a inducţiei magnetice din întrefier şi curentul corespunzător. Restul fluxului util produs de armonicele superioare ale cîmpului se consideră flux de dispersiune, deoarece efectele sale sînt în general parazitare (v. Reactanţele dispersiunilor diferenţiale, sub Reactanţă electrică de dispersiune). Pentru maşinile monofazate, reactanţa utilă Xu e: Xh = v- Yo — l*o/ TZ ‘ v ' p-k6*§ unde x e coeficientul de raţionalizare (x=1 în sistemele raţionalizate, x=4tc în sistemele neraţionalizate), Yo e constanta lui Gauss, egală cu unitatea în sistemele uzuale de unităţi (în 1 sistemul lui Gauss y0=—, c0 fiind viteza de propagare a luminii c° în vid), ţx0 e permeabilitatea magnetică absolută a vidului, / e frecvenţa, t e pasul polar, l e lungimea axială a înfăşurării, p e numărul de perechi de poli, kc e factorul lui Carter de majorare a întrefierului, 8 e întrefierul, £ e factorul de înfăşurare, w e numărul de spire ale înfăşurării. în sistemul MKSA raţionalizat (x=1, Yo=/U pt0~47T^"7)' se obţine: X=31fpîeTs^2-10-7 [OJ. lungimile fiind exprimate în metri, şi frecvenţa, în hertzi. Pentru maşinile polifazate simetrice şi alimentate simetric, fluxul util într-o fază e condiţionat de curenţii tuturor fazelor, reactanţa utilă fiind o reactanţă ciclică (v. sub Inductivitate ciclică). Deoarece amplitudinea fundamentalei cîmpului învîr- m titor e, în cazul unui sistem m-fazat simetric, de — ori mai mare decît amplitudinea ei în cazul monofazat, rezultă: vlm-fazaf]_m -^[monofazat] u 2 u şi se obţine formula (în sistemul MKSA): cu aceleaşi notaţii ca mai sus. Relaţiile de mai sus sînt valabile atît pentru calculul reac-tanţelor utile ale statorului, cît şi pentru calculul reactanţelor utile ale rotorului, cu condiţia ca în formulă să se introducă parametrii corespunzători. în cazul cînd rotorul şi statorul sînt în imobilitate relativă, se mai pot defini şi r e a c t a n ţ e I e utile mutuale: **21 = Ut a u. e1 Mg 1 wlZl X X ui' li=0 U/g S2 în cari indicele 1 se referă la stator, iar indicele 2, la rotor, X^ şi Xy2 calculîndu-se cu formulele indicate mai sus, ~ mecanica. Mec.; Mărimea care caracterizează un corp de masă m care oscilează rectiliniu sub acţiunea unei forţe elastice Fe=—k% şi a unei forţe exterioare de frecvenţă/, deci de pulsaţie co = 2 tz f dată.împreună cu coeficientul de frecare Rm , care intervine în expresia forţei de frecare Ff=R — , reactanta mecanică intervine în J m di expresia impedanţei mecanice: ■ 3. ~ utila. Elt.: Sin. Reactanţă electrică utilă (v.). 4. Reactanţa. 2. F/z., Tehn.: Mărime definită ca o reactanţă în sensul 1, în funcţiune de componentele periodice sau pseudoperiodice de o anumită frecvenţă ale unor mărimi cari oscilează, în general, nesinusoidal în sisteme fizice sau tehnice, nelineare şi, în general, nereciproce, pentru regimuri de funcţionare date, respectiv pentru regimuri oscilante sinusoidale echivalente din anumite puncte de vedere cu regimuri le oscilante considerate. 5. ~ electrica dinamica. Elt.: Partea imaginară a impedanţei electrice dinamice (v.). 6. /%/ supratransitorie. Elt. V. sub Reactanţele maşinilor electrice. 7. ~ transitorie. Elt. V. sub Reactanţele maşini lor electrice. 8. Reactanţe inverse. Elt., Telc.: Două reactanţe al căror produs e o mărime reală negativă şi independentă de frecvenţă. Reactanţa unei bobine ideale Loi si reactanţa unui condensator 1 A . ideal ~......sînt inverse pentru că produsul lor e GCO De asemenea, dacă Xx şi A”2 sînt două reactanţe inverse, atunci şi reactanţele compuse în serie, respectiv în paralel X'^+X» respectiv X"=-Ş^r sînt inverse, pentru că X'X^J^X^const. 9. Reactanţele maşinilor electrice. Elt.: Reactanţe definite în sensuri le 1 şi*2 ale înfăşurărilor maşinilor electrice. Prezintă interes, în principal, reactanţele maşinii asincrone şi reactanţele maşinii sincrone. Reactanţele maşinii asincrone. In teoria fizică a maşinii asincrone polifazate se operează cu reactanţele proprii şi mutuale ciclice (v. sub Inductivităţi ciclice) ale înfăşurărilor statorică şi rotorică, definite prin înmulţirea cu pulsaţia co a inductivităţilor ciclice (v.) corespunzătoare. Deoarece acest mod de tratare nu ţine seamă de pierderile în fier şi de nelinearitatea circuitului magnetic al maşinii. în teoria tehnică a maşinii asincrone se operează cu reactanţele (ciclice) utile (v. sub Reactanţele uti le ale maşini lor electrice, sub Reactanţă electrică utilă) şi cu reactanţele de dispersiune (v. sub Reactanţele electrice de dispersiune ale maşinilor electrice, sub Reactanţă electrică de dispersiune). Reactanţele maşinii sincrone. în stu-diul maşinilor sincrone se operează cu reactanţe definite în sensul 1, în regimuri permanente de funcţionare, şi cu reactanţe definite în sensul 2, în regimuri transitorii. în regim permanent de funcţionare se deosebesc următoarele reactanţe ale indusului, corespun-zînd fluxurilor sale de reacţiune magnetică; Reactanţele maşinilor electrice 115 Reactanţele maşinilor electrice Reactanţa utilă (sau reactanţa principala) reprezintă raportul dintre valoarea efectivă a tensiunii electoromotoare utile de reacţiune Ea şi valoarea efectivă a intensităţii curentului din indus: X-B‘- a T‘ E reprezintă, de asemenea, produsul dintre pulsaţie şi induc» tivitatea ciclică (v.) a unei faze a indusului (v. şî Reactanţele utile ale maşinilor electrice, sub Reactanţă electrică utilă, în cazul maşinilor sincrone cu poli aparenţi se pot defini: Reactanţa utila longitudinala Xad% egală cu raportul dintre tensiunea electromotoare utilă de reacţiune longitudinală Ead (indusă de variaţia fluxului util de reacţiune longitudinală 0>ad) şi componenta longitudinală a intensităţii curentului din indus I d\ XaJ = ~ -ad I COS unde e decalajul interior al maşinii (v. diagrama din fig. /). Reactanţa utilă trans- A } v e rs a I a Xt n egală cu raportul dintre tensiunea electromotoare utilă de" reacţiune transversală Ea^ (indusădevariaţia fluxului util de reacţiune transversală © ) şi componenta transversală a curentului din indus I (V. fig. /): /. Diagrama maşinii sincrone cu poli aparenţi. aq aq aq I sin unde are semnificaţia din cazul precedent. Definirea acestor reactanţe presupune că maşina e nesaturată, astfel încît să se poată face împărţirea fluxului de reacţiune în flux longitudinal şi în flux transversal, corespun-zînd celor două cazuri extreme de funcţionare a maşinii cu poli aparenţi, sarcină pur reactivă şi sarcină pur activă. De asemenea, în aceste definiţii se ţine seamă mereu de armonicele fundamentale de flux, tensiune electromotoare şi curent. La maşinile cu poli înecaţi, Utilizarea acestor definiţii şi în cazul maşinilor saturate © posibilă, în general, cu anumite aproximaţii, reactanţele depinzînd de starea de saturaţie a maşinii. Reactanţele de dispersiune Xa ale maşinii sincrone se obţin prin înmulţirea cu pulsaţia co a inductivităţilor de dispersiune ale maşinilor (v. sub Reactanţele electrice de dispersiune ale maşinilor electrice, sub Reactanţă electrică de dispersiune). Reactanţa sincronă se defineşte ca raportul dintre valoarea e ectivă a tensiunii electromotoare totale de reacţiune E (indusă de fluxul total de reacţiune) şi intensitatea efectivă a curentului din indus I: fiind egală cu suma dintre reactanţa utilă X şi reactanţa de dispersiune Xa : x=xa+xa. în mod analog, pentru maşinile cu poli aparenţi se definesc: Reactanţa sincrona longitudinala Xd=* =Xad-{-Xa şi reactanţa sincrona transversală Xq=XaqJrX(J. în general, la aceste maşini Xq.triclor-pirimi sistem cromogen—SOa— CH^CH2-fN?2S04+H20. Reacţia se produce îndată ce se adaugă alcalii la soluţia apoasă a colorantului reactiv. Gruparea vinil-sulfonil poate fi considerată ca adevărata grupare reactivă a acestei clase de coloranţi. Ea e puternic polarizată, datorită restului sulfonil, iar dubla legătură astfel activată e capabilă să sufere reacţii de adiţie, de exemplu cu apă, cu alcooli (incluziv celuloza): OH " sistem cromogen—CH=CH2-{-R—OH-------> -> sistem cromogen—CH2—CH2—OR (celuloză). Cu alcoolii şi cu celuloza formează eteri; cu apa formează hidroxi-etilsulfonă. Spre deosebire de coloranţii reactivi de tip clor-triazinil, cari reacţionează atît cu fibra celulozică, cît şi cu apa, prin reacţii de substituţie, acidul mineral eliberat fiind neutralizat de alcalii, coloranţii reactivi cu gruparea vinil-sulfonil reacţionează prin adiţie catalizată de alcalii. în timpul vopsirii apar, însă, şi produşi secundari de tipul: sistem cromogen—S02—CH2—CH2—OH carî nu au afinitate pentru fibrele celulozice şi sînt uşor solubili în apă. Temperatura de vopsire cu aceşti coloranţi e pînă Ia +75°, chiar în prezenţa hidroxidului de sodiu. La temperatură înaltă şi în soluţii alcaline concentrate apare pericolul ruperii legăturii cu celuloza. în soluţie apoasă neutră, aceşti coloranţi sînt stabili, nu suferă reacţii chimice, la fierbere nu sînt hidrolizaţi. Exemplu de coloranţi de acest tip: coloranţii Remazol. Derivaţi beta-clor-propionamidici. Sînt mult utilizaţi în tehnică coloranţii cari conţin gruparea —NH—OC—CH2—CH2CI (beta-clor-propion i lam i-dică), cum şi gamma-clor-butilamida şi beta-clor-etil-sulfonilamida. Mulţi mono-azo-coloranţi, cum şi coloranţii acizi antrachinonici şi analogii loretero-ciclici (o grupare CO e înlocuită cu S02 sau NH) conţin grupări 1, 2-clor - prop ion i I-amidă. Gruparea alfa, beta-diclor-propion i lam id a are o reactivitate puţin mai mare decît a monoclor-derivatului. Co- Derivaţi acrilamidici. Formarea acestor produse ar fi posibilă prin eliminarea de HCI (sub influenţa al cal i i lor) dintr-un colorant reactiv beta-clor-propionilamidic, iar acril-amidele formate reacţionează cu fibra: sistem cromogen—HN—OC—CH2—CH2—CI-j-OH^->(sistem cromogen—HN—OC—CH = CHa)+H20+CK">0—(celuloză) (sistem cromogen—HN—OC—CH = CH2)-f-0^—(celuloză)-> sistem cromogen—HN—OC—CH2—CH2—O—(celuloză). Sînt cunoscuţi şi derivaţi ai acidului monoclorfumaric legat în ambele părţi cu grupări amino ale colorantului: CI sistem cromogen—HN—OC-—CH = C—CO—NH—sistem cromogen. Coloranţi reactivi conţinînd grupări epoxi. Sînt cunoscute mai multe tipuri: coloranţi solubili în apă cari conţin grupări amino şi cari se fixează pe fibră prin adăugarea de diepoxizi în baia de vopsire: CH2—CH- xox -CH9—O—CH* -CH \ O -ch2 / — coloranţi cari conţin grupări clorKidrinice: sistem cromogen—HN—CH2—CH—CH2; OH CI — coloranţi reactivi de dispersiune din clasa azocoloranţi lor şi a coloranţilor antrachinonici, cu grupări epoxi cari conţin resturi alchilice; — coloranţi solubili în apă, în cari gruparea reactivă e legată de sistemul cromogen nu numai prin punţi —NH, dar şi prin punţi O, S şi SOa. Coloranţi reactivi cu resturi etileniminice şi cloretil- CHa aminice. Inelul etileniminic HN / i \ e analogul cu azot CH, /. Schema de lucru a aparatului pentru determinarea carboxireactivităţii cocsului. 0 tub de CO?; 2) numărător de picături; 3) ventil depresiune; 4) vas pentru egalizarea presiunii; 5) vas de uscare; 6) flowmetru; 7) tub de cuarţ; 8) cuptor electric; 9) vas de recepţie pentru gaze; 10) dispozitiv pentru luare de probe de gaz la presiune normală. loranţii beta-clor-propionilamidici au o reactivitate în general mai mică decît a coloranţilor reactivi monoclor-triazinici. al grupării epoxi. Un stadiu preliminar al etileniminei pot fi considerate grupările etilaminice substituite în beta ca, de exemplu: halogeni, grupări —OH esterificate cu acid sulfuric. Gruparea reactivă e legată de moleculacoloran-tului, fie direct de un inel aromatic al colorantului, fie de un rest eterociclic (de ex. inel tri-azinic), fie, ca în majoritatea cazurilor, printr-o grupare S02. 1. Reactivitate. Chim. V. sub Reacţie chimică. 2. ^combustibililor. Chim.: Calitatea unui combustibil solid de a reacţiona cu un agent gazos, exprimată prin viteza de reacţie. Reactivitatea e o caracteristică prin care se poate aprecia valoarea unui combustibil în diversele sale utilizări (furnale, gazogene, cuptoare). Reactivitatea celulozei 121 Reactor După natura agenţilor de reacţie principali, se deosebesc carboxireactivitate, oxireactivitate şi hîdroreactivitate. Car boxi reactivitatea se exprimă prin viteza cu care un combustibil reacţionează cu bioxidul de carbon în condiţii date, conform ecuaţiei: C+COa=2 CO—39 kcal. E o măsură de apreciere a gradului de grafitare ai cocsului în procesul de cocsificare. Cocsurile prea mult grafitate au o carboxireactivitate mică şi deci nu pot fi utilizate ca materiale reductoare în siderurgie. Determinarea carboxi-reactivităţii unui cocs se face într-o instalaţie a cărei schemă e reprezentată în fig. I. Tubul de cuarţ (v.fig. II), cu o încărcătură de 34 g cocs uscat, de granulaţia 0,5 rul încălzit în prealabil la 950°, II. Schema tubului de cuarţ pregătit pentru determinarea reactivităţii cocsului, tub de cuarţ; 2) capac; 3) termoelement; 4) tub pentru introducerea COa; 5) şamotă cu granulaţia 3---5 mm; 6) asbest; 7) cuarţ poros; 8) cocs* ••1 mm, se introduce în cupto-astfel încît cocsul să fie într-o zonă încălzită cît mai uniform. După introducerea tubului de cuarţ, temperatura se reglează astfel, încît după 15 min cocsul să atingă temperatura de 950°. Se trece apoi un curent de C02, timp de 5 min, pentru evacuarea aerului, fără a lega vasul de recepţie pentru gaze. După evacuarea ae-ruiui din aparat se recepţionează, timpdelOmin, amestecul de bioxid de carbon şi oxid de carbon, şi apoi se analizează cu analizorul de gaze. Atît în timpul evacuării aerului, cît şi în timpul operaţiei de determinare a carboxi-reactivităţii, se menţin constante viteza de scurgere a gazului şi temperatura. După prima operaţie (de 10 min) se trece din nou, timp de 10 min, un curent de bioxid de carbon şi se analizează amestecul de bioxid de carbon şi oxid de carbon. Operaţia se repetă de cinci ori. Din cantitatea de bioxid şi de oxid de carbon se calculează procentul de C02 si CO cu formula: % CO—~ _ CO . , 100. 20 30 Timpuf, în mm carboxireactivitate pentru co2+jco Se va ţine seamă că, III. Zone de divere cocsuri. 1) grafit; 2) electrod; 3) cocs din huila; 4) cocs din huilă grasă; 5) cocs din amestec de huilă de gaz şi huila grasă; 6) cocs din huilă de gaz; 7) mangal; /) cocs greu reac-ţionabil; 11) cocs mediu reacţionabil; III) cocs uşor reacţionabil; IV) cocs foarte uşor reacţionabi I. dacă cocsul arde complet, întreaga cantitate de bioxid de carbon se reduce în oxid de carbon. După diagrama din fig. III se poate aprecia un cocs din punctul de vedere al carboxireactivităţii lui. Oxi reactivitatea e viteza cu care un cărbune supus acţiunii oxigenului în condiţii determinate reacţionează conform ecuaţiei: C-j-02=C02—94 kcal. Oxireactivitatea se determină, fie prin pierderea în greutate a cărbunelui supus acţiunii oxigenului, fie prin analiza gazului de reacţie sau prin cunoaşterea căldurii degajate. Hidroreactivltatea se exprimă prin viteza cu care combustibilul reacţionează cu vaporii de apă, în condiţii date, conform ecuaţiei: C-f-HaO= CO-f-H2—31,18 kcal. Hidroreactivitatea se determină prin analiza gazului după reacţie, prin temperatura de iniţierea reacţiei, etc. între cele trei reactivităţi există un paralelism fără să existe relaţii directe. î. Reactivitatea ce-lulozei. Ind. chim., Ind. hîrt.: Indice calitativ principal pentru determinarea aptitudinii unei celuloze Ia prelucrarea chimică, în general, şi la fabricarea fibrelor artificiale (mai ales fibre de viscoză) în special. Celu- lozele cari au aceeaşi proporţie de impurităţi şi acelaşi grad de polimerizare şi au polidispersitate asemănătoare se deosebesc mult în ce priveşte: viteza de difuziune a reactivilor în exteriorul fibrei, în timpul proceselor deesterificare; uniformitatea produsului obţinut prin esterificare; solubilitatea esterilor de celuloză cu acelaşi grad mediu de esterificare şi cu acelaşi grad de polimerizare; viteza de filtrare a soluţiilor de filat obţinute. Aceste proprietăţi caracterizează reactivitatea diferită a celulozei, care se poate explica printr-un grad diferit de distrugere a structurii morfologice (peretele primar celular) şi printr-o rupere mai mult sau mai puţin completă a legăturilor de hidrogen (şi, eventual, a legăturilor chimice) între macromoleculele celulozei native (v. şî sub Celuloză). Nu există o metodă universală de caracterizare a reactivităţii celulozei. Pînă în prezent s-a elaborat numai o metodă indirectă, care determină reactivitatea celulozei pentru viscoză şi care consistă, în general, în executarea diferitelor faze ale procesului tehnologic de obţinere a xantogenatului de celuloză (mercerizarea şi xantogenarea)în condiţii mai uşoare decît cele industriale. Se disolvă xantogenatul obţinut şi se determină cantitatea de fibre nedisolvate; cu cît reactivitatea celulozei e mai mare, cu atît formarea xantogenatului, în condiţiile respective, e mai completă, şi cu atît cantitatea de fibre nedisolvate e mai mică. — într-o variantă a metodei, xantogenarea se face Ia 20°, într-o emulsie care conţine 3% celuloză, 11 % NaOH şi o cantitate variabilă de sulfura de carbon. Prin efectuarea unei serii de probe paralele se determină cantitatea minimă de sulfură de carbon necesară pentru obţinerea unei soluţii de viscoză care se filtrează bine; cu cît reactivitatea celulozei e mai mare, cu atît cantitatea de sulfură de carbon, necesară pentru obţinerea unui xantogenat de celuloză uşor solubil şi a unei soluţii de viscoză uşor filtrabile, e mai mică. Dacă se obţin soluţii de viscoză uşor filtrabile, folosind mai puţin decît 110% sulfură de carbon (raportat la greutatea ot-celulozei), se consideră că celuloza respectivă are o reactivitate satisfăcătoare. Soluţiile de viscoză cari se filtrează greu şi cari se obţin din celuloze cu reactivitate redusă conţin totdeauna o cantitate oarecare de resturi de perete celular primar cu o capacitate mică de reacţionare şi cari pot fi uşor identificate la microscop. Sin. Capacitate de reacţie a celulozei. 2. Reactopropulsor, pl. reactopropulsoare. Av.: Sin. Reactor (v. Reactor 2). - 3. Reactor, pl. reactoare. 1. Elt.: Sin. Bobină de reactanţă (v.). Reactor 122 Reactor 1. Reactor. 2. Av.: Motor termic în care se produce o transformare de energie, pentru a obţine energia cinetică a unui fluid evacuat în atmosferă, astfel încît efectul de reacţiune datorit curgerii fluidului să asigure o propulsiune. Cum propulsiunea e provocată de forţa de reacţiune a motorului faţă de fluid, numită forţă de tracţiune, reactorul montat pe un vehicul zburător e un reactopropulsor, care asigură deplasarea vehiculului în sens opus curgerii fluidului. Reactorul, care se numeşte uneori şi motor cu reacţiune sau motor reactiv, poate fi aeroreactor sau motor-rachetă, după cum pentru transformarea energiei e sau nu e necesar aerul atmosferic. Producerea forţei de reacţiune prin arderea unui combustibil într-o cameră de ardere a fost realizată rudimentar (de chinezi) acum vreo două milenii, pentru propulsarea săgeţilor cu materii explozive, dar un motor cu reacţiune pentru vehicule zburătoare a fost construit abia în timpul celui de al doilea război mondial. Ulterior, avantajele aeroreactoarelor şi motoa-relor-rachetă au condus la folosirea acestora aproape excluzivă pe vehicule zburătoare de foarte mare viteză, înlocuind motoarele cu piston. Spre deosebire de grupul motopropulsor cu motor cu piston, echipat cu elice şi la care propulsiunea se realizează prin reacţiune indirectă, reactorul e un propulsor cu propulsiune prin reacţiune directă, deoarece forţa de tracţiune e efectul datorit curgerii fluidului motor prin reactor. Alte deosebiri sînt: agregatul format din motor cu piston şi elice accelerează o masă considerabilă de aer la o viteză relativ mică, în timp ce reactorul accelerează o masă de fluid mai mică la viteze mari (v. fig. /), tracţiunea putînd fi egală în ambele cazuri, fiind variaţia impulsului masei de fluid, care trece prin motor; tracţiunea agregatului motor cu piston şi el ice descreşte odată cu mărirea vitezei de zbor, în timp ce tracţiunea reactorului creşte cu viteza de zbor. La viteze de zbor mai mari decît 800 km/h, compresibilitatea aerului provoacă o scădere rapidă a randamentului elicei, în special la altitudini mai mari de zbor (datorită temperaturilor joase la aceste altitudini), întrucît viteza sunetului scade proporţional cu rădăcina pătrată a temperaturii absolute a atmosferei, deci şi randamentul elicei scade mai repede cu altitudinea. La reactoare, masa de aer care trece prin motor, deci şi tracţiunea, cresc cînd se măreşte viteza de zbor. Aeroreactorul foloseşte drept comburant oxigenul conţinut în aerul atmosferic, care intră în reactor cu o presiune datorită mişcării relative a acestuia, aşa că el poate funcţiona numai în interiorul limitei atmosferei terestre pînă la o anumită altitudine. Motorul-rachetă foloseşte oxigen lichid sau altă substanţă corespunzătoare drept comburant, transportat la bordul vehiculului zburător pe care e montat, astfel încît poate funcţiona în orice condiţii ambiante, incluziv spaţiul cosmic (v. şî sub Rachetă). Aeroreactoarele se pot clasifica după diferite criterii: — După felul comprimării aerului comburant; se deosebesc: aeroreactoare cu compresor şi aeroreactoare fără compresor. La aeroreactoarele pentru viteze transsonice (M=0,8***1,2), comprimarea dinamică a aerului în difuzor e insuficientă pentru a asigura arderea combustibilului şi funcţionarea economică a motorului în regim de zbor normal, din care cauză aceste motoare sînt echipate cu compresoare (axiale sau radiale); compresorul asigură totodată pornirea motorului ia sol şi decolarea avionului de la punct fix, deci cînd nu există o comprimare dinamică a aerului în difuzor. — După modul de antrenare al com- /. Reactor. 1) motor cu piston cu elice; 2) vîna de aer a elicei; 3) reactor; 4) vîna de gaze a reactorului. presorului, se deosebesc aeroreactoare cu compresor antrenat prin turbină cu gaz, cari se numesc turboreactoare, şi aeroreactoare cu compresor antrenat de un motor cu piston, numite moto reactoare. — După felul curgerii fluidului, aeroreactoarele fără compresor se împart în statoreactoare (numite uneori atodide), prin cari aerul şi gazele de ardere se scurg în flux continuu, şi puls o reactoare, cu flux de gaze intermitent. Deci sînt posibile patru tipuri fundamentale de aeroreactoare (v. schema de clasificare în fig. //), cari se numesc şi Turboreactor (TR) Motoreador (MR) Statoreactor (sn) Pv/sortfctor (PH) II. Schema de clasificare a reactoarelor. motoare reactive şi dintre cari şi-au găsit o utilizare practică numai trei tipuri: turboreactorul, statoreactoruI şi pulsoreactorul; motoreactorul reprezintă o soluţie constructivă hibridă, care nu s-a putut impune în tehnica aviaţiei, datorită faptului că turbina cu gaze s-a dezvoltat mult mai repede, în afară de aceste patru tipuri fundamentale de aeroreactoare cu tracţiune simplă, s-au realizat şi se folosesc în practică şi aeroreactoare cu tracţiune combinată, cum sînt turbopro-pulsorul şi turboreactorul cu dublu flux. III. Schema unui turboreactor cu compresor axial, construit pentru M= 0,8*,*1, şi diagramele temperaturii /, presiunii p şi vitezei fluidului motor w. D) difuzor; Q compresor; CQ) cameră de ardere; /) injector; T) turbină; £) efuzor. T urboreactoru I: Aeroreactor constituit dintr-un difuzor, compresorul de aer, camera de ardere, turbina cu Reactor 123 Reactor gaze şi un efuzor (v. fig. III). Acest aeroreactor cu t u r b i n ă ş\ compresor, adică echipat cu un turbomotor cu gaze (v.)f e cel mai frecvent folosit la avioanele actuale trans- şi supersonice. Fig. III reprezintă schema funcţională a unui turboreactor cu compresor axial, construit pentru viteze de zbor subsonice mari (Af=0,8-1). Difuzorul (v. sub Difuzor de aeroreactor) e de obicei divergent şi serveşte în general pentru frînarea dinamică a vinei de aer, frînare care începe în secţiunea 0 dinaintea difuzorului, unde viteza de scurgere w0 a aerului e egală cu viteza de zbor V a avionului. Frînarea vinei de aer continuă în difuzor, în care scop acesta e puţin convergent, astfel că acţiunea difuzorului asupra curentului de aer se manifestă prin reducerea vitezei de curgere a aerului de la w0 la wx (pe porţiunea 0—1), mărirea presiunii de la p0 la pt şi mărirea temperaturii de la t0 la tx. Aerul trece prin difuzor în compresor, unde se comprimă la presiunea p2, şi apoi pătrunde în camera de ardere Ca, în care se injectează combustibilul (de obicei petrol lampant de aviaţie) prin injectoarele /.—-Aprinderea combustibilului la pornirea motorului se obţine cu ajutorul unei bujii electrice, iar în timpul zborului e asigurată de temperatura înaltă a gazelor în zona de ardere. Gazele de ardere trec din camera de ardere în turbina T, unde o parte din energia gazelor se transformă cu efectuare de lucru mecanic, pentru antrenarea compresorului, al cărui arbore e cuplat cu arborele turbinei; restul energiei gazelor se transformă în energie cinetică în efuzorul E, numit şi ajutaj reac-t i v, unde se dezvoltă forţa de tracţiune a turboreactorului. La turboreactoare se folosesc atît compresoare axiale, cît şi compresoare radiale sau centrifuge (v. fig. IV). Compresoareie axiale şi centrifuge ale turboreactoarelor sînt turbomaşini, numite turbocompresoare (v. sub Turbocompresor de aeroreactor). Compresoareie centrifuge sînt constructiv mai simple şi mai ieftine, dar diametrul lor creşte odată cu debitul de aer produs, ceea ce e dezavantajos tV. Turboreactor cu compresor centrifug. 1) intrarea anterioara a aerului în compresorul centrifug; 2) rotorul compresorului centrifug cu intrare bilaterală; 3) camera primară a ţevii de foc; 4) camera de amestecare a ţevii de foc; 5) rotorul turbinei; 6) efuzor; 7) carenaj; 8) arborele turbinei şi al compresorului; 9) compresor centrifug pentru aerul de răcire; 10) intrarea posterioară a aerului în compresorul centrifug. pentru avioane cu viteză mare de zbor. Compresoareie axiale cu mai multe trepte de comprimare, în comparaţie cu compresoareie centrifuge, prezintă avantajul că au un diametru exterior mai mic, un randament cu 5*-*7% mai mare şi un debit de aer de peste trei ori mai mare, din care cauză s-au impus la turboreactoarele pentru viteze mari de zbor. Camerele de ardere utilizate cu precădere, la turboreactoarele actuale, sînt: camere individuale, la turboreactoarele cu compresor centrifug, şi camere inelare (camere bloc), de obicei la turboreactoare cu compresor axial. — Camerele individuale (v. fig. V) constituie o complicaţie constructivă, deoarece un turboreactor e echipat cu 6---16 camere, însă fiecare cameră e uşor accesibilă pentru demontare şi verificare; datorită dimensiunilor mici ale unei camere, sistemul de * camere individua- —►-le se comportă bine din punctul de vedere termodinamic, în ce priveşte arderea ţ şi' uniformitatea cîmpului de temperatură a gazelor la ieşirea din camere. Camera se compune din carcasa 1 şi ţeava de foc 2, care la rîndul ei e formată din camera primară 3 si camera secundară ” CQrcas5: 2) de foc‘ 3) camera P:imară:. 4) camera secundara (cameră de amestecare) a ţevii SaU e Aamesteca- foc. 5) turbionator; 6) stabilizator; 7) injector; re 4. In camera t) temperatura; w) viteza gazelor, primară, care constituie zona de ardere a ţevii de foc, se află turbionatorul 5 şi stabilizatorul 6, iar combustibilul se injectează prin injec-torul 7. Aerul de la compresor se împarte în două fluxuri la intrarea în camera de ardere şi anume: fluxul primar (mai mic), care pătrunde în zona de ardere a ţevii de foc, unde se formează o zonă turbulentă de stagnare a aerului, datorită acţiunii stabilizatorului şi turbionatorului; fluxul secundar (mai mare), care se scurge în jurul părţii anterioare a ţevii de foc şi pătrunde în partea ei posterioară(prin găurile laterale din camera ei de amestecare), unde uneori se produce o combustie secundarăacombustibîlului rămas nears. Fluxul secundar răceşte peretele ţevii de foc şi formează un strat termo-izolant între ţeava de foc şi carcasa camerei de ardere. —Camerele inelare se construiesc după aceleaşi principii ca şi camerele individuale, dar cu deosebirea că în locul carcaselor individuale există o singură carcasă inelară în jurul arborelui turboreactorului, în care sînt dispuse mai multe ţevi de foc individuale (pînă la 16) şi care face parte din carcasa turboreactorului. Turboreactorul cu camere inelare e constructiv mai simplu şi mai compact, însă reviziile sînt mai dificile, deoarece reclamă demontarea Iui completă. Camerele inelare prezintă dezavantajul că formează un cîmp de temperatură neuniform Ia ieşirea din cameră. Procesul de combustie în camera de ardere depinde în primul rînd de limitarea temperaturii gazelor la ieşirea din camera de ardere şi intrarea în turbină (v. fig. III), care e necesară pentru asigurarea funcţionării normale a paletelor turbinei şi care la turboreactoarele actualmente în uz e de circa 825***900°. Acestei temperaturi de ardere a amestecului combustibil-aer îi corespunde un coeficient de exces de aer de a=3,8***4,0, raportat la întreaga cantitate de aer ce trece pi in camera de ardere; la reducerea turaţiei turboreactorului, coeficientul de exces de aer poate creşte pînă la oc=6-»-8, iar la reprize bruşte această creştere poate să fie şi mai mare, deoarece admisiunea combustibilului se reduce mai repede decît debitul de aer care trece prin turboreactor. Amestecul combustibil-aer se aprinde greu cînd excesu de aer e mare, iar procesul de ardere decurge foarte înce Reactor 124 Reactor şi instabil, ştiind că la un exces de aer a>1 flacăra nu se menţine în camera de ardere, fiind antrenată de fluxul gazelor de ardere, ceea ce duce la oprirea turboreactorului. Din această cauză, aerul e frînat înainte de intrarea în camera de ardere, pînă la viteze sub 40-**60 m/s, prin creşterea secţiunilor de trecere, şi apoi se împarte în cele două fluxuri primar şi secundar. Această împărţire a curentului de aer se face astfel, ca excesul de aer în fluxul primar să fie de ordinul a=1,2*"1,5, căruia îi corespunde temperatura în zona de ardere de 2000“*2200°, necesară pentru o combustie destul de rapidă, completă şi stabilă; fluxul secundar, prin amestecarea lui cu gazele de ardere în zona de amestecare trebuie să asigure atît reducerea temperaturii gazelor la 800-**850°, admisibilă pentru paletele turbinei, cît şi o uniformitate suficientă a cîmpului temperaturilor gazelor înaintea intrării în turbină. Producerea flăcării stabile în camerele de ardere e posibilă numai dacă aportul de căldură din zona de ardere, care se transmite fluxului primar de aer şi combustibil, e suficient pentru aprinderea continuă a combustibilului, iar viteza de curgere a aerului nu depăşeşte viteza de propagare a frontului flăcării (15—25 m/s) în zona de stagnare a curentului de aer, asigurată de acţiunea stabilizatorului şi turbionatorului.Presiunea gazelor înaintea turbinei (v. fig. III), după arderea combustibilului în camera de ardere, se poate considera constantă şi aproximativ egală cu presiunea aerului la intrarea în camera de ardere (deşi în realitate e puţin mai mică decît aceasta, din cauza rezistenţei hidraulice şi termice a camerei), deoarece camera e deschisă la ambele extremităţi şi aportul de căldură se produce într-un spaţiu deschis; laturboreactoarele actuale se folosesc numai turbine cu presiune constantă de ardere (v. sub Turbină de aviaţie cu gaz). După ieşirea gazelor din turbină, detenta lor continuă în ajutajul de reacţiune (v. sub Efuzor). Fig. VI şi VII reprezintă diagramele mecanică p-V şi entro-pică T-s ale ciclului termodinamic cu ardere la presiune con- VI. Diagrama mecanica {p-V) a ciclului termic al turboreactorului. 0, 1, 2, 3, 4, 5) ciclul real; 0, 2', 3', 4', 5') ciclul ideal. VII. Diagrama entropică a ciclului termic al turboreactorului. 0, 1, 2, 3, 4, 5) ciclul real; 0, V, 2', 3', 4', 5') ciclul ideal. stantăal unui turboreactor transsonic (v. fig. III), fazele acestui ciclu fiind comprimarea adiabatică, arderea aproape isobară şi detenta adiabatică; în diagrame, ciclul ideal e figurat în linii întrerupte şi ciclul real e figurat în linii pline. Deosebirile dintreciclul ideal şi ciclul real sedatoresc pierderilor în difuzor, compresor, camera de ardere, turbină şi efuzor, cari pot fi considerate separat prin randamentele respective. în ciclul real, lucrul mecanic global corespunzător comprimării poli-tropice a aerului e reprezentat prin suprafaţa c, 2,0, g(v. fig. VI), care se compune din: suprafaţa c, 2, 1,f aferentă comprimării dinamice existentă numai cînd aeronava cu turboreactor e în zbor, şi suprafaţa /, 1, 0, g aferentă comprimării aerului în compresor. Lucrul mecanic global corespunzător detentei poli-tropice a gazelor de ardere e reprezentat prin suprafaţa c, 2, 3> 5# g (v. fig. VI), care se compune din: suprafaţa c, 2, 3, d afe- rentă detentei în camera de ardere, suprafaţa d,3,4, e aferentă detentei în turbină şi suprafaţa e, 4, 5, g aferentă detentei în ajutajul reactiv. Lucrul mecanic indicat 1^- e lucrul mecanic al ciclului real, care e diferenţa dintre lucrul mecanic global corespunzător detentei gazelor de ardere şi lucrul mecanic global corespunzător comprimării aerului şi e reprezentat prin suprafaţa 0, 2, 3, 5. Echivalentul în căldură al acestui lucru mecanic se exprimă prin AL-, unde A e echivalentul în căldură al unităţii de lucru mecanic, şi în diagrama T-s (v. fig. VII) e reprezentat prin suprafaţa 0, 2, 3, 5; în această diagramă, aportul de căldură Qt primit de gaze în procesul de ardere al ciclului real se măsoară prin suprafaţa d, 2, 3, e (v. fig. VII), iar căldura Q2 evacuată în mediul înconjurător o dată cu gazele de ardere se măsoară prin suprafaţa c, 0, 5, f. Ştiind că oc/0 e cantitatea de aer (în kg) necesară pentru arderea completă a 1 kg de combustibil în aeroreactor şi că 1+a/0 e cantitatea de gaze (în kg) obţinute prin arderea combustibilului, unde a e coeficientul de exces de aer, lucrul mecanic indicat L-cb pe ciclu va fi L; = 1 -j-a/p a/® Ln.-L gc’ a/0 după cum e raportat la 1 kg combustibil sau la cantitatea de aer oc/0 (în kg) care trece prin aeroreactor, în care Lgd e lucrul mecanic global al detentei gazelor de ardere şi Lgc e lucrul mecanic global al comprimării aerului, ambele raportate la 1 kg gaze, respectiv aer. Lucrul mecanic indicat se consumă, în cea mai mare parte, pentru mărirea energiei cinetice a fluxului de gaze care se scurge prin motor. De asemenea, parţial se consumă atît pentru învingerea rezistenţelor hidraulice, frecărilor în lagăre, frecării aerului şi gazelor pe suprafeţele frontale ale rotoarelor compresorului şi turbinei, cît şi pentru antrenarea agregatelor auxiliare ale turboreactorului. Lucrul mecanic efectiv Le, raportat Ia 1 kg aer care trece prin turboreactor, e L =L -L , e i r* unde Lr e lucrul mecanic corespunzător pierderilor hidraulice şi mecanice (prin frecări), inciuziv cel necesar antrenării diverselor agregate ale turboreactorului. Lucrul mecanic efectiv Le se consumă complet pentru mărirea energiei cinetice a fluxului de gaze, deci pentru producerea tracţiunii reactive a turboreactorului. Ţinînd seamă că viteza iniţială a aerului w0 (v. fig. III) e egală cu viteza de zbor V a avionului şi notînd cu w componenta axială a vitezei de ieşire din difuzor (care în fig. ///ar fi w5), ambele viteze raportate la turboreactor, se obţine ecuaţia energetică a turboreactorului 1+g/„ wc V2 a/0 2 g 2g V* j— e energia cinetică iniţială a 1 kg aer la intrarea L,= în difuzor, iar 1 -foc/p a/o e energia cinetică a gazelor de ardere la ieşirea din efuzor, raportată Ia 1 kg aer care se scurge prin motor. Pentru funcţionarea turboreactorului Ia punct fix, cînd V=0, această ecuaţie devine 1 -f-oc/0 a/0 fteactor 125 Reactor* pentru combustibilii întrebuinţaţi la turboreactoarele actuale se adoptă /0«14,5**-15 kg.aer pentru 1 kg combustibil şi ol— = 3,5—4,5, deci 1 -ţ-q/o a/0 = 1,015-1,02^1. Randamentul efectiv 7)^ al turboreactorului e egal cu raportul dintre echivalentul în căldură al lucrului mecanic efectiv şi căldura obţinută prin arderea combustibilului, ambele călduri fiind considerate pentru 1 kg aer. Acest randament, care se introduce pentru a ţine seamă de pierderile termice (ardere incompletă, cedare de căldură prin pereţii turboreactorului, pierderi de căldură prin evacuarea gazelor de ardere), hidraulice şi mecanice, se exprimă prin relaţia ALm H' undeH'=H/(oc/0) e puterea calorică inferioară a 1 kg combustibil raportată la 1 kg aer care trece prin aeroreactor, şi deci 1+oc/o A a/n w2-V2 H' w2-V2 , ______ ' 8378H' deoarece A ~g ’ 8378 1 -f-a/p a/n toate simbolurile avînd semnificaţiile indicate anterior. Pentru funcţionarea turboreactorului la punct fix, cînd V=0, rezultă ca % % ^0,12* ' 8378H/ ' 0,28 la turboreactoarele actual- —vî^m o -rf’E a, we "iVjT ljş-4 Cp0 cu menţiunea mente în uz. Tracţiunea turboreactorului se determină folosind teorema impulsului la fluxul de aer şi de gaze evacuate, în care scop se consideră o zonă cilindrică destul de mare O^^O* în jurul turboreacto- p rului (v. fig. VIII), _4_i_ i _i_ J astfel încît baza ei ^ anterioară Ox—Ox şi mantaua Ox—ex , să se afle în afara zonei perturbate a curentului exterior de aer din jurul turboreactorului, iar baza ei posterioară ex—ex săcoincidăcu planul secţiunii de ieşire e—e a efu-zorului. Presiunea pe mantaua Ox—ex şi pe baza anterioară Ox—Ox a acestei zone ci-lindriceeegalăcu în afara vinei gazelor de ardere evacuate (adică în afara sec-şiunii e—e), presiunea şi viteza aerului sînt de asemenea egale cu presiunea p0, respectiv cu viteza V. în secţiunea de ieşire e—e a efuzorului, gazele de ardere cari ies din motor au presiunea^ (în general diferită de presiunea aerului exterior £0) şi viteza axială wg. Aplicînd teorema impulsului la fluxul de aer şi gaze, între secţiunile O—O şi e—e ale zonei limitate de conturul Oa'eea'O, şi proiectînd forţele exterioare pe axa x—x orientată în sensul scurgerii fluxului de gaze (x—x e axa de simetrie a turboreactorului, care coincide cu direcţia de zbor a avionului), se obţine ecuaţia: F'x+FaX+^o+^'-Pese 0. În care F'* e proiecţia pe axa x—x a forţei de reacţiune F' a turboreactorului (opusăfluxului de gaze care sescurge prin el), F e proiecţia pe axax—x a forţei Fa, corespunzătoare acţiunii curentului aerului exterior asupra fluxului interior (pe porţiunea dintre secţiunile O—O şi a'—o'), PqS0 e forţa de presiune a aerului exterior pe aria S0 a secţiunii O—O, ma (în m/s)e debitul de aer care intră în difuzor cu viteza iniţială V, pese e forţa de presiune a aerului exterior pe aria sg din secţiunea e—e, iar^ (în m3/s) e debitul produselor de ardere cari ies din efuzor cu viteza wg. Aplicînd teorema impulsului şi la curentul exterior inelar de aer, limitat spre exterior de conturul O^e^ şi spre interior de conturul Oa'eea'O, şi neglijînd variaţia neînsemnată a impulsului în acest curent inelar, se obţine ecuaţia: K-FaX+Po(So-So)- -O=o. x ~ ax 1 -ruv-u Pe^e' în care F^e proiecţia pe axax—x a forţei de reacţiune F" (opusă curentului exterior inelar de aer şi considerînd scurgerea laminară), Fax e proiecţia pe axa x—x a forţei Fa corespunzătoare acţiunii fluxului interior asupra curentului exterior (pe porţiunea dintre secţiunile 0—0 şi a'—a'), p0 (S0—s0) e forţa de presiune pe aria S0—s0 a bazei anterioare a curentului exterior inelar, şi Po(Se—se) e forţa de presiune pe aria Se~~se a bazei posterioare a curentului exterior inelar; forţa Fa e egală ca măsură şi de sens contrar forţei Fa considerate în teorema impulsului referitoare la fluxul interior. Sumînd aceste două ecuaţii şi considerînd că se obţine F' 4-F" = x 1 X : m £t>e - mu V+Sr (pt - pa) VIII. Delimitarea zonei de aer perturbate în jurul turboreactorului (sageata alba indica direcţia de zbor). V) viteza de zbor; we) viteza gazelor la ieşirea din efuzor; p0) presiunea aerului exterior; pe) presiunea gazelor la ieşirea din efuzor; s0) aria sec- ţiunii O—O a vinei de aer, înainte de intrarea în difuzor; se ) aria secţiunii e—e de ieşire a efuzorului; S0) aria bazei anterioare a zonei perturbate, în secţiunea Oi— Oi\Se) aria bazei posterioare a zonei perturbate, în secţiunea ex— ex. presiunea atmosferică p0 a aerului exterior neperturbat, viteza aurului exterior (raportată la turboreactor) fiind egală cu viteza de zbor V. Deoarece perturbaţii le provocate de turboreactor în curentul de aer care se scurge în jurul lui sînt în majoritatea cazurilor neînsemnate, se poate presupune (cu •aproximaţie) că şi pe baza posterioară ex—ex a zonei cilindrice, F = Flc+Fx~{^-w-V) + S.(P.- Po)> unde F=F'x-\-Fţ. e tracţiunea turboreactorului (egală şi de sens contrar acţiunii motorului asupra fluxului interior şi a curentului exterior), Ga=g-ma e greutatea aerului care intră pe secundă în difuzor (cu viteza iniţială V raportată la turboreactor), şi Gg~g'mQ e greutatea produselor arderii cari ies pe secundă din efuzor (cu viteza wg raportată la turboreactor). Raportul dintre greutatea Gg (în kg/s) a produselor arderii şi greutatea debitului de aer G (în kg/s) fiind G„ G^(1-f-a/0) 1-|-a lQ GcfrO.l0 a l0 unde G e greutatea combustibilului ars într-o secundă Reactof 126 Reactor camera de ardere, tracţiunea turboreactorului se exprimă prin relaţia & V a/0 J + S(p-p0) '-7 £(W -V), iar tracţiunea la punct fix e r-, 1 + a^o we , deoarece pe^p0 şi se consideră 1+oc/0/(a/0)«1. La căderi de presiune importante în efuzor, caracteristice pentru viteze supersonice mari de zbor, tracţiunea poate fi mult influenţată de detenta incompletă a gazelor în efuzor; în aceste cazuri e necesar să se folosească formulele complete pentru determinarea tracţiunii turboreactorului. Viteza gazelor la ieşirea din efuzor se poate exprima prin relaţia we^-\j837SH^ie-j-V2, în care e randamentul efectiv al turboreactorului, şi subst-tuind această valoare we în formulele simplificate ale tracţiunii se obţine i^Ş(V8378H'.%+V>-V) f' ^^8378 H g fiind acceleraţia gravitaţiei. Deci tracţiunea turboreactorului depinde de randamentul efectiv şi de puterea calorică inferioară H'u a combustibilului, adică tracţiunea creşte o dată cu ^ şi H'u, Ia valori date ale vitezei de zbor V şi ale debitului de aer Ga. în zbor, lucrul mecanic de deplasare efectuat într-o secundă e egal cu variaţia energiei cinetice a gazelor expulsate prin efuzor (ajutajul de reacţiune). Dar gazele au viteza wg la ieşirea din acest ajutaj, iar viteza de deplasare a avionului fiind V, rezultă că viteza absolută a gazelor faţă de sol e we—V, astfel încît energia cinetică neuti Iizată,e G^(we—V)2j(lg). Pentru a ţine seamă de această pierdere de energie se introduce randamentul tracţiunii 7jy, egal cu raportul dintre lucrul mecanic exterior FVşi creşterea energiei cinetice a fluxului de gaze în turboreactor, Randamentul tracţiunii se poate exprima prin relaţia FV 2(w-V)V 2V 2 y- w 4-V 1+T F^{w-V) + Se(pe-pa), în ultimul caz considerînd 1+aJ0/(a/0)«1. Pentru funcţionarea turboreactorului Ia punct fix, cînd V=0, rezultă *•«'J we+Se(Pe-PoY< dacă detenta gazelor de ardere în efuzor e completă, atunci pg—pQ şi viteza gazelor la ieşirea din efuzor creşte puţin. La turboreactoarele transsonice actuale se produc căderi de presiune în efuzor, dar detenta incompletă a gazelor în efuzor provoacă o pierdere de tracţiune neînsemnată, astfel încît tracţiunea se determină cu formulele simplificate; neglijînd masa combustibilului ars faţă de masa aerului comburant, adică s-a considerat Ga^G^t şi s-a folosit formula simplificată a tracţiunii. Conform acestei formule, randamentul tracţiunii depinde numai de raportul vitezelor wJV, ceea ce constituie o aproximaţie nesatisfăcătoare; în adevăr, dacă wg=V, rezultă şi ^=0, iar dacă wg 1 şi tracţiunea e negativă. — Pentru a evita acest neajuns al formulei, care se datoreşte neglijării masei combustibilului ars, randamentul tracţiunii se poate exprima prin relaţia FV v—T------------------ FV+rf-(we~Vf in care se consideră expresia tracţiunii g şi se face substituţia — =...... G 1+a/0 mula astfel încît se obţine for- 2v(w------^2_y) 2 v(w----f) l 6 1+ocin ) l * 1+o/p I ■ 2 a/0“1 W —-------- 6 1+o/0 V2 care e mai exactă. în adevăr, dacă we = V rezultă v)p=1 şi a od0 ' g iar dacă F=0 si deci w.=„ , , a l0 e 1+a/0 V, rezultă7)y=0. — Totuşi, în practică se foloseşte formula mai simplă 2 YJ r=— » ■f w. 1+F întrucît erorile în cazul w0>V sînt foarte mici, iar condiţiile cîndwşiF'nu au, în majoritatea cazuri lor, o importanţă practică. Randamentul global al turboreactorului se introduce pentru a ţine seamă de pierderile totale de energie, de la transformarea energiei chimice a combustibilului prin ardere şi pînă la energia de deplasare a avionului, şi e AFV ^ GaHu ' În care produsul FV se exprimă considerînd prima formulă a randamentului tracţiunii Y)p şi anume de unde rezultă A. -V2 H' V' unde A e echivalentul în căldură al unităţii de lucru mecanic. Deoarece v2-V2 = \• A 2g' Reactot4 12? Reactor se obţine V=VV adică randamentul global e produsul dintre randamentul termodinamic şi randamentul tracţiunii. Compararea calităţilor turboreactoarelor se face luînd în consideraţie tracţiunea specifică, tracţiunea frontală specifică, consumul specific de combustibil şi greutatea specifică a motorului. Tracţiunea specifică Fs e egală cu raportul dintre tracţiunea dezvoltată şi greutatea volumului de aer care trece într-o secundă prin aeroreactor, adică JL ~G~ -q (Pe-Po) Ft==1 a/n We—V kgs/kg aer. iar dacă şi 7=0, atunci 1+°c/q ^ oc/n kgs/kg aer. transversale maxime Sj, adică F ir / cb w însă cum şi considerînd se obţine formula făcînd substituţia şi ţinînd seamă că G'u~ _£î_ a/0 F 3600 Ga a/0 1 Ft 3600 a L 1 Fr=- h'= : a/0 se obţine formula 3600 AV din care rezultă dependenţa consumului specific de randamentul global şi de puterea calorică a combustibilului. Pentru funcţionarea motorului la punct fix, cînd V=0 şi y}^=0, consumul specific Cs se determină introducînd expresia (v. mai sus experia yj^) în relaţia 2£. V H' Wg-j-V şi se observă că diametrul şi greutatea motorului sînt cu atît mai mici cu cît Fs e mai mare, deoarece în acest caz Ga e mai mic. Dacă P6=Pq atunci vv astfel încît pentru V=0 se obţine 2 şi deci ^(K=0) Ve. 3600 H.. 386 H„ / 7] Tracţiunea frontală specificăFjs e egală cu raportul dintre tracţiunea dezvoltată de turboreactor şi aria secţiunii lui exprimată în kgf/m2. Tracţiunea frontală specifică e importantă pentru aprecierea calităţilor aerodinamice ale turboreactorului, care interesează la avioanele cu mare viteză de zbor. Cu cît e mai mare Fjs cu atît e mai mică acea parte din pierderea de tracţiune corespunzătoare învingerii rezistenţei sale proprii la înaintare. Consumul specific de combustibil Cs (în kg/kg fii) e egal cu raportul dintre consumul orar de combustibil şi tracţiunea turboreactorului, adică G\ C «- unde toate simbolurile au semnificaţiile indicate anterior. Consumul specific de combustibil e o mărime importantă, deoarece cu cît e mai mare Cs, cu atît distanţaşi durata de zbor sînt mai mari, în aceleaşi condiţii de utilizare. Greutatea specifică Gms a turboreactorului e egală cu raportul dintre greutatea lui uscată Gm şi tracţiune, adică G = — ms p * exprimate în kg/kg tracţiune. Pentru o tracţiune dată, greutatea specifică a turboreactorului determină greutatea instalaţiei de propulsiune, care influenţează în special viteza de zbor a avionului pe care e montat, capacitatea de transport şi distanţa de zbor a avionului. Mărimile F/o> Fsp C/# şi Fvariază cu viteza şi cu înălţimea de zbor la acelaşi turboreactor, deoarece variază tracţiunea şi consumul de combustibil. Din această cauză, ca valori indicative se dau valorile acestor mărimi pentru funcţionarea turboreactorului în regim nominal la punct fix, pe sol şi pentru condiţii atmosferice standard. La turboreactoarele actuale, pentru F=0, H—0, ^>o=760 col. Hg şi /0— 15°, se indică următoarele vaIori:Fsj&48• • -65 kgfs/kg aer, F1500*• *4500kgf/m2, Cf#«0)90"*1f45 kg/kgf tracţiune oră şi G^^0,25--*0,6 kg/kgf tracţiune. Comportarea turboreactoarelor pe avion se examinează pentru diferite altitudini, la viteză de zbor variabilă şi la diferite turaţii. Din această cauză, pentru aprecierea tuturor calităţilor turboreactorului e necesar să se cunoască particularităţile funcţionării lui în diferite condiţii de utilizare, stabilind variaţia tracţiunii şi a consumului specific de combustibil în funcţiune de turaţie, viteza şi înălţimea de zbor. Turboreactorul trebuie să fie echipat cu un sistem de reglaj, care să asigure tracţiunea maximă posibilă la toate vitezele şi înălţimile de zbor, cum şi consumul minim de combustibil în regimurile cu tracţiune redusă (de ex. în zbor de durată). Tracţiunea maximă a turboreactorului în toate condiţiile de zbor se obţine la turaţia maximă şi la temperatura maximă admisă a gazelor înaintea intrării în turbină. De aceea, pentru asigurarea tracţiunii maxime e necesar ca, la variaţia vitezei şi a înălţimii dezbor, să se menţină constanţe turaţia şi tempe- Reactor 128 Reactor ratura gazelor Ia intrarea în turbină, ţinînd seamă şi de condiţia ca randamentul compresorului să nu scadă prea mult. Temperatura gazelor înaintea intrării în turbină se poate menţine constantă, Ia turaţia constantă, printr-un sistem de reglaj al secţiunii de ieşire a efuzorului (ajutajul reactiv) sau al admisiunii combustibilului. La căderi de presiune critice sau subcritice în efuzor, turaţia şi temperatura gazelor înaintea intrării în turbină se pot menţine constante (cînd variază viteza şi înălţimea de zbor), fie micşorînd secţiunea de ieşire a efuzorului şi variind admisiunea combustibilului, fie variind numai admisiunea combustibilului, după cum efuzorul e sau nu e reglabil. Majoritatea turboreactoarelor existente nu sînt echipate cu ajutaj reglabil, deoarece căderea critică de presiune în ajutajul reactiv, la turaţie maximă, intervine în mers la punct fix pe sol sau la viteze şi înălţimi de zbor relativ mici. La unele turboreactoare, folosite în special pe avioanele militare, tracţiunea poate fi mărită temporar, prin intercala- /X. Schema principială a turboreactorului cu cameră de forsaj. 0 difuzor; 2) compresor; 3) ţeava de foc; 4) rotorul turbinei; 5) injector; 6) cameră de postcombustie, numită cameră de forsaj; 7) efuzor; 8) ajutaj reglabil; 9, 10) carenaj. rea unei camere de postcombustie (cameră de forsaj) între turbină şi efuzor (ajutajul reactiv), pentru a nu mări temperatura gazelor înaintea turbinei (v. fig. IX). Arderea combustibilului în camera de postcombustie se produce datorită excedentului de oxigen conţinut în gazele de ardere la ieşirea lor din turbină şi provoacă creşterea temperaturii lor înaintea efuzorului; datorită acestui fapt, viteza de curgere agazelor din efuzor creşte şi tracţiunea se măreşte. Acest mod de mărire a tracţiunii constituie, în fond, folosirea unui ciclu cu aport de căldură în trepte. La viteze de zbor supersonice, comprimarea dinamică a aerului la intrarea în difuzor se produce prin unde de şoc, cari provoacă pierderi de energie în curentul de aer. Pentru reducerea acestor pierderi, la viteze dezbor supersonice cu M— =1,5***3, se folosesc difuzoare cu deflectoare de undă (v. sub Deflector de undă, şi Difuzor de aeroreactor supersonic). O dată cu creşterea numărului M de zbor, influenţa comprimării X. Schema principială a turboreactorului supersonic cu geometria canalului de lucru fixă. 1) deflector de undă; 2) compresor; 3) camera primară a ţeviî de foc; 4) camera de amestecare a ţevii de foc; 5) turbină; 6) partea subsonică a efuzorului; 7) partea supersonică a efuzorului; 8) carenaj; 9) suportul rulmentului posterior; 10) tamburul rotorului compresorului; 11) instalaţia demarorului; 12) partea subsonică a difuzorului. dinamice a aerului devine preponderentă în ciclul termodinamic al motorului, iar importanţa compresorului descreşte, astfel că la M=2 aproape nu mai e necesar. - Efuzorul turboreactorului supersonic (v. fig. X) e de obicei convergent-divergent cu secţiune critică (v. sub Efuzor), dar căderea de presiune a fluxului de gaze în efuzor nu trebuie să depăşească o anumită valoare critică. In caz contrar se foloseşte un efuzor simplu convergent subsonic, care prezintă dezavantajul că, atunci cînd se atinge căderea critică de presiune, viteza maximă a fluxului de gaze în efuzor devine egală cu viteza sunetului şi nu mai e posibilă creşterea tracţiunii prin mărirea căderii de presiune, deoarece motorul nu poate reacţiona la condiţiile din partea posteritică a efuzorului şi fluxul prin acesta nu poate fi mărit. în efuzorul convergent subsonic, tracţiunea se produce datorită atît variaţiei impulsului fluxului, cît şi forţei rezultate din diferenţa dintre presiunea pe secţiunea de ieşire a efuzorului şi presiunea atmosferică. La turboreactoarele supersonice, la cari temperatura gazelor înaintea intrării în turbină atinge 1350° şi chiar mai mult, paletele turbinei se îmbracă în ceramică sau se construiesc cu cavităţi interioare pentru răcire cu apă, pentru a rezista ia aceste temperaturi. Statoreactorul: Aeroreactor constituit, în principal, numai din difuzor, cameră de ardere şi efuzor. Acesta e un aeroreactor cu flux continuu şi fără compresor, care se foloseşte actualmente ca motor accelerator auxiliar pe avioane supersonice, ca agregat principal de propulsiune pe unele tipuri de proiectile reactive, cum şi ca motor de antrenare a palelor rotoarelor unor tipuri de elicoptere. Statoreactorul e aeroreactoruI cel mai simplu, care din punctul de vedere al randamentului e preferabil turboreactorului supersonic la însă prezintă dezavantajul că poate funcţiona numai în zbor, după ce vehiculul pe care e montat a fost lansat în zbor prin alte mijloace (rachete, catapulte, etc.). Ciclul termodinamic al stato-reactorului se realizează prin comprimarea dinamică a aerului în difuzor, aportul de căldură datorit arderii combustibilului în camera de combustie şi detenta gazelor de ardere în , efuzor, iar forţa de tracţiune XU Schema unul stQtoreactor sub' se obţine la evacuarea gazelor son,c ?i dia2rama temperaturi, t. de ardere din efuzor. Din cauza Pasiunii şi vitezei w. comprimării pur dinamice a D efuzor: W vltezade ^or: w4) vi-zbor are o influenţă decizivă teza de ,e?ir* din‘stofo gazelor asupra desfăşurării ciclului ter- ardere, mod inamic în statoreactor, întrucît determină gradul de comprimare a aerului. La statoreactorul subsonic (v. fig. XI), efectul XII. Schema unui statoreactor supersonic. I) deflector de undă; 2) rezervor de combustibil; 3) partea subsonică a difuzorului; 4) injectoare; 5) cameră de ardere; 6) partea subsonică; 7) partea supersonică a efuzorului. comprimării dinamice a aerului e foarte redus, astfel încît randamentul lui global e foarte mic, şi anume 7)^=3-**7% laM=0,5‘**1; la statoreactorul supersonic (v. fig. XII), randa- Reactor 129 Reactor mentul global creşte rapid şi atinge valoarea r}g=3Q% la M= 3. Statoreactorul, numit şi atodid, poate atinge viteze de zbor pînă laikf— 5-**5,5 şi înălţimi de zbor pînă la 35*“40 km, spre deosebire de turboreactoarele supersonice, cari pot asigura viteze de zbor pînă la M=3---3,5 şi înălţimi de zbor pînă la 25 km. Din acest motiv, la care se adaugă simplicitatea constructivă şi creşterea randamentului cu viteza de zbor, statoreactorul supersonic e utilizat pe proiectilele reactive şi ar fi posibil să fie utilizat pe avioanele supersonice militare şi de transport. Pu Isoreactoru I: Aeroreactor constituit dintr-un difuzor divergent, o cameră de ardere, o cameră convergentă de trecere şi din ţeava lungă de eşapament. Acesta e un aeroreactor cu flux/nterm/tent şi fără compresor, la care difuzorul e echipat cu un grătar cu palete, cari se deschid numai în sensul intrării aerului. Aerul pătrunde în difuzor şi se comprimă dinamic, apoi trece prin grătarul cu ciapete, cari se deschid în camera de ardere, cameră în care aerul se amestecă cu combustibilul injectat; amestecul carburant format se aprinde cu ajutorul unei bujii electrice. Datorită arderii bruşte a combustibilului, presiunea în camera de ardere creşte şi astfel se închid clape-telegrătarului, iar gazele de ardere expandează şi trec cu viteză mare prin camera convergentă, ieşind în atmosferă prin ţeava de eşapament. în timpul scurgerii coloanei de gaze prin ţeava lungă de eşapament se produce o depresiune în camera de ardere, care provoacă deschiderea clapetelor; deci o nouă cantitate de aer intră în camera de ardere şi ciclul se repetă, însă acest amestec carburant se aprinde spontan, sub efectul temperaturii de ardere a gazelor neevacuate de la ciclul precedent. Arderea e intermitentă, cu o frecvenţă egală cu numărul oscilaţiilor de deplasare a coloanei gazelor de ardere în ţeava lungă de eşapament, care produce efectul unei ţevi de rezonanţă. Clapetele se deschid cu aceeaşi frecvenţă, iar ca rezultat se produce un flux pulsator de aer aspirat şi de gaze de ardere, asemănător cu oscilaţiile sonore într-un tub de orgă închis la un capăt, de lungime £(m) egală cu lungimea pulso-reactorului, socotită de la grătarul cu ciapete pînă la secţiunea de ieşire a ţevii de eşapament. Frecvenţa n se determină aproximativ cu formula; a n~ TZ” ’ în care a (în m/s) e viteza sunetului în gazele de ardere; la pulso-reactoarele actuale, frecvenţa e de 50-"100 Hz. Randamentul global al pulsoreactorului e foarte mic, datorită gradului mic de comprimare a aerului, şi atinge valoarea sa maximă de circa 3% laJkf=0,5. Tracţiunea pulsoreactorului se produce datorită presiunii gazelor pe grătarul cu clapetele închise şi are o valoare aproape constantă în timpul zborului, egală cu rezistenţa la înaintare a vehiculului propulsat. Principial, pu Isoreactoru I produce tracţiune la punct fix, capabilă să asigure decolarea vehiculului pe care e montat. Acest fapt se explică prin efectul de „piston" al coloanei de aer proaspăt care intră prin ţeava de eşapament, în sens contrar fluxului de gaze, după evacuarea coloanei de gaze arse; datorită inerţiei, această coloană contrară de aer proaspăt continuă să se deplaseze în ţeava de eşapament, spre camera de ardere, producînd compresiunea necesară pentru închiderea clapetelor grătarului şi aprinderea amestecului carburant (v* pulsaţiile presiunii în camera de ardere, fig. X/V). Fig. XIII reprezintă un pulsoreactor folosit pe bombele-avion V1, în cel de al doilea război mondial. Pentru lansarea acestor bombe s-au utilizat catapulte de beton armat, cu o cale de rulare înclinată la 7*• • 12° şi avînd o lungime de peste 30 m, pe care se deplasa un cărucior de lansare, antrenat de un piston asupra căruia se exercita presiunea produsă prin XIII. Schema unui pulsoreactor. A) secţiune prin grătarul cu ciapete şi injectoare; 8) rezonanţa undelor sonore la un tub de orgă închis la un capăt; 1) difuzor; 2) grătar cu ciapete şi injectoare; 3) cameră de ardere; 4) cameră convergentă de trecere; 5) ţeavă rezonatoare de eşapament; 6) bujie electrică; 7) injector; 6) cla-petă; 9) combustibil; 10) aer; L) lungimea canalului de rezonanţă; L') lungimea tubului de orgă; X) lungimea undei sonore; o) viteza sunetului; n) frecvenţa undei sonore. descompunerea peroxidului de hidrogen; pu Isoreactoru I bom-bei-avion intra în funcţiune în momentul decolării ei de pe căruciorul de lansare, la viteza de 240 km/h, accelerînd-o p Îd kg/cm 2 ai A / \ /'\ V 1 \ 7 / / / \ \ \ \ y / / / c \ / / \ \ \ \ \ \ / / / \j V V'"T7 —\ \ t - 0 0,01 002 0,03 0,0-H i _ ; -/ts —! i Qf --v t I 1L XV. Reactor-autoclavă pentru fabricarea acidului azotic concentrat. 1) cilindru vertical fără dispozitiv de amestecare; 2) vas de reacţie, de aluminiu; 3) căptuşeală de alu- . Reactoarele pentru lichide miniu; 4) ţevi pentru introducerea *rnÎSCÎbîle (fază lichidă etero-reactanţilor şi evacuarea acidului. ^^ebuie, in general, să pună în contact o fază apoasă cu o fază organică, reacţia avînd loc la interfaţă. Caracteristica acestor aparate e producerea unei dispers iun i fine, spre a mări XVII. Schema instalaţiei de absorpţie a trioxidului de sulf la fabricarea acidului sulfuric de contact. 1) absorber cu oleum; 2) absorber cu monohidrat; 3) turn de uscare; 4) recipiente; 5) pompe; 6) răcitoare; 7) ventile; 8) trioxid de sulf; 9) apă; 10) bioxid de sulf; 11) acid sulfuric spre depozit; 12) gaze reziduale în atmosferă; 13) bioxid de sulf spre cataliză. Efectul fizic determinant ai construcţiei e, în general, difuziunea, exceptînd cîteva procese puternic exotermice, la cari efectul determinant ai formei şi al volumului aparatului e răcirea; de exemplu, la producerea acidului clorhidric concentrat (v. sub Turn de captare), la sulfonarea hidroxilaminei (fabricarea relonu-lui), etc. Tipurile principale sînt: camera de stropire, turnul de absorpţie, folosit la fabricarea acidului sulfuric (v. fig. XVII)’, turnul înecat cu barbotare la bază (cu răcire interioară sau exterioară), folosit la oxidarea parafinelor, la fabricarea acidului acetic din acetaldehidă şi oxigen, etc. sau autoclavele cu barbotarea gazului (simplă sau cu dispersare mecanică); scrubberele mecanice; vasele cu agitator vertical de tipul lichid-iichid, dar echipate cu barbotor, de exemplu cele folosite pentru fabricarea dicloretanu-lui (reacţia dintre acetilenă şi clor, sub formă de gaz, are loc în masa dedicloretan lichid) (v. fig. XVIII); vasele orizontale (v. fig. X/X); vasele fără agitator (fabricarea sulfatului de amoniu); reactoarele cu antrenarea gazului prin agitator (fig. XX) şi reactoarele cu spumă (v.). XVIII. Schema de principiu a reactorului cu agitator şi barbotor, pentru fabricarea di-cloretanului. 1) vas de reacţie; 2) manta de încălzire sau de răcire; 3) agitator; 4) conducte pentru barbotarea gazelor; 5) acetilenă; 6) clor; 7) dicloretan lichid; 8, 10) apă; 9) condensat; 11) abur. Reactor 135 Reactor Reactoarele gaz-lichid au aplicaţii largi în industria fer-mentativă, de la simple căzi cu ţevi barbotoare (industria X/X. Reactor orizontal gaz-lichid pentru iso-propilsulfat. 1) vas fix; 2) agitator cu discuri; 3) propilenă; 4) acid sulfuric; 5) produs din reacţie; 6. 7) apă de răcire. drojdiei) la aparate mai complexe (fabricarea penicilinei), funcţionînd după principiul reprezentat în fig. XX. Reactoarele pentru fazele lichid-solid sînt constru ite astfel, încît procesul e condus în două moduri: Reactantul lichid e trecut prin straturi fixe de reac-tant solid, proces numit uneori leşiere, în industria metalurgică, şi percolare, în & industria organică. Lichidul poate circula continuu, de exemplu la dedurizarea apei (v. sub Epurarea apei); el XX. Reactor-turboabsorber tip Moritz. poate fi pulsat, recirculat pe f) turboproieetor; 2) şicane; 3) corpul stoc, sau deplasat în contra- aparatului; 4) intrarea gazelor; 5) in-curent printr-o baterie de trarea 1 ichidului 6) ieşirea gazelor şarjesolidecu grade de epui- neabsorbite, zare crescîndă. Alte aplicaţii: tratarea bauxitei cu hidroxid de sodiu, hidro liza lemnului şi fierberea celulozei în autoclave căptuşite; în metalurgia pe cale umedă a aurului (cianurare), a cuprului, ,a argintului. Reactantul solid e ţinut în suspensie în şarja lichidă în mişcare. Are aplicaţii în tehnologia îngrăşămintelor minerale, în metalurgie, în industria coloranţilor (reduceri cu pulbere metalică, etc.). Reactoarele discontinue (majoritatea) nu diferă de vasele cu agitator de la sistemul lichid-lichid, decît uneori, prin apropierea rotorului de pereţi. în toate cazurile, reactantul solid conţine cel puţin un component solubil sau care devine solubil prin reacţie. Procesul e cu totul similar celui de extracţie (v. sub Extractor). Fig. XXI reprezintă un fierbător de celuloză, cu circulaţia forţată a leşiei prin şarjăTşi cu corp de încălzire exterior. Autoclava are volumul util de 50 m3 şi presiunea de regim de 10 at. E căptuşită cu cărămizi speciale, iar armaturile sînt de oţel inoxidabil, rezistent la bioxid de sulf. Fig. XXII reprezintă un malaxor şi lichid; 7) încălzitor; 8)circui continuu pentru superfosfat, în pastă, care se tratează cu acid sulfuric minereurile fosfatice; el e caracteristic pentru prelucrarea unui material păstos (viteza periferică mică, sub 6 m/s) şi 0ar1^coroziv. Reglarea procesului se asigură prin dozarea Precisă a alimentării şi controlul timpului de remanenţă C°u isotopi radioactivi). XXI. Reactor-autoclavă pentru fierberea celulozei. 1) corpul vasului; 2) căptuşeală; 3) gură de evacuare; 4) pompă; 5 şi 6) circuit abur XXII. Malaxor continuu pentru superfosfat. 1) malaxor vertical; 2) agitator vertical; 3) gură de alimentare; 4) supapă reglabilă pentru durata amestecării; 5) evacuarea pastei de superfosfat. Reactoarele pentru sistemul gaz-solid includ şi procesele solid-solid, inseparabile de primele ca utilaje folosite, ca mod de încălzire şi, în cazul general, şi ca mecanism de reacţie, întrucît aceste procese sînt însoţite de reacţii importante de gaze, provenind din calcinareasau sublimarea materialului, din reacţia însăşi, sau din focarul producător căldură. Reacţiile în stare solidă se produc la temperaturi înalte şi a-paratele respective sînt cuptoare. Ca grup de reactoare, acesteasînt caracterizate prin temperatura înaltă a procesului, în general peste 700-800° şi, în orice caz, peste limita de 300* ••400°, pînă la care oţelul nealiat şi fonta pot constitui materialul principal de construcţie; o caracteristică a cuptoarelor prezintă materialul ceramic sau metalic termo-rezistent; altă caracteristică e importanţa instalaţiei de producere a căldurii, care face, de obicei, parte integrantă din cuptor. Tablou! HI cuprinde clasificarea cuptoarelor, care poate fi făcută numai după tipul constructiv, acelaşi tip de cuptor fiind folosit la procese foarte deosebite, fără modificări esenţiale. Pentru exemple şi figuri, v. sub Cuptor. Cuptoarele cu vatra fixa sau basculanta pentru temperaturi înalte sînt completate cu regeneratoare. în domeniul de 800’*'1300° se folosesc şi recuperatoare cu mers continuu la preîncălzirea aerului. Exemple: cuptor Martin; cuptoare pentru topit sticla şi smalţul; cuptoare cu vatră mobilă (con-veior sau vagonete); cuptor-tunel, la care procesul devine continuu şi circulaţia gazelor se face în contracurent; cuptor cu aşezarea în etaje a mai multor vetre circulare; cuptor cu dirijarea materialului prin braţe racloare (cuptorul Herreshof, pentru pirită). Cuptorul cu cuvâ verticala are trei domenii de aplicare: la reducerea minereurilor, calcinare, fabricarea cimentului, cuptoarele (tip furnal înalt) sînt încălzite prin arderea ia nivelul gurilor de vînt a combustibilului lichid sau gazos, sau a combustibilului solid amestecat cu şarja; la generatoare şi convertisoare de gaze (v. Gazogen), încălzirea se face fie prin oxidarea parţială a şarjei solide, fie prin funcţionarea periodică cu ciclu regenerativ (încălzire-reacţie); la a treia categorie, convertisoarele, sursa de căldură e oxidarea (selectivă) a unor componenţi din şarjă. Caracteristici: randamentul termic 70---80 %; posibilitatea de captare integrală a gazelor; spaţiu ocupat redus; capacitate ilimitată. Uneori, cuva e metalică, necăptuşită, protecţia ei fiind asigurată prin stratul de zgură îngheţat pe tabla răcită cu apă. Cuptoarele rotative sînt încălzite cu foc direct la capătul inferior şi sînt alimentate pe la capătul superior, sau indirect. Fig. XXIII reprezintă un cuptor cu încălzire exterioară pentru Reactor 136 Reactor Tabloul III. Cuptoare pentru reacţii în fază solidă Tipul de reactor Cuptor cu vatră Cuptor cu cuvă verti- cală Cup- toare rota- tive Cuptoare cu retortă Cup- toare cu strat fluidi- zat Cuptor elec- tric Caracteristici constructive Vatră fixă sau basculantă; vatră mobilă; vatră etajată cu raclete Cuvă de material refractar; cuvă metalică cu cămaşă de apă Cilindru înclinat; rotirea brasează materialul Retortă de obicei metalică, verticală sau orizontală Patul fluidizat fix sau circulînd între reactor şi răcitor sau focarul de încălzire (două spaţii de gaze separate) Caracteristici termice Materialul în contact cu flacăra; încălzire prin radiaţia bolţii; la temperaturi peste 1000° se folosesc regeneratoare Contracurent între fluxuri; permite captarea integrală a gazelor; combustibilul solid amestecat cu şarja încălzire în contracurent cu gazele de arderesau prin peretele cuptorului Spaţiul de reacţie izolat de gazele de ardere Nu permite contracurent; temperatură reglabilă perfect; transfer termic intens între faze încălzire prin arc, prin rezistoare, prin inducţie Aplicaţii industriale Cuptor Martin: cuptor de topit sticla; cuptor de pirită Cuptor pentru var, ciment, dolomit; calcinare de minereuri ; metalurgie neferoasă; furnal înalt; converti-soare; gazogene Cuptoare de ciment, de prăjire a piritei; cuptoare de calcinare pentru sodă; coloranţi minerali- Fabricarea sulfu-rii de carbon, a cianamidei, etc.; cocsificarea cărbunilor Prăjirea piritei; gazeificarea cărbunilor; cocsificarea pacuri i Fabricarea carbu-rii [de calciu, a fosforului calcinarea produselor sodice. Caracteristici: brasajul intens al fazei solide; lungimea ilimitată permite randamente termice mari. Cu condiţia dozării exacte şi a uniformităţii materiei Cuptoarele cu strat fluidizat asigură un transfer de masă şi de căldură între faze, optim cînd gazul parcurge masa solidă pulverulentă cu o viteză care produce o stare limită între traversarea prin pori şi antrenare. Deşi prezintă, ca dezavantaje importante, eroziunea cuptorului şi a granulelor, procedeul se extinde. Aplicaţii actuale: prăjirea piritei şi a minereurilor XXIV. Reactor pentru fabricarea sulfurii de carbon. 1) conductă pentru sulf topit; 2) conductă pentru evacuarea sulfurii de carbon; 3) conductă de aer; 4) arzător; 5) umplutură de mangal; 6) ventilator; 7) canal de fum; 8) secţiune prin retortă, neferoase diverse, gazeificarea cărbunilor, cocsificarea păcurii, calcinarea calcarului, a gipsului, etc. (v. şi sub Fluidizare). XXIII. Schema cuptorului rotativ pentru calcinarea sodei. 1) tobă rotativă; 2) zidărie pentru încălzirea exterioară a cuptorului. prime, se pretează la automatizare totală. Productivitatea în tone, raportată la 1 m3*h: ciment 1 —2; var, dolomit 1,2*--2,4; coloranţi minerali 0,5*• *6; prăjirea piritei 3. Cuptoarele cu retorta asigură un spaţiu închis, care separă materialul elaborat de gazele din focar. Fig. XXIV reprezintă un cuptor cu retorte de oţel turnat pentru fabricarea sulfurii de carbon. Faza solidă e şarja de mangal uscat, iar faza gazoasă, sulful, care e introdus continuu în stare lichidă, printr-un zăvor hidraulic, şi care se evaporă pe fundul retortei. Fig. XXV reprezintă un cuptor cu muflă pentru descompunerea sulfatului de sodiu. XXV. Cuptor cu muflă pentru sulfat de sodiu. 1) muflă; 2) agitator; 3) încărcare cu sare şi cu acid sulfuric; 4) evacuarea sulfatului de sodiu ; 5) răcitor pentru sulfat; 6) ieşirea acidului clorhidric; 7) focar cu arzător. Fig. XXVI reprezintă un reactor de cocsificare, cu stratul fluidizat circulant. Particulele de cocs formate sînt supuse alternativ unei arderi parţiale în generatorul de căldură şi unei creşteri, prin depunere de cocs nou în reactor. Cuptoarele electrice se folosesc, în special, la procese cari reclamătemperaturi pestei 600°, ca fabricarea carburii de calciu (peste [3000°), a carburii de siliciu, grafitizarea cărbunelui XXVI. Reactor pentru cocsificarea reziduurilor petroliere grele. 1) coloană de fracţionare; 2) evacuarea fracţiunii grele; 3) evacuarea nămolului pentru recircu-lare; 4) reactor de fluidizare; 5) injectarea reziduurilor; 6) regenerator; 7) aer; 8) cocs; 9) apă; 10) gaze arse; 11) la condensator. (2000°). în alte cazuri se folosesc, cu tot preţul mai mare al energiei, pentru alte avantaje, ca: atmosferă controlată sau vid în spaţiul de lucru, reglarea uşoară a temperaturii şi a Reactor cu spumă 137 Reactor cu spumă fluxului de căldură, dezvoltarea căldurii în toată masa solidă elaborată (inducţie), etc. Fig. XXVII reprezintă schema principalelor tipuri de cuptoare electrice folosite în industria chimică şi în industria metalurgică. Aplicaţii: cuptoarelecu arc se folosesc la cracarea metanului, oxidarea azotului, fabricarea carburii i=& r , im, prin şarjă) sau indirectă, cu căldura radiată de Ia rezistoare de carborundum, grafit, aliaje speciale; se aplică la fabricarea XXVII. Schema principalelor tipuri de cuptoare electrice. °) cuptor cu arc cu încălzire directă: 1) reţea; 2) bobină; 3) transformator; 4 şi 5) intrarea şi ieşirea gazelor; b) cuptor cu arc cu încălzire indirectă: î) reţea; 2) bobină; 3) transformator; 4) topitură; c) cuptor cu arc cu încălzire mixtă; 1) reţea; 2) bobină; 3) transformator; 4) topitură; d) cuptoircuarc combinat cu rezistenţă; 1) reţea; 2) bobină; 3) transformator; 4) şarjă; 5) scurgere; e) cuptor de inducţie de joasă frecvenţă: - 0 reţea; 2) circuit primar; 3) miez de fier; 4) circuit secundar; 5) baie metalică; f) cuptor de inducţie de înaltă frecvenţă: 1) reţea; 2) conver-tisor; 3) condensator; 4) bobină (solenoid); 5) creuzet; g) cuptor cu rezistenţă cu încălzire indirectă; 1) reţea; 2) bară de grafit; h) cuptor cu rezistenţă cu încălzire directă: 1) reţea; 2) şarjă; /) cuptor pentru electroliza sărurilor topite: 1) săruri topite; 2) metal; /) cuptor cu încălzire prin curenţi de înaltă frecvenţă (,,dielectrică“); 1) reţea; 2) generator; 3) conductor de înaltă frecvenţă; 4) armătură de condensator; 5)dielectric. de calciu, a fosforului, prepararea feroaliajelor. Cuptoarele cu inducţie folosesc efectu I Jou le-Lenz produs în şarjă de curen-tul indus, de joasă sau de înaltă frecvenţă; se folosesc la afi-narea metalelor neferoase, iar recent, şi în procese organice, '-uptoarele cu rezistenţă au încălzirea directă_(curentuI trece XXVIII. Reactor cu melc (Hasenklever). 1) cilindru metalic; 2) melc; 3) intrarea varului; 4) ieşirea clorurii de var; 5) intrarea amestecului clor-gaz; 6) ieşirea gazelor reziduale. grafitului, a carburii de siliciu, a corindonului, etc. încălzirea prin curenţi de înaltă frecvenţă („dielectrică") e un procedeu aplicat la vulcanizare, la coacerea lacuri- J lor, întărirea răşinilor, uscarea lemnului. Există puţine reacţii gaz-solid cari decurg la rece şi deci nu necesită cuptoare. Aceste aparate funcţionează prin brasa-jul mecanic al granulelor solide în contracurent cu gazul. Fig. XXVIII reprezintă un reactor cu melctip Hasenklever, larg utilizat la fabricarea clorurii de calciu şi, fără deosebiri principiale, la hidratarea oxidului de calciu. Varianta cu vetre etajate, similară constructiv cu cuptorul Herreshof, e reprezentată în fig. XXIX. î. ~ cu spuma. Ind. chim.: Aparat folosit la procese de contact gaz-lichid, ca: absorpţie, desorpţie, chemosorpţie, epurarea gazelor, schimb de căldură, etc. E constituit dintr-un taler perforat, pe care un strat de lichid în mişcare e străbătut de fluxul de gaz cu o viteză cuprinsă între viteza de barbotare (de plutire liberă a bulelor) şi cea de antrenare în stropi (faza gazoasă continuă), viteză care corespunde regimului de XXIX. Reactor cu vetre etajate, pentru obţinerea clorurii de calciu (Backman). 0 corp; 2, 3) platouri de beton; 4) serpentină îngropată; 5) arbore; 6) palete; 7) angrenaj; 8) construcţie de susţinere din beton; 9) intrarea clorului; 10) intrarea varului hi-dratat; 11) ieşirea gazelor; 12) ieşirea clorurii de calciu. Reactor fotochimîc 138 Reactor fotochimîc Reactor cu spumă. 1) ştuţ de intrare a gazului; 2) ştuţ de intrare a apei; 3) ieşirea gazului; 4) scurgerea apei; 5) strat de spuma. spumare. Aparatul prezintă o eficienţă de contact remarcabilă (pînă ia 99% dintr-un taler teoretic la absorbţie), datorită suprafeţei mari de contact dintre faze, reînnoirii continue a acestora şi turbulenţei. Productivitatea, raportată la secţiune sau la volumul aparatului, e mărită faţă de turnurile cu umplutură, cu clopote, pasete, etc., viteza gazului în secţiunea deasupra talerului fiind de 5***8 ori mai mare, iar faţă de scrubberele mecanice, construcţia e şi muit mai simplă. >. Condiţiile fizice-mecani-ce ale procesului sînt aproape independente de scopul tehnologic, ele trebuind să asigure numai o bună repartiţie a celor două fluide pe taler şi un regim de spumare cît mai stabil, cu consum minim de energie ia pomparea gazului. Figura reprezintă în secţiune un aparat cu un taler dreptunghiular de 2x3 m. Parametrul principal, secţiunea aparatului, depăşeşte rar 6*** 10 ma, talerul putînd fi circular (cu o repartiţie mai bună a gazului), sau dreptunghiular (cu o repartiţie mai bună a lichidului). Deversoarele sînt exterioare la aparatele mari şi se calculează la întregul volum de spumă, fiind mult mai largi decît la coloane. Talerul e caracterizat prin pasul şi prin diametrul orificiilor, rezultînd şi secţiunea liberă, exprimată în procente. Pentru dimensionare se stabileşte experimental înălţimea spumei H, optimă pentru transferul de masă sau de căldură urmărit, şi se aleg tipul de grătar şi înălţimea de lichid h0 care asigură acea înălţime, aceasta fiind influenţată atît de viteza în orificii W0, cît şi de raportul vitezelor WJW, adică de procentul de secţiune liberă W(viteza în aparat) pe secţiunea aparatului. Valoarea optimă a acesteia e de circa 18%. Coeficientul de transfer Km variază aproape iinear cu înălţimea spumei H, după relaţia empirică: Km=A+BH, iar relaţia dintre înălţimea spumei şi viteză e de forma: H=CWQ+Dt A, B, C, D fiind constante. Pînă la o înălţime de lichid de 60 mm se admite proporţional itatea lineară între H şi h0. Găurile mai mari favorizează scăpările de lichid prin ele, ceea ce, la desprăfuire, poate fi favorabil (în limitele de 15-30%). La talere multiple, acestea se dispun la distanţa de 400--*600 mm. Debitul necesar de lichid rezultă din considerente hidrodinamice; poate fi mărit pentru considerente de răcire (gaze calde, reacţii exoterme). La desprăfuire se ţine seamă şi de concentraţia noroiului produs, care va avea între 1/5 şi 1/10 substanţă uscată. Udarea raportată la suprafaţa talerului, ca la coloane, are o valoare minimă, în practică, de 1,7 m3/m2-h, însă, după necesităţile tehnologice, poate atinge 20 m3/m2*h. Raportată la lungimea laturii de intrare a lichidului (sau a pragului), are obişnuit valoarea de 0,3***0,5 ms/m-h. Spumarea e în general imposibilă la un debit de gaz mai mic decît debitul de lichid (vol.:vol.), de 50:1. Scăpările prin orificii cresc cu diametrul acestora şi cu înălţimea de lichid staţionar h0', ele devin importante la viteze W0 sub 4***6 m/s, şi neglijabile la viteza peste 13***15 m/s. Pentru acest considerent, viteza W0 se ia între 8 şi 14 m/s, la orificii mari, şi între 7 şi 10 m/s, la orificii mici. înălţimea pragului de ieşire e de circa 40 mm, rar mai mare decît 100 mm. Dimensiunile verticale ale aparatului se determină constructiv. Sub grătar e necesară înălţimea ajutajului de intrare a gazului, plus porţiunea conică de colectare a lichidului scurs. Deasupra grătarului e necesar un spaţiu de liniştire şi de cădere a picăturilor; uneori se instalează şi un prinzător de picături, după care urmează conul de racordare cu con- ducta de gaz efluent. Reactoarele cu spumă sînt folosite la desprăfuirea aerului de la sablaj, a gazelor metalurgice, la desulfurarea gazelor reziduale de la fabricarea acidului sulfuric, etc. Ele sînt folosite, în general, la procese cari nu implică mai mult decît 1***3 talere (nu la rectificare). i. ~ fotochimîc. Ind. chim.: Aparat în care reacţiile gaz-lichid sînt realizatesub acţiunea energiei luminoase, spre a se produce activarea moleculelor la temperaturi moderate; în cazurile considerate, operaţia la temperatură înaltă ar conduce la alte reacţii decît cele urmărite. Energia de activare e echivalentă cu un foton pentru o moleculă şi e independentă decăldura de reacţie (v.şî sub Fotochimie). Fig. / reprezintă schematic pragul de nivel energetic pe care o moleculă îl trece pentru ca să poată reacţiona, suferind activarea pe cale luminoasă sau termică. Fig. // reprezintă o lampă de iradiere, de cuarţ, introdusă într-o cameră de reacţie. în procese continue, lămpile pot fi montate lateral a r~4 pe un reactor-turn, sau pot fi introduse în alt mod în fluxul de reactanţi. Se pot efectua fotochi-mic şi reacţii de gaze, însă mediul lichid oferă posibilitatea conducerii precise a temperaturii. Principalele a-plicaţii: clorurarea hidrocarburilor (insecticide, /. Reacţia exotermă iniţiată prin activare. Ej) nivel de e-nergie iniţial; Ea) nivel de ener-cloroform), sulfo- sjedupă absorp-clorurarea, vita- t'a unu‘ f°ton; minizarea lapte- Ef) nivel de e" Iui, polimerizări, nerg'e duPă re" qICi acţie; £) energia Sursa de Iu- de activare, mină cea mai fo-‘ losită e lampa cu mercur, care emite pe undele vizibile de 546 şi 577 m(jt, cum şi în ultraviolet, pe undele de 405 şi 436 mpu Cînd e necesar să se folosească radiaţia ultravioletă, lampa se execută din cuarţ; în cazul contrar se construieşte şi din sticlă de Jena. Lampă de iradiere pentru procese fotochimice. 1) tub de iradiere, de cuarţ; 2) tub de cuarţ; 3) ţeavă de răcire; 4) corpul lămpii; 5) pres-garnitură; 6 şi 7) legătură la sursa de curent electric; 8) aer de răcire; 9) vas de reacţie. Reactor atomic 139 Reactor nuclear i. Reactor atomic. Fiz.: Sin. Reactor nuclear (v.). 2 Reactor nuclear. Fiz.: Instalaţie pentru realizarea de reacţii de fisiune nucleară (v. Reacţie nucleară) în lanţ, întreţinu te şi controlate. Reactoarele nucleare sînt folosite pentru a produce căldură şi isotopi radioactivi, şi pentru cercetări. Sin. Pilă nucleară. Părţile componente principale ale unui reactor nuclear sînt: elementele de combustibil nuclear, moderatorul, circuitul de răcire, elementele de reglare, vasul de presiune, instalaţia de protecţie biologică, instalaţiile auxiliare (dispozitivul de manipulare a combustibilului nuclear, etc.), schimbătoarele de căldură. Reactoarele sînt caracterizate, în special, prin următorii parametri: puterea termică, fluxul de neutroni, energia produsă din uraniu, producţia de plutoniu, constanta C, factorul de conversiune, factorul de multiplicare, factorul de fisiune rapidă, factorul de utilizare termică, probabilitatea de evitare a captării de rezonanţă, probabilitatea de scăpări de neutroni, reactivitatea şi mărimea critică. Puterea termica specifica» adică produsă de un reactor pe unitatea de volum, e dată de relaţia: p-S7T în care ay e secţiunea eficace de fisiune, microscopică (a unui nucleu), N e numărul de nuclee fisionate (pe cm3), e secţiunea eficace de fisiune totală (pe cm3), O e fluxul de neutroni, Fluxui de neutroni

92U239 J?_^93Np239JL> 94Pu239, obţinîndu-se, pentru exemplul luat, 79% atomi de plutoniu din numărul de atomi U235 distruşi, respectiv circa 79% din greutatea uraniului U235 distrus. Aceasta corespunde la circa 0,95 g Pu239 pentru 1 MWz căldură generată. Constanta C reprezintă numărul de neutroni capturaţi de U235 pentru a produce U288, la fiecare neutron care produce fisiunea. Această constantă e egală cu 0,18. Factorul de conversiune e raportul dintre numărul de atomi de plutoniu produşi în timpul reacţiei nucleare şi numărul de atomi de U235 distruşi. Greutatea atomică a celor doi nuclizi fiind aproximativ aceeaşi, factorul de conversiune reprezintă aproximativ raportul dintre greutatea noului material fisionabil produs şi greutatea materialului fisionabil distrus. Factorul de multiplicare al neutronilor, k, e raportul dintre numărul de neutroni dintr-o generaţie oarecare şi numărul de neutroni din generaţia precedentă. Pentru asigurarea reacţiei în lanţ e necesar să fie satisfăcute condiţiile: în func-ţioQare de regim, k—A’, la pornirea reactorului, k>J\, iar la oprire, k<î. în cazul teoretic al unui reactor cu dimensiuni infinite, în care nu se produc scăpări de neutroni în exterior, coeficientul de multiplicare al neutronilor ia valoarea , care e dată de relaţia kai=£pfri', în cazul reactoarelor reale, coeficientul de multiplicare real k are o valoare inferioară lui km şi e egal cu k—Pk^, unde: P e probabilitatea ca neutronii produşi să nu scape în afara miezului reactorului; Y) e factorul de fisiune termică; s e factorul de fisiune rapidă; / e factorul de utilizare termică; p e probabilitatea de evitare a capturii de rezonanţă. Factorul de fisiune rapida s e raportul dintre numărul total de neutroni rapizi produşi cu neutroni de toate energiile şi numărul de neutroni rapizi produşi printr-o fisiune cu neutroni termici, s indică numărul suplementar de neutroni cari apar din fisiunea uraniului cu neutroni rapizi. Neutronii termici (cu energia în jurul a 0,025 eV) prezintă o probabilitate mai mare de a fisiona nucleele de U285, pe cînd neutronii rapizi (cu energia cuprinsă între 1 MeV şi 10 MeV, în medie 2 MeV) prezintă o probabilitate nulă de a fisiona nucleele de U235. e e de 1,01 ***1,05, cu o valoare uzuală de 1,03 pentru reactoarele cu uraniu natural. Factorul de utilizare termică f e egal cu raportul dintre numărul de neutroni termici absorbiţi de uraniu (U235 şi U238) faţă de numărul total absorbit de uraniu şi moderator. Valoarea acestui factor depinde de forma constructivă şi de soluţia tehnică adoptată pentru miezul reactorului: /< 1 (de ex., pentru un reactor cu răcire cu gaze, /=0,57). Probabilitatea de evitare a captării de rezonanţă p e egală cu raportul dintre numărul de neutroni termici rezultaţi Reactor nuclear 140 Reactor nuclear şi numărul de neutroni rapizi trecuţi prin moderator, ^>=0,85***0,95 pentru un reactor eterogen cu uraniu natural şi p=1, pentru un reactor cu U235. Probabilitatea de scâpâri de neutroni în afara miezului reactorului P e egală cu raportul dintre numărul de neutroni rămaşi în miez şi numărul total de neutroni rămaşi şi scăpaţi din miez; P< 1. Bilanţul mediu de neutroni al unui reactor cu dimensiuni infinite se stabileşte astfel: la începutul ciclului se consideră obţinuţi din ciclul precedent n neutroni rapizi, cari nu fisio-nează nucleele de U285, dar există posibilitatea ca o parte dintre ei să fisioneze nucleele de U238; în consecinţă, numărul de neutroni rapizi creşte şi atinge valoarea ns. Aceşti neutroni rapizi sînt trecuţi prin moderator şi, cu excepţia celor cari nu au fost capturaţi de nucleele de U238, restul se transformă în mp neutroni termici. Dintre aceştia, o parte fiind absorbiţi de moderator, rezultă că rămîn efectiv, pentru fisiunea nucleelor de U235, un număr dempf neutroni termici. Din fisiunea U235 cu aceşti neutroni termici se produc mpfv) neutroni rapizi. Cum la începutul ciclului au fost n neutroni rapizi, rezultă: ^co =mpY)fln=zprif. n’z 'n Reactivitatea unui reactor e egală cu raportul —-—= p şi, deoarece k e apropiat de 1, de regulă se scrie p=Â —1. Reactivitatea unui reactor variază: ea e egală cu zero pentru un reactor în funcţiune cu sarcina constantă, e pozitivă pentru mărirea puterii reactorului şi e negativă pentru micşorarea puterii reactorului. Reactivitatea variază în timp, în mod normai descrescînd, din cauza sărăcirii combustibilului prin consumarea unei părţi din U235, datorită produselor de fisiune rezultate, în special Xe135, cari au o secţiune de absorpţie nucleară foarte mare (acţiunea de „otrăvire'1 a xenonului, puternică la pornirea reactorului, se stabileşte apoi la o valoare de echilibru, timpul de înjumătăţi re a acestuia fiind de numai 9,2 h), cum şi datorită creşterii temperaturii (reactivitatea scade cu 10-5 pentru fiecare grad de creştere a temperaturii), ceea ce are ca urmare oprirea reactorului la depăşirea anormală a temperaturii. Controlul reactivităţii se face cu ajutorul barelor de reglare, din materiale cu secţiune de absorpţie (gJ mare, ca: bor (cj^=755 barni), cadmiu (a^=2550 barni), hafniu (g^=1 15 barni). Aceste materiale sjnt în general aliate cu oţel şi sînt turnate în formă de bare. In funcţiune de lungimea introdusă în miezul reactorului, absorb un număr mai mare sau mai mic de neutroni, permiţînd stabilirea reactivităţii necesare. Mărimea critică a reactorului e mărimea minimă a miezului reactorului pentru care numărul de neutroni cari scapă în afara miezului e contrabalansat de excesul de neutroni al lui km peste valoarea 1. Pentru menţinerea reacţiei în lanţ în miezul reactorului, valoarea factorului de multiplicare k—Pk^ trebuie să fie 1. Deoarece P< 1, atunci trebuie să fie mai mare decît 1. Dacă miezul ar fi infinit de mare, nu s-ar produce pierderi spre exterior, probabilitatea P ca neutronii produşi să nu scape în afară ar fi 1, iar k ar fi egal cu km . Dacă miezul ar fi foarte mic, pierderile de neutroni ar putea fi atît de mari (deoarece o mare parte dintre neutroni ar ieşi în afara miezului mai înainte de a fi absorbiţi pentru fisiune), încît factorul de multiplicare nu ar mai putea deveni egal cu 1 şi, în consecinţă, reacţia în lanţ ar fi imposibilă. Reacţia în lanţ nu e posibilă pentru o mărime a reactorului sub mărimea critică. Ca exemplificare, mărimea critică a reactorului e de circa 270 I pentru un reactor cu uraniu natural şi cu moderator de grafit şi de 9 I pentru reactoare rapide cu U235, fără moderator. La încărcarea cu combustibil a unui reactor, pentru prima dată, trebuie luate măsuri speciale, spre a evita depăşirea mărimii critice. Reactoarele pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. După natura moderatorului folosit, se deosebesc reactoare termice cu: grafit pur, apă, apă grea, substanţe organice cu apă sau apă grea, berii iu sau oxid de berii iu. După agentul de răcire, se deosebesc reactoare cu răcire cu apă, cu gaze (C02 sau He), apă grea, metale topite (sodiu, aliaje de sodiu şi potasiu, etc.), ori cu alte substanţe anorganice, ca hidroxidul de sodiu, sau cu substanţe organice, ca difenilul ori alte lichide organice. Sistemul de răcire poate fi direct, adică cu circulaţia combustibilului din reactor la schimbătorul de căldură, şi indirect, adică cu circulaţia agentului de răcire prin reactor şi schimbătorul de căldură. Din punctul de vedere al modului de utilizare, se deosebesc următoarele reactoare nucleare: reactoare de putere (staţionare sau mobile), de producere de plutoniu, de cercetări, de încercat materiale. Din punctul de vedere al vitezei neutronilor, se deosebesc: reactoare termice (în cari neutronii au viteză predominant termică, corespunzînd unei energii medii de 0,025 eV); reactoare rapide (în cari neutronii au viteză predominantă, corespunzătoare unei energii medii de peste 0,1 MeV, în medie 2 MeV); reactoare epitermice (în cari neutronii au viteze predominante cuprinse între valorile precedente). Din punctul de vedere al structurii combustibilului nuclear şi al moderatorului, se deosebesc: reactoare omogene (combustibilul şi moderatorul sînt amestecate) şi reactoare eterogene (moderatorul nu e amestecat cu combustibilul). După gradul de îmbogăţire al combustibilului nuclear, se deosebesc: reactoare cu uraniu natural (în cari drept combustibil se foloseşte uraniu natural cu un conţinut de uraniu 235 de circa 0,71 %) şi reactoare cu uraniu îmbogăţit (în cari tot combustibilul sau numai o parte din el are un conţinut de uraniu 235 mai mare dectî 0,71%; îmbogăţirea se poate obţine şi cu plutoniu Pu239). După combustibilul folosit, se deosebesc reactoare cu uraniu natural (în cari isotopii uraniului sînt în proporţiile: 99,28% U238; 0,71 % U235 şi 0,005 % U234); reactoare cu uraniu U235; reactoare cu plutoniu Pu239; reactoare cu toriu Th232. Pe cînd U235 şi Pu239 sînt combustibili fisionabili, U238 şiTh 232 sînt materiale fertile, adică materiale cari pot fi transformate în combustibili nucleari prin reacţii convenabile. După modul de aranjare a materialelor fisionabile şi fertile, se deosebesc reactoare cu o zonă, în cari cele două feluri de materiale sînt amestecate, şi cu două zone, în cari cele două feluri de materiale sînt separate. După ciclul combustibilului, se deosebesc următoarele tipuri de reactoare: cu ardere, în cari se produce numai căldură, fără recuperarea materialului fertil; convertoare, în cari se converteşte o parte din materialul fertil (de ex. U238) în material fisionabil (de ex. Pu239), diferit de cel iniţial introdus în reactor, şi reactoare brider, sau recuperatoare,în cari materialul fertil (de ex. U238) e convertit în acelaşi material fisionabil care a fost prevăzut iniţial (de ex. Pu239); reactoare brider sînt şi reactoarele cari au factorul de conversiune mai mare decît 1 (cantitatea de material fertil convertit în noul material fisionabil e mai mare decît materialul fisionabil distrus). Cel mai frecvent utilizate sînt: Reactorul cu gaze, de tip eterogen, cu neutroni termici, e răcit cu bioxid de carbon (C02) sau cu aer (cele de putere mică), foloseşte ca moderator grafitul sau (mai rar) apa grea, iar drept combustibil nuclear, uraniu natural. Sînt în construcţie reactoare nucleare cu gaze pentru puteri unitare pînă la 275 MW. fteactor nucîiaiF 141 Reactor nuclâai9 prin termici.------T-~. secţiune eficace de absorpţie oy=580 barni, faţă de U238 care are 0 barni, şi produce din nou neutroni rapizi, cari Reactorul se compune în principal din: miezul reactorului /format din elementele combustibile, din moderator şi reflector), dispozitive de reglare şi de protecţie, vasul de presiune, compresoare pentru circulaţia gazului, circuitul termic primar, maşina de încărcare a combustibilului. Neutronii rapizi formaţi prin fisiunea U235 sînt încetiniţi acţiunea moderatorului (grafit) şi se obţin neutroni Aceştia, la rîndul lor, fisionează U235, care are o * i- _i____x: _ _ /: ____r- I iM»nHliro / sînt încetiniţi, şi reacţia continuă în lanţ. Reflectorul, con-sistînd din grafit, reflectă neutronii, cari au tendinţa să scape spre miezul reactorului. Prin fisiune se produce căldură, care produce încălzirea elementelor de combustibil, a moderatorului şi a barelor de reglare şi de siguranţă. Agentul de răcire (COa) preia căldura produsă în reactor şi o transportă în exterior. Prin poziţia lor, barele de reglare variază ab-sorpţia de neutroni (la bor, Ga=755 barni faţă de U238, unde aa=2,8 barni) şi reglează, prin aceasta, fluxul de neutroni, respectiv puterea reactorului. Barele de siguranţă, cari de obicei sînt scoase în exterior, sînt introduse automat în reactor, în cazul în care reactivitatea acestuia ia valori periculoase şi apare pericolul de explozie (v. fig. /). Elementele de combustibil sînt constituite din bare de uraniu natural, îmbrăcate în cămăşi de aliaje de zinc. Căl- /. Schema de principiu a unui reactor cu răcire cu gaze. 1) intrarea gazelor (COg); 2) ieşirea gazelor calde (C02); 3) intrarea gazelor în canale; 4) canale; 5) moderator de grafit; 6) reflector de grafit; 7) bare combustibile (2000*“3000 de bucăţi); 8) bară de reglare; 9) bară de siguranţă; 10) vas de presiune; 11) protecţie biologică; 12) spaţiu de aer ventilat. Moderatorul pentru încetinirea vitezei neutronilor produşi prin fisiune pînă la „viteza termică" (sub 2200 m/s), corespunzătoare unei energii a neutronilor de 0,025 eV, e constituit din blocuri de grafit chimic pur. Reflectorul, care are rolul să readucă în miezul reactorului neutronii cari ar avea tendinţa să iasă în exterior, e constituit de asemenea din blocuri de grafit chimic pur. Agentul de răcire, care răceşte zona activă a reactorului şi transportă căldura în exterior spre a fi folosită de consumator consistă din bioxid de carbon chimic pur, în stare gazoasă. Sînt folosite compresoare pentru acoperirea pierderilor de presiune rezultate din trecerea agentului de răcire (C02 sau aer) prin miezul reactorului, conducte, boilere, etc. Barele de reglare, cari permit reglarea sarcinii reactorului, prin variaţia fluxului de neutroni, sînt de materiale cu secţiune mare de absorpţie a neutronilor, ca aliajele cu bor şi cadmiu. Barele de avarie, cari permit oprirea instantanee a fisiunii nucleare în lanţ în caz de avarie, sînt fabricate de asemenea din materiale cu secţiune mare de absorpţie a neutronilor, ca borul şi cadmiul. Vasul de presiune al reactorului, care are ca scop să conţină sub presiune elementele miezului reactorului, e constituit din tole de oţel şi e de formă cilindrică pentru reactoarele de puteri mici şi de formă sferică pentru cele de putere mare. Protecţia biologică a personalului şi pentru evitarea infectării radioactive a zonei înconjurătoare consistă în principal dintr-un strat gros de beton greu (beton special cu bor, bucăţi de fier, etc.). Peretele de beton greu are o grosime minimă de 2,5 m; spaţiul dintre acest perete şi vasul de presiune e ventilat cu aer. Aerul eabsorbitdin atmosferă şi e filtrat pentru ca particulele pe cari le-ar conţine să nu se infecteze radioactiv. După ce a străbătut circuitele de răcire se face o nouă filtrare foarte fină, pentru a fi reţinute ultimele particule devenite radioactive, şi apoi aerul e evacuat în atmosferă la înălţimea de circa 40 m. Reactorul e echipat cu instalaţii de reglare automată, de protecţie şi de măsura. Maşina de încărcare permite introducerea combustibilului proaspăt în reactor, ca şi scoaterea combustibilului ars din II, Mania cu aripioare pentru elementul combustibil. 'dura e produsă prin fisiunea uraniului U235, conţinut în proporţia de circa 0,7% în uraniu natural. în reactor sînt '2000“*3000 de elemente combustibile (v. fig. //). III. Schema termică de principiu a unei centrale nuciear-electrice cu reactoare nucleare răcite cu gaze. 1) reactor nuclear; 2) circuitul de C02 la ieşirea din reactor; 3) boiler; 4) compresor de C02; 5) circuitul de CO* la intrarea în reactor; 6) turbină cfu abur principală, cu condensaţie; 7) circuit de abur de înaltă presiune; 8) circuit de abur de joasă presiune; 9) boilere de încălzire din circuitul regenerativ al apei; 10) turbina serviciilor interne, cu turaţie variabilă, pentru acţionarea generatoarelor electrice cu frecvenţă variabilă necesară alimentării motoarelor compresoarelor; 11) motoare de acţionare a compresoareior, Reactor nuciâaf 142 fteactor nuclear acesta, în timpul funcţionării reactorului, fără ca să fie necesar ca acesta să fie oprit. Gradul de ardere al combustibilului pentru reactoarele cu uraniu natural e în medie de 2500---3000 MWz/t. Reactorul, din motive economice, se încadrează în general într-un circuit termic al centralei cu două presiuni de alimentare cu abur a turbinei principale (v. fig. ///). Reactorul cu apă sub presiune e de tip eterogen, cu neutroni termici, şi foloseşte ca moderator: apă uşoară (HgO), apă grea (D20) sau grafit (mai rar), iar ca răcitor apa cu o presiune mai mare decît cea de vaporizare. Se compune în principal din: miezul reactorului (format din elemente combustibile, moderator, reflector), bare de reglare şi de siguranţă, vasul de presiune, boilere de abur, pompe de circulaţie, rezervor pentru menţinerea constantă a presiunii, container, circuit termic primar. Principiul de funcţionare e acelaşi ca al reactorului cu gaze(v.). Elementele de combustibil, în număr mult mai mic decît la reactoarele cu gaze, au în interior mai multe bare de combustibil. Agentul de răcire (apa), care e şi moderator, circulă prin interiorul ele-mentelor de combustibil (V. fig./V). IV• Schema de principiu a .... . reactor cu apa sub presiune. Miezul, constituit din elemente combustibi le şi din colivia miezului, are o formă cilindrică. Miezul e introdus în apa care are rolul de modejator, reflector şi fluid de răcire. între miez şi vasul de presiune al reactorului sînt instalate ecrane metalice, destinate absorbirii radiaţiilor, deoarece dacă acestea ar fi absorbite de pereţii metalici ai vasului de presiune ar produce încălzirea acestora şi tensiuni interne suplementare. Apa e menţinută în circuitul primar al reactorului sub presiunea de100’**140at, astfel încîtsă nu se producă fierberea ei. Vasul de presiune are formă cilindrică, cu diametrul pînă la 3 m şi înălţimea de 10**-12 m. Combustibilul folosit în reactoarele cu apă normală sau uşoară e uraniu îmbogăţit, pe cînd în reactoarele avînd ca moderator apa grea e uraniu natural. Reactorul poate fi cu o zonă sau cu două zone de combustibil. Gradul de îmbogăţire mediu variază în limite largi, de la 1,4-5%. La reactoare l e cu două zon e, zona centrală cuprinde combustibilul fisionabil format din uraniu mult îmbogăţit (pînă la 93%), iar zona a doua, materialul fertil (toriu sau uraniu natural). în zona centrală fisionează U235; în zona exterioară, în cazul în care aceasta e constituită din uraniu natural, U238 se transformă, prin primirea^ unui neutron rapid, în Pu239 care, la rîndulsău, fisionează. în cazul folosirii toriului. acesta, prin primirea unui neutron rapid.se transformă în U233, care fisionează (v. fig. V). La pornirea reactorului, U285 din miez are rolul să declanşeze şi să menţină reacţia în lanţ. Mai mult decît 50% din puterea 1) intrarea apei 2) ieşirea apei; 3) element de combustibil (circa 120 de bucăţi); 4) bara de combustibil; 5) bara de reglare; 6) bară de siguranţa; 7) vas de presiune; 8) colivia miezului. reactorului e produsă prin fisiunea plutoniului, respectiv a uraniului produs în miez. Gradul de ardere al combustibilului nu scade, în general, sub 4000 MWz/t; valorile medii, în funcţiune de gradul de îmbogăţire, fi ind cuprinse între 5000 şi 6000 MWz/t, valorile maxime pot atinge 8100 MWz/t. în circuitul de răcire, pompa de circulaţie asigură mişcarea apei, care trecînd prin reactor îşi ridică temperatura cu circa 20 grade şi apoi e împinsă prin generatoarele de abur. Un cilindru vertical (cu înălţimea decirca 6 m şi diametrul de 'circa 1,50 m), umplut pe jumătate cu apă, introdus în circuitul de răcire, asigură menţinerea presiunii. Reactorul şi circuitul primar sînt închise într-un container etanş sferic, dimensionat să suporte presiunea rezultînd dintr-o eventuală defectare a circuitului primar. Alimentarea cu abur a turbinelor se poate face fie cu abur saturat (v. fig. V/), fie cu abur supraîncălzit în supraîncălzi-toare încălzite cu combustibil clasic (v. fig. VII). 32ata 23E°C V. Secţiune transversala printr-un reactor cu apă sub presiune. 1) element de combustibil activ (constituit din patru bare); 2) bară de combustibil activă (din sîmburele miezului); 3) bare de reglare; 4) bară de combustibil de recuperare (din mantaua miezului); 5) loc rezervat barelor de combustibil de recuperare suplementare; 6) colivia miezului; 7) protecţii termice; 8) vasul de presiune al reactorului. VI. Schema termică de principiu a unei centrale nuclear-electrice cu reactor cu apă sub presiune, cu abur saturat. 1) reactor cu apă sub presiune; 2) boiler cu apă; 3) pompă de circulaţie din circuitul primar; 4) vaporizator; 5) turbină cu abur; 6) preîncălzitoare de apă; 7) degazor. Folosirea uraniului îmbogăţit conduce atît Ia micşorarea volumului specific, cît şi la mărirea gradului de ardere al combustibilului. Ca urmare se prelungeşte durata de folosire a elementelor combustibile, astfel că înlocuirea combustibilului se poate face după 1---4 ani. în felul acesta e posibil să se renunţe la maşina de încărcare-descărcare pentru schimbarea sub sarcină a încărcăturii de combustibil, ceea ce conduce la micşorarea investiţiilor şi lasimplificarea instalaţiilor. Reactorul cu apă în fierbere e de tipul cu neutroni termici (lenţi) (energia medie de aproximativ 0,025 eV) şi foloseşte ca Reactor nucleai4 143 Reactor nucîear* moderator, răcitor şi reflector apa uşoară (HaO) sau apa grea (02O), Ia presiunea de vaporizare. Se compune în principal 5Ut!h VII. Schema termica de principiu a unui reactor cu apa sub presiune cu supraîncălzirea aburului într-un cazan supraîncălzitor cu combustibil. I) reactor; 2) boiler de apă; 3) pompe de circulaţie; 4) compensator de volum; 5) cazan supraîncălzitor cu păcură sau cărbune; 6) degazor; 7) pre-incălzitoare de apă din circuitul regenerativ. din: miezul reactorului (format din elemente combustibile şi din colivia miezului), moderator, reflector, bare de reglare şi de siguranţă, vasul de presiune, pompe de apă, aparataj pentru reglare şi măsurare, container. Apa din circuitul de răcire intră prin elementele combustibile, unde se încălzeşte pînă ia temperatura de saturaţie (v. fig. VIII). Amestecul abur-apă iese din elemente şi apoi din reactor, şi într-un separator de abur se separă în abur şi în condensat (v. fig. IX). Miezul, constituit din elemente combustibile (v. fig. X) şi din colivia miezului (un eşafodaj metalic de susţinere a elementelor combustibile, format dintr-o placă superjoară şi una inferioară, fixate printr-o manta cilindrică, care foloseşte şi ca protecţie termică), e de formă cilindrică, cu înălţimea Practic egală cu diametrul. Combustibilul utilizat Ia reactoarele cu apă uşoară în fierbere e ura- M235 ^ŞOr îmb°gătit cu > iar la reactoarele cu apă grea e uraniul natural. Gradul de ardere al combustibilului, pentru reactoare nucleare cu apă în fierbere, cu un grad de îmbogăţire cu U235 de 1,5%, e de 10 000 MWz/t, mim 7 (Y 262°C < KS> 20VC Xinj; <_ 8 H- Xlttî o *------10 IX. Schema termică simplificată a unei centrale cu un reactor cu apă în fierbere de 3180 MW, cu abur saturat. 1) reactor cu apă în fierbere; 2) tambur de separare abur-apă în circuitul primar; 3) pompă de circulaţie; 4) generator secundar de abur; 5) turbină cu abur; 6) separator de condensat; 7) condensatorul turbinei; 8) circuit rege» nerativ, treaptă de joasă presiune; 9) circuit regenerativ, treaptă de înaltă presiune; -------------------apă; .....abur. VIII. Schema de principiu a reactorului cu apă în fierbere. I) apă; 2) amestec abur-apă; 3) elemente de combustibil cu spaţiu pentru circulaţia apei (circa 488 de bucăţi); 4) bară de corn. bustibil; 5) bare de reglare; 6) tija barei de reglare; 7) ghida] al barei de reglare; 8) vas de presiune; 9) miezul reactorului; ÎO) placă-suport; 11) perete cilindric pentru protecţia termică; 12) deflector apă-abur; 13) capac. Circulaţia apei prin miez se face natural^ în cazul reactoarelor mici, şi forţat, în cazul celor mari. în cazul circulaţiei forţate, apa intră prin partea inferioară a BUata vasului de presiune şi, prin trecerea prin canalele elementelor combustibile, se încălzeşte şi parte se vaporizează. Amestecul apă-abur format iese din vasul de presiune şi intră într-un tambur în care se face separarea aburu I u i de apă (v. fig. IX). Vasul de presiune e de formă cilindrică şi conţine miezui, barele de reglare şi siguranţă şi o parte din cantitatea de apă din circuitul primar. Reactorul, sistemul de circulaţie al reactorului, utilajele legate de reactor, protecţia biologică, etc., sînt introduse într-un container sferic etanş (cu diametrul pînă la 58 m), dimensionat să suporte presiunea rezultînd dintr-o eventuală defectare a circuitului radioactiv (v. fig. XI). Condensatorul de avarie are rolul să condenseze aburul care, în caz de oprire forţată a turbinei sau de micşorare bruscă a sarcinii, nu e absorbit de agregat. Consistă dintr-un rezervor cilindric cu lungimea de circa 13 m şi diametrul de circa 4,3 m şi are montată, în partea inferioară, şi legată la tamburul de separare de abur, o serpentină de răcire. Condensatorul e umplut cu apă demineralizată şi comunică cu atmosfera. Cînd e necesară intrarea lui în funcţiune, se deschid ven-tilele de la pachetele de ţevi, cari în condiţii normale sînt închise, şi se admite abur din tamburul de separare al reactorului, care se condensează, iar condensatul format se întoarce prin cădere liberă în separator. Deoarece radioactivitatea aburului uscat, datorită antrenărilor de amestecuri radioactive, atinge cel mult 1/105 parte din radioactivitatea apei din reactor, în cazul reactoarelor ©©©©©© ©©©©©© ©©©©©^ ©©©©©© ©©©© ©©©©© X. Vedere şi secţiune transversală prin tr-un element combustibil al unui re« actor cu apă în fierbere. 0) vedere; b) secţiune transversală; 1) tub de aliaj de zînc-aluminiu ; 2) capăt (oţel inoxidabil); 3) intrarea apei; 4) pastile de uraniu uşor îmbogăţit; 5) tub de îmbrăcare a pastilelor de uraniu; 6) spaţiu de apă. fteâctdr nucteaf 144 Reactor nuclear cu apă în fierbere, aburul produs în reactor se trimite direct în turbină. Nu s-a constatat, după un anumit timp de la s-a renunţat, în cazul folosirii aburului saturat, la secundar de abur, pentru alimentarea turbinei (v. în cazul utilizării apei grele ca moderator şi răcitor în reactor (v. fig. XII), pentru reducerea pierderilor de apă grea, se prevăd două circuite: circuitul primar, în care ca agent termic se utilizează apa grea; circuitul secundar, cu apă uşoară. Reglarea sarcinii acestor reactoare se realizează prin circulaţia unei părţi din apa grea din reactor printr-un răcitor, prin care trece apa de alimentare din circuitul secundar, înainte de a fi introdusă în generatorul secundar de abur (v. fig. XIII). XII. Secţiune printr-un reactor în fierbere cu apă grea. 1) corp; 2) capac; 3) garnituri; 4) bare de reglare şi avarie; 5) colector de abur; 6) placa de protecţie; 7) ţeava de scurgere a apei în reactor; 8) elemente de combustibil. circuitul fig. IX). m V S, 7 nm 1205°C j 16.5*3 Ni—£>-— XI. Container sferic cu vasul de presiune al unui reactor cu apă în fierbere. 1) condensator de avarie; 2) tambur de abur primar; 3) conducte descendente ale circuitului primar; 4) conducte ascendente ale circuitului primar; 5) generator de abur secundar; 6) intrare pentru personal; 7) vasul reactorului; 8) basin de depozitare a combustibilului; 9) intrare pentru echipament; 10) stelaj pentru combustibil; 11) pompă de circulaţie a reactorului. oprirea grupului, o radioactivitate periculoasă. în acest Supraîncălzirea aburului saturat produs în reactor poate fi realizată prin supraîncălzirea cu combustibil clasic sau prin XIII. Schema termică de principiu a unei centrale de termificare cu un reactor cu apă grea în uerbere. 1) reactor 20 MW/t; 2) generator de abur; 3) circuit de reglare a reacţiei nucleare prin variaţia temperaturii moderatorului (DaO); 4) răcitor pentru apa grea; 5) separator de abur şi tambur pentru apa de alimentare; 6) consumator; 7) apă de alimentare; — circuit de apă grea (DaO); —circuit de apă uşoară. ---# 3 supraîncălzirea nucleară (pînă la 440°), obţinută prin amplasarea unui supraîncălzitor în miezul reactorului (v. fig. XIV), Reactorul, turbina şi instalaţiile anexe cari, prin defectare, pot să infecteze atmosfera înconjurătoare, sînt închise într-un contajner etanş, sferic. în altă soluţie, acestea au fost închise într-o peşteră şi s-a renunţat la container. X/V. Secţiune printr-un reactor cu apă naturală în fierbere, cu supraîncălzire intermediară a aburului în reactor. 1) mecanism de acţionare a barelor de reglare; 2) izolaţie termică; 3) capacul vasului reactorului; 4) etanşare de protecţie; 5) instalaţie de separare a aburului; 6) reflector de abur; 7) bare de reglare şi conducte de ghidaj; 8) zonă de supraîncălzire a aburului; 9) separator de abur; 10) zonă de fierbere; 11) corpul reactorului; 12) placă de susţinere a elementelor combustibiIp ale zonei de fierbere; 13) conductă de apă de alimentare; 14) placă de susţinere a elementelor combustibile ale zonei de supraîncălzirea aburului; 15) suporturile corpului reactorului; 16) conductă de intrare a apei de circulaţie; 17) conductă principală de abur; 18) conductă de ieşire a apei de circulaţie. Alimentarea turbinei principale se poate face cu abur saturat (soluţie utilizată chiar la grupuri de puteri foarte mari) şi cu abur supraîncălzit. Reactorul recuperator cu neutroni rapizi utilizează direct neutronii rapizi cu energii mari (între 0,01 şi 1 MeV, în medie 0,2 MeV) rezultaţi din fisiune şi, din această cauză, Reactor nuclear 14g Reactor tiucîââr nu are nevoie de moderator. Din cauza lipsei moderatorului, rezultă un volum foarte mic al miezului şi o densitate mare a producerii de căldură pe unitatea de volum, fi ind necesară utilizarea agenţilor de răcire cu un coeficient de transfer de căldură foarte mare, ca, de exemplu, metale topite (sodiu, aliaje sodiu-potasiu). Reactorul se compune în principal din: miezul reactorului (format din zona activă şi zona recuperatoare de combustibil, care constituie şi reflectorul), elementele de reglare, schimbătoarele de căldură şi boilerele de abur. Zona activă a reactorului, aşezată central şi formată din elemente de combustibil mult îmbogăţit cu uraniu U235, are ca scop să producă la început neutroni rapizi, pentru ca să demareze reacţia nucleară, şi apoi să o menţină, prin fisiunea U235. Neutronii rapizi scăpaţi din miez sînt recuperaţi în zona de recuperare de materialul fertil (U238 sau Th232). Reactoarele cu neutroni rapizi utilizează ca material fisionabil U235 sau P239, iar ca material fertil uraniu natural (cu un conţinut de 0,7% U235) sau uraniu sărăcit (uraniu natural din care s-a extras o parte din U235 şi în care conţinutul de U235 e inferior lui 0,7%). La reactoarele recuperatoare sau brider se utilizează şi o parte din U238 din miez, ceea ce măreşte gradul de utilizare a combustibilului nuclear. Elementele de combustibil sînt grupate în două zone: zona activă şi zona de recuperare. Zona activă consistă din elemente combustibile de materiale fisionabile, ca uraniu mult îmbogăţit cu U235 (26---90%), sau din plutoniu. Zona activă produce în medie 90% din puterea reactorului. Zona recuperatoare, sau fertilă, consistă din elemente de uraniu natural (0,7% U235) sau chiar de uraniu sărăcit (circa 0,35% U235). Zona recuperatoare are şi funcţiune de reflector şi are rolul să readucă în miezul reactorului neutronii cari ar avea tendinţa să iasă în exterior. Elementele de reglare, cari permit reglarea sarcinii reactorului, sînt aşezate în afara zonei active şi consistă fie din elemente de combustibil mobile din zona recuperatoare (din uraniu natural sau din uraniu îmbogăţit), fie din elemente de materiale cari absorb neutroni, sau chiar din ambelesisteme împreună (v. fig. XV). Agentul de răcire în miez e metal topit, fie sodiu, fie aliaje de sodiu-potasiu. Temperatura de fierbere a sodiu lui e de 882°, astfel că se poate obţine în elementul de activ cu oxigenul şi apa, de cari trebuie să fie izolat foarte bine. Sodiul devine radioactiv sub influenţa neutronilor şi are timpul de înjumătăţire de circa 15 h. Pentru a evita infectarea radioactivă a apei, ca şi reacţia sodiu lui în apă, în cazul spargerii unei ţevi, se intercalează între circuitul de metal topit primar şi cel de apă (circuitul terţiar) încă un circuit intermediar de metal topit (Na sau Na-K), care constituie circuitul secundar. Pompe electromagnetice sau pompe centrifuge de tip special acoperă pierderile de presiune în circuitele primar şi secundar de metal topit. Vasul reactorului are rolul să conţină miezul reactorului şi elementele de reglare. Containerul, de formă sferică sau cilindrică, în care se introduc reactorul, circuitele primar şi intermediar (secundar) şi pompele de metal topit, etc., are rolul să suporte presiunea provocată în cazul Unui accident în circuitele primar şi secundar, astfel încît să se evite infectarea radioactivă a regiunii. Gradul de ardere a! combustibilului, la reactoarele energetice cu neutroni rapizi, e cuprins între 10 000 şi 20 000 MW-z/t şi numai uneori de 3000 MW «z/t. Alimentarea turbinei se poate face fie cu abur saturat (v. fig. XVI), fie cu abur supraîncălzit într-un schimbător de XV. Secţiune longitudinală simplificată printr-un reactor energetic cu neutroni rapizi recuperator, cu răcire cu sodiu. 1) nivelul sodiului; 2) bare de siguranţă; 3) bară de reglare; 4) vas de presiune; 5) intrarea agentului termic în zona activă; 6) intrarea agentului termic în zona de recuperare; 7) plăcile grătarului de susţinere; 8) partea inferioară , de recuperare ; 9) zona activă; 10) zona de recuperare; 11) ieşirea agentului termic; 12) spaţiu de reîncărcare a combustibilului. Răcire o temperatură destul de înaltă la presiunea atmosferică. v-Jn dezavantaj important al sodiului e că reacţionează foarte XVI. Schema termică de principiu a unei centrale nuclear-electrice cu reactor cu neutroni rapizi recuperator. 1) circuitul primar de sodiu; 2) circuitul secundar de sodiu; 3) circuitul terţiar abur-apă; 4) reactor; 5) schimbător de căldură sodiu/sodiu; 6) generator de abur (boiler); 7) turbină de abur saturat; 8) circuit de preîncăl-zire regenerativă a apei. căldură (supraîncălzitor de abur) încălzit cu metal topit. Reactorul omogen cu apă e un reactor ce tipul cu neutroni termici, în care materialul fisionabil se găseşte amestecat intim cu apa, în care e disolvat sau în suspensie; apa (HsO sau D20) e atît moderator cît şi răcitor, căldura produsă prin fisiunea combustibilului nuclear în reactor fiind extrasă prin circularea amestecului apă-combustibil prin schimbătoare de căldură. Prin radioliza apei se produc oxigen şi hidrogen sau deu-teriu (în cazul apei grele), gaze cari se recombină; vaporii obţinuţi sînt condensaţi, iar apa e readusă în reactor. Reactorul omogen cu apă e prevăzut ca să producă energie, materiale fisionabile şi neutroni pentru încercări. Reactoarele de putere sînt prevăzute să consume excluziv U235, în timp ce pentru producerea de putere şi de materiale fisionabile sînt folosite reactoarele convertoare cu U238-Pu şi cele brider cu Th-U233. Realizări le actuale sînt limitate la reactoare de încercare şi cercetare şi chiar la reactoare de putere experimentale. Reactorul omogen cu apă poate fi cu o zonă (în care materialul fisionabil e amestecat cu cel fertil) şi cu două zone (materialul fertil e aranjat ca o pătură separată în jurul inimii de material fisionabil). 10 Reacţie chimica 146 Reacţie chimica Se compune în principal din: inima, formată dintr-un vas separator de material special (de ex. aliaj de zinc) prin care circulă soluţia cu material fisionabil; vasul de presiune, care conţine în interior inima, şi prin spaţiul rămas al acestuia circulă soluţia de material fertil; schimbătoarele de căldură combustibi l-apă, unul pentru materialul fisionabil şi celălalt pentru cel fertil; pompele de circulaţie pentru materialul fisionabil şi fertil; vasele de egalizare a presiunii; instalaţia de recombinare a hidrogenului sau a deuteriului cu oxigenul ; protecţia biologică, etc. în miez, neutronii lenţi, produşi prin moderarea sub acţiunea apei din amestec, fisionează U235, producînd neutroni rapizi. O parte din aceştia sînt moderaţi de apă (H20 sau D2C>) şi continuă în lanţ reacţia nucleară. Căldura e evacuată prin înlocuirea continuă a amestecului omogen de combustibil - apă din miezul reactorului a(v. fig. XV//). în reactorul cu două zone, soluţia cu material fisionabil trece prin inima reactorului, unde sînt create condiţiile ca, sub acţiunea moderatorului (apă), să se încetinească viteza neutronilor termici produşi (în timp ce mantaua din zona cu material fertil are şi rolul de reflector) şi sase producă căldură, care e evacuată direct pjin trecerea acestei soluţii în schimbătorul combustibil-apă. în zona a doua din vasul reactorului, are loc, sub acţiunea neutronilor rapizi scăpaţi din inimă, convertirea unei părţi din U238 în Pu239 sau a Th232 în U233, cu producere de căldură, care se evacuează în al doilea schimbător de căldură. Circuitul de combustibil include o instalaţie pentru eliminarea produselor de fisiune şi prelucrarea chimică a combustibilului ars. Combustibilul folosit e diferit după scopul reactorului: pentru reactoare de putere, UOs uşor îmbogăţit, în suspensie în DaO, sau U02S04 îmbogăţit (disolvat) în DaO sau HaO; pentru încercări, U02S04 îmbogăţit, sau U02(N03)2 îmbogăţit; pentru putere şi producere de plutoniu, U02Ş04 uşor îmbogăţit în D20 sau avînd miezul cu U02S04 îmbogăţit (disolvat) în D20 şi mantaua cu U02S04 sărăcit (disolvat) în D20; pentru producerea de U233, cu miezul oxid de U233 + Th02 în DăO şi mantaua ThOa în suspensie în D20. Drept combustibil sub formă de suspensii sînt folosite ThOs şi U03. Soluţiile cu combustibil sînt foarte, acide şi corozive pentru majoritatea materialelor, iar unii dintre combustibilii în suspensie au tendinţa să provoace eroziuni materialelor. Moderatorul e apa uşoară (HaO) sau apa grea (DaO) în care se găseşte disolvată sau în suspensie sarea de uraniu. Coeficientul de temperatură al reactivităţi i efoarte negativ, ceea ce asigură o stabilitate suficientă în exploatare. Pompele pentru circulaţia soluţiei de combustibil, cari lucrează la temperaturi de 250---3000 şi presiuni de ordinul 140 at, sînt de tip centrifug, fără presgarnitură. ■Abur XVII. Reactor omogen cu apa cu doua zone. 1) miezui reactorului; 2) mantaua reactorului; 3) vas de presiune; 4) pompă în circuitul regiunii cu material fisionabil; 5) pompă în circuitul regiunii cu material fertil; 6) schimbător de căldură combustibil-apă şi abur în circuitul materialului fisionabil; 7) schimbător de căldură în circuitul materialului fertil; 8) vase de preluarea diferenţei de volum produse prin dila-taţia lichidelor; 9) perete despărţitor între cele două zone; 10) protecţie biologică. Reactorul cu săruri topite e un reactor de tipul cu neutroni termici sau epitermici, cu combustibil fluid sub formă de săruri topite la temperatură înaltă, în care căldura produsă prin fisiunea combustibilului nuclear în reactor e extrasă prin circularea sărurilor topite printr-un schimbător de căldură. Reactorul poate fi cu una sau cu două zone. Drept combustibil fisionabil sau fertil se utilizează fluo-rurile UF4, PuF3, ThF4, cari, avînd temperatura de topire peste 1000°, se amestecă cu una sau cu mai multe fluoruri de Li, Be, Na, K, Zr, Cs, pentru a forma sisteme binare, ternare sau cuaternare, a căror temperatură de topire e suficient de joasă. Se obţine un combustibil fluid utilizabil la o temperatură de circa 600°. Moderatorul utilizat e uraniu, dar se mai poate utiliza şi BeO. Faţă de reactoarele omogene cu apă prezintă următoarele avantaje: în cazul toriului, nu se mai recurge la suspensii; solubiIitatea uraniului e mai mare; etc. Reactorul termic cu combustibil metalic fluid e de tipul cu neutroni termici, cu moderatorul solid (grafit) şi cu com- bustibil metalic fluid lucrînd la o temperatură înaltă, la care căldura produsă în reactor e evacuată făcînd să circule combustibilul însuşi printr-un schimbător de căldură. Combustibilul metalic fluid poate fi de două tipuri: cu soluţii de uraniu mult îmbogăţit în U235 (depăşind cu mult 4%), sau Pu în bismut lichid; cu suspensii, obţinute prin dispersarea unui compus dintr-un element fertil-sau fisionabil într-un metal lichid (bismut sau sodiu). Combustibilul fluid e antrenat cu ajutorul pompelor (v. fig. XVIII). Moderatorul e grafitul, aşezat în vasul de presiune al reactorului. Reglarea sarcinii se face cu ajutorul barelor de reglare. XVIII. Reactor termic cu combustibil me- S-au făcut proiecte tcdic cu o zonă. pentru: un reactor con- 1) vasul de presiune al reactorului; 2) pompă vertor CU O singură zonă de circulaţie a combustibilului metalic; CU suspensii de uraniu 3) moderator de grafit; 4) bară de reglare; îmbogăţit CU U235 la 5) schimbător de căldură; 6) circuit inter-93,2% CU reflector de mediar; 7) sistem de preîncălzire a com-grafit pur; convertor cu bustibilului. o zonă cu suspensie de Th-U233 în bismut, moderator grafit; un- reactor brider.cu două zone, cu moderator grafit, cu U233 în bismut în prima zonă şi Th232 în bismut în zona a doua de recuperare. Reactorul cu moderator şi răcitor organic e de tipul eterogen, cu neutroni termici, în care drept moderator şi răcitor se utilizează substanţe organice cu HaO şi DaO (de ex. d ifen i I). în prezent sînt în funcţiune cîteva reactoare experimentale de acest fel, în construcţie sînt cîteva reactoare experimentale energetice şi se aşteaptă ca acest tip de reactor să devină economic. Combustibilul utilizat e în general uşor îmbogăţit şi diferă mult cu construcţia, astfel: uraniu îmbogăţit cu 1,6-*-1,8% cu U235; oxid de uraniu îmbogăţit; ciclul toriu-U233. 1. Reacţie chimica, pl. reacţii chimice. Chim.: Fenomen în care una sau mai multe substanţe chimice sînt transformate, cu ajutorul unor agenţi fizici sau al altor substanţe chimice, în una sau în mai multe alte substanţe chimice. Reacţia care r/mm P Reacţie chimici 147 Reacţie chimica se realizează cu cantităţi foarte mici de reactanţi, de ordinul miligrameior şi al microgramelor, şi care e utilizată în sinteze chimiCe sau în lucrări analitice, se numeşte microreacţie. • într-o reacţie chimică, moleculele se pot descompune în atomi liberi, în grupuri de atomi, în radicali liberi, sau în molecule mai mici (reacţie distructivă, reacţie de cracare); ele se pot lega în molecule mai mari (reacţie de polimerizare); pot schimba între ele ioni, atomi sau grupuri de atomi (reacţie de oxidoreducere, de substituţie, etc.); etc. După natura substanţelor cari reacţionează, se deosebesc două clase mari de reacţii: Reacţii ale combinaţiilor nepolare (iomeopolare), în cari moleculele iau parte la reacţie ca atari, în urma activării produse de ciocnirile dintre ele; aceste reacţii nu comportă fenomene electrostatice, au viteze mai mici şi .constituie cea mai mare parte a reacţiilor de Chimie organică; — reacţii ale combinaţiilor polare (eteropolare) sau iofice, în cari reacţia propriu-zisă se produce între ionii cari constituie moleculele; aceste reacţii se bazează pe fenomene electrostatice, au viteze, foarte mari şi sînt caracteristice acizilor, bazelor şi sărurilor. Reacţiile chimice se reprezintă prin ecuaţii chimice. Majoritatea reacţiilor'chimice sînt complexe, fiind compuse dintr-o succesiune de reacţii elementare (v. Reacţie în lanţ). în general, într-o ecuaţie chimică se reprezintă starea iniţială şi starea finală a moleculelor cari reacţionează. • Capacitatea de a reacţiona sau reactivitatea unui element sau a unei combinaţii chimice e în strînsă legătură cu configuraţia electronică a atomilor săi. Heliul, care conţine doi, şi celelalte elemente, cari conţin opt electroni periferici (gazele nobile), sînt elemente foarte stabile şi nu reacţionează cu alte elemente sau combinaţii. Celelalte elemente reacţionează, avînd tendinţa de a-şi completa numărul de electroni periferici pînă la doi (hidrogenul), respectiv pînă la opt, fie prin punerea în comun a unor electroni (formînd legături co'valente), fie prin donarea sau primirea de astfel de electroni (formînd legături electrovalente). Reactivitatea unei combinaţii chimice depinde de structura ei chimică, şi anume de natura atomilor componenţi, de aranjamentul lor în construcţia moleculară şi de natura legăturilor dintre ei (valenţă). Posibilitatea unei reacţii chimice urmărite, într-un sistem izolat, sensul în care se va produce şi punctul în care se va opri, în condiţii de presiune şi de temperatură date, pot fi determinate cu ajutorul principiilor Termodinamicii. Dacă sistemul de corpuri nu poate primi lucru mecanic din exterior, rezultă din aceste principii că energia liberă (v.) a sistemului, adică mărimea Wj = U—TSf în care U e energia interioară( T e temperatura absolută, 5 e entropia sistemului, nu poate decît să descrească (v. sub Echilibru termodinamic). Reacţia chimică se produce, deci, liber, numai în sensul în care energia liberă scade. Cînd energia liberă atinge valoarea sa minimă compatibilă cu condiţiile de presiune şi de temperatură date, sistemul ajunge la echilibru (reacţia încetează). între variaţia energiei libere a sistemului mai puţin lucrul mecanic al forţelor exterioare, la concentraţii iniţiale egale cu unitatea, şi constanta de echilibru K , la temperatura T, există relaţia: AW^-RTlnK^ care permite să se calculeze, cu date experimentale, constanta de echilibru din energia liberă, şi reciproc. Din această formulă se mai deduce că o creştere a temperaturii într-un sistem are ca urmare o deplasare a echilibrului în sensul favorizării reacţiei care absoarbe căldură, şi că o coborîre a temperaturii are efectul contrar. în reacţiile endoterme, constanta de .echilibru creşte cu temperatura, iar în cele exoterme, constanta scade. Această regulă a fost generalizată şi pentru pre- siune şi pentru orice altă constrîngere, în sensul că, în prezenţa unei constrîngeri, un echilibru chimic se deplasează în direcţia în care se micşorează constrîngerea (v. Le Chatelier, principiul lui ~). Din principiile Termodinamicii nu rezultă, pentru o reacţie posibilă, care se produce de fapt, nici viteza ei şi nici mecanismul de reacţie şi influenţa catalizatorilor. Aceste probleme se rezolvă cu ajutorul Cineticii chimice, în care se studiază desfăşurarea reacţiilor pe baza mişcării moleculelor. Cinetica chimică a rezolvat mai mult problemele reacţiilor în faza gazoasă. Inerţia observată în producerea anumitor reacţii (de ex. H2+0), termodinamic posibile, provine din frecvenţa mică a ciocnirilor între molecule, care determină o viteză foarte mică de reacţie, şi din energia de activare, din diferenţa dintre energia medie a moleculelor sistemului şi energia moleculelor suficient activate (prin ciocniri) pentru a putea reacţiona. Conform Cineticii chimice, o reacţie A+BC+L)+--*, şi reacţii trimoleculare (de ordinul al treilea), în cari trei molecule reacţionează, formînd alte molecule, după formula A-ţ-B+C-^D-i-E-]--------. De fapt, ecuaţia chimică a unei reacţii, din care rezultă o reacţie mono-, di-sau trimoleculară, nu reprezintă totdeauna ordinul ei. De aceea, ordinele de reacţie se definesc pe baza vitezei de reacţie, iar reacţiile mono-, di- şi trimoleculare se definesc pe baza mecanismului care rezultă din ecuaţia chimică. Cinetica reacţiilor chimice se bazează pe principiul că viteza unei reacţii chimice e direct proporţională cu concentraţia substanţelor cari iau parte la reacţie. Pentru reacţiile ireversibile (v.) s-a ajuns, pe baza acestui principiu, la stabilirea formulelor de mai jos, pentru vitezele de reacţie kft cu ajutorul cărora se poate determina ordinul reacţiilor: a în reacţiile de ordinul întîi, In ——; a—x în reacţiile de ordinul al doilea, —-i a{a—x) 2. ax "" în reacţiile de ordinul al treilea, — -——----------- . La\a—xf în aceste formule, a e cantitatea de substanţă iniţială, în moli, şi x, cantitatea de substanţă finală, în moli, obţinută în timpul t, iar concentraţiile substanţelor iniţiale, ca şi ale celor finale, sînt presupuse egale. Pe baza variaţiei de concentraţie a unui component, care rezultă din aceste formule, se definesc deci ordinele de reacţie, indiferent de aspectul ecuaţiei chimice. Reacţiile a căror viteză nu depinde de concentraţia substanţelor se numesc reacţii de ordinul zero. Se numeşte reacţie pseudomonomolecu^arâ un proces în care reacţionează două substanţe din care concentraţia unora rămîne 10* Reacţie chimică bimolecuîară 148 Reacţie eiementâra practic neschimbată. Aceste procese evoluează ca o reacţie monomoleculară: CH3C00C2H5+H20 -* CHgCOOH-f C2H5OH Cu ajutorul Mecanicii cuantice se poate aprecia şi aspectul procesului propriu-zis al unei reacţii chimice, adică desfacerea unor valenţeşi formarea altora, în cazul combinaţiilor nepolare. Teoria stării de tranziţie arată că desfacerea vechilor legături şi formarea unor legături noi se fac progresiv, moleculele trecînd printr-o stare de tranziţie a cărei durată e egală cu aceea a unei ciocniri dimoleculare (10-13-** 10-15 s). Reacţiile în fază lichidă urmează, în general, legile reacţiilor în fază gazoasă. în reacţiile la cari iau parte ioni sau molecule polare, disolvantul influenţează foarte mult viteză de reacţie, intervenind în aceasta în felul catalizatorilor. în teoria electronică a valenţei există următoarele două ipoteze asupra desfacerii unei covalenţe vechi în timpul unei reacţii chimice: Fiecare atom îşi păstrează cîte un electron din covalenţă, participînd cu el la noua legătură; intermediar apar atomi sau radicali liberi: \Ă:B: -+ \Ă-+-Br, unul dintre atomi păstrează ambii electroni ai covalenţei vechi, iar celălalt atom rămîne cu şase electroni; intermediar apar ioni: :Ă:B: -> :Ă++'.Br. Cînd ionii sau radicalii liberi nu au o existenţă cinetică, apărînd numai în starea de tranziţie, ei se numesc cripto-ioni. Ambele mecanisme sînt posibile, atît în reacţiile de adiţie, cît şi în cele de substituţie. Reacţiile de substituţie criptoionice pot fi de două feluri, după cum cei doi electroni ai covalenţei care dispare rămîn în radical, noul grup primit aducînd şase electroni (substituţie electrofilă sau cationoidă); de exemplu R-i,4-f£i-C -» RB+^C, sau părăsesc molecula cu grupul care se elimină, radicalul rămas combinîndu-se cu un anion (substituţie nucleo-filă sau an ion oi dă); de exemplu Ri-A+B-\C RB+AC. 1. ~ chimica bimolecularâ. Chim. V. sub Reacţie chimică. 2. /x/ cuplata. Chim.: Reacţie chimică compusă, în care se produce o reacţie elementară endotermă, cu ajutorul căldurii produse de o altă reacţie, exotermă, simultană. în organismul viu se produc multe reacţii cuplate, anumite reacţii endoterme producîndu-se cu ajutorul căldurii formate de alte reacţii, exoterme, simultane. 3. ~ de adiţie. Chim.: Reacţie chimică în care formula combinaţiei rezultate reprezintă suma substanţelor cari au intrat în reacţie: A-j-B=AB. Combinaţiile nesaturate din chimia organică pot da reacţii oxigen, etc. Exemplu: CH, de adiţie, legînd halogeni, CHa etilena 4-Br2- 1,2-dibrom- metan 4, ~ de cuplare. Chim.: Reacţie chimică de condensare între un diazoderivat aromatic şi un fenol, o amină, un eter fenolic sau anumite hidrocarburi polinucleare. Ecuaţia chimică a unei reacţii de cuplare e: Arii—N=N]X+HC^ ^C-Y -> Arif-N = N-C; XC=C/ H H ;C-Y+XH în aceasta, X reprezintă un halogen, iar Y, funcţiunea oxidril, eter sau amină. Cuplarea se face, de preferinţă, în poziţia para, iar cînd aceasta e ocupată, în poziţia orto. în cazul aminelor, cuplarea se poate face, după voie, lagruparea amino sau la nucleu, după cum reacţia se produce în mediu neutru sau slab acid, ori în mediu puternic acid. Reacţiile de cuplare se folosesc în special în sintezele de materii colorante azoice. Galbenul de anilină, metil-oranjul, Roşul de Congo, etc., se prepară prin reacţii de cuplare. 5. ~ de descompunere .Ch/m.: Sin. Reacţie distructivă (v.). 6. ~ de disproporţionare. Chim. V. Disproporţionare, reacţii de 7. ~ de identificare. Chim.: Reacţie prin care se pun în evidenţă un element sau o combinaţie chimică, cu ajutorul unui reactiv. Sin. Reacţie de identitate, Reacţie de recunoaştere. V. şî Identificare chimică, şi sub Reactiv. A 8. ~ de identitate. Chim.: V. Reacţie de identificare. 9. ~ de recunoaştere. Chim. V. Reacţie de identificare. 10. ~ de substituţie. Chim. Reacţie chimică prin care un atom din compoziţia unui compus organic esubstituit printr-un alt atom sau printr-un radical. Exemplu: H H C C V-,, , ^ V HC NCH I ii HC CH H benzen + Br2 HC' I HC CBr II CH brombenzen HBr acid bromhidric 11. ~ dien. Chim.: Reacţie chimică organică, în care butadiena se combină cu compuşi cari conţin o dublă legătură activă, numită fi Iod ienă. Exemplu: CH* HC I HC * ch2 II CH V 'CH2 butadienă acroleină c=o I H H2 c HCX XCH2 II I HC CH Nc/ xc=o h2 h ciciohexenaldehidă Reacţia dien e folosită în multe sinteze organice importa.nte şi la identificarea dublelor legături filodiene, în analiza substanţelor organice. V. şî sub Dien, sinteze 12. ~ distructiva. Chim.: Reacţie chimică în care moleculele unui compus sînt descompuse în molecule mai mici, în atomi liberi sau în radicali liberi. Reacţiile de decompunere a hidrocarburilor, 1a temperatură înaltă, sînt reacţii distructive, cari duc la hidrocarburi cu greutate moleculară mică, şi chiar la hidrogen şi carbon. Exemplu: I HoC XCX Ho -CH2 I CHo = CH„ CH2=CH, H H Sin. Reacţie de descompunere. 13. ~ elementara. Chim.: Fiecare dintre reacţiile chimice, aşa cum se produc efectiv în cursul transformării chimice. Ea nu corespunde, de multe ori, reacţiei exprimate prin ecuaţia chimică a procesului. Exemplu: în reacţiile în lanţ (v.) se produc efectiv mai multe reacţii elementare, cari conduc, în cele din urmă, la rezultatul exprimat prin ecuaţia chimică obişnuită. Reacţie enzimatică 149 Reacţie, mecanism de ^ Mersul efectiv al unei reacţii, determinat de reacţiile elementare, se poate cunoaşte cu ajutorul Cineticii chimice, prin determinarea ordinului de reacţie. Sin. Reacţie primară. V şîsub Reacţie chimică. 1. enzimaticâ. Chim.: Reacţie biochimică produsă cu ajutorul unor substanţe catalitice, numite enzime (v.). Reacţiile enzimatice sînt specifice regnului vegetal şi celui animal. Ele sînt folosite într-o serie de procese industriale (fermentaţia laptelui, a vinului, a oţetului, etc.). 2. /^/eterogena. Chim.: Reacţie chimică în mai multe faze, care nu se produce cu aceeaşi viteză în toată masa, ea fiind influenţată de anumite condiţii locale, cum sînt prezenţa pereţilor vasului de reacţie (natura şi suprafaţa acestora), un catalizator, etc. 3. ~ fotochimicâ. V. sub Fotochimie. 4. fotosensibilizatâ. Chim.: Reacţiechimică în care energia luminoasă excitatoare e absorbită de moleculele unei substanţe care, deşi nu intră ea însăşi în reacţie, cedează această energie, prin ciocnire, moleculelor substanţelor cari reacţionează, aducîndu-le într-o stare excitată în care pot reacţiona. Substanţa absorbantă are rolul de fotocatalizator şi se numeşte fotosensibilizator. V. sub Fotochimie. 5. /v/ haloformâ. Chim.: Reacţie chimică specifică aldehi-delor şi cetonelor trihalogenate Ia atomul de carbon vecin carbo-nilului—şi care consistă în scindarea lor hidrolitică sub acţiunea unei baze. O astfel de reacţie se foloseşte la prepararea cloroformului din cloral: NaOH -> ClgCH + HCOONa cloral hidroxid de sodiu cloro- form formiat de sodiu 6. ~ indusa. Chim.: Reacţie chimică care se produce numai în prezenţa altor reacţii, cari o induc. Exemplu: halogenarea butanului, care nu se produce la întuneric, se produce însă în prezenţa unor urme de etilenă, deoarece, în cursul acestei reacţii cu halogenul se formează atomi şi radicali liberi (v.), cari iniţiază şi induc reacţia dintre halogen şi butan. 7. ireversibila. Chim.: Reacţie care se produce într-un singur sens, cum sînt descompunerile termice ale combinaţiilor termodinamic instabile sau reacţiile în cari se formează ioni foarte stabili, prin desfacerea unor legături covalente. 8. ~ în lanţ. Chim.: Reacţie chimică compusă dintr-oserie de reacţii elementare cari se succed, reacţia elementară iniţială fiind produsă prin activarea unei molecule pe cale termică, fotochimică, etc. Un exemplu de reacţie în lanţ e sinteza fotochimică a acidului clorhidric. Reacţia iniţială se produce prin activarea fotochimică a moleculelor de clor. Urmează lanţul de reacţii: CU 4- Av -> 2 CI* lanţ de reacţii CI* + H2 H* -f Cl2 CI* ~j- h2 H* + Cl2 HCI + H* HCI + CI* HCI + H* hci -f cr reacţii de între-) CI* + H* -> HCI ruPere \ CI* + cr -> Cl2 Numărul reacţiilor elementare dintr-un lanţ poate depăşi cîteva zeci de mii. Viteza unei reacţii în lanţ variază cu raportul dintre numărul de reacţii iniţiale şi al celor de întrerupere, Numărul reacţiilor chimice cari se produc sub formă de reacţii în lanţ e foarte mare. Exemple sînt: arderea hidrogenului în oxigen, oxidările hidrocarburilor, unele polimeri-zari de compuşi nesaturaţi, etc. Sin. Reacţie înlănţuită. 9* ~ înlănţuită. Chim.: Sin. Reacţie în lanţ (v.). io. /x/ Kreiss. Chim.: Reacţie pentru determinarea gradului de rincezire al grăsimilor, în care se utilizează ca indicator fluoroglucina. 11. ~ Kreiss-Tâufel. Chim.: Reacţie Kreiss (v.) modificată. 12. ~ monomolecularâ. Chim.: V. sub Reacţie chimică. 13. ~ omogena. Chim.: Reacţie chimică produsă într-osin-gurăfază. Exemplu: arderea hidrogenului în oxigen. Ea decurge cu aceeaşi viteză în toată masa. La gaze, unde se produc cele mai simple reacţii din punctul de vedere cinetic, foarte puţine dintre acestea sînt omogene, cele mai multe fiind reacţii eterogene (v.). 14. ~ omoliticâ. Chim.: Proces în care se modifică legătura covalentă a unei molecule cu formare de atomi sau radicali liberi: CI: CI -> CI.+ CL Reacţiile omolitice au loc atît în fază gazoasă omogenă cît şi în soluţii, de preferinţă cu disolvanţi neionizaţi, adică cu constantă dielectrică mică. 15. ~ primara. Chim. V. Reacţie elementară. 16. ~ reversibila. Chim.: Reacţie chimică în mediu omogen, care se produce în ambele sensuri; se reprezintă prin ecuaţii de genul A+B C+D. După teoria cinetică, randamentul unei reacţii reversibile depinde de vitezele de reacţie în cele două sensuri. La rîndul lor, aceste viteze depind de concentraţii, de temperatură şi de presiune. Legea acţiunii maselor (v.) stabileşte constantele de echilibru la aceste reacţii. Unele reacţii omogene apar ca ireversibile din cauza deplasării exagerate a echilibrului într-un sens, ca urmare a condiţiilor de temperatură şi de presiune la cari se produc. 17. ~ topochimicâ. Chim.: Reacţie chimică care se desfăşoară numai în anumite condiţii de contact dintre substanţe şi cari se referă la locul (suprafaţa) de contact. 18. ~ trimolecufarâ. Chim. V. sub Reacţie chimică. 19. ~ Wiirtz. Chim.: Reacţia dintre hidrocarburi halogenate cu sodiu metalic prin care, în urma eliminării halogenului din moleculă, se obţin hidrocarburi. De exemplu, din iod-metan se obţine etan, din iod-etan, butan, etc.: C2H5J+JC2H5+2 Na C2H5~C2H5+2 NaJ. Metoda se aplică mai ales pentru obţinerea unor hidrocarburi cu molecule compuse din două jumătăţi identice. 20. ~ xantoproteicâ. Chim.: Reacţie chimică de culoare, specifică proteinelor. Consistă în apariţia unei culori galbene, la tratare cu acid azotic concentrat. Culoarea e atribuită nitrării resturilor fenolice din moleculele proteinelor. 21. mecanism de Chim.: Şir de reacţii elementare care indică modul în care compuşii intraţi în reacţie suferă succesiv modificări structurale pînă la obţinerea produşilor finali. Studiul mecanismelor de reacţie permite interpretarea şi evaluarea importanţei acţiunii factorilor cari influenţează mersul reacţiei şi posibilitatea modificării evoluţiei procesului. în cele mai multe cazuri, ecuaţia stoichiometrică a reacţiei nu are decît semnificaţia unui bilanţ global, deoarece ea nu indică mecanismul transformării, ci numai molecularitatea formală a procesului, adică numărul de molecule cari intervin ca reactanţi. Reacţiile elementare, cari constituie mecanismul real al reacţiei sînt stabilite pe criterii cinetice experimentale sau teoretice, pe criterii termodinamice şi pe criterii de structură. Studiul cinetic al reacţiei dă indicaţii asupra modului de desfăşurare a procesului, dar nu permite o cunoaştere completă a mecanismului. Pe baza datelor cinetice se poate stabili molecularitatea aparentă sau ordinul reacţiei; molecularitatea reală nu poate fi stabilită decît în urma cunoaşterii mecanismului reacţiei. Conform principiului schimbării de structură minime, orice reacţie chimică trebu ie să se producă drept consecinţă a unei serii de reacţii elementare, fiecare Reacţie, mecanism de ~ 150 Reacţie, mecanism de — dintre ele realizînd o modificare minimă de structură. Conform principiului reversibilităţii micro- scopice a reacţiilor chimice, drumu I urmat de reacţia directă e şi drumul urmat în sens contrar de reacţia inversă. Mecanismele de reacţie pot fi împărţite în mecanisme de reacţie prin transfer de electroni şi mecanisme de reacţie prin desfacere şi refacere de legături covalente, cari cuprind mecanisme de reacţie ionice şi mecanisme de reacţie radicalice. Mecanisme de reacţie prin transfer de electroni: Reacţiile cari decurg prin transferul de electroni între reactanţi sînt caracterizate prin energii de activare mici şi viteze de reacţie mari fv. Cinetică chimică), în această clasă pot fi încadrate marea majoritate a reacţiilor de oxidare-reducere, reacţiile cari se produc la interfaţa metal-electrolit în electrolize şi în pile, reacţiile între atomi sau radicali liberi, cari conduc la formarea de electrovalenţe, cum şi majoritatea reacţiilor în faza solidă. Pentru r e a c ţ iii e în fază gazoasa, procesul de transfer se imaginează — conform cu imaginea electronului drept nor de electricitate negativă — prin apropierea unui electron mai mult de un alt nucleu decît de cel propriu, sta-bilizîndu-se la nucleul străin. Transferul nu e posibil decît dacă în atomul acceptor există un nivel de energie disponibil care să corespundă, ca valoare, energiei electronului care se transferă. Cele mai răspîndite reacţii de acest tip sînt cele cari se produc între ioni şi atomi sau molecule gazoase ca, de exemplu: He++H = He+H+; o++n2-o+n2+. Probabilitatea de transfer se exprimă ca un diametru eficace de ciocnire. în r e a c ţ i i l e în faza lichida, transferul e mai greu, datorită prezenţei moleculelor solventului, cari frî-nează procesul. O acţiune de acest fe! o manifestă, în special, liganzii ionilor complecşi cari constituie grupări izolatoare pentru electronii ionului metalic central. Restricţiile privitoare la conservarea energiei sînt însă mai uşor satisfăcute datorită numărului mare de niveluri de energie posibile pentru unsistem de particule în interacţiune. Pentru reacţiile dintre ioni în soluţie, procesul are loc în trei etape, şi anume: aranjarea stratului de sol- L Transformările energetice şi curba vatare; transferul electro- variaţiei de energie în reacţia de trans-nului prin efect tunel; re- ^er electron între doi ioni de aceeaşi aranjarea stratului de sol- specie, vatare. energia potenţială; A£x) energia de Pentru S istemtl I în inter- aranjarea ionului Me^?+(solv) R. + e R- R+-f * . Uşurinţa de a ceda electroni a carbanionului R:“ cu formarea radicalului R- depinde de stabilitatea relativă a lor. în seria Reacţie, mecanism de 151 Reacţie, mecanism de — alifatică, stabilitatea radicalilor scade în seria Cprimar> > CsecUndar> Cterţiar' 'ar cea a carban ion ilor, în seria Cterţiar> >Csecundar>Cprimar ?’• de aceea* terţ-carbanionii trec mai uşor în terţ-radicali decît carban ion ii primari. în seria aromatică, situaţia se prezintă invers, şi deci tendinţa de a pierde electroni emai accentuată la carbanionii primari decît Iacei terţiari. Considerente analoge în legătură cu stabilitatea relativă se pot aplica şi Ia examinarea procesului de ţrecere a radicalului organic în carbocationul respectiv. Există deci posibilitatea ca un radical să acţioneze fie ca un oxidant, fie ca un reductor: n _____ D ______—_______D . + . • ca oxidant ca reductor Reacţii cori se produc la interfaţa metal-electrolit: Dacă se consideră un metal cufundat într-o soluţie care conţine ionii săi, la interfaţa metal-electrolit au loc două procese cari se găsesc în echilibru dinamic: de o parte metalul tinde să treacă în soluţie sub formă de ioni şi, de altă parte, ionii din soluţie tind să se separe pe metal: MeB+(HaO)x-f« ţa Me+xHaO. Transferul electronului de la metal la ion, sau invers.se produce analog celui dintre ioni în soluţie, şi anume prin efect tunel. Pentru transferul metal-ion în faza gaz, conservarea energiei impune condiţiile: pentru trecerea electronului de la metal la ionul pozitiv: t+><&; pentru trecerea electronului de la ionul negativ la metal: t.< jar e.= =t-+W.. în fig. III e reprezentat cazul precedent, pentru procesul în soluţie. Se observă că transferul nu mai e po-sibilf deoarece intervenţia căldurii de hidratare modifică poziţia nivelurilor şi condiţiile nu mai sînt satisfăcute. Aplicarea unei diferenţe de potenţial V la electrozi are drept consecinţă o modificare a distribuţiei nivelurilor de energie ale electronilor în metal, astfel încît condiţiile de transferare devin: pentru trecerea electronului de la metal la ionul pozitiv: £+>. în radicalul instabil N, Coordonata e/ectronufu/ b Transferul electronului de la metal la iul pozitiv (o) şi de la ionul negativ pe metal (b) prin efect tunel (fază gaz). oxidărilor electrolitice, poate fi efectuat, fie prin efect tunel, fie prin intermediul unei combinaţii de chemosorpţie între reactant şi suprafaţa electrodului. E probabil că, în cazul reactanţilor ionici, mecanismul e de primul tip, pe cînd Ia moleculele organice, al doilea tip devine preponderent. Reacţii în faza solida: Teoria solidului cu privire la structura benzilor de energie din metale şi semicon-ductori, cum şi a defectelor de structură, Ia studiul reacţiilor chimice în fază solidă, a putut elucida mecanismul descompunerii termice şi fotochimice a unor săruri ca oxalaţii, azotiţii, per-cloraţii, al descompunerii acetilurilor metalelor transiţionale, al oxi-dării metalelor, al proceselor fotografice, cum şi al unor procese biologice. Un exemplu edescompunerea fotochimică a azidelor anorganice ca NaN3, BaN6, ACaN6, AgN3, PbN6, etc. într-un prim stadiu, sub acţiunea unui foton, an ionul Ng pierde un electron, trecînd Ni î%N,+ -Ssolid Cgaz A solid -f- Bgaz -> Csolid ~j“ ^gaz Reacţii cu desfacerea şi refacerea legăturilor cova lente. O mare parte dintre reacţiile chimice şi, în special, cele la cari iau parte compuşi organici se produc prin desfacerea, fie eterolitic, fie omolitic, şi refacerea legăturilor covalente. în primui caz, ruperea legăturii Reacţie, mecanism de ~ 152 Kpacţie, mecanism de se efectuează astfel, încît unul dintre atomii participanţi păstrează amîndoi electronii de legătură şi conduce, în generai, la apariţia de ioni: , rupere eteroiiticâ A+fB 7— 1 A:~ + B+ coordinaţie In al doilea caz, fiecare dintre atomii participanţi se rupe împreună cu electronul său de legătură şi din proces iau naştere radicali liberi: , rupere omoliticâ A-fB~ ZZÎ.A- + B- cof igaţie Primul tip de rupere generează reacţiile ionice, iar al doilea, cele radicalice. Mecanisme de reacţie ionice: Reacţiile ionice sînt procese în cari modificările de structură ale reactanţilor se produc prin desfacerea eterolitică a covalenţelor şi stabilizarea ulterioară a intermediarilor electronic instabili formaţi —de regulă ioni—, prin atacul altor molecule sau al altor ioni. Dacă se exceptează moleculele simetrice, ruperea eterolitică a covalenţelor nu se face la întîmplare, ci într-un mod determinat de anumite efecte electronice legate de structura compusului. Sensul atribuirii dubletului de legătură e determinat atît de efecte statice, cît şi de efecte dinamice. Efectele statice, cari existau în moleculă anterior procesului, sînt efectul inductiv (7) şi efectul mesomer (M). Efectul dinamic se produce sub influenţa reactantu lui şi se numeşte efect electromer (E). Aceste efecte determina modul ruperii moleculelor, cum şi sensul atacului ulterior asupra altor particule cari se găsesc în mediul de reacţie. Efectul inductiv se referă la proprietatea unor atomi sau a unor grupuri de atomi de a atrage (efect — 7) sau de a respinge (efect +7) mai mult sau mai puţin electronii legăturilor a, în cari sînt implicaţi în comparaţie cu atomul de H, al cărui efect se consideră nul. Efectul mesomer se referă la deplasarea electronilor n ai dublelor legături cu apariţia unor sarcini parţiale pozitive sau negative. El se produce datorită existenţei în moleculă a unui atom cu electroni neparticipanţi, care dă efecte de hiperconjugare p—tt, formînd un nor de electroni cu mobilitate mare. Grupările cari furnisează electronii neparticipanţi au un efect (+M), iar cele spre cari se deplasează electronii, un efect (~M). Efectul electromer e analog celui mesomer şi se referă la deplasarea electronilor tu ai dublelor legături sub influenţa cîmpului electric al reactantuiui. Resturile cu un dublet electronic disponibil rezultate prin rupere eterolitică atacă centre cu densitate electronică mică şi, de aceea, au fost numite reactanţi nucleofili. Resturile cu lacună electronică obţinute în rupere au fost numite reactanţi electrofili, deoarece atacă centre cu densitate mare de electroni. Reacţiile ionice se clasifică în patru tipuri de reacţii elementare, procesele complexe decurgînd prin jocul lor succesiv sau simultan. Deoarece mecanismul ionic interesează, în special, compuşii carbonului, definirea stadiilor elementare a fost făcută la nivelul atomului de carbon, ceea ce nu restrînge generalitatea definiţiilor. Ruperea nucleofugă (RN), în care substituentul pleacă împreună cu dubletul de legătură, lăsînd atomul de carbon descoperit: -C ( ~Z —<--C® + :Z® | V N i Ruperea electrofugă (RE), în care substituentul pleacă abandonînd dubletul de legătură atomului de carbon: -c-; 1 \ -i® +z® Atacul nucleofil (AN), determinat de un carban-ion sau de o bază Lewis, care caută un punct cu densitate electronică mică: -C : Z -C-Z I an I Atacul elect. rofil (AE), determinat de un carbo» cation sau de un acid Lewis care caută un punct cu densitate electronică mare: —C ; 1 I “C— 2. ae I Efectele electronice de structură influenţează reactivitatea atomului care constituie centrul de reacţie prin mărirea sau micşorarea densităţii de electroni în acest punct. O creştere a densităţii de electroni favorizează atacurile electrofile şi ruperile nucleofuge şi defavorizează atacurile nucleofile şi ruperile electrofuge. Diminuarea densităţii de electroni acţionează i nvers. Creşterea densităţii de electroni Cazuri favorabile Cazuri defavorabile C:< ac Uz (AE) (*n) Scăderea densităţii de electroni £c-—.Z (An) 1 Cc-^/z (RE) r\ -+C <------:Z (An> (O C: -Z (Ae) |]3^j(5'> (S-) \ ':Z (b) /■ h) i(5+) -f(S +) z co (5+) (d) V unde X: reprezintă o grupare respingătoare de electroni, iar Y, una atrăgătoare de electroni. în seria aromatică, efectul Reacţie, mecanism de — 153 Reacţie, mecanism de mesomer e mult mai puternic decît cel inductiv, datorită hiperconjugării cu electronii iz ai nucleului. Reacţiile ionice, avînd loc cu desfacerea şi refacerea legăturilor covalente, implică cel puţin două procese elementare, formînd un cuplu caracteristic. După cum cuplul caracteristic e format dintr-o rupere şi un atac (RA), din două atacuri (AA) sau din două ruperi (RR), reacţiile se numesc reacţii de substituţie, reacţii de adiţie şi reacţii de el im in are. Dacă substituţiile se efectuează intramo-lecular, ele se numesc reacţii de transpoziţie; Reacţii de substituţie: Reacţii caracterizate prin asocierea unui atac şi a unei ruperi. Se numesc substituţii nucleofile, dacă sînt rezultatul unui atac nucleofil şi al unei ruperi nucleofuge (ANRN), sau al unei ruperi nucleofuge şi al unui atac electrofil (R^AE), şi electrofil e, dacă provin dintr-un atac electrofil şi o rupere electro-fugă (AeRe). Substituţii nucleofile: Există două mecanisme posibile pentru astfel de reacţii. în primul tip de mecanism, unimolecular, SNV reacţia se produce în două etape: prima, lentă, în care are loc ionizarea compusului organic printr-o rupere nucleofugă şi formarea unui carbocation, şi a doua rapidă, în care carbo-cationul format atacă electrofil un compus care se găseşte în mediul de reacţie: SNl -Ci -X- fent rN -C® + (rimae) -L®. :Z- repede -c- I în acest caz, reacţia e de ordinul I şi în expresia vitezei de reacţie nu apare decît concentraţia compusului organic. în al doilea tip de mecanism, bimolecular, SN2, reacţia se produce într-o singură etapă, ruperea vechii legături şi îndepărtarea substituentului X avînd Ioc concomitent cu formarea noii legături între atacant şi structura carbonată. Separarea progresivă a substituentului X, determinată de apropierea lui Z, conduce la o stare de tranziţie în care atomul de carbon are o hibridizare sp2 şi se găseşte legat parţial atît de Z cît şi de X: SNs Z: © —> Z- \ (8-) | («-) C-^X -» Z •••C...X X I x\ C/+:X0 (AnRn). cînd reactantul se apropie prin partea opusă substituentului care se elimină. Noua legătură începe să se formeze înainte ca vechea legătură să fie ruptă şi, de aceea, motorul energetic al reacţiei de tip SN2 consistă în faptul că energia necesară pentru ruperea vechii legături se compensează, în parte, cu energia de formare a celei noi. Variaţia energiei sistemului la o reacţie de tip SN2 se reprezintă grafic: Ion/ /n fâzâ gâz fîd(/(Câ/( . ‘C -> A-B+C IV. Curba de energie potenţiala pentru o reacţie de substituţie cu mecanism SNt. Ej) energia de ionizare; Es) energia de soi-vatare; Ea) energia de activare; £) energia potenţiala; d) distanţa interatomicâ. într-o diagramă în care apar trei variabile: distanţele inter-atomice rAH şi şi energia potenţială a sistemului. în fig. V, 1 5 25 50 75 D/stanţâ B~C- râc V. Curba de energie potenţială pentru o reacţie de substituţie cu mecanism SN2. Reacţia, în acest caz, e de ordinul II şi în ecuaţia vitezei de reacţie apar atît concentraţia compusului carbonat cît şi a atacantului Z. Energia de activare a unei reacţii de substituţie care decurge prin mecanism SN1 ar trebui să fie cel puţin egală cu energia de ionizare a compusului organic, adică de ordinul a 300 kcal. Se constată, însă, că reacţia necesită energii de circa zece ori mai mici, ceea ce e datorit faptului că reacţia, avînd loc în soluţie, energia de ionizare e compensată în mare parte de energia de solvatare a ionilor formaţi (v. fig. IV). Dacă ionii formaţi nu ar fi solvataţi, procesul ar trebui să urmeze curba întreruptă, cu energii de activare foarte mari; în realitate, insă, ea urmează curba îngroşată. Solventul e, deci, cu atît mai favorabil, cu cît e mai polar, deci are o putere de solvatare mai^mare. Mediile nepolare inhibesc mecanismele de tipul SNr In substituţiile cu mecanism SN2, pentru efectuarea procesului e necesară apropierea reactantului nucleofil de molecula organică. Aceasta determină o creştere a energiei potenţiale 3^ sistemului datorită respingerii caracteristice existente la distanţe mici. Energia pentru realizarea procesului e minimă, 'AB 1 energia potenţială (exprimată în kcal) e reprezentată prin curbe de nivel, iar drumul urmat de sistem, printr-o linie întreruptă. O reacţie de substituţie nucleofilă poate adopta unul sau altul dintre mecanisme, după: structura şi configuraţia compusului carbonat; natura substituentului Y; natura atacantului Z; natura disolvantului. Structura atomilor sau a grupărilor de atomi sub-stituenţi ai atomului care constituie centrul de reacţie îşi manifestă influenţa prin mărirea sau micşorarea densităţii de electroni la cen» trul de reacţie. Procesul bimolecular SN2 e condiţionat, în primul rînd, de uşurinţa cu care se apropie reactantul nucleofil şi care e cu atît mai mare, cu cît densitatea de electroni e mai mică. în sshimb, la mecanismul SNV ruperea nucleofugă e favorizată de o densitate mare de electroni. Substituţiile se efectuează, deci, după un mecanism SN2 sau SN2, după cum densitatea de electroni la centrul de reacţie e mare sau mică. Schimbarea ordinului de reacţie la hidroliza clorurilor de alchil în funcţiune de radical, reprezentată în fig. VI, ilustrează aceasta. Me Et t-Pr t~Bu VI. Schimbarea ordinului de reacţie la hidrolizaclorurilor de Influenţa naturii substituentului alchil în funcţiune de structura care se separă consistă în uşurinţa radicalului, lui de a se rupe nucleofug,careecu atît mai mare, cu cît el e mai electronegativ. Astfel halo-genurile, sulfaţii şi sulfonaţii de alchil şi sărurile cuaternare de amoniu reacţionează cu uşurinţă, pe cînd grupările oxidril, amino şi tiolice nu sînt atacate decît atunci cînd structura permite o activare. Atacantul influenţează substituţia datorită caracterului său nucleofil care, cu cît e mai mare, cu atît favorizează mai mult mecanismul SN2, reactanţii cu caracter nucleofil slab determinînd tipul SNV Solventul influenţează mersul Reacţie, mecanism de ~ 154 Reacţie, mecanism de ~ procesului prin influenţa pe care o exercită asupra stării de tranziţie. Creşterea polarităţii solventului favorizează procesele în cari apar sarcini electrice sau cari le concentrează şi defavorizează pe cele în cari dispar sarcini sau cari le dispersează pe un număr mai mare de atomi. După tipul reacţiei de substituţie, solventul influenţează în mod diferit astfel: Meca- ...... Reacţia nism SNA zP + R-X • Z: + R-X- Ş+t-X- SN1 Z Z: RX- © RX- -X Starea de Efectul măririi pola-’ tranziţie ritaţii solventului 8- 8- ► Z--*R-**X defavorizează puţin 8 + 8- ► Z-*-R-**X favorizează mult 8- 8-j- ► Z---R---X defavorizează mult 8+ 8-î- ► Z---R---X defavorizează puţin R- 8 — ••X 8 -~ ••X favorizează mult defavorizează puţin Prezenţa ionilor străini î, mediul de reacţie acţionează asupra substituţiilor electrofile la fel cu mărirea puterii de solvatare a solventului, datorită faptului ca fiecare ion din soluţie se înconjură cu atmosfera ionică de semn contrar. Acest efect se numeşte efect salin. în cazul mecanismului SN2 are loc totdeauna o inversiune de structură, datorită inversării legăturilor de valenţă pe care o provoacă intrarea atacantului prin partea opusă substituentului care se elimină: SN, Z: O— X -* Z...Q---X X / \ / X: SN i \ / XDJ-X- / V Z: -o z © \ -> C—Y r” an Z —C[—Y ■ lx • Z—C+y: II X pe cînd cele la carbon ii saturaţi decurg printr-un meca- Reacţiile la nivelul carboxilului se traduc prin substituirea unei grupări electronegative (halogenul în cloruri acide, alco-xilul OR în esteri, —NH2 în amide) cu un atacant (ionul hidro- fil OH®, un carbanion R:® sau chiar o moleculă neutră ca NHS). La nivelul carbonilului, substituţiile sînt caracterizate prin ruperea nucleofugă a unui rest carbonat, ceea ce determină degradarea moleculei. în seria aromatică sînt caracteristice procesele electrofile, dar două clase mari de reacţii, aminoliza halogenoderivaţilor şi topirea alcalină a sărurilor de sodiu ale acizijor sulfonici aromatici, decurg după un mecanism nucleofil. în acest caz, influenţa grupărilor labilizante cari se găsesc la ciclu e foarte puternică. Substituţii nucleofile (RjsjAe) se produc la sciziunea nucleofugă a halogenurilor de alchil terţiare, a derivaţilor disazoici sau a legăturilor C—O şi C—N din ionii de oxoniu sau de amoniu şi decurg printr-un mecanism SNV Rezultă carbocationi activi R+, cari se stabilizează prin atacarea unei moJeculesau a unui ion existent în mediul de reacţie. Cum din procesul de rupere nucleofugă rezultă ioni, reacţia inversă e şi ea posibilă, astfel încît se ajunge la un echilibru. Substituţii electrofile rezultă din atacul electrofil al unei structuri de către un acid Lewis sau de un carbanion şi dintr-o rupere electrofugă a unui atom sau a unui grup de atomi suficient de electropozitivi pentru a abandona dubletul electronic de legătură (aproape totdeauna un proton). Substituţiile electrofile pot să decurgă prin două mecanisme: unul bimolecular, S£2, cu stare de tranziţie, sau SEV în două etape. în seria aromatică, substituţiile electrofile înglobează marea majoritate a reacţiilor: clorurarea, nitrarea, sulfonarea, nitrozarea, alchilarea, acilarea. în majoritatea cazurilor, mecanismul e S£x: Mecanismul unimolecular SNX produce o racemizare, deoarece în urma primei etape apare un carbocation intermediar, care poate ataca de o parte sau de alta a planului în care se găsesc atomul de carbon şi legăturile de valenţă: r®. H I SHi Ol Z vH -r^IO!+h' & Există şi substituţii nucleofile cari se produc cu păstrarea configuraţiei, de regulă datorită intervenţiei grupărilor vecine. în substituţii nucleofile (ANRN) se produce atacul nucleofil al structurii de către un reactant care posedă un dublet electronic disponibil, şi ruperea nucleofugă a unui substituent, suficient de electronegativ pentru a antrena electronii de legătură. Astfel de substituţii se produc la nivelul carbonilului sau al funcţiunilor derivate, al structurilor aromatice, vinilice, sau asupra compuşilor saturaţi. Procesele în cari atomul, centru de reacţie, e implicat într-o legătură multiplă, decurg cu formarea unui intermediar ionic de legătură, cu expulsarea ulterioară a unui fragment: Energia de conjugare a carbocationului ciclopentadienilic, care apare intermediar, compensează energia de conjugare a benzenului. Energia de activare a procesului e relativ mică-Datorită efectelor lor electronice, substituenţi ca —OH, OR, NH2 NHR, —NR2, —alciiii, —>HIg, uşurează substituţia şi o orientează în orto şi în para, pe cînd —N02, —S03H, —COOH, —CHO, —COR şi CN îngreunează substituţia şi o orientează în meta. Solventul poate influenţa în două moduri substituţia: prin polaritatea sa şi prin caracterul aprotic sau amfiprotic. Caracterul amfiprotic (poate ceda sau poate lega un proton) sau aprotic al disolvantului influenţează etapa de eliminare a protonului. Disolvanţii amfiprotici au o influenţă favorabilă, datorită fixării protonului eliminat, cu formarea ionilor de lioniu, iar cei aprotici inhibesc procesul. Aceasta se traduce prin micşorarea energiei de activare necesare celui de al doilea stadiu al reacţiei, importantă dacă acesta e cel lent. Modificarea formei barierelor de energie, după caracterul solventului, reprezentată în fig. VII, ilustrează cele expuse. Utilizarea carbocat ioni lor diverşi, drept reactanţi electronii,^determină o mare varietate de reacţii de alchilare, acilare, etc. Procedeu/ cel mai răspîndit îl constituie reacţia Friedel-Crafts, în care carbocationii iau naştere sub influenţa acizilor Lewis AICI3 sau BF3, din halogenuri de alchil. în cazul acilării cu halogenuri acide, intermediaruI activ ia naştere asemănător. Reacţie, mecanism de ~ 155 Reacţie, mecanism de ~ La c o.m puşi i a I i f a t i c i, la nivelul carbonului saturat, substituţiile electrofile intervin printr-un mecanism n Af VII. Reprezentarea schematică a forme i barierelor de energie la substituţia electrofilă SEV o) mecanism cu prima etapă lentă determinată de viteză Z=-~N02, —Ci; b şi c) mecanism cu etapa a doua lentă determinată de viteză Z = —S03H. bimolecular SE2. Astfel de substituţii se produc la compuşii organometalici. Mecanismul poate adopta două forme diferite, în funcţiune de polaritatea solventului: unui SE2 tipic (I) şi unul care seamănă cu cel multicentric (II): (I) Z-Y + C —MR -/\ \ (in z-y+c—mr„ ■ \ — C: "MR„ \ -> c—z- -MR y (S-) vz—y /MR; > -» C—Z + MRY /\ unde Z—Y=J—J. Br—Br, H—CI, H—C104, etc.; MRr=HgR HgBr, SnR3, etc. în solvenţii polari, mecanismul I, în care complexul are sarcinile separate, e favorizat, pe cînd în solvenţii nepolari, forma ciclică, de intermediar din mecanismul II, e energetic mai favorabilă. în complecşi are Ioc înlocuirea uneja sau a ma* multor grupări coordinate cu alte grupări.— în cazul complecşilor octaedrici (combinaţii complexe în cari atomul central se găseşte într-o hibridizare d2sp3, coordinînd şase grupuri ligande, cari se găsesc în vîrfurile unui octaedru), reacţiile de substituţie pot fi reprezentate prin schema: [MeA5X]r++Y [MeA5Yf+-fX, în care X e molecula ligand ce va fi substituită; Y e molecula noului substituent; A sînt molecule ligande ale atomului central cari pot fi identice sau diferite ca structură. Substituţiile din complecşi au caracter nucleofil şi pot adopta fie mecanismul SNţ, fie mecanismul SN2. Pe cînd la substituţiile SNX noul substituent ocupă aceeaşi poziţie ca vechiul substituent, mecanismul SN2 impune intrarea noului substituent în altă poziţie din complex. — Complecşii pătratici participă Ia reacţii de substituţie prin două tipuri de mecanisme. Un prim tip presupune într-o primă etapă adiţia atacantului cu formarea unui intermediar cu cifra de coordinaţie cinci, care apoi elimină vechiul substituent; (O / [MeA3X] + :Y Jfîl-j. [MeA3XY] l [MeA3XY] [MeA3Y]+X: (II) E posibil şi un mecanism SN2 care ar decurge prin intermediul unei stări de tranziţie în care atomul central ar avea coordi-naţia 5. Determinarea poziţiei pe care o ocupă noul substituent se face pe baza principiului influenţei în trans, care arată că la combinaţii cu structură pătratică sau octaedrică, în centrul căreia se găseşte atomul generator de complex, viteza de substituţie a fiecărui atom sau a fiecărei molecule se determină pe baza naturii substituentului care ocupă cealaltă extremă a diagonalei. Influenţa în trans se datoreşte interacţiunii ionului central cu ligandul trans-activ. Reacţii de adiţie: Reacţiile de adiţie ionice la legăturile multiple sînt rezultatul a două atacuri de acelaşi fel, primul fiind cel a! reactantului asupra structurii nesâtu-rate şi al doilea cel al ionului format asupra mediului. Adiţiile ionice sînt n u c l e o f i le, dacă rezultă din două atacuri nucleofile (ANAN) şi electrofile, cînd sînt rezultatul a două atacuri 'electrofile (AEAE>. Dubla legătură carbon-carbon fiind, în general, un centru bogat în electroni, e atacată în special de reactanţii electrofili. Legăturile multiple dintre doi atomi de natură diferită sînt însă susceptibile de adiţii nucleofile, datorită faptului că electronii re ai dublei legături sînt deplasaţi către atomul mai electronegativ, creînd la atomul descoperit un centru deficitar în electroni. Astfel, legăturilor duble C=0 sau celor triple C=N le sînt caracteristice adiţiile nucleofile, pe cînd dubla legătură etilenică nu reacţionează astfel decît dacă e puternic activată; în schimb, e implicată în numeroase adiţii electrofile. Adiţii electrofile: Adiţiile electrofile la dubla legătură etilenică decurg prin formarea iniţială a unui complex 7r între structură şi atacant (I) şi apoi a unui intermediar ciclic (II), care conduce la produsul de reacţie prin atacul asupra unei particule existente în mediu. >c=cC+z >c-g(+:V- (0 + z y I C—C c< )c~c( / \ / \ \ / z (11) Modul în care se rupe intermediarul ciclicjdepinde de structura substituenţilor atomilor de carbon 1. în marea majori- H 1- H H Y -R R treo trj! f-y>—cf-z H eritra mecanism ’ TRANS tate a cazurilor, substituenţii sînt introduşi prin părţi opuse, după un mecanism trans, obţinîndu-se diastereoisomeri. Sînt Un al doilea tip de mecanism presupune întîi eliminarea vechiului substituent, cu formarea unei combinaţii cu hibridizare plană, după care se produce adiţia noului substituent: H H R'0'R R H t-o'HS H -YV R Rx Y / H H ' eritro H treo mecanism C/S posibile şi adiţii prin mecanism cis, cari se produc în special în reacţiile catalitice (hidrogenarea dublei legături etilenice pe Ni Raney, p lat in, etc.). Reacţie, mecanism de — 156 Reacţie, mecanism de — în seria aromatică, adiţiile electrofile se produc curent la hidrocarburi polinucleare condensate reactive, cum sînt poziţiile peri în antracen: H X \/ /\ H X Adiţiile nucleofile presupun atacul nucleofil al reactantu lui asupra structurii, cu stabilizarea anionului prin atac asupra unei particule din mediu: .vD / Z—C —y c=y-»z—c—y .© -> H 6 Z—C—YH + 6: J I £1 H—CR,—CR»< -cr2—CI^+>P h;-cr2—cr ,© repede ► R2C=CR2-f- Astfel de eliminări poţ avea loc în orice fel de mediu, cu condiţia să existe posibilitatea fixării protonului eliminat. După acest mecanism reacţionează, în general, sărurile de sulfoniu terţiare, compuşii halogenaţi, esterii acizilor sulfonici, diazo-derivaţii. Aspectul steric ai eliminărilor Et e determinat de apariţia intermediară a unui carbocation plan, astfel încît mecanismele cis şi trans sînt amîndouă posibile. Eliminările Ex pot avea loc la carboni învecinaţi, cum e cazul cel mai frecvent, de exemplu la eliminarea hidracizilor din compuşii halogenaţi: N '• i l© h ! -c-cr ■ II/ Rn H—C—O-X- I I X© H ► \ C=G / însă pot avea loc şi în poziţiile 1—4. Eliminările bimolecu lare £2 decurg sub influenţa bazelor, prin intermediul unei stări de tranziţie. Procesul de eliminare are loc continuu, deplasarea dubletului de legătură a legăturii C—H şi separarea nucleofugă a substituentului X avînd loc progresiv sub acţiunea bazei: unde B reprezintă o bază care se găseşte în mediu. Mecanismul polimerizărilor ionice, Reacţiile de adiţie Ia dubla legătură carbon-carbon pot căpăta, în unele cazuri, un caracter de reacţie în lanţ, conducînd la obţinerea de compuşi macromoleculari. Astfel este cazul cînd ionul de carboniu format, ca rezultant al atacului unui reactant electrofil sau nucleofil, iniţiază, la rîndul său, un nou atac asupra unei structuri nesaturate. P o I i m e r i z ă-rile cationice sînt procese de polimerizare iniţiate de un reactant electrofil. întreruperea lanţului de reacţie se poate face, fie prin eliminarea moleculei atacantului iniţial şi un transfer simultan de proton, cu formarea unei duble legături, fie prin eliminarea unui proton şi formarea unei duble legături vinilice. Caracteristic procesului de polimerizare cationică e gradul mare de ramificare al polimerului obţinut, datorită transpoziţiilor, cu schimbarea centrului de reacţie, cari au loc în carbocation ii formaţi intermediar, în unele cazuri se obţin polimeri stereoregulaţi, cum se constată la polimerizarea eterilor vinilici cu BF3 la temperaturi joase. Pol imer izăr i le anionice rezultă după o schemă similară celor cationice, cu diferenţa că sînt iniţiate printr-un atac nucleofil şi intermediarii activi sînt anioni. Polimerii obţinuţi au, în acest caz, un grad mic de ramificare. Catalizatorii utilizaţi în mod curent sînt compuşi organo-metalici ai metalelor alcaline sau ai Al, Ga, In, Zr, Mg. Aceştia se scindează, dînd naştere la carbanioni cari iniţiază procesul de depolimerizare. Reacţii de eliminare: Reacţiile de eliminare sînt rezultatul a două ruperi: una electrofugă (RE) şi alta nucleofugă (RN), interesînd substituenţii a doi atomi vecini din structură, cu formarea unei legături suplementare sau cu închidere de ciclu. Reacţiile de eliminare însoţesc reacţiile de substituţie şi, ca şi ele, pot urma fie un mecanism mono-molecular Ev fie unul bimolecular £2. .Eliminările monomo lecu lare £* decurg după un mecanism în doi timpi cu prima fază lentă: E, f) N / bY4-h)—cr2—cr2!—x->b-’H:-cr2-cr2-x-> © Drept baze se pot utiliza anioni sau molecule neutre, capabile să adiţioneze un proton. După acest mecanism reacţionează sărurile cuaternare de amoniu, de fosfoniu, sărurile de sulfoniu terţiare, sulfonele, compuşii halogenaţi, esterii sulfonici aromatici, etc. Eliminările bimoleculare £2 pot avea loc la toate structurile susceptibile să piardă un proton sub influenţa unei baze. Cu cît baza e mai puternică, cu atît eliminarea, faţă de reacţia de substituţie competitivă, e mai favorizată. Structura se manifestă prin două efecte: primul cu privire la efectele inductive din moleculă, cari favorizează eliminarea protonului dintr-o poziţie sau alta, al doilea în legătură cu efectele de hiperconjugare cari conduc la compuşi cu duble legături mai mult sau mai puţin stabilizate. Eliminările bimoleculare implică o eliminare prin mecanism trans, astfel încît compuşii treo vor da naştere la c lefine trans, iar compuşii eritro la olefine cis. Polaritatea solventului influenţează eliminările în acelaşi mod ca substituţiile nucleofile. Transpoziţii ionice: Transpoziţiile ionice sînt reacţii de rearanjare inter- sau intramoleculare a unei structuri, cari decurg prin mecanism ionic. Ele se întîlnesc în numeroase reacţii de substituţie, de adiţie sau de eliminare, în cari apar forme ionice intermediare. Pentru ca să existe posibilitatea unei transpoziţii e necesar ca ionul care efectuează procesul să posede mai multe forme cu stabilităţi deosebite. Reacţiile de transpoziţie sînt datorite stabilităţii mai mari a ionului transpus faţă de ionul apărut iniţial în proces. în general, procesele de transpoziţie ionică se pot clasifica în: rearanjări ale structurilor carbonate; migraţiuni funcţionale între carboni; migraţiuni funcţionale între carboni şi eteroatomi; migraţiuni funcţionale între eteroatomi. Transpoziţiile ionice intramolecu lare, caracteristice în. special sistemelor saturate, se produc ca un proces continuu, în care atomul sau gruparea de atomi care se transpune nu se separă niciodată de structură. Apare, astfel, intermediar între formele ionice mesomere, un ion complex neclasic, cu sarcina repartizată pe mai mulţi atomi, numit ion s inertet ic_ keacţifc, mecanism dâ — 157 Reacţie, mâcanism de ^ în seria aromatică, transpoziţiile au un caracter în special intermolecular şi decurg după un mecanism care prevede separarea grupării de atomi care se transpune şi atacul acestui fragment asupra structurii aromatice în altă poziţie decît în cea iniţială. După cum structurile cari dau naştere la transpoziţii sînt cationi sau anioni, ele pot fi împărţite în cationice sau anionice. Transpoziţii se pot produce şi la unele structuri neutre, electronic instabile, cum sînt, de exemplu, carbenele sau amenele. Transpoziţii cationice: Transpoziţiile în seria a l if-at ică sînt cele mai numeroase. Ele se pot efectua, fie prin intermediul carbocationilor simpli, cari tind să se transpună astfel, încît sarcina să afecteze un carbon terţiar, ionul fiind astfel mai stabil: R I © R— C—C—H I I R H R k A © -C- R C—H; l I R H fie pt in intermediul carbocationilor oc şi (3 hidroxilaţi, cari suferă transpoziţii prin migraţiunea unei grupări alchil sau arii, cu obţinerea carbocationilor mesomeri (3 şi. respectiv, a, hidroxilaţi: R R R I © v /©\ © I — C—C )C—C — ^ —C—C— ii X ! II OH OH OH (i) (ii) transpoziţie pinacolică transpoziţie retropinaco!icâ [după transpunere, carbocat ionul (ll) obţinut elimină un proton de la OH cu formare de cetone, iar la transpoziţia retropina-colică, carbocationii iniţiali (!) iau naştere prin fixarea unui proton de către funcţiunea carbonil]; fie prin intermediul carbenelor cari, fiind forme neutre cu deficit de electroni, au tendinţa să se stabilizeze prin atacul dubletului de legătură a uneia dintre legăturile atomului din (â. I \ -Z—C: © © —Z- c—Y; fie prin intermediul ionilor de ameniu = N® , cari provin din ruperea nucleofugă a diverşilor substituenţi Z aparţinînd structurii: /C=N Z = I\P +:Z° Şt transpun analog carbenelor (de ex.: transpoziţia Beckman a oximelor şi degradarea Schmidt a azidelor); fie prin intermediul amenelor, forme neutre, cu un atom de azot deficitar A ** in electroni —N:, analoge carbenelor (de ex.: degradarea Hofmann a amidelor, degradarea Curtis a azidelor sau degradarea Lossen a derivaţilor hidroxamici); fie prin intermediul ionilor de oxeniu cari apar, în special, prin ruperea eteroli-t'că a structurilor peroxidice în mediu acid. Prin acest meca- nism decurge reacţia de transpoziţie a hidroperoxidului de cumen în fenilisobutileter (reacţie de mare interes industrial) s/ CH,—C—O- CH3 J© IC -o- — H.O °) CH,—C—O: CH, CH;—C—O: CHa CH, .© ©c-o—(o CH, care, prin scindare, după adiţie de apă, dă fenol şi acetonă Transpoziţiile cationice în seria aromatică implică substituirea în nucleu a unui reactant eletrofil desprins de lagruparea laterală şi se produc, în general, sub influenţa acizilor. Exemple: transpoziţia grupărilor alchil din alchil- şi dial-chilaniline, a fenilhidroxilaminei în p-aminofenol, a sulfatului de anilină în acid sulfanilic, cum şi transpoziţia ben-zidip.ică a compuşilor de tipul hidrazobenzenilor. Transpoziţii anionice: Un prim tip de transpoziţie anionică în seria alifatică îl dau structurile de tipul yC—Z—C^ cari pot să sufere o rearanjare în mediu a a' alcalin prin pierderea unui proton şi atacul carbanionuIui din a asupra atomului de carbon din oc', cu ruperea nucleofugă a legăturii C—Z. Un al doilea tip de transpoziţie carban ionică intervine în structurile a-(3 di carboni late, cari suferă, sub acţiunea bazelor, o adiţie nucleofilă, cu formare de anioni cari se transpun prin migraţiunea unei grupări alchil sau arii. în seria aromatică, unele structuri pot suferi, sub acţiunea bazelor 8:, o transpoziţie ca rezultat al unui atac şi al unei ruperi nucleofuge intramolecu lare: Această transpoziţie are un caracter destul de larg, Y şi Z putînd fi, respectiv, Y——S02—, —SO—, —S—, —O—, —O—C—,etc., Z=—OH,—NH2,—SH, — CONH2, —SOaNH ’ II O etc. Puntea de legătură între Y şi ZH poate corespunde celei care există între două poziţii orto ale unui ciclu aromatic, unei catene alifatice sau altor elemente. Echilibre tautome re: Sistemele tri centri ce nesaturate pot suferi rearanjări structurale prin migraţiunea Reacţie, mecanism c?â — 158 Reacţie, mecanism de 1—3 a substituentului Z cu migraţiunea simultană a dublei legături: 0 = 0—O—Z <± Z—O—0-0. 3 2 1 3 2 1 Aceste rearanjări se pot produce în două moduri diferite, după cum Z se rupe electrofug, adică în stare de cation, sau nucleofug, adică în stare de anion: o—fz 0-0=0 Z-O — 2® 0 = 0 Cationtropie *0 = ,.70 0 = 0 -Z:© 0^0Î-0®<—>®o—0 = 0 ——► z—o- ^ I Aniontropie 0 = 0, $ HC CH, HC"0 VHC — CO, ^-11 . "O -> )c HC-COx CH, HC CH—COx II I v HC. .CH — CO' cîh2 O Mecanisme de reacţie radicalice: Reac- ţiile radicalice rezultă din desfacerea omolitică şi refacerea coligativă a legăturilor covalente. Tipul de sciziune omolitic conduce la formarea de radicali liberi, cari reacţionează cu moleculele compuşilor existenţi în mediul de reacţie, dînd naştere la alţi radicali liberi, cari reacţionează în continuare. Reacţiile radicalice sînt deci reacţii în lanţ. Reacţiile decurg în trei etape: etapa de iniţiere, în care se produc ruperea omolitică a legăturilor covalente şi apariţia atomilor sau radicalilor liberi; etapa de propagare, în care atomii sau radicalii liberi formaţi reacţionează cu moleculele stabile existente în mediu, generînd alţi radicali, cari reacţionează ulterior, şi etapa de întrerupere, în care se efectuează întreruperea lanţului de reacţie, fie prin reacţia a doi radicali liberi cu coligare sau disproporţionare, fie prin reacţia cu molecule posedînd structuri speciale, numite inhibitori, cari conduc la apariţia unor radicali stabilizaţi, incapabili de a mai genera lanţuri de reacţie. O reacţie în lanţ poate fi formulată, în general, astfel: Iniţiere X—X->X-+X- sau X—Z -> X-+Z- fX--}~A y.-fp I y.+B -> X-+R Propagare 2X* sau 2y*->X, sau Y.y întrerupere Formele structurale obţinute^provin din echilibrul formelor ionice mesomere respective. în cele mai multe cazuri, ionul format intermediar are sarcina repartizată tricentric. Datorită, însă, caracterului diferit al atomilor, repartizarea nu e uniformă, astfel încît se creează centre cu densităţi diferite de sarcină, preferenţial atacate. Echilibrul e astfel deplasat către una dintre cele două structuri. Cationtropiile, respectiv aniontropiile, apar ca urmare a ruperii spontane electrofuge, respectiv nucleofuge a lui Z, a ruperii sub acţiunea unei baze, respectiv a unu i acid, a ruperii datorite unui atac electrofil, respectiv nucleofil, în poziţia 3. Reacţiile de patru'c'entre sînt procese în cari reactanţii îşi modifică configuraţia cu formarea produ-şilor de reacţie, fără a avea loc formarea sau distrugerea de ioni sau împerecheri ori desperecheri de electroni. Ele se produc sub acţiunea în comun a doi parteneri cu caractere opuse, unul nucleofil şi altul electrofil, intervenind simultan la fiecare capăt al sistemului.. Astfel se produc două procese simultane, unul cu caracter electrofil şi unul cu caracter nucleofil, implicînd fiecare cîte două centre de reacţie. Transferurile de electroni sînt mult uşurate, dacă au loc în circuit închis sub acţiunea altui element de structură, atît electrofil cît şi nucleofil. O reacţie tipică e cea de condensare a dienelor cu filodiene, cum e, de exemplu, condensarea butandienei cu anhidridă maleică: x.+y. -> xy IX- sau y-+ inhibitor —> radical inactiv unde A şi B sînt substanţele iniţiale, P şi R sînt p rod uşii de reacţie, iar X* şi y* sînt radicalii sau atomii liberi cari asigură propagarea lanţului. Procesul cel mai greu de realizat e procesul de iniţiere, deoarece scindarea omolitică necesită energii de 50* * * 100 kcal, pe cînd energia de activare a unei reacţii radicalice se cifrează la 10---2Q kcal. Radicalii liberi pot apărea din descompuneri termice, din scindarea sub acţiunea unor surse externe (radiaţii luminoase, ultrasunete, descărcări electrice, fluxuri de electroni sau hei ion i şi radiaţia y), sau ca procese cu transfer de electroni, cum sînt electroliza sau reacţiile de oxidare-reducere. Datorită energiei mari necesitate, de regulă, pentru ruperea omolitică a covalenţelor, scindarea în radicali liberi a compuşilor organici prin descompunere termică se produce la temperaturi de circa 500---6000 şi chiar mai înalte. Aceasta implică existenţa iniţierilor termice, în special pentru reacţiile omogene în faza gazoasă. Dintre sursele exterioare de energie, cel mai curent folosită e radiaţia luminoasă de lungime de undă, astfel încît energia unei cuante să fie suficientă pentru a provoca sciziunea şi care să fie absorbită. Aceste două condiţii neputînd fi totdeauna satisfăcute simultan, se utilizează în practică iniţierea combinată termică şi fotochimică. Formarea radicalilor liberi sub acţiunea radiaţiilor nucleare capătă,. în prezent, o răspîndire din ce în ce mai largă, cel mai frecvent utilizate fiind radiaţiile y, în care caz iniţierea prezintă analogii cu cea fotochimică. Formarea radicalilor liberi e cu atît mai uşoară cu cît ei sînt mai stabili; de altă parte, însă, reactivitatea variază invers cu stabilitatea şi o prea mare stabilitate devine prejudiciabilă intervenţiei lor în reacţie. Reacţii de recombinare şi disproporţionare sînt procesele cari determină întreruperea lanţurilor de reacţie (v. Recombinare, Disproporţionare, reacţii de —). Reacţii de substituţie: Reacţiile de substituţie radicalice urmează un mecanism în lanţ. Ele sînt ilustrate prin haloge-narea fotochimică a parafinelor: (1) X—x^x.+x. o (io (2) X • + H—C-» X—H-)---C- I i I l (3) —C- + X—X->—C—X+X- I I (4) X- + H—C -C— X+H. 1(5) H-+X—X -» H—X+X- Pot fi imaginate două mecanisme, însă datele experimentale pledează în favoarea mecanismului (I). Reacţiile decurg prin mecanismul stării de tranziţie, extracţia atomului de H făcîn-du-se progresiv prin interacţiunea particulelor cari reacţionează, iar energia necesară vechii legături fiind compensată în parte de energia de formare a celei noi. Reacţie nucleara 150 Reacţiâ nucleari La halogenarea hidrocarburilor parafinice prin mecanism radical ic a fost observată formarea preferenţială a unor compuşi în dauna altora, ceea ce arată intervenţia unor efecte de structură: afinitatea electrofilă mare a atomului de halogen, care provoacă atacul în acel punct al structurii la care densitatea de electroni va fi maximă (reacţia 2); stabilitatea diferită a radicalilor alifatici, care scade în seria Cterţiar> > Csecundar>Cprimar poate provoca transpoziţii ale radicaluIu i carbonat rezultat din reacţie, înainte ca acesta să atace molecula de halogen (reacţia 3). O reacţie cu totul generală e reacţia de extragere a atomilor de Hdin moleculele compusului carbonat de către un radical, cu formarea unei molecule stabile şi a unui nou radical: JV+IV-H -» Ri—H-flV Datorită faptului că reacţia de extragere de hidrogen se poate produce pe orice structură prezentă în mediul de reacţie, se pot găsi şi produşi de autooxidare, cari iau naştere dacă în prezenţă există oxigen. Reacţii de adiţie: Reacţii cari se produc prin atacul radi-calic al legăturilor multiple, la atomul cu densitate maximă de electroni, datorită caracterului electrofil al radicalului. Din această clasă fac parte procesele de polimerizare radicalice ale compuşilor etilenid şi ai celor vinilici. întreruperea lanţului de reacţie se face, fie prin recombinarea macroradi-calilor, fie prin disproporţionare, fie prin transfer de catenă, în care starea de radical etransmisă către o moleculă din mediu şi, de obicei, solventului. Transpoziţii radicalice: Transpoziţiile radicalice sînt provocate de transpunerea unui radical mai puţin stabil Într-unul mai stabil. Stabilitatea radicalilor scade în seria Cterţiar> >CSecundar>Cprimar, astfel încît radicalii cari posedă electronul neîmperecheat la Cprimar au tendinţa să sufere transpoziţii cari să conducă la un radical mai stabil. Transpoziţii în reacţii de substituţie: Aceste procese se produc prin migraţiunea unui atom sau a unei grupări de atomi, cum sînt atomii de H, Ci, resturi alchil sau arii, de la un alt atom la atomul cu electron celibatar şi crearea unui nou centru radicalic: A—BX—C -> AX—6—C migraţiuni 1—2 A—(B)n—CX~>AX—(B)n—C migraţiuni de la atomi mai depărtaţi Transpoziţiile prin migraţiunea atomului de hidrogen se produc numai prin migraţiuni de la atomi mai depărtaţi, ca la descompunerea termică a hidrocarburilor superioare, cînd radicalii cu catenă lungă formaţi se pot isomeriza intramolecu Iar. Transpoziţii ale grupărilor alchil şi arii se observă mai rar, şi se produc, în special, prin migraţiunea grupărilor arii. Transpoziţii în reacţii de adiţie se produc în reacţiile de închidere a ciclului ca, de exemplu, w reacţiile de polimerizare a dienelor cu duble legături izolate, în special în poziţiile 1,5 şi 1,6, cînd e posibilă formarea ciclurilor cu cinci sau cu şase atomi.'Aceste reacţii au o importanţă deosebită pentru formarea polimerilor cu eterociclii în catenă. Transpoziţii în reacţii de scindare se produc în reacţiije cu ruperea ciclului, cum şi în unele transpoziţii alilice. în acest proces, caracteristică e ruperea unei legături la atomul din p şi formarea unei noi legături a—(3: •A—6—C ~> A=B C II II X Y X—Y Astfel de reacţii au loc în structurile cu legături 8—y labili- zate. .. ' „ ~ - ... ' . .A ....... î. Reacţie nucleara. Fiz.: Ansamblul de fenomene prin cari un nucleu atomic ciocnit de o particulă grea sau de un foton care are o energie destul de mare suferă o schimbare a structurii sale. Ciocnirile pot fi de unul dintre următoarele tipuri: ciocnire în care nucleul primeşte energie de la particula incidenţă, aceasta continuîndu-şi drumul şi nucleul rămînînd într-o stare energetică excitată, din care revine în starea energetică normală, cu emisiune de radiaţie y, particula incidenţă putînd fi o particulă oc, un proton, un deuteron, un neutron, etc.; — ciocnire în care particula incidenţă e captată, producîndu-se un nou nucleu, diferit de cel dintîi ca masă şi ca sarcină, dezvoitîndu-se energie, de exemplu, sub forma de radbtiey; — ciocnire în carese rupe o particulă din nucleul ciocnit, fără captarea particulei incidente;—ciocnire în care nucleul captează particula incidenţă, dar elimină o altă particulă;— ciocnire în care nucleul captează particula incidenţă şi apoi se dezintegrează în două sau în mai multe părţi. Pentru o anumită pereche, particulă proiectil-ţintă, pot avea loc mai multe tipuri de transformare, ce! realizat depinzînd, în particular, de energia proiectilului. Probabilitatea realizării unuia dintre aceste procese e caracterizată prin secţiunea eficace (v.) respectivă. O reacţie nucleară se reprezintă ca şi o reacţie chimică obişnuită. Astfel, dacă nucleul ^X (în care A e numărul de masă, adică suma numărului protonilor şi neutronilor constituenţi, şi Z e numărul atomic, adică numărul protonilor din nucleu) e ciocnit de o particulă^■X1 iar din reacţie se obţine un nucleu ^\x' şi, fie un alt nucleu, fie o particulă ^'„X",^reacţia nucleară se reprezintă prin: AZX+i\X cu condiţiile: A+A^A'+A", Z+Z^Z'+Z'. Uneori, o reacţie nucleară se reprezintă schematic scriind, după simbolul nucleului ciocnit şi în parenteză, simbolul particulei incidente şi pe cel al particulei emise prin reacţie, urmată de simbolul nucleului rezultat din reacţie: ^X{Xx,X")^,X’. Reacţiile nucleare verifică principiul conservării energiei. Dacă M e masa nucleului X, m masa particulei incidente, c viteza luminii în vid, TFcin energia cinetică a particulei incidente, M't respectivMn sînt masele nucleului X't respectiv masa particulei X" emiseşi W'cin, respectiv W"in sînt energiile lor cinetice, conform principiului conservării energiei şi al corespondenţei dintre masă şi energie, dacă nucleul ciocnit e în repaus: (M+m)c*+Wcin-(M'+M') c*+W\n+W".n . Mărimea Q = [(M+m)-(M'+m*)]c2 = C'^ C"-C reprezintă variaţia de energie corespunzătoare variaţiei de masă în urma reacţiei nucleare. Determinînd experimental valoarea mărimii 0, se poate obţine masa nucleului M' produs în reacţie. De asemenea, într-o reacţie nucleară se conservă sarcina electrică totală. Cu excepţia reacţiilor de foarte mare energie în cari se produc mesonL, conservareasarcinii electrice înseamnă conservarea numărului de protoni. Numărul total de nucleoni se conservă şi el într-o reacţie nucleară. în cazul în care numărul de protoni se conservă, aceasta înseamnă că se conservă şi numărul de neutroni. Se mai conservă impulsul total, momentul cinetic total, cum şi, în cele mai multe reacţii', paritatea. Reacţie nucleara Reacţie nucleara O reacţie nucleară e caracterizată prin secţiunea eficace (v.), care e o măsură a probabilităţii ciocnirii dintre particula-proiectil şi nucleul-ţintă, deci a randamentului acestui proces. După natura particulei incidente, se deosebesc următoarele tipuri mai importante de reacţii nucleare: cu particule oc, cu protoni, cu deuteroni, cu neutroni şi cu fotoni y. Dintre reacţiile cu particule oc prezintă importanţă următoarele: Reacţii (oc, p), prin cari un nucleu ciocnit de o particulă a (nucleu de heliu) se transformă cu emisiunea unui proton (nucleu de hidrogen), după schema generală: Z^+2He într-o astfel de reacţie, un nucleu cu numărul de masă A şi cu numărul atomic Z e transformat într-un nucleu cu numărul de masă A-j-3 şi cu numărul atomic Z+1. Un exemplu de astfel de reacţie nucleară e prima transmutare realizată în laborator, în care azotul bombardat cu particule oc trece în isotopul de masă 17 al oxigenului, conform schemei: Reacţii (oc, n), prin cari un nucleu ciocnit de o particulă a se transformă cu emisiunea unui neutron, după schema generală: *X+tHe il\x'+y într-o astfel de reacţie, un atom cu numărul de masă A şi cu numărul atomic Z trece în alt atom, cu numărul de masă A-f-3 şi cu numărul atomic Z-f-2. Un exemplu e reacţia foarte frecvent folosită pentru producerea neutronilor prin bombardarea beri l iu Iu i cu particule a: 4^e+2^e 16^"l”0n * Carbonul produs e un element stabil şi e isotopul cei mai răspîndit al carbonului. în alte reacţii (oc, n) se produce un nucleu instabil; de exemplu, în reacţia ^Na+^He -» ^AI+Jh » aluminiul obţinut e un isotop instabil al aluminiului, care se dezintegrează cu timpul de înjumătăţire de 7s şi cu emisiune de pozitroni, trecînd într-un isotop al magneziu lui, conform relaţiei: *AI _ 26Mg+P+. Cele mai importante reacţii cu protoni sînt reacţiile (p, oc), cari se efectuează conform schemei generale: *X+]H izjx'+ţHe, un nucleu cu numărul de masă A şi cu numărul atomic Z trecînd într-un nucleu cu numărul de masă^4—3 şi cu numărul atomic Z— 1. Un exemplu de astfel de reacţie e următorul: >1+}h '\c+\He, în care azotul bombardat cu particule a trece în isotopul de masă 11 al carbonului. O reacţie puţin diferită produce, ca nucleu rezultant, un nucleu de heliu, adică e, de fapt, o reacţie (p. 2 a): jli+^H -* 2§He. Dacă litiul bombardat e isotopul de masă atomică 6, se obţine reacţia jLi+^H ^He+^He, din care rezultă isotopul de masă atomică 3 al heliului. Se cunoaşte şi o reacţie (p, 3a), obţinută prin bombardarea borului: 1jB-f!Jh -* 3^He. Cele mai importante reacţii cu deuteroni sînt reacţiile (d, p), în cari se emit protoni, şi (d, n), în cari se emit neutroni. Reacţii (d, p) sînt cele cari se produc conform schemei: ■zX+1 H a+£x + \h, în cari nucleul rezultant e deci un isotop al nucleului bombardat, cu o masă atomică mai mare cu o unitate decît masa acestuia. Un exemplu de astfel de reacţie e următorul: fU+?H ^Li+jH, sau ^Li+^H -> ^Li-j-^H. Isotopul de masă atomică 7 al litiului, obţinut prin prima reacţie, e un isotop stabil, pe cînd isotopul de masă atomică 8, obţinut prin ultima reacţie se dezintegrează cu timpul de înjumătăţire de 0,9 s, trecînd într-un isotop ai beri ţiului, conform relaţiei: ®Li -> iBe+p-, cu emisiune de electroni. Din aceeaşi categorie de reacţii nucleare face parte reacţia în care se bombardează deuteriul cu deuteroni: şi din care, pe lîngă protoni, se obţine tritiu (isotopul de masă atomică 3 al hidrogenului). Reacţii (d, n) sînt cele cari se produc conform schemei: zx+iH - i+lx'+b- Un exemplu e aceeaşi reacţie dintre deuteriu şi deuteroni, descrisă ca o reacţie (d, p), dar care se poate efectua şi conform schemei: cu producerea heliului de masă atomică 3. Reacţiile cu neutroni sînt foarte importante, deoarece neutronii, neavînd sarcină electrică, străbat uşor bariera de potenţial a nucleului bombardat. Cele mai importante sînt: Reacţii (n, oc), cari se produc conform schemei ^X+10n -> ^lix'+^He. Reacţiile (n, a) se pot produce cu elemente uşoare, deoarece particulele oc produse nu pot fi eliminate la elementele grele, din cauza barierei de potenţial prea înalte din jurul nucleului. Un exemplu de astfel de reacţie, realizată cu neutroni lenţi, e următoarea: §Li+Jn -» ?H+*He; ea e folosită uneori pentru detectarea neutronilor lenţi/ca şi reacţia datorită borului bombardat cu neutroni lenţi: 1°B+Jn ^H+2^He, care e deci o reacţie (n, 2a). Reacţiile (n, p), cari se produc conform schemei: ^X-fJn -> z^X'+ţH, sînt reacţii prin cari se obţine un element isobar cu elementul al cărui nucleu a fost bombardat. Isobarul obţinut e, în general, instabil, şi se transformă, cu emisiune de electroni, în elementul iniţial. Reacţiile (n, 2n), ca şi reacţiile în cari se emit mai mulţi neutroni, sînt datorite captării unui neutron de către nucleul bombardat, fapt care conduce la un dezechilibru cu rupere a I Reacţie nucîeafa 161 Reacţie nucleârl complexului format. Reacţiile (n, 2n) se produc conform schemei generale: "gX-j-Qti -> ^ n, obţinîndu-se un isotop al elementului al cărui nucleu a fost bombardat. Un exemplu de astfel de reacţie e următorul: I^Cu+Jn -> ^Cu-f^Jn, în care se obţine un isotop instabil al cuprului, care se dezintegrează cu timpul de înjumătăţire de 10 min, trecînd într-un isotop al nichelului. Reacţiile (n, y) se produc prin captare de neutroni, fără pierdere de particule e.ementare. dar cu dezvoltare de energie sub formă de radiaţie y. E.e sînt reacţii de trecere de la un isotop la altul prin captură de neutroni, cari se efectuează după schema: i*+10n -> A+zX'+r- Un exemplu de astfel de reacţie e următorul: 29Cu+0n ■* 29Cu+Y- isotopul cuprului astfel obţinut fiind instabil şi dezintegrîn-du-se cu timpul de înjumătăţire de 5 min, cu emisiune de electroni. O reacţie de acest tip, foarte importantă, e următoarea : ÎH-f-Jn -> 2H+y, prin care un proton şi un neutron se contopesc cu dezvoltare de energie spre a forma un deuteron. Printre reacţiile cu neutroni, un rol aparte au reacţiile de fisiune. Acestea sînt reacţii de ruperea nucleu Iu i-ţintâ m două fragmente cu mase comparabile. ^ Această rupere se poate realiza într-un mare număr de moduri; deci, în urma fisiunii unei cantităţi dintr-un element oarecare iau naştere un mare număr de nuclizi, isotopi radioactivi ai unor elemente. Randamentul în nucleii produşi prin fisiune de către un anumit element nu e aceiaşi pentru toţi produşii şi poate fi reprezentat, în funcţiune de numărul de masă A al nucleiior rezultaţi, printr-o curbă de tipul ce.ei din figura alăturată, care reprezintă acest randament 7] pentru fisiunea 92U235 bombardat cu neutroni termici. Nucleii produşi sînt radioactivi, dezin-tegrîndu-secu emisiune de particule (3~. Cum şi nucleii rezultaţi prin dezintegrare sînt, în general, instabili, se constată adevărate lanţuri de dezintegrări succesive. Printre produşii de fisiune se găsesc şi neutroni. Aceşti neutroni sînt de două feluri: unii dintre ei (numiţi neutroni instantanei) sînt emişi după mai puţin de 10"13 secunde după fisiune; ceilalţi (numiţi neutroni întîrziaţi) sînt emişi după intervale de timp de ordinul secundelor. Existenţa acestor două grupuri de neutroni are un rol important în funcţionarea reactoarelor nucleare (v.). Fisiunea poate avea loc, cu neutroni termici, cu oU235. Distribuţia numărului de masă al produselor de fisiune. 233 ,.239 şi 95Am' 241 iar cu neutroni rapizi cu 9QTh' ,232 9294 Pu 9-jPa231, 92U238, etc. Există şi nuclee cari fisionează spontan, deşi cu o probabilitate mică. Fenomenul fisiunii poate fi înţeles cu ajutorul modelului „în picătură" al nucleului. între nucleonii cari alcătuiesc un nucleu se exercită atît forţe de ^tracţiune, cît şi forţe de respingere. Se poate arăta că valoarea Z2 raportului — , undeZe numărul atomic şi A e numărul de masă, e o măsură a importanţei relative a celor două tipuri de forţe Z2 şi că, pentru — l>45, nucleul e instabil pentru mici modificări astfel încît există fisiune spontană (pentru 92U238, — «35,5). Faptul că un nucleu poate fisiona prin captarea unui neutron depinde de faptul dacă energia adusă de neutron (suma dintre energia de legătură a neutronului în nucleu şi dintre energia lui cinetică) e suficientă pentru a produce o modificare destul de mare a nucleului. Pentru aceasta, de exemplu, e nevoie de 6,8 MeV pentru 92U236 (obţinut din ciocnirea 92U235 cu un neutron) şi 7,1 MeV pentru 92U239(obţinut prin ciocnirea92U238 cu un neutron). Energia de legătură e de 6,8 MeV pentru 92U236 şi 5.5 MeV pentru g2U239, deci e suficientă în primul caz şi 92U235 fisionează prin bombardarea cu neutroni termici, şi e insuficientă în al doilea caz, şi 92U238 nu fisionează decît cu neutroni rapizi, a căror energie cinetică e destul de mare. Prin faptul emisiunii de neutroni, reacţia de fisiune poate fi o reacţie în lanţ, dacă masa de material fisionabil depăşeşte o anumită valoare, masa critică. Fisiunea e însoţită de dezvoltare de energie, datorită faptului că energia de legătură pe nucleon, pentru nuclee e elementelor de la sfîrşitul tabloului periodic, e de 7,6 MeV, iar energia de legătură pe nucleon, pentru produşii de fisiune, e de 8,5 MeV; deci pe fiecare nucleon se degajă circa 0,9 MeV. Reacţiile (y, n) sînt produse prin absorpţie de energie sub forma de radiaţie y. Schema generală a acestor reacţii e următoarea: z^+y -*■A zx+on' Pentru realizarea unei astfel de reacţii trebuie folosită radiaţia y cu energie foarte mare. Astfel, reacţia ?H+y poate fi realizată cu radiaţia y a ThC*, de 2,6 MeV, însă nu poate fi realizată cu radiaţia y a R^C, de 1,8 MaV. Afară de aceste reacţii nucleare, obţinute cu particule elementare, au mai fost produse reacţii în cari particula incidenţă e nucleul unui atom uşor. Pe această cale au fost obţinute unele elemente transuranice. Pot fi considerate reacţii nucleare şi anumite reacţii de contopire a unor particu,e uşoare cu formare de particule mai grele. Astfel de reacţii, numite reacţi i de fuziune, sînt însoţite de degajare de ene'gie, daiontă faptului că nucleul format are o masă mai m că decît aceea a nuclee or cari s-au contopit, energia degajată corespunzînd defectului de masă. Reacţiile de fuziune au loc la temperaturi de ordinul milioane’or de grade, de aceea se nume:c reacţii termonucleare. O astfei de reacţie, căreia e datorită în Dună pane, energia radiantă emisă de stele, se realizează prin ciclul: îH+0n j13 H 7N 13 6C13+1H 6c13+*+ m14 VI5 VI5 ,|15 7N15+e+ 6C12+2He4 . 2He4+2 e+, 11 Reacţie termonucleara Reacţiune adică patru protoni, prin fuziune, dau naştere unui nucleu de heliu şi la doi pozitroni. Se cunosc şi alte reacţii de fuziune. Energia degajată atinge valori de ordinul a lO10*--^11 cal/g. în laborator, temperaturile necesare se obţin în plasma unor descărcăr i electrice de anumite tipuri. 1. ~ termonucleara. Fiz. V. sub Reacţie nucleară. 2. Reacţii paralele. Chim.: Reacţii cari decurg simultan însă cu viteze de reacţie diferite. Cu ajutorul catalizatorilor, sau prin anumite condiţii, se poate mări mult viteza uneia dintre reacţii, care devine astfel reacţie principala, în timp ce reacţiile paralele şi cari decurg cu viteză mică devin reacţii secundare. 3. Reacţiune. 1. Mec.: Forţă sau cuplu care se exercită de către un corp C2 asupra altui corp Cv cînd corpul C± exercită asupra corpului C2 o forţă sau un cuplu considerate ca acţiune. Pe baza principiului acţiunii şi reacţiunii, aceste forte dintre corpurile Cx şi C2 sînt egale şi de sensuri contrare. Ele se numesc acţiune, respectiv reacţiune, după corpul considerat. Astfel, forţa de legătură numită acţiune, cînd se consideră corpul Cv e numită reacţiune, cînd se consideră corpul C2. 4. ~ în reazem. Tehn.: Forţa de legătură (sau cuplul de legătură) exercitată de un reazem asupra unui corp (construcţie, grindă, arbore, etc.) sub acţiunea încărcărilor aplicate corpului sau ca efect al mişcării lui (v. Reazem). Pentru corpul considerat, reacţiunile sînt forţe exterioare. Prin suprimarea tuturor legăturilor unui corp şi introducerea forţelor de legătură corespunzătoare (a reacţiuni lor), corpul se transformă într-un solid liber, acţionat de sarcinile exterioare date şi de forţele de legătură introduse; el se găseşte în echilibru (în cazul sistemelor statice) sau execută o mişcare determinată (în cazul sistemelor în mişcare). 5. motor cu Av.; Sin. Reactor (v. Reactor 2). 6. Reacţiune. 2. Telc., Elt.: Stabilirea unui semnal, dependent de semnalul de la ieşirea unui sistem de transmisiune, la intrarea acestuia. Reacţiunea se efectuează cu ajutorul unei legături speciale, legătură inversa, care asigură dependenţă semnalului întors la intrare— numit şi semnal de reacţiune — de semnalul de la ieşire; această legătură se mai numeşte şi legătură de reacţiune sau cale de reacţiune sau circuit de reacţiune. Circuitul închis format de sistemul de transmisiune şi de legătura de reacţiune se numeşte buclă de reacţiune. Semnalul de reacţiune e, de obicei, proporţional cu semnalul de la ieşire. Sistemul de transmisiune e, de cele mai multe ori, un amplificator (v.). Var. Reacţie. Se numeşte reacţiune pozitivă reacţiunea obţinută cînd semnalul de reacţiune e în fază cu semnalul de intrare (şi deci îl întăreşte) şi reacţiune negativă, reacţiunea obţinută cînd semnalul de reacţiune e în opoziţie cu semnalul de intrare (şi deci îl slăbeşte ). Sînt posibile şi situaţii intermediare, în cari există un defazaj anumit între semnalul de reacţiune şi semnalul de intrare; în general, în aceste cazuri, reacţiunea se consideră pozitivă dacă semnalul rezultant la intrare — semnalul de reacţiune plus semnalul de intrare — e mai mare decît semnalul de intrare, şi negativă în caz contrar. Caracterul pozitiv sau negativ al reacţiunii depinde de defazajul total introdus de amplificator şi de defazajul introdus de legătura de reacţiune. Pentru un amplificator cu reacţiune dat, reacţiunea poate fi pozitivă la anumite frecvenţe şi negativă la altele, datorită în special elementelor de circuit reactive din amplificator sau din calea de reacţiune. Se numeşte reacţiune de tensiune reacţiunea la care semnalul de reacţiune e proporţional cu tensiunea de ieşire a amplificatorului, şi reacţiune de curent, reacţiunea la care ^semnalul de reacţiune e proporţional cu curentul de ieşire, în unele cazuri, şi în special cînd impedan- ţele din circuitul de reacţiune, impedanţa de ieşire şi impedanţa de intrare a amplificatorului, cum şi impedanţa lui de sarcină, sînt de acelaşi ordin de mărime, reacţiunea are un caracter mai complex şi nu se pot deosebi o reacţiune de tensiune şi o reacţiune de curent. Se numeşte reacţiune serie reacţiunea obţinută cînd tensiunea de reacţiune e aplicată în serie cu tensiunea de intrare, şi reacţiune paralel, reacţiunea obţinută cînd aceste două tensiuni sînt aplicate în paralel. Prima se foloseşte, în special, cînd impedanţa interioară a sursei care debitează pe amplificator şi impedanţa interioară echivalentă a circuitului de re-icţiune sînt relativ mici, iar a doua, cînd aceste impedanţe sînt relativ mari. în fig. / sînt re- a /. Tipuri de reacţiune: a) reacţiune de curent serie; b) reacţiune de curent paralel; c) reacţiune de tensiune serie; prezentate cîteva ex- d) reacţiune de tensiune paralel; A) amplificator; £) circuitde reacţiune; 1, î') borne de intrare; 2, 2') borne de ieşire. emple de reacţiuni de diferite tipuri. Reacţiunea se mai numeşte selectivă, dacă circui tu I de reacţiune e selectiv, şi neselect i vă sau de banda largă, dacă circuitul de reacţiune e neselectiv. —• Reacţiunea se mai numeşte parazită sau nedorită, dacă circuitul de reacţiune cuprinde elemente de circuit parazite (prin capacităţi parazite ale elementelor de circuit sau ale tuburilor electronice, prin cuplaje magnetice parazite, prin sursa de alimentare comună mai multor etaje, etc.), reacţiunea fiind, în acest caz, necontrolată. Reacţiunea poate fi aplicată unui singur etaj de amplificare, mai multor etaje sau întregului amplificator. Ea poate fi aplicată atît amplificatoarelor de curent continuu, cît şi celor de audiofrecvenţă sau de radio-frecvenţă, de tensiune sau de putere. Reacţiunea se caracterizează prin factorul de reacţiune (3, egal cu raportul dintre tensiunea de reacţiune şi tensiunea de ieşire a amplificatorului: te/ Factorul de reacţiune e deci factorul de transfer al circuitului de reacţiune, ţinînd seamă de sarcina pe care debitează (circuitul de intrare al amplificatorului). El poate fi un număr real pozitiv, negativ sau un număr complex (dacă circuitul de reacţiune introduce un defazaj între C7r şi U» ). Amplificarea unui amplificator cu reacţiune e egală cu 1-M. unde Aq e amplificarea fără reacţiune. Dacă (3 şi A0 sînt reali şi (^40>0, reacţiunea e pozitivă şi A>A0, iar dacă fL4<0, reacţiunea e negativă şi A1) amplificarea ampli-ficatorului cu reacţiune devine egală cu âk-± p şi nu depinde de parametrii proprii ai amplificatorului. Dacă tensiunea de reacţiune se obţine cu ajutorul unor rezistenţe, ft e real, nu depinde de frecvenţă şi amplificarea devine independentă de frecvenţă, iar defazajul introdus de^ amplificator e mic la toate frecvenţele la cari $A0 e mare. în cazul amplificatoarelor obişnuite, fără elemente reactive (sau la frecvenţe la cari elementele reactive nu influenţează funcţionarea), fiecare etaj de amplificare produce o defazare cu 7C a semnalului; deci la un amplificator cu număr impar de etaje se obţine reacţiune pozitivă dacă (3<0 (circuitul de reacţiune inversează faza semnalului) şi negativă dacă p>0 (circuitul de reacţiune produce un defazaj nul), iar la amplificatoarele cu număr par de etaje situaţia e contrară. Reacţiunea are influenţă asupra principalilor parametri ai amplificatorului, ca distorsiunile nelineare, caracteristica de frecvenţă, impedanţele de intrare şi de ieşire, stabilitatea, etc. Deoarece singura care produce o îmbunătăţire a acestor parametri e reacţiunea negativă, ea e folosită, în majoritatea cazurilor, în amplificatoare. Reacţiunea pozitivă e folosită numai în cazuri speciale în amplificatoare; ea e folosită însă pentru realizarea oscilatoarelor (v.). _ Reacţiunea negativă reduce amplificarea de |1— p^0|ori (în acest caz Re { pÂ0 }<0 şi |1 — pk0|>1), micşorează distorsiunile nelineare, lărgeşte banda de frecvenţe a amplificatorului şi măreşte stabilitatea în funcţionare a acestuia. Cantitativ, aceste efecte se pot caracteriza astfel: factorul de distorsiuni nelineare e micşorat de 1 ori; frecvenţa limită inferioară e micşorată de |1 — (k40|ori, iar frecvenţa limită superioară e mărită în acelaşi raport (în cazul unui amplificator cu un singur etaj, cu cuplaj rezistenţă-capacitate); orice variaţie relativă AAJAq a amplificării amplificatorului fără reacţiune produce o variaţie relativă AA/A de |1 — j^40| ori mai mică a amplificării amplificatorului cu reacţiune negativă. Reacţiunea negativă micşorează şi efectul zgomotelor cari iau naştere în bucla de reacţiune, raportul semnal/zgomot fiind redus de |1— $A0 \ ori (se presupune că zgomotul etajelor eacelaşi şi în absenţa reacţiunii, şi în prezenţa ei, iar tensiunea de ieşire e aceeaşi în ambele cazuri). Reacţiunea negativă nu modifică, însă, raportul semnal/perturbaţii care a existat la intrarea amplificatorului, adică nu reduce efectul perturba-ţiilor existente la bornele de intrare. influenţa reacţiunii negative asupra impedanţei de ieşire şi asupra celei de intrare depinde de tipul reacţiunii. Reacţiunea negativă de tensiune micşorează impedanţa de ieşire a ampli- //. Reacţiune negativă aplicată pe un singur etaj de amplificare. a) reacţiune de curent; b) reacţiune de tensiune serie; c) reacţiune de tensiune paralel. ficatorului, iar cea de curent o măreşte; reacţiunea negativă serie măreşte impedanţa de intrare a amplificatorului, iar cea paralel o micşorează. Reacţiunea negativa pe un singur etaj de amplificare poate fi aplicată în diferite moduri; în fig. II sînt reprezentate cele mai simple posibilităţi în acest scop. O impedanţăZ# (Rfi în fig. Ila) conectată între catodul tubului electronic şi masă produce o reacţiune negativă de curent, datorită faptului că pe catodul tubului apare o tensiune în fază cu tensiunea grilei (sau cu un defazaj cuprins — în cazurile extreme — între —7t/2 şi +7T/2). Amplificarea etajului va fi egală cu R.], unde R. e rezistenţa internă a tubului, pt. e factorul de amplificare, iar Za e impedanţa de sarcină a amplificatorului, adică factorul de reacţiune e $=(y.+ 1)Zc/yLZa. Se poate arăta că tubul căruia i se aplică o astfel de reacţiune e echivalent cu un alt tub, fără reacţiune, dar avînd parametrii modificaţi, şi anume rezistenţa internă de 11 — $A | ori mai mare, iar panta, de 11 — $A | ori mai mică (factorul de amplificare rămîne neschimbat). Dacă elementul Zc e indispensabil în montaj, dar reacţiunea negativă produsă de ea trebuie eliminată — de exemplu în cazul rezistenţelor de negativare automată din catod—se conecteaăz în paralel cu Z( un condensator de reactanţă suficient de mică, astfel încît Reacţiunea negativă de tensiune serie pe un etaj (v. fig. II b) — folosită relativ rar, din cauză că intrarea şi ieşirea etajului nu pot aveaun punct comun — corespunde unui factor de reacţiune | p«Z2/(Zi+Z2), dacă se presupune că iZi+Zaj^lZ^I. Amplificarea etajului cu reacţiune e P(x)ZJ . Tubul echivalent are rezistenţa internă de |1— $A\ ori mai mică, factorul de amplificare mai mic în acelaşi raport, iar panta e, în acest caz, neschimbată. Aceleaşi proprietăţi le are şi etajul cu reacţiune negativă paralel din fig. II c. în toate cazurile de reacţiune negativă pe un singur etaj se pot trasa curbele caracteristice ale tubului electronic echivalent, cari sînt folosite, în special, în cazul funcţionării amplificatorului cu semnale mari. Aceste caracteristici sînt mai puţin nelineare decît cele ale tubului fără reacţiune. Montaje analoge celor din fig. II se pot realiza şi cu tran-sistoare; relaţiile cantitative în acest caz sînt însă considerabil mai complicate. Cazuri particulare de etaje cu reacţiune negativă sînt repetorul catodic (v. Catodic, repertor ^), a cărui impedanţă de sarcină e conectată în catod, inversorul de fază (v.) cu un singur tub şi etajul amplificator cu grila ia masă (v. sub Amplificator). în cazul tetrodelor şi al pentodelor se poate produce o reacţiune negativă, datorită unei impedanţe Ztf conectate în în circuitul de ecran; în acest caz, amplificarea etajului e / L Z'+Rit J ' unde R. e rezistenţa internă ecran-ca- tod a tubului. Uneori se foloseşte o reacţiune de ecran în etajele de putere de audiofrecvenţă, prin conectarea ecranului la o priză a primarului transformatorului de ieşire (v. fig. III). Legarea ecranului la extremitatea A a primarului ar corespunde funcţionării tubului ca pentodă, iar legarea lui la punctul 8 ar corespunde funcţionării ca triodă; legarea ecranului la un punct intermediar face ca tubul — în urma reacţiunii de ecran—să aibă caracteristici echivalente intermediare între ale pentodei (fără reacţiune) şi ale triodei. Prin aceasta, distorsiunile nelineare ale etajului scad, iar rezistenţa sa internă scade de asemenea. 11* Reacţiune 164 Reacţiune III. Etaj amplificator de putere cu reacţiune de ecran. Rs) rezistenţa de sarcină. Reacţiunea negativa aplicata pe mai multe etaje e, în general, mai avantajoasă decît cea aplicată unui singur etaj. Cu cît numărul etajelor cuprinse în bucla de reacţiune e mai mare, cu atît aceste avantaje sînt mai mari. De obicei, însă, nu se aplică reacţiuni negative pe mai mult decît trei etaje, deoarece la extremităţile benzii de frecvenţe a amplificatorului reacţiunea poate uşor deveni pozitivă şi funcţionarea va fi instabilă. Aceasta se poate constata chiar în cazul amplificatoarelor cu trei etaje; de exemplu, dacă fiecare etaj produce un defazaj de tt la frecvenţele medii ale benzii şi un defazaj de 2tc/3 la o frecvenţă extremă fv reacţiunea— negativă la frecvenţele medii—devine pozitivă la frecvenţa fv deoarece defazajul total de 3n se reduce la 2tu la această frecvenţă. Din această cauză trebuie luate măsuri pentru ca amplificarea totală să fiesuficient de mică la frecvenţele ia cari reacţiunea e pozitivă; pentru aceasta, uneori, se folosesc circuite de corecţie speciale, formate, de obicei, din rezistenţe şi din condensatoare. Un criteriu precis pentru a stabili dacă reacţiunea aplicată unui amplificator conduce la oscilaţii sau nu conduce, se bazează pe diagrama vectorială, în planul complex, a mărimii $A0 (diagrama lui Nyquist), reprezentată pentru toate frecvenţele, de la zero la infinit. Această diagramă consistă dintr-o curbă închisă, care trece prin origine; dacă în curbă e inclus punctul 1 (de pe axa reală) se vor produce oscilaţii în amplificator, iar în caz contrar, oscilaţiile nu se vor produce. în amplificatoarele de aud iofrecvenţă şi de videofrecvenţă, reacţiunea negativă se foloseşte, în primul rînd, pentru micşorarea distorsiunilor nelineare. în cazul pentodelor şi al tetrodelor cu fascicul dirijat, reacţiunea negativă mai poate fi folosită şi pentru micşorarea impedanţei de ieşirea etajului final. Reacţiunea negativă permite, de asemenea, folosirea amplificatoarelor de aud iofrecvenţă în clasele AB şi B, în cazurile în cari e important să se obţină distorsiuni foarte mici. Ea permite obţinerea unor caracteristici foarte bune la amplificatoarele în clasa A cari lucrează cu puteri mărite, avînd deci distorsiuni importante. Utilizarea reacţiunii negative dă posibilitatea să se lucreze, în etajele de putere mare, cu tensiuni de alimentare relativ slab filtrate, ceea ce reduce costul instalaţiilor de redresare. La amplificatoarele în contratimp, reacţiunea negativă poate fi folosită şi pentru simetrizarea etajelor. Reacţiunea negativă se utilizează pe scară mare în repetoarele telefonice, pentru stabilizarea amplificării şi pentru micşorarea distorsiuni lor şi a intermodulaţiei. Stabilitatea amplificării e foarte importantă în cazul liniilor lungi, cari conţin un număr mare de. amplificatoare, deoarece în acest caz variaţia admisibilă -a amplificării, prin înlocuirea unui tub sau datorită variaţiei tensiunilor de alimentare, e foarte mică. E, de asemenea, foarte importantă micşorarea, cu ajutorul reacţiunii negative, a intermodulaţiei, la amplificarea simultană pe mai multe canale de frecvenţe purtătoare. în amplificatoarele de m ă s u r ă, folosite în mă-surărileelectronice de laborator, în milivoltmetre electronice, în osciloscoape, etc., reacţiunea negativă e indispensabilă, deoarece la acestea trebuie să se asigure o stabilitate foarte bună a amplificării (de ordinul a0,1-1%), linearitate bună şi bandă largă de frecvenţă. în aceste cazuri se foloseşte, de obicei, o reacţiune negativă foarte puternică, cu un circuit de reacţiune compus din rezistoare de mare stabilitate. IV. Exemplu de amplificator cu reacţiune negativa selectiva, pentru corectarea caracteristici i de frecvenţa. Reacţiunea negativă selectivă se foloseşte în amplificatoarele de audiofrecvenţă selective, pentru a realiza o anumită caracteristică de frecvenţă. De exemplu, pentru ca amplificatorul să aibă amplificare mare în jurul unei anumite frecvenţe /0 şi amplificare redusă în restul benzii de audiofrecvenţă, se poate aplica o reacţiune negativă selectivă, la care factorul de reacţiune $A0 să fie mic în apropierea frecvenţei f0 şi mare la celelalte frecvenţe. Pentru aceasta, circuitul de reacţiune se realizează, de obicei, cu cuadripoli selectivi rezistenţă-capacitate,A cum sînt circuitele dublu-T, T podit şi punţile Wien. înalte cazuri, reacţiunea negativă selectivă se utilizează pentru a corecta caracteristica de frecvenţă a amplificatoarelor din instalaţiile electroacustice, de cele mai multe ori cu scopul de a compensa eficacitatea^redusă a difuzoarelor la frecvenţe joase şi la frecvenţe înalte. în circuitul de reacţiune se introduc rezistenţe şi capacităţi cari reduc factorul de reacţiune la extremităţile benzii de audiofrecvenţă. în fig. IV e re- r----- 7^, prezentat un exemplu ti- ^—T-lt pic de reacţiune de acest fel, folosită de regulă în radioreceptoare. Tensiunea de reacţiune se aplică pe rezistenţa R2 din catodul tubului preampli-ficâtor, prin intermediul divizorului de tensiune format din Rv Cv respectiv R2, C2; creşterea reactanţei condensatorului Cx la frecvenţe joase şi scăderea reactanţei condensatorului C2 la frecvenţe înalte produc ambele o micşorare a factorului de reacţiune şi, prin aceasta, o creştere a amplificării. Reacţiunea pozitivă e rar folosită în amplificatoare. Uneori e combinată cu o reacţiune negativă; în acest caz, dacă parametrii circuitelor de reacţiune sînt aleşi în mod convenabil, se poate obţine o impedanţă de ieşire neglijabilă (sau chiar cu parte reală negativă) fără o pierdere considerabilă în amplificare, ceea ce prezintă interes în cazul amplificatoarelor cari alimentează difuzoare. Cu ajutorul reacţiunii pozitive se pot realiza amplificatoare selective; pentru aceasta, circuitul de reacţiune va avea factorul de reacţiune mare în apropierea frecvenţei de transmis şi mic în rest. Stabilitatea acestor amplificatoare e însă redusă şi, din această cauză, ele sînt folosite rar. Reacţiunea pozitivă e folosită pe scară mare la oscilatoare (v.), cum şi la receptoarele cu reacţiune şi cu super-reacţiune (v. sub Receptor radio). La amplificatoarele cu un singur etaj, reacţiunea pozitivă se poate realiza numai cu ajutorul unui circuit de defazare, care să introducă un defazaj de tt, astfel încît defazajul total în bucla de reacţiune să fie 2tt. Această defazare se obţine, de obicei, cu ajutorul unui transformator, cu sensurile de înfăşurare ale primarului şi secundarului alese convenabil; ea se mai poate obţine cu circuite cuprinzînd rezistenţe şi capacităţi. La amplificatoarele cu număr pa*r deetaje, reacţiunea pozitivă se obţine mai simplu, deoarece în acest caz, nu mai sînt necesare circuite de defazare. De cele mai multe ori, în amplificatoarele de audiofrecvenţă, reacţiunea pozitivă se aplică pe două etaje, prin conectarea unei impe-danţe între grila primului tub şi anodul celui de al doilea tub, sau între catozii nedecuplaţi ai celor două tuburi. La amplificatoarele de rad iofrecvenţă, reacţiunea pozitivă (folosită rar) se aplică aproape excluziv pe un singur etaj, cu Reacţiune 165 Reacţiunea indusului Se Ugc ajutorul unor bobine cuplate inductiv. Unul dintre efectele reacţiunii pozitive în aceste amplificatoare e îngustarea benzii de trecere (mărirea selectivităţii). Reacţiunea parazită există, practic, în orice amplificator, datorită* elementelor parazite de cuplaj între etaje, dar influenţa ei devine sensibilă numai dacă mărimea |(3^0|— în care p e factorul de reacţiune parazită, iar A0 e amplificarea între punctele cuplate parazit — e comparabilă cu unitatea. Din această cauză, reacţiunea parazită e supărătoare în special la amplificatoarele cu amplificare mare, în cari chiar şi un cuplaj mic poate produce o instabilitate a amplificării sau oscilaţii parazite. Principalele cauze ale reacţiunii parazite în amplificatoare sînt capacitatea grilă-anod a tuburilor electronice, cuplajele parazite electrice şi magnetice dintre elementele de circuit ale amplificatorului şi sursa comună de alimentare a etajelor. Reacţiunea parazita datorita capacităţii grilâ-anod a tubului electronic (v. fig. V) poate fi pozitivă sau negativă, după cum impedanţa de sarcină Za a etajului e inductivă, respectiv capacitivă. Admitanţa de intrare a etajului, ţinînd seamă de reacţiunea prin capacitatea grilă-anod C^a, e ^intr=aCga t- A sin 9+/0+-'1 cos ?)]• unde co e pulsaţia, A e modulul amplificării etajului, 9 e unghiul de fază al impedanţei de sarcină, iar y = "\/ — 1. observă că, independent de semnul unghiului 9, această reacţiune produce creşterea capacităţii echivalente de intrare de (1 -j-A cos 9) ori şi apariţia unei componente rezistive a admitanţei de intrare, egale cu Gintr=~ &CgaA sin ? ' al cărei semn depinde de semnul unghiului 9: dacă 9 > 0, Gjntr e negativă, iar dacă 9<0, e pozitivă. în primul caz se pot produce oscilaţii parazite; pentru înlăturarea lor se foloseşte neutrodinarea (v.) etajului, prin care se compensează efectul cuplajului capacitiv datorit lui C . în general, neutrodinarea e necesară numai la triode, cari au capacitatea C^a relativ mare (de ordinul picofarazilor, sau al zecilor de pico-farazi), şi numai la radiofrecvenţe; în cazul etajeior cu pentode, cari au de ordinul sutimilor sau al miimilor de ■ &a picofarazi, influenţa reacţiunii prin capacitatea grilă-anod e sensibilă numai la frecvenţe relativ mari şi la amplificări mari ale etajului. Condiţia de stabilitate a etajului se poate exprima •prin inegalitatea în care 5 e panta tubului şi Z e modulul impedanţei din circuitul de grilă. Pentru un tub dat şi la frecvenţă dată, această condiţie limitează amplificarea realizabilă în etajul în cauză, respectiv în etajul care îl precedă. Reacţiunea parazita, datorita cuplajelor electrice şi magnetice dintre elementele de circuit, se manifestă cu atît mai intens, cu cît frecvenţa e mai înaltă. Cuplajele electrice se pot produce intre conductoarele din montaj, între tuburi, între condensatoare, etc. şi efectul lor e important în special în cazurile în cari între punctele afectate de acest cuplaj şi masă impedanţa echivalentă e de valoare mare. Reacţiunea parazită datorită cuplajelor electrice se poate înlătura prin utilizarea ecranelor (v0 legate la masă, prin legarea laşasiu a ecranelor tuburilor electronice, prin ecranarea conductoarelor de conexiune, prin construirea îngrijită a montajului—cu fire de conexiune scurte — şi prin aranjarea convenabilă a pieselor cari pot pro- Exemplu de reacţiune datorită sursei de alimentare a unui amplificator. V. Reacţiunea prin capacitatea grilă-anod. duce astfel de cuplaje. Cuplajele parazite magnetice sînt datorite, în principal, inductanţei mutuale dintre transformatoarele sau bobinele amplificatorului, în special cele cari se găsesc în etaje cu niveluri foarte diferite ale semnalului, ca de exemplu transformatorul de ieşire şi transformatorul de intrare. Reacţiunea parazită datorită cuplajelor magnetice poate fi el im i-nată printr-o distanţare suficientă a transformatoarelor şi a bobinelor, printr-o orientare corespunzătoare a miezului acestora şi, eventual, prin ecrane magnetice. Reacţiunea parazita datorita sursei comune de alimentare se produce datorită impedanţei interne finite a acestei surse, care produce un cuplaj între etaje. Un exemplu tipic de astfel de reacţiune (v. fig. VI) e cazul amplificatoarelor cu cuplaj prin re-zistenţă-capacita-te, cu trei etaje: curentul anodical tubului T3, trecînd prin sursa de alimentare, produce o cădere de tensiune în impedanţa internă Z a acesteia, care se aplică pe grila tubului T2 prin divi-zorul de tensiune _ format din rezistenţele Ra1 şi Rg2. Dacă impedanţa Z nu e suficient de mică, reacţiunea poate fi puternică şi poate perturba funcţionarea amplificatorului. Această reacţiune poate fi pozitivă numai la amplificatoarele cu trei sau cu mai multe etaje. La acestea pot apărea uşor şi oscilaţii parazite, cari, de cele mai multe ori, au o frecvenţă foarte joasă, datorită faptului că impedanţa Z e constituită, în principal, din reactanţa condensatorului de ieşire al filtrului redresorului, care are o valoare relativ mare numai la frecvenţe foarte joase. Pentru eliminarea reacţiunii prin sursa de alimentare e necesară reducerea impedanţei Z prin folosirea unui condensator de filtraj de capacitate suficient de mare, prin folosirea unei bobine de filtraj de rezistenţă mică şi a unui tub redresor cu rezistenţă internă mică. în general, amplificarea la frecvenţe joase nu trebuie să fie mai mare decît e necesar, iar între etaje se pot intercala filtre de decuplare în circuitul de alimentare, compuse din rezistenţe conectate în serie şi din condensatoare în paralel. în cazuri extreme trebuie folosite surse de alimentare separate pentru etajele de putere mică şi pentru cele de putere mare. 1. Reacţiune. 3. Elt., Telc.: Sin. Legătură de reacţiune. V. Reacţiune 2. 2. Reacţiune acustica. Telc.: Fenomenul producerii vibraţiilor acustice prin cuplarea unui microfon cu difuzorul care reproduce sunetele amplificate, primite de acel microfon. Reacţiunea acustică se poate produce şi cînd tuburile de amplificare vibrează sub acţiunea sunetului amplificat. 3. Reacţiunea indusului. Elt.: Fenomenele datorite cîmpului magnetic produs de indusul unei maşini electrice funcţio-nînd în sarcină. Cîmpul astfel produs se compune cu cîmpul magnetic al inductorului, dînd un cîmp magnetic rezultant, care determină tensiunea electromotoare şi cuplul electromagnetic la funcţionarea în sarcină a maşinii. Fenomenul e esenţial prin efectele lui şi e general în toate maşinile electrice (complexitatea teoriei acestora e datorită în cea mai mare parte reacţiunii indusului), prezentînd particularităţi în maşina sincronă (pentru reacţiunile indusului în celelalte maşini, v. sub Maşină asincronă fără colector, şi Maşină de curent continuu, sub Maşină electrică). Reacţiunea indusului 166 Reacţiunea indusului Reacţiunea indusului maşinii sincrone poate fi studiată aplicînd compunerea geometrică a solena-ţiilor indusului şi inductorului sau compunerea tensiunilor, folosind reactanţele indusului. în metoda compunerii geometrice a solenaţiilor (Rothert) maşina se presupune că debitează sau absoarbe un curent avînd, faţă de tensiunea electromotoare, un defazaj oarecare (diferit de tt/2). Considerînd solenaţiile funcţiuni periodice de timp sau de unghiul la periferia indusului, compunerea lor se poate face geometric (v. fig. /) (v. şî Compunerea solenaţiilor şi a tensiunilor maşinii sincrone trifazate, sub Maşină electrică). Fluxul rezultant şi deci inducţia rezultantă se obţin din solenaţia rezultantă, ţinînd seamă de curba de magneti-zare a circuitului magnetic. (E de observat că, dacă în locul solenaxiilor s-ar compune direct inducţiile sau fluxuri le, rezultanta obţinută nu e cea reală. Compunerea geometrică a solenaţiilor presupune că acestea acţionează asupra aceluiaşi circuit magnetic şi că sînt funcţiuni periodice (condiţii satisfăcute numai aproximativ la maşinile cu poli aparenţi). Solenaţiilor le corespund, după curbele de magnetizaţie, tensiuni electromotoare: E0 tensiunea electromotoare a inductorului la funcţionarea în gol, E tensiunea electromotoare în sarcină, Ea căderea de tensiune de reacţiune a indusului (v. fig. Llli, sub Maşină electrică). în această metodă nu se face distincţie între fluxul principal şi fluxul de dispersiune. în cazul folosirii reactanţelor, teoria reacţiunii maşinii sincrone poate fi dezvoltată, cu diferite aproximaţii, după ipotezele asupra reactanţelor înfăşurării indusului (v. şî Reactanţele maşinii sincrone, sub Reactanţele maşinilor electrice). Considerînd reactanţa indusului constantă, rezultatele sînt îndepărtate de real itate; ele dau, totuşi, indicaţii utile în studiul general al maşinii. Ecuaţia tensiunilor maşinii are, în acest caz, expresia dî e=u-j-Ri-j- L , în care R si L sînt rezistenta si inductanta at ... indusului, ambele constante. în aceste condiţii, caracteristica externă TJ—f(I) pentru cos (p=const. e o elipsă, cum rezultă din relaţia: Z'2I2-\-+2 (R' cos 9 -j-Z/co sin °) Ş>» deci> raportul de conversiune are, în realitate, o valoare mai mică decît în metoda funcţionarii cu sarcina reactiva (Potier) se consideră maşina funcţionînd cu sarcină complet dewattată şi, în consecinţă, neglijînd căderea de tensiune ohmică, se poate exprima caracteristica în sarcină dewattată constantă, prin: jj=f(ig — kI)—XaI. Această curbă (3, din fig. II b) rezultă din caracteristica de funcţionare în gol (curba / din fig. II b) depla-sînd-oparalel, după o direcţie care face cu axa ig un unghi 0 dat de relaţia: tg 0= -y . Readucător 167 Readucător Raportu I -TJ reprezintă valoarea reactanţei sincrone Xa-j-Xa în condiţii de saturaţie a curentului magnetic, variabilă cu excitaţia. în metoda dublei reacţiuni (Blondei), aplicabilă maşinilor cu poli aparenţi, se înlocuieşte compunerea geometrică a solenaţiilor printr-o compunere algebrică. Spre a fi posibilă o astfel de compunere, reacţiunea indusului e descompusă în două componente: una datorită curentului activ şi alta datorită curentului reactiv. Curentul reactiv produce fluxul direct sau longitudinal 6 W Sensibilitatea minimă, pentru o putere de ieşi re de 50 mWşi un raport sem-nal/zgomot=20 dB la bornele antenei exterioare UMşiUL US UUS 200—20 {jlV 400—35 ţxV 75—15 fxV la bornele antenei interioare (ferită) UL şi UM de ordinul 3—1 mV la bornele de pick-up 50—25 mV Raportul minim semnal/zgomot, la puterea nominală 16-26 dB Selectivitatea minimă la 1 MHz pentru MA, la ±9 kHz 16—60 dB pentru MF, la ±300 kHz 26—45 dB Atenuarea minimă a frecvenţei imagine UL UM UUS 20—60 dB 16—50 dB circa 30 dB Atenuarea minimă a frecvenţei intermediare UM şi UL UUS 25—40 dB circa 30 dB Lăţimea benzii de trecere, la o atenuare de 6 dB pentru MA (100.-3000 Hz)-( 50-4500) Hz) pentru MF (120—6000 Hz)-( 50—12 000 Hz) Coeficientul maxim de distorsiuni nelineare 10-5% Raportul semnal/zgomot la puterea maximă 30*.-50 dB Eficacitatea reglajului automat al sensibilităţii (variaţia maximă a nivelului la ieşire, pentru 26 dB variaţie a semnalului la intrare) 12-5 dB După tipul audiţiei, receptoarele de radiodifuziune sonoră pot fi '.receptoare pentru audiţie obişnuita, receptoare pentru audiţie pseudostereofonicâ şi receptoare ^pentru audiţie stereofonică (v. Stereofonie). în prezent se construiesc şi receptoare cu circuite pentru realizarea unei reverberaţii artificiale (efect de ecou) reglabile. După schema de principiu utilizată, receptoarele de radiodifuziune sonoră cu MA pot fi: cu simplă detecţie (cu cristal),* cu amplificare directă, cu reacţiune, cu superreacţiune şi supereterodinâ. în prezent se preferă în fabricaţie schema de supereterodinâ. Receptorul cu simplă detecţie e cel mai simplu tip de receptor, fiind compus dintr-un singur etaj în care se efectuează detecţia cu ajutorul unei diode semiconductoare. Cea mai răspîndită e dioda cu cristal de galenă (PbS); se util izează, de asemenea, diode cu germaniu sau cu siliciu. Undele radioelectrice sînt captate de antenă şi, prin intermediul unui circuit acordat pe frecvenţa emiţătorului, se transmit diodei, care le detectează, iar semnalul de modulaţie e aplicat unui receptor telefonic (v. fig. /). Receptorul dă toare numai în cazul recepţionării puternice. Prezintă avantajul că nu necesită alimentare, singura energie fiind cea primită din antenă. Selectivitatea receptorului e mică, din cauza amortisării introduse de detector asupra circuitului oscilant. Schema se foloseşte de radioamatori, cînd nu se dispune de surse de energie electrică. Receptorul cu amplificare directă e primul aparat cu tuburi electronice care a căpătat o răspîndire mare. Receptorul conţine un circuit de cuplaj cu antena (circuit de intrare), unu sau cel mult două etaje amplificatoare de înaltă frecvenţă, un detector şi un amplificator de audiofrecvenţă (v. fig. II). Pentru amplificarea în înaltă frecvenţă /. Schema unui receptor cu galenă. 1) antenă; 2) circuit acordat; 3) diodă detectoare (cristal de galenă); 4) condensator de decuplare; 5) cască telefonică. rezultate satisfăcă-de emisiuni suficient de II. Schema unui receptor cu amplificare directă, f) antenă; 2) amplificator de rad iofrecvenţă; 3) detector (pe grilă) şi ampli, ficator de audiofrecvenţă; 4) amplificator final de audiofrecvenţă; 5) difuzor; 6) sursă de alimentare; 7) redresor; 8) circuitul de încălzi re a fila» mentelor (în serie). se folosesc pentode, cari au rezistenţa internă mare şi nu amortisează prea mult circuitele oscilante. Sensibilitatea şi selectivitatea receptorului cu amplificare directă sînt mici, din care cauză se folosesc din ce în ce mai rar şi numai în gamele de unde lungi şi medii. Receptorul cu reacţiune eun receptor la care detecţia se face pe grila unui tub care lucrează cu reacţiune pozitivă (v. Reacţiune 2). După etajul detector urmează un amplificator de audiofrecvenţă. Gradul de reacţiune poate fi modificat, după dorinţă, în limite largi, prin schimbarea tensiunii anodice, prin variaţia tensiunii de ecran sau cu ajutorul unui condensator variabil (v. fig. l/l). Varierea gradului de reacţiune modifică sensibilitatea şi selectivitatea receptorului. în apropierea limitei de oscilaţie (poziţia optimă de funcţionare), sensibilitatea şi selectivitatea cresc foarte mult, ceea ce face ca receptorul să poată fi utilizat în gama de unde scurte, în special pentru recepţionarea posturilor de telegrafie armonică sau telefonice (deoarece fidelitatea e foarte redusă). Pentru recepţionarea posturilor de telegrafie nemodulată se reglează circuitul de reacţiune pînă peste limita de oscilaţie, iar acordul receptorului se face pe o astfel de frecvenţă, încît diferenţa dintre frecvenţa proprie de oscilaţie şi frecvenţa emiţătorului să fie audibilă. în poziţia de oscilaţie, receptorul cu reacţiune devine şi emiţător, perturbînd buna funcţionare a receptoarelor din apropiere. în general nu se utilizează, din cauza funcţionării instabile, a reglajului critic şi a fidelităţii reduse. III. Schema unu i receptor cu reacţi une. 1) antenă; 2) circuit acordat de intrare ; 2) circuit de reacţiune ; 4) bobină de cuplaj de reacţiune; 5) condensator de reacţiune (pentru reglaj). Receptor radi© 182 Receptor radîo Receptorul cu superreacţiune e un receptor cu tuburi electronice cu reacţiune, care lucrează peste limita de oscilaţie, gradul de reacţiune fiind variat în ritmul (V. Schema unui receptor cu superreacţiune cu oscilator separat, î) antenă; 2) amplificator-detector cu reacţiune în circuitul catodului; 3) oscilator local; 4) amplificator de audiofrecvenţâ; 5) difuzor. unei frecvenţe superaudibile (peste 20 kHz). Există două categorii de scheme de receptoare cu superreacţiune. La prima categorie, frecvenţa superaudibilă e obţinută de la un oscilator separat (v. fig. IV); la cea de a doua categorie, frecvenţa superaudibilă de comandă a gradului de reacţiune e generată tot de etajul cu reacţiune, care funcţionează peste limita de oscilaţie, Cele mai uzuale sînt receptoarele din a doua categorie, numite receptoare cu superreacţiune cu oscilaţii proprii de blocare. Detecţia prin superreacţiune se utilizează în special la frecvenţe înalte (peste 20 MHz), unde se poate face blocarea oscilaţiilor, fără să fie perturbată detecţia. Receptorul cu superreacţiune nu e indicat să fie folosit la recepţia programelor de radiodifuziune, din cauza distorsiunilor, a zgomotului puternic în lipsa semnalului şi în special din cauză că radiază direct pe frecvenţa de lucru, ceea ce jenează aparatele de recepţie din vecinătate. Astăzi se foloseşte rar, în cazuri speciale la receptoare-emiţătoare portabile, unde acelaşi tub serveşte atît ca oscilator la emisiune cît şi ca detector la recepţie. Receptorul supereterodinâ eun receptor cu tuburi electronice sau cu transistoare la care e esenţial faptul că se realizează schimbarea de frecvenţă. Schema bloc 2x10 -Ţ- 30 ■1/3 - 3 5 - 6 H V. Schema bloc a unui receptor supereterodinâ. 1) antenă; 2) cuplaj cu antena şi amplificator de radiofrecvenţă; 3) etaj de amestec; 4) oscilator local; 5) amplificator de frecvenţa intermediara; 6) detector; 7) amplificator de audiofrecvenţă, de tensiune; 8) amplificator de audiofrecvenţă, de putere; 9) difuzor. a unui receptor supereterodină e dată în fig. V. Semnalul captat de antenă e amplificat în amplificatorul de radiofrecvenţă, iar apoi se aplică etajului schimbător de frecvenţă în care se produce — prin eterodinare între semnalul recepţionat (cu frecvenţa fs) şi cel dat de un oscilator local (cu frecvenţa/^)— schimbarea de frecvenţă. Datorită nelinearităţii electrice a etajului schimbător de frecvenţă, se obţin la ieşirea acestuia tensiuni cu noi frecvenţe, printre cari şi frecvenţa intermediară egală cu diferenţa dintre frecvenţa oscilatorului local şi cea a semnalului recepţionat. Frecvenţa intermediară e totdeauna mai rnică decît frecvenţa semnalului şi e constantă ca valoare. Întrucît frecvenţa semnalului e variabilă —* corespunzător diferitelor staţiuni cari se recep- ţionează — şi frecvenţa oscilatorului local trebuie să fie variabila, astfel încît diferenţa dintre cele două frecvenţe să fie constantă şi egală cu frecvenţa intermediară. Constructiv, menţinerea acestui „paralelism" între frecvenţele de acord ale circuitelor oscilante ale amplificatorului de radiofre-cvenţă şi ale oscilatorului local se realizează cu ajutorul mono-reglajului (numit şi acord monobuton). Prin schimbarea de frecvenţă nu se schimbă anvelopa de modulaţie a semnalului recepţionat, ci numai frecvenţa purtătoare a acestuia. Semnalul cu frecvenţa intermediară e amplificat în amplificatorul de frecvenţă intermediară al receptorului, după care e detectat, amplificat în amplificatorul de audiofrecvenţă şi aplicat difuzorului. Receptoarele supereterodină prezintă marî avantaje faţă de receptoarele cu amplificare directă, cu reacţiune şi superreacţiune. Aceste avantaje se datoresc, în primul rînd, existenţei amplificatorului de frecvenţă intermediară. în receptorul supereterodină se realizează, pînă la etajul detector, o amplificare mult mai mare decît la celelalte tipuri de receptoare, prin aceasta crescînd sensibilitatea. Amplificarea realizată e mare, întrucît pînă ia detector există două amplificări, de radiofrecvenţă şi de frecvenţă intermediară. Amplificatorul de frecvenţă intermediară, funcţionînd pe frecvenţă fixă şi relativ mică, poate fi realizat cu amplificare mare, fără ca stabilitatea funcţionării să fie periclitată. în fig. V sînt notate şi ordinele de mărime ale amplificărilor ce se pot obţine în mod obişnuit. Ţinînd seamă că, pentru puterea standard, tensiunea de audiofrecvenţă la primarul transformatorului de ieşire al etajului final trebuie să fie, de exemplu, de 60 V, atunci cînd se aplică la intrarea receptorului un semnal modulat cu m=0,3 şi avînd în vedere amplificarea totală a receptorului de 2x10x30x100xy X30x10=6 000 000 (v. fig. V), rezultă că e necesar să se aplice un semnal de radiofrecvenţă cu o purtătoare de: 60 : 6 000 000=10-10-6 V=10 jjtV. ceea ce reprezintă o sensibilitate foarte bună. Sensibilitatea receptorului supereterodină e aproape constantă la trecerea de Ia o bandă de receDţie fa alta. Pentru ca puterea de ieşire a receptorului să fie independentă de variaţiile purtătoarei (cauzate fie de fenomenul de fading, fie de trecerea de Ia o staţiune recepţionată la alta), în receptorul supereterodină se foloseşte un dispozitiv care reglează automat amplificarea în funcţiune de nivelul purtătoarei, numit reglaj automat al sensibilităţii sau reglaj automat al amplificării. Receptorul supereterodină e superior celorlalte tipuri de receptoare şi din punctul de vedere al selectivităţii. Selectivitatea receptorului supereterodină e determinată, în principal, de etajul amplificator de frecvenţă intermediară, respectiv de factorii de calitate şi de frecvenţa de acord a filtrelor de frecvenţă intermediară. Cu cît factorii de calitate ai circuitelor de frecvenţă intermediară sînt mai mari şi cu cît frecventa intermediară e mai joasă, cu atît selectivitatea receptorului e mai mare. Folosirea unei frecvente intermediare joase face însă ca receptorul să nu atenueze suficient frecvenţa imagine fv.). Din această cauză Ia alegerea frecvenţei intermediare se face un compromis între selectivitatea receptorului şi atenuarea frecvenţei imagine. La receptoarele speciale, pentru a se asigura şi selectivitatea şi atenuarea frecvenţei imagine, se foloseşte o dublă schimbare de frecvenţă: prima cu o frecvenţă intermediară de valoare mare, pentru a asigura o bună atenuare a frecvenţei imagine, şi a doua cu o frecventă intermediară de valoare mică, pentru a asigura selectivitatea receptorului. Etajul de frecvenţă intermediară se realizează, Ia receptoarele de radiodifuziune de calitate superioară, cu bandă de Receptor radio 183 Receptor radio trecere variabilă, astfel încît pentru recepţia emisiunilor slabe (staţiuni depărtate), lărgimea benzii să fie redusă, elimi-nîndu-se perturbaţii le şi interferenţele, iar la recepţia emisiunilor puternice, banda să fie lărgită, îmbunătăţindu-se prin aceasta fidelitatea recepţiei. Calitatea audiţiei receptorului supereterodinâ e superioară faţă de a celorlalte tipuri de receptoare. Fidelitatea redării e bună, avînd în vedere că receptorul supereterodinâ asigură o amplificare aproape uniformă în interiorul benzii de trecere. Distorsiunile de nelinearitate produse de etajul detector nu sînt mari la receptorul supereterodinâ, întrucît dispunînd de o amplificare mare în partea de înaltă frecvenţă, detectorului i se aplică o tensiune suficient de mare (de ordinul fracţiunilor de volt sau de ordinul volţilor) pentru ca să se efectueze o detecţie „lineară" (la celelalte tipuri de receptoare tensiunea de semnai la detector e mică, realizîndu-se o detecţie „parabolică", care introduce distorsiuni de nelinearitate mari). Un avantaj important al receptorului supereterodinâ îl constituie faptul că principalii parametri de funcţionare (sensibilitatea, selectivitatea, fidelitatea şi distorsiunile)sînt aproape constanţi în funcţiune de frecvenţa semnalului recepţionat. Această proprietate se datoreşte faptului că amplificările cele mai mari în receptor sînt obţinute în etaje cu frecvenţe fixe, amplificatorul de frecvenţă intermediară şi amplificatorul de audiofrecvenţă (la celelalte tipuri de receptoare întreaga amplificare pînă la detector e realizată în etaje cu frecvenţă de acord variabilă, parametrii amplificatorului şi deci ai întregului receptor fiind mult variabili în funcţiune de frecvenţa semnalului de recepţionat). frecvenţă intermediară şi Ia detecţie (în special în gama de unde scurte). Interferenţe, caracterizate prin fluierături, se pot produce şi prin combinarea în schimbătorul de frecvenţă a unui semnal puternic sau a armonicelor lui cu armonicele oscilatorului local. Instabilitatea frecvenţei oscilatorului local produce distorsiuni datorite modificării poziţiei frecvenţei purtătoare a semnalului translatat în frecvenţă intermediară, faţă de frecvenţa centrală a benzii de trecere a circuitelor de frecvenţă intermediară. Un dezavantaj care există şi la celelalte tipuri de receptoare e radiaţia pe frecvenţa oscilatorului local, care face ca recepţia în vecinătate să fie perturbată. Cu toate dezavantajele descrise, receptorul de tip superete-rodină e net superior celorlalte tipuri de receptoare de radiodifuziune şi esingurul pe al cărui principiuse bazează proiectele şi construcţiile industriale actuale. Cu ajutorul receptorului supereterodinâ se pot recepţiona emisiuni cu orice fel de modulaţie în amplitudine. Pentru a asculta semnalele telegrafice se foloseşte, în plus, un oscilator de frecvenţă apropiată de media frecvenţă, cu care printr-o a doua eterodinare se produc bătăi audibile. . Pentru recepţionarea emisiunilor de telegrafie armonică şi de telefonie, receptorul supereterodinâ se foloseşte cu schema descrisă iniţial. în fig. We reprezintă dată1 schema unui receptor s u-pereterodină cu tuburi electronice. Etajul amplificator de rad iofrecvenţă e construit sub forma unui amplificator selectiv cu pentode cu zgomot propriu, de fond, VI. Schema de principiu a unui receptor supereterodinâ cu tuburi electronice. 0 antenă; ?) schimbător de frecvenţa cu triodâ-heptodâ; 3) amplificator de frecvenţă intermediara şi detector; 4) amplificator de audiofrecvenţă; 5) amplificator final de audiofrecvenţă; 6) difuzor; 7) reţea de alimentare în curent alternativ; 3) redresor; 9) circuit de încălzire a filamentelor (în paralel); 10) intrare la amplificatorul de audiofrecvenţă din exterior (pentru pick-up). : Afară de avantajele menţionate, receptorul supereterodinâ prezintă, însă, şi unele dezavantaje. Astfel, în receptorul super-eterodină se pot produce fluierături de interferenţă datorită semnalului de frecvenţă imagine care ajunge în etajele de foarte redus. Etajul schimbător de frecvenţă foloseşte de obicei tuburi electronice în regim nelinear. Schimbarea de frecvenţă se face cu o pentodă, hexodă, heptodă sau cu tuburi multiple; oscilatorul local foloseşte de obicei o triodă, care Receptor radio 184 Receptor radio uzual e cuprinsă într-un singur balon cu tubul schimbător de frecvenţă. Ca amplificatoare de frecvenţă intermediară se folosesc pentode cu pantă şi cu rezistenţă internă cît mai mari. Detecţia semnalelor audio se face de obicei cu o diodă, care asigură o linearitate suficientă în funcţionare. Componenta de curent continuu rezultată după detecţie serveşte pentru reglarea automată a sensibilităţii. în etajul de joasă frecvenţă se utilizează o triodă sau pentodă pentru amplificarea în tensiune şi o tetrodă sau pentodă de putere ca amplificator final. Alimentarea cu tensiune continuă se face prin redresarea ambelor alternanţe cu o dublă diodă redresoare şi o filtrare corespunzătoare. La unele receptoare se foloseşte montajul numit reflex, în care unul dintre tuburi amplifică atît frecvenţele înalte, cît şi pe cele joase, în scopul de a obţine o amplificare mare cu un număr redus de tuburi. Pentru aceasta se aplică simultan, pe grifa tubului amplificator, atît frecvenţa înaltă din amplificatorul de înaltă sau de medie frecvenţă, cît şi joasa frecvenţă din etajul detector. în circuitul anodic a! tubului se leagă două impedanţe anodice, dintre cari una consistă dintr-un circuit rezonant acordat pe frecvenţele înalte, făcînd posibilă separarea celor două frecvenţe. Legătura reflex nu e specifică receptorului supereterodinâ, putînd fi utilizată şi în receptoarele cu amplificare directă. în fig. Vil e dată schema unui receptor super-eterodină cu transistoare. Circuitul de intrare al acestui receptor poate funcţiona fie cu antenă exterioară, fie cu antenă interioară cu miez de ferită. Primul transistor e în acelaşi timp oscilator şi element de amestec (mixer). Pentru funcţionarea ca oscilator, în circuitul emitorului e montat circuitul oscilant, emitorul cuplîndu-se la o priză a acestuia pentru a micşora amortisarea. Semnalul de rad iofrecvenţă se aplică pe baza transistorului. în circuitul colectorului e primul transformator de frecvenţă intermediară cu secundarul neacordat, care realizează şi adaptarea la impedanţa de intrare redusă dintre bază şi emitor a celui de al doilea transistor. A! treilea transistor funcţionează tot ca amplificator de frecvenţă intermediară. Detecţia e de tip serie, realizată cu o diodăsemiconductoare. Transistorul al patrulea funcţionează ca amplificator de audiofrecvenţă cu emitorul la masă. Cuplajul cu etajul final se face printr-un transformator, care, în acelaşi timp, face şi adaptarea şi defazarea tensiunii aplicate celor două transistoare — amplificatoare finale — montate în contratimp în clasa B. Receptoarele cu transistoare se construiesc mai mult pentru benzile de unde medii şi lungi şi, în ultimul timp şi pentru banda de unde scurte. în receptoarele destinate să funcţioneze în unde scurte şi ultrascurte, cum şi în receptoarele cari trebuie să realizeze performanţe de înaltă calitate, transistoarele nu pot înlocui încă tuburile electronice. Receptoarele de radiodifuziune sonoră cu MF se construiesc în general după aceleaşi principii ca şi receptoarele pentru MA. Se întîlnesc, astfel, receptoare pentru MF cu amplificare directă cu superreacţiune şi supereterodinâ, acestea din urmă avînd calităţi superioare şi fiind cele mai răspîndite. Receptoarele de radiodifuziune sonoră cu MF şi, în general, receptoarele de frecvenţe ultraînalte, faţă de receptoarele obişnuite, se caracterizează printr-o serie de particularităţi. Receptoarele pentru MF au o bandă de trecere totală mult mai largă (de sute de kilohertzi) şi astfel spectrul util al semnalelor ce se recepţionează (şi în consecinţă fidelitatea) e mult mai mare. La frecvenţele ultraînalte, nivelul paraziţilor exteriori (industriali, atmosferici) e foarte mic, practic neglijabil, astfel încît sensibilitatea maximă a receptorului e limitată, în principal, de zgomotele interne generate de tuburile electronice şi de elementele de circuit. Receptoarele pentru MF au totdeauna un număr de etaje mai mare decît receptoarele obişnuite, datorită faptului că ? 3 4 6 7 8 S ± S Vili. Schema bloc a unui receptor supereterodinâ pentru semnale cu modulaţie de frecvenţa. 1) antenă; 2) circuit de intrare; 3) amplificator de rad iofrecvenţă; 4) etaj de amestec; 5) oscilator local; 6) amplificator de frecvenţa intermediara; 7) limitor; 8) discriminator; 9) amplificator de audiofrecvenţă; 10) difuzor. banda de trecere pe fiecare etaj fiind mai largă, amplificarea pe etaj se micşorează şi sînt necesare mai multe etaje pentru a se realiza amplificarea totală. Schema bloc a unui receptor pentru ^semnale cu modulaţie de frecvenţă e reprezentată în fig. VIU. în principiu,receptorul conţine aproape aceleaşi etaje ca şî un receptor pentru modulaţia de amplitudine. Specifică e existenţa etajului limita-tor şi a etajului detector special, capabil să detecteze* semnalele cu modulaţie de frecvenţă, în'general nu se întîlnesc prea frecvent receptoare destinate numai recepţiei semnalelor cu MF, ci, în majoritatea cazurilor, se folosesc receptoare combinate, capabile să recepţioneze atît semnale de modulaţie în amplitudine, cît şî cu modulaţie în frecvenţă, în acest caz, circuitul de intrare, etajul amplificator de frecvenţă ultraînaltă şi etajul schimbător de frecvenţă (incluziv oscilatorul) se realizează de obicei separat (independent de funcţionarea etajelor pentru recepţia semnalelor cu MA) (v. fig. IX). Blocul amplificator de frecvenţă intermediară se realizează cu aceleaşi tuburi pentru MF cît şi pentru MA, avînd ca sarcină în circuitul anodic două circuite oscilante conectate în serie şi acordate pe frecvenţe diferite: unul acordat pe frecvenţa intermediară pentru MA, celălalt acordat pe frecvenţa intermediară pentru MF. Din cauza diferenţei foarte mari dintre cele două frecvenţe intermediare (valorile uzuale sînt: 453 kHz frecvenţa VII. Schema de principiu a unui receptor supereterodinâ cu transistoare. 1) antenâ; 2) schimbâtor de frecvenţă; 3, 4) amplificatoare de frecvenţă intermediară; 5) detector; 6) amplificator de audiofrecvenţă; 7) amplificator final în contratimp; 8) difuzor. Receptor telefonic 185 Receptor telefonic intermediară pentru MA şi 10,7 MHz frecvenţa intermediară pentru MF), fiecare filtru de bandă reprezintă o impedanţă X. Schema unui discriminator de raport, f) intrarea semnalelor modulate în frecvenţa; 2) ieşirea semnalului detectat; 3) ieşirea tensiunii continue pentru reglajul automat al amplificării. IX. Schema blocului de frecvenţe ultraînalte cu acord variabil, t) antenă dipol; 2) circuit de intrare; 3 şi 4) amplificator de radiofrecvenţă şi schimbător de frecvenţă. neglijabilă atunci cînd se lucrează pe cealaltă frecvenţă intermediară, astfel încît nu e necesară comutarea circuitelor oscilante. Detectarea semnalelor cu modulaţie în frecvenţă se face cu un detector special, în cazurile uzuale cu un discriminator de raport (v. fig. X), care e combinat şi cu un etaj Iimitator. Blocul amplificator de audiofrecvenţă la receptoarele MA, MF trebuie să fie de o mai bună calitate decît în receptoarele destinate numai modulaţiei de amplitudine, întrucît modulaţia de frecvenţă oferă după detecţie o bandă de frecvenţe mult mai mare. La recepţia modulaţiei de frecvenţă, dispozitivul de reglaj abtomat al sensibilităţii de obicei nu se aplică. Alimentarea receptorului se realizează în acelaşi mod ca şi la receptoarele pentru modulaţie în amplitudine. După gabarit, aparatele de radiorecepţie pot fi staţionare sau portabile. Aparatele staţionare au gabarit mare (nu există norme privind dimensiunile aparatelor de recepţie). Apa reţele portabile au gabarit mic, greutate redusă şi sînt autonome din punctul de vedere al alimentării cu energie electrică, fiind echipate cu baterii uscate sau microacumulatoare (uneori cu alimentare universală— atît la reţea cît şi Ia baterii). La dobîndirea autonomiei aparatelor portabile contribuie şi echiparea cu antenă de ferită şi cu antenă telescopică. După modul de alimentare cu energie electrică, receptoarele de radiodifuziune sonoră pot avea: alimentare de la reţeaua de curent alternativ, alimentare de la baterii galvanice, alimentare universală, alimentare de Ia acumulatoare sau de la reţeaua de bord, alimentare de la pile termoelectrice şi fotoelectrice, alimentare de la postul local. în căzuI alimentarii unui receptor de la reţeaua de curent alternativ, tensiunile necesare sînt obţinute prin intermediul unui transformator de reţea, sau al unui autotransformator, urmate de un redresor (cu redresarea ambelor alternanţe) şi de un grup de filtrare. Alimentarea cu autotransformator e utilizată la aparatele de recepţie mici şi economice, avînd în vedere greutatea mică, dimensiunile reduse şi preţul de cost scăzut al acestuia. Utilizarea sa necesită însă o serie de prevederi şi măsuri speciale pentru a obţine rezultate satisfăcătoare si a evita accidentele. Alimentarea de la pile şi baterii de pile u s c a t e e utilizată mai ales la receptoarele portabile. Bateriile uscate fiind elemente galvanice ireversibile, nu pot fi reîncărcate şi au deci o viaţă limitată. Se utilizează baterii de tip Leclanchd (1,4 V/element) şi baterii de tip mercur-argint. în receptoarele cu alimentare universala (atît de Ia baterii cît şi de la reţea) se utilizează de obicei tuburi economice, cu încălzire directă. Aceste tipuri de receptoare se construiesc, în general, sub formă de aparate mici, portabile, avînd bateriile — de dimensiuni mici — instalate în interiorul casetei receptorului. Dispozitivul de alimentare de la reţea se instalează tot în interiorul casetei, sau separat, sub forma unui suport. Alimentarea de la acumulator sau de la reţeaua de bord e utilizată la aparatele de recepţie montate pe autovehicule sau pe avioane. Reţeaua de bord conţine un generator de curent continuu (dinam) şi o baterie de acumulatoare în tampon. Tensiunea acesteia e de 6,3 V sau 12,6 V pentru autovehicule şi de 24 V sau 48 V pentru avioane. Tensiunea furnisată de reţeaua de bord se utilizează, de obicei, pentru alimentarea filamentelor. Tensiunea anodică poate fi obţinută prin intermediul vibratoarelor sau al convertisoarelor rotative şi ridicată Ia valoarea necesară cu ajutorul unui transformator. Alimentarea de la pile termoelectrice şi fotoelectrice e utilizată numai la aparate staţionare, pentru a evita consumul bateriilor. Termoelectrogene-ratoarele sînt instalaţii cari transformă direct energia calorică în energie electrică. Energia primară e luată de la lămpi cu petrol cari pot servi în acelaşi timp şi la iluminat, sau de la arzătoare speciale. Construite, în special, pentru receptoarele cu tuburi, termoelectrogeneratoarele au fost adaptate şi pentru receptoarele cu transistoare. Durata de exploatare a acestor generatoare e foarte mare (5000-*-10 000 ore). Ele sînt robuste şi nu se defectează în eventualitatea unui scurt-circuit. Fotoelectrogeneratoarele sînt dispozitive cari transformă direct energia radiantă luminoasă în energie electrică. Ele se prezintă sub forma unui mozaic de elemente semiconductoare fotosensibile. Alimentarea de la postul local e utilizată la unele receptoare foarte simple, cari funcţionează în vecinătatea unui emiţător puternic. Acestea generează, prin detectarea undei purtătoare a postului local, o tensiune continuă cu care îşi alimentează tuburile sau transistoarele. Receptor de radiogoniometrie: Sin. Ra- diogoniometru (v.). Receptor de radiolocaţle: Receptor radio folosit pentru recepţia semnalelor reflectate de ţintă, în radiolocaţie. V. sub Radiolocator. Receptor de televiziune: Receptor rad io destinat recepţiei emisiunilor de televiziune. V. sub Televiziune. Receptor profesional: Receptor radio destinat unor comunicaţii, de obicei la distanţe mari, cu caracter special (informaţii de presă, navigaţie, date ştiinţifice, etc.). Sin. Receptor de trafic. Receptoarele profesionale se deosebesc de receptoarele de radiodifuziune (v.) prin sensibilitate şi selectivitate mai bune, game de undă mai multe, stabilitate ridicată, etalonare precisă în frecvenţă, etc. în schimb nu au o fidelitate bună. Ele sînt construite rigid, bine ecranate electric, şi folosesc de obicei un număr relativ mare de tuburi electronice. î. /x/ telefonic. Te/c.: Dispozitiv care transformă oscilaţiile electromagnetice dintr-un circuit electric, în oscilaţii acustice, pe cari le radiază pentru ascultarea la ureche a Receptor telegrafic 186 Recepţie Receptor telefonic electromagnetic. 1) bobina de excitaţie; 2—4) magnet permanent; 3) piese polare; 5) diafragmă feromagnetica; 6) pavilion acustic. sunetelor sau a convorbirilor telefonice. E format dintr-un traductor electroacustic şi un radiator acustic. După natura transformării electroacustice, se deosebesc receptoare electromagnetice, cari sînt cele mai frecvente, receptoare electrostatice, termofonice şi piezoelectrice. Un receptor electromagnetic are unu sau doi magneţi permanenţi, de polarizaţie, şi două piese polare de fier moale, pe cari sînt înfăşurate bobinele de excitaţie parcurse de curentul de conversaţie, şi o diafragmă feromagnetica formînd armatura pieselor polare. Oscilaţiile electromagnetice recepţionate fac să varieze, după forma mersului lor în timp, inducţia din întrefierul dintre diafragmă şi piesele polare; atracţiunea exercitată asupra diafragmei variază în acelaşi fel, producînd, prin vibraţia acesteia, unde sonore cari reproduc sunetul sau vocea transmisă lacelălalt capăt al liniei. Receptorul econstruit, în general, în formă de capsulă, care poate fi uşor înlocuită şi e ţinuta într-un locaş de material izolant, care serveşte, în acelaşi timp, ca suport şi ca pavilion acustic. 1. ~ telegrafic. Telc.: Partea dintr-un aparat telegrafic care asigură recepţia semnalelor telegrafice şi imprimarea lor fie după codul Morse (receptor Morse), fie prin litere după sistemul teleimprimatoarelor (receptorul teleimprimatorului) sau al telescriptorului (receptorul telescrip-torului). V. Telegraf, Codaj telegrafic. 2. ~ termofonic. Te/c.: Receptor telefonic în care temperatura unuî conductor variază în funcţiune de intensitatea curentului care trece prin acest conductor, producîndu-se astfel unde sonore, fiindcă aerul înconjurător se dilată şi se contractă. a. Receptor. 3. Te/c.: Dispozitiv, de obicei electromagnetic, facînd parte dintr-un echipament de telecomunicaţii, cu rol de selecţiune a unor anumite semnale (din punctul de vedere al frecvenţei, nivelului, duratei, succesiunii în timp, etc.), în vederea folosirii lor pentru anumite semnalizări, comenzi, etc. Exemple: Receptorul de apel are rolul de a selecta semnalul de apel, de a-l redresa şi de a-l aplica la grupul de relee destinate să comande apelul de inductor, obişnuit în comunicaţiile telefonice. Receptorul pilot are rolul de a selecta, din ansamblu, semnalul cu frecvenţa (sau cu frecvenţele) pilot (v.) necesar dispozitivelor de indicarea nivelului de transmisiune (v.) sau de comandă a reglajului automat. în unele echipamente, receptorul pilot poate fi combinat cu receptorul de apel, acţiunea ulterioară a releelor fiind dictată de nivelul semnalului recepţionat (pentru că nivelul frecvenţei pilot e foarte redus, iar al semnalului de apel, foarte înalt în raport cu nivelul comunicaţiilor obişnuite). 4. Receptor.' 4. E/t.: Element de circuit electric care absoarbe energie electromagnetică în scop util. O reţea electrică e constituită în general din generatoare, receptoare şi elemente de legătură între ac astea. s. Recepţie. 1. Tehn.: Preluarea unui material, a unui sistem tehnic, a unui proiect, a unei lucrări, etc., însoţită implicit de declaraţia formală sau tacită a beneficiarului că prestaţia corespunde în general cu obligaţiile contractate de furnisor sau de executant. Odată cu recepţia, riscurile pentru avarii sau distrugeri întîmplătoare trec asupra beneficiarului. în funcţiune de obiectul preluat, se deosebesc tipurile de recepţie prezentate mai jos: Recepţia lucrărilor de construcţie-montaj: Recepţie în care se stabileşte dacă lucrările au fost executate cu respec- tarea proiectelor şi a devizelor aprobate legaî, a avizelor, normativelor, standardelor, condiţiilor tehnice, caietelor de sarcini speciale, autorizaţiei de construcţii, etc., pentru a se da în folosinţă lucrările terminate, de bună calitate şi la capacitatea proiectată. Pentru lucrări terminate se înţeleg un obiect, unu sau mai multe obiecte dintr-un complex, cari pot fi date în folosinţă independent, sau un întreg complex de obiecte. Recepţia lucrărilor se face de către o comisie de recepţie şi se desfăşoară în două faze: Recepţia provizorie are loc după terminarea lucrărilor de construcţie-montaj şi după efectuarea probelor mecanice. Lucrările recepţionate se predau beneficiarului, care trece la probele tehnologice şi rodajul instalaţiilor şi utilajelor. Construcţiile cari nu necesită probe tehnologice se predau beneficiarului pentru a fi luate în folosinţă. Comisia de recepţie verifică pe teren şi controlează, pe baza actelor, următoarele: aprobarea legală a lucrărilor cari se recepţionează; dacă s-au obţinut şi respectat toate avizele legale privind proiectarea şi execuţia; dacă executantul a respectat proiectul aprobat, cum şi modificările legale; dacă lucrările şi instalaţiile au fost terminate în bune condiţii; apreciază calitatea finisajului; examinează rezultatele probelor mecanice ale instalaţiilor; examinează calitatea lucrărilor executate, corespunzătoare cu condiţiile contractuale, cu standardele, normativele, condiţiile tehnice, instrucţiunile, etc.; dacă sînt necesare alte lucrări pentru buna funcţionare a construcţiilor recepţionate. După examinarea lucrărilor, comisia de recepţie hotărăşte: admiterea recepţiei şi predarea construcţiilor beneficiarului pentru darea în folosinţă sau pentru intrarea în probele tehnologice şi în rodaj (cînd se constată unele deficienţe de mică importanţă, cari nu împiedică buna exploatare a lucrărilor şi pot fi înlăturate în termen scurt, se admite recepţia, se întocmeşte o listă de lucrările cari trebuie refăcute, de completări sau revizuiri şi se stabilesc termene de executare); amînarea recepţiei, dacă deficienţele constatate împiedică buna exploatare a construcţiei, iar înlăturarea lor durează timp mai îndelungat (în acest caz se întocmeşte lista lucrărilor de refacere, se stabilesc termenele de executare, şi se constată dacă deficienţele constatate se datoresc execuţiei neglijente sau unei erori de proiectare); respingerea recepţiei unora dintre obiecte sau a întregului complex, în cazul cînd calitatea lucrărilor e inacceptabilă şi se constată lipsuri cari pot crea dificultăţi în exploatare, sau periclitează rezistenţa şi stabilitatea construcţiei sau conduc la degradarea ei, şi cînd rezultatele probelor mecanice ale instalaţiilor sînt necorespunzătoare (în acest caz se stabileşte răspunderea pentru deficienţele găsite, se întocmeşte lista lucrărilor de refacere sau de completare, şi se stabilesc termenele de executare). Recepţia definitiva are loc după expirarea perioadei de verificare a lucrărilor recepţionate provizoriu. Perioada de verificare a comportării lucrărilor începe de Ia data încheierii procesului-verbal de recepţie provizorie şi se fixează prin condiţiile speciale anexate contractului. Această perioadă e de obicei de un an. La complexe mari se verifică buna comportare în exploatare a întregului complex. La recepţia definitivă, comisia de recepţie verifică dacă: au fost înlăturate toate deficienţele constatate Ia recepţia provizorie; în perioada de verificare a comportării lucrărilor au apărut alte deficienţe, datorite unor defecte ascunse, sau există alte deficienţe sau lipsuri decît cele constatate la recepţia provizorie; rezultatele probelor tehnologice şi de funcţionare a instalaţiilor şi a utilajelor sînt satisfăcătoare. Pentru aceasta, comisia de recepţie consultă personalul de exploatare asupra modului de comportare a acestor lucrări. La complexe mari de lucrări se verifică: buna comportare în exploatare a întregului complex în ansamblu; realizarea Recepţie, condiţie de — 187 Recepţie, cîştîg de — capacităţii totaie proiectate şi a parametrilor funcţionali stabiliţi; executarea în bune condiţii a lucrărilor de amenajări exterioare ale complexului (drumuri, reţeîe de alimentare, canalizări, împrejmuiri, spaţii verzi, zone de protecţie, etCtyt realizarea în întregime şi în bune condiţii a tuturor prevederilor proiectului aprobat. După examinarea lucrărilor, se hotărăşte: admiterea recepţiei şi descărcarea executantului de obligaţiile contractuale; amînarea recepţiei, dacă se constată că nu au fost remediate toate deficienţele găsite la recepţia provizorie şi a celor apărute în perioada de verificare a comportării lucrărilor, sau dacă nu au fost terminate probele tehnologice (în acest caz se stabileşte răspunderea pentru deficienţele constatate şi se fixează termene pentru remedierea lor); respingerea recepţiei, dacă în cursul perioadei de verificare au apărut deficienţe cari periclitează stabilitatea sau rezistenţa construcţiei sau cari pot conduce la degradarea construcţiei, a instalaţiei şi a utilajelor» Recepţia se respinge, de asemenea, dacă nu se realizează capacitatea totală proiectată şi parametrii funcţionali stabiliti. în acest caz, comisia de recepţie cere o anchetă pentru a stabili: răspunderea pentru situaţia creată, daunele produse şi măsurile necesare pentru asigurarea unei funcţionări conform cu prevederile proiectului. Pentru stabilirea concluziilor, comisia de recepţie foloseşte mijloace ştiinţifice, măsurători precise, probe complexe, încărcări de probă, sondaje, etc. Verificarea calităţii diverselor materiale, semifabricate şi prefabricate folosite se face pe baza certificatelor de calitate şi a buletinelor de analiză. Lucrările vizibile, în special cele de finisaj, se recepţionează verificîndu-se corespondenţa lor cu mostrele aprobate de către beneficiar prin ordin de şantier. Lucrările ascunse se recepţionează verificîndu-se procesele-verbale încheiate de unităţile de control tehnic de calitate, cum şi ordinele date de delegatul titularului de investiţie prin caietul de şantier, din care trebuie să rezulte că lucrările respective au fost executate în bune condiţii, deoarece acestea nu mai pot fi controlate la data recepţiei (de ex. felul terenului de fundaţie, nivelul tălpii de fundaţie, armaturile din betoane, calitatea zidăriei de roşu, izolaţiile, etc.). Constatările şi concluziile comisiei de recepţie se consemnează în mod detaliat în procese-verbale de recepţie provizorie, respectiv de recepţie definitivă. în general, recepţia lucrărilor se face numai pe baza regulamentului de recepţie şi a instrucţiunilor tehnice pentru recepţionarea lucrărilor, cari reglementează detaliat formalităţile de convocare şi activitatea comisiei de recepţie, stabileşte în sarcina cui cade finanţarea refacerii deficienţelor constatate, prevede condiţiile tehnice pentru recepţionarea fiecărui fel de lucrare, etc. Recepţia loturilor de materiale: Recepţia loturilor de materiale e efectuată, de obicei, pe bază de mostre. Mostrele se obţin prin amestecarea intimă a unei cantităţi mai mari de material, urmată de o divizare metodică, care să asigure omogeneitatea cantităţii reduse, din care se ia proba. Mai multe probe formate astfel se verifică dacă satisfac condiţiile tehnice de recepţie prescrise. Metodele de recepţie prin mostre se bazează pe consideraţii de probabilitate şi de statistica şi sînt sistematizate astfel, încît examinarea mostrelor să asigure concluzii valabile pentru întregul lot. Prin metode ştiinţifice se stabileşte, în legătură cu mărimea lotului si pentru diferitele materiale, cantitatea de amestec intim, procedeul de divizare, mărimea mostrei, numărul maxim de piese necorespunzătoare cari se pot găsi în prima mostră, respectiv în mai multe mostre luate, pentru ca lotul să fie recepţionat. Nerespectarea metodologiei prescrise conduce, adeseori, la erori mari în concluziile trase. Recepţie individuală: Recepţie care se face prin verificarea condiţiilor tehnice prescrise la fiecare obiect în parte. Această metodă de recepţie se practică la obiecte costisitoare, maşini, sisteme tehnice, etc. Sin. Recepţie bucată cu bucată. Recepţie bucată cu bucată. V. Recepţie individuală. Recepţie parţială. 1: Recepţia unuia sau a mai multor obiecte dintr-un complex, sau a unei părţi dintr-un obiect, cari pot fi date în folosinţă independent. Recepţie parţială. 2: Recepţia unor lucrări neterminate la sfîrşitul anului, pentru întocmirea situaţiilor de plată, încheierea creditelor şi reportarea lor pe anul viitor. Recepţie totală: Recepţia tuturor construcţiilor şi instalaţiilor aferente cari formează obiectul unui contract. Recepţie prin mostre.V. Recepţia loturilor de materiale. 1. condiţie de Tehn.: Condiţiile pe cari trebuie să Ie îndeplinească un material, un sistem tehnic, un proiect, o lucrare, pentru a fi recepţionate. V. Recepţie 1. 2. încercare de Tehn. V. încercare de recepţie, sub încercare. 3. /v/, marca de Tehn. V. Marcă de recepţie. . 4. mostra de Tehn. V. sub Mostră. 5. Recepţie. 2. Telc.: Captarea şi detecţia semnalelor de telecomunicaţii, urmată eventual de amplificarea şi transformarea acestor semnale, în vederea punerii în evidenţă a informaţiei transmise. în tehnica actuală, telecomunicaţiile utilizează semnale electromagnetice: curenţi electrici şi tensiuni electrice în telecomunicaţiile pe fire şi unde radioelectrice libere sau ghidate în radiocomunicaţii (v. şl Radiorecepţie). în situaţii speciale se folosesc şi unde acustice, ultraacustice şi luminoase (v. Fototelefon). Aparatele folosite pentru recepţie se numesc receptoare (v. Receptor 2 şi Receptor 3). e. ~ de radiodifuziune. Telc.: Recepţia undelor radioelectrice ale unei emisiuni de radiodifuziune. 7. ~ directiva. Telc.: Recepţia unor unde libere, în care amplitudinea semnalului la ieşirea din receptor depinde — în condiţii în rest egale — de direcţia de incidenţă a undelor, cu privilegierea uneia sau a mai multor direcţii. Radio-recepţia directivă se realizează cu antene directive (v. Antenă). 8. ~ dirijata. Telc.: Sin. Recepţie directivă (v.). 9. ~ eterodinâ. Telc.: Recepţie în care unda de înaltă frecvenţă primită e combinată, într-un dispozitiv nelinear, cu o undă generată local, din care rezultă la ieşire frecvenţe egale cu suma şi diferenţa frecvenţelor combinate. Dacă undele primite sînt unde continue de amplitudine constantă, ca în telegrafie, se obişnuieşte să se regleze astfel frecvenţa generată local, încît diferenţa dintre frecvenţe să fie o frecvenţă audibilă. Dacă undele primite sînt modulate, frecventa generată local e în general astfel, încît diferenţa frecvenţelor e supra-audibilă; în acest ultim caz e necesară o operaţie adiţională, pentru a reproduce unda de semnalizare originală. io. ~ radiotelefonicâ. Telc.: Recepţia undelor radioelec-trice ale unei legături radiotelefonice. u. ~ radioteleqraficâ. Telc.: Recepţia undelor radioelectrice ale unei legături radiotelegrafice. 12. ~ telefonica. Telc.: Recepţia semnalelor unei legături telefonice pe fire. 13. ~ telegrafica. Telc.: Recepţia semnalelor unei legături telegrafice pe fire. 14. ~a undelor radioelectrice. Te/c.: Recepţia de unde electromagnetice realizată cu instalatii electrice de înaltă frecvenţa, numite receptoare radio, prin intermediul unor aparate numite antene. Daci cea mai mare parte a energiei e primită din una sau din mai multe direcţii privilegiate, recepţia se numeşte re'ce’pţle directiva (v.) sau recepţie dirijatâ. 15. cîştig de Telc.: Sin. Cîştig de demodulaţie (v. sub Cîştig 1). Recepţie, basin de 188 Recif 1. Recepţie, basin de Geogr., Hidr. V. Basin de recepţie. 2. Recepţie, vas de Ind. chim.: Recipient cu volum relativ mic intercalat între instalaţia de fabricare, separare sau rafinare a unui produs lichid şi rezervorul de depozitare. Ca unicat serveşte la controlul producţiei pe schimburi sau la intervale mai scurte; în baterie de două sau de mai multe serveşte şi la colectarea succesivă de produse diferite ale aceleiaşi instalaţii (de ex. coloane de rectificare cu prize laterale la fracţionarea ţiţeiului; fracţiunile succesive ale coloanelor discontinue, etc.), cum şi pentru trecerea periodică a produsului de la presiunea redusă sau su praatmosferică din instalaţie la presiunea ambiantă. Forma verticală ocupă mai puţin loc şi asigură o scară I ineară la măsurarea nivelului ; forma orizontală permite un acces mai comod la armaturi şi e preferata în cazul fluxului prin cădere naturală, solicitînd o diferenţă de nivel mai mică între intrare şi ieşire. în figură sînt reprezentate schematic armaturile uzuale ale vaselor de recepţie. 3. Recepţionare. Gen., Tehn.: Sin. Recepţie (v. Recepţiei). 4. Rechin, pl. rechini Pisc.: Squalus acanthias L. Specie de peşte din familia Squalidae, cu lungimea maximă de 1,70 m şi greutatea de 15 kg în Marea Neagră, atingînd în alte ape dimensiuni pînă la 2 m. Are corpul în formăde torpilă, gura inferioară transversală, fălcile cu dinţi ascuţiţi, dispuşi pe rînduri, cu vîrfurile îndoite de la mijloc în direcţia colţurilor gurii, ochii lipsiţi depleoapă, acoperiţi cu o membrană coriacee, şi tăieturile branhiale mici, situate înaintea pectoralei. Colorat în general în cenuşiu-albăstrui, are pe spate şi laturi pete neregulate albe, iar pîntecul e alb-gălbui. Răpitor foarte vorace, se hrăneşte cu crustacee mari şi cu peşti (hamsii, guvizi, stavrizi). Formă marină de larg — nectonică— trăieşte solitar, de preferinţă la adîncimi de 50-**70 cm, cîrduind în grupuri mici numai în perioada de reproducere. Ovovivipar, se împerechează la sfîrşitul lunii februarie. Ouăle se dezvoltă — 6--*7 luni — într-o dilataţie a canalului Wolf, pînă la formarea completă a puiului. Expulsarea puilor, în număr de 12---15, cu lungimi de 20*“26 cm, are loc în octombrie-noiembrie. Important economic, se pescuieşte la taliene sau la para-gate cu cîrlige speciale şi la năvodul-pungă. Carnea, destul de grasă (8* * * 12 %) şi gustoasă, e industrializată în conserve. Din ficatul care conţine 70% grăsimi se extrage un ulei medicinal bogat în vitamina A. Pielea, datorită formaţiunilor, dure şi mărunte de la suprafaţă, e folosită la şlefuirea metalelor, iar tăbăcită, la confecţionarea unor feţe de încălţăminte şi a obiec-telorde marochinărie. Conţinutul vitelin al ouălor în emulsie cu grăsimi se utilizează la dubitul pieilor folosite la fabricarea mănuşilor. Al Le specii, cum sînt Carcharodon (cel mai periculos), treesc în mările calde şi ating lungimi pînă Ia 12 m; cel mai mare reprezentant al familiei esLe Rhincodon typicus, care tr^eşte în oceanele Atlantic şi Pacific, atingînd lungimi pînă la 20 m. 5. Rechizite. Gen.: Total itatea obiectelor şi a materialelor necesare lucrului într-un birou. Sînt rechizite: creioanele, gumele de şters, peniţele, linealele, cerneala, hîrtia de scris, etc. 6. Reciclu, pl. recicluri. Ind. chim.: Sin. Recirculaţie (v.). 7. Recidal. Metg.: Aliaj complex de aluminiu cu compoziţia: 4% Cu, 1,5% Fe, 0,6% Mg, 0,7% Si, 0,2% Ti şi restul aluminiu. Are proprietăţi mecanice înalte, comparabile cu ale celor mai bune sorturi de duralumin, şi e uşor prelucrabil. 8. Recif, pl. recife. GeoL, Geogr.: Formaţiune zoogeo-grafică submarină, stîncoasă, cu reliefuri specifice, construită de organisme cari secretă un schelet calcaros rigid, folosind carbonatul de calciu din apa mării, sicari trăiesc în colonii. Cele mai importante vieţuitoare constructoare de recife au fost, în trecutul geologic al Pămîntului, şi sînt şi astăzi, Antozoarele (Coralierii), în special cele din familiile Madre-poridae şi Astreidae, cari trăiesc în apele mărilor calde (+20°), limpezi şi puţin adînci (40-*-50 m, excepţional pînă la 80 m). Afară de acestea, mai contribuie la construirea recifelor şi alte animale marine, cum sînt: unele foram in ifere (Polytrema, Aomotrema, Gypsina), unele lamelibranhiate (Ostreide, Caprotine, Spondylus, Chama, etc.) sau unele gasteropode (Actaeonella, Hippurites, etc.) cu scoica groasă, cum şi unele alge (Lithothamnium). După unii autori, coralierii creează o reţea încîlcita de schelete calcaroase, în care îşi găsesc adăpost celelalte organisme. Recifele sînt constituite la bază din calcar compact, în general dolomitizat, care, spre partea superioară, devine mai vacuolar (v. fig. /). Edificiul recifal propriu-zis e cunoscut, în Geologia actuală, sub numele de bioherm sau oncoid. Sub I. Părţile componente ale unui recif. 1) calcar recifal masiv; 2) calcar recifal vacuolar; 3) brecie recifalâ; 4) nisip coraligen; 5) mîl coraligen. acţiunea valurilor şi a organismelor litofage, biohermele se fragmentează în bucăţi de diferite dimensiuni, de la grohotişul recifogen (din care rezultă brecii şi conglomerate reci» fale), depus în imediata apropiere a pantei edificiului calcaros, pînă ia nisipurile şi mîlurile coraligene, transportate şi depuse de curenţii marini, la distanţă mai mare. Mai departe, mîlurile coraligene sînt amestecate cu mîluri ale soclului sau cu alte tipuri de mîluri emipelagice sau chiar terigene, producîn-du-se o îndinţare de facies (v. fig. II). După etapele de dezvoltare a coloniilor de corali şi după poziţia recifelor construite fără fundament, se deosebesc următoarele tipuri de recife: Recife de coastă (litorale sau marginale), cari se găsesc sub forma unei platforme, strîns lipită de ţărmul continental, sau al unei insule mai depărtate în largul mării (v. fig. Hi a). Se întîlnesc în Oceanul Pacific (în jurul insulelor Hawai şi Solomon), în Oceanul Indian, pe coasta Mării Roşii, pe coasta ecuatorială a Africii (spre canalul Mozambic), pe coastele Braziliei, pe coasta Floridei şi a insulelor Antile. Recife barieră, situate mai departe de ţărmul continental, întinzîndu-se paralel cu acesta şi lăsînd între ele şi ţărm un canal larg uneori de mai mulţi kilometri (v. fig. /// b). Se întîlnesc în Oceanul Pacific („Marea barieră recifală" de pe coasta de nord-est a Australiei are o lungime de 2400 km şi e despărţită de uscat'printr-un canal de 5***100 km lăţime), în jurul insulelor Tahiti şi Noua Caiedonie, apoi în Marea Roşie şi în canalul Mozambic. ll / O' o \ / O o Li i ( J—&Ş- -M-\ 5 5 Armaturile vaselor de recepţie. 1) ventil de alimentare; 2) ventilul liniei de echilibrare a presiunii; 3) ventil de legătură cu atmosfera sau cu un gaz inert; 4) ventil de scurgere; 5) ventil de probe; 6) sticlă de nivel; 7) vizoare (de lumină şi de privire). ftecîfai, calcar4 mp Reciproce, figuri Recife circulare sau atoli (v.), izolate, cari înconjură o sau a apeior meteorice. Recipientele de colectare sînt închise lagună centrală puţin adîncă (v. fig. III c). la partea superioară cu un capac de fontă, în formă de grătar ■tu 1 1 § BETRtTUS TERI GEN 20NA DE TRANlijiE DETRITUS RECÎFOGEN RECIF LAGUNA Nisipuri si mii uri Amestec de matern! terigen şi recifogen. Jndinţa re de facies MU c ora iier Nisip coraiier Grohotiş Bioherm Mituri şi substanţă organică Si .3 '-j l t 1 1 1 I 1 l I 1 i 1 i 1 ' Â i \xâ i iv/ ' 1 fi.'A -o/o /U-I—J 1 Jyf o;V > 1 Sţ + 4 + + ^ -+ -+ + + + I J I + + * !+ + \ ^+444+|4 4 4+j 4 4> 14444+1+ -4 4 | 4 -1 44! i ! Li-H 4 4 + r + + 4 +1 î 4 4 4 + | I4 4 + | 4 4 i 1 4 * 1 1 i L 4 4 I 1 | : r 1 1 1 ,4 44444-+- + ,4 + 44 + 4 + 4 4 4 L ^ + 44.4444+- + | 4 4 4. 4 4 4 4 + 44 ! 4 4 4 4 4 + 4 4 4 4 Gresii Aieurite Argile Gresii şi aieurite cai car oase Marne Alternanţe de calcare şi roci detritice Cai care fine Structuri org, trice, defrifict Stratifica. 1 Calcare detritice gnogene,cen-?, secundare tie'normaiă Bre c ii de flanc Str.brecioasă Stratificaţie înclinată Calcar recifal cu sfr granulară sau organogena Calcare fine bituminoase Structuri fin granutare pînă ia litografice Stratificai/e fină normală 1 1 Cuarţite, fi'Hie, Şisturi seric itice-ctorifice-graftice Calcare şi do!omite şist oase cu dorit Calcare siiicioase Cuarţite carbonatate i Calcare ş/ doi o/ni ie/n placipîna ta si st oase Ca/care si c/ofomîfe în placi Calcare şi do lom: te masive Calcare ş/ doiomite grafitice în plăci şi şisturi //. Schema raporturilor dintre recife şi sedimentele recifogene şi terigene, în evoluţia lor diagenetica şi metamorfic Recife înalte (pinnacles), cari se ridică în interiorul lagunei unui atol şi cari sînt formate prin acumularea pe fundul puţin III. Diverse tipuri de recife, o) recif de coastă; b) recif barieră; c) atol; 1) uscatul continental sau insular; 2) edificiul recifal (biohermul); 3) canal; 4) sedimente recifogene; 5) lagună. adînc al lagunei a organismelor coloniale coraligene (de ex. Poritele), cari se pot dezvolta în condiţiile particulare ale lagunelor. 1. Recifal, calcar Petr. V. Calcar recifal, sub Calcar. V. şî Recif. 2. Recipient, pl. recipiente. Tehn.: Corp care prezintă o cavitate amenajată pentru a primi şi a conţine un fluid sau un material în granule sau în pulbere. Poate fi deschis sau închis (sub presiune, la presiune atmosferică sau sub depresiune). Poate fi confecţionat din diferite materiale ca: tablă de metal, beton, gresie, sticlă, lemn, etc. Sînt recipiente: rezervoarele, basinele, buteliile, butoaiele, etc. 3. ~ de colectare. Canal.: Recipient aşezat sub nivelul unei străzi, al unei pieţe, curţi sau pardoseli, în punctele de Scurgere a apelor, care serveşte la colectarea apelor uzate sau cu perforaţii, şi sînt, de obicei, racordate la reţeaua de canalizaţie. Forma şi dimensiunile recipientelor de colectare, cum şi materialele din cari sînt executate, diferă după destinaţia recipientului. Recipientele de colectare a apelor uzate menajere sînt constituite din obiectele sanitare (cuvete, spălătoare, băi, lavoare, bideuri, sifoane de pardoseală) şi din fose septice (haznale). Recipientele de colectare a apelor uzate industriale sînt constituite din pîlnii speciale, rezervoare, basine, canale şi sifoane de pardoseală. Recipientele de colectare a apelor meteorice sînt constituite din do! ii le şi jgheaburile acoperişurilor, din gurile de colectare ale jgheaburilor şi din gurile de scurgere (gurile de stradă). 4. ~ de scurgere. Canal.: Sin. Gură de scurgere (v.). 5. de turnare. Metg., Mett.: Sin. Oală de turnare (v.). 6. ~ de vid. A!im. apă, Ut.: Sin. Cameră de vid (v.), Căldare de vid. 7. ~ pentru hîdrofor. Alim. apâ, Inst. conf. V. sub Hi-drofor. 8. Reciproc. Mat. V. Numere reciproce. 9. Reciproca, pl. reciproce. 1. Mat.: Teoremă ale cărei premise sînt concluziile altei teoreme, şi invers. Sin. Teoremă reciprocă. 10. Reciproca. 2. St. cs.; Sin. Figură reciprocă (v. reciproce, figuri -). 11. Reciproca, ecuaţie Mat. V. Ecuaţie reciprocă. 12. Reciproce, figuri* St. cs.: Construcţie grafică cu ajutorul căreia^ se determină eforturile în barele unei grinzi cu zăbrele. Figura cu ajutorul căreia se face această determinare se numeşte reciproca figurii grinzii cu zăbrele. Două figuri sînt reciproce dacă: 1) au acelaşi număr de laturi; 2) fiecare latură a unei figuri e paralelă cu o latură a „'celeilalte; 3) laturilor concurente într-un punctai uneia dintre figuri le Reciproce, mâtoda poligoanelor 100 Reciprocitate corespund, în cealaltă figură, laturi paraleie cari formează un poligon închis, şi viceversa. Fiecare nod al unei grinzi cu zăbrele reprezintă, din punctul de vedere static, un sistem de forţe concurente în plan, cari, pentru echilibru, trebuie să formeze un poligon de forţe închis. în consecinţă, în epura eforturilor, fiecărui nod ai grinzii cu zăbrele îi corespunde un spaţiu închis, iar fiecărui spaţiu închis de pe grindă îi corespunde un punct de inter-secţiune al laturilor respective, epura eforturilor fiind reciproca figurii grinzii cu zăbrele considerate. Determinarea grafică a eforturilor în bare prin închiderea poligonului forţelor în fiecare nod se poate efectua numai dacă unul dintre noduri, de la care se porneşte, şi nodurile succesive au cîte două eforturi necunoscute. Această condiţie e necesară deoarece rezultanta forţelor cunoscute dintr-un nod nu se poate descompune decît după două d irecţi i concurente. Determinarea eforturilor în barele unei grinzi cu zăbrele (v. fig.) cu ajutorul poligoanelor reciproce se face astfel: se notează cu litere spaţiile dintre barele grinzii cu zăbrele, b b b Figuri reciproce. A) schema grinzii cu încărcări; 6) figura reciprocă (epura eforturilor); noduri; a, b, c) spaţiile dintre barele grinzii; P, 2P, 3P) forţe exterioare; Vi, V6) reacţiuni. forţele exterioare şi reacţiuni le; spaţiile dintre forţele paralele se consideră închise la infinit. O forţă dintr-un nod se citeşte cu literele spaţiilor alăturate, luate în sens orar. Astfel, forţa din nodul (2) se citeşte bd; forţa din nodul (3) se citeşte, ho; un efort, de exemplu efortul din bara (2—3), se citeşte ec pentru nodul (2) şi ce pentru nodul (3). Deoarece nu se găseşte nici un nod în care să intervină numai două necunoscute, se determină valorile reacţiunilor Vx şi V6, adică forţele ab şi fh, analitic sau grafic din ecuaţiile de echilibru general ale forţelor de pe grindă. Se construieşte, la o scară oarecare, poligonul forţelor aşezînd forţele exterioare în ordinea în care se întîlnesc pe conturul grinzii şi respectînd notaţiile adoptate pe grindă. (Pentru claritate, acestea nu se desenează pe aceeaşi dreaptă (v. fig. / 6), ci puţin depărtate una de alta, deşi se găsesc toate pe o linie de referinţă verticală.) Se efectuează echilibrarea forţelor de la noduri în ordinea: 1, 2, 3, 4 şi 5. Se începe cu nodul 1. Reacţiunea Vv din acest nod, care se citeşte ab, trebuie echilibrată de eforturile din barele (1—2) şi (1—3). Pentru aceasta se duce din b o paralelă la bara (1—2) şi din a o paralelă la bara (1—3), cari se intersectează în punctul notat cu c. Figura obţinută, triunghiul abc, reprezintă un poligon de forţe închis, care, cunoscînd sensul reacţiunii (de la a spreb), trebuie citit pentru închidere în ordinea ab, bc şi ca. Rezultă astfel efortul în bara (1—2) egal cu latura bc cu sensul de la b spre c, care apasă pe nodul (1), ceea ce însemnează efort de compresiune, şi efortul în bara (1—3), egal cu latura ca, cu sensul de la c spre a, care trage de nod, ceea ce însemnează un efort de întindere. Se trece apoi la nodul (2). Prima forţă cunoscută în acest nod e efortu! ct>, cu sensul de la c spre b (apasă pe nodul 2), care se compune cu forţa exterioară din nod bd şi rezultanta cd se echilibrează cu eforturile din barele de (2—^4) şi ec (2—3), Pentru aceasta, pe figura reciprocă din d se duce o paralelă la de şi din c, o paralelă la ce, ai căror punct de intersecţiune e punctul e. Poligonul cbec e un poligon de forţe închis: deci efortul de din figura reciprocă e orientat spre nodul (2), adică e o compresiune, iar efortul ec e orientat astfel încît trage de nod, adică e un efort de întindere. Pentru nodul (3), poligonul forţelor cunoscute ha, ac şi ce se închide cu eforturile eg şi gh cari rezultă — întinderi (trag de nod). în nodul (4) sînt cunoscute forţele ge, ed, df şi se determină efortul fg, care e de compresiune. în acest nod, avînd de determinat un singur efort, însemnează că pentru închidere avem o condiţie de verificare. în nodul (5) sînt cunoscute toate forţele, atît reacţiunea fh cît şi eforturile hg şi gf. Poligonul lor fiind închis, rezultă două condiţii de verificare. Cele trei ecuaţii de verificare provin din faptul că reac-ţiunile au fost determinate pe altă cale şi apoi au fost folosite în epură, deci rămîn ecuaţii de echilibru ale nodurilor, cari pot servi la verificare. Altfel, grinda cu zăbrele fiind static determinată, numărul necunoscutelor (eforturi în bare şi reacţiuni) e egal cu numărul ecuaţiilor, cîte două pentru fiecare nod, şi nu ar fi rezultat nici o ecuaţie de verificare. Valorile eforturilor din bare se determină prin măsurarea segmentelor corespunzătoare la scara poligonului de forţe. Sin. Epura fiaxwell-Cremona. 1. Reciproce, metoda poligoanelor St, cs.; Metoda folosirii figurilor reciproce. V. Reciproce, figuri 2. Reciproce, numere Mat. V. Numere reciproce. 3. Reciprocitate. 1. Fiz., Tehn.: Proprietate generală a structurii unor sisteme fizice sau tehnice caracterizate de relaţii lineare şi omogene cari leagă anumiţi parametri „intensivi" (sau de forţă) Xj de anumiţi parametri „extensivi*1 (sau de configuraţie) asociaţi biunivoc primilor (1) X, ajk xk • respectiv (2) de a asigura satisfacerea egalităţilor (3) respectiv (4) ajk~akj' bkl=blk • numite relaţii de reciprocitate. Demonstrarea acestor relaţii face obiectul teoremelor de reciprocitate (v. Reciprocitate, teoreme de ~), iar enunţarea lor (în unele cazuri) pe baze experimentale face obiectul principiilor de reciprocitate. Se mai numeşte relaţie de reciprocitate şi orice altă consecinţă analitică a acestei proprietăţi. Exemple de relaţii de reciprocitate sînt: simetria tensorilor cari caracterizează proprietăţi locale de material în medii anisotrope (de ex.: tensorul permitivităţii, al permeabilităţii magnetice, al coeficienţilor de elasticitate, al conductivităţii electrice sau celei termice, etc.), egalitatea capacităţilor parţiale corespunzătoare aceloraşi indici (v. Capacitate, relaţiile de ~ ale lui Maxwell), egalitatea inductivităţilor mutuale corespunzătoare aceloraşi indici (v. Relaţiile de inductivitate ale lui Maxwell, sub Inductivitate). In cazul regimurilor statice, parametrii intensivi şi extensivi sînt identificaţi prin prezenţa lor în expresii de forma: (5) S®=£ Xkăxk M ftecîprocltatâ, tâorime de ^ 191 Reciprocitate, teoreme de ale creşterilor reversibile ale unor funcţiuni de stare O cari pînăla un factor constant, eventual unitar — sînt de natura unei energii (energie, entalpie, lucru mecanic, densităţile lor, etc.). în acest caz, teoremele de reciprocitate se pot demonstra cu ajutorul principiilor Termodinamicii, cari stabilesc caracterul de diferenţială exactă al expresiei (5), astfel că aik~ })xk i>xk^Xj ~a*J' Parametrii intensivi pot fi forţe, momente, presiuni, tensiuni, potenţiale, intensităţi decîmpuri, etc., iar parametrii extensivi asociaţi lor pot fi deplasări, unghiuri de rotaţie, volume, sarcini electrice, inducţii, etc. în cazul regimurilor staţionare, însoţite de transformări ireversibile, parametrii intensivi şi extensivi sînt identificabili prin prezenţa lor în expresii de forma (6) S = k ale vitezelor de variaţie D ale unor mărimi, cari pînă la un factor constant, eventual unitar, sînt de natura unei puteri (putere, flux de energie, densităţile lor, producţie specifică de entropie, etc.). în acest caz parametrii extensivi pot fi viteze, viteze unghiulare, viteze volumice (debite), intensităţi de curent electric, etc. Relaţiile de reciprocitate se pot demonstra în acest caz numai luînd în considerare microstructura sistemului considerat, sau se pot enunţa ca legi pe baze experimentale (v. şî Onsager, relaţiile lui ^). In cazul regimurilor variabile, parame-trii intensivi şi extensivi au interpretări analoge celei precedente, dar sînt funcţiuni de timp, astfel că relaţiile (1) şi (2) au caracter operaţional, iar coeficienţii a şi bkj sînt operatori lineari. Dacă relaţiile (1) şi (2) se reprezintă simbolic (în complex, cu transformări integrale, etc.), coeficienţii sînt imaginile operatorilor precedenţi. Dacă perechile (Xj, x ■) de parametri asociaţi sînt definite localizat, în puncte distincte j=A, 2, ••• ale sistemului, şi dacă se consideră valorile parametrilor extensivi (respectiv intensivi) ca „efecte", iar valorile corespunzătoare ale parametrilor intensivi (respectiv extensivi) ca „acţiuni1', proprietatea de reciprocitate se mai poate formula respectiv astfel: „Efectul*' în punctul j, produs de o singură „acţiune" exercitată în punctul k, e egal cu „efectul" în punctul k, pe care aceeaşi „acţiune" l-ar produce dacă s-ar exercita singură în punctul j (în ambele situaţii valorile cari exprimă toate celelalte „acţiuni" fiind nule). O expresie mai generală a proprietăţii de reciprocitate se obţine astfel: Se consideră două stări S', respectiv S", ale sistemului în care parametrii sînt (Xft, X'2, **\ %2, •••), respectiv (X", X2, **•, #2**’)' ^‘n proprietatea de reciprocitate rezultă atunci relaţia (7) k j numită egalitatea produselor încrucişate (Maxwell). Pentru sisteme cu o infinitate de grade de libertate expresiile (1), (2), (5), (6), (7) se transformă în integrale extinse asupra domeniului de localizare a parametrilor, iar proprietatea de reciprocitate se enunţă sub o formă analogă cu (7). Trebuie să se sublinieze că reciprocitatea nu e consecinţa numai a linearităţii ecuaţiilor sistemului considerat, ci şi a structurii particulare a acestora. Există sisteme lineare şi nereciproce şi, în particular, există sisteme lineare antireci-proce în cari relaţiile (3) şi (4) au forma: (v. de ex., Giratorul ideal). In sisteme nelineare, însă, reciprocitatea e numai accidentală. i. teoreme de Fiz., Tehn.: Teoreme cari demonstrează valabilitatea proprietăţii de reciprocitate pentru diferite clase particulare de sisteme fizice sau tehnice. Exemple: Teorema reciprocităţii în cîmpul acustic. Fiz.: Teoremă conform căreia, într-un mediu fluid, dacă două distribuţii de presiuni acustice p', respectiv p* (de aceeaşi frecvenţă) produc vitezele volumice V\ respectiv Vff, atunci integralele pe toate suprafeţele ce limitează mediul ale produselor p'V" şi p*V' sînt egale. Teorema e valabilă pentru sisteme acustice invariabile, lineare (cu relaţii lineare între presiuni^şi vitezele volumice) şi pasive (fărăsurse interne de energie), în particular teorema are formularea dată de către Helmholtz: „într-un mediu fluid, undelesonore produse de o singură sursă situată într-un punctă produc în punctul B o presiune sonoră egală în amplitudine şi fază cu aceea pe care ar produce-o, în punctul A, aceeaşi sursă sonoră, plasată în punctul B%%. O altă forma a teoremei reciprocităţii afirmă că, pentru un transductor reversibil dat şi la o aceeaşi distanţă, caracteristica de directivitate e aceeaşi, dacă transductorul e utilizat ca receptor de sunet (microfon) sau ca emiţător de sunet (difuzor). Teorema reciprocităţii e utilizată în studiul teoretic ai transductoarelor şi în aplicaţiile practice ale acestora (la cali-brarea microfoanelor şi a captoarelor de vibraţii). Teorema reciprocităţii în reţele electrice. Elt.: Teoremă conform căreia, într-o reţea electrică completă, constituită excluziv din elemente de circuit dipoiare şi lineare, intensitatea a curentului electric care străbate o laturăk, sub acţiunea excluzivă a unei tensiuni electromotoare ue dintr-o latură î=^k a reţelei, e egală cu intensitatea i^ a curentului electric care ar străbate latura l sub acţiunea excluzivă a tensiunii electromotoare w , dacă aceasta ar exista în latura k a reţelei: iMD==i/ik)‘ Sin. Teorema lui Maxwell. Teorema e valabilă în curent continuu, în regimul armonic permanent — cînd curenţii electrici şi se pot înlocui şi prin reprezentările lor în complex/^ şi sau în regi- mul transitoriu, cu condiţii iniţiale nule, cînd curenţii electr ici se pot înlocui şi prin transformatele lor Laplace (sau Garson) Teorema e o consecinţă a teoremelor lui Kirchhoff şi poate să nu fie satisfăcută în reţele polare de circuit (de ex. maşini electrice trifazate). Teorema reciprocităţii lucrului mecanic. St. cs.: Teoremă referitoare la legătura dintre încărcări le şi deplasările corespunzătoare, în două grupuri de încărcări aplicate corpurilor elastice, cari satisfac legea lui Hooke. Se consideră un sistem de bare (v. fig. /) solicitat într-o situaţie de sistemul de sarcini (Py) cari se pre- lineare dar avînd elemente mulţi- (Pj) J A* -^1—- Qi u /. Reciprocitatea lucrului mecanic. Pp sarcini reale; Q,) sarcini virtuale. (8) ajk- hkl=~h!k supun reale şi în altă situaţie de sistemul de sarcini (Q.) cari se presupun virtuale. Sarcinile (P j) produc în sistem eforturile unitare Gxjt şi în punctele de aplicaţie a sarcinilor (Qg), după direcţiile Reciprocitate, teoreme de 192 Reciprocitate, teoreme de acestora, deplasările (A^y). în mod similar sarcinile (Q.) produc eforturile unitare gx>, tx- şi în punctele de aplicaţie a sarci-nilor(Py) deplasările (Ay^). (Termenul Areprezintă proiecţia deplasării din i pe direcţia forţei din i, datorită sistemului de sarcini j\ primul indice indică locul şi direcţia deplasării, iar al doilea locul şi direcţia încărcării.) Aplicînd principiul lucrului mecanic virtual pentru situaţia forţelor reale (Py), considerînd deplasările virtuale (Ayy), pe baza căruia lucrul mecanic virtual al forţelor exterioare (£tfX) e egal cu lucrul mecanic virtual al eforturilor (Lex=Lej), se obţine: n 0) axjexi+^xjfxiW' unde dV e elementul de volum. Pentru situaţia forţelor virtuale (Q-), considerînd deplasările (Ay .) produse de sarcinile (Py), apiicarea principiului lucrului mecanic virtual conduce la relaţia: m (2) £ tQ^p=\{°x?xj+^xjW- #=1 Deoarece s-a admis valabilitatea legii lui Hooke, rezultă: xt E Yxi xt G E (5) pj-t i/i | Qi-f | Pj.t rri J ¥ b )**■ II. Reciprocitatea deplasărilor. Pj* Q/) forţe; M0 moment; Sjj, 8jj) deplasări. sarcinii dinj), produsă de sarcina unitatedin i, eegală cu deplasarea (8jj) din punctul i (pe direcţia sarcinii din i) datorită sarcinii unitate din /. •• / Vhk Cînd sarcinile unitate în punctele j şi i sînt forţe (v. fig. II a), ambele deplasări (8j•) şi (8-j) sînt deplasări lineare (săgeţi). Teorema reciprocităţii dintre reac-ţiuni şi d e p I a s ăr i. St. cs.: Consecinţă a teoremei reciprocităţii lucrului me- canic relativă la proprie- î *~l tatea de reciprocitate prezentată în anumite condiţii de reacţiuni şi de deplasări. Considerăm sistemul din fig. III acţionat în situaţia (/) cu o forţă P^=1, care produce în reazemul h reacţiunea vhk şi în situaţia (II) cu deplasarea A^=1, care produce în punctul k, după direcţia forţei din k, deplasarea (Reacţiunea H \K H- ~T Ah = 1 III. Reciprocitatea dintre reacţiun * şi deplasări. rhk se consideră aplicată asupra reazemului şi nu asupra grinzii; cea care se aplică grinzii are aceeaşi valoare, însă sens contrar.) Aplicînd teorema reciprocităţii lucrului mecanic, rezultă: = 0 sau rhk=%kh, kh şi termenii din dreapta ai relaţiilor (1) şi (2) sînt egali, ceea ce conduce la egalitatea termenilor din stînga: n m <3> S(p/)(^)=E(0/)(A,v) /=1 /=1 care reprezintă tocmai teorema reciprocităţii lucrului mecanic (Lj-=Ljj). Ea se exprimă astfel: Lucrul mecanic produs de sistemul de sarcini „j“ parcurgînd deplasările datorite sistemului de sarcini „i“ e egal cu lucrul mecanic produs de sistemul de sarcini parcurgînd deplasările datorite sistemului de sarcini „j“. Sin. Teorema lui Betti. Cînd cele două sisteme de încărcări j şi i se reduc la cîte o singură forţă Py şi P-, relaţia (3) devine: (4) PyAy;=Q.A<7. Dacă Pj=1, Q^=1 şi deplasările produse de încărcări cu valori unitate se notează cu litere mici (S), din relaţia (4) rezultă: adică reciprocitatea dintre reacţiunea rşi deplasarea 8 care se enunţă astfel: Valoarea numerică a reacţiunii din legătura h, după direcţia deplasării din h, produsă de încărcarea ^=1» e egală cu valoarea numerică a deplasării din punctul k, pe direcţia forţei din k, produsă de deplasarea ÂA=1. Această egalitate numerică trebuie considerată pentru a păstra omogeneitatea sub forma hh în care ambii termeni reprezintă lucru mecanic. Dacă în k se aplică un cuplu, atunci 8kh reprezintă o rotire. De asemenea, dacă în h se dă o rotire, reacţiunea rhk reprezintă un moment. Teorema reciprocităţii deplasărilor. St. cs. V. sub Teorema reciprocităţii lucrului mecanic. Teorema reciprocităţii reacţiunilor. St. cs.: Teorema care stabileşte legătura dintre reacţiuni le produse pe un sistem elastic de două încărcări independente alcătuite din deplasări unitare, exprimînd că reacţiunea r relaţie care reprezintă teorema reciprocităţii deplasărilor, care se enunţă astfel: Deplasarea (8j.) din punctul j (pe direcţia din punctul j (pe direcţia legăturii din j)\ datorită deplasării legăturii din h, AÂ=1, e egală cu reacţi- J unearhj din pune- j tul h (de pe di- * \ * recţia legăturii 0“ fj din h), datorită ^ deplasării unitare a legăturii j A .= 1. Adică: jh h : K 'V rjh ~rhJ • IV. Grindă continuă. Afr) săgeată; Ap rotire; rjj,) momentul din j; rhj) forţă. Măr i mea r * ’jheo forţă, dacă A .=1 eodeplasare I ineară (săgeată) şi e un moment dacă Ay=1 e o rotire. Astfel, pentru grinda continuă j—h—k(v. fig. IV), la care Afe=1 reprezintă o săgeată şi Ay=1 o rotire, termenul rjh reprezintă momentul din j produs de deplasarea Aa=1, iar termenul reprezintă forţa ce apare pe reazemul h datorită deplasării A -=1. ■ . Reciprocitate 193 Recoacere Reciprocitatea rjh=rhj exprimă faptul că valoarea numerică a momentului din j, datorită deplasării A^=1, e egală cu valoarea numerică a forţei din h datorită rotirii A-=1. -Omogeneitatea reciprocităţii reacţiuni lor e verificată dacă relaţia se scrie sub forma: din care rezultă că fiecare termen reprezintă, de fapt, un lucru mecanic. Sin. Teorema lui Rayleigh. 1. Reciprocitate. 2. Fiz., Tehn.: Sin. Dualitate. Termenul reciprocitate e impropriu în această accepţiune. 2. Reciprocitatea tensiunilor tangenţiale. Rez. mat.: Sin. Simetria tensiunilor tangenţiale. V. sub Elasticitate. 3. Reciprocităţii, teorema 1. Fiz., Tehn. V. sub Reciprocitate, teoreme de — . 4. Reciprocităţii, teorema 2. Mec. fl.: Forţele cari se exercită asupra unui corp sînt egale în cazul cînd se mişcă fluidul şi corpul e imobil, sau în cazul cînd se mişcă corpul şi fluidul e imobil. Pe această teoremă în sens restrîns se bazează folosirea tunele-lor aerodinamice. Sin. „Principiul" reciprocităţii. 5. Recirculare.Te/m., Ind. chim., Ind. petr.: Sin. Recirculaţie (v. Re-circulaţie 1 şi 2). 6. raţie de Ind. petr.: Sin. Raţie de reciclu (v.). 7. Recirculaţie. 1. Tehn., Ind. chim.: Reintroducerea parţială sau totală în circuitul unui aparat sau al unei instalaţii, a unui material solid, lichid sau gazos, omogen sau eterogen, în scopul obţinerii unor anumiţi parametri.de lucru (temperatură, presiune, compoziţie, etc.). Exemple: recirculaţia fluidului întrebuinţat în instalaţiile termotehnice ca agent de răcire sau de încălzire (recirculaţia apei industriale de răcire, în circuit închis, de la aparatul din care a preluat căldură la instalaţia de răcire a apei şi din nou la aparatul ce trebuie răcit; recirculaţia aerului din încăpere, în instalaţiile de încălzire centrală cu aer cald, sau în instalaţiile de recondiţionare a aerului), recirculaţia materiei prime pentru 'obţinerea condiţiilor optime de funcţionare a unui anumit proces tehnologic (de ex., în industria petrolieră, recirculaţia ţiţeiului în instalaţia de distilaţie primară, între cuptorul de încălzire şi coloana de fracţionare, pînă se realizează temperatura nor- mală de fracţionare şi se obţin produsele cu caracteristicile dorite). Sin. Reciclu, Repriză, Recirculare. 8. Recirculaţie. 2. Chim., Ind. petr.: Trecerea repetată a unui produs printr-un aparat sau printr-o instalaţie tehnologică, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de lucru în anumite procese tehnologice (randamentul de transformare fizicochimică, temperatură, presiune, etc.). Recirculaţia se foloseşte, în general, în instalaţiile cu procese tehnologice continue. De exemplu: recirculaţia parţială a materialelor solide şi lichide într-un reactor-decantor cu funcţionare continuă, pentru mărirea randamentului de extracţie; recirculaţia, în scopul măririi randamentului de transformare fizicochimică a materialului supus prelucrării, în instalaţiile de cracare din industria petrolieră. La aceste instalaţii, produsele de cracare, cari au limite de fierbere între circa 200 şi 400°, sînt reîntoarse (sînt recirculate) la cuptorul de cracare şi se reintroduc împreună cu materia primă care se aduce din afara instalaţiei, ceea ce conduce la majorarea randamentului de benzină. Recirculaţia conduce la un randament sporit de benzină, însă micşorează capacitatea instalaţiei. 9. Reclama, pl. reclame. 1. Gen., Poligr.: Placardă, afiş, articol mic inserat într-o publicaţie, etc., prin care se recomandă cititorului un produs industrial, o carte, un spectacol, etc. 10. Reclamă. 2. Poligr.: Recomandare, respectiv prezentare cu ajutorul publicităţii sau al altor mijloace a unui produs, a unui spectacol, etc. 11. Recoacere. 1. Metg.: Tratament termic care consistă în încălzirea, pînă la o anumită temperatură, a unui material metalic, deasupra, în interiorul ori sub domeniul de transformare în stare solidă, în menţinerea lui prelungită la această temperatură sau în oscilarea temperaturii lui într-un interval determinat, urmate de o răcire, în general lentă, pentru a se realiza un anumit echilibru fizicochimic sau structural al materialului. Temperatura de încălzire, durata de menţinere la această temperatură sau ciclul de oscilaţii în intervalul de temperatură stabilit şi viteza de răcire sînt factorii cari determină felul recoacerii; aceşti factori depind de metalul tratat şi de scopul urmărit (v. fig. /). Proprietăţile materialului se modifică prin recoacere corespunzător modificării structurii, respectiv îmbunătăţirii acesteia în sensul urmărit. Pentru a obţine proprietăţi optime, la orice fel de recoacere, se recomandă: temperatura de încălzire /. Diagrame de recoacere. o şi b) porţiuni din diagrama fier-carbon, cu reprezentarea zonelor de încălzire pentru r?e-coacere; c, d şi e) cicluri de omogeneizare, respectiv de normalizare şi, respectiv, de recoacere de detensionare, ale unui oţel cu 0,25%C; f, gşi h) cicluri de recoacere de înmuiere, prin încălzire prelungită dedesubtul temperaturii tt a punctului Alt respectiv prin răcire lentă de la o temperatură superioară şi foarte apropiată de tu şi, respectiv, prin oscilaţie în jurul temperaturii de transformare ti, ale unui oţel cu 0,90% C; Cc) conţinutul în carbon, în %; 0) timpul; t) temperatura, în°C; Ct) curba punctelor de transformare Ax; C3) curba punctelor de transformare As; Ccem) curba punctelor de transformare Acem; S) curba solidus; L) curba liquidus; ti) temperatura corespunzătoare punctului de transformare Aiits) temperatura corespunzătoare punctului de transformare A?; tp) temperatura corespunzătoare limitei de plasticitate; 1) zonă de încălzire pentru omogeneizare; 2 şi 3 sau 4) zone de încălzire pentru normalizare; 2şi 4) zonă de încălzire pentru călire; 5) zonă de încălzire pentru recoacerea de înmuiere sub Ax; 5 şi 6) zonă de încălzire pentru re-coacerea prin oscilaţie în jurul fui Ai; 7) zonă de încălzire pentru recoacerea de detensionare. 13 ftecoaeerâ 104 ftecoacârâ şi durata de menţinere să fie strict respectate (la oţeluri, de exemplu: temperatura Aq, Acz sau Accem să nu fie depăşită cu mai mult decît 20---300 — cu excepţia recoacerii de omogeneizare— , pentru a evita mărirea dăunătoare a grăunţilor de austenită; de asemenea, să se evite, pe cît se poate, încălziri peste Acceir)t cari conduc obişnuit la starea de supraîncălzire); durata de menţinere să nu fie mai mare decît e necesar (pentru a evita creşterea grăunţilor de austenită), dar nici mai mică (pentru a asigura realizarea integrală a transformărilor fazice urmărite). încălzirea pentru recoacere se poate face: în cuptoare de încălzire (cu combustibil sau cu încălzire electrică), uneori cu atmosferă controlată; în băi de săruri; mai rar prin contact electric sau prin trecerea curentului electric prin piesă. Răcirea se poate face: în cuptor, concomitent cu răcirea cuptorului; în nisip; în aer liber. Recoacerile sînt cele mai răspîndite tratamente termice, aplicîndu-se atît la materia primă produsă de siderurgie (de ex. normalizarea sau omogeneizarea lingouri lor) şi ia piesele prelucrate la cald (turnate, laminate, forjate, sudate, etc.), cît şi ia cele provenite din sectoarele de prelucrare la rece (recoacerile alternînd adeseori cu unele prelucrări la rece). — La oţeluri, încălzirea se poate face— independent de scopul urmărit— la următoarele temperaturi: cu puţin peste temperatura Ac3, respectiv Accem (de ex.: recoacerea de normalizare, recoacerea de stabilizare); cu mult peste temperatura Acb (recoacerea de omogeneizare); cu puţin peste temperatura Aq (recoacerea de globulizare); sub temperatura Aq (recoacerea de detensionare, recoacerea de relaxare, etc.). La fonte, recoacerile se pot face: latemperaturi peste Aq, într-un interval foarte larg (de la circa 780---8000, pînă la circa 1000*• *1050°; cu cît temperatura e mai înaltă cu atît transformarea structurală e mai profundă); la temperaturi sub Aq (în general, pentru detensionări şi pentru uşoare grafitizări). Recoacerea e numită recoacere completa, cînd temperatura de încălzire e deasupra domeniului de transformare în stare solidă, menţinerea la această temperatură e îndelungată, iar viteza de răcire e mică, cel puţin pînă la o temperatură sub domeniul de transformare (răcire în cuptor, în nisip, etc.); se urmăreşte, în acest caz, realizarea unui echilibru fizicochimic şi structural cît mai complet (de ex. recoacerea de omogeneizare). Cînd încălzi rea se face latemperaturi cuprinse în interiorul sau sub intervalul de transformare, recoacerea e numită recoacere incompleta; scopul urmărit poate fi foarte diferit (de ex.: recoacere de globulizare, de recristalizare, de detensionare, etc.). După felul cum se efectuează răcirea, recoacerea poate fi cu răcire continua, cu răcire pendulara numită şi recoacere cu pendulare sau ciclica (cum e recoacerea de globulizare), sau recoacere isotermică (de ex. normalizarea isotermică). Adeseori materialele sînt supuse la cîte două sau trei recoa-ceri de diferite tipuri, fie pentru a se îmbunătăţi mai multe dintre proprietăţile lor(deex. normalizare şi recoacere de detensionare), fie pentru a anihila dezavantajele uneia dintre re-coaceri (de ex., după recoacerea de omogeneizare, care provoacă starea de supraîncălzire cu grăunţi grosolani, trebuie să se facă o recoacere pentru fărîmiţarea grăunţilor şi, eventual, o recoacere de detensionare). Astfel de recoaceri se pot face şi în acelaşi ciclu, în care caz sînt numite recoaceri combinate. — Diferitele tipuri de recoaceri sînt numite, în general, după scopul urmărit; astfel, se deosebesc următoarele tipuri de recoaceri: Recoacere ciclică: Sin. Recoacere cu pendulare. V. sub Recoacere de globulizare. Recoacere completă. V. sub Recoacere 1. Recoacere cu pendulare: Sin. Recoacere de globulizare cu pendulare, Recoacere ciclică. V. sub Recoacere deglobulizare. Recoacere de detensionare: Tratament termic care consistă în încălzirea pieselor pînă la o anumită temperatură, (inferioară celei de transformare alotropică a aliajului respectiv), cu menţinerea, un anumit timp, la această temperatură, şi în răcirea foarte înceată pînă la temperatura normală; se efectuează, de regulă, cu scopul de a înlătura parţial sau total tensiunile proprii provenite din turnare sau în timpul anumitor tratamente termice (căliri, normalizare, tratamente sub 0°, etc.), iar uneori, în vederea înlăturării tensiunilor provocate de prelucrări mecanice. Principalii factori cari influenţează această recoacere sînt viteza de răcire, care trebuie să fie mică sau foarte mică (pentru a evita producerea altor tensiuni proprii), durata de menţinere şi temperatura de încălzire (cu cît ultimae mai înaltă, cu atît dispar mat repede, sau numai se reduc, tensiunile, şi cu atît mai scurtă trebuie să fie durata de menţinere); temperatura de încălzire depinde de calitatea materialului, de dimensiunile şi de forma piesei, cum şi de mărimea tensiunilor proprii (respectiv, de tratamentul anterior care le-a provocat) şi, în general, pentru oţeluri şi fonte, e cuprinsă între 300 şi 650°. Sin. Recoacere pentru reducerea sau înlăturarea tensiunilor proprii (v. şi Detensionare 2). Pentru oţeluri carbon, temperatura cea mai potrivită pentru recoacerea de detensionare e cuprinsă între 550 şi 650° şi depinde de dimensiunile piesei* de forma ei, de calitatea oţelului şi de mărimea tensiunilor proprii, cum şi de scopul urmărit, care poate fi: înlăturarea totală a tensiunilor proprii (în acest caz e necesară o temperatură mai înaltă), sau numai reducerea acestora. O încălzire la 625---6500, cu menţinere suficientă la această temperatură şi cu răcire foarte lentă, înlătură aproape complet tensiunile proprii din oţel. Pentru oţeluri aliate, temperatura de încălzire pentru această recoacere poate fi mai înaltă sau mai joasă, după cum elementele de aliere respective ridică sau coboară temperatura de transformare Ax a oţelului. Pentru piesele de fontă cenuşie recoacerea de detensionare se efectuează latemperaturi mai joase, în general la 400***550°. Temperatura de încălzire şi durata de menţinere nu trebuie să fie prea mari, la temperaturi înalte putînd începe descompunerea cementitei (Fe3C->3Fe+C), cu mărirea procentului şi a separărilor de grafit, şi cu mărirea cantităţii de ferită liberă în structură, eventual chiar globulizarea (fenomene cari trebuie evitate la acest tratament termic, deoarece recoacerea de detensionare trebuie făcută fără a se modifica structura fontei). La un conţinut mai mare de siliciu, descompunerea cementitei şi grafitizarea pot începe chiar la 400°; la un conţinut de circa 2% Si, grafitizarea începe la peste 550°. O recoacere de detensionare la 550° a unei fonte cenuşii perIi-tice, care conţine circa 2% Si, reduce tensiunile proprii în proporţia de 85%. Cînd fonta cenuşie e aliată cu elemente cari frînează grafitizarea (Cr, W, etc.), încălzirea se poate face chiar spre 600***650°, în special cînd conţinutul în carbon şi în siliciu al fontei e mic. Atît la piesele de oţel, cît şi la cele de fontă, recoacerea de detensionare după turnare e totdeauna necesară, cînd nu se efectuează un alt fel de recoacere* în unele cazuri, recoacerea de detensionare e combinată cu alte tipuri de recoaceri, şi, în acest caz, răcirea finală de la 500-**650° (la care, eventual, piesele pot fi menţinute un anumit timp) trebuie să fie foarte lentă. De exemplu, normalizarea unei piese de oţel poate fi terminată printr-o recoacere de detensionare, astfel; piesa e încălzită pentru normalizare cu 30*-*50° peste temperatura ftecoacerâ 195 Recoacere y\c3; ea e menţinută timpul prescris, şi apoi e răcită în aer liniştit pînă la 550-*-580°, la care e menţinută un anumit timp (pentru reducerea tensiunilor structurale şi termice produse în timpul răcirii pînă la această temperatură), după care e răcită foarte lent, pînă la temperatura normală. Pentru metalele şi aliajele neferoase, temperatura recoacerii de detensionare se de.erminâ de la caz la caz, şi trebuie să fie inferioară temperaturii de transformare alotropică a materialului respectiv. Recoacere de difuziune: Tratament termic care consistă în încălzirea pieselor metalice pînă la o anumită temperatură (de regulă, pînă la obţinerea soluţiei solide, — iar la oţeluri, cu mult deasupra temperaturii de transformare), menţinerea la această temperatură un timp suficient de lung pentru a se realiza difuziunea atomilor sau a ionilor în masa cristalină a soluţiei solide, şi răcirea lentă pînă la temperatura normală, în vederea reducerii neomogeneităţii chimice şi structurale rezultate din turnare sau în urma unor tratamente termice ori termochimice. De exemplu, după efectuarea unui tratament de alumi-nizare ( cementare cu aluminiu) se poate ajunge în straturile de la suprafaţă la concentraţii prea mari în aluminiu (pînă la 35***38% Al, în tratamentele obişnuite), în straturile următoare spre interior concentraţia descrescînd brusc; în acest caz, stratul aluminizat e prea fragil, putîndu-se exfolia cu uşurinţă. Pentru evitarea exfolierii se face o recoacere de difuziune la 900-**1000°, cu menţinerea pieselor la această temperatură timp de 3*-*5 h; în acest timp, prin difuziunea spre interior a atomilor de aluminiu se realizează o repartiţie mai uniformă în adîncime a aluminiului (nu o repartiţie perfect uniformă, deci nu o omogeneizare, deoarece procentul de aluminiu descreşte treptat spre interior) şi o trecere lină spre straturile nealuminizate; concomitent creşte în oarecare măsură şi adîncimea stratului aluminizat. Recoacerea de difuziune e obligatorie după aluminizare. Această recoacere se mai efectuează şi după alte tratamente termochimice de îmbogăţire a straturilor superficiale, cînd concentraţia la suprafaţă e prea mare, iar trecerea la straturile neîmbogăţite se face prea brusc. Cînd printr-o recoacere de difuziune se urmăreşte realizarea omogeneizării cît mai pronunţate, chimică şi structurală, tratamentul e numit obişnuit recoacere de omogeneizare sau omogeneizare (v. Omogeneizare 2). Recoacere de globulizare: Recoacere care se aplică oţelurilor şi care consistă în încălziri la temperaturi în afara şi în vecinătatea intervalului de transformări, urmate de răcire adecvată, cu scopul de a obţine carburile în formă globulară. Globulizarea carburilor avînd ca rezultat reducerea substanţială adurităţii oţelului şi uşurarea prelucrării lui prin aşchiere sau prin deformare (la rece), recoacerea de globulizare se aplică, de exemplu, oţelurilor dure (cu conţinut mare în carbon), în vederea uşurării prelucrării lor prin aşchiere ori a uşurării prelucrării lor prin deformare la rece, sau pentru obţinerea unei anumite structuri pregătitoare pentru unele tratamente termice ulterioare. Sin. Recoacere de înmuiere, Recoacere pentru uşurarea prelucrării. Sin. (impropriu) Recoacere de globulare, Recoacere de îndulcire. Structura finală obţinută trebuie să fie ^constituită din globule de cementită într-o masă de ferită. La oţeluri le hiper-eutectoide sînt transformate în globule atît cementită liberă, cît şi cementită perlitică. Cînd transformările structurale nu sînt complete, se poate obţine în structură un amestec de perlită lamelară cu perlită globulară. Recoacerea de globulizare e recomandată pentru oţelurile cu conţinut de 0,7***1,6% C cari, din cauza durităţii mari, sînt greu de prelucrat prin aşchiere sau prin deformare la rece. E mai obişnuită la oţelurile hipereutectoide (de scule), la cari transformarea în cementită globulară se obţine cu atît mai uşor cu cît conţinutul în carbon e mai mare. Uneori e necesar ca, după executarea prelucrării prin aşchiere sau a prelucrării prin deformare, piesa tratată anterior prin recoacere de globulizare să fie supusă unui nou tratament termic, pentru a fi adusă din nou la structura normală, cu proprietăţi fizicochimice şi mecanice corespunzătoare. La oţelurile carbon (v. şi Diagrama fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje ~) (v. fjg. II b, c şi d), recoacerea de globulizare se poate realiza în trei variante: Recoacerea prin încălzirea pînă în domeniul austenitic, urmată de răcire lentă pînă la o temperatură imediat sub Art (680---7000), la care piesa e menţinută timp îndelungat, şi apoi 0 0,25 0.50 0,75 !,00 1,25 1,5/ 10000 80D> ^3 / m 7////, 1 ///// W/// W/// '// ) iK U00* 1 f 0,25 0,50 —cc 15% 10000 / r— Cce* 77 £2* y//// 600° Ct 7 me 0,25 1,00 I.507o 0 -~-Cc woo* / / Cj L./ WA ///// Y/A ////< ////, 7/ w V/7/, vttt: ///// /V/ wo° 10000 y / / 600“ o\ 1 V//y v///^ VA//, W/ W/ 1 150 100 {50%, ~Cc 1000° ~ii iii z. Y//,. -rtd MT* ir W/, „ii m Ccem ■■ J C-W- li '■J FH-J |L tr Tor —! H r~ 10001 m un /////// y — ' m Viftt\ //////; fT/ff y iod* '/////. z1 1- w/ 6001 i! k2 >C1 n "3 \ -Ce 0.5 1,00 1.51 -Cc II. Tratamente de recoacere a oţelurilor. a) normalizare obişnuita (oţeluri hipoeutectoide şi hipereutectoide); b) recoacere de înmuiere sub Ai (pentru perlită şi cementită globulară, în amestec); c şi d) recoacere simplă, respectiv pendulară, pentru globulizare; e) recoacere de detensionare; f) recoacere pentru reducerea fragilităţii după decapare; g) recoacere dublă (combinată) de normalizare şi de înmuiere şi de detensionare a oţelurilor aliate hipoeutectoide (stînga) şi a oţelurilor de scule hipereutectoide (dreapta); h) recoacere dublă de omoge-neizare şi normalizare a oţelurilor de construcţie; Cc) conţinutul în carbon, în %; t) temperatura, în °C; Ct) curba punctelor de transformare At; C8) curba punctelor de transformare A3; Ccem) curba punctelor de transformare A_em; tr) temperatura de recristalizare. Săgeată dreaptă orientată în jos (1), răcire bruscă; săgeată ondulată orientată în jos (2), răcire lentă; săgeată dreaptă orientată în sus O), încălzire. 13' Reeoaeerâ 1*5 Recdatâfâ de răcire lentă pînă la temperatura normală. La încălzirea în domeniul austenitic se distrug eventualele structuri necorespunzătoare, iar la temperatură sub Aq, la care piesa e menţinută, se aglomerează comentită sub forma de globule (printr-un proces de difuziune şi prin coalescenţă). Dacă nu există structuri necorespunzătoare cari trebuie să fie distruse, încălzirea se face di rect pînă sub Aq (680--700°), continuîndu-se apoi ca mai sus. Această variantă e mai folosită în practică decît prima. Recoacerea prin încoizire la o temperatura puţin superioara punctului Aq (730*“740°), la care se menţine timp suficient pentru ca toată piesa să atingă acea temperatură şi perlita să se transforme în austenită, după care răcirea se poate face în două variante: fie că piesa se răceşte foarte încet în cuptor pînă sub Aq (la circa 680°), după care se face o răcire lentă pînă la temperatura normală; fie că piesa se răceşte încet pînă sub Aq (680---7000), la care se menţine un timp îndelungat, iar apoi se răceşte lent pînă la temperatura normală. Recoacerea cu pendulare în jurul punctului A1 se execută astfel: oţelul e încălzit puţin deasupra punctului Aq (730* •-740°), e menţinut pînă cînd perlita trece în austenită, iar apoi e răcit foarte încet pînă sub Aq (680••-700°); la această temperatură, oţelul e menţinut mai mult; apoi e încălzit din nou pînă la 730---7400, nu prea încet, şi e menţinut puţin, continuîndu-se pendularea în acelaşi mod de 3*“6 ori (pînă la obţinerea structurii dorite, parţial sau total globulară). După terminarea pendulării, otelul e răcit încet pînă la temperatura normală, în cursul acestui ciclu se produc în structura oţelului următoarele transformări: la încălzirea numai cu puţin deasupra temperaturii Aq, grăunţii de austenită rezultaţi sînt mici; la răcirea foarte lentă, care urmează, se formează un număr mare de centre de recristalizare, cari uşurează formarea parţială a perii tei globulare; la încălzirea a doua, grăunţii de cementită nu se disolvă total în austenită (de aceea, durata de menţinere în această fază trebuie să fie mică), constituind centre de recristalizare suplementară şi de aglomerare a cemen-titei la răcirea care urmează. Astfel, prin repetarea operaţiei, numărul de centre de recristalizare creşte, aglomerarea în globule a cementitei e uşurată, iar tratamentul total durează mult mai puţin decît în celelalte două procedee. Pentru a nu greşi acest tratament trebuie respectate următoarele reguli: temperatura de încălzire peste Aq să nu depăşească 740° (pentru a evita disolvarea în austenită a globulelor de cementită formate anterior şi pentru a împiedica o creştere inutilă a grăunţilor de austenită); durata de menţinere la 730-“740° să nu fie mare (pentru aceleaşi motive); viteza de încălzire de la 680“*700° pînă la 730*’*740° să nu fie prea mică (pentru a nu se ajunge la disolvarea totală a globulelor de cementită formate anterior); temperatura de răcire mai joasă decît Aq să nu fie prea joasă (nu sub 680°), pentru a nu se prelungi durata tratamentului. Viteza de răcire finală, în oricare dintre variantele menţionate, poate fi oarecare, deoarece transformările structurale urmărite sînt terminate înainte de răcirea finală, însă e recomandabil ca această răcire să fie înceată, pentru a evita producerea de tensiuni proprii, cari ar putea apărea în cazul unei răciri rapide. La oţelurile aliate se aplică aceleaşi variante, însă temperaturile diferă, depinzînd de felul în care elementele de aliere conţinute în ele au modificat valoarea punctelor de transformare respective. Recoacere de grafitizare: Recoacere care consistă într-o încălzire la o temperatură superioară intervalului de transformare, la oţeluri, respectiv peste Aq, la fonte, în menţinerea îndelungată la această temperatură, cu sau fără pendulare, urmată de o răcire lentă, continuă sau în trepte, pentru descompunerea — totală sau parţială — a cementitei, şi în precipitarea carbonului rezultat sub formă de grafit. Această recoacere se aplică numai unor anumite oţeluri, cum şi fontelor albe destinate maleabilizării, sau, uneori, fontelor cu grafit nodular (mai ales cînd se urmăreşte obţinerea de structuri feritice); rareori se aplică fontelor cenuşii. V. şî sub Grafitizare, Maleabilizare. Recoacere de înmuiere: Sin. Recoacere de globu lizare (v.). Recoacere de maleabilizare. V. sub Maleabilizare. Recoacere de normalizare: Sin. Normalizare (v. Normalizare 2). Recoacere de omogeneizare: Sin. Omogeneizare (v. Omo-geneizare 2). Recoacere de recristalizare: Recoacere care consistă într-o încălzire la o temperatură superioară temperaturii de început de recristalizare, urmată de menţinerea la această temperatură şi de răcire, şi care se aplică metalelor şi aliajelor ecrui-sate, cu scopul de a distruge efectele ecruisării prin formarea unei generaţii noi de grăunţi. Mărimea noilor grăunţi e determinată de gradul de ecruisare anterior, de temperatura la care se efectuează recoacerea şi de durata de menţinere (v. sub Recristalizare 2). Pentru a reduce durata tratamentului, recoacerea de recristalizare se efectuează la o temperatură cu circa 200•••300° peste pragul recristalizării (v. sub Recristalizare 2), urmărind cu atenţie să nu se ajungă în faza a treia a procesului de recristalizare, adică la grăunţi prea mari. La metale şi la aliaje neferoase, cari la temperatura normală şi în stare de echilibru structural sînt constituite dintr-o singură fază (de ex. metal pur sau soluţie solidă nesuprasaturată), fărîmiţarea grăuntelui cristalin nu se poate realiza decît printr-o recoacere de recristalizare după ecruisare. în acest caz, temperatura recristalizării se determină ca mai sus. La oţeluri, recristalizarea prezintă următoarele particularităţi: dacă, după o prelucrare prin deformare, oţelul a rămas cu o structură ecruisată şi se urmăreşte distrugerea totală a efectelor ecruisării, ar trebui să se facă o recoacere de recristalizare la o temperatură cu circa 200---3000 peste pragul recristalizării, ceea ce ar duce oţelul la temperaturile transformărilor de fază; în acest caz — pentru a evita atît o mărire exagerată a grăunţilor în faza a treia a procesului de recristalizare (v. Recristalizare 2), cît şi obţinerea unei structuri neomogene— , recoacerea trebuie să se efectueze la temperatură mai înaltă decît temperaturile transformărilor de fază, cu răcire în aer liniştit, adică o normalizare (v.). Astfel, peste efectele recristalizării, care elimină ecruisajul, se suprapun efectele favorabile ale transformărilor de fază, obţinîndu-se o structură optimă. în cazul oţelurilor deformate Ia rece, recoacerea de recristalizare se poate face şi la circa 600'**700°. în acest caz, trebuie cunoscut exact gradul critic de deformare al materialului respectiv, care trebuie neapărat depăşit în cursul deformării lui plastice (v. sub Recristalizare 2) şi trebuie respectate riguros temperatura de încălzire şi durata de menţinere, pentru a evita obţinerea unei granulaţii grosolane. O variantă a recoaceri i de recristalizare erecoacerea de relaxare, la care încălzirea se efectuează la o temperatură sub cea de început de recristalizare, cu scopul de a realiza o oarecare îndreptare a reţelelor cristaline deformate, însoţită de reducerea tensiunilor proprii şi de restabilirea parţială a proprietăţilor mecanice. Această recoacere cuprinde numai prima fază a procesului de recristalizare (v. sub Recristalizare 2). Recoacere de relaxare. V. sub Recoacere de recristalizare. Recoacere de stabilizare. 1. Recoacere care se aplică unor aliaje şi care consistă în încălzirea la o temperatură adecvată pentru a Ie aduce în stare de echilibru fizico-chimic şi structural şi pentru a desfiinţa tensiunile proprii, în menţinerea, un anumit timp, la această temperatură, şi în răcirea foarte lentă pînă la temperatura ambiantă (sau cel puţin pînă Ia 200-250°). Recoacere 197 Recoltat, maşînă de — Recoacerea de stabilizare se aplică aliajelor neferoase, oţelurilor, materialelor magnetic moi, etc. De exemplu, la aliajele de aluminiu sau de magneziu, la unele aliaje de cupru, etc., se face încălzirea pînă în domeniul soluţiei solide respective; apoi se face o răcire foarte lentă (cîteva grade pe oră), pentru a permite precipitarea compuşilor din soluţia solidă şi pentru a se stabiliza structura. Răcirea foarte lentă sub temperatura de transformare are ca rezultat şi distrugerea tensiunilor proprii. Pentru restabilirea proprietăţilor magnetice la materialele cu permeabilitate magnetică mare, acestea (după ştanţare, tăiere şi împachetare, în timpul cărora au suferit o ecruisare care le reduce substanţial proprietăţile magnetice) sînt supuse unei recoaceri de stabilizare la 1100~*1200°, cu menţinerea îndelungată (în atmosferă de hidrogen sau în vid), urmată de răcire lentă (30‘**60 grd/h); mărirea granulelor, realizată prin menţinerea îndelungată la temperatură înaltă, influenţează favorabil proprietăţile magnetice. Sin. Stabilizare. Recoacere de stabilizare. 2: Sin. Recoacere de detensio-nare (v.). Recoacere isotermă. 1, V. Normalizare isotermică, sub Normalizare 2. Recoacere isotermă. 2: Călire isotermică. Termenul e impropriu în această accepţiune. Recoacere pentru eliminarea ecruisajului: Sin. Recoacere de recristalizare (v.). Recoacere pentru fărîmiţarea grăuntelui: Sin. Normali- zare (v. Normalizare 2). Recoacere pentru grăunte mărunt: Sin. Normalizare (v. Normalizare 2). Recoacere pentru obţinerea stării de echilibru: Sin. Normalizare (v. Normalizare 2). Recoacere pentru reducerea sau eliminarea tensiunilor proprii:. Sin. Recoacere de detensionare (v.). Recoacere pentru regenerare: Sin. Normalizare (v. Nor-« malizare 2), Recoacere de normalizare. Recoacere pentru uniformizarea compoziţiei soluţiei solide: Sin. Omogeneizare (v. Omogeneizare 2), Recoacere de omogeneizare. Recoacere pentru uşurarea prelucrării: Sin. Recoacere de globulizare (v.). — Exemple de recoacere, numite după procedeul sau după mediul d e în c ă I z i r e: Recoacere blanc. V. Recoacere „oglindă11. Recoacere în cutie: Recoacere la care materialul e aşezat într-un recipient de metal, închis etanş, cu sau fără material de împachetare, pentru a reduce Ja minimum oxidarea; cutiile sînt introduse într-un cuptor. încărcătura e încălzită încet la temperatura dorită şi apoi se răceşte încet. Sin. Recoacere în oală. Recoacere în oală: Sin. Recoacere în cutie (v.). Recoacere ,,oglindă": Recoacere efectuată într-un cuptor cu atmosferă controlată, neutră, astfel încît oxidarea la suprafaţă a materialului se reduce la un minimum şi aceasta rămîne curată. Sin. Recoacere blanc. Recoacere prin flacără: Recoacerea anumitor regiuni ale unei piese metalice, efectuată prin încălzirea lor cu o flacără cu temperatură înaltă (de gaz sau oxiacetilenică). 1. Recoacere. 2. Metg.: Sin. Recoacere de globulizare. V. sub Recoacere 1. 2. Recoaceri combinate. Metg. V. sub Recoacere 1. 3. Recoltare. Agr.: Strîngerea recoltei (v.), fie prin desprinderea plantelor întregi sau numai a tulpinilor de sol, fie prin culesul fructelor, al frunzelor, al florilor, etc. de pe plante. Operaţia se efectuează în epoca optimă, cînd se poate obţine, pe unitatea de suprafaţă, o producţie maximă şi de calitate bună. Astfel, cerealele păioase se recoltează în faza de coacere în pîrgă (în galben); porumbul pentru boabe, în faza de coacere completă iar porumbul pentru însilozare, în faza de coacere în lapte-pîrgă; plantele leguminoase, cînd boabele încep să se întărească; plantele uleioase, cînd culoarea tecilor devine brună-gălbuie; rădăcinoasele şi tuberculiferele, cînd frunzele, respectiv vrejurile, încep să se usuce; gramineele şi leguminoasele de nutreţ, în general la începutul^ înfloritului. Dintre fructele pomilor, merele, perele, piersicile, gutuile se culeg înainte de coacerea completă, ele avînd capacitatea de a-şi completa maturaţia în timpul depozitării; prunele, cireşele, vişinele, caisele, se recoltează în stare coaptă sau aproape coaptă. Bumbacul, tomatele, ardeii, căpşunile şi alte specii de plante, la cari fructele nu se coc în aceiaşi timp, ci treptat, se recoltează în mai multe etape. Recoltarea se poate face direct cu mîna (smulsul tulpinilor de in şi de cînepă, culesul fructelor, etc.)sau cu unelte manuale (secere, coase, furci, sape, cîrlige speciale, etc.), iar în gospodării agricole mari, şi în special în agricultura socialistă, aproape toate lucrările de recoltare se pot executa cu mijloace mecanice (combină, secerătoare). Cerealele păioase se recoltează cu secerătoareasimplă (v. sub Recoltat, maşină de ^-), cu secerătoarea-Iegătoare (v.), cu combina (v.) de cereale sau cu combina de însilozare. Atît snopii legaţi manual, după seceratul cu seceretoareasimplă, cît şi snopii rezuItaţi la lucrarea cu secerătoarea-Iegătoare, se aşază în clăi şi, după ce se usucă, se transportă la arie pentru a fi treieraţi. Combina de cereale execută nu numai seceratul, ci şi treieratu I cerealelor păioase; paiele aruncate pe cîmp sînt adunate cu o presă culegătoare. Combina de însilozare seceră cerealele şi le toacă; tocătura se treieră cu batoza. Recoltarea cu combina de cereale se face în faza de maturitate completă a cerealelor păioase, ceea ce provoacă pierderi prin scuturare, ruperea spicelor, scăderea greutăţii absolute a boabelor. Pentru a evita aceste inconveniente se foloseşte metoda recoltării în doua etape, care consistă în seceratul cerealelor în faza de maturitate în pîrgă, cu secerătoarea simplă (pologitoarea), şi în treieratul ulterior, cu combina, al cerealelor lăsate în poloage. Recoltarea mecanizată a porumbului se face cu maşini cari culeg numai ştiuleţii sau cu combine speciale de tăiat tulpini, de desprins ştiuleţii» de curăţit de pănuşi, după care îi adună într-un buncăr şi, totodată, toacă strujenii. Ierburile de nutreţ se recoltează cu cos itoarea sau cu combina de însilozare. Cu combina de cereale modificată se recoltează floarea-soarelui, rapiţa, meiul, etc. Sfecla şi tuberculele de cartof se scot cu plugul special. Se construiesc, de asemenea, maşini şi combine pentru recoltarea cartofilor, a sfeclei, a bumbacului, a inului, etc. Sin. (parţial) Secerat (cerealele păioase), Cules (porumbul, viţa de vie, pomii), Cosit (ierburile de nutreţ), Smuls (cînepa şi inul), Scos (sfecla şi cartoful). 4. ~a stufului. Ind. hîrt. V. Exploatarea stufului, sub Stuficultură. 5. Recoltat, maşina de Agr., Ut.: Maşină pentru recoltarea uneia sau a mai multor culturi agricole. Maşinile de recoltat lucrează prin deplasare cu tracţiune animală sau mecanică. Tracţiunea mecanică poate fi făcută cu un vehicul motor separat (tractor), maşina agricolă de recoltat fiind remorcată, semipurtată sau purtată, prin intermediul unui şasiu autopropulsat (maşina fiind montată pe şasiu), sau prin autopropulsiune. Acţionarea maşinilor de recoltat se poate face de la roţile motoare ale vehiculului, de la şasiul sau de la motorul care asigură tracţiunea, sau separat, de la un motor propriu. După complexitatea operaţiilor pe cari le efectuează, maşinile de recoltat pot fi simple (cositoarea, grebla, maşina de smuls in, etc.) sau combinate (combina de recoltat cereale păioase, combina de recoltat sfeclă, etc.). Maşinile de recoltat sînt destinate să recolteze una sau mai multe culturi, după cari se deosebesc maşini de recoltat pentru următoarele Recoltat, maşină de 198 Recoltat, maşină de culturi: bumbac, cartofi, cereale păioase, cînepă, floarea-soare-Iui, in, porumb, sfeclă, etc. Maşinile agricole cari se folosesc pentru recoltarea mai multor culturi sînt echipate, în acest scop, cu diferite dispozitive (de ex. combina de recoltat cereale păioase cu dispozitiv de recoltat floarea-soarelui, soia, etc.). Exemple de maşini de recoltat: Maşină de recoltat bumbac: Maşină de recoltat care extrage şi colectează fibra de bumbac (puful) din capsulele deschise, care detaşează şi colectează capsulele nedeschise, sau care retează şi adună tulpinile de bumbac. După felul operaţiilor efectuate, se deosebesc maşini de recoltat puful de bumbac, maşini de recoltat capsule nedeschise şi maşini de recoltat tulpini de bumbac. Unele maşini execută operaţia de recoltare integrală, atît a capsulelor deschise cît şi a celor nedeschise. Maşinile de r e c o i t a t puful de bumbac pot fi pneumatice, cu fusuri orizontale sau cu fusuri verticale. Maşina pneumatica recoltează prin aspirare puful de bumbac din capsulele deschise, datorită depresiunii create de un exhaus-tor. Maşina pneumatică se compune din cadru pe roţi, din camere şi conducte de aspiraţie, din camera separatorului cu tobe şi rulouri, din exhaustoare, organe de reglare şi de comandă, etc. (v. fig. /). Puful aspirat se lipeşte de toba cu sită, iar praful şi impurităţile trec prin ochiurile acesteia în interiorul tobei, fiind evacuate odată cu aerul aspirat; puful lipit de tobă, desprins de rulourile cu perii, trece printre două tobe cu dinţi, cari opresc corpurile străine, puful fiind evacuat în buncăr. /. Schema de lucru a maşinii pneumatice de recoltat bumbac (maşină tip SHP-2,1 ;lăţimeade lucru = 2,1 m; productivitatea =0,5 ha/h). 1) camera separatorului; 2) exhaustor mare; 3) tobă cu sită; 4) rulou cu perii; 5) tobe cu dinţi intercalaţi; 6) exhaustor mic; 7) cameră de aspiraţie; 8) conductă de aspiraţie; o) aer de la exhaustorul mic; b) aer şi bumbac brut spre rezervorul de colectare; c) aer cu impurităţi mărunte. Maşina de recoltat puful de bumbac cu fusuri verticale se compune din cadru, din tobe cu fusuri verticale zimţate, din II. Maşină de recoltat puf de bumbac, cu fusuri verticale (maşină tip SHM-48; productivitatea=0,2 ha/h). I) despărţitor de tufe; 2) cameră de recoltare; 3) fus; 4) tobă; 5) curea de transmisiune trapezoidală la fasuri; 6) mecanism de reglare a luminii de lucru; 7) cutie de distribuţie; 8) suportul aparatului de recoltat; 9) pîrghie pentru deplasarea automată a aparatului de recoltat; 10) tub telescopic; II) exhaustor; 12) conductă de colectare; 13) buncăr; 14) mecanism de închiderea rezervorului de colectare; 15) cadru; 16) volan pentru depla- sarea manuală a aparatului de recoltat; 17) arbore cqrdQnic lung; 18) arbore cardanic sgyrţ, Recoltat, maşină de ~ 199 Recoltat, maşină de — rulouri cu perii, tuburi telescopice de aspiraţie, exhaustoare, buncăr, etc. (v. fig. //). Maşina asigură intrarea plantelor între perechile de tobe ale aparatului de recoltat, unde, prin rotirea fusurilor în jurul axei lor—odată cu rotirea proprie a tobei — puful de bumbac e extras din capsule şi e înfăşurat în jurul fusurilor; cînd ies din zona activă, fusurile nu se mai rotesc şi se apropie de rulourile cu perii, unde, începînd să se rotească în sens contrar, sînt liberate de puful de bumbac, care ajunge în camera transportorului pneumatic, de unde e trimis în buncăr. Maşina de recoltat puful de bumbac cu fusuri orizontale lucrează după acelaşi principiu ca maşina cu fusuri verticale. Deosebirea consistă în faptul că fusurile, fiind dispuse orizontal, permit o pătrundere mai uşoară în masa vegetativă a culturii, ceea ce asigură o mai completă recoltare a pufului. Maşina de recoltat capsule nedeschise poate fi de două tipuri: cu degete sau cu cilindre. Maşina cu degete se compune din cadru, din organul activ (aparatul cu fantă), din transportor, din mecanismele de comandă şi de reglare, din transmisiune, etc, Ea lucrează prin înaintare în lungul rîndului de tufe, pieptenînd tufele şi deta-şînd de pe ele capsulele. Maşina cu cilindre (v. fig. III) realizează detaşarea capsulelor cu ajutorul unor cilindre cu nervuri longitudinale. La ambele III. Maşina de recoltat capsule nedeschise de bumbac, cu cilindre. 1) despărţitor; 2) melc; 3) cilindru; 4) coş de colectare; 5) pîrghie de evacuare; 6) scaun. tipuri de maşini, parcurgerea tufelor de bumbac de către organele active se face de jos în sus, acestea fiind dispuse sub un anumit unghi faţă de orizontală. Capsulele detaşate sînt luate de un transportor, care ie duce în buncărul de colectare sau în remorcă. IV. Maşină de recoltat tulpini de bumbac (maşină tip G; lăţimea de lucru = 1,4m; productivitatea=0,6 ha/h). 0 cadru; 2) grindei; 3) brăzdar; 4) aplecător; 5) ridicătorul greblei; 6) greblă. Maşinile de recoltat tulpini de bumbac servesc la liberarea cîmpului de tulpinile de bumbac rămase după recoltarea capsulelor. Ele se compun (v. fig. IV) din cadru, din brăzdare, greblă, transmisiune, etc. Prin deplasarea maşinii, tulpinele sînt aplecate, sînt retezate de brăzdar la adîncimea de cm de la suprafaţa solului, şi sînt adu- nate de greblă, care Ie descarcă periodic. Maşinăde recoltat cartofi: Maşină agricolă pentru scoaterea tuberculelor de cartofi din pămînt şi separarea lor de vrejuri şi de pămînt. După modul de scoatere a tuberculelor, se deosebesc: maşini de recoltat cu furci de aruncare, maşini de recoltat cu elevator şi combine de recoltat cartofi. Maşina de recoltat cartofi cu furci de aruncare funcţionează prin tracţiune animală (v. fig. V) sau mecanică şi recoltează tubercule pe un singur rînd. V. Maşina de recoltat cartofi, cu furci de aruncare (maşină tip K-1). I) brăzdar; 2) furcă; 3) suportul brăzdarului; 4) culisă fixă; 5) cutia transmisiunii planetare; 6) pinten; 7) scaun; 8) pîrghie pentru ridicarea brăzdarului; 9) rezemătoare pentru picior; 10) manivelă de dirijare a oiştei; II) distanţier; 12) tija furcii de cuplare; 13) furcă de cuplare; 14) resortul axului de mutare a furcii; 15) angrenaj cilindric; 16) acuplaj cu dinţi; 17) cutie de transmisiune; 18) angrenai conic; 19) arbore de transmisiune. Ea se compune din cadru, brăzdar, furci, organe de reglare şi de comandă, etc. Brăzdarul taie stratul de pămînt cu cartofi, îl ridică şi-l dislocă, iar furcile, prin mişcarea de rotaţie, antrenează masa de cartofi cu pămînt, pe care o aruncă lateral; sub acţiunea furcilor, pămîntul se mărunţeşte, iar tuberculele se separă şi cad, împrăştiindu-se pe o fîşie lată de circa 2 m. Maşinile de construcţie recentă sînt purtate de tractor şi se folosesc, în special, pe terenuri grele. Maşina de recoltat cartofi cu elevator funcţionează, în general, prin tracţiune mecanică şi recoltează Recoltat, maşină de — 200 Recoltat, maşină de — concomitent două rînduri de cartofi (v. fig. VI). Se compune din: cadru, brăzdare, elevatoare cu vergele de scuturare, organe de reglare, de comandă, etc. Prin înaintarea maşinii, brăzdarele pătrund în sol sub cuibul de cartofi, masa dislocată e transportată pe elevatorul principal şi apoi pe elevatorul secundar, care realizează separarea tuberculelor de amestec. Acest tip de maşină are o productivitate mai mare decît maşinile cu furci de aruncare şi corespunde, în special, solurilor uşoare şi mijlocii. Combina de recoltat cartofi scoate din pămînt şi separă tuberculele pe cari le colectează în coşuri, în buncăreînsau remorci. în general, combina de recoltat cartofi se compune dintr-o ’maşină de recoltat cartofi cu elevatoare şi din alte organe cari în general, maşinile sînt purtate pe şasiuri autopropulsate special, cari pot lucra prin călcarea tufelor. Maşină de recoltat ceapă şi arpagic: Maşină de recoltat care execută operaţia de scoatere a cepei sau a arpagicului şi lăsarea lor pe sol. E compusă din cadru, lama de scos, organele de reglare, etc. Prin înaintare, lama pătrunde în sol sub stratul de bulbi, pe care îl ridică împreună cu solul, datorită poziţiei înclinate a ei. Maşină de recoltat cereale: Maşină de recoltat care efectuează operaţia de tăiere a tulpinilor cerealelor, pe cari le lasă pe sol, fie sub formă de snopi legaţi 1 2 3 b 5 VI. Maşină de recoltat pe doua rînduri cartofi, cu elevator (maşină tip TEK-2; productivitatea=0,45 ha/h), î) brâzdar; 2) rolă din faţă; 3) elevator principal; 4) rolă de ghidare; 5) scuturător; 6) elevator secundar; 7) transmisiune spre elevatorul principal; 8) cutia transmisiuni i cu angrenaje; 9) scaun; 10) pîrghie pentru ridicarea brăzdarului; 11) tub de protecţie a arborelui cardanic; î2)arbore cardanîc, antrenat prin arborele de priză al tractorului. realizează o separare mai bună a tuberculelor din masa de pămînt şi de vrejuri, pentru sortarea tuberculelor pe dimensiuni şi pentru transportul la coşuri, buncăre sau remorci. Pentru uşurarea lucrului combinei se execută operaţia de distrugere a vrejurilor cu o maşină specială. Maşină de recoltat ceai: Maşină care adună frunzele de ceai din plantaţii special amenajate. Se deosebesc maşini pentru tăiatul şi formatul tufelor şi maşini de recoltat frunzele de ceai. Maşina de tăiat şi format tufele se compune dintr-o platformă semicilindrică, din aparatul de tăiere, format din două cuţite active, din rabator, organe de comandă, transmisiuni, etc. Pe măsură ce maşina înaintează, cuţitele taie vîrfurile tufelor, dîndu-le o formă semirotundă, conform cerinţelor agrotehnice. Maşina de recoltat frunzele de ceai se compune din cadru, din aparatul de recoltat de tip pieptene-cuţit, din exhaustor, buncăr, organe de comandă şi de reglare, din transmisiuni, etc. Aparatul de comandă, fixat articulat, pentru a putea fi reglat în funcţiune de forma tufelor de ceai, e format din degete fixe, între cari se mişcă alternativ degetele mobile, cari sînt echipate cu adausuri de cauciuc. Prin deplasarea maşinii, tufele de ceai sînt pieptenate la suprafaţă, iar frunzele şi lăstarii fragili sînt desprinşi şi absorbiţi de exhaustor, care îi dirijează într-un buncăr. Pentru adunatul frunzelor grosiere, Ia maşină poate fi adaptat un aparat de tăiere tip secerătoare, cu ambele părţi active. sau nelegaţi, fie sub formă de brazde continue de cereale secerate. Ea poate fi simpla sau combinată, ca secerătoarea simplă, secerătoarea cu greble, secerătoarea cu transportor (vind-rover),secerătoarea-legătoare şi combina, care odată cu recoltatul execută şi treieratul. Secerătoarea simplă (v. fig. Vil) efectuează operaţia de tăiere atulpinilor de cereale, adunarea şi evacuarea acestora sub formă de snopi. E constituită dintr-un cadru cu o platformă, care are la partea sa anterioară aparatul de tăiere şi rabatorul, din VII. Schema de funcţionare a secerătorii simple tip „Krasnîi Aksai". î) aparat de tăiere; 2) sabot exterior; 3) şipca rabatorului; 4) platformă; 5) scaun ; 6) pîrghie de cuplare; 7) roată activă; 8) arbore de transmisiune; 9) disc cu manivelă excentrică; 10) bielă; 11) curea de transmisiune; 12) sabot interior; 13) placă de alunecare a snopilor. Recoltat, maşină de — 201 Recoltat, maşină de — organe de reglare şi de comandă, etc. Tulpinile de cereale sînt aplecate de rabator spre aparatul de tăiere, sînt retezate de acesta şi aruncate pe platformă, unde sînt adunate şi evacuate manual, sub formă de snopi. Secerâtoarea cu greble (v. fig. VIII) seceră tulpinile de cereale şi formează snopi pe cari îi evacuează VIII. Dispozitivul greblelor ia secerâtoarea automată. 1) greblă; 2) braţ; 3) piesă de legătură; 4) articulaţie; 5) platformă în sector de cerc; 6) platformă; 7) cîrlig; 8) bordură; 9) roată motoare; 10) scaun; 11) cadran dinţat; 12) pîrghie de ambreiaj; 13) manetă. cu ajutorul greblei direct pe sol. E compusă dintr-un cadru cu platformă, aparatu I de tăiere, greble articu late pe un suport, dispozitivul de ghidare a mişcării greblelor, mecanismul care asigură aruncarea periodică a snopilor pe sol (contorul), organe de reglare, de comandă, etc. IX. Secerătoare-legâtoare.^cu tracţiune animală. (lăţimea de lucru = 1,8 m; productivitatea = 0,6 ha/h), O rabator; 2) scaun; 3) scut contra vîntului; 4) transportor orizontal; 5) elevator; 6) roată activa; 7) ^purtător de snopi; 3) aparat de legat; 9) masă de legat. Greblele apleacă tulpinile cerealelor spre aparatul de tăiere ?• apoi, după tăiere, le evacuează pe platformă, sub formă «©.snopi. Secerâtoarea cu transportor (v I n d r o-v e r) execută tăierea tulpinilor de cereale şi aranjarea lor sub forma de brazde continue de cereaie secerate. Se compune din: aparatul de tăiere, platformă, rabator, dispozitivul de înclinare a rabatorului, transmisiuni, pînze transportoare, cuplatorul desuluri, dispozitivul de înclinare a mesei, etc.Tulpini le aplecate de rabator sînt secerate de aparatul de tăiere; transportorul longitudinal şi transportorul transversal conduc masa de cereale spre partea din spate a maşinii, unde le aşază în brazde continue de cereale secerate. Secerâtoarea cu transportor se utilizează deci la recoltarea cerealelor în două sau în trei faze, care reprezintă una dintre cele mai recomandate metode de recoltare, asigurînd obţinerea unor recolte de calitate superioară şi reducerea pierderilor. Secerâtoarea-legâtoare seceră tulpinile, formează şi leagă snopii şi apoi îi aruncă pe mirişte. Se compune (v. fig. IX) din cadru, rabator, aparatul de tăiere, transportorul orizontal, elevator, masa de legat, mecanismul de formare a snopilor cu aparatul de legat snopi, organele de reglare şi de comandă, etc. Tulpinile aplecate de rabator sînt secerate de aparatul de tăiere şi cad pe platformă, de unde sînt duse, de transportor şi de elevator, pe masa de legat, unde snopii sînt formaţi, legaţi şi apoi sînt evacuaţi. Combina de cereale execută simultan atît seceratul şi treieratul cît şi colectarea separată a boabelor şi a paielor. V. Combină agricolă, şi Combină de porumb, sub Combină. Maşină de recoltat cînepă: Maşină de recoltat care efectuează operaţia de secerare a tulpinilor de cînepă, pe cari le Iasă pe sol în brazde sau legate în snopi. Se compune din aparatul de tăiere, din benzi de transport, organe de reglare şi de comandă, etc. Maşinile cari leagă cînepă în snopi sînt echipate şi cu aparat de legat. Prin înaintarea maşinii, tulpinile sînt prinse de benzile transportoare, aparatul de tăiat seceră tulpinile la bază, tulpinile ajung de pe benzile transportoare pe transportorul transversal care, fie le aduce la aparatul de legat, fie le lasă în brazde pe sol. Maşină de recoltat fîn şi plante furajere: Maşină de recoltat care execută una sau mai multe operaţii de căpiţat, cosit, strîns fînul şi plantele furajere. După operaţia efectuată, se deosebesc: cositori (v.) fără sau cu autopropulsiur.e (auto-cositoare), greble mecanice (v.), maşini de clădit şire şi stoguri de fîn, maşină de strîns şi transportat fîn (v. Fîn, maşină de clădit şire şi stoguri de~ , Fîn, maşină de strîns şi transportat ~), maşini de recoltat plante pentru siloz, etc. Maşina de recoltat plante pentru siloz execută operaţiile de tăiere şi tocare a porumbului pentru siloz, a trifoiului, a lucernei, etc. şi colectarea lor în remorci. Se deosebesc două tipuri: maşină cu aparat de tăiat de tip clasic şi cu aparat de tăiat rotativ. Maşina de recoltat plante furajere cu aparat de tăiat de tip clasic se compune din cadru, platformă, aparatul de tăiat, transportoare, aparatul de tocat, organe de comandă şi de reglare, transmisiuni, etc. Maşina de recoltat plante furajere cu aparat de tâiot rotativ, e constituită din cadru, aparatul de tăiere rotativ cu cuţite articulate, care execută şi operaţia de aruncare a materialului în remorcă, sau aparatul de tăiere şi ventilatorul aruncător, din organe de reglare şi de comandă, transmisiuni, etc. Unele construcţii au echipamente speciale, cari se ataşează la maşina de bază în funcţiune de culturile cari se recoltează, cum sînt echipamentul pentru recoltat plante ierboase, echipamentul pentru recoltat porumb, etc. Maşina cu echipament pentru recoltat porumb poate lucra pe un rînd sau pe două rînduri de plante. La maşinile de recoltat cu platformă, plantele sînt tocate de aparatul de tăiat, sînt transportate la aparatul de tocat, Recoltat, maşină de ~ 202 Recoltat, maşînă de ~ care execută, în unele cazuri, şi aruncarea materialului prin tubul de evacuare în remorcă sau, în alte cazuri, aceste operaţii se execută printr-un sistem separat (elevator cu raclete sau ventilator aruncător). La maşinile de recoltat cu organe rotative, tăiatul şi tocatul se execută de acelaşi organ care, la unele construcţii, execută şi aruncarea materialului spre remorcă; la alte construcţii, această operaţie e executată de un ventilator aruncător. Maşină de recoltat in: Maşină de recoltat care smulge tulpinile de in şi le aşază în brazde continue sau Ie smulge, le decapsulează şi le leagă în snopi. Maşina de smuls inul ş i de aşezat în brazde continue e formată din cadru, din aparatul de smulgere cu mai multe secţiuni de smulgere, transportoare, platforma de aşezare a tulpinilor, organe de reglare şi de comandă, transportul masei recoltate se asigură printr-un transportor longitudinal şi unul transversal. Maşina asigură aşezarea mazării vî> 37 C£ X. Schema de funcţionare a maşinii de smuls in, tip LT-7. o) schema generală; b) schema circuitului de smulgere; 1) despărţitor; 2) aparat de smulgere; 3) transportor. XI. Schema de funcţionare a circuitului de smulgere la maşina de smuls inul. etc. Aparatul de smulgere (v. fig. X) e constituit din despărţitoare şi din mai multe perechi de curele de pînză cauciucată fără fine, aşezate sub un unghi de circa 35° faţă de orizontală. Prin înaintarea maşinii, despărţitoarele separă tulpinile, ghidîndu-le spre aparatul de smulgere, unde curelele le prind între ele, presîndu-le; datorită poziţiei înclinate şi mişcării lor spre partea dinapoi, tulpinile sînt smulse, apoi sînt preluate de transportor, care le aşază pe platformă, de unde acestea alunecă si se aştern pe sol, sub formă de brazdă continuă (v. fig. XI). Maşina de adunat, de decapsulat şi legat se compune din: cadru, adunător-ridicător, transportor, aparatul de decapsulat de tipul rotativ cu piepteni, aparatul de legat, organele de comandă şi de reglare, etc. Prin înaintarea maşinii, tulpinile de in din brazde sînt ridicate de adunător pe transportor şi sînt dirijate spre aparatul de decapsulat, de unde capsulele sînt colectate în saci, iar tulpinile sînt legate în snopi de aparatul de legat şi sînt aruncate pe sol. Se construiesc şi maşini cari execută numai operaţii de adunat şi legat, decapsuiarea făcîndu-se ulterior, cu altă maşină. Combina de recoltat in efectuează smuIgerea inului, detaşarea capsulelor, legarea tulpinilor decapsulate în snopi şi colectarea capsulelor. V. In, combină de recoltat ~ . Maşină de recoltat mazăre: Maşină care execută mecanizat recoltarea mazării, fie prin tăiere, fie prin smulgere. Maşina de recoltat mazăre prin smulgere m e c a n i c a (v. fig. XII) smulge mazărea şi o depune în brazde continue. Pentru executarea smulgerii, maşina e echipată cu un dispozitiv de smuls de tip rotativ, cu degete rigide escamotabile. Separarea mazării care se recoltează la o trecere a agregatului se realizează cu un cuţit-disc, iar * 3 2' XII. Maşină de recoltat mazăre prin smulgere (maşină tip MRM-2,2). 1) disc de smulgere; 2) cuţit rotativ; 3) transportor longitudinal; 4) transportor transversal; 5) transmisiune cardanică; 6) reductor; 7) cadru; 8) roţi de transport. smulse în brazdă continuă, creînd astfel condiţii favorabile pentru treieratul ulterior, cu ajutorul combinei de cereale, echipate cu ridicător de plante. Maşină de recoltat porumb. V. Combină de porumb. Maşină de recoltat sfeclă: Maşină de recoltat care efectuează diverse operaţii pentru recoltarea sfeclei. Se deosebesc: maşină de dislocat sfeclă, maşină de decoletat sfeclă, maşină de extras sfeclă decoletată, maşină de decoletat şi de extras, şi maşină de dislocat, extras, decoletat, adunat colete şi rădăcini, fie în buncăr sau în remorci, fie lăsîndu-le pe sol, în brazdă (combină). Maşina de dislocat sfeclă (v. fig. XIII) execută operaţia de dislocat, sfecla rămînînd în solul afînat, pen- XIII. Maşina de dislocat sfeclă pe trei rînduri (maşină tip 3-NS ; productivitatea=0,5 ha/h). 1) gheara din faţă; 2) gheara din spate; 3) bridă de fixare; 4) contrapiesă de fixare; 5) placă de sprijin; 6) rama-suport din spate; 7) rama-suport din faţă; 8) bara superioară a paralelogramului de suspensiune; 9) culisă; 10) manivelă; 11) bielă cu articulaţie cuiisântă la capăt; 12) bara inferioară a paralelogramului de suspensiune. tru a uşura operaţia de extragere manuală. Se compune din: cadru, organe active de dislocare, organe de comandă, şi de Recoltă 203 Recombinare reglare, etc. Prin înaintarea maşinii, organele active pătrund în sol pe lîngă rîndul de sfeclă, distrugînd legătura dintre plante şi sol. Tn general, maşina e purtată pe tractor şi e construită pentru recoltare pe 2***4 rînduri. Maşina de decoletat sfecla execută operaţia de tăiere a coletului pe care îl lasă pe sol. Se compune din: cadru-palpator, cuţitul de tăiere, organe de comandă şi de reglare, etc. Maşina de extras sfeclă decoletatâ lucrează după maşina de decoletat. Se compune din cadru, furci de extragere sau lame de extragere, organe de comandă şi de reglare, etc. Prin înaintarea maşinii, organele de extragere pătrund în sol, cuprinzînd rîndul de sfeclă, şi îl ridică datorită înclinaţiei lor faţă de orizontală. Maşina de decoletat şi de extras sfeclă reprezintă îmbinarea pe un cadru comun a celor două maşini descrise anterior. Combina de recoltat sfeclă (v. fig. XIV) execută operaţia de extragere, decoletare, curăţire de pămînt şi lăsarea în grămezi sau în brazde atît acoletelor cît şi a rădăcinilor. XIV. Schema de funcţionare a combinei de recoltat sfecla pe un singur rînd (maşină tip SPG-1 ; productivitatea=0,1 •••0,15 ha/h). 1) dispozitiv de ridicare şi de îndreptare a frunzelor; 2) tăvălug; 3) aparat de smulgere; 4) gheară; 5) lanţurile aparatului de uniformizare; 6) transportor reglabil; 7) cuţit; 8) uniformizator vertical; 9) uniformizator orizontal; 10) elevator; 11) pîrghie; 12) arborele volanului; 13) arbore de transmisiune; 14) aparat de remorcare. Se compune din cadru, organe active de dislocare, de decoletare, dispozitiv de ridicare a frunzelor, aparat de smulgere, aparat de uniformizare, transportor reglabil, cuţit elevator cu două căi, organe de reglare şi de comandă, transmisiune, şi aparat de remorcare. Frunzele sfeclei sînt ridicate şi strînse în mănunchi de dispozitivul de ridicare a frunzelor, apoi sînt prinse între cele două benzi ale aparatului de smulgere, care extrage sfecla, în timp ce gheara dislocă rădăcina din sol; sfecla e prinsă între cele două lanţuri ale aparatului de uniformizare şi cele ale transportorului reglabil, şi e antrenată spre cuţit, care retează coletul împreună cu frunzele; rădăcina, curăţită de pămînt şi fără frunze, e aruncată pe prima cale a elevatorului, iar frunzele, trecînd prin uniformizatorul vertical şi prin cel orizontal, cad pe a doua cale a elevatorului. Elevatorul are forma unui grătar, contribuind la curăţirea suplementară de pămînt a rădăcinilor şi a frunzelor. Construcţia combinelor se realizează cu decoletare înaintea operaţiei de extragere, şi după extragere. Combinele pot fi tractate, purtate sau autopropulsate şi lucrează pe 1***3 rînduri. i. Recolta, pl. recolte. Agr.: Partea sau părţile utile ale plantelor, adunate într-o anumită fază a perioadei de vegetaţie, de obicei în faza de maturitate. Recolta e produsul fotosin-tezei şi al altor fenomene biologice din timpul dezvoltării şi creşterii plantelor. Cantitatea şi calitatea recoltei sînt determinate de condiţiile de mediu, de valoarea biologică şi culturală a seminţei şi de lucrările agrotehnice aplicate. Prin influenţarea factorilor de vegetaţie, prin ameliorarea plantelor şi perfecţionarea procedeelor agrotehnice şi a mijloacelor mecanice folosite în agricultură recolta poate fi mărită. Sin. (parţial) Producţie. 2. ~ la hectar. Agr..* Cantitatea de produse vegetale obţinute într-un an, pe un hectar de teren agricol, de la o singură specie sau de la un amestec de două sau de mai multe specii de plante cultivate (v. Recoltă). Recolta la hectar efectivă se stabileşte la recoltare sau la treierat, prin cîntărire sau măsurat. Evaluarea preliminară a recoltei la hectar se face în cîmp, cu cîteva zile înainte de recoltare, după aspectul general al plantelor în picioare. O metodă de evaluare mai precisă se bazează pe determinarea producţiei plantelor recoltate pe porţiuni de cîte 1 m2, delimitate pe tarla cu ajutorul ramei metrice (cadru pătrat de lemn cu dimensiunile de 1 x1 m). Media valorilor determinate astfel se raportează la hectar şi reprezintă recolta la hectar probabilă a plantei respective. La cereale, evaluarea recoltei la hectar se poate face şi într-o fază de vegetaţie mai timpurie, adică între faza de înspi-care şi cea a maturităţii în pîrgă. Se determină întîi numărul probabil de boabe la 1 m2, împărţind apoi acest număr la 1000 şi înmulţind cifra obţinută cu greutatea probabilă a 1000 de boabe. Rezultatul reprezintă greutatea boabelor pe 1 m2, care se raportează la hectar. Numărul probabil de boabe se stabileşte pe baza determinării numărului mijlociu de spice şi a numărului mijlociu de spiculeţe la 1 m2. Recolta evaluată prin această metodă e cea biologică, adică producţia totală, fără pierderile din timpul recoltării, al transportului, al treieratului, etc. Sin. Producţie la hectar. 3. Recombinare. Fiz.: Procesul prin care purtătorii de sarcină liberi sau cuasiliberi dintr-un corp trec fie în stare neîncărcată (gaze), fie în stare „legată" (semiconductori), pierzîndu-şi în ambele cazuri capacitatea de a mai contribui la procesul de conducţie a curentului electric. Diferitele tipuri de recombinări posibile pot fi clasificate după mai multe criterii. După locul unde se manifestă, există recombinare de volum (în masa corpului) şi recombinare de suprafaţă (pe pereţii recipientului). După numărul de etape cari constituie un proces de recombinare, se deosebesc recombinare directă şi recombinare indirectă. După natura energiei eliberate prin recombinare, există recombinare radiativă (cu emisiune de radiaţie electromagnetică) şi recombinare neradiativă (în care energia eliberată apare ca energie cinetică sau de excitaţie a particulelor cari au participat la proces). în gaze, mecanismul recombinării consistă într-o neutralizare care are loc fie între cele trei tipuri de purtători din volumul gazului, ioni pozitivi, ioni negativi şi electroni, fie între ei şi sarcinile de la suprafaţa electrozilor sau de pe pereţii recipientului. în semiconductori (v.), recombinarea e un proces mai complex, care poate fi caracterizat global prin dispariţia unor electroni din banda de conducţie şi apariţia unui număr egal de electroni în banda de valenţă (deci dispariţia unui număr egal de găuri). Efectul acestui proces e identic, din punctul de vedere al conductivităţii electrice, cu cel al „legării" (localizării) purtătorilor respectivi. Recombinarea în gaze poate fi recombinare de volum şi recombinare de suprafaţă. Recombinarea de volum se produce prin reunirea unei sarcini pozitive cu o sarcină negativă, la proces putînd participa, eventual, şi o a treia particulă, a cărei sarcină rămîne neschimbată (ciocnire triplă). Reunirea nu se produce spontan, decît dacă în starea finală energia sistemului e mai mică decît în starea iniţială, excesul apărînd temporar sub forma de energie luminoasă (foton), de energie cinetică Recombinare 204 Recombinare a unuia dintre parteneri sau de energie de excitaţie (internă) a lui. Recombinarea unui ion pozitivi4" cu un ion negativB~ se poate desfăşura, de exemplu, după una dintre următoarele reacţii: A + -> AB -j- hv Recombinare radiativă, cu emi- siunea unui foton de energie hv (unde h e constanta lui Plank şi v e frecvenţa). Proces cu probabilitate, în general, foarte mică. A+ 4- B~ (AB)* Recombinare neradiativă, cu for- marea unei molecule neutre într-o stare excitată (semnul *). A+ 4- B~ A* + B* Neutralizarea reciprocă a celor doi ioni (fără formarea unei molecule), atomii rezultaţi apărînd în stări excitate. A+ + B~ (AB)c,n Formarea unei molecule neutre cu un exces de energie cinetică (indicele „cin*'). A+ 4* B“-\-C -» AB-\-Ccin Ciocnire triplă, în care atomul C se regăseşte la sfîrşit cu un exces de energie cinetică. Acest proces are probabilitatea maximă. Recombinarea unui ion pozitiv A+ cu un electron e~ se produce, de asemenea, conform uneia dintre următoarele reacţii: A+±e~ A -f- hv A++e"+C A+C* Recombinare radiativă, dînd naştere „spectrului de recombinare4* (spectru continuu, limitatspre frecvenţele mici). Ciocnire triplă, în care al treilea partener» atomul neutru C, cîş-tigă energie cinetică. Ciocnire triplă, în care atomul C trece într-o stare excitată, procesul avînd o probabilitate mare la „rezonanţă" (egalitatea energiei eliberate cu diferenţa dintre două energii cuantificate din spectrul atomului C). Ciocnire triplă, în care al treilea partener e tot un electron, ieşit din reacţie cu un exces de energie cinetică. Cinetica recombinărilor dintr-un gaz se exprimă prin variaţiile în unitatea de timp ale concentraţiilor n+, ri~, ne de ioni pozitivi, de ioni negativi şi de electroni. în general, numărul de ciocniri de un anumit tip, în unitatea de timp, e proporţional cu produsul concentraţiilor partenerilor. Această 0 se numeşte coeficient de recombinare (pentru ioni) şi depinde de produsul reacţiei (se poate defini şi un aiori global, referitor la cazul în care natura acestui produs nu interesează). Analog, reacţia A++e~ -» A 4- hv corespunde ecuaţiei: d n+ d», ar=-ăr= în care e coeficientul de recombinare pentru electroni. Probabilitatea unei recombinări A+-\-B~ e mult mai mare decît a recombinării A+-j-e~; de exemplu, la presiunea atmosferică, aion«10"6 cm^s'1, în timp ce oc^^lO"10 cm^s"1. în cazul valabilităţii relaţiei de neutralitate electrică n+~ri~ (sau n+=ne), ecuaţiile precedente se integrează uşor. De exemplu, pentru procesul A+-\-B~ se obţine: dn+ dri~ d£ = -aior>-«+2=“aion-«“2- n+( 0) n~( 0) Aceste formule descriu variaţia în timp a concentraţiilor n+t n~, în cazul în care procesele de generare (termică sau radiativă) sînt neglijabile faţă de procesele de recombinare. în acest caz se defineşte o „viaţa medie11 t a purtătorilor de sarcini prin formula: d n+ dt d ri~ ___ = ~d 1 1 din care rezultă: T=1/a|an*^+==1/a|( în cazurile mai 10' 10~7- 10~8 cm3'S~1 complicate, viaţa medie se defineşte ca mai jos, pentru semi-conductori. Coeficientul de recombinare depinde, afară de natura par-ticulelor (masa şi mobilitatea lor), de temperatură şi de presiune (v. fig. /). Recombinarea de suprafaţa se produce, fie între purtătorii ajunşi prin difuziune în vecinătatea pereţilor (şi menţinuţi acolo de forţa de imagine), fie între aceşti purtători şi electronii din interiorul pereţilor (de ex. un electron dintr-un electrod metalic poate trece, prin efect tunel, în groapa de potenţial a unui ion pozitiv, cînd acesta e suficient de apropiat (10 A) de electrod). Recombinarea în se-miconductori poate fi, în principal, recombinare directă sau indirectă. Recombinarea directa predomină în semicon» ductorii cu bandă interzisă îngustă (înSb) (v. fig. li), consis-tînd din căderea într-o singură etapă a electronilor din banda de conducţie în banda de valenţă sau, ceea ce e acelaşi lucru, din recombinarea unui electron cuasiliber cu o lacună (gaură) (v.). Energia eliberată, de ordinul lărgimii benzii interzise, apare fie sub formă luminoasă (recombinare radiativă), fie sub forma de energie cinetică a reţelei (recombinare cu emisiune de fononi), fie sub forma de energie cinetică a altui purtător (recombinare prin efect Auger). Recombinarea directă radiativă e cea mai frecventă; recombinarea cu emisiune de fononi e dificilă, deoarece lărgimea benzii interzise e mal mare decît energia medie a unui fonon (« 0,03 eV), astfei IO2 W3 10* 105 p(Torr) /. Variaţia coeficientului de ionizare oqon al aerului cu presiunea p. Recombinarea directă în semiconductori. Recombinară 205 Recombinări încît recombinarea într-o singură etapă nu e posibilă decît cu emisiune simultană de mai mulţi fononi, ceea ce e interzis, în primă aproximaţie, de regulile de selecţiune; recombinarea prin efect Auger e de asemenea dificilă, deoarece presupune coexistenţa. într-o regiune de dimensiuni atomice, a trei particule (ciocnire triplă). Recombinarea indirecta predomină în semi-conductorii cu bandă relativ largă (Si, Ge) şi se produce prin intermediul defectelor reţelei, numite centre de recombinare. Aceste centre sînt atomi de impurităţi (eventual dislocaţii, în cristalele deformate) ale căror niveluri de energie sînt situate în regiunea centrală a benzii interzise, avînd astfel probabilităţi comparabile de transferare a purtătorilor spre şi de la benzile permise vecine. Dacă centrul e neocupat (donor ionizat pozitiv D+ sau acceptor neutru A), altfel spus conţine o gaură O localizată, prima etapă a recombinării consistă în ocuparea lui de un electron# provenit dinbandade conducţie (procesul 1 în fig. ///); în a doua etapă, acest electron cade mai departe în banda de valenţă, unde se recombină cu o gaură (procesul 2 în fig. ///); ca rezultat final, centrul a revenit în starea neocupată iniţială şi adispărut o pereche electron-gaură. Dacă centrul de recombinare e ocupat de un electron (donor neutru D sau acceptor ionizat negativ A~), prima etapă consistă în căderea acestui electron în banda de valenţă (şi în recombinarea lui, acolo, cu o gaură), iar a doua etapă, în căderea unui alt electron din banda de conducţie pe centrul de recombinare; rezultatul global e, de asemenea, dispariţia unei perechi electron-gaură şi revenirea centrului la starea ocupată. Acelaşi centru poate servi, deci, Ia nenumărate procese de recombinare. După modul de transformare a energiei liberate (tot de ordinul lărgimii benzii interzise), recombinarea indirectă poate fi radiativă, cu emisiune de fononi sau cu efect Auger; recombinarea cu emisiune de fononi e, în general, cea mai probabilă, fie că e vorba de o emisiune simultană (devenită posibilă ca urmare a slăbirii regulii de selecţiune, produsă de deformarea reţelei cristaline în jurul centrului), fie că se produce o emisiune repetată în cascadă (cînd centrul posedă mai multe niveluri excitate şi purtătorul cade din treaptă în treaptă). Cinetica recombinării de volum e descrisă, într-un semiconductor omogen, de ecuaţiile diferenţiale: dn n—nQ d p p—po ăt~ r„ d1~ xp în cari n, p sînt concentraţiile electronilor şi găurilor, nQ , pQ sînt aceleaşi concentraţii în starea de echilibru termodina* ™ic, , tp sînt „vieţile medii" ale electronilor şi găurilor. Aceste ecuaţii exprimă, de o parie, definiţiile lui , tp şi, de altă parte, pun în evidenţă proprietatea fundamentală a ** •. d.'vi c stării de echilibru: — = — =0, cînd n=n0f P=Pq (dacă în semiconductor au Ioc şi alte procese —- generare radiativă, difuziune, antrenare de către cîmp, etc., —ecuaţiile se complică, trecînd în ecuaţii de continuitate, şi derivatele dnjdt, / & l1 i2 -t, V'A fi. V / A 7 /•/ V ' / y / A ^•/ V /•/ |V / / /•/ III. Rec om bin< are a ir idir ectă în semiconductori. dezvoltarea în serie a Iui Tn, tp după puterile lui n~~n0 , p—po poate fi redusă la termenul constant şi se obţine soluţia: n{t) -*, = [*(0)-n0].e~th” , p(t)-p0 = [P(0)-*«] -e~*hp ■ care descrie o relaxare (v.) cu un singur timp de relaxare. în cazul recombinării directe şi chiar al recombinării indirecte (ţinînd seamă că, în primă aproximaţie, intervalul de timp dintre etapele 1 şi 2, în care centrul e într-o stare de încărcare modificată, poate fi neglijat), condiţia de neutralitate electrică (asigurată prin faptul că timpul de relaxare „dielectric" e mult mai mic decît vieţile medii ale purtătorilor) se exprimă prin relaţia suplementară: n(t)—n0=p(t)—p0: în acest caz, 1 -\-u • Sp , . . ,. Tf.^T/t=T = T0» recombinarea indirecta, n P A-f-b’Op 1 t — ;-- ----1—r~r recombinarea directă. « P~ i/.o.(/>0+»0+8*>) în aceste formule:?; e viteza medie a purtătorilor, a esecţiunea efectivă de recombinare (secţiunea efectivă de ciocnire pentru un proces de recombinare), t0 , a, b sînt funcţiuni de proprietăţile semiconductorului la echilibru (n0 , p0 , a, v, etc.), kp~p—p0. Recombinarea indirectă posedă un t practic independent de §p chiar la abateri mari (§p q ), nu numai mici (§p 0) (ca recombinarea directă). De asemenea, în semiconductorii foarte extrinseci (n0, pQ foarte mari), la abateri mici, t e independent de concentraţiile de echilibru ale 1 purtătorilor,în cazul recombinării indirecte, dar —■—, în Po+no.m cazul recombinării directe; dependenţa lui t de concentraţiile purtătorilor la echilibru ecaracterizată printr-un maxim avînd loc pentru n^p^fi; (v. fig. IV), unde ni e concentraţia IV. Viaţa medie t în funcţiune de concentraţia de echilibru p0 a găurilor. a) recombinare directă; b) recombinare i ndirectă; /) regiunea extrinsecă „n11; II) regiunea intrinsecă; III) regiunea extrinsecă „p1*. intrinsecă de echilibru (concentraţia electronilor sau a găurilor într-un semiconductor intrinsec la echilibru). în cazul cînd rn , tp depind de 8p, 8n, relaxarea abaterilor urmează o lege mai complicată (combinaţie de mai muLe exponenţiale, cu constante de timp diferite de rn , t^). Ca ordin de mărime: t=10 3---10"8 s. Recombinarea de suprafaţa nu e esenţial diferită de recombinarea de volum. în general ea e indirectă, deoarece suprafeţele „reale" posedă suficiente defecte cu rol de centre de recombinare. Din punctul de vedere formal, rapiditatea recombinării e descrisă, însă, în acest caz, printr-o „viteză de recombinare“ s (în locul vieţii medii t). Purtătorii cari se recombină la suprafaţă provin, în ultimă analiză, din interior, de unde au emigrat, de obicei, prin difuziune. Componenta după normala exterioară a curentului de purtători Recombinare, coeficient de ^ Reconstituire Un sau Jp) reprezintă numărul de perechi cari se recombină ■pe unitatea de timp şi pe unitatea de suprafaţă, constituind analogul mărimilor de volum dnjdt, dp/dt. Viteza (raţia) de recombinare superficială sn sau sp se defineşte prin ecuaţiile cinetice: in=sn-(n~no)’ jp=sp-iP-Po) • în cari abaterile n—n0 , p—p0, ca şi curenţii jn , jp, se referă la un punct situat în imediata vecinătate a suprafeţei. Aceste ecuaţii servesc drept condiţii la limită pentru derivatele concentraţiilor purtătorilor (deoarece curenţii de difuziune sînt grad n, jp=-Dp-grad p, undeDn,Dp sînt coeficienţii de difuziune), în problema determinării distribuţiei spaţiale a purtătorilor în regim staţionar sau nestaţionar. Dimensiunile lui sn, sp sînt cele ale unor viteze; valorile lor oscilează între 10 cm/s pentru suprafeţele curate şi bine corodate şi 104 cm/s pentru suprafeţele impure sau deformate mecanic (de ek. prin suflare cu nisip). Recombinarea constituie unul dintre principalii factori cari determină performanţele dispozitivelor cu semiconductori (limitînd, de exemplu, superior, frecvenţele pînă la cari un transistor posedă o amplificare acceptabilă); răspîndirea largă a germaniului şi a siliciului (cu toată dificultatea obţinerii lor) se datoreşte, în primul rînd, faptului că tehnologia acestor materiale a ajuns în stadiul în care asigură realizarea de exemplare cu recombinare suficient de redusă. La proiectarea transistoarelor, recombinarea de suprafaţă are o importanţă deosebită, deoarece probele sînt foarte mici. în acest caz se obişnuieşte să se ţină seamă de ea, înlocuind viaţa medie (de volum) t printr-o viaţă efectivă mai mică tgj , după formula: valabilă pentru un paralelepiped drept (baza unui transistor), de dimensiuni transversale lx , l2 mult mai mici decît lungimea lui, 5 referindu-se la recombinarea pe suprafaţa laterală» 1. coeficient de F/z. V. sub Recombinare, şi sub Ionilor, recombinarea ~ . 2. Recomprimare. 1. Tehn.: Ridicarea presiunii gazelor transportate prin conductele principale, folosind staţiuni de compresoare intermediare, instalate în anumite puncte de-a lungul conductelor de transport lungi, pentru a învinge rezistenţa la curgere între staţiuni sau pînă la locul de folosire. 3. Recomprimare. 2. ExpL petr.: Metodă de recuperare secundară, care consistă în introducerea de gaze în zăcămînt, prin sondele de creastă, pentru a forţa astfel drenarea ţiţeiului spre sondele productive de pe flancuri. 4. Recondiţionare. 1. Tehn.: Restabilirea caracteristicilor constructive sau funcţionale ale unui produs tehnic (de ex. utilaj, vehicul sau unealtă), uzat sau deteriorat, pentru ca acesta să poată fi utilizat în condiţiile iniţiale sau în condiţii foarte apropiate de acestea. Recondiţionarea, care e o reparaţie de renovare sau de restaurare, trebuie să fie rentabilă, adică manopera şi consumul de material să fie mult inferioare celor necesare unui produs nou. La recondiţionarea unui utilaj sau a unui vehicul uzat se înlocuiesc piesele degradate, folosind piese noi sau reparate, astfel încît acesta să fie readus la o stare mult apropiată de cea nouă, din punctul de vedere^al dimensiunilor principale de construcţie şi al funcţionării. în acest scop, reparările pieselor degradate şi ale locaşurilor în cari se introduc sînt de asemenea recondiţionări, obţinute prin diferite procedee tehnologice adecvate (de ex. încărcare prin sudură, cromare, etc.). — La recondiţionarea unei maşini, motoare sau generatoare, trebuie -ă se facă toate înlocuirile şi reparaţiile necesare, pentru a restabili caracteristicile funcţionale importante ale maşinii, ca putere, randament, etc. — La recondiţionarea uneltelor se urmăreşte refacerea lor, pentru casă poată fi utilizate în condiţiile pentru cari au fost fabricate. Recondiţionarea uneltelor degradate poate fi considerată ca recuperare. în unele cazuri, la recondiţionare se pot face anumite modificări constructive ale ansamblului sau ale pieselor componente. De exemplu, recondiţionarea unui bloc-motor ajuns la limita de alezare se realizează prin cămăşuire, ceea ce permite revenirea la dimensiunile constructive ale cilindrilor. 5. ~a tuburilor electronice. E/t. .-Tratament aplicat tuburilor electronice uzate sau defectate, pentru a le face din nou utilizabile. De obicei, se recondiţionează tuburile cu emisiune scăzută a catodului, tuburile cu urme de gaz în balon şi, mai rar, tuburile la cari a intervenit un scurt-circuit între doi electrozi. Recondiţionarea tuburilor cu emisiune scăzută a catodului — operaţie numită şi regenerarea catodului — e, în general, posibilă numai în cazul catozilor cu oxizi şi se efectuează prin încălzirea la o temperatură mai înaltă decît cea de funcţionare normală a catodului, aplicînd filamentului tubului o tensiune cu 30”*50% peste cea nominală, timp de cîteva minute sau « e cîteva zeci de minute. în cursul acestei operaţii, stratul de oxizi de la suprafaţa catodului se reface parţial sau total, ceea ce permite folosir a tubului încă un timp oarecare. Uneori, prin această recondiţionare se poate prelungi considerabil durata de funcţionare a tuburilor. Tuburile cu urme de gaz în balon pot fi recondiţionate, în anumite cazuri, prin încălzirea balonului la o temperatură suficient de înaltă pentru ca substanţele depuse pe pereţii acestuia, provenind de la getter (v.), să absoarbă aceste gaze. Scurt-circuitul dintre electrozi poate fi înlăturat, uneori, trecînd, pentru un timp scurt, un curent intens între cei doi electrozi, astfel încît, în apropierea contactului survenit, metalul să se topească şi astfel defectul să sie înlăturat. Recondiţionarea tuburilor prezintă importanţă în special în cazul tuburilor de putere sau al tuburilor cu preţ de cost mare. Astfel, unele fabrici recondiţionează cinescoapeleuzate, înlocuindu-le catodul şi substanţa fluorescentă depusă pe ecran şi închizînd din nou balonul de sticlă. 6. Recondiţionare. 2. Tehn.: Sin. (parţial) Remaniere (v. Remaniere 1). 7. Recondiţionarea materialelor. Tehn.: Sin. Regenerare (v. Regenerare* 1). 8. Reconstituent. Farm.: Calitatea unui medicament de a contribui ca un organism anemiat să revină la starea de sănătate, prin acţiunea sa directă asupra organismului, sau prin uşurarea şi grăbirea procesului de asimilare a alimentelor. Var. Reconstituant. 9. Reconstituire. Arh.: Lucrare (machetă în mărime naturală sau la scară redusă; desene în proiecţie ortogonală, axo-nometrică sau conică; execu ată pentru a reda structura, distribuţia şi aspectul original ai unei construcţii care, în decursul timpului, a suferit, în întregime sau parţial, schimbări de destinaţie, alteraţii, deteriorări sau distrugeri. Reconstituirea e o operaţie dificilă, care reclamă, adeseori, studierea îndelungată a părţilor din construcţie rămase intacte sau cari au fost deteriorate parţial, executarea de releveuri de ansamblu şi de detaliu ale părţilor conservate, etc. Cînd documentaţia directă, obţinută de pe construcţia însăşi, e insuficientă, se recurge la documentaţia indirectă, care consistă în cercetarea desenelor, a fotografiilor, a textelor descriptive referitoare la construcţia respectivă, cum şi la studierea unor construcţii existente, analoge cu aceasta sau provenite din aceeaşi epocă. Uneori, determinarea unor anumite particularităţi se face pe cale inductivă sau deductivă. Această reconstituire ipotetică conduce la faptul ca reconstituiri încercate Reconstrucţie Recristalizare de diverşi cercetători, pentru un acelaşi obiect, să difere între ele, mai mult sau mai puţin accentuat. Sin. Restituţie. 1. Reconstrucţie, pl. reconstrucţii. 1. Tehn., Drum.: Refacerea totală sau parţială a unui sistem tehnic (maşină, vehicul, etc.), sau a unei căi de comunicaţie, care a suferit avarii grave sau care trebuie să sufere modificări constructive. 2. Reconstrucţie. 2. Arh., Cs.: Construirea, pe amplasamentul unei clădiri vechi, a unei clădiri noi cu aceeaşi destinaţie. Reconstrucţia poate fi necesară fie datorită învechirii clădirii existente, care trebuie demolată, deoarece nu mai poate fi adusă într-o stare corespunzătoare, nici prin reparaţii, nici prin renovare (v.)f fie datorită distrugerii accidentale a acesteia (prin explozie, cutremur, incendiu, etc.). Reconstrucţia nu- implică reconstituirea (v.) parţială sau totală decît în cazuri rare, şi nu se bazează pe o restaurare (v.). Noua clădire poate diferi total de cea precedentă, atît din punctul de vedere aj distribuţiei interioare, al sistemului de construcţie, al materialelor, etc., cît şi din punctul de vedere al aspectului plastic, 3. Recristalizare. A. Chim.: Operaţie de purificare a unei substanţe chimic impure prin disolvarea la cald a acelei substanţe într-un solvent corespunzător, urmată de cristalizarea prin răcire a substanţei pure. Impurităţile rămîn în soluţie şi se separa prin filtrare. Cristalele astfel obţinute pot fi disolvate într-o nouă cantitate de solvent, operaţia repetîndu-se pînă la purificarea mai înaintată a substanţei, sau pînă la obţinerea unor substanţe chimic pure. 4. Recristalizare. 2. Metg.: Fenomenul de refacere a grăunţilor cristalini ai unui metal sau ai unui aliaj care a suferit anterior un ecruisaj. în timpul recristalizării apar grăunţi cristalini noi în locul celor deformaţi, reţeaua cristalină devine normală, nedeformată, tensiunile proprii dispar (sau cel puţin sînt mult reduse), dispare plusul de duritate şi de rezistenţa cauzat de starea de ecruisaj şi materialul îşi restabileşte proprietăţile mecanice normale (corespunzătoare stării recoapte, dacă se realizează toate fazele recristalizării). Temperatura la care începe să se formeze reţeaua nouă nedeformată, cu grăunţi noi, e numită temperatura de început de recristalizare sau pragul recristalizării. Aceasta depinde de temperatura de topire a metalului sau a aliajului, de gradul de ecruisaj, de cantitatea şi de forma incluziunilor, etc., şi are valoarea de aproximativ 0,4 din temperatura absolută de topire. într-un metal sau într-un aliaj ecruisat, fenomenul de recristalizare se desfăşoară în următoarele trei faze: Primafază, carese produce Ia o temperatură inferioară pragului de recristalizare, consistă în îndreptarea reţelelor cristaline deformate (o „regenerare" parţială a reţelelor), într-o oarecare reducere a tensiunilor proprii, în modificarea uşoară a asterismului şi în restabilirea parţială, în măsură mică, a proprietăţilor mecanice (micşorarea durităţii şi a rezistenţei, mărirea plasticităţii); la oţeluri, temperatura la carese produc aceste transformări e de circa 200***400°. Această fază e numită, uneori, „întoarcerea“ metalului. Faza a doua începe la temperatura de început de recristalizare şi consistă în recristalizarea propriu-zisă (naşterea şi dezvoltarea cristalelor noi) şi în dispariţia asterismului. I. Diagrame tridimensionale de recristalizare (variaţia mărimii granulelor M în funcţiune de gradul de deformaţie R şi de temperatura de recoacere pentru recristalizare). R) gradul de deformaţie, în %; t) temperatura de recoacere, în°C; Mj) mărimea granulelor, în mm; M z=z(t), ecuaţia planului recti-ficant e: y\y-y)^rz"(Z-z) = 0. 6. Rectificare. 1. Geom.: Determinarea prin cuadraturi a lungimii unui anumit arc al unei curbe date. Curbele pentru cari se poate efectua o rectificare se numesc curbe rectifica- tn şi tn+1) temperaturi bile. V. sub Arc 1. corespunzătoare talerelor 7. Rectificare. 2. Chim., Ind. petr.: n-1, respectiv n, respectiv Separarea unui component sau a unui n+i din coloană; xn şi grup de componenţi dintr-un amestec xn_^) compoziţia lichidului inar sau de mai mulţi componenţi corespunzătoare talerului printr-o succesiune de evaporări şi n, respectiv n-1; yn 1 şi condensări, folosind diferenţa de voia- /n> compoziţia vaporilor tilitate a componenţilor. Acest proces corespunzătoare talerului se efectuează în coloane de rectif/- n+it reSpectiv n. care, echipate cu dispozitive (talere cu clopote, site, umplutură, etc.) de aducere în contact a vaporilor ascendenţi şi a lichidului descendent cari circulă prin coloană, cum şi cu fierbător, condensator, etc. Separarea unui amestec e cu atît mai uşoară şi mai completă cu c;ît diferenţa dintre volatiIităţile componenţilor, în condiţiile de rectificare, e mai mare. In principiu, separarea unor componenţi prin rectificare se reduce la faptul că lichidul şi vaporii cu compoziţia L şi V • R Xn 7 yni1 yri 0 ----- Cuv 100% lOOfo Cgv -------- 0 I. Diagrama temperatură-compoziţie, la presiune constantă, a unui sistem (lichid-vapori) de doi componenţi cu volatilitate diferită. Cuy) concentraţia în component uşor volatil; CCTy) con-centraţiaîn component greu volatil; t) temperatura; V) amestec constituit numai din vapori; L) amestec constituit numai din lichid; L+V) amestec constituit din vapori şi lichid ; t2 şi ti) temperatura de fierbere a componentului greu volatil, respectiv uşor volatil; tn_^, //. Schema de funcţionare a unei coloane de rectificare. (v. fig. /), cari se contactează pe un taler oarecare n, din coloana de rectificare (v. fig. //), nu sînt în echilibru şi că între ei se produc un schimb de căldură şi un schimb de masă. Acest fapt conduc la schimbarea compoziţiei vaporilor şi a compoziţiei lichidului, în direcţiile indicate prin săgeţi (v. fig. /), datorită răcirii vaporilor şi încălzirii lichidului, respectiv condensării şi evaporării parţiale a acestora. Cum pe fiecare taler din coloana de rectificare sînt temperaturi şi compoziţii de lichid-vapori diferite, rezultă că fluxul ascendent de vapori pierde pe fiecare taler o anumită parte din componentul mai greu (deoarece acesta condensează mai uşor) şi deci se concentrează în componentul uşor. De asemenea, fluxul descendent de lichid care circulă pe fiecare taler elimină treptat componentul uşor, prin contactarea lichid-vapori pe fiecare taler, ceea ce face ca lichidu I să se concentreze în componentul mai greu. Prin utilizarea unui anumit număr de talere se ajunge la concentraţii minime de component uşor în componentul greu şi de component greu în ce! uşor, realizîndu-se astfel gradul de rectificare dorit. în cazul în care e necesar să se obţină un amestec de o anumită compoziţie, vaporii (respectiv lichidul) se elimină la o anumită înălţime a coloanei de rectificare. Descrierea sumară a procesului într-o coloană de rectificare, incluziv utilajele anexe, reprezentată schematic în fig. III, e următoarea: Amestecul care trebuie separat e trimis, cu ajutorul unei pompe 1, în preîncălzitorul 2, la temperatura determinată pentru alimentarea coloanei, şi se introduce în coloana de rectificare 3, pe un anumit taler de fracţionare. în coloană, amestecul se contactează, pe fiecare taler, cu vaporii generaţi de fierbătorul 7, cari urcă de la baza coloanei, eliminîndu-se astfel, din lichid, treptat, componentul sau componenţii mai uşor volatili, respectiv îmbogă-ţindu-se lichidul în componentul sau în grupul de componenţi cu punct de fierbere mai înalt. Componentul sau grupul de componenţi cu punct de fierbere mai înalt sînt eliminaţi prin conducta 8. Vaporii, cedînd căldură, îşi reduc temperatura, ceea ce conduce în mod automat la condensarea părţilor mai grele din vapori, respectiv la concentrarea vaporilor în componentul sau în grupul de componenţi mai uşor volatili. Vaporii colectaţi pe la partea superioară a coloanei sînt condensaţi prin răcire cu apă în condensatorul 4, iar lichidul colectat în vasul 5 e trimis parţial ca reflux lichid la partea de vîrf a coloanei, iar restul se elimină din instalaţie prin conducta 6, ca produs separat. Rolul refluxului e de a condensa componenţii mai grei, cari au fost antrenaţi în faza de vapori. După cum părţile nedorite sînt mai uşoare sau mai grele decît componentul sau decît grupul de componenţi dorit, acesta din urmă se obţine, în primul caz, la partea inferioară a coloanei, iar în al doilea caz, la partea superioară. în cazul cînd amestecul care se supune rectificării conţine atît impurităţi mai uşoare cît şi impurităţi mai grele decît componentul sau decît grupul de componenţi dorit, operaţia de rectificare se efectuează succesiv în două etape, fie în coloane separate, fie în aceeaşi coloană, lucrînd alternativ pe un regim sau pe altul. Abi Schema unei instalaţii de rectificare. 14 Rectificare 210 Rectificare Procesul de rectificare poate fi continuu sau discontinuu. Rectificarea continua e un proces care e caracterizat şi prin faptul că, în orice punct al sistemului de rectificare, debitele, concentraţiile, temperaturile şi presiunile rămîn aproximativ constante, după ce coloana a intrat în regim normal de funcţionare. — Rectificarea discontinuă se foloseşte cînd cantitatea de amestec de separat e mai mică sau cînd acesta rezultă în şarje rare sau de compoziţie inegală. Rectificarea discontinuă e un proces în care condiţiile de lucru nu rămîn constante în timpul procesului respectiv. Fierbătorul coloanei se încarcă cu o şarjă de amestec, care, după ce e adusă la fierbere, se rectifică pînă cînd conţinutul de component uşor din fierbător scade la o anumită limită, sub care operaţia nu mai corespunde din punctul de vedere tehnologic sau economic. Coloana lucrează numai ca o coloană de concentrare (corespunzătoare părţii de deasupra talerului de alimentare a coloanelor de fracţionare continuă); concentraţia lichidului din fierbător variază de la concentraţia iniţială pînă la cea finală prescrisă de procesul tehnologic. In funcţiune de caracteristicile amestecului care trebuie separat şi de alte consideraţii, rectificarea se efectuează la presiunea atmosferică, în vid sau la presiune înaltă. Rectificarea se foloseşte, atît pe scară de laborator cît şi pe scară industrială, pentru purificarea unor substanţe ca: alcool etilic, acid acetic, produse petroliere, etc. i. Rectificare. 3. Mett.: Operaţie mecanizată de superne-tezire prin aşchiere, efectuată cu ajutorul pietrelor abrazive, pentru a se realiza fie suprafeţe metalice foarte netede, fie o precizieAfoarte mare de execuţie a dimensiunilor, fie ambele condiţii. în general, rectificarea e precedată de operaţii de aşchiere mecanizate, efectuate cu ajutorul uneltelor aşchietoare metalice (de ex.: strunjire, frezare, rindelare, etc.); uneori, ea e urmată de operaţii de supernetezire de mare precizie (de ex.: lepuire, honuire, etc.). Rectificarea se efectuează, de regulă, la maşini de rectificat sau, uneori, la strung. Procesul rectificării e analog frezării, granulele pietrei de rectificat îndeplinind funcţiunea cuţitelor de aşchiere rotitoare, ca şi dinţii frezei, însă granulele au o repartiţie arbitrară şi unghiuri de aşchiere foarte diferite; în general, unghiurile de degajare sînt negative, astfel încît se produc deformaţii plastice mari în straturile superficiale ale piesei; forma aşchiilor obţinute prin abraziune e asemănătoare cu forma celor obţinute prin frezare. Consumul specific de energie la rectificare e mai mare decît la alte procedee de prelucrare prin aşchiere. Modul de producere a aşchiei în timpul rectificării unei piese cilindrice e reprezentat în fig. / a (în care, pentru claritatea figurii, pătrunderea discului abraziv în piesa cilindrică e desenată exagerat). Discul abraziv şi piesa avînd, în general, mişcări de rotaţie de acelaşi sens, în punctul de contact se efectuează deplasări periferice relative, fiindcă viteza periferică a piesei e inferioară vitezei periferice a pietrei. Dacă piesa ar fi imobilă, o granulă abrazivă a discului rotitor ar atinge suprafaţa piesei pe arcul de cerc adc (numit arc de contact). Cînd şi piesa se roteşte în sensuI săgeţii, vîrfuI granulei desprinde aşchia abca, cu grosimea maximă h = bd, iar discul abraziv desprinde, la o trecere, un strat cu grosimea s, Adîncimea de pătrundere h /. Adîncimea de pătrundere a granulei abrazive şi adîncimea de aşchiere Ia rectificare. a) la rectificare rotundă; b) la rectificare plană; 1) disc de rectificat; 2) piesa care se prelucrează; h) adîncimea de pătrundere a granulei abrazive; s) adîncimea de aşchiere. a granu Iei abrazive (grosimea aşchiei) şi adîncimea de aşchiere s (adîncimea de pătrundere a pietrei), în cazul rectificării plane, sînt indicate în fig. / b. în cursul rectificării, granulele abrazive cu muchiile aşchietoare tocite sînt smulse din masa liantului de suprafaţa de aşchiere a piesei. Gradul de tocire a granulei abrazive depinde de lungimea arcului adc, pe care aceasta îl parcurge în timpul aşchierii; cu cît acest arc e mai mare, cu atît granula abrazivă se toceşte mai repede. Tendinţa de smulgere a granu lei abrazive depinde de adîncimea de pătrundere h a granulei în materialul piesei care se rectifică şi care e egală cu grosimea maximă a aşchiei. Grosimea aşchiei h creşte proporţional cu diametrul şi cu viteza piesei, şi invers proporţional cu diametrul şi cu viteza discului abraziv. Cînd grosimea aşchiei e prea mare, piatra abrazivă se uzează foarte repede, iar cînd e prea mică, piatra se îmbîcseşte şi nu taie. Dacă viteza periferică a pietrei abrazive e aleasă iniţial prea mică, sau a scăzut, prin uzura uneltei în timpul lucrului, arcul adc, parcurs de granula abrazivă, e mai mare; viteza unghiulară a piesei fiind încă constantă, piesa înaintînd mai mult, granula abrazivă va pătrunde şi mai mult în piesă — şi adîncimea de pătrundere h a granulei va creşte. Cu creşterea dimensiunilor aşchiei creşte şi tendinţa de smulgere a granulelor abrazive, ceea ce provoacă o uzură prea timpurie a pietrei de rectificat. Pentru mărirea timpului de folosinţă, adică a durabilităţii pietrelor abrazive, e necesar ca acestea să lucreze cu viteze periferice cît mai mari. în condiţii identice de lucru şi la aceeaşi viteză periferică a pietrei de rectificat, dacă se foloseşte o piatră cu diametrul mai mic, lungimea de arc adc, parcursă de granula abrazivă, e mai mică şi, deci, aceasta se uzează mai puţin; grosimea aşchiei rămîne însă aceeaşi şi, granula abrazivă fiind smulsă după acelaşi timp ca şi mai înainte, piatra se va uza mai repede. în concluzie, trebuie folosite discuri abrazive cu diametri cît mai mari, iar în cazul unor uzuri pronunţate ale acestora, e necesar să li se mărească turaţia. Dacă se menţin constante vitezele periferice ale piesei şi ale pietrei abrazive şi se măresc avansul longitudinal al piesei sau avansul pietrei abrazive în direcţia axei sale, adîncimea de pătrundere h a granulei abrazive devine mai mare, ceea ce conduce la o creştere a tendinţei de smulgere a granulei, respectiv la o uzură mai rapidă a pietrei abrazive. Folosind aceeaşi piatră abrazivă şi aceleaşi viteze, atît pentru piatră, cît şi pentru piesă, cînd diametrul piesei care se rectifică se măreşte, arcul adc (v. fig. /), parcurs de granula abrazivă, creşte, şi prin aceasta se provoacă o tocire mai rapidă a acesteia.’Adîncimea de pătrundere a granulei şi deci grosimea aşchiei fiind însă mai mică, granula tocită e smulsă cu întîrziere din liant, în acest caz se măreşte viteza^de avans a piesei proporţional cu creşterea diametrului ei. în condiţii identice de lucru, prin mărirea vitezei piesei creşte proporţional grosimea h a aşchiei, ceea ce provoacă o uzură accentuată a granulelor abrazive, şi, deci, a pietrei de rectificat. Cu aceeaşi piatră abrazivă şi în aceleaşi condiţii de lucru, adîncimea de pătrundere şi, deci, grosimea h a aşchiei, sînt cu atît mai mari, cu cît adîncimea de aşchiere s e mai mare (v. fig. / a şi b). Procesul de rectificare se studiază, de obicei, sub aspectul microneregularităţilor pe suprafaţa prelucrată şi sub aspectul forţelor cari intervin. Calitatea suprafeţelor se îmbunătăţeşte prin efectuarea unui număr de treceri suplementare fără avans de pătrundere sau cu avans foarte mic. La alegerea pietrelor abrazive pentru rectificat (v. şî Abraziv) e necesară stabilirea caracteristicilor lor (natura materialului abraziv, natura liantului, granulozitatea, duritatea, structura, forma şi dimensiunile, etc.) în funcţiune de: forma suprafeţelor cari se rectifică, materialul piesei, gradul de netezime urmărit (de ex. degroşare sau finiţie), precizia dimen-siunilor care trebuie obţinută, metodele de prelucrare, etc. Cînd caracteristicile pietrei de rectificat sînt alese corect, granulele abrazive se uzează treptat şi sînt smulse din liant ftectificârâ 3ii Rectificare numai după ce s-au tocit, lăsînd să apară noi granule abrazive, ascutite. Dacă liantul pietrei abrazive e prea moale, granulele abrazive sînt smulse înainte de a se toci şi piatra se uzează prea repede; dacă liantul e prea dur, granulele abrazive tocite nu se pot desprinde şi piatra se lustruieşte, ceea ce impune reprofilarea (reascuţirea) ei. în operaţiile de rectificare prezintă importanţă următoarele caracteristici: viteza uneltei abrazive, viteza piesei care se prelucrează, avansul în direcţie axială, avansul de pătrundere sau adîncimea de aşchiere, calitatea pietrei abrazive, calitatea materialului care se prelucrează, forţele de aşchiere, etc. Viteza uneitei abrazive e exprimată, de obicei, indicînd vite-zaperiferică, în m/s,sau, uneori,turaţia pietrei, în rot/min. — Uzura pietrei abrazive scade dacă viteza ei periferică creşte, însă această viteză e limitată de pericolul spargerii (datorit creşterii forţelor centrifuge) şi^ de producerea arsurilor pe suprafaţa care se prelucrează. în tabloul I sînt indicate vitezele periferice uzuale la pietre abrazive pentru diferite materiale. Tabloul I. Vitezele periferice uzuale ale pietrelor abrazive, în m/s Felul prelucrării Piese executate din oţel fontă metale moi preliminară finală 30—35 40—45 25-30 40—45 35-40 40—45 Viteza piesei e viteza periferică cu care aceasta se mişcă, de obicei, în sens contrar sensului de mişcare al pietrei abrazive. Ea se alege ţinînd seamă de gradul de netezime cerut, de diametrul suprafeţei de rectificat, de suprafaţa de contact dintre piesă şi piatră, de avansul transversal şi longitudinal al piesei şi de duritatea discului abraziv. în general, raportul dintre viteza periferică a piesei şi viteza periferică a pietrei abrazive se ia, aproximativ, de 1/100. Viteza piesei se alege cu atît mai mare, cu cît adîncimea de aşchiere e mai mică; ea se ia mai mare pentru rectificarea finală şi mai mică pentru rectificarea preliminară. Viteza piesei trebuie să crească cu creşterea suprafeţei de contact dintre piesă şi piatra abrazivă; se vor folosi, deci, viteze mai mari pentru piese rotunde cu diametri mai mari, şi invers; în cazul rectificării plane, vitezele piesei vor fi mai mari decît cele pentru rectificarea rotundă. Viteza piesei se măreşte, de obicei, proporţional cu creşterea avansului longitudinal sau transversal. Ea se măreşte, de asemenea, odată cu creşterea durităţii discurilor abrazive. în tabloul II sînt indicate vitezele periferice uzuale pentru piese de diferite materiale, la rectificarea rotundă exterioară şi interioară. Avansul axial reprezintă avansul longitudinal la rectificarea rotundă, respectiv avansul transversal la rectificarea plană periferică. Avansul longitudinal la rectificarea rotundă e drumul parcurs pentru o rotaţie a piesei, fie de masa maşinii împreună cu piesa fixată pe ea, fie de discul abraziv în lungul axei sale; avansul transversal la rectificarea plană periferică e distanţa cu care se deplasează axial discul abraziv, după fiecare cursă a piesei. Avansul axial e, de obicei, o fracţiune din lăţimea discului abraziv; mărimea Iui depinde de diametrul piesei şi^de calitatea necesară pentru suprafaţa care se prelucrează. în cazul rectificării preliminare se ia 0,3---0,7 din lăţimea discului abraziv pentru oţel, şi 0,5---0,9 pentru fontă, iar Ia rectificarea finală se ia 0,2---0,3 din lăţimea discului abraziv pentru oţel, şi 0,4 din lăţimea discului abraziv, pentru fontă. Avansul de pătrundere sau adîncimea de aşchiere reprezintă avansul transversal (radial), la rectificarea rotundă, respectiv avansul în direcţia perpendiculară pe suprafaţa prelucrată, la rectificarea plană. El e egal cu grosimea stratului de material care se detaşează în operaţia de rectificare, Ia o trecere a uneltei abrazive peste toată suprafaţa piesei. Atît avansul transversal la rectificarea rotundă, cît şi avansul în direcţie perpendiculară pe suprafaţa prelucrată, Ia rectificarea plană, se transmit uneltei la fiecare cursă dublă sau la finea fiecărei curse a mesei. Adîncimea de aşchiere depinde, în general, de următoarele caracteristici: mărimea granulelor abrazive; diametrul şi viteza pietrei abrazive; viteza, forma, calitatea suprafeţei rectificate şi dimensiunile piesei; puterea maşinii de rectificat. Adîncimea de aşchiere poate fi mărită, în cazul folosirii pietrelor de rectificat poroase şi cu granule abrazive mari. Dacă grosimea stratului de material desprins e prea mare în raport cu mărimea granulelor abrazive, piatra se uzează repede la rectificarea materialelor tari, sau se îmbîc-seşte cînd se rectifică materiale moi. Dacă adîncimeade aşchiere e prea mică în raport cu mărimea granulelor abrazive, piatra de rectificat se lustruieşte şi nu mai aşchiază. Adîncimea de aşchiere poate fi mărită cînd viteza pietrei abrazive descreşte sau cînd se măreşte viteza piesei, — şi trebuie micşorată cînd diametrul piesei sau al pietrei creşte. Pentru evitarea deformaţii lor, piesele subţiri şi lungi, ca şi cele plane şi subţiri, se rectifică cu adîncimi de aşchiere mici. Cu cît e necesar un grad mai înalt de netezime a suprafeţelor rectificate, cu atît trebuie folosită o adîncime de aşchiere mai mică. De aceea, în cazul rectificării de finiţie, la sfîrşituI operaţiei se întrerupe avansul transversal la rectificarea rotundă, respectiv avansul de pătrundere la rectificarea plană, şi se efectuează încă 2--*10tre-ceri, pînă cînd se în trerupe complet desprinderea de aşchii, cu scoaterea scînteilor. în tabloul UI sînt indicate valorile uzuale ale adîncimii de aşchiere pentru rectificarea rotundă şi pentru cea plană. Maşinile de rectificat se aleg ţinînd seamă de profilul suprafeţelor de prelucrat, de materialul piesei, cum şi de felul operaţiilor de prelucrare. Prinderea pieselor pe masa maşinii variază cu felul maşinii de rectificat, cu forma piesei şi cu felul suprafeţei care se prelucrează şi se execută, de obicei, mecanic (de ex.: între vîrfuri, în universal, pe dornuri, cu bucele elastice, cu dispozitive speciale, etc.), pneumatic (de ex.: cu dispozitiv pneumatic pentru prinderea pieselor), magnetic Tabloul II. Vitezele periferice uzuale ale pieselor la rectificarea rotundă, în m/s Materialul piesei Rectificare exterioară Rectificare preliminară finală interioară Aluminiu 0,30—0,35 0,30—0,35 | 0,80 Alamă şi bronz 0,30—0,35 0,30—0,35 j 0,70 Fontă 0,25—0,30 0,35—0,30 I 0,60 Oţel de scule necălit 0,15—0,20 i 0,20—0,25 ! 0,30—0,50 Oţel călit 0,20 0,25—0,30 j 0,40—0,55 Tabloul III. Adîncimi de aşchiere uzuale pentru operaţii de rectificare rotundă şi de rectificare plană Operaţia de prelucrare I Adîncimea de aşchiere, în mm preliminară finală Rectifi-f la I care I oţel j 0,01 •••0,04 ro- j la j tundă i fontă ! pînă la 0,15 Rectificare j plană obişnuită j 0,03—0,07 Rectificare j plană cu unelte j abrazive din j segmenţi ! 0,05—0,15 0,005—0,02 0,01 •••0,03 14* Rectificare 212 Rectificare (de ex. cu platoul de prindere magnetic), electromagnetic (de ex. cu platoul de prindere electromagnetic).— Fixarea pietrelor abrazive pe ax diferă, în general, după felul maşinii de rectificat. — Fasonarea şi reprofilarea pietrelor se execută, în mod obişnuit, cu ajutorul unui diamant fixat într-un suport care se acţionează manual sau mecanizat. — Controlul dimensiunilor sau al netezimii suprafeţelor rectificate se efectuează cu instrumente de măsură (de ex.: micrometre, pasa-metre, calibre-tampon, calibre-potcoavă, măsurătoare de netezime, etc.), de obicei manual, în stare de repaus al pieselor sau, uneori, chiar în timpul operaţiei de rectificare, folosind dispozitive de măsură speciale. în timpul rectificării se efectuează, în anumite operaţii, răcirea piesei şi a pietrei abrazive. — După cum ab r az iu nea se efectuează cu sau fără folosirea unui lichid de răcire, se deosebesc: rectificare umedă şi rectificare uscată. Rectificarea umeda se efectuează folosind un lichid de răcire, pentru a evita încălzirea piesei sau îmbîcsirea cu «aşchii a pietrei abrazive, şi pentru a obţine o calitate superioară a suprafeţei prelucrate. Lichidul de răcire trebuie să cadă pe toată lăţimea pietrei abrazive, la linia de contact dintre piesă şi piatră. La rectificarea oţelului, a fontei, a cuprului şi a altor metale se foloseşte, ca lichid de răcire, apă cu 5*** 10% carbonat de sodiu şi cu un adaus de săpun; pentru rriicşorarea acţiunii corozive a soluţiei şi pentru a-i da lubrifianţă se adaugă şi 0,5--*1 % ulei mineral, terebentină, sau ulei de rapiţă. La rectificarea aluminiului şi a aliajelor sale se foloseşte petrol cu adaus de 2% tetraclorură de carbon (pentru evitarea aprinderii), sau un amestec de ulei mineral şi petrol, în cantităţi egale. La rectificarea elektronului se foloseşte o soluţie de 4% fluorură de sodiu în apă. Rectificarea uscata se efectuează fără folosirea unui lichid de răcire, de obicei Ia rectificarea preliminară a pieselor de fontă sau de cupru şi, totdeauna, la rectificarea pieselor de nichel. Aşchiile piesei şi particulele pietrei abrazive, desprinse în timpul prelucrării, sînt captate, în mod obişnuit, cu ajutorul unui exhaustor. După gradul de netezime, precizia dimensiunilor.suprafeţei prelucrate şi succesiunea în procesul de prelucrare, se deosebesc: rectificare preliminară şi rectificare finală. Rectificare preliminară: Rectificare care se efectuează în una sau în mai multe treceri, pentru detaşarea într-un timp minim a circa două treimi din excesul de rectificat. Se efectuează, de obicei, folosind pietre abrazive cu dimensiuni mari ale granulelor şi cu structură rară (v. sub Abraziv). Sin. (impropriu) Rectificare de degroşare. Rectificare de degroşare. V. Rectificare preliminară. Rectificare de finisare. V. Rectificare finală. Rectificare finală: Rectificare prin care se detaşează— în una sau în mai multe treceri — restul din excesul de rectificat, lăsat după rectificarea preliminară, pentru obţinerea preciziei în dimensiuni şi a gradului de netezime necesar suprafeţei care se prelucrează. Se efectuează cu adîncime de aşchiere şi cu avans axial mici, cu ajutoru I pietrelor abrazive cari au mărimea granulelor fină sau foarte fină. Ultimele treceri sefac fără avans transversal (radial) la rectificarea rotundă, respectiv fără avans de adîncime la rectificarea plană, pînă cînd dispar aproape complet scînteile. Rectificarea preliminară şi cea finală la fabricaţia în masă se execută, în general, la maşini de rectificat diferite; dacă e necesar ca ambele operaţii să se efectueze la aceeaşi maşină, se folosesc pietre abrazive şi regimuri de prelucrare corespunzătoare fiecărei prelucrări. La fabricaţia cu bucata sau în serii mici, rectificarea prelimi- nară şi cea finală se execută la aceeaşi maşină de rectificat, fără înlocuirea pietrei abrazive, prin simpla schimbare a regimului de prelucrare, care trebuie să fie corespunzător fiecărei operaţii (preliminară sau finală). Sin. (impropriu) Rectificare de finisare. După forma suprafeţelor cari se prelucrează, se deosebesc: rectificare plană, rectificare rotundă şi rectificare a suprafeţelor cu profiluri particulare. Rectificare plană: Rectificare a suprafeţelor metalice plane, pentru obţinerea unei mari precizii a dimensiunilor piesei sau a planeităţii suprafeţei, ori a unui grad înalt de netezime a acesteia. Reclamă, în general, următoarele mişcări: mişcarea principală de aşchiere (rotirea rapidă a uneltei abrazive); mişcarea de avans longitudinal constituită, de obicei, dintr-o mişcare rectilinie alternativă sau de rotaţie a mesei ori, uneori, a axului uneltei abrazive; mişcarea de avans transversal, efectuată de masa maşinii de rectificat sau de unealta abrazivă (pentru prelucrarea întregii suprafeţe destinate abraziunii), şi care se efectuează, fie continuu, fie periodic, după fiecare cursă longitudinală a mesei; mişcarea de pătrundere (pentru avansul de adîncime) efectuată, de obicei, de discul abraziv. Prinderea pieselor la maşinile de rectificat plan se face, de obicei, pe platouri electromagnetice (v. sub Platou 2) şi, uneori, în menghine sau în dispozitive de prindere speciale. După felul suprafeţei cu care piatra abrazivă atacă suprafaţa metalică de prelucrat, se deosebesc rectificare plană frontală şi rectificare plană periferică. Rectificare plană frontală: Rectificare la care . brazarea suprafeţei care se prelucrează se execută cu suprafaţa frontală a discului de rectificat. E un procedeu care dă o mare productivitate, unealta abrazivă (cilindrică, inelară sau segmentată) atingînd întreaga lăţime a piesei care se rectifică. Operaţia de prelucrare se efectuează la maşini de rectificat plan, echipate fie cu masă rotundă cu mişcare de rotaţie (v. fig. II a), fie cu masă dreptunghiulară cu mişcare longitudinală rectilinie alternativă (v. fig. II b). Mişcările caracteristice maşinilor sînt: mişcarea principală, de rotaţie rapidă a uneltei abrazive, mişcareade 0 ş, Dj )a maşini ae rectmcat cu masa rotundă, avans (mişcarea de respectiv cu masă dreptunghiulară; 1) masa rotaţie, respectiv miş- maşinii; 2) piesa de prelucrat; 3) disc de rec-carea^recti linie alter- t i ficat; 4) mişcarea principală; 5) mişcarea me-nativă a mesei), miş- sej '; fie S- unghiurile dintre direcţiile coardelor corespunzătoare de pe cele două curbe. Distanţele dintre cele două trasee poligonale, în punctele n şi «+1, diferă cu cantitatea (1) Ae = Vn-V Dacă unghiul §n e suficient de mic (de obicei, se ia §=0,11), se poate considera (2) Ae = eft+,-en = ăl8n. Valoarea ordonatei en+1 se obţine însumînd valorile tuturor ordonatelor pînă în acest punct; se obţine: . Pichetarea liniei de bază şi a curbei noi, în metoda diagramei unghiurilor. //, curbe (3) Diagrama unghiurilor unei circulare fără racordări, a) curba ci rculară ; b) diagrama variaţiei curburii; c) diagrama unghiurilor (U). en+1 ’ / = 1 Pentru determinarea distanţelor e- e necesar, deci, să se construiască o diagramă în care unghiurile să fie redate sub forma de lungimi cari să poată fi măsurate şi însumate. Pentru reprezentarea diagramei unghiurilor se trasează, în raport cu două axe de coordonate X şi Y, linia reprezentativă U a curbei de bază, folosind, pentru determinarea coordonatelor acestei linii, formulele transformate: (4) x=CJ. (5) y=Cyp, Rectificarea căii ferate 217 Rectificarea căii ferate i c (număr fară dimensiune) e scara lungimilor; C (nu- în care în cari măr cu dimensiunea lungimii) e scara unghiurilor; / sînt distanţele, pe curba de bază, de la ’origine pînă la ijn punct pe ea, iar 9 e unghiu I dintre tangenta în origine a curbei de bază şi tangenta într-un alt punct al ei. Diagrama unghiurilor pentru o dreaptă e o dreaptă paralelă cu axa OX. Diagrama unghiurilor pentru o curbă în arc de cerc cu raza R (v. fig. II) e o dreaptă a cărei înclinare faţă de OX e (6) A y ~R Ax CxCy 1 ~c~ e „scara ripărilor". Ecuaţia (9) se mai poate pune sub forma: (10) 1 SA X'dt — A* Diagrama unghiurilor pentru O curbă de racordare ///• Diagrama unghiurilor unei curbe a cărei curbură e variabilă de racordare de curbura variabilă, e o parabolă de gradul al o) diagrama curbei de racordare; doilea (v, fig. III). Diagrama b) diagrama variaţiei curburii; c) dia- unghiurilor unei curbe cir- gramct unghiurilor (U). culare cu racordări e un segment de linie dreaptă înclinată, racordată la capete prin două arce de parabolă de gradul al doilea, cu două drepte orizontale distanţate cu yQ= = cy t /s X' » \// \ \ \«. / II. Executarea unei rectificări, î) dig de dirijare; 2) lucrare permeabilă; 3) lucrare de protecţie; 4) canal de autodragare. viitorului traseu, în curbă, canalul de autodragare se aşază în apropiere de malul convex al acestuia, utilizînd astfel eroziunile mai puternice din con -cavitateastrăpun-gerii (v. fig. II). După executarea canalului de autodragare se procedează la executarea lucrărilor de închidere şi de împotmolire a albiei vechi, cum şi a lucrărilor de protecţie în lungul şi în zona racordărilor străpungerii. închiderea albiei vechi se realizează, de preferinţă, cu lucrări permeabile cari accelerează împotmolirea acesteia. Dirijareacurentulu i spre canalu I de autodragare se poate face mai ferm, printr-un dig de dirijare. 1. ~ de niveletâ. C.f. V. Rectificarea nivelului căii, sub Rectificarea căii ferate. 2. ~a drumurilor. Drum.,Urb.: Modificareatraseului unui drum (curb, sinuos, frînt), în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de circulaţie, prin mărirea vizibilităţii, sau, ia străzi, pentru realizarea unei anumite compoziţii arhitectonice şi urbanistice. 3. ~a hotarului. Topog.: Operaţia de înlocuire a unui hotar sinuos — dintre două unităţi agricole — cu o linie dreaptă, fără a se schimba ariile terenurilor celor două unităţi. La rectificarea hotarelor — necesară exploatării raţionale a teritoriului agricol sau cu ocazia organizării intergospodă-reşti a raionului respectiv—’se iau în consideraţie necesităţile de grupare a terenurilor împrejurul satelor şi centrelor de producţie, de creare a condiţiilor pentru utilizarea productivă a tractoarelor şi a maşinilor agricole, de prevenire şi combatere a eroziunii solului, de îmbunătăţire a perimetri-lor tuturor gospodăriilor agricole interesate, de urmărire a unor limite naturale, ca, de exemplu, cursuri de apă, drumuri, linii de cale ferată, etc. Rectificarea hotarelor se face grafic sau numeric, pe planuri topografice reambulate. 4. Rectificat, aparat de ~ unghiuri. PoligrAparat (v. fig.) pentru rectificat unghiurile tăieturilor şi pentru curăţirea suprafeţelor rezultate prin retezarea sau tăierea liniilor în unghiurile necesare la îmbinarea acestora la încadrări (v. şl sub Retezat, aparat de — linii). Fazele de lucru sînt următoarele: segmentu I de fixare 2 se poziţionează sub un anumit unghi cu ajutorul ‘ şurubului şi al piu liţei-flu- Aparat de rectificat unghiurile de tăiere ture3; se potriveşte apoi su- a|e liniilor, portul pentru fixarea linii- J) suport cu canal de ghidare, circular; lor CU aceeaşi înclinare, CU 2) segment de fixare, cu poziţie re-ajutOruI unui şurub, iar glabilă; 3)şurub cu piuliţă-fluture, de inia de rectificat se prinde blocare a segmentului 2; 4) opritor; lîngă acest suport, cu aju- 5) pîrghie port-cuţit. torul plăcii-opritor 4. Pîrghia şi suportul se deplasează apoi la dreapta, iar cuţitul poate aşchia şi rectifica unghiul marginii liniei prelucrate. 5. Rectificat, disc de Ut., Tehn., Mett.: Sin. Disc abraziv. V. sub Abraziv. 6. Rectificat, maşina de Ut., Mett.: Maşină-unealtă de prelucrare a suprafeţelor metalice prin rectificare (v.), cu ajutorul unui abrazor, care efectuează o mişcare de rotaţie (mişcarea principală de aşchiere) rapidă în jurul axei sale, mişcările de avans fiind efectuate, fie de piesa care se prelucrează, fie de unealta abrazivă. Maşina de rectificat e constituită, în general, din următoarele elemente şi mecanisme principale: batiuI; masa de lucru, dreptunghiulară sau rotundă, pentru fixarea piesei care se prelucrează, sau a dispozitivelor de fixare (de ex. păpuşa fixă şi păpuşa mobilă), necesare la prinderea piesei care se rectifică; suportul abrazorului; mecanismul mişcării principale, care imprimă uneltei mişcarea de rotaţie; mecanismele mişcărilor de avans; variatoarele de viteză ale mecanismului mişcării de-rotaţie a uneltei abrazive ori a mesei rotunde şi a mişcări lor de avans ; lanţurile cinematice de transmisiune (stereomecanice, hidromecanice sau electrice); organele de antrenare (de ex.: electromotorul pentru antrenarea arborelui păpuşii fixe, electromotorul pentru antrenarea uneltei abrazive, etc.); dispozitivele de comandă (de ex.: roţi de mînă, manivele, butoane electrice); dispozitive auxiliare (de ex.: dispozitivul de reprofilat piatra abrazivă, platoul magnetic sau electromagnetic, lunetele, etc.); diferite instalaţii (de ex..* instalaţia de ungere, instalaţia de apă, instalaţia de lumină). La unele maşini de rectificat, mişcările de avans ale mesei de lucru sau ale suportului pietrei abrazive se efectuează cu ajutorul unui mecanism hidromecanic; în acest caz, mişcările sînt transmise prin mecanisme acţionate de presiunea uleiului comprimat de o pompă de ulei cu roţi dinţate. Mecanismele pot avea pompă cu debit constant sau pompă cu debit variabil, reglabil. La pompele cu debit constant, viteza mesei de lucru se reglează cu o valvă de reducere; men- / 9 9 ţinerea presiunii constante şi transmiterea în rezervor a uleiului neutilizat se fac cu ajutorul valvelor de descărcare. La pompele cu debit reglabil, cari au randament mai mare decît cel ai pompelor cu debit constant, viteza mesei depinde de debitul deulei, iar presiunea uleiului variază, de obicei, cu valoarea forţei de aşchiere. ■— La mecanismele cu pompă cu debit constant, pistonul de antrenare a mesei de lucru e comandat de un distribuitor acţionat, fie direct de pîrghia de invers are, fie prin intermediul unui servo-motor (v. fig. /). Viteza .sertarului distribuitorului viteza mesei, cu ajutorul permite reglarea vitezei de lucru. Caracteristicile maşinilor de rectificat obişnuite sînt: dimensiunile mesei de lucru ; dimensiunile uneltei abrazive; distanţa dintre vîrfuri (de ex.: la maşinile de rectificat rotund, exterior, simple; la maşinile de rectificat rotund, universale, etc.); cursa maximă longitudinală a mesei; cursa maximă transversală (de ex. la maşini de rectificat rotund, universale) sau verticală (de ex. la maşini de rectificat plan, verticale) a supor_ tului uneltei abrazive; avansurile mesei şi ale uneltei abrazive /. Schema unei maşini de rectificat cu mecanism organic hidromecanic, cu debit constant şi cu servomotor. 1) masă de lucru; 2) batiu; 3) cilindru cu piston de antrenare a mesei de lucru ; 4) distribuitor; 5) pompă cu debit constant; 6) rezervor de ulei; 7) valvă de reducere; 8) pîrghia de comandă a inversorului de mers; 9 şi 9') limitoare reglabile pentru inversarea sensului de mers ; 10) servomotor hidraulic; 11) valvă de descărcare. poate fi reglată independent de unei valve de reducere; aceasta şi a lungimii de cursă a mesei Rectificat, maşină de ~ 220 Rectificat, maşină de ~ turaţiile maxime şi minime ale arborelui păpuşii fixe (de ex. la maşini de rectificat rotund, universale), ale arborelui uneltei abrazive, ale mesei rotunde (de ex. la maşina de rectificat plan, cu masă rotundă); modul de antrenare; caracteristicile organelor de antrenare (de ex. caracteristicile motoarelor electrice); greutatea maşinii-unei e; etc.— D u p â f o r m o suprafeţelor şi după felul pieselor cari se rectifica, se deosebesc: maşini de rectificat plan, maşini de rectificat rotund, şi maşini de rectificat speciale. Maşină de rectificat plan: Maşină pentru rectificarea feţelor plane (v. Rectificare plană, sub Rectificare 3) ale diferitelor piese. După poziţia arborelui uneltei abrazive, se deosebesc maşini de rectificat plan, orizontale, şi maşini de rectificat plan, verticale. Maşinile de rectificat plan, orizontale, şi cele de rectificat plan, verticale, se construiesc cu masă dreptunghiulară sau cu masă rotundă. Operaţia de rectificare se poate executa cu suprafaţa mantalei cilindrice exterioare a discului abraziv (v. Rectificare plană periferică, sub Rectificare 3) sau cu suprafaţa lui frontală (v. Rectificare plană frontală, sub Rectificare 3). Maşinile pentru rectificarea plană frontală au o productivitate mai mare decît cele pentru rectificarea plană periferică, deoarece în cursul prelucrării, la primele, piatra abrazivă acoperă suprafaţa piesei pe întreaga lăţime: cu maşinile pentru rectificarea plană periferică se obţin, însă, suprafeţe plane foarte netede şi cu un grad înalt de planeitate. Prinderea pieselor pe maşină se face, de obicei, cu ajutorul unor platouri de fixare magnetice sau electromagnetice. Exemple de maşini de rectificat plan: Maşina de rectificat plan, orizontală, cu masă dreptunghiulară, are masa de lucru dreptunghiulară şi arborele uneltei abrazive, orizontale. Se construieşte, de obicei, pentru operaţii de rectificare plană periferică (v. 3 n----n b n--n sub Rectificare 3). Părţile principale ale acestor ma-şini-unelte sînt: batiul; masa de lucru, care efectuează, de obicei, atît mişcarea rectilinie alternativă, cît şi mişcarea de avans transversal; căruciorul-suport al discului de rectificat, care se deplasează în direcţie verticală pe suprafaţa mesei de lucru, pentru efectuarea avansului de pătrundere şi, uneori, efectuează a-vansultransversal (v. fig. II). Deplasarea mesei de lucru în cele două direcţii (longitudinală şitransver-sală) se face atît manual, cît şi mecanizat. Maşina de rectificat plan, orizontală, cu masă rotundă, are masa de lucru rotundă şi arborele uneltei abrazive, ori- i ] [ v' '. HZ! •' \ :> !!"n CîiE I zontal. Pe masa de lucru, care efectuează o mişcare de rotaţie, se fixează piesele cari urmează să fie prelucrate. Suportul discului abraziv efectuează, în general, atît mişcarea pentru avansul transversal, cît şi mişcarea în direcţie perpendiculară pe axa arborelui uneltei abrazive, pentru imprimarea avansului de pătrundere. Antrenarea mesei şi a discului abraziv în mişcare de rotaţie se face cu electromotoare individuale. Mişcarea de avans transversal se face manual sau mecanizat, în mod obişnuit, la acest tip de maşină se rectifică, prin rectificare plană periferică (v. sub Rectificare 3), suprafeţele frontale ale pieselor în formă de disc (de ex. suprafeţele frontale ale frezelor-disc). Maşina de rectificat plan, verticală, cu masă dreptunghiulară, are arborele uneltei abrazive vertical şi masa de lucru de formă dreptunghiulară. La aceste maşini, prelucrarea pieselor se face, în general, prin rectificare plană frontală (v. sub Rectificare 3), folosindu-se de obicei, o unealtă abrazivă formată dintr-o garnitură de segmenţi abrazivi al cărei diametru II. Maşini de rectificat plan, orizontale, cu masă de lucru dreptunghiulară, cu avansul longitudinal efectuat prin deplasarea mesei (scheme), o) cu avansul transversal efectuat prin mişcarea rectilinie alternativă a mesei; b) cu avansul transversal efectuat prin mişcarea rectilinie alternativă a coloanei; c) cu avansul transversal efectuat prin mişcarea rectilinie alternativă a căruciorului port-unealtă; d) cu două coloane (maşină portală) şi cu cărucior port-unealtă pentru rectificare plană frontală, cu avansul transversal efectuat prin deplasarea cărucioarelor port-unealtă. III. Maşină de rectificat plan, verticală, cu masă dreptunghiulară. 1) electromotor pentru antrenarea uneltei abrazive; 2) unealtă abrazivă; 3) masă de lucru ; 4) roată de mînă pentru comanda deplasări i pc verticală a suportului uneltei abrazive; 5) lanţ cinematic (roţi conice, şurub fără fine, pinion şi cremalieră) pentru deplasarea suportului uneltei; 6) pompă hidraulică; 7) electromotorul pompei; 8) contragreutăţi pentru echilibrarea greutăţii suportului uneltei abrazive. exterior e aproximativ egal cu lăţimea mesei de lucru. Mişcarea rectilinie alternativă a mesei de lucru se efectuează Rectificat maşină de — 221 Rectificat, maşină de ^ manual sau hidraulic. Mişcarea de rotaţie a uneltei abrazive se obţine, de obicei, cu ajutorul unui electromotor al cărui arbore e însuşi arborele uneltei abrazive (v. fig. III). Suportul uneltei abrazive, acţionat manual sau mecanizat, efectuează avansul de pătrundere (vertical) după fiecare trecere a mesei. Maşina de rectificat plan, verticală, cu masă rotundă, are masa de lucru rotundă şi arborele uneltei abrazive, vertical. Prelucrarea suprafeţelor plane se face, în general, prin rectificare plană frontală (v. sub Rectificare 3), de obicei cu unelte abrazive executate din mai mulţi segmenţi abrazivi. Masa rotitoare a maşinii, pentru prinderea pieselor cari se prelucrează, e construită, uneori, sub forma unui platou electromagnetic. La unele maşini, masa poate avea şi o deplasare longitudinală. Suportul uneltei abrazive se deplasează în direcţie verticală, pe ghidajele coloanei maşinii de rectificat. Mişcarea de rotaţie a uneltei abrazive se face, de obicei, ca la maşina de rectificat plan, verticală, cu masă dreptunghiu Iară (v. mai sus). Maşină de rectificat rotund: Maşină- unealtă pentru rectificarea rotundă (v. sub Rectificare 3) a pieselor. Din grupul maşinilor de rectificat rotund fac parte: maşinile de rectificat rotund, exterior; maşini e de rectificat rotund, interior; maşinile de rectificat rotund, universale; maşinile de rectificat rotund, pentru lucrări speciale. Exemple de maşini de rectificat rotund: Maşinile de rectificat rotund, exterior, dispun în general de patru mişcări: mişcarea principală de rotaţie a uneltei, mişcarea de rotaţie a piesei, avansul longitudinal al mesei de lucru şi avansul transversal (radial) al discului abraziv. La maşinile de rectificat moderne se foloseşte cîte un electromotor pentru fiecare dintre aceste mişcări; transmisiunea mişcării de la electromotor la discul abraziv se face, în general, cu ajutorul curelelor cu secţiune trapezoidală. La unele maşini de rectificat, de construcţie perfecţionată, comenzile şi mecanismele mişcărilor de avans sînt hidraulice. Maşina de rectificat rotund, exterior, poate fi simplă sau poate fi o maşină de rectificat rotund, fără vîrfuri. Moş/ na de rectificat rotund, exterior, fără vîrfuri, serveşte la rectificarea exterioară, fără vîrfuri (v. Rectificare fără vîrfuri, sub Rectificare 3), de obicei IV. Maşină de rectificat rotund, exterior, fără vîrfuri. 0 batiu ; 2) suportul discului de avans ; 3) suportul dispozitivului de reprofilat (ascuţit) discul de avans; 4) dispozitiv reglabil de reprofilat discul de avans; 5) disc de avans; 6) piesa care se prelucrează; 7) suportul discului de rectificat; 8) dispozitiv de reprofilat discul de rectificat; 9) disc de rectificat; 10) riglă de reazem ă piesei.' a suprafeţelor cilindrice şi, uneori, a suprafeţelor conice sau fasonate. E compusă din următoarele părţi principale: batiul, pe care se montează suportul discului de rectificat şi suportul discului de avans; suportul, cu arborele pe care se fixează discul de rectificat; suportul discului de avans; dispozitivul cu rigla de reazem a piesei care se prelucrează. Mişcările de rotaţie ale discurilor de rectificat şi de avans se obţin, de obicei, cu electromotoare separate. Reglarea distanţei dintre discuri, după diametrul piesei, cum şi a înclinării discului de avans, se fac manual. Maşina de rectificat fără vîrfuri are productivitate mai mare decît maşina de rectificat cu vîrfuri. Maşina se foloseşte la prelucrarea pieselor în serie sau în masă. Caracteristicile maşinii sînt: diametrul maxim şi cel minim ale pieselor cari se pot prelucra; diametrul discului de rectificat; unghiul de înclinare al discului de avans; turaţiile discului de rectificat şi ale discului de avans; puterea electromotoarelor (v. fig. IV). Maşina de rectificat rotund, exterior, simplă, serveşte la rectificarea rotundă (de obicei) a suprafeţelor exterioare cilindrice şi (uneori) a suprafeţelor cu conicitate mică, sau a suprafeţelor frontale, piesele de prelucrat fiind prinse în dispozitive de prindere (de ex. între vîrfurile păpuşilor fixă şi mobilă). Maşina de rectificat rotund, simplă, e compusă din următoarele părţi principale: batiul, cu mecanismul pentru deplasarea manuală (eventual hidraulică) a mesei; masa de lucru, cu parteasuperioară rotitoare; suportu I pietrei abrazive, cu mecanismul de deplasare transversală (radială); dispozitivele de prindere (de ex. păpuşa fixă şi păpuşa mobilă). Pentru rectificarea suprafeţelor cu conicitate mică, masa superioară a maşinii de rectificat se poate roti în ambele sensuri cu un unghi de 5---100. Rectificarea suprafeţelor frontale se face prin deplasarea transversală a suportului pietrei abrazive. Maşinile de rectificat rotund, interior, se folosesc atît la rectificarea găurilor cilindrice, cît şi la rectificarea găurilor conice. La aceleaşi maşini se poate face şi rectificarea suprafeţelor frontale ale piesei. Rectificarea găurilor se poate executa, fie la maşini de rectificat la cari piesa efectuează o mişcare de rotaţie, fie la maşini de rectificat la cari piesa stă în poziţie fixă. Din prima categorie fac parte maşinile de rectificat interior, cu cap de prindere,şi maşinile de rectificat interior, fără vîrfuri; din a doua categorie fac parte maşinile de rectificat interior, planetare. Maşina de rectificat rotund, interior, cu cap de prindere, serveşte la rectificarea găurilor (v. Rectificare rotundă interioară, sub Rectificare 3) unei piese care se fixează în capul de prindere (care poate fi, de exemplu, o mandrină universală) montat pe capătul arborelui păpuşii fixe. în timp ce piesa se roteşte, piatra abrazivă efectuează mişcarea principală de rotaţie rapidă, avansul longitudinal şi avansul transversal; ambele avansuri pot fi comandate manual sau mecanizat. Cu o maşină de rectificat interior, obişnuită, se rectifică găuri cu diametrul de circa 14** 200 mm şi cu lungimea pînă la 200 mm. Maşina are următoarele părţi principale: batiul; masa de lucru, pe care se fixează suportul pietrei abrazive; păpuşa fixă, cu arborele pentru antrenarea piesei în mişcare de rotaţie; suportul pietrei abrazjve, care îi imprimă avansul longitudinal şi avansul transversal; dispozitivul de prindere; electromotoarele pentru mişcările piesei şi ale pietrei abrazive. Maşina de rectificat rotund, interior, fără vîrfuri, serveşte la rectificarea rotundă a găurilor unei piese, prin procedeul de prelucrare fără vîrfuri (v. Rectificare rotundă interioară, sub Rectificare 3). E compusă din următoarele părţi principale: batiul, rolele de reazem şi de apăsare, discul de antrenare şi discul de rectificat. Mas in i le-unelte de construcţie recentă efectuează, în ciclu automat, Rectificat, maşină de Rectificat, maşină de operaţiile de alimentare cu piese de rectificat, şi de îndepărtare a piesei prelucrate. Se folosesc, de obicei, la rectificarea pieselor cu pereţi subţiri, cari se prelucrează în serie sau în masă. Maşina de rectificat rotund, planetară, serveşte la rectificarea găurilor rotunde în piese mari, cărora nu li se poate imprima o mişcare de rotaţie (v. Rectificare rotundă interioară, sub Rectificare 3). După poziţia arborelui pietrei de rectificat, se deosebesc: maşini de rectificat planetare, orizontale (v. fig. V), şi maşini de rectificat V. Maşină de rectificat planetară, orizontală, î) masă de lucru, deplasabilă pe verticală şi pe orizontală; 2) arborele discului abraziv; 3) con cu trepte pentru schimbarea vitezei abrazivului; 4) dispozitiv port-unealtă pentru antrenarea planetară a discului abraziv; 5) sania căruciorului port-unealtă; 6) roată de antrenare; 7) roată de mînă pentru varierea excentricităţi i axului abrazivului; 8) roată de mînă pentru deplasarea orizontală a căruciorului; 9) batiu. planetare, verticale. Masa maşinii, cu piesa fixată pe ea, se poate deplasa în două direcţii perpendiculare una pe cealaltă (lateral şi în înălţime, la maşina orizontală). Aceste deplasări servesc la obţinerea suprapunerii între axa găurii supuse prelucrării şi axa orbitei de mişcare planetară a arborelui de rectificat’. Arborele pietrei abrazive are o mişcare de rotaţie în jurul axei sale şi o mişcare planetară, cu o rază care se reglează după diametrul găurii care se rectifică; suportul pietrei e fixat pe o sanie care efectuează, manual sau mecanizat, mişcarea de avans în direcţia axei găurii. Avansul transversal (radial) al pietrei abrazive se obţine cu ajutorul unei roţi de mînă, sau mecanizat. Maşina de rectificat rotund, universală, poate fi folosită atît la rectificarea rotundă, exterioară sau interioară, a suprafeţelor cil ndrice sau conice (cu orice conicitate), cît şi la rectificarea suprafeţelor piane. Rectificarea suprafeţelor conice se obţine prin rotirea mesei superioare, prin rotirea păpuşii din faţă sau prin rotirea suportului pietrei abrazive. Rectificarea suprafeţelor plane se execută prin rotirea cu 90° a păpuşii din faţă (păpuşa port-piesă) faţă de axa pietrei abrazive. Maşinade rectificat universală e compusă, în general, din următoarele părţi şi mecanisme principale: batiul; mesele inferioară şi superioară; căruciorul port-sculă de rectificat; păpuşile din faţă şi din spate; mecanismele mişcărilor de rotaţie a discului abraziv şi a piesei; mecanismul mişcării rectilinii alternative a mesei şi al mişcării transversale a suportului discului abraziv; organul de antrenare (v. fig. VI). Batiul e turnat din fontă şi are o construcţie masivă, pentru evitarea vibraţiilor în timpul lucrului. Pe ghidajele batiului, protejate cu apărători contra prafului abraziv, se mişcă longitudinal masa inferioară, care are la mijloc un pivot, în jurul căruia se poate roti, cu circa 10°, masa superioară, pe care se fixează păpuşile din faţă şi din spate. Păpuşa din faţă, putîndu-se roti cu 360° în plan orizontal, face posibilă rectificarea suprafeţelor conice şi a celor plane. Pe partea din spate a batiului e montat căruciorul-suport al discului abraziv, care poate culisa pe o placă rotitoare, ceea ce permite rectificarea pieselor cu conicitate mică, fixate între vîrfurile păpuşilor. Prin fixa- rea pe acest cărucior a unui suport special pentru piatra abrazivă se poate efectua rectificarea suprafeţelor interioare cilindrice sau conice. Mişcarea mesei pentru avansul longitudinal al piesei care se prelucrează, cum şi avansul transversal al pietrei abrazive, pot fi comandate manual sau mecanizat. VI. Maşină de rectificat rotund, universală (la interior şi la exterior), fabricată în ţara noastră. 1) batiu; 2) păpuşa din faţă; 3) suportul motorului de antrenare a discurilor abrazive; 4) disc abraziv pentru prelucrat la exterior; 5) păpuşa din spate; 6) dispozitiv de sprijinire; 7) arbore port-unealtă pentru rectificat la interior; 8) disc abraziv pentru prelucrat la interior; 9) dispozitiv de răcire cu apă; 10) masa superioară; 11) masa inferioară. Maşinile de rectificat universale, moderne, sînt echipate cu mecanisme hidromecanice, pentru mişcarea rectilinie alternativă a mesei, cuplarea şi decuplarea mecanismului de deplasare manuală a mesei, apropierea sau depărtarea rapidă a pietrei de piesă, comanda avansului transversal al discului abraziv, ungerea ghidajelor batiului. Maşinil'e de rectificat rotund, pentru lucrări speciale, sînt maşini de prelucrare, prin rectificare, a anumitor piese de formă deosebită; din această categorie fac parte maşinile de. rectificat arbori cotiţi semifabricaţi sau uzaţi, etc. Maşina de rectificat arbori cotiţi semifabricaţi serveşte Ia rectificarea fusurilor axiale (corespunzătoare lagărelor axiale) şi a celor excentrice (mane-toanelor) unui arbore cotit. Abrazarea fusurilor axiale şi a manetoanelor se efectuează, de cele mai multe ori, la aceeaşi maşină de rectificat sau, uneori, la două maşini de rectificat deosebite. Discul de rectificat efectuează mişcarea principală de rotaţie şi avansul transversal (radial). După faza de rectificare a fusurilor axiale, arborele cotit e prins cu extremităţile în două mandrine universale, dispuse excentric pe cele două platouri ale maşinii de rectificat. Poziţia excentrică a mandrinelor universale se reglează astfel, încît întregul arbore cotit să se rotească în jurul manetonului care se rectifică. Mişcarea de rotaţie a arborelui cotit se obţine prin antrenarea prin transmisiune cu curele, de la un electromotor, a arbore-Iui păpuşii fixe şi, de obicei, şi a arborelui păpuşii mobile. Prin deplasarea longitudinală a mesei maşinii de rectificat, fiecare dintre fusurile axiale şi manetoane ajunge în faţa discului abraziv. Pentru evitarea deformării arborelui cotit, manetonul care se prelucrează e sprijinit pe o lunetă, atît din partea de jos, cît şi în direcţia apăsării pietrei abrazive. Pe platourile cu mandrinele universale se fixează contragreutăţi de echilibrare a arborelui cotit, în timpul prelucrării. Construcţia maşinii de rectificat pentru recondiţionarea arborilor cotiţi e diferită de aceea a maşinii de rectificat pentru arbori cotiţi noi (semifabricaţi). Maşina de rectificat arbori cotiţi, cu fusuri şi cu manetoane uzate, cuprinde urmă- Rectificat, maşina de — 223 Rectificat, maşină de ^ toarele părţi principale: batiul, masa, păpuşile fixă şi mobilă, suportul discului abraziv, etc. Masa maşinii, pe care se fixează păpuşile fixă şi mobilă, execută deplasarea longitudinală pentru aducerea fusurilor şi a manetoanelor în faţa discului de rectificat. Arborele păpuşii fixe antrenează arborele cotit în mişcare de rotaţie. Pe capetele libere, interioare, din spre mijlocul mesei, ale arborilor păpuşilor fixă şi mobilă, se montează cîte un platou cu cîte o mandrină universală excentrică, pentru prinderea arborelui cotit la rectificarea manetoanelor. Echilibrarea în universale a arborelui cotit se face prin reglarea poziţiei unor contragreutăti aşezate pe platouri. La rectificarea fusurilor lagărelor axiale, arborele cotit se prinde între cele două vîrfuri ale păpuşilor fixă şi mobilă. Antrenarea arborelui păpuşii fixe se face prin transmisiune prin curele, de la un electromotor individual. Suportul discului de rectificat, montat pe partea din spate a batiului, efectuează, de obicei, pe lîngă mişcarea de avans transversal, şi mişcările rapide de apropiere şi de depărtare de piesa de prelucrat. Antrenarea discului abraziv se face în acelaşi fel ca la maşinile de rectificat rotund obişnuite. La unele maşini de construcţie recentă, diferitele mişcări ale mesei, ale suportului discului abraziv, etc., pot fi comandate manual sau prin acţionare hidraulică. Maşină de rectificat specială: Maşină pentru rectificarea feţelor pieselor, de formă diferită de plan sau de suprafeţe de revoluţie (cilindrice, conice, sferice). Construcţia maşinilor de rectificat speciale diferă după piesele de prelucrat (de ex.: roţi dinţate, piese filetate, etc.). Exemple de maşini de rectificat speciale: Maşină de rectificat filete: Maşină care serveşte la rectificarea filetelor de înaltă precizie, exterioare sau interioare, VIL Maşini de rectificat filete. Scheme de maşini: o) cu masa de lucru înclinabilâ; b) cu suportul pietrei abrazive înclinabil. Scheme de efectuare a avansului pentru detalonarea filetului la rectificare: c) prin oscilaţia suportului uneltei de rectificat în jurul unei axe paralele cu piesa; d) prin mişcarea rectilinie alternativă a suportului unei tei de rectificat; e) prin oscilaţia suportului piesei în jurul unei axe paralele cu piesa; f) prin deplasarea alternativă a arborelui pietrei de rectificat, cu ajutorul unui dispozitiv cu excentric; g) prin oscilaţia păpuşii din spate. cilindrice sau conice, cu unu sau cu mai multe începuturi (v. Rectificarea filetului, sub Rectificare 3), O maşină de rec- tificat filete, universală, cuprinde, de obicei, următoarele părţi principale: batiul, masa de lucru, constituită din masa superioară şi cea inferioară, păpuşile fixă şi mobilă, căruciorul-suport al uneltei de rectificat, mecanismele mişcărilor de avans, organul de antrenare. Masa de lucru efectuează mişcarea de avans longitudinal al piesei în faţadiscului abraziv(v. fig. V//). Masa superioară, pe care se fixează păpuşile fixă şi mobilă, se poate roti cînd trebuie rectificate filete conice. Păpuşa fixă poartă arborele principal de antrenare a piesei; la capătul acestuia se montează dispozitivele de prindere (de ex.: vîrful, mandrina universală, etc.). De la acest arbore, mişcarea de rotaţie e transmisă simultan, atît piesei filetate care se rectifică, cît şi şurubului conducător al maşinii. Suportul pietrei de rectificat efectuează avansul transversal (radial) de aşchiere. Mişcarea de rotaţie a discului abraziv se obţine cu ajutorul unui electromotor separat. Comanda mesei inferioare şi a arborelui păpuşii fixe se efectuează manual, sau mecanizat, de la un panou de comandă (cu antrenare hidraulică). Reglarea maşinii pentru un anumit pas al filetului se face, de obicei, cu ajutorul lirei cu roţi dinţate de schimb. Corectarea pasuiui filetului pînă la ±0,2% se efectuează cu un dispozitiv de conectare (de ex. cu o riglă de corectare). — Rectificarea filetului cu mai multe începuturi se efectuează folosind un disc divizor cu inimă de antrenare, care se montează pe capătul arborelui păpuşii fixe, fiecare fir al filetului rectificîndu-se separat.—• La maşinile de rectificat filete, universale, se pot executa, prin abraziune, toate filetele cu pasul pînă la 1,5 mm, fără a fi necesară o prelucrare prealabilă la strung. Maşină de rectificat roţi dinţate cilindrice: Maşină care serveşte la rectificarea flancurilor dinţilor roţilor dinţate cilindrice. Construcţia maşinii diferă după procedeul de prelucrare folosit, care poate fi rectificare prin copiere sau rectificare prin rostogolire. Maşinile prelucrează, de obicei, în două treceri: de rectificare preliminară şi de rectificare de finisare. Rectificarea danturilor prin copiere dă o productivitate mai mare decît procedeul prin rostogolire, însă e mai puţin precisă, deoarece uzura discului abraziv e neuniformă pe conturul părţii care lucrează. Operaţia de rectificare se efectuează cu ajutorul unui disc abraziv, profilat după profilul golului dintre doi dinţi alăturaţi ai roţii dinţate (v. fig. V/li). Profilul discului abraziv se obţine prin reproducerea profilurilor a doi dinţi alăturaţi ai roţii dinţate, cu ajutorul unui dispozitiv cu pantograf, echipat cu două diamante pentru fasonarea celor două laturi ale discului (v. fig. X). Rectificarea danturilor prin rostogolire (rulare), cu un singur disc abraziv, se efectuează cu discul abraziv fasonat astfel, încît să formeze, în secţiune, dintele cremalierei corespunzătoare. Discul abraziv efectuează o mişcare de rotaţie şi o mişcare rectilinie alternativă de-a lungul dintelui care se rectifică, iar roata dinţată care se prelucrează (v. fig. IX a) efectuează o mişcare de oscilaţie pe cremaliera de referinţă (v. fig. /X b). Pentru obţinerea mişcării de oscilaţie, în faţa discului de rectificat se montează cremaliera de comandă şi o roată-şablon identică cu roata dinţată care se prelucrează. Roata de prelucrat şi roata-şablon sînt calate pe axuri coaxiale. Prin mişcarea de translaţie a cărucioru Iu i care poartă ambele roţi dinţate se obţine mişcarea de rostogolire a discului de rectificat pe ambele flancuri ale golului dintre doi dinţi învecinaţi ai roţii dinţate care se prelucrează. La finele cursei căruciorului, cînd dinţii roţii dinţate cari se rectifică ies din angrenarea cu discul abraziv, roata dinţată e rotită cu un dinte, după care începe prelucrarea ambelor feţe ale golului următor dintre dinţi, Prelucrarea completă VIII. Schema rectificării prin copiere a unei roţi dinţate cilindrice. 1) roată dinţată; 2) disc abraziv. Rectificat, maşina de — 224 Rectificat, maşină de ^ a dinţilor roţii dinţate se face executînd două rotaţii complete aie acesteia; prima, pentru degroşare, şi a doua, pentru fin itie. filat e constituit din două sisteme de pîrghii articulate, cari au cîte un punct fix pe una dintre bare, un palpator care urmăreşte profilul unui şablon al profilului flancului dintelui, mărit de cîteva ori, şi un suport cu diamant de ascuţit discul abraziv. Cele două sisteme reproduc pe disc forma corespunzătoare golului dintre doi dinţi alăturaţi (v. fig. X). Maşina e automatizată, atît pentru mişcarea de rotire a piesei cu un unghi egal cu pasul dinţării, cît şi pentru operaţia de reprofi lare a d iscu Iu i abraziv. Maşinile se folosesc la prelucra-reaîn serie, cînd sînt admise abateri pînă la 10---15 (x, la profiI. Maşina de rec-t) fi cat prin rostogolire e compusă, în principal, dintr-un batiu cu două glisiere or izon- X. Schema dispozitivului de ascuţire a discului de rectificat de la maşina de rectificat roţi dinţate cilindrice prin copiere. 1 şi 7 0 puncte de oscilaţie a paralelogramului articulat; 2) palpator; 3) diamant; 4 şi 4') şabloane; 5) disc de rectificat; 6) comanda ansamblului pentru operaţia de ascuţire. IX. Rectificarea prin rostogolire a roţilor dinţate cilindrice. La maşini cu un singur disc abraziv: a) prinderea roţii de prelucrat; b) comanda mişcării de rostogolire a roţii; 1) berbec port-unealtă; 2) disc abraziv; 3) căruciorul port-piesă al maşinii de rectificat; 4) roată care se prelucrează; 4' şi 4") poziţia roţii la începutul mişcării de rostogolire pentru rectificarea flancurilor golului dintre doi dinţi învecinaţi, respectiv la terminarea mişcării; 5) cremalieră; 6) roata dinţată-şablon; 7) mecanism pentru mişcarea rectilinie alternativă a căruciorului port-piesă; 8 şi 9) flancurile prelucrate. La maşini cu două discuri abrazive: c) poziţia discurilor de rectificat şi dispozitivul de control al uzurii lor; d) comanda mişcării de rostogolire a roţii; 1) roată care se rectifică; V, l", etc.) diferite poziţii ale roţii 1, în cursul rostogolirii ei pe cremaliera virtuală; 2) cremaliera virtuală; 3 şi 3') discuri abrazive; 4 şi 4')dispozitive de control al uzurii discului; 5) contact pentru comanda dispozitivului de reprofilare a discurilor abrazive; 6) bandă de oţel aplicată pe discul de rulare. Rectificarea danturilor prin rostogolire, cu doua discuri abrazive, se bazează pe acelaşi principiu, cu diferenţa că se rectifică simultan, cu două discuri, flancurile stîng şi drept ale dinţilor, fie într-un gol, fie, de obicei, în două goluri alăturate. Mişcarea de rostogolire a roţii dinţate care se prelucrează, pe cremaliera virtuală (v. fig. IX c), se obţine cu ajutorul unui disc de rulare avînd diametrul egal cu diametrul cercului primitiv al roţii dinţate care se rectifică, şi al unei benzi (v. fig. IX d) care-l înfăşoară. Discul de rulare şi banda asigură oscilaţia cercului primitiv al roţii dinţate care se rectifică, pe linia primitivă a cremalierei de referinţă. Prin acest procedeu de prelucrare se obţine cea mai înaltă precizie (sub circa 2,5 jjl) a profilului dinţilor. Maşina de rectificat prin copiere e constituită dintr-un ansamblu de piese asemănător cu cel al maşinii de frezat, la care unealta e un disc abraziv, şi dintr-un mecanism de reprofilat discul abraziv. Mecanismul de repro- tale, pentru ghidarea unui berbec port-disc de rectificat, Şj cu^două glisiere verticale, pentru ghidarea fe direcţie verticală a unei mese în consolă. Pe masa în consolă se poate mişca, în direcţie orizontală, un cărucior, al cărui ax suportă, la o extremitate, roata de prelucrat şi, în cealaltă extremitate, un cilindru de comandă pentru mişcarea de rostogolire, antrenat într-o mişcare de oscilaţie prin două benzi de oţel, cari au cîte o extremitate fixată pe un cărucior de comandă a aceste: mişcări, Laex-tremitatea axului e montat şi un dispozitiv divizor, pentru rotirea roţii după prelucrarea fiecărui gol. Berbecul efectuează o mişcare rectilinie alternativă, comandată printr-un mecanism cu culisă, şi poartă şi un electromotor, pentru mişcarea de rotaţie a discului de rectificat. Maşina mai are un dispozitiv de reprofilat (de ascuţit) discul, pentru a-i menţine profilul identic cu profilul cremalierei de referinţă (v. fig. X/). — Un alttip e maşina de rectificat prin rostogolire cu doua discuri abrazive, cari prelucrează flancurile drept şi stîng, de obicei în două goluri alăturate. Maşinile se folosesc pentru prelucrări în serie de mare precizie, cu abateri de profil sub circa 2,5 [i. i. Rectificator, pl. rectificatori. 1. Tehn., Mett.: Lucrător specializat care lucrează la o maşină de rectificat. XI. Schema maşinii de rectificat roţi dinţate prin rostogolire, cu un singur disc. 1) batiu; 2) berbec port-disc de rectificat; 3) masă în consolă, cu mişcare de potrivire pe verticală; 4) cărucior cu ghidaj orizontal, pentru mişcarea de potrivire pe orizontală; 5) ax port-piesă; 6) roata de prelucrat; 7) cilindru de comandă pentru mişcarea de rostogolire; 8) benzi de oţel; 9) cărucior de comandă des-modromă a oscilaţiei, pentru rostogolirea discului pe flancurile dintelui; 10) dispozitiv divizor; 11) disc de rectificat. Rectificator 225 Recul, energie de ~ 1. Rectificator, pl. rectificatoare. 2. Termot,: Separator de vapori de apă antrenaţi de vapori de amoniac, folosit în instalaţiile frigorigene cu absorpţie. în rectificator, aburul se condensează, apa revenind apoi în fierbător. 2. Rectilinear, obiectiv Fiz. V. sub Obiectiv. 3. Rectilinearitate. Fiz.: Proprietatea unui sistem optic de a nu prezenta aberaţii de distorsiune. Sin. Ortoscopie. V. Aberaţie de distorsiune, sub Aberaţie optică. 4. Rectilinie, mişcare Mec.: Mişcarea unui punct material sau a centrului de masă al unui corp, faţă de un anumit sistem de referinţă, astfel încît traiectoria lui e o linie dreaptă. în mişcarea rectilinie, viteza şi acceleraţia sînt colineare cu traiectoria punctului (mobilului), acceleraţia fiind în sensul mişcării sau în sens contrar, după cum mişcarea e accelerată sau încetinită (întîrziată). Mişcarea rectilinie poate fi executată pe toată durata ei în acelaşi sens, sau poate fi în mod succesiv într-un sens şi în sens contrar, în care caz se numeşte mişcare rectilinie alternativa. 5. Rectiiiniu. 1. Geom.: Calitatea unei figuri de a fi constituită din linii drepte. Exemplu: poligon rectiiiniu. e. Rectiiiniu. 2. Mec.; Calitatea mişcării unui punct material, caracterizată printr-o traiectorie care e o linie dreaptă (mişcare rectilinie). 7. Recto. 1. Poligr., Ind. hîrt.: Prima pagină a unei foi scrise sau tipărite. Ant. Verso (v.). 8. Recto. 2. Poligr.; Pagina din dreapta a unui manuscris sau a unei cărţi deschise. 9. Recto. 3. Poligr., Ind. hîrt.: Suprafaţa privită a unei foi de hîrtie, de carton, etc. 10. Rectometru, pl. rectometre. Ind. text.: Aparat de mă' surat lungimea ţesăturilor, compus din două console paralele, fiind echipate cu cîte o serie de lamele numerotate, cu ace, de cari se prinde şi în jurul cărora se pătureşte ţesătura, pentru determinarea lungimii ei. 11. Recton. Chim.: Acidul iso-amii ((3-bromaliI) barbituric. Se prezintă sub formă de pulbere albă, cu p. f. 161-**167°, 54Sust amar; e greu solubil în apă şi în cloroform, solubil, w9’ ’n alcool- Se întrebuinţează în Medicină, pe cale rec-tală, ca hipnotic şi narcotic, în anesteziile din timpul naşterilor, in narcoza de bază, cum şi pentru calmarea acceselor de excitaţie la alienaţii mintali. Sin. Rectidon. 12. Rectopancromatic. Foto.: Sin. Ortopancromatic (v.), isocrom, Isocromatic. 13. Recul, pl. reculuri. 1. Mec., Tehn. mii.: Mişcarea în- dărăt a unui solid, prin forţa de reacţiune pe care o exercită asupra lui un corp care se mişcă într-un anumit sens, considerat ca sens înainte. , Forţele de interacţiune dintre corpul care se mişcă înainte ?■ solidul care reculează pot proveni din explozie (de ex. *n cazul armelor de foc), din arderea unui combustibil (de in cazul motoarelor cu reacţiune), din vaporizare, din cîmpul de gravitaţie (de ex. rezultanta presiunilor hidro-at,ce exercitate asupra pereţilor unui rezervor în care curge lateral Un fluid), etc. Dacă solidul, împreună cu corpul care se mişcă înainte* formează un sistem izolat, viteza de recul se determină din legea de conservare a impulsului; dacă sistemul nu e izolat, viteza de recul se determină cu ajutorul legilor de mişcare. La gurile de foc, mişcarea de recul nu se produce chiar pe direcţia de tragere, datorită imposibilităţii realizării unei centrări perfecte a forţei de recul pe axa de simetrie a masei gurii de foc, cum şi din cauza neuniformităţii rezistenţei la deplasare, opusă de teren sau de platformă. Afară de aceasta, Ia gurile de foc cu legătură elastică, cum sînt majoritatea gurilor de foc de artilerie modernă, reculul afetului e redus, dar reculul masei recul ante se produce pe o lungime apreciabilă. Din această cauză se modifică poziţia centrului de greutate al gurii de foc faţă de baza de reazem a acesteia. Rezistenţa de recul fiind excentrică faţă de centrul de greutate, dar găsindu-se în acelaşi plan vertical, produce un moment care, de o parte tinde să rotească ţeava în jurul centrului de greutate, solicitînd cuplul ţeavă-afet, iar de altă parte tinde să rotească întreaga gură de foc în jurul punctului fix al bazei de reazem, care e sapa afetului ce se înfige în pămînt, ridicînd roţile în sus. O influenţă directă a acestei acţiuni e unghiul de zvîcnire ai gurii de foc. în plus, mişcarea de rotire în sens vertical, în care roţile părăsesc solul sau platforma de reazem, se execută înir-un timp scurt, iar revenirea se face în mod brutal, din cauza elasticităţii reduse a roţilor şi a solului; din această cauză, dispozitivele şi mecanismele de înregistrare se deranjează, iar poziţia iniţială a gurii de foc se modifică, fiind necesară refacerea ochirii gurii de foc. Cu cît masa reculantă e mai mare, cu atît viteza de recul e mai mică şi, deci, lungimea de recul e mai scurtă. Mărirea ma:ei reculante e însă contraindicată, din cauza condiţiilor de manevrabilitate a gurii de foc. La gurile de foc portative, reculul gurii de foc acţionează asupra trăgătorului, producînd pierderea liniei de ochire şi, deci, impunînd necesitatea unei noi ochiri (ca şi la gurile de foc de artilerie), cum şi obosirea trăgătorului, cu cît reculul e mai puternic. La gurile de foc automate, reculul e folosit, de cele mai multe ori, pentru executarea operaţiilor automatizate, urmărind ca forţa gazelor cari lucrează pe fundul cu latei să acţioneze asupra unor piese ale mecanismelor automate. 14. energie de Tehn. mii.: Energia transmisă sub formă de energie cinetică, de către gazele încărcăturii de azvîrlire care acţionează pe cu lata ţevii unei guri de foc, masei reculante a acestei guri de foc, pe care o pune în mişcare, micşorată cu lucrul mecanic al forţelor cari se opun mişcării de recul, în scopul reducerii lungimii de recul şi a celorlalte efecte dezavantajoase tragerii cu gura de foc. în cazul unei guri de foc cu recul liber (fără rezistenţă de recul, respectiv fără frînă de tragere), această energie e dată de: E = 1 (?+0.5£)2^2 “ 2 Qr+q+P unde q şi Qr sînt, respectiv, greutăţile proiectilului şi masei reculante, p e greutatea încărcăturii de azvîrlire, iar v e viteza proiectilului; relaţia de mai sus e valabilă pînă în momentul trecerii brîului forţator al proiectilului prin gura ţevii. După ce proiectilul a părăsit ţeava, gazele continuă să acţioneze asupra gurii de foc şi asupra proiectilului, şi energia de recul are expresia: în care MŢ e masa reculantă, şi Pg sînt, respectiv, viteza şi forţa totală a gazelor Ia gura ţevii, b e un coeficient, e e 15 Recul 226 Recupe rar§ baza logaritmilor naturali, iar t e timpul măsurat din momentul trecerii brîului forţator prin gura ţevii. După încetarea acţiunii gazelor, în relaţia precedentă se înlocuieşte vrgcu valoarea sa maximă vf^ iar t cu tlt corespunzător momentului în care presiunea gazelor în ţeavă a devenit egală cu presiunea atmosferică. Din acest moment, energia de recul rămîne constantă, iar masa reculantă continuă să se deplaseze, efectuînd o mişcare uniformă, rectilinie. în cazul unei guri de foc cu recul frînat, energia de recul e dată de: ^(#+0,5 p) — ^ i?d/ J ^iQr+q+P) valabilă în timpul cît proiectilul se găseşte încă în ţeavă, relaţie în careR e rezistenţa de recul. După ce proiectilul a părăsit ţeava şi pînă cînd presiunea gazelor a egalat presiunea atmosferică, energia de recul e dată de: *(?+0,5*)- ^R&t+Pgb(\-e *)]* 2 (Qr+q+P) ' După încetarea acţiunii gazelor, masa reculantă rămîne numai sub acţiunea rezistenţei de recul al cărui lucru mecanic consumă, micşorînd continuu energia de recul, pînă la anulare. 1. Recul. 2. Mec., Tehn.mil.: Distanţa maximă parcursă de un solid în timpul mişcării sale de recul. Sin. Lungime de recu I. în cazul gurilor de foc, valoarea lungimii de recul rezultă din considerente de stabilitate a gurii de foc. Dacă, la tragere, lungimea de recul e mai mare decît cea normală, rezultă că rezistenţa frînei e mică, adică lipseşte lichidul din frînă sau s-a micşorat densitatea lichidului, ori s-a slăbit recuperatorul. Din cauza reculului mai lung decît cel normal, se pot produce accidente şi se măreşte durata reculului, micşorîndu-se cadenţa de tragere. Dacă lungimea de recul e mai mică decît cea normală, înseamnă că lichidul e în cantitate prea mare, că densitatea Iui a crescut sau că recuperatorul opune o prea mare rezistenţă. în acest caz, reculul e mai puternic şi are o influenţă mai mare asupra ochirii si asupra rezistentei afetului (v. si Recu 11). 2. lungime de Mec., Tehn. mii. V. Recul 2. 3. Reculare. Mec., Tehn. mii.: Producerea reculului. 4. Recunoaştere chimica. Chim.: Sin. Identificare chimică (v.). 5. Recunoaşterea culturilor. Agr.: Operaţia anuală de stabilire a loturilor de plante agricole, din c:ri se pot obţine seminţe selecţionate necesare însămînţărilor. Recunoaşterea pentru sămînţă se face numai la culturile selecţionate, la populaţiile locale valoroase, la descendenţii soiurilor originale, la provenienţele locale superioare cari se cultivă în localitatea respectivă, fără întrerupere, de la 5-**7 ani, şi cari au dat producţii mari. Lucrările de recunoaştere a culturilor de sămînţă în cîmp se efectuează în următoarea ordine: identificarea prealabilă a culturilor de sămînţă; recunoaşterea propriu-zisă a culturilor de sămînţă în cîmp, care consistă în recoltarea snopilor de probă şi în analiza lor. Seminţele provenite din culturi recunoscute se clasifică pe loturi, de laboratoarele regionale pentru controlul seminţelor, în următoarele trei categorii: categoria întîi cuprinde sămînţă de elită, destinată înmulţirii în gospodăriile agricole de Stat şi colective; categoria a doua cuprinde sămînţă pro- venită de la descendenţii soiurilor selecţionate sau sămînţă de elită destinată înmulţirii, dar în special răspîndirii în cultura mare; categoria a treia cuprinde sămînţă populaţiilor locale valoroase, recunoscute în cîmp ca bune de sămînţă şi destinate răspîndirii în cultura mare. 6. Recunoaşterea terenului. Topog.: Operaţie premergătoare lucrărilor topografice, în vederea cunoaşterii terenului şi a confruntării lui cu proiectul de execuţie a unei lucrări, în scopul definitivării proiectului şi al stabilirii condiţiilor reale, concrete, de lucru. Cu ocazia recunoaşterii se identifică şi limitele porţiunii de teren care va face obiectul lucrărilor topografice, se aleg şi se materializează punctele caracteristice (de planimetrie şi relief) şi se stabilesc şi măsurile definitive şi de detaliu pentru organizarea lucrărilor pe teren. 7. Recuperare. 1. Tehn.: Utilizarea, cel puţin parţială, a resturilor sau a deşeurilor de materiale, eventual a energiei disipate într-o instalaţie de producere sau de transformare a energiei, cari altfel s-ar pierde sau s-ar degrada. Recuperarea materialelor poate conduce la reducerea preţului de cost al anumitor produse s.u la mărirea cantitativă a producţiei pentru care se folosesc materialele respective. Recuperarea energiei influenţează randamentul total al unei instalaţii energetice, după cum poate permite alte utilizări ale energiei recuperate (de ex. prin termificare). Recuperarea de căldură reprezintă utilizarea parţială a deşeurilor de căldură, într-o instalaţie termică. Recuperarea de căldură se obţine prin recuperarea pierderilor de entalpie din gazele de ardere, din aburul de emisiune, din combustibilul ars incomplet, etc. La căldările de abur, recuperarea pierderilor de căldură se poate realiza prin: reutilizarea unei părţi importante a entalpiei gazelor de ardere, pentru preîncălzirea apei de alimentare a căldării sau a aerului comburant, eventual a combustibilului gazos sau lichid; reintroducerea în focar a funinginii rezultate din arderi incomplete. Căldura recuperată prin preîncălzirea apei, care reprezintă 5* * * 12. % din cantitatea totală de energie chimică liberă introdusă în focar, e căldura sensibilă a gazelor de ardere corespunzătoare diferenţei din re temperatura lor de la ieşirea dintr-o căldare fără preîncălzitor şi cea de ia ieşirea dintr-o căldare cu pre-încălzitor. Căldura recuperată prin preîncălzirea aerului de combustie sau a combustibilului e limitată de temperatura maximă de preîncălzire, care e determinată de proprietăţile termorezistente ale materialelor de construcţie a focarului şi de punctul de rouă al vaporilor de apă din gazele de ardere folosite. Căldura recuperată prin reintroducerea funinginii în focar depinde de eficienţa aparatelor de suflat funinginea de pe suprafeţele pe cari s-a depus şi de modul de conducere a focului. La cuptoarele industriale, recuperarea căldurii se realizează prin folosirea entalpiei gazelor de ardere, pentru preîncălzirea aerului comburant sau pentru diferite utilizări în instalaţii industriale termice (v. fig.). Recuperarea căldurii prin preîncălzirea aerului se obţine în recuperatoare (v.). Recuperarea căldurii prin folosirea ei în instalaţii industriale termice se realizează utilizînd gazele de ardere evacuate (uzate) ca agent de încălzire, fie în focarul unei căldări sau al unui cuptor industrial, fie în aparate de preîncălzit aerul (de ex. în aparate Cowper), în uscătorii, etc. La motoarele cu abur, entalpia aburului de emisiune se recuperează prin folosirea ei la preîncălzirea apei de alimentare a căldării în care se obţine aburul pentru motor, cum şi prin folosirea acestui abur la instalaţii de încălzire. La instalaţiile cu motor cu abur cari funcţionează cu contrapresiune san cu prelevare, recuperarea îmbunătăţeşte randamentul instalaţiei în ansamblu. &e£Upefârâ 227 Recuperare, eaeficient de^ La motoarele cu ardere internă, recuperarea căldurii se obţine atît prin folosirea entalpiei gazelor de evacuare pentru vaporizarea apei într-o căldare de recuperare, cît şi prin uti-lizareaacestorga- ^ _ ¥r* qj12% Ze la antrenarea turbinelor cu gaze (în general, atur-bocompresoarelor de supraalimen-tare a motoarelor). Căldura obţinută în apa de răcire poate fi recuperată în diferite scopuri, de exemplu pentru încălzirea uleiului de ungere, pentru, încălzirea in Recuperare de căldură într-o instalaţie industrială interiorul vehicu- (grup cuptor înalt-motor cu ardere internă-căldare Iu Iui, pentru in- de abur-turbogenerator). căizirea moto- î) cuptor înalt (furnal); 2) preîncălzitor de aer; pompelor de in- 3) cuptor de prăjit minereuri; 4) compresor de cendiu în timpul gaze; 5) grup motor cu gaze-generator; 6) căldare; iernii, etc. 7) grup turbogenerator; 8 şi 9) conducte electrice ; Recuperarea q^'-q^ pierderi de căldură; q') căldură recuperată în preîncălzitorul de aer; q'2) căldură recuperată în cuptorul de prăjire; q'z) căldură recuperată în compresor; <34 şi q'6) căldură recuperată în căldarea de abur; q') căldură recuperată în turbogenerator. căldurii din gazele de ardere poate fi continuă sau inter mi t e n -t ă . Recuperare continuă: Recuperarea fără întrerupere a căldurii conţinute în gazele de ardere, prin intermediul unui recuperator cu pereţi separatori (v. Recuperator continuu, sub Preîncălzitor). Această recuperare consistă în transferul de căldură de la fluidul cald (de ex. gazele de ardere ale unui cuptor industrial) la un fluid mai rece (de ex. aerul comburant sau combustibilul gazos), printr-un perete separator; transferul de căldură se realizează continuu, în timpul în care cele două fluide se scurg de o parte şi de alta a peretelu i separator, fără a fi necesar ca recuperatorul să înmagazineze energia corespunzătoare căldurii. Recuperare intermitentă: Recuperarea periodică a căldurii conţinute în gazele de ardere, prin intermediul unui recuperator cu umplutură, care înmagazinează energia corespunzătoare căldurii (v. Recuperator intermitent, sub Preîncălzitor). Această recuperare consistă în transferul de căldură de la un purtător de căldură cald (gazele de ardere ale unui cuptor industrial) la un purtător de căldură care trebuie încălzit (aer comburant sau combustibil gazos), prin încălzirea şi răcirea succesivă a umpluturii din recuperator; transferul se realizează intermitent, cele două fluide trecînd succesiv şi periodic în camerele recuperatorului, fiind deci necesar ca umplutura din aceste camere să înmagazineze energie, manifestată prin creşterea temperaturii. Astfel, Ia recuperarea inţermitentă se deosebesc două perioade cari se succed: PerJ°ada de încălzire a umpluturii, prin purtătorul de căldură încălzitor, şi perioada de răcire a umpluturii,.prin purtătorul de căldură care trebuie încălzit. Sin. (impropriu) Regenerare. 1- Expl. petr.: Extragerea, din gaura de sondă, a unei garnituri, a unei porţiuni de garnitură sau de coloană prinse, respectiv de coloană tubată. 2- ~ de energie electrica. Elt.: Folosirea energiei electrice obţinute din energia potenţială a unui vehicul electric automotor, cînd acesta coboară o pantă şi motoarele Iui electrice de tracţiune funcţionează ca generatoare electrice, în regim de frînare recuperativă. în principiu, recuperarea se poate obţine ori de cîte ori un motor electric trece în regim de generator electric şi e acţionat, nu de un motor, ci datorită energiei cinetice a unor mase în mişcare sau energiei potenţiale a unor mase cari coboară de 1a un nivel la altul. Aplicarea practică cea mai importantă a recuperării se întîlneşte în tracţiunea electrică feroviară. Realizarea frînării electrice se bazează pe posibilitatea funcţionării reversibile a motorului electric de tracţiune: în regim de tracţiune, motorul absoarbe energia electromagnetică de Ia linia de contact şi o transformă în energie mecanică disponibilă la ax pentru acţionarea osiei motoare a locomotivei; în regim de frînare electrică recuperativă, motorul trece în regim de generator, acţionat de osia locomotivei, datorită energiei cinetice pe care o posedă trenul înainte de opriri în staţii, sau datorită energiei potenţiale la coborîrea trenului pe pante. Generatorul furnisează în linia de contact energie electromagnetică, care e absorbită de alte locomotive funcţionînd în apropiere, în regim de tracţiune, sau, în lipsa acestora, energia electromagnetică e livrată sistemului energetic, prin intermediul substaţiunii de tracţiune. Echiparea unei locomotive electrice cu frînă recuperativă necesită un echipament suplementar special, ceea ce conduce la un spor de cost. De aceea, în general, e rentabil să se echipeze cu frînă recuperativă numai locomotivele destinate serviciului pe linii cu declivităţi mari şi cu pante lungi. V. ş] sub Frînare. 3. ~a fibrelor. Ind. hîrt.: Operaţia de prindere a materialului fibros şi de umplutură din apele reziduale (apele grase) provenite de la fabricarea semifabricatelor fibroase (celuloze, semiceluloze, paste mecanice, etc.) şi, în special, a hîrtiei şi a cartonului. Recuperarea fibrelor se face atît în scopul măririi economicităţii fabricaţiei respective, materialele recuperate fiind reintroduse în fabricaţie, cît şi pentru curăţirea apelor reziduale cari, deversate în ape curgătoare, pot dăuna faunei acestora. Recuperarea fibrelor se face cu ajutorul recuperatoarelor de fibre (v.). 4. Recuperare. 2. Expl. petr.: Extragerea, din gaura de sondă, a unei cantităţi de ţiţei care a fost introdusă pentru „pornirea" unei sonde (prin metoda circulaţiei de fluide) (v. Punerea în producţie a sondei, sub Pregătirea sondei), pentru spălare sau pentru rezolvarea unei instrumentaţii (de ex. degajarea unei garnituri de prăjini, sau a unei cantităţi de gaze introduse în zăcămînt pentru activarea procesului de extracţie) (v. Secundară, metodă de exploatare Recuperare secundară). 5. ~ secundara. Expl. petr.: Termen impropriu pentru metodele de exploatare a zăcămintelor de hidrocarburi cari, pentru realizarea afluxului de ţiţei către gaura de sondă, în orice stadiu al exploatării, sau numai după o încetare economică a acesteia, folosesc o energie exterioară zăcămîn-tului (energie de aport). Sin. (corect): Exploatare secundară (v.), Exploatare cu aport de energie externă. V. şi Secundară, metodă de exploatare 6. factor de Expl. petr.: Sin. (impropriu) Coeficient de extracţie (v.). 7. Recuperare. 3. Nav.: Reducerea lungimii unei parîme filate, atunci cînd, în timpul manevrei, capătă o curbură (,,burtă“) prea accentuată. 8. Recuperare, coeficient de Expl. petr.: Raportul dintre suma lungimilor fragmentelor cilindrice de carote extrase la un „marş" şi lungimea parcursă în carotare de capul carotierei. Coeficientul de recuperare a carotelor e un important indice tehnic-economic de foraj, care, de o parte, determină randamentul carotajului mecanic, iar de altă parte asigură o informaţie mai completă asupra formaţiunilor traversate. Deoarece porţiunile pierdute provin, în general, din roci cu mai bune proprietăţi colectoare, pierderile. 15* Recuperat îv 228 Recuperator de fibre sînt mult mai importante decît cele exprimate de coeficientul de recuperare. Importanţa lor se determină prin compararea lungimii carotelor pierdute cu grosimea totală a formaţiunilor petrolifere străbătute în acelaşi marş, coeficient, în general, mult superior celui definit anterior. 1. Recuperativ. Tehn.: Calitatea unui schimbător de căldură de a efectua încălzirea purtătorului de căldură, rece, care e încălzit în acesta, prin transferul continuu de căldură de la purtătorul cald, prin suprafeţele de încălzire ale unor pereţi despărţitori dintre cele două fluide. Aparatele recu-perative sînt, de obicei, aparate cu funcţionare continuă; numai aparatele la cari încărcarea şi descărcarea purtătorului de căldură rece se fac în mod periodic pot fi considerate aparate cu funcţionare periodică. Sînt recuperative, de exemplu: preîncălzitorul de apă cu gaze de ardere (econom izor); pre-încălzitorul de abur cu abur de emisiune, cu ţevi; boilerul; etc. V. şi Regenerativ. 2. Recuperator, pl. recuperatoare. 1. Tehn.: Sistem tehnic care serveşte la recuperarea totală sau parţială a energiei împrăştiate într-o instalaţie de producere sau de transformare a energiei, a resturilor sau a deşeurilor de materiale. 3. Ind. text.; Echipament adaptat la cardele de fibre liberiene cari au sub cilindrele alimentatoare un cilindru întorcător, în Ioc de albie, pentru reducerea cantităţii de fibre bune în deşeurile separate sub toba principală, deşeuri cari se produc în cantităţi mai mari la acest tip de carde. Recuperatorul e montat în locul cilindrelor economizoare de sub perechile de cilindre lucrătoare-întorcătoare din partea inferioară a cardelor, cari au fostjndepărtate. Sub cardă se montează doi pereţi înclinaţi de tablă, cari conduc deşeurile — constituite din puzderii, praf şi fibrele căzute de pe orga- 3 nele din partea inferioară a cardei — spre un grătar care închide în partea de jos cutia formată de pereţii înclinaţi. Grătarul e antrenat într-o mişcare de vibraţie, datorită căreia puzderiile, resturile minerale şi fibrele scurte cad printre barele grătarului şi sînt îndepărtate; fibrele lungi ram în pe barele grătarului şi sînt prinse Recuperator, de acele unui cilindru colector 0 toba principala; 2) cilindre ali-de pe care sînt preluate de un mentatoare; 3) cilindre întorcă-alt cilindru, care le transmite toare; 4) pereţi înclinaţi; 5) grătar; cilindrului întorcător al primei perechi de cilindre cardatoare, fiind astfel reintroduse în circuitul util. Dispozitivul recuperează 25-**55% fibre bune din totalul deşeurilor separate sub carde (v. fig.)- 4. ~ de fibre. Ut., Ind. hîrt.: Utilaj din industria pape-tară folosit la recuperarea fibrelor (v.). Sin. Prinzător de fibre. Din punctul de vedere constructiv şi al principiilor de funcţionare, recuperatoarele de fibre se clasifică în: recuperatoare prin decantare, recuperatoare prin filtrare, recuperatoare prin flotaţie şi recuperatoare mixte, prin flotaţie şi decantare. Recuperatoarele prin decantare funcţionează pe baza sedimentării fibrelor şi a materialelor de umplutură, cari au greutate specifică mai mare decît apa în care sînt în suspensie, Ia trecerea printr-un recipient cu volum mare (v. sub Decantare), de unde pot fi recuperate şi introduse din nou în fabricaţie. Eficienţa recuperatoarelor depinde de cantitatea de apă tratată şi de timpul de trecere prin recuperator. In industria papetară, decantarea poate fi accelerată 6 şi 7) cilindre recuperatoare de fibre bune; 8) colector de deşeuri efectuînd în prealabil o fiocuiare fie printr-o simplă agitare, lentă, într-un compartiment sau un rezervor de fiocuiare, fie — de cele mai multe ori — prin adăugarea de reactivi de fiocuiare (v. şi sub Fiocuiare). Reactivul de fiocuiare se adaugă, fie înainte de intrarea în compartimentul sau în rezervorul de fiocuiare, fie chiar în recuperator, cînd flocularea şi sedimentarea se efectuează într-un singur utilaj, numit decantor-floculator (v. mai jos); cantitatea de reactiv depinde de caracteristicile apei care se tratează şi poate avea valori de la cîteva grame pînă la cîteva sute de grame pe metru cub de apă tratată. Faţă de recuperatoarele funcţionînd pe alte principii, recuperatoarele prin decantare prezintă următoarele dezavantaje: reclamă un spaţiu mare; costul instalaţiei e mare; nu prezintă supleţe la schimbările de fabricaţie, în special în ce priveşte schimbările de culoare. Ele prezintă, însă, următoarele avantaje: costul de întreţinere e mic; necesarul de energie e mic; nu sînt prea sensibile la variaţia conţinutului de solide în apă şi ia variaţia debitului acesteia; gradul de recuperare şi de concentrare a nămolului sînt satisfăcătoare (recuperare 90***99%); concentraţia în solide a nămolului 1—4%. Recuperatoarele prin decantare folosite în industria papetară pot fi clasificate în următoarele patru grupuri: bas ine simple de decantare, pîlnii de decantare, recuperatoare cu raclete, decantoare-flocu latoare. Basinele simple de decantare sînt, în general, decantoare orizontale (v. şi Decantor de apă), instalate astfel încît să primească toate apele reziduale dintr-o fabrică, înainte de deversarea acestora în rîuri. De regulă se amenajează cîte două basine cari alternativ sînt umplute, respectiv golite de materialul recuperat. Basinele de decantare sînt în prezent foarte rar folosite, deoarece prezintă următoarele dezavantaje: efectul de decantare scade cu creşterea nivelului materialului recuperabil; fibrele se degradează, curăţirea basi-nelor neputînd fi efectuată decît la intervale mari; ocupă spaţiu mare, reclamînd o viteză cît mai mică a apei. Pîlniile de decantare, numite şi decantoare conice, sînt decantoare verticale conice, Ia cari sedimentarea materialului e accentuată prin micşorarea vitezei apei şi prin schimbarea bruscă a direcţiei curentului de apă. Volumul lor trebuie să asigure staţionarea apei în pîlnie timpdecel puţin o oră şi jumătate; în general, capacitatea minimă a unei pîlnii e de o sută de ori mai mare decît volumul de apă care intră pe fiecare minut în pîlnie. Pîlniile se construiesc din tablă de oţel sau din beton armat sclivisit, ori căptuşit cu plăci de faianţă. Din punctul de vedere constructiv şi al modului de funcţionare, se deosebesc trei tipuri principale de pîlnii: cu alimentare prin vîrful conului, cu alimentare pe la partea superioară, cu alimentare laterală. Exemple: P î l n i a cu tare prin vîrful n u I u /, sistem (v. fig. /), e echipată cu un acoperiş conic de care apa grasă introdusă pe la partea inferioară se loveşte şi îşi schimbă sensul de curgere. Cînd apa îşi reia sensul de curgere în I. Pîlnie cu alimentare prin vîrful conului, sistem Fullner. 1) conductă tronconică pentru in-a I i m e n- trarea apei grase; 2) acoperiş conic C O- de deviere; 3) conductă de eva-Fullner cuare a materialului recuperat; 4) ieşirea apei clarificate. Recuperator de fibre 229 Recuperator de fibre sus, fibrele şi materialul de umplutură se depun la fundul pîlnie!, de unde sînt evacuate cu ajutorul unei pompe. p ţ I n i a cu alimentare pe la partea superioara (v. fig. II) e echipată cu un recipient închis, în care intră apa grasă şi de unde e condusă printr-un grup de ţevi la un canal inelar, care îndeplineşte funcţiunea de preaplin, şi din care curge pe suprafaţa unui con de distribuţie, în vederea eliminării bulelor de aer din apă. Materialul sedi- colector, de unde o pompă o readuce în circuitul de fabricaţie, sau o trimite la canalul colector al fabricii. Materialul depus II. Pîlnie cu alimentare pe la partea superioară. 1) conductă de intrare; 2) recipient închis; 3) conductă intermediară (,,de conducere"); 4) canal inelar; 5) con de distribuţie; 6) conductă de evacuare a materialului recuperat; 7) deschideri; 8) conductă de apă limpezită la canal; 8') nivelul apei limpezite; 9) conductă de apă limpezită pentru utilizare. III. Pîlnie decantor tip Marx, 1) intrarea apei grase; 2) con de dezaerare; 3) nivelul apei în pîlnie; 4) suprafeţe conice pentru scurgerea apei; 5) ieşirea apei limpezite; 6) evacuarea materialului decantat. mentat la vîrful conului poate fi evacuat printr-o conductă, iar apa limpezită se ridică, trece prin anumite deschideri într-o piesă cilindrică şi se scurge la canal. Cînd e necesară apă limpede, la maşină sau la holendre, aceasta se extrage din pîlnie printr-o altă conductă. O variantă a acestei pîlnii-recuperator e pflnia decantor tip Marx (v. fig. III), la care efectul de evacuare a bulelor de aer e accentuat prin faptul că scurgerea apei grase se face într-un con de dezaerare şi apoi pe anumite suprafeţe conice. .i. ' /*' Pî I n i a cu alimentare laterala (v. fig. IV) e caracterizată prin faptul că e împărţită în două camere printr-un perete, care are rolul de schimbător desens al circuitului de apă. Recuperatoarele cu raclete pot avea basinul de decantare paralelepipedic sau cilindric. De ca ntoa re le cu raclete, cu bas in paralelipipedic (v.fig. V), au capacitate mare (900-**2000m 3) impusă de debitul mare de apă reziduală al maşinilor de fabricat hîrtie cu viteză şi cu lăţime de lucru mari, la cari pîlniile de decantare nu mai sînt eficiente. Apa grasă e adusă printr-un canal, e deviată de un perete aproape vertical şi curge spre fundul basinului; decantarea e favorizată şi de viteza mică de curgere a apei (circa 1,5 m/min). Apa clarificată trece prin canalele de la marginea superioară a peretelui basinului într-un canal IV. Pîlnie cu alimentare laterală. 1) intrarea apei grase; 2) perete; 3) scurgerea materialului depus; 4) ieşirea apei limpezite; 4') nivelul apei limpezite; 5) apă limpezită pentru utilizare. V. Recuperator cu raclete. 1) cana! de intrare a apei grase; 2) perete de dirijare; 3) canale pentru ieşirea apei limpezite; 4) canal colector de apă limpezită; 5) pompă pentru apa limpez'tă; 6) canal pentru materialul depus, raclat; 7) pompă de material ; 8) transportor cu raclete. pe fundul basinului e antrenat de racletele unui transportor cu lanţ spre un canal, de unde un transportor cu melc îl preia. Decantoare- I e cu r a c I e- 1 2 3 te, cilindrice (v. fîg.W) au, în general, fundul uşor tron-conic şi sînt echipate cu un sistem rotativ cu ax vertical şi cu braţe cu raclete. Decantoarele-flo-culatoaresînt recuperatoare de fibre cari funcţionează numai cu adaus de agenţi chimici de fiocuiare. Dintre diferitele tipuri constructive, cele mai răspîndite sînt următoarele utilaje cu numiri comerciale: Decantor ul-floculator „Accelerator11 (v. fig. Vil), care are recipientul exterior cilindric şi la care apa grasă amestecată cu agentul de fiocuiare e pusă încirculaţiecu ajutorul unui rotor (,,turbină“). Ca agent de fiocuiare se foloseşte de obicei alaunul. El are randamentul de recuperare a fibrelor de circa 96%. Decantorul -fio-c u I a t o r „C I a r i f 1 o-cu lator" (v. fig. VIU), care are de asemenea un recipient cilindric echipat cu un recipient de flocu lare (cu un sistem de lame amestecă- V/. Decantor cilindric cu raclete. 1) intrarea apei grase; 2) nivelul apei în decantor; 3) colector de ieşire a apei limpezite; 4) braţe cu raclete; 5) ieşirea materialului decantat. VII. Decantor-floculator ,,Accelerator". 1) intrarea apei grase; 2) ieşirea apei limpezite; 3) nivelul apei în decantor; toare) şi CU un raclor rotitor 4) spaţiu cu apă limpede; 5) spaţiu pen- pentru nămolul decantat care e recirculat. Ca agent de fiocuiare se foloseşte un amestec de alaun şi silice activată în proporţie de (10-20):1. Decantoru I - fI o -c u I a t o r „C y c l a t o rn (v. fig. IX) are de asemenea un recipient cilindric, echipat cu o cameră centrală de flocu lare (echipată cu un rotor, numit „turbină" pentru amestecu I agenţi lor de fiocuiare) şi cu un raclor de nămol. Ca flocu lator se foloseşte, în general, un amestec de tru reacţia secundară; 6) „turbină" 7) spaţiu pentru reacţia primară; 8) a-daus de agenţi de fiocuiare; 9) spaţiu pentru concentrarea şi evacuarea materialului decantat; 10) conductă de evacuare a materialului decantat; 1 /) conductădegolirea recuperatorului. Recuperator de fibre 230 Recuperator de fibre alaun şî silice activată. Nămolul depus e recirculat în proporţia de 3:1. Randamentul de recuperare e circa 95%. Recuperatoarele prin filtrare funcţionează pe baza separării materialului solid, la trecerea apelor reziduale printr-un strat filtrant. Recuperatoarele prin filtrare au următoarele avantaje principale: ocupă puţin spaţiu, iar costul investiţiei e relativ mic'; suportă foarteuşorschimbări 3 frecvente de fabrica- vili. Decantor-floculator „Clarifloculator". ţie şi dau un efluent 1) intrarea apei grase; 2) cameră de decantare ; (apă clarificată) sufi- 3) rezervor pentru floculare; 4) lame mobile; cient de limpedepen- ^ .,ame fixe; 6^ nivelul apei tru a putea fi folo- ' sit în toată fabrica; pot da nămoluri cu o concentraţie destul de mare în materii solide. Dezavantajele lor principale sînt: sensibilitate mai accentuată la prezenţa materialului de umplutură în apele decantor; 7) ieşirea apei limpezite; 8) braţe cu raclete; 9) evacuarea materialului decantat. XI. Recuperator cu flanelă, cu tobă rotativă. 1) cuvă; 2) tobă; 3) flanelă; 4) presă; 5) dispozitiv de spălare; 6) canal distribuitor de apă grasă; 7) răzuitor; 8) cutie colectoare. IX. Decantor-floculator ,,Cyclator“. 1) intrarea apei grase; 2) spaţiu pentru reacţia primară; 3) ..turbină"; 4) spaţiu pentru reacţia secundară; 5) aaaus de agenţi de floculare; 6) spaţiu pentru depunerea şi reluarea materialului însuspensie; 7) zonă de decantare ; 8) nivelul apei în decantor; 9) ieşirea apei limpezite; 10) braţe cu raclete; 11) evacuarea materialului decantat. grase trimise la recuperare; reclamă întreţinere şi curăţire frecvente, însă acest dezavantaj e înlăturat în mare măsură la filtrul cu vid Waco şi laautoclari-ficatoare. Recuperatoarele prin filtrare folosite cel mai mult în industria papetară se clasifică în: recuperatoare cu sită, recuperatoare cu flanelă, recuperatoare cu vid, recuperatoare cu „pînză“ filtrantă de 3 nămol. Dintre aceste tipuri, cel mai eficient e recuperatorul cu vid, care are o capacitate de filtrare pe metrul pătrat de zece ori mai mare decît a celorlalte tipuri. Re- x. Recuperator cu sită. cuperatoarele prin filtrare nu sînt 1) cuvă (de fontă); 2) tobă adecvate în cazul apelor reziduale cilindrică cu sită; 2o nivelul cari conţin pastă de lemn sau ma- apei clarificate; 3) canal de in-teriale de încleire şi de umplere, trare a apei grase; 3') nivelul deoarece elementele filtrante se apei grase; 4) cilindru cu cămaşă îmbîcsesc uşor. de flanelă; 5) cilindru de pre- Recuperatoarele cu sită(v.fig.X) luare; 6) răzuitor. sînt constituite, în general, dintr-o cuvă (de fontă), în interiorul căreia e montată o tobă cilindrică rotitoare, peTa cărei suprafaţă e fixată o sită de bronz fosforos. Apa reziduală se distribuie printr-un canal orizontal cu lungimea egală cu cea a tobei. Apa trece prin sită şi e colectată în partea de jos a tobei, de unde e eliminată la canal, iar fibrele rămîn pe sită şi sînt preluate de un cilindru rotitor îmbrăcat cu flanelă; de pe acest cilindru, materialul trece pe un cilindru de fontă, de pe care e desprins de un răzuitor şi cade într-o cutie colectoare. Randamentul de recuperare poate atinge valoarea de 90--*95%. Recuperatoarele cu flanelă se clasifică în următoarele două grupuri: recuperatoare statice cu rame, numite şi fi itre-prese (v. Filtru-presă, sub Filtru 2), cari sînt folosite în special în sistemul de recuperare OCO (v. OCO, sistemul ~), şi recuperatoare rotative cu tobă, folosite mai mult decît primele, în industria papetară. Recuperatoarele rotative cu t o b a (v. fig. X/) sînt constituite dintr-o cuvă în interiorul căreia e montată o tobă rotitoare în formă de prismă cu 12 feţe (datorită formei prismatice toba împiedică decantarea materialului pe fundul cuvei), pe a cărei manta e montată o flanelă; la ieşirea din cuvă, flanela trece printr-o presă şi apoi printr-un dispozitiv de spălare. Apareziduală intră printr-un canal distribuitor, e filtrată prin flanelă, iar fibrele rămase pe flanelă, la trecerea prin presă, sînt stoarse şi se lipesc de cilindrul superior al presei, de pe care sînt desprinse cu un răzuitor şi cad într-o cutie. Debitul unui astfel de recuperator e de 40--80 I apă pe metru pătrat de suprafaţă filtrantă şi minut, depin-zînd de concentraţia şi de compoziţia apei reziduale. Recuperatoarele cu vid formează categoria de recuperatoare prin filtrare cu cea mai mare eficienţă şi dau randamente pînă la 100%. Un tip clasic de recuperator cu vid e f i 11 r u i rotativ celular, reprezentat în fig. XXX sub Filtru 2. Un alt filtru cu vid, mai recent şi cu 3' utilizare largă în re- \/~z^2 ! ? cuperarea fibrelor, e lf—------------d- filtrul Waco (v. Waco, filtru ~), la care e folosit un strat filtrant de celuloză sulfit, format pe sită metalică, ceea ce permite să se atingă randamente de recuperare pînă la 100% (cînd în apa grasă nu există material de umplutură). Recuperatoarele cu ,,pînză“ filtrantă de nămol, numite curent a u t o c I a-rificatoare, sînt recuperatoarele prin filtrare cele mai recente, filtrarea făcîndu-se printr-o suspensie deasă (văl) de nămol separat din apa grasă. Cele mai cunoscute tipuri sînt următoarele: XII. Autoclarificator ,,Reactor". 1) intrarea apei grase; 2) adaus de agenţi de floculare; 3 şi 3') nivelul apei, respectiv al agenţilor de floculare; 4) ieşirea apei limpezite; 5) nivelul nămolului depus ; 6) circuitul de amestecare a nămolului depus; 7) circuitul apei limpezite; 8) agitator; 9) evacuarea nămolului decantat. Recuperator de fibre 231 Recuperator de fibre XIII. Autoclarificator „ Permutit". 1) intrarea apei grase; 2) nivelul apei; 3) nivelul nămolului depus ; 4) orificii de ieşire a apei limpezite; 5) zonă de fiocuiare; 6) zonă de concentrare a nămolului; 7) agitatoare; 8) evacuarea nămolului depus. Autoclarificatorul „Reactor“ (v. fig. XII), care permite o recuperare de 90% dintr-o apă grasă conţinînd mai puţin decît 40 mg/l materii în suspensie, fără folosirea de agenţi de fiocuiare, în cazul hîrtiilor fără ? \ V1 * 5 material de umplutură (cînd se foloseşte agent de fiocuiare, randamentul poate ajunge pînă la 95%). Au t o c I a r i f i câtor u / „P e r m u t i t“ (v. fig. XIII), cu ajutorul cărui a se pot obţine ape clarificate cu mai puţin decît 20 mg/l solide în suspensie din ape grase şi fără material de umplutură, concentraţia în solide a nămolului ajun-gînd la 1 •••4%; în cazul apelor cu material de umplutură, în cari se adaugă şi agenţi de fiocuiare (în general alaun + silice activată), apele clarificate conţin 40*“50 mg/l solide în suspensie, iar nămolul are o concentraţie în solide 4 de 3*-8%. Autoclarificatorul „G rav e r“ (v. fig. X/V), care e folosit mai ales în instalaţiile cu capacitate mare. Recuperatoarele prin flota-ţie funcţionează pe baza separării fibrelor a-duse la suprafaţa apei grase cu ajutorul spumei produse prin formarea de bule de aer, datorite agitării pneumatice provocate de aeru I introdus sub presiune în pastă, Antrenarea e uşurată mult prin folosirea de reactivi de flotaţie, cum sînt unele cleiuri (cleiul Sven) sau răşini. Recupe'atoarele prin flotaţ'e permit recuperarea amestecurilor de fibre şi de umplutură, cu randamente pînă la 95%, respectiv cu randamente pînă la 99***100% la ape grase fără materiale de umplutură. Spuma recuperată are o concentraţie în solide de 2*-3 %. AvantajuI principal al recuperării prin flotaţie e rapiditatea (timpul de trecere a apei prin recuperatoare e de circa 10 minute), astfel încît recuperatoarele de acest tip sînt puţin voluminoase şi uşor de instalat. Recuperatoarele de flotaţie pot avea cuva deschisă sau închisă (recuperatoare cu vid). Cu excepţia recuperatorului „Sven Pedersen", recuperatoarele prin flotaţie cu vid prezintă dezavantajul că sînt sensibile la variaţiile de debit ale apei grase şi deci cer o mai mare atenţie în exploatare. Cele mai răspîndite tipuri de recuperatoare prin flotaţie sînt următoarele: Recuperatorul „Sven Pedersen" (v. fig. XV) lucrează la presiunea atmosferică, avînd o cuvă de flotaţie deschisă. Apa reziduală de la maşinade fabricat hîrtie (apagrasă) 6 colectată într-un rezervor, i se adaugă ca spumant clei Sven Şi e apoi refulată într-un recipient sub presiune, după ce se [ntroduce în ea aer, cu ajutorul unui injector. Apa în care s-a disolvat o cantitate de aer sub presiune trece — printr-un XIV. Autoclarificator , .Graver". 1) intrarea apei grase; 2) ieşirea apei limpezite ; 3) adaus de agenţi de fiocuiare ; 4) nivelul apei; 5) nivelul nămolului depus ; 6) zonă de fiocuiare; 7) ,.turbină"; 8) braţe cu raclete; 9) evacuarea nămolului depus. XV. Recuperator „Sven Pedersen". 1) intrarea apei grase; 2) pompă; 3) injector de aer; 4) injector de clei; 5) adaus de clei Sven; 6 şi 6') regulator şi indicator de presiune; 7 şi 7') conducte de golire; 8) conductă de apă limpezită; 9) transportor cu raclete; Î0) materia! recuperat; 11) rezervorul maşinii de fabricat hîrtie. ventil de reglare — în cuva de flotaţie. Aici, apa revenind la presiuneanormală, aerul destins, sub formă de bule, antrenează fibrele la suprafaţă. Un transportor cu raclete antrenează fibrele într-un canal colector, iar apa j limpezită trece în-tr-un alt canal, e-chipat cu un preaplin reglabil, care poate determina nivelul apei în cuva de flotaţie. Recuperatoru I „Sven Pedersen“ are volum mic, reprezentând în total 10.5 m3 pentru debitul de 1 m3 apă grasă pe minut; randamentul de recuperare e în medie de 95%. Recuperatorul „Adka“ (v. fig. XVI) are cuva de flotaţie închisă şi lucrează cu vid pînă la valoarea de 2,2--* 2.5 m col. apă. Cu ajutorul unei pompe, apa grasă trece printr-un injector de aer sub presiune, cu presiunea cu 6***8 m col. apă peste cea din injector, astfel încît să poată absorbi aer printr-o conductă care absoarbe concomitent şi spumă, din recipientul de detentă în care e refulată. Aici se produce oexpansiune şi ceamai mare partedin aerul absorbit prin injector se degajă, iar o altă parte din aer se degajă în tubul prin care apa se ridică datorită vidului produs în rezervorulcu vid ai aparatului. Fibrele antrenate de bulele de aer se adună la XVI. Recuperator ..Adka". 1) conductă de apă grasă; 2) injector; 3) pompă de vid; 4) conductă de aer şi spumă absorbite din camera de de-suprafaţă şi sînt împinse de tentă; 5) tub cu agitator; 6) gură de ab-un răzuitor spre periferia sorpţie a spumei cu fibre; 7) conductă rezervorului, undespumacu pentru apă limpezită; 8) agitator; 9) dispozitiv de ridicare a răzuitorului; 10) răzuitor de cauciuc ; 11) cameră de detentă; 12) rezervor cu vid; 13) nivelul apei în camera de detentă; 14) grup motor-re-ductor pentru antrenarea răzuitorului şi a agitatorului 3. fibre e absorbită prin gura de absorbţie mobilă, care e antrenată în o mişcare de rotaţie lentă în plan orizontal. Apa limpezită iese din rezervorul de detentă prin patru guri descurgere şieco-lectată într-o conductă care se deschide, în partea de jos, într-un vas cu prea-plin. Procesul de flotaţie e favorizat de adausul de clei Sven, de sulfat de aluminiu, ulei roşu turcesc, etc. Recuperatorul permite şi flotarea materialelor de umplere, astfel încît şi apa grasă rezultată Ia fabricarea hîrtiilor cu peste 30% cenuşă poate fi tratată cu rezultate bune. Un recuperator de 20 m3 poate prelucra 1,5***3 m3 apă pe minut. Randamentul de recuperare atinge 98-*-99% şi poate fi obţinut la valori ale ^H-ului cuprinse între 5 şi 7. Recuperatorul „S a v a I I o“ (v. fig. XVII) e cel mai recent recuperator de fibre prin flotaţie cu vid. Apa reziduală refu lată de o pompă trece prin injector, unde se amestecă cu aer şi cu reactivul de flotaţie şi ajunge într-un rezervor deschis, unde o parte din aer se degajă. Spuma care, eventual, Recuperatorul gurii de foc 232 Recuperatorul gurii de foc se formează, e distrusă cu ajutorul unor pulverizatoare de apă. Printr-o conductă orizontala, apa intră într-o coloană ascen- XVII. Recuperator „Savalla". * 1) injector de apă grasă; 2) rezervor de destindere; 3) pulverizator de apă pentru distrugerea spumei; 4) conducta orizontală; 5) coloană de apă, ascendentă; 6) fundul înclinat al rezervorului cu vid; 6') partea superioară a rezervorului cu fund înclinat; 7) canal de material recuperat; 8) pompă de material recuperat; 9) conductă de apă limpezită; 10) grup de ţevi stropitoare. dentă cu secţiune mare, în care viteza curentului de apă scade foarte mult, şi ajunge într-un rezervor cu fund înclinat, în care e menţinut vid de 2,5 m col. apă. Aici bulele de aer formate antrenează materialul recuperabil la suprafaţa apei, de unde e dirijat prin mişcarea proprie a apei spre un canal colector, e absorbit de pompă şi împins în circuitul de fabricaţie. Pompa care aspiră materialul recuperat produce şi depresiunea în rezervorul cu vid. Apa limpezită e eliminată prin două conducte, cufundate într-un rezervor cu apă cu preaplin. Instalaţia poate fi curăţită la schimbarea sorturilor de hîrtie cu ajutorul unor ţevi stropitoare de apă orizontale, dispuse în rezervorul cu vid. Prezintă avantajul că ocupă un spaţiu mic, are construcţia mai simplă decît recuperatorul „Adka" şi are consumuri foarte mici de energie şi de agenţi de fiotaţie, avînd, concomitent, randamentul de recuperare mare, cu valoarea 95“*99%. Recuperatoarele mixte, prin fiotaţie şi decantare, combină separarea simultana, într-un singur agregat, efectuată prin fiotaţie, pentru materiale cu greutate specifică relativ mică (cari sînt fibrele), cu separarea efectuată prin decantare, pentru materialele de umplutură (cari au greutate specifică mai mare decît a fibrelor). Exemple de recuperatoare mixte sînt: /edter", echipat cu elice pentru activarea flotaţiei şi cu pîlnie pentru concentrarea nămolului sedimentat (v. fig. XVIII) şi fio şi care poate lucra fie sub presiunea atmosferică, fie sub vid; recuperatorul „S e d i f ................... pient pentru saturarea cu aer şi cu un dispozitiv rotitor cu racloare (v. fig. X/X), care lucrează sub presiune atmosferică. î. ~ul gurii de foc. Tehn. mii.: Ansamblu dedispozitive al unei guri de foc de artilerie, care are rolul de a readuce ţeava gurii de foc, din poziţia de recul finală, în poziţia iniţială de tragere. Recuperatoarele gurilor de foc funcţionează, în principiu, cum urmează: în timpul reculului, recuperatoarele înmagazinează o anumită cantitate din energiade recul; după terminarea mişcării de recul, rezistenţa frînei de tragere e foarte mică, astfel pune în mişcare masa reculantă Recuperatoarele sînt mecanice, hidropneuma-tice şi pneumatice. Recuperatoarele mecanice folosesc resorturi (resorturi recuperatoare) ca elemente esenţiale pentru acumularea şi restituirea energiei. Din punctu I de vedere constructiv, recuperatoarele mecanice pot fi cu Î3 XIX. Recuperator mixt, cu decantare taţie, „Sediflotor". f) intrarea apei grase; 2) introducerea aerului; 3) adaus de agenţi chimici; 4) rezervor pentru saturare cu aer; 5) conductă de intrare a apei grase, semipreparate, în aparat; 6) valvă de destindere; 7) zonă de decantare ; 8) ieşirea apei limpezite; 9) zonă de fiotaţie; 10) lamă pentru strîngerea spumei; 11) evacuarea spumei; 12) braţe cu raclete; 13 şi 13') concentrarea şi evacuarea nămolului depus. încît forţa dezvoltată de recuperator în sens contrar. -S \ B b \j g H U H ti de £ I. Recuperator mecanic cu o coloană resorturi elicoidale. 1) bărbia ţevii; 2) leagăn ; 3) resort elicoidal; 4) cilindrul frînei de tragere ; 5) flanşa cilindrului ; 6) recul. XVIII. Recuperator mixt, cu decantare şi fiotaţie, ,, Arledter". 1) intrarea apei grase; 2) adaus de agenţi chimici; 3) elice; 4) injector de aer; 5) nivelul apei în recuperator; 6) circuitul nămolului depus; 7) circuitul apei limpezite; 8) ieşirea apei limpezite; 9) conductă spre pompa de vid; 10) evacuarea spumei; 11 şi 11') concentrarea şi evacuarea nămolului depus. recuperatorul „Ar- ±r--ţ resorturi cilindro-elicoi-dale (cu o singură^sau cu două coloane de resorturi) şi cu arcuri Belleville. în toate cazurile, recuperatorul poate fi constituit din mai multe resorturi,dintrecari unul se reazemă pe leagănul afetului, iar cel de la capătul opus e fixat, printr-un mijloc oarecare, la ţeavă (v. fig. /); comprimarea totală a resortu-rilore egală cu lungimea reculului. De obicei, o coloană de resorturi e compusă din mai multe resorturi, montate alternativ cu înfăşurarea pe dreapta şi pe stînga. Recuperatoarele cu douăcoloanese montează telescopic; avantaju I lor, faţă • de recuperatoarele lungimea redusă, iar dezavantajul terior mai mare (v. fig. II). II. Recuperator mecanic cu două coloane de resorturi elicoidale (recuperator telescopic). 1) bărbia ţevii; 2) leagăn fix; 3) coloana de resorturi exterioară ; 4)cilindru mobil; 5) coloană de resorturi interioară; 6) cilindrul frînei de tragere; 7) flanşa; 8) flanşa cilindrului mobil; 9) recul. CU o singură coloană, consistă în consistă în diametrul ex- Recuperator 233 Recurenţă de facies Recuperatoarele cu arcuri BelleviIle (v. fig. ///) se folosesc, în special, la gurile de foc de calibru mare. La un astfel de recuperator, acţiunea arcurilor se combină cu acţiunea frînei hidraulice de tragere. Avantajul acestui fel de recuperator consistă în realizarea unui recul scurt. Recuperatoarele pneumatice şi hidropneumatice ///, Recuperator mecanic, cu arcuri Belleville. Sînt echipate cu J) cilindru de frînă; 2) contratijă; 3) arc Belleville; Un cilindru pneu- 4) flanşa cilindrului de frînâ; 5) fund mobil; 6) tijă cu matic pentru acu- piston, fixă; 7) tijă de ghidare; 8) recul, mularea energiei de recul şi restituirea energiei de readucere a ţevii gurii de foc în poziţia iniţială de tragere. La recuperatoarele hldropneumati ce se foloseşte un lichid pentru obturarea orificiilor de curgere a gazului comprimat şi pentru transmiterea presiunii acestuia asupra pistonu Iu i cilindrului pneumatic. 77? ^ c Din punctul de vedere constructiv, recuperatoarele hidropneu-matice pot sau nu pot să producă frînare în timpu I revenirii în baterie. !n fig. IV e reprezentată schema unui recuperator hidropneum atic, la care lichidul vine în contact cu aerul şi la care lichidul serveşte ca mijloc de obturare a gazului şi transmite presiunea acestuia asupra pistonului. Recuperatorul e echipat şi cu un cilindru intermediar, care are rolul de a acoperi cu lichid orificiile de legătură, împiedicînd pătrunderea gazului în cilindrul de lichid, în timpul tragerii sub unghiuri mari de tragere. în fig. V e reprezentată schema unui recuperator hidro-pneumatic cu piston plutitor, la care presiunea lichidului asupra aerului, şi invers, se transmite prin intermediul pistonului plutitor. O astfel de construcţie se foloseşte cînd gazul întrebuinţat e aerul, care trebuie izolat de dispozitivele de etanşare pe cari le corodează; ea mai prezintă şi avantajul că are o construcţie compactă, dar prezintă dezavantaju I că asigurarea etanşării o complică. > Dacă gazuI folosit s inert, nu e necesară folosirea pistonului plutitor. Fig. VI reprezintă schema unui recuperator hidropneumatic care participă şi la frînarea în timpul revenirii în bate- IV. Recuperator hidropneumatic cu reculul cilindrului. 1) cilindru pneumatic; 2) cilindru intermediar ; 3) piston; 4) tija pistonului; 5) cilindru hidraulic; 6) orificii pentru comunicaţie între cilindri. z: /T/ rie. La tragere, lichidul apasă şi deschide supapa, scurgîndu-se în cilindrul de gaz cu care vine în contact. La revenire,gazul presează asupra lichidului, îl expulsează progresiv din cilindrul cu gaz, iar lichidul închide supapa, scurgîndu-se numai prin orificiile cu secţiune mică ale acesteia şi realizează frînarea mişcării prin consumarea unei părţi din excesul de energie acumulat de recuperator. La recuperatoarele vi Recuperator hidropneumatic cu frînare la recul. 1) cilindru de gaz (inert); 2) piston; 3) tija pistonului; 4) cilindru de lichid; 5) supapă; 6) orificiu de comunicaţie; 7) resort. pneumatice, în t-impul reculului pistonul comprimă aerul, iar la revenire, acesta acţionează pistonul, readu- cînd ţeava în poziţia 4* iniţială (v. fig. VII). Etanşarea spaţiului ocupat de aer se obţine cu ajutorul unui lichid care e comprimat în zona de etanşare la o presiune puţin mai mare decît presiunea aerului, ceea ce se obţine cu ajutorul unui dispozitiv (v. fig. VIII). Intensificatorul VIL Recuperator pneumatic. 1) piston cav; 2) rezervor de aer; 3) ti ia pistonului; 4) garnituri de etanşare; 5) orificii de comunicaţie. -Z- q/ 2 VIII. Intensificator. 1) corp; 2) piston; 3) tija pistonului ; 4) aer; 5) lichid. V. Recuperator hidropneumatic cu piston plutitor. 1) tijă; 2) cilindru hidraulic; 3) piston plutitor; 4) orificiu de comunicaţie; 5) piston; 6) aer; 7) lichid. numit intens ificator e un corp de pompă cu piston şi tijă la care spaţiul din faţa pistonului (unde se găseşte aer) e în comunicaţie cu rezervorul de aer de la recuperator, iar spaţiul din spatele pistonu- ^ q lui (unde se găseşte lichid şi * prin care trece tija) e în comunicaţie cu zona de etanşare cu lichid ; deoarece, din cauza prezenţei tijei, presiunea lichidului e mai mare decît presiunea aerului, presiunea în garnitura cu lichid depăşeşte suficient pe cea din rezervor şi, astfel, etanşeitatea e asigurată. în comparaţie cu recuperatoarele hidropneumatice, cele pneumatice sînt mai robuste; din cauza dificultăţilor de etanşare, utilizarea lor e, însă, mai puţin răspîndită. 1. Recuperator. 2. Tehn.: Preîncălzitor de aer pentru cuptoare industriale, cu transfer direct de căldură (de ex. recuperatoarele de aer intermitente pentru furnal tip Cowper sau preîncălzitor de combustibil gazos pentru cuptoare industriale (v. şî sub Preîncălzitor). 2. Recuperării, metoda ~ de putere. Elt.: Sin. Metoda opoziţiei (v. Opoziţiei, metoda ~). 3. Recurenţă de facies, pl. recurenţe de facies. GeoL: Apariţia, în cadrul uneia şi al aceleiaşi regiuni, la diverse niveluri stratigrafice, a unor formaţiuni geologice identice din punctul de vedere litologic. Formaţiunile cu acelaşi facies litologic, dar de vîrste diferite, se numesc şi formaţiuni omo-taxe. Ele pot conţine aceleaşi fosile de facies, însă conţin fosile caracteristice (conducătoare) diferite. Exemplu de recurenţă de facies e, în Carpaţii orientali, apariţia gresiei de Kliwa superioare, în Oligocenul marginal, deasupra complexului gresiei de Kliwa inferioare. De asemenea, calcarele recifale din Jurasicul superior (Calcarele de Stramberg) sînt foarte asemănătoare cu calcarele din Recurenţă, formulă de ~ 234 Red an Cretacicul inferior (Urgonian) şi numai studiul detaliat al faunei conţinute poate conduce la deosebirea lor. Producerea recurenţelor de facies e legată de repetarea, în aceeaşi regiune, de-a lungul timpului geologic, a unor condiţii de mediu foarte asemănătoare (climat, adîncimea apei, regimul de curenţi, etc.). 1. Recurenţa, formula de Mat.: Formulă cu ajutorul căreia se calculează valoarea unui termen dintr-un şir, în funcţiune de valorile unor anumiţi termeni ai şirului, cari preced termenul a cărui valoare se calculează şi, eventual, de anumite constante. Exemplu: formula care exprimă termenii unei progresii aritmetice sau geometrice, în funcţiune de termenul precedent şi de raţia progresiei. 2. Recuzita. Cinem.: Sin. Butaforie (v.). 3. Red spiner. Pisc.: Muscă artificială, scufundată şi plutitoare, utilizată drept momeală în pescuitul sportiv, vara şi toamna, cu cîrlig de 10---12, la păstrăv, şi de 14---16, la lipan. Are corpul roşu sau vişiniu, de mătase ori de lînă, inelat cu beteală aurie, puf de pene de cocoş brune-ciocolatii pînă ia roşcate, la modelele mici adeseori cu centrul negru, şi aripi cenuşii de pene de gaiţă sau de graur. Sin. Efemera brun-roşcată. 4. Reda, pompa Expl. petr.: Sin. Pompă electrocentri-fugă. V. sub Pompă de adîncime pentru extracţia ţiţeiului. 5. Redactor, pl. redactori. 1. Poligr.: Persoana care scrie, compune un articol, un act, etc., şi face parte dintr-o redacţie (v.). 6. Redactor» 2. Poligr.: Scriitor, publicist care redactează un ziar, o revistă şi, în general, un periodic (v.). 7. ~ responsabil. Poligr.: Persoană din colectivul de redacţie al unui periodic, care îşi asumă în mod oficial răspunderea celor publicate. Sin. Redactor şef. 8. Redacţie, pl. redacţii. 1. Poligr.: Colectivul de persoane (în general redactori) care pregăteşte apariţia unei cărţi sau a unui periodic (ziar, revistă, etc.), respectiv colectivul care lucrează într-o editură, la un ziar, la o revistă, etc. 9. Redacţie. 2. Poligr.: Localul în care sînt instalate birourile colectivului de redacţie (în general, ale redactorilor unei publicaţii). io. Redan, pl. redane. 1. Arh.: Motiv decorativ sculptat, în formă de dinţi alăturaţi şi aşezaţi în linie dreaptă sau curbă. u. Redan. 2. Arh.: Fiecare dintre treptele amenajate din loc în loc la partea superioară a unui zid construit pe un teren înclinat, pentru a evita înălţimi prea mari ale zidului în partea mai joasă a terenului. 12. Redan. 3. Urb.: Alinierea clădirilor de-a lungul unei căi de comunicaţie, care consistă în aşezarea acestora oblic faţă de axa căii, astfel încît unul dintre colţuri e ieşit în afară. 13. Redan. 4. Hidrot.: Element de construcţie de formă prismatică (cu baza dreptunghiulară, rom-bică sau triunghiuIară), piramidală sau de altă formă, aşezat pe radierul unui disi-pator hidraulic de energie (v.) a apei, în scopul măririi efectului de disipare a energiei. Redanele se aşază în şah (v. fig.)- Distanţele dintre redane, dimensiunile şi forma lor cea mai adecvată, se determină experimental, pentru fiecare caz în parte. Redanele se execută din beton armat, se încastrează puternic în radier, şi se protejează la suprafaţă contra şocurilor, contra presiunii dinamice şi contra subpresiunii (în partea aval). 14. Redan. 5. Tehn. mii.: în fortificaţia prebastionată, lucrare mică, constituită din două aripi egale, aşezate în unghi ascuţit, cu gîtul deschis larg şi destinată să_apere un 331 Aşezarea redanelor în şah. pod sau o intrare. Uneori, redanul era completat cu două flancuri, iar alteori frontul avea mai multe redane (v. fig.), de unde a derivat ulterior frontul cu bastioane. 15. Redan. 6. Av., Nav.: Suprafaţă proeminentă, în formă de treaptă, pe fundu I cocei unei îmbar-caţiuni (şalupe rapide, hidroglisoa-re) sau a unui hidroavion ori al flotoarelor acestuia, a căror formă ia astfel numele de forma cu redan. Datorită redanului se obţine o reducere a rezistenţei la înaintare (ca urmare a reducerii suprafeţei imerse a corpu Iu i, cum şi a înlăturării fenomenului dedesprinderebrus-că a stratului limită de apă de suprafaţa corpu lui navei şi a consecinţelor acestuia), respectiv a formării de turbioane în urma punc-tului de rupere a contactului dintre stratul de apă şi corp. El asigură, de asemenea, la glisare, un mers liniştit, lipsit de tangaj şi de şocuri provenite din „căderile" în apă, chiar la unghiurile de atac mari, cerute de realizarea sustentaţiei necesare Fortificaţii tip redan. o) redan simplu; b) redan cu flancuri; c) front cu redane; 1) aripa; 2) flanc. I. îmbarcaţiune cu un redan. 1) coca; 2) redan. hidroglisării; în cazul hidroavionului, acesta, în poziţia de decolare, alunecă pe redan pînă Ia dejojarea lui (desprinderea lui de apă). în funcţiune de lungimea corpului, de viteză şi de sarcină, se deosebesc forme cu unu (v. fig. /) sau cu două redane (v. fig. II a şi b). Unele flotoare de hidroavioane se construiesc cu mai multe redane, corespunzătoare diverselor regimuri la deco- //. Cocă cu două redane. a) şalupă; b) hidroavion; 1) cocă; 2, 3) redane. lare, distanţa dintre redane determinîndu-se în funcţiune de stabilitatea longitudinală la diferitele regimuri de mişcare. La îmbarcaţiuni, secţiunea transversală a redanelor poate avea formă plată (v. fig. III a), care se caracterizează printr-o slabă ţinută a mării şi prin şocuri la înaintarea în valuri, sau cu chilă plană (v. fig. III b) ori concavă (v. fig. III c şi d), cari sînt mai răspîndite în comparaţie cu cea plană. Forma în plan a redanului poate fi dreaptă (v. fig. III e) sau în unghi (v. fig. III f). Redare 235 Redresare III. Diferite forme de redan. o) formă plată; b) cu chilă plană; c şi d) cu chile concave; e) forma în plan, dreaptă; f) forma în plan, unghiulară; g) formă cu redan longitudinal. Afară de formele cu redan transversal se folosesc, uneori, şi forme cu redane longitudinale, avînd acelaşi rol, şi anume de a reduce lăţimea suprafeţei udate a cocei în regimurile de mare viteză (v. fig. III g). 1. Redare. F/z., E/t., Telc.: Procesul de transformare a înregistrărilor de semnale, pe bandă de magnetofon, pe disc, pe film, etc., în semnalele electromagnetice corespunzătoare, iar după amplificare, etc., în semnale de aceeaşi natură cu cele iniţial înregistrate. Sin. Reproducere. V. înregistrare 2. 2. Reddingit. Mineral.: Mn3(P04)2‘3 H20. Fosfat de man- gan hidratat, întîlnit, împreună cu alţi fosfaţi, în cavităţile unor pegmatite. Cristalizează în mici cristaie rombice, incolore sau roşii-trandafirii pale şi cu luciu sticlos. 3. Redeveiopare. 1. Foto.: Operaţia de developare (v.) la lumină a unui negativ care a fost supus unei slăbiri complete (imaginea s-a albit prin transformarea argintului în halogenură), pentru a putea aduce imaginea la densitatea ş la contrastul dorit. Se foloseşte, în special, în cazul slăbiri subproporţionale prin metoda cu două soluţii (v. sub Slăbire 1) 4. Redeveiopare. 2. Clnem.: Procedeu de laborator uti lizat la prelucrarea coloanei pistei sonore pe filmele color 5. Redford, aliaj Metg.: Bronz cu staniu şi cu plumb cu compoziţia: 85,7% Cu, 10% Sn, 2,5% Pb şi 1,8% Zn. Are rezistenţă foarte mare la abur supraîncălzit şi e întrebuinţat la armaturi speciale, Ia armaturi de presiune, etc. Var. Red-ford-aliaj. 6. Redisor, pl. redisoare. Av.: Sin, Rigidizator (v.). 7. Redistilare. Ind. chim.: Repetarea rectificării sau a distilării simple a unui lichid, pentru a-I obţine mai pur. La amestecuri complexe se urmăreşte, în general, micşorarea intervalului de fierbere (v. Fierbere, interval de ~). De exemplu, în cazul benzinei, se poate trata astfel o parte din stocul de primă fracţionare, pentru nevoi speciale ale pieţei (solvenţi pentru ulei vegetal, materii prime chimice, etc.). Apa se redis-tilă pentru o purificare mai înaintată. Distilarea simplă repetată se practică industrial şi în locul rectificării, la separarea amestecurilor, în general cînd trebuie operat la presiuni foarte joase şi condensarea refluxului prezintă dificultăţi (condensarea necesită o staţiune frigorigenă, sau se produce în fază solidă, cum e cazul apei sub 5 torr). Se prelucrează astfel glicerina (la care procedeele cu rectificare nu s-au menţinut), caprolactama, acizii graşi, etc. De altă parte, la vid înaintat, puterea de separare a unei vapori-zări la echilibru creşte în aşa măsură, încît rectificarea devine inutilă sau neeconomică faţă de două distilări simple. Esterii grei (plastifianţi) şi unele substanţe organice foarte termo-labile pot fi purificate, în acest mod, pînă la indivizi chimici, folosind distilarea în peliculă sau distilarea moleculară (v. sub Distilare 1). 8. Rediţie, pl. rediţii. C. f.: Operaţia de calcul al transporturilor pe calea ferată, prin aplicarea taxelor prevăzute de tarifele respective şi în funcţiune de distanţa de transport, pentru mărfuri în vagoane complete, coletărie şi mesagerie. Birourile de rediţie funcţionează numai în staţiile mari, cu trafic important de mărfuri. în staţiile mici, operaţiile de rediţie sînt efectuate de casieruI de mărfuri sau de şeful staţiei. 9. Rediţionar, pl. rediţionari. C. f.: Tehnician specializat în operaţiile de rediţie (v.), care efectuează calculul taxelor de transport, întocmind documentele de transport cu partea referitoare la costul acestuia, pentru toate mărfurile cari se pot transporta cu trenurile de marfă, de coletărie şi mesagerie. Rediţionarul răspunde de justa aplicare a tarifelor şi de modul în care a efectuat calculul taxelor de transport. La calculul taxelor de transport se ţine seamă de taxele de manevră, de staţionare, de locaţie, etc. 10. Redon. Ind. tex.: Sin. Rolan (v.), Orlon, Acromit, Crilon. 11. Redondanţâ. Telc.: Mărime care caracterizează o sursă de mesaje din punctul de vedere al îngrădirii pe care structura ei statistică o aduce capacităţii ei de informare. V. sub Informaţiei, teoria Dacă H e entropia specifică a sursei şi Hmax e entropia specifică maximă (a unei surse cu alfabetul din simboluri echiprobabile şi independente), redondanţa e R=\—=2— >0 max şi se anulează pentru o sursă de entropie specifică maximă. Redondanţa provine din inegalitatea probabilităţilor simbolurilor elementare şi din condiţionarea probabilităţilor lor de apariţie. Cu cît redondanţa e mai mică, cu atît entropia şi, deci, capacitatea de informare a sursei, e mai mare, mesajele ei fiind mai „inedite11, deoarece au (în medie) probabilităţi mai mici. 12. Redonian. Stratigr.: Etaj local al Miocenului superior din Nordul Franţei, reprezentat prin nisipuri calcaroase cu Pecten maximus. 13. Redox, indicator Chim. V. indicator redox. 14. Redox, sistem Chim.: Sin. Sistem de oxidoredu-cere. V. sub Oxidoreducere. 15. Redoxaze, sing. redoxază. Chim. biol.: Sin. Desmo-laze (v.). 16. Redoxipotenţial, pl. redoxipotenţiale. Chim. fizSin. Potenţial de oxidoreducere (v. sub Oxidoreducere, exponent de ~j. 17. Redoxon. Farm., Chim.: Sin. Vitamina C (v.), Acid I-ascorbic, Cebion, Cantan. îs. Redray. Metg. V. sub Rayo. 19. Redresare. 1. Elt.: Transformarea energiei electromagnetice de curent alternativ în energie electromagnetică de curent continuu, transformare realizată printr-un efect de redresare, adică prin blocarea alternanţelor de un anumit sens ale unei tensiuni alternative, ca urmare a aplicării acestei tensiuni unui element cu conductibijitate electrică unidirecţională (v. Redresor, element ~). în acest scop se folosesc redresoare electronice (v.) şi redresoare mecanice (v.). Transformarea energiei electromagnetice de curent alternativ în energie electromagnetică de curent continuu cu ajutorul maşinilor electrice rotative nu constituie un proces de redresare, deoarece nu utilizează un efect de redresare în sensul menţionat mai sus. 20. Redresare.2. Mett.: Sin. îndreptare (v.). 21. Redresare. 3. Av.: Evoluţie normală de zbor a unui avion, prin care acesta se aduce de la traiectoria de coborîre normală la traiectoria de zbor orizontal. în general, redresarea face parte din complexul manevrelor de aterisare, pe cari le execută orice avion şi după orice zbor. Redresarea consistă în îndulcirea treptată a pantei de coborîre normală, în regim de zbor planat cu motorul complet „redus", şi se execută prin tragerea progresivă a manşei, pe măsura descreşterii vitezei de zbor, astfel încît avionul să fie adus pe traiectoria de filare Ia înălţimea de aproximativ 1 m deasupra solului, avînd încă o viteză suficientă pentru a răspunde la acţiunea comenzilor. Pentru un avion dat, îndulcirea pantei trebuie să înceapă Ia o înălţime cu atît mai mare (de Redresare 236 Redresare ordinul a 6---12 m), cu cît viteza lui de coborîre e mai mare. Dacă redresarea începe prea curînd, avionul are încă o viteză prea mare şi tinde să urce din nou, cînd se trage manşa; dacă începe preatîrziu, avionul filează cu coada sus, avînd tendinţa să ateriseze pe roţi şi să bontiseze. Redresarea trebuie să se efectueze precis în momentul în care avionul are numai viteza necesară, pentru ca la tragerea manşei să coboare numai coada, fără să aibă tendinţa de urcare. 1. Redresare. 4. Nav.: Manevră de combatere a unei benzi excesive a unei nave cu vele. Manevra se efectuează filînd banda scotele velelor superioare şi ale velelor din pupa, ceea ce face ca nava să abată sub vînt, redresîndu-se. Dacă nava se găseşte în locuri cari permit ancorarea, se fundariseşte ancora din bordul de sub vînt, molînd sau tăind (dacă e nevoie) scotele de la toate velele, ceea ce face ca nava să vină cu prora în vînt, redresîndu-se. 2. Redresare. 5. Nav.: Readucerea în poziţie normală a unei nave care dă bandă permanentă (e canarisită) din cauza unei găuri de apă. Redresarea se face pompînd apă sau păcură din bordul găurii de apă în bordul opus, pînă cînd nava are puntea'orizontală. Procedeul nu e aplicabil decît la găurile de apă mici. La găurile de apă mari se obţine prin inundarea compartimentelor goale din bordul opus găurii de apă. Această operaţie mărind pescajul navei, se caută să se inunde compartimente mici, dar astfel situate, încît să dea un moment mare de redresare. 3. Redresare. 6. Nav.: Readucerea în poziţie normală a unei epave care urmează să fie ridicată. Se execută cu ajutorul cilindrelor ridicătoare legate într-un singur bord, cu cabes-tane, cu ajutorul unei bige (la navele mici şi laîmbarcaţiuni), etc. 4. Redresare. 7. Fotgrm.: Transformarea lineară a punctelor, a dreptelor şi a fasciculelor de drepte din planul fotogramei H1 în puncte, drepte şi fascicule de drepte corespondente într-un plan II2, astfel încît să fie satisfăcute relaţiile de transformare lineare şi omogene: (1) *12*2"i“^'i3;^3 î — ^21^1 *22'*'2 "f" *23*3 > k#ş= #31#!-f- d32X2~j~ *3 3*3 1 relor au♦ face relaţia: *11 *12 *13 (2) A = *21 *22 *23 | | *31 *32 *33 după dreapta / şi planul II2 e rotit în jurul acestei drepte, centrul de colineaţie al celor două plane descrie un cerc al cărui plan e perpendicular pe dreapta /, avînd centrul său în celălalt plan nif centru care corespunde punctului de fugă raportat la planul rotitn2; — redresarea generala depinde de opt parametri de transformare; —trecerea de la coordonatele cartesiene omogene la coordonatele neomogene se face prin intermediul relaţiilor: (3) *2 / *1 y~ > * = — *3 *3 Formulele de transformare (1), pentru coordonate neomogene, sînt: (4) *ll* + *l2y + *13 a31x+a32y+a3Z *al*~i~*223/~l~*23 azix~ira^yJrazz adică punctul transformat P'(x'y') din planuHI2, corespunzător punctului datP(#, y) din planul nlf e determinat de coordonatele sale x', y't cari depind, conform relaţiilor (4), de parametrii de transformare cari stabilesc transfor- marea omografică acelor două plane şiIT2,şi cari pot fi reduşi la opt parametri Xr prin- : \ — ^12 ... ^ _ *32 *33 *33 *33 tr-un artificiu de calcul adecvat. Redresarea poate fi directa sau indirecta (analitică, grafică, geometrică). Redresarea directă e efectuată prin intermediul unui fotoredresor şi consistă în refotografierea imaginii transformate din planul clişeului fotogramei (nx) în planul planşetei de redresare pe carese aplică hîrtia fotografică de impresionat, spre a obţine fotograma redresată, pe baza căreia se obţine planul. Rezultatul unei redresări directe e o imagine fotografică anamorfozată. Redresarea indirectă nu are ca rezultat o fotogramă redresată, ci, fie o schiţă topografică, un plan sau o hartă, fie coordonatele unor puncte terestre. în fig. / e reprezentată schema de principiu a redresării, unde: n2 e planul clişeului fotogramei înregistratoare, al în cari: x'1% x2t x'z sînt coordonatele omogene ale punctelor P', transformate, aduse în planul n2, cari corespund punctelor P (de coordonate omogene xv x2, x3) din pianul fotogramei U1) ITi e planul iniţial supus transformării lineare; n2 e planul rezultat după transformare, numit plan fotoredresat; k e un factor de proporţionalitate, iar determinantul nume- , care constituie parametrii transformării, satis- =£0. A e numit modulul transformării lineare. Această transformare are următoarele proprietăţi: — planul fotogramei şi planul transformat IT2 sînt reciproc proiective; — fiecare dreaptă din planul ITi e transformată, prin proiectivitate, într-o dreaptă corespondentă în planul II2; — fiecare fascicul de drepte din nx e transformat, prin proiectivitate, în fasciculul corespondent din planul IT2; — biraporturilor diferitelor sisteme lineare din planul le corespund biraporturi egale ale sistemelor lineare corespunzătoare din planul transformat n2; — redresarea e univoc determinată numai dacă se cunosc patru perechi de puncte corespondente, cu condiţia ca dintre cele patru puncte date în planul fotogramei IT1 să nu existe nici un grup de trei puncte colineare; — redresarea e o colineaţie plană, iar cînd cele două plane nx şi n2 se intersectează cărei centru de perspectivă e situat în O ; planuI transformat ri2 coincide cu planul hărţii sau cu planul planşetei pe care se desenează sau se refotografiază fotograma redresată [foto-planul, planul topografic sau harta la scara M—\\m (m— = 1000; 2000; 5000; 10 000; 20 000; etc.)]. plecînd de la planul iniţial al fotogramei originale reprezentînd perspectiva centrală fotografică la scara M'=1/m'; Nj e nadirul fotogramei; N' e nadirul hărţii; H e punctul principal al Redresai^ 237 Redresare fotogramei n^Oe centru I de perspectivă al fotogramei II*; OH e distanţa principală a fotogramei Ii!; H' e punctul de inter-sectiuneaplanului hărţi i cu axa de fotografiere OH ; cpeunghiul de înclinare al axei de fotografiere, respectiv unghiul dintre planul ITi şi n2 (ca plan de proiecţie), considerîndu-se că planul terenului e orizontal. Se numeşte redresare nadiralâ operaţia de transformare lineară a fotogramelor aeriene, prin folosirea poziţiei planimetrice a punctului nadiral din planul clişeului de redresat, cu ajutorul fotoredresorului nadiral. Are rolul de a efectua fotoplanul, şi se aplică asupra fotogramelor aeriene nadirale sau slab înclinate (±3°). cuprinzînd terenuri orizontale sau cu accidente de relief mici (dealuri, etc.). Se numeşte redresare orizontala redresarea (automată sau* semiautomată) efectuată cu un fotoredresor a cărui axă principală e orizontală, iar planşeta de proiecţie şi de desen n2 e orientată într-un plan vertical sau aproape vertical; redresare verticala e redresarea (automată sau semiautomată) efectuată cu un fotoredresor a cărui axă principală e verticală, iar planşeta de proiecţie şi de desen n2 e orientată într-un plan orizontal sau aproape orizontal. Se deosebesc: Redresare afină: Redresare a planului fotogramei originale n1( într-un plan orizontal IT0, cînd planul terenului H2 nu e orizontal, ci face cu planul orizontal un unghi de înclinare r>3§. Redresarea afină e un caz special al redresării perspective (v.) generale şi se aplică, în special, la redresarea topografică (v.). Redresare analitică: Redresare pe cale analitică a punctelor din planul fotogramei U1 ţii n2 (planul de redresare), ştiind că planul terenului IT2 formează unghiul cunoscut 9 cu planul Fig. II redă schema de principiu a redresării analitice, unde O e centrul de] perspectivă al fotogramei Ti!, H e punctul principal al fotogramei ITj, OH=d e distanţa principală a fotogramei, O0 e proiecţia orizontală a centrului O pe planul de referinţă al terenului n2, OO0=a=hM (unde h e înălţimea mijlocie de foto puncte redresate pe planul hăr- II. Schema de principiu a redresării analitice. tanţa focală a obiectivului de redresare, aşezat în O'. Segmentele p şi p' au valorile: (a+d cos P» P Ş> P'-Redresare grafică: Redresare efectuată în scopul reconstituirii pe cale grafică, în planul desenului Il2 (planul hărţii), a unor puncte caracteristice ale obiectivului (ale terenului) ale căror puncte imagini corespondente sînt identificate în planul fotogramei Ii! (respectiv în perspectiva fotografică a obiectului sau a terenului). Se deosebesc următoarele categorii: Redresare grafică prin construcţii geometrice de figuri omologe, fără a folosi aparate fotogrammetrice. Redresare grafică cu camera clară fotogrammetr ică (v.) simplă sau dublă. Redresare grafică cu fotored resoru I, care consistă în: proiectarea fotogramei prin intermediul fotored resoru lui automat sau semiautomat; orientarea fotogramei Iii în aparat, astfel încît patru puncte imagini din cîmpul fotogramei (dintre cari trei din ele să nu fie în linie dreaptă) să fie aduse în coincidenţă cu punctele corespondente lor din planul hărţii, cari, în prealabil, au fost raportate şi desenate (la scara planu Iu i grafic, anume aleasă) pe planşeta de proiecţie a aparatului; desenarea liniilor şi a punctelor imagini proiectate pe planşeta ap:ratului II2, ele reprezentînd detaliile planimetrice redresate după liniile şi punctele perspective ale fotogramei proiectate. Redresarea grafică prin construcţii de figuri omologe se poate realiza prin unul dintre următoarele procedee: Redresare grafică folosind raportul anarmonic: Redresare grafică a figurilor din planul clişeului nx, în planul desenului n2, pe baza proprietăţilor geometrice ale fasciculelor omologe din cele două plane Iii şi n2. Figura perspectivă A1B1C1p1E1A1 din planul ni( avînd centrul de perspectivă în O (v. fig. V a), poate fi reconstituită în planul desenului II2, prin figura re-dresată A2B2C2D2E2A2, Ia scara M dată, folosind proprietăţile raportului anarmonic al celor două fascicule omologe A1(B1ClD1EJ) şi ,42(BaCaZ>2E2): a _ c sin a siny sin a' sin y' a _ c' b * d sin (3 ‘ sin S sin fi'‘ sin b' ‘ d' prin cunoaşterea raportului anarmonic X şi raportarea corespunzătoare în planul II2, prin intermediul dreptei care intersectează fasci cu Iu \ A2(B2C2D2E^)} notaţi i le (a, (3, •••) fiind celei indicate în fig. V b. V. Schemele redresării grafice folosind raportul anarmonic. o) ansamblul perspectiv al planelor nx şi II2 (în spaţiu); b) fasciculele plane: Ai(!AE> !AD> !AC> !AB) \(rAE' rAD> rAC> rAB)• Redresare grafică prin procedeul celor patru puncte: Redresare grafică a punctelor terestre caracteristice cari au ca puncte corespondente imagini în planul clişeului, pe baza a patru puncte terestre date A, B, C, D. Se raportează aceste puncte în planul hărţii Il2, la scara dată M\ pentru determinarea unui punct P în planul hărţii, care are imaginea P' în planul clişeului Iii, se construieşte fasciculul plan A'(B'P'C'D') în ni( cu vîrful în A' (v. fig. V/ a), se intersectează acest fascicu l cu rigleta VI. Schema redresării prin procedeul celor patru puncte. a) construcţia fasciculului A' din planul fotogramei; b) construcţia fasciculului A din planul hărţii. RR sau cu fîşiede hîrtie, pe care se notează intersecţiuniJe Bv Pv C1 şi D±] se construieşte fasciculul plan corespondent A(B, C,D) în n2,se aşterne rigleta RR, respectiv fîşia de hîrtie, cu punctele marcate Bv Pv Cv D1% şi se potriveşte pînă cînd direcţii le corespondente AB ,AC şi AD coincid cu direcţi i le A 'B', A'C', A'D' (v. fig. VI b); prin suprapunerea acestor direcţii s-a determinat, pe planul hîrtiei, noua direcţie AP, pe care se găseşte punctul P. în acelaşi fel se construiesc fasciculele corespondente D'(A't B', C', P') şi D(A, B, C) şi se determină direcţia DP, pe care se găseşte punctul real P, la intersecţiunea cu AP ; constru ind fascicu lele corespondente d in C sau B, respectiv C' sau B\ se verifică poziţia corectă a punctului P. Analog se determină celelalte puncte ale hărţii. E o redresare fototopografică. Redresare grafică prin procedeul dreptelor perspective: Redresare grafică lineară a figurilor perspective conturate de drepte orizontale şi verticale (faţade de clădiri, de hale, etc.) înregistrate în fotograme aeriene sau terestre. Redresarea se efectuează pe baza proprietăţilor perspective ale dreptelor paralele orizontale şi verticale (drepte frontale, fugătoare, etc.), construindu-se geometric, succesiv: linia orizontului; poziţia centrului de perspectivă în n2; poziţia punctului principal; mărimea distanţei principale, etc.; cu ajutorul acestor date grafice se stabilesc: proiecţia orizontală a clădirii, elevaţia faţadelor înregistrate, etc. după fotograme. E un procedeu folosit în Fotogrammetria arhitecturală. Redresarâ 240 ^edreSafâ Redresare grafica prin procedeul fîşiei de hîrtie: Redresare grafică folosită în Fotogrammetria topografică, la întocmirea de hărţi expeditive de campanie (în Topografia militară), pe bază de fotograme aeriene, şi cu ajutorul procedeului celor patru puncte (v. Redresare grafică prin procedeul celor patru puncte). Drept rigletă de măsurare e utilizată o fîşie de hîrtie pe care se înseamnă, cu creionul, intersecţiunile marginii drepte ale fîşiei de hîrtie cu fasciculele de drepte alese în planul Iii al fotogramei şi în planul n2 al hărţii. Redresare grafica prin procedeul reţelei cu cinci puncte: Redresare grafică expeditivă, pe baza a cinci puncte reale A, B, C, D, E, date în planul desenului n2. pentru cari sînt identificate corespondentele lor A', B', C, D', E' ca puncte imagini în planul clişeului Se construieşte, în planul hărţii II2, reţeaua lineară corespunzătoare celor cinci puncte, iar pe o hîrtie de calc, suprapusă pe planul .clişeului n*, se construieşte în acelaşi fel reţeaua omologă a punctelor_ imagini; se transpun apoi punctele imagini de la intersecţiunea dreptelor reţelei A'B'C'D'E' în punctele reale din II2 determinate de intersecţiunile corespondente ale reţelei reale ABCDE. Serveşte la întocmirea hărţilor expeditive, după fotograme aeriene. Redresare grafica prin procedeul reţelei cu patru puncte: Redresare grafică expeditivă pe baza a patru puncte reale A, B, C, Dt date în planul desenului n2. pentru cari sînt iden- Vll. Scnema redresării prin procedeul reţelei cu patru puncte. a) planul fotogramei; b) planul hărţii; c) planul hărţii (îndesirea reţelei). tificate corespondentele lor a, b, c, d (v. fig. VII). Se construieşte reţeaua punctelor reale ABCD în planul hărţii II2, la scara dată M'ţ ducînd şi axele plane NX şi NY; se îndeseşte această reţea; se construieşte reţeaua omologă a,b, c, d, x, y, n, cum se arată în figură; se procedează apoi la transpunerea punctelor imagini din cuprinsul reţelei nx. în planul reţelei n2» în poziţiile corespunzătoare. Serveşte la construcţia hărţilor expeditive. Redresare grafica prin procedeul reţelei cu trei puncte: Redresare grafică expeditivă, pe baza a trei puncte realei, B, C, date în planul hărţii II2, pentru cari sînt identificate corespondentele lor a, b, c, în planul fotogramei Iii. Se construieşte în n2 triunghiul ABC, iar în interiorul lui, o reţea de drepte paralele cu baza şi mediatoarele corespunzătoare. Se construieşte pe o hîrtie de calc suprapusă pe planul fotogramei nx reţeaua omologă abc cu liniile ei caracteristice; intersecţiunile liniilor perspective ale acestei reţele determină puncte imagini cari se transpun la intersecţiunile corespondente din reţeaua triunghiului de bază ABC. Redresare grafica prin procedeul reţelei Moebius: Redresare spe baza a patru puncte reale date, A,BtC, D, dispuse în pătrat, raportate în planul de redresare II2, la scara dată M, şi pentru cari sînt identificate corespondentele lor A',B', C',D't ca puncte imagini în planul clişeului IIr Se construieşte reţeaua punctelor reale, îndesînd caroiajul, şi, în paralel, reţeaua perspectivă a punctelor imagini, folosind în acest scop proprietăţile perspective ale dreptelor paralele şi per-pendicu lare. Redresare, grafică prin procedeul reţelelor transparente: Redresare grafică folosind şabloane transparente desenate pe celuloid sau pe hîrtie de calc pînzată. Şabloanele transparente sînt construite pentru diferite camere fotogrammetrice şi pentru diferite distanţe de fotografiere; prin suprapunerea lor pe planul fotogramei, avînd / (distanţa principală) şi D (distanţa de fotografiere) stabilite în prealabil, se determină direct dimensiunile obiectelor cuprinse în cîmpul fotogramei (de ex. procedeul reţelelor transparente Eichberg). Redresare grafică prin procedeul reţelelor regulate: Redresare grafică folosind o reţea regulată de pătrate (un caroiaj), în care e încadrată figura de redresat (v. fig. V.II a). Se construieşte perspectiva caroiajului, pe baza proprietăţilor perspective ale dreptelor paralele şi perpendiculare (v. fig. VIII b şi c). VIII. Schema redresării prin procedeul reţelelor regulate, o) reţeaua regulată şi figura de redresat; b) construcţia perspectivei; c) reţeaua perspectivă. Reţeaua perspectivă, astfel construită pe calc, se suprapune pe fotogramă şi se procedează la transpunerea punctelor corespondente din planul Iii în planul II2, raportate la pătratele corespunzătoare. La construcţia reţelei perspective se aleg O, H şiO0 la scara fotogramei, luînd OH—d, 00Q=h, cum şi: dc—cb'”=Y§—[NI] Mj (Mj fiind scara fotogramei). Serveşte la construcţia figurilor în fotogrammetria de laborator (micro-fotogrammetrie, fotogrammetrie tehnică, etc.). Uneori reţelele perspective se confecţionează în prealabil pe celuloid sau pe sticlă, pentru diferite valori date ale lui d, h,M j*şiM (procedeu I reţelelor transparente). în fotogrammetria de laborator, în cea folosită în Astronomie, etc. se utilizează clişee pe cari sînt imprimate reţele perspective speciale, reţele cari se imprimă pe fotogramă odată cu obiectul fotografiat (procedeul reţelelor imprimate). Redresare grafică prin procedeul reţelelor imprimate: Redresare grafică folosind reţele perspective imprimate pe sticlă (grile perspective). Ea consistă în aşezarea reţelei de referinţă pe planul fotogramei Ii! şi în transpunerea punctelor imagini din cuprinsul unui mic patrulater al reţelei, în puncte redresate, în cuprinsul pătrăţelului omolog, al caroiajului pIani-metric din planul hărţii II2. E folosită în Fotogrammetria inginerească şi în Microfotogrammetrie. Redresarea grafică cu camera clară e o metodă expeditivă, la care se foloseşte camera clară Redresare, abace de m Redresare, abace de ^ aerofotogram metri că. Planul fotogramei nlf ca diapozitiv, e proiectat, prin intermediul unei prisme cu pinulă de observare (prin care priveşte ochiul operatorului), pe cale optică subiectivă, pe planul me:ei de proiecţie pe care se găseşte harta II2, şi pe care se desenează redresat figura perspectivă din Iii-Ea serveşte la întocmirea schiţelor şi a hărţilor topografice expeditive, după fotograme aeriene. în redresarea cu camera clara dubla se folosesc două camere clare aerofotogrammetrice, aşezate una lîngă alta, astfel încît operatorul să examineze cu un stereoscop, conexat la cele două prisme ale camerelor clare, fotogramele corespondente n2 şi n1( orientate în port-clişeele camerelor, iar pe planşeta de proiecţie II2 e proiectată imaginea clară a obiectului dublu-perspectivat în fotograme. 2 un procedeu derivat din redresarea cu o singură cameră clară, dar asigură o precizie mai mare de redresare grafică, fiindcă observarea punctelor imagini e stereoscopică (bino-culară). Redresare manuală: Redresare grafică sau geometrică efectuată cu mîna, utilizată în măsurările fotogrammetrice expeditive. Redresare mecanică: Redresare automată sau semiautomată, efectuată cu un aparat care transpune figura perspectivă a fotogramei din planul nx în figura redresată din planul hărţii Il2, prin intermediul proiecţiei mecanice, realizată cu un dispozitiv inversor, construit pe principiul perspectografului. Redresare optică: Redresare automată, semiautomată sau manuală, efectuată cu un aparat care transpune figura perspectivă a fotogramei din planul nx în figura redresată din planul hărţii n2, prin intermediul proiecţiei optice. Ea poate fi obiectivă sau subiectivă. Redresarea optica obiectiva se efectuează cu un fotoredresor automat sau semiautomat, echipat cu un inversor optic de redresare fotografică, care asigură satisfacerea ecuaţiei lentilelor obiectivului aparatului proiector, şi cu un inversor rectangular sau perspectiv, care asigură îndeplinirea condiţiei geometrice ca cele trei plane (planul clişeului nx, planul hărţii U2 şi planul mijlociu Um al obiectivului de redresare) să se intersecteze după o dreaptă. Redresarea optică subiectivă se efectuează, fie cu camera clară aerofotogrammetrică, fie cu un dispozitiv asemănător, cu scopul de a întocmi o schiţă topografică sau o hartă expeditivă, de precizie mică, datorită faptului că proiectarea pe planşeta de desen a punctelor imagini din fotogramă se face prin intermediul unei prisme cu pinule, ca la redresarea grafică cu cameră clară (v.). Redresare perspectivă: Redresare a planului fotogramei originale într-un plan datll2 care conţine (sau e paralel cu) planul mijlociu al suprafeţei corpului fotografiat, respectîn-du-se teorema fundamentală a rotirii centrului de colineaţie al celor două plane nx şi Iî2. în cazul redresării topografice (v.), terenuI poate fi orizontal sau înclinat, deosebindu-se: redresarea perspectivă simpla, cînd terenul e plan şi orizontal, iar n2 e chiar planul orizontal de proiecţie, sau paralel cu planul orizontal al terenului; redresarea afină (v.), cînd terenul e plan, dar înclinat faţă de orizontală cu unghiul y. în căzu I redresării arhitecturale, faţada clădirii fotografiate e verticală şi, deci, II2 e chiar planul mijlociu al faţadei sau un plan vertical paralel cu acesta. Transformarea colineară, la redresarea perspectivă simplă, e condiţionată numai de menţinerea permanentă a paralelogramului articulat OF1IF2, ale cărui vîrfuri sînt: centrul de colineaţie O âl celor două plane Ii! şi II2, respectiv centrul optic al obiectivului fotogrammetrie al fotored resoru lui- (v.); intersecţiunea J a celor două plane sub unghiul yî punctul principal de fugă F1] punctul principal de dispariţie F2; şi ale cărui proprietăţi geometrice sînt: IFX— const.; = const.=r, r fiind raza cercului de colineaţie, pe care se roteşte punctul O, avînd centrul în Fv iar planul cercului fiind perpendicuIar pe planul fotogramei nx; IF1 || OF2 şi FxO || IF2. în căzu I redresării perspective generale, planul terenului nu e orizontal^, iar obiectivul fotogrammetrie de redresare nu e înclinabil. în acest caz trebuie să se ţină seamă de descentrarea clişeului fotogramei. Redresare semiautomată: Redresare efectuată parţial pe cale automată, prin intermediul unor dispozitive mecanice ale aparatului fotoredresor, şi anume prin intermediul unui inversor perspectiv sau rectangular, şi parţial pe cale manuală, prin reglarea şi punerea la punct cu mîna a obiectivului de redresare. E folosită la fotoredresoarele expeditive. Redresare spaţială: Operaţie de transformare lineară a poziţiei planimetrice a punctelor imagini din planul fotogramei nx în planul de proiecţie al planşetei de redresare n2f prin mai multe redresări parţiale corespunzătoare unor porţiuni distincte din suprafaţa clişeului fotogramei. E aplicată Ia fotogramele cari perspectivează terenuri reliefate (dealuri, mameloane, etc.) şi serveşte la întocmirea fotohărţii (v.) sau a fotoplanului în relief. Redresare topografică: Redresare a fotogramei topografice, în vederea obţinerii unui fotoplan, a unei fotohărţi sau a unui plan topografic ori a unei hărţi topografice, fără curbe de nivel. în majoritatea cazurilor, redresarea topografică foloseşte fotograme aeriene. Se deosebesc următoarele cazuri de redresare topografică: — fotograma aeriană eorizontală, iarterenul eorizontal şi plan ; în acest caz, redresarea e o transformare prin similitudine; — fotograma aeriană e înclinată (faţă de orizontală), iar terenul e orizontal sau aproape orizontal (sub 3g); în acest caz, rezultă o redresare perspectivă simplă; — fotograma aeriană e orizontală sau aproape orizontală (sub 3g), iar terenul e înclinat (peste 3g); în acest caz, redresarea e afină; — fotograma aeriană şi terenul plan sînt înclinate oricum, mai mult decît 3g, pînă Ia circa 30g; în acest caz, rezultă o redresare perspectivă generală; — fotograma aeriană e orizontală sau aproape orizontală (sub 3g înclinare faţă de orizontală), iar terenul e accidentat, cu pante de la3*~45g; în acest caz, rezultă o redresare pe zone. Redresarea topografică se aplică, de regulă, tuturor regiunilor de şes sau puţin accidentate, iar în terenurile accidentate se aplică restituţia (v.). 1. abace de Fotgrm.: Abace construite pentru a substitui operaţiile de calcul al redresării analitice, prin nomo-grame corespunzătoare diferitelor formule fundamentale ale redresării. Se folosesc următoarele abace: Abaca: sin a'—sin a cos i pentru determinarea unghiurilor de înclinare i a celor două plane Ii! şi II2; unghiurile a' şi a se citesc Ia vernierele cercurilor verticale în H' şi H ale fotoredresorului orizontal. Abacele: i4-(/£-4-cos /) C°Sg= 2/fe(/fe+cos /) ‘ S‘n Şi /42-f(^ + C°S /)2 _ _ cos CC — ;-----—-sin/, 2/fe(/&-j~cos /) ^ i M'h unde k——-— J r 16 Redresare, cameră de 242 Redresor Abacele: d P'-fr M ' fr sin i ; , d P'-fr ir' ~r~ c“" unde: p=f( m— h P'P~fr pQ cos i Redresarea (A) şi retrusarea (8) stratelor. • ••e) ordinea de vîrstă a stratelor. unde: h e înălţimea de aerofotografiere; fr e distanţa focală a obiectivului la redresare; D e distanţa terestră de fotografiere; p' e depărtarea de la O la H'; p=OH\ M e scara fotogramei; fa e distanţa principală a fotogramei. î. camera de Fotgrm.: Dispozitivul de proiecţie al unui redresor fotografic, care serveşte ia proiectarea pe pianul planşetei (planul de redresare) a clişeului care constituie perspectiva fotografică a figurii de redresat. 2. Redresare. 8. F/z.; Operaţia de readucere a imaginii unui obiect într-un sistem optic, astfel încît să aibă acelaşi sens ca obiectul. V. şî Redresor optic, 3. Redresarea circulaţiei. C. f.; Readucerea trenurilor întîrziate în traseele graficului de circulaţie. Pe liniile echipate cu bloc de linie automat sau cu centralizare dispecer, posibilităţile de redresare a circulaţiei sînt mult sporite. 4. Redresarea stratelor. Geo/.: Ridicarea unor strate aproape de verticală, din cauze tectonice (v. fig. ). a s în literatura de specialitate angîo-saxonă, termenul se referă la revenirea treptată a unui strat de la o poziţie puternic-înclinată la una aproape orizontală. Sin. Ridicarea „în picioare" a stratelor. 5. Redresor, pl. redresoare. 1. Fotogrm. V. Fotoredresor. 6. Redresor. 2. Elt.: Mutator (v.) care transformă energia electromagnetică de curent alternativ în energie electromagnetică de curent continuu, folosind efectul de redresare (v. Redresare 1). Redresorul e alimentat la intrare cu o tensiune alternativă monofazată sau polifazată, iar la ieşire rezultă un curent sau o tensiune pulsatorie, cari pot fi netezite cu ajutorul filtrelor electrice (v.), obţinîndu-se o tensiune a cărei formă se apropie oricît de mult (în funcţiune de complexitatea filtrului) de o tensiune propriu-zis continuă. După principiul pe care se bazează efectul de redresare, se deosebesc redresoare electronice şi redresoare mecanice. Redresor electronic: Redresor în care efectul de redresare se realizează cu ajutorul elementelor redresoare (v. Redresor, element ^). Adeseori, numirea de redresor se foloseşte anume pentru elementele redresoare, însă în general un redresor electronic cuprinde transformatorul de alimentare, un număr de elemente redresoare şi filtrul pentru netezirea ondulaţii lor tensiunii redresate. Sin. (folosit frecvent) Redresor. Transformatorul de alimentare e conectat cu înfăşurările primare la reţeaua de curent alternativ de redresat, iar cu înfăşurările secundare, la anozii (sau la catozii) elementelor redresoare. în unele cazuri, transformatoarele redresoarelor sînt de construcţie specială, avînd în secundar un număr de înfăşurări (faze) mai mare decît trei (de ex. în circuite redre-soare exafazate, dodecafazate, etc.). Elementele redresoare conectează circuitul de utilizare (de sarcină) la înfăşurările secundare ale transformatorului de alimentare, în ordinea de succesiune în timp a tensiunilor respective, astfel încît curentul de sarcină să aibă forma unei succesiuni de impulsii unidirecţionale. Ca elemente redresoare se folosesc: kenotroane, gazotroane, tiratroane, tuburi polianodice cu catod de mercur, excitroane, ignitroane, diode cu catod rece şi cu descărcare luminescentă, diode semiconductoare, tiratroane semiconductoare şi elemente redresoare electrolitice (v. sub Redresor, element ~). Filtrul de netezire e un filtru electric (v.) trece-jos, conectat între redresor şi sarcina acestuia. Filtrul e constituit dintr-o combinaţie din una sau din mai multe bobine de inductanţă, sau numai rezistoare, introduse în serie cu sarcina, şi dintr-unu sau din mai multe condensatoare legate în paralel cu sarcina. După cum primul element al filtrului (de la redresor spre sarcină) e o bobină de inductanţă sau un condensator, filtrul are un caracter inductiv (v. fig. la şi b) sau capacitiv (v. fig. / c-*-e). Cu cît filtrul e mai complex, adică conţine mai multe elemente, iar valorile capacităţilor şi inductanţe-lor (sau rezistenţelor) sînt mai mari, armonicele măsură mai mare, a) filtru c) filtru d e l. Filtre de netezire, inductiv simplu; b) filtru inductiv LC; capacitiv simplu; d) filtru capacitiv LC; e) filtru capacitiv RC. curentului redresat sînt atenuate într-o deci forma tensiunii furnisate circuitului de utilizare se apropie mai mult de forma unei tensiuni propriu-zis continue. . . Redresoarele electronice se realizează, în practică, după diferite scheme de circuite redresoare. Un circuit redresor e constituit dintr-una sau din mai multe sec-ţiuni redresoare, fiecare secţiune cuprinzînd elementele redresoare conectate la un sistem simetric de tensiuni alternative, furnisate de înfăşurările unui singur secundar al transformatorului de alimentare; la circuitele redresoare în punte iy. mai jos), fiecare secundar alimentează cîte două secţiuni redresoare. Cei mai importanţi parametri structurali aicircui-telor redresoare sînt: număru l elementelor redresoare (s); numă-rul secţiunilor redresoare(>k); periodicitatearedresoruIui, egală cu raportul dintre frecvenţa ondulaţii lor tensiunii redresate şi frecvenţa tensiunii de alimentare (m)\ periodicitatea unei secţiuni redresoare, egală cu raportul dintre numărul de elemente redresoare şi numărul de secţiuni redresoare (mQ—zjk)\ unghiul corespunzînd duratei intervalului de conducţie a fiecărui element redresor ((3); numărul de elemente redresoare cari co.iduc simultan în serie (s); numărul de elemente redresoare cari conduc simultan în paralel (p). Parametrii electrici principali ai circuitelor redresoare sînt: raportul dintre valoarea eficientă a tensiunii secundare a transformatorului de alimentare (Uz, în fig. II) şi valoarea med ie a tensiunii redresate (X); raportul dintre valoarea de vîrf a tensiunii inverse pe elementele redresoareşi valoarea medie a tensiunii redresate (h) \ raportul dintre amplitudinea componentei fundamentale a ondulaţiei şi valoarea medie a tensiunii redresate sau factorul de ondulaţie (/); raportul dintre puterea aparentă a primarului transformatorului de alimentare şi puterea de curent continuu (v^; raportul dintre puterea aparentă a secundarului transformatorului de alimentare şi puterea de curent continuu (v2). Redrâso? 243 RedresoP Circuitele redresoare cele mai importante, utilizate în Circuitele redresoare se pot clasifica în mai multe moduri, practică, sînt reprezentate în fig. II, iar tabloul cuprinde După numărul alternanţelor redresate ale curentului valorile' parametrilor structurali şi electrici ai diferitelor alternativ de alimentare, se deosebesc: circuite redresoare II. Circuite redresoare pentru: o) redresor monofazat monoalternanţâ; b) redresor monofazat bialternanţa sau bifazat; c) redresor monofazat în punte: d) redresor trifazat monoalternanţâ; e) redresor trifazat în zig-zag; f) redresor exafazat; g) redresor exafazat în furca; h) redresor dublu trifazat; /') redresor trifazat în punte; j) redresor cuadruplu trifazat; k) redresor trifazat în punte dubla; /) dublor de tensiune simetric; m) dublor de tensiune nesimetric; n) cuadruplor de tensiune; 1) element re« dresor; 2) circuitul de sarcina. circuite redresoare (în ipoteza că circuitul de sarcină conţine o inductanţă foarte mare, iar impedanţa de scurt-circuit a transformatorului de alimentare, ca şi căderile de tensiune în elementele redresoare, sînt neglijabile). monoalternanţâ (în cari se redresează o singură alternanţă a curentului alternativ de alimentare, v. fig. II a, d, e) şi bialter-nanţâ (în cari se redresează ambele alternanţe ale curentului alternativ de alimentare, v. fig. II b, c, f ••• k). j Parametrii structurali şi electrici ai circuitelor redresoare F'g- z k m 3 s P X h / Vx II a 1 1 1 1 I 1 : 1 2,220 3,14 _ _ II b 2 1 2 2 180° I 1 1 1,110 3,14 0,667 1,11 1,57 11 c 4 2 2 2 180° 1 1,110 1,57 0,667 1,11 1,11 II d 3 1 3 3 120° 1 1 0,855 2,09 0,250 1,21 1,48 II e 3 1 3 3 120° 1 1 0,855 2,09 0,250 1,21 1,71 11 r 6 1 6 6 60° 1 1 0,740 2,09 0,057 1,05*) 1,28**) 1,81 II g 6 1 6 6 60° 1 1 0,740 2,09 0,057 1,05 1,79 II h 6 2 6 3 120c 1 2 0,855 2,09 i ! 0,057 0,05 1,48 II i 6 2 6 3 120° 1 0,427 1,05 0,057 1,05 1,05 II J 12 4 12 3 120° 1 4 0,855 2,09 0,014 1,01 1,65 II k 12 4 12 3 120° 4 1 0,214 0,53 0,014 1,03 1,03 *) Primarul în stea. **) Primarul în triunghi, 16* Redresor 244 Redresor După cum frecvenţa ondulaţii lor sau a componentei alternative a tensiunii redresate (sau a curentului redresat) e egală cu frecvenţa curentului alternativ de alimentare sau e de 2, 3, 6, 12 ori mai mare decît ea, circuitele redresoare sînt, respectiv, monofazate (m— 1, fig. II a), bifazate (m=2, fig. II b, c), trifazate (m=3, fig. II d, e), exafazate (m=6, fig. II f...i), dodecafazate (m=12, fig. II j, k). După structura schemelor redresoare, se deosebesc: circuite redresoare simple, în zig-zag, cu bobine de egalizare, în punte şi cu multiplicare de tensiune. Circuitele redresoare simple sînt formate dintr-o singură secţiune redresoare, avînd, o înfăşurare secundară monofazată sau polifazată în stea şi la care, în orice moment, conduce un singur element redresor (/£— 1, m=m0=z, s=p—1, v. fig. II a, b, d, f). Circuitele redresoare în zig-zag sînt formate dintr-o singură secţiune redresoare, avînd un secundar polifazat în zig-zag şi ia care, în orice moment, conduce un singur element redresor (£=1 m = m0 = z, s=p = 1, v. fig. II e, g). Circuitele redresoare cu bobine de egalizare sînt formate din h secţiuni redresoare, alimentate de la k sisteme de ten- 2 TU siuni secundare, defazate între ele cu unghiul-------, şi conec- 3 k tate în paralel prin intermediul unor bobine (reactoare) necuplate magnetic cu transformatorul de alimentare şi avînd o reactanţă suficient de mare, astfel încît, în orice moment, conduc în paralel k elemente redresoare (>m—z, m^—z[k, s— 1, p—'kt v. fig. II h, ]). Circuitele redresoare în punte sînt formate din k secţiuni redresoare, alimentate cîte două de la kjl sisteme de tensiuni secundare, defazate între ele cu unghiuI si conectate 3 k în serie, astfel încît, în orice moment, conduc în serie k elemente redresoare (m0=*/£, s=k, p— 1, v. fig. II i, k). Circuitele redresoare cu multiplicare de tensiune sînt formate dintr-o singură secţiune redresoare, în care n elemente redresoare (diode) şi n condensatoare sînt conectate astfel, încît tensiunea continuă de ieşire e de aproximativ n ori mai mare decît amplitudinea tensiunii alternative de alimentare; aceste circuite pot fi simetrice (v. fig. II, /) sau nesimetrice (v. fig. II m), ultimele transformator de alimentare (v. fig. II n). Natura sarcinii are o influenţă importantă a-supra funcţionării circuitelor redresoare. Sar- Natura sarcinii depinde în mod esenţial de configuraţia filtrului de netezire.—■ în cazul circuitelor redresoare cu sarcina rezistivâ (fără filtru), curentul redresat (v. fig. III b) are forma unei succesiuni de arce simetrice de sinusoidă (urmărind forma tensiunii alternative aplicate e[ementului redresor care conduce în intervalul respectiv). în acest caz, neglijînd impedanţa de scurt-circuit a transformatorului de alimentare şi căderile de tensiune în elementele redresoare, tensiunea redresată e dată de expresia: f/^ = r/2[-D0-}-.D1cosz»cd£ — D2 cos 2mu>t-\— - + (- ^)k^Dkcoskm^t + -] , în care U2 şi 0(= 1 /X), Dv D2, ••• Du,-" sînt coeficienţii de redresare ai circuitului: Dn :— . 7T \l i — sin — v tu m. Dk kW-l ” Valoarea medie a tensiunii redresate e Uj =D0U2, intervalul de conducţie al fiecăru i element redresor e , iar factoru I 2 de ondulatie are valoarea /=——---------------- 1 In cazul circuitelor redresoare cu sarcina inductiva (cu filtru inductiv), curentul redresat are o componentă continuă peste care e suprapusă oondulaţie aproximativ sinusoidală, cu atît mai importantă cu cît valoarea inductanţei de sarcină sau a in-ductanţei de filtrare e mai mică (v. fig. III c). în acest caz rămîn valabile relaţiile date mai înainte pentru redresorul cu sarcină rezistivă. In cazul circuitelor redresoare cu sarcina capacitivâ (cu filtru capacitiv), curentul redresat (v. fig. III d) are forma unei succesiuni de impulsii înguste, a căror durată, mai mică decît Itz/wq, e definită de ecuaţia: tt R • mR, ■ = tgy- III. Forma curentului redresat la un redresor trifazat (necomandat) în cazul diferitelor tipuri de sarcini (impedanţa de scurtcircuit a transformatorului se presupune egală cu zero), o) tensiunea de alimentare; 6) curentul re-dresat în cazul unei sarcini rezistive; c) cu-rentul redresat în cazul unei sarcini inductive; d) curentul redresat în cazul unei sarcini capacitive; 3) intervalul de conducţie al unui element redresor; 1, 2, 3) ordinea de succesiune a intervalelor de conducţie ale elementelor redresoare. fi rezistivă, inductivă sau capacitivă, poate conţine o tensiune contraelectro-motoare fixă (baterie de acumu latoare) sau variabilă (indusul unui motor de curent continuu) sau poate fi constituită dintr-o combinaţie de rezistenţe, bobine de inductanţă, condensatoare şi tensiuni contraelectromotoare. în care R- reprezintă suma dintre rezistenţa internă a unui element redresor şi rezistenţa echivalentă de scurt-circuit a unei faze secundare a transformatorului de alimentare, iar Rs e rezistenţa de sarcină. Valoarea medie a tensiunii redresate are, în acest caz, valoarea Ud =}/! U2 cos ((3/2). La redresoarele avînd o tensiune contraelectromotoare în circuitul de sarcina, forma curentului redresat depinde de mărimea tensiunii contraelectromotoare şi de valorile celorlalte elemente cari fac parte din circuitul de sarcină. Randamentul unui redresor electronic e determinat, la puteri mijlocii şi mari (şi pentru o tensiune nominală dată), în primul rînd de căderile de tensiune, adică de pierderile în elementele redresoare, faţă de cari celelalte pierderi (în transformator, filtru, etc.) sînt mici. Randamentul creşte cu tensiunea de lucru (la sarcină nominală). în comparaţie cu convertisoarele rotative, redresoarele electronice au randamente mai mici la tensiuni continue de ieşire pînă la 250 V, şi mai mari la tensiuni continue de ieşire peste 500 v; 'Un avantaj ăl redresoare lor electronice consistă în faptul că randamentul e aproape independent de sarcină Redresor 245 Redresor pînă la o putere de aproximativ 25% din valoarea nominală; el se micşorează sensibil numai atunci cînd sarcina scade sub 10% din puterea nominală. Factorul de putere al redreso areI or electronice e determ i n at de produsu I d i ntre factorul de defazare (cosinusul unghiului de defazare dintre tensiunea sinusoidală a reţelei de alimentare şi componenta fundamentală a curentului absorbit din această reţea) şi factorul de distorsiune (raportul dintre valoarea efectivă a componentei fundamentale a curentului absorbit din reţeaua de curent alternativ şi valoarea efectivă totală a aceluiaşi curent). La redresoarele necomandate, factorul de defazare e cuprins, de obicei, între 0,85 şi 0,95, iar factorul de distorsiune, între 0,9 şi 0,99, astfel încît pentru factorul de putere rezultă valori de ordinul 0,75-**0,95. După cum sînt echipate cu elemente redresoare fără sau cu electrod de comandă, redresoarele electronice se împart în redresoare necomandate şi în redresoare comandate. Redresor necomandat: Redresor electronic echipat cu elemente redresoare fără electrod de comandă (v. sub Redre-sor; element —). într-un redresor necomandat, comutaţia conducţiei de la un element redresor la altul se produce în momentele în cari tensiunea din circuitul anodului prin care trece curent edepăşită de tensiunea din circuitul anodului următor, în ordinea de succesiune în timp a tensiunilor alternative aplicate anozilor. în consecinţă, tensiunea redresată are forma indicată în fig. III b sau IV a. La redresoarele necomandate, între tensiunea continuă de ieşire şi tensiunea alternativă de alimentare există un anumit raport constant (1/X). De aceea, pentru a obţine reglarea tensiunii continue redresate se folosesc procedeespeciale, dintre cari cele mai importante sînt: variaţia tensiunii alternative de alimentare prin reglarea unor rezistenţe conectate în serie la intrarea redresorului (acest procedeu e neeconomic, din IV. Efectul electrozilor de comandă într-un redresor exafazat comandat, a) unghiul de comandă; 3) unghiul de conducţie ; e) tensiunea alternativă aplicată în circuitul elementului redresor pentru care se indică unghiul $; u+1 şi de planele j şi /+1, valorile p-j şi cţj, reducerea de teren e dată de expresia: Jr t~0 j = 1 Procedeele de aplicare a reducerii de teren elaborate pe baza acestui principiu sînt standardizate, valorile v- ale razelor 2 7T cilindrilor si valorile a.= /---- ale unghiurilor planelor de J P compartimentare a terenului cu un pian de referinţă fiind stabilite odată pentru totdeauna. Evaluarea cotelor medii se face prin determinări directe topografice, pînă la distanţa de 100***200 m, conducînd la reducerea topografică (v.) şi prin ridicări de pe hartă pentru distanţe mai mari, constituind partea reducerii de teren, numită reducere cartografică (v. Cartografică, reducere ^). Atribuirea densităţilor medii se face pe baza cunoaşterii structurii geologice. De obicei, reducerea se face cu o densitate unică. Volumul mare de calcule pe care îl implică aplicarea reducerii de teren a condus la ideea utilizării de nomograme şi de tabele numerice, calculate pentru diversele compartimente standard adoptate, cum şi Ia programarea calculelor respective pentru efectuarea lor cu ajutorul maşinilor electronice. î. ~a direcţiilor la punctul vizat. Topog., GeodOperaţie de caicul care consistă în determinarea.valorilor direcţiilor (v. Direcţie 3) observate în staţia de teodolit, cari corespund punctelor marcate la sol — cari nu pot fi vizate —, în cazul în care semnalul vizat e excentric faţă de verticala punctului marcat la sol. Acest calcul consistă în efectuarea de corecţii cari se aplică direcţiilor din staţie, spre semnalele excentrice vizate. Pentru efectuarea calculelor şi aplicarea de corecţii de reducere a direcţiilor la punctul vizat e necesar să se măsoare pe teren anumite elemente, numite elemente de reducere a direcţiilor la punctul vizat. 2. ~a distanţelor. Topog.: Operaţie de reducere la orizontală a lungimilor măsurate înclinate pe teren, în scopul reprezentării, pe planurile topografice, numai a elementelor în proiecţie orizontală. Formula utilizată e: D—L cosa, în care D e lungimea în proiecţie orizontală, L e lungimea înclinată şi a e unghiul de pantă al terenului. 3. Faye. Geofiz.: S\n. Reducere în aer liber (v. Aer liber, reducerea în ~). 4. ~ isostaticâ. Geofiz.: Reducere aplicată valorilor măsurate ale gravitaţiei, în vederea utilizării lor în scopuri geodezice, în particular în studiul formei geoidului (v.) şi destinată să înlăture efectele datorite anomaliilor isostatice (v. sub Isostaziei, teoria ~). Aplicarea reducerii isostatice se poate face în cadrul fiecăreia dintre cele două concepţii privitoare la modul de realizare a echilibrului isostatic. Reducerea Pratt-Hayford admite variabilitatea, de la un compartiment la altul al scoarţei terestre, a densităţii, şi existenţa unei adîncimi de compensare isostatică. Pentru un compartiment dintr-o regiune muntoasă cu altitudinea h şi densitatea p, dacă adîncimea suprafeţei de compensare e D, densitatea negativă a deficitului de masă corespunzător e h AP=-FP- Această valoare se introduce în calculele cari se efectuează pe baza aceluiaşi principiu care e utilizat pentru aplicarea reducerii de teren (v.). Reducerea Airy-Heiskanen consideră densitatea constantă, însă admite variabilitatea grosimii scoarţei terestre. Stratul compensator e considerat că începe sub continente la adîncimea T şi se termină la adîncimea T-\-t, pe cînd sub oceane începe la adîncimea T—t' şi se termină la adîncimea T, t fiind grosimea „rădăcinii" compartimentului continental, iar t', grosimea „antirădăcinii" compartimentului oceanic al scoarţei terestre. Admiţînd valorile p=2,67g/cm3 şi Ap=0,6 g/cm3, rezultă: *=4,45* şi *'=2,73 A', h fiind altitudinea medie a compartimentului continental şi h', adîncimea medie a compartimentului oceanic. Cu aceste valori e posibilă abordarea aplicării reducerilor în cadrul aceluiaşi principiu care stă la baza reducerii de teren. De cele mai multe ori, aplicarea reducerii isostatice se face împreună cu aceea a reducerii de teren (topografică şi cartografică). Reducerea isostatică nu se aplică datelor gravimetrice destinate să fie utilizate în scopuri geologice, pentru determinarea structurii scoarţei terestre. 5. /x/ la orizont. Topog., Geod.: Operaţie de calcul prin care se determină proiecţia orizontală care corespunde unei distanţe măsurate înclinat pe teren. De exemplu, dacă L e distanţa măsurată înclinat pe teren (pe suprafaţa terenului înclinat în pantă uniformă), D e proiecţia orizontală a lui L (distanţa redusă la orizont), reducerea la orizont consistă în efectuarea calculului: D=L cos a, în care a e unghiul de pantă al lui L, faţă de un plan orizontal. V. şi sub Distanţă orizontală 2. 6. ~ topografica. Geofiz.: Partea reducerii de teren (v.) pentru care evaluarea cotelor medii ale compartimentelor în cari e împărţit terenul din jurul staţiunii gravimetrice se face direct prin determinări topografice. De regulă, reducerea topografică se referă la distanţe pînă la 100--‘200 m. Formele şi dimensiunile compartimentelor de împărţire a terenului sînt standardizate şi există nomograme şi tabele gata calculate pentru aplicarea acestei reduceri, singurul parametru care^rămîne să fie stabilit, de la un caz la altul, fiind densitatea. în ultimul timp s-au făcut şi programări pentru maşinile electronice ale calculelor legate de aplicarea reducerii topografice. Reducere, raport de — 253 Reducere a momentelor pe reazârrt 1. raport de Mş.: Sin. Raport de demultiplicare. V. sub Raport de transformare 1. 2. Reducere. 2. Mat.: Demonstrarea echivalenţei a două sisteme de mărimi sau a două aserţiuni (reducerea unui sistem de mărimi Ia altul, respectiv reducerea unei aserţiuni la alta). 3. Reducere. 3. Mat., Tehn.: Transformarea unui rezultat într-un rezultat mai simplu, care poate fi mai uşor demonstrat. 4. ~ canonica. Mat.: Orice matrice de ordinul n şi de rangul r se poate reduce la o matrice diagonală a1- = co1, avînd 2=£:1(X)£:2(X)i •••, wr=-E1(X)^2(X) "* Er(\), *>r+1 = - = ^ = 0. polinoamele P/X) avînd coeficientul termenului de gradul cel mai înalt egal cu 1. 5. ~a forţelor. Mş. .'Operaţie de calcul prin care un sistem de forţe şi momente care acţionează asupra unui mecanism (sau asupra unui sistem tehnic) e înlocuit cu o forţă unică, numită forţa redusa a mecanismului (Fred), aplicată într-un punct de reducere al elementului iniţial al mecanismului, perpendiculară pe acest element, astfel încît puterea P, dezvoltată de cele două sisteme, să fie aceeaşi: (1) P = Fredvl = hFfjC0Saj+I>JLJ ■ ' /=1 7=1 unde Fj,JHj sînt forţele exterioare şi momentele exterioare cari acţionează asupra elementului de ordinul / al mecanismului v. e viteza punctului de aplicaţie al forţei Fcoy e viteza unghiulară a elementului j\ ae unghiul dintre vectorii Fj şi Vj. Din formula (1) se determină Pred. Dacă se consideră că asupra elementu'ui de reducere al mecanismului sau al maşinii acţionează momentul redus al mecanismului (J^red), astfel încît puterea dezvoltată de acesta să fie egală cu cea dezvoltată de sistemul de forţe şi momente care acţionează asupra întregului mecanism, se obţine: (2) -P = ^red“l = E Fjvj cos °7 + S ^/'‘j • /=1 M unde e viteza unghiulară a elementului de reducere al mecanismului. Din formula (2) se deduce ^red- 6. /x/ la absurd. Mat.: Metodă de demonstrare a unei teoreme, presupunînd că acea teoremă nu ar fi adevărată şi deducînd din această ipoteză anumite consecinţe cari sînt în contradicţie cu alte teoreme, demonstrate. 7. ~a maselor. Mş.: Operaţie de caicul prin care un mecanism, o maşină sau orice alt sistem tehnic e înlocuit cu un solid fictiv avînd ca masă masa redusă Mred a mecanismului (v. Masă redusă), aplicată într-un punct de reducere situat pe elementul iniţial al mecanismului, sau cu un solid fictiv solidar cu elementul (conducător) iniţial al mecanismului, considerat ca element de reducere, şi avînd ca moment de inerţie, în raport cu axa de rotaţie a elementului de reducere, momentul de inerţie redus /red al mecanismului, astfel încît energia cinetică a acestuia să fie egală cu energia cinetică a fiecăruia dintre cele două solide fictive: /red“! = yikrred' l=it (t’V'Îv+T -•7 = 1 J J unde vx e viteza punctului de reducere, în care e aplicată masa redusă Mred, co1 e viteza unghiulară a elementului de reducere cu care e solidar solidul care are momentul de inerţie redus /red» iar mărimile dintre parenteze se referă la elementul de ordinul/al mecanismului, m-fiind masa acestuia, vr viteza j / centrului lui de greutate, JG .momentu I lui de inerţie în raport cu o axă care trece prin Gj, iarcoy, viteza unghiulară în jurul acestei axe. Studiul mişcării unui mecanism sau al unei maşini poate fi înlocuit, astfel, cu studiul mişcării corpului fictiv de masă redusă Mred, aplicată în punctul de reducere, sau cu studiul mişcării corpului de moment de inerţie redus /red, solidar cu elementul de reducere al mecanismului sau al maşinii. 8. Reducere. 4. Gen.: Micşorarea valorii unei mărimi, faţă de o valoare de referinţă a ei. Sin. (folosit rar) Reducere absolută. 9. /x/ absoluta. Gen.: Sin. (folosit rar) Reducere. io. ~a momentelor pe reazem. Rez. mat.: Micşorarea valorii momentelor determinate în secţiunile de pe reazemele teoretice intermediare ale grinzilor continue de beton armat, deoarece reacţiunea care se dezvoltă pe reazem nu e concentrată în axa teoretică de rezemare, ci e distribuită pe toată lăţimea reazemului real. Dacă se presupune o repartiţie uniformă asarcinii transmise de grincă asupra reazemului, grinda e solicitată pe reazem de sarcina aferentă din cîmp şi de o sarcină uniform distribuită, de sens contrar, care are ca efect reducerea momentului negativ determinat teoretic. Pentru determinarea cantităţii cu care se reduce momentul teoretic se consideră reazemul teoretic aşezat la mijlocul reazemului real, şi se neglijează sarcina de deasupra reazemului. La grinda de beton armat rezemata pe zidărie, momentul încovoietor pe lăţimea reazemului se obţine prin racordarea parabolică a diagramei de moment teoretic, în punctele de intersecţiune Aj şi A2 ale diagramei cu feţele laterale ale reazemului (v. fig. /). Valoarea AM a reducerii momentului în axa reazemului, pentru o încărcare uniform distribuită în cîmpul grinzii, e dată de relaţia: /. Reducerea momentelor pe rea- II. Reducerea momentelor pe reazem, la o grindă de beton armat zem, la o grindă de beton armat rezemată pe zidărie. rezemată încastrat pe un stîlp sau pe altă grindă de beton armat. în care a e lăţimea reazemului, p e sarcina uniform repartizată în cîmpul grinzii, iar l e deschiderea grinzii. Reducere, element de — 254 Reduce La grinda de beton armat rezemată pe un stîlp sau pe o grindă de beton armat (v. fig. li), valoarea momentului la marginea stîlpului se obţine scăzînd din momentul negativ al grinzii valoarea momentului pozitiv Ia marginea reazemului, w 1 L a M=— paU- — 8 pal _4~ Termenul pa2 fiind foarte mic se poate neglija. Reducerea electronii de pe octetul lor, astfel încît pătura lor periferică rămîne cu cîte 7 electroni; stabilirea unei duble legături reface octetul, dar numai incomplet; aceasta se manifestă printr-o mai mare reactivitate a compusului cu legătură dublă: CH3 I CH, CH.t + I ■ CHJ CH2 li + 2H+ CH, momentului pe reazem nu trebuie să fie mai mare decît 15% din valoarea momentului determinată teoretic, iar momentul la marginea stîlpului nu trebuie să fie mai mic decît momentul determinat în cazul încastrării perfecte a grinzii la ambele capete. 1. element de Mş. V. sub Reducerea maselor, şi sub Reducerea forţelor. 2. punct de Mş. V. sub Reducerea maselor, şi sub Reducerea forţelor. 3. Reducere. 5. Tehn., Mett.: Operaţia de micşorare a dimensiunilor transversale ale extremităţii unei piese. Operaţia se poate efectua prin aşchiere (de ex.: prin strunjire, la piese rotunde, prin frezare, etc.) sau prin deformare plastică (de ex..* la bare sau la ţevi, prin ciocănire manuală sau mecanizată; la ciocane mecanice, la prese, la maşina de redus). 4. Reducere. 6. Mett.: în operaţiile de tragere sau de ambutisare efectuate cu matriţe sau cu stanţe, faza de deformare (la cald sau la rece) a corpului cav — obţinut printr-o operaţie prealabilă — cu micşorarea grosimii peretelui şi, de obicei, cu micşorarea dimensiunilor transversale. V. şl sub Tragere, Ştanţare. 5. Reducere. 7. Metg.: In prelucrarea materialelor prin laminare, micşorarea secţiunii unui material, adică diferenţa (Sx—S2) dintre secţiunea transversală a materialului înainte de trecerea printre cilindrele de lucru, şi secţiunea lui transversală S2 după trecerea printre cilindre. 6. Reducere. 8. Tehn.: Operaţie grafică de transpunere a unui desen, de la o scară mai mare la o scară mai mică. 7. Reducere. 9. Foto., Poligr.: Operaţia de micşorare a formatului la reproducerea pe cale fotografică a unui original (v. Reproducere fotografică) sau cu ajutorul pantografului (v. Pantograf 1), în cazul originalelor lineare. 8. Reducere. 10. Foto.: Sin. Slăbire (v.). a. Reducere. 11. Foto.: Procesul de înnegrire a sărurilor de argint din emulsia fotografică, respectiv de transformare a acestora în argint metalic, fin dispersat, sub acţiunea luminii şi a revelatorilor fotografici (v. sub Developare). io. Reducere. 12. Chim., Chim. biol., Metg.: Proces chimic invers oxidării. în Chimia clasic â se înţelege, de obicei, prin reducere, scoaterea oxigenului dintr-o combinaţie oxigenată, cu ajutorul unui agent chimic. — în cadrul teoriei electronice a valenţei, se înţelege prin reducere fenomenul chimic general prin care un element cîştigă electroni. în Chimia biologică, procesul de reducere înseamnă fie pierdere de oxigen (dezoxigenare), fie fixare de hidrogen (hidrogenare), fie fixare de electroni (scădere de valenţă). Reacţiile de reducere sînt, de obicei, cuplate cu reacţii de oxidare şi sînt reversibile. Cunoscîndu-se mecanismul intim al grupuri lor de reacţii de oxidoreducere (v.), cum şi structura atomilor şi mecanismele de reacţie între atomi şi molecule, aceste grupuri pot fi interpretate printr-un singur mecanism de bază comun tuturor, şi anume prin mecanismul transferului de electroni, oxidările corespunzînd unei cedări de electroni, iar reducerile, unei fixări de electroni. Procesul total de oxidoreducere nu e decît o redistribuire a electronilor în interiorul sistemului. De exemplu, prin scoaterea a 2 H în trecerea de la etan la etilen, atomii de carbon pierd In această reacţie, pierderea de hidrogeni e o fază secundară, procesul intim fiind o pierdere de electroni. Electronul e transferat, iar hidrogenul, scos sub formă de proton, trece în mediu, deoarece atomul de hidrogen se desface în proton şi electron: 1/2 H2 -> H+ + In metalurgie, reducerile au ca scop obţinerea metalelor din oxizii metalici naturali sau din cei obţinuţi prin prăjirea minereurilor neoxidice (de ex. a sulfurilor şi a carbonaţi lor). Oxizii de fier se reduc în furnale parţial prin oxidul de carbon gazos (reducere indirectă) şi parţial prin carbonul solid (reducere directă), trecînd prin formele: Fe2Os-> Fe304-> FeO-> Fe, obţinîndu-se fierul, conform reacţiilor: 3 Fe2Os-f CO 2 Fe304+w CO 6 FeO-j-n CO =2 Fe304-j-C02 = 6 FeO-f 2 C02+(w—2) CO = 3 Fe2+6 COa+ (n—6) CO 3 Fe*03+(2«+1) CO=3 Fe2+9 C02+(2w—8)CO. Concomitent se reduc şi celelalte elemente metalice din minereu (de ex.: Mn, Si, P, Cr, V, Cu, Ti, etc.), prin reacţii indirecte sau (şi) directe. De exemplu, oxizii de mangan trec prin următoarele forme: Mn02->Mn203->Mn304->Mn0, rezultate prin reacţii indirecte (prin oxid de carbon) şi apoi, prin reducere directă (realizată prin carbon solid, la temperaturi peste 1100°), rezultă manganul metalic. Fierul rezultat se combină cu carbonul din combustibil (se carburează), se impurifică cu alte elemente provenite din combustibil (de ex. sulful), cum şi cu alte elemente rezultate, de asemenea, prin reducere (cu siliciu, mangan şi fosfor) şi dă fontă. Multe metale neferoase, ale căror minereuri sînt oxizi, se obţin prin reducerea minereurilor în cuptoare speciale, cu ajutorul carbonului sau (şi) al oxidului de carbon. De exemplu: PbO-fC = CO -f Pb Pb0+C0=C02+ Pb. Se obţine metal brut, care se purifică apoi prin rafinare. Procesele de reducere mai au o mare importanţă industrială în: procesele de decolorare (decolorarea fibrelor textile), în Fotografie (săruriIe de argint fiind reduse pînă la argint metalic), în sinteza amoniacului, la hidrogenarea cărbunilor şi a uleiurilor minerale, etc. Procesele de reducere sînt mult uşurate în prezenţa catalizatorilor. u. ~ electrotermica. Metg.: Reducerea oxizilor metalici efectuată într-un cuptor electric, pentru obţinerea metalului. 12. Reducere. 13.Metg.:însutituI raportuluiR=(Sl~S2)/S1, dintre reducerea absolută (S*—S2), în prelucrarea metalelor prin laminare, şi aria Sx a secţiunii transversale a materialului, înainte de trecerea printre cilindrele de lucru (S2 fiind aria secţiunii lui transversale după trecerea printre cilindre). Dacă nu se ia în consideraţie lăţirea materialului la trecerea printre cilindrele de lucru (de obicei, mică în raport cu lăţimea materialului laminat), reducerea e egală cu „presiunea" relativă de laminare. Sin. Reducere relativă (la laminare). Reducere 255 Reductonâ î. Reducere. 14. Ind. piei.: Operaţie în prepararea zemu-rilor de crom din bicromat prin reducerea cu agenţi adecvaţi, spre a forma săruri aJe cromului trivalent cu proprietăţi tari ante. în practică se întrebu inţează agenţi de reducere atît orga-nici: glucoză, zaharoză, melasă, glicerină, Ieşii bisulfitice de la fabricarea celulozei (acizi ligninsuIfonici), răzături de la făl-ţuirea pieilor, rumeguş de lemn, etc., cît şi anorganici: bioxid de sulf, sulfiţi, bisulfiţi, tiosulfat. Prin reducerea cu bioxid de sulf se obţine o soluţie de sulfat de crom cu conţinut mic de sulfat de sodiu, care, după fierbere, ajunge automat la o bazicitate de 33,3%. .în soluţii diluate de bicromat se formează întîi ditionat de crom, care se transformă apoi, prin fierbere, în sulfat bazic de crom: Na2Cr207+7 SOa+7 HaO -> Na^+Cr^O^+y HăO fierbere -> 2 Cr(0H)S04+Na2S04+4 S02+6 H20, în timp ce în soluţii concentrate iau naştere complecşi an ionici sulfatocromici: Na2Cr207+3 S02+H20 -» [Cr2(0H)2(S04)3] Na2. Prin reducere cu bisulfit de sodiu se obţin sulfaţi bazici de crom, ca şi în cazul soluţiilor de bicromat reduse cu bioxid de sulf, dar soluţia finală conţine o cantitate mult mai mare de sulfat de sodiu: 2Na2Cr207+6NaHS03+3 H2S04 -> 2 Cr2(0H)a(S04)2+ + 5 Na2S04+4 HaO* Prin reducerea bicromatului cu tiosulfat în prezenţă de acid sulfuric se obţin soluţii cu conţinut de sulf coloidal. Pentru a evita precipitarea sulfului se adaugă soluţia de tiosulfat cît se poate de lent în soluţia cît mai concentrată de bicromat. Reducerea bicromdtului cu glucoza e cea mai răspîndită metodă folosită în practica industrială. Reducerea se desfăşoară după reacţia: 4 Na2Cr207+12 H2S04+C6H1206->4 Cr2(0H)2(S04)2+ 4-4 Na2S04+6 COa+14 HpO. De fapt, prin oxidarea glucozei se formează diverşi produşi intermediari, în special acizi organici, cari prin scăderea bazi-cităţii şi mascarea cromului modifică natura sării de crom din soluţie. Formarea acestor compuşi intermediari e mai pronunţată dacă întreaga cantitate necesară a agentului reducă-tor, în speţă glucoza, se introduce de la început în soluţia de bicromat, iar acidul sulfuric se adaugă treptat, ulterior. Reducerea se desfăşoară mai apropiat de condiţiile reacţiei teoretice, cînd se adaugă glucoza la soluţia fierbinte a celorlalţi reactanţi. 2. Reducere. 15. Ind. piei.: Operaţie care se practică în industria pielăriei, constituind baia a doua din procesul de tăbăcire cu crom la două băi. Pieile gelatină impregnate cu acid bicromic se tratează în baia a doua, de reducere, cu tio-sulfaţ şi acid. Oxidarea tiosulfatului de sodiu se desfăşoară diferit, în funcţiune de diluţie şi de excesul de acid sau de tiosulfat, astfel încît se produc concomitent trei reacţii: H2Cr207+2 H2S04+3 Na2S203->2 Cr(OH) (S04)+3 Na2S04+ + 3 S-j-3 HăO 4 H2Cr207+5 H2S04+3 Na2S203->8 Cr(OH) (S04)+3 Na2S04 + + 5 HaO H2Cr207+5 H2S04+6 Na2S203 2 Cr(OH) (S04)+6 Na2S04+ + 5 H20. In condiţii normale, reducerea se desfăşoară în proporţie de 30--*40% după prima reacţie, 10---20% după a doua şi circa %, după a treia. în practică se lucrează cu un exces de acid de circa 50% şi un exces de tiosulfat de circa 70% faţă de cantităţile teoretic necesare, potrivit reacţiilor de mai sus, cu scopul de a mări viteza de reacţie şi de a împiedica astfel difuzarea la exterior a acidului bicromic din piele. Operaţia de reducere se efectuează în haşpel sau în butoi, pieile fiind introduse într-o soluţie care conţine întreaga cantitate de tiosulfat şi o treime din cantitatea de acid; după un interval de timp se adaugă lent a doua treime din cantitatea de acid şi, după încă o oră de rotire, restul acidului. Astfel se evită o reducere prea lentă, cu pericolul difuzării bicromatului din piele, cum şi o reducere prea rapidă care poate să asprească şi să încreţească faţa pielii. Reducerea poate fi împiedicată, dacă acidul conţine urme de arsen, care catalizează polimeri-zarea acidului tiosulfuric în acid pentationic. 3. Reducere, coeficient de Metg.: La prelucrarea metalelor prin laminare sau prin forjare, raportu \r=S2/S1dintre aria secţiunii transversale S2 a materialului, după trecerea printre cilindrele de lucru, şi aria secţiunii lui transversaleSv înain.e de trecerea printre cilindre, respectiv dintre aria S2 după reducerea dimensiunilor piesei prin forjare (la ciocan sau la presă) şi înainte de forjare. 4. Reducere, cuţit de Mett. V. Cuţit de reducere, sub Cuţit de strung (sub Cuţit 3). 5. Reducerea acidîtâţii. Chim.: Fenomen biologic sau fizic, datorită căruia unele vinuri tinere suferă o micşorare a acidităţii lor, fie prin transformarea acidului malic în acid lactic, în bioxid de carbon şi în acizi volatili (fermentaţie malo-lactică), fie prin depunerea la rece a unei părţi a bitartra-tului de potasiu, care e disolvat în vin. 6. Reducerea sondelor. Nav.: Corectareaadîncimilor sondate Ia un moment dat pentru a le putea referi Ia nivelul zero al hărţii marine. Pentru a reduce sondele trebuie să se ţină seamă, afară de corecţiile obişnuite ale tipului de sondă (v.) folosit (corecţia pentru înclinarea sau lei, corecţia pentru viteza sunetului în apa de mare, corecţia pentru presiunea atmosferică), de înălţimea mareei în momentul sondajului sau de eventualul aflux de apă. 7. Reducerea velaturii. Nav.: Operaţia de strîngere sau de terţarolare (v.) a velelor unei nave, cînd vîntul depăşeşte o anumită forţă. Ordinea de strîngere sau de terţarolare a velelor variază cu alura, dar ca regulă generală se începe cu strîngerea velelor superioare şi, apoi, cu terţarolarea şi strîn-gerea velelor inferioare. Scara Beaufort e o indicaţie generală a ordinii de strîngere a velelor, care pînă în 1939 constituia chiar criterii pentru a aprecia forţa vîntului. 8. Reductonâ. Chim.: CHOH = C(OH)-CHO. Combinaţie din grupul a-hidroxi-aldehidelor; aldehida acidului tartronic, CHOH(CHO)2, sub forma enolică. Se prezintă sub forma unei substanţe solide cu p. t. 146° (cu descompunere); e solubilă în apă şi în alţi disolvanţi polari. E un acid de tăria acidului acetic, formînd uşor săruri metalice. Acţiunea reducătoare mare a reductonei se datoreşte structurii endiolice şi poate fi pusă în evidenţă în prezenţa unor indicatori ca diclorfenol-indofenolul; reduce, de asemenea, iodul. Cu diazometanul dă metilreductonă care, cu clorura ferică, dă o coloraţie albastră. Ca toţi endiolii, dă reacţii de culoare caracteristice cu FeCI3 şi TiCl3, în soluţie de metanol cu piridină. Se obţine prin hidroliza alcalină, în condiţii controlate, a unor hidraţi de carbon, ca glucoza şi d ihidroxiacetona. Reductonâ are o dublă acţiune asupra alimentelor, una favorabilă cu rol de antioxidant, şi o acţiune defavorabilă, de distrugere a substanţelor mirositoare şi a celor cari dau gustul alimentelor. Putere reducătoare mare au şi alte substanţe cu structură endiolică; de exemplu: acidul ascorbic, acidul reductic, acidul rodizonic şi chiar adrenalina. Sin. Hidroxi-malondialdehidă; Reductonâ triozelor. Reductor 256 Reductor* 1. Reductor, pl. reductori.1. Chim.: Substanţă chimică, care în prezenţa unei alte substanţe cedează electroni pe cari îi captează substanţa care e redusă. V. sub Oxidoreducere. 2. Reductor, pl. reductoare. 2. Tehn., Ut.: Mecanism, uneori aparat, care micşorează valoarea unei mărimi caracteristice funcţionării unui sistem tehnic (de ex.: utilaj, vehicul, etc.) sau a unei instalaţii. Reductorul micşorează valoarea mărimii considerate, într-un raport constant, iar uneori—-cu abateri mici — pînă la o valdare medie. Se construiesc reductoare pentru diferite mărimi fizice, de exemplu pentru presiune, turaţie, tensiune, etc. De obicei, aceste reductoare se numesc: după mărimea transformată, de exemplu reductor de presiune, reductor de turaţie, etc.; după materialul a cărui mărime de stare e transformată, de exemplu reductor de oxigen, reductor de acetilenă, etc. Reductor de presiune. Tehn.; Aparat care serveşte la reducerea presiunii unui gaz, pînă Ia presiunea necesară în punctul de folosire sau într-o reţea de distribuţie. Reductoarele de presiune sînt valve (v.) cari efectuează automat reducerea presiunii, prin laminarea gazului la trecerea Iui printr-un ajutaj obturat cu un organ mobil de închidere, iar construcţia şi materialul variază cu natura, cu presiunea şi cu debitul gazului. Organele lor de închidere sînt, de obicei, supape hidraulice, supape simple sau multiple (cu sau fără descărcare), ace, etc.; organele de comandă a organului de închidere pot fi diafragme (membrane) elastice, tuburi-armo-nică (tuburi ondulate metalice), clopote hidraulice, etc. Mărimile caracteristice ale reductorului de presiune sînt: presiunea maximă de intrare (presiunea maximă de intrare a gazului în aparat, admisă prin construcţia lui), presiunea nominală de ieşire a gazului din reductor, presiunea de închidere (pentru debit nul), debitul nominal (corespunzător presiunii nominale); de asemenea se consideră şi curba caracteristică a reductorului, care e diagrama variaţiei presiunii de ieşire, în funcţiune de debit, Ia o anumită valoare a presiunii de intrare. Reductoarele de presiuneseuti-lizează pentru reducerea presiunii gazelor produse într-un generator de gaz (de ex. căldare de abur, ‘ generator de acetilenă), a gazelor înmagazinate într-un recipient stabil (de ex. rezervor de gaz aerian) sau mobil (de ex. butelie de oxigen pentru sudură, butelie de gaz petrolier lichefiat), cum şi a gazelor cari circulă printr-o reţea de distribuţie sau de transport. Unele reductoare sînt construite pentru a fi folosite ca regulatoare de presiune, menţinînd presiunea de ieşire în limite impuse, independent de presiunea de intrare a gazului. Reductor de .presiune pentru abur: Armatură de conductă, care serveşte la prelevarea de abur dintr-o conductă de distri- buţie, sub o presiune mai joasă decît presiunea din această conductă. De obicei, reductoarele de presiune pentru abur sînt astfel construite, încît să servească şi la reglarea presiunii în conducta de abur prelevat, independent de presiunea din conducta de distribuţie. Reductorul de presiune e o valvă în care reducerea presiunii se efectuează prin laminarea aburului, la trecerea printr-un orificiu obturat de un organ de închidere, comandat de presiunea redusă ; orga-nul de comandă poate fi o diafragmă, un plutitor, un piston, un tub-armonică (tub metalic ondulat), etc., care de obicei e echilibrat prin resorturi sau contragreutăţi (v. fig. /). Reductoarele sînt folosite, de exemplu, în instalaţii de încălzire industrială (fierbere, etc.) sau de încălzire centrală cu abur prelevat. Reductor de presiune pentru apă: Armatură de conductă, care serveşte la derivarea unei conducte de apă dintr-o conductă de distribuţie, sub o presiune mai joasă decît presiunea din acea conductă. Reducerea presiunii se efectuează prin laminarea curentului de apă, la trecerea printr-un orificiu obturat de o supapă (plană sau conică), de obicei comandată de un piston acţionat de presiunea lichidului din conducta de presiune redusă; presiunea joasă e reglată prin contragreutăţi (v. fig. li). Reductor de presiune pentru gaze comprimate: Reductor de presiune, care serveşte la alimentarea cu gaz a unei conducte de distribuţie sau a unui aparat de utilizare, sub o presiune mai joasă decît presiunea din conducta sau din recipientul (de ex. rezervor sau butelie) din care e preluat. De obicei, reductoarele servesc şi ca regulatoare, menţinînd presiunea de utilizare la o valoare aproximativ constantă şi reglabilă, independent de presiunea dinainte de prelevare. Reducerea se efectuează prin laminarea gazului, Ia trecerea II. Reductor de presiune pentru conductă de apă. /) corp; 2) supapă plată, acţionată de jos, de presiunea înaltă ; 3) piston sezisor; 4) greutăţi antagoniste pentru reglarea reduceri i; 5) tija pistonului şi a contragreutăţii ; 6) etrier solidar cu tija supapei 7 şi cu tija 5. f. Reductoare de presiune pentru abur. o) cu supapă dublă şi cu comandă prin membrană, pentru conducte de înaltă presiune; b) cu supapă dublăşicu comandă prin plutitor, pentru conducte de joasă presiune (schemă); 1) supapă dublă; 2) tija supapei; 3) membrană; 3') plutitor; 4) resort antagonist; 4') vase comunicante pentru mercur; 5) corpul reductorului; 6) reţinător metalic pentru închiderea conductei spre vasul-rezervă de mercur, la variaţii bruşte de presiune. ..........^ yicoiunc simiijiu, jjeniru comDUSli di ie, pentru debite mici (pentru uz casnic), fabricat în ţara noastră. 1) supapă; 2) scaunul supapei; 3) membrană de comandă; 4) pîrghie de comandă; 5) piuliţă de reglare; 6) resort de reglare; 7) intrarea gazului; 8) ieşirea gazului sub presiune redusă. printr-un orificiu obturat de o supapă, comandată de o diafragmă; presiunea e reglată printr-un resort antagonist, reglabil (v. fig. ///). ReductoP 25? Reductor La sudarea cu gaz se folosesc, de exemplu, reductoare (v. fig. sub Sudură) cari au dispozitive de prindere Ia butelia de gaz, şi anume: reductor pentru a c e t i I e n â, cu racord cu jug; reductor pentru hidrogen (şi pentru alte gaze combustibile), cu racord cu piuliţă olandeză, cu filet gaz stînga cu diametrul de 21,8mm; re duc-tor pentru oxigen, cu racord cu piuliţă olandeză, cu filet gaz dreapta 3/4"-Construcţia re-ductoarelor pentru gaze comprimate diferă după debitul de alimentare şi după condiţiile de serviciu. — Pentru gaze comprimate la presiuni înalte, în butelii de transport (de ex. oxigen), se folosesc reductoare cu o singură treaptă sau cu două trepte de reducere. Reductoarele cu două trepte nu sînt expuse îngheţării, datorită răcirii gazului prin laminare, şi permit o reglare mai precisă apresiunii.— Pentru gaze combustibile (de ex. gaze naturale, metan .gazde iluminat, etc.) se folosesc reductoa-re-regulatoare de presiune, cu obturarea orificiu-lui de laminare comandată printr-o diafragmă sau prin acţionare cu clopot (v. IV)..— Pentru gaze combustibile lichefiate (de ex. butan), transportate în butelii, se folosesc de obicei reductoare-regulatoare cu diafragmă, cu racordare la butelie prin piuliţă cu filet gaz stînga cu diametrul de 21,8 mm şi cu racord pentru furtun, la ieşire. Reductor pentru acetilenă. V. sub Reductor de presiune pentru gaze comprimate. Reductor pentru hidrogen. V. sub Reductor de presiune pentru gaze comprimate. Reductor pentru oxigen. V.sub Reductor de presiune pentru gaze comprimate. Reductor-re-gulator: Reductor de presiune, care serveşte atît la reducerea presiunii unui gaz, cît şi la reglarea presiunii joase re-zu Itate. V. şi sub Reductor de presiune. Red u cto r de turaţie. Tehn.: Mecanism cu raport de transformare constant, folosit Ia utilaje sau la anumite vehicule, pentru a transforma mişcarea arborelu i motor într-o mişcare cu turaţie mai joasă a unui arbore antrenat. A-ceste reductoare au un raport de IV. Reductoare de presiune pentru gaze comprimate. a) Reductor-regulator de presiune cu servoelement (cu membrană) şi cu supapă dublă descărcată, pentru debite mari de gaze combustibile (pentru uz industrial), fabricat în ţara noastră: 1) supapă dublă; 2) corpul cu scaunele supapei; 3) membrană de comandă; 4) servoelement cu supapă comandată de o membrană acţionată de presiunea gazului la utilizare; 5) resort de reglare a presiunii; 6) intrarea gazului sub membrana servoele-mentului; 7) intrarea gazului în reductor; 8) ieşirea gazului din reductorul-regulator. b) Reductor-regulator de presiune cu acţionare prin clopot plutitor folosit la reţelele de gaz aerian: 1) corp; 2) intrarea gazului; 3) ieşirea gazului; 4) supapă; 5) recipient de apă; 6) clopot; 7) flotor pentru uşurarea clopotului; 8) tijă de legătură între clopot şi supapă; 9) recipient de lichid pentru reglarea presiunii; 10) dispozitiv cu ţeavă de prea-plin, pentru reglarea presiunii; 11) cameră în legătură cu gazul sub presiunea de ieşire; 12) bară de ghidarea clopotului. c) Reductor de presiune cu două membrane, tip SG-19 (sovietic), pentru gaze combustibi le, folosit la automobile: 1) corp ; 2) capac; 3) membrană ondulată; 4) discuri; 5) mecanism cu pîrghii articulate, cu genunchi; 6) cameră de lucru ; 7) supapă cu resort antagonist; 8 şi 9) tija şi pîrghia de acţionare a supapei; 10) pîrghie de reglare a presiunii, prin deplasarea articulaţiei mecanismului cu pîrghii; 11) intrarea gazului sub presiune înaltă; 12) racord de ieşire a gazului sub presiune redusă. transformare subunitar şi diferă de schimbătoarele de viteză, la cari raportul de transformare e variabil continuu sau intermitent), cum şi de mu 11 i p li c at o ar e, la cari raportul de transformare e supraunitar. 17 fteductoi* fteductoi* Constructiv, reductoarele de turaţie se deosebesc atît după raportul de demultiplicare şi după mărimea cuplului transmis, cît şi după poziţia relativă a arborilor motor şi .antrenat. De obicei se construiesc reductoare constituite din mecanisme complexe, cu elemente rigide (de ex. roţi dinţate sau roţi de fricţiune) sau cu elemente fluide, montate într-o carcasă. După tipul angrenajului, reductoarele cu roţi dinţate pot fi: reductor simplu, cu unu sau cu mai multe angrenaje, numite „trepte" (v. fig. V a c); reductor planetar, cu cazul particular reductor diferenţial; reductor combinat, adică o combinaţie între un reductor simplu şi un reductor planetar. Independent de tipul reductorului, calculul de proiectare se desfăşoară, în general, după următorul plan prezentat în ordinea succesiunii operaţiilor: se stabilesc raporturile de reducere, randamentele şi puterile transmise, pentru fiecare treaptă a reductorului, cum şi pentru transmisiunea intermediară (în cazul cînd există); se alege tipul de reductor (şi de transmisiune intermediară) pentru lanţul cinematic dat; se efectuează calculul de proiectare a roţilor dinţate cari formează treptele reductorului; se stabilesc reacţiuni le din lagăre; se alege tipul de lagăr şi se dimensionează; se definitivează forma arborilor reductorului, în funcţiune de particularităţile constructive ale organelor treptelor montate pe arborii respectivi; se dimensionează carcasa, capacele şi organele anexe; se stabileşte modu I de ungere şi se proiectează (cînd e cazul) organele instalaţiei de ungere; se stabileşte modul de răcire şi se proiectează (cînd e cazul) organele instalaţiei de răcire. V. Reductoare de turaţie industriale. a) cu o treaptă, cu roţi dinţate cilindrice; b) cu două trepte (una simplă şi alta dublă), cu roţi dinţate cilindrice; c) combinat, cu două trepte, una cu roţi dinţate cilindrice şi alta cu roţi dinţate conice ; î) arbore conducător (turaţie înaltă); 2) arbore condus (turaţie joasă); 3) arbore intermediar; 4) carcasă ; 5) angrenaj cilindric simplu ; 6) angrenaj cilindric dublu ; 7) angrenaj conic. La reductoare se folosesc, de exemplu: mecanisme cu angrenaje cilindrice, constituite din roţi dinţate cu angrenare exterioară sau cu angrenare interioară, pentru arbori paraleli; mecanisme cu angrenaje conice, pentru arbori cu axele concurente; mecanisme cu angrenaje elicoidale sau hipoide, pentru arbori cu axe necoplanare; mecanisme cu melc cilindric şi mecanisme cu melc globoid, *pentru arbori cu axe necoplanare, de obicei perpendiculare, numite curent reductoare cu melc; mecanisme planetare, cu roată centrală şi roţi satelite, pentru arbori coaxiali cu axele în prelungire; mecanisme combinate (cum sînt mecanismele cu angrenaje multiple, cu roată melcată-melc şi angrenaj planetar), pentru reducerea turaţiei într-un raport relativ mare; etc. (v. fig. V c). O particularitate a proiectării reductoarelor de turaţie (în special în cazul reductoarelor industriale tipizate) consistă în faptul folosirii unor angrenaje cu dantură corijată, pentru ca distanţele dintre axele arborilor să corespundă la condiţiile tipizării raţionale. Din punctul de vedere constructiv, la reductoarele echipate cu lagăre de rostogolire şi cu ungere prin baie trebuie să se realizeze o bună etanşare la rulmenţi, pentru a evita pătrunderea picăturilor de ulei din baie; în astfel de cazuri, rulmenţii se ung (separat) cu unsoare consistentă pentru lagăre pe rulmenţi. Reductoarele acţionate direct de motoare electrice au carcasa astfel executată, încît să permită, fie montarea motorului pe o consolă a carcasei, fie fixarea directă a motorului Reductor 259 Reductor electric pe carcasa reductorului, în ultimul caz, cele două carcase fiind monobloc (cu plan de separaţie). Reductoarele cu carcase monobloc, numite şi moto reductoare de turaţie, sînt utilizate, în general, pentru a reduce (mecanic) turaţia motoarelor electrice de curent alternativ, la valori diferite de ale turaţiilor de sincronism, corespunzătoare numărului de perechi de poli. Reductorui simplu are una sau mai mu Ite trepte de turaţie, ceea ce depinde de mărimea raportului de reducere total, de puterea transmisă şi de poziţia arborilor de intrare şi de ieşire ai reductorului. La reductoarele cu axele arborilor paralele sau coaxiale, cari în general au 4-**5 trepte, aceste trepte sînt angrenaje 10 7_ sînt angrenaje de roţi dinţate elicoidale sau hipoidale; de obicei, cînd axele arborilor sînt perpendiculare, dar neco-planare, se utilizează angrenaje cu melc-roată melcată, cu una sau cu două trepte, eventual cu doi melci angrenaţi cu aceeaşi roată melcată. Carcasele reductoarelor sînt astfel construite, încît se pot monta pe o fundaţie sau pe o platformă, iar uneori în consolă sau suspendat. Unele carcase se montează direct pe arborele mecanismului de antrenare (v. fig. Vil), fiind calate pe un braţ sau mobile (rotative) faţă de acest arbore. Reductoarele de turaţie simple au, de cele mai multe ori, raporturi de reducere de la 1:1 --*10 000:1 şi se construiesc pentru transmiterea unor puteri pînă la 50 000 CP. Randamentul acestor reductoare e în general satisfăcător, putînd ajunge pînă la 95*--98%, dacă raportul de reducere e mic. Reductorul planetar are de asemenea una sau mai multe trepte de turaţie, dar aceste trepte sînt angrenaje epicicloidale. Carcasa poate fi fixă (v. fig. VI g şi h), VI. Schemele principalelor tipuri de reductoare de turaţie, a) reductor cu roţi dinţate cilindrice, cu o treaptă; b) reductor cu roţi dinţate cilindrice, cu două trepte (variantele bj şi b2); c) reductor cu roţi, dinţate cilindrice, cu arbori coaxiali; d) reductor cu roţi dinţate cilindrice, cu trei trepte (variantele dx şi d.Ă); e) reductor cu roţi dinţate conice, cu o treaptă; f) reductor cu două trepte, una cu roţi conice şi alta cu roţi dinţate cilindrice; g) reductor planetar cu o treaptă; h) reductor planetar cu două trepte; /') reductor diferenţial; 1-2, 3-4, 5-6) angrenaje de roţi dinţate, cilindrice sau conice, cu dinţi drepţi (simbol [ ), înclinaţi (simbol /) sau în săgeată (simbol <); 1-2', 2'-3) angrenaje roată centrală (î)-satelit (2'), respectiv satelit (2')-roată centrală (3); 7) arbore primar; 8) arbore secundar; 9) arbore intermediar; 10) carcasă. de roţi dinţate cilindrice, cu dinţi drepţi, înclinaţi sau în săgeată, avînd dantura exterioară (caz frecvent) sau interioară (v. fig. VI). La reductoarele cu axele arborilor concurente, VIL Reductor de turaţie nesusţinut (fără fundaţie), a) cu carcasă fixă; b) cu carcasă mobilă. treptele de turaţie sînt angrenaje de roţi dinţate conice, iar la cele cu axele arborilor necoplanare, treptele de turaţie VIII. Diferite reductoare cu angrenaje planetare cu carcasa rotativă. cînd axele arborilor sînt coaxiale şi în prelungire, sau rotativă (v. fig. VIII); în ultimul caz, suprafaţa exterioară a carcasei are o formă cilindrică şi e utilizată ca roată de transmisiune pentru curele trapezoidale sau plate, astfel încît mişcarea de rotaţie a carcasei se transmite la arborele condus al sistemului antrenat. Reductoarele planetare au raporturi de reducere foarte mari, pînă la 2 000 000:1, datorită angrenajului planetar. Randamentul acestora descreşte cînd raportul de reducere creşte, putînd ajunge chiar sub 1/10, dacă raportul de reducere e mare. Reductorul diferenţial cuprinde un angrenaj planetar, la care se rotesc atît roata centrală cît şi sateliţii (v. fig. VI /). Astfel, la un reductor diferenţial se rotesc toate cele trei elemente de bază, două fiind conducătoare (conduse), iar al treilea fiind condus (conducător). Reductoarele diferenţiale se construiesc, în general, cu aceleaşi raporturi de reducere ca şi cele planetare, iar randamentul lor e de asemenea mic. Reductorul combinat e compus, în mod obişnuit, din mai multe trepte de angrenaje diferite (cu roţi dinţate conice şi cu roţi dinţate cilindrice, cu roţi dinţate cilindrice şi melc-roată melcată, etc.). Astfel de reductoare cu angrenaje obişnuite se utilizează pentru a obţine raporturi de reducere mari şi anumite poziţii necesare ale axelor arborilor. Reductor de turaţie industrial: Reductor de turaţie cu una sau cu mai multe trepte, montat între maşina motoare şi maşina de lucru, în scopul reducerii turaţiei motorului la o valoare convenabilă maşinii antrenate, pentru realizarea în condiţii optime a procesului de producţie dat. în acest scop se folosesc toate cele patru categorii de reductoare descrise, ale căror construcţii uzuale sînt reprezentate în fig. /X şi V. Astfel, fig. IX reprezintă un reductor de turaţie cu melc-roată melcată, folosit cînd e necesar un raport de reducere mare, între arborele conducător şi cel condus. La reductoarele cu două trepte formate din melc-roată melcată, arborii conducător şi condus sînt paraleli, iar uleiul din baie trebuie răcit, fie cu o serpentină montată în baie 17* Reductof 260 Reductor (v. fig. IX), fie cu un ventilator care realizează un curent de aer de răcire în exteriorul carcasei. Răcirea e necesară pentru evacuarea cantităţii mari de căldură care se dezvoltă la astfel de reductoare, ca urmare a randa-mentului lor mic şi deci transformării unei părţi relativ mari din puterea transmisă, în căldură dezvoltată prin frecare. Fig. V reprezintă trei tipuri de reductoare industriale cu roţi dinţate cilindrice sau conice. ■—■ Re-ductorul din fig. V a cu o singură treaptă formată din roţi dinţate cilindrice, cu dinţi drepţi sau înclinaţi, se utilizează pentru raporturi de reducere relativ mici (pînă la şi pentru puteri mici sau mijlocii. — Re-ductoruI din fig. V'b, cu două trepte de turaţie, are una din- /X. Reductor de turaţie industrial, cu doua tre trepte dublă, trepte constituite din angrenaje melc-roată pentru O d ispunere melcată, fabricat în ţara noastră (turaţie înaltă), convenabilă a roţi- 1) arbore conducător; 2) arbore condus (tura-lor dinţate în carca ţie joasă); 3) arbore intermediar; 4) carcasă; să, fapt care permite 5) lagăr de rostogolire; 6) angrenaj melc-roată reducerea gabaritului melcată; 7) serpentină pentru răcirea uleiului (în special la puteri din baia reductorului. mari), cum şi pentru compensări reciproce ale componentelor axiale, cari se exercită pe dinţii înclinaţi ai angrenajului şi cari la treptele simple sînt preluate excluziv de lagăre. — Reductorul din fig. V c are axele arborilor condus şi conducător perpendiculare, datorită angrenajului primei trepte, care e cu roţi dinţate cDnice. Reductor pentru elice de avion: Reductor de turaţie montat între a borele motorului unui avion şi arborele elicei acestuia, care serveşte la micşorarea turaţiei mai înalte a motorului, astfel încît turaţia elicei să nu depăşească valoarea corespunzătoare randamentu-lui optim (adică 1000--*1500 rot/min). Aceste reductoare, cari după poziţia relativă a axelor motorului şi elicei pot fi anaxiale sau coaxiale, au un raport de demultipiicare /=1/2*-*1/16. Se folosesc reductoare de turaţie cu angrenaje cilindrice, cînd cei doi arbori nu sînt coaxiali şi au sensuri de rotaţie diferite, cum şi reductoare cu mecanism planetar, cînd cei doi arbori sînt coaxiali şi au acelaşi sens de rotaţie. Reductoarele cu mecanism planetar cuprind mecanisme planetare constituite dintr-o coroană solidară cu carcasa reductorului, o coroană centrală calată pe arborele motor şi un port-satelit solidar cu arborele elicei, port-satelituI avînd trei sau mai multe braţe şi pe fiecare braţ fiind cîte un satelit liber (v. fig. X). La grupurile motopropuIsoare de putere prea mare, care nu poate fi absorbită de o singură elice, se folosesc reductoare pentru două elice coaxiale contrarotative, numite reductoare cu angrenaj combinat, constituite dintr-un angrenaj simplu şi un angrenaj planetar (v. fig. X/); raportul de reducere la aceste reductoare e A Z2 z5 z6+z8 pentru arborele lung al elicei din faţă, şi 2 7 7 2 4 pentru arborele scurt al elicei din spate, unde Z. e numărul de dinţi ai unei roţi dinţate, care pentru i— 1, 3, 5 se referă li o roată conducătoare şi pentru i=2, 4, 6, 8 se referă la o roată condusă. Construcţia reductoarelor de turaţie pentru motoare de avion diferă după tipul motorului pentru care sînt destinate. X. Reductor de turaţie pentru elice de avion, cu mecanism planetar (schemă). 1) arbore motor; 2) arborele elicei; 3) carcasa reductorului ; 4) coroană dinţată calată pe arborele motor; 5) coroană dinţată, solidarizată cu carcasa; 6) braţ port-satelit, cu pinion satelit liber. XI. Schema reductorului cu angrenaj combinat (cu angrenaj simplu şi cu angrenaj planetar), pentru două elice coaxiale contrarotative antrenate de un singur motor. 1) roată dinţată conducătoare, cu Zt dinţi; 2 şi 3) satelit dublu (respectiv cu Zs dinţi şi cu Z8 dinţi); 4) roata dinţată a elicei din spate, cu Z4 dinţi; 5 şi 6) roată dinţată dublă intermediară, cu, respectiv, Z5 dinţi şi Z8 dinţi; 7) satelit simplu; 8) coroana fixă, cu Z8 dinţi; 9) arborele motorului; 10) peretele interior al reductorului; 11) port-satelit solidar cu arborele elicei din faţă; 12) arborele elicei din spate; 13) arborele elicei din faţă; 14) rulment. Astfel, se deosebeic două mari grupuri de reductoare de turaţie: reductoare pentru motoare cu piston, cu raportul de reducere i —1/2---1/5, şi reductoare pentru turbopropulsoare, cu raportul de reducere i= 1/6---1/16. Reductoarele pentru motoare cu piston pot fi reductoare anaxiale, cu cîte un angrenaj simplu, constituit din două roţi dinţate cilindrice, sau reductoare coaxiale, constituite dintr-un mecanism planetar. La reductorul cu angrenaj simplu, raportul de reducere e unde Zx e numărul de dinţi ai roţii conducătoare, calată pe arborele motorului, şi Z2 e numărul de dinţi ai roţii conduse, solidară cu arborele elicei. La reductorul cu angrenaj planetar (v. fig. XII), raportul de reducere e unde Zx e numărul de dinţi ai coroanei calate pe arborele motor şi Z% e numărul de dinţi ai coroanei solidare cu carcasa. Reductor 261 Reductor Redactoarele pe cari transmit puteri foarte de reducere mult mai mare piston. Din această cauză, ntru turbopropulsoare, mari .trebuie să aibă un raport decît reductoarele motoarelor cu reductoarele turbopropulsoarelor se construiesc cu două rînduri de angrenaje dispuse în serie, cari sînt coaxiale, pentru asigurarea uniformităţii cîmpului vitezelor de curgere a aerului la intrarea în compresor. Re-ductoarele pentru turbopropulsoare pot fi cu angrenaj XII. Schema reductorului cu angrenaj planetar cu satelit simpli. 1) roată dinţată conducătoare, cu Zx dinţi; 2) sateliţi simplu, cu Z2 dinţi; 3) coroană fixă; 4) elice; 5) port-satelit solidar cu arborele elicei; 6) rulment. XIII. Schema reductorului cu două rînduri de angrenaje simple cuplate în serie, pentru turbopropulsoare. J) roată dinţată conducătoare, cu Zi dinţi; 2 şi 3) satelit dublu; 4) roată dinţată a arborelui elicei, cu Z4 dinţi; 5) elice. simplu (v. fig. XIII), cu angrenaj planetar (v. fig. X / V) şi cu angrenaj combinat (adică angrenaj simplu, combinat cu angrenaj planetar); raportul de reducere la reductorul simplu e iar la reductoruI planetare •_ ZxZz l~ z1z3+z2z4 Z. fiind numărul de dinţi ai unei roţi dinţate, care pen-••trui=1,3 se referă la o roată conducătoare şi i—2, 4 se referă la o roată condusă. Reductorul poate provoca oscilaţii torsionale, a căror consecinţă poate fi ruperea paletelor turbinei şi ale compresoarelor axiale. Oscilaţiile se datoresc erorilor de pas la dinţii roţilor dinţate sau deformării dinţilor sub acţiunea forţelor periferice, din care cauză variază vitezele unghiulare ale arborilor şi intervin oscilaţii torsionale ale arborilor cari, la rîndul lor, produc vibraţii de înaltă frecvenţă ale paletelor compresoarelor şi turbinelor. Acest inconvenient, mai pronunţat la roţile cu dinţi drepţi cu grad mic de acoperire la intrarea şi la ieşirea dinţilor din angrenare (ceea ce înseamnă că întreaga putere se transmite, într-un anumit interval de timp, numai de o singură pereche de dinţi), poate fi eliminat prin: mărirea XIV. Schema reductorului cu două rînduri de angrenaje planetare cuplate în serie, pentru turbopropulsoare. 1) roată dinţată conducătoare, cu Zt dinţi; 2 şi 3) satelit dublu, cu, respectiv, Z2 dinţi şi Z3 dinţi; 4) coroană fixă, cu Z4 dinţi; 5) elice; 6) - port-satelit solidar cu arborele elicei; 7) rulment. gradului de acoperire şi a preciziei de fabricaţie a roţilor dinţate, cum şi prin rectificarea profilului dinţilor; utilizarea roţilor cu dinţi oblici sau în V, cari au rigiditate mai mare în planul de acţiune al forţei periferice şi la cari se găsesc simultan în angrenare mai mulţi dinţi, iar gradul de acoperire e de 3-4, în loc de 1,4-1,7. La reductoarele de turbopropulsoare, cu două rînduri de angrenaje, e suficient un singur rînd de dinţi oblici sau în V, pentru a evita ruperea paletelor, din cauza vibraţiilor provocate de neuniformitatea vitezei unghiulare. Forţele axiale, cari intervin la angrenajele cu dinţi oblici, se echilibrează prin rulmenţi axiali. Reductor pentru elice de navă: Reductor de turaţie montat în transmisiunea mecanică dintre motorul de antrenare şi propuIsorul unei nave cu antrenare prin motoare cu ardere internă (de ex.: motoare cu electroaprindere, semi-Diesel sau Diesel rapide), prin turbine cu abur, etc. Reductoarele de turaţie servesc la transmisiunea puterii de la motoru I de antrenare la elice, cu o turaţie (cuprinsă între 180 şi 350 rot/min, corespunzătoare unei viteze periferice de 60-*-80 m/s) care să asigure funcţionarea elicei cu randamentul maxim. Condiţiile de serviciu ale reductoarelor pentru nave reclamă o transmisiune liniştită, fără şocuri şi fără zgomot, la viteze periferice mari. Reductorul mecanic cu simplă sau cu dublă demultiplicare se compune din unu sau din două angrenaje cilindrice, închise într-o carcasă, cu ungere continuă, de obicei sub presiune. Dinţarea roţilor e, de obicei, oblică sau în săgeată, pentru mărirea gradului de acoperire al angrenării, şi e executată cu finiţie îngrijită, astfel încît randamentul unui angrenaj (ţinînd seamă şi de pierderile în paliere) e de circa 0,98. Reductoarele cu roţi dinţate pentru nave se construiesc cu un singur angrenaj, pînă la raportul de transmisiune 15/1, şi cu două angrenaje, pînă la raportul de transmisiune de 50/1. Reductoarele mecanice, în comparaţiecu transmisiunea hidraulică sau electrică, prezintă următoarele avantaje principale: au un randament mare, se pot realiza raporturi de transmisiune mari, şi posibilitatea de avariere e foarte mică. Dezavantajele principale sînt: reclamă o prelucrare îngrijită, ceea ce înseamnă scumpirea grupului propulsor; reclamă un regim sigur de ungere, deci o supraveghere atentă în exploatare ; uneori trebu ie să fie completate cu inversoare de mers, pentru mersul înapoi al navei; sînt grele şi ancombrante (voluminoase). Avînd în vedere faptul că prin mărirea vitezei de regim a motorului de antrenare, posibilă la raporturi de reducere mari, se micşorează greutatea şi dimensiunile motorului propulsor, sistemul de reducere a turaţiei cu angrenaje cu roţi dinţate rămîne folosit cel mai frecvent. De obicei, reductoarele cu roţi dinţate se folosesc împreună cu un acuplaj hidraulic. La instalaţiile de mică putere se utilizează reductoare cuplate cu inversoare mecanice sau hidraulice. La reductoarele mecanice montate pe nave cu antrenare XV. Reductoare cu roţi dinţate pentru nave. a) reductor cu angrenaj simplu; b) reductor cu două angrenaje; î) turbină de mers înainte; 2) turbină de mers înapoi; 3) linie de arbori (arbore port-elice). Reductor de ture 262 Reducţie pentru conuri de unelte XV/. Scheme de reductoare.. prin turbine cu abur, arborele elicei e acţionat, de regulă, de o turbină pentru mers înainte şi de o a doua turbină pentru mers înapoi (v. fig. XV). Reducerea turaţiei pînă Ia turaţia necesară pentru funcţionarea cu randament optim a elicei se mai poate obţine prin mecanisme cu elemente fluide, cari fac parte din transmisiunea hidraulică (v.), sau prin elementele transmisiunii electrice (v.). V. şi sub Transmisiune electrică. Reductor pentru instalaţiile de pompaj de adîncime: Reductor care intră în componenţa unităţilor de pompaj de adîncime şi serveşte la reducerea turaţiei, de la turaţia motorului de antrenare a unităţii de pompare (circa 200--*1000 rot/min), Ia turaţia corespunzătoare numărului de curse necesar funcţionării pompei de adîncime (circa 5-**25 rot/min). Reductorul de turaţie serveşte şi ca organ de legătură între mecanismul de,antrenare (motorul) şi mecanismul de transformare a mişcării de rotaţie în mişcare rectilinie verticală, ultimul fiind un mecanism manivelă-bielă-balansîer. Corespunzător scopului de reducere a turaţiei, reductorul cuprinde un mecanism de de-multiplicare a mişcării, constituit fie din roţi de transmisiune cu curea sau din roţi de lanţ, fie din angrenaje. Reductoarele cu transmisiune prin curea sînt aproape abandonate, în prezent utilizîndu-se reductoare cu transmisiune prin lanţuri Gali sau prin angrenaje (v. fig. XVI); în ţara noastră se fabrică, în ultimul timp,-reductorul „1 Mai" şi reductorul „Reşiţa". Caracteristica principală a unui reductor de turaţie de la unităţile de pompaj e cuplul maxim pe care-l poate prelua, respectiv, puterea pe care o poate transmite la o turaţie dată (v, şi STAS 1965-50), Pentru calculul reductorului se ia în consideraţie cuplul, pe baza căruia se dimensionează angrenajele, axurile intermediare, lagărele, etc. Reductorul cu angrenaj cuprinde un tren de angrenaje cu axurile lor, lagărele, manivelele cu butoanele lor (Ia cari sînt adaptate, uneori, şi contragreutăţile rotative), şaiba motoare şi carcasa (carterul). în general, reductoarele unităţilor de pompare sînt cu reducere dublă, adică au două trepte de reducere a turaţiei, ceea ce, constructiv, înseamnă că au trei axuri, pe cari sînt montate pinioanele şi coroanele dinţate. Angrenajele pot fi constituite din roţi cu dinţi drepţi, însă de cele mai multe ori sînt roţi cu dinţi oblici simpli sau dinţi în săgeată (continui sau separaţi); la unele tipuri mai vechi de reductoare, angrenajul era constituit dintr-o roată dinţată şi un şurub-melc, însă acesta prezintă dezavantajul unui consum mare de energie prin frecări. Dispoziţia coroanelor şi a pinioanelor e foarte variată, diferind de Ia un tip constructiv la altul,în unele cazuri fiind o dispoziţie simetrică în raport cu planul median al reductorului, iar în unele cazuri, asimetrică. La reductoarele cu angrenaje cu dantura oblica se preferă dispoziţia simetrică a angrenajelor, deoarece cea asimetrică prezintă dezavantajul că provoacă solicitări laterale la lagăre şi carcasă. La reductoarele cu angrenaje cu dantura fn sâgeatâ, simetria dispoziţiei angrenajelor nu mai prezintă importanţă, întrucît se produce o compensare a solicitărilor laterale. Raporturile de reducere, la tipurile de reductoare duble cele mai utilizate, variază între / = 1/20şi 1/35. Reductor intermediar: Reductor de turaţie montat între cutia de viteze şi arborele cardanic, la unele autovehicule, pentru obţinerea unor trepte suplementare de demultiplicare. Aceste reductoare sînt, de regulă, mecanisme cu roţi dinţate, E/t.: Transformator electric de măsură Termenul reductor e impropriu pentru cari se cuplează în transmisiunea vehiculului, cu ajutorul unei manete dispuse lîngă maneta schimbătorului de viteză. Reductoarele intermediare se folosesc la vehicu le cari circulă pe terenuri grele, cu viteză mică, şi la cari cuplul la organele de rulare trebuie să fie mare, pentru ca să învingă rezistenţele la mers. La alte autovehicule, de exemplu la autoturnuri sau la autovehicule basculante, reductorul de turaţie se montează între cutia de viteze şi mecanismul de ridicare, pentru ca acesta să poată funcţiona la viteze de ridicare-coborîre convenabile. î. ~ de ture. Tehn.: Sin. Reductor de turaţie (v. sub Reductor 2). 2. ~ de viteza. Tehn.: Sin. Reductor de turaţie(v. sub Reductor 2). 3. Reductor. 3 (v. Transformator), această accepţiune. 4. ~ de curent. Elt.: Sin. Transformator de curent. 5. ~ de tensiune. Elt.: Sin Transformator de tensiune. 6. Reductor electric de încârcare sau de descârcare. Elt: Sin. Comutator de baterie. V.'sub Comutator 3. Termenul Reductor electric e impropriu în această accepţiune. 7. Reducţie, pl. reducţii. 1. Tehn.: Piesă de legătură monobloc, cu care se poate realiza o asamblare, de obicei dezmem-brabilă, fie între două piese tubulare, fie între două piese cu proeminenţe tubulare ori cu găuri pentru racordare, sau cu flanşe, şi Ia cari acestea au secţiuni circulare şi diametri diferiţi. După cum piesele asamblate sînt filetate, nefi-let'te, sau cu flanşe, extremităţile reducţiei sînt -filetate (la interior sau la exte ior), nefiletate, respectiv cu flanşe. De obicei, profilul longitudinal al reducţiei e astfel ales, încît să asigure un minim de pierderi prin turbulenţă Ia scurgerea fluidului. în această accepţiune, sînt reducţii filetate şi fitingurile numite mufă redusă şi niplu redus. Exemplu de reducţie cu extremităţile nefiletate: reducţia de racord pentru furtunul de stins incendii (v. fig.). 8. /v articulata pentru alezor. Tehn.: Sin. Port-alezor cu reducţie articulată. V. sub Reducţie pentru conuri de unelte. 9. ~ de foraj. Expl. petr.: Piesă superioară, terminală, a garniturii de săpare, care racordează această garnitură la prăjini în sistemul canadian, şi la cablu, în sistemul pensilvan. 10. ~ metrica. Ut., Tehn. V. sub Reducţie pentru conuri de unelte. 11. ~ Morse. Ut., Tehn. V. sub Reducţie pentru conuri de unelte. 12. ~ pentru conuri de unelte. Ut., Tehn.: Piesă de oţel care serveşte ca port-unealtă intermediară pentru uneltele cu coadă conică (de ex.: burghie, alezoare, vîrfuri de strung) şi cari trebuie montate în locaşul conic şi cu diametru mai mare al port-uneltei maşinilor-unelte (de ex.: arborele principal al strungului sau al maşinii de burghiat, pinola, etc.). Dimensiunile reducţiilor sînt standardizate, pentru ca să poată fi folosite pentru unelte cu con Morse (reducţie Morse), respectiv cu con metric (reducţie metrica) standardizate. Exemple de reducţii uzuale (v. fig. <7--*c): reducţia lungă şi reducţia scurtă, folosite pentru burghie sau pentru alezoare; reducţia pentru vîrfuri de strung, care se montează în, pinolă sau în arborele principal al strungurilor. Pentru alezoare mari se folosesc uneori port-alezoare cu reducţii articulate, cari permit un mic joc al uneltei şi în cari apăsarea de lucru se transmite printr-o bilă de oţe! călit Reducţie de racord pentru furtun de stins incendii. Reducţie, mufă de ~ 263 Redus, maşină de -v (v. fig-- d); dispozitivul permite autoghidarea alezorului îrr gaura prelucrata, şi alezarea precisă. Reducţii pentru radiatoare de încălzire centrală. 1) filet dreapta; 2) filet dreapta sau filet stînga, a Reducţii, o) reducţie scurtă, de dimensiune; b) reducţie lungă, anti-ancrasare ; 1) bujie ; 2) reducţie ; 3) culasă; 4) apă de răcire. Reducţii pentru conuri de unelte. a şj b) reducţie lungă, respectiv scurtă, pentru unelte; c) reducţie pentru vîrfuri de strung; d) port-alezor cu reducţii articulate; 1) alezor; 2 şi 3) reducţii articulate; 4) tije.'solidară cu reducţia (2); 5) bilă; 6 şi 7) piesă de reazem; 8) inel pentru ghidarea bilei. 1. mufă de Tehn.: Sin. Mufă redusă. V. sub Mufă 2. 2. /x/, port * - mic decît primul, E consti- T- (— tuit dintr-o .piesă corp de revoluţie filetată la exterior, pe o parle din lungime şi care are la,o extremitate un fund în care e "practicat un filet interior; la reducţia concentrica, filete le sînt coaxiale, iar la reducţia excentrica, cele două filete paralele sînt anaxiale (v. fig.; v. şî. fig. I bx şi b2, sub Fiting). 5. /%/ la bujii. :Mş.: Reducţie montată în locaşul bujiei, la un motor cu electroaprindere, pentru a permite folosirea unei bujii cu diametru diferit de al celei corespunzătoare sau pentru a îmbunătăţi condiţiile de funcţionare a bujiei. Astfel, se utilizează (v. fig,): reducţii scurte, numite şi reducţii de di-m e n s i u n i, cari au în interior o gaură filetată, cu diametru diferit de al celei din exterior, pentru ca să se poată monta bujii de alt diametru decît cel indicat la motorul respectiv; reducţii lungi, la^motoare uzate, pentru ca să se evite ancrasările, deoarece bujii le devin mai calde (fiind depărtate de apa de răcire). Reducţiile lungi nu sînt recomandabile, în special la un motor- în bună stare, pentru că aprinderea se produce cu întîr- ziere, timpul cît flacăra parcurge canalul interior al reducţiei nefiind neglijabil. Totuşi, dacă e necesar să se folosească reduc-ţii, acestea se introduc la toţi cilindrii motorului şi se montează bujii mai reci (cu indice termic mare); e preferabil, însă, ca la motoare puţin uzate să se monteze bujii mai calde (cu indice termic mic), fără reducţii lungi. A e. Reducţie.3.Tehn.: r—^ Piesă fasonată (v.), de fontă sau de oţel, pentru conductede canaliza-ţie sau pentru conducte 3 0 de presiune, CU care se Reducţii pentru conducte de presiune, poate face legătura intre rec]uctie cu mufă; b) reducţie cu flanşe. două tronsoane, cu diametri diferiţi, ale unei conducte tubulare. După organul de legătură cu piesele adiacente din conductă, reducţia poate fi: reducţie cu mufa sau reducţie cu flanşe (v. fig.). 7. Reducţie. 4. Metg.: Sin. Reducere (v. Reducere 12). V. şi sub Afin are 1. ; . 8. Reducţie barometricâ. Meteor. V. sub Presiune atmosferică. a. Reducţie, compas de Poligr.: Compas special cu ajutorul căruia se determină, mai repede, lungimea formei de cules după lăţimea indicată, sau invers (v. fig.). Picioarele compasului se fixează astfel, încît axul care le uneşte să le împartă într-un raport egal cu raportul laturilor colii de hîrtie tăiate la formatul indicat pentru tipar. Măsurînd cu deschiderea cea mică lăţimea formei stabilite cu ajutorul tipometru-lui (v.), deschiderii mari a compasului îi va corespunde lungimea formei, şi invers, dacă se cunoaşte lungimea formei (pagina pe număr de rînduri) se găseşte lăţimea acesteia. Sin. Compas reductor. 10. Reduit, pl. reduite. Tehn. mii.: Lucrare de fortificaţie construită în interiorul altei lucrări mai mari, pentru a asigura apărătorilor un ultim refugiu în cazul căderii lucrărilor principale. Astfel de reduite se construiau la miezurile centrale ale cetăţilor cu forturi, la forturi, la redute, lasemilune (ravelinuri) şi chiar la donjoane. Rolul reduitului era îndeplinit de donjon, în cazul castelelor, de castel sau de citadelă, în cazul cetăţilor medievale sau al cetăţilor din secolul XIX, şi de forturi, în cazul lucrărilor defensive pasajere, cari au completat, în timpul primului război mondial, cetăţile cu forturi detaşate. 11. Reduit general. Tehn. mii.: Cetate care constituie reduitul unui front fortificat. - i2. Redus, maşina de 1. Ut., Tehn.: Maşină de reprodus folosită în gravură, în tehnica monetară, etc., pentru a reproduce prin frezare la scară redusă o piesă asemenea cu un model, de exemplu pentru reducerea unei machete turnate, la mărimea necesară. Maşina e compusă, în principal, din următoarele piese, mecanisme şi dispozitive: un batiu; un dispozitiv de prindere, a machetei de redus; un dispozitiv mobil pe care se prinde materialu I (din care se face obiectu I redus); un sistem reductor, din bare, articulaţii, etc. (de obicei un pantograf), echipat cu un palpator de urmărire a conturelor şi a reliefurilor modelului, şi cu o freză (cu turaţia de 3000-•-4000 rot/min), care reproduce pe bucata de material detaliile modelului; un sistem de contragreutăţi care asigură contactul dintre palpator şi model, respectiv dintre freză şi materialu I prelucrat. De regu lă, piesa obţinută trebuie retuşată prin gravare. Compas de reducţie. x) lăţimea formei de cules; y) lungimea formei de cules. Redus, maşină de 264 Refacţia căii Se construiesc maşini cu prinderea piesei într-un plan orizontal sau într-un plan vertical. 1. Redus, maşina de 2. Ut., Mett.: Maşină de forjat la cald sau la rece, care serveşte la întinderea, la reducerea diametrului sau la ascuţirea materialelor cu secţiune circulară (de ex.: sîrmă, bară, ţevi, etc.). Maşina e compusă, în principal, din următoarele piese şi mecanisme: un picior; un corp montat pe picior, şi în care e montat un inel rotitor de oţel (formînd un locaş cilindric), antrenat prin roată de curea; unealta constituită din două semimatriţe rotunjitoare (cu scobitură corespunzătoare formei şi dimensiunilor piesei de prelucrat), care poate aluneca în inelul rotativ. Unealta e acţionată prin role acţionate de inelul rotativ, astfel încît efectuează 2000***6000 de lovituri pe minut asupra piesei introduse între semimatriţe. tn timpul lucrului, piesa trebuie rotită în jurul axei ei longitudinale. Se construiesc maşini de redus pentru piese cu diametrul de Ia 2 mm (de ex. sîrmă pentru ace de maşină de cusut) pînă Ia150mm (de ex. ţevi de oţel pentru căldări cu tuburi de fum). 2. Redus, maşina de ~ imaginile. Cinem.: Dispozitiv folosit la copiat filmele cinematografice, şi care reduce, în acelaşi timp, prin proiecţie, mărimea imaginilor negativului, pentru a putea fi trecute pozitive pe un film mai îngust. s. Redus, maşina de ~ sunetul. Cinem.: Dispozitiv de copiat înregistrările sonore de pe filmele cinematografice pe filme virgine, şi care reduce în acelaşi timp dimensiunile pistei sonore. Se foloseşte împreună cu maşina de redus imaginile, cînd se trece de la un film cu lăţime mai mare la unul mai îngust. 4. Redus, moment ^ . Mş. V. sub Reducerea forţelor. s. Redus, volum Fiz. V. sub Ecuaţie de stare a unui fluid. c. Redusa, ecuaţie de stare Fiz. V. sub Ecuaţie de stare a unui fluid, ?. Redusa, forţa M?. V. sub Reducerea forţelor. 8. Redusa, masa Mec., Mş. V. Masă redusă, şi sub Reducerea maselor. 9. Redusa, presiune Fiz. V. sub Ecuaţie de stare a unui fluid. io. Redusa, temperatura Fiz. V. sub Ecuaţie de stare a unui fluid. u. Redusele unei fracţii continue. Mat. V. sub Fracţie continuă. 12. Reduta, pl. redute. 1. Nav.: Spaţiu din suprastructură sau de sub puntea principală a unei nave militare, unde sînt montate piesele de artilerie de calibru mijlociu (75***180 mm). îs. Reduta. 2. Tehn. mii.: Lucrare mică de fortificaţie,fără unghiuri intrînde, destinată să apere intrări, defilee sau puncte de trecere. Tn cazul cetăţilor cu forturi detaşate se foloseau, uneori, redute echipate cu baterii intermediare, pentru a completa linia forturilor. Forma redutelor putea să fie pătrată, rotundă sau triunghiulară. Incinta redutelor era apărată printr-un retranşament, iar în interiorul incintei se găsea un mic adăpost sau reduit. în partea cel mai puţin expusă se găsea gîtul, apărat prin pali-sade sau freze. 14. Reeditare. Poligr.: Publicare într-o nouă ediţie (v.) a unei lucrări tipărite. Sin. (parţial) Retipărire. 15. Reetalonare. Fiz., Tehn.: Sin. Eta!onare(v. Eta!onare2). îs. Reevon. Ind. text.: Fibră care se fabrică pe cale chimică, prin extruderea topiturii unui polimer sintetic polietilenic. Materia primă de bază e etilena, care se obţine prin cracarea ţiţeiului şi care se polimerizează, fie la presiunea de 1500 at şi la temperatura de 200°, fie la presiunea obişnuită în prezenţa unor catalizatori. Fibra Reevon are greutatea specifică mai mică decît 1 gf/cm8 (e fibra textilă cea mai uşoară), temperatura de în- muiere relativ joasă (110“*135°), preţul aproximativ egal cu al bumbacului (fibră foarte ieftină), stabilitate mare faţă de reactivii chimici şi proprietăţi mecanice superioare, dependente de gradul de polimerizare al poIietilenei. Din cauza higroscopicităţii prea mici şi a necorespondenţei din punctul de vedere igienic-sanitar, cum şi din cauza instabilităţii termice la temperaturi mai înalte decît 90°, fibra Reevon se utilizează deocamdată aproape excluziv în scopuri tehnice, avînd proprietăţi electroizolante remarcabile. Sin. Courlene, Courlene X 3, Hostelen, etc. 17. Refacere. Tehn., Arh., Cs.; Repararea capitală, în general cu modificări constructive sau funcţionale, a unui sistem tehnic (maşină, aparat, instalaţie, etc.), a unui drum, a unei construcţii, etc., cari au suferit deteriorări importante, fie din cauza uzurii, fie dintr-o cauză accidentală, pentru a o readuce în stare de folosinţă. în cazul construcţiilor, refacerea poate comporta: fie numai reparaţii capitale (v. sub Reparaţie) cari nu modifică sistemul constructiv, distribuţia interioară, funcţiunile principale şi aspectul exterior al clădirii, fie reparaţii şi transformări interioare şi exterioare, adausuri, modificări în sistemul de construcţie şi în aspectul exterior, eventuale consolidări, etc. După caz, refacerea poate avea aspectul unei reconstituiri (v.) sau al unei reconstrucţii (v.). îs. Refacerea amenajamentului. Silv. V. sub Revizuirea amenajamentului. 19. Refacerea presiunii. Expl. petr. V. Presiunii, refacerea ~. 20. Refacţia caii. C. f.: Ansamblul lucrărilor executate în vederea modificării modului de alcătuire a unei linii de cale ferată. Cuprinde următoarele lucrări: înlocuirea întregului material metalic de cale (şine şi material mărunt de cale) cu material nou sau aproape nou (utilizabil), de acelaşi tip sau de tip diferit (şine mai grele şi cu lungime mai mare); înlocuirea tuturor traverselor necorespunzătoare, eventual numai completarea traverselor existente cu traverse corespunzătoare noului plan de poză a căii; ciuruirea şi completarea prismei de balast cu balast nou, asigurînd sub traverse un strat cu grosimea de cel puţin 20 cm; schimbarea instalaţiilor de cale (schimbătoare de cale şi traversoare) pe liniile curente din staţii şi de garare, cu altele, de tip corespunzător şinelor folosite în linia curentă; rectificarea nivelului liniei. Refacţia căii se execută cînd şinele existente au atins un grad de uzură care depăşeşte limita de uzură admisibilă sau cînd traficul (numărul de vehicule şi greutatea pe osie a vehiculelor) şi viteza de circulaţie au depăşit valorile admise pentru linia respectivă. Procesul tehnologic al lucrărilor de refacţie a căii se compune din patru faze distincte, şi anume: aprovizionarea cu materiale şi organizarea şantierului.; executarea lucrărilor pregătitoare; executarea lucrărilor de bază; executarea lucrărilor de închidere a şantierului. Toate aceste faze se execută pe bază de grafice de lucru, în funcţiune de utilajul disponibil şi de intervalul de timp acordat pentru închiderea circulaţiei pe linia supusă refacţiei. Programarea lucrărilor de refacţie se face în comun de către unitatea care execută lucrarea şi organele de exploatare. Lucrările pregătitoare şi lucrările de închidere se execută fără a opri circulaţia, dar limitînd viteza la 5 km/h. Lucrările de bază se execută în intervalele de timp acordate, după grafic, pentru oprirea circulaţiei. Metodele de lucru folosite la refactii sînt următoarele: cu panouri prefabricate pe un şantier fix şi transportate Ia locul de punere în operă cu un utilaj special, mecanizat, unde se execută scoaterea din cale a panourilor vechi şi introducerea panourilor noi (v. sub Panou de cale); prin demontarea pe loc a panourilor vechi, scoaterea materialului metalic demontat şi a traverselor, şi introducerea în cale a traverselor şi a şinelor noi, metodă dş lucru mai veche şi care nu reclamă Refec 265 Reflectometru uti^je speciale, dar reclamă un volum mare de manoperă (în mediei••■1,5 lucrători pentru 1 m linear de linie). La lucrările de refacţie se iau următoarele măsuri de siguranţă a circulaţiei: se aplică semnale cari marchează locul tn care se execută lucrările pregătitoare pentru circulaţia cu restricţie şi cu pilotare; se anunţă staţiile vecine cînd se începe închiderea şi deschiderea liniei; după terminarea refac-ţiei, pe porţiunea executată într-o zi se circulă cu viteza maximă de 20 km/h, după executarea burajului al doilea, iar a doua zi se continuă burajul al treilea; în timpul executării lucrărilor de refacţie, conducătorul şantierului păstrează o legătură strînsă cu organele de exploatare şi urmăreşte modul de comportare a liniei după refacţie. Lucrările de refacţie sînt supuse, la recepţionare, unui control riguros. î. Refec, pl. refecuri. Ind. text.: Cusătură manuală dublă, care se utilizează la asamblarea detaliilor de lenjerie confecţionată în industria casnică, cu îndoirea rezervei lăsate în scopul acoperirii marginilor tăiate. Operaţia de coasere cu îndoirea marginii detaliului de produc se numeşte refecare. 2. Refecare. 1. Ind. lemn.: Sin. Tivire (v.). 3. Refecare,2. Ind. text. V. sub Refec. 4. Refecţiunea cadastrului. Cad.; Operaţia de refacere a lucrărilor cadastrale, atît a celor tehnice (măsurători terestre), cît şi a celor juridice-economice (documentele scrise). 5. Referenţial inerţial, pl. referenţiale inerţiale. Fiz., Mec. V. Inerţial, referenţial 6. Refierbâtor, pl. re'ierbătoare. Tehn.: Schimbător de căldură tubular, pentru fierberea unui lichid cu ajutorul aburului. RefierbătoruI se foloseşte, de exemplu, în industria petrolului, pentru fierberea lichidului de la baza coloanelor de rectificare, circulîndu-l continuu printr-un fierbător. Sin. Reboiler. ?. Refilare. Ind. hîrt., Poligr.: Operaţia de tăiere a unei mici şuviţe de hîrtie la marginile benzii de hîrtie, de carton, masă plastică, etc., la reînfăşurarea (v.) în suluri sau la marginile unei coli din aceleaşi materiale, înainte de utilizare, mai ales la tipar, în scopul, fie de a o aduce la lăţimea sau la formatul dorit (eliminîndu-se şi eventuala oblicitate a formatului), fie de a realiza margini drepte, fără scame, rupturi, etc. (margini refilate). Refilarea hîrtiei în suluri se execută, de obicei, la fabricile de hîrtie, în timp ce refilarea hîrtiei în coli se execută la consumator (în întreprinderile poligrafice). 8. Refilete, sing. refilet. Ind. text.: Detalii secundare cu di- mensiuni mici, de la produsele de îmbrăcăminte exterioară, cari se cos la partea marginală, tăiată, a deschizăturii buzunarelor, în scopul acoperirii şi întăririi marginilor tăieturi i şi pentru înfrumuse- • / ţare(deex. la buzunarele la-teralede lasacou, palton, par-des'u, etc., cum şi labuzuna-rele tăiate de la pantalon i). 9. Reflect. Bot.: Caii- 3 o tatea unor ramuri, a unor Buzunare cu refilete. frunze sau a altor organe ale o) buzunar tâiat; b) buzunar tăiat, cu Unor plante, de a avea, in clapa; /) buzunar; 2) refilete; 3) clapă; raport cu tulpina, direcţia 4) roZetă. în afară şi în jos. 10. Reflectant, pl. reflectante. Foto.: Ecran de culoare deschisă (hîrtie sau carton alb, perete alb) sau cu o suprafaţă cu luciu metalic (oglindă, foiţă de staniol sau de aluminiu, tablă cositorită sau lustruită), utilizat ca sursă de lumină auxiliară, în scopul luminării părţilor umbrite ale subiectului fotografiat. Se foloseşte cu rezultate bune la portrete şi la fotografia în contralumină. 11. Reflectanţâ. Fiz.: Sin. Putere reflectătoare. V. sub Putere absorbantă (sub Putere 6), şi sub Reflexiunea şi refracţia undelor electromagnetice. 12. Reflectoqrafie. Foto., Poligr.: Copierea prin contact a unu i document linear (alb-negru, fără semitonuri) pe suport opac sau pesuporttranslucid, purtînd o impresiune pe verso. în acest scop, într-o ramă de copiat se aşază un filtru galben, iar apoi se aplicăsuportuI sensibil (placă, peliculă sau hîrtie) corespunzător, cu faţa emu Isionată către interiorul ramei. Pe stratul sensibil al suportului se aplică faţade reprodus a documentului, se dublează această faţă cu o hîrtie neagră sau cu o hîrtie albă, cînd documentu I nu are tipar decît pe recto (faţă), se închide rama şi seexpune la lumină un timp convenabil. Prin folosireaunui material sensibil de mare contrast, a unu i timp de expunere convenabil, şi a unu i revelator de mare contrast se obţine un negativ foarte voalat (v. Voal fotografic), însă care poate da, pe hîrtie cu contrast mare, copii satisfăcătoare. Reflectografia, care la început a fost folosită, în mod excepţional, pentru obţinerea de diapozitive după ilustraţiile lucrărilor ştiinţifice şi tehnice, a fost utilizată, ulterior, cu rezultate bune, la reimprimarea lucrărilor epuizate. Pentru aceasta se întrebuinţează plăci fotosensibile formate dintr-un strat subţire de gelatină bicromată, turnat pe sticlă, sau unele hîrtii ori pelicule fotografice, avînd un strat sensibil cu halo-genuri de argint (proporţie mare de clorură), slab ortocro-matizat şi de mare contrast. Sin. Catafotografie, Pleyertipie. 13. Reflectometru, pl. reflectometre. 1. F/z.: Instrument folosit pentru a măsura puterea reflectătoare prin comparare cu puterea reflectătoare cunoscută a unei suprafeţe. Ca suprafaţă de comparaţie se ia, de regulă, suprafaţa perfect difu-zantă a unui strat destul de gros de oxid de magneziu. Determinarea se face comparînd strălucirile celor două suprafeţe iluminate cu aceeaşi sursă, fie vizual, fie cu un receptor convenabil, de regulă cu o celulă fotoelectrică. în cazul corpurilor colorate se poate determina, în mod asemănător, fie puterea reflectătoare pentru o radiaţie mono-cromatică, fie puterea reflectătoare totală, care poate fi exprimată în funcţiune de unităţile tricromatice (v. sub Culoare 1). 14. Reflectometru. 2. Te/c. ; Dispozitiv pentru măsurarea ra-portului dintre unda incidenţă şi unda reflectată pe o linie lungă. ReflectometruI consistă dintr-o linie paralelă cu linia care trebuie studiată, cuplată slab cu aceasta şi închisă la ambele capete prin impedanţe egale cu impedanţa caracteristică proprie, în serie cu cîte un ampermetru. O undă care se propagă în sensu I A—8 (v. fig./) in- -------► duce în Zj un ___________________________________________________ curent proporţio- _____ nai cu ea şi cu 1 — e iar în Z2 un curent neglijabil; raportul indicaţiilor celor două ampermetre e egal cu raportuI intensităţilor undelor cari se propagă în cele două sensuri. Principiul reflectometru Iu i se aplică pentru extragerea de pe o linie lungă a unui semnal slab, dar lipsit de reflexiuni. z'l B /. Reflectometru. Zx=z%=z9 II. Sarcini cuplate în cascadă după principiul reflec-tometrului. G) generatoare perturbatoare; impedanţe de balast; Zs ) i mpedanţe de sarcină;----> sensuI undei — sensul undei perturbatoare ZS=Z^. utile; Reflectometru 266 Reflector radioelectric Dacă mai multe astfel de linii cuplate sînt dispuse în cascadă (v. fig. //) şi sînt, la rîndul lor, surse de unde perturbatoare, aceste unde nu se transmit de la una la alta, deoarece ele se induc pe linia lungă numai în sensul care produce, în sarcini, curent nul. Unul dintre conductoarele reflectometruIui poate fi pămîntul. i. Reflectometru. 3. Ind. hîrt.: Aparat pentru determinarea indicelui de luciu la hîrtie şi carton (v. Caracteristicile hîrtiei, sub Hîrtie) prin, măsurarea directă, cu ajutoru l celulei fotoelectrice, a fluxului luminos reflectat de proba de încercat. Un reflectometru folosit mai frecvent e reflectometruI „ Liebert” (v. fig.)» care se compune din următoarele părţi: Reflectometru (b) conectat cu un galvanometru (a). 1) placă de bază ; 2) centrul semicercului gradat; 3) dispozitiv pentru fixarea probei; 4) proba de examinat; 5) dispozitiv de iluminare ; 6) placă metalică; 7) scară gradată; 8) şanţuri ; 9) dispozitiv fotometric cu celulă fotoelec-trică; 10) galvanometru; 11 şi 12) butoane; 13 şi 14) borne; 15) scară gradată; 16) buton. o placă de bază pa.alelepipedică 1, cu un dispozitiv pentru fixarea probei 3 şi pentru prinderea dispozitivului de susţinere a sursei de lumină 5 şi a celulei fotoelectrice 9; o placă metalică de forma unui semicerc 6, avînd pe margine o scară divizată în grade 7 şi cu şanţuri 8, pentru conducerea şi fixa-rea+.. la un anumit unghi faţă de probă, a sursei luminoase şi a celulei fotoelectrice, prin rotaţia în jurul centrului 2 al semicercului gradat, care se găseşte la mijlocul dispozitivului pentru fixarea probei; dispozitivul de iluminare 5, cu sursa luminoasă şi o lentilă divergentă, şi dispozitivul fotometric 9, cu celula fotoelectrică şi lentila convergentă. Dispozitivul de iluminare poate fi rotit între 5 şi 50°, iar dispozitivul fotometric, între 5 şi 90°. Celula fotoelectrică e legată la un galvanometru foarte sensibil cu oglindă 10, de exemplu tip „Multiflex“, cu o scară 15, gradată în 100 de diviziuni, iar sursa de lumină e legată la un acumulator de 4 V. Pentru proiectarea indicatorului luminos al scării galvanometru Iu i, acesta se branşează la reţeaua electrică de lumină. - Modul de lucru la reflectometruI Liebert pentru determinarea luciului e următorul: se fac toate legăturile necesare şi apoi se fixează, la început, indicatorul galvanometru Iu i la diviziunea 10, celula fotoelectrică fiind complet întunecată. Această reglare e necesară, deoarece se poate fixa indicatorul luminos mai bine la diviziunea 10 decît la 0 şi, în plus, se pot obţine şi valori negative; reglarea se face cu ajutorul butoanelor 11 şi 12 ale galvanometru lui (butonul 11, pentru reglarea grosolană, şi butonul 12, pentru reglarea fină). Se aşază apoi proba de hîrtie sau de carton de încercat în rama de fixare 3, apăsînd cele două arcuri; astfel, proba se fixează între ramă şi placa de bază. Mărimea suprafeţei libere pentru probă e de 100x28 mm. Dispozitivul de iluminare 5 se fixează la 20°, în care caz unghiul de incidenţă a fluxului luminos care cade pe proba de încercat va fi de 70° (unghiul de iluminare, 70°). Pentru măsurarea reflexiunii directe, respectiv a luciului, dispozitivul fotometric cu celula fotoelectrică se fixează tot la 20°. în cazul măsurării reflexiunii difuze, unghiul la care se fixează e însă de 40° (unghiul de iluminare, 50°), respectiv dublul unghiului corespunzător reflexiunii directe (ca pe oglindă). Fluxul reflectat direct, ca şi fluxul reflectat difuz, cad pe celula fotoelectrică şi, în funcţiune de intensitatea lor, provoacă deplasarea indicatorului galvanometru lui. Deplasarea se poate citi pe scara 15, prin învîrtirea butonului 16, care, cu ajutorul unor rezistenţe decadice (1:100; 1:10 şi 1:1), stabileşte sensibilitatea convenabilă a galvanometrului. Valoarea citită pe galvanometru, datorită reflexiunii,, reprezintă indicele de luciu. Cu reflectometruI Liebert se obţin indici de luciu variind între 16 şi 20 pentru hîrtie nesatinată, între 30 şi 40 pentru hîrtie cu satinaj mediu, între 60 şi 65 pentru hîrtie cu luciu intens şi între 70 şi 75, pentru hîrtie sau carton cu luciu ca oglinda. 2. Reflector, pi. reflectoare. 1. F/z.: Corp pe a cărui suprafaţă se produce reflexiunea unei unde sau a unei radiaţii corpusculare. s. ~ acustic. Fiz.: Corp cu suprafaţa reflectantă, avînd forma unei calote sferice sau a unui paraboloid de revoluţie, care permite concentrarea energiei acustice sau producerea unui fascicul paralel de unde acustice. în unele cazuri de captare direcţională a sunetelor se folosesc reflectoare acustice, microfonul fiind aşezat în focar. 4. ~ diedru. Te/c. V. Diedru, antenă 5. ~ electromagnetic. Fiz., Opt.: Reflector de radiaţii electromagnetice. Reflectorul optic şi reflectorul radioelectric sînt reflectoare electromagnetice. 6. ~ optic. Fiz., Opt.: Reflector de radiaţii luminoase. V. Reflector 2, Reflector 3, Oglindă. 7. ~ radioelectric. Te/c.: Corp conductor, de formă adecvată, folosit pentru a produce reflexiunea unui fascicul de unde radioelectrice incidente. De obicei, reflectoarele sînt suprafeţe metalice plane sau curbe şi se folosesc cel mai frecvent pentru a concentra undele radiate de o sursă slab directivă, obţinîndu-se astfel o antenă cu directivitate pronunţată. Adeseori reflectoarele electromagnetice se construiesc în formă de grile sau de plase de sîrmă; acestea păstrează proprietăţile reflectoarelor cu suprafaţă netedă, cu condiţia ca distanţele dintre firele grilei (plasei) să fie suficient de mici în raport cu lungimea de undă (de ex. sub 0,1 X). Cel mai frecvent se folosesc reflectoare plane, diedre (două plane cari se intersectează sub un anumit unghi), sferice, parabolice sau de forma unui cilindru parabolic. Reflectoarele plane împiedică radiaţia inversă a antenelor şi se ataşează, în multe cazuri, unor sisteme de antene cu mai multe radiatoare, în spatele acestora. Acelaşi rol îl îndeplinesc reflectoarele diedre, avînd însă o influenţă mai mare asupra caracteristicii de directivitate a antenei. Reflectoarele sferice şi cele parabolice au un rol deciziv în determinarea caracteristicii de directivitate; în special reflectoarele parabolice sînt. foarte mult folosite, acţiunea lor fiind similară celei a.reflectoarelor parabolice optice (diferenţa principală dintre acestea consistă în rolul mult mai important pe care îl are difracţia în cazul reflectoarelor electromagnetice, avînd în vedere raportul relativ redus dintre dimensiunile reflectorului şi lungimea de undă, ceea ce slăbeşte directivitatea acestora). în cazul antenelor cu elemente multiple (v. Yagi, antenă --), reflectoarele sînt dipoli pasivi, dispuşi paralel cu dipolul activ (alimentat), în spatele lui, la o anumită distanţă, avînd lungimea puţin mai mare decît a dipolului activ (v. şi Director). Reflector triedru 267 Reflex, montaj ~ 1. ~ triedru. Telc.: Reflector de unde electromagnetice constituit din trei plane reflectoare perpendiculare două cîte două şi care, datorită unei duble reflexiuni, asigură paralelismul dintre unda reflectată şi unda incidenţă, în limite mari de variaţie a direcţiei de incidenţă. V. şi Catafot. 2. Reflector. 2. Fiz., Opt.: Dispozitiv al unui corp de iluminat sau al unui proiector, care serveşte la modificarea repartiţiei spaţiale a fluxului luminos emis de o sursă de lumină, utilizînd fenomenul de reflexiune (regulată sau difuză) sau fenomenul de reflexiune totală. Se deosebesc următoarele tipuri de reflectoare: Reflectoare cu oglinzi, cari reflectă lumina în mod regulat, factorul de reflexiune difuză fiind neglijabil. Oglinzile sînt concave, în general parabolice, metalice sau de sticlă (meniscuri divergente cu o faţă metalizată, pentru a fi reflectantă). Se folosesc, în special, la proiectoarele cu reflector (v. Proiector). Reflectoare cu faţete: Reflectoare speciale cu oglinzi, a căror suprafaţă reflectantă e formată prin juxtapunerea unor oglinzi plane, cari înfăşoară sau sînt înfăşurate de o anumită suprafaţă, în general paraboloidală. Reflectoare cu prisme, a căror acţiune e bazată pe refle-xiunea totală a fluxului luminos incident pe prismele de sticlă cari compun aceste reflectoare. Reflectoare emailate, cari dau o reflexiune mixtă, suprafaţa lor reflectantă fiind constituită din unu sau din mai multe straturi de email (în general email alb), aplicate pe o suprafaţă metalică. Reflectoare cu sticlă (hîrtie) difuzantă, cari, în principal, reflectă difuz lumina (şi o reflectă regulat numai în mică măsură). Reflectoarele cu oglinzi, cele cu faţete şi cele cu prisme, sînt cu reflexiune regulată a luminii, ceea ce permite dirijarea fasciculului de raze (obţinut prin reflexiune) în direcţia dorită şi obţinerea unei mari intensităţi luminoase (fără pierderi apreciabile ale acestei intensităţi); produc efectuI de orbire, cînd se priveşte spre ele. Reflectoarele emailate şi cele cu sticlă difuzantă sînt cu reflexiune difuză, care permite o iluminare mai omogenă a spaţiului iluminat; ele nu produc efectul de orbire; în comparaţie cu reflectoarele cu reflexiune regulată, prezintă dezavantajul unei puteri reflectătoare mult mai mici. 3. Reflector. 3. F/z., Opt.: Element al unui sistem optic, bazat pe fenomenul de reflexiune, folosit pentru a forma imagini reale, înlocuind .sisteme lenticulare (obiectivele telescoapelor catoptrice), şi pentru a modifica orientarea fasciculelor luminoase (prismele reflectante). 4. Reflector. 4. Opt.: Aparat de tipul proiectoarelor cu reflector, care produce un fascicul divergent de raze luminoase pentru a servi la iluminarea unor obiecte cu arie mare, aşezate la distanţe relativ mici şi mijlocii ca, de exemplu, faţade de clădiri, reclame, arene, scene, etc. Termenul e impropriu în această accepţiune. în general, se construiesc astfel de aparate pentru fascicule divergente cu deschideri mari (de ordinul a 100 * * * 120°), cu deschideri mijlocii (40---500) şi cu deschideri mici (10---200). Construcţia acestor aparate e similară celei a proiectoarelor cu reflector, avînd aceleaşi elemente constitutive (v. Proiector). Dispozitivul de formare a fasciculului de raze de lumină e un reflector propriu-zis (v. Reflector 1), în special un reflector cu reflexiune difuză. Ca surse de lumină se utilizează, în special, lămpi cu incandescenţă; aparatele cu putere reflectătoa e mare, la cari sursa de lumină funcţionează la temperatură înaltă, sînt echipate cu dispozitive de răcire cu ae-. Carcasa aparatului are la partea anterioară o fereastră protectoare de sticlă rezistentă la temperatură; uneori, această fereastră e constituită din benzi de sticlă, cu benzi intermediare de plumb. Se deosebesc reflectoarele descrise mai jos. Reflectorul paraboloidal e caracterizat prin reflectarea unui fascicul luminos paralel cu axa paraboloidului, în cazul cînd o sursă luminoasă punctiformă e instalată în focar. Se execută, de obicei, din metal, cu suprafaţapolisată sau mată, ori ^cu oglindă de sticlă. în unele cazuri, sursa luminoasă se aşază pe axa optică, la o oarecare distanţă de focarul reflectorului, spre a obţine un fascicul luminos mai divergent. Această exfocalizare se foloseşte, uneori, la farurile pentru autovehicule, constituite din doi paraboloizi, pentru ca razele de lumină reflectate de paraboloidul de deasupra să fie deviate sub planul orizontal, spre a evita orbirea conducătorului altui vehicul, care se deplasează în sens contrar, şi pentru a mări fluxul luminos îndreptat spre sol. Reflectorul parabolâidal cu faţete, care e constituit dintr-un număr de oglinzi plane, care înfăşoară sau sînt înfăşurate de o suprafaţă paraboloidală, Fasciculul luminos emis de acest reflector e foarte uniform şi omogen. Reflectorul parabolic-cilindric e caracterizat prin faptul că razele luminoase reflectate de o sursă luminoasă filiformă instalată pe axa focală (locul geometric al parabolelor) sînt paralele cu planul axial definit de axa focală şi de linia vîrfurilor parabolelor, constituind pînze luminoase paralele cu acest plan. Acest reflector e folosit la proiectoare cu acţiune la mică distanţă. Reflectorul elipsoidal e caracterizat prin proprietatea unui fascicul luminos, produs de o sursă luminoasă, instalată într-unul din focare, de a converge spre al doilea focar şi, apoi, de a se răspîndi cu o divergenţă mare. Reflectorul se comportă analog reflectorului parabolic-cilindric. Reflectorul iperboloidal e caracterizat prin reflectarea unui fascicul luminos divergent şi prin producerea unei imagini virtuale a sursei luminoase, în spatele reflectorului. Reflectorul sferoidal (suprafaţă în formă de calotă sferică) reflectă un fascicul luminos produs de o sursă luminoasă instalată în centrul sferei. 5. Reflector. 5. F/z., Astr.: Sin. Telescop (v.). 6. Reflector de crater. Fiz.: Dispozitiv optic constituit în principiu dintr-un dublet (şi chiar dintr-o singură lentilă convergentă) şi o oglindă, care se foloseşte la lanternele de proiecţie pentru a verifica poziţia corectă a craterului luminos al arcului electric. ?. Reflex, albastru Chim., Poligr.: Pigment organic albastru din clasa trifenilmetanului, cu o stabilitate moderată la alcalii şi slabă faţă de acizi, săpun şi alcool. Se obţine prin monosulfonarea hidroclorurii trifenilpararozanilinei. Se întrebuinţează mult ca pigment de nuanţare pentru cernelurile negre tipo şi offset de calitate bună (v. şî Pigmenţi organici, sub Pigment). 8. Reflex, coloranţi Ind. chim.: N-ariI-pararozaniline monosuIfonate. Coloranţi acizi triarilmetanici din seria Magenta (v. Triarilmetanici, coloranţi -^), albaştri. Din cauza luciului de bronz pe care-l dau cînd sînt frecaţi pe hîrtie, sînt numiţi coloranţi albaştri Reflex. Coloranţii Reflex sînt insolubili în apă şi nu pot fi utilizaţi la vopsirea lînii prin procedeele uzuale; ei sînt utilizaţi, fie sub formă de acizi liberi, fie sub formă de săruri ale aminelor cu difenilguanidină, la prepararea cernelurilor litografice şi offset. 9. Reflex, montaj Telc.: Montaj de amplificare în care acelaşi etaj e folosit simultan şi pentru amplificare în joasă frecvenţă, şi pentru amplificare în înaltă frecvenţă. Montajele reflexe folosesc circuite de filtraj şi de decuplare speciale, pentru separarea semnalelor de frecvenţe diferite. Pentru ca distorsiunile să nu devină inadmisibil de mari e necesar ca ambele semnale să aibă amplitudini suficient de Reflex-vizor 268 Reflexiune acustică mici. Amplificarea care se obţine în acest mod e de obicei mai mică decît cea care se poate obţine cu acelaşi etaj, lucrînd fie ca amplificator de joasă frecvenţă, fie ca amplificator de înaltă frecvenţă. Montajele reflexe se folosesc la unele receptoare de radiodifuziune economice, în cari acelaşi etaj serveşte ca amplificator de audiofrecvenţă (preamplificator sau amplificator final) şi ca amplificator de frecvenţă intermediară (sau, uneori, ca schimbător de frecvenţă). De obicei, semnalul de frecvenţă intermediară amplificat în etajul respectiv e detectat şi aplicat din nou —- prin intermediul unui filtru trece-jos — la intrarea etajului. în circuitul anodic al etajului sînt conectate în serie un circuit acordat — care serveşte ca impedanţă de sarcină în frecvenţa intermediară — şi o rezistenţă, avînd rolul de sarcină în audiofrecvenţă; în paralel cu această rezistenţă e conectat un condensator, de reactanţă mică Ia frecvenţa intermediară. * 1. Reflex-vizor, pl. reflex-vizoare. Opt.: Instrument optic care serveşte la ochire în tirul contra aeronavelor. Princ:piul aparatului e următorul: O sursă luminoasă (electrică) proiectează— prin intermediul unui obiectiv — o reţea de cercuri concentrice (trasate pe un reticul), pe o sticlă plan-paralelă înclinată, care face ca fasciculul de lumină să aibă direcţia axei de tragere. Ochitoru I vede reţeaua de cercuri concentrice, proiectată la infinit, pe un plan perpendicuIar pe axa de tragere. Ochirea consistă în vizarea unui anumit punct de pe unul dintre cercurile reţelei pe ţinta aeriană. Instrumentul prezintă marele avantaj că nu limitează cîmpul vizual al ochitorului, cum se limitează în cazul lunetelor de ochire, la cari cîmpul de vedere al operatorului e redus la cîmpul real al lunetei. Lunetele de ochire nu pot fi folosite la tirul contra aeronavelor cari evoluează la înălţimi mici, întrucît cîmpul vizual limitat nu permite urmărirea şi vizarea ţintei, care are o viteză unghiulară foarte mare. 2. Reflexiune. 1. Fiz.: Fenomenul de schimbare a direcţiei sau a sensului de propagare a unei unde, la întîlnirea suprafeţei de separaţie a două medii cu proprietăţi de propagare diferite, urmată de revenirea undei în mediul iniţial. în cazul general, reflexiunea e parţiala, fiind însoţită şi de trecerea parţială a undei în al doilea mediu, cu schimbarea direcţiei de propagare (v. Refracţie). Dacă unda nu trece nici în parte în mediul al doilea, reflexiunea e totala. Reflexiunea se întîlneşte în orice proces de propagare în medii cu suprafeţe de discontinuitate, fiind condiţionată de natura undelor considerate: unde electromagnetice (în particular optice, radio-electrice, etc.), unde sonore, unde seismice, unde asociate microparticulelor, etc. 3. ~ acustica. Fiz., Telc.: Reflexiune a undelor sonore cari întîlnesc suprafaţa de separaţie a două medii de natură diferită. Sin. Reflexiunea sunetului. Reflexiunea undelor acustice se face după legi geometrice analoge celor caracteristice fenomenului de reflexiune a undelor electromagnetice. Pentru lungimi de undă mici în raport cu dimensiunile suprafeţei de contact dintre cele două medii, fenomenul de difracţie nu are ioc. în acest caz, la suprafaţa de contact dintre două medii nedisipative, unda acustică incidenţă se împarte în două: o parte trece în mediul al doilea (unda transmisa), iar o alta parte revine în primul mediu (unda reflectată). Fluxurile de energie, reflectat şi transmis, depind de impedanţele caracteristice ale celor două medii şi de unghiul de incidenţă al undei sonore faţă de suprafaţa de separaţie dintre medii. Pentru unda reflectată se definesc: factorul de reflexiune acustică (R), prin raportuI dintre amplitudinea presiunii reflectate şi amplitudinea presiunii incidente şi coeficientul de reflexiune acustică (p), prin raportul dintre amplitudinea fluxului de energie reflectat şi amplitudinea fluxului de energie incident. Din punctul de vedere al pierderilor ireversibile de energie în fenomenul de reflexiune, se deosebesc reflexiune nedisi-pativă şi reflexiune disipativă. Reflexiune acustică nedisipativă. In cazul unei unde plane, periodice, căzînd sub incidenţă oblică pe suprafaţa de separaţie dintre două medii elastice, omogene, isotrope şi nedisipative (v. fig.), se obţin pentru R şi p expresiile: m cos 0,- — cos 0, jeţ________ ________*________ Pj m cos 0^ -f- cos 0^ ,= = P.e)k^t-x cosez-j-slna,-)). pr e amplitudinea presiunii undei reflectate [pr~Pre^1 ('c'-t+x cos ysin V) y sin 0r); şi fi°i> R>0, şi presiunea reflectată e în fază cu cea incidenţă. Dacă p2c2 'ndici| 1,2,3 indicînd, respectiv,, raza incidenţă, raza refractată şi cea reflectată. Undei incidente îi e asociată o undă refrac- tată, pentru care H 2 xm H. sin i2 2ym - cos î0 cum şi o undă reflectată, pentru care H. 3 xm H. 3ym "2 zm j^2_ e« "3 zm }tL Si Conform condiţiilor de continuitate, componentele tangenţiale trebuie să varieze continuu; deci pentru x=0, (fi)z+(e3)z=(e2)z (Hdy + {HS)yHH,)y sau -1 zmc 7? JaxCjsin , F pm3 (jk sin vxt)__ A— 'n3zm — 77 ' — ^2zme tj J*i(y sin ix—v^xjT /a3 (y sin iz—vxt)_______ îym yme ~ 2ym Pentru ca relaţiile să fie satisfăcute, oricari ar fi y şi t, coeficienţii lui y, respectiv ai lui t, trebuie să fie aceiaşi, deci: zm+E3 zm~E2 zm’ Hîym+Hl ___ TI ym~ 2ym ' deci ccx sin i1+a2 sin = sin ?3; a1z;1=a2wa=a3fl3; ceea ce exprimă legea a doua a reflexiunii: unghiul de reflexiune e egal cu unghiul, de incidenţă. De asemenea, pentru unda transmisă, sm h nx şi »2 fiind indicii de refracţie ai celor două medii şi n, indicele mediului al doilea faţă de mediul întîi. Această relaţie exprimă legea a doua a refracţiei. Coplanaritatea razelor SO, OR şi OT exprimă prima lege a reflexiunii: raza incidenţă, raza reflectată şi normala în punctul de incidenţă sînt copla-nare, cum şi prima lege a refracţiei: raza incidenţă, raza refractată şi normala în punctul de incidenţă sînt coplanare. Din ym ' Reflexlurteâ şl refracţia undelor electromagnetice 271 Reflexiunea şi refracţia undelor electromagnetice 'exprirrrînd pe H'funcţiune de Eim, se obţine, ţinînd seamă cu Oz, are numai componentele H^ ±m, respectiv. H3zm ş i că î»— 7Z î\• zm ^3 zm ^2 zm sau 77 _1+£ 77 .77 - ll± F 1 zm 2 2 zm ' 3 zm 2 2 zm hu 1/ . H V (^i [^zm)2_(l-p)2 Ui Jf h+pJ ■p= cos i2 vx cos i2 sin t1 cos i-y sin t9 sau sin (*2-%) sin 2 cos s i n îa sin Ox+ia) în cazul particular în care direcţia cîmpului electric se găseşte în planul de incidenţă, printr-un calcul asemănător cu cel precedent, dar în care amplitudinile componentelor cîmpului electric sînt înlocuite cu cele ale componentelor cîmpului magnetic, se obţine: H 3 zm H 1 zm 1 -p’ !i+p'; H 2 zm H 1 zm 1+P' ţ)'=c„°l.h 1 cos ix |/ deci tg (H-h) ^3 zm____ H'\ zm tg(h + *2) H. 2 zm sin 2 ix sin (ix-\-i2) cos ih~~h în mediul întîi, cîmpul electric are componentele E1xm, E'\ym pentru unda incidenţă, ş\E2xm, E3ym, pentru cea reflectată, iar în mediul al doilea are componentele Ejxm, ^^■ym1 pentru unda refractata» Cîmpul magnetic fiind paralel H2între aceste componente există relaţiile: » 2 xm 1 2ym » 2 2 zm » 3 ym (x2; deci H 3 zm 7^+£2 Raportul dintre intensitatea undei reflectate şi cea a undei incidente (puterea reflectătoare) (v. fig. II) e dat de 3 ym H 1 zm Ve? xnr^~^“\ym în cazul particular al mediilor izolante, exceptînd substanţele feromagnetice, ţxj = pt2 = 1; deci raportul dintre intensitatea radiaţiei reflectate şi cea a radiaţiei incidente fiind egal cu {E^JE^f, deci cu H3 De asemenea, raportul dintre intensitatea radiaţiei refractate şi cea a radiaţiei incidente e egal cu: în cele cari dau pentru puterile reflectătoare 2 H. Pe H3 z* -f?25) 2 xm- si H 3 zm din relaţiile de mai sus ’fHî zm ’ se obt'n’ şi transmise, expresiile: hxm+ElymJXZ (*Wa) II. Variaţia puterii reflectă-toare în funcţiune de unghiul de incidenţă. xm +E: n • +E 1ym 2 xm' 2ym____ +E: Cînd n2>nv deci n> 1, rezultă i2iv deci b 111 Vj sinî2 din care vine radiaţia, rezultă n2_k2 = JLJL-_ £0 'zr^r nk- Dacă mediul cu conductibilitate proprie e un metaI, nk > 1, e şi n2 — k2zz 0, jj[xac§/co. Cînd mediul întîi, din care vine radiaţia, e perfect transparent, conductibilitatea sa gx e nulă. Dacă vibraţia se efectuează perpendicular pe planul de incidenţă şi E^zme amplitudinea vibraţiei incidente, iar E3zm cea a vibraţiei reflectate: sin (ia— sin (ii+ig) 1 + ^3 R\ ZZ* 10 unde tg ©= — 1 +a+ib * (2+a? + b* 2b 2__^2 de incidenţă. în cazul general, al unei radiaţii polarizate într-o direcţie oarecare, radiaţia reflectată va fi polarizată eliptic. Pentru incidenţa normală unde n'—'l/n e indicele de refracţie al mediului întîi faţă de mediul al doilea, cînd ix e destul de mic, fenomenele se produc ca şi în cazul unei refracţii obişnuite. Cînd însă ix>l, unde l e un unghi dat de relaţia nf sin 7=1, şe obţine fenomenul de reflexiune totala. Calculul amplitudinii cîmpului reflectat total arată că intensitatea radiaţiei reflectate e egală cu cea a radiaţiei incidente, dar că, în momentul reflexiunii, se schimbă faza cîmpului. Dacă radiaţia incidenţă e radiaţie naturală, radiaţia reflectată rămîne radiaţie naturală, însă dacă radiaţia incidenţă e polarizată linear într-o direcţie oarecare faţă de planul de incidenţă, cîmpurile din planul de incidenţă şi perpendiculare pe acest plan au între ele o diferenţă de fază; deci radiaţia reflectată total e polarizată eliptic. în cazul în care mediul al doilea în care se propagă radiaţia are o conductibilitate proprie, de exemplu e un metal, se obţin fenomene de reflexiune metalica. în acest caz, ecuaţia de propagare a radiaţiei păstrează aceeaşi formă ca şi în cazul propagării printr-un mediu izolant, dacă se înlocuieşte permitivitatea mediului cu , . xa £ =£ — î ---- , CO unde a e conductivitatea mediului, co e pulsaţia cîmpului electric al radiaţiei, x e factorul de raţionalizare (v.) şi i = ^ — /\. Refăcînd calculele cu noua ecuaţie de propagare se obţine rezultatul că viteza de propagare v—î’yjz' jx a undei în mediul respective complexă. Punînd cjv—n—ki, c0= ^|\Je0 fiind viteza undelor în vid, k fiind coeficientul de absorpţie al mediului şi n indicele său de refracţie faţă de mediul zr fiind complex, «a, ca şi p, sînt mărimi complexe. Dacă se notează p=a+ib, 1 —a—ib p2 reprezintă puterea reflectătoare a mediului al doilea, iar © e diferenţa de fază dintre vibraţia reflectată şi cea incidenţă, în mod analog se studiază şi radiaţia care vibrează în planul il=0. ;2=o, P- Dacă mediul întîi e vidul sau aerul, e1=e0, pi0; deci £ = V er2 ft-2 V »-**'='/ KlU-rl sau P = (n~ki)l^r2- Dacă ?' ca la majoritatea metalelor, p~n—ki\ deci a=n, d = —k şi expresiile puterii reflectătoare devin*. (1-n)2+*2 0 (1+w)2+62 * Experienţa arată că puterea reflectătoare creşte, în general, cu unghiul de incidenţă şi cu lungimea de undă a radiaţiei. i. ~ totala. Fiz.: Fenomenul de reflexiune, pe suprafaţa de separaţie a două medii transparente cu indici de refracţie diferiţi, a unei raze de lumină care vine din mediul cu indicele mai mare sub un unghi mai mare decît unghiu I limită. Valoarea n-i unghiului limită l e dată de sin l——- , în care n± şi n2 sînt indicii de refracţie ai celor două medii (%)rea( poate avea valori între 1,3 (i/£>)minim şi 3 (L/D)minim . Pentru determinarea refluxului optim se determină numărul de talere ale coloanei de rectificare la diferite cantităţi de reflux şi se reprezintă grafic numărul teoretic de talere în funcţiune de raţia de reflux (v. fig.). Din grafic rezultă că, înce-pînd cu o valoare L/D, micşorarea raţiei de reflux conduce la o creştere apreciabilă a numărului teoretic de talere. Refluxul corespunzător punctului M e refluxul de regim al coloanei. Refluxul de regim se poate determina în orice moment al distilării cu ecuaţia: R = xP-yo Relaţia dintre raţia reală de reflux LJD şi numărul teoretic de talere n. în care Xp e fracţia molară a distilatului, y0 e ordonata punctului cu abscisa 1. Reflux. 3. Ind. chim.: Procedeu de stabilizare a temperaturii unui proces fizic sau chimic exoterm, prin fierberea, condensarea şi refluxarea unui lichid, care transportă astfel, la condensator, exact cantitatea de căldură degajată în proces, menţinînd condiţii isoterme. Substanţa refluxată poate fi unul dintre reactanţi (de ex. PCI3, la prepararea PCI5), produsul de reacţie (de ex. dicloretanul la clorurarea etilenei) sau un solvent auxiliar, avînd un punct de fierbere convenabil. 2. Reflux. 4. Tehn.: întoarcerea unui fluid refulat într-o conductă, în circuitul acelei conducte, în general printr-o derivaţie a ei. 3. Refontâ, pl. refonte. Ind. alim.: Sin. Clersă (v.). 4. Reform. Ind. text.: Legătură prin care ţesăturile simple primesc o grosime mare (dacă firele de urzeală sînt dese), din care cauză se confundă cu ţesăturile jumătate duble sau duble, mai ales că ţesătura pe faţă prezintă flotări scurte, iar pe dos, flotări lungi ale firelor de urzeală. Se foloseşte pentru stofe bărbăteşti, pardesie, stofe ofiţereşti şi uniforme şcolare. 5. Reformare. 1. Tehn.: Operaţia de scoatere din uz a unei maşini, a unui aparat, dispozitiv, mecanism, a unei instalaţii, a unui instrument, a unei piese, etc., datorită fie degradării caracterizate printr-o uzură înaintată sau prin pierderea rezistenţei, fie distrugerii totale sau parjiale. In generai, reformarea e justificată în următoarele cazuri: cînd se depăşeşte durata prescrisă de serviciu (pentru a evita accidente); cînd costul reparaţiei e mai mare decît valoarea de înlocuire (se exceptează sistemele tehnice cari nu pot fi înlocuite uşor); cînd reparaţia nu mai e eficientă, deoarece s-ar obţine caracteristici sub cele normale, iar sistemul sau produsul reparat ar reclama o exploatare costisitoare. 6. Reformare. 2. Ind. petr.: Procesul de transformare a Structurii hidrocarburilor conţinute în benzine cu cifră octa- Legătură reform. nică joasă, în hidrocarburi cu cifră octanică superioară. Transformarea poate fi realizată, fie numai cu ajutorul căldurii şi al presiunii (reformare termică), fie cu ajutorul aceloraşi factori şi în prezenţa unui catalizator (reformare catalitică). Reformarea termică se aplică, în general, benzinelor grele, cu cifră octanică joasă, şi se efectuează la temperaturi şi presiuni înalte, circa 560° şi 70 at. în aceste condiţii au loc reacţiile de transformare (cracare) a hidrocarburilor parafinice lineare superioare în hidrocarburi olefinice, parafine inferioare şi cicloolefine, cari au cifră octanică superioară. Prin schimbarea condiţiilor de lucru, ca: temperatură, presiune, timp de reacţie, etc., se pot realiza diferite raporturi între cifra octanică a benzinei şi producţia de gaze. Cu adîncirea procesului de reformare, cifra octanică a benzinei produse creşte, randamentul de benzină scade şi e favorizată, în acelaşi timp, creşterea producţiei de gaze. Schema de funcţionare a unei instalaţii de reformare termică e dată în fig. I. I. Schema de principiu a unei instalaţii de reformare termică. 1) cuptor; 2) coloană de fracţionare; 3) răcitor; 4) vas de separarea componenţilor; 5) stabilizator. Caracteristicile principale ale materiei prime şi ale benzinei reformate, cum şi randamentul obţinut la reformarea termică a unei benzine grele, sînt: benzina grea (materia primă) are gr. sp. la 15°, 0,767; p. f. iniţial 98°; p. f. final 198°; cifra octanică, metoda Motor 40,5; benzina reformată are gr. sp. la 15°, 0,734; p. f. iniţial 10Br 304°; p. f. final 203°; cifra octanică,metoda Motor 70,2; cifra octanică, metoda Research 78,2; randamentul, în volume, 81,3 %. Deoarece reformareater-mică a benzinelor, aplicată în scopul ridicării cifrei octanice, prezintă o serie de dezavantaje faţă de reformarea catalitică, cum sînt: cifra octanică a benzinei re- ^30 ^ 80 1? <50 § MO / / ' 7 / / 100 30 80 10 ¥o Vot. benzină debutanizaî ă II. Randamentul de benzină debutani- formate e relativ joasă (v. zatâi în funcţiune de cifra octanică. fig. II), benzina produsă are j) reformare catalitică; 2) reformare un conţinut mare de hidro- termică, carburi nesaturate, ceea ce conferă benzinei un caracter de instabilitate, etc., — acest procedeu e pe cale de a fi abandonat. Reformarea catalitică e un procedeu modern de ridicare a cifrei octanice a benzinelor de distilaţie primară, sau a Reformară m Reformară acestora în amestec cu benzine rezultate, în rafinăriile de petrol, din procesele termice de prelucrare distructivă, ca: cracare, reducere de viscozitate, cocsare. Acest procedeu e foarte răspîndit în industria petrolului. Reformarea catalitică se efectuează în condiţii de temperatură şi de presiune relativ mari, 450---5200 şi 15---50 at, în prezenţa catalizatorilor (oxid de molibden şi de crom sau platin pe suport de alumină), cu un raport molar hidrogen/hidrocarburi pînă la 10/1 şi cu o* viteză volumară (volum de materie primă lichidă/volum ocupat de catalizator, în timp de o oră) de 0,5---5,0 m3/m3h. Prin procesul de reformare catalitică a benzinelor s-au obţinut: producerea benzinei cu cifră octanică superioară (circa 98, metoda Research, etilată), cerută de motoarele moderne, cu raportul de compresiune 8,5:1 pînă la 10:1, cu tendinţă de creştere spre 12:1 ; majorarea producţiei de hidrocarburi aromate şi de alţi componenţi (C2***C5), materii prime pentru industria petrochimică şi chimică; producerea de hidrogen în cantităţi mari (100-*-200 Nm3/t benzină-materie primă) şi la un preţ de cost redus (fiind un produs secundar), ceea ce avantajează realizarea altor instalaţii tehnologice, în ime- diata apropiere a instalaţiilor de reformare (instalaţii de hidrofinare, hidrocracare, etc.). Principalele reacţii cari se produc la reformarea catalitică sînt: dehidrogenarea ciclohexanului la benzen: ^6^12 C6H6+3 H2; dehidroisomerizarea naftenelor cu inel de cinci atomi de carbon şi cu lanţ lateral, la ciclohexan, şi apoi dehidrogenarea la benzen: C5H9-CH3 -* C6H12 C6H6+4H2; dehidrociclizarea parafinelor lineare: Q.I-L C6H6+4H2; isomerizarea parafinelor lineare: C7H16 -> CH3—'CH—-CH2—CH2—CH2—CHâ CHo Benzină grea ° Benzină refbrmată, III. Schema tehnologica comparativa a trei tipuri de instalaţii complexe de reformare catalitica cu strat fix. G) instalaţie de reformare cu catalizator de platin, combinată cu o instalaţie de extracţie selectivă a hidrocarburilor aromatice (procedeul rexformare); b) instalaţie de reformare cu catalizator de platin, combinată cu o instalaţie de desulfurare a materiei prime şi de hidrogenare a hidrocarburilor nesaturate, cum şi cu o instalaţie de polimerizare catalitică a fracţiunii C3-f-C4 (procedeul isoplus); c) instalaţie de reformare cu catalizator de platin, combinată cu o instalaţie de hidrofinare şi cu una de debutanizare; 1) coloană de prefracţionare; 2) cuptoare de încălzire; 3) reactoare cu catalizator de platin; 4) separator de gaze; 5) coloană de stabilizare; 6) coloană de extracţie cu glicoli; 7) coloană de vaporizare; 8) cuptor de încălzire pentru desulfurare; 9) reactor de desulfurare; 10) coloană de degazare; 11) coloană de depentanizare; 12) cuptor de reformare termică; 13) coloană de deetanizarej 14) coloana de debutanizare; 15) instalaţie de polimerizare catalitică; 16) reactor de hidrofinare. 18* Reformare 276 Reformare hidrocr acari*. C11H24+H2 C5H HC I HC H C \ H C— li CH CH3 I -CH CHo 12' H C S \ +h2 CH HC I I! HC CH 'c' H + C3H, cum şi reacţii de desulfurare şi hidrogenare a olefinelor. Reacţiile menţionate se produc în acelaşi timp sau succesiv şi în diferite proporţii, în funcţiune de compoziţia materiei prime şi de condiţiile de reacţie (presiune, temperatură, raportul de hidrogen/hidrocarburi, viteza volumică a hidrocarburilor comparată cu volumul catalizatorului, natura catalizatorului, respectiv activitatea acestuia). Schema tehnologică de principiu a unei instalaţii de reformare catalitică cuprinde, în mod obişnuit, pentru protejarea catalizatorului de reformare, şi o secţie de desulfurare a materiei prime. în cazul cînd prin procesul de reformare se urmăreşte obţinerea de hidrocarburi aromate, afară de benzina auto cu cifră octanică mare, se supune reformării o fracţiune mica de benzină uşoară, în care predomină componenţii C6, C7 şi C8, cari dau maximul de aromate (reformare selectiva). Reformarea catalitică se efectuează în prezenţa unui exces de hidrogen, care se recirculă în instalaţie, folosind, ca aparatură, reactoare dispuse în serie, alternate cu cuptoare de încălzire, cari produc căldura necesară procesului de reformare. Produsele de reacţie se răcesc cedînd căldură materiei prime, se separă de hidrogenul recirculat, apoi se fracţio-nează, pentru obţinerea benzinei auto şi a diverselor hidrocarburi uşoare şi aromatice, necesare industriei chimice. Există o mare varietate de instalaţii de reformare catalitică, cunoscute sub diverse numiri comerciale, diferenţiate, în general, la părţile anexe de prelucrare secundară a diverselor hidrocarburi rezultate de la reformarea catalitică (iso-merizarea componenţilor C4, C5 şi C6, polimerizarea olefinelor C3 şi C4 obţinute prin procese termice anexe, extracţia selectivă a hidrocarburi lor aromate din benzina reformată şi recircularea benzinei parafinoase la reformare, separarea pe componenţi a hidrocarburilor aromatice, etc.), principiul de reformare catalitică fiind însă acelaşi. Fig. III reprezintă schema tehnologică comparativă a trei tipuri de instalaţii de reformare catalitică. în cele trei scheme, fluxul tehnologic al procesului de reformare catalitică e acelaşi, diferind de la una la alta numai prin părţile cari precedă sau succedă procesului de reformare. în prima schemă, benzina de alimentare e prefracţionată în coloana 1, unde se Principalele caracteristici ale diverselor procedee de reformare catalitică Parametrii principali Catalizatorul Operaţii tehnologice Procedeul Scopul re- Tempera- tura Presiunea at I Viteza volumară Raport H*/hidro- Materia ; anexe formării Stratul Compoziţia Regenerarea primă înainte de După I °C | m3/m3,h carburi reformare reformare Hidroformare Benzină 470-• *530 10—12 0,5 _ fix Mo03/AI203(9%) periodică Benzină _ _ octanică o o 6 o Hidroformare Benzină 485 — 510 14—35 0,25-1,0 — fluid M oO 3/ AI j,03 (10%) continuă Benzină pri- __ fluidă octanică mară-f cracată D.H.P. Benzină 500—540 o o 0,4—0,8 — fix Mo03/AI203 periodică Benzină de — _ octanică dehidroge- nare H idrofor- Benzină 430—485 28 — — mobil Mo03 + continuă Benzină pri- — _ mare octanică -f- C0203/AlgO;ţ -f-+Si02 mară cu sulf Ortoformare Benzină 470—500 14—18 0,5-1,0 — fluid Mo03/AI203 continuă Benzină pri- — __ octanică mară sau cracată Termofor Benzină 520—560 7—14 0,5 — 1,0 3 : 9 mobil Cr203/Al203 continuă Benzină pri- — Reformare octanică-f mară şi de termică aromate4- cracare ca- benzină olefine talitică grea Platformare Benzină octanică 450—530 25—26 1,0—6 3 :10 fix Pt/Al203 (+SÎO.) Autorege- nerare Benzină primară (65—200°) Desulfu rare, fracţionare Isomeri- zare Catformare Benzină octanică-j-aromate 450—530 20-50 3 10 : 1 fix Pt/Al203 (+Si02) periodică Benzină primară sub 205° Desulfu- rare Isomeri- zare Houdrifor- Benzină 470—520 18 — 42 2—6 6 : 10 fix Pt(Houdry 3) periodică Benzină pri- Desulfu- — mare octanică mară + ben-zină de cracare catalitică rare Ultrafor- Benzină 485 — 520 14—21 1—4 — fix Pt/AI203(0,6%) periodică Benzină pri- Desulfu- — mare octanică-f aromate mară (80--200°) rare Sovafor- Benzină 475—490 35 _ — fix Pt/AlaO, periodică Benzină pri- Desulfu- mare octanică (RD-150) mară (80—204°) rare Rexformare Benzină 420—290 25 — 55 — — fix Pt/AUO» Autorege- Benzină pri- Desulfura- Recircula- octanică + + (Si02) nerare mară re, frac- rea aromate (65 — 200°) ţionare rafinatului Isoplus Benzină octanică-f aromate 430—490 18—42 1—5 fix Pt(Houdry 3) Autorege- nerare Benzină primară (70—100°; Desulfu- rare Fracţiona-re + poli-merizarea fracţiunilor C3şi C4 Reforming 277 Refractar, produs ~ elimină părţile uşoare şi cele grele din benzină; apoi se îniîl-neste cu gazele bogate în hidrogen, cari se recirculă în instalaţie, se încălzeşte la temperatura de reacţie în cuptoarele 2 şi se trece succesiv prin reactoarele Cuptoarele de încălzire alternează cu reactoarele, deoarece reformarea se face cu aport de căldură, ceea ce face să scadă temperatura produselor după fiecare reactor. După reformare, produsele trec în separatorul de gaze 4, de unde gazele se recirculă la reformare, iar lichidul se trece în coloana 5, unde se debutanizează; el e trecut apoi în coloana 6, unde se face extracţia aromatelor cu .ajutorul unui disolvant selectiv şi de unde părţile uşoare, obţinute din benzine dezaromatizate, se recirculă la reformare. în coloana 7 se separă solventul de extracţie a aromatelor, care se recirculă la coloana 6, şi benzina reformată, care se trimite la depozit. — Celelalte scheme au încă o secţie, pentru desulfurarea materiei prime prin tratare cu hidrogen (aparatele 8, 9, 10 şi 16). Produsele rezultate de Ia reformarea catalitică depind, în mare măsură, de condiţiije de reacţie şi, în special, de compoziţia materiei prime. în mod orientativ se dă compoziţia unei benzine reformate, plecînd de la o benzină primară, cu final sub 200°, în procente de greutate: Ha Q C2 c, cA 0,1% 1,4% 1,2% 2,4% 2,1% nC4 3,5% i C8 5,0% n C8 2,9% C6+ superiori 80,2% Pierderi 1,2% 100,0% Transformarea structurii moleculelor prin procesul de reformare catalitică, pe clase de hidrocarburi, e redată informativ prin datele următoare (% vo!.): Materia primă Benzina reformată Parafine 73,3% 43,1% Olefine 0,4% 2,1% Naftene 15,0% 0,0% Aromate 11,3% 54,8% 100,0% 100,0% în mod obişnuit, cînd se urmăreşte obţinerea de benzină octanică, se lucrează după un regim mai riguros de reformare catalitică (temperatură şi presiune mai înalte, viteză volu-mară mai mică, etc.), ceea ce favorizează reacţiile de isomeri-zare a parafinelor, în hidrocarburi cu cifră octanică mare. Pentru obţinerea unei cantităţi mărite de aromate se lucrează într-un regim de reformare mai puţin riguros, aproape de limitele inferioare de temperatură şi de presiune, ceea ce 'favorizează, în special, reacţiile de dehidrogenare a ciclo-fparafineIor în aromate. în tablou sînt date caracteristicile principale ale celor rnai răspîndite procedee de reformare catalitică. Sin. Reforming. 1. Reforming. Ind. petr.: Sin. Reformare (v. Reformare 2). 2, Refosforare. Metg.: îmbogăţirea în fosfor a oţelului în stare topită, după defosforare, prin trecerea parţială a -fosforului din zgură în oţel, fie în cuptor, în timpul elaborării oţelului, fie în oala de turnare, la descărcarea cuptorului. •Refosforarea e produsă de următorii factori: prezenţa în oţel a siliciului sau a bioxiduIui de siliciu liber, cari liberează oxidul de fosfor din fosfatul de calciu; temperatura înaltă a băii, după topire (reacţia de refosforare e endotermică); prezenţa carbonului, care reduce oxidul de fosfor, liberînd fosfor. Fosforul pătrunde în oţel conform reacţiilor: (Ca0)4P205+ Si02==(Ca0)4Si02+ P2Os P2Oă+5 C=2 P+5 CO —220 cal. în perioada care precede evacuarea oţelului din cuptor, ridicarea temperaturii şi predezoxidarea cu feroaliaje de mangan şi de siliciu provoacă refosforarea, deoarece* man-ganul şi carbonul conţinute în acestea reduc oxidul de fosfor, iar siliciul reacţionează cu fosfaţii din zgură. La refosforarea în cuptor, conţinutul în fosfor poate creşte pînă la 0,004'"0,014% P. La refosforarea în oala de turnare, conţinutul în fosfor poate ajunge pînă Ia 0,05•• *0,021 % Pî ea e provocată de îmbogăţirea oţelului în SiOa şi în AI2O3, provenite din materialul refractar al jgheabului de scurgere sau al oalei de turnare şi, în special, de ferosiliciul introdus în oala de turnare, pentru dezoxidare. Refosforarea se evită prin eliminarea zgurii de topire (care conţine mult fosfor) şi formarea unei zguri noi, cum şi prin adăugarea de var în cuptor, înainte de destupare, sau în oala de turnare, pentru îngroşarea zgurii. V. şi Defosforare. 3. Refractar. Ind. st. c., Mat. cs.: Calitatea materialelor de a se deforma prin înmuiere sub greutatea proprie, la temperatură înaltă (cel puţin 1580°). Materialele cari se deformează în aceleaşi condiţii, la temperaturi de peste 2000°, se numesc suprarefractarc. 4. Refractar, aliaj Metg.: Aliaj constituit pe bază de metale refractare sau de metale suprarefractare, care are temperaturi de topire mai înalte decît 1580° şi care îşi păstrează proprietăţi mecanice bune la temperaturi înalte sau foarte înalte, cum sînt aliajele constituite pe bază de Cr-Mo, Cr-W, etc. (v. sub Metal refactar) sau cele cari au conţinuturi mari de cobalt, de nichel, de crom, fier, etc. Categoria aliajelor refractare cuprinde şi oţelurile refractare, cari conţin procente mari de Cr-AI, Cr-Ni, Cr-Ni-Mo, etc., şi cari îşi menţin rezistenţe mecanice mari la temperaturi înalte (SOO-^^OO0), fiind concomitent şi foarte rezistente la coroziunea la temperaturi înalte. V. şi Oţel refractar, sub Oţel. Multe dintre aliajele şi oţelurile refractare sînt cunoscute sub diferite numiri comerciale, cum sînt: lllium, Inconej, Langalloy, Megapyr, Nicrom, Nimonic, Q-aliaj, Resistal, Sirius, Staybrite, Termalloy, Vac-melt, Virgo, Vitallium, etc. 5. material Mat. cs.: Sin. Produs refractar (v. Refractar, produs - ). 6. Refractar, metal Metg. V. Metal refractar. 7. produs pl. produse refractare. Ind. st. c., Mat. cs.; Material fabricat din substanţe anorganice naturale sau artificiale, în general foarte rezistent la oxidare aeriană, la temperatura de utilizare, a cărui rezistenţă piroscOpică minimă e de 1580°. Printre substanţele cari îndeplinesc aceste condiţii sînt, în primul rînd, oxizii metalici: BeO, MgO, CaO, SrO, Al203, Ti62, Zr02, HfOa, Th02 şi Si02. Carbonul şi o serie de car-buri, boruri şi nitruri, mai puţin rezistente Ia oxidare aeriană, sînt de asemenea materiale refractare. Astăzi, afară de unele şisturi cuarţifere (cum sînt cele de la Krummendorf), folosite sub forma de blocuri necalcinate, în zonele de zgurificare ale unor cuptoare de var şi de ciment, nu se mai utilizează decît numai produse refractare artificiale, obţinute pe cale industrială. Calitatea produselor refractare fiind determinată de proprietăţile lor fizice, chimice şi mecanice, în practică se cercetează următoarele caracteristici tehnologice: refractari-tatea, regularitatea formei, aspectul exterior şi dimensiunile, macro- şi microstructura, porozitatea, greutatea specifică şi cea aparentă, rezistenţa la compresiune, contracţiunea sau dilataţia suplementară, rezistenţa la şoc termic, înmuierea la temperaturi înalte (sub sarcină constantă de 2 kg/cm2 şi la temperatură variabilă, sau la temperatură constantă şi sarcină variabilă), compoziţia chimică, rezistenţa la acţiunea zgurilor şi stabilitatea chimică, iar pentru unele produse refractare, şi următorii indici de calitate: conductivitatea termică, dilataţia termică, caracteruJ spărturii, permeabilitatea Refractar, produs 278 Refractar, produs ~ faţă de gaze, rezistenţa la întindere, Ia îndoire şi la uzură, modulul de elasticitate, etc. Produsele refractare nefasonate, în granule sau în pulbere, se caracterizează, în plus, prin fineţe, timpul de priză, etc. Dintre toate caracteristicile menţionate, cel mai curent se determină: refractaritatea, rezistenţa la temperaturi înalte (înmuierea sub sarcină), constanţa de volum la temperaturi înalte, rezistenţa la şoc termic şi rezistenţa la coroziune la temperaturi înalte. Refractaritateo se determină prin temperatura la care unele epruvete, cu forma şi dimensiunile indicatoarelor piro-scopice, confecţionate din material supus încercării, se înmoaie (cad), prin comparaţie cu temperatura de înmuiere (cădere) a indicatoarelor piroscopice. Se exprimă, fie în grade Celsius, fie prin numărul indicatorului piroscopic cu carese compară. Refractaritatea se determină, fie într-un cuptor electric cu cărbune granulat (cuptor cu criptol), fie într-un cuptor cu gaz şi oxigen (cuptor tip Kurz-Petroni). Epruvetele şi indicatoarele piroscopice, în număr de cel mult 12 bucăţi, se fixează (alternativ sau separat) cu baza mare în pasta refractară şi cu muchia scurtă înclinată către mijlocul plăcii. Pentru determinarea exactă a temperaturii de înmuiere se folosesc cel puţin trei indicatoare piroscopice, dintre cari unul să corespundă temperaturii de înmuiere a epruvetei, iar celelalte două să fie primul cu un număr peste şi secundul cu un număr sub această temperatură. Alegerea celor trei indicatoare piroscopice se face prin apreciere, sau printr-o încercare preliminară cu o singură epruvetă din material si cinci indicatoare piroscopice de la I. P. 163- l. P. 171. Placa-suport cu epruvetă şi indicatoarele piroscopice se introduc în cuptor după ce s-a atins temperatura de 1000°, sau, în cazul produselor refractare cari nu suportă şoc termic, de la început. In cuptor, creşterea temperaturii se face cu 10***15° pe minut între temperatura de 1000* * * 1500°, cu 5° pe minut între temperatura de 1500---15800, iar peste 1580°, ridicarea temperaturii se face astfel, încît intervalul de timp dintre căderile a două indicatoare piroscopice consecutive să fie de cel puţin 5 şi de cel mult 10 minute. Rezistenţa ia înmuiere sub sarcina ia temperaturi înalte se exprimă prin temperatura ia care o epruvetă de anumită formă (cilindrică cu diametrul de 50^1 mm şi înălţimea de 50^1 mm), sub acţiunea unei forţe de 2 kgf/cm2, începe^să se înmoaie, şi se turteşte micşorîndu-şi înălţimea iniţială. încercarea se face într-un cuptor electric cu cărbune granulat (cuptor cu criptol), cu diametrul interior de 100---120 mm şi cu lungimea zonei de încălzire uniformă de cel puţin 120 mm, în care e asigurată o creştere uniformă a temperaturii de 4“*5° pe minut şi o temperatură de lucru de cel puţin 1700°. Cuptorul e echipat cu un dispozitiv mecanic care să asigure transmisiunea forţei de compresiune asupra epruvetei. Măsurarea temperaturilor se face cu un termoelement pînă la 1000°, cu termoelement şi pirometru optic între 1000 şi 1350° şi cu pirometruI optic peste 1350°. Măsurarea defor-maţiei se face cu un dispozitiv care permite creşterea variaţiilor de înălţime a epruvetei în funcţiune de temperatură şi care asigură determinarea deformaţiei cu o aproximaţie de maximum 0,1 mm. încercarea se opreşte la atingerea unei temperaturi la care epruvetă suferă o turtire de 40% din înălţimea ei, rezultatul încercării fiind exprimat prin media aritmetică a temperaturilor de început de înmuiere şi de turtire. Constanţa de volum la temperaturi înalte se determină pe epruvete paralelepipedice cu un volum de cel puţin 250 cm3 şi cu două feţe paralele netede, distanţate la cel puţin 10 cm, fără defecte vizibile, cari se încălzesc uniform pînă la temperatura de 1350 sau de 1400°, după natura produsului. Rezistenţa la şoc termic, adică la variaţii bruşte şi repetate de temperatură, se exprimă prin numărul de cicluri (încălzire la o anumită temperatură într-un interval de timp determinat, urmat de o răcire la o temperatură prescrisă, de asemenea într-un interval de timp determinat) la care materialul poate să reziste pînă să ajungă la o anumită degradare. Determinarea se face pe şase epruvete de formatul unei cărămizi normale, aşezată pe muchie, cu 1/3 din lungime în cuptor, cu 1/3 pe zidăria cuptorului şi 1/3 în afara cuptorului. Cărămizile se menţin, în cuptor, la temperatura de 950°, timp de 40 min, după care se scot repede din cuptor, se introduc în apă rece, în care se ţin trei minute, după care se scot şi se ţin 5*• • 10 min în aer, pentru a se usca. Ciclurile se repetă pînă cînd epruvetele pierd cel puţin 20% din greutatea iniţială, iar dacă după 25 de cicluri nu s-a produs această pierdere, încercarea se consideră terminată. Rezistenţa Ia şoc termic se determină şi prin metoda panourilor, înzidindu-se 14 cărămizi montate într-o ramă şi izolate în spate, cari se supun Ia încălziri şi răciri repetate. Pentru produsele expuse la acţiunea flăcărilor de păcură, încercarea Ia şoc termic se execută într-un cuptor special, în care cărămizile sînt expuse unor cicluri de încălzire prin acţiunea directă a flăcărilor de păcură şi răcirea lor bruscă pe o placă metalică. Rezistenţa la coroziune ia temperaturi înalte e caracteristică pentru comportarea materialului refractar la acţiunea agenţilor corozivi cu cari vine în contact în timpul utilizării (metale topite, zgură, sticlă topită, cenuşă, etc.) şi se caracterizează prin indicele de coroziune (raportul dintre volumul produsului, după ce a fost corodat de agentul respectiv, şi volumul iniţial al agentului de coroziune). încercarea se efectuează pe epruvete paralelepipedice (100 mmx 100 mmx60 mm), în cari se practică o cavitate cilindrică (diametrul de 44 mm şi înălţimea de 36 mm), în care se pune materialul coroziv măcinat în particule sub 0,2 mm. Se introduce epruvetă în cuptor, se ridică temperatura cu 20---500 pe oră de la 20---2000 şi cu 50-**100° pe oră de la 200° pînă la temperatura de încercare (cu 50° mai înaltă decît temperatura utilă, sau temperatura maximă din cuptorul la care se utilizează produsul), la care se ţine o perioadă de două ore pentru materialele foarte corozive, trei ore pentru zgurile de metale feroase şi ciment şi 20 de ore pentru sticlă. Măsurarea temperaturii se face cu termoelementul pînă la 1200° şi cu pirometrul optic peste această temperatură. Măsurarea volumului corodat se raportează la volumul iniţial, iar rezistenţa la coroziune e diferenţa dintre unitate şi indicele de coroziune. Produsele refractare se fabrică: prin procedeele obişnuite ale ceramicii ordinare sau ale ceramicii fine; prin turnare sau prin tăiere cu ferestrăul. Procedeele ceramicii ordinare comportă următoarele faze de lucru: depozitarea materiilor prime în şoproane sau în aer liber (pentru macerare); sfărîmarea (concasarea şi măcinarea fină) a materiilor prime în concasoare cu valţuri dinţate, în mori cu bile, în dezintegratoare sau în koîlerganguri; ciuruirea şi sortarea materialului obţinut; dozarea, amestecarea (eventual cu liant) şi omogeneizarea amestecului; fasonarea (plastică sau umedă cu 14 * * * 18 % umiditate cu prese cu melc şi filieră; uscată sau semiuscată, cu 7% umiditate cu prese hidraulice, cu prese cu fricţiune, cu prese mecanice cu pîrghie, prese-revolver sau prese manuale; prin îndesare vibratorie cu ciocane pneumatice, manuale, în tipare metalice sau de lemn ; prin turnare în modele de gips); uscarea (pe rafturi în aer liber sau în vagonete în uscătorii-tunel şi în uscătorii cu camere); arderea, care poate fi: oxidantă (în Refractar, produs ~ 279 Refractar, produs cele mai multe cazuri şi în specia! cînd se ard oxizi metalici sau silicaţi), reducătoare (cînd se ard produse refractare carbonice sau carborundice, azoturi, boruri, etc.) sau neutră (caz foarte rar), şi care se face în cuptoare periodice: cu flacără întoarsă ori cu flacără orizontală, sau în cuptoare continue) cuptoare circulare Hoffmann, cuptoare cu camere tip Mendheim şi cuptoare-tunel); sortarea şi depozitarea în hale acoperite. Procedeul ceramicii fine consistă în aceleaşi faze, pînă la fasonare, care se face prin turnare de barbotine (şlichere), după care presarea se face la prese cu melc şi cu filieră, sau uscat şi semiuscat, cu prese cu fricţiune şi cu prese hidraulice. Turnarea în forme a unei topituri refractare necesită temperaturi foarte înalte, deoarece topitura nu trebuie să conţină cristale netopite. Din aceste cauze, topirea se face aproape excluziv în cuptoare electrice cu arc voltaic, materialul refractar introdus în cuptor formînd el însuşi căptuşeala cuptoruIui. Răcirea materialului refractar topit se face foarte lent (pentru a realiza cristalizarea materialului), în forme speciale, confecţionate din plăci de carbon. Tăierea cu ferestrâul, direct din materii prime naturale, adecvate (aproape excluziv şisturi cuarţifere şi unele roci silimanitice), se utilizează pentru refractarele folosibile fără o prelucrare ulterioară. Sînt foarte dense, rezistente la zguri-ficare şi nu se contractă la ardere. Produsele refractare se clasifică din mai multe puncte de vedere. Astfel: După refract ar itate, se deosebesc: produse refractare normale (cu refractaritatea între 1580 şi 1780°), produse cu refractar itate înaltă (cu refractar itatea între 1790 si 2000°) si produse supra refracta re (cu refractar itatea peste 2000°). ’ • După caracterul lor general chimic, se deosebesc: produse refractare acide, cari conţin un procent foarte mare de bioxid de siliciu (de ex. refractarele silica), produse refractare semiacide, cari au un conţinut variabil de bioxid de siliciu şi de trioxid de aluminiu (de ex. refractarele silico-argiloase), produse refractare bazice, constituite, în principal, din oxizi alcalino-pămîntoşi, de magneziu, calciu, etc. (de ex.: refractarele magnezitice, cromomagnezitice, forste-ritice, dolomitice, etc.) şi produse refractare neutre, cari nu prezintă reacţii apreciabile ca produsele refractare acide sau bazice (de ex.: refractarele argiloase, de şamotă, bauxitice, corindonice, carbonice, cromitice, etc.). -- După compoziţia lor chimică (clasificaţia cel mai frecvent utilizată, care dă numirile curente ale produselor refractare), se deosebesc: refractare silicioase; refractare silicoaluminoase (de ex.: refractare de şamotă, refractare silicoargiloase, refractare aluminoase, refractare mullitice, corindonice); refractare cromitice; refractare magneziene (de ex.: refractare magnezitice sau periclazice, refractare cromomagnezitice, refractare forsteritice, refractare dolomitice, refractare spinelice); refractare calcice; refractare carbonice (de ex.: refractare pe bază de cocs, refractare grafito-argiloase, refractare carborundice); refractare speciale (de ex.: refractare zirconice, refractare din ozixi puri sau cu caracter semi-metalic şi cermeţi). Refractarele silicioase (sin. Silica, Dinas) conţin peste 92% silice (Si02) şi se obţin din cuarţite amorfe sau cristaline (măcinate şi spălate), gresii sau nisipuri silicioase şi silex. Ca liant şi mineralizator se întrebuinţează, de obicei, lapte de var (2% CaO), foarte rar argilă refractară Şi, de curînd, în unele cazuri, şi compuşi organici de siliciu, ca: siliconi şi silicat de etil. Compoziţia chimică a refractarelor silicioase variază între: 92 şi 96,5% bioxid de siliciu ; 0,5 şi 3 % trioxid de aluminiu; 1.5 şi 3,5% oxid de calciu şi 1 •••2% oxid de fier. Temperatura optimă de ardere a refractarelor silicioase e de 1400—1450°. Prin ardere, aceste refractare se dilată linear cu 1,5—4%, iar greutatea lor specifică iniţială scade de la 2,65 pînă la 2,32 g/cm3, deoarece cuarţul se transformă în tridimit (v.) şi în cristobalit (v.). Principalele caracteristici tehnologice ale refractarelor silicioase întrebuinţate în metalurgie sînt: rezistenţa pirosco-pică 1710*• • 1730°; începutul deformării sub sarcină 1600—1650°; rezistenţa la compresiune 150—250 kgf/cm2; porozîtatea aparentă 16***21 % ; dilataţia 1 % între 0 şi 250°, pînă la 0,4—0,5% între 250 şi 800° şi foarte redusă peste 800°; conductivitatea termică 1—1,4 kcal/m*h*°C. încălzite timp de mai multe ore peste 1500°, refractarele silicioase îşi măresc volumul. Conţinutul în oxid de fier micşorează porozîtatea refractarelor silicioase şi măreşte rezistenţa lor la compresiune, în timp ce trioxidul de aluminiu are un efect contrar (refractarele silicioase de calitate superioară, pentru cuptoarele Sie-mens-Martin, trebuie să conţină sub 0,5% Al203). Porozîtatea aparentă a refractarelor silica pentru cuptoarele metalurgice sau cuptoarele din industria sticlei atinge, uneori, valoarea mică de 16%. Refractarele silica obişnuite conţin la 1600° aproximativ 20% fază lichidă, iar cele de puritate mare, chiar 10%. Faza lichidă crescînd repede abia peste 1640°, aceste refractare nu se deformează prin înmuiere sub sarcină decît aproape de punctul lor de fuziune. Refractarele silica cu conţinut relativ mare de oxid de fier au o culoare închisă şi se numesc refractare silica negre. în procesul de ardere al acestora, tridimitizarea fiind favorizată, se pot obţine produse de calitate superioară şi cu materii prime de calitate medie. Rezistenţa lor la compresiune e de 2***3 ori mai mare decît a rerractarelor silica albe; în schimb, însă, rezistenţa la şocuri termice şi la înmuiere sub sarcină e mult mai mică. Din această cauză, deşi refractarele silica negre au o comportare mai bună în cuptoarele electrice şi în cuptoarele Siemens-Martin, decît refractarele silica obişnuite, nu sînt folosite decît pe scară mică. Refractarele silica cu liant argilos, fiind calitativ inferioare, se fabrică azi foarte puţin. Nisipurile cuarţoase încep să se transforme în sticlă la aproximativ 1470°, se înmoaie la 1650° şi se topesc la 1750°. încălzite rapid între 2000 şi 2500°, topitura lor devine uşor curgătoare, cu o tensiune superficială foarte mare, iar la o încălzire înceată rămîne vîscoasă, sili cea volatilizîndu-se în bună parte. Prin topirea cuarţului se obţine sticla de silice (numită impropriu şi sticlă de cuarţ). Refractarele silica nu rezistă la vapori de alcalii, deoarece se formează o topitură uşor curgătoare, care le distruge. Ele rezistă, însă, relativ bine la cenuşă de cocs. Refractarele sllic o-a luminoase sînt amestecuri de: argile refractare; şamotă; minerale din grupul sillimanitului, al bauxitei, al diasporului, etc.; alumină calcinată; cuarţite, etc. cu un conţinut de 15• • *75% A^O^ Dintre aceste refractare fac parte: Refractarele argiloase (de şamotă) (Simbol RC) conţin 30—45 % Al203 şi se obţin prin arderea unu i amestec de şamotă (v.) cu argilă refractară ca liant. în compoziţia lor chimică intră, afară de oxid de aluminiu: 53 * * *65 % Si02; 0,5* * * 1,5 % TiOa; 1,5—3% Pe203; 0,2-1% CaO+MgO; 0,2-0,8% Na204-K20. Arderea se face între 1250 şi 1450°, temperatura mai înaltă făcînd să crească rezistenţa refractarelor de şamotă la atacul chimic (zgurificare) şi la atacul gazelor cu monoxid de carbon (în cuptoare înalte), dar micşorînd rezistenţa la şocuri termice. Refractar, produs ^ 280 Refractar, produs ~ Contracţiunea la ardere e mică (0—0,5%) la masele cu maltă şamotă, crescînd la 2—6% la masele cu multă argilă ca liant. între 600 şi 880° (domeniul de stabilitate al metacaolinu-Iui), Ia argilele cu puţin cuarţ, are Ioc o contracţiune foarte pronunţată, iar între 890 şi 950° se formează alumină y şi mullit. Coeficientul de dilataţie termică mediu la 1000° e de 9,5* 10-6, pentru refractarele bogate în silice, şi de numai 3,5* 10-6, pentru refractarele bogate în trioxid de aluminiu. EI depinde de conţinutul de sticlă formată (care are un coeficient de dilataţie termică mic) şi deci de temperatura de ardere, ca şi de porozitate. Conductivitatea termică a refractarelor argiloase depinde, afară de porozitate,. şi de conţinutul în trioxid de aluminiu si creste de la 20 Ia 1000° uniform (de Ia 0,5**-1 Ia 0,8—1,6 kcal/m-h-°C). Rezistenţa la şocuri termice scade cu cît vitrificarea e mai avansată. La porozitatea obişnuită de 20—30% refractarele de şamotă au o rezistenţă Ia şocuri termice foarte mare, neegalată de alte refractare, care, însă, odată cu creşterea rezistenţelor mecanice (la compresiune şi abraziune) şi a rezistenţei la coroziune, scade. Refractarele argiloase prezintă între 550 şi 750° un modul de elasticitate şi un modul de torsiune maxim, şi între 900 şi 1200° rezistenţe mecanice maxime. Din punctul de vedere chimic, refractarele argiloase prezintă o bună rezistenţă Ia acizi, însă sînt uşor atacate de oxizii bazici, de alcalii şi de oxizii alcalino-pămîntoşi, cum şi de carbonaţi şi sulfaţi. Afară de compoziţia chimică, coroziunea 'refractarelor de şamotă e influenţată şi de porozitatea lor, care permite accesul vaporilor şi al lichidelor agresive în interiorul produsului. Refractarele silico-argiloase (sin. Refractare semiacide) (simbolul RB) conţin peste 65% Si02, 15***30% Al203 şi sub 3% Fe203. Se obţin din: argile refractare silicioase cu cuarţite sau cu nisipuri cuarţoase şi argile plastice sau caolin ca liant; cuarţite sau nisipuri cuarţoase şi argile plastice sau caolin ca liant; şamotă refractară cu cuarţite sau nisipuri cuarţoase şi argilă plastică ori caolin ca liant ; nisipuri caolinoase (deşeuri de la spălarea caolinuriior). Refractaritatea acestor produse e de 1690—1730°, fiind influenţată de dimensiunile granulelor de cuarţ, iar principalele lor caracteristici sînt: contracţiune foarte mică la ardere (volumul rămînînd aproape constant la încălzire, deoarece contracţiunea argilei e compensată de expansiunea cuarţului); înmuiere sub sarcină mai mare decît la refractarele de şa--motă obişnuite (între 1220 şi 1520°); rezistenţă mai bună Ia atacul chimic cu zguri acide sau semiacide; porozitatea 18,5-30%. Mărirea granulaţiei cuarţului sporeşte rezistenţa Ia acţiunea zgurilor acide a refractarelor silico-argiloase, dar aceste granule nu trebuie să depăşească dimensiunea de 2. mm, pentru a nu se produce fisurarea şi crăparea produselor la ardere. Arderea refractarelor silico-argiloase e mai îndelungată decît a refractarelor de şamotă, dar mai scurtă decît a refractarelor silica, iar răcirea se face încet şi cu mare atenţie. Utilizarea acestor produse e indicată Ia: căldări de abur cari funcţionează cu cărbuni, cuptoare pentru topit sticlă, cuptoare de cocs, cubilouri, bolţi de cuptoare industriale, etc. Refractare semiacide de foarte bună calitate se pot fabrica şi din argile şistoase pirofilitice (cu conţinut mare de Si02), amestecînd 50—60% de astfel de argile în stare granulată (1,5—2 mm) cu 40—50% argile în stare măcinată sub 0,2 mm. în acest caz, argila şistoasă granulată ţine Ioc de şamotă, iar cea măcinată, de liant. între refractarele silico-argiloase trebuie ' amintită masa Marquardt, o substanţă cu caractere argiloase, care, după ardere, se apropie de compoziţia 3 Al203*2 Si02. Refractare aîuminoase, cari conţin 45—60% AI203 (simbolul RD) sau 60—75% Al203 (simbolul RE) (refractare cu conţinut mare de alumină), sînt: refractarele de şamotă cu adaus de alumină calcinată, refractarele bauxitice, refractarele sit-limanitice, refractare lemullitice şi refractarele corindonice. Proprietăţile lor depind în mare măsură de conţinutul lor în alumină, de granulometrie şi de ardere. Refractaritatea lor creşte, odată cu acest conţinut, de Ia 1790 Ia 1920°, porozitatea variază între 15 şî 25%, iar rezistenţa la compresiune, între 200 şi 600 kgf/cm2. Constituentul lor de bază, în afara celor corindonice, ejmuilitul (v.), care rezistă relativ puţin la oxizii de fier şi, din’această cauză, Ie fac puţin utilizabile în metalurgie. Refractarele de şa mo ta cu adaus de alumina c a I ci n a t â au o refractaritate mărită şi o calitate superioară produselor refractare argiloase, obişnuite, confecţionate numai din şamotă. Alumina calcinată adăugată conţine 92—99,5% Al203, maximum 1% Fe203, restul Si02 şi urme de alcalii. Se folosesc la focarele căldărilor de abur, în cuptoarele din industria sticlei şi a metalelor neferoase, iar în siderurgie, Ia regeneratoarele cuptoarelor Martin (partea de sus a grătarelor), la căldările turnătoriilor mari, cum şi la dopuri şi piese de scurgere a metalului topit. Refractarele b a u x i t i c e sînt fabricare din bauxite albe, în prealabil calcinate (deshidratate). în timpul arderii, între 1400 şi 1550°, odată cu o micşorare de volum importantă, are Ioc şi transformarea în corindon a aluminei obţinute prin deshidratare; masa ceramică suferă totodată şi un început de vitrificare, din cauza topirii impurităţilor, cari au roluI de fondanţi. Şamota corindon ică obţinută e concasată şi măcinată pentru obţinerea granu laţiei dorite. Din această şamotă, amestecată cu 15—30% argilă refractară plastică şi cu puţină apă, se obţine o pastă, care se fasonează pe cale uscată (cu presa hidraulică) sau pe cale umedă (prin extrudere). Fasonârea pe cale uscată necesită o proporţie mai mică de argilă refractară plastică, ca liant, decît fasonarea pe cale umedă. Argila refractară plastica poate fi înlocuită cu ciment magnezian (Sorel), fapte de var, silice coloidală, silicat de sodiu, etc. Caracteristicile tehnologice ale refractarelor bauxitice sînt: rezistenţă relativ mică Ia înmuiere sub sarcină (un început de înmuiere sub sarcină constatîndu-se Ia 1200°, din cauza începutului de fuziune a liantului), ceea ce face ca refractarele bauxitice să nu poată fi folosite la temperaturi înalte decît în cazul cînd cealaltă suprafaţă a cărămizilor refractare bauxî-tice, respectiv a peretelui, e răcită; contracţiune Ia ardere ulterioară importantă, din cauza arderii la o temperatura insuficientă, faţă de o constanţă de volum normală; rezistenţă foarte bună Ia atacul chimic, din cauza conţinutului relativ mare de alumină. • Materialele refractare bauxitice au rezistenţa la compresiune la rece de 200—300 kgf/cm2, rezistenţa Ia şocuri termice de 10—20 de cicluri, porozitatea aparentă de 19—22%' şi refractaritatea de 1790°. Produsele de acest tip pot fi întrebuinţate ori de cîte ori e nevoie de produse refractare cu rezistenţă piroscopică mare, dar cu rezistenţă la înmuiere sub sarcină mică, adică Ia cuptoarele rotative şi verticale din industria cimentului şi a varului (în zona cu temperatura maximă), la căptuşirea diferitelor cuptoare din industria metalurgică neferoasă (Cu, Pb, Sb, etc.) şi, în general, la cuptoare cu atacuri de zguri bazice. Un alt tip de materiale refractare bauxitice sînt materialele refractare bauxitice topite, obţinute din bauxite albe refractare, Refractar, produs ~ 281 Refractar, produs ^ prin topire.în cuptoare electrice, cari sînt produse de calitate, dar încă foarte puţin întrebuinţate, din cauza preţului mare de costr Masa ceramică topită se toarnă în tipare de nisip şi .se răceşte foarte încet, pentru a permite o cît mai bună cristalizare a corindonului, cum şi formarea unui schelet dendritic continuu, care asigură o rezistenţă foarte mare ia înmuiere sub sarcină, şi pentru a exclude, pe cît posibil, tensiunile în interiorul produsului. Refractarele s i I I i m a n i t i c e se fabrică din sillimanit, ci an it, andaluzit sau disten. Aceste materii prime naturale se transformă, la ardere, în mu llit şi silice, conform reacţiei următoare: 3(AI203.Si02) -> 3 AlaOa.2SiOa+S'iOa. Diferă numai viteza şi temperatura de mullit’zare, care Ia cianit şi la disten e mai joasă decît la andaluzit. Mu llitizarea începe, la cianit şi la disten, la 1350°, şi se produce într-un timp mai scurt, dar cu o variaţie mare de volum (dilataţie de 17***18%), densitatea scăzînd de la 3,6 la 3,02 g/cm3. La andaluzit, muilitizarea începe la 1450°; în schimb, volumul se măreşte cu numai 5,4%. Refractarele m u I I i t i ce (simbolul REM) se obţin prin topirea electrică a materiilor prime cu conţinut mare de Al203, ca bauxite şi diasporuri calcina e, cu adausuri mici de caolinuri superioare. Masa topită se toarnă în forme de nis':p cu armaturi metalice şi se răceşte lent, pentru uşurarea cristalizării. Refractarele mu Mitice sînt cunoscute sub numirea comercială-de blocuri sau de cărămizi Corhart. Ele conţin 40***60 % mu llit, 20---25 % corindon sub formă de ace şi 10” *20 % masă sticloasă, săracă în alumină şi bogată în fondanţi (K20, NaaO, Ti02, Zr02, etc.), rezistă bine la variaţii bruşte de temperatură şi la atacul sticlei topite şi al zgurilor topite. Rezistenţa lor Ia compresiune e foarte mare (1500---4000 kgf/cm2). Sînt folosite, în special, la căptuşirea cuptoarelor pentru topit sticlă. Refractarele corindonice (s imbo Iu I RF) conţin peste 75% AI2Os (obişnuit 80---95%) şi se fabrică din corindon natural sau din electrocorund, aglomerat cu un liant (caolin sau argilă refractară) şi fasonat prin presare uscată sau semiuscată. Ele se mai numesc şi porţelanuri refractare şi au porozîtatea 16 —2.0 %, o duritate mare, o rezistenţă mare la şocuri termice (15***25 de cicluri), şi un coeficient de dilataţie termică între 0 şi 1200°, de 7*10-6. Pe lîngă refractaritate foarte mare (1790-•• 1920°) au şi o rezistenţă la abraziune foarte mare, însă înmuierea lor sub sarcină e mai mare decît a refractarelor argiloase (de şamotă) de bună calitate (începutul înmuierii, 1300* • • 1400°) Din refractarele corindonice se fabrică, în unele cazuri, Şi piese de scurgere pentru turnarea unor oţeluri speciale. Refractarele cromitice (simbolul RM) sînt refractare cari conţin minimum 30% Cr203. Se fabrică prin .aglomerarea cromitului cu minimum (sub 5%) de argilă refractară liantă (foarte plastică) sau, mai bine, cu 10% mag-nezie caustică, la presiuni foarte înalte, utilizîndu-se arse sau nearse. Avînd caracter neutru, refractarele cromitice se folosesc de preferinţă ca strat de separare pentru înzidiri, între refractarele acide (silicioase) şi cele bazice. Ele se utilizează pe o scară relativ mică, în cuptoarele Martin, Ia construcţia pere-.ţilor şi a canalelor verticale şi la vetrele cuptoarelor de încălzire a diferitelor metale, unde se cere o rezistenţă mare la atacul zgurilor, deoarece ele se umflă în contact cu zgurile feruginoase. Se cunosc şi refractare cromoaluminoase, fabricate din crom it şi substanţe cu conţinut mare de alumină ■ (de ex.: refractare cromosillimanitice, refractare cromomulli- tice), r e f r a c t a r e c r o m o s i I i c a, cu • conţinut de 8***15% Cr203, care le măreşte rezistenţa la zguri ferugmoaşe, şi refractare cromodol o mitic e, fabricate dintr-un amestec de cromit şi dolomit. . - Refractarele magneziene sînt produse refractare obţinute din materii prime naturale sau artificiale, concasate şi granulate, aglomerate cu lianţi uscaţi şî arse (refractare magneziene arse) sau aglomerate cu lianţi chimici şi folosite în stare uscată (refractare magneziene rtearse). Se deosebesc: refractare magnezitice, refractare cromomagriezi-tice, refractare dolomitice (semistabilizate şi stabilizate), refractare spinelice şi refractare forsteritîce. Toate refractarele magneziene au caracter bazic în reacţiile lor chimice, adică reacţionează foarte uşor în stare solidă, la temperaturi înalte, cu refractarele acide (silica), cu refractarele silico-argiloase şi chiar cu refractarele argiloase, ceea ce ie fae /improprii pentru a fi zidite împreună sau pentru a veni în contact direct în timpul arderii. în zona de ardere a cuptoarelor, ele se separă de aceste refractare printr-un strat de refractare cromitice (neutre). Refractarele magnezitice sau periclazice (simbolul RG) sînt refractare magneziene de natură oxidică, avînd drept constituent de bază magnezia (oxidul de magneziu = periclazul). Materia lor primă poate fi: magnezitul (v.), brucitul (v.), kieseritul (v.), magnezia artificială obţinută pe diferite căi din dolomit şi, în special, în ultimele decenii, magnezia marină, obţinută prin tratarea apei de mare, la rece, cu dolomit calcinat. Magnezia se sinterizează (se vitrifică), trans-formîndu-se în periclaz prin ardere la 1550***1780°, de preferinţă în cuptoare rotative. Refractarele magnezitice arse (cu liant ceramic) se fabrică prin măcinarea, granularea, umidificarea şi fasonarea (la presiuni înalte) a magneziei sinterizate sau topite, urmată de uscarea, arderea în cuptoare-tunei joase, dar lungi, sau în cuptoare cu camere tip Mendheim, la temperatura de 1560***1600° şî răcirea lor lentă, deoarece nu rezistă bine la variaţii bruşte de temperatură. Refractarele magnezitice nearse (legate chimic) se fabrică prin aglomerarea ia presiuni foarte înalte (1000---2000 kgf/cm2) a magneziei sinterizate sau topite, la rece, de preferinţă cu ciment Sorel (ciment magnezian), care face priză şi se întăreşte în cîteva zile. Necesitatea acestor produse s-a impus datorită unui factor economic (sînt mai puţin costisitoare decît cele arse) şi unui factor tehnologic (au o rezistenţă la şocuri termice mărită). Prezintă însă dezavantajul de a avea o zonă de slabă rezistenţă mecanică pentru intervalul de temperatură peste temperatura de disociaţie a liantului chimic şi sub temperatura de formare a liantului ceramic. ‘ Utilizarea refractarelor magnezitice nearse e similară cu aceea a refractarelor arse, cu deosebirea că trebuie' luate anumite măsuri la prima încălzire a cuptorului. Ele se înzidesc adeseori şi în cutii (de tablă de oţel cu grosimea de 0,5* **1,5 mm), pe trei sau patru feţe. Aceste cutii sau casete metalice se oxidează la prima ardere şi formează cu peridazul refractarelor magnezitice, la temperaturi peste 1400°, ferit de magneziu (Mg0-Fe20;,), care sudează monolitic între ele cărămizile refractare. Atît refractarele magnezitice arse, cît şi cele nearse, sînt atacate de monoxidul de carbon şi de clorul gazos, în timp ce bioxidul de sulf le măreşte rezistenţele mecanice. Deoarece refractarele magnezitice sînt sensibile la hidratare, ele trebuie depozitate sub acoperiş, ferite de umezeală, cele umezite în timpul transportului trebuind să fie uscate la aer cald, înainte de a fi depozitate în stive compacte, în apropierea cuptorului, -pentru a nu se distruge.-- Refractar, produs ^ 282 Refractar, produs — Refractarele cromomagnezitice (simbolul RN), constituite din cromit şi din magnezie sinterizată, se obţin ca şi refractarele magnezitice, prin ardere sau legare chimică, la rece, practicîndu-se şi încasetarea („încutierea") lor metalică. Proporţiile relative de cromit şi magnezie sinterizată (cromi-tul sub formă de granule mari, iar magnezia sinterizată, sub forma unei granulaţii fine) pot varia între 20% cromit şi 80% magnezie, şi 70% cromit şi 30% magnezie. Refractarele cromomagnezitice sînt calitativ superioare refractarelor magnezitice, adausul de cromit la magnezie avînd ca efect mărirea rezistenţei la şocuri termice, a rezistenţei la zgurificare şi a înmuierii sub sarcină a cărămizilor. Cantitatea şi viscozitatea fazei lichide (la temperaturi înalte) a refractarelor cromomagnezitice depind de impurităţile cromitului şi magneziei. Cantitatea de topitură e determinată de conţinutul masei ceramice în monticellit (v.); totuşi, cantitatea de fază lichidă depinde puţin, iar temperatura de topire şi viscozitatea depind mult de conţinutul de alumină şi de bioxid de titan. Reacţiile la suprafeţele de contact dintre cromit şi magnezie sînt cauzele pentru cari proprietăţile refractarelor cromomagnezitice nu corespund mediei valorilor componenţilor în raport cu proporţiile din amestecurile respective. Refractarele cromomagnezitice sînt folosite în locurile cele mai periclitate ale cuptoarelor Siemens-Martin, ele înlocuind cu rezultate bune refractarele silica, chiar în bolţile acestor cuptoare. Refractarele dolomitice (simbolul RH) sînt refractare mag-neziene obţinute din dolomit, cari, deşi inferioare calitativ refractarelor magnezitice — în special din cauza rezistenţei lor mici la zgurificare—, sînt întrebuinţate, acolo unde e posibil, în locul refractarelor magnezitice, deoarece dolo-mitul e mai răspîndit decît magnezitul. Se deosebesc refractare dolomitice: nestabilizate, semi-stabilizate şi stabilizate (v. şi sub Dolomit). Refractarele dolomitice nestabilizate sînt folosite la căptuşirea cuptoarelor bazice de oţel. Dolomitul, întîi calcinat (pentru a înlătura bioxidul de carbon şi a-i mări densitatea), poate fi folosit şi sub formă de pastă de stampare (bătătorire). Ca refractar, dolomitul nu poate fi utilizat decît sub formă sinterizată; cum punctul de fuziune al dolomitului pur e foarte înalt (2480°), şi deci sinterizarea nu se poate face decît la temperaturi foarte înalte, şi cum oxidu 1 de calciu şi oxidu l de magneziu nu dau naştere nici la temperaturile cele mai înalte unui compus chimic, se preferă, în practică, dolomit impur, prezenţa fondanţilor (silice, alumină, oxid de fier) fiind absolut necesară realizării procesului de sinterizare a dolomitului. Pentru o bună sinterizare şi cristalizare a dolomitului impur trebuie ca acesta să fie calcinat la temperaturi cît mai înalte (1500°, în cuptoare verticale, şi pînă la 1800°, în cuptoare rotative). Refractarele dolomitice s e m i s t a b i I i-zate se obţin cu ajutorul fondanţilor (silice, oxid de fier, alumină, etc.) şi al gudroanelor. Ele se hidratează şi se dezagregă după un timp de şedere la aer mai îndelungat, decît refractarele dolomitice nestabilizate. Refractarele dolomitice semistabilizate pe bază de gudron se obţin din dolomit calcinat amestecat cu gudron, prin încălzire la aproximativ 600°. în timpul acestui proces tehnologic, constituenţii volatili ai gudronului se degajă, iar în jurul granulelor de dolomit calcinat se formează o armatură de cocs, care cimentează granulele produsului refractar. Refractarele dolomitice semistabilizate de acest tip sînt, de fapt, refractare carbonice cu incluziuni de granule de dolomit calcinat. Refractarele dolomitice stabilizate se obţin transformînd calcea în silicat tricalcic (3 Ca0-Si02) (constituentul esenţial al cimenturilor Portland), cu ajutorul serpentinului. într-un alt procedeu, stabilizarea dolomiţelor se face pe bază de silicat dicalcic (2 Ca0-Si02), care, fiind încă expansiv la transformarea modificaţiei p în y şi dezagregîndu-se din cauza măririi bruşte a volumului cu 10%, trebuie stabilizat, la rîndul său, cu ajutorul unui mic adaus de fosfaţi, oxid de crom, etc. Un dolomit bine stabilizat are refractaritatea peste 2000° şi începutul de înmuiere sub sarcină peste 1400°. Alte refractare bazice din grupul refractarelor dolomitice sînt: refractarele magnezit-dolomitice şi refractarele cromo-dolomitice. Refractare/e magnezit-dolomitice conţin mai mult periclaz decît cele dolomitice şi au o rezistenţă mai mare ia coroziunea zgurilor bazice. Fabricarea lor e identică cu cea a refractarelor dolomitice stabilizate, ele putînd fi utilizate, de asemenea, în cutii metalice. Refractarele cromodolomitice, în cari cromitul stabilizează dolomitul fără adausuri siiicioase, nu au dat, însă, pînă în prezent, rezultate satisfăcătoare. Refractarele spinelice (simbolul RL) au drept component de bază afuminatul de magneziu. Se obţin din amestecuri de magnezit cu bauxită sau cu alumină calcinată, nesin-terizate. Aceste refractare au următoarea compoziţie chimică medie: 2.70-3,11% SiOa, 39,42—65,40% Al203, 1,78-23,20% Fe203, 1,12-1,98% Cra08, 0,49—0,50% Fe203, 0,50-1,27% CaO, 26.70—31,21 % MgO; 0,26—0,52% pierderea la calcinare, şi următoarele caracteristici tehnologice: rezistenţa la compresiune 500—1200 kgf/cm2; porozitatea aparentă 18—25%; greutatea volumetrică 2,6 * * *3,0 gf/cm3; greutatea specifică circa 3,54 gf/cm3; refractaritatea peste 1800°; începutul de înmuiere sub sarcină peste 1510° şi sfîrşitul de înmuiere sub sarcină peste 1570°. Refractarele forsteritice (simbolul Rl) au drept constituent principal forsteritul (v.) artificial, deoarece forsteritul natural se găseşte foarte rar şi în cantităţi foarte mici. Se fabrică din: serpentin, olivin, dunit şi, într-o măsură mai mică, talc. Aceste materii prime conţinînd 35—55% MgO, iar forsteritul peste 57% MgO, pentru a evita formarea enstatitului (v.) cu punctul de fuziune 1557°, în loc de 1890°, se adaugă puţin oxid de magneziu. Cu tot conţinutul mare de fondanţi (Fe2Os, Al203, Cr2Os, alcalii, etc.) din serpentine, industrial, în cuptorul rotativ, pentru o mai bună sinterizare, arderea amestecului se face la 1600—1650°. Forsterizarea e favorizată prin adăugare de mineralizatori ca: 2% talc, fluorură de calciu, fluorură de magneziu, borat de calciu, fluosilicat de sodiu, etc. Refractarele forsteritice se folosesc, în special, în zona de ardere a cuptoarelor de ciment, vetre de forjă, cuptoare de propulsiune, etc. Proprietăţile lor fizice se apropie de cele ale refractarelor magnezitice. Dilataţia termică şi conductibilitatea termică sînt mai mici, dar înmuierea sub sarcină la temperaturi înalte e mult mai mare. Refractarele forsteritice sînt sensibile Ia oxid de fier şi la zguri bazice, ceea ce se explică prin formarea unui eutec-tic ternar (Mg0-Fe0-Si02 cu 35% Si02), care se topeşte la o temperatură foarte joasă (la 1250°). De aceea, ele sînt folosite, Refractar, produs — 283 Refractar, produs ~ în -metalurgie, de preferinţă la bolţile cuptoarelor de cupru şi de plumb, cum şi la fabricarea creuzetelor pentru cuptoarele electrice cu înaltă frecvenţă. în ultimul timp s-au obţinut rezultate bune şi cu refractarele cromoforsteritice, obţinute din cromit, olivin şi magnezie. în tabloul I sînt date caracteristicile tehnologice ale principalelor refractare magneziene. Refractarele calcice sînt produse refractare bazice cari pînă în prezent nu au găsit decît o utilizare mică pentru topirea unor materiale speciale. De exemplu: creuzetele de refractare calcice cu adaus de Ti02 sînt folosite pentru topirea multor substanţe fosfatice; refractarele calcice pe bază de CaO-Cr2Os Zr02 sau de Ca0-Cr203-Al203 sînt foarte rezistente la zguri bazice şi fosfatice; creuzetele de ortofosfat de calciu sînt foarte rezistente, pînă la 1600°, la topituri cu FeO şi zguri fosfatice sărace în oxid de fier. Datorită hidratării şi carbonatării uşoare în contact cu aerul, cari conduc la o dezagregare rapidă a produsului, refractarele calcice au rezistenţe la carburaţie mici şi rezistenţe la atacul chimic, în contact cu refractarele acide, foarte mici. Ele nu suferă, în schimb, transformări polimorfe, au un punct de fuziune foarte înalt (peste 2000°), bune calităţi ter-moizolante şi electroizolante şi o mare rezistenţă la atacul chimic în contact cu celelalte refractare bazice. Refractarele carbonice au la bază carbonul, al cărui punct de topire foarte înalt (3700°) le face materiale foarte preţuite în multe domenii ale tehnicii. Ele conduc căldura şi electricitatea excepţional de bine, se zgurifică greu şi rezistă foarte bine la schimbări bruşte de temperatură. Se oxidează, însă, foarte uşor la temperaturi mai înalte de 700°. Din grupul refractarelor carbonice fac parte: refractarele grafitice, refractarele pe bază de cocs şi refractarele carbo-rundice (pe bază de carbură de siliciu). Refractarele grafitice sau grafito-argiloase (simbolul RPG) se fabrică din grafit, şamotă şi argilă refractară ca liant. Ele au o conductibilitate termică mare (din cauza paietelor de grafit orientate paralel cu ele înseşi), dar foarte variabilă, după felul de cristalizare şi după mărimea cristalelor de grafit. Arderea se face în mufle, în atmosferă reducătoare, mai rar în atmosferă slab oxidantă. Compoziţia obişnuită a refractarelor grafitice utilizate pentru creuzete (topirea metalelor), pentru retorte de distilare a zincului, dopuri pentru căldările de turnat oţel, etc., e următoarea: 25***40% grafit, 25***30% argilă refractară şi 30***50% şamotă refractară. Refractarele pe bază de cocs (simbolul RPC) se fabrică din cocs metalurgic dur şi cît mai pur, sau din cocs de petrol, şi se folosesc sub formă de cărămizi şi de blocuri la construcţia furnalelor înalte pentru topit metale neferoase (la căptu-şirea vetrei şi a pereţilor creuzetului). Conţinutul lor în cenuşă e de 4***8%. Se fabrică din 80***85% cocs şi 15***20% gudron anhidric (deshidratat, de densitatea 1,2 g/cm3, cu adaus de 10% asfalt, pentru creşterea rezistenţei mecanice şi termice a refractarului rezultat). Fasonarea cărămizilor se face ia prese hidraulice puternice, iar a blocurilor, prin bătătorire cu ciocane pneumatice, în forme metalice sau de lemn. Produsele fasonate sînt uscate şi arse la 1000***1450°, în absenţa aerului (în camere ermetice, acoperindu-se în timpul arderii cu un amestec de cocs şi nisip). Folosirea refractarelor pe bază de cocs a dat rezultate foarte bune la căptuşirea furnalelor, durabilitatea lor mare datorindu-se temperaturii înalte^ de înmuiere sub sarcină şi rezistenţei mari la atacul oxidului de carbon. Principalele caracteristici tehnologice ale refractarelor pe bâză de cocs sînt: greutatea volumetrică 1,35*** 1,52; porozitatea aparentă 20-**27%; rezistenţa la compresiune la rece 250---600 kgf/cm2 (cu tendinţa de menţinere pînă la 1500* * * 1900°); conductivitatea termică 3 * * • 10 kcal/m • h • °C la 900°; coeficientul de dilataţie termică 5***6* 10-6 şi rezistenţa la uzură mecanică mare. Refractarele carborundice (simbolul RO) se fabrică din carbură de siliciu (v. Carborundum) şi un liant, care poate fi argila refractară, silicatul de sodiu, boraxul, sulfatul de aluminiu, feros il ic iul, etc. Refractarele carborundice conţin 30***90% CSi şi se caracterizează printr-o conductibilitate termică şi o rezistenţă Ia şocuri termice foarte mari. Ele se folosesc: la căptuşirea cuptoarelor din industria chimică, unde se produc acizi foarte agresivi, cum şi la fabricarea creuzetelor şi retortelor din metalurgia neferoasă, a mufelor pentru emailare, a capsulelor pentru ceramica fină, a abrazivilor, a tuburilor protectoare Tabloul I Caracteristici tehnologice Produse refractare magnezitice cromomagnezitice forsteritice dolomitice arse legate chimic arse legate chimic arse stabilizate arse Refractaritatea 1 Con Seger Grade Celsius >42 >2000 >42 >2000 >42 >2000 >42 >2000 34--35 1750--1770 >42 >2000 înmuierea sub sarcină început sfîrşit 1450--1700 1550.■•> 1700 1450 1550 1450--.1500 1500--1650 1450--1500 1500--1650 1600 1650 1500 1700 Rezistenţa la compresiune, kgf/cm2 400---800 300 300"-600 400 300--600 500--1000 Porozitatea aparentă, % 15--24 12 20-25 10 20--27 o CN OO Densitatea aparentă, g/cm3 2,8---3,0 2,8---2,9 2,9-.3,0 2,9-"3,2 2,7"-2,9 2,7--2,9 Coeficientul de dilataţie termică, 20"1000° 13-10’6 — 10-10"6 — - - Refractar, produs 284 Refractar, produs — pentru pirometreîe termoelectricei etc. In tabloul II sînt date caracteristicile tehnologice medii ale refractarelor carborundice. iar în atmosferă de azot se topeşte abia peste 3000°, din care câuză poate fi utilizată la fabricarea izolatoarelor termice ale cuptoarelor de înaltă frecvenţă. Tabloul II Caracteristici Conţinutul în CSi, în % 50 70 80 90 95 95v97 Greutatea volumetrică, gf/cm3 Rorozitatea aparentă, % începutul înmuierii sub sarcină, °C Rezistenţa la compresiune, kgf/cm2 Conductivitatea termică la 1000°, kcal/m * h -°C 2,3 20 1500 500—800 3,5 2,3—2,4 20—23 1600 800** *900 5,3 2,35-2,45 17-20 1650 800”-1000 - 7,3 2,4*-*2,55 18—24 >1700 >1000 9,1 2,65—2,7 15 —16 >1700 2,2—2,85 10—31 >1700 11-13 Refractarele speciale (simboluI RS) sînt produse artificiale suprarefractare cu aspect de porţelan (v. şi Metal refractar), mase ceramice cu caracter semimetalic sau compuşi de materiale metalice şi nemetalice numite cermeţi. Refractarele cu aspect de porţelan sînt oxizi puri supra-refractari (refractare oxidice) cari nu se înmoaie decît la temperaturi foarte înalte, rezistă bine la zgurificare şi sînt totodată foarte dure. Sînt oxizi suprarefractari oxizii de: aluminiu (alumină), bariu, beriliu, calciu, ceriu, cobalt, crom (cromit), hafniu, lantan, litiu, magneziu, toriu, titan, uraniu, vanadiu şi zirconiu... Utilizarea cea mai răspîndită o are alumina sinterizată, care se foloseşte la fabricarea arzătoarelor speciale, a tuburi-lor de protecţie pentru pirometre, a bilelor pentru recuperatoare speciale, etc.; oxidul de beriliu sinte-rizat e utilizat la fabricarea creuzetelor, şi oxidul de zirconiu stabilizat (sub forma cubică, cu ajutorul cîtorva procente de CaO, deoarece altfel trece, la circa 1000°, în modificatiile lui monoclină sau tetragonală) şi sinterizat, pentru creuzete şi ca inele (elemente de încălzit) la cuptoare cu inducţie, etc. în tabloul III sînt date caracteristici le tehnologice ale principalelor refractare oxidice cu aspect de porţelan, prin comparaţie cu caracteristicile porţelanului dur. Borurile refractare, obţinute de obicei prin reacţia directă a elementelor componente la temperaturi foarte înalte, de preferinţă în arc voltaic, au p. t. peste 2000°. Se cunosc şi se folosesc ca bare de controi la generatoarele de energie atomică; borura de titan, obţinută dintr-un amestec de pulberi foarte fine de bor şi titan, ţinute sub presiune mare în timpul încălzirii; borura de hafniu, cu refractaritatea 3065°, obţinută, ca şi borura de zirconiu, prin interacţiunea dintre tetraclorura de hafniu, respectiv de zirconiu şi bro-mura de bor, în contact cu un fir de wolfram, încălzit peste 2000°, într-o atmosferă de hidrogen; borura de zirconiu, cu refractaritatea de 2990° şi duritatea peste 7; borura de vanadiu, obţinută în arc voltaic, din componenţi presaţi sub forma de electrozi, cu refractaritatea foarte mare, încă nedeterminată; borura de wolfram, cu p. f. 2920°, obţinută în cuptor electric, dintr-un amestec de bor şi wolfram sau oxizi de bor şi wolfram, încălziţi într-un creuzet de grafit, sau din bor şi wolfram, presaţi sub forma de electrozi, în arc voltaic. Unul dintre metalele cari formează mase ceramice refractare semimetalice, de mai multe tipuri, e beriliul (v.). Se cunosc următoarele refractare berilice: car- bura de beriliu, cu p. t. peste 2100°; azotura de beriliu cu Tabloul III Caracteristici tehnologice Alumină sinterizată Oxid de beriliu sinterizat Oxid de zirconiu sinterizat Oxid de toriu sinterizat Spinel sinterizat Porţelan dur Punctul de topire, °C 2050 2570 2700 3000 2100 1670 Greutatea specifică, gf/cm3 4,0 3,06 5,8 9,9 3,57 — Greutatea volumetrică, gf/cm” 3,80 2,9 5,4 9,2 3,3 2,5 Absorpţia pentru apă, % 0 0—1 aproximativ 8 0—2 0 0 Rezistenţa la coroziune foarte rezisten- rezistent la rezistent la rezistent la destul de re- foarte rezis- tă la acizi şi ai- al cal i i substanţe acide substanţe ba- zistent la sub- tent la acizi şi calii -f- H F şi neutre zice stanţe bazice slab rezistent şi acide la alcalii Rezistenţa la tracţiune, kgf/mm2 26 10 13 — 13,5 3 Rezistenţa la compresiune, kgf/mm2 300 75 220 160 180 45 Duritatea dupâ scara Mohs 9 9 7 7 8 7—8 Conductivitatea termică, 0—100°, kcal/m*h-°C 11,1 16,8 1,6 5,6 5,4 1,4 Rezistenţa la şocuri termice bună foarte bună satisfăcătoare satisfăcătoare satisfăcătoare bună Mase ceramice cu caracter semimetalic sînt: siliciurile, carburile, borurile şi azoturile suprarefractare ale diferitelor metale. Ele sînt foarte dure şi au fost folosite la început ca materiale de şlefuit şi de tăiat metale, pentru a fi utilizate astăzi şi ca refractare speciale. Dintre s i I i c i u r i, cea mai rezistentă la oxidări e siliciura de mol.bden, MoSi2 (rezistentă pînă la 1700°, cu p. t. 2030°). Carburile (v. Carburi refractare) sînt, în general, uşor oxidabile, ca şi a z o t u r i I e (v. Azoturi , refractare); totuşi, azotura de bor se descompune abia la 2015°, p. t. 2200°; sulfura de beriliu, cu refractaritate mare, dar care se, descompune uşor în prezenţa apei; etc. Cermeţii constituie cel mai original grup de refractare speciale, deoarece unesc proprietăţile elementelor refractare metalice cu ale celor nemetalice. Se topesc la 1850 — 1900° şi rezistă la oxidare pînă la 1500°. Utilizări mai multe au cermeţii Al203 -f* crom (în proporţia 45/55 sau 70/30) şi Al203 -f- fier, iar mai puţine, cermeţii rezultaţi din combinările MgO + nichel şi bor-f carbon + diferite metale. Refractar, produs — 285 Refractar, produs — După modul (forma) în care se prezintă D r o dusele refractare, se deosebesc: refractare fasonate, cari au o formă geometrică bine definită, şi refractare nefasonate, cari se prezintă sub forma de granule (produse granu lare) sau de pulberi (produse pulverulente). Refractarele fasonate, dintre cari fac parte cărămizile refractare (v. sub Cărămidă), blocurile fasonate simplu, produsele complicate şi cele speciale, sînt arse sau riearse (legate chimic cu ajutorul diferiţilor lianţi hidraulici sau nehidraulici), mai rar topite (cu porozitate foarte mică). După formă, cărămizile se împart în: ' Cărămizi parablepipedica, cari au feţele dreptunghiulare şi cari se clasifică în cărămizi normale (cu lungimea de două ori mai mare decît înălţimea); cărămizi normale duble (lungimea egală cu lăţimea); cărămizi de legătură (lungimea egală cu a cărămizii normale şi lăţimea de 1,5 ori lăţimea acesteia); cărâmida-plăcuţă (grosimea e jumătate din grosimea cărămizii oormale, *ar celelalte dimensiuni sînt aceleaşi); cărămida jumătate lăţime sau cărămida-cureluşă (lăţimea jumătate din lăţimea cărămizii normale); cărămida jumătate lungime (jumătate din lungimea cărămizii normale); cărămida lungă (lungimea e cu 1 x/2 mai mare decît la cărămida normală); plăci (grosimea foarte mică faţă de celelalte dimensiuni). Cărămizi-pană, la cari feţele mari sau cele laterale sînt înclinate una faţă de alta. Se deosebesc: cărămida-pană lungă (înălţimea e mai mare decît lungimea); cărămida-pană scurtă (înălţimea e mai mică decît lungimea); cărămida-pană dublă (înălţimea e egală cu lungimea); cărămizi pentru boltă (bol-ţare), în formă de pană, la cari dimensiunile sînt în funcţiune de bolţile la cari se folosesc. Cărămizi de formă specială, a căror formă e în funcţiune de necesităţile constructive. între acestea, se deosebesc: cărămizi radiate, la cari două dintre feţe fac parte din cilindri coaxiali; cărămizi tubulare, cari au forma unor cilindri cu un gol în interior; cărămizi cu profil special, cum sînt cărămizile pentru arzătoare, cărămizile pentru grătare, cărămizile pentru bolţi suspendate, etc. Refractare nefasonate sînt mortarele refractare, cimenturile refractare, betoanele refractare, masele plastice refractare şi tencuielile refractare, obţinute cu ajutorul diferiţilor lianţi ca: silicat de sodiu, leşie bisulfitică, clorură de magneziu, silicat de etil, răşini polivinilice, fosfaţi de aluminiu sau de magneziu, acid fosforic, gudroane, etc. sau cimenturi refractare şi nerefractare. Cimenturi refractare nu sînt decît cimentul refractar aluminos pe bază de dialuminat de calciu, numit şi ciment Lafarge „Secar 250“, cu refractaritatea 1610°; cimentul refractar a luminos de bariu (pe bază de aluminat monobaric), cu refractaritatea 1-730—-1810°, şi cimentul de dolomit stabilizat, (pe bază de siljcat tricalcic), cu refractaritatea 1700***1800°. Mortarele refractare (v. şî sub Mortar) servesc la legarea cărămizilor în zidăriile refractare, prin umplerea rosturilor dintre ele. Ele sînt constituite dintr-un amestec omogen de granule refractare avînd aproape aceeaşi compoziţie chimică Şi mineralogică ca şi cărămizile pe cari le leagă (diferenţa formînd-o un mic exces de fondanţi, pentru a uşura sinteri-zarea>şi un liant (de ex. argilă refractară sau un ciment hidraulic rezistent la temperaturi înalte). Granulaţia mortarelor refractare e, în general, foarte fină (diametrul maxim al granulelor, 1 mm), iar contracţiunea lor la ardere redusă (sub 4%). Din cauza structurii lor mai fine, ele au o porozitate mai mare decît cărămizile refractare legate în zidărie, fără a depăşi, însă, o anumită limită de permeabilitate pentru gazele de ardere. Mortarele refractare se întăresc, fie la temperatura mediului ambiant, fie la temperatură înaltă, formînd legături ceramice. Betoanele refractare sînt sortimente speciale de beton (v.), formate din 10 * * *30 % liant hidraulic (ciment refractar sau nerefractar) şi agregate refractare (şamote neutre şi, de preferinţă, bazice) mari şi fine (de ex.: cromomagnezitice, magnezitice, corindonice, etc.). Influenţa cimenturilor asupra refrac- 7 W7X ^fTTTTTl 5^3 Refractaritatea betoanelor. A) argiloase; 8) bauxitice; C) cromomagnezitice; 1) ciment Portland; 2) ciment aluminos obişnuit (ciment fondu);fr3) ciment aluminos pe baza de aluminat monocalcic; 4) ciment refractar aluminos de calciu pe bază de dialuminat de calciu; 5) ciment refractar aluminos de bariu I; 6) ciment refractar aluminos de bariu II. tarităţii betoanelor e reprezentată în diagramă. Comparaţia refractarităţii e făcută între betoanele refractare argiloase (de şamotă), bauxitice şi cromomagnezitice, cu diferite cimenturi în proporţia de 20%. Betoanele refractare au, între 700 şi 1000° (deshidratarea liantului hidraulic), rezistenţe mecanice mici, cari, prin formarea liantului ceramic (la ardere pînă la 1300*•♦1400°), cresc apreciabil depăşind, la rece, rezistenţele mecanice iniţiale. Principalele avantaje ale betoanelor refractare sînt: evitarea rosturilor (locurile vulnerabile ale zidăriilor refractare), prin realizarea unor căptuşeli monolitice; rapiditate în construcţie şi la reparaţii; evitarea fabricării prealabile a cărămizilor refractare de diferite forme şi dimensiuni; posibilitatea unei mecanizări (automatizări) mai avansate a lucrărilor de construcţie a cuptoarelor; reducerea preţului de cost al căptuşelilor refractare obişnuite (folosite la temperaturi nu prea înalte) cu 30—50 %; creşterea rezistenţei la şocuri termice a căptuşelilor refractare, faţă de cele realizate cu aceleaşi materii prime refractare, prin fabricarea cărămizilor respective; posibilitatea folosirii deşeurilor (cărămizi deteriorate, rezultate de la demolarea căptuşelilor refractare) ca agregate refractare, în proporţia de 70---90%. Betoanele refractare se folosesc de preferinţă la: construirea pereţilor, a bolţilor şi a vetrelor monolite; a pieselor complicate ca formă şi la repararea cuptoarelor. Rezultate satisfăcătoare şi chiar foarte bune au fost obţinute pînă în prezent la căptuşirea cuptoarelor de tratamente termice Refractar, produs — 286 Refractar, produs (pentru recoacere, căli re, normalizare, etc.), a cazanelor cu abur, acuptoarelordin turnătorii (pentru forme, miezuri, etc.). a cuptoarelor din metalurgia neferoasă (aluminiu, bronz, etc.), a vetrelor pentru vagonetele cuptoarelor-tunel din industria ceramică, a regeneratoarelor la cuptoare Siemens-Martin, cum şi la executarea uşilor la cuptoarele de cocsificare a cărbunilor, a sobelor casnice de încălzit, a fundaţiilor de cuptoare înalte, a pardoselilor de hale cu regim termic (forje, turnătorii, etc.), a pistelor de decolare la aeroporturi de avioane cu reacţiune, etc. Mase plastice refractare sînt mase ceramice bătătorite, similare betoanelor refractare, în cari liantul nu e un ciment (liant hidraulic), ci un liant argilos, caolinos, bituminos (gudron), etc., uneori cu adaus de siiicat de etil, silicat de sodiu, leşie bisulfitică, răşini polivinilice, clorură de magneziu, etc., iar agregatele refractare sînt aceleaşi ca şi la betoanele refractare: şamotă, silica, cromit, magnezit, cromomagnezit, dolomit sinterizat, semistabilizat şi stabilizat, etc. Compoziţiile maselor plastice refractare folosite cel mai frecvent sînt: 70--*90% şamotă (obişnuită, aluminoasă, bauxi-tică, silimanitică, etc.), şi 1Q---30% argilă refractară sau cao-lin, plus 6-*-8% apă; 70--*90% cromit crud sau calcinat şi 10-**30% argilă refractară, plus 6---8% apă; 80---90% magnezit sau dolomit sinterizat, granulat, şi 10-**20% gudron ; 70--*80% dolomit stabilizat, granulat, şi 20“*30% dolomit stabilizat, fin măcinat (să treacă prin sita cu 4900 ochiuri/cm2), plus apă; granule de cărămizi silica sau nisip cuarţos şi argilă refractară plastică, cu un mic adaus de silicat de sodiu; 95% nisip caolinos (cu 75--*80% Si02) şi 5% apă. Bătătorirea maselor plastice refractare se face de obicei cu ajutorul ciocanelor pneumatice, avantajele pe cari le prezintă fiind, în linii mari, aceleaşi ca ale betoanelor refractare. Tencuielile refractare, cu compoziţia foarte variată, de la caz la caz, au granulaţia maximă de 3 mm şi conţin totdeauna fondanţi în cantitate foarte mică. Se aplică pe suprafaţa zidăriilor refractare în 2--*3 straturi de cîte 1 mm grosime fiecare, pentru a închide porii şi a proteja, astfel, căptuşeala, contra coroziunilor produse de zguri sau de substanţe nocive cu cari vine în contact. O tencuială refractară foarte mult folosită e compusă din: 90% cromit (ars sau crud), 6% argilă refractară plastică şi 4% leşie bisulfitică (densitatea 1,15• • • 1,2) sau silicat de sodiu 37° Be.' — Nu există refractare cu utilizare universală, adică pentru toate locurile şi pentru toate solicitările, alegerea, în fiecare caz, a compoziţiei produsului refractar care urmează să fie folosit, depinzînd de natura solicitării. Astfel: Pentru furnale înalte se folosesc: la vatră supusă acţiunii chimice a fontei topite, cărămizi de şamotă (uneori carbonice sau sillimanitice) cu un conţinut mai mare de alumină şi cu o rezistenţă mare la compresiune, a căror porozitate să nu depăşească 22%, refractar itate minimă 1730° şi începutul de înmuiere sub sarcină minimă la 1400°; la creuzet şi etalaj, cărămizi de şamotă de foarte bună calitate, cu porozitate mică; la cuva şi la pîntecele furnalului, supuse în primul rînd acţiunii de uzură mecanică, refractare foarte compacte (porozitate mică, rezistenţă la compresiune mare), cu refractaritatea minimă la 1730°; la puţul şi la partea superioară a cuvei, mai puţin solicitate, cărămizi cu refract ar itate minimă de 1690°; la cowpere, refractare de şamotă obişnuită. Pentru cuptorul Martin se folosesc: la vatră, cărămizi magnezitice (arse sau legate chimic), în cazul cuptoarelor bazice, şi cărămizi silica, în cazul cuptoarelor acide; la pereţii supuşi lovirilor, temperaturilor de 1650---17000, şocurilor termice puternice, pătrunderii gazelor combustibile şi atacului vxhimic al oţelului şi al zgurii, cărămizi magnezitice sau silica; la canalele verticale, cărămizi magnezitice sau cromomagne- zitice (arse sau legate chimic), dacă se arde cu păcură, gaz metan sau gaz amestecat (combustibil superior) şi cărămizi silica, dacă se arde cu gaz de gazogen (combustibil inferior); la boltă, cărămizi cromomagnezitice (arse sau legate chimic), înzidite cu table de fier sau cu plase de sîrmă, ori cărămizi silica. Pentru convertisoare se folosesc: la convertisoarele Thomas (bazice), cărămizi magnezitice şi dolomitice în tot spaţiul interior, dolomituI putînd fi semistabilizat şi folosit sub formă de blocuri, legate cu gudron, iar la convertisoare Bessemer (acide), cărămizi silica. Pentru cuptoare electrice, cari pot lucra, ca şi convertisoarele şi cuptorul Martin, fie în regim bazic, fie în regim acid, se folosesc, în primul caz, vetre şi pereţi de cărămizi magnezitice şi bolţi de cărămizi cromomagnezitice (arse sau legate chimic), iar în al doilea caz, vetre din mase bătătorite de nisip cuarţos, cuarţit sau deşeuri de silica, şi pereţi şi bolţi de cărămizi silica. Pentru hala, căldarea şi groapa de turnare se folosesc refractare de şamotă cu refractaritate relativ mică (1670---1690°), dar cu rezistenţă la şoc termic şi cu rezistenţă la uzură mecanică foarte mari. Pentru piesele de scurgere se folosesc refractare de şamotă (dopuri de şamotă), etc. sau, cînd acestea nu dau rezultate bune, refractare carbonice (de grafit), magnezitice, forsteri-tice sau de şamotă grafitată (prin fierbere în gudroane şi ardere ulterioară). Pentru cubilouri se folosesc cărămizi de şamotă sau cărămizi silico-argiloase, cu refractaritatea de 1670♦ • * 1710° şi porozitatea 24-->26%, dar cu rezistenţă mare la uzură mecanică, la coroziune şi zgurificare. Pentru cuptoare de tratamente termice, vatra se construieşte din cărămizi magnezitice şi forsteritice; lîngă arzătoare se utilizează cărămizi cromomagnezitice, bauxitice şi sillimanitice; bolta se zideşte din cărămizi silica, iar restul părţilor cuptorului, din cărămizi de şamotă. Pentru cuptoarele de prăji re a minereurilor neferoase cari lucrează la temperaturi ce nu depăşesc 900--*1200° se folosesc cărămizi silico-aluminoase (de şamotă şi silico-argiloase), cu refractaritatea de 1670---16900 şi rezistenţă mare la uzură mecanică, sau, la cuptoarele de ars pirite şi alte minereuri cari degajă S02 şi S03, betoane refractare cu agregate de şamotă. Pentru convertisoarele de cupru se folosesc cărămizi magnezitice arse sau legate chimic, şi cărămizi de dolomit stabilizat. Pentru cuptoarele de topit plumb se folosesc, în majoritatea cazurilor, cărămizi silico-aluminoase, în timp ce pentru cuptoarele de rafinare (cu reverberaţie sau cu suflare), cărămizi magnezitice. Bolţile se construiesc din cărămizi bauxitice, iar în cazurile mai puţin pretenţioase, din cărămizi de şamotă. Pentru cuptoarele de topit metale albe au dat rezultate bune cărămizile bauxitice şi de şamotă cu conţinut bogat în alumină, iar pentru topirea bronzului şi a aluminiului, creuzetele de grafit sau de carbură de siliciu. Pentru cuptoarele de ciment se folosesc: la cuptorul rotativ pentru arderea klinkerului, la intrare, cărămizi de şamotă cu 33*• *35% alumină; în zona de preîncăizire şi de decarbonatare, cărămizi de şamotă cu 35***38% alumină; în zona premergătoare zonei de sinterizare (klinkerizare), cărămizi de şamotă cu 38-*-42% alumină; în zona de sinterizare, cărămizi magnezitice, cromomagnezitice, bauxitice sau forsteritice, şi în zona de răcire, cărămizi de şamotă cu 33-“35 % alumină, cu porozitate redusă (foarte bine arse) şi cu rezis* tenţă mare la uzură mecanică; la cuptorul vertical pentru arderea klinkerului, în parteadesus, cărămizi de şamotă de calitate superioară, iar în zona de sinterizare, cărămizi magnezitice sau cărămizi superaluminoase (60***70% alumină). Refractar târrtioizolatoi* 287 Refractam etr ie Pentru cuptoarele de topit sticla, la cari zidăria e supusă, ţn acelaşi timp, unei acţiuni corozive puternice şi unei acţiuni mecanice a curenţilor de sticlă topită, se folosesc: la vatră şi la pereţii cuvei, fie blocuri de şamotă, cu aproximativ 25% alumină, fie produse refractare bauxitice, sillimanitice, cia-nitice, corhart, etc.; în zona pereţilor de deasupra masei de topire, sub boltă, blocuri de silica; la boltă, cărămizi silica, cu refractaritatea minimă de 1710°. Pentru cazane cu abur, refractarele utilizate diferă după natura combustibilului folosit, temperatura maximă de regim şi condiţiile de funcţionare. De exemplu, combustibilii lichizi necesită cărămizi de şamotă cu conţinut bogat în alumină, presate uscat, sau cărămizi bauxitice, iar în cazul bolţilor •monolitice, mase silico-aluminoase bătătorite. Durabilitatea bolţilor focarelor de locomotivă şi ale cazanelor cu abur poate fi mult mărită prin aplicarea, pe cărămizile de şamotă folosite, a unor tencuieli refractare protectoare cromitice, alu-minoase sau bauxitice. Pentru turbine de gaz, avioane cu reacţiune şi rachete, la căptuşirea camerelor de combustie se folosesc, ca materiale refractare, în primul rînd, grafitul, carbura de siliciu, amestecuri de grafit cu carbură de siliciu, corindon topit şi amestecuri de grafit cu metale refractare. Pentru reactoarele nucleare se folosesc: pentru barele d e control (v. Reactor nuclear), materiale refractare cu secţiuni de absorpţie a excesului de neutroni foarte mari (de ex.: borul, carbura de bor, azotura de bor, oxidul de indiu, oxidul de hafniu, carbura de hafniu, azotura de hafniu, etc.); la reflector, care are funcţiunea de a opri scăparea neutronilor: carbura de beriliu, carbura de zirconiu, carbura de toriu, carbura de uraniu, azotura de beriliu, azotura de zirconiu, sulfura de magneziu, sulfura de toriu, carbonul sub formă de grafit, zirconiul, toriul, wolframul (tungstenul), oxidul de beriliu, oxidul de magneziu, oxidul de calciu, oxidul de zirconiu, oxidul de toriu, etc.; la moderator, care transformă neutronii rapizi, proveniţi din fisiunea combustibilului nuclear, în neutroni lenţi sau în neutroni termici, carbura de beriliu, oxidul de beriliu (BeO) şi carbonul sub^formă de grafit pur. în reactoarele nucleare se mai utilizează: oxid de aluminiu chimic pur (sub formă de monocristale), silice chimic pură "(sub formă topită), oxid de titan chimic pur, titanat de bariu, carbură de siliciu, carbură de tantal, carbură de titan, carbură de wolfram, siliciură de molibden, unii cermeţi, etc. i- Refractar termoizolator. Ind. st. c., Mat. cs.: Produs ceramic, adeseori nerefractar (cu refractaritateasub 1580°), cu porozitate foarte mare (40--*75%) şi densitate aparentă foarte mică (0,6***1,4 g/cm3), folosit la construirea cuptoarelor şi a agregatelor termice în cari se urmăresc economisirea de combustibil, intrarea rapidă în regim normal de lucru şi atingerea unor temperaturi mai înalte (în special cuptoarele periodice). Temperatura maximă de utilizare a refractarelor termoizolatoare nu depinde numai de compoziţia lor chimică, ci Şi de constituţia lor mineralogică, de porozitate şi de mărimea porilor. Fabricarea refractarelor termoizolatoare e posibilă prin; folosirea materiilor prime uşoare şi foarte poroase, ca diato-mitul, vermiculitul şi argila expandată; adăugarea de substanţe combustibile sau volatile, ca rumeguş de lemn, mangal, praf de cărbune, cocs, etc. şi naftalină, şi realizarea şi stabilizarea unor substanţe spumante, cu ajutorul insufiării de aer sau al degajării de gaze (AI-f-HCI, etc.). Porii mari conduc căldura la temperaturi joase prin confecţie şi, latemperaturi înalte (peste 900*•• 1100°), prin radia-ţ,e; De aceea, mărimea maximă a porilor nu trebuie să depăşească diametrul de 1 mm. Din cauza porozităţii mărite, refractarele termoizolatoare au rezistenţe mecanice relativ mici şi tind să se contracte ulterior foarte mult, cînd sînt utili- zate la temperaturi mai înalte. Aceasta face ca refractarele termoizolatoare cel mai frecvent folosite să fie cele cu greutatea volumetrică de circa 1 g/cm3. Ele trebuie arse la temperaturi superioare temperaturii maxime de utilizare. După temperatura lor de utilizare, se deosebesc: Cărămizile termoizolatoare pentru căptuşirea interioară, cu temperatura de folosire sub 1100°. Cărămizile diatomitice, cu rezistenţe mecanice foarte reduse; ele nu trebuie să conţină impurităţi peste 10% (normal 2***7%). Cărămizile vermiculitice (expandate prin calcinare) conţin adausuri de alumină hidratată, pentru a întări pereţii şubrezi ai vermiculitului (v.). Cărămizile crisotilice (de asbest) sînt de obicei legate cu ajutorul carbonatului bazic de magneziu. Cărămizile uşoare, rezistente la foc, cu temperatura de utilizare sub 1200° (de şamotă argiloasă) sau peste această temperatură (silicioase, aluminoase, cromitice şi magnezitice). Cărămizile uşoare de şamotă au tendinţa de a se contracta mult la temperaturi relativ joase. Cărămizile uşoare aluminoase, sillimanitice sau corindonice, legate cu argilă refractară sau cu bentonit, se obţin aproape numai cu ajutorul adausurilor combustibile ca: antracit şi rumeguş de lemn. Cărămizile uşoare bazice, magnezitice, forsteritice, cromitice şi cromomagnezitice, au temperaturi maxime de utilizare foarte diferite, în legătură cu procedeul de fabricaţie folosit. Cărămizile uşoare silica se obţin, fie din cuarţite arse la 1300*”1500°, fie din cuarţite arse la 1700° şi răcite brusc, în primul caz, substanţa lor de bază e o pulbere de silice amorfă; în al doilea caz, o masă granuloasă şi poroasă cristo-balitică şi tridimitică. O altă materie primă poate fi cenuşa de coji de orez, care conţine 96% Si02 sub formă de schelet cu structură celulară, asemănătoare diatomitului. Temperatura lor maximă de utilizare e de 1500*• * 1650°. Cărămizile uşoare zirconice se obţin din nisipuri zirconice (silicat de zirconiu), legate cu ajutorul acidului fosforic, al fosfatului acid de aluminiu sau al silicatului de calciu şi zirconiu, cu adaus de gelatină sau de clei, drept coloizi protectori. 2. Refractar, mineral Prep. min.: Mineral care flotează greu sau e refractar flotaţiei. 3. Refractaritate. Ind. st. c.: Proprietatea unui material de a fi refractar (v. sub Refractar, şi sub Refractar, produs ~). 4. Refractarizant. Ind. st. c.: Calitatea unei substanţe de a mări temperatura de înmuiere a unui alt corp, cu care ajunge în contact direct la temperaturi înalte. Refractari-zanţii ceramici cei mai importanţi sînt: silicatul şi oxidul de aluminiu, oxidul de magneziu, etc. 5. Refractometrie. F/'z., Opt.: Parte a Opticii, care se ocupă cu metodele de măsură a indicilor de refracţie ai diferitelor substanţe, ca şi cu folosirea valorilor indicilor de refracţie pentru studiul unor proprietăţi ale acestor substanţe. Instrumentele utilizate pentru măsurarea indicilor de refracţie se numesc refractometre. Se deosebesc diferite tipuri de refractometre, după fenomenul folosit pentru determinare: refractometre cu măsurare de unghi limită,, refractometre cu deviaţie, refractometre cu focalizare, refractometre interferenţiale, etc. în căzul refractometrelor cu măsurare de unghi limită, valoarea indicelui de refracţie se deduce din valoarea unghiului limită la suprafaţa de separaţie d intre substanţa de cercetat şi d intre un alt med iu transparent, fie aerul, fie sticla unei prisme sau a unei emisfere-suport, etc. Un refractometru cu prismă sau cu emisferă poate fi folosit numai pentru un anumit interval de valori ale indicilor de măsurat, indicele maxim care poate fi determinat fiind mai mic decît indicele substanţei din care e constituit Hefractometrie 288 Refractometrîe /. Schema de funcţionare a refractometrului Abbe. suportul. Dacă N e indicele acestei substanţe, n indicele de măsurat şi l e unghiul limită, relaţia dintre aceste mărimi e: (1) n=N sin /. Refractometrele de acest tip, folosite mai frecvent, sînt: Refractometrul de tip Abbe, construit în mai multe variante, e un refractometru cu reflexiune totală. Se folosesc mai multe variante ale acestui tip de instrument cari, toate, conţin drept parte principală, o prismă dublă PP' (v. fig. /) de flint greu, cu unghiul de 60°, prisma de jos putîndu-se desprinde de prisma de sus prin rotire în jurul unei muchii, între cele două prisme se introduce lichidul al cărui indice de refracţie se determină şi, apoi,, ele sînt din nou apropiate una de cealaltă, lichidul constituind, astfel, o lamă transparentă cu grosimea de 0,1 ♦••0,2 mm,cu feţe paralele. Sistemul prisme-lamă de lichid e iluminat prin transmisiune cu ajutorul unei oglinzi 0. Razele de lumină nu pot străbate lama de lichid decît dacă,, la faţa de contact d intre lichid şi prisma superioară, ele fac cu faţa ipotenuză a acestei prisme un unghi mai mic decît unghiul limită. Razele cari străbat sistemul de prisme sînt privite într-o lunetă L, în cîmpul căreia se observă două regiuni, una luminată şi alta întunecată. Luneta e solidară cu un sector gradat S, iar sistemul de prisme, cu o alidadă care poartă un vizor V. Se roteşte luneta faţă de prisme pînă cînd, în ocularul lunetei, apare limita de separaţie dintre cele două regiuni inegal iluminate pe punctul de întretăiere al unei cruci de fire reti-culare. Indicele de refracţie e citit pe sectorul gradat, cu ajutorul vizorului. Cînd sistemul de prisme e luminat cu lumină albă, iimita dintre cele două regiuni e irizată. Acest defect e îndepărtat prin folosirea unui compensator C constituit, în principal, din două prisme cu viziune directă, cari pot fi rotite în sensuri contrare, astfel încît dispersiunea luminii, în compensator, să anuleze dispersiunea în sistemul de prisme. Cu refractometrul Abbe, citirile pe scara sectorului gradat dau trei zecimale, iar prin interpolare se obţine a patra zecimală. Instrumentul permite ter-mostatarea sistemului de prisme. Refractometrul poate fi folosit şi pentru determinarea indicelui de refracţie al solidelor transparente, tăiate sub forma de plăci, dispozitivul de lucru fiind cel reprezentat în fig. II. Instrumentul poate fi folosit şi pentru măsurarea dispers iun ii substanţei cercetate. Precizia refractometrului Abbe e de 10-4 şi, după sticla din care e constituită prisma.se pot măsura indici între 1,30 şi 1,84. în instrumente de înaltă precizie se poate obţine şi IO-5. Refractometrul cu emisfera de sticla: Acest instrument e constituit dintr-o emisferă de sticlă cu indicele de refracţie N mare, cu faţa plană orizontală, pe această faţă fiind aşezat corpul (picătura de lichid, cuva cu lichid, lania dintr-un corp solid) al cărui indice se determină. lluminarea.se face, fie pe dedesubt v. fig. III a), în care caz are loc un fenomen de reflexiune totală, fie lateral (v. fig. iii b). în ultimul caz, pătrund în emisfera de sticlă numai razele cari se găsesc într-un i con de raze ale căru i generatoare fac cu axa un unghi maxim egal cu unghiul limită ; în primul, caz se reflectă total numai aceste raze. în ambele cazuri, fasciculul emergent e observat într-o lunetă mobilă III. Schema de funcţionare a refractometrului cu emisferă de sticlă. II. Poziţia refractometrului Abbe la măsurarea indicelui de refracţie al solidelor în lumină directă. în lungul unui disc gradat, astfel încît pe crucea de fire reticulare din cîmpul lunetei să fie adusă linia care limitează zona obscură de cea luminată a cîmpului. Pe disc se citeşte direct unghiul limită /, iar indicele de măsurat se obţine din (1). Refractometrul cu i m e r-siune e un refractometru cu reflexiune totală, folosit pentru lichide conţinute în cuve cu pereţi transparenţi .constituit dintr-o lunetă terminată, la extremitatea Ia care se găseşte obiectivul, printr-o prismă constituită dintr-o sticlă cu indice de refracţie mare (v. fig. IV). Pentru măsurarea indicelui de refracţie al lichidului din cuvă, prisma se cufundă în lichid, iar ansamblul cuvă-refractometru e iluminat prin fundul cuvei. Razele incidente pe prisma instrumentului avînd, în prismă, toate direcţiile, în instrument nu pătrund decît razele cari fac cu normala un unghi cel mult egal cu unghiul limită. în raport cu o scară gradată se observă limita dintre zona luminată şi cea întunecată a cîmpului lunetei. Radiaţia incidenţă fiind lumina albă, această limită e irizată. Cu ajutorul unui compensator aşezat între prismă şi obiectiv, se poate anula dispersiunea luminii şi se obţine o limită netă. Valoarea indicelui de refracţie se obţine din tabele cari dau această valoare în funcţiune de diviziunea scării gradate, în dreptul căreia se găseşte limita dintre cele două zone. Precizia atinge 3x 10’5. Refractometrul de tip P u I f r i c h, construit în mai multe variante, e constituit, în principal, dintr-o prismă de sticlă cu indice de refracţie mare, cu o faţă catetă verticală şi o faţă catetă orizontală fv. fig. V), pe aceasta fiind aşezată, fie cuva în care se introduce lichidul cercetat, fie o probă dintr-un material solid. Substanţa studiată e luminată în incidenţă razantă şi, într-o lunetă mobilă în lungul unui sector gradat, se observă unghiul de emergenţă din prisma de sticlă, al razei limită. Dacă N e indicele de refracţie al prismei şi i e unghiul de emergenţă, din relaţiile dintre unghiurile formate de raza de lumină cu normalele pe feţele prismei şi indicii de refracţie ai prismei şi substanţe IV. Schema de funcţionare a refractometrului cu imer-siune. V. Refractometru Pulfrich. 1) cuvă pentru lichid; 2) prismă cu reflexiune totală; 3) lunetă; 4) sector gradat. studiate se deduce, pentru acest indice, expresia: v"2 — sin2 i . . N fiind o constantă a aparatului, n se obţine din tabele în funcţiune de i. RefractometruI permite determinări la temperatură cunoscută şi constantă, Precizia asupra lui n e 10~4, Refractometru 289 Refracţie Refractometrul cu placi plane para-lele e un dispozitiv constituit din două plăci plane cu feţe paralele P1 şi P2 (v> Vi), între cari se găseşte un strat îngust de aer. Sistemul de plăci e cufundat în vasul V, în care se găseşte lichidul al cărui indice se determină. Dacă n e indicele lichidului, N indicele sticlei din care sînt făcute plăcile, i unghiul de incidenţă al luminii pe prima placă, ilt respectiv i2, unghiurile formate cu normala de raza de lumină pe faţa dintre placă şi aer, rezultă: n sin i=N sin == sin i2 . Prin rotirea sistemului de plăci în jurul unei axe perpendiculare pe planul figurii se obţine, pentru o valoare l a unghiului i, reflexiune totală. în acest caz, __ 1 sin l în practică se determină unghiul 0 dintre cele două poziţii ale sistemului de plăci pentru cari se obţine reflexiune totală, în acest caz, VI. Refractometru cu placi plane paralele. 1 0 = cosec — Dispozitivul prezintă avantajul că nîci indicele plăcilor, nici grosimea lor nu trebuie cunoscute pentru determinarea lui n. Dacă se scoate aerul dintre plăci, valoarea obţinută pentru indicele de refracţie e valoarea absolută. Refractometrul diferenţial, adică refractometrul pentru măsurarea diferenţelor dintre indicii de refracţie a două lichide, are, ca parte principală, o cuvă compartimentată, cele două compartimente fiind despărţite prin lama verticală cu feţe plane şi paralele L Cuva, a cărei secţiune orizontală e reprezentată în fig. VII, e aşezată pe masa unui goniometru şi e luminată razant, din spre lichidul al cărui indice nx are valoarea mai mică, cu radiaţie mono-cromatică. Se măsoară, cu gonio-metrul, unghiul de emergenţă a. în acest caz, n2 fiind indicele lichidului mai refringent, n.2~"\/^ —sin2 oc sau, cum n2—nx e mic, deci nx^n2, sin2 a . , n2———---------, VIL Refractometru diferenţial. L H / \f ni -/ paralelepipedică cu feţe lenticulare, prin deplasarea laterală a prismei faţă de cuvă şi prin compensarea, în acest mod, a deviaţiei unei raze de lumină în prismă, prin deviaţia din feţele lenticulare ale cuvei. Un tip de refractometru cu deviaţie, care e folosit ca instrument diferenţial, e refractometrul Debye pentru măsurarea diferenţei dintre indicii de refracţie ai unei soluţii a unei substanţe şi a solventului respectiv. Instrumentul e constituit, în principal, dintr-o cuvă C, în care se introduce solventul şi în care se găseşte o prismă goală P, cu unghiul A de circa 125°, în care se introduce soluţia (v. fig. VIII). Sistemul e iluminat de sursa S, prin intermediul fantei F, cu ajutorul lentilei Lv fasciculul emer- t4. ____l. gent fiind focalizat de o a doua lentilă L^, pe un micrometru cu fir reti-cular M. Cînd cuva şi prisma conţin acelaşi lichid, imaginea fantei se efectuează pe firul reticular. Cînd lichidul din prismă are indicele n şi cel din cuvă indicele nQ, imaginea se deplasează cu X^lf tg y /fiind distanţa focală a lentilei L2. Deplasarea se măsoară cu micrometruI. Instrumentul e folosit în cercetări de greutate moleculară a substanţelor macromoleculare. în refractometrele cu focalizare se determină indicele de refracţie n al unei substanţe care formează un corp de formă lenticulară, cu feţele avînd razele de curbură Jî, şi R2, prin determinarea distanţei focale / a lentilei si folosind relaţia: VIU. Refractometru Debye. Precizia metodei e de ordinul zecimalei a şasea. în căzuI refractometrelor cu deviaţie, indicele de refracţie se determină, fie prin măsurarea unghiului cu care o rază de lumină e deviată printr-o prismă cu unghi cunoscut, constituită din substanţa cercetată, fie prin măsurarea deplasării unei prisme compensatoare cu indice cunoscut. ^ Din această categorie fac parte toate dispozitivele, folosite atît pentru solide, cît şi pentru lichide, :n cari determinarea indicelui de refracţie se face prin măsurarea unghiului de deviaţie minimă a unei raze de lumină care străbate o prismă constituită din substanţa solidă cercetată sau o prismă goală, cu feţe transparente plane, plină cu lichidul cercetat. Măsurările se fac cu goniometruI. într-un alt tip de refractometru cu deviaţie, refract o-Jnetru/ F6ry, se determină indicele de refracţie al unui lichid dintr-o prismă cu feţe plane, conţinută într-o cuvă Un tip de astfel de instrument e refractometrul P i I c i c o f, folosit pentru determinarea indicilor de refracţie ai lichidelor conţinute într-o lentilă goală plan-convexă, valoarea distanţei focale fiind obţinută prin suprapunerea celor două imagini ale unui sistem de trei fante, realizate prin două deschideri circulare dintr-un disc opac care acoperă lentila. Refractometrul interferenţial eunin-terferometru folosit pentru măsurarea indicilor de refracţie ai substanţelor în stare solidă, tăiate sub forma de lame subţiri cu feţe paralele de grosime cunoscută, sau ai substanţelor în stare lichidă sau gazoasă conţinute în cuve cu lungime cunoscută. V. sub Interferometru.— Indicele de refracţie e folosit, în Chimie, pentru controlul purităţii substanţelor, pentru analiza cantitativă a amestecurilor binare sau ternare, cum şi, între oarecari limite, şi a unor amestecuri mai complexe, cum şi pentru cercetări asupra substanţelor (v. Refracţie moleculară). î. Refractometru, pl. refractometre. Fiz., Opt. V. sub Refractometrie. 2. Refractar, pl. refractoare. 1. Fiz., AstrSin. Lunetă astronomică (v.). 3. Refractar. 2. Fiz.: Dispozitiv optic care schimbă direcţia fluxului luminos emis de o sursă luminoasă, în principal prin fenomenul de refracţie (v.). 4. Refracţie. 1. Fiz.: Fenomenul care consistă în modificarea direcţiei de propagare a unei unde sau a direcţiei de mişcare a unui corpuscul rapid, la trecerea prin suprafaţa de separaţie a două medii. 19 Refracţie acustica 290 Refracţie* acustica ?2,C 2 1. /v/ acustica. Fiz.: Refracţia undelor sonore, la trecerea prin suprafaţa de separaţie dintre două medii de natură diferită. Trecerea undelor sonore dintr-un mediu în altul se numeşte transmisiune acustică. Sin. Refracţia sunetului. Refracţia undelor sonore se face după legi analoge celor caracteristice fenomenului de refracţie a undelor electromagnetice. Undele sonore, avînd însă, în general, lungimi de undă comparabile cu dimensiunile suprafeţelor pe cari se produce refracţia, aceasta e însoţită şi de fenomene de difracţie. în cazul în care difracţia e, totuşi, neglijabilă, fenomenul refracţiei, pentru unde plane sub incidenţă oblică (v. fig. /), e caracterizat prin relaţia: ' sin 0. r in 0 tului prin mediul 1(2). Factorul de transmisiune acustică, definit de raportul dintre amplitudinea undei transmise şi cea a undei incidente, are valoarea: P. 2 m cos 0. m cos 0.4-cos 0, iar coeficientul de transmisiune acustică, definit de raportul dintre amplitudinile fluxurilor de energie transmis, respectiv incident, e dat de: 4 m cos 0•-cos 0. 't unde (m cos 0;.-f cos 0^ e raportul impedanţelor caracteristice ale -)-u c.>J nda sonoră nu se transmite în me- ( dată de sin 0. v llim c.2 diui 2, ci are loc fenomenul de reflexiune totală. Fenomenul de refracţie a undelor sonore explică „anomalia" propagării la distanţe mari a unui sunet foarte puternic: în aer liber, unda sonoră poate fi 2 . lX\ - 7 deviată în jos sau în sus, în funcţiune de temperaturile (deci de densităţile) relative ale păturilor de aer. în cazul devierii în jos, distanţa, la care unda sonoră poate II. Refracţia undei sonore în aer. 1) aer cald, viteză mare; 2) aer rece, viteză mică; 3) suprafaţa solului. fi percepută la suprafaţa solului, creşte (v. fig.-//). Acelaşi fenomen explică existenţa canalului sonor submarin: datorită scăderii temperaturii apei cu creşterea adîncimii, traseul undei sonore emise paralel cu suprafaţa /. Propagarea undei plane la suprafaţa de separaţie dintre două medii. pj) presiunea undei incidente; Pr) presiunea undei reflectate; p£) presiunea undei transmise (refractate); 0;) unghi de incidenţă; 0r) unghi de reflexiune; 0t) unghi de refracţie (transmisiune); p1/2J densitatea mediului 1(2);* cif2)) v‘teza de propagare a sune- ' Pici celor două medii. Impedanţele caracteristice sînt mărimi reale, deci şi T şi t vor fi mărimi reale. Se observă că T fiind mereu o mărime pozitivă, fenomenul refracţiei nu e însoţit de modificarea fazei. Dacă unda plană cade normal pe suprafaţa de separaţie a mediilor, atunci: 0;- = 0r=0/=O şi direcţia de propagare a undei ^ nu se modifică: unda se transmite fără refracţie. în cazul c2> cv dacă unghiul de incidenţă depăşeşte valoarea limită apei va fi o curbă cu concavitatea în jos pînă Ia 1000 m adîncime. Apoi, temperatura rămînînd constantă, viteza sunetuIui va creşte datorită presiunii hidrostatice, traseul sunetului modificîndu-se după o curbă cu concavitatea în sus. Adîncimea maximă atinsă de sunet în propagarea sa e de circa 3000 m, apoi revine Ia suprafaţă. O aplica ie a fenomenului o constituie hidrofonul. Structuri acustice refractante. Pentru a obţine o refracţie dorită a undelor sonore se pot construi structuri speciale. Un tip de astfel de structură se bazează pe principiul măririi densităţii aparente a mediului, prin construirea unor dispozitive de obstacole. în acest caz,valoarea indicelui de refracţie depinde de dimensiunile şi de numărul de obstacole în unitatea de volum. Un alt tip de structură re-fractantă se bazează pe principiul lungirii parcursului undelor sonore printr-un mediu. refractant. în a-cest caz, valoarea indicelui de refracţie depinde de diferenţa de drum dintre parcursul prin sistemul refractant şi parcursul în lipsa acestui sistem. Aceste structuri refractante servesc ia construirea unor lentile acustice şi a unor prisme acustice (v; fig. III a, b şi c). Dacă lentila e construită dintr-un material în care viteza de propagare a sunetului e mai mare decît în mediul din care provine, pentru a fi convergentă, lentila trebuie să fie biconcavă, iar pentru a fi divergentă, lentila trebuie să fie biconvexă.în mod curent, lentilele se confecţionează din substanţe solide, concave pentru concentrări de sunet. Materialul utilizat frecvent e plexiglasul (mai ales la concentrarea energiei uitrasonore). Un alt tip de lentilă acustică (bazată pe principiul lungirii parcursului undei sonore) e constituit din plăci metalice paralele, înclinate faţă de axa lentilei. Forma plăcilor e astfel aleasă, încît ansamblul e similar unei lentile plan-convexe. Distanţa dintre plăci alăturate e de ordinul X/2. Indiferent de principiul __ de funcţionare al lentilei acustice, eficacitatea sa depinde de raportul dintre dimensiunile sale şi lungimea de undă folosită. Acest raport trebuie să fie supraunitar. Rezultă că, pentru focalizarea sunetelor de joasă frecvenţă, ar fi necesare lentile cu dimensiuni foarte mari. De aceea, astfel de lentile se utilizează doar la frecvenţe înalte şi, mai ales, în cazul ultrasunetelor. Lentilele şi prismele acustice pot fi folosite în diverse aplicaţii acustice, ca, de exemplu, Ia difuzoare şi microfoane. Astfel, o lentilă acustică aşezată a, ■ i • r i ’ r ment de înalta frecvenţa. in gura unei pilnn de difuzor de frecvenţe înalte va difuza sunetele într-un spaţiu mai larg şi va micşora dependenţa d i rect ivi tă-ţi i de frecvenţă (v. fig. IV). De III. Structuri acustice refractante. o) lentilă acustică convergentă; b) lentilă acustică divergentă; c) prismă acustica; /) frontul undei incidente; 2) frontul undei emergente; 3) focar; 4) plăci metalice. IV. Aplicaţie a lentilelor acustice la difuzoarele de frecvenţe înalte. /) lentilă acustică; 2) echipament de joasă frecvenţă; 3) echipa- Refracţie astronomică 291 Refracţie, indice de ^ asemenea, microfonul-Ientilă foloseşte o lentilă acustică astfel aşezată, încît fasciculele de unde sonore să ajungă în fază într-un punct care constituie focarul, microfonul fiind aşezat în acest punct (v. fig. V). Rezultatul e mărirea sensibilităţii şi a directivităţii microfonului. 1. ~ astronomica. Meteor.: Sin. Refracţie atmosferică (V. SUb Optica V. Aplicaţia lentilelor acus-atmosferei). tice la microfonul-lentilâ. 2. ~ atmosferica. Meteor. V. sub Olentiidacustică;2)micro- Optica atmosferei. fon- 3. ~ costiera. Nav.: Schimbare a direcţiei undelor hertziene la trecerea de pe uscat spre mare. Fenomenul se datoreşte proprietăţilor de conductibilitate şi refracţie ale atmosferei, foarte diferite deasupra uscatului şi a apei. Din cauza refracţiei costiere, radio.farurile destinate navigaţiei marine sînt aşezate cît mai aproape posibil de malul mării = 4. ~ fotogrammetrică. Fotogrm.: Refracţie atmosferică a razelor fotogrammetrice, cînd acestea parcurg distanţe foarte mari în atmosferă, şi care are ca efect faptul că fasciculul fotogrammetrie e format din linii curbilinii. Se deosebesc refracţie foto gram metri ca aeriana şi refracţie fotogrammetrică terestră. Refracţia aerofotogrammetrică a fotogramelor topografice e fără importanţă şi deci neglijabilă, deoarece, în acest caz, razele perspectivante parcurg distanţe mici şi sînt, practic, rectilinii, astfel încît fasciculele fotogramelor topografice sînt •fascicule de linii drepte, iar eventualele mici corecţii de refracţie aerofotogrammetrică, cînd lungimea razelor e cuprinsă între 5 şi 8 km, sînt corectate instrumental, cu dispozitive optice auxiliare, montate la obiectivele fotogrammetrice ale stereorestitutoarelor de precizie. Refracţia fotogrammetrică terestră a fotogramelor topografice, e, de asemenea, neglijabilă. Refracţia aerofotogrammetrică a fotogramelor geodezice da naştere unor fascicule curbilinii. 5. ~ ionosfericâ. Fiz., Elt.: Refracţia undelor radioelec-trice în păturile superioare ale atmosferei, condiţionată de ionizarea puternică a acestor pături. V. sub lonosferă. 6. ^ laterala. Topog.: Fenomen optic care schimbă direcţia liniei de vizare a unui instrument topografic, datorită influenţei temperaturii diverselor corpuri în apropierea cărora trece linia de vizare, ca, de exemplu, clădiri, şi în special construcţii cari se găsesc la temperaturi înalte (coşuri de fum, etc.). în lucrările topografice de precizie trebuie să se introducă corecţia de refracţie laterală. 7. ~a luminii. Fiz.: Sin. Refracţie optică (v.). 8. ^ optica. Fiz.: Fenomenul de abatere din drumul ei a unei raze de lumină care cade pe suprafaţa de separaţie a două medii, venind dintr-un mediu 1 (raza incidenţă) şi pro-pagîndu-se într-un mediu II (într-o direcţie care nu e în prelungirea razei incidente). Traiectoria ei e definită de legile următoare: Raza incidenţă, raza refractată şi normala pe suprafaţa de separaţie în punctul de incidenţă sînt în acelaşi plan. Unghiul i, pecare-1 formează raza incidenţă cu normala (unghiul de incidenţă), şi unghiul r, pe care-l formează raza refractată cu normala (unghiul de refracţie), satisfac relaţia: s i n i n fiind indicele de refracţie al mediu Iu i II în raport cu mediu 1 I. ~"'.Dacă mediul. I, din care vine lumina, e vidul sau, practic, y/1 la presiunea atmosferică sau Ia presiune mai joasă, |ndicele de refracţie al mediului,11 se numeşte indicele absolut de refracţie al acestui mediu. Indicele de refracţie al unui mediu II faţă de un alt mediu I e egal cu raportul dintre indicii absoluţi de refracţie ai mediilor II şi I. Fenomenul constituie un caz particular al refracţiei undelor electromagnetice (v. sub Reflexiunea şi refracţia undelor electromagnetice). Sin. Refracţia luminii. 9. ~a sunetului. Fiz.: Sin. Refracţie acustică (v.). io. indice de Fiz.: Mărime care caracterizează un mediu transparent II, în raport cu alt mediu transparent I, egală cu raportul dintre viteza luminii în mediul I din care vine lumina şi dintre viteza luminii în mediul II, în care ea pătrunde (v. şi sub Reflexiunsa şi refracţia undelor electromagnetice): Dacă mediul I din care vine lumina e vidul, indicele de refracţie n al mediului II se numeşte indicele absolut al acestui mediu şi co n= —— , ci unde cQ e viteza luminii în vid. Indicele de refracţie n2l al unui mediu II în raport cu un mediu I e egal cu raportul: al indicilor de refracţie absoluţi ai celor două medii. Dacă i e unghiul de incidenţă, adică unghiul făcut cu normala în med iul I la suprafaţa care separă cele două med i i de raza incidenţă, şi r e unghiul de refracţie, adică unghiul făcut cu normala în mediul II de raza refractată, legea refracţiei se enunţă: sin i = n21 sin r sau nx sin i = n2 sin r. De regulă, indicii de refracţie ai diferitelor medii se exprimă în raport cu aerul. Dacă na e indicele în raport cu aerul şi n' indicele absolut al aerului, indicele absolut n al mediului respective sau, în condiţii normale şi pentru radiaţia galbenă a sodiului, n = 1,00027^. Indicele de refracţie al unei substanţe depinde de lungimea de undă a radiaţiei incidente, de temperatură, de presiune, etc. Fenomenul dependenţei indicelui de refracţie de lungimea de undă produce dispersiunea (v. Dispersiune 2) luminii compuse incidente. Dependenţa de temperatură, la gaze şi la lichide, e de acelaşi sens cu dependenţa de densitate, coeficientul de temperatură al indicelui de refracţiefi ind proporţional cu coeficientul de temperatură al densităţii; deci indicii de refracţie scad, cînd temperatura creşte. La lichide, valoarea medie a lui e — 4,5*10-4 grad-1, pentru solide valorile , d n .. coeficientului de temperatură fund mult mai mari. Din cauza acestei variaţii a lui n cu temperatura, cînd se efectuează determinări ale indicelui de refracţie cu precizia de a patra zecimală, e nevoie ca temperatura să fie constantă cu precizia de ±0,2°. în cazul soluţiilor, indicele de refracţie depinde de concentraţie. în primă aproximaţie se poate admite că formula lui Gladstone-Qale (v. sub Refracţie specifică) e aplicabilă şî 100 (n— 1) _^iK-1) (•100-»i)(*a--1)' d dx 19* Refracţie, plan de 202 Refracţie moleculara w, respectiv d fiind indicele de refracţie şi densitatea soluţiei, nlt dlt respectiv n2, d2, aceleaşi mărimi pentru cei doi componenţi, iar pv procentul în greutate al unuia dintre componenţii soluţiei. V. şî sub Refractometrie, Refracţie specifică, Refracţie moleculară. 1. plan de Fiz. V. sub Reflexiunea şi refracţia undelor electromagnetice. 2. unghi de Fiz. V. sub Reflexiunea şi refracţia undelor electromagnetice. 3. Refracţie. 2. Fiz.: Schimbarea bruscă a direcţiei liniilor unui cîmp de vectori, la trecerea printr-o suprafaţă de discontinuitate. 4. ~a liniilor de cîmp electric. Fiz., Elt.: Frîngerea liniilor de cîmp (v.) electric la trecerea prin suprafeţele de discontinuitate a proprietăţilor electrice a două medii. Conform teoremei de refracţie a liniilor de cîmp electric la trecerea prin suprafaţa de separaţie dintre doi dielectrici lineari şi isotropi de permitivitate zt şi s2, fără polarizaţii permanente şi fără sarcină electrică superficială pe suprafaţa de separaţie, cîtul dintre tangentele trigonometrice ale unghiurilor olx şi ol2 pe cari le formează liniile de cîmp ale intensităţii cîmpului electric E sau ale inducţiei electricei) (omoparalelăcu E) în cele două medii, cu normala locală Ia suprafaţa de discontinuitate, e egal cu raportul permitivită-ţilor absolute şi z2 (respectiv relative) ale celor două medii (v. fig. /): ai tg oc2 /. Refracţia liniilor de cîmp electric în dielectrici. TT T tg <*1 tg a2 ÎL II. Refracţia liniilor de curent în regim staţionar. magnetice care asigură conservarea componentei tangenţiale a cîmpului E (v. fig. ii). Totodată, în acest caz nu se mai aplică teorema refracţiei de la dielectrici, doarece suprafaţa de discontinuitate e încărcată cu sarcină. Deoarece în refracţia liniilor de cîmp electric intervin tangentele unghiurilor oct şi a2> iar nu sinusurile lor, ca în Optică, în cazul liniilor de cîmp electric nu există reflexiune totală. 5. ~a liniilor de cîmp magnetic. Fiz., Elt.: Frîngerea liniilor de cîmp (v.) magnetic la trecerea prin suprafeţele de discontinuitate a proprietăţilor magnetice a două medii. Conform teoremei de refracţie a liniilor de cîmp magnetic la trecerea prin suprafaţa de separaţie dintre două medii magnetice lineare şi isotropede permeabilităţi şi \i2 , fără magnetiza-ţii permanente, cîtul tangentelor trigonometrice ale unghiurilor aj şi a2 pe cari le formează cu normala locală pe suprafaţa de separaţie liniile de cîmp ale intensităţii cîmpului magnetic H, respectiv ale inducţiei magneticei? (omoparaielă cu H), e egal cu raportu I per-meab i I ităţ i lor absolute (respectiv relative) ale celor două medii (v. fig. /): Teorema refracţiei liniilor de cîmp electric în dielectrici e o consecinţă a legii fluxului electric care asigură conservarea componentelor normale Dn^ şi Dnl ale inducţiei electrice la trecerea prinsuprafeţeledediscontinuitate neîncărcate cu sarcină electrică, şi a legii inducţiei electromagnetice care asigură conservarea componentelor tangenţiale şi la trecerea prin suprafeţele de discontinuitate, cum şi a legii polarizaţiei electrice. tg «i tg a2 Jfi. I. Refracţia liniilor dc cîmp magnetic. Teorema de refracţie a liniilor de cîmp magnetic e o consecinţă a legii fluxului magnetic care asigură conservarea componentelor normale ale inducţiei magnet la trecerea prin suprafeţele de discontinuitate, a legii circuitului magnetic care asigură conservarea componentelor tangenţiale ale intensităţii cîmpului magnetic Hşi Hîn cele două t2 Dacă 7.J—0, rezultă a2=0, Dff1 = D1 = D2=Dw2 şi s1E1=e2E2. Refracţia liniilor de cîmp electric se poate produce şi pe suprafeţele de discontinuitate dintre conductoarele electrice, ca urmare a refracţiei liniilor de curent de conducţie. Dacă conductivităţile celor două medii conductoare sînt şi cr2, relaţia care caracterizează refracţia e: medii, cum şi a legii magne-tizaţiei temporare a corpurilor. La trecerea dintr-un mediu nemagnetizat (1) II. Refracţia liniilor de cîmp magnetic într-un mediu feromagnetic îa suprcifciţci unui feromagnetic nesatu-nesaturat (2) cu ^oo, re- J rat de mare permeabilitate. zultă ^2 ai ŞÎ a2 avînd aceeaşi semnificaţie ca mai sus. în acest caz, teorema refracţiei liniilor de curent e o consecinţă a legii conservării sarcinii (pentru regimul cuasistaţionar), din care rezultă conservarea componentelor normale ale densităţii curentului de conducţie/w1=/w2 la trecerea prin suprafeţele de discontinuitate. a legii lui Ohm J—oE şi a legii inducţiei electro- ^0 şi, deci, tg ocL=0, adică liniile de cîmp magnetic sînt perpendiculare pe frontiera corpului feromagnetic, indiferent deoco^z ~ (v. fig. II). Ca şi în cazul refracţiei liniilor de cîmp electric (v.) şi în acest caz nu se constată fenomenul de reflexiune totală. 6. Refracţie moleculara. Fiz.: Mărime egală cu produsul dintre refracţia specifică (v.) a unei substanţe şi greutatea moleculară M a acesteia. Cel mai frecvent, pentru refracţia Refracţie specifică 293 Refrigerare specifică se foloseşte expresia lui Lorenz şi Lorentz, cu care refracţia moleculară devine: n2-1 M n2~\~2 n fiind indicele de refracţie al substanţei, M greutatea moleculară şi d, densitatea ei. Dacă se ţine seamă de faptu l că refracţia specifică, sub forma dată de funcţiunea lui Lorenz şi Lorentz, e legată de polariza-bilitatea moleculelor oc prin relaţia: n2 - 1 1 4tt N _ n2 + 2 d M unde N e număru I Iu i Avogadro, rezu Ită pentru refracţia mole-culară: R = ----- Ar a — 2,52 • 102'1 a; deci refracţia moleculară constituie o măsură a polarizabilî-taţii moleculelor. în cazul în care polarizabilitatea moleculelor fiecăruia dintre componenţii unui amestec, de exemplu ai unei soluţii, e aceeaşi ca şi polarizabilitatea moleculelor componentului pur, se poate defini şi o refracţie moleculară a amestecului, prin relaţia: Rfe fiind refracţia moleculară a componentului de ordinul k, iar Xfe, fracţia molară a acelui component în amestec. Refracţia moleculară a compuşilor organici e o mărime a cărei valoare depinde de structura moleculară a compusului respectiv. Din acest punct de vedere, refracţia moleculară poate fi considerată ca o sumă de termeni cari reprezintă „refracţiile atomice“ ale diferiţilor atomi din moleculă şi de termeni corespunzători unor particularităţi structurale: duble sau triple legături, cicluri, etc., aceşti din urmă termeni constituind „incremente". Mai corect, cum interacţiunea dintre radiaţia incidenţă şi molecule se produce prin intermediu! electronilor de valenţă, refracţia moleculară poate fi considerată o sumă de termeni, reprezentînd refracţiile de legătură corespunzătoare diferitelor tipuri de legătură dintre atomii din moleculă. Cunoscînd, fie refracţiile atomice şi incremen-tele, fie refracţiile de legătură, se poate calcula, deci, refracţia moleculară a unei substanţe şi, prin comparaţie cu valoarea determinată experimental, se poate deduce structura moleculei substanţei. Metoda poate fi generalizată pentru substanţele anorganice. i- Refracţie specifica. Fiz.: Funcţiunede indicele de refracţie n şi de densitatea d a unei substanţe, a cărei valoare, pentru radiaţia de o lungime de undă oarecare, e mai mult sau mai puţin independentă de temperatură, de presiune şi de starea de agregare în care se găseşte substanţa. Dacă se admite relaţia lui Maxwell n2—z, unde s e permi-tivitatea substanţei respective, şi dacă se foloseşte teoria polarizării dielectricilor, a lui Clausius-Mosotti, se obţine pentru refracţia specifică expresia dată de Lorenz şi Lorentz: n2 -1 1 n2-\- 2 d Relaţia lui Lorenz şi Lorentz nefiind un invariant pentru variaţiile de temperatură şi de presiune, se folosesc adeseori expre- sii empirice pentru refracţia specifică, cele mai utilizate fiind: n2 — .1 r = ——— (relaţia lui Newton-Laplace) (relaţia lui Gladstone-Dale) v = " (relaţia Iui Eyckman), m + 0,4 d v prima nefiind, nici ea, riguros, un invariant pentru variaţiile de temperatură. Teoria care stă Ia baza formulei lui Lorenz şi Lorentz arată că n2 — 1 1 An N m2+2 1 unde N e numărul iui Avogadro, M e masa moleculară a substanţei şi a e polarizabilitatea moleculelor, dar că această relaţie e valabilă numai în cazul limită al unu[ cîmp electric constant sau ai unui cîmp de frecvenţă joasă. în cazul cîmpu-rilor a căror frecvenţă e egală cu cea a radiaţiilor din domeniul vizibil sau din domenii apropiate, polarizabilitatea depinde de frecvenţă. Ţinînd seamă şi de faptuI că cîmpuI în interiorul unei molecule depinde şi de dimensiunile moleculei şi de polarizabilitatea ei, se obţine formula iui Bottcher: (?*2-1) (2w2-j-1) __ N oc_______________ 12 nn2 M 1+- 2 n2 a3 2w2+1 în care a e raza moleculei, presupusă sferică. De asemenea, Bottcher a arătat că produsul vd nu reprezintă o funcţiune universală, ci depinde de proprietăţile substanţei respective. în primă aproximaţie, refracţia specifică a unui amestec e aditivă: r=E pkyk' Pfe fiind fracţiunile de masă ale componenţilor amestecuIui. 2. Refracţia şistozitâţii. Geol,: Schimbarea unghiului de înclinare a planelor de şiştozitate ale rocilor, în dreptuI suprafeţelor de stratificaţie cari separă roci cu proprietăţi mecanice diferite (v. fig.). Sin. Genunchiul şistozităţii. 3. Refrex. Metg..* Produs refractar sintetic pe bază de carbură de siliciu (carborun-dum), caracterizat prin constanţa volumului la temperaturi înalte şi stabilitate mare termică şi electrică. 4. Refrigerare. Ind. alim.: Răcirea (v.) unui produs pînă la temperatura apropiată de punctul de îngheţare. Prin acest proces se încetineşte dezvoltarea microorganismelor, astfel încît produsul se poate păstra în stare naturală un timp variabil cu structura ţesuturilor. Se aplică industrial pentru păstrarea fructelor, legumelor, ■ ouălor şi pentru păstrarea de scurtă durată a cărnii şi a grăsimilor animale; de asemenea, în operaţia de tratare a vinurilor noi. Refrigerarea fructelor şi a legumelor se face în condiţii cari depind de tipul produsului, de condiţiile de recoltare şi de gradul de maturitate. o) Refracţia şistozităţii. stratificaţie; b) şiştozitate; c) strat competent. Refrigerator 294 Refrigerent - Produsele cel mai frecvent folosite se refrigerează în condiţiile din tablou. Numirea produsului Tempe- ratura °C Umiditatea relativă % Circulaţia aerului Durata păstrării Fructe Caise, piersici -0,5 85 slabă 1 lună Căpşuni, zmeură, fragi 1 85 slabă 1 săptămînă Cireşe, vişine 0 85 slabă 2 săptămîni £ Gutui 0 85 slabă 4 luni Mere 0 85—88 moderată 4 luni Pere 0 85 moderată 1 —6 luni (după Prune 0 85 slabă soi) 1—2 luni Struguri 0 80—85 moderată 3—5 luni Legume Ardei 0 85—90 1-2 luni Cartofi 3-8 85—90 moderată 7 luni Conopidă 0 85—90 moderată 1 lună Fasole verde 0 85—90 — 2—4 săptămîn i Mazăre verde 0 85—90 — 1 —2 săptămîni Pătlăgele roşii 2—4 85—90 moderată 1—2 săptămîni coapte Pătlăgele roşii verzi 2—4 85—90 moderată 3—5 săptămîni Varză albă 0 90—95 moderată 1—2 luni Varză roşie 0 90—95 moderată 3—4 luni Refrigerarea ouaîor se face prin aşezarea acestora pe cartoane cu alveole, pe cartoane ondulate sau în lăzi cu talaş uscat. în, timpul conservării ouălor, lăzile se întorc periodic, pentru a evita deplasarea gălbenuşului. Temperatura în camera de refrigerare a ouă]or trebuie să fie menţinută la 0°, cu umiditatea relativă de 85“-88%. Durata conservării e de şase luni. Refrigerarea ouălor poate fi asociată cu păstrarea în atmosferă de gaze inerte (C02, N.) sau cu pretratarea ouălor prin ungere cu ulei sau încapsulare în parafină, amestec de cazeină şi colofoniu, pentru evitarea evaporării umidităţii. Refrigerarea cărnii se aplică atît ca procedeu de prelungire a duratei de păstrare, cît şi pentru asigurarea maturaţiei în condiţii optime. Refrigerarea cărnii de bovine se face în jumătăţi sau în sferturi, la temperatura de —3° şi umiditatea de 90%, iar carnea de porc în jumătăti, la temperatura de —5°. Carnea se consideră refrigerată cînd are temperatura de +4°. Depozitarea cărnii refrigerate se face la temperatura de 0°. Păsările tăiate, subprodusele şi carnea tranşată se pot refrigera în stare preambalată în pungi de material plastic, în cari se face vid şi apoi se închid. Refrigerarea acestora se poate face cu aer rece, prin pulverizare de saramură sau prin imersiune în saramură. Carnea refrigerată are toate proprietăţile cărnii proaspete. Nerespectarea condiţiilor de refrigerare şi depozitare conduce la degradarea cărnii. Prin refrigerarea vinului se realizează, afară de condiţii defavorabile dezvoltării microorganismelor: insolubilizarea şi depunerea unei mari cantităţi de săruri ale acidului tartric (bitartrat de potasiu, tartrat de calciu), antrenînd în acelaşi timp diverse suspensii aflate în vin şi ajutînd la limpezirea Iui; coagularea şi depunerea unei părţi din substanţele proteice, pectice şi colorante. Temperatura de refrigerare cea mai potrivită se stabileşte în funcţiune de concentraţia alcoolică (se împarte concentraţia la doi şi se ia cu semn schimbat). Dacă refrigerarea se împinge pînă la congelare şi se separă gheaţa formată, se realizează o mărire a concentraţiei alcoolice, concomitent, însă, şi cu oreducere a volumului. Rezultate bune se obţin, în general, cu o durată de refrigerare de minimum zece zile. Organoleptic, vinul refrigerat apare mai subţire, mai sărac în extract decît acelaşi vin nerefrigerat, însă cu stabilitate mai accentuată, ■ î. Refrigerator; pl.: refrigeratoare. Tehn.: Aparat sau insta^ laţie de refrigeraţie, căruia i se furnisează energia (de ex. energia electrică) necesară pentru a produce frig. 2. ~ termoelectric. Elt.: Refrigerator electric a cărui funcţionare se bazează pe efectul Peltier (v. Peltier, efect ^). Dacă un circuit neomogen —de tipul unui termoelement, adică compus din două conductoare A şi B de natură diferită — e alimentat de la o sursă de curent continuu, atunci la punctele de joncţiune (AB), respectiv (BA), se absoarbe, respectiv se dezvoltă, reversibil, căldură (căldură Peltier), după cum sensul curentului coincide, respectiv nu coincide, cu sensul tensiunii electrice imprimate de contact din joncţiunea considerată. De aceea, una dintre joncţiuni se răceşte, iar cealaltă se încălzeşte. Căldura absorbită, respectiv dezvoltată, la fiecare joncţiune în unitatea de timp, are expresia: : Qj = *TI, ' / în care cc e coeficientul Seebeck, X e temperatura absolută, iar I c intensitatea curentului. Dacă joncţiunea care absoarbe căldura e situată în contact termic cu o incintă, iar joncţiunea care cedează căldură cu o alta, circuitul termoelectric considerat funcţionează ca o „pompă" de căldură care răceşte prima incintă şi o încălzeşte pe a doua. Pe acest principiu se pot realiza, deci, refrigeratoare. Practic, datorită rezistenţelor #^4 şi i^ale conductoarelor în circuit, se dezvoltă şi căldură Joule Qrl\RA+RB) care, în primă aproximaţie, e preluată în mod egal de cele două incinte. De asemenea, prin circuitul electric, care e termic conductor, se transmite căldura Qc de la joncţiunea caldă la cea rece. Din aceste cauze, căldura absorbită pe la joncţiunea rece e numai Q—Qp—0,5 Qj — Qc. De aceea, materialul conductoarelor circuitului trebuiesă aibă un coeficient a cît mai mare, o rezistivitate electrică p cît mai mică şi o conductivitate termică X cît mai mică. Aceste condiţii nu pot fi satisfăcute cu conductorii (metalici) uzuali, dar pot fi satisfăcute cu semiconductori. Din această cauză, la termoelemen-tele cu efect Peltier cari sînt folosite pentru refrigerare se utilizează aceste din urmă materiale. Acest procedeu de producere a frigului prezintă, faţă de alte procedee, următoarele avantaje: lipsa unui mediu de răcire chimic, a unor măsuri speciale de etanşare, a zgomotului, şi posibilitatea unei reglări foarte simple prin variaţia curentului. Construcţiile realizate pînă'acum prezintă, însă, dezavantajul unui randament mic faţă de instalaţiile de răcire cu compresor. Economia maximă se obţine dacă se pot folosi atît efectul de răcire cît şi efectul de încălzire Ia joncţiunea caldă, ceea ce se poate realiza instalînd termoelementele astfel încît joncţiunea caldă să acţioneze asupra unui compartiment, iar joncţiunea rece asupra altui compartiment, primul servind de exemplu pentru a menţine calde alimente preparate, iar celălalt servind de răcitor, desigur bine izolate între ele. în orice caz, la comparaţia cu răcitoarele cu compresor trebuie să se ţină seamă că răcitoarele prin efect Peltier sînt alimentate în curent continuu şi deci necesită în plus un redresor pentru racordare la reţelele electrice de curent alternativ. 3. Refrigeraţie. Tehn., Ind. alim. V. Refrigerare. 4. Refrigerent, pl. refrigerente. Chim.: Răcitor cu răcire indirectă, construit de obicei din sticlă, mai rar din oţel ino-xidabij, folosit în lucrările de laborator Ia condensarea vaporilor. în montajul „ascendent" (vertical), condensatul e refluxat Refrigerent, agent ~ 295 Refulare Diferite tipuri de refrigerente. Meteor. V. Diagrama Refsdal, înapoi în balonul în care se produce fierberea, menţinînd neschimbate temperatura şi conţinutul şarjei; în montajul „descendent" se produce dis- _____ ti lare, condensatul curgînd afară prin capătul liber. Refrigerentele de laborator au o suprafaţă de schimb deO,5—2,5 dm2, cu o capacitate de condensare de 50—200 kcal/h. Pentru condensarea vaporilor de lichide cari fierb sub 180—2000, ţevile sînt răcite cu un lichid, în general cu apă, iar pentru vaporii de lichide cari fierb peste această temperatură, ţevile sînt răcite de aerul ambiant. 1. Refrigerent, agent Termot. V. Agent refrigerent, sub Agent 2. 2. Refsdal, diagrama ~ sub Diagramă aerologică. 3. Refugiu, pl. refugii. 1. Drum., Urb.: Platformă îngustă, pavată, cu înălţimea unui trotoar, amenajată pe partea carosabilă a unei şosele sau a unei străzi largi şi cu trafic intens, la încrucişări, la locurile de traversare pentru pietoni, în mijlocul unei pieţe de circulaţie, în staţiile unui mijloc de transport în comun, etc., în afara curentelor de circulaţie, pentru a uşura dirijarea firelor de circulaţie în diferite direcţii, pentru a uşura traversarea de către pietoni, sau pentru a uşura urcarea şi coborîrea pasagerilor din vehiculele de transport în comun şi a-i feri de'circulaţie în timpul aşteptării vehiculelor (v. fig.). De obicei, pe refugii sînţ amplasate dispozitive de semnalizare, table indicatoare, cabine de aşteptare, etc. Refugiile din staţiile de aşteptare au lăţimea de 1,50***2,00 şi lungimea variabilă în funcţiune de mărimea staţiei (de ex. de 60—1Q0 m, pentru staţiile de tramvai simple). Pentru a fi uşor reperabile de către pietoni şi de conducătorii vehiculelor, laturile înguste, rotunjite, ale refugiilor, se marchează în culori contrastante cu pavajul, eventual se amenajează scafe, pe înălţimea lor, pentru a fi iluminate în timpul nopţii. Refugiile amenajate în pieţele de circulaţie pot fi gazonate, pentru a avea un aspect mai plăcut şi a constitui, în acelaşi timp, un spaţiu verde al pieţei. în pieţele cu circulaţie gira-torie se amenajează refugii circulare, numite şi nuclee de giraţie, pentru a uşura înscrierea vehiculelor în fire de circulaţie concentrice. V. şi sub Sens de circulaţie. 4. Refugiu. 2. Canai.: Lărgire a unui canal de canalizaţie, în comunicaţie directă cu atmosfera, care e destinată repausului lucrătorilor capi controlează canalu I şi care e amenajată Ia conductele cari nu au cămine de vizitare (v.) pe distanţe marj şi la conductele greu vizitabile şi cu înălţime mai mică decît 1,50 m. Sin. Cameră de refugiu, Cameră de repaus. 5^ Refulare. 1. Tehn.: Deplasarea unui fluid printr-o conductă, prin exercitarea unei presiuni suplementare asupra as încrucişare de străzi, cu refugii pentru traversare şi dirijare a firelor de circulaţie. Hidrot.: Basin de beton (simplu sau mai rar, de lemn, racordat Ia unu sau I. Basin de refulare, de beton armat. O lichid trimis de pompă; 2) saltea de apă, amor-lisoare. II. Basin de refulare cu rol su-piementar de distribuitor. fui. Presiunea de refulare se realizează cu ajutorul unei pompe hidraulice sau pneumatice. Energia suplementară transmisă de pompă fluidului face posibilă a deplasare de Ia o cotă mai joasă la o cotă mai înaltă. Presiunea de refulare depinde de înălţimea de refulare~şi de pierderile de sarcină de pe conducta de refulare (v. Conductă de refulare, sub Conductă). 6. basin de ~ armat), de zidărie sau la mai multe canale de pămînt pentru transportul apei, care serveşte ca disipator hidraulic de energie a apei refulate de pompele unei staţiuni de pompare, pentru a evita eroziunea taluzelor şi a fundului canalelor jn vecinătatea punctului de alimentare cu apa a acestora. în acest scop, fundul basî-nelor de refulare se execută Ia un nivel inferior nivelului fundului canalelor, pentru a se forma o saltea de apă (v. fig. /). Basinele de refulare racordate la mai multe canale sînt echipate cu stăvilare, aşezate în punctul de racordare al fiecărui canai, pentru a permite reglarea debitelor şi a distribuţiei apei (v. fig. II). 7. gura de Inst. conf., Tehn. V. Gură de refulare, sub Gură de aer 2. 8. Refulare. 2. Mett.: Operaţie de forjare Ia cald sau Ia rece a pieselor de metal, prin care se măresc dimensiunile ei transversale şi, concomitent, se scurtează lungimea ei. Refularea se poate produce pe întreaga lungime a piesei sau numai pe o parte a ei. La refularea Ia cald se încălzeşte numai porţiunea care trebuie fasonată; la refularea la rece, porţiunile cari nu trebuie să intervină în procesul de fasonare trebuie menţinute cu dimensiunile neschimbate, folosind o matriţă (v. fig. /). Refularea se aplică, de exemplu, la fasonarea capetelor de bielă, acapetefor decuiesau de şuruburi, a capetelor de supapă, a osiilor, etc. Sin. (parţial) Turtire, Umflare, Ştafu ire (termen dedatei ier). Sin. (impropriu) îndesare. Operaţia se poate efectua prin batere cu ciocanul Ia una dintre extremităţi (v. fig. II); prin cădere liberă în cap, pe un bloc de fontă în matriţă; prin presare maşină de refulat, trorefularea» a b i. Refulare în matriţă, a) forma iniţială; b) forma finală; 1) bară de fasonat; 2) semimatriţe; 3) poanson (îndesător); 4) sensul de ciocănire; flătură din refulare. urmată de fasonare finală în matriţă (v. fig. UI), folosind o Un procedeu recent de refulare e elec- Refulat, maşină de ~ 296 Refulat, maşină de ^ Electrorefularea e refularea efectuată cu încălzire electrică, prin efect Joule-Lenz, a piesei de fasonat, rezis- III. Refulare în matriţă. 1) poanson (îndesător); 2) contramatriţă; 3) bara de fasonat pentru a forma un cap de şurub; 4) matriţă. II. Refulare liberă, o) forma iniţială; b) forma finală; 1) bară; 2) cleşte; 3) ciocan. tenţa fiind însăşi piesa; electrorefularea se aplică în cazurile în cari lungimea porţiunii fasonate are, după refulare, valoarea />2,5 d, d fiind diametrul semifabricatului de refulat. Electrorefularease aplică la fabricarea în serie mare sau în masă a pieselor de oţel cari reclamă o acumulare mare de material pentru matriţare (de ex.: supape, buloane, şuruburi cu gît, etc.), cum şi a anumitor piese de alte materiale forjabile, cum sînt aluminiul, cuprul, alama, molibdenul, wolframul, titanul. Operaţia se efectuează la maşini de e I e c t r o-refulat (v. sub Refulat, maşină de ~). Avantajele principale ale electrorefulării sînt următoarele: menţinerea continuităţii fibrajului în piesele fasonate; la un anumit volum de fabricat, refularea se face la aceeaşi temperatură; creşterea durabilităţii matriţelor (datorită lipsei arsurii pe piesele fasonate); economie de metal de 20***30% faţă de alte procedee de refulare. Sin. Refulare cu încălzire electrică prin rezistenţă. i. Refulat, maşina de Ut., Mett.: Presă (v. Presă 1), de regulă automată sau semiautomată, cu mişcare de lucru lineară şi efectuată de organul de presiune al maşinii, folosită la fasonarea la cald sau la rece a anumitor piese, de exemplu şuruburi (pentru metal sau pentru lemn), supape, tacheţi, nituri, cuie, bile sau role pentru rulmenţi, etc. MaşinHede refulat sînt prese orizontale sau verticale, cu simplu efect (cu o singură piesă de presiune), cu dublu e-fect (cu două piese de presiune, cari execută apăsarea în sens contrar), cu triplu e-fect sau cu patru şi cu cinci efecte (cu trei, respectiv patru, respectiv cinci piesede presiune, dintre cari două acţionează concomitent, iar celelalte ulterior primei faze de lucru). Pe lîngă mecanismele de executare a apăsării de lucru şi cele de închidere a matriţei, maşinile de refulat sînt echipate şi cu mecanism de prindere a piesei de prelucrat (v. fig. /), uneori cu mecanism cu organe pentru tăiere din bară şi pentru debavurare şi cu mecanism de transfer al pieselor după executarea unei faze de lucru; unele maşini de refulat la cald, şi anume maşinile de electrorefu lat au şi un echipament de încălzire locală a piesei de prelucrat. Exemple de maşini de refulat sînt: presa de forjat orizontală (v. fig. Ii, sub Presă 1), cu mecanismele asemănătoare celor reprezentate în fig. /; maşina automată de presat la rece bile de rulment; maşinile de refulat capul cuielor, cari sînt echipate şi cu mecanisme de ascuţire a vîrfuIui; maşinile de confecţionat piuliţe prin refulare, la rece şi Ia cald; etc. Acestea prelucrează fie material în bară, fie cupoane de material tăiat în prealabil la o lungime convenabilă. Pentru anumite piese se folosesc maşini cu încălzirea electrică a piesei de fa- trorefulat. Maşinile de e l e c-tro refulat pot fi verticale sau orizontale: ultimele sînt folosite, în spe- 1 'A I. Schema cinematică a unei maşini de refulat la rece, semiautomată. 1 şi 2) falcă de prindere fixă sau cu poziţia reglabilă manual, respectiv acţionată de mecanismul de lucru; 3) poanson (îndgsător); 4) berbec (sanie); 5) arbore cotit de acţionare a berbecului, cu volant; 6) bielă; 7) piesă intermediară; 8) pîrghii cotite de acţionare a fălcii de prindere 2; 9) pîrghie cotită pentru poziţionarea şi fixarea fălcii de prindere 1. II. Schema maşinii de electrorefulat. sonat, numite maşini de elec- d) diametrul semifabricatului; L) lungimea părţii din semifabricat necesară pentru fasonare înainte de refulare; /) lungimea corespunzătoare a semifabricatului, după refulare; PQ) forţa axială, de refulare; Pr) forţa de strîn-cial, la prelucrarea de piese gere; 1) batiu; 2) contact-nicovală, lungi, cum sînt barele de axial, fix; 3) contacte radiale; 4) trans-tracţiune, tiranţii cu capete formator; 5) semifabricat, cu formă deosebită, etc. De regulă, semifabricatul cu capul fasonat prin electrorefu lare e finisat în continuare, într-o matriţă de refulare. Schema de principiu a unei maşini de electrorefulat e reprezentatăjn fig. II. Semifabricatul de fasonat e strîns cu forţa Pr , între două sau mai multe contacte radiale; a-supna piesei se aplică o forţă axială P c% de apăsare pe un contact axial fix. Contactul-nicovală axial, fix, e de oţel cu conductivitate termică şi electrică mică şi cu mare rezistenţă mecanică Ia temperaturi înalte; uneori se folosesc plăci de oţel cu un strat de lucru de SteUit, aplicat prin încărcare prin sudare cu arcul electric. Contactele axiale, de regulă de cupru, strîng piesa cu o forţă suficient de mare pentru a realiza contactul electric, însă permit alunecarea barei sub acţiunea forţei P , Circuitul se închide cînd semi-fabricatu I III. Alura curbei de variaţie a temperaturii, în semifabricat, într-un moment al refulării, a) schema de prindere a semifabricatului în maşină; b) curba valorilor temperaturii în lungul barei; x) distanţa faţă de reazemul contactului-nicovală; 0) temperatura ; PQ) forţa axi-atinge contactul- alâ> de refulare; Pr) forţa radială, de nicovală. Curba de variaţie Strîngere; 1) batiu; 2) contact-nicovală; a temperaturii în lungul ba- 3) contacte radiale; 4) semifabricat; rei are— Ia scurt timp după 4') bulb format prin refulare, închiderea circuitului — alura din fig. III b, cu maximul aproape de extremitatea de refulat. Refularea se produce continuu, pînă ia formarea unui bulb cu volumul egal cu cel al semifabricatului cu lungimea L determinată în prealabil, încălzirea în zona de deformare fiind reglată prin varierea vitezei de refulare. Intensitatea curentului în momentul refulării atinge valori între 300 şi 3000 A, tensiunea în secundarul transformatorului Refulare 297 Regal fiind de 1,5—15 V; consumul de energie electrică e de kWh/kg de semifabricat. în practică, la oţeluri s-a constatat că apăsarea Pa optimă corespunde unei valori a presiunii în secţiune transversală de circa 10 kgf/mm2. î. Refulare. 3. Elt.: Creşterea valorii efective a densităţii de curent la marginile secţiunii conductorului parcurs de curent ca urmare a efectului pelicular (v.) sau a celui de proximitate (v.). 2. Refuz, pl. refuzuri. 1. Tehn., Prep. min., ind. alim.: Produsul rămas pe site sau pe ciururi în operaţiile de clasare volumetrică, sau cel depus la fundul aparatelor de clasare gravitaţională (v. şi sub Ciuruire). Refuzul obţinut de pe primele site din cadrul unui pasaj de cernere se numeşte refuz superior, iar refuzul obţinut de pe ultimele site, refuz inferior. 3. Refuz. 2. Ind. hîrt.: Pasta mai grosolană care nu trece prin ochiurile sau prin fantele sitei unui sortator (v.). 4. Refuz. 3. Ind. hîrt.: Material grosolan, format în cea mai mare parte din impurităţi, care se separă — pentru eliminare— din pasta fibroasă care trece printr-un epurator. 5. Refuz. 4. Metg., Mett.: Defect de turnare la piese şi lingouri, constituit din goluri datorite umplerii incomplete a formei de turnare cu metal topit. Sin. Parte neumplută. 6. Refuzul pilotului. 1. Cs.: Fază finală a baterii unui pilot în teren cu berbecul, în care, sub acţiunea loviturilor acestuia, pilotul pătrunde foarte puţin în teren. Continuarea baterii după ce s-a atins această fază poate produce deformarea sau ruperea pilotului. Din punctul de vedere al cauzei care produce refuzul, se deosebesc: refuzul absolut, care se produce datorită faptului că pilotul a pătruns într-un strat de teren compact şi incompresibi!; refuzul relativ, care se produce din cauza frecării foarte mari dintre suprafaţa laterală a pilotului şî teren, produse în urma comprimării pămîntului în jurul acestuia, prin efectul baterii; refuzul aparent, care se produce fiindcă pilotul a întîlnit un obstacol în interiorul unui strat compresibil, sau fiindcă a întîlnit un strat subţire şi incompresibil de teren, dar care poate fi străpuns prin continuarea baterii, ori care se datoreşte frecării sau aderenţei produse prin comprimarea temporară a terenului (în special a terenurilor argiloase) pe faţa laterală a pilotului, provocate de efectul baterii. Refuzul pilotului prezintă importanţă, deoarece permite aprecierea capacităţii portante a piloţilor introduşi în teren prin batere, şi se determină cu formula r= 10 e, în care e (în cm) reprezintă media aritmetică a adîncimilor de pătrundere a pilotului la ultimele zece lovituri. Refuzul se utilizează la calculul capacităţii portante cu ajutorul formulelor de încărcare dinamică de probă, cari se bazează pe ipdteza că rezistenţa la înaintare a pilotului, la ultima lovitură a berbecului, e egală cu rezistenţa sub sarcină statică. Rezistenţa la înaintare se deduce din adîncimea de pătrundere e a pilotului sub ultima lovitură, considerînd efectul şocului. Rezistenţa creşte, respectiv valoarea refuzului scade, pe măsura afundării pilotului. Cînd înfigerea sub fiecare lovitură scade sub 0,1 •••0,2 cm, se întrerupe baterea, pilotul fiind expus la distrugere prin suprasolicitare la batere. Pentru calculul capacităţii portante, în funcţiune de refuz, există diferite formule, dintre cari cele mai folosite sînt următoarele: (1) e{Q+q) (formula Iui Ritter) (2) p_ a e {Q+qf (formula Iui Brix) (3) 1. nA r, zs Q+°-2(q+qi) + e ’Q'H' Q+q+gi (formula lui Gherşevanov), în cari P (în kgf) e capacitatea de încărcare, A (în cm2) e suprafaţa secţiunii pilotului, H (în cm) e înălţimea de cădere a berbecului, Q (în kgf) e greutatea berbecului, q (în kgf) e greutatea pilotului, qx (în kgf) e greutatea fetiţei, e (în cm) e înfigerea medie a pilotului sub o lovitură, dedusă din ultimele zece lovituri, iar n e un coeficient care depinde de modul de batere şi de materialul pilotului (pentru piloţi de lemn, ^=10 kgf/cm2, la baterea fără fetiţă, şi n=8 kgf/cm2, la baterea cu fetiţă, iar pentru piloţi de beton armat, w=15 kgf/cm2, Ia baterea cu căciulă de protecţie). Formula Gherşevanov dă valorile cele mai apropiate de realitate, şi a fost oficializată în ţara noastră prin standarde. Sarcina admisibilă pe pilot se consideră egală cu jumătate din capacitatea de încărcare calculată cu formula de calcul standardizată, coeficientul de siguranţă fiind, în acest caz, egal cu 2. Pentru lucrări provizorii, coeficientul de siguranţă se reduce la 1,5. Pentru aceleaşi elemente, formula Ritter dă valori prea mari, iar formula Brix dă valori sensibil egaje cu formula standardizată, la afundări mai mari decît 2 cm. în ultimul caz se poate folosi deci, pentru orientare, formula Brix, deoarece e foarte simplă. Formulele de încărcare dinamică se aplică numai la baterea cu berbeci cu cădere liberă şi cu o cadenţă de cei mult 60 de lovituri pe minut. 7. Refuzul pilotului. 2. Cs.: Adîncimea minimă de pătrundere a unui pilot în teren, sub efectul unei lovituri de berbec. 8. Reg, pl. reguri. Geogr.: Cîmpie de acumulare acoperită cu material rezultat din dezagregare şi cu aspect de lespezi şi de pietrişuri, specifică regiunilor piemontane aride. Regurile se găsesc de cele mai multe ori, la marginea extremă a gIacisurilor (v.) de eroziune sau a pedimentelor (v.). 9. Regal. pl. regale. Poligr.: Mobilier de bază, specific secţiei de culegere manuală a unei tipografii, constituit, în general, din mai multe pupitre, cari servesc la susţinerea şi păstrarea caselor de literă (v. Casă 4), la aşezarea acestora pe masa înclinată de deasupra lor, la o înălţime normală în faţa culegătorului, cum şi la păstrarea suporturilor şi a fundamentelor cu pagini sau cu coloane. Regalele sînt construite din lemn, sau din tablă de oţel întărită cu fier profilat. După destinaţia lor, regalele de model vechi, folosite încă mult şi astăzi, pot fi: regale simple, regale pentru case de text, regale pentru case de titluri şi accidenţe, regale speciale pentru lucrări de accidenţă, regafe-mese pentru suporturi şi fundamente. Regalul simplu (v. fig. o) serveşte numai ca suport de susţinere a caselor din cari se culege. Are în partea de jos pînă la trei locuri de case, folosite mai frecvent la culegere (cu litere drepte, cursive, seminegre), iar în partea de sus, un sertar pentru păstrarea manuscrisului şi a uneltelor. Sin. Regal-schelet. Regalul pentru case de text (v. fig. b), închis din trei părţi, are în partea din faţă 6---10 despărţituri pentru case mari de literă. Partea superioară, unde se aşază casa pentru lucru, e înclinată la un unghi de 30°. Regalul pentru suporturi şi fundamente se construieşte, fie cu masă înclinată, fie cu masă orizontală, conţinînd în partea de jos rafturi pentru suporturi şi fundamente; cele cu masa orizontală sînt echipate, la picioare, cu roţi pentru transport (v. fig. c). Regalul pentru case de titluri şi accidenţe (v. fig. d) e asemănător cu regalul pentru case de text, cu deosebirea că adăposteşte 24 de case de litere (12 case mijlocii pentru litere de titluri şi accidenţe pînă la corp 48, şi 12 case mici, pentru litere mari de titluri). Regalul special pentru lucrări de accidenţă (v. fig. e) cuprinde 18—20 de case mijlocii, 18—20 de case mici pentru titluri, case cu ornamente, loc pentru 2—3 fundamente şi o casă de linii; deasupra mesei înclinate se găsesc rafturi pentru regleţi Regal 298 Regal şi înterlinii. Pentru executarea diferitelor forme cari necesită deasupra caselor de literă, cu două planşete solide, cari se aşezarea suportului de pagină orizontal, regalul e echipat, pot trage afară după nevoie. O _ ~ 17 ~~ ======:=:::=:==^ 7 ~~ H Diferite tipuri de regale, o) regal simplu; b) regal pentru case de text; c) regal pentru suporturi şi fundamente; d) regal pentru case de titluri şiaccidenţe; e) regal special pentru lucrări deaccidenţa; f) regal standardizat pentru case de semne tipografice. Regată 299 Regenerare orogenică în prezent, marea diversitate de tipuri de regale a fost redusă, prin tipizare, la trei: regale de culegere, cari înlocuiesc toate regalele pentru case de litere de model vechi; regale de culegere combinate, cari au înlocuit vechile regale pentru suporturi şi fundamente, şi regale speciale pentru lucrări de a c c i-d e n ţ â,— tinzîndu-se, în ţara noastră, să se înlocuiască toate aceste tipuri cu: Re.g aiul'standardizat pentru casele de semne tipografice (v. fig. f), care e un regal de lemn, dublu, la care pot lucra patru culegători, cîte doi faţă în faţă, şi care poate fi folosit atît pentru culegerea lucrărilor de text, cît şi a lucrărilor de accidenţă. E echipat, în cele două părţi, cu Jocuri pentru case de text, sertare pentru ornamente, semnespeciale, etc., iar la mijloc, cu rafturi pentru fundamente. Mesele sînt orizontale şi acoperite cu tablă de zinc, putînd servi ca mese de paginaţie sau pentru culegere, în care caz caseje se sprijină pe planşete înclinate, cari se pot lăsa în jos. în casetele de pe scheletul de deasupra meselor şi în casetele din părţile laerale ale regalului se găsesc materialul de albitură şi regleţi. Regalul standardizat prezintă avantajul concentrării întregului materia! necesar compunerii formelor de tipar, scutind pe culegător să circule în atelier de Ia un regal la altul. Sin. Pupitru pentru culegere. 1. Regata, pl. regate. Nav.: întrecere sportivă între înv barcaţiuni. Regata ia numirea îmbarcaţiunilor respective. 2. Regâurire. Mett.: Operaţia de prelucrare a unei găuri, prin aşchiere, în urma căreia o gaură, efectuată în prealabil Ia o dimensiune puţin mai mică decît dimensiunea nominală, e adusă la o formă regu lată, sau la dimensiunea dorită, — ori operaţia de aşchiere prin care se corectează abaterea de la coaxialitate, rezultată la montarea, pentru asamblare, a mai multor piese, găurite în prealabil după trasaj sau cu ajutorul unui şablon. Operaţia se execută, de exemplu, pentru corectarea găurilor de nit după scoaterea niturilor (la reparaţii), pentru asigurarea coaxialităţii găurilor de nit din mai multe table cari se asamblează prin nituire, etc. De obicei, regăurirea se efectuează cu un burghiu elicoidal; uneori, regăurirea cu burghiul e urmată de o prelucrare cu alezorul. 3. Regelmetall. Metg.: Aliaj antifricţiune (compoziţie pentru lagăre) pe bază de staniu, cu compoziţia: 83 % Sn, 11 % Sb şi 6% Cu. E standardizat, ia noi, cu simbolul YSn 83. Proprietăţile şi întrebuinţările lui sînt descrise sub Aliaj antifricţiune. 4. Regenerare. 1. Tehn.: Readucerea în condiţii de folosire a unor materiale sau a unor obiecte, prin procedee cari redau acestora proprietăţile lor iniţiale sau o parte din ele. — Exemple: regenerarea uleiurilor uzate, regenerarea cauciucului, regenerarea negrului de fum, regenerarea permutiţi-lor, regenerarea nisipului de formare, etc. Sin. (parţial) Recon-diţionarea materialelor. 5. catodului unui tub electronic. Elt.: Refacerea emisiunii catoduiui tuburilor uzate, prin încălzirea acestuia, pe o anumită durată, la o temperatură mai înaltă decît cea corespunzătoare funcţionări i normale. V.sub Recondiţionarea tuburilor electronice. . 6. ~a cauciucului. Ind chim.: Operaţie prin care cauciucul din deşeuri e supus unui proces de devulcanizare, în scopul reutilizării sale. în general, regenerarea comportă următoarele operaţii: Sortarea deşeurilor pentru obţinerea unui material cît mai omogen; separarea cauciucului propriu-zis de pînză, de metale, etc., operaţie care se face manual sau cu ajutorul unor maşini speciale de decapat (la anvelope); spălarea cu apă, pentru îndepărtarea nisipului, a prafului, etc.; fărîmiţarea cauciucului în mori speciale şi trecerea lui prin site, pentru obţinerea unui material cît mai omogen; devuIcanizarea, care se obţine prin mai multe procedee. Această operaţie e de fapt o depolimerizare a cauciucului. Ea nu e un proces invers vulcanizării, produsul obţinut avînd calităţi inferioare din punctul de vedere al elasticităţii, al plasticităţii, etc. celor ale cauciucului vulcanizat iniţial. Principalele metode de devulcanizare folosite sînt: Metoda de plastifiere, care consistă în vălţuirea Ia valţuri calde a prafului de cauciuc, căruia i se adaugă, uneori, mici cantităţi de plastifianţi (de ex. parafină). Această metodă se foloseşte cînd cauciucul e lipsit complet de fibre de bumbac. Se obţine un cauciuc devulcanizat foarte puţin plastic. —Metoda acida, care se foloseşte Ia cauciucul care mai conţine fibre de bumbac, consistă în tratarea rumeguşului de cauciuc cu o soluţie de acid sulfuric 30--*40%, la circa 130°. Prin acţiunea acidului, fibra e disolvată, iar substanţele minerale conţinute ca umplutură sînt modificate. Astfel, sulful elementar e disolvat; de asemenea, oxidul de zinc. Unele materiale de umplutură dau compuşi mai grei, ceea ce face ca procentul de umplutură să crească în detrimentul celui de cauciuc. După tratarea cu acid, urmează o spălare eficace cu apă, şi apoi uscarea. Cauciucul e apoi devulcanizat prin încălzire cu abur la 165° şi Ia 8* • * 12 at, timp de 8* * * 12 ore. După aceasta se usucă şi se văl-ţuieşte cu plastifianţi. — Metoda disolvârii, care consistă în încălzirea rumeguşului de cauciuc cu un solvent (benzină, benzen, etc.), în autoclavă. în urma depolimerizării, cauciucul trece în soluţie, materialele de umplutură şi bumbacul putînd fi separate prin decantare şi filtrare. Cauciucul se separă din soluţie, sau prin precipitare cu alcool, acetonă, etc., sau prin evaporarea solventului. Metoda e foarte puţin folosită, din cauza dificultăţilor de ordin economic, avînd nevoie de o aparatură mult mai complicată decît la celelalte metode. — Metoda alcalina, folosită, ca şi metoda acidă, pentru cauciucul care conţine şi fibre, consistă în încălzirea rumeguşului de cauciuc cu o soluţie alcalină 3%, în autoclavă, la 180—2000 şi Ia 8 at, timp de 20 de ore. Fibrele trec în soluţie, iar cauciucul e depolimerizat. Sulful liber se di solvă în alcalii. Urmează spălarea cu apă, uscarea şi vălţuirea. Metoda e aplicată cel mai mult. Prezintă dezavantajul că măreşte cantitatea de substanţe minerale din umplutură. Cauciucul regenerat poate fi vulcanizat prin aceleaşi procedee ca şi cel natural. Cauciucul regenerat vulcanizat e inferior cauciucului natural. El e folosit în tehnică mai mult pentru confecţionarea garniturilor, a tuburilor pînzate, a pingelelor pentru încălţăminte, a ebonitei, etc., de multe ori în amestec cu cauciuc natural sau sintetic. Regenerarea cauciucului prezintă mare importanţă economică, deoarece se economisesc mari cantităţi de cauciuc natural şi sintetic, necesare articolelor speciale ca anvelope, 'camere de automobil, baloane, etc. Sin. Devulcanizare. 7. ~a celulozei. Ind. chim.: Descompunerea xantogenatului de celuloză în hidratceluloză, în baia de filare, ia obţinerea fibrelor de viscoză (v.). 8. ~a lînii. Ind. text. V. sub Lînă regenerată. 9. ~a pilelor. Mett. V. sub Pilă 1. 10. Regenerare. 2. Metg.: Sin. Normalizare (v.), Recoacere pentru regenerare, Recoacere pentru grăunte mic, Recoacere de normalizare. 11. Regenerare. 3. Tehn., Metg.: Sin. Recuperare intermitentă (v. sub Recuperare 1). Termenul regenerare e impropriu în această accepţiune. 12. Regenerare orogenicâ. Geol.: Procesu I geotectonic prin care o regiune consolidată (cratonizată), adică o regiune orogenică (cutată), transformată în regiune de platformă, reintră în evoluţie geosinclinală într-un ciclu orogenic mai nou. Regenerarea se manifestă prin reînceperea unor mişcări tectonice de scufundare intense, însoţite de sedimentare marină de tip geosinclinal, cu formare de cute strînse, lineare şi, eventual, de metamorfism şi magmatism intruzivsau efuziv (manifestări vulcanice). De exemplu, zona Carpaţilor romîneşti e o regiune Regenerarea pădurii 300 Regie tehnică de regenerare în ciclul orogenic alpin a unei regiuni de cutare hercinică şi mai veche (caledoniană, eventual baikaliană); din această cauză, în Carpaţii Moldovei de Nord, zonele cutate alpine ajung în contact direct cu Platforma rusă, al cărei fundament rigid e precambrian. O regenerare orogenică, de importanţă majoră pentru tot globul, s-a produs în Algonkian, cînd platforma continentală iniţială arhaică (din care s-a păstrat, ca atare, regiunea scuturilor) s-a fragmentat şi au luat naştere geosinclirale, cari au putut fi recunoscute pînă acum ca regiuni cutate, formînd centuri cu direcţii distincte (de ex.: orogenele baikalian sau asinlic, caledonian, varisc sau hercinic şi alpin). i. Regenerarea pădurii. Silv.: Totalitatea acţiunilor şi a fenomenelor prin cari un arboret ajuns la vîrsta exploatabili-tăţii e înlocuit cu un alt arboret. Regenerarea constituie cel mai important moment din viaţa noului arboret, deoarece condiţiile de întemeiere („naştere") ale arboretului sînt deci-zive în cea mai mare măsură pentru viitoarea lui dezvoltare. Regenerarea arboretului făcîndu-se, de regulă, concomitent sau în strînsă legătură cu exploatarea acestuia, se caută mijloacele şi căile pentru a face compatibile cerinţele exploatării şi cele ale regenerării, luînd în consideraţie complexul de împrejurări locale. Regenerarea pădurii se poate produce pe cale naturală sau artificială. Regenerarea enaturalâ, cînd intervenţia omului e mică şi limitată la dirijarea fenomenului de perpetuare naturală a pădurii, prin forţele ei. De regulă, ea se produce prin însămînţare, semircerii fiind arbori exploatabili. Uneori se poate produce prin lăstărirea arborilor exploatabili (drajo-narea arboretelor rărite) sau a celor exploataţi (prin lăstari de cioată sau drajoni). Regenerarea prin lăstari de cioată constituie mai curînd reîntinerirea unor arbori, decît naşterea de noi indivizi. Diferitele căi de regenerare naturală sînt caracteristice pentru cele trei regimuri silviculturale distincte (v. Regim siIvicuItural). Regenerarea artificiala a unui arboret e condiţionată de intervenţia decizivă a omului şi se poate face prin semănătură sau prin plantare de puieţi. Intervenţia omului se referă la înşişi arborii componenţi — elementul esenţial a! noului arboret — cari sînt aduşi din altă parte, ca puieţi sau seminţe. Regenerarea artificială a unui arboret se poate face concomitent cu exploatarea, cum e cazul cel mai frecvent. Uneori, însă, regenerarea precede exploatarea — ca în cazul semănăturilor şi al plantaţiilor sub masiv — sau se poate face la cîţiva ani, după exploatare; tipică, în acest caz, e regenerarea prin plantaţii a tăierilor rase din pădurile de molid, care se face, de regulă, la trei sau patru ani după exploatare. 2. Regenerarea solului. Agr.; Refacerea, în mod natural sau prin îngrăşăminte, a elementelor nutritive consumaJe de plante dintr-un sol. Condiţiile naturale bune (odihna prin cgor, clima, ploile, etc.) şi acţiunea microbiologică şi chimică, prin care humusul se mineralizează, iar substanţele chimice din sol se transformă şi devin sclubile, creează posibilităţi de autoregene-rare a solului. Capacitatea de regenerare naturală a sclului e ccnr’iţionată de modul şi de timpul necesar în cari elementele nutritive suferă transformarea de la starea insolubilă la cea solubilă, cum şi de calitatea şi de gradul de descompunere al substanţelor minerale şi crganice din sol, de activitatea (dinamica) solului, de plantele cari se cultivă, etc. — Regenerarea sclului e ajutată, de obicei, prin culturi şi lucrări speciale executate la timp, prin o rotaţie potrivită de plante, cum şi prin îngrăşăminte (v.). Sin. Refacerea solului, întinerirea solului. a. Regenerat, pl. regenerate. Ind. chim.: Cauciuc obţinut prin devulcanizarea deşeurilor de cauciuc (v. şi Regenerarea cauciucului), folosit în tehnică pentru confecţionarea garni- turilor, a tuburilor pînzate, a pingelelor pentru încălţăminte, a ebonitei, etc., adeseori în amestec cu cauciuc natural sau sintetic. Sin. Cauciuc regenerat. 4. Regenerativ. Tehn.: Calitatea preîncălzitoarelor recuperatoare, de aer sau de gaze combustibile, de a transfera intermitent căldura de la mediul încălzitor la cel încălzit, prin intermediul unei mase de acumulare a căldurii, numită umplutura (v. sub Preîncălzitor de aer, sub Preîncălzitor; v. şi sub Recuperativ). Termen impropriu în această accepţiune. 5. Regeneratoare, sola Agr.: Solă care, în cadrul unui asolament, are rolul de a reface fertilitatea solului, micşorată de plantele cultivate în celelalte sole. în asolamentul cu ierburi perene, sola cu ierburi perene are rolul de solă regeneratoare. e. Regenerator, pl. regeneratoare. Tehn.: Sistem tehnic care serveşte la regenerarea unui material uzat. Exemple: regeneratoruI de ulei lubrifiant uzat, regeneratorul de permut it, etc. 7. Regenerator. 2. Tehn.: Termen impropriu folosit pentru recuperator intermitent fv. sub Preîncălzitor de aer, sub Preîncălzitor). 8. Regie tehnica. Telc.: încăpere tehnică ataşată unui studio de înregistrări de radiodifuziune sau de televiziune, echipată pentru efectuarea reglajului şi controlului primar a! nivelului programelor înregistrate, radiodifuzate sau televizate. împreună cu studioul deservit şi cu tamburul de linişte, formează un grup sau o celulă de studio. O încăpere de regie tehnică poate deservi unu sau două studiouri (de crainic şi de muzică sau de teatru). Echipamentul tehnic (constituind instalaţia electroacustică a regiei tehnice) necesar elaborării programu Iu i cuprinde: agregate de magnetofon ; doze de redare şi înregistrare; amplificatoare; alimentatoare; elemente de reglaj şi de mixaj; elemente de corectare; elemente de control obiectiv şi subiectiv al programului; elemente de comutaţie; instrumente de măsură; o instalaţie de semnalizări; o instalaţie de intercomunicaţii; o instalaţie de alimentare în curent alternativ; cabluri de legătură cu studioul şi camera de distribuire şi de control tehnic al programelor. De asemenea, camera de regie tehn'că e echipată cu un avertisor de incendiu, conectat Ia instalaţia de avertisare a incendiilor a întregii clădiri. Aparatajul e, în general, grupat pe stelaje şi într-un pupitru de comandă. După destinaţie, camera de regie tehnică a unui studio de radiodifuziune poate fi: de fonomontaj (sau de înregistrare), cînd programul e numai înregistrat, şi de emisiune, cînd programul etrarsmis, chiar în momentul elaborării, staţiunilor de radioemisiune. Camera de regie tehnică trebuie să satisfacă numeroase cerinţe de amplasare, de acustică, de izolaţie fonică şi de iluminat. Din punctul de vedere al amplasării în cadrul clădirii, tre-bu ie să fie ad iacentă stud io-ului deservit, avînd posibilitate de vedere în studio printr-o fereastră vizoare (ochi de ciclop). Accesul se face printr-un tambur de linişte. Planul unui grup de studio e reprezentat în figură. Din punctul de vedere al acusticii, normele OIRT pentru încăperile de regie tehnică stabilesc 4 Planul unui grup de studio, deservind un singur studio. 1) regie tehnica; 2) studio; 3) tambur de linişte; 4) coridor; A) agregate de magnetofon; 8) pupitru de comandă; C) stelaj adiţional; D) tablou electric de alimentare în curent alternativ; £) fereastră vizoare. Regim 301 Regim de exploatare volumul, raportul dimensiunilor, durata de reverberaţie medie şi tratamentul acustic. Volumul trebuie să fie de 120 m3 ± 30 m3. Pentru încăperi destinate tehnicii monofonice se tolerează abateri negative, iar pentru cele destinate tehnicii stereofonice, abateri pozitive. Raportul dimensiunilor încăperii: Pentru încăperi destinate mai ales tehnicii stereofonice se recomandă un raport al lăti* -1 1 mii faţă de lungime de pînă la —■■; pentru încăperile destinate tehnicii stereofonice se poate aplica un raport al înălţimii faţă de lăţime şi lungime apropiat de raportul armonic: 2:3:5. Aceste raporturi asigură o repartiţie optimă a oscilaţiilor proprii ale încăperii în partea inferioară a benzii de frecvenţă şi asigură cea mai mare suprafaţă (la un volum dat) a pereţilor (deci uşurează tratarea acustică). Durata de reverberaţie medie trebuie să fie pe cît posibil independentă de frecvenţă în toată banda de frecvenţe de la 80—10 000 Hz. Ca valoare se indică: 7,rev=0,4*,*0,5 s, cu o scădere admisă pînă la 0,3 s la 15 kHz. Tratamentul acustic (necesar realizării condiţiilor de mai sus şi unei bune difuzităţi a cîmpului sonor) se realizează prin materiale absorbante. Se recomandă utilizarea materialelor cu coeficient de absorpţie mare, astfel dispuse şi alternate cu suprafeţele reflectante, încît să se obţină o repartiţie a absorpţiei pe cît posibil uniformă după cele trei axe ale încăperii şi pentru toată gama de frecvenţe. în încăperile destinate tehnicii stereofonice, repartiţia elementelor absorbante trebuie să fie simetrică în raport cu axa de ascultare. De asemenea, pentru obţinerea unei bune difuzităţi a cîmpului sonor, seva evita paralelismul suprafeţelor, mai ales al celor reflectante. Din punctul de vedere al izolaţiei fonice, camera de regie tehnică se izolează astfel, încît să nu se poată auzi în ea direct programul din studio, iar în studio să nu se poată auzi difuzorul de control din regie. Se admite o tărie a nivelului de zgomot de circa 30 foni. Pentru realizarea unei bune izolaţii acustice, cum şi pentru obţinerea unor condiţii de temperatură şi de umiditate bune şi constante pen- Condiţiile de temperatură şi de umiditate recomandate pentru camerele de regie tehnică Temperatura Gradul de umiditate °C % Vara 22 45-50 Iarna co NJ O 50-60 tru aparataj şi pentru personal, se recomandă folosirea instalaţiilor de ventilaţie artificială şi de climatizare. Condiţiile de temperatură şi de umiditate recomandate sînt cele din tablou. Se iau măsuri de protecţie contra pătrunderii zgomotelor ventilatoarelor (folosind filtre acustice) şi se limitează viteza aerului la gura conductei (la maximum 1,5 m/s). Din punctul de vedere al iluminatului, se preferă iluminatul artificial (din motive de izolaţie fonică), indirect, uniform, cu spectrul luminii cît mai apropiat de cel al luminii de zi. Se prevede şi un iluminat de siguranţă. Iluminarea optimă e de 100---120 ix. Pentru a evita paraziţii cari ăr fi produşi de reţelele de iluminat, aceste reţele se ecranează şi se evită apropierea de traseul cablurilor fonice (distanţa minima, 5 m). i- Regim, pl. regimuri. 1. Tehn.: Ansamblu de condiţii externe invariabile cari, pentru un interval de timp de obicei limitat, determină dispoziţia, funcţionarea sau modul de utilizare a unor sisteme tehnice, cum sînt maşinile, aparatele, instalaţiile, clădirile, etc. Condiţiile cari consti- tuie un regim pot fi anumite valori ale unor mărimi cari caracterizează, fie funcţionarea unor astfel de sisteme tehnice, fie modul lor de utilizare sau de dispoziţie. Pentru regimul de funcţionare (v.), la utilaje sau la vehicule, se pot lua în consideraţie următoarele mărimi: puterea, cuplul, turaţia sau acceleraţia unghiulară ale unor părţi rotitoare ale acestora, temperatura şi viteza de variaţie, presiunea, tensiunea electrică, etc. Pentru regimul de utilizare sau regimul de dispoziţie se iau în consideraţie anumite condiţii corespunzătoare de determinare, necesare sau obligate, după cum se referă la: iluminat, încălzire sau răcire, ventilaţie, microclimă, ungere, aspecte urbanistice, etc. Prin extensiune, termenul regim se foloseşte şi pentru sisteme cari nu sînt fabricate sau construite, ca, de exemplu, regimurile exploatărilor şi zăcămintelor, etc. Regimul se deosebeşte de serviciu, care se referă la succesiunea regimurilor într-o perioadă de timp, regimurile considerate fiind determinate prin aceleaşi mărimi caracteristice (de ex.: puterea, turaţia, presiunea, tensiunea, etc.). 2. ~ de construcţie. Urb.: Ansamblul dispoziţiilor, stabilite prin proiecte sau prin regulamente, care reglementează aşezarea faţă de alinierea străzilor, modul de grupare şi înălţimea clădirilor de pe teritoriu I unei a.ezări omeneşti. Regimu l se stabileşte, în general, pentru porţiuni din acest teritoriu (stradă, cuartal sau grupuri de cuartale, microraion, etc.). Aşezarea clădirilor faţă de alinierea străzii poate fi de următoarele tipuri: aşezare cu latura mare a conturului clădirii paralelă cu alinierea străzii sau perpendiculară pe aceasta (în dinţi de pieptene) ori oblic (în formă de solzi); aşezarea chiar pe alinierea străzii, fără retragere sau cu retragere uniformă, de valoare diferită după cazuri (în general 4* * * 10 m), sau cu retragere variabilă, stabilită după un anumit ritm; aşezare pe două sau pe mai multe rînduri paralele, în adîncimea terenului; aşezare complexă, în care se folosesc toate modurile menţionate mai sus, combinate între ele, pentru a obţine o utilizare cît mai bună a terenului, cum şi un efect plastic satisfăcător. Aşezarea complexă se foloseşte mai ales în soluţiile urbanistice moderne. Modul de grupare a diverselor clădiri diferă, după cum teritoriul e împărţit sau neîmpărţit în parcele individuale, în primul caz, se deosebesc: regimul deschis (sau izolat), în care fiecare clădire e separată de cele vecine prin intervale a căror mărime e fixată prin considerente de igienă şi de pază contra incendiilor; regimul grupat, în care clădirile de pe două loturi vecinesînt alipite şi separate de grupele vecine prin intervale; regimul înşiruit, în care mai multe clădiri formează un şir neîntrerupt de 3---10 unităţi alipite (clădirile de la extremităţile grupului sînt asimilate celor din regimul grupat, iar cele intermediare sînt alipite pe cîte două laturi); regimul închis, în care toate clădirile din lungul unei străzi sau al unei porţiuni de stradă sînt alipite unele de altele. Cînd teritoriul considerat nu e divizat în parcele, aşezarea clădirilor, atît faţă de alinierea căilor de circulaţie, cît şi faţă de clădirile vecine, se face conform unui plan întocmit pentru întregul teritoriu, pe baza unei concepţii de ansamblu stabilite în cadru l unui detaliu de sistematizare, respectîndu-se, în acest caz, şi distanţele de igienă şi de pază contra incendiilor, pe lîngă problemele ridicate de aşezarea anexelor gospodăreşti, de amplasamentul garajelor şi al parcajelor. înălţimea clădirilor se determină pe baza prevederilor de însorire, după considerente tehnice (rezistenţa şi stabilitatea terenului de fundaţie, posibilităţile de alimentare cu apă la presiunea necesară, ori de amenajare a ascensoarelor, etc.) şi după considerente de estetică. înălţimile se stabilesc, fie prin numărul de metri pe cari trebuie să-i aibă pereţii verticali ai faţadelor, fie prin numărul de caturi admisibil. 3. ~ de exploatare. Expl. petr.: Sin. Regim de zăcămînt (v.). Regim de funcţionare 302 Regim de funcţionare 1. ~ de funcţionare. Tehn.: Regim determinat de valorile pe cari le au, într-un interval de timp dat, anumite mărimi cari caracterizează funcţionarea unui sistem tehnic, Din punctul de vedere al condiţiilor generale, se deosebesc regimuri nominale, regimuri uzuale (normale) şi regimuri accidentale, uItimele fiind provocate de defecte, de accidente, etc. Sin. Regim funcţional. Regim nominal: Regim de funcţionare a unui sistem tehnic, la valorile nominale ale mărimilor cari caracterizează funcţionarea lui. Regimul nominal corespunde condiţiilor de funcţionare pentru cari sistemul respectiv a fost construit. De exemplu, regimul nominal al unui motor electric, la putere nominală, la turaţie nominală, la tensiune nominală. Dacă numai una dintre mărimile caracteristice rămîne la valoarea nominală, regimul funcţiona! se numeşte după această mărime, adică regim de sarcină nominală, regim de turaţie nominală, regim de tensiune nominală, etc. Regim u z u a I: Regimul de funcţionare regulată a unui utilaj sau a unui vehicul în uz, atît în timpul folosirii lui obişnuite,.cît şi la încercări (probe) sau la rodaj. în regim uzual, mărimile caracteristice funcţionării pot avea diverse valori, corespunzătoare regimului ales sau necesar. Astfel, se deosebesc: regim de mers, regim de zbor, regim de proba, regim de rodaj, etc. în unele instalaţii se pot deosebi: regim de sincronism, dacă organele rotative ale sistemelor tehnice componente trebuie să aibă aceeaşi viteză unghiulară şi un anumit decalaj, sau dacă raportul dintre frecvenţele anumitor mărimi periodice e un număr constant (întreg) diferit de zero (de ex. regimul de funcţionare al generatoarelor elec-tricedecurent alternativ, sincrone, cuplate în paralel); regim de asincronism, dacă nu e necesară condiţia de sincronism al anumitor mişcări ale sistemelor tehnice componente. Regim de mers: Regimul de funcţionare al unui sistem tehnic, în care se mişcă însuşi sistemul sau numai organele sale mobile, prin consum de energie din interiorul sau din exteriorul său, eventual fără consum de energie de la sursele de energie. Regimuri de mers cu consum de energie din interiorul sistemului sînt: regimul de mers al unui motor termic; regimul de mers, cu sursă proprie de energie, al unei locomotive cu abur, al unei nave, etc.; regimul de mers al unei motopompe, etc. Regimuri de mers cu consum de energie din exterior sînt: regimul de mers al unui motor electric; regimul de mers al unui vagon-remorcă; regimul de mers al unei maşini-unelte. Regim de mers fără consum de energie de la sursele de energie e mersul unei locomotive cu abur, cu regulatorul închis, care e totdeauna temporar; acest regim se caracterizează prin consum de energie actuală sau potenţială, înmagazinată neintenţionat (de ex. coborîrea unui tren pe o pantă, fără consum de energie de la sursele de energie). Regimurile de mers se pot clasifica după diferite criterii. Dacă se consideră sarcina, se deosebesc: regim de sarcina şi regim de mers în gol. Dacă se consideră turaţia, respectiv viteza unghiulară sau lineară, se deosebesc: regim de turaţie (respectiv de viteză) şi regim de mers încet. Regim de sarcina e regimul de mers al unui utilaj, de exemplu al unei maşini (de forţă sau de lucru) sau al unui aparat, în care utilajul cedează energie utilă, eventual prin efectuare de lucru mecanic. După mărimea sarcinii, în raport cu puterea nominală a maşinii, se deosebesc: regim de subsarcinâ, numit şi r eg i m de mers în sarcină parţială, cînd sarcina e mai mică decît puterea nominală; regim de plina sarcina, numit şi regim demers în sarcină n o m i n a l ă, cînd sarcina e egală cu puterea nominală; regim de suprasarcina, numit şi regim de mers în suprasarcină, cînd sarcina e mai- mare decît puterea nominală. La motoare se mai foloseşte regimul economic, numit şi regim de mers economic, în care motorul funcţionează cu consum minim de combustibil (v. şl Putere economică, sub Putere 5). Sin. Regim de mers în sarcină. Regim de mers în sarcina nominală: Sin. Regim de plină sarcină. V. sub Regim de sarcină. Regim de mers în sarcină parţială: Sin. Regim de subsarcină. V. sub Regim de sarcină. Regim de mers în suprasarcină: Sin. Regim de suprasarcină. V. sub Regim de sarcină. Regim de plină sarcină. V. sub Regim de sarcină. Regim de subsarcinâ. V. sub Regim de sarcină. Regim de suprasarcină. V. sub Regim de sarcină. Regim de mers economic: Sin. Regim economic. V. sub Regim de sarcină. Regim economic. V. sub Regim de sarcină. Regim de lucru: Sin. Regim de sarcină (v.). Regim de mers în gol e regimu I de funcţionare al unei maşini de forţă sau de lucru, fără a ceda energie utilă, adică fără sarcină. De exemplu, mersul unui motor necuplat 1a vreo maşină de lucru. Regim î n g o I: Sin. Regim de mers în gol (v.). Regim de turaţie e regimul de mers al unui sistem tehnic, în care turaţia are o valoare mai mare decît cea de mers încet (turaţie de ralenti). Cînd regimul funcţional corespunde unei turaţii egale cu cea nominală, se numeşte regim de turaţie nominală, iar cînd corespunde unei turaţii mai joase sau mai înalte decît cea nominală, se numeşte regim de turaţie redusă, respectiv regim de supraturaţie. — Regimul de turaţie poate fi: regim de mers uniform, dacă turaţia (viteza) e constantă sau aproximativ constantă (de ex. mersul unui vehicul cînd rezistenţele la înaintare sînt constante); regim de mers variabil, dacă viteza variază în timp, prin acţiuni intenţionate sau neintenţionate. V. şî sub Regim nominal. Regim de turaţie nominală. V. sub Regim de turaţie. Regim de turaţie redusă. V. sub Regim de turaţie. Regim de supraturaţie. V. sub Regim de turaţie. Regim de mers uniform. V. sub Regim de turaţie. Regim de mers variabil. V. sub Regim de turaţie. Regim de mers încet e regimuI de mers al unui sistem tehnic, la cea mai joasă turaţie care mai permite funcţionarea lui. Regimul de mers încet se determină pentru cea mai mică sarcină posibilă şi, de obicei, corespunde regimului de mers în gol. La motoare cu ardere internă, se mai numeşte regim de ralenti (abreviat ralenti). Regim motor: Regimul de mers al unui motor. Termen folosit în special în aviaţie. Regim de zbor: Regimul de mişcare a unui avion în zbor, caracterizat prin stabilizarea, într-un oarecare interval de timp, a valorii mărimilor determinante ale acestei mişcări, cari în principal sînt viteza avionului şi parametrii regimului de funcţionare al motorului (numit şi regim motor). Mărimile aferente mişcării unui avion, cari caracterizează zborul acestuia, pot varia continuu în cursul zborului sau pot fi constante un oarecare interval de timp; în acest din urmă cazse obţine un anumit regim de zbor al avionului, al cărui nume se completează cu cel al mărimii la care se referă. Viteza de zbor şi regimul motor exprimat prin tracţiunea (de ex. 1a reactoare) şi puterea necesară zborului (de ex. la aeronave cu motopropulsiune) variază cu unghiul de incidenţă (v. Diagrama, sub Regim de zbor economic). La avioanele prototip, aceste mărimi se determină experimental, pe baza condiţiilor de încercare a avioanelor în zbor. Regimuri de zbor orizontal mai importante, din punctul de vedere al utilizării avionului, sînt următoarele: regim nominal, regim lent, regim cu viteză maximă, regim cu viteză minimă de sustentaţie, regim de croazieră (zbor de drum), regim economic (regim de durată maximă), regim de distanţă maximă, etc. Regim de funcţionare 303 Regim de funcţionare Regimurile nominale sau rapide, în zbor orizontal, permit mărirea vitezei de zbor prin ambalarea motorului, iar menţinerea orizontalităţii zborului se obţine prin împingerea manşei înainte, pentru reducerea unghiu Iu i de atac şi a coeficientului de portanţă al aripii. Acestor regimuri de zbor le corespund, pe polara avionului, puncte cu unghiuri de atac mai mici decît unghiul de atac critic, la care coeficientul de portanţă e maxim. Regimul de zbor nominal se caracterizează prin viteza de zbor şi puterea necesară mai mari decît valorile economice ale acestor mărimi ('V>Vg şi P>Pe), unghiul de atac fiind mai mic decît unghiul de incidenţă economic (iP$ şi i>ie). Regimul de zbor lent nu e folosit în practică, deoarece, cu aceeaşi putere necesară pentru care unghiul de incidenţă e mare, se poate realiza — în regim rapid — o viteză de zbor mai mare, la unghi de incidenţă corespunzător mai mic (v. Diagrama, sub Regim de zbor economic). In utilizarea practică a avioanelor se evită regimurile lente de zbor, acestea fiind utile fie la încercarea în zbor a avioanelor prototip, pentru determinarea vitezei minime de susten-taţie în zbor orizontal cu unghiul de atac critic, fie la instructajul piloţilor. Măsuri constructive, pentru atenuarea pericolelor regimurilor lente de zbor, sînt: alegerea motoarelor cu un excedent suficient de putere, ceea ce permite pilotului să intervină imediat în caz de pericol, prin ambalarea motoruIui; alegerea convenabilă a profilului aripii, astfel încît diferenţa dmtre unghiul de atac critic şi cel ai zborului nominal să fie cit mai mare. Cele mai eficiente mijloace contra intrării avio-nujui în regim lent sînt voletele cu fantă la bordul de atac al aripii şi dispozitivele de hipersustentaţie, cu cari sînt echipate avioanele rapide actuale. Regimul cu viteza maxima, în zbor orizontal, e regimul în care avionul zboară pe o traiectorie rectilinie orizontală, la nivelul mării şi pe timp calm, cu viteza maximă pe care avionul o poate atinge cînd motorul are turaţia maximă admisă. Regimul cu viteza minimă, în zbor orizontal, e regimul de zbor pe o traiectorie rectilinie, la nivelul mării şi pe timp calm, cu viteza minimă la care avionuI se mai poate menţine în zbor orizontal, fără efectul de sustentaţie datorit solului. Acesta e regimul de zbor la unghiul de atac critic, cu coeficientul de portanţă Cr , care reprezintă limita de ~max trecere de 1a regimurile de zbor nominale la cele lente. Regimul de zbor cu viteza minimă interesează numai în timpul încercării avionului în zbor, pentru determinarea performanţelor, dar nu se utilizează în practică. Regimul de croazieră, numit şi zbor de drum, e regimul de zbor orizontal la înălţimea nominală de utilizare, cînd motorul funcţionează la puterea de durată pentru care a fost construit, ceea ce asigură maximul de siguranţă. Avioanele de transport se reglează în funcţiune de greutatea lor totală, astfel încît în acest regim se zboară cu un unghi de atac cît mai apropiat de unghiul de atac optim, la care fineţea avionului (v. Fineţe 4), f—CJC m, e maximă. Regimul de zbor de croazieră corespunde puterii de circa 60---75 % jn puterea nominală a motorului (motoarelor), viteza de croazieră (sau de drum) fiind aproximativ egală cu viteza optimă. Acest regim de zbor e cel mai comod pentru pilot şi se foloseşte curent Ia utilizarea practică a avioanelor. Regimul de zbor economic e regimul cu puterea necesară minimă a motorului, la care avionul poate zbura orizontal la înălţimea nominală de utilizare (v. sub Diagrama puterilor 1). La acest regim, în care avionul zboară cu unghiul de atac economic (la care raportul C22/3/C^ m% pe polara avionului, are valoarea maximă), consumul orar de combustibil e minim, deci se obţine durata maximă de zbor. Regimul de zbor economic corespunde puterii minimePg necesare zborului orizontal, pentru un unghi de incidenţă economic ie, la care valoarea coeficientului de portanţă C e maximă. Viteza corespunzătoare, numită viteză economică, are expresia: P max în care G e greutatea avionului, S esuprafaţa portantă a avionului şi p e densitatea aerului. Practic, zborul în regim economic nu se foloseşte, deoarece e periculos. Unghiu l de incidenţă economic^ separă curba puterilor necesare în două ramuri distincte (v. fig.), corespunzătoare regimului de zbor nominal (rapid) şi regimului de zbor lent. Curbe caracteristice ale regimului de zbor. T) curba tracţiunilor necesare, în funcţiune de incidenţă; P) curba puterilor necesare, în funcţiune de incidenţă; V) curba variaţiei vitezei, în funcţiune de incidenţă; /e) unghi de incidenţă economic; /0) unghi de incidenţă optim (/'0 < Ve); T0) tracţiunea minimă; Pe) puterea economică (minimă); PQ) puterea optimă (P0> Pe ) Regim de funcţionare în gol 304 Regim de utilizare Regimul de distanţa maxima se obţine în zbor pe timp calm, cu unghiul de atac optim (cu f=Cz!Cx t0ţ~ — max.), la care raportul (.PJV) dintre puterea necesară Pn şi viteza de zbor V are valoarea minimă (adică PJV min.). în consecinţă şi consumul de combustibil, pentru acoperirea unei distanţe date, e minim. în diagrama puterilor (v.)f acest regim se determină prin trasarea tangentei la curba Pn, din originea axelor coordonatelor. Regimul de zbor optim corespunde tracţiunii minime T0 necesare zborului orizontal, pentru un unghi de incidenţă optim i0, la care raportul CJCX e maxim (fineţe maximă). Viteza corespunzătoare se numeşte viteză opti-m ă (F0). Cînd avionul zboară în regimul de zbor optim, raza lui de acţiune e foarte apropiată de cea maximă. Regimul de zbor uniform se caracterizează prin viteza aproximativ constantă, în urcare, în coborîre sau în zbor orizontal. Regimul de zbor variat se caracterizează prin viteza variabilă, cu o acceleraţie crescătoare sau descrescătoare, după cum intervine la decolare, în urcare şi laaterisare. Acest regim se foloseşte, în special, la reactoare. Regim de săpare (în exploatări petroliere): Ansamblul mărimilor de cari depind avansarea sapei şi timpul de menţinere a sapei în talpa sondei. Aceste mărimi sînt: apăsarea axială pe sapă, turaţia sapei şi debitul de circulaţie a noroiului. Regimul de săpare depinde şi de tipul de sapă şi de sistemul de încărcare a ei, ca şi de calitatea noroiului de săpare. Regim de probă: Regim de funcţionare în care se pune un sistem tehnic pentru a se efectua probele acestuia. Regim de rodaj: Regim de funcţionare a unui sistem tehnic, în perioada de rodaj (v.); el depinde de condiţiile constructive ale sistemului şi variază pe măsura efectuării rodajului. Regim accidental: Regimul de funcţionare neregulat, provocat de un defect în interiorul sistemului sau de o cauză exterioară care influenţează sistemul. Astfel de regimuri sînt: mersul cu restricţie de viteză al unui tren, datorit unui defect de cale; mersul unui motor trifazat, cînd una dintre faze e întreruptă. 1. ~ de funcţionare în gol. E/t.: Regimul de funcţionare al unui dipol electric generator, sau al unui multipol electric— relativ la anumite borne de ieşire—•, în care circuitul de sarcină respectiv e întrerupt, astfel încît curentul de sarcină şi, deci, şi puterea produsă, sînt nule. Prin extensiune, regimul de funcţionare în gol se poate defini la orice sistem tehnic care admite o schemă echivalentă de tipul unui dipol electric generator. 2. ~ de funcţionare în sarcina. E/t.; Regimul de funcţionare al unui dipol electric generator, sau al unui multipol electric — relativ la anumite borne de ieşire —, în care acesta debitează putere electromagnetică în reţeaua (sarcina) conectată la borne. 3. ~ de funcţionare în scurt-circuit. E/t.; Regimul de funcţionare al unui dipol electric generator, sau al unui multipol electric— relativ la anumite borne de ieşire—, în care bornele de ieşire sînt conectate printr-un conductor de rezistenţă (impedanţă) neglijabilă, astfel încît tensiunea dintre aceste borne şi, deci, şi puterea produsă, sînt nule. Prin extensiune, regimul de funcţionare în scurt-circuit se poate defini la orice sistem tehnic care admite o schemă echivalentă de tipul unui dipol electric generator. 4. ~ de utilizare. Tehn.: Regim determinat prin valorile pe cari le au, într-un moment dat, mărimile cari caracterizează, fie condiţiile în cari e utilizat un sistem tehnic, fie condiţiile în cari se produce un proces tehnic. Exemple: regimul de alimentare cu apă a unei căldări de abur; regimul de iluminare a unei instalaţii industriale; regimul de încălzire a unei locuinţe; regimul de microclimă (temperatură, umiditate, viteza curenţilor, radiaţie electromagnetică) al unei încăperi; regimul de răcire al unei maşini; regimul de ventilaţie al unui sistem tehnic care produce gaze, praf, talaşi, etc. Un grup puţin deosebit e constituit de regimurile tehnologice, cari se predetermină în vederea obţinerii unui produs care să aibă calităţile de rezistenţă, structură, rezistenţă la uzură, etc., stabilite în prealabil. Regim de microclimă. Tehn.: Regim de utilizare, determinat de condiţiile de temperatură, de umiditate, de viteza de deplasare a curenţilor atmosferici, de intensitatea radiaţiilor, etc., pe cari trebuie să le îndeplinească atmosfera dintr-o anumită încăpere (incinta unei fabrici, o sală de studiu, o cameră de locuit, etc.). Regim de ventilaţie. Tehn.: Regim de utilizare, determinat de condiţiile şi de caracteristicile aerării unui material sau ale aerisirii (primenirii aerului) unei încăperi, ca şi ale ventilaţiei unui sistem tehnic care, în timpul funcţionării, produce gaze, praf, talaşi etc. (de ex. regimul de ventilaţie al unei maşini de tîmplărie). V. şî sub Ventilaţie. Regim de alimentare. Tehn.: Regim de utilizare, determinat de condiţiile în cari se efectuează alimentarea cu combustibil, cu materie primă, etc. a unui sistem tehnic. Exemplu: regimul de alimentare cu apă şi cu combustibil a unei căldări de abur. Regim tehnologic. Tehn.: Regim de utilizare, determinat de condiţiile de efectuare a unui proces tehnologic sau a anumitor operaţii din procesul tehnologic. în general, regimul tehnologic e indicat, fie în planul de execuţie, fie în prescripţii. — Exemplu: regimul tehnologic al unui tratament termic, determinat de condiţiile necesare (temperatură, mediu de răcire, etc.), pentru a obţine anumite caracteristici (rezistenţă, duritate, structură, etc.) ale unui material. Regim tehnologic de tratament termic: Regim tip pentru aplicarea tratamentului termic la diferite piese, şi prin care se fixează condiţiile (temperatură, mediu de răcire, etc.) de aplicare a fazelor tratamentului termic (recoacere, călire, revenire, etc.), pentru a obţine calitatea stabilită (rezistenţa, duritatea, structura, etc.). Regimul diferă după felul piesei, după natura materialului din care e confecţionată, după condiţiile de serviciu ale piesei, etc. V. şî sub Tratament termic. Regim tehnologic al sondei. Expl. petr.: Totalitatea parametrilor cari caracterizează condiţiile tehnologice de lucru ale unei sonde şi determină rezultatele economice ale exploatării ei. Regimul tehnologic se numeşte optim, cînd asigură satisfacerea (şi, pe cît posibil, depăşirea) sarcinilor de producţie prevăzute de plan cu o cheltuială minimă. După metoda de exploatare aplicată, după utilajul folosit şi după condiţiile de prezentare ale sondei, se deosebesc următoarele regimuri tehnologice: Regimul tehnologic de exploatare prin erupţie naturală cuprinde următorii parametri: presiunea de lucru Px laşiul (v.) ţevilor de extracţie; presiunea de lucru P2 la capul de erupţie în amonte şi în aval de duză; diametrul nominal al duzei; căderea medie de presiune de-a lungul ţevilor de extracţie, ^=^0(P1—P2)/yL, în care y (în kgf/dm3) e greutatea specifică a lichidului ascendent şi L (în m) e lungimea coloanei de extracţie; elementele dimensionale ale ţevilor de extracţie (diametri şi lungimi). Din aceşti parametri şi din caracteristicile elementului de strat drenat de sonda respectivă derivă raţia proprie de gaze, debitul de ţiţei şi conţinutul de substanţe altele decît hidrocarburile şi derivatele lor (impurităţi). Regimul tehnologic de exploatare prin erupţie artificială cuprinde atît parametrii indicaţi Regim de zăcămînt 305 Regim de zăcămînt pentru cazul erupţiei naturale, cît şi presiunea de injectare şi raţia de gaze injectate. • Presiunea de injectare e determinată de presiunea de lucru ia şiui ţevilor de extracţie şi e aproximativ egală cu aceasta, deoarece căderea de presiune prin frecările gazelor în spaţiul inelar e relativ mică şi parţiai compensată (alteori supra-compensată) de greutatea proprie a gazelor cari se găsesc sub presiune în acest spaţiu. Raţia de gaze injectate pentru asigurarea echilibrării bilanţului energetic al ridicării edeterminată de: debitele de lichide şi de gaze ale sondei, construcţia coloanei de ţevi de extracţie şi gradientul mediu de presiune de-a lungul ţevilor de extracţie. Influenţa gradientului mediu, deşi aparent neimportantă, e determinantă astfel, încît în cazurile în cari acesta are valoarea 0,08--*0,09 din greutatea specifică a lichidului ridicat, ascensiunea nu mai e posibilă decît cu raţii foarte mari de gaze injectate şi cu debite de lichid foarte mici, în comparaţie cu cele obţinute obişnuit pentru diametrul respectiv de ţevi de extracţie; dacă gradientul mediu scade sub circa 0,07 din greutatea specifică a lichidului, ridicarea acestuia devine practic imposibilă. ' Regim ui tehnologic de exploatare prin piston liber (v.) cuprinde următorii parametri: diametrul ţevilor de extracţie, înălţimea de fixare a amortisoruIui deasupra şiului sau orificiilor echivalente acestuia, perioada şi subperioadele ciclului de funcţionare a pistonului, presiunea medie de lucru la amortisor şi valorile ei extreme în decursul ciclului, raţia totală de gaze, raţia de injecţie. Alegerea valorilor optime ale acestor parametri comportă atît analiza tehnologică detaliată a condiţiilor de lucru ale sondei, cît şi verificarea experimentală din cauza complexităţii acestor condiţii. Regimul tehnologic de exploatare prin pompaj de a d î n c i m e (v.) cuprinde următorii parametri (în cazul pompelor clasice cu piston acţionate prin prăjini): adîncimea de fixare a pompei (măsurată, de obicei, pînă sub nivelul oleodinamic), lungimea cursei de fund a pistonului, frecvenţa de lucru a pistonului şi diametrul acestuia, eficienţa separatorului de fund (gaze-ţiţei), raţia efectivă gaze-ţiţei, fereastra de lucru a pompei, eficienţa eventualelor dispozitive de reducere a eforturilor unitare în ţevile de extracţie şi în prăjini, etc. Criteriile cari stau la baza alegerii regimului tehnologic al unei sonde exploatate prin pompaj afectează în ordine: frecvenţa de lucru a pistonului, lungimea cursei de suprafaţă, secţiunea pistonului. Dacă adîncimile sînt foarte mici (ceea ce, astăzi, e din ce în ce mai rar), deci prăjinile şi unităţile uzuale de pompare sînt solicitate mult sub capacitatea nominală, se recurge la frecvenţe de lucru mai mari, ceea ce permite alegerea de unităţi de cost mic (în special în ce priveşte reductoare ie de viteză). i- ~ de zâcâmînt. Expl. petr./Ansamblulcondiţiilor fizice de cari depind mărimea şi modul de acţionare ai forţelor cari intervin în procesul de golire a zăcămîntului, ia exploatarea Iui. Regimul de zăcămînt exprimă măsura în care diferitele forme de energie ale zăcămîntului sau de energie de aport se cheltuiesc pentru curgerea în zăcămînt a hidrocarburilor. Regimurile cele mai tipice de zăcămînt, prin raport cu energiile cari concură la curgerea hidrocarburilor, sînt: cu împingere de apă, cu împingere de gaze libere, cu gaze cari ies din zăcămînt, sau gravitaţional. La aceste regimuri trebuie considerate, în plus, energia de-compactizare a rocii colectoare, în urma scăderii presiunii fluidelor din porii rocii (prin exploatare), căldura internă terestră, eventualul aport extern de energie sau energia realizată prin combustia parţială în strat, etc. în ceea ce priveşte primele trei regimuri, formele de energie cari |e corespund constituie majoritatea energiei totale cheltuite pentru scurgerea hidrocarburilor şi, cu eventuale corecţiuni, pentru introducerea unora dintre celelalte energii. Bilanţul energetic al zăcămîntului se poate exprima prin relaţia: iar regimul energetic simplificat se exprimă prin raporturile E^EJE3, unde Ex e împingerea de apă, E2 e împingerea de gaze libere şi Es e ieşirea gazelor din soluţie. Regimul energetic de zăcămînt e variat nu numai de la o clasă de zăcăminte la alta sau de la un zăcămînt la altul, dar chiar la un acelaşi zăcămînt, în cursu I procesului de exploatare. Astfel, în perioada cea mai timpurie a exploatării, întîi-nită practic numai la zăcămintele cu presiunea iniţială superioară celei de început de fierbere, forma predominantă a energiei revine expansiunii ţiţeiului ca fază lichidă unică a sistemului de hidrocarburi şi a apei asociate. în perioada imediat următoare, după ce presiunea de zăcămînt a scăzut sensibil, încep să se manifeste preponderent expansiunea gazelor iniţial libere (dacă acestea au existat) şi împingerea apelor marginale sau de talpă (în măsura în care acestea există şi sînt active); mai tîrziu, în perioada în care presiunea a scăzut şi mai mult (la circa 50-**10% din cea iniţială), începe să se manifeste preponderent energia gazelor ieşite din soluţie, dacă există iniţial o raţie de soluţie importantă. în ultima perioadă a exploatării (nu totdeauna efectiv atinsă, din motive economice), la zăcămintele cu denivelări (pante sau grosimi de strat) mari poate deveni preponderentă energia gravitaţională, însă, în acest caz, se obţin, în general, debite de ţiţei foarte mici, însă foarte stabile, pe perioade de timp îndelungate (de ex. peste 50 de ani, în cazul unor sonde din OIi-gocenul din Moldova). Căldura internă terestră nu e vizibil preponderentă în nici una din aceste perioade. Ea intervine continuu în tot timpul scăderii presiunii, de la cea de început de fierbere pînă la cea de abandonare a zăcămîntului, sub forma fluxului termic terestru de origine internă, menţinînd constantă temperatura zăcămîntului şi alimentîndu-l cu energia necesară acoperirii proceselor endoterme cari se desfăşoară în cursul exploatării lui. Sin. Regim de exploatare, Regim energetic. Regimul cu împingere derapa (marginală sau de talpă) poate fi întreţinut sau elastic. în primul caz, stratul are o alimentaţie continuă cu apă din pînza freatică sau din pînze acvi-fere subterane de mari dimensiuni, în comunicaţie cu suprafaţa; în al doilea caz, stratul nu are o astfel de alimentaţie, deci împingerea apei e datorită numai detentei acesteia, a ţiţeiului şi a rocii colectoare. Regimul cu împingere de gaze libere e caracteristic zăcămintelor cu zona de gaze libere (v. Cap de gaze) iniţială sau formată în urma scăderii presiunii (în zăcămînt) sub cea de început de fierbere. în mod normal, acest regim e similar regimurilor elastice; în cazul particular al zăcămintelor cu zonă de gaze libere, cu întindere mult mai mare decît cea petroliferă, e similar unui regim întreţinut. Regimul cu gaze cari ies din soluţie, din ţiţei, intervine în urma scăderii presiunii de zăcămînt. Deşi volumul gazelor e foarte mare (de 102**• 103 ori volumul ţiţeiului care urmează să fiedeslocuit), randamentul procesului e foarte mic, deoarece gazele liberate, la început uniform distribuite în masa ţiţeiului, formează zone cu saturaţie de gaze sporită local, a căror permeabilitate efectivă faţă de gaze e mult mai mare decît faţă de ţiţei. Din această cauză şi din cauza viscozităţii lor mai mici, gazele se deplasează spre sondă cu o viteză mai mare decît a ţiţeiului, formîndu-se în strat, în special în apropierea sondei, zone de saturaţie maximă cu gaze, cari se comportă ca adevărate canale, prin cari gazele se deplasează spre sondă fără a antrena ţiţeiul. Dacă zăcămîntul respectiv e exploatat într-un ritm suficient de lent, se poate produce o separare a 20 Regim energetic de golire â z^câmintului 306 Regim silvie gazelor, de ţiţei, prin efectul gravitaţiei, formîndu-se o zonă de gaze libere, secundară, care modifică favorabil regimul zăcămîntului. Regimul gravitaţional e caracteristic zăcămintelor la cari lipsesc alte resurse de energie, astfel încît drenajul ţiţeiului către sonde se produce, în principal, datorită greutăţii proprii a ţiţeiului (căderii ţiţeiului în cîmpul gravitaţional terestru), Factorii cari favorizează existenţa acestui regim sînt: grosimea şi înclinarea mare a stratului, lipsa intercalaţii lor impermeabile şi un stadiu mai înaintat al exploatării, cînd celelalte resurse de energie sînt epuizate. El e caracterizat prin debite de producţie în general mici, dar practic constante în intervale de timp foarte mari. 1. ~ energetic de golire a zâcâmîntului. ExpL petr. V. Regim de zăcămînt. 2. ~ energetic hidraulic. ExpL petr.: Totalitatea manifestărilor procesului de curgere a ţiţeiului dintr-un zăcămînt prin mediul poros, în urma împingerii lui de către apa de sinclinal. în hidraulica subterană, acest regim e cunoscut şi sub numele de împingere parţială sau totală de apă. Apa şi ţiţeiul curg împreună şi simultan prin stratul permeabil, adică apa nu acţionează asupra ţiţeiului ca un piston (nu ocupă direct locul ţiţeiului deplasat). Deplasarea ţiţeiului de către apă se produce atît timp cît stratul are o saturaţie mare cu ţiţei, dar pe măsură ce această saturaţie scade, permeabilitatea efectivă a stratului pentru ţiţei scade, în timp ce permeabilitatea efectivă a stratului pentru apă creşte. Odată cu creşterea saturaţiei cu apă a rocii (fa valori de peste 50-**60%), în timpul avansării apei active, creşte şi cantitatea de apă care însoţeşte ţiţeiul extras, în această situaţie, ţiţeiul nu mai e împins din pori, ci e numai antrenat de curentul de apă. Cu cît viscozitatea ţiţeiului e mai mare, cu atît procesul de curgere simultană a ţiţeiului şi a apei se extinde pe o distanţă mai mare de la contactul iniţial apă-ţiţei. în cuprinsul stratelor permeabile există frecvente variaţii litografice şi, deci, zone de permeabilitate diferite. în timpul procesului de deplasare a apei în strat, aceasta avansează mai repede în zonele cu permeabilitate mare decît în cele cu permeabilitate mică, astfel încît se produc apofize de inundare. Printr-o exploatare necontrolată a sondelor, aceste apofize se pot uni între ele, izolînd zone întregi de ţiţei, care nu mai poate fi, astfel, recuperat, decît printr-o extragere forţată a lui, împreună cu cantităţi mari de apă, în cazul stratelor cu grosime mică şi cu înclinare mare, suprafaţa contactului apă-ţiţei e redusă, în timp ce în cazul stratelor cu grosime mare şi cu înclinare mică, întinderea suprafeţei contactului apă-ţiţei e foarte mare, acoperind o suprafaţă considerabilă a zonei productive. în cazul stratelor cu apă de talpă (v.) activă, liniiledecurgere sînt aproximativ normale pe suprafaţa iniţială de contact apă-ţiţei şi rămîn astfel dirijate pînă în apropierea porţiunii de strat penetrate de sondă, apa îndreptîndu-se spre gaura de sondă. Viteza maximă de ridicare a suprafeţei de contact apă-ţiţei e în dreptul axei sondei, unde suprafaţa contactului apă-ţiţei ia forma unui con. La o anumită valoare a depresiunii rezultate prin extracţia forţată a fluidului din sondă, vîrful conului de apă se poate ridica pînă la talpa sondei, izolînd complet zona cu ţiţei, astfel încît sonda produce numai apă. într-un zăcămînt cu regim energetic hidraulic de împingere, prima fază a exploatării se caracterizează printr-o uşoară scădere a presiunii, odată cu mărirea cantităţii cumulative de ţiţei extras, după un declin iniţial rapid, necesar pentru stabilirea^ unor gradienţi de presiune cari să provoace avansarea apei. în toate cazurile în cari regimul energetic hidraulic e preponderent la exploatarea unui zăcămînt, presiunea zăcămîntului va fi sensibilă la schimbarea debitului de producţie (pe măsură ce acest debit se măreşte, regimul hidraulic îşi reduce acţiunea, iar declinul de presiune al zăcămîntului e condiţionat de regimul de acţionare a gazelor). în condiţiile unei acţionări eficiente a regimului energetic hidraulic, după perioada iniţială de tranziţie, presiunea scade foarte lent, creşterea fazei gazoase e întîrziată sau chiar oprită, iar raţia gaze-ţiţei rămîne aproape constantă în timpul exploatării. Atît timp cît regimul hidraulic acţionează efectiv, raţia gaze-ţiţei nu se schimbă rapid, nici cu debitul de producţie, nici cu producţia cumulativă, exceptînd sondele amplasate în apropierea contactului gaze-ţiţei, unde se pot forma apofize de gaze Ia debite de extracţie mari. O caracteristică economică importantă a zăcămintelor cu regim energetic hidraulic de împingere e factorul de recuperare finală, în general mult mai mare (peste 50%) decît în cazul deplasării ţiţeiului de către gazele ieşite din soluţie (aproape 30%). La prevederea acestui factor trebuie să se ţină seamă de efectul variaţiei permeabilităţii. Astfel, deşi recuperarea din-tr-un strat poate fi mare. viteza de avansare într-un complex cu grad mare de variaţie a permeabilităţii e neuniformă; în unele cazuri, extreme, apa poate ajunge la sondă înainte de a se obţine factori mari de recuperare, tendinţa de canalizare a apei accentuîndu-se cu scăderea presiunii sub presiunea de saturaţie. Regimul energetic hidraulic, la exploatarea unui zăcămînt, se obţine prin aplicarea măsurilor corespunzătoare, astfel încît în strat să se producă o deplasare uniformă a apei. Pentru a se realiza condiţii optime de exploatare, producţia anuală a zăcămîntulu i trebu ie limitată la 3 * * * 5 % din capacitatea totală a acestuia. Dacă permeabilitatea stratului în zona contactului apă-ţiţei şi în zona exterioară de alimentare e redusă, exploatarea zăcămîntului durează mult, şi devine neeconomică; din această cauză, regimul de împingere a apei se utilizează numai în zonele marginale, în timp ce restul zăcămîntului produce în regimul de gaze din soluţie sau i se aplică măsuri de menţinere a presiunii în strat. Pentru realizarea condiţiilor optime de exploatare a unui zăcămînt în regim energetic hidraulic trebuie ca: sondele să fie amplasate în baterii de-a lungul isobarelor, distribuirea lor în reţea pătrată sau triunghiuIară nefiind raţională; pentru a evita avansarea neregulată a conturului apă-ţiţei, trebuie să nu se amplaseze sondele prea rar (în special la bateria exterioară); datorită efectului de ecranare produs de bateria exterioară de sonde, amplasarea unei baterii interioare exploatate concomitent cu cea exterioară nu trebuie făcută decît Ia zăcămintele de mari dimensiuni; pentru a evita inundarea prea rapidă, bateria exterioară de sonde să nu se amplaseze prea aproape de contactul apă-ţiţei. Alegerea numărului optim de sonde în baterie, a numărului de baterii, a distanţei dintre contactul apă-ţiţei şi bateria cea mai apropiată se face în funcţiune de structura geologică a stratului, de proprietăţile fizice ale acestuia (porozitate, permeabilitate), de grosimea Iui şi de proprietăţile fizice ale fluidelor din zăcămînt. 3. ~ forestier. Silv.: Sin. Regim silvicultura! (v.). 4. -—- silvic. Silv.: Ansamblu! prevederilor legale specifice, referitoare la pădurile unej ţări, ori ale unei regiuni sau ale unor categorii de păduri. în condiţiile din ţara noastră, regimul silvic al pădurilor — considerate ca bunuri ale întregului popor — Ie impune anumite funcţiuni, diferenţiate după împrejurări, în interesu 1 econom iei naţionale. Astfel, d in punctu I de vedere al zonări i funcţionale, pădurile din ţara noastră sînt împărţite în următoarele două grupuri: Grupul pădurilor cu rol de protecţie cuprinde cinci zone: zona pădurilor de protecţie a apelor, zona pădurilor de protecţie a solului contra eroziunilor, zona pădurilor de protecţie contra factorilor climatici dăunători, Regim si Ivicu Itural 30? Regim cuasistaţionaf zona pădurilor de interes social, zona pădurilor monumente ale naturii şi a pădurilor-rezervaţii. Scopul gospodăririi acestor păduri nu e de a produce lemn, ci de a realiza şi de a menţine o anumită stare a arboretelor, care să asigure un efect protector maxim. în acest scop, pentru fiecare zonă de pădure sînt prescrise măsuri particu lare de cu Itură, de exploatare şi de pază, adecvate, iar ca măsuri comunetuturor zonelor, sînt prescrise: interzicerea păşunatului vitelor, şi restrîngerea tăierilor numai la tăierile de igienă şi de ameliorare a stării arboretelor corespunzătoare funcţiunii lor de protecţie. Grupul pădurilor cu rol de producţie şi de protecţie e supus, de asemenea, unor reguli de gospodărire, cari să facă posibilă îndeplinirea funcţiunilor lor de a asigura acoperirea nevoilor economiei naţionale cu material lemnos şi de a proteja o serie de obiective (solul în regiunile de munte şi de coline, izvoarele de apă, debitul rîurilor, etc.). O prevedere generală pentru toate pădurile priveşte interzicerea defrişărilor, cu excepţia anumitor cazuri, limitate. 1. ~ silvicultura!, Silv.: Modul general de cultură şi de gospodărire a unei păduri, caracterizat şi cond iţionat de calea pe care ia naştere pădurea (din sămînţă sau din lăstari), în cadrul regimurilor silviculturale se aplică mai multe modalităţi de recoltare a produselor finale, numite tratamente (v.) şi, implicit, mai multe moduri de realizare a regenerării. Sin. Regim forestier. Se deosebesc următoarele trei regimuri: regimul codrului, regimul crîngului şi regimul crîngului compus, numit şi regim mixt. Regimul codrului, în care pădurea se regenerează prin sămînţă, implică — în primul rînd —, fie existenţa unor arbori capabili să însămînţeze un anumit teren — în cazul regenerării pe cale naturală—, fie posibilitatea procurării seminţei necesare pentru semănat —, în cazul regenerării pe cale artificială (v. şî Regenerarea pădurii); a doua condiţie, tot atît de importantă, e ca starea solului şi a staţiunii să facă posibile germinarea şi dezvoltarea puieţilor rezultaţi din seminţe. Pentru ca să producă sămînţă abundentă şi de bună calitate, arborii pădurii cultivate în regimul codrului sînt conduşi cel puţin pînă la deplina lor maturitate fiziologică. Pădurea cultivată în regimul codrului e cea mai apropiată de felul în care ia naştere şi se perpetuează pădurea în natură. Din această cauză, regimul codrului e adecvat — cel puţin din punctul de vedere cultural—pentru toate speciile arborescente; în cazul anumitor specii, nici nu se poate aplica un alt regim, în special în cazul răşinoaselor, deoarece acestea nu se pot regenera decît prin sămînţă. Din punctul de vedere al gospodăririi, în regimul codrului se urmăreşte producerea de lemn cu dimensiuni mari, propriu pentru cît mai multe întrebuinţări în construcţii şi în industrie. Vîrstele obişnuite la cari se conduc arboretele sînt, în condiţiile din ţara noastră, pentru speciile arborescente principale: 80---100 de an i pentru răşinoase şi pentru fag ; 100 * * * 160 de ani pentru stejar şi gorun. — în ţara noastră, pădurile sînt în cup de convertire rapidă (v. Conversiune 3) în regimul codrului, ceea ce constituie o condiţie esenţială pentru o economie forestieră prosperă. Regimul crîngului, în care pădurea se regenerează prin lăstari, nu poate fi aplicat decît în cazul speciilor arborescente cari au facultatea de a lăstări din rădăcină, din cioată sau din trunchi. în condiţiile din ţara noastră nu lăstăresc decît foioa-se|e şi nu toate destu I de viguros ; fagu I, de exemplu, lăstăreşte atît de slab, încît cultura lui în acest regim e considerată, în general, drept o greşeală. Capacitatea de lăstărire a speciilor arborescente scăzînd, în general, cu vîrstă, regimul crîngului mnpiică vîrste de tăiere relativ mici (tinere) ale arboretelor; capacitatea de lăstărire mai depinde şi de condiţiile staţio-pale şi, în special, de climat, regimul crîngului fiind potrivit, •n special, în regiunile relativ calde. Din punctul de vedere al gospodăririi, regimul crîngului e caracterizat prin faptul că produce lemn cu dimensiuni relativ mici, sub forma de recolte mai dese decît în regimul codrului. Materialul lemnos produs e folosit, în special, ca lemn de foc şi, în mai mică măsură, ca lemn de construcţie (bulumaci, pari şi nuiele de împrejmuiri, araci de vie şi de grădinărie, lemnărie pentru coşare, pentru pătule şi alte construcţii din gospodăriile agricole); afară de lemn, crîngul e folosit şl la producerea de coajă de tăbăcit, de stejar şi de gorun. în condiţiile din ţara noastră, crîngul nu depăşeşte vîrstele de 30---40 de ani, şi acestea numai pentru stejar. Regimul crîngului e cel mai simplu şi cel mai uşor de aplicat. El constituie, însă, şi semnul unui nivel scăzut al economiei forestiere. Regim mixt: Sin. Regimul crîngului compus (v.) Regimul crîngului compus, în care pădurea se regenerează atît prin sămînţă, cît şi prin lăstari, implică arborete constituite, parte din arbori cari să însămînţeze suprafaţa de exploatat, şi parte din arbori cari să lăstărească. Primii trebuie sa aibă toate caracteristicile arborilor din regimul codrului, se cultivă ca atare, şi constituie elementul de codru al regimului compus; arborii pentru lăstărit trebuie să aibă toate caracteristicile arborilor din regimul crîngului, se cultivă ca atare, şi constituie elementul de crîng al regimului compus. Arborii de codru sînt distribuiţi, la oarecari distanţe, pe întreaga suprafaţă a pădurii, sub formă de exemplare singuratice sau, preferabil, sub formă de buchete. Exemplarele de crîng umplu golurile dintre exemplarele de codru; în măsura în care pot suporta umbrirea, ei cresc şi sub coronamentul arborilor de codru. Elementul de codru e constituit, în fapt, din două, trei, patru sau din mai multe generaţii de arbori, cari au vîrstele de, respectiv, 1 şi 2 ori vîrstă de exploatare — de exemplu vîrstă de 30 de ani—-a elementului de crîng, respectiv de 1, de 2 şi de 3 ori această vîrstă, respectiv de 1, de 2, de 3 şi de 4 ori această vîrstă, etc. La încheierea ciclului de producţie se exploatează cea mai mare parte dintre arborii de 30 de ani, ca element de crîng. Partea din arborii de 30 de ani rezervaţi constituie prima generaţie de arbori din elementul de codru. în acelaşi timp se mai taie şi generaţia cea mai în vîrstă de arbori din elementul de codru, de exemplu generaţia de 120 de ani; din generaţiile intermediare, de 60 şi de 90 de ani, nu se taie decît exemplarele fără viitor şi inutile din punctul de vedere cultural. Arborii rămaşi în picioare, imediat după efectuarea acestor tăieri, constituie rezervele crîngului compus. Din punctul de vedere al gospodăririi, pădurile cultivate în regimul mixt produc lemn cu dimensiuni şi cu proprietăţi foarte variate. Elementul de crîng produce mai mult lemn de foc, iar elementul de codru, mai mult lemn de construcţie şi pentru industrie. în practică, regimul mixt prezintă anumite dificultăţi de ordin cultural şi multe inconveniente la exploatare, astfel încît se aplică numai rareori. Sin. Regim mixt. 2. Regim. 2. Tehn.: Clasă de structuri sau de evoluţii ale unui sistem fizic sau tehnic, determinată, într-un interval de timp practic limitat, de un ansamblu de condiţii externe invariabile (adică de un regim în sensul Regim 1). 3. ~ cuasistaţionar. Elt.: Regimul nestaţionar al unui sistem electromagnetic, în care cîmpul magnetic produs prin variaţia în timp a fluxului electric e neglijabil în regiunile din spaţiu în cari se manifestă cîmpul electric produs prin variaţia în timp a fluxului magnetic, şi reciproc. Regimul cuasistaţionar al circuitelor electrice se caracterizează prin neglijarea curentului electric de deplasare (v. sub Curent electric 2) atît din punctul de vedere al producerii cîmpului magnetic, cît şi din punctul de vedere al variaţiei de sarcină electrică asociată acestui curent, în toate punctele din spaţiu, cu excepţia dielectricuIui condensatoarelor (în care se neglijează cîmpul electric indus de variaţia în timp a cîmpului 20* ftegim de cur*ger*â 308 Regim deformant magnetic). în regim cuasistaţionar, legea circuitului magnetic (v.) se poate utiliza sub forma particulară cunoscută sub numele de teorema lui Ampere (v.), iar studiul circuitelor se poate face cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff (v.). Condiţiile de realizare practică ale regimului cuasista-ţionar sînt diferite în interioruI conductoarelor şi în izolanţi. în interiorul conductoarelor regimu I cuasistaţionar e aplicabil la frecvenţele pentru cari perioada T=1/f corespunzătoare e foarte mare faţă de timpul de relaxare t = -— = e0 —, carcacteristic materialului (s~e0s e permitivi- <7 a ' tatea, iar n e conductivitatea): T. în metale, t ^ 10_16***10_18 s şi condiţia e realizată pentru toate frecvenţele întîlnite în electrotehnică şi în radiotehnică, îp exteriorul conductoarelor (în izo- I a n ţ i), regimul cuasistaţionar e aplicabil circuitelor sau elementelor de circuit aie căror dimensiuni lineare .maxime L sînt mult inferioare celei mai mici lungimi de undă X—c// (unde c e viteza undelor electromagnetice) întîlnite în procesul considerat: l2300. Pentru orice fel de curgere, în conducte, albii deschise, prin mediu poros, etc., există o valoare critică a numărului Re, care separă cele două regimuri de mişcare. Regimul de curgere lenta, la curenţii cu suprafaţă liberă, e regimul în care adîncimile curentului sînt mai mari decît adîncimea critică. Adîncimea critică corespunde situaţiei în care energia specifică a secţiunii curentului e minimă. în regimul de curgere lentă, energia specifică a secţiunii e mai mare şi creşterea ei se datoreşte termenului care exprimă energia potenţială. Regimul lent se realizează dacă numărul Froude (Fr) al albiei e mai mic decît 1: Fr= — <1, gh unde v e viteza medie în secţiune şi h e adîncimea medie în secţiune. Regimul de curgere rapida e regimuI în care adîncimile curentului sînt mai mici decît adîncimea critică. Energia specifică a curentului e mai mare decît cea corespunzătoare adîncimii critice şi se datoreşte termenului care exprimă energia cinetică. Regimul rapid se caracterizează prin numere jFV>1 . Regimul critic de curgere e regimul în care adîncimile curentului sînt egale cu adîncimile critice, iar numărul Fr= 1. Energia specifică a secţiunii e minimă a + E . =h nun 7777777X7777/77, 7777 Vmax ¥ 7777777777, Regim de curgere. Regimul de fund e regimul curenţilor cu suprafaţă liberă, la care în secţiunea curentului viteza e maximă în vecinătatea fundului albiei (v. fig. o). Regimul de fund apare în toate cazurile în cari un curent de lichid care trece printr-o construcţie hidrotehnică (deversor, stavi lă, golire, etc.) atinge fundul albiei în apropierea construcţiei (v. Racordarea biefu-ritor la curgerea peste un deversor, sub Racordarea biefurilor). Regimul de suprafaţă e regimul curenţilor cu suprafaţă liberă, la care în secţiunea curentului viteza e maximă în apropierea suprafeţei libere (v. fig. b), de exemplu în bieful aval al unei construcţii cu prag vertical (v. Racordarea biefurilor la curgerea peste^un de-versor.sub Racordarea biefurilor). în general, regimul desuprafaţă se formează acolo unde curentul de lichid e proiectat să atingă fundul albiei Ia o distanţă mai mare de construcţie. 2. ~ deformant. Elt.: Regimul permanent de funcţionare a reţelelor electroenergetice de curent alternativ, în care cei puţin una dintre funcţiunile de timp care reprezintă tensiuni sau curenţi nu e sinusoidală. Regimul deformant poate apărea în reţelele electrice alimentate cu tensiuni riguros sinusoidale, numai dacă reţeaua conţine elemente de circuit nelineare, adică receptoare electrice nelineare — numite şi elemente deformante de prima categorie. Exemple de astfel de elemente întîlnite în reţelele electroenergetice sînt redresoarele (v.)f mutatoarele (v.), bobinele cu miez (v.) de fier, rezistoarele nelineare, cuptoarele cu arc electric, etc. Regimul deformant poate apărea în reţelele electrice lineare numai dacă generatoarele cari alimentează aceste reţele produc tensiuni electromotoare nesinusoidale. în acest caz, regimul deformant poate fi agravat de prezenţa condensatoarelor (v.) în reţea, deoarece un condensator alimentat cu o tensiune deformată (adică nesinusoidală) absoarbe un curent mult mai deformat decît tensiunea; de aceea, condensatoarele sînt numite elemente deformante de a doua categorie. Caracterizarea tensiunilor şi a curenţilor nesinusoidali. în regim deformant tensiunile, respectiv curenţii, sînt funcţiuni periodice nesinusoidale de aceeaşi perioadă T, dezvoltabile în serii Fourier (v. Analiză armonică), cari — după însumarea armonicelor în sinus şi cosinus de aceleaşi ordin — pot fi aduse sub forma: m = 1 respectiv 2 sin (wt^+Y„) = 7o+X?:«(n- «=1 Aici U0, respectiv I0, sînt componentele continue ale acestor mărimi; um(t), respectiv sînt valorile instantanee ale armonicelor deordinul m, respectiv n\ U , respectivTn, sînt valorile efective ale acestor armonice; (3^, respectiv yn sînt fazele lor iniţiale; ca —— 2nf.e pulsaţia fundamentală. Defazajul dintre armonica de ordinul n a tensiunii şi armonica de ordinul n a curentului e mărimea Regim deformant 309 Regim deformant Va ~ under»=™~ monice. Valorile pectiv i(t), e decalajul frt timp între aceste ar- efective ale mărimilor periodice u(t), res-sînt valorile medii pătratice ale acestor mărimi în decursul unui număr întreg s de perioade. Se demonstrează că valoarea efectivă a unei mărimi periodice e egală cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor valorilor efective ale armonicelor ei, adunată cu pătratul componentei continue. Astfel, pentru valoarea efectivă U a tensiunii, respectiv / a curentului, există relaţia: 1/ 1 f*o-HT U— \ ~sT respectiv l/l rh vl+u]+u\+. ■+ul+. 2+ ■ ■+4+' Din făptui că suma unor pătrate poale fi nulă numai dacă fiecare termen în parte e nul, rezultă că anularea identică a valorii instantanee a-unei sume de armonice implică anularea fiecărei armonice în parte. Deoarece teoremele iui Kirch-hoff (v.) în valori instantanee se pot exprima sub formele: V i^(/) = 0, respectiv y]«/fty) = 0* (k) (/) în cari suma se efectuează asupra tuturor laturilor (k) cari se întîlnesc într-un nod, respectiv asupra tuturor laturilor (/) cari aparţin unui ochi —din cele de mai sus rezultă că, în regim periodic permanent, teoremele lui Kirchhoff se pot formula ca mai sus pentru fiecare ordin n de armonică în parte: • 0. 5]^ (0 = 0, respectiv (k) _ (/) " în aceste reiaţii, ^ sînt curenţii de armonică n din laturile (k), iar sînt tensiunile de armonică n de la bornele laturilor (/). Aceste formulări sînt valabile independent de caracterul linear sau nelinear al elementelor de circuit şi din ele rezultă şi conservarea puterilor instantanee, active şi reactive corespunzătoare armonicelor de acelaşi ordin n: A=1 *=1 dintre valoarea efectivă efectivă a mărimii a reziduului deformant si valoarea Ud jv22+ul+-^V]+U\+U\- u respectiv , ij V4k1+ - Coeficienţii de distorsiune sînt funcţiuni monoton crescătoare de valorile efective ale fiecărei armonice în parte, şi se anulează pentru mărimi sinusoidale. Coeficientul de distorsiune caracterizează, deci, abaterea mărimii periodice de la.forma sinusoidală. Cum acest coeficient nu depinde de fazele iniţiale ale armonicelor, există o infinitate de funcţiuni periodice de forme foarte diferite, cari au aceiaşi coeficient de distorsiune. Puterile în regim deformant: în regim deformant se definesc, pentru o latură de reţea, puterea activă, reactivă, aparentă şi deformantă. Puterea activa e egală cu media puterii instantanee pe un număr întreg s de perioade P^-~ \ uiAt\ ST *v0 deoarece media produsului a două armonice de ordine diferite e nulă, rezultă 00 -P=tVo+£ unr„cos%. 1 Puterea reactivă e definită, prin analogie, de expresia: 0 şi rezultă: jD = Aici sumele se efectuează asupra tuturor laturilor urei reţele izolate, iar cazul n—0, Ia care se pune formal 9^=0, corespunde componentelor de curent continuu. Reziduul deformant al unei mărimi periodice alternative (fără componentă de curent continuu) e diferenţa dintre valoarea instantanee a mărimii şi componenta fundamentală = respectiv şi are valoarea efectivă respectiv . Coeficientul de distorsiune al unei mărimi periodice alternative (fără componentă de curent continuu) e cîtul pozitiv şi subunitar (exprimat de obicei în procente) \ mku • Reţelele trifazate echilibrate alimentate cu tensiuni simetrice dar nesinusoidale se caracterizează prin următoarele proprietăţi: armonicele de ordin 3 a (a=întreg) ale mărimilor trifazate s imetrice formează sisteme omopolare; armo-niceie de ordin 3 a-j-i formează sisteme directe; armonicele de ordin 3 a+2 formează sisteme inverse; tensiunile dintre faze nu au componente armonice de ordin 3 a; în înfăşurările în triunghi (închis) circulă un curent compus numai din armonicede ordinul 3 oc, determinat de componentele de acelaşi ordin ale tensiunilor electromotoare de fază (cari sînt în fază); în reţelele cu conexiune stea cu fir neutru apare un curent compus din armonice de ordinul 3 a în conductorul n'eutrU ; în reţelele cu conexiune stea fără fir neutru apare o tensiune compusă din armonice de ordinul 3 a între neutrul sarcinii şi al generatorului. Chiar dacă tensiunile electromotoare ale generatorului sînt sinusoidale, din cauza miezului.de fier al transformatoarelor, curenţii- de magnetizare sînt nesinusoidali şi determină o componentă cu armonice de ordinul 3 a în curentul din firul neutru (dacă există), respectiv în tensiunea neutrului (dacă nu există fir neutru). x. ~ electrostatic. Fiz., Elt.: Regim staţionar al cîmpului electric (v. sub Cîmp 6), în care nu se dezvoltă căldură în conductoare, V. şî Electrostatică. 2. sforţat. Elt.: Regim al unei reţele electrice sub tensiuni la borne sau electromotoare date, în care funcţiunile de timp cari reprezintă curenţii din reţea sînt univoc determinate de modul de variaţie în timp al acestor tensiuni electroni otoare. 3. ~ hidrologic. Hidrot.: Regim definit de variaţia în timp şi în spaţiu a caracteristicilor principale ale unui obiect de apă. Regimu I hidrologic al unu i obiect de apă e caracterizat de variaţia următoarelor elemente (în limitele obiectului de apă şi ale basinului hidrografic respectiv): alimentarea cu apă din precipitaţii şi din alte obiecte de apă; pierderile de apă în atmosferă (evaporaţii) şi în alte obiecte de apă; nivelurile şi suprafeţele libere; vitezele şi curenţii; debitele lichide şi volumele; debitele solide (aluviunile); forma albiilor (cuvetelor), a eroziunilor şi depunerilor; temperatura apei; gheţurile. în limitele unei regiuni în care caracteristicile fizice-geo* grafice nu prezintă variaţii mari, aceste elemente variază analog în cadrul obiectelor de apă de acelaşi fel. La aceste regiuni se defineşte o variaţie ideală medie a elementelor caracteristice ale regimului hidrologic, care reprezintă regimul hidrologic-tip pentru regiunea respectivă. Deoarece unele elemente ale regimului hidrologic depind într-o măsură foarte mare de condiţii cu caracter strict local, definirea regimului hidrologic-tip se face, în primul rînd, pe baza alimentării şi a pierderilor de apă (bilanţul hidrologic) şi a variaţiei (relative) a nivelurilor şi a debitelor. Stabilirea regimu Iu i hidrologic se face pe baza reprezentării grafice a variaţiei în timp, în diferite puncte ale basinului, a diferitelor elemente caracteristice (curbe de regim ale nivelurilor, ale debitelor, etc.). Succesiunea în timp a regimurilor se stabileşte pe baza studiului scurgerii într-o perioadă de cel puţin două decenii, efectuat pe bază de observaţii directe, sau şi aproximativ, pe bază de formule empirice, referitoare Ia relaţiile dintre regimul rîului şi factorii cari îl influenţează. Succesiunea în timp a regimurilor are perioade caracteristice, numite faze, cu manifestări condiţionate de forma alimentării rîului. Aceste faze sînt strîns legate de condiţiile climatice de cari depind mersul şi caracterul alimentării rîului. începutul şi sfîrşitul fazelor unui rîu nu coincid în toţi anii; ele oscilează în jurul unor valori apropiate de limitele medii, caracteristice pentru fiecare bas in de recepţie. Pentru majoritatea rîurilor se pot deosebi următoarele faze caracteristice: ape mari, etiaj, perioada de toamnă, viituri şi perioada de iarnă. Faza apelor mari se caracterizează printr-o alimentare intensă şi de lungă durată, din topirea zăpezii sau a ploilor prelungite. Apele mari rezultate din topirea zăpezii se numesc ape mari de primăvară, iar cele rezultate din ploi prelungite, ape mari de vară. Nivelul apelor mari de primăvară variază vizibil de la un an la altul, atingînd valori maxime la coincidenţa factorilor favorabili. Caracteristicile apelor mari sînt: nivelul maxim, debitul maxim, volumul total al apelor mari, data începerii, atingerea maximului (vîrful) şi sfîrşitul. Durata creşterii e mai mică decît durata descreşterii. Pe rîuri mari, durata apelor mari e mai lungă decît pe rîuri mici. Volumul total care se scurge în perioada apelor mari se numeşte scurgere însumată. Pe rîuri mari, scurgerea însumată de primăvară reprezintă 50-'-80% din scurgerea anuală, iar pe rîuri mici, poate atinge 100%. De aici rezultă rolul important al fazei apelor mari în succesiunea în timp a regimurilor rîurilor. Apele mari se repartizează pe diferitele luni, în funcţiune de poziţia geografică. Faza e t i a j u l u i cuprinde perioada de secetă, în care rîuri Ie sînt alimentate excluziv din ape freatice, alimentarea de suprafaţă lipsind total sau aproape total. Scurgerea de etiaj reprezintă o anumită fracţiune din scurgerile anuale, variind de Ia zero, pe rîurile mici, cari seacă în timpul verii* pînă la 30% pe rîurile mari. Faza etiajului e o fază consecventă, care apare anual cu valori stabile, datorită alimentării din pînza freatică, ceea ce uşurează folosirea apelor din această fază în toate ramurile economiei naţionale, Etiajul de vară coincide aproape cu perioada vegetaţiei, cînd scurgerea e folosită în special Ia irigaţii. Mărimea scurgerii de etiaj trebuie luată în seamă la toate lucrările hidroameliorative şi hidroenergetice, deoarece în această perioadă apar valorile minime ale scurgerilor anuale. Perioada de toamnă se caracterizează prin creşterea alimentării rîurilor din ploi lungi, cu intensitate mică, Limita dintre faza de etiaj şi perioada de toamnă e variabilă ; această perioadă se sfîrşeşte la apariţia pojghiţei de gheaţă Ia malurile rîului. Viiturile se produc în tot timpuI anului, în special în perioada apelor mari de primăvară şi a apelor mari de vară. Primăvara, ele apar dacă topirea zăpezii a coincis cu apariţia unei ploi calde. în perioada de vară, ele apar după ploi torenţiale. Faza viiturilor se caracterizează printr-o creştere bruscă a debitelor, ale căror valori sînt pînă Ia de 50 şi chiar pînă Iade 200 de ori mai mari decît ale debitelor medii; ele poţ distruge localităţi, construcţii, recolte, pot produce schimbări de albii, eroziuni şi depuneri. — Raportul dintre debitele de viitură şi debitele medii stabileşte regimul de viitură al unui rîu, care creşte cu torenţialitatea acestuia. Perioada de iarnă se caracterizează printr-o temperatură joasă a aerului şi a apei; în consecinţă se formează învelişul de gheaţă, lipseşte vegetaţia în albie şi descreşte sau Regim liber 311 Regimu! unui amplificator se întrerupe total scurgerea apei. Perioadade iarnă începe odată cu îngheţarea rîului şi se termină primăvara, la apariţia sloiu-rilor de gheaţă. în perioada de iarnă, rîurile se alimentează, în general, din pînza freatică, şi, rareori, din scurgerea superficială; din această cauză, ea se aseamănă cu perioadade etiaj. învelişul de gheaţă din perioada de iarnă manifestă o influenţă distructivă asupra construcţiilor hidrotehnice; din această cauză se iau măsuri de protecţie speciale (se fărîmă gheaţa cu spargheţuri sau cu explozivi). 1. ~ liber. Elt.: Regimul unei reţele electrice pasive care apare ca urmare a unor condiţii iniţiale. Regimul liber e complet determinat de structura reţelei şi de condiţiile iniţiale. 2. ~ magnetostatic. Fiz., Elt.: Regim staţionar al cîmpului magnetic (v. sub Cîmp 6), în care nu se dezvoltă căldură în conductoare. V. şl Magnetostatică. 3. ~ permanent. Elt.: Regimul periodic sau staţionar al unei reţele electrice, care se stabileşte după un timp suficient de lung de la punerea ei în funcţiune. în cazul reţelelor disi-pative lineare, regimul permanent e un regim forţat şi nu depinde de condiţiile iniţiale. 4. ~ static. Fiz., Elt.: Regim a! unui sistem fizic sau tehnic în care nici una dintre mărimile lui de stare nu variază în timp şi care nu e însoţit de un transfer sau de o transformare de energie. Regimul electrostatic şi regimul magnetostatic sînt exemple de regimuri statice (v. Cîmp electrostatic, sub Cîmp electric, şi Cîmp magnetostatic, sub Cîmp magnetic). 5. ~ staţionar. Fiz., Elt.: Regim al unui sistem fizic sau tehnic în care nici una dintre mărimile lui de stare nu variază în timp şi care poate fi însoţit de un transfer sau de o transformare de energie. Orice regim static e şi un regim staţionar, dar nu şi invers. Exemple: Un termostat se găseşte în regim termic staţionar, dar nu static. Un circuit de curent continuu se găseşte în regim electric staţionar, dar nu static. 6. ~ subsonic. Mec. fl.: Regimul de mişcare a unui fluid compresibil, în care viteza e ^pretutindeni mai mică decît viteza sunetului în acel fluid. în acest regim, pentru fluidele compresibile (de ex. gaze) interesează raportul dintre viteza de curgere şi viteza sunetului, deoarece creşterea vitezei de curgere face să intervină din ce în ce mai accentuat compresiunea; pentru fluidele incompresibile, acest raport nu are importanţă, fiindcă mişcarea nu depinde de el. Dacă viteza de curgere rămîne sub 150 m/s, efectul de compresiune poate fi neglijat, gazul comportîndu-se aproape ca un fluid incompresibil. Dacă viteza e mai mare, această aproximaţie nu mai e posibilă, ceea ce complică studiul mişcării. Rezultate numeroase au fost obţinute pentru cazul simplificat al mişcărilor potenţiale ale fluidelor fără viscozitate, la cari potenţialul de viteze 9 satisface ecuaţia cu derivate parţiale: c)29 a2 Q)y^z c)29 -2- 92

-2- S2î> -2 vxvy 32? =0, sînt componentele vite- a2 0^3-2- ' a2 09 3? • 0? r~ , SI V= -— 3* y o)y ’ 2 3* zei, iar a e viteza sunetu Iu i. Spre deosebire de căzu 1 subsonic, ecuaţiade mai sus e o ecuaţie de tip eliptic, care are suprafeţe caracteristice reale, cu un rol foarte important în studiul mişcărilor supersonice. în part;cular, pentru mişcări le plane, trasarea grafică a liniilor caracteristice constituie un procedeu practic foarte util pentru cercetarea multor mişcări. Rezolvarea ecuaţiei precedente fiind dificilă, se recurge la metode de aproximaţie, dintre cari cea mai obişnuită consistă în linearizarea ecuaţiei diferenţiale, făcînd ipoteza că vitezele de perturbaţie sînt mjci în raport cu viteza v0 de ia infinit a curentului uniform. în acest caz, se obţine ecuaţia: fii _ 1] W2 J 3*2 + |!ţ + |ţ=0, 9y2 c)*2 viteza p0 fiind presupusă paralelă cu axa Ox. Caracteristicile acestei ecuaţii sînt conurile cari au ecuaţia: -1 • \{y-y0Y+(z-z0f, numite conurile lui Mach. Pe baza acestor consideraţii s-a dezvoltat teoria mişcărilor conice, utilizată în aerodinamica supersonică, şi teoria profilurilor de aripă subţiri. Dacă linearizarea nu mai e posibilă, trebuie să se ţină seamă de apariţia suprafeţelor de discontinuitate cari caracterizează mişcările supersonice, Ia traversarea cărora viteza, presiunea şi masa specifică suferă variaţii bruşte, de mărime finită (v. Undă de şoc). Introducerea viscozităţii complică mult studiul mişcării. 8. ^tranzitoriu. Elt.: Regimul unei reţele electrice care urmează, imediat după punerea ei în funcţiune şi durează, practic, pînă la stabilirea regimului ei permanent. Regimul transitoriu e determinat de structura reţelei, de condiţiile iniţiale şi de modul de variaţie în timp a tensiunilor de alimentare. Regimul transitoriu al unei reţele lineare consistă în suprapunerea unui regim liber cu un regim forţat. 9.~ul unui amplificator. Elt.: Regim de funcţionare staţionară a unui etaj amplificator cu tub electronic (sau cu transistor), determinat de valoarea tensiunii de polarizare Regim 312 Registru combinatoriu a grilei (respectiv a bazei) şi de amplitudinea tensiunii alternative aplicate pe grilă (respectiv pe bază). Se deosebesc trei regimuri principale de funcţionare: în clasa A, în clasa B şi în clasa C (v. fig.). Regimul de funcţionare în clasa A e caracterizat prin faptul că curentul anodic al tubului nu se anulează în nici un moment; Regimurile principale de funcţionare ale amplificatoarelor cu tuburi, ilustrate cu ajutorul caracteristicii de grilă, o) funcţionare în clasa A; b) funcţionare în clasa B ; c) funcţionareîn clasa C; lQ) curent anodic; ug) tensiune de grilă; t) timp; Eg) tensiunea de polarizare a grilei. pentru aceasta, amplitudinea tensiunii alternative de grilă trebuie să fie mai mică decît diferenţa (în valoare absolută) dintre tensiunea de blocare a tubului şi tensiunea de polarizare a grilei (care trebuie să fie mai mică — în valoare absolută^— decît tensiunea de blocare). în regimul de funcţionare în clasa B, tensiunea de polarizare se alege egală cu tensiunea de blocare a tubuIui; în acest mod, curentul anodic circulă o jumătate de perioadă, iar în cealaltă semiperioadă, tubul e blocat. în cazul regimului de funcţionare în clasa C, tensiunea de polarizare a grilei e mai mare — în valoare absolută—-decît tensiunea de blocare a tubului; ca urmare, curentul anodic circulă mai puţin decît o semiperioadă, iar în repaus (în lipsa tensiunii alternative pe grilă), tubul e blocat. în cazul amplificatoarelor de audiofrecvenţă, funcţionarea în clasa B şi în clasa C introduce distorsiuni excesiv de mari şi nu poate fi folosită; funcţionarea în clasa B e utilizabilă în cazul amplificatoarelor în contratimp. Funcţionarea în clasa C e utilizată numai la amplificatoarele de rad iofrecvenţă, la cari prin folosirea circu iţelor selective se elimină distorsiunile tensiunii anodice alternative. Ea prezintă avantajul de a asigura un randament înalt al etajului amplificator, spre deosebire de funcţionarea în clasa A, în care randamentul e scăzut. Afară de regimurile de funcţionare principale enumerate, mai există regimuri de funcţionare intermediare; de exemplu, un regim utilizat uneori e regimul AB, în care curentul anodic e blocat mai puţin de o semiperioadă. Se mai deosebesc regi mu I ABlr în care nu circulă curent de grilă, şi regi mu I AB2, în care circulă şi curent de grilă (tensiunea grilei devine, în anumite momente, pozitivă). 1. Regim. 3. Tehn.: Termen impropriu pentru Serviciu (v.). 2. Regim de aliniere. Urb.: Modul de aşezare a frontului construcţiilor faţă de alinierea străzii. Poate fi pe alinierea străzii sau retras cu 5*** 10 m, în funcţiune de compoziţia arhitectonică, de regimul de construcţie şi de adîncimea terenului. De asemenea, regimul de aliniere poate fi paralel cu axa străzii, sau. perpendicular ori înclinat faţă de aceasta. V. şi sub Aliniere. 3. Registru, pl. registre. 1. Poligr.: Lucrare poligrafică asemănătoare unei cărţi legate, de format mare, cu file liniate sau tipărite pe rubrici, confecţionată după o tehnică specială, în registru se scriu cu mîna: încasările, cheltuielile, intrarea (sosirea) şi ieşirea (trimiterea) hîrtiilor, rezultatele unor măsurări, etc. Se deosebesc: registrul simplu şi registrul cu şanţ (patent). Registrul simplu (v. fig. o) are articulaţia la cotor neaparentă, formată în interior, în timp ce la registrul cu şan-(v. fig. fc»), articulaţia e formată dintr-un şanţ vizibil de-a lun£ gul cotorului. în general, registrele au scoarţele mult mai groase decît cărţile obişnuite legate şi colţurile bine rotunjite, pentru a fi mai rezistente. De obicei sînt îmbrăcate în materiale durabile: dril, canafas, moleschin, gradel, etc., iar uneori au cotorul şi colţurile lucrate în piele şi întărite cu metal. Formatul registrelor e variabil, însă în generai e mare, purtînd numirea dimensiunilor: in folio, in cuarto, adică o jumătate ori un sfert din coala de hîrtie de 70x100 sau de 61x86 cm, ori numirea standardizată: Aa, A3, A4, etc. Marginea foilor (şnitul) e uneori colorată sau marmorată (v. Marmorare). Registrul are imprimată sau lipită pe faţă, uneori adîncită în scoarţă, o etichetă care cuprinde indicarea destinaţiei ce urmează să i se dea (jurnal, casă, comenzi, etc.). Registre. a) simplu ; b) cu şanţ. Rubricile tipărite pe filele interioare se numesc cver, cînd sînt orizontale, şi „picioare", cînd sînt verticale, iar titlul din capul lor se numeşte „cap“. Unele registre se repertorează (v. Repertoar 2). 4. ~ cadastral funciar. Cad.: Registru care concretizează rezultatele tehnice, economice şi juridice ale lucrărilor de măsurătoare cadastrală; el e întocmit pe parcele cadastrale şi cuprinde toate parcelele dintr-un teritoriu cadastral (sau dintr-un sector anume definit al acestuia). Registrul cuprinde: numărul secţiunii, numărul topografic al parcelei, numirea lanului, numele posesorului, domiciliul pose orului, numărul casei, ramurile de cultură ale terenului parcelei, suprafaţa totală, clasificarea parcelei, clasificarea după revizuire, clasificarea de detaliu, etc. 5. ~l caselor. Cad.: Registru folosit în cadastrul urban şi rural, care cuprinde inventarierea proprietarilor locurilor de casă, sau de case, din zona unui oraş sau a unui sat. Se întocmeşte la faţa locului, avînd la bază registrul de case existent. Acest registru precede lucrărilor de măsurări cadastrale şi înregistrează în special numele posesorului, numărul vechi al casei (terenului), numărul nou al casei (terenului), proporţia suprafeţelor, etc. e. ~ combinatoriu. Cad.: Registru cadastral care cuprinde totalitatea schimbărilor făcute cu ocazia reambulării lucrărilor cadastrale; în acest registru se trec, în coloane paralele, Registru de exploatare 313 Registru datele vechilor parcele şi cele ale noilor parcele, după operaţia reambu larii. 1. ~ de exploatare. Te/c.; Registru folosit de radiotelegrafist i pentru înscrierea datelor de exploatare şi a textului recepţionat. 2. ~ de staţiune. Te/c.; Registru de înscriere a telegramelor, a fotogramelor sau a radiogramelor transmise şi recepţionate. 3. ~\ suprafeţelor. Cad.: Registru cadastral în care sînt cuprinse toate dimensiunile parcelelor şi toate calculele privitoare la determinarea ariilor parcelelor. Parcelele sînt grupate şi calculate pe poligoane. 4. ~ zootehnic. Zoot.: Registru în care se înscriu datele necesare pentru selecţionarea animalelor. La fermele pentru creşterea animalelor şi Ia gospodăriile agricole se ţin registre auxiliare, privitoare la montă, la producţie (producţiazilnică de lapte, creşterea greutăţii vii, etc.). la hrănire, la tineret, ale căror date se prelucrează şi se centralizează în registrul principal al fermei sau ai gospodăriei. Pentru fiecare rasă crescută într-o anumită ţară se ţin registre genealogice, în cari se înscriu datele privitoare atît la însuşirile fiecărui animai, cît şi la însuşirile ascendenţei şi descendenţei lui. Există registre genealogice pentru gospodăriile crescătoare, pentru diferitele zone sau raioane din aria de răspîndire a rasei respective şi pentru aria întreagă. 5. Registru. 2. Tehn.: Obturator de tablă de oţel, de fontă, de material ceramic, etc., care serveşte fie la închiderea canalelor de fum (la căldări de abur şi la cuptoare), fie la reglarea tirajului prin varierea secţiunii de trecere a gazelor de ardere. Registrele pot fi: sertare sau registre plane (v. fig. o), la cari Registru de gater. 1) cadrul gaterului; 2) bara filetata; 3) falcă fixa; 4) falcă mobilă; 5) şablon ; 6) pînză de gater. Registre. a) registru plan, înclinat, acţionat manual; b şi c) registru-clapă, acţionat automat prin elice de bimetal, respectiv acţionat manual ; 1) sertar ; 2) clapă; 3) elice de bimetal. mişcarea de închidere-deschidere e o mişcare de translaţie, ghidată, şi cari pot fi perpendiculare sau înclinate faţă de axa canalului de fum (pentru obţinerea unei mai bune etanşeităţi); c lape sau registre-clapâ (v. fig. b şi c), la cari mişcarea de închidere-deschidere e o mişcare de basculare în jurul unei axe, de obicei diametrale. Registrele pot fi acţionate-manual (v. fig. a şi c), mecanizat sau automat, de exemplu de o elice de bimetal (v. fig. b). e. Registru. 3. Ind. lemn.: Fiecare dintre cele două rame metalice, montate la partea superioară şi inferioară a cadrului unui gater, cari servesc la „înregistrarea", adică ia montarea în ordinea cerută de dispozitivul de tăiere, a pînzelor de gater şi a modelelor (şabloanelor) cari le distanţează. Se compune din două vergele de oţel, filetate la extremităţi, şi distanţate cu ajutorul a două rigle fixe, numite falei; rama astfel alcătuită poate fi deplasată pe barele verticale ale cadrului de gater şi fixată prin brăţări cu şuruburi. Pînzele şi modelele dis-tanţoare sînt fixate în registru cu rigle (fălci) mobile, cu ajutorul unor piuliţe (v. fig.). Sin. Registru de gater. 7. ~ de gater. Ind. lemn. V. Registru 3. s. Registru. 4. Te/c.; Organ a! centralelor telefonice automate nedecadice de tipul cu maşini sau cu coordonate, care înregistrează impulsiile decadice trimise de discul aparatului telefonic şi asigură trecerea la s sternul impulsiilor selectoarelor nedecadice (v. Schimbător telefonic automat, sub Schimbător de centrală telefonică; v. şi Selector telefonic). Un registru e constituit dintr-un ansamblu de^ mecanisme şi relee cu funcţiun i de înregistrare şi de control. în partea de înregistrare se găsesc: un comutator care prepară recepţionarea impulsiilor transmise la formarea număru Iu i abonatului chemat, mecanisme de înregistrare, cari înregistrează pe rînd cifrele numărului format, şi un ansamblu de relee auxiliare. în partea de control se găsesc de asemenea: un comutator, care prepară recepţionarea impulsiilor inverse venite de la selectoarele nedecadice, odată cu mişcarea lor (v. Selector), mecanisme de înregistrare-controloare, cari înregistrează impulsiile inverse, şi un ansamblu de relee auxiliare. La schimbătoarele telefonice automate rotative şi cu maşini, mecanismele de înregistrare pot fi formate din relee rotative cu deplasare dublă pas cu pas (v. fig.). în timp ce roata dinţată R are tendinţa de a se roti în sensul acelor unui ceasornic,sub influenţa resortului rv ea e oprită în mişcarea sa de vîrful 1 al clichetului C, apăsat de resortul r2. La acţionarea înfăşurării releului re, armatura sa o se roteşte şi scoate vîrful 1 din dintele roţii R. Aceasta se roteşte cu un pas pînă cînd vîrful 2 al clichetului C intră într-un alt dinte al roţii R. La întreruperea curentului prin înfăşurarea releului re, resortul r2 scoate vîrful 2 al clichetului C din dintele roţii dinţate R şi aceasta face un nou pas în sensul acelor unui ceasornic, pînă cînd vîrful 1 reintră într-un alt dinte al roţii R. Deci, în total, dispozitivul de înregistrare face doi paşi pentru fiecare impulsie primită de releul re. 9. Registru. 5. Arh., Arta: Fîşie orizontală de pe faţa unui perete interior sau exterior al unei clădiri, în general cu lungimea egală cu a peretelui, limitată la părţile superioară şi inferioară prin linii formate din muluri sau din benzi decorative (sculptate, pictate, etc.). Un perete poate comporta ■unu sau mai multe registre de lăţime uniformă sau diferită. Un registru se poate întinde în lăţime, fie pe înălţimea unui cat întreg, fie pe o porţiune din această înălţime (de ex. numai înălţimea parapetului ferestrelor, sau o bandă decorativă, sub formă de friză), ori pe înălţimea a două sau a mai multor caturi. La monumentele din Evul mediu, în stil romanic sau Registru 314 Registrul navelor gotic, registrele constituie, adeseori, adevărate frize decorative, alcătuite ca un şir continuu de basoreliefuri, mezzorelie-furi^ şi altoreliefuri. în arhitectura religioasă, veche, din ţara noastră, interiorul (în unele cazuri şi exteriorul) bisericilor prezintă întinse suprafeţe murale, acoperite cu picturi, uneori cu basoreliefuri împărţite în mai multe registre (de ex.: cele de la mînăstirile Voro-neţ, Suceviţa, biserica Domnească din Curtea de Argeş, biserica Trei Ierarhi din laşi, etc.). De asemenea, iconostasele multor biserici comportă registre separate prin bandouri de lemn, bogat sculptate. i- Registru. 6. Poligr.: Sin. Registrul tiparului (v.). 2. Registru, cilindru-pl. cilindre-registre. Ind. hîrt.: Fiecare dintre cilindrele cari susţin sita plană a maşinii de fabricat hîrtie (v. Sita maşinii de fabricat hîrtie, sub Sită) şi sînt antrenate de sită, în partea dintre cilindrul pieptar (v. Pieptar, cilindru ~) şi cilindrele sugare (v. Sugar, cilindru ^), în care se elimină circa 85% din apa din pasta de hîrtie şi se formează banda de hîrtie. Numărul de cilindre-registre influenţează deshidratarea benzii de hîrtie şi, deci, calitatea hîrtiei. Sin. (impropriu) Valţ-registru. Cilindrele-registre, cari trebuie să fie uşoare şi s nu se încovoaie, se execută din ţevi trase de alamă sau de bronz, iar pentru maşinile mari, din ţevi de metal uşor, şi sînt îmbrăcate cu cauciuc (pentru a micşora uzura cilindrelor şi a sitei). Cilindrele-registre sînt susţinute de un cadru al mesei sitei (v. fig.)* caf'e e, fie sprijinit pe suporturi (cari la maşinile cu Registru de înzăvorîre cu dezvoltare în pian orizontal a! unui aparat de comandă. 1) piesă din primul sistem; 2) piesă din al doilea sistem ; 3) element pentru deplasarea piesei din al doilea sistem; 4) element de înzăvorîre; 5) piedică de înzăvorîre; 6) contacte electrice. Lagărele cilindrelor-registre. 0 cilindru-registi'u ; 2) lagăr capsulat; 3) cadru; 4) gresor; 5) şurub dc reglare în înălţime; 6 şi 6') piuliţă şi contrapiuliţă de fixare ; 7) sita maşinii; 8) apărătoare pentru sită contra picăturilor venite de jos. sită scurtată sînt mobile şi cu articulaţii la partea superioară), fie suspendat. Lagărele cilindrelor sînt reglabile în înălţime, cu ajutorul unor şuruburi, pentru a menţine plană faţa sitei. Toate cilindrele-registre ale unei site au acelaşi diametru (maximum 300 mm), în funcţiune de mărimea maşinii şi de viteza de lucru. La scuturarea sitei, lagărele primelor cilindre se uzează mai repede: de aceea, fie că se reglează poziţia lagărelor, astfel încît cilindrele-registre apropiate de cilindrul pieptar să fie antrenate de sită, fie că ele se coboară, pentru ca să nu atingă sita (atingerea şi frecarea sitei deteriorează atît sita cît şi cilindrul şi se pot produce şi defecte în hîrtie). La maşinile cu turaţie înaltă, între cilindrele-registre se montează lame metalice apărătoare (v. fig.)> pentru a împiedica stropirea sitei cu apă aruncată de forţa centrifugă, ceea ce ar micşora deshidratarea materialului de pe sită. 3. Registru de înzâvorîre. C. f.: Dispozitiv mecanic care intră în compunerea aparatelor de centralizare cu înzăvorîri mecanice şi care serveşte la înzăvorîrea mecanică mutuală a pîrghiilor de macaz, de parcurs şi de semnal, sau a manetelor de comandă. Fiecare pîrghie provoacă, de regulă, în mişcarea sa, (de la poziţia normală Ia cea manevrată sau invers), mişcarea a două piese cari aparţin Ia două sisteme diferite şi fiecare dintre ele poate pune pîrghia în dependenţă de manevrare cu toate pîrghiile din acelaşi grup. Piesa din primul sistem, care poate fi un ax sau un lineal, e aceea a cărei mişcare e împiedicată cînd pîrghia e înzăvorîtă. Piesa din al doilea sistem e aceea care împiedică mişcarea piesei din primul sistem, prin piedicile şi elementele de înzăvorîre, pentru toate pîrghiile unui grup cari. trebuie să fie înzăvorîte prin manevrarea pîrghiei considerate. Piedicile sînt fixate pe piesele din al doilea sistem cari, de regulă, sînt lineale, iar elemen- {_ tele de înzăvorîre sînt fixate pe piesele din primul sistem. Piesele celor două sisteme pot să se deplaseze în plan orizontal sau vertical. în figură, prin înclinarea sa, maneta roteşte un ax care e piesa din primul sistem şi deplasează un lineal, care e piesa din al doilea sistem. Linealul, prin piedica de pe el şi prin elementul de înzăvorîre de pe axul altei manete, împiedică rotirea acestui ax şi deci imobilizează (înzăvorăşte) maneta respectivă. Sin. Cutie de înzăvorîre. 4. Registrul navelor. Nav.: întreprindere de Stat sau particulară care se ocupă cu clasificarea şi cu stabilirea normelor generale de construcţie a navelor, pentru a asigura rezistenţa lor în navigaţie pe baza caracteristicilor stabilite prin „Convenţia internaţională pentru siguranţa navelor de comerţ şi a vieţii umane pe mare“. Aceste norme sînt stabilite prin cercetări teoretice, verificate în practică îndelungată şi publicate .periodic, conţinînd reguli şi tablouri pentru determinarea dimensiunilor părţilor componente ale corpului navei, maşinilor etc., pentru navele de comerţ în funcţiune de dimensiunile lor principale. Registrul acordă o clasa de clasificare, pe baza careia se stabilesc navlul şi primele de asigurare. Se eliberează navei certificate de clasificare pentru corp, pentru maşini, etc. Clasa se stabileşte, fie prin supravegherea construcţiei navei de către delegatul registrului, fie printr-o constatare iniţială la terminarea navei, urmată, pentru menţinerea clasei acordate, de constatări periodice (numărul de ani dintre constatări e trecut în simbolul clasei). Constatările anuale şi cele ocazionale se fac ori de cîte ori nava a suferit vreo modificare sau i s-au făcut reparaţii generale,—-ori la cererea beneficiarului. Registrul notează clasa navei prin simboluri; 4 de exemplu, registrul sovietic o notează cu P— C, în care P şi C sînt iniţialele registrului maritim URSS, cifra 4 indică intervalul de timp, în ani, între două constatări periodice, iar cifra 1 arată că echipamentul navei corespunde în totul regulilor registrului. Pentru navele speciale, pentru navigaţia în anumite zone, simbolul se completează cu litere, iniţiale sau chiar cu numirea zonei respective. Normele şi regulile, în general, sînt grupate în: reguli pentru încercarea materialelor şi a fabricatelor utilizate în construcţiile navale şi în construcţiile de maşini navale; reguli pentru stabilirea liniei de încărcare maximă; norme de stabilitate a navelor ; regu Ii pentru aplicarea suduri i în construcţia şi reparaţia navelor; reguli cu privire la utilarea şi dotarea naveior cu mijloace contra incendiilor; reguli pentru echiparea navelor cu mijloace de salvare; reguli cu privire la amenajarea cabinelor pentru pasageri şi echipaje; reguli cu privire Ia echiparea cu mijloace de semnalizare; reguli pentru dotarea Registrul tiparului 315 Regiune botanică navelor cu aparate de navigaţie şi cu echipamentul de punte; reguli cu privire la mijloacele de încărcare şi descărcare a navelor; reguli cu privire la echipamentul necesar în caz de avarii; reguli cu privire ladotarea navelor cu echipamentul şi cu propulsiunea electrică; reguli cu privire la echipamentul radio-telegrafic; reguli şi tabele pentru construcţia corpului navei şi a maşinilor marine. Afară de aceste reguli generale se mai publică reguli pentru navele speciale (nave petroliere, remorchere, nave de pescuit, drage, etc.). Toate regulile sînt publicate în broşuri oficiale şi constituie baza clasificării, regulile pentru supravegherea construcţiei navelor şi a constatărilor periodice. Cele mai importante societăţi de clasificare sînt: Lloyd's Register (Londra); Bureau Veritas (Paris); Germani-scher Lloyd (Berlin); Registro Italiano; Norske Veritas (Oslo); American Bureau of Shipping (New-York) şi registrul URSS (Leningrad). 1. Registrul tiparului. 1. Poligr.: Semnele de reper cari indică suprapunerea exactă a tiparului pe ambele feţe ale hîrtiei. 2. Registrul tiparului. 2. Poligr.: Suprapunerea corespunzătoare a tiparului pe ambele feţe ale hîrtiei, respectiv suprapunerea exactă a culorilor sau căderea precisă a acestora la locul respectiv, la tiparul policrom, pe aceeaşi faţă a hîrtiei. Pentru obţinerea registrului, pe forma fiecărei culori se găsesc, de obicei la două dintre marginile opuse, două sau mai multe cruci, formate din linii foarte subţiri, cari se tipăresc în faza de potrivire a tiparului, odată cu restul elementelor ti păr i-toare ale formei. Registrul corespunzător e obţinut, cînd crucile tipărite la fiecare culoare se suprapun cît mai exact. La maşinile rotative de tipar moderne, de mare viteză, cari folosesc în special hîrtie în sul, registrul tiparului poate fi reglat în mod automat, cu ajutorul unor dispozitive cu celule fotoelectrice. Sin. Registru. 3. Regitinâ. Farm.: Clorhidrat de 2-(p-metil-m/-hidroxi-difenil-amino)-metil-imidazolină. Se sintetizează prin conden- N—CH0—C' N—CH2 ? | vn—ch2 H OH sarea p-metil-m'-hidroxi-difenil-aminei (obţinută din rezorcină şi p-toluidină) cu 2-cIor-metil-imidazolină, la 150°. Se prezintă sub formă cristalină, cu p. t. 239---2400, solubilă în apă şi în alcool. Regitina are efecte adrenolitice şi simpaticolitice (inhi-beşte răspunsul celulelor efectoare — muşchii netezi— la impulsul nervos simpatic sau Ia acţiunea substanţelor simpati-comimetice, fără să împiedice, însă, eliberarea mediatorului, chimic, simpatina, Ia terminaţiile fibrelor nervoase simpatice). Regitina se întrebuinţează în unele forme de hipertensiune şi în tratamentul unor boli vasculare, în cari e necesară mărirea fluxului sanguin în extremităţi, cum şi pentru stabilirea diagnosticului tumorilor glandelor suprarenale. în doze prea mari, produce greţuri, vomitări, diaree, tahicardie. Sin. Fentolamină. 4. Regiune, pl. regiuni. Gen.: Teritoriu reprezentat printr-o mare întindere de pămînt, dintr-o ţară sau de pe glob, care prezintă caractere comune. s. ~ areicâ. Geogr. V. Areică, regiune 6. ~ arida. Geogr.: Regiune în care cantitatea de apă de precipitaţii, căzută în timpul unui an, e mai mică decît can- titatea care se poate evapora. Sînt considerate regiuni aride regiunile cari au factorul de ploaie (v.) inferior valorilor-49---50 şi indicele de ariditate (v. Ariditate, indice de ^) sub 24‘**25. V. Aseismică, regiune 7. ~ aseismicâ. Geofiz. V. Aseismică, regiune 8. ~ batialâ. Geol. V. Batială, regiune 9. ~ botanica. Geobot.: Teritoriu, în general foarte întins, ocupat de o vegetaţie naturală condiţionată de un anumit climat. E o unitate sincorologică superioară (v. Sincorologie), caracterizată prin anumite asociaţii vegetale, cum şi prin unele specii endemice paleogene, cari aparţin Ia genuri şi la familii diferite, dar cari dau unităţii un caracter propriu de martor al trecutului. Regiunea se împarte în: provincii, sectoare, ţinuturi, districte şi subdistricte. Regiunile botanice ale globului pămîntesc sînt: regiunea holarctică, regiunea mediteraneană, regiunile intertropicale, regiunea dezertică nord tropicală şi regiunile australe. Regiunea holarctică se întinde peste imensuI teritoriu eurasiatic-american, şi anume: peste Europa, Ia nord de regiunea mediteraneană, peste Asia, Siberia şi Nordul Chinei, peste Canada şi cea mai mare parte din Statele Unite ale Americii. Plantele comune acestor teritorii sînt: stejarul, castanul, fagul, salcia, mesteacănul, teiul, pinul, bradul, etc., cum şi plante din familiile: Cyperaceae, Ranunculaceae, Rosaceae sau genuri ca: Convallaria, Fragaria, etc. Regiunea holarctică se împarte în: domeniul polar-arctic, domeniul atlantic-european, domeniul central-european, domeniul munţilor înalţi ai Europei holarctice şi domeniul Americii de Nord. Regiunea mediteraneană se întinde peste toată Europa meridională, pînă Ia Marea Neagră, peste toată Africa de Nord pînă în regiunea dezertică, peste Siria şi Palestina, de unde trimite unele ramuri spre Mesopotamia şi Persia. Spre nord şi vest e limitată de regiunea holarctică. Regiunea mediteraneană e caracterizată prin cîteva mii de specii, cîteva sute de genuri şi două familii (familia Cneoraceae şi familia Cynomoriaceae), toate endemice. De asemenea, e caracterizată prin asociaţii de arbori cu frunze pieloase, mici, adaptaţi pentru o secetă de vară prelungită, şi prin asociaţii degradate, datorită omului (de ex.: maquis-ul, pădurile artificializate de pin de Alep, etc.). Măslinul, a cărui cultură a fost introdusă în regiunea mediteraneană, delimitează bine această regiune. Regiuni intertropicale sînt unele teritorii din America, Africa, Asia, Malaezia, Polinezia, Nordul Australiei, — acoperite cu o vegetaţie foarte omogenă de Ia un continent Ia altul şi corespunzînd la trei climate tropicale: climatul senegambian, climatul sudanian şi climatul guinean. Caracteristice pentru aceste .regiuni sînt familiile: Annona-ceae, Connaraceae. Mimosaceae, Cesalpinaceae, Sterculiaceae, Flacurtiaceae, Combretaceae, Melastomaceae, Sapotaceae, Piperaceae, etc. Acestor regiuni le aparţin şî stepele şi savanele americane şi africane. în regiunile intertropicale se cultivă: palmieri, bananieri, bambuşi, Dracaena, Yucca, Agave, etc. Regiunea dezertică se întinde peste Africa, pînă la Marea Roşie şi, de acolo, peste Arabia, Sudul Pers ie i şi Afganistan, pînă în Deşertul hindus, fiind cuprinsă între stepele mediteraneene şi sarmatice şi stepele tropicale. Flora acestei regiuni e foarte săracă, cuprinzînd numai circa 1500 de specii, dintre cari un mare număr sînt endemice. Regiunile australe sînt temperate şi antarctice. Regiunile australe temperate se întind peste America australă, Africa australă, Sudul Australiei şi Noua Zeelandă, cuprinzînd specii proprii, cele mai multe din familia Proteaceae. Regiune de fractură 316 Reglare automată Regiunea australă antarctică începe de la 46° latitudine sudică, peste Tasmania, Sudul Patagoniei, insulele antarctice, prin Georgia de Sud, avînd o floră săracă, din cauza frigului din timpul verii. Cele mai răspîndite specii în această regiune sînt Poa flagellata şi Azorella selago. 1. ~ de fractura. Geol.: Porţiunea de teren din dreptul unei falii de importanţă regională, puternic înclinată, care se poate recunoaşte uneori, în afara criteriilor geologice pro-priu-zise, prin prezenţa de brecii de fricţiune, de falii mici în trepte, prin schimbarea bruscă a înălţimii şi a caracterului reliefului, prin izvoare aliniate, terenuri mlăştinoase, etc. De obicei, lăţimea unei astfel de zone e direct proporţională cu săritura faliei, şi invers proporţională cu gradul de competenţă al formaţiunilor geologice afectate de falie. 2. ~ endoreicâ. Geogr. V. Endoreică, regiune 3. ~ exoreicâ. Geogr. V. Exoreică, regiune 4. ~ geosinclinalâ. Geol.: Regiune marină, cu fundament cel puţin parţial sialic, alungită, din care a luat naştere o centură orogenică cutată. De exemplu, marea Tethys a constituit, în Mesozoic şi în Terţiar, o regiune geosinclinală din care s-a ridicat centura cutată a catenelor alpino-carpato-cau-cazo-himalaiene. în timpuri şi mai depărtate (finele Paleozoi-cului), zona marginală de nord a fostei mări Tethys a constituit o regiune geosinclinală hercinică. O regiune geosinclinală e formată din mai multe fose geo-sinclinale, fiecare dintre ele conducînd la formarea unei catene cutate. Unii autori folosesc pentru regiunea geosinclinală termenul simplu de geosincllnal (v.) sau dep oligeosinclinal, pe care îl consideră împărţit în intrageosinclinale şi intrageanti-clinale. 5. /v/ naturala. Geogr.: Sin. Landşaft geografic (v,), Regiune fizico-geografică, Complex fizico-geografic. 6. ~ petrolifera. Expl. petr.: Totalitatea raioanelor petrolifere (v.) cu suprafeţe în exploatare, în explorare sau cu perspective şi în stadiul de prospecţiune. 7. ~ seismica. Geofiz. V. Seismică, regiune 8. ~ urbanistica. Urb.: Regiune care cuprinde localităţi legate prin relaţii economice de producţie, administrative sau culturale. Delimitarea regiunilor urbanistice se face pe baza unuia dintre următoarele criterii: criteriul activităţii dominante, ca, de exemplu, extragerea de minereuri, surse energetice, metode de cultivare a solului, condiţii balneo climatice sau turistice, etc.; criteriul mijloacelor de transport (căi navigabile, artere feroviare, etc.); criteriul împărţirii în microre-giuni, adică în zone cu suprafaţă mai mică cu un anumit specific. 9. Regiune de convergenţa. Mat.: Mulţimea punctelor dintr-un spaţiu cu n dimensiuni, pentru punctele căreia o serie dată de n argumente e convergentă. 10. Reglaj, pl. reglaje. 1. Tehn.: Faptul realizat prin aducerea şi menţinerea unei mărimi fizice într-o dependenţă prestabilită de o altă mărime, ca urmare a unor operaţii de reglare. V. Reglare 1. 11. ~ automat. Tehn. V. Reglare automată, sub Reglare 1. 12. ~ automat de acord. Telc. V Reglare automată de frecvenţă, sub Reglare 1. 13. ~ automat de volum. Telc. V. Reglare automată de amplificare, sub Reglare 1. 14. Reglaj. 2. Tehn.: Faptul realizat prin instituirea unor valori prescrise sau optime tuturor parametrilor caracteristici elementelor sau funcţionării unui sistem tehnic — înainte de punerea lui în funcţiune. V. Reglare 2. 15. Reglare. 1. Tehn.: Ansamblu de operaţi i executate cu aju-torul unor dispozitive şi al unor legături, prin cari o mărime fizică (mărimea reglată) a unui proces tehnic sau a unei instalaţii în funcţionare e adusă şi menţinută într-o dependenţă prestabilitădeoaltă mărime, pe baza măsurării valorii actuale a primei mărimi, a comparării ei cu cealaltă mărime şi aacţio-nării instalaţiei, astfel încît diferenţa dintre cele două mărimisă fie cît mai mică posibilă, la limită nulă. Mărimea reglată se mai numeşte mărime de i e ş i r e, iar cea cu care se compară se numeşte mărime de intrare. După modul de efectuare a operaţiilor de reglare, se deosebesc: reglarea manuala, în care unele operaţii sînt efectuate prin acţiune umană, şi reglarea automata, în care nu intervine acţiunea umană. ie. ~ automata.- Tehn.: Reglare în care toate operaţii le sînt efectuate de aparate şi de legături prevăzute în acest scop, constituind instalaţia de reglare automata, numită şi dispozitiv de autom-at izare sau instalaţie de automatizare. Această instalaţie, împreună cu instalaţia sau cu procesul tehnic la cari se foloseşte, constituie instalaţia automata, numită şi sistem automat sau sistem cu reglare automată. Operaţiile de reglare se efectuează în circuit închis, care e circuitul reglării automate (v. fig. /), spre deosebire de operaţiile de comandă automată, cari se efectuează în circuit deschis. O instalaţie de reglare automată (v. şî Reglare, instalaţie de — automată), e constituită din (v. fig. /): elementul de măsura, numit traductor; elementul de comparaţie şi elementul de reglare, de obicei cuprinse în regulator; elementul de execuţie; elementul automatizat, asupra căruia se exercită acţiunea instalaţiei. în circuitul reglării automate, elementele de comparaţie şi de reglare, elementul de execuţie şi elementul automatizat sînt situate pe c a I e a directă, iar elementul de măsură e situat pe calea indirectă, numită şi „cale de reacţiune'*. Fig. II reprezintă, ca exemplu, schema reglării nivelului unui lichid într-un recipient. fn funcţionarea unui sistem de reglare automată intervin următoarele mărimi fizice: mărimea de intrare i, mărimea de ieşire e, mărimea de reacţiune r, mărimea de acţionare a, mărimea de comandă c şi mărimea de execuţie m (v. fig. /). — Mărimea de intrare i e independentă de instalaţia automată şi se institue în elementul de comparaţie al instalaţiei de reglare automată. în cazul cel mai general, un sistem de reglare automată poate fi sub influenţa mai multor mărimi de intrare. Afară de mărimile de intrare instituite intenţionat în sistem din exterior, pentru a obţine mărimilede ieşirecorespunzătoare, uneori intervin incidental şi alte mărimi de intrare, numite perturbaţii ; cum aceste perturbaţi i se pot produce în orice element al instalaţiei, în special în procesul tehnic (cel mai frecvent ca perturbaţie de sarcină), trebuie ca efectul lor asupra mărimii de ieşire să fie compensat de sistemul de reglare.— 1 I Inst a/s fia dereglare gu tom ai3 + i Procesat . i (dispozitiv de automatizare) + tehnologic i /. Schema bloc o) a unei instalaţii de comanda; b) a unei instalaţii de reglare automată; 1) elementul automatizat (procesul tehnologic); 2) elementul de măsură (traductor de măsură); 3) regulator; 4) elementul de execuţie; 5) elementul de comparaţie; /) mărimea de intrare în sistemul de reglare sau în general într-un element; r) mărimea de reacţiune; a) mărimea de acţionare, care satisface relaţia a—i—r ; c) mărimea de comandă; m) mărimea de execuţie; e) mărimea reglată, mărimea de ieşire din sistemul de reglare sau, în general, dintr-un element; p) mărimea de perturbaţie. Reglare automata 317 Reglare automată Mărimea de ieşire e se obţine la ieşirea instalaţiei. Unele sisteme de reglare automată pot avea mai multe mărimi de ieşire, anume acele sisteme a căror stare e determinată de mai mulţi Relaţia dintre mărimea de ieşire şi mărimea de caracteristica Mărimea de reacţiune r instalaţiei se obţine de la -iîh- //. Schema reglării nivelului unui lichid într-un recipient. î) elementul automatizat, un rezervor de lichid; 2) elementul de măsură a nivelului, care e mărimea reglată; 3) elementul de comparaţie şi regulatorul; 4) elementul de execuţie, care e o valvă (ventil); 5) debit de intrare; 6) debit de ieşire. parametri, intrare se numeşte reglare automată. — ieşirea din tra-ductor, pe calea de reacţiune, şi intervine în elementul de comparaţie. Această mărime e egală cu i mărimea de ieşire e, adică r=e, dacă nu există un tra-ductor pe calea de reacţiune. — Mărimea de acţionare a se obţine la ieşirea din elementul de comparaţie, fiind egală cu diferenţa dintre mărimea de intrare şi mărimea de reacţiune, adică a=i—r. — Mărimea de comandă c se obţine la ieşirea din regulator şi intervine în elementul de execuţie. Această mărime e o funcţiune prestabilită de mărimea de acţionare a.—Mărimea deexecuţie m se obţine la ieşirea din elementul de execuţie şi intervine în elementul automatizat. Pentru studiul analitic sau experimental ai ' unei reglări automate e necesar să fie cunoscută variaţia mărimilor cari se institue în sistem din exterior, însă cum aceste mărimi sînt adeseori întîmplătoare sau greu de prevăzut, pentru simplificare li se atribuie o formă standard şi anume (v. fig. ///): treaptă unitară, cu valorile i(t)=0 pentru /<0 şi i(t)~ 1 pentru £>0; rampă unitară, t/* c d III. Mărimi de intrare tipice, a) treaptă unitară; b) rampă unitară; c) impulsie unitară; d) sinusoidă unitară- cu valorile i(t)=0 pentru /^0 şi i(t)=t pentru />0; impulsie unitară, cu valorile i(t)=0 pentru /<0, i(t)=k pentru 0'ijk, ştiind că k->oo; sinusoidă unitară, s*(0=sin u>t. Funcţiunea de a conduce (sau de a comanda) un proces tehnic sau o instalaţie tehnică o îndeplinesc nu numai sistemele de reglare automată, ci şi sistemele de comandă, dar între ele sînt diferenţe esenţiale. — Sistemele de comandă sînt caracterizate prin funcţionare în circuit deschis (v. fig. la), deşi între mărimea de intrare (mărimea de comandă) şi mărimea de ieşire (mărimea comandată) există o relaţie; aceasta însă e modificată sub influenţa mărimilor perturbatoare inevitabile. De aceea, în sistemele de comandă nu poate exista certitudinea că mărimea de ieşire ia valoarea dorită. — Sistemele de reglare automată sînt caracterizate prin funcţionare în circuit închis (v. fig. / b), iar modul în care mărimea de ieşire urmăreşte mărimea de intrare e controlat. După domeniul tehnic în care e aplicată reglarea automată, se pot deosebi în principal: reglarea automată a acţionărilor, reglarea automată a proceselor tehnologice, reglarea automată a sistemelor electroenergetice. în teoria reglării automate se face analiza şi sinteza sistemului automat. — Analiza urmăreşte determinarea comportării unui sistem automat şi variaţia mărimilor în diversele puncte ale acestuia, cunoscînd mărimile de intrare, perturbaţiile şi caracteristicile elementelor componente,— Sinteza urmăreşte determinarea unor elemente ale unui sistem automat, uneori numite elemente corectoare sau compensatoare, cunoscînd atît celelalte elemente, ale sistemului, cît şi mărimile de intrare şi perturbaţiile acestuia, astfel încît funcţionarea în ansamblu a sistemului să stabilească condiţii prealabil impuse, pentru regimul transitoriu şi pentru regimul staţionar. Aceasta corespunde determinării funcţiunii de transfer a sistemului, cînd e dată transformata Laplace a mărimilor de intrare şi de ieşire. După caracteristicile elementelor componente, adică a relaţiei dintre mărimea de ieşire şi mărimea de intrare, se deosebesc: sisteme de reglare automată lineare, cînd toate elementele componente ale sistemului prezintă caracteristici lineare, şi sisteme de reglare automată nelineare, cînd cel puţin unul dintre elementele componente prezintă o caracteristică nelineară. Sistemele de reglare automată lineare sînt, în general, lineare numai într-o primă aproximaţie, deoarece orice element considerat linear poate prezenta neli-nearităţi incidentale (zone de insensibilitate, saturaţie, isterezis), însă fără a afecta funcţionarea generală lineară, reclamînd numai corecţiuni neesenţiale pentru nelineari-tăţiie menţionate. Orice sistem de reglare automată poate fi considerat linear, dacă mărimile de intrare şi perturbaţiile prezintă variaţii mici în jurul unor valori de regim. Sînt însă cazuri în cari trebuie luate în consideraţie nelinearităţile elementelor componente ale unei reglări automate, cari pot influenţa nu numai coeficienţii ecuaţiilor diferenţiale referitoare la funcţionarea unui element sau a sistemului, ci şi forma acestor ecuaţii. Procesul tehnologic poate fi foarte nelinear pentru variaţii mari ale valorii mărimii de intrare sau a perturbaţiilor, cum e cazul proceselor tehnologice în cari intervin reacţiuni exo-termice, reglări de compoziţie sau modificări fundamentale în schimburile de energie. în aceste cazuri, stabilirea unei soluţii corecte impune experimentări. Teoria sistemelor de reglare automată lineare e cel mai frecvent folosită în aplicaţiile practice. Analiza sistemelor de reglare automată lineare se bazează pe studiul funcţionării în echilibru dinamic a elementelor componente şi a sistemului. Funcţionarea sistemelor de reglare automată lineară, cum şi a fiecărui element în parte, e reprezentată prin ecuaţii diferenţiale lineare cu coeficienţi constanţi, cu expresia generală: o) A,— +A,. di A a i 1 n. di n-1 _j--At— + A0e dr d t Am~1 J • 1 —-i +-+Bi:r + 1 , w-1 1 d< ^ ft d£ în care coeficienţii A şi B sînt constante; în cazurile cele mai frecvente, Bm—^*=B1—0. Aceste ecuaţii diferenţiale corespund echilibrului dinamic, exprimat pe baza legilor fizice ale fenomenelor cari se produc în element sau în sistem. Soluţia ecuaţiei diferenţiale (1) se poate obţine prin metoda generală sau prin metoda transformatei Laplace. Metoda generală de soluţionare a ecuaţiilor diferenţiale consistînd în stabilirea unei soluţii particulare a ecuaţiei date, de aceeaşi formă ca mărimea de intrare (reprezentînd regimul staţionar), şi a unei soluţii generale a ecuaţiei diferenţiale Reglare automata 318 Reglare automata fără membrul al doilea (reprezentînd regimul transitoriu), ai cărei coeficienţi depind de rădăcinile ecuaţiei caracteristice: (2) A/ +Ak_i r"-1 + +A1r+At=0, e de aplicare limitată în cazul sistemelor automate. In adevăr, calculele se complică pe măsură ce se măreşte complexitatea sistemului, deci şi gradul ecuaţiei caracteristice (2), iar folosirea acestei metode e posibilă numai la sistemele pentru cari se poate stabili ecuaţia diferenţială (1). Metoda transformatei Laplace e mai simpla şi mai eficientă în studiul sistemelor de reglare automată. în această metodă de studiu comportarea elementelor şi a sistemelor automate, ca şi a oricărui sistem de transmisiune, e caracterizată de funcţiunea de transfer (v.) a elementului sau a sistemului (Sin. Admitanţă generalizată, Admitanţă complexă, Operator de performanţe, Coeficient de transmisiune). Rezolvînd ecuaţia (1) prin metoda transformatei Laplace (v. Laplace, transformare --), se obţine pentru transformata Laplace a mărimii de ieşire: E(s) = +' B0 !(*)+ Ans + ••• JrA1 s-{-A0 (3) «-1 «s + (*-1) Ans + m—1 ~~^ms -- . O—1) si 1 o unde s — c-\-jto (în loc de s se foloseşte uneori p), ?o*“^o ^ sînt condiţiile iniţiale date de: e(0) = eo i(0) = io de j , di i dj|„=^ mrl° (4) dt m—1 . («-1) m—1 im—1) :*o (5) unde £(«) = - ^ms ------h^is+^o Ans -j---I-A^+Aq I(s) = Y(s)I(s), mărime de intrare impulsie unitară sau impulsie Di rac, deoarece transformata Laplace e I(s)— 1 pentru acest semnai; de asemenea, funcţiunea de transfer Y(s) a unui sistem e trans-formata Laplace a derivatei răspunsului pentru o mărime de intrare în treapta unitară i(t)—n(t), deoarece transformata Laplace a acestei mărimi e J(s)=1/s. Funcţiunile de transfer ale instalaţiilor automate se stabilesc pe baza funcţiunilor de transfer ale elementelor componente, legate în cascadă (în serie) sau în paralel. La conectarea în cascada (în serie) a elementelor, mărimea de ieşire a unui element e mărimea de intrare a elementului următor (v. fig. IV), dacă se admite că o astfel de legare nu influenţează mărimea de ieşire a elementului precedent, adică între cele două elemente nu se produce schimb de energie. în acest caz (v. fig. IV), ieşirea E1 a elementului 1 e egală cu intrarea /2 a elementului 2 şi deci Et^I2i astfel încît funcţiunea de transfer Y a două elemente Yxşi Y2 legate în seriese exprimă prin relaţia: h Y* h h /* T2 IV. Legarea eiementeior în serie. (7' E, E, (*-1) Dacă există o interinfluenţare, efectul produs de sarcina elementului 2 trebuie să fie inclus în expresia funcţiunii de transfer a elementului 1, adică funcţiunea de transfer a unui element depinde de elementul care îl urmează în circuit. Astfel, dacă un amplificator electronic alimentează o sarcină avînd o impe- danţă comparabilă cu re- ,_______. zistenţa internă a ampli- j ---------------<4 Y1 -------2- ficatorului, tensiunea ------------— sau curentul prin sarcină depind atît de impedanţa sarcinii, cît şi de caracteristicile amplificatorului; în aceste ca- V. Combinarea elementelor în paralel. zuri trebuie să se considere elementul format din amplificator şi sarcină, determinîndu-se funcţiunea de transfer pentru ansamblul lor. — La conectarea in paralel (v. fig. V), ieşirile din două elemente 1 şi 2 se sumează şi deci E2~ E, iar funcţiunea de transfer a sistemului se exprimă prin relaţia: în cazul particular în care condiţiile iniţiale sînt nule (ceea ce se presupune de obicei), ipoteză care nu influenţează generalitatea concluziilor şi a metodelor aplicate, relaţia (3) devine: (8) E_E1+E,_ Yi+yt' (6) Y(s)=- An$ -j----[-AjS-^-Aq e f.u n cţiunea de transfer a elementului, care cuprinde numai coeficienţii ecuaţiei diferenţiale (1) şi exprimă caracteristicile dinamice ale unui element, în funcţiune de parametrii sistemului; cînd nu sînt probabile confuzii, se poate scrie Et I şi Y în loc de £(s), I(s) şi Y(s). Transformata inversă Laplace a funcţiunii E(s) reprezintă funcţiunea e(t), adică variaţia în timp a mărimii de ieşire în elementul sau în sistemul considerat, pentru mărimea de intrare i(t). Ca exemplificare e de observat că funcţiunea de transfer Y(s) a unui sistem e transformata Laplace a funcţiunii pondere y(t), adîcă a răspunsului la o I I ţinînd seamă de semnul cu care se adună mărimile de ieşire respective. De exemplu, considerînd schema din fig. /, funcţiunea de transfer pe calea directă asistemu lui eyR, Ye, Ypi unde Yr> Y£ şi Yp sînt funcţiunile de transfer ale regulatorului 3, elementului de execuţie 4 şi elementului automatizat 1 (procesul tehnologic); deci, aceste elemente pot fi înlocuite cu un singur element, avînd funcţiunea de transferY^— = Y^Y^Yp, în care Y^ e numită funcţiunea de transfer a căii directe a sistemului. Funcţiunile de transfer ale elementelor automatizate se deosebesc după ordinul ecuaţiei diferenţiale lineare care reprezintă funcţionarea acestor elemente. Elementele de ordinul întfi sînt, în general, reprezentabile prin ecuaţia; de (9) în care T e constanta de timp a elementului şi k e factorul de amplificare (egal cu raportul dintre mărimea de ieşire şi Reglare automata 310 Reglare automata mărimea de intrare în regim staţionar). Funcţiunea de transfer a acestui element e: (10) Y^ = TfTs’ unde s=c+/co. Introducînd notaţiile e—kx pentru mărimea de intrare şi t — t/T pentru timpul normat, se obţine relaţia unică pentru elementele de ordinul întîi dx , (11). ăx+X=u Un exemplu de element de acest fel e un termometru cu mercur cu pereţi subţiri, a cărui funcţionare se exprimă prin relaţia funcţională dintre temperatura 0^ din interiorul bulbului şî temperatura 0L a mediului în care e introdus bulbul, adică â0e (12) RC-^+ 0,=O,, unde C e capacitatea termică şi R e rezistenţa termică a bul" bului. Se presupune treapta unitară 0^/)—1, sau ®y(s) = 1/5 şi condiţiile iniţiale nule, astfel încît rezultă: (13) %(s)= 1 Ts+1 pentru T=RC, de unde se obţine răspunsu I: (14) e.W=e,-« VI, Curba de răspuns a unui element de ordinul întîi. prin aplicarea transformatei Laplace inverse. Fig. VI reprezintă curba de răspuns ®e(t) a elementului, în care constanta T are semnificaţia geometrică dată prin construcţia grafică indicată, ducînd tangenta la curbă în punctul O; această construcţie se foloseşte şi în cazul ridicării experimentale a curbei 0e(t), cînd curba e o exponenţială sau e aproximată printr-o curbă exponenţială, pentru care se cere să se determine T. Elementele de ordinul ol doilea sînt reprezentabile cel mai frecvent prin ecuaţia: (15) TiA2e I T ^-L f Tiăr*+T*ăt+e=h' în care în membrul al doilea lipsesc derivatele lui i; în general, în calcule se utilizează ecuaţia (15) sub forma standardizată: (16) 's'n (“*V 1 -î21+ arc cos $). la un sistem de referinţă cu axa absciselor pentru co^/ şi axa ordonatelor pentru e(t). Din aceste curbe se observă că abaterea maximăA£?(/) — 1 e funcţiune numai de coeficientul de amortisare 5- în cazul sistemelor supraamortisate (£>1) sau amorţi-sate critic (5— 1), răspunsu I tinde aperiodic spre valoarea finală VII. Răspunsul unui sistem de ordinul doi. e='\, iar în cazul sistemelor subamortisate-(£<1), răspunsul oscilează în jurul valorii finale e=1, descrescînd cu timpul şi apropiindu-se de valoarea finală. Rezultă că: sistemele supraamortisate sînt lente (în unele cazuri, totuşi, răspunsul aperiodic e necesar); sistemele cari trebuie să aibă un răspuns rapid trebuie să fie subamortisate şi în numeroase cazuri se alege un coeficient de amortisare care să corespundă unei abateri maxime admisibile (de exemplu, pentru $=0,4 abaterea maximă e 25,4%, dar pentru $—0.8 această abatere maximă e 1,6%). Sistemele de ordinul al doilea, cu ecuaţia de forma (15), sînt caracterizate prin inerţie, prin frecare vîscoasă sau prin prezenţa unui resort elastic. Orice sistem de ordinul al doilea are următoarele proprietăţi importante: intră în oscilaţie pentru unele valori ale parametrilor caracteristici, ceea ce nu se constată la sistemele de ordinul întîi; sînt totdeauna stabile, oscilaţiile fiind amortisate. Ecuaţii de ordinul al doilea se obţin în cazul maşinilor electrice, de exemplu la motoare şi generatoare de curent continuu, la grupuri generator-motor, etc. La motorul de curent continuu cu excitaţie separată, considerînd tensiunea de alimentare a indusului u ca mărime de intrare şi turaţia n ca mărime de ieşire, funcţiunea de transfer se deduce din ecuaţiile de funcţionare: • dn =M -M (19) 375 M = dt C di Rrl+LrărU' în careco^=1 /2\e frecvenţa naturală de oscilaţie şi 5=^2/(2^T1) e coeficientul de amortisare. Funcţiunea de transfer e: (17) y^=7§=^-----------~s----1 “S+2ţ“.+1 iar dacă se presupune că mărimea de intrare e un semnal treaptă unitară şi că condiţiile iniţiale sînt nule, se obţine răspunsu 1 : (18) ,(0=1—' în cari GD2 e momentul de volant al părţilor rotative, M e cuplul motor, Mf e cuplul rezistent, C^eo constantă a motorului, funcţiune de parametrul 5* curbele familiei fiind raportate unde k = (CeG>)~~^ e un factor de amplificare, Tm e constanta de timp electromecanică, Tf e constanta de timp a circuitului rotoric, C( e o constantă a motorului, Rf şi Lf sînt rezistenţa Reglare automată 320 Reglare automată şi inductanţa din circuitul indusului, u e tensiunea la bornele circuitului. Considerînd poziţia axului motor ca mărime de ieşire, adică integrala turaţiei, rezultă (21) ©,(*)= 4-^*) funcţiunea de transfer devine de ordinul al treilea: (22) ©,(«) k s(TmTrs*+Tms+l)' IX. Motor cu excitaţie separată. u) tensiunea la bornele motorului; Ug) tensiunea de excitaţie. M YM s(TmS+V - ţiunea de transfer corectă fiind Yq^ — QJUg. practică-se consideră satisfăcător ca în relaţia (25) să se introducă: (26) GD% dacă Tr^0, ceea ce se consideră în practică, ordinul funcţiunilor de transfer (20) şi (22) scade cu o unitate. La generatorul de curent continuu cu excitaţie separată (v. fig. V///), considerînd tensiunea de excitaţie ug(t) ca mărime de intrare şi tensiunea la borne în gol (pentru porţiunea rectilinie a caracte- risticii magnetice) ca mărime de ieşire, se obţine funcţiunea de transfer unde kG e factorul de amplificare TG e constanta de timp a generatorului. □ 6j *L L_________l VIII. Generator de curent continuu cu excitaţie separată. UG) tensiunea la bornele generatorului; ue) tensiunea de excitaţie; R) rezistenţa; L) inductivitatea. La motorul de curent continuu cu excitaţie separată alimentat prin rotor (v. fig. /X), la care Xf—0, considerînd poziţia axului motorului ca mărime de ieşire, se obţine funcţiunea de transfer & A (24) unde kM e factorul de amplificare şi TM e constanta de timp a motorului. La grupul generator-motor, considerînd excitaţia generatorului ca mărime de intrare şi poziţia axului motor ca mărime de ieşire, funcţiunea de transfer globală econstituită din funcţiunile de transfer ale generatorului şi motorului legate în cascadă (v. fig. X), adică (25) . unde Uq şi sînt factori de amplificare, iarX^şi X^ sînt constantele de timp ale generatorului şi motorului. în acest caz trebuie să se ţină seamă, însă, de influenţa pe care o are prezenţa motorului asupra funcţionării generatorului, func- X. Element generator motor de curent continuu. în loc de T^, unde Rq e rezistenţa rotorică a generatorului. La generatorul tahi metric, care e un generator de curent continuu cu excitaţie separată sau cu magneţi permanenţi, fluxul inductor e constant şi deci ej—kn, iar funcţiunea de transfer e (27) Y(s) = k. Acest generator e utilizat frecvent, în sistemele de reglare a turaţiei motoarelor electrice. Elementele de ordin superior sînt constitui Le de procesele tehnice reprezentate prin ecuaţii diferenţiale de un ordin mai mare decîtdoi, pentru cari răspunsul e în general de tipul reprezentat în fig. XI, presupu-nînd că modificarea mărimii de intrare s-a produs la momentul t—0. în acest caz, curba e{t) e iniţial tangentă la axa de timp t, apoi se desparte cu atît mai încet de această axă cu cît ordinul procesului e mai mare şi ajunge la valoarea staţionară e0. Se obişnuieşte ca procesul avînd un astfel de răspuns să fie înlocuit cu un proces fictiv de ordinul I (v. curba întreruptă din fig. X/), a cărui mărime de ieşire e să înceapă să varieze după trecerea timpului TM, numit „timp mort". în felul acesta, un proces de orice ordin, avînd un răspuns de felul celui din _ fi fig. XI, poate fi «—|j ~r aproximat prin- 1 tr-un proces avînd u* e o constantă de “—— T timp X şi un timp d mort X , aproxi-maţiefolosităade-seori în practică, la procesele lente. în sistemele de reglare automată se întîlnesc adeseori reţele electrice cari constituie elemente de diferite ordine, cel mai frecvent aplicate dintre acestea fiind cele reprezentate în fig. X// o c. Pentru reţeaua din fig. XII a, funcţiunea de transfer e: XI. Răspunsul unui proces tehnologic de ordin mai mare decît doi. T) constantă de timp; Tm) timp mort. J± b c XII, Tipuri de reţele în reglări automate (a, b, c). R, Ri, R-i) rezistoare; C) condensator; i) mărimea de intrare; e) mărimea de ieşire. (28) Y(s)= Ts jvR X—RC, unde R e rezistenţa şi C e capacitatea reţelei. Această reţea produce la ieşire o mărime e, aproximativ proporţională cu Reglare automată 321 Reglare automată derivata mărim ii de intrare i funcţiunea de transfer e: (29) cu (30) n*)=-p- 11 Pentru reţeaua din fig. XII b, T±s+1 T2s+ 1 ’ R±R2 R.+R, C, unde Rx şi R2 sînt rezistenţe, iar C e capacitatea reţelei. Mărimea de ieşire e constituită dintr-o parte proporţională cu derivata mărimii de intrare şi o parte aproximativ proporţională cu valoarea mărimii de intrare. — Pentru reţeaua din fig. XII c, funcţiunea de transfer e: (31) .Y(S)-r*S+1 rlS + i (32) 7’1=(.R1+.RS)C şi 7> unde Rx şi R2 sînt rezistenţe, iar C e Dacă i?2=0 şi T1 are valori mari, atunci -R2C, capacitatea reţelei. (33) Y(s); _1_ tŢs’ fundamentale, (34) Y/s) = YR(s).YE(s).Yp(s)=- A (s) în care Y-gis), Ygţs) şi Yp(s) sînt funcţiunile de transfer ale regulatorului, elementului de execuţie şi procesului tehnologic. In acest caz, mărimea de intrare e mărimea de acţionare a—i—r, care în transformata Laplace e A — I—R. — Funcţiunea de transfer a căii de reacţiune e: (35) yM- E(s) (36) Y, Y°(s)- I 1+ YdYr ' Prin transformarea Laplace inversă a expresiei obţinute din E(s), expresie în care toate mărimile Yj, Yr şi I sînt cunoscute, se obţine variaţia în timp e(t) a mărimii de ieşire din sistem. Acest procedeu e însă laborios, chiar dacă pentru transformarea inversă se recurge la tabele. Dacă funcţiunea de transfer a traductorului de reacţiune e 1^=1, atunci ecuaţiile precedente devin: Yd(s) yr(s) (37) (38) 1 +Yj I, 1+V. XIII. Schema bloc a unei reglări automate. Yd) funcţiunea de transfer a căii directe; Yr) funcţiunea de transfer a căii de reacţiune; /) mărimea de intrare; e) mărimea de ieşire; r) mărimea de reacţiune; o) mărimea de acţionare, adică elementul devine integrator. Funcţiunile de transfer ale unei reglări automate, sînt: funcţiunea de transfer a căii directe Yj, funcţiunea de transfer a căii de reacţiune Y r% funcţiunea de transfer a circuitului dereglare deschis Yc(circuitul de reglare considerat întrerupt între elementul de măsură şi elementul de comparaţie) şi funcţiunea de transfer a sistemului în circuit închis Y0. Aceste funcţiuni de transfer se pot stabili prin combinarea funcţiunilor de transfer ale elementelor instalaţiei de automatizare, notate Y^s) pentru regulator, YE(s) pentru elementul de execuţie, Yp(s) pentru procesul tehnologic şi Y (s) pentru elementul de măsurare pe circuitul de reacţiune. — Funcţiunea de transfer a căii directe se exprimă prin relaţia: E(s) Această situaţie se poate întîlni şi în cazul cînd funcţiunea de transfer a elementului de măsură s-a inclus în funcţiunea de transfer a procesului tehnologic şi se urmăreşte reglarea prin valoarea mărimii de reacţiune r. Funcţiunea de transfer a sistemului de reglare automata E(s) Y0(s) = m funcţiunea de transfer a sistemului deschis e y =M=Y Y c A(s) d r’ sistemul fiind deschis între elementul de măsură şi elementul de comparaţie. — Funcţiunea de transfer a sistemului e care e relaţia fundamentală, obţinută ţintnd seamă că schema bloc a reglării devine cea din fig. XIII, se poate scrie şi sub forma: Y0(i)=XF(s), unde K e o constantă reală şi independentă de 5, numită f actor de amplificare, iar F(s) e partea din funcţiunea de transfer care depinde de frecvenţă (s=jco). Factorul de amplificare, care, în general, are expresia: K= lim sqY(s), s -> 0 unde q e numărul de integrări ale sistemului, caracterizează în principal regimul static, după cum F(s) caracterizează comportarea dinamică a sistemului. Dacă un sistem în repaus pînă la /=0 e supus acţiunii unei mărimi de intrare i(t), relaţia: (39) E(ş)=Y(s)I(s) determină direct transformata Laplace a mărimii de ieşire. Dacă într-un sistem linear se instituie o mărime de intrare sinusoidală i(t)=i sin co/, rezultă la ieşire o soluţie forţată de aceeaşi pulsaţie co dar care diferă prin amplitudine şi fază, e(t)=Bi0 sin (co^+€>). Substituind această soluţie în ecuaţia diferenţială (2), se obţine: "1--Mo cu observaţia că funcţiunea Y(J co) exprimă răspunsul la frecvenţă al sistemului. în planul complex (planul Ny-quist), locul geometric al vîrfului vectorului Y(ja), cînd co variază de la — oo la co, se numeşte locul de transfer al elementului sau al sistemului automat (v. fig. XIV). Se poate studia sistemul şi fără a trasa locul de transfer, considerînd separat mărimile B şi O ca funcţiuni de frecvenţă, obţinîndu-se astfel caracteristicile de frecvenţă ale sistemului. Variaţia în funcţiune de pulsaţia co a modulului vectorului Y(jco) constituie caracteristica atenuare-fre-cvenţă, iar variaţia în funcţiune de pulsaţia co a fazei 21 Reglare automată 322 Reglare automata vectorului Y(jo) constituie caracteristica fază-fre-cvenţă. în această reprezentare, care uşurează studiul calitativ al unui sistem dat, un fenomen de rezonanţă conduce la un maxim al mărimii B pentru o valoare a pulsaţiei , d) \u)-0 XIV. Locui 1) pentru de transfer, sisteme de tip 0; 2) pentru sisteme de tip 1. unde kR, T- şi Tj sînt constante reglabile cari, respectiv, se numesc factor de amplificare, timp de integrare şi timp de diferenţiere, iar a e mărimea de acţionare şi c e mărimea de comandă. Funcţiunea de transfer YR(s) a unui astfel de regulator e: undeP e mărimea perturbatoare ş i 5 e gradul de statism. Un astfel de sistem permite: menţinerea la valoarea de referinţă (minus eroarea) a mărimii reglate e şi repartizarea dorită a mărimii perturbatoare P (de aceea se mai numeşte reglare a mărimilor e şi P). Sistemele de tipul 1, cu oc= 1, sînt caracterizate prin următoarele particularităţi: funcţiunea de transfer are un pol în origine, de ordinul 1 ; locul de transfer are forma 2 (v. fig. XIV); abaterea staţionară eOcînd se instituie un semnal treaptă unitară şi abaterea e î/k cînd se instituie un semnal rampă unitară [I(s)=s-2], unde kc e uneori numit amplificare Ia viteză şi 1/£ e coeficientul de abatere la treaptă de viteză. Sistemele de reglare cu a=1 se numesc uneori, impropriu, ostatice; la un as.fel de sistem, în regim staţionar, mărimea reglată e independentă de mărimea perturbatoare, adică pentru un astfel de sistem Un astfel de sistem permite menţinerea la valoarea de referinţă a mărimii reglate. (Se mai numeşte şi reglare numai a mărimii e.) Sistemele de tipul 2, cu a=2, nu au abatere staţionară cînd se instituie un semnal treaptă unitară sau rampă unitară. Sinteza sistemelor de reglare automată lineare, care în esenţă consistă în găsirea funcţiunii de transfer globale a sistemului Y0, se efectuează în general prin tatonare. în acest scop se determină funcţiunea de transfer Y0=Y^/( 1-f-Y^), ple-cînd de la specificaţiile impuse sistemului pentru E(s) I(s) în care se cunosc i(t) şi cerinţele pentru e(t). Funcţiunea de transfer YC—Y^ a sistemului deschis are unele elemente impuse, anume totdeauna Yp(s) şi uneori Yr(s). Ţinînd seamă de funcţiunile de transfer ale elementelor cunoscute, se determină elementele de compensare astfel, încît funcţiunile lor de transfer înmulţite cu funcţiunile de transfer cunoscute să dea funcţiunea de transfer Y0, care a rezultat ca necesară pentru sistem. Fig. XII, Reglare automata 323 Reglarâ automata ea~î reprezintă exemple de astfel de elemente de compensare, pentru sisteme de reglare cu mărimi electrice. Oricărui sistem de reglare automată i se cer performanţe optime în ce priveşte răspunsul e(t), ceea ce reclamă alegerea unui criteriu după care să se aprecieze acest răspuns. De obicei, aceste criterii folosesc răspunsul e(t) al sistemului, cînd se instituie o mărime de^ intrare i(t)— 1. în acest caz, ca elemente de apreciere a calităţii sistemului pot fi folosite următoarele mărimi (v. fig. XV): maximul de aba- 0 tQ tH tere dat de ^V. Răspunsul unui sistem la o intrare /(t) = 1. amplitudinea primei depăşiri a mărimii staţionare exprimat în pro- cente din această valoare; timpul tM pînă la atingerea acestui maxim eM\ timpul t0 pînă cînd e(t) trece prima oară prin valoarea sa staţionară e0; durata regimului transitoriu tft adică timpul pînă cînd oscilaţiile din regimul transitoriu intră şi ră-mîn într-o bandă dată în jurul valorii staţionare, această bandă fiind de obicei de ± 2% sau ±5% din valoarea staţionară e0. Criteriul stabilit trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: sa poată fi aplicat la un grup mare de sisteme de reglare, astfel încît să poată fi experimentat pe scară mare şi deci să fie adoptat cu încredere; să poată fi aplicat uşor, adică să nu reclame calcule sau experimentări complicate; să fie selectiv, adică pe baza lui să se poată stabili sistemul cu performanţe optime, fără ambiguitate. Criteriile de optimizare a sistemelor de reglare cel mai frecvent utilizate sînt: criteriul suprafeţei, al suprafeţei pătraticesau a! suprafeţei absolute, cum şi criteriul integralei timpu Iui mu It i p l i cat cu valoarea absolută a suprafeţei. Criteriul suprafeţei impune să se determine astfel elementele componente ale sistemului, încît să se obţină minimul integralei : Criteriul suprafeţei absolute impune să se obţină minimul integralei: (44) r-L (46) f ko-KO Jo impului mul să se obţină r°° I— \ t | eQ — e(t) | d/. Jo Criteriul integralei timpului multiplicat cu valoarea absolută a suprafeţei impune să se obţină minimul integralei: (47) Sistemele de reglare automată nelineare sînt caracterizate, în principal, prin inaplicabili-tatea principiului suprapunerii efectelor la stabilirea ecuaţiilor de funcţionare. Analiza sistemelor de reglare automată nelineare prezintă importanţă deoarece, în general, orice sistem de reglare nu e linear decît într-o primă aproximaţie. Uneori, nelinearitatea e un efect nedorit, care trebuie combătut, iar alteori e posibilă îmbunătăţirea sistemului prin introducerea intenţionată a unor elemente nelineare în circuitul de reglare. La aceste sisteme nu se poate folosi metoda de studiu prin funcţiuni de transfer, metodă proprie sistemelor lineare. Fig. XVII reprezintă trei caracteristici de sisteme nelineare frecvente, caracteristica sistemului unde integrala / reprezintă, suprafaţa haşurată din fig. XVI. Acest criteriu nu se foloseşte decît pentru sistemele cari sînt dimensionate pentru un răspuns aper iod ic. Folosirea acestui criteriu în cazul unui răspuns oscilant poate conduce la indicaţii eronate, întrucît suprafeţele de deasupra şi de dedesubtul liniei au semne diferite în integrală şi minimul integralei poate corespunde unui sistem cu oscilaţii neamortisate. Totuşi, acest criteriu are o largă utilizare dacă e completat cu o condiţie suplementară, dedusă din practică, şi anume ca amplitudinile maxime succesive de acelaşi semn ale lui [e0~e(t)] să descrească în raportul 1/4. Criteriul suprafeţei pâtratice impune să se obţină minimul integralei: (45) XVI. Criteriu de optimizare pe baza suprafeţei minime. [e0~e(t)făt. JO nelinear fiind curba care reprezintă mărimea de ieşire a sistemului nelinear, pentru diferitele valori ale mărimii de intrare, în aceste trei cazuri, raportul semnalului de ieşire faţă de semnalul de intrare depinde de mărimea semnalului de intrare. Sistemele nelineare cele mai frecvente sînt sistemele de reglare cu două poziţii sau cu trei poziţii, numite sisteme tip releu. Un releu ideal cu două poziţii va avea două valori pentru mărimea de ieşire e, de exemplu una pozitivă şi alta negativă sau una pozitivă şi alta nulă, după felul releului şi valoarea mărimii de intrare i (v. fig. XVII a). Un element poate avea o zonă moartă, în care variaţiile mărimii de intrare nu determină variaţii ale mărimii de ieşire (v. fig. XVII b, care reprezintă funcţionarea unui releu cu zonă moartă); într-un sistem de reglare, zona moartă reduce numărul trecerilor releului dintr-o poziţie în alta, deci şi uzura lui. — Fenomenul de isterezis, întîlnit în special la circuitele magnetice, e şi el producător de nelinearităţi. Din cauza magnetismului remanent, mărimea e poate lua valori diferite pentru o singură valoare a mărimii i, în funcţiune de evoluţia trecută a sistemului (v. fig. XVII c). La unele sisteme nelineare, ai căror parametri depind de punctul de funcţionare şi cari funcţionează cu variaţii mici în jurul punctului dat, se poate fo’losi metoda l inea-rizării caracteristicilor, aproximîndu-le ca lineare în jurul punctului de funcţionare dat. La alte sisteme, la cari funcţionarea poate parcurge un domeniu larg din caracteristica nelineară a elementelor componente, se poate folosi metoda funcţiunii de transfer echivalente, care e cea mai obişnuită, în acest scop se instituie un semnal sinusoidal la intrarea elementului considerat, astfel încît mărimea de ieşire va fi o funcţiune periodică cu aceeaşi perioadă ca şi mărimea de intrare, dar care conţine multe armonice suprapuse peste 21* Reglare automată 324 Râglâre automata frecvenţa fundamentală. Cum multe sisteme fizice au caracteristicile unui filtru trece-jos, armonicele de un ordin înalt sînt atenuate în comparaţie cu fundamentala şi pot fi neglijate, obţinînd o reprezentare care reproduce destul de satisfăcător funcţionarea sistemului nelinear respectiv. Fig. XVIII reprezintă un sistem cu un element nelinear n. mărimea de ieşire y din elementul n fiind o funcţiune a valorii actuale a mărimii de intrare cum şi a evoluţiei din trecut a acestei mărimi. Armonicele cari apar (la ieşirea din n) în mărimea y trec _ .. y E, si sînt atenuate,deci mărimea # e aproxi-mativsinusoidală; această reducere a armonicelor se produce dacă în s mularea energiei. XVIII. Sistem de reglare cuprinzînd un element nelinear (n). ;tem sînt mai multe capacităţi pentru acu-în astfel de cazuri se poate determina o funcţiune N (j co), echivalenta unei funcţiuni de transfer, prin relaţia: N(j 6>) = X(ja) ’ XIX. Dispozitiv de testare. cu unitatea. Aplicînd transformarea Laplace relaţiei (48) se obţine: (49) F*(s) = 'j rC+jco =^T j . J C—J C F(p) 1 Ap=F(s)U(s), unde F*(s) e transformata Laplace a funcţiunii obţinute prin impulsii, F(s) e transformata Laplace a funcţiunii continue şi (50) U(s)=î+emsT+e-2*T+...= . 1 1- ~sT , unde în care Yx(j<&) e componenta fundamentală a mărimii de ieşire, determinată prin analiza Fourier a acestei mărimi de ieşire, şi X(jcî>) reprezintă mărimea de intrare sinusoidală sin oil. La sistemele la cari nelinearitatea e introdusă intenţionat pentru a le îmbunătăţi calităţile, se folosesc metode de studiu specifice sistemelor nelineare, cum e metoda de studiu în planul fazelor. După felul relaţiei dintre mărimea de intrare şi mărimea de ieşire, se deosebesc: sisteme de reglare automată continuă, caracterizate printr-o relaţie care e o funcţiune continuă între mărimea de ieşire şi mărimea de intrare ;s istem e de reglare automată discontinuă, caracterizate prin semnal cuantificat. Sistemele discontinue sînt nelineare, dar în anumite cazuri li se pot aplica metode de studii extinse de la sistemele lineare. Considerînd criteriul de cuantificare al semnalului, se deosebesc sisteme de tip releu şi sisteme cu impulsii. Sistemele de tip releu sînt caracterizate prin cuantificarea semnalului de ieşire, după amplitudinea semnalului de intrare. Astfel, ieşirea ia cîteva valori fixe discrete, în funcţiune de mărimea semnalului de intrare. Sistemele cu impulsii sînt caracterizate prin cuantificare în timp, adică semnalul la ieşire e emis la intervale discrete de timp sub formă de impulsii, de frecvenţă de obicei constantă şi de amplitudine sau durată variabile şi proporţionale cu valoarea corespunzătoare semnalului continuu de intrare. Importanţa acestor reglări la procese tehnologice creşte odată cu introducerea calculatoarelor numerice. Astfel de sisteme cuprind un dispozitiv, reprezentat simbolic în fig. XIX printr-un întreruptor, care se închide pentru o durată de timp neglijabilă, la intervale de timp T. Dacă acest interval T e mic în comparaţie cu constantele principale de f(t) / f*(t) timp ale sistemului şi f(t) e o funcţiune — * " continuă de timp, la ieşirea din dispozitivul de testare se obţine o funcţiune: e transformata Laplace a şirului de impulsii, în cazurile obişnuite se poate scrie: (51) F*(s)~± £ F(s+jtmt), tt = — OO adicăF*(s) eo funcţiune periodică des, perioada fiind jcos o$s=2nlT. — Un alt procedeu pentru a determina peF*(s) din ecuaţia (49) se bazează pe faptul că integrala e egală cu suma reziduurilor polilor sn ai funcţiunii F(s). De obicei, F(s) are un număr finit de poli, deci integrala e suma unui număr finit de termeni; dacă F(s) e o funcţiune raţională în 5, se poate reprezenta sub forma unei sume de termeni k((s~{-a), fiecare dînd un termen E^(s), care e o funcţiune raţională de z~esT. De exemplu, cînd ^)_1 are un singur pol la s— — a\ atunci F*W= = ' unde z=esT. Acest procedeu defineşte F(z), transformata în z% adică transformata Laplace discretă a funcţiunii f(t). Tabloul I cuprinde unele funcţiuni simple f(t) şi transformatele respective Laplace F(s). O transformată în z poate corespunde la diferite funcţiuni /(*),cari au însă aceeaşi valoare Tabloul 1 Descrierea funcţiunii m Impulsie unitară la t — 0 Impulsie unitară la timpul t—nl Şir de impulsii unitare Ia momentele de testare Funcţiune salt unitar Funcţiune exponenţială Funcţiune sinus Funcţiune cosinus Funcţiunea fit) u0{t—nT) «(/) Transformata Laplace F(s) a funcţiunii A» Transformata în z F*(z) a funcţiunii f(t) testate 1 e-nsT 1 'l-e~sT _1_ s 1 s-j-a .f2 + ——|j7]—''*■ —0— Transformata Laplace E{s) a mărimii e{t) Yj(s) 1 +YjYJ(z) - /*(2) i+y//)yr(x) -/*(*) Transformata în z J5*(z) a mârimii de ieşire **(/) 1 +YjY*(z) in*) YJ(Z) 1 +YjWY’-:(z) • /*(*) Dacă mărimea de intrare i(t) are un spectru de putere O.(co) şi o funcţiune de corelaţie R-(t), există următoarele relaţii: (52) (53) -- r" «2=1 o.(e(co) = ®((co)-|F(;oj)!2, relaţie care dă spectrul de ieşire în funcţiune de spectrul de intrare şi de funcţiunea de transfer F(jo>) a sistemului. Deoarece de obicei -F(/co) tinde către zero pentru co->oo, rezultă că şi spectrul O (co) tinde către zero pentru co—> co, dar mai repede decît $,-(«). Considerînd un sistem de ordinul al doilea, cu notaţiile din relaţia (17) se obţine: (57) y#(i)=. k ~T+2E — -M n unde con e frecvenţa naturală a sistemului neamortisat şi £ e coeficientul de amortisare. înlocuind F(jco) cu y0(j/co)din (57), expresia (56) devine: (58) ® («) £2) mărimea de perturbaţie. unui termometru (datorita variaţiei de temperatură) sau deplasarea capătului liber al tubului Bourdon (datorită variaţiei de presiune); o forţă sau un cuplu, de exemplu forţa cu care e acţionată membrana unui manometru diferenţial sau forţa elastică a unui resort (cu observaţia că orice deplasare se poate transforma, cu ajutorul unui resort, într-o forţă); o mărime electrică, de exemplu tensiunea electromotoare continuă produsă de un termocuplu (datorită variaţiei de temperatură) sau variaţia de rezistenţă a unui rezistor (datorită variaţiei de temperatură). Valoarea mărimii de ieşire r din elementul de măsură (2) e formată dintr-o parte care corespunde valorii mărimii de comandă c şi o parte care corespunde unor perturbaţii, Perturbaţiile obişnuite sînt: schimbarea temperaturii exterioare, ceea ce constituie sursa de eroare cel mai frecvent întîlnită; variaţia parametrilor energiei de alimentare, cari produc modificarea factorului de amplificare al elementului, schimbă mărimea de referinţă, etc. Pentru eliminarea influenţei schimbărilor temperaturii exterioare se aplică compensări mecanice şi electrice, cum şi termostatări (limitele superioară şi inferioară ale temperaturii exterioare determină domeniul în care pot funcţiona corect elementele de măsură). Pentru eliminarea erorilor datorite variaţiilor parametrilor energiei care alimentează un element se folosesc o alimentare stabilizată sau, în cazuri speciale, surse de alimentare etalon. Elementele de măsură sînt foarte variate constructiv, atît din cauza marii varietăţi a mărimilor de intrare şi ieşire, cît şi din cauza numeroaselor procedee folosite pentru realizarea lor. Astfel, se utilizează elemente de măsură corespunzătoare principalelor mărimi fizice, de exemplu pentru temperatură, presiune, nivel, viteză, debit, deplasare şi mărimi analitice. Temperatura se măsoară (v. tabloul I) cu termo-cuple (v.), termometre cu rezistenţă (v.), pirometre de radia- Tabloul I. Elemente de măsură pentru temperaturi Tipul Mărimea de ieşire Precizia Domeniul de aplicaţie Constanta de timp aproximativ Termocuple: Cu-Constantan Fe-Constantan NiCr-Ni PtRh-Pt Tensiune de curent continuu vO o‘ — 200— 400° — 200... 600° 0°- 900° 0°—1600° în apă şi abur la înaltă presiune, 6 s; în aer liniştit,220 s Termometre cu rezistenţă electrică de: cupru platin Variaţia rezistenţei electrice ±1° — 50-■ • 150° — 200-..550° în apă şi abur la înaltă presiune, 45 s; în aer liniştit, 400 s Termistoare Variaţie negativă a rezistenţei 1-5% 0-300° Pirometre de: radiaţie Tensiune de la o termopilă ±1-4° 200—1750° optice Tensiune de la o fotocelulă 750-.-2900° Termometre: cu bulb cu tub Bourdon Deplasare lichide 200-650° gaze 0—800° Termometre cu bimetal Deplasare 1-3% -200-.-550° ţie (v.), termometre cu lichid (v.), termometre cu presiune (v.) şi termometre cu bimetal (v.). — Presiunea se măsoară, de obicei, prin exercitarea presiunii de măsurat asupra unei Reglare, instalaţie de — automată 329 Reglare, instalaţie de — automată membrane elastice de suprafaţă constantă sau în interiorul unor tuburi îndoite, astfel încît se produce o deplasare care e transmisă elementului de comparaţie sau unui aparat de măsură (de ex. tubul Bourdon e foarte frecvent folosit într-un element care măsoară presiunea). Deplasările pot fi de ordinul micronilor şi ajung pînă la cîţiva milimetri. Mediul a cărui presiune trebuie măsurată determină uneori materialele din cari se construieşte elementul de măsură; în unele cazuri, pentru protecţie, e necesar ca elementul pentru măsurarea presiunii să se separe de mediul respectiv, printr-o conductă umplută cu ulei sau cu alt lichid. — Nivelul se măsoară prin procedee directe, mecanice şi electrice (de ex. se măsoară poziţia suprafeţei lichidului), sau indirecte, adică se măsoară o altă caracteristică a lichidului şi din aceasta se calculează nivelul (v. tabloul II). Cel mai mult folosite sînt procedeele indirecte bazate pe măsurarea presiunii hidrostatice sau a Tabloul 11. Elemente de măsură pentru niveluri Metoda Mărime de ieşire Precizia Observaţi i Flotor Deplasare sau forţa 3 — 6 mm Presiune Deplasare 0,5-• -2% Oscilator Schimbare a frecvenţei 0,02-.-3 mm Domeniu restrîns Contact cu un Contact întrerupt electrod sau stabilit Capac i ta n ţa Modificarea capacităţii 1 % Are o eroare pînă la 3%, dacă lichidul are suspensii solide Detector sonic Timpul de parcurgere Radiaţie Numărul de 1% nucleara impulsuri capacităţii electrice. — Debitul se măsoară cu debitmetre (mai complexe şi mai costisitoare decît elementele cari măsoară alte mărimi), bazate pe aplicarea combinată a diferitelor principii fizice. Cel mai frecvent e procedeul de măsurare a presiunii diferenţiale, fie înainte şi după o strangulare a debitului (cînd precizia măsurării e de 1 •••5%), fie prin variaţia secţiunii de trecere a fluidului (cînd precizia e de 2%). Dacă fluidul are o oarecare conductivitate electrică, măsurarea se poate face cu un debitmetru electromagnetic, în care lichidul trece printr-un tub nemagnetic într-un cîmp magnetic. —-Viteza se măsoară atît în sistemele cari reglează viteza, cînd măsurarea trebuie efectuată cu rigurozitate, cît şi în sistemele cari reglează poziţia, în acest caz pentru controlul stabilităţii. Pentru măsurarea vitezei se foloseşte uzual tahogeneratoruI, care produce o tensiune proporţională cu viteza unghiulară; aceste tahogeneratoare pot fi de curent continuu sau de curent alternativ. — Deplasările intervin în numeroase sisteme de reglare, pentru a măsura acceleraţii, forţe, presiuni, niveluri, densităţi sau debite, iar uneori pentru a măsura temperaturi. De obicei, mărimea de ieşire dintr-un element care măsoară o deplasare e o mărime electrică. — M ă r i-miie analitice mai frecvent întîlnite în sistemele de reglare sînt: pH, 02,C02, amestecuri de gaze, etc. (v. tabloul III). Constanta de timto a elementelor de măsură e caracteristica lor care influenţează cel mai mult calitatea unei reglări automate. Cum funcţiunea de transfer a unui element de măsură se aproximează, de obicei, printr-o funcţiune de ordinul întîi: se observă că în această expresie intervin constanta de timp a elementului, ca şi coeficientul de amplificare k. Tabloul III. Caracteristicile unor mărimi analitice Mărimea de T Ajunge la: măsurat 50% din valoarea finală 90% din valoarea finală co2 1,5 s 8 s 21 s o2 2,2 s 5 s 20 s Analize cu infraroşii 1-13 s 2,5-45 s co ro o La elementele cari măsoară temperatura, cum şi Ia termo-cuple, la termorezistenţe sau Ia termometre bazate pe dilataţie, constanta de timp T e mare, din cauza capacităţii termice a materialelor din cari acestea sînt executate şi a caracteristicilor mediului referitoare la transferul de căldură. Pentru astfel de elemente se poate stabili relaţia: Mc “ HA ’ în care M şi o sînt masa şi căldura specifică a elementului, H e coeficientul de transfer al căldurii şi A e aria suprafeţei. La elementele cari măsoară presiunea pe bază pneumatică şi cari au tuburi de legătură lungi, între locul de măsurare şi regulator, constanta de timp e proporţională cu lungimea tubului şi invers proporţională cu puterea a patra a diametrului interior al tubului. Această caracteristică a elementelor de măsură pneumatice limitează folosirea lor, anume numai pentru cazurile în cari transmisiunea nu se face la o distanţă mai mare decît aproximativ 100---200 m. Elementul de execuţie (4), cu funcţiunea de transfer Yg(s) în circuitul de reglare automată, e elementul care primeşte la intrare mărimea de comandă c de Ia regulator şi cedează la ieşire mărimea de execuţie m, care intervine în elementul automatizat. Deci elementul de execuţie modifică energia sau substanţa introdusă în procesul tehnologic, prin variaţia mărimii de execuţie m. In cazul proceselor industriale, elementul de execuţie e o valva (ventil) constituită din două părţi: în „prima parte" se transformă mărimea c într-o mărime intermediară, în general mecanică, iar în „a doua parte“ se modifică mărimea de execuţie m, datorită mărimii intermediare. Prima parte a elementului de execuţie poate funcţiona pe bază de fenomene pneumatice, hidraulice sau electrice şi caracterizează întregul element de execuţie. Din punctul de vedere constructiv, valvele (ventilele) sînt de două tipuri: cu două scaune (cele mai uzuale în reglările industriale) şi cu un singur scaun. Valvele cu două scaune prezintă avantajul că asigură obţinerea unei forţe axiale aproape nule, deci pentru deschidere e suficientă o forţă de acţionare produsă de o diafragmă mai redusă. Valvele cu un singur scaun sînt mai uşor de construit (în special cele de dimensiuni mici), sînt mai simple şi mai puţin costisitoare. Elementele de execuţie pneumatice sînt folosite adeseori în legătură cu un regulator electric, ceea ce reclamă transformarea mărimii electrice de comandă c într-o mărime pneumatică, printr-un dispozitiv electropneumatic. Elementele de execuţie hidraulice se folosesc cînd sînt necesare acceleraţii mari (într-un domeniu larg de viteze) sau forţe mari (respectiv puteri mari), avînd dimensiuni şi greutate reduse. Elementele de execuţie electrice cuprind un motor electric sau un electromagnet, care primeşte mărimea de comandă c şi modifică în mod corespunzător mărimea de execuţie m, prin dispozitive adecvate. Dacă puterile necesare pentru această modificare sînt mici se folosesc motoare de inducţie bifazate, Reglare, sistem de — automată 330 Reglarea acţionării cu motoare primare cu puteri între o fracţiune de watt şi aproximativ 200 W, dar dacă puterile necesare sînt mai mari se folosesc motoare de curent continuu, cu puteri de la fracţiuni de kilowatt pînă la sute de kilowaţi. La elemente de execuţie cu motor de curent continuu, acesta poate fi comandat, fie variind curentul prin înfăşurarea de excitaţie şi alimentîndu-1 cu tensiunea constantă, fie variind tensiunea de alimentare şi păstrînd constantă excitaţia lui. De obicei, în reglările automate se foloseşte al doilea procedeu, deoarece pierderea de putere e mai mică şi elementul e mai stabil. Cînd reglarea cuprinde un regulator cu două poziţii e suficient, uneori, ca elementul de execuţie să aibă de asemenea două poziţii, la cari să corespundă două valori mx şi m9 ale mărimii de execuţie, una dintre ele putînd fi nulă. Un caz tipic îl constituie un contactor comandat de un regulator cu două poziţii; prima poziţie a regulatorului corespunde unei mărimi de comandă c egale cu zero, adică un curent egal cu zero în înfăşurarea contactoruIui, iar a doua poziţie a regulatorului alimentează înfăşurarea contactoru Iu i cu un curent suficient pentru ca să atragă. 1. sistem de ~ automata: Sin. Instalaţie de reglare automată (v. Reglare, instalaţie de ~ automată). 2. Reglarea automata a acţionarilor. Tehn.: Reglare automată caracterizată prin faptul că, în circuitul de reglare, obiectul reglat eo maşină (în general o maşinăde lucru), elementul de execuţie fiind un amplificator de putere. La astfel de reglări, numite şi acţionări automatizate sau acţionări cu reglare automată, constantele de timp sînt mici şi se pot măsura sau calcuia destul de precis, permiţînd astfel stabilirea funcţiunii de transfer necesare pentru studiul şi proiectarea sistemului de reglare. Se deosebesc reglări automate în acţionări cu motoare primare şi reglări automate în acţionări cu motoare electrice. 3. ~a acţionarii cu motoare primare. Tehn.: Reglare automată a turaţiei unui motor primar de antrenare, cu scopul de a menţine constantă turaţia la variaţii ale puterii dezvoltate. La un agregat cu motor primar de antrenare, variaţiile turaţiei pot fi datorite atît variaţiei puterii, cît şi iregularităţii funcţionării agregatului. Efectul variaţiei puterii, lao anumităaamisiuneconstantă a a agentului motor (abur, apă, motorină, etc.) în motorul de antrenare, se constată prin variaţiile cuplului şi turaţiei, cari au un aspect asemănător pentru toate tipurile de motoare primare (v. fig./-/); dar curba randamentului, care determină I. Curbele de variaţie ale cuplului, puterii şi randamentului în funcţiune de turaţie (n). I) pentru o anumită admisiune, a = const.; //) pentru diferite admisiuni, Oj — a, alt o2; Al) cuplul la arborele motor; P) puterea; r\) randamentul. mărimea puterii furnisate, poate avea aspecte diferite.— Valorile nominale ale puterii şi cuplului se situează astfel, încît maşina să aibă o funcţionare stabilă la variaţii în jurul acestor valori. La modificarea admisiunii, curbele puterii şi cuplului se deplasează aproximativ paralel cu ele însele (v. fig. /-//), —Turaţia de regim staţionar se stabileşte în /. Menţinerea constantă a turaţiei, la variaţia puterii, prin modificarea admisiunii (o) a motorului primar. II) pentru o anumită admisiune, o —const.; //) pentru diferite admisiuni, Oj = av a^', pj) puterea pentru /= 1, 2, 3; A-A'-B) puncte de funcţionare; P^, P/\) puteri furnisate de motor; P^, Pp) puteri rezistente. punctul de intersecţie a caracteristicii puterii furnisate de motor cu caracteristica puterii rezisten'e (fig. //). în fig. Il-I se observă, că variind puterea furnisată PA de la Px Ia P2, caracteristica puterii rezistente Pjţ~ f(n) se deplasează paralel cu ea şi devine P'-F> = f(n)] în primul moment, excesul de putere necesar e furnisat de energia maselor în rotaţie decele-rată, dar după trecerea fenomenului transitoriu se stabileşte un nou punct de funcţionare în B, la o turaţie n2 mai joasă şi la o putere P2. Motorul e autoreglant, adică stabil pentru orice variaţie a puterii, Ia o admisiune constantă. La un agregat motor-gene-rator sincron, variaţiile turaţiei de Ia la n2 pot fi foarte mari deci şi variaţiile de frecvenţă ale generatorului sincron, deoarece caracteristicile puterii au în general o alură foarte înclinată. De aceea, pentru a menţine turaţia constantă Ia variaţii ale puterii absorbite, trebuie variată admisiunea (v. admisiunii din at şi a9 se stabileşte un nou punct de funcţionare A' al motorului, la aceeaşi turaţie n} şi la o altă putere P3. în problemele de reglare, caracteristica turaţiei funcţiune de putere, numită şi caracteristica externă a motorului, poate fi înlocuită printr-o dreaptă care trece prin n0 (v. fig. ///N, a cărei ecuaţie e unde nn e turaţia nominală corespunzătoare puterii nominale Pn şi nQ e turaţia de funcţionare în gol. Efectul iregularităţii funcţionării agregatului e variaţia turaţiei (deci şi a frecvenţei în cazul cînd motorul primar acţionează un generator sincron) provocată de neuni-formitatea cuplului motor în cursul unei turaţii, chiar la putere constantă. Aceste variaţii ale turaţiei sînt abateri An — nmax—'nmin scurtă durată, în jurul turaţiei de regim, cuprinse într-o zonă de iregularitate (v. fig. III) care e cu atît mai mică cu cît inerţia rotorului agregatului e mai mare. III. Aproximarea caracteristicii externe a turaţiei, funcţiune de putere, printr-o dreaptă. 1) curba exactă; 2) dreapta echivalentă; An) zona de iregularitate ; n) turaţie; P) putere. fig. //-//). Prin modificarea Reglarea acţionării electrice 331 Reglarea acţionării electrice Ţinînd seama de zona de iregularitate şi ştiind că viteza unghiulară e direct proporţională cu turaţia, se poate stabili gradul de iregularitate ^__Aco ____j^max min w~. min ntUI unde max şi ($min fiind vitezele unghiulare maximă şi minimă. Valoarea gradului de iregularitate depinde de felul motorului şi poate fi micşorată prin mărirea momentului de volant GD2 al părţilor rotative ale agregatului, eventual prin adăugarea unui volant. Dintre cele două feluri de variaţii ale turaţiei (deci şi ale frecvenţei), unele datorite variaţiilor puterii şi celelalte datorite iregularităţii funcţionării agregatului, primele trebuie eliminate, deoarece au caracter permanent şi depăşesc valorile maxime admisibile la consumator. în acest scop se folosesc regulatoare de viteză, cari automatizează funcţionarea agregatului la turaţie constantă (v. fig. IV). Reglarea se poate face admiţînd sau nu o abatere staţionară faţă de valoarea mărimii de intrare, parametrul perturbator PQ fiind puterea mecanică la arbore, respectiv puterea electrică activă debitată de generatorul cuplat cu motorul primar. La motoarele primare cuplate cu generatoare sincrone, reglarea fără abatere staţionară (statică) nu e posibilă decît pentru agregate cari funcţionează izolat, ceea ce constituiesin-gurul şi cel mai eficient mijloc pentru menţinerea constantă a frecvenţei; reglarea astatică se foloseşte la funcţionarea agregatelor într-un sistem interconectat, din cauza necesităţii repartiţiei puterilor active între agregate. Pentru ca repartiţia puterilor între agregatele funcţionînd în paralel să se facă în condiţii satisfăcătoare, avînd în vedere insensibilitatea inerentă a regulatoarelor, trebuie să se admită o abatere staţionară (v. sub Reglare automată) de o anumită valoare, adică un grad de statism care să nu fie prea mic şi anume tŞ-i nr(t) 3 4 IV. Schema unui sistem de reglare a vitezei. 1) regulator de viteză; 2) agregat motor-generator ; 3) instalaţie de reglare ; 4) instalaţie reglată; P0) mărime perturbatoare. sau în unităti relative: Cv£ C mvi *nvrn n= n ni ’ unde n. e turaţia de referinţă, nr e turaţia reglată, Pmec nom e puterea mecanică la arbore corespunzătoare regimului nominal. Deoarece, de obicei, S* = (3• **6), abaterea turaţiei faţă de valoarea de referinţă (turaţia în gol) trebuie să fie de (3—6) % la puterea nominală. O astfel de abatere nu e însă compatibilă cu sistemele energetice, la cari abaterile maxime totale nu trebuie să depăşească 1,2%. în consecinţă, la agregatele funcţionînd interconectat şi la cari se foloseşte reglarea astatică pentru o justă repartiţie a puterilor, menţinerea frecvenţei în limitele admise nu e posibilă. De aceea, pentru menţinerea constantă a frecvenţei, fără a perturba repartiţia puterilor active pe agregate, sînt necesare atît reglarea vitezei, cît şi reglarea frecvenţei. Ca exemplu de reglare a acţionării cu motoare primare, v. Reglarea motoarelor cu ardere internă. î. ~a acţionarii electrice. Tehn.: Reglare automată a acţionării cu motoare electrice, în scopul obţinerii cinematicii impuse mecanismelor acţionate. După caz, poate fi necesară reglarea uneia sau a mai multora dintre următoarele mărimi (parametri): curentul, tensiunea contraelectromotoare, cuplul, viteza, acceleraţia sau cursa. Măsurarea acestor mărimi se efectuează cu traductoare fv.'' corespunzătoare, iar pentru fiecare mărime e necesar un regulator distinct. Reglarea automată a acţionărilor cu motoare electrice se clasifică după diferite-criterii, şi anume: după tipul acţionării, reglarea poate fi pentru acţionări reversibile, ireversibile cu frînare electrică, ireversibile simple, multiple; după tipul motorului electric, se deosebesc reglarea motorului de curent continuu, a motorului asincron, a motorului sincron; după modul de alimentare a motorului, se deosebesc reglarea motorului cu generator separat, cu grup convertisor, cu redresoare comandate, cu transductoare; după parametrul reglat, se deosebesc reglarea tensiunii de alimentare, a curentului motorului, turaţiei, tensiunii contraelectromotoare, cursei executate, acceleraţiei cuplului motorului; după amplificatoarele de reglare, reglarea poate fi cu maşini amplificatoare rotative, cu transductoare, transistoare, tuburi electronice; după modul de reglare, se deosebesc reglare continuă şi discontinuă, ultima putînd fi bipoziţională, tripoziţională şi numerică. Reglarea continuă, numită şi reglare analogica, consistă în reglarea automată (în circuit închis) a unuia sau a mai multor parametri ai acţionării cu motoare electrice, prin intermediul unor elemente de reglare cu acţiune continuă. Deci la această reglare se folosesc elemente, numite cu „acţiune continuă", la cari derivata mărimii de ieşire are în orice moment o valoare finită sau zero, dacă mărimea de intrare are aceeaşi caracteristică. Se deosebesc: reglarea continuă cu motoare de curent continuu şi reglarea continuă cu motoare de curent alternativ. Reglarea continuă a acţionărilor cu motoare de curent continuu e frecvent folosită, deoarece motorul de curent continuu, ca element de execuţie în sistemele de reglare automată a acţionărilor electrice, prezintă cele mai multe avantaje, faţă de motoarele de curent alternativ. Parametrii acţionării cu motor de curent continuu pot fi reglaţi, după caracteristicile acţionării, prin comanda tensiunii indusului sau prin comanda curentului de excitaţie, cum şi prin comanda alternata sau simultana a ambelor mărimi. Pentru efectuarea acestor comenzi sînt necesare a m p I i f i c a -toare de curent continuu, cari să primească mărimea de comandă şi să o amplifice, pentru ca indusului sau excitaţiei să i se aplice tensiunea necesară. Astfel de reglări pot fi: cu grup generator-mo-tor, cu redresoare comandate, cu transductor ca amplificator, cu maşini rotative amplificatoare, cu transductor ca regulator, şi în cascadă. Reglarea cu grup generator-motor (v. Generator-motor, grup ~) (v. fig. /) e bazată pe proprietatea generatoruIui de curent continuu de a fi un amplificator cu acţiune continuă, practic linear, reversibil ca polaritate I. Schema grupului de acţionare generator-motor (G-M). G) generator; Mx) motorul grupului ; M2) motorul de acţionare al generatorului; Ut) utilizare. Reglarea acţionării electrice 332 Reglarea acţionării electrice după sensul curentului de excitare şi reversibil din punctul de vedere al fluxului de energie (v. fig. //). Circuitele de reglare ale grupului cuprind amplificatoare de reglare, cari pot fi: maşini amplificatoare rotative, amplificatoare magnetice, amplificatoare cu redresoare comandate, amplificatoare cu tuburi electronice, amplificatoare cu semi-conductoare. Reglarea cu redresoare comanda-t e, ca amplificatoare de a-limentare a motorului (v. şi Alimentarea motorului de curent continuu dintr-o reţea trifazată, sub Motor e-lectric), se efectuează cu: redresoare cu vapori de mercur ; tiratroane şi redre- l T I I __________I III. Diagrama curent (/) tensiune (U) a redresorului comandat. I, II) zone de funcţionare. C IV. Scheme pentru inversarea curentului prin sarcina. a) conexiune cruce (rareori folosită); b) conexiune antiparalel (numai cu redresoare monoanodice); c) conexiune cu contacte comutate automat; M) motor; î) redresor; 2) transformator. //. Diagrama curent (/) tensiune (U) a generatorului. {•••IV) zone de funcţionare. soare cu siliciu comandate (tiristoare); redresoare cu semiconductoare, cu patru straturi; redresoare comandabile cu cristal; redresoare comandabile cu semiconductor de tip PNPN. Redresoarele comandate, în comparaţie cu generatorul de curent continuu, prezintă următoarele avantaje: randament mai mare; cheltuieli de investiţii mai mici pentru fundaţii, săli de maşini, poduri rulante; caracteristici de reglare mai bune, rapiditate de răspuns şi amplificare foarte mare (106-*-107). Ele servesc la alimentarea motoarelor acţionărilor ireversibile (cari au un singur sens de rotire) şi fără frînare, cu recuperarea energiei. Proprietatea redresoarelor comandate de a funcţiona în regim de invertor (unidirecţionalitatea conducţiei în regim redresor şi invertor dă aspectul indicat în diagrama din fig. III) favorizează utilizarea lor Ia alimentarea excitaţiei maşinilor electrice (motoare şi generatoare de curent continuu sau alternativ), fiindcă regimul invertor permite dezexcitarea rapidă şi completă a maşinilor electrice. Pentru inversarea sensului curentului, care produce frînarea cu recuperare a motorului sau magnetizarea generatorului în sens contrar, redresoarele comandate se montează după una dintre schemele din fig. IV. Dacă indusul şi induc- torul motorului de curent continuu sînt alimentate prin redresoare comandate, frînarea recuperativă şi inversarea sensului de rotire se obţin şi prin inversarea excitaţiei, menţinîndu-se acelaşi sens pentru curentul indusului; performanţele cele mai bune se obţin la conexiunea antiparalel (v. fig. IV b). în general, actualmente, reglarea motoarelor alimentate de redresoare comandate se face din ce în ce mai mult prin dispozitive de comandă şi reglare transistor izate. Reglarea cu transductor ca amplificator se caracterizează prin folosirea transductorului (amplificatorul magnetic) la alimentarea motorului “ de curent continuu, atît pentru alimentarea înfăşurării rotorice (în cazul acţionărilor ireversibile, fără frînare recuperativă), cît şi pentru alimentarea înfăşurării stato- Diagrama curent rice (în procesele cu variaţii mici sau W tensiune (U) pentru cu variaţii mari, dar lente). Transduc- amplificatorul magne-toarele mono- şi trifazate, ale căror diagrame curent-tensiune sînt reprezentate în fig. V, permit un singur mod de funcţionare, şi anume cu o tensiune de polaritate determinată, pentru care curentul poate fi debitat într-un singur sens. Conexiunile antiparalel (contratimp) ale transductoarelor nu sînt aplicate curent în practică, fie d in cauză că în unele cazuri au randament mic(15%), fie căsînt foarte complicate şi greu de a-plicat. Motoarele cu putere mai mare decît cîteva sute de waţi sînt alimentate, în general, de transduc-toare trifazate în conexiunea punte cu autoturaţie (v. fig. VI). Comanda acestui tip de transductor se face prin variaţia so-lenaţiei înfăşurărilor de comandă, în care caz comportarea dinamică a transductorului e caracterizată printr-un timp mort, care are valoarea statistică între 0 şi durata unei alternanţe a curentului de alimentare, şi o constantă de timp (de valoare diferită după gradul şi sensul comenzii). Reglarea cu maşini rotative amplificatoare (de ex. rapidină, v.; amplidină, v.; rototrol, v. sau regulex, v.), e larg introdusă. Toate amplificatoarele rotative se caracterizează prin factor mare de amplificare a puterii (102--*104) şi constante de timp electromagnetice mici (^10-2 s). La toate acţionările cu motor de curent continuu automatizate trebuie prevăzută limitarea automată a curentului, fiindcă în regimul transitoriu, acesta poate depăşi valorile admisibile pentru comutaţie. în schema din fig. VII, curentul e măsurat prin căderea de tensiune pe rezistenţa Rv iar tensiunea aplicată motorului, prin căderea de tensiune pe rezistenţa R2. Dacă intensitatea curentului depăşeşte limita (v. fig. VII), tensiunea de pe R2 alimentează înfăşurarea de comandă a am-plidinei 1 (respectiv 2, după polaritatea tensiunii generatoarei) şi demagnetizează amplidina care, la rîndul ei, micşorează tensiunea generatoruIui, deci şi curentul motorului. Ampli-dina e magnetizată, după voinţă, prin înfăşurarea de comandă3 V/. Transductorul trifazat de alimentare a motorului de curent continuu, M) motor; 1) comandă; 2) polarizare. Reglarea acţionării electrice 333 Reglarea acţionării electrice şi potenţiometrul 4. Sensul de rotire ai motorului e stabilit prin contactul 5, respectiv 6. Reglarea tensiunii se face prin VII, Reglarea cu maşină amplificatoare rotativă. 1, 2 şi 3) înfăşurări de comandă; 4) potenţiometru; 5, 6) contacte; 7) transformatorul de stabilizare 11)8) înfăşurare de excitaţie a amplidinei; 9) înfăşurare de excitaţie a generatorului G; 10) înfăşurare de excitaţie a motorului M; 11) amplidină; 12) redresor; Rr-*R6) rezistoare. compararea solenaţiei înfăşurărilor 1 (respectiv 2) cu 3. Tensiunea de pe rezistenţa k6 alimentează înfăşurarea 1 prin contactul 5. Reglarea curentului şi a tensiunii în schema descrisă se face cu acelaşi dispozitiv de reglare (regulator), valorile măsurate întîlnindu-se la intrarea acestuia. Astfel de reglare se numeşte convergentă sau alternată. Reglarea cu transductor ca regulator se e-fectuează cu performanţe mai bune decît reglarea cu amplificatoare rotative. Rezultate bune se obţin, în special, la reglarea acţionărilor cu grup generator-motor, fie direct în excitaţia generatorului, fie prin intermediul amplificatoarelor rotative. Trans-ductoarele mai sînt utilizate ca regulatoare şi dispozitive de comandă a redresoa-relor comandate, cari alimentează motorul. La acţionări reversibile nesimetrice, viteza într-un sens .de rotire e mai mare decît cea care se poate obţine în sens contrar. —• în cazul din fig, VIII, acţionarea e cu frînare recuperativă, iar reglarea turaţiei şi limitarea curentului motorului sînt de tip convergent. Generatorul G are două înfăşurări de excitaţie 1 şi 2, cu acţiune diferenţială preponderentă fiind excitaţia 1; la alimentarea numai a excitaţiei 2, motorul se roteşte în anumit sens, iar la alimentarea ambelor excitaţii, sensul de rotaţie se inversează cu turaţie mărită. Transduc-torul debitează curentul maxim necesar excitaţiilor, la tensiune peste cea nominală, spre a se putea obţine şi o forţare a excitaţiei. Cele opt înfăşurări de comandă ale amplificatorului cu autosaturaţie produsă de diodele D± şi D2 au următoarele funcţiuni: înfăşurarea 1 determină mărimea turaţiei şi sensul de rotire ai motorului; înfăşurarea 2 transmite reacţiunea exterioară de viteză de ia tahogeneratoru l Tg, pentru realizarea unui regim stabil; înfăşurarea 3 polarizează amplificatorul astfel, încît în lipsa oricărui curent de comandă, amplificatorul să furniseze curentul minim de excitaţie; înfăşurările 4 şi 5 determină limitarea curentului în cele două sensuri de rotaţie; înfăşurarea 6 produce reacţiunea de compensare în paralel; înfăşurarea 7 determină o reacţiune pozitivă de curent, reacţiune care nu intervine practic în procesele transitorii, însă micşorează eroarea staţionară; înfăşurarea 8 micşorează amplificarea de tensiune, avînd astfel efect anti-oscilant (circuitul C1R1 are efect de compensaţie serie, împie-dicînd variaţiile bruşte ale tensiunii amplificatorului). La acţionările reglabile cu performanţe deosebite ca rapiditate de răspuns, fără depăşire mare şi eroare staţionară redusă, se folosesc mai multe etaje de amplificatoare magnetice în contratimp, uneori alimentate la frecvente înalte (400-1000 Hz). Amplificatoarele magnetice servesc şi ca regulatoare, la acţionările la cari motorul e alimentat de transductor. La astfel de instalaţii se preferă regulatoarele cu transistoare. Se folosesc numeroase tipuri de amplificatoare cu transistoare, pentru a îndeplini diferite funcţiuni şi anume: amplificatoare cu reacţiune pentru compensarea comportării dinamice, amplificatoare de convergenţă a mărimilor reglate, amplificatoare ale mărimilor măsurate, etc. în ultimul timp se folosesc b l oc u r i de reglare dinsis- teme unificate, cari sînt concepute ca să poată folosi la optimizarea oricărei acţionări reglate, ştiind că „blocul" e o unitate funcţională tipizată dintr-oseriede astfel de unităţi, care poate fi folosită în tipuri diferite de instalaţii în conlucrare cu alte unităţi din serie (construcţia fizică a blocurilor e astfel executată, încît ele se pot monta pe stelaje tipizate). Elementul de bază al blocurilor regulatoare e preamplificato-ruI dotat cu reacţiuni negative (uneori şi pozitive), prin care capătă comportare d i-namică tip PID, PD, Pl, I, sau P(v.fig. IX). Regulatoarele cu transistoare prezintă marele avantaj că pot funcţiona î n cascadă, cu alimentare VIII. Reglarea grupului generator-motor cu transductoare 1) valoarea impulsiei; 2) reacţiunea; 3) polar izarea; 4 şi 5) limitarea curentului; 6) compensare ; 7) reacţiune pozitivă; 8) antioscilaţie; 9) excitaţia generatorului G; 10) polarizarea generatorului G; 11) excitaţia motorului M ; 12) redresor; 13) inversor. - ue IX. Regulatoare cu transistoare, funcţiunile de transfer şi răspunsul treaptă al fiecărui tip de regulator, o) regulator proporţional (P); b) regulator proporţional integrator (PI); c) regulator proporţional derivativ (PD); d) regulator proporţional integrator derivativ (PID); î) alimentare; 2) mărimea de intrare (u;); 3) răspunsul; yR(s)) funcţiunea de transfer. XI. Schema reglării turaţiei motorului asincron. A, B) borne ale motorului; C) bornă legată la reţea; , Tgs) transductoare; 7g) tahogenerator; 1) .înfăşurările motorului sincron; 2) reactanţă; 3) regulator în cascadă. V sLÎ3 3 Lu_ Y. 10 LL X. Acţionare cu redresoare cu vapori de mercur şi reglare în cascadă. M) motor; 1, 2) redresoare; 3, 4) bobine; 5, 6) transformatoare de curent; 7, 8) regulatoare tip Pl; 9, 70) dispozitive de limitare ocurentului prin blocurile de comandă 11, 12; 13) regulator de acceleraţie; 14) regulator proporţional; 15) dispozitiv de Iimitare a acceleraţiei; 16) regulator; 17) tahogenerator; 18, 19) circuit RC; 20 şi 22) potenţiometre; 21) integrator. Reglarea acţionării electrice 335 Reglarea acţionării electrice tare în paralel de la aceleaşi surse. Tehnica reglării în cascadă permite organizarea sistemului ’ de reglare în circuite simple de reglare, subordonate unele altora; fiecare circuit, cuprinzînd una sau două constante de timp mari, poate fi optimizat în parte. Reglarea în cascadă a perfecţionat şi a condus la dezvoltarea tehnicii reglării. Reglarea în cascada a acţionării cu motoare alimentate de redresoare cu^ vapori de mercur se realizează frecvent conform fig. X, în acest caz, acţionarea e reversibilă; aii' mentarea se face prin redresoarele 1 şi 2, montate antiparalel cu curent de circulaţie (Ig), avînd pentru filtrarea (netezirea) curentului de circulaţie bobinele 3 şi 4, cari în acelaşi timp servesc şi la filtrarea curentului motorului (Tm). Fiecare grup de redresoare 1 şi 2 e echipat cu reglare separată a curentului propriu (I1 şi I2), măsurat prin transformatoarele de curent 5 şi 6. După redresare, curentul e trimis la regulatoarele de curent şi ia dispozitivele de blocare a grilei (BL1ş\BL2), în cazul depăşirii limitei. Mărimile de intrare ale regulatoarelor 7 şi 8 de tip Pl sînt valoarea impusă pentru curent (Ix şi 7|), cum şi valoarea impusă pentru curentul de circulaţie 1^.— Cînd curentul îşi schimbă sensul de la Ix Ia J2, redresorul 1 trece în regim de invertor, reglat astfel încît să permită trecerea curentului de circulaţie. Curentul e limitat de dispozitivele 9 şi 10, prin blocurile de comandă şi de blocare a gri lei (77 şi 12).—-Peste circuitul de reglare al curentului se suprapune circuitul de reglare a acceleraţiei, necesar numai în cazurile în cari aceasta ar putea depăşi valorile admisibile, pentru variaţia în timp a curentului sau pentru mecanismul acţionat; regulatorul de acceleraţie 13 impune valoarea şi sensul curentului, iar limitarea acceleraţiei se face prin dispozitivul 15. Pentru echilibrarea celor două ieşiri, contra dezechilibrului provocat de deriva termică a transistoarelor, s-a introdus circuitul închis de reglare prin regulatorul proporţional 14, cu valoare impusă constantă zero. Acceleraţia e măsurată prin derivarea tensiunii tahogeneratoruiui 17, de către circuitul RC (18 şi 19). Regulatorul 13 are comportare integrală şi lucrează, împreună cu regulatorul 16, ca un ansamblu PI, compensînd constanta electromecanică de timp.—■ Ultimul circuit, suprapus celorlalte, reglează turaţia adaptată ca tensiune prin potenţiometruI 20. Valoarea impusă turaţiei prin potenţiometrul 22 e trecută printr-un integrator 21, care delimitează rampa de creştere (scădere) a turaţiei impuse. Reglarea continuă a acţionărilor cu motoare de curent alternativ depinde de felul motoarelor. Turaţia motorului sincron poate fi reglată, dacă alimentarea se face cu frecvenţă variabilă, însă convertisoarele statice sau rotative sînt costisitoare, astfel încît această soluţie nu e practic folosită la acţionări industriale. Turaţia motorului asincron poaţe fi reglată variind frecvenţa, tensiunea sau puterea rotorică. Reglarea motorului asincron prin variaţia tensiunii e introdusă pe scară industrială la acţionările de putere mijlocie, cu funcţionare de durată scurtă sau intermitentă. Randamentul şi factorul de putere mici la turaţii joase justifică astfel de reglări numai acolo unde pierderile de energie electromagnetică nu constituie criteriul de alegere deciziv. Alimentarea cu tensiune variabilă a motorului asincron se face cu transductoare. Reglarea automată a turaţiei e obligatorie, fiindcă altfel micşorarea tensiunii pro_ duce micşorarea cuplului şi sistemul devine static instabil^ Fig. XI reprezintă schema referitoare la reglarea turaţiei unui motor asincron 1, cu acţionare reversibilă şi alimentat de un transductor. Bornele A şi fi ale motorului sînt alimentate de transductoare în contratimp (TAR , TAS, TBS , TBR), legate la faze diferite ale reţelei, pentru ca prin comanda transconductoarelor în sensuri diferite să se obţină inversarea fazelor Ia bornele motorului; borna C e legată la reţea printr-o reactanţă 2, de acelaşi ordin de mărime ca şi a unui transductor saturat. înfăşurările de comandă sînt astfel conectate, încît saturează transductoarele de rotire într-un sens şi blochează transductoarele de rotire în sens contrar, iar înfăşurarea de polarizaţie (nu e reprezentată în figură) măreşte impedanţa bobinelor transductoarelor, pentru a împiedica circulaţia curenţilor paraziţi între transductoarele aceleiaşi borne a motorului. Reglarea se face după tehnica regulatoarelor în cascadă, asemănător cu cea folosită pentru motorul de curent continuu. Reglarea motorului asincron prin variaţia puterii r o t o r i ce se realizează în diferite variante. Pentru acţionări ireversibile cu gamă mică de reglare se folosesc motoarele asincrone cu inele colectoare conectate în cascadă cu convertisoare rotative sau statice, prin intermediul unui redresor cu diode de siliciu (v. fig. XII). în varianta din fig. XII a, puterea rotorică redresată e folosită la alimentarea motorului de curent continuu, cuplat XII. Reglarea motorului asincron prin variaţia puterii rotorice. o) la conectarea în cascadă de putere constantă; b) la conectarea în cascadă de cuplu constant; 1 şi 4) motoare asincrone; 2) redresor; 3) motor de curent continuu; 5) reostat de pornire; 6) amplificator de excitaţie al motorului de curent continuu; 7) regulatorul curentului de excitaţie; 8) regulatorul curentului principal; 9) regulator de turaţie; 10) traductor de curent; 11) potenţiometrul valorii impuse pentru turaţie. pe acelaşi arbore cu motorul asincron. Cuplurile celor două motoare se însumează şi astfel puterea e constantă în domeniu I Reglarea acţionării electrice 336 Reglarea acţionarii electrice de reglare, egală cu puterea nominală a motorului asincron (cascadă cu putere constantă). în varianta din fig. XII b, puterea rotorică e retransmisă reţelei prin intermediul grupului de maşini motor-generator asincron. în gama de reglare, cuplu[ motorului asincron e constant (cascada de cuplu constant). în locul convertisoruIui rotativ se utilizează şi convertisoare cu redresoare comandate. Redresoarele comandate cu siliciu (tiristoarele) oferă posibilităţi noi de comandă şi reglare a motorului asincron, de la puteri foarte mici pînă la 100 kW. Mutatorul cu redresoare comandate constituie un convertisor de frecvenţă şi tensiune lipsit de’inerţie, care poate alimenta motoru I şi să preia energia cinetică a motorului, cum şi să inverseze două faze, astfel încît motorul să fie frînat şi reversat. Astfel de acţionări reversibile sînt astăzi în faza de dezvoltare. Reglarea discontinuă consistă în reglarea automată (în circuit închis) a unuia sau a mai multor parametri ai acţionării electrice, cu ajutorul unor elemente de reglare cu acţiune discontinuă. La aceste elemente, mărimea de ieşire are variaţii bruşte între două sau trei valori discrete, cu o periodicitate caracteristică elementului; astfel de elemente pot fi relee sau amplificatoare bi- şi tristabile, a căror funcţionare e similară celei a releelor. în unele cazuri, periodicitatea e determinată de condiţiile de funcţionare a sistemului (ca la sistemele la cari abaterea de reglare determină comutarea elementelor discontinue). Adeseori alimentarea motorului se face prin amplificatoare de putere discontinue, cari pot fi constituite din cîte două contactoare de direcţie (contactoruI de direcţie determină sensul de rotire al motorului), comandate de regulatoare continue. Sînt de menţionat reglările discontinue prin regulatoare cu funcţionarea în trepte bi- şi tripoziţionale, cum şi reglările discontinue numerice (digitale). Reglarea bipoziţională a acţionărilor electrice are ca element cu funcţionare discontinuă un regulator cu două poziţii (bipoziţional), care în funcţiune de valoarea mărimii de intrare poate avea două valori discrete la ieşire. Reglarea tripoziţională a acţionărilor electrice are ca element cu funcţionare discontinuă un regulator cu trei poziţii (tripoziţional), care are trei valori pentru mărimea de ieşire. Fig. XIII reprezintă schema reglării tripoziţionale, în care regulatorul cu trei poziţii (în trei puncte) are un amplificator bidirecţional 1, două etaje finale basculante în sensuri contrare 2 (regulatorul bipoziţional are numai un etaj final basculant) O—o etajelor basculante, depind de polaritatea şi de raportul valorii mărimii de intrare prin valoarea reacţiunii, impulsiile de ieşire fiind integrate de servomotorul de comandă, în total regulatorul cu trei poziţii şi servomotorul se 3---- comportă ca un regulator continuu IP. Reglarea numerică a acţionării electrice, numită şi reglare digitala, se bazează pe reprezentarea numerică a valorii mărimilor implicate în^procesul de reglare. în acest sistem de reglare, va- r ■0 1 2 ^ XIII. Regulator cu trei poziţii. 1) amplificator bidirecţional; 2) etajele finale basculante ale regulatorului; 3) circuit de reacţiune negativă; 4) servomotor de comandă. loarea unei mărimi poate fi cunoscută prin măsurare numerică, adică printr-o reprezentare care indică simbolic cîtul dintre valoarea mărimii şi o unitate de măsură, spre deosebire de măsurarea analogică, adică prin tensiunea (sau intensitatea) analogului său electric; din reprezentările numerice pentru mărimea de referinţă şi pentru mărimea reglată, se obţine numeric comparaţia între aceste mărimi. Reprezentările numerice în sistemele fizice de reglare sînt obţinute cu ajutorul dispozitivelor (registrelor) cu elemente (circuite) binare şi ternare, cari pot avea numai valori discrete, de cele mai multe ori două (binare), rar trei (ternare). în practică, la motoare electrice se folosesc reglări numerice ale t u r a-ţiei şi ale cursei. Reglarea numerica a turaţiei motoarelor electrice se bazează pe măsurarea turaţiei cu ajutorul unui traductor analogic digital, care transformă turaţia într-o frecvenţă, emiţînd cîte o impulsie electrică la fiecare fracţiune de rotaţie (astfel, pentru 60 de impulsii la o rotaţie, frecvenţa impulsiilor reprezintă turaţia în rotaţii pe minut). La această reglare se compară două numere, cari reprezintă turaţii sau frecvenţe, unul referitor la mărimea impusă şi altul referitor la mărimea măsurată, iar rezultatul comparaţiei e convertit într-o mărime analogică, care acţionează regula toarele analogice din circuitele de reglare de tipul obişnuit- Există două tipuri de reglare numerică a turaţiei, şi anume: reglarea cu timp mort, care e reglarea prin comparaţia între un număr reprezentînd turaţia impusă şi numărul reprezentînd turaţia măsurată; reglare de tip inte- >n XIV. Reglarea numerică a turaţiei. M) motor; 1) traductor de impulsii fm; 2) oscilator de frecvenţă fr ; 3) divizor de frecvenţă; 4, 7) convertoare; 5) circuit de anticoincidenţă; 6) numărător reversibil; 8, 9, 10) circuit exterior; 11) tahogenerator. şi un circuit 3 de reacţiune negativă de tip inerţial. Regulatorul e urmat de un servomotor de comandă 4, care serveşte şi ca element de integrare pentru impulsi ile etajelor basculante; polaritatea, durata activă şi frecvenţa impulsiilor, la ieşirea grai, cuasicontinuă, care e o reglare prin comparaţia unei frecvenţe impuse cu frecvenţa reprezentînd turaţia măsurată. La sistemele de reglare cu timp mort, impulsiile traductorulu i sînt înregistrate de un numărător (cu circuite electronice Reglarea acţionării electrice 337 Reglarea acţionarii electrice bistabile) şi la intervale de timp egale se citeşte numărul Înregistrat, care reprezintă valoarea turaţiei. Acest număr e âdus la un dispozitiv de scădere şi e scăzut din numărul care reprezintă valoarea impusă. Fig. XIV reprezintă un sistem de reglare de tip integral, la care peste reglarea continuă obişnuită (cu regulatoare analogice) a curentului şi turaţiei se suprapune sistemul numeric, care comportă: traductoru 11 de impulsii de frecvenţă fm( cuplat cu tahogeneratorul 11), proporţională cu turaţia; oscilatorul 2 al frecvenţei de referinţă fr; divizorul de frecvenţă 3, care redă din frecvenţa fr o frecvenţăsubunitară /*, etalonuI numeric al turaţiei impuse; un convertor 4 al frecvenţei /* într-o mărime analogică «*, impusă regulatorului de turaţie 8; un circuit de anticoincidenţă 5; numărătoru I reversibil 6 şi convertorul numeric analogic 7. — Reglarea turaţiei, realizată de circuitul analogic, are acţiune rapidă şi îndepărtează perturba-ţii|e. — Circuitul numeric urmăreşte fiecare impulsie a frecvenţei f şj o compară cu impu Isi i Ie frecvenţei /*. Diferenţa dintre numerele impulsiilor e convertită în semnal analogic de corecţie nJ , care corectează turaţia impusă, astfel încît să se anuleze diferenţa. Cum circuitul numeric corectează eroarea staţionară, motorul e sincronizat cu frecvenţa impusă. — Elementele numerice închid un circuit exterior (8, 9 şi 10) suprapus reglării analogice, care are o componentă integrală, de .unde vine numele acestei categorii de sisteme. Reglări de tipul descris sînt utilizate, în special, la sincronizarea turaţiei a două mecanisme (maşini de fabricat hîrtie şi de laminat mase plastice). Reglarea numerică a poziţiei se caracterizează prin precizia şi calitatea reglării, motive pentru cari e mult folosită pentru motoare cu puterea de la cîteva zeci pînă la cîteva sute de kilowaţi. Fig. XV reprezintă schema de reglare la care turaţia se reglează pe cale analogica Măsura poziţiei se face prin impulsii date de traductorul 1 (cuplat cu tahogeneratorul 10), care are două serii de marcatoare ale fracţiunilor de rotaţie, o serie fiind defazată cu 90° faţă de cealaltă; alte construcţii sînt bazate pe o singură serie de marcatoare magnetice şi pe două capete sensibile, dispuse la 90° (grade electrice) în raport cu marcatoarele. Detectorul de sens 2 permite ca, după succesiunea impulsiilor celor două serii de marcatoare, să se constate electric sensul de rotire al motorului.; impulsiile sînt numărate de numărătorul reversibil 3, astfel încît numărul înregistrat de acesta indică rotaţiile arborelui motorului sau poziţia mecanismului antrenat.—• Poziţia dorită e introdusă în registrul 4, sub forma unui număr. Introducerea în registru (reprezentată prin săgeata 11) a poziţiei numerice impuse se care declanşează mişcarea, scăzătorul 5 efectuează scăderea numerelor impus şi măsurat, iar rezultatul e trimis Ia conver-toru I digital analogic 6. —• Blocuri Ie 7, 8 şi 9 constitu ie reglarea analogică de tipul descris mai înainte. Reglarea acţionărilor multiple e frecventă la utilajele tehnologice cu mai multe mecanisme acţionate independent, însă e condiţionată de sistemul de automatizare. Condiţionările cele mai simple consistă în sincronizarea turaţiilor (prin care se înţelege şi reglarea turaţiilor într-un raport determinat) sau în sincronizarea poziţiilor (ca în cazul laminoarelor continue). Condiţionările complicate sînt automatizate prin sisteme de comandă după program, în care caz fiecare acţionare are reglarea sa specifică, dar valorile impuse regulatoarelor sînt date de co- 3 r n rO 6 rU 6 manda-program; aceasta poate cuprinde dispozitive de calcu l şi se ajunge astfel la automatizări cu calculatoare electronice special constituite. Ma-şinile-unelte, ca frezele şi strungurile, sînt automatizate în acest mod. Reglarea complexă a acţionărilor multiple e o reglare cu calculator integrat, folosită la utilajele tehnologice compuse din mai multe mecanisme cu acţionări mu l-tiple, echipate cu un sistem de automatizare care reglează parametrii produsului prelucrat. Fig. XVI reprezintă schema de principiu a reglării complexe,. la care acţionările electrice 5 sînt reglate fiecare în parte prin regulatoarele 6 şi constituie dispozitive automate, subordonate reglării principale. Proprietăţile produsului rezultat al procesului de fabricaţie 1 sînt măsurate Ia ieşirea din agregat4, iar apoi sînt comparate cu cele impuse şi acţionările primesc ordine de corectare. Circuitul principal cuprinde XVI. Reglarea complexă a acţionărilor multiple. 1) produs; 2) calculator numeric; 3) măsurare la intrare; 4) măsurare la ieşire; 5) motor; 6) regulator; 7) comandă discretă; 8) cartelă; 9) cartela perforată; 10) dispozitiv de comandă manuală. XV. Reglarea numerică a poziţiei. M) motor; 1) traductor; 2) detector de sens; 3) numărător reversibil; 4) registru; 5) scăzător; 6) convertor; 7, 8 ,9) blocuri; 10) tahogenerator. face, după caz, fie prin comutatoare decadale, fie de o maşină de citit bandă perforată sau cartelă perforată, fie de un sistem de automatizare de ordin ierarhic superior. La o comandă, un calculator numeric (digital) 2 care, în funcţiune de felul în care e instruit şi programat (în funcţiune de algoritmul matematic care îl realizează şi de program), comandă acţionările Reglarea automată a proceselor tehnologice 338 Reglarea automata a proceselor tehnologice individuale astfel, încît parametrii măsuraţi la ieşire să corespundă cu cei impuşi. Pe lîngă acţionări, utilajul tehnologic comportă comenzi discrete 7. — Programul e impus prin cartela perforată 9 şi maşina de citit cartele 8. Calculatorul, care preia datele măsurate la intrare 3 şi la ieşire 4, impune valorile de referinţă regulatoarelor 6. în anumite cazuri, programul poate fi schimbat, prin dispozitivul de comandă manuală 10. Reglarea complexă a utilajelor de prelucrare mecanică complexă, care se bazează pe acţionarea condiţionată a mecanismelor, e la începutul dezvoltării ei. Ca exemple se pot cita numai iaminoarele continue şi cele reversibile, la cari dimensiunile geometrice finale ale laminatului sînt reglate în circuit închis, cu ajutorulunui calculator electronic numeric. î. Reglarea automata a proceselor tehnologice. Tehn.: Reglarea automată a proceselor tehnologice, care consistă în reglarea mărimilor fizice caracteristice, cum sînt debite, niveluri, presiuni, temperatură, etc. în general, stabilirea prin calcule a funcţiunii de transfer (v. sub Reglare automată) a acestor procese prezintă dificultăţi, dinamica fenomenelor neputînd fi exprimată totdeauna prin ecuaţii diferenţiale simple. în aplicaţiile practice, prin ridicări experimentale se echivalează aceste procese printr-un proces caracterizat printr-o singură constantă de timp T şi un timp mort Tm. După numărul mărimilor fizice reglate, în procese tehnologice, se deosebesc: reglare automată unică, referitoare la o singură mărime a procesului tehnologic, cînd în sistemul de reglare intervin o mărime de intrare şi o mărime de ieşire; reglate automată multiplă (complexă), referitoare la mai multe mărimi ale procesului tehnologic, cînd în sistemul de reglare intervin mai multe mărimi de intrare şi mai multe mărimi de ieşire, cari se intercondiţionează. Mărimile de intrare în aceste sisteme de reglare pot fi: constante, ceea ce constituie cazul cel mai frecvent în practică; variabile dependente conform unei funcţiuni predeterminate i= f(t), incluziv cazul în cărei variază în trepte sau în alt mod discontinuu ; variabile aleatorii. Caracteristicile sistemului de reglare, în particular ale regulatorului instalaţiei de automatizare, se determină ţinînd seamă de precizia cu care valoarea ea parametrului reglat trebuie să urmărească valoarea i. Aceste caracteristici trebuie stabilite în funcţiune de necesităţile reale ale desfăşurării procesului tehnologic, pentru ca instalaţiile de automatizare să nu fie inutil costisitoare, ştiind că abaterile valorii e de la valoarea i sînt mai dificil de înlăturat în reglarea mărimilor industriale, în cazurile în cari intervin constante de timp mari şi timpi morţi mari. Reglarea parametrilor industriali e influenţată de constantele de timp şi de timpii morţi ai elementului de măsură, ai regulatorului, ai elementului de execuţie, ai procesului tehnologic, cum şi ai transmisiunii semnalului între diversele elemente din circuitul de reglare. într-un proces tehnologic, prezenţa unui timp mort e reprezentată printr-o funcţiune de transfer ~Tms de forma Y(s) = e , unde T m e timpu I mort sau de transmisiune, care e raportul dintre distanţa L pe care trebuie să o parcurgă semnalul şi viteza V a acestuia; prezenţa unei constante de timp Te reprezentată printr-o funcţiune de transfer de forma Y(s) = £/(1-|-Xs). Astfel, într-o linie de transmisiune pneumatică, constanta de timp T şi timpul mort Tm apar în funcţiunea de transfer: în care k şi T sînt deduse din ecuaţia scurgerii fluidului prin conductă şi Tm=LjV. Frecvent, elementul de măsură poate fi asimilat^ cu un element de ordinul întîi, avînd constanta de timp Întrucît parametrul reglat e nu e cunoscut direct, ci e măsurat prin mărimea r care depinde de caracteristicile elementului de măsură, e necesar să se cunoască relaţia dintre e şi r. Fig. la reprezintă modul de variaţie a mărimilor e şi r într-un proces de ordinul 1, avînd o constantă de timp 20 s şi timpu! mort rM=2S, reglat cu un regulator proporţional; /. Valorile lui e şi r într-un sistem de reglare. 1) abatere staţionară; e) mărime de ieşire; r) mărime de reacţiune. factorul de amplificare kR=25 e astfel ales, încît să se obţină un răspuns transitoriu optim, atunci cînd în sarcină apare o perturbaţie bruscă constantă (în acest caz, mărimea i are o valoare constantă i0). Variaţiile mărimilor e şi r au acelaşi aspect general, însă r avînd variaţii de amplitudine mai mici şi întîrzieri faţă de valoarea actuală a lui e, rezultă că variaţiile lui e sînt mai mari decît ale lui r, deci variaţiile abaterii i—e sînt mai mari decît ale abaterii i — r. — Fig. / b reprezintă cazul în care s-a presupus 7^=20 s, TM— 10s şi pentru reglarea optimă s-a adoptat as't^l încît abaterea staţionară e aproximativ de două ori mai mare decît în cazul precedent. Creşterea constantei de timp a elementului de măsură a influenţat defavorabil atît abaterea maximă (i—e), cît şi durata regimului transitoriu. în reglările industriale, cele mai mari valori pentru T^ le au elementele cari măsoară temperatura. în astfel de cazuri, raportul dintre şi constanta de timp cea mai mare din procesul tehnologic trebuie să fie mai mic decît 1/10, pentru a obţine o reglare satisfăcătoare; dealtfel, în general, ejndicat ca acest raport să fie mic în toate schemele de reglare. în cazurile în cari constanta de timp T^ a procesului e de acelaşi ordin ca şi constanta de timp tm a elementulu i de măsură, cum e, de exemplu, în reglările de debite, e necesar un studiu amănunţit al relaţiilor dintre e şi r, spre a obţine un sistem de reglare satisfăcător. Reglarea automată unică consistă în reglarea unei singure mărimi fizice, care determină condiţiile de desfăşurare ale unui proces tehnologic. Pentru această reglare trebuie să se stabilească în prealabil: caracteristicile necesare ale procesului tehnologic la pornire, precizia regimului staţionar, răspunsul sistemului la perturbaţii, variaţia caracteristicilor elementelor componente şi rezerva de stabilitate. Caracteristicile procesului tehnologic la pornire privesc siguranţa utilajului şi a personalului, costul echipamentului cu care se obţine programarea pornirii faţă de costul produsului pierdut, energia consumată şi, eventual, timpul necesar pornirii. Aceste caracteristici ale procesului tehnolog ic sînt importante, în special în cazul pornirilor frecvente (de ex. la procese discontinue în cuve); studierea matematică a perioadei de porn ire prezintă dificultăţi din cauza ne linearităţi lor, cari există de cele mai multe ori în proces şi cari trebuie luate Reglarea automata a proceselor tehnologice 339 Reglarea âutomâtă a proceselor tehnologieâ în consideraţie cînd variabilele procesului variază într-un domeniu larg. Din aceste cauze, pornirea poate fi studiată mai bine prin modelare, cu ajutorul calculatoarelor analogice, pe cari se poate simula nelinearitatea procesului. Precizia regimului staţionar e determinată, în primul rînd, de eficienţa şi de stabilitatea caracteristicii regulatorului, cum şi de stabilitatea în timp, în special a elementelor circuitului de reacţiune. Răspunsul sistemului la perturbaţii se studiază cu metoda transformatei Laplace. Cele mai frecvente perturbaţii apar în alimentarea cu energie a echipamentului de automatizare şi în variabilele procesului tehnologic (cum esarcina) cari nu sînt cuprinse într-un sistem de reglare. 7. M II. Schema bloc a unui sistem de reglare şi elementele componente. R) regulator cu funcţiunea de transfer Yr', E) elemente de execuţie cu funcţiunea de transfer Yjp ; P) procesul tehnologic cu funcţiunea de transfer Yp\ M) elementul de măsură cu funcţiunea de transfer ; A) perturbaţii în alimentarea cu energie a dispozitivului de Fig. //'reprezintă reglare Z; S) perturbaţii în sarcină sau alţi para_ O schemă bloc în care metri nereglaţi ai procesului tehnologic. A sînt perturbaţiile în sistemul de alimentare cu energie a dispozitivului de automatizare şi Z sînt variaţiile parametrilor nereglaţi ai procesului tehnologic, astfel încît pentru transformata Laplace a mărimii reglate se obţine expresia: YRYEYPIJrYEYPAJrYPZ . E-- 1 jtyryeYPYM deoarece variaţia AE (a lui E), datorită perturbaţiilor A şi yeypp+ypz ^+YRYEYPYM ’ trebuie stabilit maximul acestei variaţii pentru abaterile probabile ale lui A şi Z faţă de starea de regim. Variaţiile caracteristicilor elementelor componente se studiază considerînd că variază în timp caracteristicile elementelor de pe calea directă sau inversă. — Presupunînd că variază în timp caracteristicile regulatorului R şi ale elementului E, de pe calea directă, se obţine: AE ~~E 1 AY Y, «JrYMYd xd unde yj=yryeyp e funcţiunea de transfer globală, incluziv aceea a procesului tehnologic. Deci eroarea relativă a mărimii de ieşire E e redusă în raportul (1 ^~Y mYd^1 eroarea relativă a lui Yd. — Presupunînd că variază în timp caracteristicile elementelor cari se găsesc pe calea inversă, se obţine: A E Ayr unde Yr e funcţiunea de transfer, cu cond iţi a YjYr^> 1, ceea ce e cazul în domeniul important în practică al frecvenţelor joase. într-un sistem de reglare, elementele R şi E cari constituie parte din calea directă, cu funcţiunea de transfer Yd, pot fi de o stabilitate în timp mai mică; elementele cari constituie circuitul de reacţiune, cu funcţiunea de transfer Yr, trebuie să prezinte caracteristici cît mai constante în timp, adică să fie elemente de calitate cît mai bună. Întrucît Y cuprinde, în principal, elementul de măsură M, rezultă că sistemele de reglare trebuie construite cu elemente de măsură de cea mai bună calitate. Rezerva de stabilitate trebuie asigurată în cazurile cele mai defavorabi le. Proiectarea unei reglări automate, ţinînd seamă de consideraţiile precedente, reclamă efectuarea următoarelor operaţii: întocmirea unei scheme tehnologice a procesului care trebuie reglat, cu indicarea mărimii de reglat; stabilirea funcţiunilor de transfer, pentru acele părţi ale procesului sau echipamentului cari sînt bine cunoscute; întocmirea diagramei-bloc a sistemului de reglare, care apoi se studiază analitic, pentru a stabili dacă sînt constante de timp sau timpi morţi (dacă se studiază procesul cu ajutorul unui calculator analogic, se întocmeşte diagrama de modelare cu calculatorul); determinarea performanţelor cerute reglării; alegerea uneia sau a mai multor scheme de reglare, în baza studiului precedent; definitivarea schemei instalaţiei, în care se introduce echipamentul de automatizare ales; completarea schemei bloc a sistemului, cu funcţiunile de transfer finale. Dacă reglarea se studiază cu ajutorul unui calculator analogic se poate stabili efectul, în funcţionarea sistemului, a oricărei amplificări sau constante de timp. — Pentru sistemul din fig. II, analiza se face provocînd perturbaţii în salt, întîi asupra lui A şi apoi asupra lui Z; e de observat că aceste perturbaţii trebuie să fie mari, pentru ca înregistrarea efectului pe aparatele de înregistrare să fie uşoară. Perturbaţi ile se produc variind în limite mari amplificarea şi constantele de timp Tt şi Tj (reglabile) ale regulatorului, şi stabilind valorile optime ale acestora. Modelarea procesului se face folosind aproximarea cu un proces avînd una sau două constante de timp şi timpi morţi; în această experimentare se determină caracteristicile sistemului de reglare şi se stabileşte dacă un sistem simplu e satisfăcător sau trebuie realizat un sistem de reglare cu mai multe bucle (reglare în cascadă, etc.). Prin această experimentare se poate stabili şi o comparaţie între sisteme de reglare diferite ale parametrului considerat. Fig. III reprezintă sistemul de reglare a unui amestec, folosind un regu lator Pl, căruia i se cere să realizeze la ieşire un amestec caracterizat prin concentraţiaC, acţionînd asupra debitului q al unui fluid cu concentraţia Ca şi neinfluenţînd debitul qb al celuilalt fluid cu concentraţia Cb. Mărimea reglată e concentraţia amestecului Cs, care trebuie să fie egală cu C0, iar mărimea perturbatoare e debitul qb. Ecuaţia sistemului e: C = yryeyp 1+yryeypym ■C„+ Y T) ^ + YRYEYPYM Qy în care Qy e perturbaţia, adică variaţiile debitului q^. Această reglare e modelată (v. fig. III, poziţia IV) cu un calculator analogic, astfel încît se pot determina valorile optime pentru kR şi r;-, în funcţiune de condiţiile impuse desfăşurării regimului transitoriu ; valorile C0 şi Qb se simulează prin tensiunile introduse V0 şi V^, cari pot fi modificate, iar înregistrarea lui C dă imaginea răspunsului sistemului. Clasificarea reglărilor automate simple se poate face după natura mărimii fizice reglate, în care caz se deosebesc reglări de debit, de nivel, de temperatură, etc. Reglarea automata a debitului unui lichid consistă în aducerea şi în menţinerea la anumite valori a debitului, cînd fluidul 22* Reglarea automată â proceselor tehnologice 340 Reglarea âutdmata a p^Oceâelor tehnologici curge printr-o conductă. în acest caz, debitul e o funcţiune atît de căderea de presiune pe porţiunea considerată a conductei, cît şi de rezistenţa la scurgere pe aceeaşi porţiune. PI Dacă recipientul cu lichid funcţionează la presiunea atmosferică, procesul de reglare a nivelului e autoreglabil, adică, după o perturbaţie în valoarea debitului q> sau a debitului qe, nivelul tinde la o nouă valoare staţionară, pentru care sînt egale noile valori ale lui q- şi qg. Astfel, cînd q> e mărimea de execuţie şi q e mărimea de perturbaţie, se poate scrie ecuaţia diferenţială: dh . r______£ ai cjj > a0h b0

  • la ivirea unei perturbaţii (de ex. la variaţia debitului de abur, în viteza de evaporare, etc.). Reglarea automata a presiunii consistă în aducerea şi în menţinerea la anumite valori a presiunii vaporilor gazului sau lichidului dintr-un recipient. Procesele de reglare a presiunii lichidelor se deosebesc de procesele de reglare a presiunii vaporilor şi gazelor, deoarece viteza de transmitere a presiunii e de circa 1500 m/s în primul caz şi de circa 340 m/s în al doilea caz; ca urmare, în reţele de conducte de gaze şi vapori, cu lungimi de kilometri, pot interveni timpi morţi de mai multe secunde. Constantele de timp la reglarea presiunii lichidelor sînt foarte mici, pe cînd constanta de timp la reglarea presiunii gazelor în recipiente cu volum mare poate fi foarte mare. Reglarea se poate face cu regulatoare P sau Pl. In cazul lichidelor, kR şi T- sînt mici, iar în cazul gazelor şi al aburului, kR şi T- sînt mari. Pentru acestea din urmă se întrebuinţează regulatoare PID. Pentru reglări cari nu reclamă precizie mare se folosesc regulatoare (fără energie suplementară) cu kR mare. Reglarea automata a temperaturii consistă în aducerea şi în menţinerea la anumite valori a temperaturii dintr-un spaţiu închis. Procesele tehnologice în cari se dezvoltă căldură, Reglarea automată a proceselor tehnologice 34-] Reglarea automată a proceselor tehnologice considerate din punctul de vedere al reglării automate, sînt caracterizate, în general, prin constante de timp mari şi timpi morţi mari. Fig. IV reprezintă un cuptor 3 cu încălzire electrică, avînd rezistenţa electrică 1 înfăşurată pe un cilindru de şamotă 2, în interiorul căruia se introduc materialul de încălzit 4 şi traductorul 5 (de regulă un termocuplu). în acest caz, ecuaţia procesului tehnologic e: w d2(e-e0) a, a* d£2 \ a9 a-, at a9 1*2 '-4-£' \ **1 J ^ u2 unde 0 e temperatura materialului din cuptor, 0o e temperatura exterioară şi a materialului introdus în cuptor, cm şi cf sînt capacităţile termice ale materialului din cuptor şi ale rezis-torului de încălzire, ax şi a2 sînt conductibilitatea termică a tubului de şamotă şi a izolaţiei termice a cuptorului, iar q e cantitatea de căldură produsă de rezistor în unitatea de timp. IV. Reglarea temperaturii într-un cuptor încălzit. 1) rezistenţă electrică; 2) cilindru de şamotă; 3) cuptor; 4) materialul de încălzit; 5) traductor. V. Curba de răspuns a procesu* iui din fig. IV. T) constantă de timp; Tm^ timpul Curba de răspuns a procesului tehnologic (v. fig. V) indică variaţia temperaturii măsurate de termocuplu la variaţii ale debitului de căldură q, în care s-a arătat şi aproximarea răspunsului printr-o constantă de timp T şi un timp mort Tm, — Dacă se neglijează termenii cuprinzînd ax la numitor (ceea ce se poate face la cuptoarele cu izolaţie bună, deoarece ax e mult mai mare decît a2), procesul tehnologic e descris de o ecuaţie diferenţială de ordinul întîi. Reglarea automată a temperaturii se realizează cu atît mai satisfăcător cu cît raportul TmfT e mai mic. Elementele de măsură a temperaturii trebuie să aibă precizia cerută de procesul tehnologic, să fie dispuse corect în procesul tehnologic şi să nu prezinte întîrzieri cari să depăşească întî rz ieri le altor dispozitive din instalaţia de automatizare. în general se cere ca toate elementele instalate pe calea de reacţiune să aibă performanţe mai bune decît cele instalate pe calea directă, deoarece mărimea care se compară cu i este r, în loc de e. Caracteristicile dinamice ale traductoruIui de temperatură au o mare importanţă asupra funcţionării instalaţiei automatizate. Pentru exemplificare, un termometru luat dintr-un mediu cu temperatura 0o=O şi introdus brusc într-un mediu cu temperatura 0J va indica temperatura 0 = 01(1— e^T)2 în loc de 0lf deci măsurarea e afectată de eroarea 02—0, unde constanta de timp T=RC a termometru lui depinde de rezistenţa termică R la trecerea căldurii prin teaca în care se găseşte elementul termosensibil şi de capacitatea termică C a termometru lui ; în acest caz, T e egal cu timpul în care temperatura atinge o valoare egală cu 63,2% din diferenţa de temperatură 0X—0. Reducerea constantei de timp T se obţine atît prin micşorarea capacităţii termice C, folosind o teacă de protecţie mai scurtă şi cu perete mai subţire, cît şi prin micşorarea rezistenţei termice R, evitînd goluri de aer în teacă şi asezînd elementul’ de măsură într-un punct al fluidului (a cărui temperatură se măsoară), unde viteza e mai mare (de ex. peste 0,5 m/s pentru apă şi peste 5 m/s pentru aer). Constanta de timp T, deci şi eroarea de măsurare, fiind influenţată şi de disiparea de căldură spre exterior, trebuie luate măsuri adecvate de izolare. în cazul cînd temperatura mediului în care e introdus termometrul variază, de exemplu sinusoidal, temperatura indicată de termometre va avea aceeaşi variaţie, dar amplitudinea semnalului de ieşire din termometru e în general mai mică decît temperatura reală, iar între cele două variaţii există un defazaj. în general, pentru a micşora eroarea transitorie a elementului de măsură, în instalaţiile de reglare automată a temperaturii, se urmăreşte micşorarea constantei de timp, prin micşorarea lungimii tuburilor capilare ale termometrelor, cum şi prin micşorarea lungimii conductelor pentru transmisiune pneumatică sau hidraulică, între elementul de măsură şi elementul de comparaţie. Din punctul de vedere al constantei de timp, diferitele elemente de măsură a temperaturii se prezintă cum urmează: termocu piele au constanta de timp cu atît mai mică cu cît conductoarele folosite sînt mai subţiri, ceea ce prezintă, însă, unele dezavantaje, cum e pericolul de deteriorare sau conductibilitatea electrică mică; termometrele cu rezistenţă au constanta de timp dependentă de construcţie, de conductivitatea termică a elementelor componente, de condcutivitatea şi starea de mişcare a mediului a cărui temperatură se măsoară (v. fig. VI)] term istoarele asigură o precizie mai mare a reglării decît alteelemen- ^100-te, deoarece prezintă o variaţie mare a rezistenţei la variaţia temperaturii şi au constante de timp cu valori între cîtevasecunde şi cîteva sute de secunde; termometrele manome-trice cu mercur sînt mai lente decît termometrele cu vapori şi cu gaze, iar constanta lor de timp e determinată în cea mai mare parte de bulb, tubul capilar avînd o constantă de timp sub 1 s pentru o lungime de tub de aproximativ 40 m; termometrele manometrice cu lichid sînt lente, din cauza conductivităţii termice mici şi a capacităţii termice mari a lichidului folosit, dar permit folosirea de bulburi cu diametru mic, astfel încît pot ajunge să aibă constante de timp satisfăcătoare; termometrele manometrice cu gaze, car i funcţionează pe baza variaţiei presiunii cu temperatura, au în general constanta de timp mică (gazul din bulb atinge temperatura mediului în circa 0,25 s, iar constanta de timp a tubului capilar e sub 1 s) şi sînt indicate să fie folosite în curent de aer sau în alte medii cu conductibilitate termică mică (în apă, bine agitată, constanta de timp e de 1 • • *4 s), deoarece raportul dintre masa bulbului şi suprafaţa exterioară e relativ mică; termometrele manometrice cu vapori au constanta de timp mult variabilă cu tipul instrumentului şi cu lungimea tubului capilar, constantă care în unele cazuri ajunge pînă la 10 s; termometrele bimetalice au constanta de timp de la 10—30 s; termometrele cu lichid în sticlă au constanta de timp de circa 30 s, cu posibilitatea de reducere, dacă bulbul e neprotejat. Locul de amplasare a dispozitivului de măsurare a temperaturii are o importanţă deosebită pentru precizia măsurării. Pentru exemplificare, în cazul unui cuptor electric, 0,5 1 P min VI. Curba de răspuns a unui termometru cu rezistenţă în apă agitată. 1) termometru fără protecţie ; 2) termometru cu tub de protecţie. Reglarea automată a proceselor tehnologice 342 Reglarea automată a proceselor tehnologice amplitudinile şi variaţiile temperaturii pot diferi foarte mult pentru aceleaşi termometre, după locul amplasării. Reglările de temperaturi înalte sînt mai dificile, fiind greu de asigurat funcţionarea îndelungată a elementelor de măsură la astfel de temperaturi, iar măsurarea cu pirometre de radiaţie poate da abateri mari faţă de temperatura reală. Regulatoarele de temperatură utilizate sînt de tip discontinuu (bipoziţional) sau continuu (P, Pl şi PID). — Cuptoarele mici, cari nu reclamă o reglare a temperaturii în limite prea strînse, pot fi echipate cu regulatoare bi poziţionale, elementul de execuţie avînd de asemenea două poziţii. în acest caz se asigură încălzirea la o valoare stabilă, Ia care se adaugă un surplus supus acţiunii regulatorului bipoziţional. — în procesele tehnologice în cari căldura se transmite prin conductibilitate (deci T JT mare) pot fi utilizate regulatoare tip P, însă, cum din motive de stabilitate, coeficientul de proporţionalitate ^trebuie să fie mic, rezultate mult mai bune se obţin curegu latoare tip PI; de asemenea, în procese în cari căldura se transmite excluziv prin convecţie, se obţin rezultate satisfăcătoare cu regulatoare P sau PI, iar în procesele în cari căldura se transmite prin radiaţie, pot fi folosite regu latoare Pl sau PID. în procesele tehnologice în cari intervin numeroase capacităţi termice, cum e în cazul schimbătorului de căldură, se obţin abateri mari chiar cu regulatoare PID; deci e necesară o reglare în cascadă. Reglarea automată multiplă consistă în reglarea mai multor mărimi fizice cari condiţionează desfăşurarea unui proces tehnologic, putînd fi simplă sau complexă. ----- Reglarea automa- I /r tă complexă consistă în reglarea automată a mai multor mărimi fizice, cari interesează funcţionarea unui proces tehnologic şi a căror valoare trebuie să satisfacă anumite criterii. Cum în procesele industriale intervin frecvent parametri nereglabili (de ex.: temperatura ambiantă, calitatea materiei prime introduse în proces, îmbătrînirea catalizatorilor, etc.), variaţia acestor parametri produce perturbaţii în desfăşurarea procesului, cari pot fi compensate de un operator sau prin intermediul unui calculator electronic, astfel încît să se obţină un optim. Pentru a cunoaşte gradul de optimizare al reglării, se consideră criteriul de performanţă. Compensări le operatorului se efectuează pe baza experimentării sale, modificînd mărimile de intrare ale procesului tehnologic. în practică, modificările operatorului neputînd fi frecvente, procesul e condus astfel, încît produsele obţinute să fie menţinute între anumite limite, admise de prescripţiuni. în astfel de condiţii pot exista diferenţe între condiţiile optime de funcţionare posibile şi cele stabilite de operator. Calculatorul electronic devine necesar şi înlocuieşte operatorul, dacă valoarea totală a produselor în unitatea de timp e mare, iar intervenţiile operatorului ar trebui să fie mult prea frecvente şi la intervale foarte mici. Aceste calculatoare intervin în conducerea procesului tehnologic, optimi-zînd reglarea, deci cu scopul de a obţine maximul sau minimul unei anumite expresii, ceea ce se apreciază prin criteriul de performanţă C. Criteriile de performanţă se referă, de obicei, la reducerea preţului de cost sau la maximul de producţie al unui produs, eventual la o combinaţie a acestor caracteristici finale ale produsului. Aceste criterii de performanţă sînt expresii matematice cari depind de preţul materiei prime, de energia consumată, de întreţinerea şi amortisarea instalaţiilor, etc., iar calculatorul electronic intervine pentru a obţine maximul sau minimul acestor expresii. Criteriul de performanţă se exprimă printr-o relaţie de forma: (1) C=f{Xi, ys, Zk), relaţiile între variabile fiind (2) *V(W,'^)=0' unde x. sînt mărimile de intrare (în sistemele de reglare individuale) ale diferiţilor parametri ai procesului, y sînt mărimile caracteristice (ale procesului) cari nu pot sau , nu sînt reglate şi z^ sînt mărimile de ieşire din proces sau valori introduse din exterior. Cele două tipuri de reiaţi i se stabilesc în mod analitic, pe baza legilor cari conduc procesul tehnologic respectiv, sau se determină experimental. Pentru mărimile^. sînt anumite limitări, impuse de efectuarea proce-suIu i sau de caracteristicile elementelor componente ale sistemelor de reglare, şi anume (3) xmiVAA Vv VW y/v* P’jQ VII. Schema echivalentă a sistemului de alimem siunu. a) prin variaţia excitaţiei generatorului; b) prin variaţia raportului de transformare ; 1) generator; 2) transformator; 3) excita-toare; 4) înfăşurare de excitaţie a generatorului ; 5) înfăşurător de excitaţie a excita-toarei; 6) servomotor pentru comutarea prizelor transformatorului; 7) regulator. Reglarea tensiunii prin variaţia reactanţei de legătura consistă în menţinerea constantă a tensiunii la bare, prin variaţia unilaterală a reactanţei (v. fig. VI b). Se ştie că puterea activă scade iperbolic odată cu creşterea lui X şi cu atît mai repede cu cît unghiul electric S scade; puterea reactivă Q scade şi ea cu creşterea lui X, dar cu atît mai repede cu cît unghiuI electric S creşte (în ambele cazuri se consideră variaţia unghiului S în intervalul 0*"7t/2). Reglarea tensiunii prin variaţia reactanţei longitudinale a sistemului se obţine prin variaţia raportului de transformare a transformatoarelor, efectuată sub sarcină. în acest scop se folosesc, regulatoare automate, de aceleaşi tipuri ca şi regulatoarele folosite pentru variaţia excitaţiei generatoarelor, cari acţionează asupra unui servomotor, acesta avînd funcţiunea de a acţiona comutatorul pentru modificarea raportului de transformare. Considerînd transformatorul de reglare intercalat pe legătura d intre generator şi consumator (v. fig. VII), tensiunea la barele consumatorului e: vc0) presiunea la sfîrşitul cursei de admisiune, la încărcătura (amestecul combustibil-aer) nominală a cilindrului; p£) presiunea la sfîrşitul cursei de admisiune, la încărcătura redusă prin laminare; p) presiunea atmosferică. % III. Diagrama ciclului Ia reglarea cantitativă prin variaţia gradului de admisiune. pQ) presiunea la sfîrşitul cursei de admisiune, la încărcătura (amestecul portul de compresiune variază carburant.aer) nominala a cilindru- lui; p'a) presiunea Ia sfîrşitul cursei de admisiune la încărcătura redusă prin variaţia gradului de admisiune ; x) porţiune din lungimea de cursă, corespunzătoare gradului de admisiune. există pericolul deschiderii cu sarcina, deci randamentul termic e mic la sarcini mici, iar la suprasarcini pot interveni aprinderi spontane, autoaprin-deri sau aprinderi premature; presiunea de admisiune fiind cu atît mai mică cu cît e mai mult închisă secţiunea de trecere, supapei de evacuare în faza de admisiune, avînd ca efect diluarea amestecului proaspăt cu gazele arse reziduale, deci micşorarea puterii motorului; solicitările datorite inerţiei pieselor în mişcare, constante Ia orice sarcină, pot deveni mai mari decît forţa corespunzătoare presiunii de compresiune, ceea ce are ca urmare o apăsare pe cusinetul bolţului pistonului, cum şi pe lagărele de bielă şi de arbore. Avantajul reglării cantitative e realizarea aceluiaşi proces de ardere la orice sarcină, datorită compoziţiei constante a amestecului. Reglarea calitativă consistă în introducerea în cilindrul motorului a unei cantităţi constante de amestec combustibil-aer, dar variabilă calitativ prin variaţia cantităţii de combustibil, astfel încît coeficientul de exces de aer să varieze în sens contrar cu sarcina. Deoarece cantitatea de aer nu variază cu sarcina, presiunea de admisiune şi compresiunea rămîn neschimbate la reglarea calitativă, ceea ce înseamnă că se elimină dezavantajele reglării cantitative. Reglarea calitativă prezintă, în plus, avantajul simplicităţii constructive. Dezavantajele sînt: reducerea vitezei de ardere, datorită diluării amestecului, şi producerea de arderi întîrziate (mai ales la sarcini mici), la motoarele cu formarea amestecului. în exterior. Dacă s-a ales compoziţia optimă a amestecului pentru sarcina nominală, la micşorarea sarcinii creşte coeficientul Reglarea motoarelor cu ardere interna 352 Reglarea motoarelor cu ardere interna de exces de aer şi amestecul devine mai sărac, iar viteza de propagare a frontului flăcării se micşorează; deci randamentul motorului se reduce. La mersul în gol, cînd amestecul e prea sărac, funcţionarea motorului e instabilă şi se poate ca aprinderea să nu se producă, astfel încît motorul să funcţioneze cu rateuri. De aceea, reglarea calitativă nu e raţională la motoarele cu formarea amestecului în exterior, fiind permisă numai în limite reduse între regimul puterii maxime şi regimul de randament maxim al motorului, cînd valoarea coeficientului de exces de aer variază de la X—0,85 * *-0,9 pînă la X = 1.0***1,05. La motoarele cu autoaprindere, la cari amestecul combustibil-aer se formează în interior, reglarea calitativă se foloseşte pe scară mare, deoarece cantitatea de aer care intră în cilindru rămîne constantă, iar prin injector se poate introduce o cantitate de combustibil variabilă. La turaţii joase, cantitatea mică de combustibil nu se răspîndeşte uniform în interioruI camerei de ardere şi amestecul proaspăt se formează în zona aerului din apropierea injectoruIui, iar combustibilul pulverizat se amestecă cu cantitatea de aer necesară pentru ardere, astfel încît se menţine calitatea amestecului; scăderea vitezei de ardere, observată la sarcini mici la aceste motoare, e urmarea scăderii temperaturii procesului şi nu a modificării calităţii amestecului. Din această cauză, dezavantajul indicat la motoarele cu formarea amestecului în exterior nu se regăseşte la motoarele cu autoaprindere, la cari calitatea procesului arderii rămîne satisfăcătoare la sarcini mici şi la mersul în gol nu provoacă rateuri. Reglarea calitativă se foloseşte mai ales la motoarele în doi timpi, la variaţii mici în jurul puterii nominale ale motorului. în acest caz, compresiunea motorului rămîne neschimbată şi viteza de ardere e puţin influenţată. Reglarea mixtă consistă în combinarea reglării cantitative cu cea calitativă, adică în modificarea proporţiei de combustibil şi a cantităţii totale a amestecului, şi se obţine fie prin reglare simultană (la toate sarcinile) a dozajului şi a^cantităţii amestecului, fie prin reglarea separată a acestora. în ultimul caz, reglarea puterii la sarcini mari se realizează prin modificarea calităţii amestecului, iar la sarcini mici se realizează prin variaţia cantităţii amestecului. Desfăşurarea procesului de ardere e perfect satisfăcătoare şi la sarcini mici, cu observaţia că forţele inerţiale rămîn tot timpul^mai mici decît apăsarea datorită presiunii de compresiune. în general, în motoare se stabilesc în prealabil un dozaj şi o cantitate de amestec corespunzătoare funcţionării optime, la sarcina obişnuită a motorului. Reglarea mixtă se foloseşte, în special, la motoarele cu carburator pentru auto-vehicule. Reglarea pentru un singur regim, care serveşte la menţinerea constantă a turaţiei nominale, se realizează utilizînd' regulatoare pentru un regim. Această reglare se foloseşte la motoare Diesel staţionare, la motoare auxiliare navale şi la motoare cu carburator, unde nu e necesar să existe limite largi de variaţie a turaţiei (în general, circa 10%). Reglarea pentru două regimuri se realizează utilizînd fie două regulatoare separate, dintre cari unul pentru regimul minim de turaţie şi celălalt pentru regimul maxim de turaţie, fie un regulator pentru două regimuri, care îndeplineşte ambele funcţiuni. Acest ultim regulator, numit şi regulator limitor (v. fig. IV), limitează turaţia maximă şi asigură o funcţionare stabilă la mersul în gol. Regulatoarele pentru două regimuri se folosesc atît la motoarele Diesel navale cu cuplaje de inversare a sensului de rotaţie, cît şi la motoarele Diesel pentru tracţiune, cari dau o caracteristică de regulator formată din două segmente de dreaptă, legate printr-o porţiune de caracteristică parţială. La modificarea reglării unui astfel'de regulator, o porţiune de caracteristică parţială se înlocuieşte cu o porţiune de altă caracteristică parţială, iar părţile de caracteristică cari corespund turaţiei minime şi turaţiei maxime se lungesc sau se scurtează în mod corespunzător, fără a se deplasa. Motoarele echipate cu astfel de regulatoare funcţionează, o mare parte din timp, cu organu I de reglare fixat prin pedală sau manual, regulatorul nepermiţînd nici creşterea excesivă a turaţiei, nici scăderea ei excesivă. Uneori, motorul e echipat suplementar şi cu un regulator limitor de decuplare, afară de regulatorul principal; acest regulator opreşte intrarea combustibilului cînd turaţia fixatăedepăşită,oprind motorul. La motoarele în doi timpi, siguranţa decuplării poate fi mărită prin decuplarea automată concomi entă a aeDitarii aeruiui ae oaieiaj. no-dificînd reglarea regulatoruIui se poate deplasa caracteristica de regulator, variind astfel turaţia motorului. Reglarea pentru toate regimurile se realizează utilizînd regulatoare pentru toate regimurile (de turaţie), ceea ce asigură stabilitatea regimului de funcţionare a motorului, la caracteristicile parţiale (v. fig. V). Utilizarea acestor regulatoare e indicată dacă, la aceeaşi turaţie, sarcina poate varia mult (de ex. la motoarele pentru remorchere, spărgătoare de gheaţă, etc.) sau se poate a-nula, în ultimul caz trebuind să existe a-cuplaje de decuplare. Regu latoareie pentru toate regimurile se folosesc ia motoarele Diesel navale principale, la cari sarcina poate varia pînă la 3:1, cum şi la motoarele pentru locomotive sau pentru autovehicule grele. In cazul SUprain* V. Schema regulatorului cu bile pentru toate-cărcării unui motor regimurile, echipat CU regulator 1) axul pompei de injecţie; 2) disc conic; 3) cruce pentru toate regimu- cu bile; 4) coada crucii, cu lagăr; 5) furcă; 6) re-rile, punctul care re- sortul regulatorului; 7) tije de comandă a cre-prezintă regimul de malierei pompei; 8) cremaliera pompei; 9) co-funcţionare trece pe rector; 10) limitor pentru reglaj de turaţie caracteristica exte- maximă; 11) pîrghie legată de accelerator, rioară, determinată de poziţia extremă a organului de reglare. Adeseori regulatoarele pentru toate regimurile sînt completate cu un corector, numit şi limitor automat, care deplasează iimitoru! pneumatic. 1) filtru de aer; 2) releu pneumatic; 3) ţeava de aspiraţie a motorului ; 4) mecanism cu pîrghii; 5) pedală de accelerare; 6) cameră cu membrană; 7) tijă de regiare; 8) pompă de injecţie. l'VVVVVVVVVVVVVVVV'l Reglarea motoarelor cu ardere internă 353 Reglarea nfiotbafelor cu ardere internă poziţiei organului de reglare, în funcţiune de reglarea regulatorului sau de turaţia efectivă a motorului. La motoarele principale navale, corectorul (limitorul automat) micşorează debitul maxim de combustibil la micşorarea turaţiei, pentru a evita suprasolicitarea pieselor motorului, care ar putea fi provocată de arderi cu caracter exploziv; la motoarele pentru autotransporturi, din contra, corectorul asigură o anumită creştere a debitului de combustibil la micşorarea turaţiei, în scopul îmbunătăţirii proprietăţilor de tracţiune. Reglarea motoarelor cu autoaprin-dere (Diesel) se realizează prin metoda calitativă, adică prin modificarea dozajului amestecului combustibil-aer, variind debitul de combustibil injectat în cilindru, şi se efectuează diferit, după cum motorul e cu injecţie pneumatică (numită şi insuflare) sau cu injecţie mecanică (numită şi injecţie hidraulică). Sistemul de injecţie trebuie să permită reglarea precisă a momentului de începere a injecţiei şi a duratei acesteia în, fiecare cilindru în parte. Unghiurile de avans, diferite de la un cilindru la altul, au ca efect presiuni maxime de ardere diferite ca mărime, deci solicitări inegale ale mecanismelor bielă-manivelă; de asemenea, debitarea unor cantităţi diferite de combustibil în cilindri provoacă subîncărcarea unor cilindri şi supraîncărcarea altora. De aceea, trebuie să se ţină seamă de aceste consideraţii la stabilirea sistemului de reglare al diverselor tipuri de motoare. Echipamentul de reglare al motoarelor Diesel cuprinde, în general, regulatorul de turaţie, sistemul de transmitere a comenzii şi pompa de combustibil. — Regulatoarele de turaţie cel mai frecvent folosite la aceste motoare sînt regulatoarele centrifuge şi pneumatice, cari pot fi regulatoare pentru un singur regim, pentru două regimuri şi pentru toate regimurile, după tipul motorului. Aceste regulatoare permit menţinerea turaţiei în limitele stabilite, pentru o funcţionare corectă a motorului. — Sistemul de transmitere a comenzii de la regulator la organele de execuţie poate fi mecanic (de ex. mecanism cu pîrghii, ca în fig. IV), pneumatic (de ex. releu pneumatic), etc., cum şi cu servomecanisme. Reglarea motoarelor cu injecţie pneumatică, cari în general sînt motoare staţionare cu compresor, se poate realiza prin modificarea debitului de combustibil şi a presiunii aerului de insuflare. Această dublă reglare e utilă pentru limitarea după nevoie a consumului de energie, deoarece energia necesară pulverizării variază linear cu cantitatea combustibilului injectat (adică cu sarcina) şi pătratic cu turaţia motorului. Pentru reglarea debitului de combustibil injectat în motor se modifică cursa pistonului pompei de alimentare. Durata de admisiune (aspiraţie) se poate regla folosind pompe cu debitul de 1,5-*-3 ori mai mare decît debitul de injecţie, pompe cari constructiv sînt mai convenabile decît cele cu un debit corespunzător cantităţii de combustibil de injectat, şi la cari supapa de aspiraţie se menţine deschisă şi un interval de timp din cursa de refulare, astfel încît o parte din combustibilul refulat se întoarce în rezervor. în general se recomandă ca reglarea să fie astfel efectuată, încît pompa să trimită combustibilul la injector în timpul cursei de expansiune sau la începutul cursei de evacuare, pentru ca excesul de combustibil să poată trece prin supapa de evacuare a motorului*. Ia o înţepenire eventuală a supapei de aspiraţie a pompei, evitîndu-se aprinderi premature. Reglarea motoarelor cu injecţie mecanică la cari combustibilul e introdus în motor cu ajutorul unei pompe de injecţie, se realizează reglînd debitul acestei pompe, fie prin variaţia cursei pistonului plonjor al fiecărui element al pompei, fie prin intermediul unui ac obturator sau prin reflux variabil al combustibilului. Reglarea prin variaţia cursei pistonului plonjor (v. fig. Via) se efectuează cu ajutorul unei came oblice, deplasabilă în lungul arborelui prin intermediul unui regulator, astfel încît pistonul pompei e acţionat VI. Scheme de pompe de injecţie, cu reglarea debitului. a) pompă de injecţie cu cursă variabilă, la care cursa pistonului e comandată prin camă cu profil variabil (de-a lungul axei sale) şi prin deplasarea arborelui cu came; b) pompă de injecţie cu reflux (variabil cu cursa pistonului constantă), la care reglarea se obţine variind secţiunea unui canal conic, prin intermediul unui ac obturator; c) pompă de injecţie cu reflux variabil (cu cursa pistonului constantă), la care reglarea se obţine printr-un mecanism cu pîrghie oscilantă şi cu excentric; 1) spre injector; 2) supapă de refulare; 3) camerădeaspiraţie ; 4) supapă deaspiraţie ; 5) de la rezervorul de motorină (prin pompa de combustibil şi filtru); 6) piston; 7) resort de rapel; 8) rolă; 9) camă de comandă; 10) bară de reglare (manuală sau prin legare la regulator) cu pană; 11) ac de reglare ; 12) canal conic cu secţiune variabilă; 13) supapă de descărcare ; 14) tijă de comandă a supapei de descărcare ; î5) tampon de contact; 16) articulaţie; 17) excentric de comandă a pîrghiei oscilante; 18) pîrghie oscilantă; 19) canal de descărcare. de diverse profiluri ale camei, ceea ce modifică cursa pistonului. Variaţia cursei pistonului depinde de felul pompei de injecţie, care poate fi: pompă cu camă de profiI constant şi cu culbutor, Ia care contactul dintre pompă şi culbutor e realizat printr-un braţ oscilant, iar prin acţionarea acestui braţ de către regulator se modifică cantitatea de combustibil primită; pompă cu camă de profil variabil, ca Ia motoarele IAR 22-23; pompă cu camă de profil constant, cu culbutor şi pană. la care culbutorul are punct de oscilaţie variabil, iar reglajul se obţine prin pana intermediară; pompă cu camă pe manşon şi de profil constant, la care reglarea se obţine prin manevrarea acestui manşon deplasabil. Reglarea cu acul obturator (v. fig. VI b), situat între supapele de admisiune si de evacuare din camera pompei, se efectuează modificî-nd poziţia acestui ac, pentru a varia secţiunea de trecere a combustibilului. Astfel se reglează cantitatea de combustibil evacuat în spaţiul de admisiune al pompei, respectiv debitul de combustibil injectat. Reglarea prin reflux variabil se poate obţine prin modificarea sfîrşitului sau începutului injecţiei (adică al debitării), cum şi prin modificarea începutului şi sfîrşitului injecţiei (v. fig. VII). Modificarea sfîrşitului injecţiei (v. punctele Bv B2 şi B3 în -fig. VII a) variază în funcţiune de sarcina motorului, începutul 23 Reglarea rfiâtoareidr eu ardere interni 354 Reglarea motoarelor eu ardere internă debitării (v. punctul A în fig. VII a) rămînînd neschimbat. Cursa activă a pistonului plonjor variază. La această reglare, refluxul variabil al combustibilului se poate realiza prin: supapă de reflux (v. fig. Vie), reglarea obţinîndu-se prin deschiderea timpurie sau tîrzie a acestei supape de descărcare, eventual prin rotirea excentricului interior; rotirea pistonului plonjor (v. fig. VIII a), care are un şanţ elicoidal (frezat) şi o tăietură, pentru a pune în legătură spaţiul lui cu spaţiul de refulare al pompei; rotirea unei supape (v. fig. VIII 6). Reglarea prin rotirea pistonului plonjor (deex. la pompele de injecţie tip Bosch) permite varierea sfîrşitului injecţiei, deoarece odată cu rotirea şanţului elicoidal se obţine o comunicaţie mai timpurie sau mai tîrzie între spaţiul de refulare al pompei şi orificiul deadmisi-une. La unele pompe de construcţie recentă, comunicaţia e asigurată printr-un sistem de găuri A/ m M 9 A*/ Al,^ ii . . .... , „ I. b 33 f f/l, Modificarea începutului injecţiei (v. punctuI Aîn fig. VII b), sfîrşitul injecţiei rămînînd neschimbat (v. punctul B în fig. VIIb), se foloseşte la motoare de vehicule cari funcţionează cu turaţii variabile. Reglarea prin variaţia începutului debitării se obţine prin acţionarea supapei de admisiune, care rămîne deschisă în timpul unei porţiuni din cursa pistonului plonjor şi se închide în momentul în care 6 trebuie să înceapă injectarea combustibilului în cilindru. Schimbînd momentul deschiderii supapei de admisiune, se poate regla cantitatea de combustibil debitat şi cea care trece prin supapa de aspiraţie a pompei. Modificarea simultana a începutului şi sfîrşitului injecţiei (v. fig. Vil c) permite punerea în concordanţă optimă a perioadei de injecţie cu sarcina şi cu turaţia motorului. Fig. VII c reprezintăschema de principiu a acestei reglări, la care înce- r-f VII. Scheme de reglare a pompei cu reflux variabil al combustibilului. a) prin modificarea sfîrşitului injecţiei ; b) prin modificarea începutului injecţiei; c) prin modificarea simultană a începutului şi sfîrşitului injecţiei ;A, Alt A2, A3) puncte corespunzătoare începutului injecţiei; 8, Blf B2, B3) puncte corespuzătoare sfîrşitului injecţiei; hlt h3, h3) curse ale pistonului plonjor. VIII. Pompe cu organe rotitoare. a) pompă cu piston rotitor; b) pompă cu supapă rotitoare; 7) intrarea combustibilului; 2) piston rotitor; 3) piston translativ; 4) supapă rotitoare; 5) camă; 6) ieşirea combustibilului. putui injecţiei se muta din punctul Ax în punctele A2 sau A3, cînd sarcina motorului scade, iar sfîrşitul injecţiei se mută din punctul Bx în punctele B2 sau B3, cantitatea debitată cores- punzînd porţiunilor h2 şi h3. La această reglare combină sate utilizează numai zona centrală a pistonului plonjor, pentru care viteza de injecţie e mare. Reglarea motoarelor cu amestecător. numite şi motoare cu gaz, se poate realiza prin metodele calitativă, cantitativă şi mixtă. Ca şi la celelalte tipuri de motoare, reglarea e asigurată de unul dintre regulatoarele descrise, La motoarele mici cu gaz, organul de admisiune e un amestecător în formă de supapă dublă, cu un taler pentru accesul în camera de amestec şi un alt taler pentru admisiunea în motor, acest amestecător fiind supus acţiunii unui regulator. Aerul şi gazul vin separat la camera de amestec a supapei, în care de obicei e permisa întîi intrarea aerului (de ex. construcţia Humboid-Deutz şi Kdln-Deutz), pentru a se evita aprinderi premature ale amestecului, care ar intra prin gazele reziduale; la talerul de admisiune, acţionat nereglabil, soseşte amestecul gata format. Cursa supapei e reglată prin variaţia raportului dintre braţele pîrghiei (în general un culbutor) care acţionează supapa, variaţie obţinută, cu ajutorul unei role deplasate de regulator. Fig. IX reprezintă un amestecător pentru reglare cantitativă, folosit la unele motoare cu gaz (de ex. HPZ), la cari supapa de admisiune e deschisă de culbutorul 3, rezemat pe galetul imobil 4 şi rotativ în jurul galetului deplasabil 5, fiind acţionat de regulator prin intermediul tijei 6. La deplasarea galetului 5, poziţia axei de rotaţie a cuI-butorului se deplasează, deci se modifică şi raportul braţelor sale. La schimbarea raportului braţelor culbutorului, înălţimea de ridicare a supapei se modifică, astfel încît se schimbă şi cantitatea de amestec care intră în cilindru. La motoarele mari cu gaz, în timpul de admisiune, în cilindru intră amestec presiune. Prin această alimentare şi prin spălarea anterioară a camerei de ardere se măreşte cantitatea de amestec, deci şi puterea (cu circa 20%). Fig. X reprezintă un amestecător cu trei canale, pentru gaz, aer şi aer comprimat. Accesul aerului comprimat prin sertarul cilindric 7 e reglat de regulator, astfel încît se închide la micşorarea sarcinii şi orificiul 4 pentru aerul comprimat e micşorat. La sarcină mică e posibilă închiderea completă a accesului aerului comprimat. Reglarea motoarelor cu carburatoare e o reglare mixtă, realizată prin modificarea dozajului concomitentă cu cea a cantităţii de amestec, la diferite regimuri de mers ale motorului. Reglarea cantitativă are rolul de a menţine turaţia de mers în gol a motorului în limite strînse, iar reglarea calitativă e necesară pentru a stabili dozajul cel mai potrivit, la care motorul să funcţioneze turaţia cea mai joasă. Echipamentul de reglare al motoarelor cu carburator cuprinde, în general, limitoru I de turaţie, sistemu I de transmitere IX. Amestecător (supapă de admisiune) pentru reglarea cantitativă a motorului cu gaze. 1) corpul supapei; 2) supapă; culbutor; 4) galet imobil; galet deplasabil; 6) tija de legătură cu regulatorul. deschiderii supapei sau numai aer sub 3) 5) X. trei Amestecător canale. î)blocul cilindrilor; 2) cameră de combustie; 3) supapă d admisiune; 4) orificiu pentru aer comprimat (eventual aer de baleiaj); 5) orificiu pentru aer comburant; 6) orificiu pentru gaz; 7, 8, 9) sertare cilindrice. uniform la Reglarea nivelului de transmisiune 355 Reglare prin grup cu reglare a comenzii şi carburatorul. —■ Limitorul de turaţie închide obturatorul carburatorului cînd motorul atinge turaţia maximă dată, nepermiţînd depăşirea turaţiei pentru care s-a stabilit reglajul. De aceea, regulatoarele folosite la aceste motoare sînt regulatoare pentru un singur regim, în general pneumatice sau pneumocentrifuge, iar uneori, centrifuge sau hidraulice. Aceste limitoare sînt, fie legate organic cu carburatoruI, astfel încît obturatorul carburatorului e totodată şi obturator al Uimitorului, fie executate sub forma unui aparat separat, montat între carburator şi colectorul de admisiune.—■Sistemul de transmitere a comenzii e constituit adeseori dintr-un resort, care acţionează direct obturatorul carburatoru Iu i, cum şi dintr-un sistem de pîrghii si cabluri, cari acţionează asupra obturatoruIui cînd se apasă pe o pedală de acceleraţie sau se manevrează o manetă de acceleraţie.— Carburatorul permite reglarea motorului la fiecare regim de mers. Astfel, carburatorul trebuie să asigure: dozajul constant al amestecu Iu i la orice turaţie a motoruIui; amestecu I intim şi omogen dintre un combustibil lichid şi aer; încărcarea cilindrilor motorului cu o cantitate de amestec variabilă cu turaţia, dar de dozaj constant. Motorul de tracţiune funcţionează, de obicei, o mare parte din timp cu obturatorul puţin deschis. De aceea, la sarcini mici şi mijlocii, cel mai judicios reglaj e cel la care această Reglajul amestecului____ Maximă 90% ^ 80% | 70) 60% 50% - % = sărac bogat *+% -23%-fS -14 -3 -4T+3 *10 H3 *29 +41 +55?o RE RP \ % W 5,3% 6%T 6,6% 17% 97» Jj20 1/18 1/14- 1/12. 1/1(1 Maximă ■ Minim 90% *11% 80 A rţ) -+25% ^ 70%> | >4-3% | 60% | Con 50% -+im Reglarea convexitâţii consistă în sporirea cîştigului în special în jurul unei anumite frecvenţe din planul caracteristicii. C Proporţia de benzină şi aer XL Variaţia puterii, economiei şi consumului în funcţiune de reglajul amestecului. P) putere; £) economie; C) consum; RE) reglaj economic; RP) reglaj de putere; T) dozaj teoretic. poziţie a obturatorului să corespundă unui amestec cu compoziţia apropiată de cea economică, pentru raportul dintre benzină şi aer de 1/16,5***1/18,5. Trebuie amintit că cea mai mare putere se obţine la un amestec cu 10***35 % mai bogat decît cel teoretic, iar cea mai mare economie se obţine Ia un dozaj cu 7 * * * 17 % sărac (v. fig. XI). î. Reglarea nivelului de transmisiune. Telc.: Reglarea cîştigului elementelor active ale echipamentelor de telecomunicaţii ale unei linii de telecomunicaţii cu fir, pentru ca nivelul de transmisiune la ieşirea tuturor repetoarelor şi a echipamentelor terminale să rămînă constant, cu toată variaţia eventuală a atenuărilor în lungul liniei. Din punctul de vedere al modului cum se modifică caracteristica de frecvenţă a elementului considerat, se deosebesc reglare plată, reglare înclinată, reglarea convexităţii şi reglare combinată. Reglarea plata (reglarea înălţimii) consistă în varierea cîştigului cu o cantitateconstantă, AC, independentă de frecvenţă (v. fig. /). Reglarea înclinată (reglarea pantei) consistă în varierea cîşti-gu Iu i crescător cu frecvenţa, astfel încît d i fer i te le caracteristici de frecvenţă (v.) pentru diferite situaţii par a proveni din rotirea unei curbe în jurul unu i punct plasat de obicei la frecvenţe nferioare domeniului în care se face reglarea (v. fig. //). O /. Reglarea plată (a înălţimii). Reglarea combinată consistă în folosirea tuturor acestor procedee, pentru a asigura un nivel de transmisiune constant la ieşirea tuturor repetoarelor şi a echipamentelor terminale. Reglarea plată sau înclinată, luate separat, se aplică la căile de frecvenţă vocală şi la echipamentele de curenţi purtători individuali pe distante miri. Ea e comandată de o singură frecvenţă pilot (v.). Reglarea combinată se aplică la echipamentele de curenţi purtători cu mai multe căi, folosite la mari distanţe. Ea e comandată de obicei de o frecvenţă pilot pentru reglarea plată şi de o altă frecvenţă pilot pentru reglarea înclinată. în cazul introducerii şi a reglării convexităţii, se foloseşte şi o altă frecvenţă pilot, dispusă în zona frecvenţelor cari cer această din urmă reglare. Din punctul de vedere al modului de realizare, se deosebesc reglare manuală şi reglare automată. Reglarea manuală se efectuează de personalul de serviciu; ea e aplicabilă la echipamentele de frecvenţă vocală şi la cele de curenţi purtători individuali sau cu număr foarte redus de căi (în general în mod excepţional). Reglarea automată se efectuează la echipamentele de curenţi purtătGri cu mai muIte căi; ea foloseşte semnalele de frecvenţe pilot (v.) ca mijloace de sezisare a nivelului de transmisiune şi ca mijloace de comandă a reglării automate. 2. Reglare prin grup cu reglare. Elt.: Reglarea vitezei, a puterii sau a frecvenţei unei maşini electrice în căzu I folosirii unui grup cu reglare (v.)f adică a unui agregat constituit din cuplarea în cascadă (v. Cascadă, montaj în ~~) a unei maşini asincrone (maşina anterioară) cu o maşină auxiliară (maşina posterioară) de tip maşina cu colector. La grupul cu reglare, numit şi agregat de reglare (eventual „grup cu maşini de reglare") sau agregat în cascadă (eventual „grup în cascadă"), cuplarea celor două maşini e electrică, adică înfăşurarea rotorului maşinii asincrone e conectată cu înfăşurarea maşinii auxiliare, în loc de a fi scurt-circuitată în funcţionare; uneori, cuplarea e şi mecanică. Maşina posterioară conferă maşinii anterioare caracteristici de funcţionare similare cu acelea ale maşinii asincrone cu colector polifazat şi chiar mai avantajoase. Agregate de acest fel se utilizează pentru reglarea puterii reactive (îmbunătăţirea factorului de putere), reglarea turaţiei şi reglarea puterii. De obicei, reglarea turaţiei e asociată cu îmbunătăţirea factorului de putere. Grupurile cu reglare se folosesc, în general, în cazul maşinilor cu puteri peste 100 kW, fie că acestea nu se execută în construcţia cu colector, fie că în astfel de construcţii sînt prea costisitoare. Ca maşini auxiliare se folosesc: compensatoarele de fază (cu excitaţie proprie sau autoexcitate), maşina serie Heyland, convertisoarele de frecvenţă (cu excitaţie independentă şi fără înfăşurare pe stator, cu maşină independentă sau compensată) şi maşini fără cîmp învîrtitor (maşina cu şase poli aparenţi şi maşina Lydall-Scherbius). Afară de grupurile cu reglare în curent alternativ, cum sînt cele precedente, se folosesc şi grupuri cu reglare în curent continuu, de exemplu grupul generator-motor (v. Generator-motor, grup ~). 23* Reglaje prin gfup cli reglaPS 356 Reglare prin grup cu reglare Reglarea vitezei, prin grupul cu reglare în curent alternativ, se obţine economic prin aplicarea unei tensiuni reglabile la înfăşurarea rotorului maşinii asincrone. în acest grup cu reglare, deoarece maşina asincronă e cuplată în cascadă cu o maşină auxiliară cu colector şi aceasta aplică înfăşurării rotorului o tensiune reglabilă Uf de frecvenţa alunecării, se produce o modificare a curentului, a tensiunii electromotoare şi a alunecării, cari iau valorile /2 , E2 şi s; în cele ce urmează se consideră că, la viteza nominală, reactanţa rotorului (proporţională cu alunecarea s) e neglijabilă, iar curentul rotor ic I2=E2IR2 e în fază de tensiunea electromotoare E2 indusă în înfăşurarea rotorică şi e în cuadratură cu fluxul rezultant ai maşinii r . Dacă tensiunea U , aplicată de maşina auxiliară, e în opoziţie de fază cu tensiunea electromotoare E2 indusă în rotor, valoarea curentului e dată de relaţia: 2 R în ipoteza că valoarea cuplului rezistent nu se modifică (yj = = &r T2), rămîne neschimbată şi valoarea curentului T2—I'2. în acest caz, variaţia tensiunii electromotoare e produsă prin variaţia alunecării de la valoarea iniţială 5'=E'%/E2Q la valoarea s = E2IE20 = Ur-\~E/2IE20 = s/^rUrIE2() şi, implicit, prin variaţia corespunzătoare a vitezei n a motorului în raport cu viteza naturală nţt , pe care ar fi avut-o fără cuplarea în cascadă (E20 fiind tensiunea electromotoare indusă cu rotorul fix, n=0). Din expresia 5 = 5/+C7 /iT20 rezultă următoarele posibilităţi de reglare: viteza motorului scade (alunecarea s creşte), dacă U e în opoziţie de fază cu E2 şi, respectiv, cu E20; viteza mo-toru lui creşte (alunecareascade), dacă Ur e în fază cu E20 ; viteza rămîne subsincronă, dacă TJrE2 . Reglarea vitezei unui grup constituit dintr-un motor asincron principal montat în cascadă (v. Cascadă, montaj în ^) cu una sau cu mai multe maşini auxiliare se obţine prin: reglarea turaţiei de funcţionare în gol, prin deplasarea paralelă a caracteristicii naturale a motorului sincron; reglarea turaţiei de funcţionare în sarcina, în funcţiune de sarcină, prin rotirea caracteristicii naturale a motorului sincron; reglarea turaţiilor de funcţionare în gol şi în sarcina (ultima în funcţiune de sarcină), prin deplasarea paralelă şi rotirea caracteristicii ,nn-n*ct I. Deplasarea paralelă a caracteristicii naturale, n) turaţie; M) cuplu. naturale a motorului sincron ; re- cron. Pentru diferite valori constante ale tensiunii Uf se obţin diferite caracteristici n — f(M), paralele cu caracteristica naturală (v. fig. /), ca şi cum aceasta s-ar fi deplasat în mod paralel. Pentru acest mod de reglare se foloseşte cuplarea în cascada a motorului asincron, fie cu un convertisor de frecvenţă, compensat sau necompensat (cuplat mecanic sau electric), fie cu un generator polifazat cu colector sau cu o maşină comutatoare, ultimele două soluţii fiind adecvate pentru motoarele de puteri mari. Fig. II reprezintă schema cuplării mecanice cu un convertisor de frecvenţa, cu ajutorul transformatoruIui cu prize reglabile 4, astfel încît se reglează valoarea tensiunii Ur , aplicate la inelele convertisoru Iu i de frecvenţă 2, la frecvenţa reţelei, obţinînd frecvenţa de alunecare la inelele rotorului motorului asincron 1. Prin reglarea poziţiei periilor pe colectorul convertisoru lui de frecvenţă se obţine ca tensiunea U să fie în opoziţie e fază cu tensiunea electromotoare E20. Reglarea prin r o t ir e a (înclinarea) caracteristicii naturale se realizează aplicînd o tensiune Ur reglabila, care să varieze proporţional cu alune carea, adică Ur = sUrn, n r ro unde UrQ e tensiunea care corespunde la alunecarea 5=1, deci la sincronism. în acest caz, motorul asincron are o singură viteză de funcţionare în gol, care corespunde cu viteza sincronă, dar viteza lui variază în mare măsură cu sarcina, astfel încît caracteristica se înclină apropiindu-se de o caracteristică serie (v. fig. ///). Pentru acest mod de reg lare se foloseşte: cuplarea în cascada a motorului asincron, fie cu un convertisor de frecvenţă, fie cu un compensator cu colector excitat în serie sau cu un generator polifazat cu colector; intercalarea unei rezistenţe corespunzătoare în circuitul rotorului, soluţie care conduce la pierderi mari de energie. Fig. IV reprezintă schema cuplării în cascadă cu convertisor de frecvenţă, la care în circuitul primar al motorului asincron e intercalat un transformator de curent 5. Circuitul secundar al transformatoru Iu i 5 e conectat în serie cu circuitul secundar al transformatorului de reg lare 4, pentru ca tensiunea reglabilă Ur să fie proporţională III. Rotirea (înclinarea) caracteristicii naturale, n) turaţie; M) cuplu. II, Schema cuplării mecanice a maşinii asincrone, în cascadă, cu convertisorul de frecvenţă. Montaj pentru deplasarea paralelă a caracteristicii naturale. glarea turaţiei simultan cu îmbuna- () masinaasincrona; 2) corwer. lăţirea factorului d<: putere, pentru tisor de frecventa cu înfa5U. turaţie tund considerate condiţiile rare de compensQţie; 3) !nft. p, ecedente. ^ şurare de compensaţie; 4 şi Reglarea prin depla- 5) transformator auxiliar. sarea paralela a c a r a c- t e r i s t i c i i naturale se realizează aplicînd o tensiune U reglabilă, dar independentă de viteza motorului asin- IV. Schema cuplării maşinii asincrone în cascadă cu convertisorul de frecvenţă. Montaj pentru rotirea caracteristicii naturale. 1) maşină asincronă; 2) con-cu sarcina motorului asincron, implicit vertisor de frecvenţă cu în-CU alunecarea lui. La un motor asin- făşurare de compensaţie 3; cron, odată cu variaţiile bruşte de cuplu, se produc şi variaţii ale curen- tului rotoric I2 şi ale tensiunii electro- 4) transformator auxil iar ; 5) transformator de cu- rent. motoare E2, corespunzînd unor variaţii reduse ale alunecării date de caracteristica tip derivaţie. Pentru a obţine variaţii mari ale alunecării, provocate de variaţiile tensiunii U=sU, ro ’ e necesar să se folosească un transformator de curent cu întrefier mare, care să reducă influenţa reacţiunii magnetice a circuitului secundar, astfel încît fluxul rezultat în tensiunea secundară indusă să fie proporţional cu curentul primar al motorului. Reglarea prin grup cu reglare 357 Reglare prin grup cu reglare Reglarea prin deplasarea paralela şi rotirea caracteristicii naturale se realizează aplicînd o tensiune reglabilă Ur care variază linear cu alunecarea, după o expresie de forma Ur=U^4~ + sU"rQ. în acest caz, motorul asincron are mai multe viteze de funcţionare în gol, şi ele depind de valoarea termenu-care determină deplasarea lui U' , rQ V. Deplasarea şi rotirea caracteristicii naturale, n) turaţie; M) cuplu. paralelă a caracteristicii naturale, iar pentru fiecare valoarea vitezeide mers în gol există o caracteristică, a cărei înclinare depinde de valoarea factoru-lui U;Q (v. fig. V). Acest procedeu de reglare e utilizat si în cazul cînd motorul asincron e echipat cu un volant care trebuie să preia vîrfuri mari şi bruşte de sarcină, dar la care e necesar să se varieze şi viteza de mers în gol, ca la anumite linii de laminoare. Pentru acest mod de reglare se pot folosi: montajul din fig. IV, la care transformatorul 4, care produce tensiunea de reglare U'^ independentă de alunecare, e echipat cu mai multe prize reglabile; cuplarea în cascadă cu un generator polifazat cu colector sau cu o maşină comutatoare. Reglarea vitezei simultan cu îmbunătăţirea factorului de putere se realizează în con-d iţii avantajoase, deoarece maşina auxiliară poate ceda puterea reactivă necesară în rotorul maşinii asincrone, la frecvenţa de alunecare, această putere fiind mult mai mică decît dacă ar fi cedată la frecvenţa de alimentare. Producerea puterii reactive la frecvenţă mică nu e avantajoasă nici prin condensatoare şi nici prin compensatoare sincrone, ci numai prin maşini cu colector polifazate. în cazul reglării vitezei motorului asincron prin montajul în cascadă cu o maşină auxiliară cu colector, potrivit celor trei procedee indicate, aceeaşi maşină poate fi folosită şi pentru îmbunătăţirea factorului de putere. De exemplu, pentru o maşină electrică alimentată în curent alternativ sinusoidal, puterea reactivă absorbită rezultă din deplasarea oscilantă a energiei iVn ^ y acumulate în cîmpul magnetic al maşinii şi se exprimă prin relaţia: 0 = 2o>Wm=2n/Lll, în care L e inductanţa totală a circuitului şi / e frecvenţa curentului de alimentare cu putere reactivă; în cazul alimentării cu putere reactivă prin circuitul rotorului, la frecvenţa de alunecare f2 = sf, puterea reactivă e redusă proporţional cu alunecarea 5, care în funcţionare normală are valoarea 2-**3 %. Fig. II şi IV reprezintă scheme electrice cu convertisor de frecvenţă, la cari pentru reglarea vitezei există componenta tensiunii Ur în fază sau în opoziţie de fază cu tensiunea electromotoare E2ft, dar pentru compensarea puterii reactive e necesar să existe şi o componentă defazată cu tc/2 faţă de prima. în acest scop, soluţia cea mai simplă consistă în folosirea unui transformator static 5, de un anumit tip, de exemplu un regulator de inducţie (regulator de fazăV Reglarea puterii produse de maşina asincronă, independent de alunecare, se foloseşte cînd maşina asincronă intră în compunerea unui grup generator-motor cu volant, adică a unui grup (lgner (la care se urmăreşte ca vîrfuri le de putere cerute în exploatare să fie suportate în întregime de volant, iar maşina asincronă să producă o anumită putere independentă de turaţia ei), sau a unui grup convertisor de tip motor-generator, constituit dintr-o maşină asincronă şi una sincronă, servind la o cuplare elastică între două reţele electrice de frecvenţe diferite, pentru a transfera între ele o anumită putere, independent de variaţiile lor de frecvenţă, deci independent de alunecarea maşinii asincrone. Pentru ca puterea să nu depindă de alunecare (v. fig. VI), la inelele maşinii asincrone se aplică tensiunea Ur=sU' -\-U* , în care U'^=E20 . în acest caz, în expresia: £2-£/ sE2Q-sU'-Uf: ro ro R, R» tensiunea electromotoare indusă E2—sE2Q (proporţională cu alunecarea) e compensată de tensiunea sU' , astfel încît valoarea -M(P) VI. Anularea dependenţei pu- VII. Schema cuplării maşinii asincrone terii faţă de alunecare. în cascadă cu convertisorul de fre- n) turaţie; M) cuplu. cvenţă. , . _ A Montaj pentru anularea dependenţei „curentului T^-U^R, in puterii de alunecare, retorul motorului asincron 1) maşină asincronă; 2) convertisor de e independentă de valoarea frecvenţă necompensat; 3) convertisor alunecării şi depinde numai de frecvenţă compensat; 4) transfor-de valoarea constantă a ten- mator auxiliar, si un ii aplicate U"Q . La această reglare se foloseşte cuplarea în cascadă a motorului asincron, cu convertisoare de frecvenţă sau cu generator cu colector polifazat. Fig. VII reprezintă un montaj în cascadă cu convertisoare, la care un convertisor principal compensat 3 funcţionează ca generator la frecvenţa de alunecare şi un convertisor necompensat 2 funcţionează ca excitatoare a generatoru Iu i 3, ambele acţionate de maşina asincronă 1. Generatorul 3 poate produce o tensiune electromotoare egală şi în opoziţie de fază cu tensiunea electromotoare E2 a maşinii asincrone, dacă e excitat la inele cu o tensiune proporţionalăcu E2, ceea cese obţine cu excitatoarea 2, care funcţionează ca simplu convertisor de frecvenţă; această excitatoare primeşte tensiunea E2 de la inelele maşinii asincrone, la frecvenţa de alunecare, şi o restituie Ia inelele con-vertisorului 3, la frecvenţa reţelei. Periile convertisorului necompensat 2 sînt astfel reglate, încît tensiunea electromotoare sU' să fie în opoziţie de fază cu E2, în care caz la orice viteză a maşinii asincrone rezultă I2=(E2—Ur)IR2=0 şi grupul nu produce putere, ca şi cum circuitul rotoric nu ar fi închis. Dacă la tensiunea produsă de convertisorul 2, la inelele convertisorului 3, se adaugă o tensiune exterioară reglabilă cu ajutorul transformatorului 4, atunci în rotoarele maşinilor 1 şi 2 circulă curent şi grupul produce o putere reglabilă după nevoile de exploatare. Montajul cu generator cu colector polifazat e similar. Reglarea frecvenţei generatoarelor, independent de turaţie, se foloseşte atît în cazul cînd generatorul acţionat cu viteză constantă produce un curent de frecvenţă variabilă, cît şi în cazul cînd generatorul acţionat cu o viteză variabilă produce un curent de frecventă constantă. Reglare, ac de 358 Reglarea motocicletei în căzuI acţionării cu viteză constantă se foloseşte un generator polifazat, cu colector excitat cu un curent de frecvenţă şi tensiune reglabile. — Fig. VIII reprezintă schema electrică a unui astfel de montaj, la care generatorul polifazat cu colector 1, echipat cu o înfăşurare de compensaţie2 şi cu o înfăşurare de excitaţie3, e antrenat cu viteză constantă de motorul 4 şi alimentează motoarele de turaţie variabilă 5. Generatorul 1 e excitat cu un curent de frecvenţă şi tensiune variabile de excitatoarea 8, care e un generator sincron antrenat cu viteză reglabilă, de motorul de curent continuu 7, şi excitat tor. Montaj pentru obţinerea frecvenţei variabile pentru viteză de antrenare constantă. 1) generator polifazat cu colector cu înfăşurare de compensaţie 2 şi înfăşurare de excitaţie 3; 4) motor primar cu viteză constantă; 5) motor asincron sau sincron ; 6) generator de curent continuu cu excitaţie derivaţie; 7) motor de curent continuu cu excitaţie derivaţie; 8) generator sincron (excitatoare pentru 1); 9) generator de curent continuu (excitatoare pentru 8). IX. Generator polifazat cu colector. Montaj pentru obţinerea frecvenţei şi a tensiunii constante pentru viteză de antrenare variabilă. 1) generator polifazat cu colector, cu excitaţie pe principiul de rezonanţă. cu înfăşurare de compensaţie 2 şi înfăşurare de excitaţie 3; 4) generator de curent continuu cu cîmp transversal; 5) comutatoare' pentru excitaţia generatorului; 6) baterie stabilizatoare a tensiunii de excitaţie; 7) condensator pentru producerea rezonanţei în circuitul de excitaţie; 8) motor primar cu viteză variabila. cu un curent proporţional cu turaţia Iui, de generatorul de curent continuu 9; alimentarea motoruIu i de curent continuu 7 şi a excitaţiei generatorului 9 poate fi obţinută de la o sursă separată de curent continuu sau de la un generator 6, antrenat cu viteză constantă de motorul 4. Prin reglarea turaţiei motorului 7, cu ajutorul reostatului de excitaţie sau chiar al reostatului de pornire, se poate obţine reglarea frecvenţei şi (simultan) a tensiunii produse de generatorul 1, în mod economic, în limite largi. în căzuI acţionării cu viteză variabilă (de ex. un generator acţionat de un motor eolian) se foloseşte un generator cu colector polifazat, cu excitaţie pe principiul rezonanţei.— Fig. IX reprezintă schema electrică a unui astfel de montaj, la care generatoruI 1, echipat cu înfăşurarea de compensaţie2 şi cu înfăşurarea de excitaţie 3, e cuplat la reţeaua de frecvenţă constantă şi e antrenat cu viteză variabilă de motorul 8. Pe acelaşi ax cu generatorul cu colector e montat un generator de curent. î. Reglare, ac de Tehn.: Obturator care serveşte la închiderea-deschiderea accesului combustibilului în camera de nivel constant a anumitor carburatoare, constituit dintr-o tijă cilindrică — în general, de oţel inoxidabil — cu cap conic; capul conic reprezintă partea de contact cu scaunul pe care acul de reglare se aşază (v. 14, fig. XVII sub Carburator). Acul de reglare e acţionat direct sau prin intermediul unui sistem cu pîrghii, de plutitorul din camera de nivel constant a carburatorului (v. fig. XVII şi XVIII, sub Carburator). Con-actul dintre acul de reglare şi scaunul său (de regulă, de bronz) trebuie să fie etanş, ceea ce reclamă atît prelucrare îngrijită a zonelor de contact, cît şi întreţinere în bună stare de curăţenie. Uneori, se efectuează prereglarea nivelului combustibilului din camera de nivel constant prin modificarea distanţei dintre plutitor şi scaunul acului de reglare (de ex. prin schimbarea curburii pîrghiilor). Sin. Ac obturator, Poantou. 2. Reglare, cot de Inst. conf. V.sub Reglare, fiting de . 3. Reglare, fiting de Tehn., Inst. conf.: Fiting special, folosit în instalaţiile de încălzire centrală cu apă caldă sau cu abur de joasă presiune, pentru reglarea debitului de agent încălzitor în corpurile de încălzire, prin varierea secţiunii conductei de ieşire din acestea, înlocuind robinetul de reglare. Secţiunea de trecere e variată prin înşurubarea în corp a unei piese cu fundul emisferic, numită niplu de reglare. Intrările fitingurilor de reglare pot fi cu filet interior ori exterior sau cu racord olandez. După poziţia relativă a corpului de încălzire şi a conductei de ieşire, se folosesc următoarele fitinguri de reglare: m u fa de reglare (fig. a şi b), te u I de reglare (fig. c) şi cotul de reglare (fig. d). Fitinguri de reglare, o) mufă de reglare cu filete interioare; b) mufă de reglare cu filet interior şi cu racord olandez ; c) teu de reglare cu filet interior şi exterior; d) cot de reglare cu filet exferior şi cu racord olandez; I)corp; 2) niplu de reglare; 3) dop; 4) garnitură. 4. Reglare, grup de s.Reglare, niplu de Inst. conf. V.sub Reglare, fitingde —. 6. Reglare, teu de Inst. conf. V.sub Reglare, fiting de-. 7. Reglare. 2. Tehn.: Ansamblu de operaţii efectuate asupra unui sistem tehnic înainte de intrarea lui în funcţiune, cu scopul de a institui valorile prescrise sau optime ale tuturor parametri lor caracteristici elementelor lui sau funcţionării lui. Uneori, aceste operaţii consistă numai în ajustări, poziţionări, etc. Sin. Prereglare, Punere la punct. b. ~a motocicletei. Transp.: Reglarea motorului, a transmisiunii şi a suspensiunii frînelor motocicletei, la anumite intervale de timp, cum şi după revizii sau reparaţii. Reglarea motorului se referă, în principal, la punerea la „punct" a distribuţiei, verificarea jocului supapelor, examinarea distantei dintre electrozii bujiilor şi dintre contactele ruptorului, controlul avansului, examinarea nivelului benzinei în carburator şi a dozajului amestecului carburant. Reglarea transmisiunii se referă la verificarea jocului manetei ambreiajului şi a tijei de comandă a plăcii depresiune, controlul resorturilor ambreiajului, examinarea întinderii lanţurilor. Reglarea suspensiunii se referă la verificarea jocului din lagărul frînei din faţă şi la examinarea amortisoruIu i. Punerea la „punct" a distribuţiei motoarelor în patru timpi se efectuează după semnele marcate pe pinioanele de distribuţie. Dacă lipsesc aceste semne, se aduce pistonul la punctul mort apropiat (P/VIA), se roteşte arborele cu came pînă la deschiderea egală a supapebr de admisiune şi de evacuare (ceea ce se numeşte „încrucişare"), iar apoi se montează lanţul sau al doilea pinion de distribuţie, după Reglarea motocicletei 359 Reglarea motocicletei caz. La motoarele în doi timpi, grosimea garniturii dintre cilindru şi carter, dacă se înlocuieşte, trebuie să fie cea prescrisă; altfel se modifică fazele distribuţiei şi raportul de compresiune. Jocul supapelor, la tacheţi sau la culbutoare, se reglează cînd motorul e cald şi trebuie să fie: 0--*0,05 mm la supapele de admisiune şi 0,05-*-0,10 mm la supapele de evacuare. înainte de reglaj se verifică strîngerea piuliţelor de fixare ale cilindrului şi ale culasei, la motoarele cu supape în cap. La orice altă strîngere ulterioară, adeseori necesară, se controlează din nou jocul, pentru ca supapele să nu rămînă deschise. Distanţa dintre electrozii b u j i i I o r se reglează prin îndoirea electrodului de masă şi se recomandă ca această distanţă să fie: 0,7***0,8 mm la motoarele cu aprindere prin dinam-baterie: 0,4-*-0,5 la motoarele cu aprindere prin magnetou sau cu volant magnetic. Distanţa maxima dintre c o n tac te I e r up-toruiui se reglează prin deplasarea contactului fix (de masă), valoarea medie ^iind 0,4 mm. Avansul aprinderii se reglează atît după semnele indicative de pe volant (ia motoarele longitudinale), cît si cum urmează: se aduce pistcnui la 3--*4 mm înainte de PMÂ, la aprinderea cu avans „fix", respectiv exact ia PMA, la aprinderea cu avans automat centrifug sau ia cea cu avans manual (ambele în poziţia de „avans minim"); se controlează poziţia pistonului, cu o sîrmă (groasă) introdusă prin gaura bujiei sau demontînd culasa; se slăbesc şuruburile de fixare ale port-ruptorului, care se roteşte (respectiv, statorul dinamului) pînă cînd contactele ruptorului încep să se desfacă; momentul „ruperii" se poate stabili cu aju-toru l unui bec, legat între borna de curent a bateriei şi şurubul contactului mobil (ciocănel), după ce s-a desfăcut în prealabil conductorul de legătură cu înfăşurarea primară a bobinei de inducţie (v. fig. I), ştiind că becul se stinge în clipa desfacerii contactelor. în lipsa becului, „ruperea" se poate determina cu ajutorul unei foiţe de ţigaretă, introdusă între cele două contacte. Nivelul constant al benzinei în carburator nu se reglează în înţelesul propriu al cuvîntului, ci se poate modifica poziţia acului obturator (poantou) faţă de plutitor, dacă acesta a fost reparat prin cositori re sau a devenit mai mic prin turtire. Eventualele modificări ale nivelului se dato-resc unui montaj greşit, de exemplu: carburatorul, de tipul cu mufă şi colier de fixare, aşezat înclinat; camera de nivel constant montată incorect faţă de camera de amestec, prin intercalarea unor garnituri de grosime necorespunzătoare (de aceea, unele carburatoare au ambele camere turnate monoblod. Dozajul amestecului a e r-b e n z i n a se reglează cu motorul pornit şi încălzit, reglajele distribuţiei şi ale aprinderii fiind în ordine. Dozajul pentru regimul de mers încet („au ralenti"), în zona de deschidere 0***A/8 a sertarului (v. fig. II), se efectuează astfel: se slăbeşte în prealabiI tendoru \ 1 al cablulu i de acceleraţie (v. fig. II!) şi se desface încet şurubul limitor 2 al sertarului, pînă cînd motorul se opreşte; se strînge şurubul cu circa jumătate de rotaţie şi se porneşte motorul; se roteşte apoi şurubul de dozaj 3 al jiclorului de mers încet, în ambele sensuri, pînă la găsirea poziţiei la care motorul are turaţia maximă (dozajul optim); se reduce din nou turaţia, deşurubînd I. Stabilirea momentului ruperii. 1) baterie; 2) bec ; 3) şurubul ciocănelului ; 4) ciocănel; 5) contraciocă-nel; 6) bobină de inducţie. limitorul 2 (motorul trebuie să funcţioneze cît mai încet, însă fără întreruperi); în fine se reglează întinderea cablului de acceleraţie, astfel încît cămaşa cablu lu i să aibă un joc de circa 1 '"2 mm, cînd manşonul de acceleraţie e rotit înapoi pînă la refuz. La motoarele bicilindrice echipate cu două carburatoare se verifică sin- -L. K V /(*. 7 II. Domeniile de valabilitate ale III. Reglajele carburatorului, reglajelor carburatorului în func- 1) tendor; 2) şurubul limitor al ţiune de deschiderea sertarului sertarului; 3) şurubul de dozaj al acceleraţiei. jiclorului de mers încet; 4) şurubul capacului. cronizarea reglajelor, ascuitînd funcţionarea fiecărui cilindru în parte, în care scop se scoate pe rînd cîte o fişă de bujie. Dozajul pentru regimul de sarcini parţiale, în zona A/8***7^/4* depinde de unghiul a al teşiturii (tăieturii)sertarului (v. fig. IV) . Acest dozaj nu poate fi reglat decît prin înlocuirea sertarului, operaţie necesară numai în cazul unor eventuale modificări aduse carburatorului, în vederea măririi puterii motorului (de ex. pregătirea unei motociclete de serie pentru competiţii sportive). Dozajul pentru regimul de sarcini mari, în zona 3 A/4»**A, depinde numai de mărimea jiclorului principal. în acest scop se parcurg 7***8 km cu acceleraţia complet deschisă, motorul fiind încălzit în prealabil, şi se observă indicaţia viteso-metrului (kilometrajul); apoi, fără a reduce acceleraţia, se întrerupe contactul aprinderii şi se opreşte motocicleta, se demontează bujia şi se verifică culoarea izolatorului (interior). Se repetă încercarea cu jicloare de mărimi apropiate şi se alege acela cu care se obţin viteza maximă şi o culoare normală (castanie) a izolatorului bujiei, ştiind că amestecul e sărac sau bogat, după cum izolatorul rămîne alb sau pe el se depune funingine neagră. Dozajul pentru regimul de utilizare normala (sarcini parţiale), în zona hf4**-3 ft/4, depinde de poziţia în care a fost fixat acul de dozaj faţă de sertar (locaşurile, în cari se fixează clema acului, se notează în cărţile de întreţinere prin numere, înce-pînd de sus, ca în fig. IV). Dozajul optim se obţine prin încercări de viteză pe şosea, la fel ca în cazul precedent, limi-tînd însă cursa sertarului ia circa h/2, cu ajutorul şurubului 4 din capac (v. fig. III); dacă acest şurub lipseşte, se montează o bucată de tub de lungime corespunzătoare pe cablul de acceleraţie, între sertar şi capac. îmbogăţirea dozajului se obţine prin ridicarea acului faţă de sertar, iar sărăcirea, prin coborîrea lui. IV. Ac de dozaj şi sertar cilindric. 1) sertarul carburatorului; 2) acul obturator ; a) unghiul teşiturii sertarului; I, II, III, IV) locaşurile de fixare a clemei acului obturator. pentru stabilirea poziţiei lui faţă de sertar. Reglarea tragerii 360 RegletS V. întinderea lanţului secundar al motocicletei, î) lanţ; .2 şi 3) roţi de lanţ; s) săgeata. Jocul manetei ambreiaîului, care trebuie să fie de 3-*-5 mm, se reglează din întinzătorul cablului. Jocul t i i e i de comanda a plăcii d e p r e-s / u n e, care se recomandă să fie de 1**-2 mm, se poate regla prin şurubul de Ia unul dintre capetele tijei, Ia majoritatea motoarelor transversale Resorturile a m b r e i a j u I u i se reglează cu ajutorul piuliţelor de reglaj (dacă există), astfel încît debreierea să se facă comod, fără ca ambreiajul să patineze. Nu se recomandă „întărirea" resorturilor prin adăugarea de rondele. Lanţul primar nu se poate întinde decît la unele tipuri de motociclete. La acest lanţ, săgeata trebuie să fie s^1,5 cm. Lanţul secundar se întinde acţionînd în mod egal întin-zătoarele axului roţii din spate (v. fig. V), săgeata trebuind să fie 5=1 ”*2 cm. Dacă roata din spate e suspendată elastic,săgeata 5 se verifică cu motocicleta încărcată. După reglare se controlează alinierea perfectă a roţilor, folosind eventual o scîndură aşezată lateral. Jocul din lagărul furcii din faţă se reglează prin strîngerea piuliţei pivotului pînă la refuz, urmată de deşurubarea ei cu 1/4 dintr-o rotaţie. Amort isorul direcţiei se strînge, pentru mărirea efectului de amortisare, dacă motocicleta trebuie să ruleze cu viteză relativ mare pe drumuri rele. Frînele se reglează*din şuruburile întinzătoare ale cablului, respectiv ale tijei. La frînele din faţă se lasă un joc mai mare. După reglaj se verifică învîrtirea liberă a roţilor. Farul se reglează aprinzînd „faza" mică în faţa unui perete, la o distanţă de 5 m, cu motocicleta încărcată şi cu anvelopele umflate la presiunea normală. Limita superioară a petei de lumină trebuie să fie la 5 cm sub orizontala corespunzătoare înălţimii centrului farului. Reglarea ataşului (v. fig. VI) se face prin întinzătoarele de la cele trei legături de prindere la motocicletă. A patra legătură, în cazul cînd există, nu serveşte decît ca o asigurare suplemen-tară şi se strînge după efectuarea reglajelor. La reglarea ataşului se recomandă ca: avansul roţii ataşului să fie a— = 100 • * * 150 mm, *aţă de roata din spate a motocicletei, ceea ce permite o stabilitate mai mare în viraj (repartiţie mai bună a greutăţii pe cele trei roţi), deşi produce o oarecare alunecare laterală a roţilor (derapaj); convergenţa să fie c=15***24 mm, deoarece se împiedică uzura anormală a pneurilor şi se îmbunătăţeşte stabilitatea la mersul în linie dreaptă; unghiul de cădere p al motocicletei şi al roţii ataşului să fie de circa 2***3°, ceea ce contribuie de asemenea la o bună ţinută de drum şi se evită (ca şi prin convergenţă) tendinţa de deviere spre partea ataşului. Reglajul se execută cu motocicleta încărcată, uneori chiar în timpul mersului, prin modificarea lungimii legăturii superioare. La montarea ataşului se fac următoarele modificări la motocicletă: se măreşte raportul de demultiplicare al transmisiunii secundare, utilizînd o coroană mai mare sau un pinion V/. Reglajele ataşului. £) ecartament; c) convergenţă; 3) unghi de cădere; a) avansul roţii ataşului; 1) motocicletă (solo); 2) ataş. de atac mai mic, la transmisiunea prin lanţ, respectiv utilizînd un grup „scurt", la reductorul conic al transmisiunii prin ax; se întăresc resorturile suspensiunii, prin dispozitive de pretensionare (dacă există), sau se înlocuiesc cu altele mai puternice; se micşorează distanţa de fugă a roţii din faţă, pînă Ia o valoare de 65---70 mm (dacă e căzu I), prin mod ificarea lungimii pîrghiilor (la furca paralelogram) sau a traverselor (la furca telescopică şi la furca oscilantă); se măreşte în mod corespunzător raportul de transmisiune al comenzii vitesome-trului (kilometrajului), prin schimbarea perechii de roţi elicoidale, dacă antrenarea lor se face de către axul secundar al cutiei de viteze. Unele motociclete de construcţie recentă au un dispozitiv de reglaj pentru distanţa de fugă (de ex. motocicleta BMW R 60), deoarece micşorarea acesteia îmbunătăţeşte manevrabilitatea. 1. —atragerii. Tehn. mii. V. sub tragere. 2. Reglet, pl. regleţi. Poligr.: Piesă folosită ca albitură la completarea spaţiilor albe (netipăritoare) în forma de tipar înalt, sau la completarea formatului pentru închiderea formelor pe fundamentul maşinii de tipar. Poate fi de metal sau (uneori) de masă plastică. Are înălţimea de 51 de puncte tipografice. Regleţii metalici sînt turnaţi, de obicei, din aliaj de plumb sau din fontă. Regleţii de plumb (v. fig. a) se întrebuinţează la completarea spaţiilor albe la început de capitol, la sfîrşit de capitol sau de pagină, pentru pagini albe, la coloanele libere ale tabelelor, ca puncte de sprijin ale paginii (susşi jos), lacolon-cifră, etc. Au grosimea mai mare decît a interliniilor (v.)şi se toarnă în grosimi de 6 puncte (1/2 cicero), 12 24, 36 şi 48 puncte (4 cicero), pe lungimi de 8***24 cicero (din cuadrat în cuadrat). Regleţii de plumb cu grosimea mai mare decît 12 puncte se toarnă scobiţi, pentru casă fie mai uşori. în ultimul timp, regleţii de aliaj de plumb au începutsă fieînlocuiţi cu regleţi de durai u-m i ri, cari sînt mai uşori, sau de masă plastică (în special bachelită) cari, deşi foarte uşori, sînt mai puţin rezistenţi. Regleţii de fontă (v. fig. b), folosiţi la completarea formatului la închiderea formei, se toarnă în grosimi de 4, 6, 8, 10 şi 12 cicero şi lungimi de 2---16 cuadraţi întregi. Regleţii de fontă sînt scobiţi, pentru a uşura greutatea formelor. Ei pot fi folosiţi şi la completarea albiturilor mari, cînd se execută lucrări de format mare, ca afişe, piacarde, etc. Regleţii se păstrează, ca şi celălalt material de albitură (spaţii, cuadraţi, inter lin ii), în căsuţe şi dulăpioare special executate. 3. Reglet-suport, pl. regleţi-suporturi. Poligr.: Fiecare dintre piesele de metal cari se montează în ramele de închis formele, sub plăcile de stereotipie sau de autotipie, pentru a le aduce la înălţimea potrivită pentru imprimare. Regleţi i-suporturi au formele regleţilor obişnuiţi, însă înălţimea lor e mai mică. Uneori, în regleţii-suportu i sînt încastrate stinghii sau cepuri de lemn, pentru baterea ţintelor de fixare a plăcilor pe regleţii cari sînt strînşi în rame. 4. Regletâ, pl. reglete. 1. Telc.: Element auxiliar de montaj al unei instalaţii electrice, constituit dintr-un suport izolant pe care sînt fixate piese de contact (cleme, borne, etc.) şi prin intermediul căruia se face legătura între cablajul fix al instalaţiei şi diferitele aparate, dispozitive, etc. Utilizarea regletelor are rolul de a separa diversele secţiuni ale instalaţiei, de a uşura montajul şi întreţinerea. a) di t Regleţi. plumb; b) de fontă. Regletă de conexiune 361 Regmageneză Constructiv, regleta diferă după caracterul instalaţiei căreia îi e destinată: instalaţie de alimentare cu energie electrică de frecvenţă industrială, instalaţie telefonică, instalaţie electro-acustică (circuite de semnalizare sau fonice). In instalaţiile de alimentare cu energie electrică de frecvenţă industrială se folosesc reglete cu suporturi ceramice şi cu borne-şurub. în instalaţiile telefonice se utilizează reglete de diverse tipuri (de montaj, terminale, etc.). Regleta de montaj utilizată în instalaţiile de telefonie cu fir are, în general, un număr marede cleme de conexiune (v., de ex., fig. /). Regleta e constituită dintr-un suport de material izolant electric, de forma unei plăci, pe care sînt montate cleme (lamele metalice inoxi- /• Regletă telefonică, dabile), constituind pie- 0 placă izoiantă; 2) cleme (borne) de cone-sele de contact. Ansam- xiune (prin lipire); 3) locaş pentru etichete; blu l e susţinut de O pIacă 4) placă-suport cu găuri pentru firele de izoiantă cu perforaţii, conexiune, prin carise introduc conductoarele cari urmeazăsăfie lipite lacieme. NumăruI acestora e (pentru acest tip constructiv) de 22x2 pînă la 22x5 cleme. Pentru a uşura montajul şi întreţinerea, pe partea frontală a regletei se găseşte o etichetă, pe care se notează numerotaţia clemelor—• numerotaţie care include şi numărul de ordine al regletei şi care va fi respectat la întocmirea schemelor instalaţiei respective. Această notaţie se face numerotînd grupurile de cleme de la 1 la 22, începînd. de la capătul superior (regleta se montează în poziţie verticală) şi atribuind lamelelor literele: a, b, c, d, e — a corespunzînd lamelei mai lungi, situate lîngă placa cu perforaţii, iar d, lamelei mai scurte, situate în faţă. în notaţia bornelor, ultimele două cifre indică numărul de ordine al clemei pe regletă, iar cifrele semnificînd „sutele" indică numărul de ordine al regletei în cadrul instalaţiei. în instalaţiile electroacustice se utilizează reglete fonice şi reglete de semnalizare, afară de regletele pentru alimentarea cu energie electrică. Regleta fonică are o construcţie similară celei adoptate pentru regleta telefonică descrisă mai sus (v. fig. II). Numărul grupuri lor de cleme e însă limitat la 12, iar grupul are numai două cleme. O caracteristică esenţială a regletei foniceconsistă în faptul că grupele de cleme sînt separate prin ecrane metalice. Conductoarele se conectează la cele două cleme d intr-un compartiment, iar firul de pămînt se lipeşte cu co- li. Regletă fonică, sitor la ecranul regletei. 1) placă izoiantă; 2) ecrane; 3) cleme; Acest tip de regletă e 4) placă -suport, echipat cu un capac me talie de protecţie. — Regletele de semnalizare au un număr mare de contacte (ajungînd la ordinul sutelor), de tipul celor telefonice. în instalaţii electroacustice de mică amploare se utilizează numai reglete telefonice, şi trebuie să se lase un număr de cleme libere între circuitele microfonice şi cele fonice de nivel mare, sau între cele fonice şi cele de semnalizare. Regletele fonice se utilizează în instalaţiile mari şi în cazu- rile în cari se cere o calitate superioară la redarea sunetului, în amplasarea regleteior în cadrul une’i instalaţii electroacustice se ţine seamă de următoarele indicaţii: regletele fonice cu circuite de nivel mic (microfonic) vor fi distanţate atît faţă de cele cu circuite cu semnale de nivel mare, cît şi faţă de cele cu circuite de forţă; conexiunile la regletă se vor efectua ţinînd seamă de gruparea elementelor lanţului electro-acustic, cum şi ale instalaţiei de semnalizare, după locul pe care-l ocupă (pupitru de comandă sau stelaj, tambur de linişte sau studio, etc.). î. ~ de conexiune. Te/c.; Regletă confecţionată din lemn sau din bachelită, echipată cu armaturi metalice, folosită în cutiile de distribuţie, pentru a uşura conexiunile interioare şi exterioare ale centralelor automate de instituţie. 2. ~ de repartitor. Telc.: Regletă instalată în repartitor (v.), confecţionată din materiale izoiante şi din piese metalice de legătură; uşurează distribuirea (repartizarea) circuitelor fizice ale liniilor exterioare. 3. Regleta. 2. Telc.: Piesă de materiai izolant, avînd fixate pe ea piese de contact (cose sau şuruburi de contact), care serveşte ca suport pentru fixarea pieselor mici (rezistenţe, condensatoare, semiconductoare, etc.) din montajele folosite în aparatele de telecomunicaţii (v. fig.). Regletele uşurează construcţia aparatelor cari conţin montaje cu piese mici şi simplifică operaţiile de asamblare, cari se pot face în etape, pe subansambluri conţinînd una sau mai multe reglete. Regletele se confecţionează, de obicei, din pertinax, textolit, sau din diverse materiale plastice, iar uneori, din materiale ceramice. 4. Regleta de cablu. Telc.: Regletă confecţionată din fier cornier cu aripi inegale, cari se fixează pe zidurile camerelor de tragere (v.) prin buIoane, avînd un număr oarecare de găuri de formă specială (v. fig.), pentru fixarea prin agăţare a cîrligelor de cablu, cari servesc ca suporturi pentru cablurile telefonice, din camerele de tragere. 5. Reglor, pl. reglori. Tehn.: Tehni cianul, de obicei maistru sau lucrător cu experienţă, care pune la punct (reglează) maşinile-uneite şi dispozitivele şi uneltele montate pe acestea, astfel încît toate pie Regletă de cablu, sele rezultate din prelucrare să aibă ace- î) bulon de fixare; leaşi dimensiuni, cu abateri cuprinse în 2) găuri profilate; 3) cîr- cadrul unor toleranţe de lucru dinainte lig de cablu, stabilite. e. Regmageneză. Ceol.: Formarea sistemelor de fracturi (falii) şi diaclaze, adeseori echidistante, ale căror direcţii se pot recunoaşte pe tot globul. Unii cercetători consideră că sistemul regmagenetic cel mai important e format din faliile şi din diaclazele orientate NV-SE şi NE-SV, indicate atît de datele geologice propriu-zise cît şi de seismotectonică (lini i le de sensibilitate seismi,că de importanţă continentală). Criteriile de decelare a diaclaze lor regmagenetice, din mulţimea fisurilor cari afectează rocile din scoarţă, sînt: apar şi în formaţiunile geologice orizontale ale regiunilor de platformă; direcţiile lor sînt scoase în evidenţă de avansarea eroziunii (de ex. sînt reliefate de traseul rîurilor şi al fluviilor, cari uneori urmăresc o reţea cu orientare bine determinată); sînt paralele cu marile linii de decroşare din scoarţă; sînt paralele cu aliniamentele zonelor epicentrale de cutremure şi, de asemenea, cu axa mare a unei zone epicentrale, dacă aceasta e elipsoidală; sînt puse în evidenţă şi de procesele tafrogene-tice (formarea grabenelor) sau de cele vulcanice. 7 2 Regletă. J) placă izoiantă; 2) cose metalice pentru efectuarea conexiunilor prin lipire cu cositor. Regolit 362 Regularimetru electronic 1. Regolit, pl. regolite. Geol.: Cuvertura de roci alterate şi dezagregate de deasupra rocii vii (roca de bază), formată din soluri, grohotişuri, terenuri alunecate, sedimente recente de-a lungul albiei rîurilor, etc. Sin. Mort-teren. 2. Regosol, pl. regosoluri. Ped.: Sol tînăr, puţin evoluat» format pe roci neconsolidate (în general sedimente clastice). Poate evolua spre solul zonal, dacă eroziunea sau aluvionarea nu-i împiedică dezvoltarea. E un sol sărac în humus, cu levi-gare neglijabilă sau inexistentă, profilul său reducîndu-se la un orizont superficial uşor colorat de humus, care trece repede în roca-mamă. în ţara noastră se întîlneşte mai frecvent pe aluviuni, pe depuneri eoliene de şes (nisip de dune, loess), cum şi în regiunea dealurilor şi chiar a munţilor. V. şi sub Litosol. 3. Regradare. Ped.: Proces opus degradării (v. Degradare 2), în care se produce în sol o carbonatare secundară, ca urmare a schimbării condiţiilor fitoclimatice spre un regim mai uscat. într-un sol regradat se constată în adîncime o acumulare a carbonatului de calciu, produsă în procesul formării solului sub regim mai umed, iar mai sus, în profil, o a doua acumulare (secundară), rezultată din ridicarea carbonatului de calciu, în urma modificării climei spre un regim mai puţin umed sau mai arid. Astfel, un cernoziom levigat, cu sau fără degradare texturală, se poate transforma în cernoziom, ca urmare a transformării regimului hidric din alternopercolativ în ascendopercolativ. Atît conţinutul în humus, cît şi puterea orizontului humifer şi valoarea^H pot creşte, însă în profil se observă indicii vechiului sol, reprezentaţi prin prezenţa celor două acumtilări ale carbonatului de calciu şi prin vestigiile fostului orizont B, manifestate fie numai prin culoarea acestuia, fie şi prin existenţa unei acumulări de argilă. Pot suferi procesu I de regradare şi alte tipuri de sol, cum sînt soIu I brun de pădure, podzolul, etc. Regradarea poate fi provocată şi de activitatea intensă a rozătoarelor, care are drept urmare înmulţirea crotovinelor (v.), şi deci aducerea la suprafaţă, sau aproape de suprafaţă, a carbon atu Iu i de calciu spălat la adîncime în procesu I pedogene-tic anterior. Dacă regradarea datorită schimbării condiţiilor fitoclimatice poate avea un caracter zonal sau se poate produce pe suprafeţe relativ întinse, regradarea datorită rozătoarelor are, de obicei, un caracter cu totul local şi se produce în mici petice presărate printre solurile neregradate. V. şl Progradare. 4. Regresiune, pl. regresiuni. Geol.: Retragerea apelor mării (uneori şi a lacurilor) de pe suprafeţe continentale mari, provocată în timp, fie de ridicarea uscatului, fie, mai rar, Secţiune printr-o serie regresiva. a) direcţia regresiunii; b) soclu continental; NM) nivelul mării; 1) galeţi sau conglomerate; 2) nisipuri sau gresii; 3) marne sau argile; 4) calcare pelagice. de scăderea volumului de apă, datorită schimbărilor climatice. Prin deplasarea liniei ţărmului către largul mării se măreşte suprafaţa uscatului. Apele marine ocupă o suprafaţă mai re- strînsădecîtîntimpultransgresiunilor, sîflt mai puţin profunde şi, în consecinţă, depozitele regresive sînt distribuite pe o suprafaţă mai mică decît cele transgresive. Suprafaţa continentală, orizontală sau în pantă lină, ocupată anterior de mare, rămîne la înălţimi variabile deasupra mării, formînd terasele marine. în formaţiunile geologice depuse în mediul marin, regresiunile sînt puse în evidenţă prin succesiunea depozitelor, cari ocupă suprafeţe cu atît mai mici cu cît sînt mai recente şi, pe verticală, arată trecerea de la sedimente fine, pefitice, aşezate la partea inferioară, Ia sedimente din ce în ce mai grosiere (v. fig.), pînă la depozite de conglomerate, numite şi conglomerate de coronament. Regresiunile sînt marcate şi de seriile în cari urmează peste depozitele marine, Ia partea superioară, depozite lagunare (cu sare şi gips) şi depozite continentale. Uneori, regresiunile marchează o schimbare a caracterului apelor şi, respectiv, o schimbare de facies, şi au o importanţă deosebită în Geologia stratigrafică, întrucît determină sfîrşitul unor perioade geologice. Sin. Regresiune marină. Ant. Transgresiune. 5. Regresiune, coeficient de C/c. pr. V. sub Regresiune, linie de 6. Regresiune, curba de Mat. V. sub Probabilitate. 7. Regresiune, linie de C/c. pr.: Dreapta care reprezintă cel mai bine (în sensul legii celor mai mici pătrate) sistemul de perechi de valori X-, Y-, în corelaţie, ale unei corespondenţe (Xx, Yj), (X2, Y2)(- . Ecuaţia acestei drepte e: _ (X _ * Y — Y = r (X—X), în care X, respectiv Y, sînt valorile medii ale lui Ar. , respectiv ale lui Y. , r e coeficientul de corelaţie, , respectiv jjy sînt deviaţiile standard ale variabilelor X-, respectiv Y.% iar lxv r e coeficientul de regresiune. I1x b. Regulament, pl. regulamente. Gen.: Totalitatea regulilor, normelor şi instrucţiunilor compatibile cu legile, cari stabilesc şi asigură ordinea şi bunul mers ale unei instituţii, ale unei întreprinderi, etc. 9. ~ de avarie. Nav.: Document care stabileşte repartiţia cheltuielilor de avarie, întocmite de un comisar de avarie, numit şi dispecer. 10. ~ de exploatare tehnica. C. f.: Regulament care stabileşte sistemul de organizare a circulaţiei trenurilor, întreţinerea instalaţiilor de cale ferată şi a materialului rulant, modul de lucru al căilor ferate şi al personalului de cale ferată. Constituie legea de bază în exploatarea căilor ferate. Regulamentul stabileşte: dimensiunile principale, normele şi condiţiile de calitate pentru construirea şi întreţinerea căii, a podurilor şi a celorlalte construcţii, instalaţii, a materialu’ lui rulant, a utilajului şi a mecanismelor folosite în exploatare; regulile privind circulaţia trenurilor, parcursul lor între staţii şi folosirea semnalelor; executarea întocmai şi necondiţionat a prevederilor regulamentului de exploatare tehnică şi, în special, a normelor de acoperire a lucrărilor; iluminarea şi respectarea semnalelor. întreţinerea materialului rulant şi a căii în bună stare, cum şi buna organizare a primirii şi a expe-dierii trenurilor, asigură circulaţia permanentă pe întreaga reţea a căilor ferate, fără întreruperi, pericole şi avarii. Regulamentul de exploatare tehnică asigură o funcţionare normală a tuturor serviciilor cari colaborează la circulaţia trenurilor. Sin. R.E.T. 11. Regularimetru electronic, pl. regularimetre electronice. Ind. text.: Aparat pentru determinarea neregularităţii de masăf Regularitate 363 Regularizarea albiilor pe porţiuni cu lungimea de circa 8 mm, a firelor simple sau a firelor răsucite din fibre textile naturale ori artificiale sau din amestec de aceste fibre, cum şi a semitorturilor şi a benzilor. Unul dintre aceste aparate, aparatul Uster tip B (v. fig-)> măsoară variaţia de masă pe principiul capacitiv, avînd două traductoare constituite din cîte un condensator 1, printre armaturile căruia trece continuu firul 2, a cărui uniformitate se determină. Firul, de fibre higroscopice, constituie o parte (variabilă) a dielectricului. Variaţia masei firului determină veriaţia capacităţii condensatorului şi aceasta determină, apoi. variaţia frecvenţei unui oscilator electronic 3. Schema funcţională a unui regularimetru electronic. Un alt oscilator electronic identic 4 furnisează mărimea de referinţă. Cele două frecvenţe sînt introduse în montajul de amestec 5, apoi într-un d iscrim inator 6, care produce o tensiune continuă cu amplitudine proporţională cu variaţia capacităţii condensatorului. Urmează un amplificator de curent continuu 7, în circu itu I căru ia sînt un integrator 8 şi înregistra-toru! grafic 9, care înscrie, —• pe o foaie de hîrtie de diagramă cadrilată—■, o curbă a variaţiilor de masă faţă de valoarea medie a masei materialului supus determinării. Indicaţiile grafice sînt etalonate direct în procente faţă de valoarea medie a masei integrate pe o anumită lungime de material, iar rezultatul reprezintă neregularitatea Uster în procente. După tipul de instrument de măsură folosit.se obţin date asupra neregula-rităţii lineare sau pătratice. 1. Regularitate.' Gen.: Proprietatea unui sistem sau a evoluţiei unor fenomene de a respecta o regulă dintr-un anumit punct de vedere. V. şî sub Regulă 2. 2. ~a inelelor anuale. Silv., Ind. lemn.: Gradul de uniformitate al lăţimii inelelor anuale dintr-o piesă de lemn. Regularitatea se determină prin abaterea procentuală maximă a lăţimii inelului celui mai lat, în raport cu lăţimea medie a inelelor piesei. 3. ~a suprafeţelor. Tehn. V. sub Suprafaţă tehnică. 4. Regularizare. 1. Tehn.: Operaţie prin care obiectul asupra căruia s-a efectuat regularizarea (obiectul regularizat) e adus în starea în care prezintă regularitate, din unul sau din mai multe puncte de vedere (de obicei, din puncte de vedere tehnice). Exemplu: asigurarea serviciului unui sistem tehnic (maşină, vehicul, instalaţie, etc.) la programul stabilit, prin punerea Iui la punct, astfel încît să corespundă acestui program. 5. Regularizare. 2. Tehn.: Corectarea conturului unui obiect, pentru a lua o formă geometrică regulară. 6. ~a albiilor. Hidrot.: Ansamblul lucrărilor executate în albia unui curs de apă, pentru îmbunătăţirea scurgerii debitului lichid şi solid şi pentru utilizarea lui în diferite scopuri: energetic, navigaţie, hidroamelioraţii, alimentări cu apă, etc. Sin. Regularizarea cursurilor de apă. Prin aceste lucrări se urmăresc următoarele scopuri: crearea posibilităţilor de scurgere a apelor extraordinare, astfel încît să se prevină revărsările dăunătoare şi, dacă e posibil, să se uniformizeze debitele; asigurarea unei viteze de scurgere, astfel încît la nici un nivel al apelor să nu se producă rupturi — şi reglementarea transportului materialului în suspensie, astfel încît să nu se formeze bancuri; realizarea unei albii unitare a rîului prin lucrări de închidere, pentru a înlătura formarea de insule şi de ramificaţii secundare; atenuarea curbelor accentuate; realizarea de adîncimi suficiente pentru navigaţie. Lucrările de regularizare pot fi executate în regim cu scurgere liberă sau în regim barat. în ultimul caz, în anumite secţiuni ale cursului de apă se construiesc baraje cari concentrează o parte din scurgeri într-un număr de trepte locale de cădere (canalizarea cursului de apa). Regularizarea se realizează astfel: prin diguri de închidere cari închid albia de la un mal la celălalt şi cari opresc, total sau parţial, cursul în albia închisă ; prin diguri constru i te de-a lungul şenaiului navigabil (diguri de orientare a vinelor de apă, diguri longitudinale, şi diguri de stăvilire); prin epiuri (v.);prin lucrări cari nu ajung în contact cu malurile, adică prin lucrări în formă de panouri, aşezate în albie pentru a dirija vinele de apă superficiale către şenalul navigabil, — vinele de fund, bogate în aluviuni, fiind îndreptate spre maluri; prin lucrări pentru consolidarea malului. Lucrările de regularizare se mai împart cum urmează: lucrări cu profil masiv (din straturi de fascine sau de nuiele, din saltele, din anrocamente, din terasamente, din şiruri de piloţi, etc.), calculate pentru o durată de funcţionare îndelungată, executate în locurile cu adîncimi mari; lucrări din panouri de împletituri (din panouri de fascine, din fascine cu ţăruşi, îngrădiri de arbori, etc.), cari pot rezista afuierii în cazul unor viteze mari de scurgere sau, în unele cazuri, acţiunii scurgerilor de gheaţă; lucrări de tip uşor, mai puţin rezistente, calculate pentru o durată mică de funcţionare. Pentru îmbunătăţirea scurgerii debitului lichid şi a celui solid prezintă importanţă deosebită lucrările de amenajare executate în basin (de ex.: împăduriri, fixarea versantelor, eventual amenajarea unor basine de acumulare pe afluenţi sau chiar pe cursul superior al rîului), cari au drept scop, în general, atenuarea undelor de viitură şi micşorarea debitului solid în albia rîului. Lucrările cari se execută în albie se referă Ia traseu, Ia secţiun ile transversale şi la profilul în lung al rîu Iu i. Deoarece, în albiile cu fund afuiabil, elementele de regularizare nu pot fi determinate prin calcul sau prin experimentări pe modele, decît într-un număr foarte restrîns de cazuri (în special lucrări cu caracter local), se utilizează curent datele obţinute de pe sectoarele favorabile. Aceste sectoare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: scurgerea apelor să fie concentrată într-o albie unică; malurile să descrie curbe line, fără inflexiuni bruşte şi fără aliniamente prea lungi, la trecerea de la o curbă la alta; talvegu! să nu prezinte traversade şi nici curburi bruşte (pentru a nu împiedica navigaţia); diferenţa dintre adîncimile extreme să fie cît mai mică; pantele superficiale de scurgere să fie aproape uniforme, iar vitezele să aibă valori medii, cari asigură stabilitatea albiei; secţiunea udată a albiei la apele medii, în dreptul pragurilor, să aibă forma parabolică şi să fie mai lată decît secţiunea din curbe (adîncimi maxime); navigaţia eventuală să se realizeze în condiţii bune. Lucrările de regularizare se execută, de obicei, pentru un anumit nivel, numit nivel de regularizare. Regularizarea pentru niveluri medii are drept scop fixarea traseului, stabilizarea albiei, evitarea inundaţiilor. Regularizarea pentru nivelul apelor mici se execută, în general, pentru navigaţie. Regularizarea pentru ape mari are drept scop asigurarea scurgerii debitelor mari în condiţii bune, fără pericol pentru riverani şi fără transformări importante în albie. Regularizarea albiilor 364 Regularizarea albiilor Traseul albiei regularizate e determinat de talvegul albiei mijlocii. El are mare importanţă în formarea pantelor şi a vitezelor de scurgere, cum şi a adîncimilor. Pragurile şi adîncimile sînt decalate în aval de punctele de inflexiune, respectiv de vîrful curbei, cu circa 1/4---1/5 din lungimea acestora-. Adîncimile sînt cu atît mai mari, cu cît curbura maximă a curbei e mai mare. La lungimi egale, adîncimea medie a unei curbe e cu atît mai mare, cu cît unghiul format de razele extreme e mai mare. Profilul în lung al tavegului nu prezintă o formă regulată, decît cînd curbura variază continuu. Orice schimbare bruscă a curburii produce o variaţie bruscă a adîncimilor. Traseul albiei mijlocii e constituit dintr-o serie de curbe şi de contracurbe, racordate prin aliniamente. Lungimea acestor aliniamente nu trebuie să fie mai mare decît întreitul lăţimii albiei. Unii specialişti contestă chiar existenţa aliniamentelor, lungimea curbei fiind, în acest caz, egală cu distanţa dintre două puncte consecutive de inflexiune (de ci rea opt ori lăţimea albiei). Traseul albiei medii regularizate se amenajează, de obicei, în formă de mîner de coş, constituit din trei arce de cerc, cel din mijloc avînd raza cea mai mică (curbura maximă, corespunzătoare vîrfului curbei). Se mai poate amenaja în formă de arc de cerc cu racordări parabolice la extremităţi, ori în formă de elipsă sau de lemn iscată. Traseul regularizat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să se reazeme la ambele capete pe maluri Ie unor sectoare stabi le; să fie amplasat în cuprinsul albiei medii, în limitele zonelor cu depuneri minime, şi să se sprijine pe malurile concave înalte existente; să se înscrie în sinuozităţile largi ale albiei majore, fără să difere prea mult de traseul acesteia; să fie ales astfel, încît secţiunile de scurgere rezultate să nu difere prea mult de cele naturale. Elementele de trasare a curbelor se determină în funcţiune de cele ale sectoarelor favorabile ale aceluiaşi rîu sau ale unui alt rîu cu regim de scurgere asemănător. Secţiunea transversala a albiei regularizate trebuie să asigure scurgerea Ia orice nivel a debitelor lichid şi solid, fără ca apele corespunzătoare nivelului de regularizare ales să se reverse peste maluri şi fără ca fundul să sufere înnisipări şi adînciri importante. La rîuriIe navigabile, secţiunea regularizată trebuie să asigure înscrierea gabaritului de navigaţie. Secţiunea regularizată poate fi constituită dintr-o secţiune unică sau dintr-o secţiune compusă (etajată). Secţiunea unica are o formă parabolică, mai rar trapezoidală (v. fig. la). Lăţimea albiei e determinată de apele _________*N™9X_________________/.Wt^ mari. Secţiunea un ică prezintă următoarele dez-avarîtaje: variaţii mari de nivel ale apelor, cari produc variaţii ale niveluIu i • pînzei freatice; sporirea vitezelor de scurgere (rază hidraulică mai mare); împotmoliri, la y N/neti ............. a 'wr-'S'r /tr Rj) rezistenţe; Cj şi Cj) condensatoare; 1) potenţiometru; 2) adaptor; 3) amplificator de curent alternativ; 4) redresor; 5) amplificator; 6) amplificator de curent continuu. în care efectele l şi D pot fi variate modificînd coeficienţii ki şi kj. Variantele constructive ale regulatoarelor PID sînt foarte numeroase. în care S-a^ neglijat CUren- XV. Regulator electronic P. tul de grilă de la intrarea A) amplificator; Rj şi Rs) rezistenţe, amplificatorului. Coeficientul de amplificare k poate fi variat prin variaţia raportului R2IRr Regulatorul electronic Pi e exemplificat prin tipul din fig. XW, folosit frecvent şi caracterizat prin relaţia: X/X. Regulator electronic PID cu mărimea de intrare tensiune continuă. 1) potenţiometru; 2) adaptor; 3, 5, 6, 7, 8 şi 9) amplificatoare de curent alternativ; 4) redresor. La regu latoru l electron ic PID din fig. XVIII, pentru fixarea mărimii / e folosit potenţiometrul 1, care introduce o tensiune alternativă proporţională cu mărimea i. Dispozitivul de măsurare a mărimii reglate £ (care poate fi un termo- Regulator 373 Regulator cuplu, un termometru cu rezistenţă, un dispozitiv de măsurat presiuni, etc.) transformă această mărime, jn adaptorul 2, într-o tensiune y proporţională, alternativă. în amplificatorul de curent alternativ 3 se stabileşte diferenţa dintre i şi r, iar această diferenţă a—i—r e amplificată şi apoi e redresată, ,în redresorul 4, într-o tensiune continuă proporţională. Efectul PD se obţine în grupul constituit din amplificatorul 5, condensatorul Cd şi rezistenţele şi Rd, iar efectul Pl se obţine în grupul constituit din amplificatorul de curent continuu 6, condensatorul şi rezistenţele R2 şi Rt. Variaţia efectului P, adică a coeficientului Vr, se realizează prin modificarea amplificării amplificatorului 3; de asemenea, variaţia efectului D se realizează prin modificarea valorii rezistenţei Rd şi variaţia efectului I se rea!izează prin modificarea rezistenţei Rr Mărimea de conducere c (din acest regulator) e un curent continuu, care e transmis prin conductoare la elementul de execuţie. Pentru acest regulator se obţine relaţia: în care kt e amplificarea amplificatorului3 şi a redresorului 4, k2=2R2/R1 e amplificarea amplificatorului 5, ks=R./R2 e am-plificareaamplificatorului 6, Tj—CaRji2 e timpul derivativ şi Ti -R.C. : Şl ^3 e timpul integral; de obicei, amplificările h% în curent continuu sînt constante şi numai k% e variabil. Regulator pentru sisteme electrice: Dintre regulatoarele folosite, cele cari prezintă o importanţă funcţională deosebită sînt regulatoarele de tensiune şi regulatoarele de frecvenţa; primele sînt exemplificate mai departe. Regulator de tensiune: Regulator automat (v.) care variază excitaţia generatoarelor sincrone, în scopul menţinerii constante a tensiunii. După felul aparatului, se deosebesc regulatoare electromecanice, regulatoare electrice (electronice), regulatoare electromagnetice, regulatoare de compoundare şi regulatoare mixte. Regulatorul electromecanic e caracterizat prin transformarea tensiunii reglate şi a tensiunii de referinţă în cupluri mecanice, cari acţionează asupra unui rezistor din circuitul de excitaţie. Se deosebesc regulatoare reostatice şi cu impulsii. ijMlj ii) djj| iWik» / / m 7 — . ci «-42 / / v/;A'/77777////7mSsmr Ipiitiiii nk'vvvv^v v v v v v ir TiSiF CŞi ■ ' ftlilili| JililiMiD XXI. Schema instalării regulatorului cu sul de cărbune. 1) sul de cărbune; 2) pîrghie; 3) resort; 4) electromagnet; 5) redresor; 6) transformator de tensiune; 7) rezistor de ajustare. Regulatorul electromecanic ieostatic e un regulator Ia care rezistenţa introdusă în circuitul de excitaţie poate fi variată în mod continuu........................... Acest regu lator poate fi cu sul de cărbune sau cu contacte alunecătoare. Regu latoruI cu sul de cărbune se bazează pe variaţia rezistenţelor ohmice de contact dintre mai multe rondele de cărbune montate în sul, în funcţiune de presiunea exercitată asupra lor (v. fig. XX). Sulul de cărbune, servind ca rezistenţă variabilă în circuitul de excitaţie al excitatoarei, e montat într-un sistem electromecanic, excitat de tensiunea reglată, prin care (v. fig. XXI) se exercită o apăsare. Acest regulator, de construcţie simplă, nu e indicat pentru generatoare de puteri mari, atît din cauza disipaţiei de putere prea mare în sulul de cărbune, cît şi din cauza gradului înalt de insensibilitate al aparatului. Regulatorul cu contacte alunecătoare se bazează pe variaţia unei rezistenţe, instalată în circuitul de excitaţie al excitatoarei, prin deplasarea unui cursor fv. fig. XXII). Acest regulator e constituit, în principal, din: un d ispozitiv motor de tip Feraris, care produce un cuplu proporţional cu pătratul curentului, deci proporţional cu pătratul tensiunii aplicate; rezistoare de reglare; două sectoare, cu funcţiunea de cursor, şi resorturi antagoniste. Fig. XXII reprezintă un astfel de regulator, la care dispozitivul motor e constituit din armatura XXII. Regulator cu contacte alunecătoare, î, 2) înfăşurări de excitaţie; 3) tambur mobil; fixă 5, CU înfăşurările 4) lamelă de sprijinire a sectoarelor; 5) arma- XX. Regulator cu sul de cărbune pentru generatoare de mică putere, î) sul de cărbune; 2) şurub de reglare a sulului; 3) membrană elastică; 4) bobina electromagnetului; 5) armatură mobilă; 6) tub izolant; 7) armatură fixă; 8) conductor electric. de excitaţie 1 şi 2 (alimentate de la bornele generatorului prin intermediul unui transformator de tensiune), şi tamburu 13, rotativ în interiorul armaturii fixe 5. Cele două înfăşurări, decalate în spaţiu şi alimentate cu curenţi defazaţi, induc în masa rotorului curenţi turbionari, astfel încît se produce un cuplu motor; acestuia i se opun cuplul rezistent constant datorit resortului 6 şi cuplul datorit resortului 11 (pentru modificarea gradului de statism), proporţional cu unghiul de rotaţie. Pe ax sînt montate două lamele elastice de oţel 4, tură metalică a înfăşurării de excitaţie; 6) resort antagonist; 7) rezistor reglat; 8) ploturi fixe; 9) magneţi permanenţi de amortisare; 10) disc de aluminiu; 11) resort; 12) roată dinţată; 13) sector dinţat; 14) şurub de reglare ; 15) rezist or suplementar; 16) cursor; 17) sector alunecător; 18) indicator; 19) transformator de tensiune; 20) transformator de curent. Regulator 374 Regulator pe capătul cărora se reazemă, prin intermediul unor piese izolante şi cu fricţiune mică, două sectoare alunecătoare de aluminiu 17. Prin presiunea lamelelor, sectoarele sînt aplicate pe o serie de ploturi 8, la cari sînt legate rezistoarele 7 din circuitul de excitaţie al excitatoarei. Raza fiecărui sector (faţă de punctu I de reazem pe lamela 4) fiind mai mică decît raza cercului pe f care sînt aşezate ploturile 8, sectorul nu atinge decît un singur plot. Cînd axul se roteşte, punctul de contact al sectorului se deplasează într-un sens sau în altul, după sensul de rotire al axului dispozitivului motor; astfel, rezistenţa în circuitul de excitaţie variază. La variaţii bruşte ale cuplurilor exercitate asupra rotorului, acesta nu urmăreşte instantaneu acele variaţii, deoarece tamburul 3 mai antrenează, prin intermediul pieselor 12 şi 13, discul de aluminiu 10, care se roteşte în întrefieruI magneţilor permanenţi 9 şi produce un cuplu proporţional cu turaţia. La variaţia sarcinii generatorului sincron, tensiunea se modifică, astfel’încît se modifică cuplu! care acţionează tamburul şi se stabileşte un nou echilibru, în care tensiunea e readusă la valoarea iniţială (reglare statică) sau la o valoare diferită (reglare astatică). Regulatorul reostatic cu contacte alunecătoare, folosit la generatoare cu puteri pînă Ia circa 50 MVA, are o sensibilitate foarte mare şi e robust, însă reclamă o verificare frecventă a contactelor. Regulatorul electromecanic cu impulsii e un regulator la care rezistenţa din circuitul de excitaţie variază în mod discontinuu, prin scurtcircuitarea sau descurt-circuitarea acelei rezistenţe, folosind un contact care se închide şi se deschide într-un anumit ritm. Curentul de excitaţie variază în acelaşi ritm, dar variaţiile lui sînt mult atenuate, din cauza inerţiei magnetice a circuitelor. Tensiunea de excitaţie are variaţii şi mai mici, iar tensiunea generatorului variază insensibil, din cauza induc-tanţei^ mari a înfăşurărilor. în aceste condiţii, valoarea medie a curentului de excitaţie, deci şi tensiunea generatorului, depind strict de perioada vibraţiilor şi de durata închiderii circuitului de excitaţie într-o perioadă. Acest regulator, numit şi regu lator cu vibraţii, poate fi cu XXIII. Scheme de regulatoare electromecanice cu impulsii. a) cu impulsii de perioadă constantă (cu oscilaţie forţată); b) cu impulsii de perioadă variabilă (autooscilant) ; 1) electromagnet; 2) transformator de tensiune; 3) rezistor de ajustare; 4) pîrghie; 5) greutate; 6) resort; 7) contact; 8) amortisor; 9 şi 10) opritoare; 11) pîrghie elastică; 12) camă; 13) electromotor cu turaţie constantă; 14) electromagnet; 15) resort; 16) contact; 1 7) electromagnet; 18) contact; 19) pîrghie. impulsii de perioadă constantă sau de perioadă variabilă. Regulatorul cu impulsii de perioadă constantă se caracterizează prin provocarea oscilaţiilor contactului pe cale mecanică, forţat, de către un sistem care menţine perioada constantă, independent de procesul de reglare. Fig. XXIII a reprezintă schema unui astfel de regulator, numit şi regulator cu oscilaţii forţate, constituit din: electro-magnetul 1, care poate fi excitat de tensiunea generatorului, prin intermediul transformatorului de tensiune 2 şi al rezis-torului de ajustare 3; pîrghia 4, cu contactul 7, asupra căreia se exercită atît cuplu I datorit electromagnetului 1, cît şi cuplul antagonist datorit resortului 6, greutăţii 5 şi amortisorului cu aer 8; pîrghia elastică 11, deplasabilă forţat prin cama 12, acţionată de electromotorul 13 cu turaţie constantă, această pîrghie avînd un contact 7, care vine în atingere cu cel al pîr-ghiei 4, după o durată (mai scurtă sau mai lungă) dependentă de poziţia relativă a celor două pîrghii. Contactele 7 permit excitarea electromagnetu lu i 14, prin contactul 16, care în mod normal e închis, astfel încît se scurt-circu itează sau se descurt-circuitează rezistenţa R din circuitul de excitaţie. Cît timp contactul 16 e închis, contactul 7 e deschis, adică timpului de închidere a contactului 16 îi corespunde timpul de deschidere a contactului 7. La variaţia sarcinii variază tensiunea la bornele generatorului, deci pîrghia 4 ia altă poziţie de echilibru. Astfel se modifică timpul de închidere a contactului 16, ceea ce are ca efect restabilirea valorii reglate a tensîunii3 Regulatorul cu impulsii de perioadă variabilă se caracterizează prin provocarea oscilaţiilor contactului final al regulatorului, prin oscilaţii produse liber în regulator (împreună cu excitatoarea). Fig. XXIII b reprezintă schema unui astfel de regulator, numit şi „regulator autooscilant" sau „regulator Tirrill", constituit în principal din : electromagnetu I 1, care poate fi excitat de la tensiunea generatorului, prin intermediul transformatorului de tensiune 2 şi al rezistenţei de ajustare 3; pîrghia 4, asupra căreia se exercită atît cuplul electromagnetu lu i 1, cît şi cuplul antagonist datorit greutăţii 5 şi resortului 6; electromagnetu I 14, excitat de la tensiunea excitatoarei; pîrghia 11, cu ploturile 7, asupra căreia se exercită cuplul datorit electro-magnetului 14 şi care tinde să depărteze cele două ploturi 7, cum şi cuplul antagonist datorit resortului 15; electromagne-tul 17, cu două înfăşurări de sens contrar şi avînd acelaşi număr de spire, care are funcţiunea de a scurt-circuita rezistorul suple-mentar de excitaţie Rs. Cît timp contactul 7 e deschis, electromagnetu I 17 e excitat printr-una dintre înfăşurările sale, iar cît timp contactul 7 e închis, acest electromagnet e excitat prin ambele înfăşurări şi armatura se desface, închizînd contactul 18. Pentru oanumitătensiune la bornelegeneratorulu i, pîrghia4 ia o anumită poziţie de echilibru, corespunzînd echilibrului cuplurilor exercitate asupra acesteia. Dacă contactuI 7 e închis, e închis şi contactul 18; deci rezistenţa Rs e scurt-circuitată; în consecinţă, tensiunea u ia bornele excitatoarei creşte pînă cînd forţa dezvoltată de electromagnetuI 14 deplasează pîrghia 11 în sus, deschizînd contactul 7, deci şi contactul 18. Apoi tensiunea începe să scadă şi contactul 7 se închide la o .tensiune mai mică decît cea precedentă, efectul fiind că tensiunea creşte din nou, ceea ce înseamnă că se repetă acelaşi proces, prin osci-laţii în jurul unei valori medii. Ţinînd seamă de inerţia magnetică mare a generatoru lu i, se poate cons idera că tens iu nea med ie e tensiunea de excitaţie necesară pentru a menţine tensiunea la bornele generatorului în regimul cerut. Dacă sarcina variază, pîrghia 11 ia o poziţie de echilibru corespunzătoare tensiunii respective, iar valoarea medie a tensiunii de excitaţie se modifică în consecinţă, pîrghia 11 oscilînd în jurul acestei valori. Regulatorul electric e caracterizat prin faptul că mărimile electrice incidente sînt transformate în alte măr im i electrice, cari acţionează prin producerea unui curent suple-mentar în înfăşurarea de excitaţie. Acest regulator e un aparat static, fără organe mecanice de mişcare, fiind constituit, în Regulator 375 Regulator principal, din tuburi electronice în vid sau în gaz. De fapt, regulatorul electric e de tip electronic, adică e un amplificator combinat cu un organ de comparaţie, la care se adaugă dispozitive de stabilizare şi de conectare; organul de comparaţie, de obicei de asemenea electronic, e un detector al erorii. Există o mare varietate de regulatoare electrice, deoarece sînt numeroase posibilităţi de a obţine amplificatoare electronice. Cele mai multe regulatoare electrice, exceptînd pe cele cu diode, reclamă o sursă separată de alimentare, la tensiune practic constantă. Regulatoarele electrice, numite şi regu-latoare electronice, sînt cele mai sensibile şi, de aceea, sînt mult utilizate, deşi prezintă unele dezavantaje. După felul tuburilor cari intră în componenţa aparatelor, se deosebesc: regulatoare electronice cu tuburi în vid, la cari se folosesc diode sau poliode (tuburi cu mai mulţi electrozi), şi regulatoare electronice cu tuburi în gaz. Regulatorul electronic cu diode e constituit din una sau din mai multe diode, conectate în derivaţie între ele şi în derivaţie cu înfăşurarea de excitaţie a excitatoarei. Filamentele diodelor sînt alimentate de la transformatorul de tensiune al generatorului, prin intermediul unui transformator de încălzire. Tuburile se comportă ca o rezistenţă, care variază invers cu tensiunea aplicată. La un anumit regim de încărcare a generatorului, tensiunea constantă de la borne determină un curent în înfăşurarea de excitaţie, de sens contrar curentului din înfăşurarea de excitaţie, cu valoarea necesară spre a obţine la generator tensiunea cerută. La creşterea sarcinii generatorului, tensiunea la borne scade, deci scade şi curentul derivat, ceea ce are ca urmare reducerea tensiunii generatorului la valoarea nominală. Regulatorul cu poliode (v. fig. XXIV o) e constituit dintr-un tub 1, avînd rolu I de a detecta eroarea şi de a amplifica semnalul obţinut din detectarea erorii, şi din unu sau din mai multe tuburi 2 în paralel, cu funcţiune de amplificatoare de putere. Tensiunea de alimentare a tubulu i 1 e luată de la bornele generatorului, prin intermediul unui transformator de tensiune 3, al transformatorului 4 şi al tubului redresor 5. Regulatorul electronic cu tuburi în gaz e constituit dintr-un element de detectare a erorii şi dintr-un element de comandă a amplificatorului final, ambele cu tuburi în vid, cum şi dintr-un amplificator final, cu tuburi în gaz. Aceste regulatoare, a căror varietate e foarte mare, pot fi folosite pentru generatoare de orice putere, deoarece se pot construi tuburi în gaz cu puteri (practic) foarte mari. Fig. XXIV b reprezintă un regulator cu tuburi în gaz, care în principal cuprinde: tubul diodă 1, care e un detector de eroare; ansamblul de rezistoare rJf r2 şi r3; un amplificator defazor 4, care primeşte semnalul de eroare şi îl amplifică într-o valoare constantă de tensiune, însă cu defazaj variabil faţă de o tensiune de referinţă; un amplificator, cu tiratroa-nele 7, montate în contrafază. Etajul detector de eroare e compus dintr-o punte cu rezistoarele r1} r2 şi r3, la care unul dintre braţe e format de rezistenţa internă a tubului 1. Filamentul tubu lu i 1 şi puntea sînt alimentate de la tensiunea generatorului, prin intermediul transformatorului de alimentare 2, al rezistenţei de ajustare rr şi al transformatorului de tensiune 3; tensiunea de alimentare a punţii fiind mai mare decît tensiunea de saturaţie a tubului 1, acesta funcţionează saturat, avînd o rezistenţă internă variabilă, care depinde de tensiunea filamentului şi de tensiunea aplicată anodului. Dacă'puntea e în echilibru la o anumită tensiune a genera-torulu i, e suficientă o mică abatere, pentru a determina la bornele sale o tensiune proporţională cu abaterea şi de acelaşi -semn cu ea. Tensiunea obţinută la bornele de ieşi re .ale punţii e adusă la etajul următor, constituit din tubul defazor 4, din transformatorul de alimentare 5 şi din condensatorul C3; prin modificarea tensiunii grilei se obţine un curent variabil prin tub. Astfel, dat fiind că tensiunea de la transformatorul de comandă e practic constantă, la etajul final 6 rezultă o tensiune de asemenea constantă, însă decalată faţă de tensiunea de alimentare a tubu lu i 4, cu un unghi care depinde de valoarea curentului prin tub, deci de tensiunea V aplicată tubului. 2) tub amplificator; 3) transformator de tensiune; 4) transformatorul regulatorului; 5) tub redresor; 6) stabilizator; 7) element redresor; 8) potenţiometru. — b) Regulator cu tuburi în gaz: 1) dioda; 2) transformator auxiliar; 3) transformator de tensiune; 4) tub defazor; 5 şi 9) transformator de alimentare al regulatorului; 6) transformator de comanda; 7) tiratron;8) de la o sursă auxiliară; 10) element redresor; C) generator; £) excitatoare; fe) curentul de excitaţie. Tensiunea de Ia etajul final e aplicată unui redresor cu tiratroane 7, alimentat de la sursa auxiliară 8, prin transformatorul 9; deci aprinderea tiratroanelor va fi comandată de tensiunea de la bornele transformatorului 6 (s-au utilizat două tiratroane 7, pentru redresarea ambelor alternanţe ale curentului alternativ). Tensiunea redresată e aplicată înfăşurării de excitaţie, astfel încît se produce un curent suplementar is, care e cu atît mai mare cu cît tensiunea abaterii e mai mare, ceea ce permite reglarea tensiunii generatorului. Regulatorul electromagnetic e caracterizat prin faptul că mărimile electrice incidente sînt transformate în mărimi magnetice,cari acţionează prin producerea unui curent suplementar în înfăşurarea de excitaţie. Se deosebesc regulatoare cu b o b i n e saturate, cu amplificatoare electrice şi cu amplificatoare magnetice, Regulator 376 Regulator Regulatorul cu bobine saturate (v. fig. XXV) e constituit, în principal, dintr-o inductanţă cu saturaţie rapidă Lx şi dintr-un rezistor Ry. Inductanţa şi rezistorul sînt racordate atît la bornele generatorului G, prin intermediul transformatorului de tensiune 1, cît şi la înfăşurările suplementare * 5 / / de excitaţie 4 şi 5, cu acţiune contrară, prin in-termediul elementelor redresoare 2 şi 3. Saturaţia inductanţei Lx e astfel, încît curentu I redresat produce în excitaţie o solenaţie egală cu cea produsă de curentul redresatî3, la tensiunea nominală a generatorului. Deci fluxurile înfăşurărilor 4 şi 5 se anulează, rămînînd numai fluxul dat de 6, corespunzător excitaţiei normale; acest flux, determinat de curentul %e şi de rezistenţa reostatu-lui R, e suficient pentru menţinerea tensiunii generatorului la valoarea de funcţionare în gol. Dacă tensiunea creşte, saturaţia inductanţei Lx se măreşte şi curentul creşte mult mai repede decît iz, astfel încît diferenţa solenaţiiJor de excitaţie 4 şi 5 nu mai e egală cu zero, ci se produce un flux suplementar de acelaşi sens cu iv care tinde să micşoreze tensiunea. Dacă tensiunea generatorului scade, se micşorează saturaţia inductanţei Lx şi curentu! descreşte mult mai repede decît i3, avînd ca rezultat un flux suplementar de excitaţie cu direcţia i3, care tinde să mărească excitaţia, deci şi ten- r..............i siunea generato- \ r......; j rului. Astfel, si- j j sternul cu bobină i i j i saturată e static. Regulatorul cu amplificatoare e-lectrice cuprinde amplificatoare de' î -tipul amplidină sau magnicon, ca organe intermediare între regulator şi excitatoare (deci cu rol de subexcitatoa-•re), eventual ca excitatoare. Fig. XXVI reprezintă schematic un regulator cu amplidină cu funcţiuneadesub-excitatoare, avînd trei înfăşurări de t..* fi] t L-JK!r XXVI. ----- rn Schema Lc>Cc comandă, dintre cari şi iar R3, pentru stabilizare. Fig. XXV reprezintă schematic amplidina folosită ca excitatoare, avînd un regulator cu bobină saturată. Regulatorul cu amplificatoare magnetice se construieşte în numeroase variante. Fig. XXVII reprezintă un sistem de reglare care cuprinde trei amplificatoare magnetice 1, 2 şi 3, cîte unul pe fiecare fază a alimentării, cari la ieşire alimentează înfăşurarea suple-mentară de excitaţie 10 a excitatoarei, prin intermediul transformatorului 4 şi al redresorului 5. Fiecare dintre cele trei amplificatoare are cîte trei înfăşurări de comandă, dintre cari una e pentru reacţiunea pozitivă (în serie cu circuitul de ieşire), XXV. Schema unui regulator electromagnetic cu bobine saturate. 1) transformator de tensiune; 2 şi 3) elemente redresoare; 4 şi 5) înfăşurări de excitaţie suplementare; 6) înfăşurare de excitaţie principală; G) generator; E) excitatoare ; R) reostat cu reglare manuală ; Rx) rezistor; rQ) rezistor de ajustare; Lx) inductanţă cu saturaţie rapidă; Rz) rezistenţa înfăşurării principale de excitaţie; L2) inductanţa înfăşurării principale de excitaţie. Rs ^4) rezistenţele înfăşurărilor suplementare de excitaţie; Ls şi L4) inductanţa înfăşurărilor suplementare de excitaţie. amplidină (cu unui regulator subexcitatoare). 1) transformator de tensiune; 2 şi 3) redresoare cu semiconductoare; 4) transformator de stabilizare; A) amplidină; G) generator sincron; £) excitatoare; Rx) rezistor linear; Lx) inductanţă lineară; Lc şi Cc) inductanţă şi capacitate de compensare; R) reostat de reglare manuală; rr-j şi rr2,) rezistoare de ajustare: Rx, Rz şî R3) înfăşurări de comandă. R2 pentru reglarea propriu-zisă, XXVII. Schema principială a unui regulator electromagnetic cu amplificatoare magnetice. G) generator; £) excitatoare; R) reostat; 1, 2, 3) amplificatoare magnetice;- 4) transformator; 5 şi 6) redresoare; 7) transformator de tensiune; 8) transformator în triunghi deschis; 9) bobină de inductanţă reglabilă; 10) înfăşurare suplementară de excitaţie. iar celelalte două sînt pentru comandă. Fiecare dintre înfăşurările de comandă sînt legate în serie la toate amplificatoarele şi sînt parcurse de curentul de comandă respectiv; una dintre înfăşurările de comandă e alimentată, prin intermediul redresorului 6, de la transformatorul de tensiune 7, prin intermediul inductanţei reglabile de ajustare (nesaturată) 9 şi al transformatorului în triunghi deschis 8. Transformatorul e la tensiunea nominală a generatorului, în vecinătatea punctu lui de saturaţie. Astfel, în funcţiune de tensiunea ur a înfăşurării primare, variază saturaţia miezului, deci în funcţiune de saturaţie se produc curenţi de armonică de ordinul al treilea, cari induc în secundar tensiuni de armonică de ordinul al treilea. Tensiunea ux la secundarul transformatorului 8, respectiv tensiunea u ^ la ieşirea din redresor, variază foarte repede cu gradul de saturaţie al transformatorului ; la variaţii foarte mici ale tensiunii la primaru I 8 se obţin variaţii mari de tensiune la secundarul său. Cei doi curenţi %c^ şi icl determină în amplificatorul magnetic amperspirele de magnetizare ASc1 şi ASc2, astfel 'încît, la tensiunea de funcţionare în gol, numărul amperspirelor de magnetizare AS=AS^—AScl să fie puţin mai mare decît o valoare AS0. Prin urmare, curentul suplementar is din înfăşurarea de excitaţie, împreună cu curentul de excitaţie i al excitatoarei, determină funcţionarea în gol. La o creştere a sarcinii, tensiunea scade la bornele generatorului, numărul amperspirelor AS scade şi deci curentul suplementar de excitaţie creşte, tinzînd la restabilirea tensiunii. Dacă tensiunea creşte faţă de valoarea de funcţionare în gol, Regulator 377 Regulator XXVIII. Q Principiul compoundării excitaţiei generatoarelor sincrone, generator; £) excitatoare; R) reostat; 1) transformator; 2) redresor. de exemplu datorită variaţiilor de viteză ale agregatului, f curentul suplementar de excitaţie scade, restabilind situaţia. Regulatorul de compoundare e caracterizat prin producerea, în înfăşurarea excitatoarei sau într-o înfăşurare separată, a unui curent proporţional cu curentul generatorului, pentru compensarea căderii de tensiune interioară. Acest sistem e, în realitate, un — — / mijloc de reducere a reactanţei longitudinale a generatorului. Modul de compensare consistă, în esenţă, în măsurarea curentului stator ic Iq al generatorului, în redresarea lui şi în adăugarea curentului continuu astfel obţinut, la curentul ig al înfăşurării de excitaţie a excitatoarei (v. fig. XXVIII). Acest procedeu diferă de cele precedente, cari sezisează variaţiile de tensiune, variaţii mici pentru cari sînt necesare amplificatoare. Regulatorul mixt e constituit dintr-un sistem de compoundare şi dintr-unul static sau electromecanic. Acest sistem corespunde necesităţii de a corecta unele imperfecţiuni ale regulatoarelor de compoundare. Regulator.de turaţie: Regulator (v.) care serveşte la menţinerea constantă sau Ia variaţia programată a turaţiei în acţionările cu motoare primare. Variaţiile de turaţie fiind datorite, în general, unui dezechilibru între puterea dată de motor şi cea cerută (puterea e deci mărimea perturbatoare în sistemul de reglare automată), regulatorul de turaţie acţionează restabilind echilibrul dintre putere şi sarcină (deci e şi un regulator de putere), la aceeaşi turaţie sau (eventual) la altă turaţie prescrisă. De cele mai multe ori, regulatoarele de turaţie sînt de tip proporţional (P) sau proporţional diferenţial (PD), ultimul tip fiind folosit cînd se cere o reglare rapidă a puterii, ceea ce reclamă completarea mecanismului tahometric cu un mecanism accelerometric. După mărimea măsurată, se deosebesc: regulatoare cronometrice, regulatoare accelerometrice şi regulatoare tahometrice. Regulatorul cronometric măsoară unghiul de rotaţie al axului agregatului motor, iar viteza unghiulară e obţinută în valoare medie, ştiind că 6=fHd£. Un astfel de regulator nu poate menţine constantă decît viteza med ie a agregatului, ceea ce nu corespunde cerinţelor curente de reglare. Regulatorul accelerometric măsoară acceleraţia unghiulară a = L2 a axului agregatului motor. Un astfel de regulator, măsurînd variaţiile vitezei, nu poate menţine .constantă viteza; de aceea e folosit numai ca adaus al regulatorului tahometric, îmbunătăţind funcţionarea acestuia prin obţinerea unei amortisări proporţionale cu derivata mărimii de ieşire. Regulatorul tahometric, care e cel mai frecvent utilizat, măsoară direct viteza unghiulară a axului agregatului motor. După elementul de măsură (traductoru I), se deosebesc: regulatoare mecanice, regulatoare hidrodinamice şi regulatoare electrice. Regulatorul mecanic e un regulator care absoarbe energie din procesul tehnic, avînd ca element de măsură un mecanism în mişcare de rotaţie. La acest regulator, numit şi regulator centrifug, odată cu variaţia turaţiei variază forţa centrifugă a maselor lui în mişcare, ceea ce conduce Ia stabilirea unei noi poziţii a maselor respective, sub acţiunea unor forţe de echilibrare; deplasarea maselor comandă elementul de execuţie, care acţionează asupra organelor de admisiune ale sistemului reglat (de ex. un motor), mărind sau micşorînd debitul agentului motor, pentru ca puterea debitată de motor să varieze corespunzător sarcinii, menţinînd astfel turaţia constantă. Elementele caracteristice principale ale regulatorului mecanic sînt: gradul de iregularitate, gradul de insensibilitate, gradul de iregularitate total, capacitatea de lucru, relaţia care exprimă poziţia regulatorului în funcţiune de turaţia axului agregatului motor şi caracteristica regulatorului sau curba Toile (v.). Gradul de iregularitate, numit uneori şi grad de stabilitate, se exprimă prin relaţia: (1) 8=--------------------------------- • în care n0 e turaţia la mersul în gol, n e turaţia la sarcina nominală şi %m e turaţia medie. în cazul particular al regulatoarelor pseudoastatice (v.) se consideră nm=(n0-\-nfJ)l2 şi, deoarece diferenţa n0—nn e foarte mică, se poate scrie: nn— n.. nZ—n2 8 = 2- n2 m no +nn Valoarea reciprocă 1/S constituie gradul de regularitate. De alegerea judicioasă a gradului de iregularitate, a cărui valoare e în mod obişnuit cuprinsă între 0,02* • -0,06, depinde, în primul rînd, eficacitatea reglării, pentru că: dacă S e prea mic, regulatorul execută oscilaţii de durată mare, cînd sarcina maşinii variază, şi nu mai revine în poziţia de repaus; dacă S e prea mare, regulatorul se apropie de noua sa poziţie de echilibru, efectuînd oscilaţii din ce în ce mai mici, iar poziţia de echilibru e teoretic atinsă într-un timp indefinit. Gradul de iregularitate optim, care permite regulatorului să ajungă imediat în noua poziţie de echilibru, e aproximativ (după Toile): 3/ V=2' V- STl iar gradul de iregularitate minim 8min admisibil =A/— , V gT* Mv- T = ----------- SI unde Ta (în s) e durata de pornire (timpul în care motorul, pornind din repaus, atinge turaţia normală la mersul în gol, funcţionînd cu admisiune totală), P (în kgm/s) e puterea maximă a motorului, M (în kg/9,81) e masa volantulu i, v (în m/s) e viteza periferică a volantului, g=981 cm/s2 e acceleraţia gravitaţiei, sr (în cm) e cursa redusă a manşonului, SGd2 esuma produselor tuturor greutăţilor prin pătratul traiectoriilor acestora, şi A este capacitatea de lucru mecanic a regulatorului; la regulatoarele cu greutăţi, s «s e cursa manşonului (în cm), iar la regulatoarele cu resort, sr se deosebesc: regulatoare statice, regulatoare as ta t i c e şi regulatoare hiperstatic e. Aceste numiri sînt frecvent folosite pentru regulatoarele de turaţie, deşi accepţiunea nu e corectă (v. şt Reglare automată). Regulatorul static, numit şi regulator alodrom (v. fig. XXIX a), e caracterizat prin valoarea pozitivă a derivatei doi/dn, astfel încît fiecărei turaţii n a axului agregatului motor îi corespunde un anumit unghi a, pentru care mecanismul e în echilibru (de exemplu, la creşterea turaţiei, manşonul ocupă o poziţie mai înaltă). Dacă printr-o acţiune exterioară se modifică unghiul a, turaţia n fiind constantă, regu latoru I revine la poziţia de echilibru stabil, după un timp A^ de oscilaţie. Această proprietate asigură funcţionarea corectă a regulatorului, cu o mare stabilitate. Acest regulator poate fi considerat de tip P. La variaţia sarcinii, deci şi a turaţiei (de ex. de la n1 la ■n2), unghiul de echilibru se modifică (de ex. de la valoarea a2 la valoarea a2) după un număr de oscilaţii. Acest număr de oscilaţii poate fi redus, echipînd regulatorul cu un dispozitiv de amortisare. Motoarele primare cari acţionează generatoare sincrone trebuie să fie echipate cu regulatoare statice, spre a se putea repartiza convenabil puterea cerută de reţea (mărimea perturbatoare) pe agregatele în funcţiune. O variantă a regulatorului static e regulatorul pseudoasta-iic, caracterizat printr-o mare sensibilitate. La regulatorul pseudoastatic, pentru variaţii mici ale turaţiei corespund variaţi i mari ale deviaţiei din poziţia anterioară. Acest regulator funcţionează aproape de starea statică. Regulatorul astatic, numit şi regulator isodrom (v. fig. XXIX b), e caracterizat prin valoarea infinită a derivatei da/d», astfel încît oricărei poziţii a manşonului îi corespunde aceeaşi turaţie. Dacă printr-o acţiune exterioară se modifică unghiul a, turaţia n fiind constantă, regulatorul rămîne în noua poziţie (caracterizată prin a1>a2 sau a1nx), regulatorul ia brusc poziţia de deviaţie extremă (minimă, respectiv maximă), fără a se opri la valori intermediare ale unghiului a. Un regulator astatic nu e în echilibru decît pentru o anumită viteză periferică, indiferent de poziţia manşonului, iar pentru toate celelalte viteze se menţine la una dintre cele două poziţii limită ale cursei manşonului. Acest tip de regulator asigură o intervenţie imediată, evitînd creşteri sau descreşteri periculoase de turaţie. Acest regulator poate fi de tip Pl sau PD. Motorul primar care acţionează un generator sincron, debitînd singur pe o reţea electrică, trebuie să fie echipat cu regulator astatic, deoarece nu e necesar să se creeze intenţionat o eroare staţionară a turaţiei la variaţii ale puterii debitate. Regulatorul hiperstatic (v. fig. XXIX c) e caracterizat prin valoarea negativă a derivatei d mari ar fi necesare tahometre /-l-* voluminoase, pentru a putea fi acţionate organele de admisiune. Regulatorul cu energie auxiliara acţionează organul de admisiune al sistemului reglat, în principal prin consum de energie de la o sursă exterioară (v.fig. XXX/ a şi b). Astfel de regulatoare, numite şi regulatoare cu acţiune indirecta sau regulatoare indirecte, pot fi folosite la motoare de orice puteri. După felul forţelor cari echilibrează forţa centrifugă, se deosebesc: regulatoare cu greutăţi şi regulatoare cu resorturi. în multe cazuri, masele ambelor tipuri de regulatoare sînt dispuse în formă de pendul. în care n e turaţia, h—l cos a-\-a ctg a, F e forţa exercitată asupra manşonului (în principal greutatea acestuia) şi p e XXX. Regulator fărâ energie auxiliară. 1) greutăţi; 2) resort antagonist; 3) manşon; 4) axul tahometrului; 5) pîrghie de acţionare; 6) tija supapei de admisiune; 7) supapă de admisiune. XXXII. Regulator pendular cu greutăţi şi cu suspensiune directă. XXXIII, Regulator făra greutate deasupra manşonului. greutate deasupra manşonului sau cu greutate deasupra manşonului, regulatorul cu braţe încrucişate, regulatoarele Toile, regulatoarele cu pîrghii cotite. XXXI. Regulatoare cu energie auxiliară, o) static; b) astatic; 1) greutate; 2) resort antagonist; 3) manşon; 4) axul tahometrului; 5) pîrghie de acţionare; 6) tija supapei de admisiune; 7) supapă de admisiune; 8) distribuitor; 9) conductă de admisiune a uleiului de reglare; 10) conducta uleiului de evacuare; 11) servomotor; 12) amortisor; 13) resort amortisor. Regulatorul cu greutăţi (v. fig. XXX---XXXW) e un mecanism cu pîrghii, avînd greutăţi la extremitatea unora dintre aceste pîrghii, astfel încît forţa centrifugă datorită greutăţilor e echilibrată de greutatea celorlalte piese mobile ale mecanismului (în special, a bieletelor şi a manşonului culisant pe ax). Se folosesc regulatoare cu suspensiune directă şi regu latoare cu suspensiune inversă. Regulatorul pendular cu suspensiune directă (v. fig. XXXII) e un regulator cu greutăţi, caracterizat prin relaţia (considerînd sistemul fără frecări): XXXIV. Regulator cu greutate deasupra manşonului. Regulatorul fără manşonului e constituit a XXXV. Regulator cu braţe încrucişate. reutate deasupra dintr-un mecanism la care ■ e=0, Fm— 0 şi p—2. Acest regulator (v. fig. XXXIII), care XXXVI. Regulator tip Toile. 1) pîrghie de lungime /j.; 2) pîrghie de lungime 3) greutate; 4) manşon; A) punct de articulaţie ; e) distanţa de la punctul A la centrul greutăţii; a) distanţa de la axa de rotaţie Ia punctul A. XXXVII. Regulatorcu pîrghii cotite. 1) pîrghie cotită; 2) greutate; 3) manşon. sin a cos y e static şi a cărui turaţie variază foarte mult la modificarea poziţiei maselor în rotaţie, e folosit numai ca măsurător de Regulator 380 Regulator turaţie. Sin. Regulator Watt. — Regulatorul cu greutate deasupra manşonului (v. fig. XXXIV) e constituit, de asemenea, dintr-un mecanism rombic. Acest regulator, care e static, se foloseşte cînd se cere un grad mare de iregularitate. — Regulatorul cu braţe încrucişate poate avea atît braţele superioare cît şi cele inferioare încrucişate şi în acest caz aranjamentul e rombic, sau poate avea numai braţele superioare încrucişate (v. fig. XXXVI). Acest tip de regulator e pseudoasta-tic, avînd şi un punct asta-tic. — Regulatorul Toile (v. fig. XXXVI) e constituit dintr-un mecanism parţial rombic, la care oc=£(3. La acest regulator, care e pseudoastatic, pentru mărirea gradului de iregularitate se alege a<(3. Unghiul a poate fi stabilit cu ecuaţia: tg La ungere p ' Oi i 1 XLV!!!. Regulator hldrodînamic cu pompa voiumică. 1) pompă cu roţi dinţate; 2) diafragmă; 3) servomotor. Regulatorul hidrodinam ic cu pompa centrifugă (v. fig. XLVII) are ca element de măsură o pompă centrifugă, cu presiunea de refulare pr=pa=k0)2, unde pa e presiunea de intrare, de valoare relativ mică. Variaţiile de presiune acţionează pistonul servomotorului 1, ale cărui deplasări sînt proporţionale cu presiunea pf. Regulatorul hidrodinamic cu pompă v o Iu m ică (v. fig. XLVIII) are ca element de măsură o pompă 1, cu roţi dinţate, al cărei debit Q — kn e proporţional cu turaţia n a axului motorului. Pe conducta de refulare e montată diafragma 2, care provoacă pierderea de presiune Ap—p\.-p%— = kn2, transmisă servomotorului 3; pistonul servomotorului se deplasează corespunzător variaţiilor presiunii p. Regulatorul electric e un regulator al cărui element de măsură e un tahogenerator (generator electric), de curent continuu sau de curent alternativ. La tah o gene rotoarele de curent continuu, tensiunea U e aproximativ proporţională cu turaţia n, adică se poate admite U=kn\ la ta ho generatoare le de curent alternativ, cari constituie soluţia folosită frecvent, tensiunea e aproximativ proporţională cu turaţia şi frecvenţa e riguros proporţională cu turaţia (adică f=pnj60). Pentru comparare cu valorile de referinţă sînt folosite atît tensiunea, cît timp turaţia agregatului motor e departe de turaţia de regim (la pornire), cît şi frecvenţa, după ce turaţia s-a apropiat de cea de regim. Diferenţele de frecvenţă /j —/2 acţionează prin producerea unui cîmp magnetic învîr-titor (care roteşte axul unui releu) sau prin producerea unei tensiuni; în ultimul caz, care e cel mai obişnuit, mărimea şi polaritatea tensiunii depind de diferenţa de frecvenţe. Impulsia produsă de regulator e amplificată prin tuburi electron ice sau prin amplificatoare magnetice, iar comenzile sînt transmise printr-un servomotor electric sau hidraulic. Regulatorul electric reacţionează mult mai rapid decît regulatoarele mecanice sau hidrodinamice, din care cauză începe să fie utilizat la motoarele de putere mare, la turbine cu abur şi la turbine hidraulice, în special cînd se cere o reacţiune rapidă a reglării. Dezavantajul consistă atît în complexitatea construcţiei, deci în preţul de cost mai mare, cît şi în posibilitatea de defectare mai frecventă. La regulatorul din fig. XLIX, tensiunea produsă de tahogeneratorul G, amplificată ■ — $ ; Ibfn J* ! •' f { ' • ,7 i rk d P v^î” ? i © şi tuburile electronice T. prin 5' Tu- transformatoarele T •••T. <1 *3 e aplicată bobinelor 1 şi 2, de circuitul oscilant LXCjC2, butonul 4 permiţînd modificarea ei prin intermediul potentiometruIui 7; butoanele 5 şi 6 servesc la modificarea statismului şi a gradului de amortisare. Tensiunile aplicate tuburilor electronice sînt: ^i = ^i-^2+F3-F4 şi v^-v.-v^-v,. Dacă frecvenţa dată de tahogenerator e egală cu frecvenţa de referinţă, atunci Fx=0 (considerînd, în primă aproximaţie, F2==F3=F4=0), iar bobinele 1 şi 2 sînt neexcitate; dacă apare o diferenţă de frecvenţă, atunci V^O şi bobinele excitate comandă mişcarea sertarului. î. ~ de abur. C. f.: Aparat din armatura locomotivei cu abur, care serveşte la comanda introducerii aburului din căldare în cilindri. E format din următoarele părţi: regulatorul propriu-zis, transmisiunea şi organul de comandă. Spre deosebire de motoarele cu abur stabile, la cari regulatorul e automat, fiind comandat de variaţiile turaţiei şi acţionat de arborele motor—-şi serveşte, de obicei, la menţinerea turaţiei la o valoare constantă—■, regulatorul locomotivei cu abur e comandat şi acţionat manual de mecanicul conducător, atît pentru pornirea şi oprirea, cît şi pentru variaţia puterii locomotivei în timpul mersului. Numirea de regulator e deci improprie; ea a intrat în uz, cînd locomotivele funcţionau cu un grad invariabil de admisiune şi cînd singurul mijloc de reglare a aburului admis în cilindri era cel prin laminare, operaţie pe care o execută regulatorul. /. Regulator de locomotivă, interior, î) mîner de comandă; 2) arborele regulatorului; 3) regulatorul propriu-zis; 4) dom; 5) ţeavă de comunicaţie; 6) colector de abur. După locul în care e aşezat pe locomotivă, regulatorul poate fi interior (v. fig. /), cînd e montat în interiorul spaţiului de abur al căldării (de obicei în dom), înaintea supraîncălzi- XL/X. Regulator electronic. G) tahogenerator; ^r1"’^rs^ transformatoare ; T| şi f||) tuburi electronice; \ şi 2) bobine; 3) sertar; 4,5,6) butoane; 7) potenţiometru; C) condensator; rlf rAt r3) rezistoare. cari comandă tija sertarului 3. Frecvenţa de referinţă ie dată 11. Regulator de locomotivă, exterior, î) arborele regulatorului; 2) dom; 3) ţeavă de comunicaţie; 4) colector de abur; 5) regulatorul propriu-zis. torului, sau exterior (v. fig. II), cînd e aşezat în colectorul de abur supraîncălzit şi cînd prin supapa regulatorului trece abur supraîncălzit. Regulatorul propriu-zis se construieşte cu sertare sau cu supape. Regulatorul cu sertare (v. fig. III) e format dintr-o ţeavă de abur curbată în S (corpul regulatorului), la un capăt în legătură Regulator de abur 383 Regulator de abur III. Regulator cu sertare. Oare iameiar; 2)sertarul mare; 3) sertarul mic; 4) bară de comandă; 5)ax de transmisiune; 6) corpul regulatorului. cu ţeava de comunicaţie şi avînd la celălalt capăt o supra^ fată’plană cu una sau cu două ferestre prin cari intră aburul din căldare. închiderea şi deschiderea ferestrelor se efectuează de un sertar de bronz (sertarul m a-r e), care alunecă pe suprafaţa plană şi e acţionat prin transmisiune din ghereta locomotivei. Din cauza frecării mari dintre sertar şi suprafaţa de alunecare (în special la apă cu impurităţi şi cu depuneri de piatră), provocată de presiunea aburului, manevrarea regulatorului e dificilă; pentru descărcarea presiunii aburului de pe sertarul L mare se foloseşte un al doilea sertar, de oţel (s e r t a r u Im ic), care echilibrează sertarul mare, punînd ambele lui suprafeţe în comunicaţie cu aburul. Din cauza dificultăţilor de manevrare, acest tip de regulator nu mai e folosit. Regulatorul cu supape, introdus la toate locomotivele de construcţie mai recentă, poate avea una sau mai multe supape. Regu I ato-r u I cu o s i n-gură supapă e constituit din corpul regulatorului, care formează şi scaunul supapei, şi din supapa regulatorului, care se poate ridica sau coborî pe scaun, fiind acţionată de o transmisiune specială (v. fig. IV). Supapa are un disc deghidare cu inele de etanşare; deasupra discului de ghidare se găseşte o cameră de descărcare. Echilibrarea supapei se obţine prin intermediul unei supape mici, montate în corpul supapei principale, care pune în legă-turăcele două feţe ale supapei; astfel, s-upapa principală supapei principale şi cele patru ferestre 7 ale locaşului acestei supape. Supapa principală e acţionată numai de presiunea diferenţială a aburului, iar supapa auxiliară e ridicată de mecanicul locomotivei, cu ajutorul manivelei regulatorului. V. Regulator cu supapă (de construcţie recentă), f) corpul regulatorului; 2) supapă principală; 3) cameră de descărcare; 4) ţeavă de comunicaţie; 5) supapă auxiliară; 6) canale de legătură; 7) ferestre pentru intrarea aburului; 8) discul supapei principale; 9) segment de etanşare; 10) discul supapei auxiliare; 11) canale de comunicaţie. Regulatorul cu supape multiple se compune, de obicei, din patru supape mari şi o supapă mică, corpul regulatorului făcînd corp comun cu colectorul supraîncălzi torului (v. fig. VI). Tijele supapelor au discuri de ghidare IV. Regulator de locomotivă, cu o singură supapă. 1) corpul regulatorului; 2) cameră de descărcare; 3) disc de ghidare; 4) supapă principală; 5) supapă mică; 6) scaunul supapei. e descărcată de presiunea aburului. Dimensiunile supapei (diametrul şi cursa de ridicare) se determină în raport cu viteza de curgere a aburului care e, la încărcarea maximă a căldării, de ordinul a 20---35 m/s. în fig. V e reprezentat un tip recent de regulator cu o singură supapă, care lucrează după acelaşi principiu ca cel din fig. IV. Deasupra supapei principale ?, în formă de disc cu segment de etanşare, se găseşte camera de descărcare 3, la care e legată ţeava de comunicaţie 4, cu care comunică cînd se ridică supapa auxiliară 5. Această cameră se găseşte în legătură şi cu spaţiul de abur din dom, prin cele două canale 6 ale VI. Regulator de locomotivă, cu supape multiple. 1) supapă mică, de descărcare; 2) capace demontabile; 3) supape mari; 4) cameră în comunicaţie cu colectorul; 5) cameră îrr comunicaţie cu ţevile de admisiune; 6) cameră de descărcare; 7) discuri de ghidare; 8) reazeme; 9) arbore cu came. cari formează, împreună cu capacele, camere de descărcare. Supapele sînt acţionate de un arbore cu came. Supapa mică îndeplineşte rolul de organ de echilibrare. Regulatorul cu supape multiple e de construcţie simplă; forţa necesară pentru mişcarea supapelor fiind foarte mică şi deformarea lor fiind redusă la minim, din cauza dimensiunilor lor mici, el e foarte bun pentru locomotivele de mare putere şi cu grad înalt de supraîncălzire. Transmisiunea regulatorului (v. fig. VII) e formată din arborele regu latoru lu i (care la regulatoarele interioare trece prin placa portală a căldării verticale, iar la regulatoarele exterioare e montat în afara căldării) şi din bara de comandă a regulatorului, care se leagă de sertar, de supapă, respectiv de arborele cu came (ia regulatorul cu Regulator de acoperire 384 Regulator de alimentare supape multiple). Arborele regulatorului se leagă la un capăt cu mînerul de comandă (prin intermediul unei presgarnituri, la regulatoarele interioare), iar la celălalt capăt, cu bara de comandă. Raportul de amplificare a transmisiunii se alege astfel, încît forţa necesară pentru des-chiderea regulatorului să nu depăşească 20 kg (de obicei, 10*• • 15 kg), iar cursa de lucru a mî-nerului să nu fie mai mare decît 800 mm (de obicei, ' 500 ••• 600 mm). Raportul de-amplificare determină şi lungimea cursei supapei. Organul de c o-m a n d â e format din suport, din tija de legătură, mînerul regulatorului şi limitorui de cursă. Limitorul decursă determină poziţia de închidere şi de deschidere completă (maximă) a regulatorului. La unele locomotive, mînerul e echipat cu o piedică cu resort, care intră în golurile unui sector dinţat, permiţînd fixarea supapei regulatorului în orice poziţie intermediară. Locomotivele cu roţi dinţate pentru liniile cu .cremaliera au două regulatoare: unul pentru mecanismul motor cu aderenţă simplă şi unul pentru mecanismul motor cu roată dinţată. î. ~ de acoperire. Fotgrm.: Dispozitiv mecanic ataşat ia camera aerofotogrammetrică automată, cu ajutorul căruia se reglează durata intervalului de timp dintre două expuneri succesive ale camerei aerofotogrammetrice, corespunzînd la două centre de perspectivă succesive Ox şi Oz ale fotogramelor Fx şi jF2. Sin. Intervalometru, 2. /v/ de alimentare. Ind. text.: Regulator cu pedale şi conuri, pentru reglarea automată a alimentării cu bumbac a maşinii bătătoare, folosite la operaţiile de destrămare, curăţire şi amestecare în filaturile de bumbac, Fig. / reprezintă părţile componente ale unui astfel de regulator, cari sînt: pedalele(pîrghii de ordinul 1, oscilante în jurul axei 0lf constituită din muchia unui cuţit prismatic 10), cari au un braţ scurt 1, în a cărui concavitate e dispus cilindrul alimentator 17, şi un braţ lung 2, la capătul căruia sînt suspendate verigile 3; verigile, cari pot fi grupate apoi, succesiv, cîte două, cîte patru, cîte opt şi cîte şasesprezece, la mecanismul di pod, respectiv cîte trei, cîte nouă sau cîte optsprezece, la mecanismul tripod; veriga finală, articulată la o pîrghie orizontală 4 (oscilantă în jurul axei 02) şi cu contragreutatea 5, de care e articulată tija verticală6; mecanismul, constituit din sistemul de pîrgh ii 7 şi 8 (oscilante în jurul axei 03), tija de legătură 9 şi pîrghiiIe 10 (oscilante în jurul axei 04), cari au la capete furcile 11, cari deplasează cureaua 12 pe conurile 13 şi 14 .într-un sens sau în celălalt, în dependenţă de grosimea stratului alimentat. între arborele cilindrului 17 şi roata melcată 16 e montat un acuplaj pentru oprirea şi pornirea alimentării cu material fibros la organul de lovire. Funcţionarea regulatorului e următoarea: variaţiile de grosime ale stratului de bumbac cu care se alimentează maşina şi care e prins între cilindrul alimentator şi pedale imprimă oscilaţii fiecăreia dintre pedale, iar oscilaţiile corespunzătoare ale braţelor 2 sînt transmise — ca valoare medie — prin verigile 3, la pîrghia orizontală şi.f de fa aceasta, , la furcile . 11, cari deplasează cureaua pe conuri. Conul conducător 13 are turaţie constantă, iar conul condus 14 are turaţie variabilă şi aceasta — prin melcul 15 şi roata 16 —■ e transmisă cilindrului alimentator 17. Pedalele constituie organele de sezisare şi de măsurare directă a abaterii grosimii (în plus sau în minus) faţa de o grosime normală a stratului de bumbac introdus pentru alimentare, iar variatorul cu conuri constituie organul de reglare, care e acţionat de la organul de sezisare ş>i transmite cilindrulu i alimentator o turaţie variabilă, care face ca grosimea reglată să fie readusă la valoarea de consemn. Întrucît lăţimea stratului de bumbac introdus în maşină e constantă, iar masa lui specifică poate fi considerată constantă, regulatorul trebuie să asigure alimentarea astfel, încît să fie satisfăcută relaţia: la-h=C2, în care la (în cm) e lungimea stratului de bumbac introdus în maşină în unitatea de timp, h e grosimea stratului prins între cilindrul alimentator şi pedale, iar C2 e o constantă. Corespunzător variaţiei instantanee a grosimii stratului trebuie să varieze instantaneu lungimea stratului alimentat de bumbac. înlocuind la şi h cu expresiile lor tehnologice şi mecanice, se ajunge la ecuaţia curbei profilului conurilor: R-H=C (în cărei? e raza conului conducător, H e depărtarea poziţiei curelei pe conuri faţă de origine, iar C e o constantă), care e ecuaţia unei iperbole echilatere avînd axele de coordonate drept asimptote; din această curbă V conul conducător; 2) conul condus, s-a limitat o porţiune convenabilă constructiv (v. fig. II). Pentru grosimea corectă prestabilită a stratului, cureaua trebuie să se găsească pe conuri în motivă. 1) limitor de cursă; 2) mîner de comandă; 3) arborele regulatorului; 4) bară de comandă; 5) ţeavă de comunicaţie. r i Regulator de debit 385 Reguiâtor de inducţie poziţie medie, pîrghia 4 să aibă poziţia orizontală, iar tija 6 să fie verticală. Dispozitivul nu asigură reglarea perfectă, din cauză că masa specifică variază cu grosimea stratului şi din cauza erorilor de poziţie a pieselor, însă înlocuirea lui cu dispozitive mai sensibile, de exemplu cu dispozitive electronice, încă nu e aplicată industrial. î. ~ de debit. Al im. apa: Regulator folosit pentru a menţine constant debitul filtrelor de apă (lente şi rapide). Acest regulator e montat, de obicei, pe conducta de evacuare a apei filtrate, iar uneori se montează şi la intrarea apei în filtru, ceea ce nu e absolut necesar. Regulatoarele de debit sînt necesare deoarece, prin depunerea suspensiilor din apă, filtrele se colmatează şi rezistenţa hidraulică a lor creşte, astfel încît debitul de apă care trece ' la un nivel constant al apei în filtru tinde săscadă în permanenţă. Regulatoarele de debit ale filtrelor lente pot fi de următoarele tipuri: vanâ-fluture, montată pe conducta de apă filtrată, imediat la ieşirea din filtru, şi care e deschisă progresiv; deversor cu iama constanta, comandat de un plutitor, a-şezat în compartimen-tul de apă filtrată cu suprafaţă liberă (v. fig. /); supapa (ventil) de strangulare, acţionată printr-un sistem comandat de un tub Venturi, ca la filtrele rapide. Dispozitivul cu deversor cu lamă constantă, care e folosit cel mai frecvent, consistă dintr-un plutitor fixat solidar de un deversor (pîlnie sau tub cu orificii submersate). Nivelul apei în camera de apă filtrată scăzînd pe măsura colmatării nisipului din filtru, plutitorul urmăreşte nivelul apei filtrate şi menţine o lamă constantă de apă la deversor sau la orificii, astfel încît debitul evacuat pe conducta de ieşire a apei din filtru e menţinut constant. Deşi simplu ca principiu, acest dispozitiv prezintă dezavantajul că reclamă realizarea unor suprafeţe perfect cilindrice la cele două tubiri telescopice, verticale, pentru ca tubul mobil solidar cu plutitorul să nu se înţepenească, dar nici să nu aibă diametru prea mic, pentru a permite pătrunderea apei prin spaţiul dintre cele două tuburi. La filtrele lente, cari sînt folosite, de altfel, din ce în ce mai rar şi numai la instalaţii de alimentare cu apă pentru debite foarte mici (sub 2500 m3/zi), se poate suprima complet regulatorul de debit, dacă se prevede posibilitatea de autoreglare a filtrului, prin montarea buzei conductei de prea-plin la un nivel cu aproximativ 0,50 m deasupra nivelului iniţial al apei nefiitrate (echivalentă cu pierderea de sarcină prin filtru ia sfîrşitul ciclului). Astfel, creşterea pierderii de sarcină prin filtru, datorită colmatării acestuia, nu mai corespunde cu scăderea nivelului apei în camera de apă filtrată, ci cu urcarea nivelului apei nefiltrate deasupra nisipului. Pentru controlul debitului de apă care intră în filtru e necesar un deversor triunghiular cu miră gradată. Regulatorul de debit al filtrelor rapide se bazează pe principiul reducerii treptate a rezistenţei hidraulice a unui ventil montat la ieşirea apei filtrate, pe nnăsura creşterii pierderii de sarcină prin stratul de nisip, astfel încît pierderea de sarcină totală (prin filtru şi prin regulatorul de debit) să se menţină constantă. La regulatoarele de debit moderne, ventilul e acţionat de variaţia diferenţei de presiune dintr-un tub Venturi sau dintr-un tub cu diafragmă* Regulatorul de debit pentru filtrele rapide funcţionează astfel (v. fig. II): apa filtrată trece întîi prin secţiunea stran-gulată 1 cu viteza vv căreia îi corespunde presiunea pvşi apoi prin secţiunea lărgită 2, cu viteza v2 (v2< Vj)t căreia îi corespunde presiunea p2. Asupra membranei elastice 4 acţionează de sus în jos forţa de presiune datorită presiunii^, II. Regulator automat de debit pentru filtre rapide. 1) secţiune strangulata; 2) secţiune lărgită; 3) supapă de strangulare; 4) membrană; 5) ţeavă subţire. /. Regulator de debit pentru filtre lente. 1) filtru lent; 2) compartiment de apă filtrată; 3) deversor-pîlnie cu lamă constantă; 4) plutitor; 5) conducta de ieşire a apei filtrate; 6) conducta de evacuare a primului filtrat. transmisă prin ţeava subţire5 din secţiunea 1, şi, de jos în sus, forţa de presiune datorită presiunii p2. La începutul filtrării, deschiderea orificiului liber în dreptul ventilului (supapei) de strangulare3e minimă. Pe măsură ce filtru l se colmatează, presiunea apei la ieşire scade, deci scad şi vitezele v1ş\v2. Lască-derea vitezelor corespunde o rezu Itantă a forţelor de presiune, datorită diferenţei de presiune p^—pv care acţionează asupra membranei 4, deplasînd-o în jos. Această mişcare e transmisă de tijă la supapa de strangulare 3, care deschide mai mult orificiul de trecere a apei, micşorînd pierderea de sarcină prin regulator. Acesta e reglat cu ajutorul unei contragreutăţi astfel, încît scăderea pierderii de sarcină prin aparat să compenseze creşterea pierderii de sarcină prin filtru. Expresia diferenţei de presiune p^—pi> care acţionează asupra membranei elastice, se deduce aplicînd relaţia lui Bernoulli pentru firul de curent orizontal corespunzător axei tubului Venturi: P2-P1 P*~Pi= T + îs. Y o Deoarece raportul ~ e constant pentru acelaşi regulator, secţiunile 1 şi 2 rămînînd nemodificate în timpul funcţionării, rezultă expresia: Pi-Pi=Avl - în care A e un parametru caracteristic al aparatului. Acest dispozitv de reglare a debitului prezintă avantajul că permite şi măsurarea simultană a debitelor de apă evacuate din filtru, cu ajutorul unui manometru diferenţial. 2. ~ de faza. E/t..* Dispozitiv pentru reglarea fazei iniţiale atensiunii aplicate unei reţele. E constituit dintr-o maşină asincronă fără colector, cu rotorul calat, dar care poate fi rotit cu un anumit unghi. Tensiunea primară se aplică statorului, iar tensiunea secundară dintre inele e tensiunea cu faza reglată. Reglarea se obţine prin rotirea rotorului (v. fig.)» 3. ~ de inducţie. Elt.: Dispozitiv pentru reglarea tensiunii reţelelor electrice*. E constituit dintr-o maşină asincronă Regulator de fază. 25 Regulator de intensitate 386 Regulator de pasta fără colector (v. sub Maşină electrică), cu rotorul calat, dar care poate fi rotit cu un anumit unghi (de ex. printr-o transmisiune cu şurub fără fine); înfăşurarea statorului 1 e deschisă şi conectată în serie în circuitul consumatorului, 3, iar înfăşurarea rotorului 2, legată în scurtcircuit, e alimentată de la reţea. înfăşurarea rotorului serveşte, deci, ca înfăşurare primară (prin care se face alimentarea de la reţea), iar cea a statorului, ca înfăşurare secundară (v. fig. / o). După numărul fazelor, se deosebesc regulatoare de inducţie monofazate şi trifazate (ultimele sînt cel mai frecvent folosite). După numărul unităţilor cari compun agregatul, se deosebesc regulatoare simple şi regulatoare duble. La regulatorul simplu, tensiunea reglată (pe partea secundară) e dată de relaţia: U2—U1-}-E2, în care U1 e tensiunea reţelei, E2 e tensiunea electromotoare indusă de rotor în stator, constantă ca modul şi variabilă în fază, cu unghiul a de calare a rotorului. Pentru oc = 0, axele înfăşurărilor sta- torului si rotorului coincid, iar E2 are /. Schema electrică a regulatorului de inducţie, a) simplu; b) dublu; 1) înfăşurarea statorului; 2) înfăşurarea rotorului; 3)spre consumator. aceeaşi direcţie şi acelaşi sens ca şi U1; pentru oc=irc, axele celor două înfăşurări sînt decalate între ele cu dbir, iarE2 are aceeaşi direcţie, dar sens contrar tensiunii Uj. Pentru un unghi intermediar oc, modulul tensiunii secundare e dat (v. fig. II a) de expresia: u2=VUf+El+2 î/j£a cos a, iar tensiunea secundară U2 obţinută e defazată faţă de tensiunea primară L\ (v. fig. / b). La regulatorul dublu (v. fig. / b) se obţine o compensare a defazajului tensiunii secundare. Datorită inversării fazelor statorului unuia dintre regulatoare, tensiunile electromotoare induse sînt defazate în sens contrar (v. fig. II b). Regulatoarele de inducţie sînt răcite natural în aer sau în ulei şi sînt montate vertical. Ele permit reglarea continuă a tensiunii sub sarcină în limite largi ±10---'15%. Condiţiile de izolare a înfăşurărilor limitează folosirea lor la tensiuni de 6**• 16 kV; puterea e şi ea limitată (la circa 10 kVA). î. ~ de intensitate. //.: Regulator electromagnetic folosit la lămpile cu arc electric, care menţine electrozii de cărbune la o distanţă potrivită, pentru obţinerea intensităţii luminoase maxime. V. Lampă cu arc electric, sub Lampă de iluminat. a. ~ de întindere. Ind. text.: Regulator utilizat la maşinile de cusut din industria confecţiunilor textile, cu ajutorul căruia se reglează tensiunea aţei superioare (aţa acului) în timpul coaserii, ştiind că tensionarea aţelor e funcţiune de fineţea (numărul) aţei folosite, de desimea materialului şi de felul cusăturii. II. Diagrama tensiunilor regulatorului de inducţie, a) simplu; b) dublu. Un tip de regulator cu care e echipat capul maşinii cuprinde (v. fig. a): buceaua 1, fixată de capul maşinii, avînd înşurubat în interiorul ei ştiftul 2, pe care sînt aşezate două discuri 3, în aşa fel încît suprafeţele lor proeminente să se atingă între ele, iar în spatele discului sînt aşezate arcul 4 şi piuliţa 5. Cînd piuliţa e înşurubată pe ştift (rotită în sensul acelor unu i ceasornic), ea apasă asupra arcului 4, mărind astfel presiunea asupra discurilor 3 şi, în consecinţă, asupra aţei care trece printre ele. Arcul întinzător de aţă 6 e aşezat în interiorul bucelei 1. Dispozitivul de reducere a tensiuni aţei — în cazul ridicării piciorului de presiune —• se compunedin tijaS, care trece prin interiorul ştiftu-lui 2, o plăcuţă 7, montată între discurile de tensionare, şi arcul de presiune. Plăcuţa 7 are o punte care se introduce în tăietura creionului (a ştiftului) 3, iar tija 8 iese puţin din acest creion, asupra căruia se exercită o apăsare; a-ceasta atrage după sine avansarea tijei şi apăsînd a-supra punţii plăcuţei 7, îndepărtează de discuri plăcuţa 7 şi arcul 4. La rîndul lor, discurile eliberate de presiunea arcului încetează de a tensiona aţa, ea putînd fi trasă uşor, ceea ce e necesar în vederea scoaterii materialului de cusut de sub piciorul de presiune. Apăsarea asupra capătului tijei 8 se realizează prin intermediul pîrghiei 9-10-11 (v. fig. b şi c), montată în interiorul capului maşinii, care, prin braţul său 11, e în contact cu mufa de urcare a mecanismului piciorului de presiune, iar celălalt braţ, 9, e în contact cu tija 8. Astfel, la ridicarea piciorului de presiune, braţul 11 al pîrghiei urca, iar braţul 9 oscilează spre tija 8, apăsînd asupra ei, îndepărtează arcul 4 de discurile de tensionare 3, iar la coborîrea piciorului de presiune, arcul 12 aduce pîrghia 9-10-11 în poziţia iniţială. Acest dispozitiv are o mare valoare practică, deoarece permite ca materialul cusut să fie scos uşor din maşină —■ după ce se ridică piciorul — fărăA a risca ruperea acului, din cauza aţei prea tensionate. în cazul cînd acest dispozitiv lipseşte, lucrătorul trebuie întîi să tragă aţa prin regulatorul de tensionare, iar apoi să scoată materialul de sub piciorul de presiune, ceea ce conduce la mînuiri inutile şi la consum mărit de timp. 3. ~ de pasta. Ut., Ind. hîrt.: Utilaj pentru reglarea debitului de alimentare şi a anumitor caracteristici (consistenţă sau compoziţie fibroasă) ale pastei de hîrtie introduse în maşina de fabricat hîrtie, în special în vederea realizării Regulator de tensionare a aţei superioare la maşina de cusut. o) regulator de tensionare şi detaliile lui; b şi c) dispozitiv de reducerea tensiunii aţei la ridicarea piciorului de presiune. Regulator de pastă 387 Regulator de pastă uniformităţii foii de hîrtie produse pe maşină, în privinţa gramajului (v.) şi a transparenţei (v. sub Nebulozitate 2). Regulatoarele de consistenţă trebuie montate la o distanţă cît mai mică de locui de amestecare a pastei cu apă de diluare, sensibilitatea regulatorului scăzînd cu această distanţă. La V777777777777777777777777777777Z77.77777777% b I, Regulator de consistenţa Trimbey. o) schema regulatorului; b) dispoziţia regulatorului în circuitul de alimentare cu pasta a maşini i de fabricat hîrtie; 1) conducta de absorpţie ; 2) pompa de pastă; 3) conductă de refulare; 4) recipient de pastă de tratat pentru modificarea consistenţei; 5) basin de amestecare; 6) vas măsurător de pastă; 7) cuvă intermediară; 8 şi 8') prea-plin şi conductă de prea-plin; 9) conductă de pastă; 10) conductă de apă de diluare; 11) conductă de intrare a pastei în regulator; 12) conductă de alimentare a vasului 6; 13) axul de rezemare, cu cuţite, al vasului 6; 14) axul de oscilaţie al pîrghiei 15; 15) pîrghie; 16) contragreutate; 17, 18 şi 19) tijă, Pîrghie cotită, respectiv bară de comandă a tijei supapei 25; 20) disc cu excentric; 21) furcă; 22, 23 şi 24) roţi dinţate cu clichete; 25) tija supapei robinetului 26; 26) robinet pentru apa de diluare; 27) ţeavă îndoită; 28) servomotor. intrarea în regulatorul de consistenţă, apa de diluare trebuie să aibă presiune constantă, preregiată prin trecerea ei printr-un regulator de presiune. La maşinile de fabricat hîrtie, recente, cu viteză mare de lucru, regulatoarele de pastă sînt grupate într-o centrala de pasta, unde se execută toate reglările şi dozările pentru formarea pastei de hîrtie. După caracteristicile influenţate, regulatoarele de pastă se clasifică în: regulatoare de consistenţă; regulatoare de compoziţie; regulatoare de debit; regulatoare mixte, de consistenţă şi debit, sau de compoziţie şi debit. Regulator de consistenţă: Regulator care adaugă automat, în pasta fibroasă, cantitatea de apă necesară pentru a menţine consistenţa acesteia adecvată la trecerea prin instalaţia respectivă. Cel mai frecvent folosite sînt: regulatorul cu tub îndoit Trimbey, regulatorul De Zurik şi regulatorul cu flotor plat. Regulatorul cu tub îndoit Trimbey funcţionează pe baza variaţiei, în funcţiune de consistenţă a vitezei de trecere a pastei printr-o conductă. Regulatorul e compus, în principal, din următoarele elemente (v. fig. /): un recipient pentru primirea unei fracţiuni din pasta de tratat, alimentat din conducta de refulare, şi care e echipat cu un prea-plin; un robinet pentru apa de adaus în pastă (pentru Z3 _____________x //. Regulator de consistenţă De Zurik. 1) cutie de reglare; 2) conductă de intrare a pastei; 3 şi 3') prea-plin şi conductă de prea-plin; 4) agitator cu pale curbe.; 5) motor de acţionare a agitatorului; 6) valvă-pilot; 7) cilindru hidraulic (cu ulei); 8) robinet; 9) conductă de apă de diluare; 10) resort antagonist; 11) vană de reglare a debitului de pastă; 12) conductă de pastă tratată. micşorarea consistenţei), cu obturatorul comandat automat; un sistem de comandă a robinetului, constituit dintr-un vas măsurător de pastă, cu scurgere prin intermediul tubului îndoit, un sistem de pîrghii şi un servomotor. Pasta care trebuie tratată e refulată de o pompă (v. fig. I b) din rezervoru l de amestecare spre maşina de fabricat hîrtie; o parte din pasta din această conductă curge în recipientul cu prea-plin şi, de 25* Regulator de pasta Regulator de pastă raici, prin vasul dozator, în tubul îndoit. Pasta cu consistenţă mai mare trece prin acest tub mai greu decît cea diluată; cînd pasta e mai consistentă, greutatea vasului măsurător împreună cu a conţinutului creşte. Vasul măsurător, care e suspendat de o pîrghie cu contragreutate, mişcă această pîrghie şi — printr-un sistem de tije şi pîrghii drepte şi cotite şi un servomotor — învîrteşte tija supapei robinetului de apă. Robinetul de apă se deschide şi măreşte debitul de apă care vine la pompa care absoarbe pasta din basinul de amestecare, astfel încît' consistenţa pastei se micşorează. Acum viteza de trecere prin ţeava îndoită creşte, nivelul pastei din vasul măsurător scade, greutatea vasului plin scade, iar mecanismul legat de vasul măsurător micşorează din nou debitul de apă introdus în pompă. în basinul de amestecare, consistenţa pastei trebuie să fie mai mare decît în rezervorul maşinii cu pastă tratată, pentru ca regulatorul să poată acţiona. Precizia regulatorului Trimbey ajunge pînă la vaicarea de 0,1 % consistenţă. Regulatorul De Zur'ik (v. fig. 11) reglează consistenţa întregii cantităţi de pastă care îl străbate. E compus în principal din: o cutie de reglare cu prea-plin ; un recipient de amestecare cu un agitator cu pale vertical, antrenat electric şi suspendat în pastă; o vană plată (numită şi „oblon11), la fundul unui perete vertical, pentru prereglarea cantităţii de pastă evacuate; un sistem sezisor pentru consistenţa pastei (în funcţiune de puterea necesară pentru rotirea agitatorului cu pale), constituit dintr-un resort antagonist şi o valvă-pilot care comandă mişcarea pistonului unui cilindru cu ulei, de acţionare a robinetului pentru apa de diluare. Apa de diluare e amestecată cu pasta, înainte ca aceasta să ajungă la palele agitatorului. Reglînd pretensio-narea resortului, care echilibrează cuplul de rotaţie al agitatorului, se determină consistenţa dorită a pastei tratate, care iese din aparat cu debitul reglat prin deschiderea vanei plate (a „oblonului"). Regulatorul cu f l o t o r plat, fabricat Sdli sau Bird (v. fig. IU), funcţionează pe baza variaţiei nivelului unui flotor aşezat pe curentul de pastă, în funcţiune de cons istenţa acesteia. E compus în principal din: o cutie de alimentare cu două compartimente, primul pentru primirea pastei venite de la rezervorul de amestecare, iar al doilea—■ alimentat prin prea-plin deprimul—pentru alimentarea jgheabului înclinat în care se găseşte flotorul plat; un flotor plat, care constituie sezisorul sistemului; un robinet pentru apa de diluare, comandat printr-un sistem analog celui de la regulatorul Trimbey. Nivelul pastei în jgheab variază în funcţiune de consistenţa pastei — o pastă prea diluată se scurge repede, astfel încît în jgheab nivelul scade; cînd pasta are consistenţa mai mare, viteza de scurgere prin jgheab scade şi nivelul pastei în jgheab creşte —, iar flotorul urmăreşte nivelul. Printr-o pîrghie de acţionare şi un mecanism cu servomotor analog celu i al regulatorului Trimbey, robinetul conductei cu apă de diluare se deschide (cînd flotoruI se ridică) sau se închide (cînd flotoru 1 coboară). Acest tip de regulator e folosit pentru consistenţe de 2***4%, însă poate fi prereglat şi pentru consistenţe mai mici, de 0,5*** 1,5%. Regulator de compoziţie: Regulator care menţine constantă compoziţia pastei, variind proporţiile dintre materiile prime componente. Exemplu: Regulatorul cu tobe şi cu plutitoare (v. fig. IV), format în principal din: o cutie împărţită în trei compartimente, dintre cari două mai mici, pentru două feluri de material fibros (de ex. pentru celuloză şi pentru pastă de lemn), şi un compartiment mai mare, pentru amestecare; două sisteme de plutitoare cari reglează nivelul pastei în compartimentele mici,acţionînd fiecare cîte o vană segment cilindric, care obturează conductele de alimentare cu material. Trecerea de material fibros, în proporţia prestabilită, din compartimentele mici în compartimentul de amestec, în care vin şi conductele pentru adausul de materiale auxiliare (cum sînt cleiul, materialul de umplutură, coloranţii şi sulfatul de aluminiu), e efectuată prin vaneie-tobăcilindrică, acţionate de cîte un grup motor-reductor de turaţie. Pasta dozată e evacuată în rezervoarele maşinii de fabricat hîrtie. Pentru a amesteca mai mult decît două feluri de pastă fibroasă e necesar un număr corespunzător de compartimente cu plutitoare şi cu vane-tobă cilindrică. Regulator de debit: Regulator care variază cantitatea de pastă cu care se alimentează maşina de fabricat hîrtie. De regulă, regulatoarele de debit nu se folosesc numai izolat, ci asociate cu alt utilaj de reglare, constituind regulatoare mixte, (v. mai jos) de consistenţă şi debit sau de compoziţie şi debit. Regulator mixt: Regulator care prereglează concomitent debitul de pastă şi, fie consistenţa, fie compoziţia acesteia. Exemple: Regulatorul de debit şi de consistenţa V o i t h (v. fig. V) reglează, în primul rînd, consistenţa materialului, şi apoi debitul. Reglarea consistenţei se bazează pe variaţia nivelului materialului la variaţia consistenţei, cînd materialul curge cu debit constant prin golul de trecere al I) rezervor de amestecare; 2) pompă de pastă; 3) conductă de pastă tratată; 4) racord pentru intrarea pastei în regulator; 5 şi 6) compartimentul de intrare în cutia de alimentare a regulatorului, respectiv de alimentare a jgheabului; 7) jgheab înclinat; 8) flotor plat; 9) pîrghie acţionată de flotor; 10) mecanism pentru acţionarea robinetului conductei de apă de diluare. IV. Regulator de compoziţie cu tobe şi cu plutitoare. 1) cutia regulatorului; 2 şi 3) compartimente cu nivel constant, pentru două feluri de material fibros ; 4 şi 5) vane-segment cilindric comandate de plutitoarele 6 şi 7; 8 şi 9) vane-tobă; 10 şi 11) grupuri de acţionare a vanelor-tobă 8 şi 9, cu reductoare de turaţie şi angrenaje conice; 12) compartiment de amestecare ; 13, 14 şi 15) conducte pentru materiale auxiliare; 16) conductă de evacuare pentru pastă dozată; 17) şi 18) conducte de traversare. Regulator de presiune 389 Regulator de presiune unei vane plate (oblon). Materialul de tratat e adus la vana plată cu ajutorul unei roţi cu celule cu debit constant; pe cu celule şi vana plată nivelul ma-consistenţa lui, şi comandă — prin distanţa dintre roata terialuIui depinde de V. Regulator de debit şi de consistenţă tip Voith. .1) intrarea pastei; 2) plutitor; 3) cutie cu roată cu celule; 4) vană plată; 5) apă pentru diluare; 6) agitator; 7) jgheab pentru pastă tratatâ. intermediul unui plutitor şi al unui mecanism de acţionare — robinetul de apă de diluare. Se adaugă numai cantitatea de apă de diluare necesară pentru menţinerea nivelului constant al materialului, în faţa vanei plate, cu puţin înainte de intrarea materialului în roata cu celule, şi apa se amestecă cu acesta cu ajutorul unui agitator. — Prereglarea debitului se face la materialul tratat în prealabil, astfel încît să aibă consistenţa necesară, şi care curge — prin golul de trecere al vanei plate — în cutia de reglare a cantităţii, în care — cu ajutorul unui perete separator — se poate abate cu mare precizie cantitatea de pastă necesară maşinii de fabricat hîrtie, excesul trecînd prin prea-plin în melcul transportor sau înapoi în rezervor. Dacă nu intervin variaţii mari în măcinarea mate- rialului sau în conţinutul de umplutură (ceea ce modifică mult capacitatea de curgere a materialului), regulatorul menţine consistenţa materialului cu abatere pînă la 0,01%. Regulatorul de debit şi de compoziţie Trimbey (v. fig. VI) proporţionează şi reglează cantitativ diferitele feluri de pastă sau de materiale auxiliare din cari se formează pasta de hîrtie, folosind cîte un compartiment cu roată cu celule pentru fiecare fel de pastă şi menţinînd constant nivelul de pastă înaintea roţii cu celule. Astfel, cantitatea de pastă tratată depinde de turaţia roţii cu celule, care poate fi prereglată între anumite limite. i. ~ de presiune.Mş.: Regulator al cărui sezisor e sezisat de abaterile presiunii dintr-o reţea de distribuţie sau dintr-un rezervor de înmagazinare a unui fluid, în raport cu valoarea ei de consemn, şi care serveşte la restabilirea egalităţii dintre debitul de fluid produs de o maşină generatoare şi debitul de fluid consumat. Sezisoarele regulatoarelor de presiune sînt manometre, membrane. Regulatoarele de presiune se folosesc în diferite ramuri ale tehnicii ca, de exemplu: la căldările de abur, pentru menţinerea presiunii la valoarea nominală (prin varierea tirajului, a intensităţii focului, etc.); Ia conductele generale de frînă; la pompele de aer şi turbinele hidraulice, etc. Exemple: Regulator depresiune al căldării de abur. Mş.: Regulator care serveşte la restabilirea echilibrului dintre producţia de abur a unei căldări şi consumul de abur. Acest regulator, care se montează la căldări de abur cu reglare automată, se compune dintr-un regulator principal şi dintr-un regulator de combustibil, primul fiind legat atît de regulatorul de combustibil, cît şi de un regulator de corelaţie, care poate fi regulator de aer sau de gaze (v. şî Reglarea automată a căldărilor de abur). Regulatorul principal e, de obicei, cu acţiune indirectă, şi poate fi hidraulic, pneumatic, electromecanic, electronic, etc. La regulatorul hidraulic, sezisorul e un manometru cu piston, iar servoelementul e un releu hidraulic, astfel încît presiunea aburului se transformă în presiunea unei vine de fluid care acţionează asupra membranelor regulatoarelor hidraulice de combustibil şi de corelaţie. La regulatorul electromecanic, sezisorul e un manometru diferenţial, iar servoelementul e un reostat care modifică rezistenţa circuitului electric şi deci valoarea curentului care străbate înfăşurările electromagneţilor regulatoarelor de combustibil V/. Regulator de debit şi de compoziţie Trimbey. o) Schema regulatorului: 1) cutia regulatorului; 2) cameră de măsură; 3) obturator acţionat de flotor; 4) flotor; 5) prea-plin; 6) roată cu celule; 7) reductor de turaţie; 8) regulator de turaţie; 9) motor de antrenare; 10) conductă de intrarea pastei; 11) conductă de ieşirea pastei reglate; 12) capac de control.— b) Dispoziţia regulatorului în circuit: 1) rezervor de brac; 2) rezervor de pastă mecanică; 3) rezervor de celuloză; 4) regulator de consistenţă; 5) regulator de compoziţie; 6) pompă; 7) rezervor de caolin, de aiaun sau de clei; 8) rezervor de pastă de hîrtie; 9) cutie de pastă tratată; 10) apă; 11) brac cu consistenţa reglată; 12) pastă mecanică cu consistenţa reglată; 13) celuloză cu consistenţa reglată;? 4) amesteci or de colorant; 15) colorant; 16) alaun; 17) clei; 18) conductă de dezaerisire; 19) conductă spre maşina de fabricat hîrtie. Regulator de presiune 390 Regulator de presiune şî de corelaţie. La regulatorul pneumatic, sezisorul e un manometru cu resort, care acţionează asupra unui distribuitor de aer comprimat (aerul e comprimat, la 2***3 atm. de un compresor), iar servoelementu I eun releu pneumatic cu acţiune isodromă. Regulatorul de combustibil e amorsat de regulatorul principal, prin comandă hidraulică, pneumatică, electromecanică, etc. La regulatorul hidraulic, un sezi-sor cu membrană acţionează releul de comandă al unui servomotor hidraulic; la regulatorul pneumatic, sezisorul acţionează distribuitoru I de aer al unui servomotor pneumatic; ia regulatorul electromecanic sezisorul acţionează reostatul de pornire al unui servomotor electric; etc. Regulator de presi ne al conductei generale de frînă. C. f.: Regulator cu acţiune directă, care serveşte la reglarea automată a presiunii de regim în conducta generală de frînă a unui tren echipat cu frînă continuă automată. Regulatorul e montat la robinetul mecanicului, în circuitul de frînă, între rezervorul principal şi conducta generală, şi asigură menţinerea presiunii de regjm (5 kgf/cm2) în conducta generală, cînd robinetul mecanicului se găseşte în poziţia de mers, şi completarea scăpărilor de aer. încărcarea conductei I. Regulator de presiune ai conductei generale de frînâ, tip Westinghouse. 1) membrană; 2) supapă; 3) resort antagonist al sezisorului; 4) piston; 5) sertar; 6) resort antagonist al servo-elementului. li. Schema de montare a regulatoarelor de presiune ale conductei generale de frînă. 1) regulator de presiune al pompei de aer; 2) pompă de aer; 3) robinet de manevră al mecanismului; 4) manometru cu două ace; 5) manometru pentru cilindru de frînă; 6) regulator de presiune al conductei generale; 7) rezervor auxiliar de manevră; 8) separator de apă; 9) robinet de descărcare; 10) regulator de presiune la robinetul de frînă directă; 11) robinet al mecanicului, de frînă directă. generale şi a rezervoarelor auxiliare, datorită acţiunii acestui regulator, se realizează atît de repede, încît nu e necesar să se aşeze robinetul mecanicului în poziţia de încărcare pentru completarea scăpărilor de aer, ceea ce evită supraîncărcări dăunătoare frînărilor. Regulatorul (v. fig. /) cuprinde un sezisor constituit dintr-o membrană cu supapă şi din resorturile antagoniste, şi un servoelement constituit din pistonul cu sau fără sertar şi dintr-un resort antagonist. Cînd presiunea aerului din conducta generală e sub valoarea de regim, aerul din rezervorul principal parcurge circuitul C-A-B-D-F, iar cînd e atinsă presiunea de regim, resortul antagonist — care e echilibrat pentru presiunea de 5 kgf/cm2 — închide supapa, şi astfel opreşte accesul aerului spre canalul F, adică spre conducta generală. La locomotivele echipate şi cu frînă directă se foloseşte un regulator de presiune şi la robinetul mecanicului pentru frînă directă, montat pe un suport separat (v. fig. II). Acest regulator serveşte, de asemenea, la reglarea presiunii din conducta generală la valoarea de regim (5 kgf/cm2). Sin. Valvă de reducere automată la frîna continuă automată. Regulator de presiune al pompei de aer. C. f.; Regulator astatic şi isodrom, cu acţiune directă, care serveşte la reglarea presiunii de serviciu a aerului din rezervorul principal al frînei continue automate a unei locomotive cu abur. Regulatorul e montat pe cilindrul de abur al pompei de aer — şi comandă distribuţia de abur a motorului de antrenare a pompei (v. Pompă cu abur cu acţionare directă, sub Pompă 1). Acest regulator închide automat admisiunea aburului, cînd presiunea aburului din rezervorul principal a atins valoarea de regim (8 kgf/cm2), şi deschide automat admisiunea aburului în motorul de antrenare a pompei, cînd în rezervorul principal se produce o depresiune de Ia 0,3 la 0,4 kgf/cm2 (datorită consumului de aer). Din punct de vedere constructiv, se deosebesc: Regulatorul Westinghouse (v. fig. III), care cuprinde un sezisor constituit dintr-o membrană 3, cu supapa 2 şi resortul antagonist 1, şi un servoele- ment, constituit dintr-un piston 4, cu supapa de reglare 6 şi resortul antagonist 5. Cînd presiunea din rezervorul principal scade, resortul 1 — care e echilibrat pentru presiunea de 8 kgf/cm2—• împinge în jos membrana 3 şi supapa 2 opreşte accesul aerului din conducta £ spre camera G; astfel, resortul 5 deplasează în sus pistonul 4 şi supapa 6 permite accesul aburului spre motorul de antrenare a pompei. Cînd presiunea din rezervorul principal a atins valoarea de regim, aerul din conducta £ împinge î i sus membrana 3 şi supapa 2 permite accesul acestuia în camera G; astfel, sub presiunea aerului, pistonul 4 e împins în jos şi supapa 6 opreşte accesul aburului spre motorul pompei. Regulatorul K n o r r (v. fig. IV) care cuprinde un sezisor constituit din membrana 1, cu supapa de aer 2 şi două resorturi antagoniste 3 şi 4 , şi un servoelement constituit din pistonul 5, cu supapa 6. Cînd presiunea din rezervorul principal creşte, membrana 1 e împinsă în sus şi resortul Regulator de presiune al pompei de aer (tip Westinghojse). Regulator de sită 391 Regulator de circulaţie antagonist 4 ridică supapa 2, care permite accesul aerului în camera G, astfel încît supapa 6 opreşte accesul aburului din conducta D spre motorul pompei. Cînd presiunea din rezervorul principal scade, supapa 2 se închide sub acţiunea resortului 3 — care e echilibrat pentru presiunea de 8 kgf/cm2 — şi supapa 6 e ridicată de presiunea aburului din conducta D. Regulator de presiune al turbinei hidraulice, Mş.: Regulator cu acţiune directă sau indirectă, folosit la turbinele hidraulice cu conducte forţate lungi pentru evitarea producerii loviturilor de berbec la închiderea bruscă a apei din conducta de aducţie (provocată de regulatorul de turaţie). V. sub Turbină hidraulică. î. de sita. Ind. hîrt.: Regulator auto- mat, folosit la maşinile de fabricat hîrtie cu sită plană, de mare viteză, pentru reglarea poziţiei sitei, care — în timpul funcţionării — se deplasează lent pe masa sitei din poziţia sa mijlocie, fie spre partea frontală a maşinii, fie spre spatele acesteia. Regulatorul poate fi mecanic, hidraulic sau pneumatic. Regulatorul mecanic (v. fig.) are două plăci fixate pe o tijă, pe cele două părţi ale sitei. La atingerea marginii sitei (prin intermediul unor pîrghii şi al unei furci cu 1 de IV. Regulator de presiune al pompei aer (sistem Knorr). 1) membrana; 2) supapa de aer; 3 şi 4) resorturi antagoniste; 5) piston; 6) supapa; 7) abur de Ia căldare; 8) spre pompa de aer; 9) robinet de scurgere; 10) de !a rezervorul principal; 11) în atmosferă; D) conductă de abur; G) camera de aer. Regulator mecanic pentru ghidarea automată a sitei. 1) capătul axului de ghidare a sitei; 2) excentric fixat la extremitatea cilindrului; 3) furcă; 4) cîrlige la extremitatea furcii care deplasează roata cu clichet; 5) roată cu clichet; 6) placă metalică pentru sprijinirea sitei; 7) bara care, la mişcarea plăcilor 6, deplasează cîrligele furcii. cîrlige) se învîrteşte o roată cu dinţi şi, concomitent, se roteşte Şi o piuliţă care deplasează lagărul cu cilindrul de ghidare a sitei (v. Sită plană, sub Sita maşinii de fabricat hîrtie), rea-ducînd sita în poziţia normală. Deplasarea cilindrului se poate face şi manual. Regulatorul hidraulic funcţionează astfel: O duză împroaşcă apa pe marginea sitei, iar în momentul în care sita s-a deplasat, apa e trimisă direct într-o ţeavă. Aceasta (prin intermediul unei membrane şi al unor pîrghii) acţionează altă ţeavă mobilă cu ulei, care (prin presiunea dată de o pompă cu motor) trimite uleiul într-un cilindru cu piston; pistonul deplasează cepul cilindrului de ghidare a sitei, după cum uleiul a fost trimis spre una sau spre cealaltă faţă a sa. Comanda cilindrului de ghidare se poate face şi manual. Regulatorul pneumatic funcţionează pe acelaşi principiu ca şi cel hidraulic, agentul de transmitere a presiunii fiind aerul, în locul uleiului. 2. /x/ de tiraj. C. f.: Regulator de corelaţie care primeşte impulsii de la regulatorul principal şi e influenţat şi de variaţiile alimentării cu combustibil a focarului. Regulatorul de ti rai poate fi regulator de aer sau de gaze> după felul schemei de reglare. 3. ~ de tracţiune. Agr. V. Liră mare, sub Liră 3. 4. Regulator de circulaţie. C. f.: Instalaţie telefonică cu apel selectiv, cu ajutorul căreia un operator (operator RC dispecer) dirijează şi controlează circulaţia trenurilor pe o linie de cale ferată. Regulatorul de circulaţie (instalaţia RC) măreşte apreciabil posibilităţile de trafic ale unei linii de cale ferată, iar în cazul întîrzierii de trenuri sau al altor cauze cari produc întîrzieri, face posibilă redresarea circulaţiei în scurt timp. Cu ajutorul lui, operatorul RC (v.) urmăreşte şi i83 I. Instalaţie regulatoare de circulaţie, A) post central RC;Bi, B3) 83*«*8n) posturi secundare RC; 1) centrală RC; 2) telefon operator RC; 3) baterii de alimentare ale postului central; 4) selector RC; 5) baterii de alimentare ale postului secundar; 6) telefon secundar; 7) circuit RC. pregătirea locomotivelor în depouri, spre a fi gata să fie ataşate pentru remorcarea trenurilor în circulaţie după program, sau a trenurilor în circulaţie peste program. Sarcinile regulatorului de circulaţie sînt următoarele: siguranţa circulaţiei trenurilor; regularitatea circulaţiei, conform graficului; efectuarea turnusului grafic al locomotivelor şi al garniturilor trenurilor de călători; redresarea circulaţiei în caz de accidente; conducerea activităţii de manevră a staţiei. O instalaţie regulatoare de circulaţie (v. fig. /) se compune dintr-o serie de posturi secundare cu telefoane speciale, montate în fiecare staţie, în fiecare depou sau post de mişcare din linia curentă de pe sectorul respectiv, şi dintr-un post central, montat într-o staţie de dispoziţie, cu ajutorul căruia operatorul RC poate chema deodată o singură staţie, un grup de staţii sau toate staţiile. Toate telefoanele din staţii sînt legate la acelaşi circuit, numit circuit RC, fapt care impune existenţa apelului selectiv, pentru a putea chema un singur post, fără a chema şi pe celelalte. Regulator de transmisiune 392 Regula pîrghiei Pentru aceasta, cînd se face un apel, centrala emite, pe circuit, o serie de impulsii de curent, conform unui cod specific fiecărei staţii, iar selectoarele cari sînt legate între circuit şi aparatele telefonice din staţii recepţionează aceste impulsii şi provoacă apelul numai la staţia chemată. Chemarea unui grup de staţii sau a tuturor staţiilor se face, de asemenea, cu un anumit cod specific pentru aceasta. Apelurile posturilor secundare se fac, în general, prin manipularea discului telefonic cu care e echipat telefonul operatorului; posturile secundare nu se pot chema între ele, dar pot chema postul central. Convorbirile fiind în legătură cu siguranţa circulaţiei, care trebuie controlată strict de operator, posturile secundare pot convorbi numai cu consimţămîntul acestuia. Toate posturile secundare fiind racordate la acelaşi circuit, rezultă că ele pot să asculte oricînd o convorbire care se efectuează pe circuit, dacă a ridică microreceptorul _ , . de pe furcă; convorbiri- 2W l [} 11) i ^ le nu sînt deci secrete, Intrarea în convorbire a y 4---------- //. Instalaţie regulatoare de circulaţie (schemă de funcţionare), o) disc cu contacte; b) roată cu clichet; c) sonerie; Rlt R2) relee de impulsie; Rj) releu de linie; d) acumulator 150***200 V» unei staţii cu operatorul se face prin simpla ridicare a microreceptoru-lui de pe furcă, deoarece operatorul e în permanenţă pe recepţie. Principiul de funcţionare al unei instalaţii regulatoare de circulaţie e redat în fig. II. Pentru a exercita un control permanent asupra funcţionării instalaţiei, în momentul în care la postul chemat sună soneria, operatorul RC aude un ton specific, numit controlul apelului, De asemenea, pentru a supraveghea în permanenţă circuitul RC, acesta e menţinut, în timpul repausului, sub tensiunea de 24 V — şi orice pierdere de izolaţie sau orice atingere se pun în evidenţă la postul central, prin atragerea unui releu şi declanşarea unui dispozitiv de alarmă. După principiul de funcţionare, regulatoarele de circulaţie se împart în regulatoare cu impulsii în curent continuu şi regulatoare cu impulsii în curent alternativ. Din prima clasă fac parte instalaţiile cari emit, Ia fiecare apel, un număr de trei grupuri de impulsii, a căror sumă e totdeauna fixă şi egală cu 17, şi instalaţiile cari emit, la fiecare apel, un număr variabil de impulsii, în două grupuri distincte. Din clasa a doua fac parte instalaţiile cari emit un număr fix de impulsii de 50 Hz, selec-ţiunea diferenţiindu-se prin momentul în care, în şirul de impulsii, intervine o pauză de test. Cele mai moderne instalaţii transmit apelul în impulsii de curent alternativ de frecvenţă muzicală. Bătaia unui regulator de circulaţie e de 100-150 km. Instalaţii regulatoare de circulaţie se folosesc şi pe liniile de centură ale marilor oraşe şi în triaje. Urmărirea circulaţiei trenurilor, a încrucişărilor, a opririlor în staţii, cum şi a numărului de linii ocupate sau libere în staţii, se face de operator prin trasarea, pe un grafic special, a tuturor acestor operaţii, cu creioane colorate, fiecare categorie de tren fiind trasată cu o anumită culoare. Pentru a lăsa libere ambele mîini ale operatorului, cum şi pentru că e prea obositor ca acesta să stea cu microreceptorul sau cu căştile în permanenţă Ia urechi, se folosesc amplificatoare de joasă frecvenţă, de construcţie specială, cari permit recepţionarea convorbirilor într-un difuzor şi cari amplifică, în acelaşi timp, şi vocea operatorului, prin intermediul unui microfon de masă. î. Regulator de transmisiune. C. f.: Dispozitiv mecanic montat în transmisiunile mecanice din sîrme ale instalaţiilor de telecomandă a macazurilor şi a semnalelor de cale ferată, care e folosit pentru variaţia lungimii celor două fire ale transmisiunii, necesară pentru reglarea tensiunii în aceste fire, cum şi pentru reglarea funcţionării mecanismelor de acţionare a macazuri lor şi a semnalelor. E constitu it dintr-un şurub cu extremităţile filetate dreapta-stînga (v. fig.). Cele două extre- 1 2' Regulator de transmisiune. 1) şurub filetat: 2) manşon. mităţi au cîte un manşon filetat, de care se prind sîrmele transmisiunii. Prin rotirea şurubului într-un sens sau în altul, manşoanele se apropie sau se depărtează, scurtînd sau lungind firul respectiv al transmisiunii. 2. Regula, pl. reguli. 1. Gen.: Enunţ care indică sau prescrie operaţii de efectuat în cazuri determinate. 3. ~a celor doua treimi. Drum.: Regulă de alcătuire a mixturilor minerale folosite la executarea îmbrăcămintelor rutiere constituite după tipul structural al macadamului/conform căreia sorturile monogranulare de piatră sînt calibrate astfel, încît calibrul inferior al sortului să fie 2/3 (de fapt 5/7) din calibrul superior al acestuia. Amestecurile de două cribluri se fac după o regulă analogă (2/3 sort mare şi 1/3 sort mărunt). La mixturile folosite ca material de acoperire a stratului de rezistenţă al îmbrăcămintei, regula celor două treimi se aplică numai pentru determinarea calibrului inferior al granulelor, care se ia egal cu 2/3 din diferenţa dintre calibrul superior şi calibrul inferior al granulelor stratului de rezistenţă, calibrul superior al materialului de acoperire fiind egal cu această diferenţă. 4. —a constructorului. Nav.: Regulă empirică de măsurare a tonajului navelor, exprimată (în tone) prin formula: (.L-3B/5)B2 ^ 188 în care L e lungimea între perpendiculare, iar B e lăţimea la cuplul maestru. Această regulă nu mai e utilizată, fiind înlocuită cu formule ştiinţifice (v. sub Tonaj Moorsom). 5. ~a de trei. Mat.: Metodă pentru determinarea celei de a patra proporţionale a trei numere date. Dacă aceste numere sînt direct proporţionale, metoda se numeşte regula de trei simpla, iar dacă sînt invers proporţionale, ea se numeşte regulă de trei inversă. Dacă cea de a patra proporţională se referă la numere cari sînt şi ele deduse printr-o regulă de trei, metoda consistă în două reguli de trei succesive, şi se numeşte regulă de trei compusă. 6. ~a Dunării. Nav.: Regulă privind stabilirea aproximativă a spaţiului destinat grupului de propulsiune (v. Pro-pulsiune, grup de ~) al unei nave, Ia calculul tonajului net, folosită iniţial de Comisia europeană a Dunării. După această regulă,spaţiul echipamentului de propulsiune e egal cu spaţiul real (măsurat exact) plus 75% spaţiu necesar pentru buncăre. Această regulă e aplicată, în unele cazuri, şi la Canalul Suez. V. şî sub Tonaj Suez; Tonaj, măsurare de — ; Regu la germană. 7. ~a germana. Nav.: Regulă de stabilire a spaţiului destinat grupului de propulsiune al unei nave, la calculul tonajului net. După această regulă, spaţiul deductibil e egal cu spaţiul real, măsurat riguros. Această regulă e aplicată şi la Canalul Suez. V. şl sub Tonaj Suez; Tonaj, măsurarea de ~ ; Regu la Dunării. 8. ~a pîrghiei. Metg.: Procedeu de analiză cantitativă, adică de determinare a proporţiei şi a compoziţiei (a concentraţiei) fazelor unui sistem fizicochimic eterogen (de ex. aliaj binar în fuziune) la temperaturi date, prin măsurări de lungimi efectuate pe diagrama de echilibru a sistemului. Regula Regulă 393 Regulex pîrghiei e aplicabilă la viteze normale de transformare; dacă transformarea de solidificare se face prea repede sau prea încet, variaţia în compoziţia fazelor solide şi a celor lichide e influenţată de fenomenul de segregaţie sau de cel desubrăcire. în condiţii normale, compoziţia fazelor e determinată de abscisele punctelor de întretăiere dintre orizontala temperaturii considerate şi cele mai apropiate curbe ale diagramei de echilibru, iar cantităţile fazelor sînt invers proporţionale -Cst Aplicarea regulii pîrghiei. o) parte din diagrama de echilibru Pb-Sb (aliaj binar cu componenţii insolubili unul în altul în stare solida, cu patru domenii de stabilitate a fazelor); b) diagrama de echilibru Bi-Sb (aliaj binar cu solubilitate ilimitată a componenţilor în stare solidă, cu trei domenii de stabilitate a fazelor); C$b) concentraţia în stibiu; t) temperatura; Pbs, B/‘s şi Sbs) punctul de solidificare al plumbului, respectiv al bismutului, respectiv al stibiului; £) punct eutectic; 1) linia liquidus; 2) linia solidus: 3.' = jL ■ Sl = H Q~ sT Q 71 ’ Q fiind cantitatea de aliaj cunoscuta, Qţ şi Qs cantităţile cari trebuie determinate din faza lichidă, respectiv din faza solidă. cu lungimile „braţelor" determinate de verticala corespunzătoare concentraţiei considerate a sistemului pe „pîrghia" con-stitu ită de segmentu I de dreaptă orizontală cuprins între curbele diagramei de echilibru (v. fig. a şi b). De exemplu, în diagrama de echilibru a aliajului plumb-sti-biu (aliaj binar cu componenţi insolubili unul în celălalt, în stare solidă) din fig. a, regula pîrghiei se exprimă, pentru aliajul cu 5% stibiu, prin relaţiile: Qi Vk . Qs ki Q a ş' 6 si A o cb Te în microfotografie, şi suprafaţa totală; apoi se determină, prin calcul, punctul corespunzător pe linia solidus, şi, trasînd ordonata, se găseşte pe abscisă compoziţia căutată a aliajului. î. Regula. 2. Gen.: Uniformitatea, dintr-un anumit punct de vedere, a constituţiei, a stării sau a evoluţiei unui sistem şi putînd admite şi excepţii. 2. Regula. 3. Gen.: Lege sau Teoremă. (Termen impropriu în această accepţiune.) 3. ~ de selecţiune. F/z. V. Selecţiune, regulă de 4. ~a fazei solide. Chim. fiz.: Concentraţia unei soluţii coloidale, în echilibru cu faza solidă respectivă, dispersă, depinde de cantitatea de substanţă solidă prezentă, uneori crescînd odată cu aceasta, iar alteori, avînd un maxim corespunzător unei concentraţii mijlocii a fazei disperse. 5. ~a fazelor. Chim. fiz. V. Fazelor, regula e. Regulex, pl. regulexuri. Elt.: Maşină electrică amplificatoare de curent continuu (v. Amplificator dinamoelectric, sub Amplificator), avînd excitaţie independentă, de comandă,o excitaţie independentă : de control şi o excitaţie de reacţiune (autoexcita-ţie), în derivaţie cu indusul, acordată (v. fig. I). înfăşurarea de auto-excitaţie 1, de rezistenţă!?^ e conectată în serie cu un reostat i? , de acord prin reglarea căruia (v. fig. II) în cari Q e cantitatea cunoscută de aliaj, Qţ e cantitatea căutată de fază lichidă, Qs e cantitatea căutată de fază solidă, iar sk, sl şi kl sînt segmentele măsurate (la o scară oarecare) pe orizontala temperaturii tx între punctele ei de întretăiere cu ordonata la origine, respectiv cu ordonata aliajului (cu 5% stibiu), şi cu linia liquidus.— Pe aceeaşi diagramă se poate determina şi cantitatea de eutectic Qg în aliajul solidificat, care e cantitatea de lichid rămasă în aliaj pînă în momentul solidificării, şi care se determină din relaţia: /. Schema regulexuiui. II. Caracteristicile regulexuiui, 1) caracteristica de funcţionare în gol; 2) caracteristica excitaţiei. caracteristica excitaţiei U — f2(i) = (R Rac)i (dreapta2) se su- prapune între A' şi A cu caracteristica de funcţionare în gol a maşinii E—f^i) (curba 1) adică: 0—^e' PunctlJl de funcţionare fiind astfel nedeterminat între A' şi A. în felul acesta, o tensiune electromotoare oricît de mică, stabilită în circuitul indusului, permite realizarea la ieşire a unei puteri limitate practic numai de saturaţia circuitului magnetic (punctele A' şi A). Fluxurile înfăşurărilor de control 2 şi de comandă3 (v. fig. /), acţionînd în sensuri contrare, maşina e excitată de diferenţa lor Observînd microstructura aliajului din exemplul dat, se constată că raportul dintre aria microfotografiei ocupată de eutectic şi restul, cu părţi întunecate de plumb primar, corespunde aproximativ raportului Q IQS. Cu regula pîrghiei se poate rezolva şi problema inversă, adică determinarea aproximativă a compoziţiei unui aliaj după structura lui. Se stabileşte întîi (aproximativ sau, mai precis, cu planimetruI) proporţia dintre suprafaţa ocupată de eutectic Regulexul e folosit în schemele electrice de amplificare şi reglare. în schemele de reglare, maşina regulex asigură alimentarea unei sarcini cu menţinerea constantă a unui anumit parametru 5 (viteză, tensiune, etc.) la o valoare dată E0. Pentru aceasta, înfăşurarea de control e alimentată de un curent proporţional cu E, obţinut printr-un traductor adecvat (i2 — k a vitezei acestora faţă de punctele considerate: „contracţiunea" lorentziană a distanţelor; de asemenea, că durata dintre două evenimente cari au loc într-un acelaşi punct al unui prim referenţial inerţial, raportată la referenţiale inerţiale în mişcare faţă de acesta, e cu atît mai mare, cu cît viteza relativă a acestora faţă de primul e mai mare: „dilataţi a" einsteiniană a durate- l o r. Efectele au fost constatate şi pe cale experimentală. Printr-o experienţă a lui Yves —• de exemplu—s-a constatat în laborator existenţa „dilataţiei" einsteiniene a duratei independent de existenţa sau lipsa contracţiunii lorentziene a lungimilor, care rezultă apoi din principiul invarianţei vitezei luminii în vid. Al treilea principiu pus ia baza Fizicii relativiste poate fi numit principiul de corespondenţă între Relativităţii, teoria restrînse 398 Relativităţii, teoria ~ restrînse teoriile prerelativistă şi relativistă şi exprimă faptul că, pentru viteze mici, nerelativiste, legile teoriei relativităţii restrînse se reduc, în primă aproximaţie, la legile Fizicii clasice (macroscopice) prerelativiste. Mecanica relativista s-a constituit pe baza Cinematicii relativiste postuiînd ca, din conservativitatea impulsului mecanic al unui sistem de corpuri în raport cu un referenţial inerţial, să rezulte — conform principiului relativităţii restrînse — şî conservativitatea lui în raport cu oricare alt referenţial — şi făcînd racordul de corespondenţă cu Mecanica prerelativistă. în Mecanica relativistă şi masa inertă a unui corp e relativă, adică depinde nu numai de corpul căreia îi aparţine, ci şi de referenţialul inerţial ia care e raportată. Electrodinamica relativistă s-a constituit linînd seamă de Cinematica relativistă şi postuiînd ca legilegenerale ale electro-dinamicii prerelativiste a corpurilor imobile, întemeiată de Maxwell, să fie valabile cînd sînt formulate în raport cu oricare dintre referenţialele inerţiale. S-a demonstrat apoi teorema că, Ia trecerea de Ia raportarea fenomenelor Ia un referenţial inerţial, Ia raportarea lui la un altul, energia unui sistem fizic în raport cu acestea — de asemenea mărime relativă — variază în acelaşi fel ca şi masa Iui (inertă) în raport cu ele, cum şi că energia Iui în raport cu oricare dintre referenţialele inerţiale e proporţională cu masa Iui în raport cu acelaşi referenţial, factorul de proporţional itate fiind o constantă universală: pătratul vitezei luminii în vid. Din faptul că un sistem material are o anumită masă rezultă deci că el are şi o energie proporţională cu masa — şi reciproc. Dacă se enunţă deci ca lege una dintre propoziţiile cari exprimă conservarea uneia dinre mărimile masă şi energie, propoziţia care exprimă conservarea celeilalte e o teoremă care rezultă din ea—-şi nu o lege independentă; dacă, într-o schimbare de stare, un sistem fizic pierde, respectiv cîştigă energie, el pierde, respectiv cîştigă şi o masă proporţională cu ea. Deşi, în conformitate cu Cinematica relativităţii restrînse, forma corpurilor e relativă, adică depinde nu numai de aceste corpuri, ci şi de referenţialul la care e raportată, rezultă totuşi că geometria spaţiului fizic rămîne euclidiană în raport cu oricare dintre referenţialele inerţiale realizabile. Teoria gravitaţiei nu a putut fi integrată organic în teoria relativităţii restrînse. Pentru a realiza integrarea ei a trebuit ca însăşi această teorie să fie generalizată şi să se constituie teoria relativităţii generale. Teoria relativităţii generale (v.) e bazată pe trei principii noi. Primul e principiul echivalenţei dintre masa inertă şi masa grea (mărimea de stare a corpurilor în virtutea căreia acestea produc cîmpuri de gravitaţie), care implică echivalenţa fizică — şi deci indiscernabiii-tatea în domenii restrînse — dintre un cîmp de gravitaţie şi un cîmp de forţe inerţiale. în conformitate cu acest principiu, fenomenele fizice se produc, — în raport cu un referenţial în care nu există (local) cîmp de gravitaţie şi care e „neinerţial", adică e accelerat faţă de referenţialele „inerţiale", — în acelaşi fel ca în raport cu un referenţial „inerţial1' în care există (local) un cîmp de gravitaţie în care acceleraţia căderii libere în raport cu referenţialul „inerţial" e egal şi de sens contrar cu acceleraţia referenţialului „neinerţial" faţă de cel „inerţial". Cel de al doilea e principiul relativităţii generale, care exprimă că legile generale ale tuturor fenomenelor au un enunţ independent de referenţialul („inerţial" sau „neinerţial") faţă de care sînt formulate. Cel de al treilea principiu, care poate fi numit principiul de corespondenţă relativistă, exprimă că, în domenii restrînse şi în raport cu referenţiale realizabile local de sisteme de mici corpuri foarte apropiate unele de altele şi în cădere liberă, sînt valabile legile fenomene-or fizice în formularea lor din teoria relativităţii restrînse. în teoria relativistă a gravitaţiei, bazată pe aceste principii, s-a arătat că, în cîmpurile de gravitaţie (şi de „acceleraţie") nenule, spaţiul fizic are o geometrie care nu e euclidiană; ci riemanniană — şi că în aceste cîmpuri şi metrica timpului diferă de cea din afara I r. în timp ce, conform teoriei relativităţii restrînse, exista interdependenţa între spaţiu, timp şi mişcare numai în bloc, fără ca aceasta să afecteze metricile oarecum independente ale timpului şi spaţiului, care rămînea euclidian,—conform teoriei relativităţii generale, materia intervine în această interdependenţă, afectînd însăşi geometria spaţiului (care variază în funcţiune de materie şi de mişcarea ei, fiind în general riemanniană şi doar în condiţii speciale — în afara cîmpurilor de gravitaţie — euclidiană), cum şi proprietăţile metrice ale timpului. Curbarea razelor de lumină la trecerea lor prin cîmpuri de gravitaţie intense, înaintarea periheliului planetelor pe orbita lor şi deplasarea spre roşu a liniilor spectrale emise de corpurile cari se găsesc în cîmpuri de gravitaţie intense, faţă de ale celor din afara unor astfel de cîmpuri, cari rezultă din această teorie, reprezintă efecte ce nu ar exista în conformitate cu teoriile fizice cari au precedat teoria relativităţii generale şi cari sînt fie confirmate experimental, fie la limita preciziei observaţiilor. în anul 1959 a reuşit prima verificare în condiţii de laborator a teoriei relativităţii generale, cu ajutorul efectului descoperit de Mossbauer (v. Mossbauer, efectul ~). S-a pus în evidenţă micşorarea frecvenţei bătăilor unui „ceasornic" situat la suprafaţa pămîntului, unde potenţialul gravific „clasic" e mai mare, faţă de frecvenţa aceluiaşi „ceasornic", situat la înălţimea de 21 m, într-un turn, şi unde potenţialul gravific e mai mic (R. V. Pound, G. A. Rebka). Drept „ceasornice" s-au folosit nuclee de Fe57 excitate, obţinute ia dezintegrarea isotopului radioactiv Co57. Precizia extremă a acestui ceasornic nuclear se exprimă prin faptul că el poate greşi numai cu o ,,bătaie" la 1015 ,,bătăi" eroarea relativă la măsurarea timpu lui fiind deci 10~15. Compararea indicaţiilor s-a făcut prin intermediul radiaţiei y, care, după ce a fost emisă de nucleele excitate, ia frecvenţa de vibraţie a acestora, a coborît 21 m în cîmpul de gravitaţie terestru şi apoi a fost absorbită (fără pierderi de recul) de aceleaşi nuclee Fe57, neexcitate, existente într-o placă de fier. Acest fenomen, al absorbţiei nucleare de rezonanţă (v. sub Mossbauer, efectul ~), a înregistrat o diminuare (deplasarespre roşu), datorită faptului că frecvenţele proprii ale celor două nuclee identice diferă, totuşi, una de alta, cu o mărime care depinde de diferenţa de potenţial gravific „clasic" la cele două înălţimi, suprimînd astfel parţial rezonanţa, cu o cantitate în concordanţă foarte bună cu rezultatele calculului efectuat pe baza teoriei relativităţii generale. î. teoria ~ restrînse. F/z.: Teorie în care se formulează legile generale ale fenomenelor fizice în forma valabilă şi la viteze relative foarte mari ale corpurilor, pentru cari legile formulate în Fizica clasică prerelativistă nu mai sînt confirmate de experienţă (v. sub Relativităţii, teoria ~). Experienţa lui Michelson (v.) a arătat că viteza medie c de propagare a luminii la dusul şi (după ce a fost reflectată o singură dată) la întoarcerea ei prin vid are aceeaşi valoare în raport cu toate corpurile, chiar dacă acestea sînt în mişcare unu I faţă de altu I (în opoziţie cu teorema adunării vitezelor, din Cinematica clasică prerelativistă). De asemenea, o experienţă a Iui Fizeau arată că, daca viteza luminii în raport cu un fluid în mişcare e cjn, unde n e indicele de refracţie al fluidului, şi dacă viteza fluiduluie v în raport cu instrumentele de măsură, viteza vj a luminii în raport cu instrumentele de măsură e, în bună aproximaţie: iarăşi în opoziţie cu teorema adunării vitezelor, din Cinematica Relativităţii, teoria ^ restrînse 399 Relativităţii, teoria restrînse clasică prerelativistă. După ce au eşuat încercările de a explica aceste abateri de la teorema clasică a adunării vitezelor, prin ipoteze referitoare la starea cinematică a mediului (eterului) în carese propagă lumina în „vid“, A. Einstein a aiuns la concluzia că însăşi Cinematica clasică nu e adecvată realităţii fizice şi a întemeiat o Cinematică relativistă, după ce a descoperit inconsistenţa simultaneităţii absolute. Apoi, el a întemeiat o Mecanică, o Electrodinamică şi o Termodinamică relativiste: Teoria relativităţii restrînse. Principiile de bază ale teoriei relativităţii restrînse. în experienţe ca acelea ale lui Fizeau, Micheison, Trouton şi Noble, Sagnac şi în altele, cari pun în evidenţă efecte relativiste, se fac, în principiu, următoarele operaţii: Prin aducerea în coincidenţă a etaloanelor de lungime şi a ceasornicelor imobile în raport cu un referenţial inerţial, li se verifică egalitatea de lungime, respectiv mersul egal (corect). Aceste etaloane şi ceasornice se presupun repartizate, apoi, în locuri fixe în raport cu diferitele referenţiale inerţiale (cari sînt în translaţie uniformă unele în raport cu altele), pentru a măsura în fiecare loc, în raport cu fiecare referenţial inerţial în parte, distanţele şi duratele, — şi anume cu etaloane, respectiv cu ceasornice, cari sînt imobile în raport cu acele referenţiale cît timp se măsoară cu ele. Datele experimentale obţinute în acest fel nu sînt conforme cu Cinematica prerelativistă, ci sînt conforme cu următoarele trei principii: 1. Principiul invarianţei vitezei luminii în vid: Viteza medie la dusul şi la întoarcerea directă (adică fără alte reflexiuni intermediare) prin vid, a unui semnal luminos,—care a fost emis de o sursă de lumină dintr-un punct al unui referenţial inerţial oarecare şi a fost reflectat apoi spre a se întoarce în acel punct al referenţialului inerţial, care coincidea cu sursa în momentul emisiunii, — e independentă de direcţia în care e emis semnalul şi de locul reflexiunii; ea e independentă de viteza sursei luminoase faţă de referenţialul inerţial ales, şi are aceeaşi valoare absolută, oricare ar fi referenţialul inerţial faţă de care şi din care se efectuează măsurarea; această valoare absolută e totodată cea mai mare viteză mijlocie la dusul şi la întoarcerea directă, prin vid, a semnalelor fizice. Dacă acest principiu e adevărat, urmează că etaloanele de lungime şi ceasornicele din referenţialele inerţiale cari sînt mobile unele faţă de altele nu se comportă cum se presupunea în Fizica prerelativistă, ci etaloanele şi ceasornicele îşi instituie automat, în raport cu diferitele referenţiale inerţiale, astfel de lungimi, respectiv astfel de mersuri în timp, încît viteza medie a luminii la dusul şi la întoarcerea ei prin vid să aibă valori egale în raport cu oricare dintre referenţialele inerţiale — şi nu inegale, cum ar rezulta dacă etaloanele şi ceasornicele s-ar comporta „prerelativist", conform legii de transformare a lui Galilei (v. sub Galilei, transformare ~). 2. Principiul relativităţii restrînse: Legile generale ale tuturor fenomenelor fizice au aceiaşi enunţ în raport cu oricare dintre referenţialele cari se găsesc în translaţie rectilinie şi uniformă unul faţă de altul, cari constituie grupul restrîns al referenţialelor inerţiale.—-Aceste referenţiale sînt deci egal îndreptăţite spre a se exprima, în raport cu ele, legile generale ale fenomenelor fizice, adică nu există nici un element obiectiv care să-l privilegieze pe unul faţă de celelalte. 3. Principiul de corespondenţa între Fizicile clasice prerelativistă şi relativista. Forma relativistă a legilor generale ale fenomenelor fizice tinde către forma lor prerelativistă, cînd vitezele relative ale corpurilor tind către zero. Simultaneitatea relativistă: Coincidenţa a două evenimente, adică o coincidenţă atît în spaţiu, cît şi în timp, e o coincidenţă absolută, adică existentă în raport cu orice referenţial, — deoarece prin o astfel de coincidenţă se poate produce un nou eveniment, ceea ce are în mod necesar un caracter absolut. Dacă două ceasornice, dintre cari unul e fix în raport cu un referenţial şi altul e fix în raport cu altul, ajung, prin mişcarea relativă a celor două referenţiale, ca —* practic —să coincidă în spaţiu şi în timp, poziţiile corespunzătoare, egale sau inegale, ale acelor lor, au deci un caracter absolut (valabil în raport cu oricare referenţial posibil din univers).— Prin lungimea proprie a unu i corp care e în repaus în raport cu un referenţial inerţial, adică prin distanţa proprie dintre extremităţile lui în acel sistem, se înţelege numărul minim de cîte ori ar trebui aplicat în capete etalonuI unitate de lungime, spre a ajunge de la o extremitate a lui la cealaltă, presupunînd că (în această operaţie) etalonul e imobil în raport cu corpul, şi deci faţă de referenţialul inerţial considerat, cît e aplicat spre a efectua funcţiunea de măsurare. Prin lungimea cinematica a unui corp în raport cu un referenţial inerţial se înţelege distanţa proprie dintre acele două puncte fixe în raport cu referenţialu I considerat, sau ale referenţialului considerat, cari coincid, simultan în raport cu referenţialul respectiv, cu cele două extremităţi ale corpului. în acelaşi fel se defineşte, în raport cu acel referenţial, distanţa cinematică dintre două puncte materiale cari pot fi şi mobile faţă de acel referenţial. — Mărimea lungime cinematică intervine în mod necesar cînd se consideră lungimea unui corp mobil în raport cu referenţialul faţă de care i se consideră lungimea; ea e mai complexă decît mărimea lungime proprie, fiindcă depinde şi de relaţia de simultaneitate. Prin durata proprie dintre două evenimente cari se produc într-un punct imobil în raport cu un referenţial inerţial se înţelege numărul de perioade unitate de timp pe cari le-ar efectua ceasornicul local între primul şi cel de al doilea eveniment, ceasornicul fiind presupus imobil faţă de referenţialul inerţial considerat, cît efectuează funcţiunea de măsurare. Prin durata cinematica dintre două evenimente, în raport cu un referenţial inerţial, se înţelege durata proprie (adică durata care ar fi marcată de un ceasornic imobil în raport cu acel referenţial) dintre două evenimente produse local, în punctul în care se găseşte ceasornicul, şi cari să fie simultane, în raport cu acel referenţial, cu primul, respectiv cu cel de al doilea dintre evenimentele considerate. Mărimea durată cinematică depinde deci, de asemenea, de relaţia de simultaneitate; ea intervine în mod necesar cînd se consideră durata unui fenomen care se produce pe un corp mobil în raport cu referenţialul faţă de care i se consideră durata. Relaţia de simultaneitate ocupă deci o poziţie centrală în analiza problemelor lungimii cinematice şi duratei cinematice. Considerăm, de exemplu, două evenimente cari se produc în aşa fel în spaţiu şi în timp, încît mai sînt posibile între ele interacţiuni cauzale, cel puţin prin intermediul celor mai repezi semnale fizice, cum sînt semnalele optice prin vid. Conform principiului cauzalităţii, dacă primul eveniment îl mai poate influenţa cauzal pe cel de al doilea, primul eveniment (cauza) e în mod absolut anterior celui de al doilea (efectul): el se găseşte în ceea ce se numeşte trecutul absolut al acestuia, interacţiunea cauzală fiind absolută (independentă de orice referenţial); dacă cel de al doilea (cauza) îl mai poate influenţa pe primul (efectul), primul eveniment e în mod absolut ulterior celui de al doilea; el se găseşte în ceea ce se numeşte viitorul absolut al acestuia. — De altă parte, experienţa arată că relaţia de influenţare cauzală e nu numai asimetrică (dacă evenimentul Ex poate influenţa evenimentul E2, acesta nu-l poate influenţa pe Ej), ci şi transitivă (dacă evenimentul E1 poate influenţa cauzal evenimentul E% şi acesta poate influenţa evenimentul Es, ultimul poate fi influenţat cauzal şi direct de Ev dar nu-l poate influenţa cauzal pe Eţ). Rezultă, astfel, că ordonarea în timp a acelora dintre evenimente, între cari ar mai fi posibile interacţiun Relativităţii, teoria — restrînse 400 Relativităţii, teoria — restrinsâ cauzale, e complet determinată de principiul cauzalităţii, că adică e univocă şi absolută. Printre problemele timpu lu i se găseşte şî compararea duratelor unor intervale de timp „paralele", pe cari le ocupă fenomene cari se produc pe corpuri (mobile sau imobile) din puncte diferite ale unui referenţial inerţial: duratele unor intervale de timp „paralele" sînt egale cînd atît începuturile, cît şi sfîrşiturile lor sînt, respectiv, simultane. Pentru ca două evenimente să fie simultane e necesar ca nici unul dintre ele să nu fie în mod absolut anterior celuilalt, adică e necesar ca nici unul dintre ele să nu-l mai poată influenţa cauzal pe celălalt prin intermediul nici al celui mai repede semnal fizic. Imposibilitatea interacţiunii cauzale între două evenimente, care e o relaţie absolută între ele, e deci un criteriu necesar al simultaneităţii lor. în Fizica prerelativistă s-a considerat că acest criteriu e şi suficient, că adică simultaneitatea precizată în acest fel e o proprietate a b-s o I u t ă, consistentă, a perechii de evenimente în demonstrarea inconsistenţei acestei simultaneităţi absolute se folosesc semnale luminoase, cari sînt cele mai repezi semnale fizice — şi deci ar putea realiza interacţiuni cauzale şi în cazuri în cari semnale mai încete nu le-ar mai realiza. Fie un referenţial inerţial S, în care relevăm două puncte P şi Q ale lui, adică două puncte Raportarea la un referenţial ne-fixe în raport CU el (V. fig. /). inerţial N a unor evenimente cari Putem raporta totul la un refe- au loc în punctele fixe P şi Q ale renţial N, care poate fi şi ne- unui referenţial inerţial S, mobil inerţial. Considerăm apoi eve- fa# de N, pentru analiza definiri imentul Ep al emisiunii în vid tiei simultaneităţii, a unui scurt semnal luminos de <> traiectoria lui P îr, raport cu control de pe un corp C, — care poate fi mobil sau imobil faţă de S şi care, la producerea emisiunii Ep, se găsea în punctul P al referenţialului S,— urmat în mod absolut de evenimentul Rq al reflexiunii semnalului pe o mică oglindă D, care poate fi de asemenea mobilă sau imobilă faţă de S —-şi care, la producerea reflexiunii, se găsea în punctul Q al referenţialului 5,—cum şi evenimentuI (în mod absolut ulterior atît lui Ep, cît şi lui Rq) Ip al incidenţei semnalului considerat, reflectat şi revenit direct prin vid, în punctul P al referenţialului 5 (în care se găsea corpul C la producerea emisiunii Ep). Notăm cu (Ep pJ întregul semnal de control între emisiunea Ep şi incidenţa Ip. Fie (e ff timpurile proprii, indicate, la producerea evenimentelor Ep şi Ip, de un ceasornic imobil în raport cu referenţialul inerţial S, şi care se găseşte în punctul P al acestuia; fie t^ timpul propriu, indicat, la producerea reflexiunii Rq, de un ceasornic egal cu primul, şi, de asemenea, imobil în raport cu referenţialul inerţial 5, ceasornic care se găseşte însă în punctul Q al acestuia. în aceste condiţii, nici unul dintre evenimentele presupuse absolut succesive Ep, Ip, •—carise produc în punctul P al referenţialului inerţial S în intervalul de timp propriu marcat deceasornicul din P, şi cari sînt toate în mod absolut ulterioare momentului său propriu tg şi presupuse absolut anterioare momentului său propriu tp — nu mai poate intra în interacţiune cauzală cu evenimentul Rq, al reflexiunii semnalului de control pe oglinda D (care am arătat că se produce în momentul propriu tR , marcat de ceasornicul din Q). în adevăr, orice semnal (E'p•••) emis din punctul P al referenţialului S într-un moment propriu t£ al acestuia, presupus absolut ulterior lui tE, trebuie să ajungă în punctul Q al referenţialului 5 în mod absolut mai tîrziu decît în momentul tR, fiindcă semnalul (Ep---RQ---Ip) ar avea o viteză mijlocie la dus şi la întoarcere mai mare decît viteza mijlocie, presupusă maximă, a semnalului de control. De asemenea, nici un semnal (Eq--) emis din punctul Q al referenţialului S la producerea reflexiunii semnalului de control nu poate ajunge în punctul P al acestui referenţial la producerea unui eveniment Ip, chiar absolut ulterior lui Ep, însă absolut anterior momentului său propriu tj, fiindcă semnalul [Pp---(PQ sau E^—Ip] ar avea, de asemenea, o viteză mijlocie la dus şi la întoarcere mai mare decît viteza mijlocie, presupusă maximă, a semnalului de control. — Rezumînd: constatăm că existenţa şî numai a unui ma^im al vitezei medii, la dus şi la întoarcere, a semnalelor fizice, exprimată în principiul invarianţei vitezei luminii în vid, implică existenţa unui singur moment (tj^), care să fie cel absolut mai timpuriu, al timpului local în care sosesc, într-un punct dat (Q) al unui referenţial, semnalele de control emise într-un moment local dat (tg) dintr-un alt punct dat (P) al referenţialului. Mai constatăm că nici unul dintre evenimentele Ep ,••», Ip ,*••, etc., cari se produc în punctul P al referenţialului 5 între emisiunea Ep şi revenirea Ip a.semnalului de control, nu poate intra în interacţiune cauzală cu evenimentul Pq al reflexiunii semnalului de control în punctul Q al lui S. Conform criteriului imposibilităţii de interacţiune cauzală între evenimente simultane, utilizat singur în Fizica prerelativistă, rezultă că evenimentul Rq al reflexiunii în punctul Q al lui S trebuie să fie simultan cu toate evenimentele din punctul P cuprinse între evenimentul Ep al emisiunii 2) traiectoria lui Qîn raport cu N. semnalului de control şi evenimentul Ip al incidenţei semnalului de control revenit în P. Pentru ca această simultaneitate să fie consistentă, adică şi transitivă.ar trebui însă ca şî evenimente ca Ep şi Ip, amintite, să fie simultane între ele. Or, dintre evenimentele Ep şi Ip, primul a fost presupus în mod absolut anterior celuilalt: însuşi punctul P din S, dacă ar fi reprezentat în permanenţă de un punct material, ar putea constitui doar un semnal de influenţare cauzală între Ip şi Ep. Rezultă că simultaneitatea dată excluziv de criteriul prea larg al imposibilităţii de interacţiune cauzată pune evenimente absolut succesive dintr-un punct al unui referenţial inerţial (c a Ep ş i Ip) drept simultane cu un acelaşi eveniment (ca Rq) dintr-un alt punct al I u i, adică e inconsistentă. Inconsistenţa acestei simultaneităţi absolute e condiţionată de împrejurarea că, dacă distanţa dintre punctele P şi Q e finită, intervalul de timp propriu e finit, adică de împrejurarea că toate interacţiunile sînt contigue (din aproape în aproape, atît în spaţiu, cît şi în timp). Dacă ar exista acţiune instantanee la distanţă, ar exista semnale fizice la a căror folosire durata intervalu lu i de timp propriu tg-tj ar tinde către zero ; consideraţiile făcute cu evenimente ca Ep şi Ip nu ar mai fi posibile, iar simultaneitatea absolută, dată excluziv de Relativităţii, teoria ^ restrînse 401 Relativităţii, teoria — restrînse imposibilitatea de interacţiune cauzală, ar fi şi transitivă, adică ar fi şi consistentă. • Cum nu există acţiuni instantanee la distanţa, Fizica are nevoie de un criteriu compatibil cu imposibilitatea de interacţiune cauzală între even imentele simu Itane, însa mai restrîns decît acesta, pentru a da o simultaneitate transitivă, adică şî consistentă, în condiţiile de acţiune contiguă, pe cari le prezintă experienţa. A. Einstein a rezolvat această problemă, arătînd că simultaneitatea e transitivă, adică e şi consistentă, dacă numai evenimentul Mp d i n P, care se produce la mijlocul (la jumătatea) intervalului de timp propriu cuprins între emisiunea Ep a semnalului de control din P.şi revenirea Ip a lui în P, edefinit ca simultan cu evenimentul Rq al reflexiunii semnalului de control în Q — această operaţie fiind efectuată, însă, în acest fel, pentru fiecare punct Q al referenţialului inerţial S — şi pentru fiecare referenţial inerţial în parte, — şi anume pentru fiecare dintre acestea cu puncte P şi Q imobile faţă de el. Aceasta e definiţia einsteiniană a simultaneităţii. Criteriul einsteinian al simultaneităţii e adecvat egalei îndreptăţiri a referenţialelor inerţiale, exprimată de principiul relativităţii restrînse, fiindcă verificarea simultaneităţii implică efectuarea unei aceleiaşi operaţ iifizice, în raport cu fiecare referenţial inerţial în parte. în adevăr, simultaneitatea e definită în aşa fel de Einstein, în raport cu fiecare referenţial în parte, încît,’ î n raport cu acel sistem, viteza de propagare în vid a luminii la dus să rezulte egală cu viteza ei la întoarcere. Or, această condiţie poate fi pusă, fiindcă viteza mijlocie a luminii la dusul şi la întoarcerea în vid e aceeaşi în rapor cu oricare dintre referenţialele inerţiale. De altă parte, condiţia e numai definitorie, adică nu poate forma obiectu I vreunei constatări experimentale prealabile, fiindcă, pentru constatarea unei viteze într-un singur sens, ar trebui să existe în prealabii ceasornice sincronizate în puncte diferite; această sincronizare e posibilă însă abia după ce s-a definit simultaneitatea. Două evenimente Ap şi Aq, cari se produc în două puncte, cînd acestea coincid cu punctele P şi Q ale unui referenţial inerţial S (punctele P şi Q fi ind fixe în raport cu acest referenţial), se numesc, deci, simultane în raport cu acest sistem, dacă e satisfăcută următoarea condiţie einsteiniană: Ap se produce în P la mijlocul intervalului de timp propriu din punctul P, necesar pentru dusul din P şi întoarcerea în P a unui semnal optic direct prin vid, care e emis astfel din P, încît să sosească şi să fie reflectat în Q în momentul din Q în care se produce acolo evenimentul Rq. Dacă tp şi tp sînt deci timpuri le proprii din P, la cari se emite, respectiv se recepţionează semnalul optic în P, apoi, conform simultaneităţii definite einsteinian, timpu I propriu îq d in Q, în care soseşte şi se reflectă semna Iu 1 în Q, e ales astfel, încît e satisfăcută relaţia lui Einstein: (1) (tp+i'p)' In acelaşi fel se defineşte simultaneitatea a două evenimente în raport cu oricare alt referenţial inerţial S', mobil în raport cu 5 şi egal îndreptăţit cu el, — şi anume folosind în fiecare timpu I propriu al acelui punct P, care e fix în raport cu acel referenţial — şi care a coincis cu punctul P al referenţialului 5 la producerea evenimentuluf emisiunii semnalului optic de control din P. Simultaneitatea einsteiniană e reiaţi v ă, adică două evenimente între cari nu e posibilă nici o interacţiune cauzală şi cari sînt simultane (einsteinian) în raport cu un referenţial inerţial nu sînt, în general, simultane (einsteinian) în raport cu un referenţial inerţial care se găseşte în mişcare faţă de primul. în adevăr, dacă un referenţial S' se mişcă faţă de 5 din spre P spre Q şi dacă P' e punctul imob I în S' care coincidea cu P la emisiunea Ep a semnalului de control, acest semnal, reflectat de oglinda D, revine în P' ca eveniment Ipf, în mod absolut mai devreme dect în P (pentru că porţiunea de linie grasă reprezintă o serie cauzală între Ip, şi Ip). Dacă, în raport cu S', evenimentu I Rq a! reflexiunii semna Iu Iu i de control în oglindaD e einstein ian s imu Itan cu evenimentul Mp', din mijlocul intervalului de timp propriu (al lui 5') cuprins între evenimentele Ep şi Ip, , — interval care e absolut mai scurt decît intervalul de timp propriu tg’•-ti din S,—se observă că aceste două evenimente Rq şi Mp', cari sînt simultane einsteinian în raport cu S', nu sînt simultane einsteinian în raport cu 5; evenimentul Mp, e doar în mod absolut anterior lui Mp (care e simultan einsteinian cu Rq în raport cu S). Or, conform principiului relativităţii restrînse, experienţa nu pune în evidenţă nici un fenomen care să ne permită să privilegiem vreun referenţial inerţial faţă de celelalte. Rezultă că simultaneitatea evenimentelor, pentru a fi transitivă şi deci consistentă, trebuie definită einsteinian în raport cu fiecare referenţial inerţial în parte: simultaneitatea consistentă e deci în mod necesar relativă, — şi pentru ca ea să aibă un sens precis trebuie indicat (ca, de exemplu, în cazul vitezei) şl referenţialul inerţial la care se referă. Ordinea în timp a două evenimente între cari nu mai e posibilă nici o interacţiune cauzală, considerată în raport cu un referenţial inerţial, poate fi răsturnată, deci, faţă de ordinea lor în timp în raport cu un alt referenţial inerţial, mobil faţă de primul, adică şî ordinea în timp a unor astfel de evenimente e relativă. Cum viteza luminii în vid e foarte mare, relativitatea simuI-taneităţii nu apare net la micile viteze relative ale corpurilor, cari erau realizate de corpurile cereşti sau de mobilele macro-fizice de laborator—-şi deci nu a fost observată în Fizica prerelativistă. Consecinţele acestei relativităţi au putut fi puse direct în evidenţă în cazul vitezelor foarte mari, pe cari le pot avea electronii (de ex. în razele catodice, în experienţa lui Yves). Conform prescripţiei einsteiniene, în raport cu orice referenţial inerţial po^ fi simultane numai evenimente între cari nu e posibilă nici o interacţiune cauzală. Astfel, conform teoriei relativităţii, şî conceptul de stare e rela-t i v, adică mulţimea evenimentelor simultane, cari constituie o stare, depinde şl de referenţialul la care e raportată; însă orice stare poate cuprinde şî conform acestei teorii numai evenimente între cari nu mai sînt posibile interacţiuni cauzale. Odată cu simultaneitatea (einsteiniană) transitivă şi odată cu ordinea în timp a evenimentelor între cari nu mai sînt posibile interacţiuni cauzale, devin în mod necesar relative şi duratele (cinematice) dintre evenimente (cari trebuie să aibă deci indicat, de asemenea, referenţialul inerţial la care sînt raportate), cum şi, în general, distanţele (cinematice), de exemplu anumite dimensiuni ale corpurilor. Transformările Lorentz: Fie două referenţiale inerţiale (v. fig. //) — în rest oarecari — 5 şi S', iar în ele coordonatele cartesiene triortogonale Oxyz şi O'x'y'z', realizate prin măsurări de lungimi proprii. Presupunem axele omologe omopara-lele, avînd axa Ox suprapusă cu axa O'x', originea O' fiind în mişcare de translaţie rectilinie şi uniformă, cu viteza v, măsurată din S şi faţă de originea O a lui S, în sensul coordonatelor x crescătoare. Mai presupunem că originile /=/'=0, ale timpurilor t şi t' considerate în raport cu 5 şi S', corespund evenimentului în care O' coincide cu O. Respectarea omogenei-tăţii spaţiului. îmbinată cu principiul relativităţii restrînse şi cu invarianţa vitezei de propagare a luminii în vid şi folosirea definiţiei einsteiniene a simultaneităţii, permit stabilirea 26 Relativităţii, teoria — restrînse 402 Relativităţii, teoria ~ restrînse II. Referenţiale inerţiale relativă. în translaţie relaţiilor dintre coordonatele şi timpurile unui eveniment oarecare în raport cu cele două referenţiale, adică a formulelor cari transformă coordonatele şi timpul evenimentului oarecare în raport cu unul dintre aceste referenţiale, în coordonatele şi timpul evenimentului în raport cu un alt referenţial inerţial •—şi cari constituie grupul de transformări al lui Lorentz. Relaţiile trebuie să fie lineare, pentru ca să nu rezulte pentru originile sistemului de coordonate o privilegiere neconformă cu omogeneitatea spaţiului. Fiindcă se presupune că axele Ox şi O'x' se suprapun, din ecuaţiile axei Ox în S, cari sînt y=0 şi 0, trebuie să rezulte, în virtutea transformării, ecuaţiile axei O'x' în raport cu S, adică y'=Q şi z'—Q. Fiindcă planul Oxy se suprapune cu planul O'x'y', din ecuaţia lui Oxy în raport cu S, adică din z=0, trebuie să rezulte ecuaţia lui Ox'y' în raport cu S', adică z'=0 — şi deci din y=0 rezultă y'=0. Isotropia spaţiului, care implică egala îndreptăţire a coordonatelor y şi z, respectiv yf şi z', ca perpendiculare pe viteza relativă v a celor două sisteme, dă deci relaţiile de transformare y=ky') z—kz'. Factorul constant k trebuie să fie egal cu unitatea, dacă măsurările din cele două sisteme se efectuează cu etaloane unitate echivalente. —Altfel s-ar putea face o privilegiere prin mijloace obiective a unuia dintre cele două sisteme, în contradicţie cu principiul relativităţii restrînse. Deci . , y—y' şi z—z ca în transformarea Galilei. Relaţiile de transformare din x şi / în xr şi t' se obţin observînd că, faţă de S, planul x'=0 se mişcă cu viteza v în sensul coordonatelor x crescătoare, că adică din x'=0 trebuie să rezulte ecuaţia aceluiaşi plan x — v?=Q în raport cu 5 şi că, faţă de S', în virtutea principiului relativităţii restrînse, planul x=0 se mişcă tot cu viteza v măsurată din S' în sensul coordonatelor descrescătoare, că adică din ecuaţia lui x=0 în raport cu 5 trebuie să rezulte ecuaţia lui x'-\-vtf—0 în raport cu S'. Aceasta arată că relaţiile de transformare sînt de forma: 1 1 (a) x'=—(x—vt); x=:—fx'4-vi'), oc a 1 factorul de proporţional itate fiind — şi acelaşi în cele două relaţii, în virtutea principiului relativităţii restrînse. Factorul încă nedeterminat a trebuie să aibă o astfel de valoare, încît să rezulte din formule atît invarianţa vitezei c de propagare a luminii în vid, cît şi aplicarea definiţiei einsteiniene a simultaneităţii. Aceste două condiţii sînt echivalente cu postularea ca, în fiecare din cele două sisteme, viteza de propagare a luminii în vid să fie c în toate direcţiile, atît la dus, cît şi la întoarcere. Dacă se emite deci la coincidenţa /=/'=0, a celor două origini O şi O', din punctul în care ele coincid, un semnal luminos, care cade pe un mic ecran de pe axa Ox, şi deci de pe O'x', evenimentul incidenţei pe ecran e descris în raport cu sistemul 5 prin indicarea coordonatelor x şi t, iar în raport cu sistemul S', prin indicarea coordonatelor^' şi t' corespunzătoare. în acest caz particular există relaţiile x—ct şi x'—ct', cari descriu planele fronturilor de undă în raport cu 5 şi S', cu aceeaşi valoare a vitezei c a luminii. Intro-ducînd în formulele de transformare de mai sus, se obţine deci pentru acest caz particular: 1 1 (b) ct'=—t (c v); ct = — t'(c-{~v). Prin înmulţirea acestor relaţii şi prin rezolvare rezultă: (c) a = yi — v2jc2. Din cea de a doua relaţie (a), combinată cu prima relaţie (a), rezultă t' în funcţiune de x şi t\ 1 r 1, ,, .i x vt vt' x= — \ — (x-Vt) + Vt'\ = --------------- ------, a [ a J a2 a2 a de unde urmează, prin rezolvare în raport cu t'\ t — x ’t1--) \v V ) ^ OLX X t v olv a V t-------— X c ţ' = ______________ . V 1 — v2jc2 înlocuind în prima dintre relaţiile (a) de mai sus pe a cu valoarea iui şi adăugînd şi relaţiile dintre y şi y',z şi^',se obţine transformarea Lorentz (omogenă) căutată: v t-----S" x r~) \ t ^ ^ t / / (2) y=y; z' = z\ t = ——. yi-z)2/c2 , ■\/'l-1’2/c2 Forma ei, rezolvată în raport cu mărimile x, y, z şi 7, este: (2 a) x'-j-vt' yi-v2p> / . u i -1----------— x c-* y 1— v2Jc* Dacă viteza maximă c a interacţiunilor din univers ar tinde către infinit, transformarea Lorentz ar tinde către transformarea Galilei (v.), pe care se bazează Fizica clasică prerelativistă: (2 b) x' — x—vt; y'=yI z'=z] t'~t, respectiv: (2c) x=x'-\-vt\ y—y'; z—z'; / = /'. Transformarea Lorentz se poate obţine şi postuiînd numai invarianţa ecuaţiei suprafeţelor de undă sferice ale luminii cînd se trece de la un referenţial inerţial Ia altu I, fiindcă aceasta implică atît principiul invarianţei vitezei luminii în vid, cît şi principiul relativităţii restrînse, deoarece aceste suprafeţe de undă sferice se obţin din legi generale ale Fizicii. Ecuaţia locului geometric al punctelor în cari ajunge un semnal luminos emis la evenimentul x\, %\, x%, t° e c2A?2 — &x2 — Ay2—Az2=0, unde = x~x° etc., iar A/ = / — /°. Pentru ca această ecuaţie să fie invariantă, e suficient ca forma (3) Aj2= —c2At2jrAx2jrAy2jrAz2=i—A'z2-irAx2-\-Ay2-\-Az2t în care t~ct, iar Aj2 se numeşte pătratul intervalului de univers, să aibă această proprietate. Aceasta aminteşte rotaţiile spaţiale, ca fiind transformările cari lasă invariantă distanţa Al2=Ax2jrAy2-\-Az2. Analogia cu rotaţiile de unghi cp în planu l xOy al spaţiului tridimensional conduce la transformarea specială: t'*= t ch 9 — x sh cp x' — — t sh 9 -{- x ch 9 y' = y z' —z care leagă coordonatele unui eveniment în raport cu sistemele 5 şi S', considerate cu axe paralele, S' avînd faţă de 5 o trans- (2d) Relativităţii, teoria ~ restrînse 403 Relativităţii, teoria ~ restrînse latie uniformă în direcţia pozitivă a axei Ox. în locui funcţiunilor trigonometrice din cazul rotaţiilor spaţiale, apar aici funcţiuni iperbolice, corespunzătoare semnului diferit cu care apare At2 în expresia lui Aj-2. în adevăr, _AT'a+A*'2+A/2+A*,2= = — (At ch 9—Ax sh 9)2+(—At sh 9—Ax ch 9)2+A/+ A^2 = = — At2+A^2+A>|2-|-A^2. Pentru un punct fix în sistemul S', se poate scrie 2 (cum si V* a a =8 | • jU v{jl pţx. vp ii. = 1 J ^—0 ({i=f=X) şi 1- Datorită caracterului imaginar 1 +vu' Ic* Y 1 — v2\c2 î + vu'Jc2 Din această teoremă rezultă imediat rezultatul „negativ" a! experienţei lui Michelson, ca simplu „efect" de cinematică relativistă. In u„—u„=0 şi: adevăr, pentru f=uL~0 rezultă c-\-v c-\-v 1 + vlc (4 a) în care $ al coordonatei a patra, coeficienţii transformărilor (6) satisfac condiţiile de realitate (6 b) a^=real (j, k=v\, 2, 3); a44=real; a .4, imaginari. Relaţiile (6) cu condiţiile (6 a) şi (6 b) reprezintă expresiile analitice cele mai generale ale transformărilor Lorentz omogene (cari nu afectează originea coordonatelor). Analog transformărilor ortogonale de coordonate din spaţiul euclidian cu trei dimensiuni, cari corespund rotaţiei axelor de coordonate (urmate eventual de o oglindire), transformările Lorentz pot fi interpretate drept rotaţii ale axelor în universul minkowskian (urmate eventual de oglindiri). Cei 16 coeficienţi sînt legaţi prin cele zece relaţii de ortonormai itate (7); de aceea, coeficienţii transformărilor Lorentz omogene depind (continuu) de şase parametri independenţi, cari pot fi, de exemplu, cele trei unghiuri cari definesc rotaţiile pur spaţiale ale axelor şi cele trei componente ale vitezei relative a sistemelor de referinţă. Trecînd la exprimarea pe componente a formei vectoriale (2 e) a transformării Lorentz şi comparînd cu (6) se obţin următoarele expresii explicite ale coeficienţilor aV{Jl ai transformării Ordinea de_compunere a vitezelor cu direcţii diferite nu e (în cazul particular al axelor paralele) ca funcţiuni de viteza v2, v3) a sistemului de referinţă S' faţă de S 1 * 1 -\-vcjc2 1 + v/c 1+V/C Dacă oc e unghiul dintre vitezele^ şi v2 cari se compun, mărimea vitezei rezultate v12 e dată de relaţia: 1 v\-{- v\-\- 2 v^p2 cos oc—v\v\ s i n2 a + cos aj arbitrară: deşi modulul vitezei rezultante v12, conform reia- relativă v (v- ţiei simetrice de mai sus, e aceiaşi în ambele cazuri, direcţia vitezei v12 depinde de ordinea termenilor. Rezultatul experienţei lui Fizeau se obţine, de asemenea, din ecuaţiile (4), punînd una dintre viteze egală cu c. Astfel, viteza v12 a luminii carese propagă în direcţia de curgere a unui fluid cu indicele de refracţie n, e dată de relaţia: (7) v^cln. (i—t) n { ) u12~ A . , î + vjcn încare^^ce viteza de curgere a lichidului. Factoru I (^1 — era interpretat de Fresnel ca „factor de antrenare a eterului". Universul minkowskian. Transformările Lorentz (2) şi (2a) capătă o interpretare geometrică remarcabilă dacă se introduc notaţiile (Minkowski): (5) *!==#, ==y, cu i=\/— 1 ) cari definesc coordonatele unui „punct" într-o varietate cuadri-dimensională spaţio-temporală, numită univers minkowskian *j*- 44“ M=-i] [y i —v2ic2 J v ; vfh V2 +s •jk C Vl-l-2/C2 (/, A = 1.2, 3) (7 = 1.2. 3) y 1 — »2/c2 S^=0 0¥=A); 8yy = 1. în cadrul acestei interpretări, proprietăţile spaţio-tempo-rale şi fizice independente de sistemul de referinţă la care pot fi raportate, adică proprietăţile absolute, corespund unor proprietăţi intrinsece ale universului minkowskian, caracteriza-bile cu ajutorul unor mărimi tensoriale definite în acest spaţiu (v. şi Tensor). Se numeşte cuadritensor de ordinul n o mărime care asociază fiecărui sistem de referinţă inerţial 4^ componente p ... p (cu cîte n indici oc, p, * * * f p cari pot lua independent valorile Relativităţii, teoria ~ restrînse 405 Relativităţii, teoria — restrînse 1, 2, 3, 4), dacă, fiind date n intervale elementare (dx^\ ăx%\ cu 2- expresia (8) d 1= 4 4 £■ a=1 3=1 4 =1 e un invariant al transformării Lorentz. Rezultă pentru transformarea componentelor unui cuadritensor relaţiile: 4 4 A . T n ■ TyS-t-S £ 5j Vs a=1 3=1 0=1 Cazuri particulare importante de cuadritensori sînt invarianţii scalari, cuadrivectorii şi cuadritensori i de ordinul al doilea. Invarianţii scalari se pot interpreta drept cuadritensori de ord inu I zero (cu osingură componentă, invariantă). Cuadri vectori i (v.) sînt cuadritensori de ordinul întîi cu patru componente ^(^=1, 2, 3, 4) dintre cari primele trei, componentele spaţiale, A . (j= 1, 2, 3) sînt reale şi formează un vector A din spaţiul tridimensional, iar a patra A^—iA^ e imaginară şi corespunde unui scalar Aţ, în spaţiul tridimensional, numit componenta temporală a cuadrivectorului. Se notează: (10) A = [AJ=[Ă,iAt]. Particularizînd, din (8) rezultă relaţia de transformare a componentelor cuadrivectorilor: 4 (11) ^v= X v=1 şi ţinînd seamă de (7) (11 a) A' = A------A. c * y 1—v2/c2 vA At--------- / c * Y ΗV2^2 U=i=-i)ix(jxl) iyi-v2ic2 >v i vi a doi cuadrivectori (12) •W :AB- -AtBt Produsul scalar 4 (A, B) = e un invariant scalar al universului minkowskian (dacă (A, B)=0 cuadrivectorii se numesc ortogonali). în particular, pătratul modulului unui cuadrivector (12 a) {A. A)=YiAlrA*-A) |X = 1 e un invariant scalar asociat cuadrivectorului, pozitiv (cuadrivectori spaţiali), negativ (cuadrivectori temporali) sau nul. Se numeşte linie de univers a unui punct material locul geometric al „punctelor" din universul minkowskian corespunzătoare evenimentelor definite de poziţiile instantanee ale punctului material în mişcarea Iui. Cuadrivectorul definit de diferenţele coordonatelor a două evenimente (13) AX = [Ax ] = [Ar, icAt] se numeşte cuadrivectorul interval. Dacă aceste două evenimente sînt pe linia de univers a unui punct material cu viteza u atunci cuadrivectorul interval e temporal (AX, AX)=As2=\A7\2-c2At2<0 şi nu există nici un sistem de referinţă în care evenimentele perechi să fie simultane. Dacă evenimentele pot fi legate printr-un semnal luminos cuadrivectorul e nul (As2=0), iar dacă există un sistem de referinţă în care evenimentele sînt simultane cuadrivectorul interval e spaţial (As2>0) şi evenimentele considerate nu se pot influenţa cauzal (sînt mai depărtate în spaţiu decît distanţa parcursă de un semnal luminos în intervalul de timp care le separă). Locul geometric al punctelor din universul minkowskian de la care pot ajunge la evenimentul O, sau în spre care se pot trimite din O semnale luminoase e „conul de lumină" 4 (X, X) = ][] x*=r*cH2=0 !*=1 “ reprezentat în fig. III (pentru cazul xs=z—0) în subspaţiul (x, y, ct). Toate evenimentele P, Q, R, etc. cari se pot găs i cu O în conexiune cauzală se găsesc în interiorul sau la limita acestuicon, cele din jumătatea t > 0 1 a conului constituind pentru O viitorul absolut (deoarece în orice referenţial inerţial sînt posterioare lui O), iar cele din jumătatea KOa conului trecutul absolut (deoarece în orice referenţial inerţial sînt anterioare lui O). Restu I even imentelor din univers, adică exteriorul conului constituie prezentul posibil al lui O, adică III. Universul relativităţii restrînse. mulţimea evenimen- 1) conul de lumină; 2) linia de univers a unui telor cari pot fi SI- punct material în mişcare uniformă, constituind multanecu O, fiecare originea sistemului de referinţă S' cu care e so-în raport CU un anu- lidar; 3) linia de univers a unui punct material mit referenţial iner- accelerat, ţial. Viteza de univers (cuadriviteza, viteza minkowskiană) e cuadrivectorul U care se obţine derivînd coordonatele de univers x ale unui punct material de viteză v în raport cu timpul său propriu t, are componentele: ,câ ţ c(-.. .J — \ V f / 1 /' ! *B 1 / X (14) adică (14 a) dx dx dt V1 — v2jc2 !/ = [«] = şi e un cuadrivector temporal n=i Acceleraţia de univers (cuadriacceleraţia, acceleraţia minkowskiană) e cuadrivectorul A care se obţine derivînd cuadri- Relativităţii, teoria — restrînse 406 Relativităţii, teoria — restrînse vectorul vitezei de univers în raport cu timpul propriu a! punctului material în mişcare şi are componentele du a a T dx (15) A = —* = _____________-______—__________J ** <1t dt Ly 1_î,2/<;2 dZ reprezentînd un cuadrivector spaţial 4 {A,A)=Y, *l>o |X = 1 ortogonal vitezei de univers U=1 jx=1 Vpt=1 J C u a d r i t e n s o r i i de ordinul al doilea au 16 componente !%%%»■ H = 1 V— [X în particular cuadritensorii antisimetrici de ordinul al doilea satisfac condiţiile (invariante): {XV VJJL «^=0) (17) şi au numai şase componente distincte. Componentele cu indici spaţiali (1, 2, 3), sînt reale (18) ®12=-®21 = *«=-0»=®, şi definesc un vector spaţial tridimensional Z) iar componentele cu un indice egal cu 4 sînt imaginare (18 a) ^14= -4i=*'1Fx; 0.24~ ~ ®42==î''î,y ®34~ ~(I>43 = iXl z şi definesc un vector spaţial tridimensional (Fx, 'F , *FZ). Cuadritensorii antisimetrici au, deci, matricea (18 b) |I p = li Hi 0 wx -®z 0 % ixrJ “®x 0 -w* -iT, 0 şi se notează strîns: (19) şi T asociaţi cuadritensorului antisimetric 0 a ecuaţiei relativiste corespunzătoare (26) Fv ■■ = — (c2ni) -dt K J c2 dm 1 — v2jc2 dt ( a____mo | v yi—v2ic2J Din (25) şi (26) rezultă că a patra componentă a cuadriforţei Fv, adică e proporţională cu puterea meca- e G4= - -■ yi-^2/c2 nică efectuată. Relativităţii, teoria — restrînse 407 Relativităţii, teoria restrînse Rezu Ită: (25 b) G=[SV1 = jp — c Vi-**/<* ’ V 1 —v2jc2 si se observă ca a patra componentă (temporală) a ecuaţiei (24) e chiar relaţia (26) care exprimă teorema energiei. Rezultă pentru energia proprie a punctului material expresia: 1 (28 b) (29) V(P; -V/. P2\ =* fvn Masa pe care o are un corp în raport cu un anumit referenţial inerţial se poate descompune aditiv în masa de repaus mQ (corespunzătoare energiei sale de repaus W0) şi masa de mişcare, care corespunde, în sensul ecuaţiei (27), energiei sale cinetice. Inegalitatea — <1 permite dezvoltarea: (30) W— m0C 2 . 1 2 I Vi-vlc 2 1 care pune în evidenţă expresia clasică — mQv2 a energiei cinetice, ca termen de ordinul întîi. Expresia relativistă a energiei cinetice e deci: (31) Wt ■ =W— TF0=w0c2 (—=J= — l] —{m—j«0)c2= IV 1 — f2/c2 j (32) 8 df=0, cunoscută din Mecanica clasică, dacă se introduce însă următoarea funcţiune Lagrange: (33) ^=„,oC2(i_y în care XJ reprezintă energia potenţială. Dacă U e constant, acest principiu cere ca timpuI propriu, respectiv arcul s parcurs pe linia de univers, să fie staţionar: (34) ; C*-]/!—v*jc2 dt=8 pd- = — s pds=0. J/t ^Tt 0 J/t (27) dacă se alege nulă energia pentru m=0. Aceasta e relaţia lui Einstein din care rezultă că energia unui corp de masă m e mc2, iar unei energii W, indiferent de forma ei, îi corespunde o masă inertă egală cu W/c2. Din (22 a) rezultă atunci că energia divizată cu c şi impulsul p al unui corp sau al unui sistem fizic: formează componentele unui cuadrivector numit de aceea şi cuadrivectorul energie-impuls. în absenţa forţelor externe (Gv=0) rezultă din (17) proprietatea de conservare a acestui cuadrivector: (28) “dT=0; Pv = const- care exprimă atît conservarea energiei cît şi conservarea impulsului. Modulul cuadrivectorului energie-impuls, conform ecuaţiilor (25 b) şi (27) e legat de masa de repaus, respectiv de energia W0=^mQc2 de repaus: Traiectoriile cu această proprietate sînt geodezicele, drepte duse în universul minkowskian şi reprezentînd mişcări libere. Ecuaţiile canonice îşi păstrează forma clasică, dacă se operează cu următoarea funcţiune Hamilton a punctului material: (35) 35(p., x.)=cVm\c2-}-p2—TJ. Electrodinamica relativistă. Mărimile de stare locală ale cîmpului electromagnetic E (intensitatea cîmpului electric) şi B (inducţia magnetică) se pot defini în vid cu ajutorul forţei F pe care cîmpul electromagnetic o exercită asupra unui mic corp de probă încărcat cu sarcina electrică q şi care are viteza v faţă de referenţialul considerat (36) F=q(E+wxB) (aici Yo—1 'n toate sistemele de unităţi, afară de sistemul lui Gauss în careyG—1/c). Experienţa stabileşte că sarcina unui mic corp de probă izolat în vid nu depinde de viteza corpului de probă. Din principiul relativităţii restrînse rezultă atunci că sarcina electrică e un scalar invariant, deoarece în caz contrar sistemele de referinţă inerţiale ar putea fi deosebite după valoarea pe care ar avea-o, în fiecare în parte, sarcina aceluiaşi mic corp de probă adus în repaus în acel sistem. Ţinînd seamă de caracterul cuadridimensional al forţei şi al vitezei, cum şi de expresia puterii cedate de cîmpul electromagnetic particulei considerate (36 a) Fv=qEv , rezultă că ecuaţiile (36) şi (36 a) pot avea cu (14 a) şi (25 b) forma: (36 b) dacă se notează: Gv=To? Yl B-H=1 u Vil [X (v = 1, 2, 3,4) =0 Boi ---- - ~Bl% — By Toc Yoc Ecuaţiile de mai sus au fost verificate cu precizie în Fizica atomică şi nucleară, unde se aplică frecvent (v. şi Defect de masă). Principiul variaţional al Mecanicii relativiste a punctului material păstrează forma: Dacă se convine ca mărimile Bv^ (adică vectorii E şi B) să fie definite în acelaşi fel în raport cu orice sistem de referinţă inerţial, ecuaţia (36 b) trebuie să aibă aceeaşi formă în toate referenţialele inerţiale. Cum Gv şi u sînt cuadrivectori arbitrari, din condiţia de „invarianţă" a acestei ecuaţii rezultă că mărimile B sînt componentele unui cuadritensor anti-______________________ _ simetric. Vectorii E şi B alcătuiesc deci primul cuadritensor antisimetric al cîmpului electromagnetic (v. notaţia 19) (38) B-- Deoarece în vid vectorii H (intensitatea cîmpului magnetic) şi D (inducţia electrică) sînt legaţi de B şi E prin reiaţiile: (39) B = yL0H şi D = z0E, în cari s0 e permitivitatea vidului, iar [x0 e permeabilitatea vidului, legate de viteza emisiunii în vid c prin relaţia: (40) WoYo"^ Relativităţii, teoria — restrînse 408 Relativităţii, teoria restrînse se poate defini un al doilea cuadritensor antisimetric al cîmpului (41) = -*^„5] astfel că în vid (39a) Adoptarea unei definiţii invariante şi, deci, conformă principiului relativităţii restrînse, conduce astfel la evidenţierea caracterului unitar al cîmpului electromagnetic, a cărui „despicare" în cîmp electric, respectiv cîmp magnetic apare relativa la sistemul de referinţă considerat: Vectorii E şiB, respectiv# şi D fiind componente vectoriale tridimensionale ale unor cuadritensori, valorile lor se schimbă la schimbarea referenţialului inerţial conform expresiilor (19 a), adică sînt mărimi relative (în alte articole ale acestui Lexicon aceste mărimi, definite relativ la referenţialul 5 considerat, au fost notate accentuat). în interiorul corpurilor polarizate sau magnetizate, mărimile E, D, B, H se pot defini prin mijlocirea cîmpuri lor d in vi du I unor cavităţi vide de forme şi orientări adecvate (v. Intensitatea cîmpului electric, Intensitatea cîmpu Iu i magnetic, Inducţia electrică şi inducţia magnetică), relaţiile (39) fiind înlocuite prin legile legăturilor; (42) y.P—D—zqE; xM = B—H (44) rot H- d» 7 "r°'dr='/-To/: dB _ (44 a) div D = kp (45 a) div£ = 0 (determinat, de asemenea, univoc prin componentele lui din referenţialul propriu: densitatea proprie a curentului de conducţie JQ şi densitatea de sarcină proprie p0). în adevăr, cu (38), (41) şi (46) şi folosind scrierea cuadridimensională (5) se observă că relaţia (44), respectiv (44 a), este componenta spaţială, respectiv temporală, a ecuaţiei cuadridimensionale: (44 b) 4 ă# ^_____[JLV jLa V=1 v ((1=1.2. 3,4) iar relaţia (45), respectiv (45 a), este componenta spaţială, respectiv temporală, a ecuaţiei cuadridimensionale: (45 b) <5-rx a* V V = 0 ([X, v,X=1,2, 3,4). în cari P e polarizaţia electrică (v.), M e magnetizaţia (v.), iar x e coeficientul de raţionalizare (egal cu 1 în sistemele de unităţi raţionalizate şi cu 4 n în cele neraţionalizate). Aceste definiţii, cunoscute din Electrod inamica prerelativistă, au sens numai în sistemul de referinţă inerţial propriu, S0, care se găseşte în repaus relativ cu corpul considerat. în Electrod inam ica macroscopică relativistă se păstrează această interpretare experimentală a mărimilor electromagnetice în S0, iar valorile lor relative la orice alt referenţial inerţial 5 se definesc postulînd caracterul cuadritensorial al mărimilor (B, E) şi (H, D) stabilit anterior pentru vid. Cu alte cuvinte, mărimile electromagnetice se definesc într-un referenţial oarecare S prin componentele relative la acel referenţial a le cuadritensorilor (38) şi (41) determinaţi univoc prin componentele lor în S0, care au interpretări le fizice cunoscute din electrodinamica prerelativistă: B0, E0, H0, D0. Se mai observă că relaţiile (42) pot fi scrise sub forma tensorială: (42 a) care defineşte cuadritensorul antisimetric al polarizaţiilor (43) P=[JP!iv]= [^f; iWoP] determinat univoc prin componentele lui din referenţialul (45) propriu (S0): polarizaţia electrică proprie P0 şi magnetizaţia proprie M0. Ecuaţiile lui Maxwell (v,), cunoscute din Electrodinamica prerelativistă a mediilor în repaus Se demonstrează că aceste relaţii exprimă operaţii cuadridimensionale (invariante) şi au, deci, aceeaşi formă oricare ar fi referenţialul inerţial la care sînt raportate. Deoarece ele sînt verificate de experienţă în cazul particular al mediilor în repaus, în raport cu referenţialul propriu S0, şi deoarece sînt invariante la schimbarea referenţialuIui inerţial în cadrul cinematicii relativiste (transformarea Lorentz), Electrodinamica teoriei relativităţii restrînse postulează valabilitatea lor (în orice referenţial inerţial) oricare ar fi mişcarea mediului considerat. Acest postulat a fost confirmat (în măsura în care efectele cîmpului de gravitaţie luate în consideraţie în teoria relativităţii generale sînt neglijabile) de toate experienţele privitoare la optica şi electrodinamica mediilor în mişcare. Cum invarianţa ecuaţiilor lui Maxwell este o consecinţă şi a modului cum sînt definite mărimile electromagnetice din 5, în funcţiune de valorile lor din S0 (în care au semnificaţiile experimentale cunoscute din Electrodinamica prerelativistă) prin introducerea cuadritensorilor (38), (41), (43) şi a cuadrivectorului (46), prezintă interes cunoaşterea relaţiilor dintre aceste valori, relaţii care rezultă din expresiile (11 a) şi (19 a) privitoare la transformarea componentelor tridimensionale ale cuadrivectorilor şi cuadritensorilor (în care viteza lui 5 faţă de SQ este —v, dacă v e viteza locală a mediului faţă de S). Notînd a=1/y 1 —v2jc2 se obţin următoarele expresii pentru mărimile electromagnetice relative la S: B E = -y0v X — v V (45) rot £+y,-Ş£=0 ; Q)t au proprietatea de invarianţă relativistă, impusă de principiul relativităţii restrînse, dacă se ia în consideraţie caracterul cuadritensorial al mărimilor electromagnetice de stare stabilit mai sus şi dacă se defineşte cuadrivectorul densitate de curent (46) / = [/J = [7. ^p] (47) (48) „ + T.«D. ]-(!-, Relativităţii, teoria — restrînse 409 Relativităţii, teoria ~ restrînse (49) i[' Po + a [ c* Aceste relaţii pun în evidentă caracterul relativ al aspectelor electric, respectiv magnetic, ale fenomenelor electromagnetice. Un cîmp pur electric în referenţialu I propriu S0 (B0=0, H0=0) apare însoţit de un cîmp magnetic într-un alt referenţial S(B=fzO, H-=ţz0). Un corp nemagnetizat în S0 (M0=0), dar polarizat electric, apare magnetizat în 5 (M= — v x Po=f=0). Totodată densitatea de curent apare, în cazul general, ca rezultînd din însumarea densităţii curentului de convecţie (vp0) şi de conducţie (/0). Legile de material ale teoriei macroscopice a cîmpului electromagnetic sînt stabilite şi formulate în Electro-dinamica prerelativistă pentru corpuri în repaus. Din punctul de vedere al Electrod inamicii relativiste, aceasta înseamnă că ele au forma cunoscută în referenţialul propriu S0. Astfel — în medii lineare şi isotrope, fără polarizaţii permanente şi fără cîmp electric imprimat— legea polarizaţiei electrice temporare se poate scrie cu ajutorul permitivităţii (v.) e = e0er a mediului sub forma: (50) D0=eE0, legea magnetizaţiei temporare se poate scrie cu ajutorul permeabilităţii magnetice (v.) a mediului sub forma (51) iar legea conducţiei electrice (Ohm) se scrie cu ajutorul conductivităţii (v.) g a mediului sub forma: (52) J<, = 0. Ecuaţia (52 a) e aşadar verificată în referenţialuI propriu S0 şi, cum exprimă o relaţie invariantă între cuadritensori, rezultă că e valabilă în orice sistem de referinţă. Ea reprezintă aşadar forma invariantă a legii lui Ohm. Cu (52c), forma (52 b) se scrie: (52 d) J = 9v+> 1- ■ Cuadri potenţi aiul. Ecuaţiile lui Maxwell (45 b) sînt satisfăcute identic, dacă se consideră cuadritensoruI cîmpului [B^] derivat dintr-un cuadrivector Şi se reduc la (50) şi (51), cînd v->0. Ecuaţiile (50 a) şi (51 a) sînt aşadar verificate în referenţialul propriu. Din faptul că ele exprimă relaţii invariante între cuadritensori rezultă atunci valabilitatea lor în orice sistem de referinţă inerţial. Ele reprezintă aşadar forma invariantă a legilor po Iar izaţ i i lor. InmuIţind fiecare dintre ecuaţiile (50 b) şi (51 b) vectorial şi apoi scalar cu v şi eliminînd termenii cu vxB şi vxD între ele, se obţine cu (40) o altă formă a acestor legi: (55) ¥=[?(,]= \A conform relaţiilor tensoriale (invariante) (56) ( 1i2i3i4) (56-’ care se exprimă tridimensional prin relaţiile: cM B=rotA, E=— grad V—y0 ■ Există o infinitate de cuadripotenţiale cari satisfac condiţia (56). în teoria undelor electromagnetice se operează cu Relativităţii, teoria — restrînse 410 Relativităţii, teoria ^ restrînse acele potenţiale cari satisfac condiţia Iui Lorentz (de asemenea invariantă): (57) = 0, v-1 adică (tridimensional) condiţia; 1 $V (57 a) div A + c2y0 0/ = 0. In vid, cu această condiţie, din primele ecuaţii ale lui 1 Maxwell (44 b) în care H =—B (vid) şi B se înlocuieşte în (56), rezultă pentru cuadripotenţiale ecuaţia undelor, neomogenă, (S8) S TT = -xVotoh’ (ti=1 • 2' 3- 4)' v=1 Cl*v adică (tridimensional) ecuaţiile: 1 ?! (58 a) A A ■ = -*YoKo Jl AV— ■ Aceste ecuaţii fiind deduse din forma invariantă (58) au aceeaşi expresie în orice referenţial inerţial. Se stie că facto- 1 rul din faţa derivatei de ordinul al doilea în raport cu timpul reprezintă valoarea reciprocă a pătratului vitezei de propagare a undelor cari satisfac o ecuaţie de forma (58 a). Din invarianţa ecuaţiilor (58 a) rezultă aşadar invarianţa vitezei de propagare a undelor electromagnetice, în vid, în acord cu postulatul fundamental al teoriei relativităţii restrînse. Cuadritensorul energie -impuls. Teoremele energiei electromagnetice şi impulsului electromagnetic se pot formula invariant cu ajutorul cuodritensorului ener-gie-impuls al cîmpului electromagnetic. Pentru simplificare, se consideră numai cazul mediilor nepolarizabile în cari tio[-H'plv3=[-BfJtv] - Din [SnV] şi cuadrivectorul [/J se poate forma cuadrivectorul densitate de forţă (59) cu componentele: (59 a) astfel că (59 b) f=pE+VoJ*B. fi==~Ţm EJ~ /=[/,]=[7. 4] -P> unde p=E J e densitatea de volum a puterii cedate de cîmp mediului, iar / densitatea de volum a forţei electromagnetice, înlocuind în (59) pe /v din (44 b) cu (41) şi (45 b) se obţine relaţia cuadridimensională: X=1 A Lv=1 -8 «p (60) d T din care rezultă că se poate deriva cuadrivectorul densitate de forţă din cuadritensorul simetric de ordinul al doilea: (61) i v=1 a=1 0=1 numit cuadritensorul energie-impuls al cîmpului electromagne-tic, cu 8X|x=0 (Xzjfcfx), sxx=1. Componentele pur spaţiale Tj£=Tjk(j, 6=1,2,3) ale acestu i cuadritensor sînt reale şi formează tensorul tridimensional T al densităţii fluxului de impuls electromagnetic (v.) cu matricea: (61 a) || T1 = BXHX+DXEX „ BxHy+DxEy BxHz+DxEz _____________—W ------------- ByHx+DEx BzHx+»zEx BjH?+DjEy , BMV+ DE z y 1 z y BMV+D„EV Z Z 1 z z Componentele Tj^(j= 1,2,3) ale acestor cuadritensori sînt imaginare T j^—icg şi definesc vectorul tridimensional g al densităţii impulsului electromagnetic (v.): (61 b) To DxB. Componentele T^k — 1, 2, 3) ale acestui cuadritensor sînt imaginare T— 5 şi definesc vectorul tridimensional al densităţii fluxului de energie electromagnetică (v.), adică vectorul lui Poynting (61 c) ExH *Yo Componenta T^~—w a acestui cuadritensor e egală şi de semn contrar cu densitatea de energie electromagnetică ED+BH (61 d) 2x Cu aceste notaţii, relaţia (60) are componenta spaţială (vectorială): (60 a) /=- Divr— J â/ care e forma locală a teoremei impulsului electromagnetic (v.), şi componenta temporală (60 b) — o) w p=- divS- — . care e forma locală a teoremei energiei electromagnetice. Dinamica relativistă a mediilor continue are la bază ecuaţia de mişcare: d u <61> "s*-/» care se obţine raportînd ecuaţia de mişcare (25 a) la volumul propriu astfel, încît a să fie densitatea de repaus a masei. La aceasta se adaugă şi ecuaţia continuităţii sub forma invariantă; (62, H=1 care exprimă conservarea masei de repaus. Relativităţii, teoria ~ generale 411 Relativităţii, teoria ~ generale în prezenţa cîmpului electromagnetic, ecuaţiile (61) şi (62) apar cuplate cu ecuaţiile (59), (60), (61) şi cu ecuaţiile Iui d 4 ^ Maxwell. Deoarece —— = V* u -z-----------cu (62) din (61) rezultă: ut v (J-% 4 9# ~p)% v=1 u v IC (61 a) unde (63) -„V . sînt componente, simetrice, ale cuadritensorului energie-impuls cinetic. Dacă densitatea de forţă poate fi derivată dintr-un cuadritensor P^v al tensiunilor şi al cîmpului 4 (64) 1 ecuaţiile dinamicii iau forma _L (65) v=1 (P +K ) = v = 1 in care (66) Tr^ =P + K [XV [XV ‘ [XV e cuadritensorul energie-impuls rezultant al materiei. Ecuaţia (65) exprimă, în acest caz, conservarea impulsului rezultant-(al substanţei şi al cîmpului) şi conservarea energiei rezultante (a substanţei şi a cîmpului). Dacă se neglijează presiunea fluidului sau tensiunile mecanice în solide (cazul unui gaz rarefiat), cuadritensoru l P^v e practicegal cu cuadritensorul energie-impuIs acîmpului electromagnetic — relaţia (64) coincide cu (60), iar cuadritensorul energie-impuls al materiei e suma dintre cuadritensorul cîmpului şi cel cinetic rreţ (66 a) r [XV ' x. teoria ^ generale. Fiz.: Teorie privind în special dinamica şi gravitaţia şi ţinînd seamă de faptul că fenomenele de inerţie şi de gravitaţie depind numai de poziţiile şi de mişcările relative ale sistemelor fizice cari au masă inertă, în această teorie, care reprezintă o generalizare a teoriei relativităţii restrînse, legile tuturor fenomenelor fizice au acelaşi enunţ în raport cu toate referenţialele posibile în univers. în Fizica prerelativistă (Mecanica newtoniană), fenomenele de gravitaţie erau descrise cum urmează: Se presupunea că există, în întregul univers, un acelaşi grup de sisteme inerţiale (v. sub Sistem de rererinţă), astfel încît orice punct material foarte depărtat de celelalte corpuri are o mişcare de translaţie uniformă (mişcare inerţială) în raportcu ele fv. Inerţiei, principiul —). Se presupunea că starea cinematică a grupului de sisteme inerţiale ar fi determinată fără vreo relaţie cu starea cinematică a corpurilor şi că forţeledegravitaţie, condiţionatede masele grele ale acestor corpuri, determină acceleraţiile punctelor materiale faţă de grupul acestor sisteme de referinţă. în prima încercare de generalizare a concepţiilor prerelativiste s-a înlocuit principiul inerţiei cu postulatul care admite anularea acceleraţiei relative medii a oricărui punct material liber şi foarte depărtat de celelalte corpuri din univers, în raport cu toate aceste corpuri, media fiind calculată cu masele acestora drept ponderi. O consecinţă a acestui postulat e următoarea: dacă suprafaţa liberă a lichidului dintr-un vas e aproximativ orizontală şi apoi se pun în rotaţie corpuri de mase mari, pe orbite în jurul vasului cu lichid, trebuie ca suprafaţa acestuia, adîncindu-se ia mijloc şi ridicîndu-se la margini, să ia forma de paraboloid de rotaţie, ca sub influenţa forţelor centrifuge, conform Mecanicii newto-niene, deoarece lichidul e în acceleraţie relativă faţă de aceste mase. Forţele centrifuge ar fi condiţionate, deci, de acceleraţia relativă dintre lichid şi masele aştrilor. Din contra, suprafaţa lichidului ar trebui să rămînă plană, dacă ar fi valabile legile Mecanicii newtoniene. Deşi, pentru masele cari ar putea fi rotite în experienţe, adîncirea suprafeţei libere a lichidului e prea mică pentru a putea fi pusă experimental în evidenţă şi a decide, astfel, între cele două ipoteze, există date din cari se deduce indirect că noua formulare e mai precisă, din anumite puncte de vedere, decît formularea din Mecanica newtoniană. Această formulare nu poate depăşi, însă, esenţial, Mecanica newtoniană, fiind în contradicţie cu principiu! acţiunii prin contiguitate şi aplicabilă unui univers finit. De altă parte (v. Echivalenţei, principiul ~ masei inerte şi masei grele), masa inertă (v.) a unui corp e egală cu masa sa grea (v.), relaţie verificată experimental (Eotvos) cu mare precizie, însă neexplicată în Mecanica newtoniană. Din acest principiu rezultă că uPT referenţial „inerţial", faţă de care există un cîmp de gravitaţie în sens newtonian, e echivalent, din punctul de vedere al fenomenelor mecanice, pentru fiecare mică regiune din el, cu un referenţial „neinerţial1', faţă de care nu există cîmp de gravitaţie în sens newtonian şi care are, în raport cu referenţialele inerţiale, o acceleraţie egală şi de sens contrar cu acceleraţia căderii libere în cîmpul de gravitaţie. în adevăr, într-un cîmp de gravitaţie cu acceleraţia g a căderii libere, un punct material are acceleraţia g în raport cu referenţialele inerţiale, independent de natura substanţei din care e format; punctul material ar avea aceeaşi acceleraţie într-un cîmp de gravitaţie nul, însă în raport cu un referenţial care ar avea acceleraţia — g faţă de grupul referenţialelor inerţiale. Dacă nu se dă, deci, în formularea legilor, nici o preferinţă referenţialelor inerţiale, referenţialele realizabile de puncte în cădere liberă în cîmpul de gravitaţie au local, pentru fenomenele mecanice, rolul de referenţiale inerţiale (în raport cu ele, punctele materiale libere şi depărtate de alte sisteme fizice au viteză constantă) —-şi există echivalenţă între referenţialele inerţiale şi neinerţiale, dacă se asociază fiecăruia un cîmp de gravitaţie adecvat. Astfel se depăşeşte principiul relativităţii restrînse şi cîmpul de gravitaţie devine relativ, adică faptul că o masă e considerată grea sau inertă depinde de referenţialul la care e raportată. Despre un corp care cade liber într-un cîmp de gravitaţie se poate afirma, deci, şî că el se mişcă doar inerţial, în raport cu un referenţial adecvat. Conform principiului general al echivalenţei, toate referenţialele asociate cu cîmpurile de gravitaţie (relative) corespunzătoare sînt echivalente unele cu altele din punctul de vedere al formulării în raport cu ele a legilor generale ale tuturor fenomenelor fizice (nu numai din punctul de vedere al fenomenelor mecanice). în conformitate cu acest principiu, referenţialele locale şi în cădere liberă au local rolul referenţialelor inerţiale din Fizica prerelativistă. De exemplu, dacă o rază de lumină e dreaptă în raport cu referenţialele inerţiale din Fizica prerelativistă, ea e dreaptă şi în raport cu aceste referenţiale locale şi în cădere liberă, conform principiului echivalenţei. în raport cu un referenţial solidar cu un corp ceresc, razele de lumină sînt deci linii (practic) drepte, dacă sînt valabile legile Fizicii prerelativiste, — şi curbe date cu traiectoriile unor corpuri în cădere liberă cari Relativităţii, teoria — generale 412 Relativităţii, teoria ~ generale ar avea viteza luminii, dacă e valabil principiul echivalenţei. De asemenea, în acest ultim caz, un semnal luminos care se propagă, într-un cîmp de gravitaţie, în sens contrar cu acceleraţia g a căderii libere, ar trebui să sosească într-un punct mai înalt cu o frecvenţă mai joasă decît dacă semnalul emis în aceleaşi condiţii s-ar fi propagat în direcţie normală pe acceleraţia căderii libere, deoarece frecvenţa semnalului recepţionat trebuie să fie aceeaşi ca şi cînd ar lipsi cîmpuI de gravitaţie şi s-ar considera fenomenele în raport cu un referenţial accelerat cu acceleraţia —g. Acest efect a fost verificat experimental în laborator (v. Mossbauer, efectul ~). Liniile spectrale din lumina solară recepţionată pe Pămînt sînt deplasate, deci, spre roşu, faţă de liniile spectrale din lumina emisă de aceleaşi elemente, de pe Pămînt. în general, ceasornicele merg cu atît mai încet, cu cît se găsesc într-un cîmp de gravitaţie mai intens. Geometria spaţiului fizic, determinată cu etaloane de lungime cari ar fi în repaus în raport cu referenţialele inerţiale şi în afara cîmpurilor (intense) de gravitaţie, e euclidiană. Geometria determinată cu etaloane de lungime în repaus în raport cu referenţiale „neinerţiale" şi în afara cîmpurilor de gravitaţie nu e însă euclidiană. De exemplu, raportuI dintre lungimea circumferenţei unui disc şi lungimea razei lui e mai mare decît 2 tv, dacă se determină cu etaloane imobile în raport cu discul care se roteşte în raport cu grupul sistemelor inerţiale, în afara cîmpurilor de gravitaţie, pentru că etaloanele aplicate în lungul circumferenţei prezintă contracţiunea relativistă în raport cu etaloanele imobile în sistemul de referinţă inerţial, cu ajutorul cărora s-ar obţine, pentru acest raport, valoarea 2 tv. Din echivalenţa dintre referenţialele accelerate şi cîmpuri le de gravitaţie rezultă că nici în cîmpul de gravitaţie geometria nu e euclidiană, şi că ea caracterizează acest cîmp, care o determină. Teoria relativităţii generale se bazează, deci, pe următoarele principii: Principiul de corespondenţa relativista: Legile teoriei relativităţii restrînse sînt valabile local, pentru intervale de timp destul de scurte, dacă sînt raportate la referenţiale locale cari cad în acceleraţia locală a căderii libere în cîmpul de gravitaţie. Principiul echivalenţei: Efectul unui cîmp de gravitaţie asupra desfăşurării fenomenelor în raport cu un referenţial local, faţă de care cîmpul dă o anumită acceleraţie a căderii libere, e echivalent cu raportarea desfăşurării fenomenului, presupus că se efectuează într-un domeniu din spaţiu fără cîmp de gravitaţie, la un referenţial care are, faţă de sistemul local, o acceleraţie egală şi de sens contrar cu acceleraţia locală a căderii libere. Principiul relativităţii generale: Legile generale ale tuturor fenomenelor fizice au aceeaşi formă, oricari ar fi referenţialul faţă de care sînt exprimate şi starea lui de mişcare. în expunerea problemelor gravitaţiei, în teoria relativităţii generale, se foloseşte forma în patru dimensiuni a legilor teoriei relativităţii restrînse, presupuse valabile în raport cu referenţialele locale în cădere liberă (v. Universul minkowskian, sub Relativităţii, legea restrînse). în acest univers, pătratul elementului de arc (spaţial) dl2—dx\ -f d%l-f- nu e un invariant al transformărilor Lorentz, însă mărimea mai generală, numită pătratul elementului de interval al universul u i, ds2 = dx2-fd^|+dx\-{- dxj , unâex^ict, cu — 1, e un invariant al acestor transformări. Raportînd fenomenele la un referenţial extins şi care poate fi şi neinerţial, coeficienţii g ai formei metrice fundamentale (adică a pătratului elementului de interval al universului cua-dridimensional): (1) ds2=Vd^d;Vv 'care determină în fiecare punct „structura" acestui univers, descriu proprietăţile gravifice inerţiale ale materiei din univers, adică geometria universului—> care în general nu e pseu-doeuclidiană — e determinată şi generată de materie, prin cîmpul metric g . în relaţia (1) s-a utilizat (aşa cum se va proceda şî în cele ce urmează) convenţia de sumare, din analiza tensorială într-un spaţiu cu n dimensiuni, conform căreia nu se mai scrie explicat semnul E şi se subînţelege efectuarea sumei de la 1 la n, asupra tuturor indicilor cari se repetă în factorii produselor (în relaţia (1) n—4). Spaţii riemanniene. Se ştie că în geometria universului cuadrid imensional se operează cu concepte provenite din geometria diferenţială a suprafeţelor, cari reprezintă varietăţi sau spaţii bidimensionale, cufundate în spaţiul tridimensional. Pe o suprafaţă se defineşte un sistem de coordonate curbilinii %. (i=1, 2), în care elementul de arc ds, adică distanţa dintre două puncte vecine de pe suprafaţă, avînd coordonatele x- şi x.-\-dx-, e dat de forma pătratică invariantă: (2) âsi=gikăxiăxk numită prima formă fundamentală a lui Gauss, şi ai cărei coeficienţi simetrici g^ sînt componentele tensorului metric fundamental al suprafeţei şi reprezintă funcţiuni de punctul curent (x.). Tensorul metric determină proprietăţile geometrice intrinsece ale suprafeţei, independente atît de modul în care ea e cufundată în spaţiul tridimensional, cum şi de alegerea coordonatelor xlt %2. Astfel de proprietăţi sînt curbura suprafeţei (curbura lui Gauss, K, egală cu produsul curburilor principale şi K2) şi liniile geodezice, definite drept liniile cele mai scurte de pe suprafaţă, cari unesc două puncte P1 şi P2 de pe ea şi pentru cari deci CP 2 (3) \ ds=minimum. }Pi în cazul sferei, geodezice sînt cercurile mari. La îndoiri fără extensiuni şi distorsiuni sau rupturi, aceste mărimi (cari se exprimă numai prin g.^ şi primele lor două derivate) se conservă. Geometria care operează cu puncte şi geodezice pe o suprafaţă curbă omogenă (if=const. 0) nu poate avea deci la bază postulatul lui Euclid, fiind o geometrie neeuclidiană (v.). Ea se numeşte iperbolică, dacă K<0 (Lobacevski-Bolyai) şi sferică (riemanniană), dacă K>0. Numai în cazul K=£Q al geometriei euclidiene se poate introduce în întregul spaţiu (adică pe întreaga suprafaţă) un sistem de coordonate carte-siene, caracterizat prin faptul că, în acesta, coeficienţii g.^ sînt constanţi şi pot fi făcuţi egali cu 8.^ (egali cu 1 pentru i=k şi egali cu 0 pentru i^k), în cazul suprafeţelor curbe (K=j=Q), această proprietate e păstrată numai în domeniile infinit mici, fiindcă vecinătatea unui punct al suprafeţei poate fi aproximată prin planul tangent la suprafaţă, în acel punct. în general, o varietate ^-dimensională în care, printr-o formă pătratică pozitiv definită (2) cu i, £=1, 2e definită o măsură, se numeşte spaţiu riemannian. Spre deosebire de o varietate oarecare în care se pot defini numai Relativităţii, teoria — generale 413 Relativităţii, teoria ~ generale vectori (v.) şi tensori (v.) covarianţi şi contravarianţi, în cazul unui spaţiu riemannian se poate defini lungimea arcelor (cu şi (7) &xi+1'klx &xi=Q- Aici sînt simbolurile lui Christoffel de speţa a doua rWyry.*/.iar (8) Tj, kl—2 C)Xj ^xk c>g*/ reprezintă simbolurile lui Christoffel de prima speţă. Expresia din membrul stîng al ecuaţiei (7), care se anulează în cazul transportului paralel, constituie diferenţiala absoluta cova-riantâ a vectorului X1 şi e, de asemenea, un vector, spre deosebire de mărimile dXl, cari luate singure nu au proprietăţile de transformare a componentelor unui vector. Diferenţiala absolută (7) se poate scrie sub forma: (9) «LX* dx. +r: kl' Xk | Ax, care pune în evidenţă tensorul Xlţ=\JţXl, numit derivata absoluta covariantâ a vectorului X1. Analog se defineşte derivarea covariantă a tensori lor de ordin superior (v. Tensor). Derivata covariantă a unui tensor mixt de ordinul al doilea are forma: (10) d r* i dxr I Tk Ţr jr r j'k ' ra i, is r Prin operaţia de contracţiune (egalarea unui indice covariant cu unul contravariant şi sumare după ei), aplicată derivatei covariante, se obţine divergenţa covariantâ a vectorului sau a tensorului care a fost derivat. Punînd condiţia ca integrala (4), extinsă pe o curbă care leagă două puncte fixe, să fie minimă, se definesc curbe extremele sau geodezicele, corespunzătoare segmentelor de dreaptă din spaţiul euclidian. Ecuaţiile Euler-Lagrange, cari se obţin anulînd variaţia integralei (4), au forma: (11) du1 ds + r; jk‘ ,uhf = o , (4) 1= \ ăs= \ y g;k u'uK dr, produsul scalar a doi vectori, unghiul a doi vectori şi volumul (5) V = ^Jg ăx1-ăxn unde g e determinantul avînd elementele g-^. Aceste mărimi sînt componentele covariante ale unui tensor, tensorul metric, ale cărui componente contravariante gli se definesc prin relaţiile: » — «HJJ3& Tensorul metric determină şi conexiunea afină în spaţiul riemannian, adică legătura lineară care există între componentele a doi tensori definiţi în puncte vecine, cînd ei sînt „egali" şi trec unul în altul prin transport paralel. Anume, cu ajutorul cîmpului g-% se poate defini conexiunea astfel, încît la transportul paralel să se conserve lungimile (normele) vectorilor şi unghiurile dintre ei, obţinîndu-se pentru un vector X condiţia de transport paralel: dx. unde u*— -jj reprezintă vectorul unitar al tangentei lacurbă. Ecuaţia (11) coincide cu condiţia de transport paralel al vectorului ul şi exprimă proprietatea versorului tangentei la geodezică de a se deplasa paralel cu el însuşi în lungul geodezicei. Dacă se efectuează transportul paralel al unui vector în lungul unei curbe închise oarecari, componentele sale vor varia în cursul deplasării, conform ecuaţiei (7). La readucerea lui în punctul de plecare, componentele sale vor avea, în general, valori diferite de cele avute înainte de efectuarea transportului paralel. Expresia: (12) dX'=- 1 ijkX> (d^di) — dn/dl; ) a acestei diferenţe, în căzui cînd se ocoleşte faţeta elementară orientată (paralelogramul), construită pe vectorii infinitezimali di;*' şi dv/\ defineşte tensoruI mixt de ordinu I al patrulea: (13) R‘>jk- Q)xj Q)XM + ^r^k-^kr^j numit tensorul curburâ al lui Riemann-Christoffel. Din acesta se obţin, prin contracţiune, tensorul simetric al lui Riemann: Rik Risk 0* (14) şi curbura scalară (15) ai* sr<, $X I F-f vr Vs "+1 srLik~Lkrl is R = Jk 'R: ik ’ care corespunde curburii K din teoria suprafeţelor. Condiţia necesară şi suficientă pentru ca valorile componentelor obţinute prin transportul paralel, de la un punct la altul, al unui vector dat, să nu depindă de drumul de transport, sau ca transportul paralel pe o curbă închisă oarecare să nu modifice componentele, e ca expresia (12) să se anuleze identic, adică RU=0- Aceasta defineşte spaţiul euclidian; e necesar şi suficient ca R-ijk să f‘e toate nu^e- Spaţiul riemannian ,,curb“ păstrează proprietăţile unui spaţiu euclidian numai în infinitul mic. Anume, există, pentru fiecare punct dat P, un sistem de coordonate cu proprietatea că, raportată la el, condiţia (7) de transport paralel ia forma s implă: (16) cLY^O, cu simboluri Christoffel nule, în vecinătatea diferenţială a punctului P (sistem de coordonate geodezic în P). Din contra, spaţiul euclidian se caracterizează prin existenţa, pe întregul spaţiu, a unui sistem de coordonate în care transportul paralel e definit prin ecuaţia (16) peste tot, iar tensorul metric are componentele gj£—$jk (coordonate cartes iene rectangu lare). Universul cuadridimensional pseudoriemannian. Universul minkowskian al relativităţii restrînse era un spaţiu cuadridimensional pseudoeuclidian (datorită caracterului imaginar al coordonatei temporale). în realitate, însă, din (1) rezultă Relativităţii, teoria ~ generale 414 Relativităţii, teoria generale că universul e în general o varietate pseudoriemanniană, cu o metrică care nu e pozitiv definită şi care caracterizează proprietăţile gravifice inerţiale ale materiei în fiecare punct. Deoarece metrica nu mai poate fi adusă la forma euclidiană, introducerea coordonatei imaginare x4=ict (utilizată în teoria relativităţii restrînse) nu mai prezintă utilitate. Se folosesc, în acest caz, notaţiile: Xq—ct. x-^—x. Xn\—y. xo~ z şi sumarea se va efectua totdeauna după indici eleni de la 0 la 3. în raport cu referenţialele locale în cădere liberă, pătratul elementului de interval se scrie: (1a) ds2 — c2di2—ăx2 — dy2 — dz2 = dxQ-{-dx\-{-dx\-\-dx% corespunzător metricei cu £oi=1> £11=322=£33= ~1 - ^v= = 0(jx9tv). în raport cu un referenţial oarecare ds2 are forma generală (1). In acest univers se pot defini tensori de ordinul n ale căror 4" c o m p o n e n t e c o v a r i a n t e (cu indici serişi jos) se transformă conform relaţiilor: (a) T' /a(•}...p . . . _P jryS- (cu 0)^8 c)^a (b) unde (c) XcL-XcL (^0' ^3) sînt relaţiile de transformare a coordonatelor la trecerea de Ia referenţialul (oarecare) 5 la referenţialuI (oarecare) S'. Componentele de tensori cari au indici de ambele tipui i se numesc mixte. Mărimile g definite de (1) alcătuiesc componentele [XV covariante ale tensorului metric fundamental, ale cărui componente contravariante sînt definite de relaţiile: (d) ^VAv=8*. unde *-{JJSŞVv. Relaţia dintre componentele covariante şi cele contravariante ale unui tensor e dată de regula de coborîre (respectiv de urcare) a indicilor: (e) ^=^v, T>iWY'aro Invariantul bilinear simetric Xvy =yvy ' P*’ etc. (0 y)=g^r defineşte produsul scalar a doi vectori Xv şi Yv. Dacă (X, Y) = 0, vectorii daţi de Xv şi Y se numesc ortogonali. Invariantul pătratic: (§) (X, X) = gv!tX*X? reprezintă pâtratul modulului vectorului dat de Xv. în acest caz, după cum (X, ^T)>0, <0, sau —0, vectorul se numeşte temporal, spaţial sau nul. Caracterul nedefinit al metricei permite şi în universul relativităţii generale distingerea intervalelor temporale (cu ds real în ecuaţia 1), de intervale spaţiale (ds, imaginar în 1) şi de intervale nule (ds=0). Primul caz include toate arcele de univers străbătute de puncte materiale, pentru cari ds=cdx şi l=ct definesc timpul propriu t. în cazul unui cîmp gravific oarecare, descris cu ajutorul simbolurilor sau al tensorului (din care mărimile r£v se derivă conform ecuaţiei 8), în virtutea principiilor de corespondenţă şi al echivalenţei există totdeauna un referenţial local, în raport cu care sînt valabile legile relativităţii restrînse (în particular, ecuaţia (16) pentru mişcarea liberă, exprimînd principiul inerţiei) în imediata vecinătate a originii. Acesta reprezintă sistemul de coordonate geodezice în punctul respectiv, raportat la care toate mărimile r£vsînt 'nule. Teoria relativităţii restrînse e deci aplicabilă numai în domenii mici ale universului, cari pot fi aproximate prin varietăţi pseudoeuclidiene şi în cari nu se manifestă curbura. Traiectoriile particulelor libere sînt deci geodezice ale universu lu i, fără a deter-mina însă, în general, geodezice ale spaţiului tridimensional. dxv dxv Deci, viteza de univers uv=~~—= c-~se transportă paralel dT ds în lungul traiectoriilor de univers, cari sînt geodezice şi satisfac deci ecuaţia (11), care descrie acum mişcarea libera. în particular, traiectoriile particulelor cu masă de repaus nulă (fotoni) vor fi liniile geodezice nule, caracterizate prin relaţiile: (17) (u, u) = u^uv=0, ds = 0. Legile tuturor fenomenelor fizice fiind invariante în raport cu orice transformare continuă a coordonatelor de univers, conform principiului relativităţii generale, forma invariantă a legilor fundamentale ale dinamicii relativiste, utilizînd tensorul energie-impuls rezultant T£ al materiei (v. sub Relativităţii, teoria ~ restrînse) e: (18) C)Ta ~_______?»■ ’ 4-Fp X “T J- pa 1 r — fP 7 =0. > 1 (XAt. V 1- 2 y m bătăile fiind astfel încetinite şi frecvenţa micşorată de aproximativ « (-sr-c-^r ori, unde U reprezintă, ca şi mai sus, potenţialul gravific newtonian, în valoare absolută, în locul unde se găseşte ceasornicul. Verificarea experimentala a teoriei relativităţii generale a fost încercată în următoarele trei cazuri: Rotaţia periheliului în problema mişcării a două corpuri, calculată în Teoria relativităţii generale pentru periheliul planetei Mercur şi avînd valoarea de 43" pe secol; abaterea de la dreaptă a razelor luminoase în cîmpul gravific, devierea razelor luminoase provenite de la stele, cari trec prin apropierea globului solar, putînd fi observată în timpul eclipselor solare; deplasarea spre roşu a linii lor spectrale, cînd sursa de lumină se găseşte într-un Ioc cu potenţial gravific U mai mare în valoare absolută decît în punctul de recepţie. în adevăr, din (28) şi (29) rezultă scăderea de frecvenţă: (30) c2r c2 a luminii de frecvenţă f, generată în punctul cu potenţialul gravific U= Y m scăderea trebuind să fie observată într-un punct depărtat (r~>oo), unde cîmpul gravific e slab şi componentele au valorile 8^. Efectul, greu observabil în cazul Soarelui, a fost totuşi bine verificat experimental în spectrul stelei Sirius şi al altor stele pitice albe, cari au densitate foarte mar., şi cîmp gravific intens. Efectul Mossbauer, rezultînd din acelaşi principiu, a putut fi observat în laborator. 1. principiul ~ în Mecanica clasica. Fiz.: Legile generale ale Mecanicii clasice au acelaşi enunţ, oricari ar fi referenţialele în translaţia rectilinie şi uniformă unul faţă de altul, cari constituie grupul referenţialelor inerţiale, şi faţă de cari ar fi formulate. în adevăr, prin experienţe mecanice efectuate excluziv în interiorul unui sistem material izolat, nu se poate pune în evidenţă o mişcare de translaţie rectilinie şi uniformă a sistemului faţă de un referenţial inerţial. Legea de mişcare a punctului material exprimă că forţa F, exercitată de un sistem fizic asupra unui punct material, e egală cu derivata în raport cu timpul a impulsului punctului material, forţa putînd depinde (conform legii condiţiilor iniţiale) de poziţia şi de viteza relativă a punctului faţă de celelalte puncte materiale, iar masa fiind un scalar invariant: d "dT . dv Legea e valabilă deci în aceeaşi formă şi în raport cu un referenţial în translaţie rectilinie şi uniformă (cu viteza v0) faţă de primul, fiindcă acceleraţia dv'jdt a punctului material faţă de al doilea referenţial e egală cu acceleraţia sa dvjdt faţă de primul, astfel încît F— — (mv) = dt K J dt {mv'), unde forţa F poate depinde de poziţia şi de viteza relativă a punctului material în raport cu celelalte mase. De altă parte» legea paralelogramului forţelor e satisfăcută faţă de noul referenţial, dacă e satisfăcută faţă de cel vechi. Sin. Principiul relativităţii lui Galilei şi Newton. 2. principiul ~ restrînse. Fiz. V. sub Relativităţii, teoria 3. principiul ~ generale. Fiz. V. sub Relativităţii, teoria 4. Relaţie, pl. relaţii. Mat.: Concept fundamental, referitor la legătura dintre două sau mai multe elemente, care se exprimă printr-o funcţiune propoziţională (v. Propoziţio-nală, funcţiune ~) cu două sau cu mai mu Ite variabi le. V. şi Relaţiilor, teoria Relaţie 416 Relaţie Din punctul de vedere al numărului de elemente, se deosebesc relaţii binare, ternare, cuaternare, etc. şi în general n-axe (cu n elemente). Se numeşte relaţie binara o relaţie între două elemente. Relaţii binare sînt: egalitatea a două elemente, congruenţa a două triunghiuri, similitudinea a două figuri, paralelismul a două drepte, paternitatea, etc. Se numeşte relaţie ternara o relaţie între trei elemente. Relaţie ternară e relaţia „între" (punctul C se găseşte pe dreapta AB, „între" punctele A şi B). Se numeşte relaţie cuaternarâ o relaţie între patru elemente. Exemplul de relaţie cuaternară e relaţia dintre punctele A, B, C şi D de pe un cerc, în care A şi C separă pe B şi D. O relaţie între două variabile x şi y se notează, de exemplu, cu xRy, unde x e prima variabilă, respectiv primul element al relaţiei, iar y e cea de a doua variabilă, respectiv cel de al doilea element al ei. Dacă există atît relaţia xRy, cît şi relaţia ySz, prin aceasta se stabileşte între x şl z o relaţie care se numeşte relaţia-produs a relaţiilor xRy şi ySz şi se notează cu xRSz (fiindcă elementul mediu y nu mai intervine în ea). Relaţia xRy dintre două variabile x şi y se numeşte uni-plurivoca, dacă există o singură valoare a primei variabile x, care se găseşte în relaţia R cu o valoare dată a celei de a doua variabile^, dar nu şi invers. Relaţia algebrică x=y2, de exemplu, e o relaţie uniplurivocă, dar relaţia x2=y nu e uniplurivocă (fiindcă există două valori ale variabilei xt al căror pătrat e egal cu un y dat). Relaţia xRy dintre două variabile x şi y se numeşte pluri-univoca, dacă există o singură valoare a celei de a doua variabile y cu care o valoare dată a primei variabile x se găseşte în relaţia R. Relaţia algebrică x2=y, de exemplu, e o relaţie pluriunivocă, fiindcă oricărui x dat îi corespunde un singur y, dar relaţia x=y2 nu e pluriunivocă, ci uniplurivocă, fiindcă unui x dat îi corespund două valori y. O relaţie binară care e atît uniplurivocă, cît şi pluriunivocă, se numeşte relaţie biunivoca. Relaţia algebricax=ay, de exemplu, e o relaţie biunivocă. O relaţie care nu e nici uniplurivocă nici pluriunivocăsenumeşte neunivocâ. Relaţia algebrică x2==y2, de exemplu, e neunivocă. O relaţie binară între două variabile se numeşte transitivâ dacă, din faptul că e satisfăcută pentru perechea de elemente# şi y şi pentru perechea de elemente y şi z, rezultă că e satisfăcută şi pentru perechea de elemente x şi z. Altfel, relaţia se numeşte netransitivă. Egalitatea, de exemplu, e o relaţie transitivă (fiindcă din x=y şi y=z rezultăx=z). Inegalitatea e o relaţie netransitivă (dacă x^=y şl y=f^z nu rezultă că trebuie să fie satisfăcută relaţia x=f=z). Folosind relaţia-produs, se poate spune că o relaţie e transitivă, dacă produsul ei prin ea însăşi e egal cu ea însăşi: xRRy=xRy. O relaţie netransitivă se numeşte intransitivâ, dacă produsul ei prin ea însăşi e incompatibil cu ea însăşi. Relaţia de paternitate, de exemplu, e o relaţie intransitivă (dacă x e tatăl lui y şi y e tatăl lui z, x nu poate fi tatăl Iui z). Relaţia dintre două elemente se numeşte reflexiva, dacă e satisfăcută cînd cele două elemente sînt identice. Altfel, relaţia se numeşte nereflexivo. Egalitatea, de exemplu, e o relaţie reflexivă (orice element e egal cu el însuşi), iar inegalitatea e o relaţie nereflexivă (nu poate fi satisfăcută relaţia x=f=x). O relaţie reflexivă între două variabile se numeşte total reflexiva, dacă e satisfăcută pentru orice valoare a variabilelor. — O relaţie nereflexivă se numeşte /reflexivă, dacă e incompatibilă cu identitatea. Inegalitatea e o relaţie ireflexivă (nu pot fi satisfăcute deodată relaţiile x=j/=y şi x=y). Relaţia dintre două variabile se numeşte simetrică, dacă e satisfăcută, şi cînd se comută între ele cele două variabile. Altfel, relaţia se numeşte nesimetrică. Egalitatea şi neegali- tatea sînt relaţii simetrice (dacă a—b, rezultă că şi b=a; dacă a=f=b, rezultă că b=f=a). O relaţie nesimetrică între două variabile se numeşte anti-simetrică sau asimetrică, dacă e incompatibilă cu relaţia conversă (transpusă) ei, adică dacă e incompatibilă cu relaţia care e valabilă între variabile în sensu I de la a doua spre prima. De exemplu, deşi relaţia de neegalitate e simetrică, relaţia „mai mare decît" (>) e antisimetrică, fiindcă e incompatibilă cu relaţia „mai mic decît" (<), care e conversaei (relaţia#>y e incompatibilă cu relaţia x . Relaţie de ordonafâ 41? Relaţiilor, teoria O relaţie valabilă între un număr dat de elemente ale unui şir, cari prezintă diferenţe constante date între numerele lor de ordine, se numeşte relaţie de recurenţa. î. ^ de ordonare. Mat. V. sub Mulţime. 2. Relaţie axiala. Mineral.: Raportul parametrilor feţei fundamentale a unei forme cristalografice. Formele aparţinînd sistemelor triclinic, monoclinic şi rombic. cari se raportează la un sistem de trei axe de coordonate (v. Axe cristalografice) făcînd între ele unghiurile: la sistemul triclinic; a==y=90°. (3=£90°; la sistemul monoclinic şi a=3=y=90° la sistemul rombic, sistem pe care faţa fundamentală îl interceptează la distanţe inegale a au relaţia axială de forma a :b : c» Formele cristalografice aparţinînd sistemelor exagonal şi tetragonal, cari se raportează la un sistem de trei axe de referinţă rectangulare, cum şi formele cristalografice aparţinînd sistemului romboedric, cari se raportează la un sistem de patru axe de referinţă, pe cari faţa parametrala le interceptează la distanţele a=b=jzs, au reiaţia axială reprezentată prin raportul a doi parametri a : c. Formele cristalografice aparţinînd sistemului cubic, cari se raportează ia un sistem de trei axe de referinţă egale (a=b — c) şi rectangulare, au relaţia axială a : b : c—a : a : a— 1 : 1 : 1, care de obicei nu se dă. Sin. Raport axial. 3. Relaţie nutritiva. Zoot.: Proporţia dintre diferitele substanţe nutritive dintr-un nutreţ sau dintr-o raţie de hrană. Raţiile de hrană trebuie să aibă anumite relaţii nutritive, specifice fiecărei specii şi categorii de animale, deoarece altfel se produc în organism turburări grave, iar producţia animalelor se micşorează din punctele de vedere cantitativ şi calitativ. 4. Relaţiile de impreciziune. Fiz.: Inegalităţi cari stabilesc o limită inferioară pentru produsul împrăştierilor statistice ale unei perechi de variabile canonic conjugate (v.), într-un colectiv cuantic oarecare (de ex, un colectiv de electroni, protoni, neutroni, etc.). Dacă, de exemplu, x e una dintre coordona» tele cartesiene ale unui microobiect şi p e impulsul conjugat, relaţia de impreciziune corespunzătoare e: (1) unde A# şi Apx reprezintă împrăştierile statistice aîe coordonatei şi impulsului, iar h e constanta lui Planck (v.). Relaţiile arată că nu există colective cuantice cari să aibă proprietatea ca împrăştierea Ax pentru coordonata x şi Apx pentru impulsul respectiv să fie simultan nule. Imposibilitatea de a măsura simultan, cu împrăştieri statistice oricît de mici, atît impulsul, cît şi coordonata spaţială corespunzătoare, rezultă, deci, nu din construcţia sau defectele instrumentelor actuale de măsură, ci din faptul că microobiectul e de natură diferită de aceea a particulelor „clasice11, considerate excluziv în Fizica clasică. Anume, relaţia (1) e o consecinţă a proprietăţilor duale, ondulatorii şi corpusculare, ale microobiectelor şi a caracterului statistic al funcţiunii de undă a lui Schroedin-ger, care descrie, conform principiului funcţiunii de undă, comportarea colectivului statistic. Unda plană cu lungimea de undă X corespunde unui colectiv pentru care particulele au h un impuls dat de relaţia lui de BrogIie^=—; poziţia acestor X microobiecte e însă complet nedeterminată. Pentru a obţine un colectiv în care poziţia să aibă o impreciziune Ax, trebuie construit un pachet de unde a cărui intensitate să fie diferită de zero numai într-o regiune spaţială de întindere Ax. Cinematica undelor arată însă că, pentru aceasta, e nevoie să se suprapună unde cu diferite lungimi de undă; deci, conform relaţiei lui de Broglie, impulsul nu mai edeterminat, —* împrăştierile statistice ale coordonatei şi impulsului trebuind să satisfacă relaţia (1). Mişcarea microobiectelor elementare în spaţiu şi în timp nu poate fi identificată deci cu mişcarea unor puncte materiale pe traiectorii. Din faptul că perechea clasică de mărimi pe care o constituie impulsul şi coordonata spaţială corespunzătoare, aşa cum rezultă din relaţia (1), nu e o caracteristică a microobiectelor elementare într-un acelaşi moment, nu se poate trage deci concluzia despre vreo existenţă a microobiectelor în afară de spaţiu şi de timp. în acelaşi mod se arată că între energie şi durata experienţei în care se măsoară energia există o relaţie de acelaşi tip ca relaţia (1), şi anume: (2) AWAt > — , w 4 ix unde AW e împrăştierea statistică a energiei, iar A^ e durata experienţei în cursul căreia se măsoară energia. Reiaţnie de impreciziune, stabilite de VV. Heisenberg în anul 1927, sînt confirmate de experienţă, ca şi relaţiile lui de Broglie. Ele se generalizează sub o formă mai complexă la orice pereche de mărimi ale căror matrice au un produs necomutativ. în Mecanica clasică, starea instantanee a unui sistem de microobiecte „clasice" e definită prin valorile instantanee ale tuturor coordonatelor şi impulsurilor particulelor cari compun sistemul. Conform legilor acestei Mecanici, starea în orice moment a unui sistem fizic izolat e univoc determinată prin starea lui într-un moment iniţial oarecare. Conform relaţiilor de impreciziune, valorile simultane ale coordonatelor şi ale impulsurilor conjugate por fi determinate, însă, numai pînă la împrăştierile statistice Ax şi Apx cari satisfac relaţia (1), De aici s-a ajuns la concluzia că starea iniţială nu ar putea fi determinată exact şi că, deci, nici starea următoare nu ar putea fi prezisă exact. Această concluzie e eronată, fiindcă se bazează pe ipoteza că perechea coordonată şi impuls conjugat ar fi o caracteristică, într-un moment dat, a microobiectelor. în realitate, în Mecanica cuantică, starea instantanee a unui sistem de microobiecte nu e definită prin perechile coordonate şi impulsuri, ci prin mărimea de stare d», funcţiunea de undă. Aceasta satisface ecuaţia lui Schroedinger (v. sub Cuantică, Mecanica ~). Conform acestei ecuaţii, funcţiunea de undă ijj e univoc determinată în orice moment, dacă e cunoscută în momentul iniţial. Astfel, starea unui sistem de microobiecte, definită în concordanţă cu cerinţele Mecanicii cuantice (iar nu a celei clasice, care nu îi e aplicabilă), decurge în mod univoc din starea anterioară. Relaţiile de impreciziune nu trebuie interpretate ca o limitare a procesului de cunoaştere, ci ca o limitare a aplica» bilităţii noţiunilor Fizicii clasice la microobiecte. Sin. Relaţiile de nedeterminare, Relaţiile de incertitudine. 5. Relaţiile de nedeterminare. Fiz.: Sin. Relaţiile de impreciziune (v.). 6. Relaţiilor, teoria Mat.: Teoria definită de mulţimea proprietăţilor produselor binare AxB, elemente ale lui $8(is)x 33 (i7), unde E şi F sînt două referenţiale distincte sau nu. Teoria relaţiilor multiple se reduce Ia teoria relaţiilor binare potrivit cu relaţia fi „(ava2>”'an') $ fi este echivalentă cu " n—1 XAJ\ n a* .£=1 Dacă A, BţfiQ(E), atunci relaţiile între A şi B au loc în Ez=**ExE. Oricărei relaţii ^2, definite pe ii şi verificate pe 27 Relaxanţi musculari Ke I axaţi e AdE, corespunde în E2 partea X^CZE2, constituită de cuplurile de elemente ale Iui A: x^Ry, adică (x,y) 6 est® echivalent cu (%,y) 6 Ă.2, adică X^~A2. Părţii complementare Y=E2—A2^ExE—X^ îi corespunde o relaţie (Q, care e negaţia relaţiei ''S pe E, iar Xfc-ExE-Xft. Dacă relaţia S definită pe E este consecinţa relaţiei <^2, definită şi ea pe E, atunci X^aX^dE x E. Se scrie şi se citeşte: S o implicaţie a lui (Jt. în acest mod, noţiunile logice de relaţie, negaţie şi implicaţie sînt reductibile la noţiunile de produs de mulţimi, complementară şi incluziune definite în teoria mulţimilor (v. Mulţime). .1. Relaxanţi musculari. Farm.: Medicamente naturale sau de sinteză cari au calitatea de a produce o întrerupere a transmisiunii nervoase la nivelul legăturii mioneurale (medicamente curarizante, blocatori neuromusculari), producînd paralizia muşchilor striaţi. Tipul medicamentelor naturale din clasa relaxanţilor muscu lari e curara, obţinută dintr-o liană (Chondo-dendron tomentosum, etc.), sub formă de masă vîscoasă, de culoare închisă, cu miros caracteristic, preparată numai de indienii din regiunile Amazon, Orenoc, etc. din America de Sud. în curara au fost identificaţi mai mult decît 30 de alcaloizi, cu ajutorul cromatografiei pe hîrtie; dintre aceştia, cel mai puternic e c-toxiferina, iar cel mai cunoscut e d-tubocurarina (d-TC). Dozele terapeutice de curara (cîteva miligrame) se folosesc în clinică pentru a produce relaxarea musculară în stările de spasm,, de convulsii şi, în principal, în intervenţiile chirurgicale. — Dintre relaxanţii musculari de sinteză, mai importanţi sînt următorii: flaxedilul, ^triiodura de 1,2,3-tris ({3-trietil-amoniu-etoxiVbenzen, cu p.t. 230---2350, careseobţine prin condensarea pirogalolului cu clorură de dietil-amino-etil, în prezenţa etoxidului sau a amidurii de sodiu, şi tratarea produsului obţinut cu iodură de etil; iodura de decametoniu, cu p.t. 238°, care se obţine din 1,10-decametilen-diamină prin metilare exhaustivă cu iodură de metil; succini! colina, cu p.t. 163*** 165°, care se obţine prin reacţia de transesterificare din- ester succinic şi dimetil-amino etanol, în prezenţa unor urme de sodiu metalic şi tratarea ulterioară cu clorură de metil. —■ Numeroşi eteri ai glicerinei produc relaxarea şi paralizia muşchilor scheletului printr-un mecanism diferit de substanţele curarizante precedente, blocînd transmisiunea în sistemul nervos central, în principal, în măduvă. Dintre aceştia, mai importanţi sînt următorii: mianesina, 3-(2'-metil-fenoxi)-propan-1, 2-diol, cu p.t. 70---710, carese obţine prin condensarea fenolului cu oc-clorhidrina glicerinei, în prezenţa alca-liilor; miocaina, cu p.t. 78°, care conţine o grupare metoxil în locui grupării metil din mianesină. 2. Relaxare. 1. Mat., St. cs.: Operaţia de corectare a necunoscutelor unui sistem de ecuaţii lineare prin anularea succesivă a reziduurilor din fiecare ecuaţie. Astfel, dacă pentru necunoscutele din ecuaţia: (1) .«; = V,-1+V>+ - +z/j j+- +y_/»+-R,-0= o, în care v v -v ••• reprezintă coeficienţii necunoscutelor zv zv Zj, *•*» iar Rj0 e termenul liber, se aleg valorile zf\ 40), ••*» ŞÎse introduc în ecuaţia (1), aceasta nu e sa- tisfăcută, rămînînd reziduu: (2) AR^r^+4%j2+ ... - +4%+^° • Relaxarea necunoscutei z. înseamnă corectarea acestei necunoscute cu valoarea astfel încît valoarea J J J J să conducă la anularea reziduului în ecuaţia (2): 4%+4°)'/2+ - +Zf rjj+ - +z{nrjn + RjO=Q • Corectarea celorlalte necunoscute (i=jf=j) produce un nou reziduu în ecuaţia (2) şi, din această cauză, necunoscutele trebuie corectate (relaxate) succesiv, pînă se anulează reziduurile în toate ecuaţiile. Acest procedeu de rezolvare a sistemelor de ecuaţii prin aproximaţii succesive e cunoscut sub numele de metoda relaxării şi se încadrează în metodele iterative lineare nestaţionare. Caracterul nestaţionar al acestei metode consistă în faptul că corecţiile succesive pentru fiecare necunoscută pot fi făcute la fiecare treaptă prin anularea reziduului dintr-o altă ecuaţie şi nu din aceeaşi ecuaţie, de'obicei cea în care ea e necunoscuta principală, cum se face la metodele iterative linear-staţionare. în Statica construcţiilor noţiunea de relaxare se foloseşte la metodele iterative bazate pe metoda deplasărilor şi înseamnă descrierea aproximativă a fenomenului fizic de deformare a structurilor elastice cu ajutorul sistemelor de ecuaţii şi rezolvarea acestora în mod succesiv. Astfel, relaxarea unei necunoscute din sistemul de ecuaţii al metodei generale a deplasărilor înseamnă deformarea formei de bază a structurii, căreia i s-a suprimat numai legătura corespunzătoare necunoscutei relaxate şi stabilirea, în această situaţie, a valorii necunoscutei, cum şi a efectelor ei la celelalte necunoscute. 3. Relaxare. 2. Fiz.: Sin. Relaxaţie (v.). 4. Relaxaţie. Fiz.: Procesul ireversibil prin care un sistem tinde spre starea de echilibru termodinamic, în anumite condiţii exterioare date şi invariabile. Mărimile caracteristice ale sistemului evoluează în timpul relaxaţiei după o ecuaţie diferenţială (în cazul general: integrodiferenţială), a cărei soluţie poate fi adeseori aproximată printr-o funcţiune exponenţială sau o sumă de astfel de funcţiuni: (1) M{t) = M(oo)+ ■ i unde M(t) e mărimea considerată; M(oo) e valoarea de echilibru, atinsă pentru t-> oo; a. şi t- sînt constante; Yiat — M(0)M(oo), iar t = 0 reprezintă în cele ce urmează începutul relaxaţiei; deci condiţiile exterioare sînt fixe pentru £>0, indiferent de caracterul lor pentru t<0. Mărimile t;* sînt „timpurile de relaxaţie“ şi inversele lor măsoară rapiditatea relaxaţiei. în cazul particular al unui singur timp de relaxaţie, (2) M(t)=M(oo)+a-e~l/r (a=M(0)—M(oo)); în acest caz, M(t) satisface ecuaţia diferenţială : {!') conform căreia viteza relaxaţiei dMjdt e proporţională cu abaterea instantanee de la echilibru M(t)—M(oo); această ecuaţie serveşte adeseori ladefinirea Iuit. în practică, fiecare timp de relaxaţie e asociat cu un anumit proces fizic; dacă aceste procese sînt independente unele de altele, devine posibilă înlocuirea multiplicităţii timpurilor de relaxaţie rv t2. printr-un timp total t după regula adunării inverselor, 1 —, formula (1) reducîndu-se la (2). Dacă diferitele T/ procese se influenţează reciproc, legea (1) nu poate fi redusă la (2) decît pe intervale mici de timp, pe cari toate exponenţialele, afară de una, sînt aproximativ constante. în cazul Relaxaţie 419 Relaxaţie cel mai general există o distribuţie continuă de timpuri de relaxaţie, caracterizată printr-o funcţiune de distribuţie g(r), astfel că g(e fracţiunea de timpuri de relaxaţie cu valorilecuprinseîn intervalul T,T + dT|^(T)-dT=lj . în acest caz (1) ia forma: °° 71/7Y i\ 1\/T(_!— 1 n('tA . o('T^ • o • dT M(0 = M(oo)+f 0 «(T)^(T)-dT=M(0)-M(oo)J. Posibilitatea reprezentării relaxaţiei prin formula precedentă, deci existenţa timpurilor de relaxaţie definite prin (1), rezultă din existenţa, totdeauna asigurată în practică, a unei transformate Laplace pentru funcţiunea oo). Prin contrast, un timp de relaxaţie (unic) definit prin (2) sau (20 nu există în toate cazurile. Fenomenul de relaxaţie e în strînsă legătură cu fenomenele de isterezis vîscos (postefect), la baza cărora stă dependenţa valorii instantanee a mărimii M(t) de valorile sale anterioare. Dacă N(t) e mărimea caracterizînd condiţia exterioară impusă sistemului (AT(/) = const.=iV0 pentru />0 în cazul relaxaţiei), contribuţia pe care valoarea lui N la momentul t'0), avînd rolul unei „excitaţii". De exemplu, în cazul unei variaţii armonice în timp a excitaţiei, N(t) = nq N(-co) = = — 1), presupusă aplicată încă de la t— — oo (pentru a elimina orice contribuţie transitorie la „răspunsul1* M(t), deci pentru a putea presupune atins regimul permanent), răspunsul variază tot armonic în timp şi (3) dă (admiţînd un singur timp de relaxaţie): M (<*>}-— /. Relaxaţia răspunsului M(t) dupâ o variaţie, bruscă a excitaţiei N(t). (5) şi efectuînd integrarea în (3) faţă de t', se obţine pentru />0: MQ)=bN0+C î h(T)-e T -dx= J -OO Jq SCO ^ ţ dx • A(x) ■e~/lr\ d //T= bN0+ 0 J- 00 + ^ dx•/((x)-e-//t- ţ ^0dr.JV(r)-//T + .Vo.T-(1-e-//T)j = =M(oo)+ ^ dx • |/i(x) • | ăt'N(ţ') ■ e/'lx - iV0 • x j j e~ /lr, expresie de forma (1'), cu «(t)-^(t)={*--}. în căzu I unui singur timp de relaxaţie: (4) M(t)=M(oo)+h(x) | ăt'-N (!■')■ erl~ ■e~th-, dacă A/'(^)=const. = N( — oo) pentru t<0: (4') Af(0=Af (oo)+ft(x) - x • [iV(— oo) -N0].e-/lz, a<îîcă o descrestere sau creştere (după semnul lui %)-[iV( — oo) — Nq]), exponenţială spre valoarea de echilibru (V* f‘g- Oi dacă, în plus, N0—0, valoarea de echilibru M(oo) = bN0 e nulă: 0") M(t)=h (x) • x • Ar (■- oo) • e~th-• Reprezentarea (3) a relaxaţiei cu ajutorul funcţiunii ereditare nu are acelaşi grad de generalitate ca reprezentarea (2), între excitaţie şi răspuns apare însă o defazare, măsurată printr-un unghi a cărui tangentă e egală cu raportul părţilor imaginară si reală a mărimii \b-\- ------ 1 , avînd ca urmare L 14-2COT-J o disipaţie de energie (v., de ex., Pierdere în dielectric) pro- co2t2 a porţionalacu • ^eci trecînd printr-un maxim pentru co — 1/x.în cazul unui sistem cu mai multe timpuri de relaxaţie, Ti» t2« t3» * curba spectrală de absorpţie prezintă în mod corespunzător mai multe maxime, pentru cs)1—1/t1, g>2=1/t2, co3—1/t3, ••• , şi ridicarea ei permite astfel măsurarea directă a timpurilor tv t2, t3, ••• . Cele mai importante fenomene de relaxaţie din Fizică şi Tehnică (v. tabloul) sînt următoarele: în viscoelast ic itate (v.) se cunosc relaxaţia tensiunilor şi relaxaţia deformaţiilor. Dacă se deformează brusc un corp şi i se menţine apoi constantă deformaţia, tensiunile cari apar instantaneu în primul moment continuă să varieze, relaxîndu-se (descrescînd) spre valoarea de echilibru (valoarea care corespunde deformaţiei iniţiale în cazul cînd aceasta s-ar produce cuasistatic); aceasta e relaxaţia tensiunilor, numită pe scurt „relaxaţie" (v. fig. II). Dacă tensiunea e cea care are rolul excitaţiei şi e aplicată brusc, deformaţia e mărimea care se relaxează (v. fig. ///); relaxaţia b Sq II. Relaxaţia tensiunii o (t) după o deformare bruscă 80. III, Relaxaţia deformaţiei 8(t (fluaj) după aplicarea bruscă a unei tensiuni a0. deformaţiei se numeşte, de obicei, fluaj. Timpul de relaxaţie are valori foarte variate; în cazul deformaţiilor tangenţiale, (forfecare) e valabilă formula t=y)fG'(ri e viscozitatea 27* Relaxaţie paramagnetică 420 Relaxaţie paramagnetica Cele mai importante procese de relaxaţie Capitolul din Fizică M{t) Mărimea care se relaxează (răspunsul) N(t) Mărimea menţinută constantă din exterior (excitaţia) T Timpul de relaxaţie Numirea relaxaţiei Viscoelasticitate | or (tensiunea) \ § (deformaţia) |8 (deformaţia) (tensiunea) Tfei) 12 ! minute ^ l = 10 s I zile Tfluaj/ V °re J Reiaxaţia tensiunilor Reiaxaţia deformaţiilor (fluaj) Poiarizaţia dielectricilor P (polarizaţia) sau D (inducţia electrică) E (cîmpul electric) Tpd =10"8s (la substanţele polare pure şi fără defecte) Reiaxaţia polarizaţiei Conducţia electricităţii în solide p(den.sitatea sarcinilor ,,adevărate") Agentul injector (lumină, cîmp, etc.). presupus suprimat după începerea relaxaţiei Tdiel ~10"l3s 0a metale şi semiconductori) Reiaxaţia repartiţiei de sarcină Teoria microscopică a conductibilităţii electrice în solide f(vx, v y, vz) (funcţiunea de distribuţie a vitezelor) Agentul perturbator (lumină, cîmp, temperatură, etc.), presupus suprimat după începerea relaxaţiei Tcond~^ -s Recombinarea în semi-conductori n (concentraţia electronilor) saujf? (concentraţia găurilor) Agentul injector (lumină, cîmp, etc.), presupus suprimat după începerea relaxaţiei -‘■rec = 10'3-10'8s Reiaxaţia recombinării Rezonanţa paramagnetică electronică sau nucleară M (magnetizaţia) H (cîmpul magnetic) (spin-reţea) ^10~4-**104s s t2 (spin-spin) ^10-los în cazul electronilor, V 10"5s în cazul nucleelor Reiaxaţia magnetică (Tx=timpul de relaxaţie „longitudinal", r2= —timpul de relaxaţie , .transversal “) şi G e modulul de forfecare); pentru lichidele puţin vîscoase, ca apa, t^1CT12s; pentru substanţele sticloase şi pentru răşinile naturale şi sintetice, t atinge valori de ordinul minutelor, ai orelor şi zilelor. în studiul polarizării dielectricilor se constată că polarizaţia P sau inducţia electrică D se relaxează după aplicarea unui cîmp E cu timpuri de relaxaţie de ordinul 1CT8 s în cazurile importante în practică. în studiul repartiţiei sarcinii electrice, în conductoare sau în dielectrici slab conductori, se constată că în medii omogene orice abatere locală de la neutralitatea electrică a elementelor de volum, caracterizată printr-o densitate de volum a sarcinii p şi, datorită unei „injecţii" de sarcină din afara regiunii considerate, descreşte în timp tinzînd spre zero (v. Relaxaţie, timp de ~). î n t e o r i a microscopică a conducţiei electrice î n solide, mărimea prin care se caracterizează reiaxaţia e funcţiunea de distribuţie a vitezelor fivx’ vy' vz)’ definită prin aceea că f(vx, v , vz) dvz, dzy ăvz reprezintă fracţiunea de purtători cu viteze de componente cuprinse în intervalele (vx, vxJr^vx)^ {vy< vy~\-&u ), (vz, vz-\-ăv7). Reiaxaţia are Ioc ca urmare a ciocnirilor purtătorilor cu d iferi-tele defecte ale reţelei, cu vibraţiile ei sau cu ceilalţi purtători. In teoria recombinării (v.), concentraţia purtă-torilor liberi sau cu as i l i beri se relaxează, datorită recombinării, cu atît mai repede cu cît defectele reţelei cari servesc drept centre de recombinare sînt mai numeroase. In rezonanţa paramagnetică (electronică sau nucleară), se întîlneşte o relaxaţie analogă cu cea din cazul polarizării dielectricilor; timpurile de relaxaţie pentru componentele paralelă şi perpendiculară ale magnetizaţiei (faţă de direcţia cîmpului magnetic constant exterior) sînt diferite, procesele respective datorindu-.se unor interacţiuni diferite, interacţiunea spin-reţea şi interacţiunea spin-spin. în generai, valorile numerice din tablou sînt ilustrative şi se referă la temperatura camerei. i. ~ paramagnetică. Elt.: Reiaxaţia magnetizaţiei unui corp paramagnetic sub influenţa interacţiunilor cari există între un moment magnetic elementar şi restul corpului. Din punctul de vedere macroscopic, în urma aplicării, suprimării sau numai modificării cîmpului magnetic exterior H, magnetizaţia tinde spre valoarea de echilibru (magneţi zaţ ia statică Mst) după o lege exponenţială care, în cazul unui singur timp de'relaxaţie t, are forma simplă: Întîrzierea magnetizării faţă de cîmp se manifestă şi cînd acesta e periodic, printr-o defazare asociată cu absorpţie de energie. Dacă H(t)=Hc-\-Hve10it, se obţine, după stingerea regimului transitoriu, deci în regim cuasistaţionar, M{t) = Xst.Hc + g/-iX") magnetizaţia conţinînd un termen constant X t • Hc, corespunzător efectului cîmpului static Hc(Xst == susceptivitatea statică), şi un termen periodic defazat faţă de cîmpul alternativ cu argumentul factorului complex X'—iX", numit susceptivitatea dinamică. Corpul absoarbe în uni- -tatea de timp energia etectro— magnetică A=— X"-H\, trans- 1 DePendenţa de frecvenţă a sus-2 ceptibilităţii dinamice X'—jX" şi a formînd-o ulterior în căldură, absorpţiei de energie pe unitatea de Mărimile X', X", A depind de ’ timp A. frecvenţă, X" trecînd prin maxim pentru co=1/t (v. fig. /); există atîtea maxime cîte timpuri de relaxaţie, respectiv Relaxaţia sarcinii elcectrîce 421 Relaxaţia tensiunilor mecanisme de absorpţie, caracterizează substanţa. în general, se observă două maxime principale, asociate respectiv cu interacţiunile „spin-reţea“ şi „spin-spin", un a! treilea maxim, intermediar, neavînd deocamdată o interpretare fizică (v. fig. //). Interacţiunea spin-reţea consistă într-un schimb de energie între atomul (eventual nucleul) considerat şi vibraţiile ter-micealemediului(vi-braţiile reţelei în II. Dependenţa de frecvenţă a susceptivităţii dinamice X'—jX" pentru alaunul cromic de potasiu. cazul unui cristal), 0) maximu| asociat cu interacţiunea spin-spin; Numireanspin-reţean maximul asociat cu interacţiunea spin-reţea; e legată de faptul că, c) Qj treilea maxim, la atomii la cari păturile incomplete (purtătoare de caracter paramagnetic) sînt suficient de exterioare (cazul păturii 3 d la metalele de tranziţie din grupul fierului), momentul magnetic total se reduce practic la momentul de spin, momentul orbital fiind „suprimat" de cîmpul electric al reţelei. Procesul care are loc sub acţiunile simultane ale vibraţiilor reţelei şi ale cîmpurilor Hc şi consistă în tranziţii ale atomilor, induse de cîmpul (avînd rolul unei perturbaţii nestaţionare), între nivelurile lor de energie în cîmpul constant Hc, lărgite de interacţiunea spin-reţea. Aceste tranziţii determină un transfer de energie de la cîmpul alternativ la atomi, diferit de zero în medie numai în cazul cînd variaţia periodică a cîmpului se face în ! , 1 ritmuI transferuIui energiei de la atomi la reţea: o>= — frezo- Tsr nanţă). Timpul de relaxaţie spin-reţea zsr depinde de temperatură, variind în sens contrar cu ea între valorile 10“ •••104 s. Interacţiunea spin-spin se exercită între un moment magnetic elementar şi cîmpul magnetic local (fluctuant)Hţ produs de celelalte momente elementare. Acest cîmp e de ordinul 102"*103 Oe (în cazul nucleelor, în relaxaţia paramagnetică nucleară, H^ 1 Oe). Absorbţia de energie asociată cu interacţiunea spin-spin se datoreşte tranziţiilor induse de cîmpul alternativ, între nivelurile atomilor în cîmpul constant, lărgite de această interacţiune; absorpţia e maximă pentru cd^I/t^. Timpul de relaxaţie spin-spin tss nu depinde de temperatură avînd valoarea de « 10“los (pentru nuclee tjx«10“5s). între spini mai există şi o interacţiune de schimb (v. Forţă de schimb), care produce o ascuţire a maximului de absorbţie. Absorpţia de energie în cîmp magnetic periodic serveşte la investigarea proprietăţilor diferitelor substanţeparamagne-tice. Această metodă e folosită în special în varianta în care cîmpul constant Hc nu e paralel, ci perpendicular, faţă de cîmpul alternativ Hfe****, în care caz frecvenţa de rezonanţă depinde de valoarea lui Hc (v. Rezonanţa paramagnetică). • , i- ~a sarcinii electrice. F/z., Elt.: Relaxaţia (v.) repartiţiei de volum a sarcinii electrice în cuprinsul unui mediu conductor sau slab conductor. Timpul de relaxaţie e, în acest caz, durata necesară pentru ca densitatea de volum a sarcinii electrice p într-un corp omogen să se micşoreze în orice punct ia 1/e din valoarea iniţială. Din forma locală a legii conservării sarcinii electrice d;v^+|f=0 sîn care e densitatea curentului de conducţie expri- mată în funcţiune de conductivitatea a a mediului şi de intensitatea cîmpului electric) şi din forma locală a legii fluxului electric: div D=xp (în care D=zE e inducţia electrică exprimată în funcţiune de permitivitatea mediului) rezultă în medii omogene ecuaţia relaxaţiei: Prin integrare se obţine: o ~x—t . s t “//t P = Pog =Po* unde pft e densitatea de volum a sarcinii la t—0, iar t— — xo e timpul de relaxaţie (x=1 în sisteme raţionalizatede unităţi şi x=4 7r în sisteme neraţionalizate). Ecuaţia arată că densitatea de volum a sarcinii iniţiale se micşorează în timp exponenţial în orice punct, independent de cîmpul electric aplicat, în consecinţă, într-o zonă omogenă dintr-un corp, a cărui conductivitate e diferită de zero, nu poate exista o distribuţie constantă de sarcini. Din această cauză, dacă Ia t=0 se găseşte concentrată o sarcină electrică, într-o zonă de forma unei mici sfere, în interiorul unui conductor, în rest densitatea de sarcină fiind zero, după un anumit timp descreşterea de sarcină în interioru I sferei, produsă conform ecuaţiei exponenţiale, e însoţită de un curent spre exterior. Deoarece în interior, nicăieri nu se pot acumula sarcini, e regăsită sarcina sferei pe suprafaţa conductorului. Sarcina de suprafaţă apare imediat după ce sarcina interioară începe să se micşoreze, în total sarcina corpului trebuind să rămînă aceeaşi. Timpul de relaxaţie e foarte mic pentru conductori (de ex. pentru apa distilată t=10“6s); în izolatori are valori foarte mari (astfel, pentru cuarţul topit, un izoiant foarte bun, t=106s). 2. ~a tensiunilor. Rez. mat.: Scăderea în timp a tensiunilor, la deformaţie menţinută constantă a materialului. Cel mai simplu corp care prezintă proprietăţi de relaxaţie e modelul Maxwell, care corespunde legăturii dintre tensiuni şi deformaţii, exprimată de ecuaţiile: ®««=3 "«a ' unde g-j, sînt componentele tensori lor tensiunii şi deformaţiei, s.j, eţj sînt deviatorii acestor tensori, G^emodulul de elasticitate transversal (de lichid), x e modulul de dilataţie de volum, Trel=rijGe e timpul de relaxaţie, iar y) e coeficientul de viscozitate. Din prima ecuaţie se obţine, prin integrare, sire -//7Vel (4'+2 G* $ v#/Trel d0' unde s°.j reprezintă deviatorul iniţial al tensiunilor. Presupunem acum că după solicitarea corpului pînă Ia tensiunile sj-, forţele exterioare se anulează brusc, iar defor-maţia corpului e menţinută constantă (e.j=0). Se obţine s. .=s°.. e~^Trei, deci corpul se relaxează, tensiunile tinzînd l J lj r o către zero cînd t->oo. Pentru t = Tre,, Sij—Sij\e' Timpul de relaxaţie e deci o constantă de material reprezentînd timpul în care tensiunile descresc la 1/Pq, contragreutatea predomină şi se închide contactul k1; dacă pTJj se pot obţine, de asemenea, salturi de tensiune la bornele diodei-tunel, dar pentru variaţii ale tensiunii de comandă, de sens contrar (±^T^) (v. fig,UI a şi £>), -Atic 'Mvc Uc-âUc Uc Uq+AUq b ii. Curbele caracteristice ale diodei-tunel, aplicării unei tensiuni Ug'<^Uj, o) curba t~f(Uj^y); b) curba Upj—f (Uc). cazul Releu electronic cu semiconductori 435 Releu electronic cu semiconductori Releu electronic cu elemente semiconductoare multiple: Dispozitiv static funcţionînd în regim de releu, realizat cu elemente semiconductoare cu patru straturi, fără (v. fig, IV) sau cu electrod de comandă (v, fig. V). /I 1 iPc Ur(mf‘ (w 'Uc . ‘Uc a 0 III. Curbele caracteristice ale diodei-tunel în cazul aplicării unei tensiuni UB> UT. o) curba l=f(.UDj)\ b) curba U^Ţ^fCU^. Releele cu elemente semiconductoare multiple fără electrod de comandă cuprind, în esenţă, o diodă cu patru straturi p n p n (v. fig, IV a), care IV. Diodă cu patru straturi, o) prezentare; b) reprezentare convenţională; c) diagrama /*— U a diodej cu patru straturi; i) anod; 2) catod. are proprietatea că rămîne blocat (ca un comutator deschis, cu rezistenţa foarte mare, de ordinul a 10* * * 100 MH) cît timp tensiunea în sens direct e inferioară tensiunii limită „de amorsare" Ufr (v. fig. IV c). La atingerea tensiunii U^, dioda se deblochează (trece de Ia starea deschisă la starea închisă, cu rezistenţa foarte mică, de ordinul a 3• **30 O), curentul cres-cînd repede de la valoarea Ih la valoarea foarte mare corespunzătoare stării de stabilitate. De la această stare, dispozitivul revine la starea de blocare numai dacă curentul, din cauze exterioare, scade sub valoarea limită Ih. La aplicarea unei tensiuni inverse, dioda cu patru straturi rămîne blocată pînă cînd, dacă tensiunea inversă creşte, atinge tensiunea limită care declanşează efectul Zener (v. Zener, efect ^). V. Triodă semiconductoare, o) prezentare; b) reprezentare convenţională; c) diagrama I—U a triode semiconductoare; 1) anod; 2) catod; 3) electrod de comandă. Releele cu elemente semiconductoare multiple cu electrod de comandă cuprind, în principal, o triodă semiconductoare (v. fig. V a) constituită dintr-o diodă cu patru straturi de siliciu» echipată cu un electrod de comandă. In lipsa unui curent I$ la electrodul de comandă, trioda semiconductoare se comportă ca o dioda cu patru straturi (v. fig. Vc, curba Ig—0). Dacă curentui Ie^0t tensiunea de aprindere Uy scade, iar trecerea la starea închisă are loc la curenţi Ih cu atît mai mici cu cît Ie e mai mare. Releu electronic cu celule fotoelectrice: Dispozitiv care funcţionează în regim de reieu, echipat, la intrare, cu o celulă fotoelectrică, sensibilă la acţiunea luminii şi a altor radiaţii de aceeaşi natură. Releele cu celule fotoelectrice cu vid (bazate pe efectul fotoefectric exterior) au o celulă care se introduce într-un circuit echipat cu o sursă de curent continuu şi cu o rezistenţă electrică mare R$ (v. fig. VI). în lipsa luminii (sau a unei radiaţii), curentul în circuit (şi tensiunea la bornele lui Rc) e mică. Cînd catodul primeşte lumină (sau esupus unei radiaţii de aceeaşi natură), curentui în circuit creşte; creşte, de asemenea, şi tensiunea la bornele lui Rs. Aceasta din urmă, amplificată într-un circuit electronic aşezat la bornele lui R$, poate acţiona mai departe dispozitive de semnalizare sau de comandă. Releele cu celule fotoconductoare folosesc fotorezistenţe Ia cari lumina provoacă o reducere a rezistenţei electrice, deci o creştere a curentului dat de o sursă de curent continuu şi o sporire a tensiunii la bornele rezistenţei de sarcină (Rs) (v. fig. Vil). Ca şi anterior, tensiunea, eventual amplificată, poate acţiona în circuitul de ieşire. VI. Releu cu celulă fotoelectrică cu vid. —1> o- «s -11+ VII. Releu cu celulă fotoconductoare. VIII. Releu cu fotoelement. Releele cu fotoelemente nu cer sursă de alimentare şi sînt echipate cu rezistenţă de sarcină, în general, destul de mică (v. fig. VIU). Releele cu fotodiode au joncţiunea p=n dispusă în spate (la fotodiodele obţinute prin aliere, v. fig. IX a) sau pentru expunere directă (la fotodiodele obţinute prin tragere, v. fig. IX b). +- ă b IX. Folosirea fotodiodelor, o) prin aliere; b) prin tragere. X. Releu cu fototransistor. 1) emitor; 2) bază; 3) colector. Releele cu fototransistoare au o tensiune de polarizare care se aplică astfel, încît joncţiunea p-n care se expune la lumină (în fig. X, joncţjunea coiector-bază) să fie polarizată în sensul de blocare. în acest caz, în circuit se obţine un curent care depinde de iluminare şi care 23* Releu electronic cu tuburi 436 Reiau electronic cu^tuburi provoacă în rezistenţa de sarcină o cădere de tensiune. La dispozitivele cu fototransistoare se obţine, în paralel, şi o amplificare, datorită transistorului propriu-zis. Releu electronic cu transistoare: Dispozitiv static funcţio-nînd în regim de releu, realizat cu transistoare. Poate fi executat cu un singur transistor, sau sub forma unor circuite basculante bi- sau monostabile. Releul cu un singur transistor foloseşte o schemă de amplificator în montaj cu baza, colectorul X/. Transistor în montaj cu emitorul comun. a) schema; b) diagrama a schemei din fig. a. sau emitorul comun, care poate lua două stări stabile, în funcţiune de semnalul primit la intrare: una de blocare, care corespunde cu întreruperea circuitului de ieşire, şi alta de conducere a transistorului, cînd transistorul ajunge la saturaţie, care corespunde cu închiderea circuitului de ieşire. Cel mai frecvent se foloseşte schema cu emitorul comun (v. fig. XI a), care permite o bună separare între circuitul de intrare şi circuitul de ieşire. - Poziţia B (v. fig, XI b) corespunde poziţiei deschis (transis-torul e în situaţia de blocare), iar poziţia A (v. fig. XI b), poziţiei închis (transistorul e în poziţia de conducere la saturaţie). Datorită modului de trecere în salt de la o poziţie la alta e posibil ca dreapta R de sarcină să se plaseze dincolo de iperbola h, care reprezintă limita admisibilă a puterii disipate (şi care nu poate fi depăşită, în căzui funcţionării în regim continuu). Schema cu baza la masă şi cu colectorul la masă (v. Transistor) se foloseşte foarte rar în regim de releu. Schema cu baza la masă se apropie cel mai mult, ca rezultat, de schema comutatorului ideal (şi electromecanic), dar prezintă dezavantajul că nu asigură amplificări de putere şi de tensiune. Circuitele basculante b i s t a b i I e pot folosi, în anumite situaţii, scheme mai simple şi diferite (v. fig. XII a) XII. Circuite basculante bistabile cu transistoare. o) simple; b) similare cu cele realizate cu tuburi electronice. sau similare cu^cele corespunzătoare cu tuburi electronice (v. fig. XII b). în primul caz, cînd transistorul e blocat, T2 trece rapid la starea de saturaţie, iar potenţialul bazei sale e practic egal cu al emitorului (rezistenţa la ieşire — între 3 şi 4— e neglijabilă). Dacă la bornele 1-2 de intrare se aplică un semnal negativ (sub forma unui impuls), transistorul 7^ se deplasează, iar transistorul T2 se blochează, aducînd o creştere importantă a rezistenţei la bornele 3-4 de ieşire. Un semnal pozitiv aplicat la intrare poate provoca bascularea şi revenirea la starea iniţială a circuitului. — în al doilea caz, dacă transistorul Tx e blocat, transistorul T2 e deblocat şi tensiunea la bornele de ieşire3-4 e foarte mică. Ca şi anterior, un impuls negativ, aplicat la bornele de intrare 1-2, provoacă blocarea lui T2 (şi deblocarea lui T2), deci o tensiune foarte înaltă la bornele de ieşire 3-4. Un impuls pozitiv aplicat la bornele de intrare 1-2 poate duce la revenirea circuitului la situaţia iniţială. Circuitele basculante monostabile cu transistoare sînt similare circuitelor corespunzătoare cu tuburi electronice şi pot fi realizate astfel, încît în poziţie normală (în lipsa semnalului la intrare) transistorul de la ieşire (T2) să fie blocat sau deblocat (şi la saturaţie) în cazul cînd transistorul T2 în poziţie normală e blocat (v. fig. XIII), la aplicarea în circuitul normai a unui semnal negativ, circuitul basculează, transistorul 72 se deblochează, tensiunea la bornele rezistenţei creşte. Această situaţie rămîne valabilă pînă cînd condensatorul C se descarcă prin R2, după care transistorul Tx se deblochează şi transistorul T2 revine Ia starea iniţială de blocare. i. ~ electronic cu tuburi. Telc.: Dispozitiv funcţionînd în regim de releu, realizat cu tuburi electronice cu vid sau cu gaz. Releele cu tuburi cu vid se realizează, de obicei, cu tuburi triode sau pentode (v. fig. / a şi b). Semnalul /. Relee cu tuburi cu vid. o) cu triodd; b) cu pentodă; 1) intrare; 2) ieşire. aplicat Ia grila de comandă a tubului, sub forma unei impulsii pozitive, de amplitudine suficientă pentru a aduce tubul Ia saturaţie, provoacă în circuitul anod ic un curent, care dă o cădere de tensiune corespunzătoare Ia bornele rezistenţei de sarcină, Rs. Releele cu tuburi cu gaz folosesc tiratroane (triode cu gaz) în scheme similare cu cele cu tuburi cu vid (v. fig. II). Cît timp tensiunea ano-dică e pozitivă, iar tensiunea la intrare e pozitivă, dar destul de redusă, tiratronul e blocat, adică prin circuitul anodic nu circulă nici un curent. Cînd tensiunea pozitivă la grilă ajunge Ia limita de „aprindere", tiratronul trece la starea de conducţie („se aprinde"), deci prin circuitul anodic trece un circuit, care provoacă la bornele rezistenţei de sarcină o cădere de tensiune corespunzătoare. Această stare nu se modifică (tubul nu „se stinge") decît cînd tensiunea anodică se reduce la zero sau îşi schimbă sensul, chiar dacă între timp tensiunea pozitivă ta grilă s-a anulat, //. Releu cu tiratron ftrioda cu gaz). 1) intrare; 2) ieşire. XIII. Circuit basculant monostabil cu transistorul T2 blocat în poziţie normală. 1) bornă de intrare ; 2) borne de ieşire. Releu fără contacte 437 Releu pasiv x, fârâ contacte.Elt., Telc.: Dispozitivcarefuncţionează în regim de releu, asigurînd la ieşire o comandă în salt, fără a avea nevoie de piese în mişcare (contacte electrice). Sin. Releu static. Spre deosebire de releele cu contacte, la releele fără contacte, la poziţia închis (poziţia A, v. fig.), rezistenţa electrică la ieşire nu mai e practic nulă, ci foarte mică, iar la poziţia deschis (poziţia 8, v. fig.), rezistenţa electrică la ieşire nu mai e practic infinit de mare, ci foarte mare. Cu cît poziţiile A şi 8 se găsesc mai aproape de poziţiile A' şi 8', corespunzătoare releului ideal, cu atît releul fără con- tacte funcţionează în condiţii mai bune. Relee fără contacte sînt releele electronice (v.), releele cu amplificatoare magnetice (v.), etc. 2. ~ neutru. Te/c.: Releu electromagnetic nepolarizat, constituit dintr-un electromagnet (cu miez de fier moale) 1, echipat cu o înfăşurare 2 de comandă şi dintr-o armatură de fier moale 3, echipată cu . ' -i / «F* -o- - - -- ’W ■■ / Diagrama /— U de funcţionare a releelor electrice fără contacte. un resort antagonist4 şi cu contacte electrice 5. Cînd înfăşurarea 2 e parcursă de un curent i, de o anumită valoare, forţa portantă rezultată la electromagnet învinge forţa antagon istă a resor-tului 4 şi contactele5 se închid, permiţînd închiderea circuitului de lucru (curentul I). Releu neutru. 1) miez de fier moale; 2) înfăşurarea electromagnetului; 3) armatură; 4) resort antagonist; 5) contacte electrice. Releul prezintă sensibilitate mică; acţionarea Iui nu depinde de sensul curentului din înfăşurare. 3. ~ static. Elt., Telc. V. Releu fără contacte. 4. /-v- telefonic. Telc.: Releu, de obicei de tipul cu contacte, electromagnetic (v.), folosit în comunicaţiile telefonice, echipat adeseori cu contacte multiple, pentru a asigura deschiderea şi închiderea simultană a mai multor circuite. Se folosesc relee de curent continuu, foarte rar de curent alternativ. După caracterul circuitului magnetic, se deosebesc relee la cari fluxul magnetic de dispersiune nu contribuie la acţio- \4>cf* m Releu telefonic. °) la care fluxul magnetic de dispersiune nu contribuie Ia acţionarea armaturii; b) la care fluxul magnetic de dispersiune contribuie la acţionarea armaturii. narea armaturii (v. fig. a) sau la cari fluxul magnetic de dispersiune contribuie la acţionarea armaturii (v. fig. b). . După felul rezemării armaturii, se deosebesc relee cu arma-Upa rezemată pe o muchie si relee cu armatura rezemată Pe un ax. a fPuP^ numărul de înfăşurări se întîlnesc relee cu o singură aşurare şi relee cu înfăşurări multiple. Din ultima categorie pot face parte releele: diferenţiale, etajate (echipate cu două perechi de contacte, prima cu resorturi slabe, acţionată de una dintre înfăşurări, şi a doua pereche, cu resorturi tari, acţionată de altă înfăşurare), cu înfăşurare de reţinere (care reţine armatura releului, atrasă de curentul din prima înfăşurare, în aceeaşi poziţie, pînă cînd releul şi-a îndeplinit funcţiunea), cu acţiune întîrziată (cu a doua înfăşurare în scurt-circuit), etc. După destinaţie, releele telefonice pot fi: de apel (de linie), de superviziune, de tăiere, de test, etc. Releul de apel (de linie), montat la schimbătorul telefonic în circuitul liniei de abonat, comandat de curentul de alimentare al liniei de abonat, indică operatoarei că s-a emis un apel, sau, Ia telefonia automată, porneşte preselectorul sau căutătoarele afectate liniei chemătoare. Releul de superviziune, montat în schimbătorul telefonic manual pe fişa de apel sau de răspuns, comandat de curentul de alimentare al liniei de abonat, indică operatoarei operaţiile j^e cari le are de făcut în timpul sau la finele unei convorbiri. !n telefonia automată, el are rolul de a comanda mecanismele de comutaţie la finele convorbirii. Releul de tăiere, montat la schimbătorul telefonic pe circuitul liniei de abonat, are rolul de a tăia releul de linie, cînd linia e luată cu o fişă de răspuns, sau e prinsă de un căutător primar. Releul de test, montat în schimbătorul telefonic manual în legătură cu cheia de apel şi convorbire a operatoarei, permite închiderea unor circuite pentru recunoaşterea poziţiei de ocupat a liniei verificate sau căutate. La telefonia automată, releul permite trimiterea semnalului de apel. Forţa pe contacte e de ordinul a 20---25 g, deplasarea minimă a armaturii e de 0,4 mm, iar întîrzierea la închiderea sau Ia deschiderea contactului e de 5* * * 10 ms. 5. ~ telegrafic. Te/c.: Releu, de obicei de tipu I cu contacte» electromagnetic, folosit în comunicaţiile telegrafice. După locul de folosire, releul poate fi de emisiune (dacă se foloseşte în partea emiţătoare a aparatelor telegrafice), de translaţie (dacă se introduce în staţiunile de translaţie, pentru sporirea bătăii la liniile telegrafice lungi) sau de recepţie (dacă se foloseşte în partea de recepţie a aparatelor telegrafice). Se folosesc relee de curent continuu, neutre (nepolarizate) sau polarizate, cu schemă simplă, diferenţială sau în punte, cu contacte de lucru, de repaus, combinate, etc. Releul telegrafic trebuie să fie sensibil, rapid ca acţionare, cu un timp de vibraţie cîtFmai redus şi să dea distorsiuni cît mai reduse. Pentru a fi sensibile, releele polarizate trebuie să aibă un cîmp magnetic constant cît mai mare, şi o autoinduc-tanţă cît mai mică. 6. Releu-regulator. Elt.: Dispozitiv constituit dintr-un releu asociat unui generator electric cu două perii, folosit în instalaţiile de aprindere prin baterii-bobină, la motoarele cu electroaprindere ale autovehiculelor. Releu l-regulator îndeplineşte funcţiunile de limitor de intensitate şi de regulator de tensiune, concomitent cu funcţiunea de conjunctor-disjunctor. 7. Releu, 2. Tehn., Telc.: Subunitate intermediară a unui lanţ de transmisiune sau de transport, cu rolul de a readuce parametrii transmisiunii sau ai transportului la valorile iniţiale impuse. 8. ^ pasiv. Telc.: Dispozitiv intercalat pe un traseu de radioreleu pentru a schimba direcţia fasciculului directiv de unde emise, fără a schimba puterea semnalului prin amplificare. Un releu pasiv funcţionează ca un sistem optic reflectant sau refractant şi se foloseşte pentru a ocoli un obstacol situat aproape de una dintre extremităţile legăturii. Suprafaţa necesară pentru a nu introduce pierderi e aproximativ 0,5 ■ , unde X e lungimea de undă, iar dt şi dz sîntdistan- Reîeu radio 438 Relevment ţele de la releul pasiv ia extremităţile traseului; dacă suprafaţa e de k ori mai mică, au loc pierderi de circa 10 log k dB. Releele pasive tip oglindă (v. fig. /) se execută din plasă de 2.0 X sîrmă. Precizia orientării lor trebuie să fie de ordinul a -jj-grade, D fiind diametrul oglinzii. Forma optimă e cea eliptică, /. Profil cu un releu pasiv, A) releu activ; 8) terminal în oraş, într-o vale; C) releu pasiv pe munte, consistînd dintr-o oglinda înclinată O (a e unghiu! de incidenţă, egal cu ce! de reflexiune). proiecţia pe planele normale Ia direcţia de incidenţă şi cea de reflexiune fiind cercuri cu suprafaţa necesară (de mai sus). Se pot folosi, cu rezultate bune, relee pasive Ia distanţe de ordinul a 1 km pe unde cenţi metrice. Releele pasive tip prismă ii? //. Profil cu două relee pasive (vedere). A) releu activ; B şî C) relee pasive; D) terminal. nu se folosesc, fiind mai costisitoare; cînd e necesară abaterea direcţiei fasciculului cu un unghi mic, se folosesc două oglinzi (v. fîg. II). i. ^ radio. Te/c. V. Radioreleu, a. staţiuneTe/c..* Sin, Staţiune intermediară, V. sub Radioreleu. s. Releu. 3. Tehn. mii: în lucrările de fortificaţie, banchetă amenajată între piciorul rampartului şi escarpă, pentru a reţine pămîntu! care cade din rampart. 4. Retevei?, pl. relevee. 1. Arh., Cs.: Operaţia de determinare, prin măsurare exactă t a dimensiunilor elementelor cari alcătuiesc o lucrare de constructie sau a unui ansamblu de lucrări, şi de întocmire a desenelor respective, cotate şi executate la scară. Releveul reclamă, adeseori, o examinare foarte detaliată a lucrării pentru cari se execută, în unele cazuri e necesar să se îndepărteze unele adausuri ulterioare (de ex.: tencuieli, zugrăveli, supraînălţări, etc), pentru a constata situaţia originală a lucrării, sau să se execute săpături pentru cercetarea fundaţiilor, etc. Uneori, pentru construcţii distruse în parte prin uzură sau din cauze accidentale, releveeîe rămîn incomplete pentru părţile din lucrare dispărute total sau parţial. Rezultatele măsurărilor se transpun pe loc, în crochiuri cotate, după cari se întocmesc ulterior desene la o scară proporţională cu destinatia releveului şi cu gradul de detaliere al elementului cercetat. Pentru ansambluri se obişnuiesc scările 1/200, 1/100, 1/50, iar pentru detalii, scările 1/10, 1/5, 1/2 sau chiar 1/1. Pe desene se poate menţiona dacă aceasta poate constitui o informaţie utilă asupra modului de construire din epoca în care a fost executată construcţia respectivă, anumite note explicative privind, de exemplu, structura internă a zidăriilor şi materialele folosite, detaliu I şarpantelor, al învelitorilor, etc. Cînd construcţia a fost executată în etape succesive, folos in» du-se diferite structuri, materiale şi metode de execuţie diferite, etc., aceste diferenţe se consemnează pe desene prin diferite procedee grafice. 5. Releveu, pL releveurh 2. Arh.: Ansamblul desenelor şi al explicaţiilor anexe, rezultate în urma executării unui releveu în accepţiuneai. Releveurile servesc, ca element de bază, la lucrări de reconstituire (v.), de refacere (v.) sau de transformare, eventual de consolidare sau de supraînălţare a unor construcţii sau ansambluri, cînd nu se dispune de planurile şi de documentaţia originală. Alteori, ele servesc numai ca documentaţie pentru efectuarea de studii cu caracter ştiinţific asupra unor construcţii executate în epoci depărtate, cum şi Ia determinarea caracterelor generale ale unei epoci de civilizaţie dintr-o anumită tară, regiune etc., şi a arhitecturii corespunzătoare. Sin. Ridicare. 6. Releveu geobofanic. Geobot.: Lista floristică completă a unei fitocenoze (v.), în care pentru fiecare specie se dau diferiţi coeficienţi sau semne caracteristice. De exemplu: coeficienţi de abundenţă (v. Abundenţă-dominanţă), de dominanţă (v.), de sociabilitate (v.), de frecvenţă (v. Frecvenţa unei specii), coeficienţi sau semne de vitalitate (v. Vitalitate), de situaţii fenologice (v. sub Fenologie), etc. întocmirea releveurilor necesită cunoaşterea perfectă a florei sectorului care se cercetează, astfel încît speciile vegetale să poată fi recunoscute în toate stadiile lor de dezvoltare: ca plantule, exemplare neînflorite, numai cu fructe, după cosit sau păşunat, etc. Pentru alegerea suprafeţei unde urmează să se întocmească releveul, cercetătorul trebuie să cunoască bine ecologia (v.) speciilor, posibilitatea lor de asociere şi să posede cunoştinţe în ce priveşte geneza şi evoluţia asociaţiilor respective. Trebuie evitate amestecurile provocate de anumite accidente ca: alunecări recente de teren, defrişeri recente de păduri, desţeleniri recente, etc., unde echilibrul vegetaţiei e mult turburat. Releveul cuprinde şi unele date geografice (localitatea, raionul, regiunea), geomorfologice (expoziţia terenului, înclinarea şi altitudinea lui), geologice (formaţiuni, apa subterană), pedologice (natura solului), cum şi date asupra morfologiei vegetaţiei (vîrsta arborilor, starea arborilor), ecologice (acoperirea procentuală cu arbori sau cu ierburi; influenţa omului asupra vegetaţiei), etc. Numărul datelor cari se înregistrează în releveu e cu atît mai mare, cu cît aprofundarea cerută unităţii de vegetaţie cercetate e mai mare. Sin. Ridicare geobotanică. 7. Relevment, pl. relevmente. Nav.: Unghiu l în planu I orizontului format de o direcţie de referinţă şi direcţia unui obiect oarecare (astru, sau un obiect de Ia uscat sau de pe mare). După direcţia de referinţă, se deosebesc: relevmentul adevărat, la care se foloseşte direcţia nordului adevărat (nordul geografic); relevmentul magnetic, la care se foloseşte direcţia nordului magnetic; relevmentul compas, la care se foloseşte direcţia nordului compas (trecerea de la un relevment adevărat la un relevment compas se face printr-o convertire, adică corecţie, cu aiutorul declinaţiei magnetice şi al deviaţiei compasului); relevmentul giro, la care se foloseşte direcţia nordului indicată de un compas giroscopic, şi care diferă de relevmentul adevărat prin deviaţia girocompasului (care, la tipurile moderne de girocompas, e zero); relevmentul prova, la care se foloseşte planul diametral al navei. Relevmentele prova pot fi exprimate în grade (de regulă în sistemul semicircular de la 0 la 180°, de la prova spre tribord şi spre babord') sau în carturi. La ultimul sistem, folosit de oamenii de veghe pentru a indica obiectele în vedere, relevmentele sînt indicate astfel* drept în prova; 1, 2, 3 carturi prova tribord (babord); la arcul tribord (^abord); 1, 2, 3 carturi înaintea traversului tribord (babord); travers tribord (babord); 1,2, 3 carturi înapoia traversului tribord (babord); la cartierul tribord (babord); 1, 2, 3 carturi pupa tribord (babord); drept în pupa. Relevmentele sînt folosite pentru a face punctul navei (v. sub Navigaţie marină) sau pentru a evita un pericol (relevment de siguranţă). Sectoarele de vizibilitate ale farurilor sînt date prin relevmente luate din larg. Pericolele sînt stabilite folosind run punct de referinţă de la uscat, şi relevmentul din acest punct. Reîevment optic 439 Relief 1. ~ optic. Nav.: Reîevment obţinut prin vizarea cu o alidadă concentrică cu un compas, sau cu un disc de relevmente. Acest reîevment e considerat, de regulă, un reîevment loxo-dromic, deşi e un reîevment ortodromic (v. sub Reîevment radiogoniometric). Pe latitudini pînă la circa 60°, această aproximaţie e suficientă pentru necesităţile de navigaţie. Cînd se navighează, însă, dincolo de paralelul 60°, semiconvergenţa meridianelor (corecţia Givry) are valori apreciabile, în special cînd distanţa observator-obiect e mare, în acest caz relevmentul optic trebuind tratat ca un reîevment ortodromic. 2. /x/ radiogoniometric. Nav.: Unghiul format de o direc- ţie de referinţă cu direcţia aparentă a unui emiţător de unde electromagnetice considerată ca arc de cerc mare (reîevment ortodromic) sau ca loxodromă (reîevment loxodromic). în cazul cînd direcţia de referinţă e planul diametral al navei, relevmentul se numeşte re-levment radiogonometric prova, iar cînd această direcţiee aceea a nordului, relevmentul se numeşte reîevment radiogoniometric adevărat. Relevmentul citit radiogoniometric e un reîevment prova ortodromic, dar la distanţe mici se poate considera ca Linie de reîevment. reîevment loxodromic. 3. linie de Nav.: Formaţie în care navele se văd reciproc sub un reîevment prova dat (v. fig.). 4. Relevmente! procedeu cu ~ reciproce. Nav.: Procedeu de determinare a deviaţiilor compasului magnetic (v.)f consis-tînd din instalarea Ia uscat a unui compas magnetic cu alidadă, într-un Ioc ferit de anomalii magnetice, cu care se relevă comanda sau locul unde e instalat compasul ale cărui deviaţii se determină, în timp ce de la bord se relevă compasul instalat la uscat. Relevmentele reciproce trebuie să fie simultane, în care scop se stabileşte o legătură optică sau radio între navă şi compasul de Ia uscat. Compasul de Ia uscat fiind ferit de influenţa magnetismului navei, relevmentele sale sînt magnetice şi ele trebuie să difere de cele luate de la bord cu 180°+8 (8 fiind deviaţia compasului). Procedeul relevmentelor reciproce dă rezultate foarte exacte, însă cere spaţiu suficient şi timp destul de lung. 5. Reiiabititate. Tehn.: Calitatea unui sistem tehnic de a corespunde în exploatare cît mai complet şi un timp cît mai îndelungat scopului în care a fost construit. Parametrii cari caracterizează reliabilitatea sînt, după caz: durata medie de funcţionare cu indicii normaţi; durata medie de funcţionare fără deranjamente; durata medie de serviciu; distribuţiile duratelor individuale în jurul acestor valori medii; probabilitatea ca sistemul să nu sufere alterări de indici, respectiv deranjamente sau întreruperi în funcţionare în intervalul de timp t, ca funcţiune de momentul t al începutului acestui interval; durata de defecţiune în cazul sistemelor auto-reparabile; frecvenţa defecţiunilor autoreparabile sau trecătoare; procentajul de timp de funcţionare cu indici alteraţi, sau de timp de întrerupere a funcţionării, ca funcţiune de bătrî-neţea echipamentului, etc. O reliabilitate înaltă a unui sistem se obţine prin simplicitate constructivă (număr minim de piese), supradimensionare (piese apte să suporte un regim termic sau mecanic mult mai riguros decît cel real), înlocuirea pieselor mobile mecanice cu piese fixe (de ex. releele electronice); protecţie (ferire de agenţi chimici, mecanici, fizici cari pot provoca îmbătrîr.irea materialelor); rezervare automată (existenţa unor părţi de sistem disponibile cari să intre în funcţiune în locul celor avariate); redondanţă (existenţa unor părţi de sistem în multiple exemplare a căror defectare să nu producă întreruperea sistemului, ci numai solicitarea mai intensă a celor rămase); autoreparare (dispozitive cari sezisează cauza defectului şi iau măsuri de remediere) şi alte metode în curs de dezvoltare. 6. Reiictj sol Ped.: Sol format în trecut, a cărui dinamică iniţială a încetat, ca urmare a schimbării fundamentale a condiţiilor fitoclimatice. Solul relict îşi pierde în timp calitatea de sol, devine rocă şi poate servi drept rocă-mamă pentru soluri actuale, cum e cazul celor mai multe soluri roşii mediteraneene, al solului roşu de cornet, etc. De asemenea, unele varietăţi de laterite, în special cele cu crustă, sînt în realitate soluri relicte. 7. Relicte, specii Geobot., Zool.: Specii vegetale, mai rar animale, cari au putut rezista sau s-au păstrat din trecutul geologic mai depărtat sau mai apropiat al pămîntului pînă astăzi, întîlnindu-se, rar sau foarte rar, izolate sau în staţiuni similare celor în cari au trăit în trecut. Unele specii sînt considerate relicte terţiare, cum sînt, de exemplu, Ephedra distachya din Transilvania (Suat, Drîmbar şi Cheile Turzii) şi zîmbru! (Nex aquifolium) de la Zîmbru (comuna Zam), iar altele ca relicte glaciale, rămase din timpul ultimei glaciaţiuni, cum sînt, de exemplu, în ţara noastră, Primula farinosa, care creşte în mlaştinile de la Hărman (Braşov) sau Scheuchtzeria palustris, Betula nana,-Carex chor-dorrhiza, etc., cari cresc în alte mlaştini din Carpaţii orientali. De asemenea, se citează ca exemplu de relict glaciar Pinus cembra, care se întîlneşte astăzi, într-un număr restrîns de exemplare, în munţii Făgăraş, Retezat, etc. Relicte sînt şi unele asociaţii vegetale cari, ca şi speciile izolate, au fost favorizate de izolaţiile geografice şi climatice (de ex. resturile de mlaştini înalte din Sudul Europei centrale, iar în ţara noastră, unele asociaţii întîlnite în mlaştinile de la Hărman). în asociaţiile relicte terţiare îşi au adeseori originea ende-mismele (v.) actuale. 8. Relief, pl. reliefuri: 1. Arh., Artă: Caracteristică a unui element de construcţie, de arhitectură, de decoraţie sau figurativ de a fi executat în trei dimensiuni. Se deosebesc: relieful plin, la care obiectul reprezentat e plasat detaşat în întregime şi izolat, astfel încît poate fi privit din toate părţile (de ex.: un obelisc, un motiv sau un grup sculptural izolat într-o piaţă publică, etc.); altorelieful, la care obiectul e aplicat pe un fond (alipit sau parte îngropat pînă la circa jumătate din grosimea lui) şi poate fi privit numai din faţă sau oblic; mezzorelieful, la care obiectul reprezentat iese în afara fondului numai cu o mică parte din adîncimea lui; basorelieful, la care obiectul e reprezentat foarte puţin ieşit din fond, iar unele volume naturale (corpuri umane şi de animale, plante şi chiar construcţii) sînt deformate şi aplatisate, apropiindu-se de aspectul unui desen. Toate aceste tipuri de relief pot fi executate în piatră, în teracotă sau faianţă, în bronz, cristal, lemn, etc. Au fost executate mezzoreliefuri şi basoreliefuri gigantice, sculptate pe pereţii stîncoşi ai unor munţi, şi cari sînt vizibile de la mari distanţe. 9. Relief. 2. Geogr.: Ansamblul accidentelor scoarţei Pămîntului, considerînd întreaga suprafaţă a acesteia sau numai o anumită porţiune a ei. Relieful e constituit din diferite forme (forme de relief) pozitive (ridicături) sau negative (depresiuni), rezultate din acţiunea reciprocă complexă a proceselor fizicogeologice endogene şi exogene şi definite prin: înălţime, denivelare, pantă, dimensiuni, geneză, evoluţie şi vîrstă. Cu studiul formelor de relief se ocupă Geomorfologia (v.). Structura geologică constituie fundamentul pe care se dezvoltă relieful, iar factorii externi, sculpturali, contribuie la modelarea acestuia. După dimensiunile formelor de relief, se deosebesc: relief de ordinul l (forme geostructurale), variabil ca dimensiuni (lungime, lăţime, înălţime, adîncime), dintre cari fac parte cele mai mari accidente de relief, adică continentele (blocurile Relief 440 Relief continentale) şi depresiunile oceanice (basinele oceanice); relief de ordinul II (forme mari, constructive, forme morfostructu-rale, forme geomorfologice), dintre cari fac parte formele mai mici de relief din cuprinsul continentelor şi depresiunilor oceanice, adică cîmpiiie, podişurile, colinele, dealurile, munţii (în formă de dom, faliaţi, cutaţi, etc.), depresiunile (marine, lacustre şi intra-montane); relief de ordinul III (forme mici, distructive, forme morfoscu Ipturale), dintre cari fac parte formele şi mai mici de relief, cari se întîlnesc în cuprinsul celor de ordinul II, adică văile, canioanele, circurile glaciare, cavernele marine, more-nele, conurile de dejecţie, plajele, deltele, dunele, etc. (v. fig.). Pentru toate formele de mai sus se folosesc frecvent noţiunile demega-, macro-, mezo- şi microrelief. După procesele fizico-geologice (agenţii) cari le-au produs, se deosebesc: forme de relief structurale, rezultate ale pro- ceselor interne (endogene) şi cari, la rîndul lor, se împart în forme tectonice şi în forme * vulcanice; forme de relief sculpturale, rezultate ale proceselor externe (exogene) şi cari, la rîndul lor, se împart în forme de alterare, forme fluviatile, forme litorale, forme eoliene, forme glaciare şi forme biogene (în fiecare categorie, relieful sculptural se împarte în forme de eroziune şi în forme de acu mu lare). împărţirea formelor de relief după dimensiuni exprimă, în acelaşi timp, şi condiţiile lor genetice generale. Astfel, reliefurile de ordinul I şi II sînt rezultate, fie ale acţiunii agenţilor endogeni, fie ale acţiunii reciproce dintre agenţii endogeni şi cei exogeni. Formele respective sînt for-complexe de relief. II, după Profil schematic prin relieful scoarţei terestre. oc-$) relief de ordinul I (continente şi basine oceanice); A, 8, C) relief de ordinul II (munţi, podişuri şi cîmpii) ; B') podiş intrarnontan ; D) şeif; £) abrupt continental; F) fundul oceanic; G) fosă submarină; H) prag submarin; a, b, c) reliefuri de ordinul III în munţi (masivş şi depresiuni); d, e, f, g) reliefuri de ordinul ill în podişuri (poduri şi văi); h, i, j) reliefuri de ordinul UI în cîmpii, (văi, plaie); 1) relief subaerian; 2) relief submarin; 3) fundamentul scoarţei sub nivelul mării. în tablou se dă clasificaţia formelor de ordinul caracteristicile lor genetice. Clasificaţia generală a formelor de ordinul II după caracteristicile lor genetice Indicele general Categoria genetică de bază din care face parte Tipuri geomorfologice - tipuri de relief (unităţi - forme complexe de relief) Unităţi geo-structurale pe cari se dezvoltă Unităţile morfologice constituente Caracterul structural tectonic | (pasiv) Caracterul neo-tectonic (activ) Caracterul proceselor actuale de modelare Vîrsta absolută Tipurile morfogenetice de bază ! Tectonică- erozivă De geosinclinal şi de platformă (vechi şi noi), pe porţiuni de ridicare şi de coborîre (ridicături şi depresiuni de geosinclinal şi de platformă) Munţi, muncele şi dealuri, cu diferite altitudini absolute ! ^ I * & cu 3 - _Q j £ 3 i si i i_ c y printr-o secţiune transversală a porţiunii de circuit magnetic: Reluctanţa unei porţiuni de circuit magnetic de lungime /, cu secţiunea A(s) şi permeabilitatea magnetică jjl(s) variabile, în care s e lungimea de arc, are următoarea expresie: R = r; ________^ J, Dacă porţiunea de circuit e omogenă şi are secţiunea constantă, expresia reluctanţei e următoarea: R = L. m pA Mărimea definită de valoarea reciprocă a reluctanţei A = 1 \ Rm se numeşte permeonţo. Reluctanţă echivalentă 444 Remaniere Dacă circuitul, fără dispersiune magnetică şi neramificat, e închis, reluctanţa sa se defineşte prin cîtul dintre tensiunea magnetomotoare din lungul său şi fluxul magnetic fascicular care îl străbate. Dacă circuitul magnetic e linear (sau pr&ctic linear), reluctanţa sa depinde numai de dimensiunile sale geometrice şi de permeabilitatea sa magnetică, iar dacă e nelinear reluctanţa sa depinde şi de valoarea fluxului magnetic care îl străbate. Unităţile de măsură ale reluctanţei sînt afectate de raţionalizare şi se numesc decigilbert pe weber (dGb/Wb), în sistemul MKSA neraţionalizat, şi amperspiră pe weber (As/Wb), în sistemul MKSA raţionalizat. 1. ~ echivalenta.£/t.: Mărimescalară, definită pentru o reţea magnetică cu laturile fără dispersiune magnetică, în raport cu două puncte A, B cari reprezintă o pereche de noduri sau de extremităţi de laturi —singurele prin cari intră şi iese fluxul magnetic din reţea — de raportul dintre tensiunea magnetică aplicată între cele două puncte, de-a lungul ori- cărora dintre laturile reţelei, cari leagă cele două puncte, şi dintre fluxul magnetic corespunzător ^^45. care intră prin unu I dintre punctele în circuit şi iese d in el prin celălalt punct: R __ UmAB m~ *A.B Reluctanţa echivalentă a unei reţele lineare e caracteristică reţelei, dar aceea a unei reţele nelineare depinde şi de fluxurile magnetice din reţea. Reluctanţa echivalentă Rmg a unei reţele magnetice formate din n porţiuni de circuit lineare, legate în serie (v, fig. a) şi Scheme pentru determinarea reluctanţeior echivalente. a) în serie; b) în paralel. avînd reluctanţele Rmjz . e egală cu suma acestor reluctanţe: n -^me ~ S ^mk ' *=1 Reluctanţa echivalentă R a n porţiuni de circuit lineare, legate în paralei (v. fig. b) şi avînd reluctanţele Rm^, are următoarea expresie: 1 we mk Unităţile de măsură ale reluctanţei echivalente sînt aceleaşi ca şi ale reluctanţei. 2. Reluctivitate. Elt.: Mărime scalară de material a unei substanţe omogene şi isotrope, reprezentînd reluctanţa (v.) specifică a substanţei egală cu valoarea reciprocă a permea- 1 bilitătii ei magnetice: r,= — . Reluctivitatea e egală numeric V cu reluctanţa dintre două feţe opuse ale unui cub, din acea substantă, avînd muchia egală cu unitatea (r= — - 4- = — ) • v [L A jj. J Reluctivitatea se măsoară, în sistemul de unităţi MKSA raţionalizat, în metri pe henry (m/H). 3. Rely, aliaje Metg.: Grup de aliaje (Sn-Sb) sau (Pb-Sb), conţinînd şi diferite procente de plumb şi de cupru, respectiv de staniu şi cupru. Sînt folosite ca materiale antifricţiune. 4. Remaiere. Ind. text.: Sin. Repasarea ciorapi lor (v. Repa-sare), Remaiat. 5. Remalloy. Metg.: Aliaj magnetic dur pentru magneţi permanenţi, cu compoziţia: 71 % Fe, 12% Co şi 17% Mo. V. şî sub Magnetice, materiale —. 6. Remanenţâ electrica. Elt.: Stare de polarizaţie electrică a unui corp feroelectric, caracterizată de valori nenule ale polarizaţiei electrice corespunzătoare la valori nule ale intensităţii cîmpului electric. Remanenţa electrică poate fi caracterizată prin valori pozitive sau negative ale polarizaţiei electrice (v.) remanente în raport cu sensul de referinţă al polarizaţiei electrice, după cum valoarea nulă a intensităţii cîmpului electric s-a obţinut prin valori succesive descrescătoare sau crescătoare, şi ea se datoreşte existenţei unor orientări privilegiate ale domeniilor polarizate spontan — şi anume a acelora cari coincid cu sensurile de pe direcţiile cristalografice (sau de polarizaţie „uşoară") cari formau unghiuri ascuţite cu orientarea pe care o avea intensitatea cîmpului electric puţin înaintea anulării sale (v. Feroelectric itate). Pentru anularea polarizaţiei electrice remanente e necesară stabilirea, în corpul feroelectric, a unei valori a intensităţii cîmpului electric, numite cîmp electric coercitiv, de semn contrar valorilor pe cari Ie avea cîmpul electric puţin înainte de anu lare. Materialele cari au remanenţă electrică mare, ca, de exemplu, titanatul de bariu, sînt folosite în dispozitivele cu memorie fetoelectrică. 7. Remanenţâ magnetica. E/t.: Stare de magnetizaţie caracterizată prin valoarea nenu lă a magnetizaţiei unu i corp feromagnetic, corespunzătoare valorii nule a intensităţii cîmpului magnetic. După cum anu larea intens ităţii cîmpu Iu i magnetizant s-a obţinut prin valori descrescătoare, respectiv crescătoare, remanenţa magnetică e caracterizată de valori pozitive, respectiv negative ale magnetizaţiei remanente în raport cu sensu I de referinţă ales pentru magnetizaţie. Ea poate fi anulată, dacă se stabileşte în corpul feromagnetic o valoare a intensităţii cîmpului magnetic, numită cîmp magnetic coercitiv, de semn contrar valorilor pe cari le avea cîmpul magnetizant puţin înaintea obţinerii remanenţei magnetice. Remanenţa magnetică e o consecinţă a favorizării, de către cîmpul magnetizant în curs de anulare, a acelor orientări ale magnetizaţiei spontane a domeniilor lui Weiss (v. sub Fero-magnetism) cari coincid cu sensurile de pe direcţiile de magnetizaţie „uşoară" (direcţiile cristalografice) cari formează unghiuri ascuţite cu sensul intensităţii cîmpului magnetizant existent înaintea anulării. Materialele cu remanenţă magnetică mare se numesc materiale magnetic dure, iar cele cu remanenţă mică se numesc materiale magnetic moi (v. şî sub Feromagnetism). 8. Remaniat. Geol.: Calitatea elementelor unei roci de a proveni dintr-un substrat mai vechi, distrus de acţiunea valurilor mării, şi de a fi depuse apoi într-o formaţiune mai nouă. Astfel, în unele conglomerate de vîrstă'Vieogenă (Terţiar superior) se găsesc remaniate blocuri de şisturi verzi de vîrstă siluriană (Paleozoic). Adeseori, chiar fosilele dintr-un strat inferior pot să fie remaniate şi depuse într-un strat mai nou. Ant. In situ (v.). 9. Remaniere. I.Tehn.: Transformarea parţială a unui sistem tehnic (maşină, aparat, instalaţie, etc.), a unui edificiu sau a unei căi de comunicaţie, care a suferit sau nu deteriorări, însoţită de îmbunătăţirea caracteristicilor sale constructive sau funcţionale. Sin. (parţial) Recondiţionară. Remaniere 445 Remiză 1. Remaniere. 2. Tehn.: Totalitatea operaţiilor de corectare a defectelor materialelor sau obiectelor dintr-un lot de recepţie, cari nu corespund condiţiilor calitative impuse prin prescripţii, însă nu sînt rebut definitiv. Uneori, prescripţiile impuse de caietele de sarcini prevăd un număr limitat de remanieri, după care — în caz de nesatisfacere — se declară rebutarea produsului sau a lotului de produse. 2. ~a probelor. Geot.: Modificarea stării fizice iniţiale a probelor de pămînt recoltate din sondaje, caracterizată prin deranjarea structurii, respectiv prin schimbarea poziţiei relative a particulelor constituente şi prin scăderea umidităţii probei. Remanierea se produce, de obicei, chiar în timpuI operaţiei de luare a probei, la introducerea în teren a ştuţurilor metalice cari comprimă pămîntul conţinut, schimbîndu-i totodată repartiţia umidităţii. Gradul de remaniere depinde de sistemuI de recoltare folosit, de dimensiunile probei, de natura pămîn-tului, etc. Pentru anihilarea sau, ce! puţin, pentru reducerea efectului de remaniere, în special în cazul pămînturilor cu structura foarte sensibilă la acest fenomen (de ex. loessurile), probele se extrag sub formă de monoliţi, din săpături deschise, sau, din foraje, se scot probe cu diametru mare, din cari, în laborator, se foloseşte numai partea centrală, care a suferit modificări mai mici. 3. Remanierea tutunului. Ind. alim. V. sub Tutun. 4. Remorcaj, pl. remarcaje. C. f.; Marcarea efectuată după o reparaţie periodică sau incidentală, a unor organe ale vehiculelor de cale ferată (de ex. a osiilor de locomotive, de vagoane, etc.), prin imprimarea anumitor date cari caracterizează acea reparaţie. Sin. Remarcare. 5. Remetabolâ. Biol.: Metamorfoză, la Thysanopterae, care prezintă două stadii larvare nearipate, un stadiu prenimfal şi unu sau două stadii nimfaîe, cu rudimente de aripi. 6. Remisiune, grad de Ind. hîrt.: Sin. Putere reflectătoare (v. sub Putere absorbantă), Coeficient de reflexiune. 7. Remiza, pl. remize. Cs., Cf.: Clădire folosită pentru adăpostirea vehiculelor rutiere, feroviare, agricole, sau a altor utilaje mobile, între perioadele de serviciu. Forma, dimensiunile, materialele de execuţie şi instalaţiile remizelor depind de felul şi de numărul vehiculelor pe cari le adăpostesc. Remizele se construiesc, de obicei, din zidărie (de cărămidă, de piatră, de beton), din schelete metalice cu umplutură de zidărie, sau din beton armat. Acoperişul remizelor e alcătuit din ferme de lemn, de metal, sau e executat din beton armat avînd deschideri mari. Pentru evacuarea fumului şi a gazelor emanate de vehicule, la pornire sau la oprire, se iau măsuri speciale de ventilaţie, iar pentru împiedicarea acţiunii corozive, elementele de construcţie ale acoperişului se protejează prin acoperire cu vopsele speciale sau cu tencuieli preparate cu produse chimice anti-corozive. Deoarece în timpul remizării vehiculelor se execută şi revizia, spălarea şi examinarea stării lor, remizele sînt amenajate cu canale de revizie şi de spălare, şi cu un mic atelier pentru executarea micilor reparaţii de întreţinere. Exemple: Remiză de automotoare: Remiză folosită pentru adăpostirea automotoarelor Diesel sau electrice. Are formă dreptunghiulară, e echipată cu uşi etanşe şi e bine încălzită. Liniile din interiorul remizei sînt aşezate pe canale de vizitare, pentru a permite revizuirea tuturor pieselor situate sub platforma automotorului. în aceste remize se execută toate reviziile Şi micile reparaţii de întreţinere, atît la partea constructivă, cît şi la motoare. Pentru aceasta, remizele sînt echipate cu ariexe în cari sînt instalate maşinile-unelte pentru întreţinere şi o magazie cu piese de schimb. în imediata apropiere a remizelor de automotoare sînt aşezate rezervoare de combustibil lichid (benzina sau motorină), cum şi depozite pentru uleiurile speciale necesare.' Remiză de locomotive Diesel şi electrice: Remiză folosită pentru adăpostirea locomotivelor DieseT şi electrice. Are, în general, forma dreptunghiulară, cu accei.'pe la un capăt, sau pe la ambele capete. A:este remize au aceleaşi instalaţii ca şi remizele de automotoare, deoarece aceste locomotive sînt echipate cu aceleaşi motoare Diesel sau electrice ca şi automotoarele. Remiză de locomotive cu abur: Remiză folosită pentru adăpostirea locomotivelor cu abur. Sînt de două tipuri: remize dreptunghiulare şi remize circulare. Mărimea unei remize depinde de numărul locurilor de remizare a locomotivelor. Caracteristica principală a remizelor de locomotive cu abur o constituie gurile de evacuare a fumului emanat de coşul locomotivelor, a căror poziţie determină locul de remizare a locomotivelor. Remizele dreptunghiulare pot fi de următoarele tipuri: remize cu linii înfundate (v. fig. la), la cari coşurile pentru evacuarea fumului sînt aşezate la intrare, locomotivele fiind introduse în remiză cu tenderuI înainte; remize CU linii de tre- /_ Scheme de remize dreptunghiulare, cere (v. fig. I b), cu a) remiză cu linii înfundate; b) remiză cu linii două locuri de remi- de trecere; c) remiză cu linii de trecere şi cu zare pe fiecare linie, linii înfundate, echipate cu coşuri la ambele capete, remize cu linii de trecere şi cu linii înfundate (v. fig. / c), cu două sau cu trei locuri de remizare pe fiecare linie, coşurile de evacuare a fumului fiind amplasate la capetele şi la mijlocul remizei; remize dreptunghiulare în trepte (v, fig. II), cu cîte două locuri de remizare pe fiecare linie şi cu coşurile amplasate la porţile de intrare; remize cu trans-bordor aşezat la mijloc sau la unul dintre capete (v. fig. III), cari au pe fiecare liniecîte unu sau două locuri de locomotivă şi coşurile amplasate la capete 1 ^ 4 sau spre transbordor, după / / / cum sînt cu unu sau cu două locuri pe liniile adiacente transbordorului. Remizele cu transbordor se amenajează astfel, încît să poată fi scoasă din remiză orice locomotivă, fie direct, fie prin intermediul transbordorului, fără ase deplasa celelalte locomotive din interioru remizei. Depourile cari au remi-zedreptunghiularesînt echipate cu plăci turnante sau cu triunghiuri pentru întoarcerea locomotivelor. Remizele c i r c u l^a r e au forma unei coroane circulare, parţiale sau totale. în funcţiune de numărul locurilor de locomotive, se deosebesc: remize cu raza de curbura mare (remize mici), cu liniile de acces în remiză legate între ele II. Schema remizei dreptunghiulare în trepte. III. Schema remizei cu transbordor. 1) remiză; 2) linii de ac.ces la transbordor; 3) transbordor; 4) canalul transbordorului ; 5) linii de remizare; 6) atelier. Remontant 446 Remorcare prin schimbătoare de cale (v. fig. IV), cu liniile din interior înfundate, pe fiecare linie remizîndu-se o singură locomotivă, iar coşurile fiind situate la intrare; remize cu rază de curbură IV. Schema remizei circulare cu rază de curbură mare. 1) remiză; 2) canale de lucru ; 3) linii de acces în remiză; 4) atelier. mică (remize mari), desfăşurate în jurul unei plăci turnante (v. fig. V), a căror rază interioară e determinată de numărul V. Schema remizei circulare, cu rază de curbură mică. 1) remiză; 2) placă turnantă; 3) linii de acces în remiză; 4) atelier. locurilor de locomotivă, cum şi de faptul căîntreplacaturnantă şi poarta de intrare în remiză trebuie să existe un spaţiu pe care să poată staţiona o locomotivă. Remizele circulare au coşurile amplasate la intrarea în remiză, astfel încît locomotivele intră cu tenderul înainte. Remizele circulare prezintă avantajele că fiecare locomotivă poate fi introdusă şi scoasă independent din remiză, şi că au pe fiecare linie numai un singur loc de remizare, iar liniile au poartă la un singur capăt şi sînt înfundate la capătul opus. Ele sînt folosite în regiunile în cari suflă vînturi dominante mari şi se amplasează astfel, încît vînturile să nu sufle în porţile de intrare. Remizele circulare prezintă dezavantajul că sînt scoase din funcţiune în cazul defectării plăcii sau în cazul unor avarii produse pe latura pe care sînt plasate intrările.— Remizele pentru locomotivele cu abur au liniile din interior aşezate, în general, pe canale de vizitare, pentru a permite şi executarea reviziilor la părţile inferioare ale locomotivelor. Din această cauză, locurile de remizare sînt numite şi canale. Pe unele linii de remizare se face şi spălarea locomotivelor, atît în exterior, cît şi în interior (spălarea cazanului locomotivei). Canalele de spălare sînt echipate cu conducte de apă caldă şi rece, cu guri speciale pentru spălare, şi cu o cana-lizaţie pentru evacuarea apelor de spălare, cu decantoare şi separatoare de ulei. Pentru a permite executarea micilor reparaţii ale locomotivelor, remizele sînt amenajate cu anexe în cari sînt instalate maşinile-unelte necesare, cum şi strunguri pentru restrunjirea bandajelor roţilor .Pentru scoaterea roţilor locomotivelor, în remize există canale echipate cu dispozitive pentru scoaterea roţilor, numite s e n k-c a n a I sau canal de cufundare (v.), vinciuri puternice pentru ridicarea locomotivelor, cînd se execută şi reparaţii cari reclamă ridicarea acestora. Coşurile pentru evacuarea fumului emanat de locomotive sînt echipate cu hote mari, pentru a capta tot fumul şi a compensa micile nepotriviri de centrare a coşului locomotivei în dreptul coşului de fum. De asemenea, sînt echipate cu clapete pentru închiderea coşului pe timp de iarnă, cînd un canal nu e ocupat de o locomotivă sau cînd locomotiva s-a răcit. Acoperişul remizelor locomotivelor cu abur trebuie să fie incombustibil şi rezistent la acţiunea corozivă a fumului evacuat de locomotive. în acest scop se folosesc lemnul tratat cu substanţe ignifuge sau betonul armat protejat cu tencuieli anticorozive. Nu se recomandă folosirea acoperişurilor metalice, cari se protejează mai greu. La remizele moderne se amenajează şi o instalaţie de abur pentru încălzirea apei din cazanul locomotivei, şi chiar pentru realizarea unei presiuni înainte de a se aprinde focul cu cărbuni, pentru a nu se produce fum în interiorul remizei. Remizele locomotivelor cu abur sînt amenajate cu instalaţii de încălzire, pentru a preveni îngheţarea apei în cazanele locomotivei, în timpul iernii. Porţile remizelor se execută astfel, încît să închidă bine spaţiul reclamat de gabarit şi sînt echipate şi cu uşi mici, pentru circulaţia lucrătorilor. Remiză de maşini agricole: Remiză folosită pentru adă- postirea maşinilor agricole (combine de cereale, combine de porumb, batoze, semănători, selectoare, etc.). în general se construiesc fără stîlpi intermediari şi fără pereţi despărţitori, înălţimea lor variind în funcţiune de maşinile agricole cari se adăpostesc. Remiză de tractoare: Remiză pentru adăpostirea tractoarelor, care, în general, e echipată cu instalaţiile necesare pentru reparaţii curente, instalaţii de alimentare cu apă şi de protecţie contra incendiilor, eventual cu instalaţii de încălzire, etc. Remiza de tractoare are, de obicei, mai multe porţi, spre faţadă şi lateral, iar în interior e preferabil să nu aibă stîlpi sau pereţi despărţitori. Remiză de tramvai: Remiză pentru adăpostirea vagoane-lor-motoare şi a remorcilor de tramvai care, în general, e echipată cu instalaţiile necesare de întreţinere şi de reparaţii curente, cu instalaţii de iluminat, eventual cu instalaţii de încălzire şi de aer comprimat, etc. Constructiv, remizele de tramvai au de obicei o formă dreptunghiulară în plan orizontal şi sînt de tip înfundat, avînd linii de cale paralele cu una dintre laturile construcţiei; intrarea în remiză se face prin una sau prin mai multe linii de ramificaţie, dispuse în incinta depoului respectiv. Depourile cu remize sînt situate, de regulă, la periferia unui oraş sau în centrele de greutate ale reţelei de linii de tramvai, alegînd locurile mai uşor accesibile. Remiză de vagoane: Remiză folosită pentru adăpostirea vagoanelor de călători. Se construieşte ca tip de remiză dreptunghiulară şi se amplasează astfel, încît intrarea vagoanelor şi scoaterea lor pentru formarea trenurilor să se facă cu uşurinţă. Pe toată lungimea liniilor există canale de curăţit, echipate cu ţevi de abur pentru dezgheţarea rapidă a vagoanelor. Remizele sînt echipate cu instalaţii de încălzire, de iluminat, de apă, de aer comprimat (pentru proba frînelor), de abur (pentru controlul instalaţiei de încălzire). î. Remontant. Agr.: Calitatea unor plante de a înflori fără încetare sau de mai multe ori în cursul perioadei de vegetaţie (de ex.: trandafirii, fragile, etc.). 2. Remontare. Tehn.: Operaţia de repetare a unei montări. 3. Remonta, pl. remonte. Indz piei.: Operaţia de vopsire cu coloranţi cationici a unor piei în prealabil vopsite cu coloranţi anionici, de unde şi numirea remontă bazică, care se dă în mod curent acestei operaţii. Prin remontă cu coloranţi cationici, culoarea pieilor vopsite cu coloranţi anionici devine mai închisă şi mai saturată. 4. Remorcare. Transp.: Tragerea unui vehicul de către un alt vehicul autopropulsat, astfel încît vehiculul tractat se deplasează, în general, fără consum de energie din interiorul lui; Remofcâfe 447 Remorcare în navigaţie, prin remorcare se înţelege, pe lîngă deplasarea plutitorului prin tragere (v. Remorcare înapoi) şi deplasarea prin împingere a acestuia de către altă navă (v. Remorcare prin împingere). Remorcarea poate fi o operaţie curentă, ca la remorcile rutiere şi la şlepuri, sau o operaţie incidentală, ca la transportul vehiculelor defectate sau avariate. Remorcarea curenta se efectuează cu vehicule construite în acest scop, atît în ce priveşte vehiculul care trage, cît şi în ce priveşte vehiculul care e tras. Astfel, se construiesc vagoane-motor şi remorci de tramvai, tractoare rutiere şi remorci de transport, etc. — Remorcarea incidentala reclamă ca vehiculul care trage să fie de construcţie adecvată, de exemplu automacara, deşi în unele cazuri se pot folosi şi vehicule uzuale. Vehiculul remorcat e un vehicul care trebuie remorcat într-o anumită perioadă de serviciu, de exemplu un planor în timpul lansării sau o navă în timpul manevrei în rada unui port, eventual un vehicul care nu se mai poate deplasa cu mijloace proprii, de exemplu un automobil în pană. Pentru remorcare, vehiculul care trage poate fi: tractor, autocamion, automacara, etc., în circulaţia rutieră (v. fig. /); locomotivă, va-gon-motor» loco-tractor, etc., în circulaţia feroviară; navă-remor-cher, îmbarcaţiu-ne - remorcher, etc., în navigaţia pe apă (v. fig. X); avion-remorcher, în navigaţia aeriană (v. fig. II). De obicei, vehiculul tractat se numeşte: remorcă sau vagon-remorcă, în circulaţia rutieră şi feroviară; şlep, ponton, pod umblător remorcat, etc. în circulaţia pe apă; planor de transport, în navigaţia aeriană. Aceste vehicule /. Remorcare cu autovehicule. 1) autocamion; 2) remorcă cu două osii; 3) autotractor de remorcă (de tracţiune şi de sprijin); 4) remorcă dependentă cu două osii. atît remorcherul cît şi remorcile trebuie să aibă o construcţie specială, spre a permite legarea lor rigidă şi împingerea de către remorcher. Remorcherul e constituit din două corpuri distincte, cari leagă între ele remorcile, corpul-prova avînd forma hidrodinamică, iar corpul.-pupa fiind echipat cu aparat motor şi cu aparatele de conducere a navei. Şlepurile sau tancurile remorcate au forma unor pontoane cu prova şi pupa drepte, spre a permite legarea rigidă, iar legăturile sînt formate din eclise de oţel prinse cu şuruburi cu piuliţe. Acest fel de remorcare se foloseşte numai la fluvii şi pe lacuri mici, acolo unde valurile nu solicită prea mult legăturile. E un sistem uzitat, deoarece e foarte economic şi uşor manevrabil, în port şi pe parcurs. Remorcare în labă de gîscă cu boţuri Carpenter: Sistem de remorcare înapoi, folosind o labă de gîscă constituită dintr-o remorcă şi un braţ fals echipat cu boţ Carpenter. Boţul (v. fig III) e format, din trei plăci metalice articulate, realizînd o cutie cu feţele interioare neparalele, a-vînd în interior o pană de forma unui trunchi de piramidă, avînd un canal de forma unei parîmede sîrmă. Cutia poate fi închisă cu ajutorul unui cui prins cu un lanţ de siguranţă. Parîma de sîrmă se introduce în cutia deschisă prin canalul penei. La închidere, atunci cînd parîma caută să se fileze, ea atrage pana care o blochează. Cutia e prinsă cu o labă de gîscă (din lanţ) de un inel sau, în cazul remorcării, de un braţ de remorcă de sîrmă avînd lungimea de circa 1,5 ori lungimea remorcherului. Braţul are la un capăt un ochi cu rodanţă, în care se prinde laba din lanţ III. Boţ Carpenter. a) în serviciu; b, c) detalii; 7) ochi în punte; 2) cheie; 3) boţ de lanţ; 4) cutie; 5) parîmă boţată; 6) plăci; 7) pană schimbabilă; 8) canal pentru parîmă; 9) cui de siguranţă cu lanţ. II. Pianor remorcat. 0 avion-remorcher; 2) planor remorcat; 3) cablu de tracţiune (de remorcare). remorcate se deplasează, fie prin intermediul unor organe de rulare (de ex. remorca de automobil sau vagonul de cale ferată), fie prin alunecare (de ex.: şlepul, sania, etc.). Exemple de remorcare, folosite în navigaţie: Remorcare înapoi: Remorcarea navelor, cînd remorcherul se găseşte înainte şi le trage. Acest fel de remorcare necesită un cîrlig de remorcă sau vinciuri de remorcă, cu cari se variază lungirea remorcii după necesitate. Şlepurile legate împreună formează o dană (v.), un remorcher putînd remorca una sau mai multe dane, prima dană avînd cel mai mare număr de nave. Lungimea remorcii e astfel stabilită, încît la drum întins remorcile din faţă să nu fie bătute de valurile provocate de dispozitivul de propulsiune al remorcherului, iar la trecerea prin canale sau prin zone cu navigaţie dificilă se scurtează după necesităţile de manevră. Remorcare prin împingere: Remorcarea uneia sau a mai multor nave, atunci cînd remorcherul le împinge. în acest scop, IV. Remorcarea în labă de gîscă cu boţ Carpenter. o) pregătirea remorcării; b) boţarea remorcii; c şi d) întoarcerea remorcherului cu ajutorul boţului; 1) remorcă la cîrlig; 2) boţ Carpenter; 3) remorcher; 4) remorcă boţată; 5) porţiunea remorcii moi; 6) porţiunea remorcii tensionate. a boţului, iar la celălalt capăt, o gaşă suficient de mare pentru a se putea lua o voltă (v. sub Nod marinăresc) la baba. Remor- Remorcare, capacitate de — 448 Remorcă întoarcerea remorcherului în bordul opus boţului Carpenter. 1) remorcă; 2) boţ Carpenter. cherul are în ambele borduri cîte un braţ care are unul dintre capete la babalele din prova, iar capătul cu boţul Carpenter, la pupa (v. fig. IV a). La întoarcere se pune boţul pe remorcă (v. fig. IV b); apoi se filează^ remorca pînă cînd aceasta e la fe! de tensionată ca braţul. în momentul în care remorcherul pune cîrma pentru a întoarce, se filează remorca (v. fig. IVc), care rămîne moale (netensionată), efortul fiind preluat de braţul cu boţ Carpenter. în acest mod, pupa remorcherului e liberă şi poate întoarce uşor pînă la 90° faţă de remorcă (v. fig. IV d). Dacă remorcherul trebuie să întoarcă apoi în celălalt bord, fără a avea timp să pună în funcţiune braţul cu boţ Carpenter din bordu l respectiv, braţul din bordul în care s-a întors mai înainte poate fi încă folosit, dacă are o lungime suficientă (v. fig. V). SistemuI de remorcare cu labă de gîscă nu poate fi folosit decît de un remorcher cu vinci de remorcă. La remorcare, pentru scoaterea de pe uscat pe curent, se poate folosi un dis-pozitivsimilar, iuînd însă volta remorcii la babalele din prova (v. fig. VI), iar boţul Carpenter prins desfîrcul unui palane la pupa, curentul palancului fiind manevrat cu un vinci sau cu un cabestan oarecare. Dacă se dispune de vinci de remorcă, e recomandabil un dispozitiv a-semănător cu cel de la remorcarea în mare, cu remorca dată la vinci (v. fig. VII) şi boţul prins de o pa-rîmă dată la babalele din prova şi manevrată cu două braţe deparîmăde Manila. Dispozitivul permite schimbarea bordului remorcii, cînd curentul derivează navasau se răstoarnă curentu I mareei (v. fig. VIU). Remorcarea navelor uşoare de către o navă mare: Sistem de remorcare folosit pentru a evita canava uşoară remorcată să ambarce apă cu prora, din cauza greutăţii remorcii. Pentru a evita acest inconvenient se foloseşte următorul dispozitiv (v. fig. IX): La capătul remorcii se prinde o placă de unire (v.), de care se prind două braţe, formînd o labă de gîscă, cari se dau la babale cari se găsesc în apropierea centrului navei VI. Scoaterea unei nave eşuate folosind boţul Carpenter. 1) navă salvatoare; 2) remorcă; 3) boţ Carpenter; 4) palane; 5) vinci; 6) spre nava eşuată; 7) direcţia curentului. VII, 1) , Scoaterea unei nave de pe uscat folosind un vinci de remorcă, remorcă; 2) boţ Carpenter; 3) parîmă de Manila; 4) vinci; 5) braţ fals. remorcate. Pentru a nu se roade remorca, ea se înfaşă (v. înfă-şare) sau se înfăşoară acolo unde se freacă de bordaj. La placa de unire se mai leagă j, o parîmă de recuperare // t / f a remorcii, care rămîne moale în timpul remorcajului. VIII. Schimbarea bordului remorcii folosind un vinci de remorcă. J) navă pusă pe uscat; 2) remorcher. Remorcare la ureche: Remorcarea unei nave legate într-un bord al remorcherului, legăturile între ele făcîndu-se astfel, încît nava să nu se deplaseze (de ex.: prin urechi, babale, etc.). IX. Remorcarea unei nave uşoare. 1) remorcă; 2) placă de unire; 3) picior; 4) atîr-nător de recuperare; 5) apărătoare. Acest sistem de remorcare se foloseşte în porturi, şi la fluvii cu locuri greu navigabile şi de manevră, cari nu permit remorcarea înapoi (v.) (v. fig. X). X. Remorcarea şlepurilor. a) remorcare în sus; b) remorcare în jos; 1) remorcher; 2) şlep remorcat înapoi; 3) şlep remorcat la ureche; 4) curentul fluviului; 5) direcţia de remorcare. 1. capacitate de Transp.: Sin. Sarcină de remorcare (v. Remorcare, sarcină de ^-). 2. putere de Transp.: Sin. Sarcină de remorcare (v. Remorcare, sarcină de —). 3. sarcina de Transp.: Greutatea totală a vehiculelor remorcate de un vehicu I motor, excluziv greutatea acestuia. Sarcinaderemorcareseexprimă printr-o relaţiede forma: G = FtIXr-GR, unde Ff şi GR sînt forţa de tracţiune şi greutatea vehiculului motor (de ex..* locomotivă, tractor, etc.), iar Sr e suma rezistenţelor la înaintare. Sarcina de remorcare se determină pentru diferite viteze şi dec 1 ivităţi, iar cu rezultatele obţinute se trasează curbe sau se întocmesc tabele de remorcare. Sin. Putere de remorcare (termen folosit, mai ales, la căile ferate), Capacitate de remorcare, Tonaj de remorcare. 4. tonaj de Transp.: Sin. Sarcină de remorcare (v. Remorcare, sarcină de ~). 5. Remorca, pl. remorci. 1. Transp.: Vehicul fără auto-propulsiune, care serveşte la transportul de persoane sau de mărfuri, fiind tractat de un vehicul motor (cu motor, cu vele, cu tracţiune animală, etc.). Forma şi construcţia remorcii diferă după calea de circulaţie pe care e folosită şi după felul şi mărimea sarcinii transportate. Astfel, se deosebesc: Remorcă pentru transport aerian: Planor de transport, folosit la transportul de persoane sau de mărfuri pe o cale aeriană (v. sub Planor 1). Remorca 449 Remorca Remorcă pentru transport nautic: Navă folosită la transportul de persoane sau de mărfuri, remorcată de o navă autopropulsată sau, uneori, deplasată prin halaj. Remorcile nautice pot fi: îmbarcaţiuni, şlepuri, transbordoare, poduri umblătoare (pod umblător propriu-zis, pod umblător remorcat), pontoane, plute, etc. Ea poate fi amenajată, fie numai pentru transportul persoanelor sau al mărfurilor, fie pentru transport mixt. Remorca pentru mărfuri e echipată, de obicei, cu instalaţii de încărcare-descărcare şi cu magazii de depozitare. Nava motoare, împreună cu remorcile, constituie un tren sau un convoi, de exemplu trenul de şlepuri (v. fig. sub Navă-şlep, şî sub Remorcare). Remorcă pentru transport terestru: Vehicul terestru, folosit la transporturi de persoane sau de mărfuri, remorcat de un vehicul autopropulsat (de un autotractor, de un camion, de un vagon-motor, etc.) sau de un vehicul hipomobil. După felul căii de comunicaţie terestre, se deosebesc remorci rutiere şi remorci feroviare. Remorcă feroviară: Remorcă de rulare pe o cale ferată, tractată de un vagon-motor, prin intermediul unui dispozitiv de tracţiune şi de legare (cuplă). Se deosebesc remorci de tramvai, de metropolitan, de automotor, etc. Se construiesc: remorci închise sau deschise, pentru transport de persoane; remorci pentru transport de materiale (în general, remorci-platforme); etc. Remorca e constituită din carul cu echipamentul de ru lare şi d in cutie sau platformă; echipamentul de rulare poate cuprinde două sau mai multe osii montate (trenuri de roţi), iar cutia sau platforma sînt suspendate pe osii, cu resorturi. După sarcină şi după felul construcţiei, se deosebesc remorci cu osii independente (rad ia le sau cu deplasare transversală) şi remorci cu boghiuri. Remorcile pot fi echipate cu frîne mecanice, pneumatice, electrice, etc., cu acţionare manuală, mecanizată sau automată. Felul frînei depinde, în general, de încărcătura utilă şi de viteza de circulaţie (de ex.: frînă mecanică, cu acţionare manuală, la remorci uşoare de tramvai; frînă pneumatică, cu acţionare mecanizată şi automată, la remorci de automotor). Remorcă rutieră: Remorcă tractată de un tractor, automobil, autocamion, vehicul hipomobil, etc., prin intermediul unei legături articulate, şi care de regulă serveşte la transportul mărfurilor. Se deosebesc: remorcă-capră, remorcă-platformă, remorcă-cutie. — Remorca-capră, care e o remorcă-schelet monoaxă, e constituită din trenul de roţi şi dintr-un schelet f. Remorcă-schelet monoaxă, numită şi remorcă-capră, pentru piese lungi (schiţă). 1) scheletul remorcii; 2) inimă; 3) roata vehiculului; 4) dispozitiv de legare. simplu, pentru sprijinirea materialului transportat (v. fig. /). Uneori, legătura dintre osiile trenului de roţi sau cu vehiculul motor e realizată cu ajutorul unei grinzi (inimi) reglabile în lungime, avînd un „piridoc” la unul sau la ambele capete, acest piridoc fiind un pivot de articulaţie montat pe osia respectivă; alteori, legătura dintre osii sau cu vehiculul motor e realizată prin însuşi materialul transportat, care serveşte ca „inimă" de legătură şi se sprijină pe un cadru articulat pe puntea din spate a vehiculului motor, cadrul fiind articulat cu puntea de asemenea prin intermediul unui piridoc. Această remorcă e folosită, în special, la transportul materialelor cu lungime mare (stîlpi, şine, etc.). — Remorca platforma e constituită din trenurile de roţi şi dintr-o platformă suspendată pe osii, de regulă cu resorturi (lamelare sau elicoidale); platforma poate fi deschisă sau acoperită (de ex. cu prelată) şi, în general, are pereţi rabatabili sau răcoanţe. Această remorcă e folosită, de obicei, pentru materiale în vrac şi pentru alte materiale, de forme şi mărimi diferite. Uneori, întreaga platformă e basculantă şi are pereţi rabatabili, pentru uşurarea descărcării materialului în vrac (v. fig. II). — Remorca-cutie (remorcă dublă) II. Remorcă autodescărcătoare, cu platformă basculantă, de 12*-*15 m3, tip D-258. 1) osie directoare; 2) osie purtătoare; 3) cadru; 4) platformă basculantă; 5) perete mobil. e constituită din trenurile de roţi şi dintr-o cutie închisă (caroserie) suspendată elastic pe osii (cu resorturi lamelare sau .111 Remorcă-sanie. 1) scheletul remorcii; 2) osie; 3) talpa săniei; 4) dispozitiv de legare. elicoidale), purtînd avea una sau mai multe uşi. E folosită pentru materiale de diferite forme şi dimensiuni, cari trebuie protejate în timpul transportului. 29 Remorca 450 Remu Remorcile de orice formă se construiesc pentru diferite sarcini, iar după mărimea sarcinii sînt echipate cu una sau cu mai multe osii, fiecare osie putînd avea roţi simple sau în perechi (jumelate). Astfel, se deosebesc: remorca dependenta, numită şi semiremorca, cu o singură osie (eventual cu două osii apropiate) la una dintre extremităţi, care e agăţată sau sprijinită pe un tractor trăgător (de ex. remorca-capră, care poate suporta sarcin i pînă la circa 81); remorca independentă, cu două sau cu trei osii, la care roţile osiei din faţă sînt directoare (remorcile cu trei osii pot suporta sarcini mai mari decît circa 8 t).— Pentru transportul pe gheaţă sau pe căi acoperite cu zăpadă se folosesc remorci-s a n i i (v. fig. III). La remorci se pot utiliza frîne mecanice, hidraulice, hidro-pneumatice, etc. acţionate prin forţă musculară, mecanizat sau automat. Felul frînei depinde, în general, de încărcătura utilă a remorcii şi poate fi: frînă mecanică, acţionată prin forţă musculară, la remorci uşoare; frînă m e-c a n ică sau hidraulică, cu acţionare mecanizată, la remorci mijlocii, cu pînă la circa 5 t sarcină utilă; frînă h i d r a u I i c ă sau pneumatică, cu acţionare mecanizată sau automată (de ex. la ruperea legăturii dintre remorcă şi vehiculul motor), la remorci grele pentru încărcătură utilă mai mare decît 5 t. 1. Remorca. 2. Nav,: Plutitor fără autopropulsiune sau cu maşinile avariate, remorcat fie de o navă specială (remorcher sau navă de salvare), fie de o îmbarcaţiune sau de o navă cu propulsiune proprie, sau chiar tras de pe mal în canale sau fluvii prin halaj. 2. Remorca. 3. Nav.: Parîmă metalică sau vegetală care serveşte la remorcarea unui plutitor. Grosimea ei e funcţiune de puterea remorcherului şi de forţa de tracţiune la cîrlig. Remorca face parte, în general, din utilajul remorcherului. Navele de comerţ cu propulsiune şi navele cu vele sînt echipate cu o remorcă a cărei grosime şi a cărei lungime sînt stabilite de registrele de clasificare a navelor, fiind folosite la remorcarea în caz de avarie a acestora. 3. Remorcher, pl. remorchere. Nav. V. sub Navă, 4. Remorcher, avion Av.: Avion care tractează unu sau mai multe planoare, în zbor. Avionul remorcher, împreună cu planoarele remorcate, cari în general sînt planoare de transport, formează un tren aerian .V. şi sub Planor 1. 5. Remu, pl. remuuri. Hidr,: Variaţia treptată a adîncimii apei într-o mişcare gradual variată, care se produce în zonele în cari se împiedică mişcarea uniformă a curentului, prin introducerea unui obstacol (de ex.: a unui baraj, a unei trepte, la trecerea pe sub o stavi lă, sau printre pi lele unu i pod, etc.). Curba suprafeţei libere, în profilul longitudinal al rîului sau al canalului, se numeşte curbă de remu. Dacă adîncimile de apă cresc în sensul curgerii curentului, avem o curbă de stăvilire, sau un remu pozitiv. Dacă adîncimile de apă descresc, e cazul unei curbe coborîtoare, sau al unui remu negativ. Studiul curbelor de remu se face pe baza ecuaţiei fundamentale a mişcării permanente gradual variate într-o albie suprafeţei libere gradual variată. deschisă (v. fig. /). Această ecuaţie, dedusă din studiul variaţiei energiei specifice asecţiunii în lungul albiei, are formageneraiă: d h ds A2C2R 1- *e2 B_ A unde h e adîncimea apei, s e distanţa măsurată în lungul albiei, i e panta fundului albiei, Q e debitul, A e secţiunea vie, C e coeficientul din formula Chezy, R e raza hidraulică, g e acceleraţia gravitaţională, a e un coeficient de corecţie care depinde de repartiţia neuniformă a vitezelor în secţiune, iar B e lăţimea la partea superioară a curentului de apă. Această ecuaţie e destul de generală, deoarece ţine seamă de variaţia energiei cinetice, de variaţia de formă —, de q)S variaţiile lui B. R,C. i, dacă aceste mărimi se exprimă ca funcţiuni de 5. Nu sînt introduse în calcul componentele acceleraţiei datorite curburii firelor de curent. în cazul cînd mărimile cari figurează în această ecuaţie nu se pot exprima prin relaţii simple, ca, de obicei, la albiile rîurilor naturale, se preferă să se transforme ecuaţia în ecuaţie cu diferente finite: Q2As ClRmAl ' unde indicii 1 şi 2 corespund secţiunilor amonte şi aval, iar indicele m — valorilor medii pe tronsonul 1—2 considerat. Pentru albii prismatice pentru cari —= 0, ecuaţiase reduce la forma: sau dh ds dh ds e2 A2C2R 1- 1 —Fr în care: K0 e modulul de debit în mişcare uniformă, K e modulul de debit la o adîncime oarecare a apei h, şi Fr e număru l Froude al albiei. Suprafaţa liberă poate avea diferite forme, în funcţiune de panta fundului albiei i şi de adîncimea apei h. Condiţia i>0 reprezintă cazul cînd panta fundului e orientată în sensul curgerii, putînd fi mai mică, mai mare, sau egală cu panta critică i . Dacă i regimul de curgere uniformă e lent, deci adîncimea normală h0 e mai mare decît adîncimea critică hcr. Cînd h>h0>h , deci K>K0 şi Fr< 1, rezultă:^->0 ; prin ds urmare mişcarea e întîrziată, iar curba de remu e crescătoare. Pentru valorile limită, h—h0 şi h->oo, curba tinde as imptotic către n ivelu l normal N—Nşi către direcţi a orizontală (v. fig. II, curba în natură, o astfel de curbă se poate întîlni în cazul unui baraj şi al unei mişcări în regim lent. 'dh Cînd hQ>h>hcr, Kh>h( prezentată în fig. //, curba bv în natură se poate î coborîrea unei trepte. dh Cînd hQ>hcr>h, K 1 şi rezultă ^>0. M|Şcarea e întîrziată, iar curba de remu e crescătoare (v. fig. II, curba q), reprezentînd, de exemplu, forma suprafeţei libere la ieşirea de sub o stavilă, sau la piciorul aval al unui baraj deversor, în cazul unui regim rapid de mişcare. Dacă i>icrt nivelul normal hQ e mai mic decîth£r, mişcarea uniformă fiind o mişcare rapidă. dh Cînd h>h.t.>hQ,K>KQ, Fr< 1, deci -^—>0, rezultă o curbă ds de remu pozitiv, cu concavitatea în jos, deoarece pentru h=h , dh . r , . . ► oo, iar pentru h->oo, curba tinde asimptotic spre ori- ds zontală, dh ds III. Curba de remu pentru i> i IV. Curba de remu pentru /=/ Cînd h>h0=hcr, rezultă K>K0, Fr<\ ->0, curba e re- cr ntîlni la Dacă i — ier> se deosebesc următoarele situaţii: dh /l şi -^>0, deci mişcare întîrziată, curbă de remu pozitiv, iar forma ei — dreaptă orizontală (v. fig. III, curba c3). Se întîlneşte Ia vărsarea unui curs de apă cu panta i{>icr într-altul cu panta i2=icr. De asemenea, curba c3 se poate produce la ieşirea de sub o stavilă de fund, cînd în aval i = icr- Condiţia i=0 exprimă orizontalitatea fundului albiei. Ecuaţia diferenţială a mişcării se scrie, în acest caz, sub forma: e2 dh __ K* ds Fr— 1 Mişcarea apei e posibilă datorită energiei iniţiale a apei, depinzînd deci de condiţiile iniţiale ale intrării apei în zona caracterizată i=0. Pe fund orizontal nu se poate realiza o mişcare uniformă. Cazurile po- ____ sib'ile sînt: 0 ^ ~7 \hrr Cînd h>hrv., deci Fr< 1 si d h n ... —- <0, rezulta ca ramura de ds ^7777777777^7777:. V. Curba de remu pentru /—0. ► i (v. fig. III, curba o2). Un exemplu de mişcare de acest fel se întîlneşte la trecerea unui curent rapid peste un baraj deversor. Trecerea prin h—hcr se face brusc, prin salt hidraulic. Cînd hcr> h>h0, K>K0, dh Fr> 1, deci -z—<0, rezultă o ds curbă de remu negativ (v. fig.III, curbab2), care tinde asimptotic, către linia adîncimilor normale h0. Se poate întîlni în natură la scurgerea pe sub o stavilă, cînd deschiderea e mai mare decît adîncimea normală h0, sau Ia anumite schimbări de pantă în albie (de Ia i Ia^>^r)- d fi Cînd h„>hn>h, rezultă K 1 si-- >0, mişcarea cr u u ’ ds e rapidă dar întîrziată, deci o curbă de remu pozitiv, care tinde asimptotic spre linia de adîncime normalăh0 (v. fig. III, curba c2). în practică se întîinesc astfel de cazuri la schimbarea de pantă de la ix la i2 1 şi-^r >0, regimu le rapid. Rezultă o curbă de remu crescătoare, deci o mişcare întîrziată, care se termină în punctul h=hcr cu un salt hidraulic, trecînd în regim lent (v. fig. V). Condiţia i<0 reprezintă cazul în care panta fundului e inversă sensului de curgere al apei. Mişcarea apei e posibilă numai datorită energiei cinetice iniţiale a apei,carese consumă pentru învingerea frecărilor. De aceste condiţii iniţiale depinde forma suprafeţei libere, cu următoarele cazuri posibile: Cînd h>hcr, JF><1 şi -j— <0, regimul e lent, mişcarea accelerată, curba de remu b', descrescătoare (v. fig. VI). Curba b' se termină pentru h=h cu o cădere, iar la celălalt capăt, cînd h-+oo, tinde asimptotic spre orizontală. dh VI. Curba de remu pentru/<0. Cînd h 1, >0, ds adîncimea creşte, mişcarea e întîrziată, însă în regim rapid. Pentru h=hcf se termină cu salt. Curba e de tip c' (v. fig. VI). în concluzie, curbele de remu apar ori de cîte ori în mişcarea permanentă uniformă, corespunzătoare unei pante date, apare un accident în albie. Dacă accidentul din albie poate determina schimbarea de regim, în secţiunea de tranziţie apare 29♦ Remuuri de âer Rencî adîncimea critică. Curba de remu are ca punct de plecare adîncimea critică şi se dezvoltă spre amonte, cînd mişcarea e în regim lent, şi spre aval, cînd mişcarea e în regim rapid. Determinarea prin calcul a curbelor de remu trebuie să se facă plecînd de la un punct cunoscut, acesta fiind, de obicei, acolo unde e accidentul şi mergînd mai departe spre amonte sau spre aval, după cum mişcarea e lentă sau rapidă. Pentru construirea curbelor de remu se pot folosi diferite metode. Distanţele admise între profiluri depind de panta longitudinală şi de neregularitatea albiei. La albii foarte neregulate se vor lua profiluri mai dese, la 50-**100 m; dacă albia e mai uniformă, se pot lua profiluri la 300***500 m, sau chiar mai mult. La albii cu viteze mici, termenii cinetici pot fi neglijaţi. Calculul se conduce pe bază de tabel, apreciindu-se din experienţă Az, apoi făcîndu-se calcule de verificare, pînă cînd valoarea finală corespunde cu cea iniţială. Pentru albii prismatice, la cari modulul de debit K variază continuu în funcţiune de h, se poate integra ecuaţia diferenţială a mişcării gradual variate. După metoda Bahmetev, soluţia ecuaţiei e: Asi-2= h-j {7)2--7)l-(1 -»[0, în care Asx.^ e distanţa dintre profilurile consi- h* derate; A0 e adîncimea normală; i e panta fundului; ri2— h . f° şj yj1=5 JL' ( h.2 şi ht fiind adîncimile în cele două secţiuni; h0 olC2 iB 7 —__________- . C , B , P , C e coeficientul din formu la Chezy, B e lăţimea albiei la suprafaţa apei, P e perimetrul udat, m — indice pentru valorile medii pe sectorul considerat; 2 HRe04. Din soluţie e precipitat sub acţiunea hidroxidului de potasiu şi a clorurii de potasiu, ca perrenat de potasiu, a cărui solu-biIitate în apă, la 18°, e de numai 9,52g/l: H Re04-f KOH = KRe04+ H.O. Perrenatul de potasiu se reduce cu hidrogen, la 250/**500°, şi pulberea obţinută se spală cu apă, pentru îndepărtarea hidroxidului de potasiu, şi apoi se usucă: 2 KRe04-f 7 H2=2 Re+KaO+7 H20 K20+H20=2 KOH. Pentru obţinerea pulberii de reniu de mare puritate, pulberea de reniu obţinută în prima operaţie e oxidată la Re/)7, trecută în soluţie ca acid perrenic, HRe04 şi apoi, sub acţiunea unei soluţii amoniacale, trecută în perrenat de amoniu, NH4Re04, a cărui solubil itate în apă e, la 20°, de 62,3 g/l, iar la 80°, de 323 g/l: HRe04+ NH4OH -> NH4Re04+H20. Prin răcirea soluţiei se separă cristale de perrenat de amoniu, cari, după ce au fost uscate şi măcinate, sînt reduse cu hidrogen. Se obţine, astfel, pulberea de reniu foarte pur: 2 NH4Re04+7 H2=2 Re+2 NH3+8 H20. Pentru a obţine bare de reniu, pulberea e presată în forme de oţel la presiunea de 4-*-5 tf/cm2; barele obţinute se sinte-rizează în vid la 1200° şi apoi se „sudează" în atmosferă de hidrogen, în aparate de sudură, trecînd prin bară curentul electric. Temperatura de „sudare" e de 2700°. Densitatea barei după sudare ajunge la 85-**93% faţă de cea teoretică (21). Reniul metalic e fragil la cald, în intervalul de 800-*'1750° şi, pentru acest motiv, e prelucrat la rece. în timpul prelucrării, pentru eliminarea tensiunilor interne cari se produc şi cari îl fac fragil, sînt necesare recoaceri repetate în mediu de hidrogen, la temperatura de 1700**• 1800°. Se obţin, în final, bare cu diametrul de 1,5---1,65 mm, sîrmă cu diametru mic şi tablă cu grosimea de 0,25 mm. Reniul metalic poate fi folosit la fabricarea filamentelor pentru becuri electrice, fiind mai rezistent decît wolframul; la acoperirea contactelor electrice; la obţinerea unor aliaje dure şi inoxidabile, împreună cu wolfram, molibden, tantal, nichel, cobalt, etc.; la termocupluri, aliat cu platin şi rodiu, pentru temperaturi înalte (1900°); drept catalizator în unele reduceri, etc. Combinaţiile reniului cuprind acest element de Ia valenţa II Ia valenţa VII, însă starea bivalentă nu e deloc caracteristică; produşii reniului trivalent sînt în număr mic, iar produşii reniului heptavalent sînt cei mai caracteristici. Se cunosc o serie de oxizi, sulfuri, halogenuri, fosfuri şi săruri ale reniului sau ale acizilor pe cari îi formează. Dintre produşii reniului trivalent se cunosc: ReCI3, ReBr3; Re203*# HgO şi unele săruri duble (de ex.: ReCI3*2 KCI şi ReCI3*3 KCI). Triclorura de reniu, ReCL3, se prezintă sub formă de cristale strălucitoare roşii bătînd în negru; are gr. mol. 292,68; e solubilă în apă; faţă de oxidanţi, în mediu puternic acid, e stabilă; din contra, în mediu alcalin, se oxidează foarte repede pînă Ia acid perrenic, HRe04, chiar cu oxigenul din aer. Prin neutralizarea soluţiei acide reci de „ ReCL3 cu o bază, în absenţa totală a oxigenului din aer sau a altor oxidanţi, se obţine un precipitat negru de hidroxid al reniului trivalent, Re^03-# HaO. Sescvioxidul de reniu, Re203, în stare anhidră, încă nu a fost obţinut. Combinaţiile reniului tetr ava lent se obţin relativ greu şi sînt mai puţin stabile. Bioxidul de reniu, Re02, se obţine încălzind Re/D7, cu reniu metalic în tub închis Ia 600°, iar prin încălzirea lui în aer se transformă din nou în Re^O?. Se prezintă ca o substanţă neagră, insolubilă în apă; are gr. mol. 218,31. Hidroxidul corespunzător, Re(OH)4, e brun închis şi are proprietăţi amfotere. Sărurile corespunzînd funcţiunii acide a tetroxidului de reniu se numesc reniţi şi au formula generală M2Re03 (M2 e un metal alcalin monovalent); se obţin prin topirea de Re02 cu K20 sau Na/}. Dintre sărurile cari corespund funcţiunii bazice, Re(OH)4, se cunosc tetra-fluorura de reniu, ReF4, de culoare verde închisă, cu p.t. 125°, şi care se obţine prin reducerea cu hidrogen a ReF6, cum şi bisulfura de reniu, ReS2, de culoare neagră, care se obţine prin încălzirea unui amestec pulverizat de reniu metalic cu sulf. Reniul hexavalent formează combinaţii cu oxigenul, ca: trioxidui de reniu, Re03; săruri alcaline ale acidului renic, H2Re04, numit renoţi, şi combinaţii cu halogenii, ca hexa-fiuorura de reniu, ReF6. Trioxidui de reniu se obţine prin încălzirea Re207 cu reniu metalic. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină roşie, cu luciu metalic, insolubilă în apă, în acid sulfuric, în acid clorhidric şi în soluţii alcaline. Are gr. mol.*234,31. Renaţii (de ex. K^Re04) se obţin prin topirea reniului sau a bioxidului de reniu cu alcalii, în prezenţa oxidanţilor, ca produs intermediar al oxidării, produsul final fiind acidul mesoperrenic, H3Re05. Combinaţiile reniului heptavalent sînt cele mai stabile. Heptoxidul de reniu, ReJD7, sau a n h i d r i d a perrenic ă, e oxidul cel mai caracteristic al reniului, putînd fi obţinut uşor, prin încălzirea unei pulberi de reniu metalic într-o atmosferă de oxigen ; formarea sa are Ioc cu mare degajare de căldură. Are gr. mol. 484,62, p.t. 297° şi p.f. 363°; fierbe fără a se descompune; începe să se descompună peste 600°. Prin reacţia Re^Ov cu apă se formează acidul perrenic, HRe04, în soluţie incoloră; se poate obţine în stare anhidră, obţi-nîndu-se Ia 160°, în reziduu, Re207. Acidul perrenic e slab disociat. Sărurile lui, numite perrenaţi, sînt incolore, ca şi ionul Re04. Perrenaţii de cesiu, rubidiu, potasiu sînt greu solubili în apă, iar cei de sodiu şi de metale bivalente sînt uşor solubile. La încălzire, perrenaţii sînt foarte stabili; de exemplu, perrenatul de potasiu, KRe04, are p.t. 518° şi p.f. 1370°. Acidul perrenic şi perrenaţii nu sînt oxidanţi şi trecerea lor în compuşi de valenţă inferioară a reniului are loc numai prin acţiunea unor reducători puternici. î. Renovare. Tehn.: Ansamblul lucrărilor tehnice executate la un sistem tehnic (maşină, vehicul, construcţie, etc.) existent, în ansamblul lui sau numai parţial, fără a-i schimba destinaţia, pentru a-i aduce Ia o stare ameliorată din punctul de vedere al destinaţiei, ai confortului, al igienii şi al esteticii.— în construcţii, renovarea păstrează elementele esenţiale ale structurii portante, deşi uneori pot fi înlocuite unele ziduri portante prin grinzi şi coloane sau pilaştri, pentru a mări suprafaţa utilă, pentru amări luminozitatea interioară, etc. Renovarea comportă, în general, modificări ale elementelor de finisaj, ca schimbări de pardoseli şi de îmbrăcăminte de pereţi, înlocuirea tîmplăriei, modernizarea instalaţiilor sanitare, a celor de iluminat şi a mobilierului fix, şi, uneori, chiar lucrări mai importante, ca lărgi rea deschideri lor (ferestre, vitrine), amenajarea de scări şi de ascensoare, etc. 2. Renurâ. pl. renuri. 1. /Vis.: Sin. Canelură (v. Cane-lură 1). 3. Renurâ. 2. Mett.: Sin. Canal de pană (v. Pană, canal de -). 4. Renurâ. 3. Tehn.: Sin. (parţial) Şanţ. s. ~ de batardou. Hidrot.: Şanţ mic, vertical, amenajat pe faţa interioară a bajoaierelor ecluzelor, a pereţilor canalelor, a basinelorsau a altor construcţii hidrotehnice, pentru a permite Renură 455 Keologîe montarea unor panouri cari să izoleze o anumită porţiune din construcţia respectivă, în vederea executării, în uscat, a lucrărilor de reparaţie sau de întreţinere. 1. Renurâ. 4. Nov. V. Ancastrament. 2. Renyx. Metg.: Grup de aliaje de aluminiu pentru turnătorie, din sistemul Al-Cu-Ni, cu mici adausuri de siliciu sau de magneziu. Aliajul cu compoziţia: 91,5% Al, 4% Cu, 4% Ni şi 0,5% Si, are proprietăţi mecanice superioare şi rezistenţă mare la temperaturi înalte. Se toarnă în cochilă metalică. E întrebuinţat la turnarea de pistoane puternic solicitate. 3. Renyx AZN. Metg.: Aliaj pe bază de zinc, cu compoziţia: 92% Zn, 4% Al, 3% Cu şi maximum 1 % Mn. E întrebuinţat ca aliaj de turnaresub presiune, pentru piese de maşini, motoare şi instalaţii, cu solicitări mici sau medii. 4. Reobiont. Biol.: Calitatea unei vieţuitoare de a trăi în torenţi, în pîraie, sau în rîuri. 5. Reocren. Geogr.: Calitatea unui izvor de a forma un pîrău. Izvoarele reocrene au apă limpede, debit regulat şi temperatură joasă şi aproape constantă. 6. Reofil. Biol.: Calitatea unei vieţuitoare de a prefera apele curgătoare (torenţi sau pîraie). ?. Reoforezâ. Hidr.: La curgerea unui fluid printr-o conductă, fenomenul reologic general de antrenare spontană a particulelor în suspensie, spre mijlocul conductei. Reoforezâ se observă totdeauna la vîrtejurile de aer, sau la lichidele conţinînd diferite suspensii, cînd sînt amestecate energic. Condiţia de producere a fenomenului e ca forţa centrifugă să fie mai mică decît forţa centripetă, ceea ce se constată şi la suspensiile mai grele, oricît de grosolane, şi chiar în contra-curent. Numai cînd pulberile suspendate sînt mult mai grele (dense) decît mediul dispergent şi se rotesc cu aceeaşi viteză ca şi acesta, condiţia precedentă e depăşită şi pulberea e antrenată de forţa centrifugă în sens contrar, spre pereţii conductei. Şi în acest caz, dacă se încetează agitarea, pulberea fiind acţionată numai de greutatea ei proprie îşi micşorează viteza mai repede decît mediul (prin frecare), acumuiîndu-se, la sfîrşit, tot la mijlocul vasului sau al conductei. Reoforezâ are aplicaţii în special în tehnica filtrării şi a fluidizării. 8. Reoglif, pl. reoglife. Geol.: Tip de ieroglifă pe faţa inferioară a stratelor de gresii, care reprezintă mulajul unor curgeri sinsedimentare de nămol, pe fundul basinului de sedimentare. 9. Reologie. Fiz.: Ramură a Fizicii, care se ocupă cu studiul curgerii şi ai deformaţiei în timp a corpurilor, sub acţiunea forţelor aplicate asupra lor. în stadiul actual al dezvoltării ei, Reologia studiază defor-maţia şi curgerea materialelor la un nivel fenomenologic, adică considerînd materialele ca medii continue, fără a lua în consideraţie nici structura cristalină anisotropă, nici structura discretă a materialului. Reologia fenomenologică se împarte în macro- şi micro-reologie. Macroreologia consideră materialele omogene, iso-trope şi lipsite de structură internă. Microreologia ţine seamă de structura specifică şi deduce proprietăţile reologice ale materialelor din comportarea constituenţilor structurali. Reologia consideră că orice corp real are, în acelaşi timp, proprietăţi elastice, vîscoase şi plastice, diferitele corpuri deo-sebindu-se între ele prin măsura în care se manifestă aceste proprietăţi în comportarea lor. Ca urmare, Reologia st ud iază legătura între starea de tensiune şi starea de deformaţie a unui corp, cari generalizează pe cele corespunzătoare teoriei elasticităţii, mecanicii fluidelor şi teoriei plasticităţii, şi cari se numesc ecuaţii (legi) reologice de stare. Se consideră corpul supus unei deformaţii, care face ca particula corpului considerat, situată Ia momentul £=0, în punctul Xj al unui sistem de coordonate cartesiene rectangulare, să se deplaseze în punctul#, al aceluiaşi sistem, la momentul t. Deformaţia corpului poate fi descrisă prin dependenţa lui x- de Xj şi t\xi—xi {X., t). Sub forma ei generală, ecuaţia reologică de stare poate fi formulată printr-o relaţie de forma: /,y(t00 , apar deformaţii neamorti-sate, putîndu-se deosebi, în acest caz, patru stadii de deformaţie: OA=deformaţia imediată, care apare imediat după instalarea efortului; AB=stadiul deformării cu viteză variabilă; 8C=curgere cu viteză constantă; CD=curgere progresivă, cu viteză crescătoare, pînă la rupere (v. fig. II, curba II). Pentru argiIele îndesate, deformaţia în t’rffip y poate fi reprezentată prin expresia: T=To+6 loS (1 + 0. în care y0 e deformaţia iniţială, t e timpul, iar b e un coeficient care depinde de valoarea tensiunii tangenţiale t şi a celei normale a. Coeficienţii reologici ai pămînturilor (viteza de deformaţie în timp şi valorile rezistenţelor critice) depind de compoziţia granulometrică (exprimată prin proporţia de nisip, praf şi, în special, de particule fine), de natura mineralogică a particulelor, cum şi de starea fizică a materialului (porozitatea şi consistenţa, respectiv umiditatea lui). Caracteristicile reologice se stud iază în laborator prin încercări cu aparate de^ compresiune triaxială sau monoaxială şi în edometre (v.). în general, fenomenul e urmărit sub două aspecte principale: curgerea lentă sub sarcină constantă şi scăderea în timp a rezistenţei sub viteză dedeformaţieconstantă. Cunoaşterea proprietăţilor reologice e de mare importanţă în cadrul studiilor referitoare la: stabilitatea taluzelor şi a masivelor de pămînt; capacitatea portantă a terenului de fundaţie şi alte probleme din mecanica pămînturilor. i. Reometrie. Fiz.: Tehnica măsurării mărimilor caracteristice proprietăţilor reologice. Proprietăţile reologice, a căror caracteristică cantitativă face obiectul Reometriei, se împart în proprietăţi reologice esenţiale, şi tehnologice. Din prima categorie fac parte proprietăţile reologice fundamentale (elasticitatea, viscozitatea, plasticitatea) şi proprietăţile reologice complexe, cari rezultă prin combinarea celor fundamentale (elasticitatea întîrziată, plasticitatea dinamică, anelasticitatea, postefectul, relaxarea, etc.). Din a doua categorie fac parte proprietăţile reologice pentru cari a fost elaborată o metodă de experimentare şi măsurare, dar pentru cari studiul teoretic e insuficient dezvoltat pentru a preciza dacă reprezintă proprietăţi fundamentale sau reductibile Ia cele fundamentale. Exemple de proprietăţi tehnologice sînt tixotropia, ductilitatea, penetrabiiitatea, reopexia, etc. Pentru măsurarea mărimilor reologice se folosesc reo-metre (v.). Prin reprezentarea grafică a rezultatelor măsurărilor reo-metrice se obţin curbele tehnice de încercare. Prelucrarea lor se face alegînd ca noi variabile mărimi reologice fundamentale; astfel se obţin curbe de încercare reologică, cari permit alegerea modelului care aproximează cel mai bine proprietăţile materialului încercat. 2. Reometru, pl. reometre. Fiz.: Instrument folosit pentru măsurarea mărimilor reologice, a căror valoare e determinată fie direct, fie prin comparaţie cu valoarea aceleiaşi mărimi, corespunzătoare unui material etalon. Reometrele sînt de trei tipuri: reometre în cari materialul încercat e supus unei deformaţii omogene pure (de ex. aparatele de încercare a oţelului la întindere sau de încercare a betonului la compresiune); reometre în cari materialul e supus unei lunecări laminare cuasi-omogene (de ex.: tuburile capilare şi viscozimetrele formate din cilindri coaxiali în rotaţie); reometre în cari materialul încercat e deformat în cursul unei curgeri lineare (de ex. căderea liberă a unor sfere mici, după legea lui Stokes). Tehnica măsurării mărimilor caracteristice proprietăţilor reologice se numeşte reometrie (v.). în afara acestora se mai folosesc în studiul reologic al coloizilor şi: plastometrele de compresiune, penetrometrele, gelatometrele, farinometrele, etc., cari măsoară deformarea sau gradientul de viteză şi se numesc e/os-tometre. Reometrele capilare se folosesc mai puţin în tehnica măsurărilor reologice, deoarece pentru visco-zităţi mari se cere şi un diametru capilar mare, ceea ce conduce la abateri simţitoare în profiIu I curge- /. Reometru Ungar, rii şi ale rezultatelor obţinute 1) probă; 2; emisferă fixă ter-prin această metodă. mostatată; 3) emisferă rotitoa- Cele mai Utilizate şi mai pre- re; 4) greutate; 5) ax; 6) dispo-cise reometre sînt reometrele de ro- zitiv de reglare a distanţei taţie, de tip Couette şi Stcrmer, intermediare dintre emisfere, construite ca şi viscozimetrele de acelaşi tip, dar din materiale mai robuste, spre a rezista solicitărilor cari sînt şi ele mai mari în acest caz. Alte reometre bazate pe acelaşi principiu, dar cu modificări, sînt reometrele Ungar (v. fig. /), în cari materialul se introduce între două emisfere concentrice în locul cilindrilor coaxiali ai viscozimetruIui Couette-Stormer (v. fig. II), tixotro- Couette-Stormer (plastometru). 1) probă; 2) greutăţi; 3) cilindru rotitor; 4) cilindru fix şi cadru de susţinere. eve. 1) probă; 2) rotor; 3) stator; 4) dispozitiv de rotire; 5) fir de torsiune; 6) o-glindă; 7) dispozitiv de reglare a distanţei dintre trunchiurile de con 2 şi 3. compresiune. 1) probă; 2) suport; 3) greutate; 4)contragreutate; 5) suportul probei; 6) scară gradată; 7) ac. metrul Goodeve reprezentînd o combinaţie a reometrelor precedente (v. fig. III), etc. în fig. IV s-a redat, de asemenea, şi schema de principiu a unui plastometru de compresiune, cu carese măsoară deformarea corpului? sub acţiunea unei%sarcini 3 compensate de o contragreutate D. Aparatele cunoscute sub numele de consistometru, cuasivis-cozimetru şi reoviscozimetru se bazează pe acelaşi principiu: mişcarea unei bilesub acţiunea unei forţe (greutăţi) constante, deosebi ndu-se numai prin sensibiIitate şi prin domeniul de măsură. Reomorfism 458 Reospălător Consistometrul (v. fig. V) măsoară viscozităţile cele mai mari (pînă la 1012 P), cuasiviscozimetrul (v. fig. W) şi reoviscozi-metrul măsoară viscozităţi numai pînă la 105 * * * 106 P. V. Consistometru Hoppler. î) vas cu lichidul sau cu pasta studiată; 2) corp de alunecare (scufundare); 3) dispozitiv de fixare a unuia dintre corpurile I--IV; l şi II) corpuri cari se fixează în 3 pentru determinarea viscozităţii sau a plasticităţii; III) corp pentru măsurarea modulului de elasticitate; IV) corp pentru măsurarea durităţii sau a punctului de înmuiere; 4) greutăţi de la 0,25>'-1 kg, cari se ataşează la braţul pîrghiei: 5) pîrghie; 6) indicator micrometric de lungime (adîncime de pătrundere), VI. Cuasiviscozimetrul Hoppler. 1) vasul cu proba studiată; 2) corp sferic; 3) indicator micrometric de lungime; 4) greutate care acţionează corpul 2. Aparatele numite penetro-metrese bazează pe un principiu diferit şi măsoară deformaţiile. Sînt de două tipuri principale: penetrometrecu con şi penetro-metre cu ac, cum e aparatul prevăzut pentru analiza bitumurilor prin STAS 42-51. i. Reomorfism. Geol.: Procesul prin care o rocă sau un sediment pe cale de litificare se transformă într-o masă fiu idă, cu sau fară adăugare, prin difuziune, de materiale noi. De obicei, abundenţa'anormală de apă în argile şi în marne, determinată de anotimpurile ploioase, conduce la o astfel de fluidificare a rocilor respective şi Ia curgeri de noroi. Procesul de reomorfism are loc cel mai uşor în roci aleuritice, deoarece acestea au cel mai mic unghi de taluz natural în apă. Reomor-fismul terenurilor acoperitoare recente se numeştesoliflucţiune. Iniţierea procesului de curgere se poate 'produce prin acţiunea gravitaţiei asupra particulelor constitutive ale rocilor, sau printr-un şoc (cutremur, erupţie vulcanică, valuri puternice, etc.). Astfel se explică formarea curenţilor de turbiditate cari se produc temporar în oceanele actuale pe taluzul continental. 2. Reopexie.Chim. fiz.: Fenomenul de creştere a vitezei de întărire (gelatinare) a pastelor printr-o acţiune mecanică, în general de agitare (amestecare). Reopexia se datoreşte acţiunii de dezorientare a moleculelor, exercitată de agitarea mecanică, care se suprapune acţiunii de dezorientare exercitate spontan de mişcarea brow-niană. Prin aceste acţiuni suprapuse se produce destructurarea pastelor respective şi, ca urmare, întărirea. Dilatanţa, numită uneori şi plasticitate inversă sau „inversul viscozităţii structurale", consistă, ca şi reopexia, din formarea unor legături directe între particulele sistemului, ca urmare a unei acţiuni deformatoare rapide. Printr-o deformare lentă, aceleaşi sisteme, cari sub acţiunea unei deformări rapide s-au comportat ca un corp solid, se comportă invers, ca un corp plastic. Spre deosebire de reopexia simplă, dilatanţa e însoţită şi de o mărire a distanţei dintre particulele dispersoidului (mărirea volumului sistemului), ceea ce are ca urmare şi o absorpţie a lichidului din mediul înconjurător, pe care sistemul întărit reopexie îl cedează înapoi, după încetarea solicitării (experienţa lui Reiner). Aceste comportări se întîlnesc la masele ceramice, la lianţii de construcţie, la unele mase plastice şi în Biologie; de exemplu: prin amestecarea unui sistem format din 44 părţi volume de cuarţ fin divizat şi 56 părţi apă, sistemul, care la început e umed, se transformă treptat într-o pastă vîscoasă şi apoi se întăreşte complet, prezentîndu-se ca o masă, în aparenţă uscată. Tot astfel se pot întări soluţiile diluate de săpun, de răşini polivinilice, etc. 3. Reophax. Paleont.: Foram in ifer din familia Reophacidae, cu testul arenaceu, multicamerat, cu toate camerele dispuse într-o serie lineară dreaptă sau curbată. Apertura e simplă, terminală, adeseori dispusă pe o protuberanţă mamelonară. Specia Reophax pi Iul ifer H. B. Brady e cunoscută din Mio-cenul din Estul Munteniei. 4. Reospâlâtor, pl. reospălătoare. Prep. m/n., ind. cb.: Jgheab înclinat, cu secţiune dreptunghiulară sau trapezoidală, confecţionat din tablă şi căptuşit cu faianţă (pentru a micşora frecările şi uzura), folosit la spălarea, respectiv la concentrarea cărbunilor. La partea inferioară, din loc în loc, jgheabul are orificii de evacuare, în dreptul cărora se montează aparate de L Schema unui reospălător consti-evacuare a materialului greu tuit dintr-un isheab echipat cu trei (deşeuri sau material care se va aparate de evacuare, supune respălării) (v. fig. /). în 1) cârbune brut: 2) mixte: 3) brunele tipuri de reospălătoare, bune sortat; 4) steril, sortarea materialului brut se realizează prin antrenarea acestuia de către un curent de apă paralel cu fundul jgheabului, ceea ce produce o aluvionare (o depunere în straturi) după greutatea specifică. Separarea^e ajutată de frecarea bucăţilor de şist de fundul jgheabului. în aparatele de evacuare a produselor grele sînt folosiţi şi curenţi de apă ascendenţi. La alte tipuri de reospălătoare se foloseşte un alt’ principiu, şl anume respălarea unei părţi din produsele grele şi intermediare, în acelaşi jgheab. Reophax pilulifer. Reospălător 459 Reospălător Concentrarease produce în jgheaburi cu înclinări şi secţiuni variabile, un bulgăre din cărbunele brut fiind supus atît acţiunii curentului de apă, paralel cu înclinarea jgheabului, cît si acţiunii componentei forţei de gravitaţie, paralele cu panta jgheabului, şi forţei de frecare de fundul jgheabului. Pentru bucăţi sferice, cu diametrii d1 şi d2, cu greutăţile specifice şi S2, cu coeficienţii de frecare cu fundul jgheabului ^ şi Şi'Pentru o înclinare oc a jgheabului, coeficientul de simptoticitate e dat de formula: d1 82— 1 [x.> — tg oc d’2 — 1 [li — tg OC Acest coeficient se ameliorează, în practică, prin faptul că bucăţile de şist sînt plate (deci pot fi greu antrenate de apă), iar cele de cărbune se apropie de forma cubică (deci sînt uşor de antrenat şi de rostogolit în apă). Jgheaburile reospălătoa-relor au partea anterioară mult înclinată; în această parte, viteza apei, mult mărită, dispersează bucăţile de cărbune brut în apă, pentru ca fiecare să cadă iiber, separîndu-se cărbunii de şist. în ansamblu, sortarea se produce în două faze: separarea şistului de cărbuni prin cădere liberă (fază preliminară, de foarte scurtă durată, numai cînd apa ajunge în contact cu materialul care se supune spălării), şi aluvionarea (carese produce în tot lungul jgheabului şi care e caracteristică întregului proces). Procedeul de sortare cu ajutorul reospălătorului, folosit în locul maşinilor de zeţaj, e simplu, economic, poate trata debite mari, însă nu poate de produse finite pure ca aceste maşini. Sin. Aparat Rheo. După domeniul în care sînt utilizate, se deosebesc: reospălă-toare pentru cărbuni cu dimensiuni mari, reospălătoare pentru cărbuni mărunţi şi reospălătoare pentru şlam. Reospălătorul pentru cărbuni mari e folosit la tratarea cărbunilor formaţi din bucăţi cu dimensiuni de 6***135 mm (mai frecvent 10***80 mm). în general, instalaţia are două jgheaburi înclinate (v. fig. //): jgheabu I A, alimentat cu material brut (jgheab de spălare), cu două aparate de evacuare, şi jgheabul B, alimentat cu material greu, insuficient spălat de primul jgheab (jgheab de respălare), cu două sau cu trei aparate de evacuare. La capetele jgheaburilor, materialele antrenate de apă se amestecă, într-un jgheab comun, alcătuind cărbunele spălat. Materialul brut alimentează jgheabu I A, se aluvionează pînă la aparatul de evacuare A2, unde cade un amestec de şist-mixte-cărbune, care e ridicat de un elevator pînă la jgheabul B, pentru respălare. Materialul care a trecut peste aparatul Ax continuă să aluvioneze şi ajunge în dreptul aparatului A2, în care cade un amestec de şist-mixte-cărbune, care e ridicat de un elevator şi e readus la respălare tot în jgheabul A. în jgheabul 6, aparatul B1 evacuează şist, iar aparatul B2, un amestec şist-mixte, care e spălat din nou, tot în jgheabul 8. Secţiunea jgheaburilor e uşor trapezoidală şi pentru lăţimi peste 600 mm se instalează un perete median (pentru uniformizarea vitezei apei). înclinarea variază, în lungul fiecărui jgheab, de la 10***12° pentru prima parte a jgheabului A, pînă (a 1---2°, la capăt, respectiv de la 12***14°, la 3***4° pentru jgheabu I B. Debitu I unu i jgheab se ca leu lează pentru 1,1 —2 t/h şi centimetru lăţime de jgheab. Un aparat de evacuare (v. fig. III) se compune dintr-o cutie de fontă, care comunică la partea superioară cu jgheabul, de care se leagă printr-o flanşă, iar în partea inferioară se racordează la cutia de alimentare a unui elevator cu nivel plin. Reglarea evacuării se face atît cu registrul 3, care micşorează sau măreşte spaţiu l de trecere a deşeului, cît şi cu sectorul circular de tablă perforată 1, care oscilează în timpul funcţionării (cu amplitudine şi frecvenţă a oscilaţiilor variabile) şi prin varierea debitului curentului de apă care se injectează prin ţeava 2. Se construiesc şi aparate fără injecţie de apă. Manevrarea registrului se poate face, fie manual, observînd nivelul apei din jgheab (dacă nivelul creşte, înseamnă că în jgheab s-a adunat mult şist şi registrul trebuie deschis, şi invers), fie automat, montînd ia jgheaburi autodeşistoare mecanice. Autodeşistorul (v, fig. IV) se compune din următoarele părţi: o cutie 5, care poate aluneca de-a lungul a două bare fixe III. Aparat de evacuare al unui reospălător. A) jgheab; î) sector circular de tablă perforată, oscilant; 2) intrarea apei; 3) registru plan. II. Reospălător pentru cărbuni mari. A) jgheab de spălare, cu două aparate de evacuare (Ax) şi (A2); B) jgheab de respălare, cu doua aparate de evacuare (Bi) şi (B2); E) elevatoare; 1) alimentare; 2) evacuarea cărbunelui spălat; 3) evacuarea şistului. IV. Autodeşistor pentru reospălătoare de cărbune mare. o) vedere; b) schemă de funcţionare. de conducere 4 şi 6 şi în care pătrunde o tijă cu mişcare circu-lară-alternativă, primită de la dispozitivul de comandă a registrului 1, a cărui mişcare poate fi limitată de opritorul 2. în interiorul cutiei 5, tija se termină cu o dublă cremalieră 11 Reospălător 460 Reospălător şi 12, care, prin intermediul clichetelor 9 şi 10, solidarizate succesiv prin electromagneţii 8 şi 7 de cremaliera, transmite cutiei o mişcare, spre dreapta sau spre stînga. Prin intermediul barei 3, mişcarea cutiei se transmite registrului 1. Cutia 13 cuprinde două serii de contacte 17 şi 18, pe cari se deplasează periile 19 şi 20, cari stabilesc contactul, pe de o parte cu electrozii 14, introduşi în jgheab montaţi pe plăci de porţelan, fixaţi pe peretele jgheabului şi complet izolaţi de acesta, pe de altă parte cu releele 15 şi 16, cu întreruptoare cu mercur. La pornirea instalaţiei, electrozii 14 nu sînt în contact cu apa, circuitul secundar al transformatorului 21 e deschis şi registrul aparatului de evacuare e închis. Pe măsură ce apa creşte în jgheab, circuitul se închide; pe măsură ce electrozii pătrund în apă, releele 15 şi 16 acţionează întrerup-toarele cu mercur, cari pun în mişcare cutia 5. Cînd nivelul apei scade în jgheab, circuitele se întrerup pe rînd şi mişcarea registrului e comandată în sens contrar. Materialul spălat, care trece dincolo de capătul comun al jgheaburilor, e dirijat peste un ciur fix, pentru desecare prealabilă; apoi, peste un ciur vibrant de reclasare, pe care cărbunii sînt stropiţi cu apă curată, pentru a îndepărta pelicula de argilă pe care au luat-o din apa de spălare şi pentru a desăvîrşi desecarea. Cărbunii mărunţi, obţinuţi în urma degradărilor din cauza rostogolirii în jgheaburi, sînt antrenaţi de apă şi sînt conduşi în cisternele de respălare a bateriei pentru cărbuni mărunţi. Reospălătorul pentru material mărunte folosit la tratarea materialelor constituite din bucăţi cu dimensiuni transversale de 0,5***6 mm şi chiar pînă la 10 mm (fără preclasarea materialului brut la 0,5 mm). Aparatul se alimentează cu material din clasa de 0,6 (10) mm şi cu material din clasa de 0-*-0,5 mm, care se evacuează la ciururile de desecare. Spălarea se face în jgheaburi mai înguste (200---500 mm), însă mai lungi decît 20***35 m, cu înclinare variabilă în lungul jgheabului (12***2°) şi cu aparate de evacuare aşezate la distanţe de cîte un metru. în general, jgheaburile se aşază în două sau în trei baterii paralele, fiecare în cascadă (v. fig. V). Materialul brut se alimentează la capătul primului jgheab al bateriei 81sau în cisterna A, e ridicat de un elevator E, la spălare, în bateria Bv unde se obţin cărbuni spălaţi pentru cocs, mixte cari se conduc în cisterna de respălare C şi şist. Elevatorul £ alimentează, pentru respălare, bateria fî2, care separă cărbunii spălaţi, mixte şi şist. Se pot trasa şi alte scheme de spălare. Cărbunii spălaţi şi mixtele spălate sînt conduşi, pentru desecare, pe ciururi pe cari sînt stropiţi cu apă curată. Cărbunii cu dimensiuni sub 0,5 mm se spală din nou în jgheaburi pentru şlam. Jgheaburile au secţiunea dreptunghiulară în partea de jos şi trapezoidală în partea de sus. Se pot spăla 1,2***2 t/h de fiecare centimetru lăţime de jgheab. Jgheaburile cu lăţimea mai mare,decît 300 mm au un perete median longitudinal, pentru uniformizarea vitezei apei. Aparatele de evacuare sînt construite dintr-o cutie de fontă, prismatică în partea superioară (terminată cu o flanşă pentru legătura cu fundul jgheabului), şi piramidală la partea inferioară, unde orificiul de evacuare poate fi închis cu un disc mobil cu mai multe găuri cu diametri diferiţi. Pereţii găurilor se căptuşesc cu porţelan. Aparatele se construiesc cu curent vertical ascendent de apă (v. fig. VI), prin injecţie sau cu cădere liberă. Curentul vertical de apă reglează automat evacuarea: cînd cantita- I jLLUi V. Schema circulaţiei într-o instalaţie de reospălător pentru material mărunt. A) cisterna de alimentare; Bx) baterie de spălare; 82) baterie de respălare; C) cisternă de respălare; £) elevator; T) transportor intermediar ; 1) alimentare ; 2) cărbune foarte curat; 3) şist; 4) mixte spălate; 5) cărbune spălat. VI. Aparat de evacuare cu curent ascendent, o) secţiuni prin aparat; b) schema aparatului; A) jgheab; 1) piesă de fontă pentru dirijarea curentului de apă; 2) disc rotitor cu deschideri pentru reglare; 3) ajutaj de evacuare cu căptuşeală de porţelan; 4) conductă pentru intrarea curentului ascendent de apă. tea de şist în jgheab creşte, nivelul apei se ridică, presiunea pe aparat creşte, curentul de apa îşi face drum în jos şi evacuează şistul; în caz contrar, curentul de apă trece în jgheab şi împiedică antrenarea Ia evacuare a particulelor uşoare. ŞistuI curat e eliminat numai de aparate cu curent de apă. La aparatele cu cădere liberă, evacuarea e practic constantă şi deci nu se pot elimina produse finite; reglarea orificiu lui de evacuare a şistului se face, fie manual, de către mecanic (prin rotirea discului inferior), fie automat, cu ajutorul autodeşistoru lui. Acesta (v. fig. VII) funcţionează pe acelaşi principiu ca la reospălătoare le pentru cărbuni mari. Electrozii din jgheab închid circuitul prin apă, cînd nivelul acesteia se ridică, în urma creşterii patului de şist, şi acţionează releul de închidere a circuitului electro-magnetului 1 cu pas variabil. Prin tija reglabilă 2 a acestui electromagnet se manevrează piesa mobilă 3, care se apropie sau se depărtează de piesa fixă 4. După poziţia acestor piese, orificiu I dintre ele poate fi oval sau circular, strangulînd sau acceierînd astfel evacuarea. Reospălătorul pentru şlam e folosit la spălarea materialului constituit din particule cu dimensiuni sub 0,5 mm, în jgheaburi analoge cu cele pentru clasa 0.5---6 (10) mm, de cari diferă prin dispoziţia lor şi prin înclinarea mai mică. Aparatele de evacuare sînt conice (v. fig. VIII), au vîrf lung (pînă Ia 1 m) şi orificiu de evacuare reglabil, şi sînt căptuşite VII. Schema de funcţionare a autodeşistorului pentru reospălătoare de cărbune mărunt. VIII. Aparat de evacuare pentru şlam. Reostat 461 Reostat pe dinăuntru cu porţelan (pentru reducerea frecării). La spălarea şlamului sînt necesare numai două jgheaburi. Din primul jgheab se evacuează în cel de al doilea un material şistos, care se concentrează în aparatele lungi ale celui de al doilea jgheab, alimentat cu apă curată în amonte. Cu astfel de aparate se tratează bine numai materialul din clasa 0,17--'0,7 mm, pentru şlamul fin preferîndu-se prepararea prin fiotaţie. 1. Reostat, pl. reostate. E/t.: Aparat conţinînd un rezistor cu rezistenţă ohmică variabilă, a cărei reglare se face fără demontarea conexiunilor. După natura rezistoarelor folosite, se deosebesc reostate cu rezistoare metalice, lichide şi de cărbune. Reostatele cu rezistoare metalice, cel mai frecvent folosite, se deosebesc constructiv după mărimea curenţilor nominali. Reostatele pentru curenţi mici, cum sînt, de exemplu, cele folosite în laboratoare, sînt executate sub forma unui cilindru izolant, înfăşurat cu sîrmă rezistivă neizolată, iar variaţia rezistenţei se obţine prin alunecarea unui cursor de-a lungul unei generatoare a cilindru Iu i, stabilind un contact electric (v. fig. I). Reostatele pentru curenţi mai mari sînt constituite din conductoare neizolate, spiralate (pentru a ocupa loc puţin),fixate între două suporturi izolante. Variaţia rezistenţei se obţine cu ajutorul unui comutator constituit din ploturi (v.) metalice Reostatele cu rezistoare de cărbune, folosite la curenţi foarte mici, sînt constituite din plăci de cărbune suprapuse, rezistenţa electrică a coloanei variind cu presiunea între plăci. /. Reostat cu cursor. II. Reostat cu manetă. (la cari se racordează rezistoareie), peste cari alunecă contacte glisante masive sau de tip serie, purtate de o manetă (v. fig. II). Reostatele pentru curenţi mari sînt constituite din elemente (v. fig. III) construite special din fontă, tablă sili-cioasă sau bandă rezistivă, înşirate pe două sau pe trei tije izolante. Variaţia rezistenţei se obţine, în acest caz, cu ajutorul unui controler (v.). După mediul de răcire, se deosebesc reostate cu rezistoare metalice în t ' aer, în ulei şi în nisip. Reostatele cu rezistoare lichide, folosite pentru curenţi mari, sînt constituite dintr-un vas care conţine o soluţie conductoare de sare (în general sodă) şi dintr-un sistem de plăci în formă de semidisc (confecţionate din metal rezistent la acţiunea soluţiei) a căror cufundare în electrolit poate fi reglată prin rotirea axului lor l!1, Elemente de reostate (v. fig. IV). Rezistenţa depinde de con- Pentru curen^ mari-centraţia soluţiei şi de suprafaţa plăcilor în contact cu lichidul. La puteri mari, plăcile sînt fixe, iar nivelul lichidului e ridicat cu ajutorul unei pompe. IV. Reostate lichide de pornire, a) pentru motoare cu putere pînă Ia circa 200 kW; b) pentru motoare de puteri mai mari. Din punctul de vedere al funcţiun ii, se deosebesc reostate pentru pornirea şi reglarea maşinilor electrice (reostate de excitaţie a generatoarelor şi reostate de pornire şi de reglare a turaţiei motoarelor), reostate de încărcare şi reostate de laborator. Reostatele de excitaţie, conectate în circuitul de excitaţie al maşinilor electrice, servind la reglarea tensiunii generatoarelor electrice sau la reglarea turaţiei motoarelor electrice, au în general dimensiuni mici, deoarece puterea absorbită reprezintă numai cîteva procente din puterea maşinii. Sin. Reostate de cîmp. Rezistoareie acestor reostate, fiind parcurse de curent timp îndelungat, trebuie să fie dimensionate pentru a suporta o încălzire limitată. Se deosebesc: reostate pentru reglarea tensiunii generatoarelor de curent continuu (echipate cu un contact de scurt-circui-tare a înfăşurării de excitaţie după poziţia de maxim a reostatului, în vederea evitării supratensiunilor) (v. fig. V Reostricţîune 462 Reoxidare şi a2), reostate pentru reglarea tensiunii generatoarelor de curent alternativ (conectate în circuitul de excitaţie al alterna-torului (v. fig. V bx) sau în circuitul de excitaţie ai excita- V. Scheme de reostate în circuitul maşinilor electrice. Oi, a2) pentru reglarea tensiunii generatoarelor de curent continuu, cu excitaţie derivaţie (ax) şi cu excitaţie separata (o2); blt b2) pentru reglarea tensiunii generatoarelor de curent alternativ, prin variaţia curentului excitaţiei excitatoarei şi a curentului excitaţiei generatorului (bi), sau prin variaţia numai a curentului excitaţiei excitatoarei (b2); c) pentru pornirea motoarelor de curent continuu derivaţie; d) pentru pornirea motoarelor de curent continuu serie; e) pentru pornirea motoarelor asincrone trifazate cu rotorul bobinat. â toarei) (v. fig. V b2) şi reostate pentru reglarea turaţiei motoarelor de curent continuu derivaţie combinate, de cele mai multe ori, cu reostatul de pornire. Reostatele de pornire a motoarelor electrice, conectate în circuitul principal al acestora, au dimensiuni mari, puterea absorbită fiind de ordinul de mărime al puterii maşinii respective. Ele limitează curentul absorbit la pornire, care altfel ar fi foarte mare, deoarece turaţia, fiind nulă, tensiunea electromotoare e de asemenea nulă şi deci circuitul maşinii e supus întregii tensiuni a reţelei. Pe măsura creşterii turaţiei, deci pe măsura apariţiei şi a măririi tensiunii contraelectromotoare, se poate micşora treptat rezistenţa introdusă în circuit. Astfel, curentul pînă la terminarea procesului de pornire e menţinut sub o anumită valoare. Rezistoarele acestor reostate trebuie să fie astfel dimensionate, încît încălzirea în perioada de pornire să nu depăşească limita admisibilă. Se deosebesc, din punctul de vedere al destinaţiei, şi mai puţin din punctul de vedere constructiv, reostate de pornire pentru motoare de curent continuu derivaţie (v. fig. V c), pentru motoare de curent continuu serie (v. fig. V d) şi pentru motoare de curent alternativ trifazat cu rotor bobinat (v. fig. Ve). Reostatele pentru încărcare sînt destinate să absoarbă energie electrică la încărcarea în sarcină a generatoarelor de puteri mici. Reostatele pentru laborator servesc la efectuarea măsurărilor şi a încercărilor de maşini electrice, a aparatelor electrice, etc, 1. Reostricţiune. Fiz., Elt.: Efect care consistă în con- tracţiunea transversală a unui conductor străbătut de curentul electric, datorită forţelor interioare exercitate asupra conductorului de cîmpul magnetic propriu. Sin. Efect de gîtuire, Efect pinch. _ Densitatea de volum / a forţei interioare, a cărei expresie e /=Yo/x£, în care Y0 e constanta lui Gauss, / e densitatea curentului electric, iar B e inducţia magnetică proprie, e orientată în spre interiorul conductorului, producînd deci contracţiunea lui (v. fig.). Reostricţiunea comportă limitarea, în condiţii date şi la conductoarele lichide relativ subţiri, a densităţii de curent electric şi prezintă importanţă în special la cuptoarele electrice de inducţie cu fier, la cari partea inelară a şarjei — care constituie secundarul cu o singură spiră în scurt-circuit al transformatorului constituit de cuptor — poate fi întreruptă datorită reostricţiunii. La în- Sensul f ° trerupere se stabileşte regimul în gol al cuptorului, deoarece curentul secundar se întrerupe; atunci reostricţiunea încetează şi se restabileşte continuitatea şarjei. Procesul reîncepe, punînd circuitul de alimentare cînd în goi, cînd în sarcină nominală, prin întreruperi neregulate ale părţii inelare a şarjei, ceea ce face imposibilă funcţionarea normală a cuptorului. Reostricţiunea produce şi o frămîntare a şarjei cuptoarelor de inducţie, omogeneizînd-o, şi aceasta prezintă importanţă în special la cuptoarele fără fier, în cari curentul electric trece prin întreaga şarjă. 2. Reosuifon. Farm.: Sin. Sulfaguanidină (v.). 3. Reotactic. Biol.: Calitatea unei vieţuitoare de a trăi într-o apă curgătoare, fixîndu-se în albia apei. 4. Reoviscozimelru, pl. reoviscozimetre. Chim. fiz.: Vis-cozimetru tehnic în care căderea liberă a unei bile e înlocuită de o alunecare sub acţiunea unei contragreutăţi constante, determinate. Acest tip de viscozimetru prezintă avantajul de a permite să se înregistreze automat, odată cu mişcarea greutăţii, şi spaţiul parcurs, prin citire la un micrometru-ceasornic, care face corp comun cu viscozimetruI. Reoviscozimetrul se foloseşte, în consecinţă, atît la determinări viscozimetrice cît şi la determinarea diagramelor de curgere a coloizilor. Atît principiul aparatului, cît şi modu I decalcul, sînt, în rest, asemănătoare viscozimetru lu i Hoppler (v. sub Viscozimetru). 5. Reoxen. Biol.: Calitatea unei vieţuitoare de a trăi în ape în cari curenţii sînt slabi. 6. Reoxidare. Ind. text.: Tratament aplicat în finisarea produselor textile, consistînd în oxidarea leucoderivaţilor rezultaţi din reducerea coloranţilor de sulf sau de cadă şi fixaţi pe fibră. Reoxidarea se face în ultima fază a procesului de vopsire, sub acţiunea oxigenului din apă, în cazul coloranţilor de sulf, respectiv sub acţiunea oxigenului din aer, în cazul coloranţilor de cadă. Pentru coloranţii antrachinonici, reoxidarea se face şi folosind soluţii cu oxidanţi; de exemplu, se folosesc: apă oxigenată 2---3 cm3/l cu concentraţia de 30%; perborat de sodiu 1---2 g/l, bicromat de sodiu sau bicromat de potasiu 0,5* * * 1 g/l, fără adaus de acid sulfuric sau cu adaus de 30---40 cm3/l acid sulfuric 96°B. Pentru oxidare mai energică se foloseşte hipoclorit de sodiu sau nitrit de sodiu. După oxidare, coloranţii antrachinonici reclamă acidularea cu soluţie de 1 g/l acid sulfuric. Oxidarea leucoderivatului se face şi în cazul vopsirii cu coloranţi cubosoli, adăugîndu-se Reparaţie 463 Reparaţie în baia de vopsire 5---15 g/s nitrit de sodiu sau adăugîndu-se la baia de developare acidă 10---20 g/l bicromat de sodiu. în cazul coloranţilor de cadă, oxidarea se face concomitent cu uscarea, în camera în care circulaţia ţesăturii urmează traseul în falduri în direcţie verticală. Primele compartimente sînt pentru uscare, iar ultimele, pentru oxidare. La fiecare compartiment se pot regla umiditatea şi temperatura. i. Reparaţie, pl. reparaţii. Tehn.: Ansamblul de operaţii efectuate asupra unui utilaj sau asupra unui vehicul, în total sau în parte, pentru restabilirea caracteristicilor lui funcţionale, eventual numai a unora dintre ele. în scopul reparaţiilor, utilajul sau vehiculul sînt scoase din funcţiune în baza unui sistem de reparaţie (v.), deoarece acestea se efectuează conform anumitor norme de reparaţie (v.) şi după o anumită metodă de reparaţie (v.). La reparaţie se înlocuiesc piesele degradate şi se înlătură efectele uzurii, după cum se pot remedia şi unele avarii. Se deosebesc reparaţii programabile, cari pot fi plan i-f i c a t e sau neplan ificate, şi reparaţii ocazionale, cari pot fi accidentale sau modernizante. Reparaţia planificată se efectuează după un anumit plan de reparaţie. Planificarea lucrărilor de reparaţie implică determinarea în timp a lucrărilor şi stabilirea volumului de lucru, pe baza normelor de reparaţie (v.). Acestea permit să se stabilească timpul, materialele şi manopera, cari sînt necesare pentru executarea reparaţiilor; elementele de bază (ordinea, volumul, timpul, durata şi succesiunea executării reparaţiilor) sînt redate uzual sub formă de grafice, cari se folosesc apoi la stabilirea planului de producţie (în care e inclus utilajul sau vehiculul scos din uz pentru reparaţie) şi a planului financiar. Deci, pentru reparaţia planificată e necesară pregătirea tehnică a lucrărilor, întocmirea graficelor de reparaţie, planificarea aprovizionării cu materiale şi cu piese de schimb, planificarea finanţării ei. Nerespectarea principiilor pentru planificarea reparaţiilor antrenează o serie de dezavantaje, şi anume: pierderi din cauza menţinerii îndelungate a utilajului în funcţiune, exprimate prin uzuri peste limită; pierderi din cauza activităţii neplanificate a atelierului de reparaţii; pierderi din cauza volumului mare de lucru şi a neorganizării lucrului; pierderi din cauza calităţii inferioare a reparaţiei. Reparaţia neplanificată se efectuează fără un plan dinainte stabilit. Reparaţia modernizantă se efectuează pentru modernizarea unui utilaj sau a unui vehicul. în generai, reparaţiile modernizante se combină cu reparaţiile capitale şi sînt o consecinţă a necesităţii de a spori productivitatea agregatului respectiv sau pentru uşurarea condiţiilor de lucru. în acest scop se pot realiza: mecanizarea operaţiilor manuale, pentru înlocuirea parţială sau totală a muncii omului; simplificarea sau amplificarea unora dintre lanţurile cinematice ale agregatului; modificări cari conduc la simplificarea, accelerarea şi ieftinirea executării reparaţiilor; îmbunătăţiri privind mărirea rezistenţei la uzură a utilajului; etc. Reparaţia accidentală se efectuează cînd se produce o avarie care provoacă întreruperea bruscă, totală sau parţială, a funcţionării unui utilaj. Această deteriorare se înlătură printr-o reparaţie improvizată, deci în afara unei periodicităţi planificate. . După volumul lucrărilor de reparaţie, se deosebesc reparaţii accidentale mici, mijlocii, mari şi grave. Reparaţiile accidentale mici se pot încadra în reparaţiile curente, iar reparaţiile accidentale mari, în reparaţiile capitale; de asemenea, reparaţiile accidentale grave pot fi considerate reparaţii de reconstrucţie. Cauzele cari provoacă accidentele pot fi: întreţinerea neglijentă sau supraîncărcarea în serviciu a utilajului, calitatea inferioară a reparaţiilor executate, nerespectarea executării la timp a planului de reparaţie, defectarea unor echipamente, şi defectări constructive. Reparaţie curentă: Sin. Reparaţie periodică curentă (v.). Reparaţie periodică curentă: Reparaţie la care se efectuează numai verificări sau reglări, cum şi înlocuirea unor piese sau a unor elemente accesorii (de ex. garnituri) cari periclitează buna funcţionare a unui utilaj sau a unui vehicul. La această reparaţie se fac demontări locale, adică fără să se intervină asupra ansamblului. în funcţiune de volumul lucrărilor, considerate ca necesare la o reparaţie periodică curentă, se pot efectua mai multe tipuri de astfel de reparaţii, cari se succed de la cea mai simplă la cea mai completă. De exemplu, la maşini-unelte se prevede o singură reparaţie curentă, iar la excavatoare pot interveni patru tipuri de reparaţii curente (uneori notate cu Ci-;C4). în general, lucrările aferente unei reparaţii curente sînt: curăţirea şi spălarea completă a agregatului; schimbarea uleiului şi a lichidului de răcire; înlocuirea unor piese uzate, cari nu reclamă decît demontări locale; verificarea echipamentelor sau a canalizaţiilor de ungere, de alimentare cu apă şi cu ulei; verificarea funcţionării dispozitivelor de comandă şi a limitoareior de cursă; revizuirea sau recondiţionarea protecţiei contra agenţilor corozivi (prin vopsire), cum şi a dispozitivelor pentru protecţia muncii; înlocuirea garniturilor, pentru menţinerea etanşeităţii în circuitele gazelor şi lichidelor; curăţirea periilor şi a lagărelor la maşinile electrice, eventual înlocuirea contactelor degradate; repararea frînelor, incluziv înlocuirea garniturilor de frînă uzate; înlocuirea seg-menţilor uzaţi de la pistoane şi a garniturilor de ambreiaj; repararea uşilor şi a stîlpilor, la cuptoare; refacerea parţială a căptuşelii basinelor de acizi. La o locomotivă cu abur, reparaţia curentă cuprinde mici reparaţii, efectuate cu ocazia spălării sau prin ridicarea locomotivei pe osii, în ultimul caz fiind posibilă şi restrunjirea bandajelor, impusă de uzura bandajelor. Astfel de reparaţii se referă la armaturi, la frîne, mecanisme, etc., după examinarea lor. Lucrările de reparaţii sînt trecute, în multe cazuri, în cartea tehnică a utilajului sau a vehiculului respectiv. Reparaţie mijlocie: Sin. Reparaţie periodică mijlocie (v.). Reparaţie periodică mijlocie: Reparaţie care se efectuează după un anumit număr de reparaţii curente, cuprinzînd atît lucrările aferente unei reparaţii curente, cît şi înlocuirea pieselor ajunse la limita de uzură sau ajustarea anumitor altor piese. La această reparaţie se fac demontări parţiale, pe subansambluri, urmărindu-se restabilirea preciziei de funcţionare a ansamblului. în principiu, printre lucrările suplementare faţă de o reparaţie curentă, se cuprind: repararea sau înlocuirea pieselor cari în serviciu se găsesc în contact cu frecare (de ex.: cusineţii şi rulmenţii); alezarea cilindrilor şi înlocuirea pistoanelor; repararea sau înlocuirea pompei de răcire sau a echipamentului de pornire; repararea batiului sau a fundaţiilor unui utilaj, respectiv a şasiului unui vehicul, cum şi vopsirea şi verificarea preciziei la regimul normal de funcţionare; repararea parţială sau totală a maşinilor electrice accesorii; refacerea căptuşelii la cuptoare. Această reparaţie e urmată de o^ recepţie, înainte de predarea utilajului sau a vehiculului. în unele cazuri, reparaţia mijlocie a fost abandonată. La o locomotivă cu abur, reparaţia mijlocie consistă într-o recondiţionare periodică, cu îndepărtarea uzurilor, prin ajustare sau prin înlocuire. — La căldarea de abur se efectuează lucrări ca: demontarea a cel puţin 30% din ţevile Reparaţie, cicliTde 464 Reparaţie, durată de m ici; demontarea, repararea şi probarea elementelor de supraîncălzire; curăţirea pereţilor şi controlul antretoazelor şi al şuruburilor; curăţirea diferitelor orificii; demontarea, repararea şi montarea ţevilor mari. — La motorul cu abur se efectuează următoarele lucrări: vizitarea cilindrilor şi înlocuirea cercurilor de la pistoane, înlocuirea buceielor de la capetele de cruce, înlocuirea cusineţilor de biele, proba cu presiune rece a cilindrilor (dacă s-au făcut reparaţii).— La şasiu, lucrările obişnuite sînt: examinarea şi măsurarea cadrului (fremului), reglajul suspensiunii, verificarea şi strun-jirea bandajelor, dezlegarea şi verificarea boghiuri lor, înlocuirea căptuşelii la cutiile de grăsime, verificarea şi probarea arcurilor. —'La tender lucrările sînt: verificarea boghiu-rilor ; revizia basinului, incluziv reparaţia şi vopsirea; vizitarea şi repararea stokeru lui.— La instalaţia de condensare, reparaţia mijlocie se referă la: demontarea, repararea şi montarea ventilatorului şi a pompelor; demontarea, repararea şi montarea radiatoarelor. Reparaţie capitală: Sin. Reparaţie periodică capitală (v.). Reparaţie periodică capitală: Reparaţie care se efectuează după un anumit număr de reparaţii curente sau mijlocii, cuprinzînd atît lucrările aferente acestora, cît şi înlocuiri de subansambluri mari, în scopul restabilirii tuturor caracteristicilor constructive şi funcţionale ale unui utilaj sau ale unui vehicul. Volumul reparaţiei capitale e cel mai mare dintre toate reparaţiile planificate, deoarece comportă demontarea completă a agregatului considerat şi în locui rea pînă la 60% din totaJul pieselor componente, folosind piese de schimb noi sau recondiţionate. Numărul de reparaţii periodice capitale e în general limitat, adică depinde de durata de serviciu totală a unui utilaj sau a unui vehicul, calculată în ore de funcţionare sau în kilometri rulaţi, după care reparaţiile devin nerentabile. Astfel, dacă o reparaţie capitală se efectuează la un preţ mediu ferm, ea e considerată nerentabilă cînd lucrările syplementare (datorite în special înlocuirii pieselor de schimb) depăşesc circa 30% din acest preţ. Reparaţie intermediară; C. f.; Sin. Reparaţie periodică intermediară (v.). Reparaţie periodică intermediară. C. f.: Reparaţia periodică a unei locomotive cu abur, la jumătatea intervalului dintre două reparaţii periodice generale, efectuată fără ridicarea cazanului de pe cadru. La această reparaţie, şasiul se ridică de pe osii, fie printr-un coborîtor de osii, fie cu ajutorul unui pod rulant; apoi bandajele sînt restrunjite, iar osiile sînt remontate la locomotivă. Reparaţie generală. C. f.: Sin. Reparaţie periodică generală (v.). Reparaţie periodică generală. C. f. .* Re-paraţia periodică capitală a locomotivelor cu abur, la care locomotiva e complet demontată şi verificată, piesele defecte sînt înlocuite sau reparate, iar apoi ea e remontată, probată şi vopsită. în principiu, această reparaţie se referă la căldarea de abur (cazan), motorul cu abur şi tenderul locomotivei. La căldarea de abur, aceasta se demontează de pe cadru (frem) şi se efectuează următoarele lucrări: se scot toate ţevile, cari în parte se repară şi în parte se înlocuiesc; se înlocuieşte cutia de foc, parţial sau total; se repară ţevile de admisiune şi deemisiune, etc. — La motorul cu abur, reparaţia cuprinde următoarele lucrări: se strunjesc cilindrii; se înlocuiesc cămăşile, dacă sînt uzate; se consolidează şasiul şi se înlocuiesc piesele de consolidare degradate; se verifică încărcările pe osii, prin cîntărire; se echilibrează osiile, rectificînd contragreutăţile. — La tender, lucrările de reparaţie se referă la basinul de apă şi la condensator, cari se probează înainte de remontare, cum şi Ia înlocuirea cusineţilor. Reparaţia periodică generală se efectuează după un anumit număr de kilometri parcurşi. Se deosebesc reparaţii interioare şi exterioare, după felul reviziei căldării de abur. Reparaţia generală interioară cuprinde reparaţia generală a motorului, a carului şi a tenderului, cum şi revizia interioară a căldării (v. sub Reyizie 1). Reparaţia generală interioară e urmată de proba de presiune Ia rece şi Ia cald a căldării, iar apoi de proba de parcurs şi de tracţiune a locomotivei. Reparaţia generală exterioară cuprinde reparaţia generală a motorului, a carului şi a tenderului, cum şi revizia exterioară a cazanului (v.). Reparaţia generală exterioară e urmată de proba de parcurs şi de tracţiune a locomotivei. 1. ciclu de Tehn.: Perioada dintre două reparaţii capitale, incluziv durata unei reparaţii capitale, şi care se caracterizează prin durata şi structura sa. în cursul unui ciclu de reparaţie, utilajele sau vehiculele sînt supuse atît la o reparaţie capitală (cu care începe sau se sfîrşeşte ciclul), cît şi la mai multe reparaţii curente şi, eventual, la unele reparaţii mijlocii. Ciclul de reparaţie se stabileşte prin normele de reparaţie (v.). Durata c i c I u I u i e intervalu 1 de timp corespunzător, în care se include şi durata unei singure reparaţii capitale. La un utilaj nou, durata ciclului de reparaţie se calculează de la punerea în serviciu a acestuia pînă la prima reparaţie capitală. Structura ciclului e ordinea succesivă a executării reparaţiilor, stabilită după o anumită regulă de con-secuţie şi după anumite intervale de timp. Structura ciclului de reparaţie variază în raport cu felul, destinaţia şi regimul de funcţionare al unui utilaj sau al unui vehicul, cum şi cu proprietăţile lui constructive şi funcţionale. Pentru utilajele complexe, ca, de exemplu, grupuri formate dintr-o maşină de lucru şi motorul de antrenare, structura ciclului se coordonează cu structura ciclului de reparaţie a utilajului de bază. Pentru echipamentul motor (de ex. motoare electrice sau termice) aferent utilajului mecanic de bază, structura ciclului de reparaţie se stabileşte ca şi pentru acest utilaj. în principiu, un utilaj complex nu se opreşte din funcţionare pentru reparaţiile motorului de antrenare, ci structura ciclului de reparaţie se concepe astfel, încît să existe o coincidenţă între diferitele reparaţii ale motorului de antrenare şi cele ale utilajului antrenat. Structura ciclului de reparaţie depinde de următoarele condiţii esenţiale: ciclul de reparaţie trebuie să aibă o periodicitate a reparaţiilor, conform lucrărilor planificate de reparaţie; între două reparaţii, utilajul trebuie să funcţioneze normal şi să reclame un minim de reparaţii curente; intervalul de timp dintre reparaţii să nu fie prea mic, fiindcă micşorează rentabilitatea utilajului; volumul de lucru corespunzător operaţiilor de reparare să fie cît mai redus, ştiind că volumul de lucru pentru demontare-remontare e aproape constant, adică reprezintă aproximativ 60% din volumul total de lucru şi creşte procentual, cu cît utilajul e mai mic. Pentru stabilirea structurii ciclului de reparaţie se consideră durata ciclului de reparaţie, durata de funcţionare între două reparaţii curente succesive, duratele de funcţionare între două controale planificate. 2. durată de Tehn.: Durata de imobilizare a unui utilaj, cuprinzînd suma intervalelor de timp aferente efectuării reparaţiilor, probelor, vopsirii (incluziv uscarea) şi recepţiei. Durata de reparaţie se exprimă prin relaţia: D=—+H, cs în care B e numărul de ore de lucru efectiv consumate pentru Reparaţie, echipă de ~ 465 Reparaţie, sisteme de executarea'lucrării, c e numărul de meseriaşi de categorie medie cari lucrează la reparaţie într-un schimb, s e numărul schimburilor, iar H e numărul de ore folosite pentru probe, vopsire şi recepţie; se foloseşte relaţia H=rB, cu r= 0 pentru reparaţiile curente şi cu r=0,1 pentru reparaţiile capitale sau medii. î. echipa de Tehn.: Echipă formată din lucrători specializaţi în reparaţii. După sistemul de reparaţie adoptat, se folosesc: echipa complexa, în care lucrătorii au diferite specialităţi profesionale, de exemplu mecanici, lăcătuşi, electricieni, etc.; echipa specializata, în care toţi lucrătorii au o singură specialitate profesională. 2. metoda de Tehn.: Modul în carese efectuează procesul de reparaţie. Metoda de reparaţie se alege astfel, încît durata de imobilizare în reparaţie să fie redusă cît mai mult posibil, asigurînd totodată calitatea superioară a lucrării şi condiţiile economice optime. O metodă de reparaţie se caracterizează prin condiţiile de lucru impuse, unele fiind cu caracter general pregătitor şi altele cu caracter specific. Condiţiile cu caracter general pregătitor pot fi: stabilirea locului de reparaţie a utilajului sau a vehiculului, cu sau fără demontarea lui de pe fundaţie, respectiv de pe şasiu ; efectuarea reparaţiilor în timpul sistării lucrului de producţie (de ex. în schimburile în cari utilajul nu e în uz); efectuarea reparaţiilor în două sau în trei schimburi; controlul prealabil al utilajului sau al vehiculului, stabilind defectele de remediat; aprovizionarea din timp a posturilor de lucru, şi anume cu materiale, dispozitive, scule şi desene; echiparea posturilor de lucru cu mijloace mecanizate de ridicat şi de transport; etc. Condiţii le cu caracter specific, cari particularizează o metodă de reparaţie, sînt: repararea pe ansambluri, repararea pe banc, repararea în mai multe schimburi de lucru. Procesul de reparaţie desfăşurat cuprinde, în general, următoarele operaţii: demontarea utilajului sau a vehiculului; spălarea, constatarea şi trierea pieselor demontate; repararea pieselor uzate şi degradate; remontarea pieselor în subansambluri şi a subansamblurilor în ansamblul general; reglarea şi punerea la punct a funcţionării utilajului; efectuarea încercărilor, completată cu remedierea defectelor observate în cursul încercărilor; predarea utilajului, de obicei însoţită de proba de recepţie a beneficiarului. Lucrări le se pot efectua succesiv, în paralel sau mixt. Lucrul succesiv prezintă avantajul unei solicitări mai reduse a echipei de lucrători, deci numărul persoanelor cari conlucrează la reparaţie se poate reduce, iar lucrul în paralel prezintă avantajul reducerii imobilizării, dar impune condiţia desfăşurării lucrărilor pe un front larg; lucrul mixt poate îmbina ambele avantaje. Durata reparaţiei unui utilaj sau a unui vehicul se exprimă prin relaţia: t-r D = NLd-ktka’ în care t e norma de timp pentru efectuarea reparaţiei considerate, r e coeficientuI de complexitate a reparaţiei, N e număruI lucrătorilor într-un schimb, dşiL(în ore) sînt durata şi numărul schimburilor de lucru, e coeficientul de îndeplinire a normelor de timp şi ku e coeficientul de utilizare a timpului de lucru. Astfel, durata reparaţiei se reduce prin micşorarea normei de timp, mărirea numărului de lucrători, introducerea mai multor schimburi de lucru, majorarea coeficienţilor kf şi k m Aceşti doi coeficienţi pot creşte dacă se introduc procedee tehnologice adecvate şi se organizează raţional locul de lucru (de ex., lucrătorul să aibă din timp sculele, materialele şi piesele de schimb). Norma de timp se poate reduce prin mecanizare, diminuarea volumului de lucru la ajustare şi folosirea unor procedee corespunzătoare pentru detectarea defectelor. Coeficientul de complexitate r, echivalent cu numărul de unităţi convenţionale, e mai mic pentru construcţii mai simple. Metoda reparaţiei pe ansambluri: Metodă în care demontarea şi montarea utilajelor se execută pe ansambluri. Toate ansamblurile demontate se înlocuiesc cu alte ansambluri reparate şi pregătite în prealabil, astfel încît la montare se efectuează numai mici operaţii de ajustare. Această metodă prezintă următoarele avantaje: reducerea volumului de lucru la montajul general (circa 25---35%); eliminarea ajustării pieselor la montarea lor în subansambluri şi a ajustării acestora la montarea lor în ansamblu; repartizarea raţională a lucrului şi trecerea la aplicarea tehnologiei tip; posibilitatea lucrului mai eficient pe subansambluri, a mecanizării mai intense şi a specializării personalului; reducerea timpului de imobilizare, prin pregătirea din timp a subansamblurilor de schimb. Condiţiile necesare pentru folosirea acestei metode sînt: existenţa unui parc mare de utilaje sau de vehicule de acelaşi tip; ansamblul să fie uşor de realizat; subansamblurile să permită încercări prealabile individuale şi să nu reclame transporturi grele; uniformitatea tipului de utilaj; unificarea, standardizarea şi tipizarea pieselor; elaborarea unui sistem de cote de reparaţie; norme de lucru pe operaţii tehnologice. Metoda reparaţiei pe banc: Metodă în care utilajul e ridicat de la locul de utilizare şi e transportat la locul de reparaţie. Aceasta reclamă ca, în locul utilajului trimis în reparaţie, să se monteze un utilaj de schimb. Metoda implică două condiţii, şi anume: spaţii mari la locul de reparaţie, cari să permită amplasamentele şi manevrele necesare, cum şi existenţa utilajelor de rezervă. Metoda reparaţiei în două schimburi: Metodă în care se lucrează în două schimburi, cu o echipă împărţită în două subechipe, condusă de un acelaşi şef de echipă, care prin programul lui de lucru să fie parţial prezent la fiecare dintre cele două schimburi. Metoda se recomandă în cazul unui volum mare de lucru şi la reparaţiile ansamblurilor sau subansamblurilor. 3. norme de Tehn.: Totalitatea regu Iilor după cari se efectuează reparaţiile şi controalele utilajelor sau ale vehiculelor, cum şi a regu li lor după cari se stabilesc consumurile de materiale, de piese de schimb şi de lubrifianţi necesari acelor reparaţii. Regulile după cari se efectuează reparaţiile şi controalele constituie regimul de reparaţie, în care se urmăreşte să se stabilească: ciclul de reparaţie, incluziv durata de funcţionare a utilajului sau a vehiculului între diferite categorii de reparaţii (curente, mijlocii, capitale); cuantumul orelor consumate pentru efectuarea reparaţiilor, grupate pe fiecare fel de meserie şi de operaţie (de ex. la maşini-unelte sau manuale), şi durata reparaţiilor în zile calendaristice; formaţia echipelor de reparaţie, cari pot fi complexe sau specializate; structura felului de reparaţie, uneori exprimată printr-o diagramă, şi condiţiile de recepţie. Regulile după cari se stabilesc consumurile de materiale, de piese de schimb şi de lubrifianţi, constituie regulile de consum corespunzătoare reparaţiilor planificate. 4. plan de Tehn.: Plan care cuprinde ciclul şi durata reparaţiilor unor utilaje sau ale unor vehicule, întocmit pentru o anumită perioadă de timp, care poate fi de mai mu Iţi ani, după durata ciclului. Planul de reparaţii, stabilit pe baza instrucţiunilor şi a normelor de reparaţii, se poate prezenta sub formă de grafic, în care se indică felul şi durata reparaţiei, cum şi volumul lucrărilor de reparaţie. 5. sisteme de Tehn.: Ordinea după care se scot utilajele din uz, în scopul reparaţiei lor. Sistemul de reparaţie se stabileşte ţinînd seamă de uzura în timp a diferitelor piese componente ale utilajului. 30 Reparaţiei, complexitatea 466 Repartitor Pentru a avea permanent la dispoziţie mijloacele de bază necesare, cum şi pentru a asigura utilizarea lor cît mai raţională şi Ia un preţ de cost pe reparaţie cît mai redus posibil, se urmăresc: evitarea scoaterii din uz a utilajului, în mod neprevăzut, din cauza uzurii; reducerea limitelor de variaţie ale uzurii utilajului; prelungirea duratei de serviciu a pieselor de schimb; reducerea duratei de imobilizare a utilajului, în raport cu durata de funcţionare; planificarea termenelor în cari mijloacele de bază pot intra în reparaţie, faţă de durata de serviciu. Sistemele de reparaţie folosite în mod curent sînt: sistemul reparaţiilor după necesitate, sistemul reparaţiilor planificate riguros, sistemul reparaţiilor după control şi sistemul reparaţiilor planificate preventiv. Sistemul reparaţiilor după necesitate: Sistem de reparaţii în care utilajul e trimis în reparaţie numai după ce devine imposibilă menţinerea lui în uz. Reparaţia se efectuează neplanificat,' iar scoaterea din funcţiune a utilajului e determinată de uzura anumitor piese, cari exclud posibilitatea utilizării lui în continuare. Sistemul e caracterizat prin: starea necorespunzătoare a anumitor organe în apropierea reparaţiilor, cari impun întreruperea utilizării utilajului; concentrarea naturii reparaţiilor către categoriile de reparaţii capitale şi mijlocii; variaţii mari în uzura pieselor şi în capacitatea de lucru a utilajului; reducerea duratei de serviciu a utilajului şi volumul sporit al lucrărilor de reparaţii, ceea ce influenţează asupra stării întregului utilaj; incertitudinea asupra momentului scoaterii din uz, care uneori poate fi provocată de o avarie; datori .ă întîmerii reparaţiei; imposibilitatea planificării lucrărilor de reparaţie, atît ca volum de lucru, cît şi ca termen. Dezavantajele acestui sistem sînt: scoaterea bruscă din uz a utilajului, cu urmări defavorabile pentru producţie; uzura pronunţată a utilajului; sporirea cheltuielilor de reparaţie faţă de costul reparaţiilor periodice planificate (de 1,2-**2 ori mai mari). Sistemul reparaţiilor planificate riguros: Sistem de reparaţii în care utilajul e scos din funcţiune după anumite perioade de funcţionare, la termene stabilite independent de starea ior tehnică, repararea sau înlocuirea pieselor componente depinzînd de norme de uzură specifice. Astfel, pentru organizarea reparaţiilor se ţine seamă de date experimentale, după cari se stabilesc perioadele de reparaţii. Sistemul reparaţiilor planificate riguros prezintă următoarele avantaje: posibilitatea constituirii unui depozit de piese de schimb şi de subansambluri, corespunzătoare utilajelor în uz, astfel încît la data predeterminată se face înlocuirea unor anumite piese, cu o imobilizare redusă a utilajului în reparaţie; permite planificarea lucrării şi determinarea volumului de lucru, cum şi tipizarea tehnologiei reparaţiei; creează posibilitatea de corectare a normelor de reparaţii; permite cunoaşterea din timp a momentului în care utilajul trebuie să-şi întrerupă funcţionarea, adică să fie scos din uz. Dezavantajul principal consistă în faptul că, atunci cînd lipsesc norme de uzură pentru piese şi cînd sînt variaţii mari în regimul de funcţionare a utilajului, se poate produce întreruperea bruscă a funcţionării utilajului sau intervine un consum exagerat de piese (cari nu au ajuns încă la limita de uzură), după cum termenul reparaţiei period ice e prea depărtat sau prea apropiat. Acest sistem e indicat pentru întreprinderi cari folosesc acelaşi tip de utilaje şi în aceleaşi condiţii de funcţionare. Sin. Sistemul reparaţiilor standardizate. Sistemul reparaţiilor standardizate: Sin. Sistemul reparaţiilor planificate riguros (v.). Sistemul reparaţiilor după control: Sistem de reparaţii în care acestea se efectuează după un control al utilajului cînd e în uz. Sistemul reclamă planificarea unor controale periodice (la intervale precise), iar planificarea reparaţiei uti- lajului (volum de lucru, materiale, piese de schimb) se stabileşte în acord cu constatările rezultate prin control. Sistemul reparaţiilor după control prezintă avantajul că pregătirea reparaţiei se face mai temeinic, iar ieşirea bruscă din funcţiune e evitată. Dezavantajele sînt: lipsa de stimulent, pentru personal, de a menţine utilajul cît mai mult în funcţiune, şi determinarea imprecisă a termenului de reparaţie. Acest sistem poate fi folosit cu rezultate favorabile în industria de prelucrare a metalelor. Sistemul reparaţiilor planificate preventiv: Sistem de reparaţii în care utilajul e scos din funcţiune, pentru reparaţie, după un anumit număr de ore de funcţionare. Numărul de ore de funcţionare se stabileşte în raport cu felul utilajului, cu condiţiile de lucru, şi cu gradul de uzură al pieselor. Acest sistem, numit şi sistemul preventiv de reparaţie periodica planificata (abreviat SPRPP), se deosebeşte de cel al reparaţiei cu planificare riguroasă, prin faptul că el normează valoarea uzurii admisibile a pieselor şi admite modificarea continuă a normelor de reparaţii, în raport cu rezultatele verificări lor şi ale controlului planificat. Sistemul reparaţiilor planificate preventiv prezintă următoarele avantaje: evitarea ieşirii neprevăzute a utilajului din funcţiune, pregătirea din timp a reparaţiei şi planificarea lucrărilor de reparaţie. Dezavantajul consistă în faptul că impune introducerea în plan a unor corecturi şi restructurări, stabilite în baza controalelor planificate. La acest sistem, care e folosit curent, lucrările de întreţinere şi de reparaţie se clasifică în: lucrări de întreţinere, controale planificate şi lucrări de reparaţii. Lucrările de întreţinere cuprind: curăţirea şi spălarea utilajului, gresarea, controlul şi verificarea preciziei de funcţionare, supravegherea funcţionării. Controlul planificat cuprinde verificarea utilajului în ansamblu şi a organelor lui componente. Lucrările de reparaţie pot fi reparaţii curente, reparaţii mijlocii (uneori) şi reparaţii capitale. 1. Reparaţiei, complexitatea Tehn.: Unitatea de măsură pentru determinarea volumu lu i de lucru necesar efectuări i unei reparaţii, acest volum de lucru fiind suma orelor consumate pentru reparaţia considerată. Complexitatea unei reparaţi i se stabileşte prin intermediul unei alte unităţi convenţionale, numită coeficientul de complexitate sau unitatea gradului de complexitate al reparaţiei, care de obicei se notează cu litera R şi, uneori, cu litera r. Mărimea gradului de complexitate se exprima printr-un număr care înmulţeşte coeficientul R, numit multiplicator, iar produsul dintre acest multiplicator şi echivalentul în orexom al coeficientului (unităţii gradului) de complexitate reprezintă totalul orelor necesare pentru reparaţia unui utilaj. Unitatea gradului de complexitate pentru orice fel de utilaj — cu excepţia utilajului electronic — se consideră echivalentă cu 50---70 orexom, iar pentru utilajul electronic, cu 15-**20 orexom. în general se folosesc tabele cari dau valoarea lui R pentru fiecare fel şi capacitate de utilaj, cum şi tabele cu multiplicatorii corespunzători diferitelor tipuri de utilaje de acelaşi fel şi categoriilor de reparaţie. 2. Repartitor, pl. repartitoare. Telc.: Ansamblu de rame şi reglete, instalat în sălile centralelor telefonice sau telegrafice, folosit pentru distribuirea (repartizarea) conductoarelor liniilor aeriene sau în cablu la diversele părţi componente ale echipamentelor de telecomunicaţii şi care cuprinde dispozitive simple şi sigure de conexiune a capetelor liniilor şi unele dispozitive de protecţie (în cazul repartitoarelor la cari sînt conectate linii aeriene). După instalaţia deservită, se deosebesc repartitoare telefonice şi repartitoare telegrafice. Djpă funcţiune, se deosebesc repartitoare de intrare, dacă servesc la asigurarea conexiunilor Repartiţie 467 Repartizarea maseior între liniile exterioare şi circu iţele schimbătoarelor, sau repartitoare intermediare, dacă asigură conexiunile necesare între echipamente sau părţi de echipamente ale centralei (de ex. între două etaje de selecţiune dintr-o centrală telefonică automată). Un repartitor care cuprinde şi dispozitive pentru măsurări, verificări, control, comutarea surselor de alimentare, etc. se mai numeşte cros telegrafic, respectiv cros telefonic. 1. Repartiţie, pl. repartiţii. 1. St.: Sin. Distribuţie (v. Distribuţie 1). 2. Repartiţie. 2. Tehn.: Modul în care fracţiunile unei mărimi integrale, caracterizînd un anumit obiect, se asociază părţilor acestui obiect. 3. ~a greutăţii pe osii. C. f.: Repartiţia pe osii a greutăţii unei locomotive conform condiţiilor de serviciu, determinate de caracteristicile căii şi de stabilitatea mersului. Condiţiile de serviciu de cari se ţine seamă la proiectarea locomotivei sînt: greutatea pe fiecare osie să nu depăşească sarcina maximă admisă de linie; greutatea aderentă să fie uniform repartizată pe osiile cuplare; suspensiunea să fie adaptată astfel, încît să corespundă sarcinii care revine fiecărei osii. La proiectare (ţinînd seamă de greutăţile totale transmise şinei de osii, după planul maşinii, şi de greutăţile pieselor nesuspendate) se calculează greutăţile suspendate atît ideale, cari revin fiecărei osii, cît şi reale (calculate după dimensiunile de proiectare ale pieselor); se verifică (prin calculul momentelor acestor forţe faţă de un plan de referinţă vertical, ales arbitrar) dacă verticalele centrelor de greutate ale forţelor ideale şi reale coincid; se variază aşezarea unora dintre piesele locomotivei, pentru ca să se aducă în coincidenţă cele două verticale. — La montare sau Ia revizie, repartiţia se face prin reglarea şuruburilor suspensoarelor, pe baza ,^întăririi" locomotivei (procedeu prin care se verifică apăsarea fiecărei osii pe şină). V. şl sub Cîntărirea locomotivei, şi sub Recîntărirea locomotivei. 4. ~a portanţei. Av.: Modul în care valoarea portanţei variază în lungul anvergurii, la o aripă de avion. Repartiţia portanţei, care se reprezintă printr-o curbă, e proporţională cu repartiţia circulaţiei, conform formulei lui Jukovski (v. Jukovski, formula lui ~); portanţa e totdeauna nulă la extremităţile aripii, iar la o aripă simetrică are valoarea maximă în secţiunea ei mediană. Pentru cunoaşterea repartiţiei portanţei se studiază întîi circu latia viteza indusă fi ind r=*v0c(a+fj, h r Repartiţia portanţei e modificată prin prezenţa fuzeiajului şi a gondolelor motoarelor (Ia avioanele muItimotoare). De asemenea, modificări în repartiţia portanţei sînt introduse şi de variaţia incidenţei a, obţinută fie prin torsionarea aripii, fie cu ajutorul aripioarelor sau al voleţilor. 5. Repartiţie. 3. Tehn.: Mărime care caracterizează o repartiţie în sensul 2. 6. coeficient de 1. Chim. fiz.: RaportuI concentraţiilor unei substanţe disolvate în două lichide imiscibile în contact, cînd e atins echilibrul. Valoarea coeficientului de repartiţie nu depinde de masele corpurilor în prezenţă, atît timp cît substanţa disolvată nu îşi schimbă starea moleculară prin disolvare în unul sau în ambii solvenţi şi cît timp temperatura nu variază. 7. coeficient de 2. St. cs.: Raportul dintre rigiditatea sau coeficientul de rigiditate al unei bare (la capătul ei) şi suma rigidităţilor sau a coeficienţilor de rigiditate a tuturor barelor cari concură într-un nod, într-o deplasare dată. Astfel, la rotirea unui nod j (v. fig.), coeficientul de repartiţie pentru o bară jh e rapor tul dintre coeficientul de rigiditate al capătului ei j şi suma tuturor coeficienţilor de rigiditate din capetele h ale barelor cari concură în nodul j: Sf h repartiţie depinde numai de n care aceasta 1 \ “ 1 dl\ w =— \ ,-------—- dy, 4tt y — yj dy unde F0 e viteza cu care se deplasează aripa, a e incidenţa aripii, C e coarda acesteia într-o secţiune oarecare, ă e un coeficient numeric, rt e coordonata punctului de pe aripă unde se calculează această viteză, y e coordonata unui punct curent şi b e anvergura aripii. Repartiţia circulaţiei, respectiv a portanţei, depinde de forma în plan a aripii, adică de modul în care variază coarda acesteia în lungul anvergurii. Pentru aripa eliptică, variaţia portanţei e de asemenea eliptică şi reprezintă cazul optim, deoarece acestei repartiţii îi corespunde o rezistenţă indusă minimă. Pentru celelalte forme uzuale de aripi, de exemplu dreptunghiulare, trapezoidale, etc., repartiţiile diferă mai mult sau mai puţin de cea eliptică, cele mai apropiate obţi-nîndu-se pentru anumite forme de aripi trapezoidale. Valoarea coeficientului de elementele geometrice ale barei şi de modu e prinsă la capăt. Cu ajutorul acestor coeficienţi, momentul neechilibrat din nodul j se distribuie la toate barele din acest nod şi nodul se echilibrează ajungînd într-o poziţie rotită. Aceşti coeficienţi servesc, astfel, la distribuirea la barele cari concură într-un nod al unui cadru a momentelor neechilibrate din acest nod, cari au tendinţa de a produce o rotaţie a nodului. Coeficienţii de distribuţie se folosesc la calculul cadrelor prin procedeele*de aproximaţii succesive bazate pe metoda deplasărilor. La cadrele cu noduri deplasabile, în mod similar coeficienţilor de repartiţie pentru rotirile de noduri, se stabilesc coeficienţi de repartiţie pentru gradele de libertate. Sin. Coeficient de distribuţie. 8. coeficient de ~ a lunecărilor. St. cs.: Coeficientul de formă a secţiunii. (Termen vechi, scos din uz.) V. Secţiunii, coeficientul 9. Repartizarea maselor. Alee., Mş.: Operaţie de calcul prin care masa unui corp solid (element de maşină) se consideră repartizată (concentrată) în diferite puncte ale Iui, sistemul acestor mase repartizate trebuind să fie echivalent, din punctul de vedere mecanic, cu corpul dat. Considerînd un corp de masă m şi yi- (i= 1, 2,••*,%) puncte de repartizare, determinate prin vectorii de poziţie r. faţă de centrul de greutate G al corpului, se obţine o repartizare statică a masei, dacă satisfăcute ecuaţiile: sînt (1) (2) /=1 = 0, /=1 adică: suma maselor repartizate e egală cu masa corpului dat şi sistemul de mase repartizate are acelaşi centru de greutate G ca şi corpul. 30* Repartizare, indice de 468 Repartizare, indice de Dacă la ecuaţiile de mai sus se adaugă şi ecuaţia: (3) /=1 =Jg- care exprimă că suma momentelor de inerţie ale maselor repartizate, în raport cu centrul de greutate G, e egală cu momentul de inerţie central JQ=mi2Q al acestuia (i^erazade inerţie centrală), sistemul de ecuaţii (1), (2), (3) exprimă repartizarea dinamica a masei corpului dat. Considerînd un sistem de axe cartesiene cu originea în G, pentru repartizarea dinamică a masei există sistemul de patru ecuaţii scalare: (4) n n y m- — m; E /=1 /=1 n n Sm;v; = 0: S- 1 /=1 m;%; = 0; Fiecare punct de repartizare fiind caracterizat prin trei parametri: coordonatele sale xi% y. şi masa sa pentru ca sistemul de ecuaţii de mai sus să fie compatibil, numărul de parametri cari se pot alege arbitrar e: (5) £ = 3w-4, în cazul repartizării dinamice a masei unui corp, şi (6) p = 3 n—3, pentru repartizarea statică a masei acestuia. Repartizarea masei unui corp se face în mod curent în două şi în trei puncte, iar mai rar în patru puncte. Repartizarea masei într-un singur punct al corpului, după cum rezultă din ecuaţiile (5) şi (6), nu poate fi decît statică; concentrarea masei unui corp în centru! lui de greutate, caz adoptat cînd corpul are o mişcare de translaţie pură, se poate considera ca o repartizare statică a masei într-un singur punct. Repartizarea dinamica a masei în doua puncte se poate face alegînd doi parametri arbitrari (p=2), şi anume: un punct (cele două coordonate ale lui), cele două mase, sau o masă şi una dintre coordonatele unui punct. Pentru ca ecuaţia (2) să fie satisfăcută trebuie ca cele două puncte de repartizare să fie colineare cu centrul de greutate şi să fie situate de o parte şi de alta a acestuia. Alegînd ca punct de repartizare centrul A al articulaţiei elementului (v. fig. I), ecuaţiile (4) devin: f ni£ — m , — MqC = 0, »i/+i»cc!=;g , de unde rezultă valorile celor trei necunoscute: m J q ijZ ni2 a *»■> .--------— ———- ; --------------- 224c ' ma2jrjG G Jg: ma 2jtJg a~ 2 4 -i Ultima expresie arată că, dacă unul dintre punctele de repartizare se alege arbitrar, în cazul repartizării dinamice, celălalt punctde repartizare C coincide cu centrul de oscilaţie al corpului în raport cu punctul A. Dacă se cere numai repartizarea statică a masei aceluiaşi corp, se aleg ca puncte de repartizare articulaţiile lui Aşi B, iar masele concentrate în aceste //. Repartizarea masei unui corp (o puncte SÎnt: bielă) în trei puncte. ^ G) centru de greutate; mlt m2 şi ___; ni^ — m — ■ mz) ce*e tre‘ mase fictive concentrate în l l piciorul bielei, respectiv în capul bielei, respectiv în centrul de greutate al bielei; aşib) distanţele punctelor de aplicare a maselor fictive fată ds centru! de greutate. Repartizarea d i-namicâ a masei în trei puncte necesită p=5 parametri şi se aplică, de obicei, cînd forma corpului impune alegerea a trei puncte de repartizare, cari de cele mai multe ori sînt colineare cu centrul de greutate G al corpului. Astfel, în cazul bielei din fig. II, se aleg ca puncte de repartizare articulaţiile A, B şi centru I ei de greutate G, şi rezu Ită masele fictive: %h G~ bl 1 -~ ab III. Repartizarea masei unui corp în patru puncte A, B, C şi G. /. Repartizarea dinamică a masei în două puncte. A şi C) puncte de repartizare; G) centru de greutate; a şi c) distanţele la centrul de greutate, ale punctelor de repartizare; şi m^) masele repartizate. _G a Repartizarea dinamica a masei în patru puncte necesită p=8 parametri, adică trebuie să se cunoască poziţiile a patru puncte (opt coordonate), sau poziţiile a trei puncte (şase coordonate) şi masele a două puncte, sau poziţiile a două puncte (patru coordonate) şi cele patru mase concentrate. La concentrarea dinamică în patru puncte A, B, C, D există sistemul de ecuaţii: -f- m-g -j- wlq + nijy = m, mAXA + mBxB + mCxC + mDxD ~ °' mAyA+ m&B + mcVC+ mDyD = °' m^a2 -f- nigb2-{~ ni^c- -f m^d2 = Jq , a cărui rezolvare dă valorile celor patru mase repartizate, în cazul unui element de bază al unei grupe de clasa III cu trei antrenori (v. fig. III) e preferabil ca cele patru puncte de repartizare să fie alese în punctele A, B, C, în cari elementul considerat e articulat de elementele 1, 2 şi 3, cum şi în centrul lui de greutate G. Sin. Concentrarea maselor. i. Repartizare, indice de Ind. text.: Raportul (Kr) al cotei de fibre trecute pe garnitura de ace a unuia dintre organele cardelor cu grupuri cardatoare (cu cilindru lucrător şi cilindru întorcător), faţă de totalul de fibre adus în zona de cardare (v. fig.). Raportul se exprimă prin formula: V = -±- V a+P ’ în care a (în g/m2) e încărcarea nouă cu fibre, adusă pe garnitura tamburului în zona de cardare; (3 (în g) e încărcarea cu Repartizor 469 Reper radar fibre preluată de cilindrul lucrător de pe un metru pătrat al tobei. Dacă se ţine seamă şi de încărcarea remanentă card (Ej(72,0) = n relaţia de echivalenţă corespunzătoare unei anumite identificări a elementelor referenţialului E. V. Mulţime. 8. Repetiţie de strate. Geol.: în-tîlnirea de mai multe ori şi în aceeaşi ordine succesivă, în profiluI geologic al unei sonde sau al unui puţ minier, a unui pachet de strate. Această repetiţie pe verticală presupune existenţa unei falii inverse (fie falie de forfecare directă, fie falie de încălecare). /. Repetiţie de strate. /) reprezentarea în carotaj electric; li) reprezentarea coloanei litologice ; a, b, c) strate ; F) falie; PS) curba potenţialului spontan; Q) curba rezistivităţilor. unde PSQ / într-un itinerar de cartare geologică, repetiţia poate presupune, însă, şi o falie contrară normală. în cazul forajelor, repetiţia e indicată de carotajul mecanic sau electric, iar falia, uneori, de pierderile de noroi sau de Repetiţie, falii cu — 476 Repetor II. Interpretarea geologica a coloanei litologice din fig. I (II). indicaţii date de existenţa breciei de fricţiune. De exemplu: în fig. /, repetarea grupului de'trei strate nisipoase (a, b, c), asociate cu argile şi cu marne, din co- _ Ioana litologică, se reflectă în caro-tajul electric prin vîrfuri caracteristice ale rezistivităţii (Q) şi potenţialului spontan (PS). Ţinînd seamă de succesiunea stratelor, se deduce că adîncimea la care forajul a străbătut o falie^ inversă e cea indicată în desen. în fig. II e reprezentată o posibilitate de inter- b// pretare a datelor din fig. I (funcţiune şi de datele geologice deduse prin cartarea de la suprafaţă). 1. Repetiţie, falii cu Geol.: Sistem de falii în trepte (v. sub Falie) foarte apropiate între ele. 2. Repetor, pl. repetoare. Telc,: Aparat pentru amplificarea bilaterală a semnalelor într-o cale de telecomunicaţii pe fire, avînd rolul de a compensa atenuarea semnalului pe o secţiune a liniei, în ambele sensuri de comunicaţie, concomitent şi fără perturbaţii reciproce. Repetorul trebuie să asigure o amplificare fără distorsiuni şi suficientă pentru secţiunea de linie pe care o serveşte, să aibă o funcţionare stabilă (fără amorsări de oscilaţii), să nu provoace zgomote şi interferenţe supărătoare, să asigure o siguranţă de funcţionare într-un regim de lucru neîntrerupt. După banda de frecvenţă a cărei amplificare o asigură, se deosebesc repetoare de frecvenţă vocală şi repetoare de frecvenţă înaltă. Repetorul de frecvenţă vocală (repetorul vocal) asigură amplificarea în ambele sensuri a semnalelor unei căi de frecvenţă vocală cuprinsă, de obicei, între 0,3 şi 3,4 kHz, pe linii cu două sau cu patru fire. Repetorul de frecvenţă înaltă asigură amplificarea în ambele sensuri a semnalelor unei căi de frecvenţă înaltă, din sistemele de telecomunicaţii prin curenţi purtători. După numărul de căi pe cari le deservesc concomitent, se deosebesc repetoare individuale şi repetoare de grup. Repetorul individual deserveşte o cale de telecomunicaţie în dublu sens. Poate fi de frecvenţă înaltă (foarte rar) sau de frecvenţă vocală (de cele mai multe ori). Repetorul de grup e repetorul care asigură amplificarea în ambele sensuri a mai multor căi de telecomunicaţii dispuse prin modulare (v.) într-o anumită bandă de frecvenţă înaltă. Pentru a asigura o funcţionare continuă, chiar fără supraveghere, aceste repetoare se echipează cu tuburi electronice de rezervă, uneori cu fiIa- fiTf ri Rl3 HTn K t\. TT\-I> *r -v mentele încălzite în permanenţă, sau chiar cu ansambluri complete de rezervă, cari pot fi conectate automat în locul instalaţiilor cari nu mai funcţionează. După poziţia pe care o ocupă în lanţul de telecomunicaţii, se deosebesc repe- , n , ,. /D(N .. K /. Cale cu repetoare intermediare (Rl) toare intermediare, repe- . + . . /DT, . . K şi terminale (RT). toare terminale si repetoare \ . .. . . , . , ’ r o) variaţia nivelului in sensul de comu de trecere. . .. . , . , _ . . .. nicaţie de la stingă !a dreapta; b) va Repetorul intermediar e ■ +; . , , . „ , , . r , . , . , a , riaţia nivelului in sensul de comunicaţie un repetor instalat intr-un , . . .... ^r ............ , de la dreapta la stingă. punct al liniei interurbane de telecomunicaţii, cu rolul de a deservi o secţiune intermediară a acestei linii (v. Rllt Rl2 şi R/3, fig. ’/). El pri- II. Repetor intermediar de frecvenţă vocală, pe linii cu două fire. meşte semnalul ajuns la un nivel minim şi-l amplifică pînă la un nivel care să permită transmiterea lui pînă la repetorul următor. Amplificarea se face în egală măsură în ambele sensuri. Poate fi de frecvenţă vocală sau de frecvenţă înaltă. Repetoarele intermediare de frecvenţă vocală sau de frecvenţă înaltă pot fi instalate pe linii cu două sau cu patru fire. Repetoarele intermediare de frecvenţa vocala pe linii cu doua fire folosesc două sisteme diferenţiale (v. Sistem diferenţial, şi Transformator diferenţial) şi două amplificatoare (cîte unul de fiecare sens) cu elementele auxiliare şi reţelele corectoare necesare (v. fig. II). Semnalul venit din stînga trece de la sistemul diferenţial 1 (transformatoruldiferenţial TD1 şi echilibrorul £x) prin amplificatorul Ax şi, după amplificare, e canalizat prin sistemul diferenţial 2 (transformatorul diferenţial TD2 şi echilibrorul £2), spre secţiunea de linie din dreapta. Semnalul venit din dreapta trece de la sistemul diferenţial 2, prin amplificatorul A2 şi, după amplificare, e canalizat prin sistemul diferenţial 1t spre secţiunea de linie din stînga. Repetoarele intermediare de frecvenţa înalta pe linii cu doua fire folosesc filtre trece-bandă în loculsistemelor diferenţiale (v. fig. ril). Filtrele F[ şi F{ din ramura de sus lasă să treacă numai banda de frecvenţă corespunzătoare sensului de comunicaţie de la stînga la dreapta, iar filtrele F2 şi F2, din ramura de jos, lasă să treacă numai banda de frecvenţă corespunzătoare sensului de comunicaţie de la dreapta Ia stînga. Repetoarele intermediare pe linii cu patru fire cuprind (v. fig. IV) numai amplificatoarele, elementele auxiliare şi reţele le corectoare necesare asigurării unui nivel corespunzător şi unei amplificări fără distorsiuni. Atît la repetoarele de frecvenţă vocală cît şi la cele de frecvenţă înaltă, cele două amplificatoare formînd repetorul (Aţ şi A2) corespund la aceeaşi bandă de frecvenţă. Repetorul terminal e un repetor instalat la un capăt al unei linii intermediare de telecomunicaţii de frecvenţă vocală (v. RTj şi RT2, fig. /). Repetoarele terminale (de frecvenţă vocală) pot fi instalate, de asemenea, pe linii cu două sau cu patru fire. în timp ce în partea din spre linia interurbană, repetorul se montează în condiţii asemenea cu cele indicate mai sus, în partea din spre centrala telefonică urbană, el cuprinde un transformator diferenţial, completat cu un echilibror omnibus (v.) şi cu atenuatoare (v. fig. V) sau cu alte mijloace cari să asigure stabilitatea în funcţionare, mai ales în cazul legăturilor de transit. III. Repetor intermediar de frecvenţă înaltă pe linii cu două fire. IV. Repetor intermediar pe patru fire. V. Repetor terminal (de frecvenţă vocală). Repetor cu releu 477 Report fotolitografic Repetorul de trecere asigură trecerea de la un sistem cu două fire ia un sistem cu patru fire. 1. ~ cu releu. Te/c.: Repetor (v.) de frecvenţă vocală, folosit pe linii cu două fire de caracteristici electrice mediocre. Repetorul e echipat cu echilibroare (v.) fixe (cari nu pot asigura o echilibrare a sistemelor diferenţiale suficientă pentru a evita fenomenul de amorsare de oscilaţii), şi cu relee speciale, cari au rolul, sub acţiunea curentului de vorbire, de a întrerupe un sens de amplificare, cît timp durează curentul de vorbire în celălalt sens. 2. ~ universal. Telc.: Repetor (v.) de frecvenţă vocală, organizat pentru a putea fi folosit în oricare din situaţiile întîlnite în practică, adică fie ca repetor intermediar pecircuite cu două sau cu patru fire, fie ca repetor de trecere de la circuite pe două la circuite pe patru fire, sau, în fine, ca repetor de trecere între circu ite cu încărcare inductivă diferită. Schimbările pentru trecerea de la o situaţie la alta se pot face fără înlocuirea elementelor componente. 3. reacţiunea sn Te/c.: Reacţiune (v.) pozitivă produsă în repetoarele montate pe linii cu două fire, datorită echilibrării imperfecte a sistemelor diferenţiale (v.), la liniile de frecvenţă vocală, respectiv datorită atenuării finite în afara benzii de trecere, la filtrele direcţionale. Ea se produce Ia un singur repetor intermediar, sau terminal, la mai multe repetoare luate împreună şi la ansamblul Căi de reacţiune în repetoare. 1) în cadrul unui repetor; 2) în cadrul a două repetoare alăturate; 3) în cadrul a trei repetoare alăturate; 4) în cadrul mai multor repetoare. instalaţiei (v. fig.)» Ia joasă şi la înaltă frecvenţă. Cînd e prea puternică, ea poate produce amorsări de oscilaţii (fluierături) cari împiedică folosirea instalaţiei. Existenţa acestei reacţiuni în repetorul de frecvenţă vocală limitează cîştigul şi numărul repetoarelor cari pot fi introduse în lungul liniei de telecomunicaţii. în înaltă frecvenţă, ea a impus folosirea, pe liniile cu două fire, a sistemelor de comunicaţii cu benzi de frecvenţă diferite în cele două sensuri. 4. Repetor catodic. Te/c. V. Catodic, repetor 5. ~ pe emitor. Te/c..* Etaj de amplificare cu transistor, avînd impedanţa de sarcină conectată între emitor şi masă (v. fig.). Sin. Amplificator cu colectorul la masă. Repetorul pe emitor e analog repetorului catodic (v.) care foloseşte un tub electronic, avînd proprietăţi asemănătoare cu ale acestuia. ‘p Amplificarea în tensiune a repetorului pe emitor e apropiată de unitate, amplificarea în curent e aproximativ egală cu parametru I &2i în montajul cu emitor comun, impedanţa de intrare e kn-i-k21Z, iar impedanţa de ieşire ^ unc^e Repetor pe emitor. ^n> ^12 * ^21» ^22 parametrii transistorului 1') borne de m- în montajul cu emitorul comun, Ah=huh22— trare’ 2> 2) bor~ 7 . — . ne de ieşire. 12 2i> iar Z e impedanţa internă a generatorului care debitează pe etajul repetor. în general, im- pedanţa de intrare e relativ mare, iar impedanţa de ieşire e relativ mică. Amplificarea în putere e puţin mai mică decît în cazul etajelor cu sarcina în colector. Repetorul pe emitor se utilizează pentru adaptare de impe-danţe, ca prim etaj al amplificatoarelor cari trebuie să aibă impedanţă de intrare mare, etc. 6. Repeziş, pl. repezişuri. Geogr.: Pantă abruptă, pe versantul unei înălţimi sau în albia unui rîu, rezultată din denivelări de natură tectonică sau de eroziune. 7. Repicaj, pl. repicaje. Agr.: Sin. Repicare (v. Repicare 1), Repicat. 8. Repicare. 1. Agr.: Operaţia de transplantare sau de răsădire a plantelor foarte tinere, provenite din sămînţă, dintr-un spaţiu limitat (ghivece, lădiţe, răsadniţe) într-un Ioc mai larg, pentru a mări distanţa dintre plante şi a permite o dezvoltare mai viguroasă a lor. Sin. Repicaj. 9. ~a puieţilor. Silv.: Operaţia de scoatere a puieţilor din secţia de semănătură, urmată de transplantarea lor rărită în secţia de repicaj a pepinierei silvice, pentru asigurarea unei mai bune dezvoltări. în general, se repică puieţii speciilor cu creştere înceată în primii ani de vegetaţie, cum sînt: bradul şi laricele, uneori pinul şi stejarul, şi numai rareori molidul şi frasinul. De asemenea, se repică — eventual repetat — puieţii de orice specie, cari urmează să fie folosiţi ca puieţi cu talie înaltă, pentru plantări izolate (în constituirea de spaţii verzi, în parcuri, pe marginea căilor de comunicaţie, de-a lungul canalelor de apă, în perdele forestiere de protecţie, etc.)- în mod normal, repicarea se face primăvara, cît mai timpuriu şi, în orice caz, înainte de pornirea vegetaţiei, în teren desfundat, de cu toamna, la două cazmale, îngrăşat şi bine mărunţit prin grăpare de primăvară. Distanţele obişnuite de repicaj sînt: la molid şi pin, 10--*15cm; la brad şi larice, 15---20 cm ; la foioase, 15***35 cm ; Ia puieţi cu talie înaltă, 60-*-80 cm. La răşinoase (şi, în special, la molid şi Ia pin), se aplică— în locul repicării — rărirea prin forfecare sau prin smulgere a puieţilor excedentari dintre cei meniţi să se dezvolte mai departe, în pepinieră. io. Repicare. 2. Biol.: Trecerea sau reînsămînţarea microorganismelor (bacterii, actinomicete, ciuperci, etc.) dintr-un vas de cultură într-un alt vas de cultură, care conţine acelaşi mediu sau un mediu diferit. Trecerea se face, fie pentru a obţine culturi pure, prin izolarea unei singure specii, fie pentru a reîmprospăta o cultură veche, fie pentru a studia comportarea microorganismelor pe diferite medii nutritive, etc. Repicări se fac şi în operaţiile de preparare a vaccinurilor sau a autovaccinurilor. Repicările de bacterii, actinomicete, ciuperci, etc., se fac, fie cu ajutorul unei anse, fie cu un ac ascuţit, sterilizat, de platin sau de un alt metal care rezistă la flacără. Repicările se fac fie direct, prin trecerea unei foarte mici porţiuni de cultură veche pe mediul cel nou, fie prin prepararea unei suspensii diluate din cultura care urmează să^fie repicată ■—şi prin răspîndirea ei pe suprafaţa mediului. Însămînţarea unei culturi se face, fie în striuri, fie în zig-zag, fie în puncte, fie prin răspîndire pe întreaga suprafaţă a mediului, cu ajutoru I unei pipete sterile. n. Repicat. Agr.: Sin. Repicare (v. Repicare 1), Repicaj. 12. Replică, pl. replici. Arh., Artă: Construcţie sau lucrare de artă plastică, identică cu lucrarea originală, proiectată sau executată de acelaşi autor sau, eventual, de un altul, care a trăit în aceeaşi epocă. În artele plastice există replici ale unor opere reuşite (lucrări de pictură, sculptură, etc.) şi cari diferă, uneori, numai prin unele detalii. în arhitectură, folosirea de mai multe ori a unei soluţii constituie un gen de replică. Repetarea unei lucrări, în altă epocă decît a creaţiei originale sau în alte circumstanţe tehnice şi sociale, constituie o copie sau o pastişă. 13. Replierea dispozitivului. Tehn. mii.: Retragerea tuturor elementelor operative de pe o poziţie organizată pe o altă poziţie organizată, înapoia primei; replierea se poate face pe porţiuni mai mici sau mai mari de teren, în cadrul unei unităţi sau al mai multor unităţi militare. 14. Report fotolitografic, pl. reporturi fotolitografice. Poligr. V. Procedeul fotolitografic indirect, sub Litografie. Reprezentare 478 Reprezentare 1. Reprezentare, pl. reprezentări. Mat.: Corespondenţă între elementele a două mulţimi, în care elementele unei mulţimi (ale mulţimii care reprezintă) servesc drept semne (simboluri) pentru elementele corespunzătoare ale celeilalte (ale mulţimii reprezentate). Dacă se proiectează paralel punctele unui plan pe un al doilea plan, punctele-proiecţie ale acestuia reprezintă punctele proiectate ale primului plan; s-a realizat, astfel, o reprezentare punct cu punct a primului plan pe cel de al doilea. Se obţine o altă reprezentare punct cu punct a primului plan pe cel de al doilea, dacă se foloseşte proiecţia centrală. Proiecţiile pot fi folosite şi pentru a reprezenta o suprafaţă pe o a doua. Cu ajutorul proiecţiei centrale, dintr-un punct al unei sfere, pe planul tangent la sferă în antipodul centrului de proiecţie, se obţine reprezentarea stereograficâ a sferei (excluziv centrul de proiecţie) pe acel plan. Cu ajutorul unei unităţi de măsură, al unui punct origine şi al unui sens pozitiv, se pot reprezenta punctele unei drepte pe şirul numerelor reale (abscisele punctelor în raport cu originea şi cu sensul pozitiv de pe dreaptă). Cu ajutorul unui sistem de coordonate şi al unor unităţi de măsură se realizează reprezentarea punctelor spaţiului pe mulţimea ale cărei elemente sînt cîte trei numere reale ordonate (coordonatele x , y şi z)\ etc. Reprezentarea se numeşte biunivoca, uniplurivocă, respectiv pluriunivocă, după cum relaţia (v.) de corespondenţă dintre elementele reprezentate şi elementele cari le reprezintă e biunivocă, uniplurivocă, respectiv pluriunivocă. O reprezentare punct cu punct a unei suprafeţe pe o altă suprafaţă se numeşte isometricâ, dacă ariile porţiunilor de suprafeţe din interiorul unor linii închise corespunzătoare de pe cele două suprafeţe sînt egale. Reprezentare conformă: Reprezentare a punctelor unei suprafeţe pe punctele unei alte suprafeţe, astfel încît curbele cari se găsesc pe cele două suprafeţe şi sînt determinate de puncte corespondente se intersectează sub unghiuri egale pe cele două suprafeţe. în analiza cîmpurilor de vectori laplaciene piane, cari intervin adeseori în Fizică şi în Tehnică, prezintă un interes deosebit reprezentarea conformă a unui plan pe un al doilea plan. Această reprezentare conformă poate fi obţinută cu ajutorul funcţiunilor analiticei de variabilăcomplexă-s'—x-J-iy, unde i = V“1 • w — w{z) = u{xt y)Jriv{x, y). în acest caz se folosesc în cele două plane două sisteme de coordonate ortogonale şi se asociază valorilor w punctele din primul plan cari au abscisa u şi ordonata v, iar valorilor z, punctele din cel de al doi lea plan cari au abscisa x şi ordon ata y„ în adevăr, pentru ca funcţiunea w=w(z) să fie analitică, adică să admită în fiecare „punct" o derivată, trebuie ca limita cîtului dintre creşterea Aw—Au-j-iAv a funcţiunii şi creşterea corespunzătoare Az=Ax-\-iAy a variabilei, cînd aceasta tinde către zero, să fie independentă de cîtul Ay/Ax. în acest scop nu e suficient ca funcţiunile reale u(x, y) şi v(x, y) să fie continue şi să admită derivate parţiale de primul ordin în raport cu x şi y, ci trebuiesă fiesatisfăcuteşi ecuaţii ie Cauchy-Riemann: Q)U q)X q)v Q)V d2v, d2v $x2 Q)y2 Mai rezultă că reprezentarea planului w pe planul z e conformă. în adevăr, dacă w'(z)=dw/dz e derivata funcţiunii w în raport cu z, rezultă dw=w'(z)dz, unde w' (z) are aceeaşi valoare, pentru un z dat, oricare ar fi raportul dy/dx. Dacă se reprezintă, deci, în planul z, diferenţiala &?, prin săgeata care uneşte extremitatea razei vectoare z cu extremitatea razei vec-toare z-{-dz, iar în planul w se reprezintă dw prin săgeata care uneşte extremitatea lui w cu extremitatea lui w-f-die/, se deduc următoarele relaţii geometrice: pentru z şi w daţi, unghiul format de cU din planul z, cu dw din planul w, cînd axele reale şi imaginare din cele două plane sînt respectiv paralele, e independent de orientarea lui cU şi e egal cu argumentul (unghiul) derivatei w'(z), în reprezentarea ei trigonometrică, iar raportu I dintre valoarea absolută a Iui dw şi a Iui d^ corespunzător e independent de orientarea lui d^ şi e egal cu valoarea absolută a derivatei w'(z). Dacă se trasează deci, dintr-un punct z al planului z, trei elemente de linie dz, d'z şi d"z, extremităţile lor determină un triunghi elementar. Elementele de linie dw, d'w şi d"w cari corespund în planul w elementelor dz, d'z şi d"z din planul z, sînt proporţionale cu ele şi formează acelaşi unghi, fiindcă: dw dz d'w d"w Urmează că triunghiul din planul w, determinat de’extremităţi le lui dw, d'w, d"w, e asemenea cu triunghiul din planul z, determinat de extremităţile Iui dz, d'z şi d"z corespunzător (v. fig. /). Reprezentarea jy (z) dz Jv & /. Reprezentarea conformă a unui triunghi din planu! z în planul w. Din acestea rezultă că atît partea reală, cît şi partea imaginară a funcţiunii w, trebuie să satisfacă ecuaţia lui Laplace în două dimensiuni: - 0. figurilor din planul z, pe care o realizează o funcţiune analitică în planu I w,e deci asemenea în infinitul mic, adică e conformă, unghiurile sub cari se intersectează curbele corespunzătoare din cele două plane fiind egale. Figurilor finite din planul z le corespund în planul w, în baza unei funcţiuni analitice, figuri finite cari nu mai sînt, în general, asemenea cu primele. în adevăr, scara la care se face reprezentarea elementelor infinit mici din figuri, dată de valoarea absolută a derivatei w'(z), variază, în generai, cu z (adică din punct în punct) — şi, în general, variază cu z şi cu unghiul dintre elementele de linie corespunzătoare din cele două plane, care e dat de argumentul derivatei w'(z). Reprezentarea conformă prezintă deci interes în analiza cîmpurilor de vectori laplaciene şi plane, fiindcă are următoarele proprietăţi: Două familii de curbe cari sînt unele traiectoriile ortogonale ale celorlalte în planul z sînt reprezentate de o funcţiune analitică, în planul w, prin două familii de curbe cari sînt, iar, unele traiectoriile ortogonale ale celorlalte. Unei aceleiaşi perechi de familii de curbe traiectorii ortogonale, date în planul z, îi corespund, însă, alte şi alte perechi de familii de curbe traiectorii ortogonale în planu I w, după cum se alege funcţiunea analitică w(z).—• Două familii de curbe cari sînt unele traiectoriile ortogonale ale celorlalte pot reprezenta, însă, liniile de cîmp şi liniile echipotenţiale ale unui cîmp laplacian plan. Dacă se cunosc, deci, aceste linii pentru un anumit cîmp laplacian plan, în planul z, se pot obţine imediat, cu ajutorul unei funcţiuni analitice oarecari w(z), liniile de cîmp şi liniile echipotenţiale ale unui alt cîmp laplacian plan, în planul w. în multe probleme cari se rezolvă prin reprezentare conformă se dau un domeniu D%, de frontieră T , în planul z — şi anumite condiţii de frontieră (de ex. condiţiile ca anumite porţiuni ale frontierei să fie linii de cîmp, iar altele, linii Reprezentare cinematică 479 Reprezentare simbolică echipotenţiale); se cere să se determine cîmpul laplacian plan din domeniul D , care satisface aceste condiţii pe frontieră. Problema se rezolvă determinînd funcţiunea w(z) care reprezintă astfel, conform, planul z pe planul w, încît frontiera !Tf să fie transformată într-o astfel de frontieră Tw în planul w, încît să fie cunoscut (dintr-o problemă rezolvată) cîmpul laplacian plan din domeniul Dw, determinat de frontiera Tw, şi corespunzător condiţiilor de frontieră pe Yw cari corespund condiţiilor de frontieră din punctele corespunzătoare pe frontiera r . Dacă frontiera Tw e destul de simplă, determinarea prealabilă, prin rezolvare directă, a cîmpului laplacian din e mult mai simplă decît determinarea directă a cîmpului Dz . O metodă uniformă de construire a funcţiunilor analitice cari reprezintă conform un contur poligonal din planul z pe axa reală din planul w e dată de teorema lui Schwarz. Metoda reprezentării conforme se foloseşte adeseori pentru a rezolva probleme de mişcare irotaţională plană în Hidro-dinamică şi în Aerodinamică — şi probleme de Electrostatică şi de curenţi continui în conductoare masive. De exemplu, funcţiunea analitică w(z), definită implicit de relaţia: d vo V0 ------e 7C transformă conform planul z pe planul w, astfel încît unei semidrepte duble care e paralelă cu axa reală şi la distanţa d de ea, în planuI z( v. fig. //), îi corespunde dreapta v=V0 în planul w, iar axei reale din planuI z îi corespunde axa reală v—Q din planul w. Partea ei imaginară v{x, y) f poate reprezenta, d deci, fie potenţialul ! electrostatic dintr-un jSpectrul liniilor de cîmp şi echipotenţiale condensator format Q|e cfmpUIuî laplacian plan dintr-un plan şi in planul z 0 Şl un semiplan, cari formează, fie linii echipoten-un semiplan la dis- ţiale) fie |iniide cîmp> tanţa d de plan, fie liniile de scurgere potenţială a unui fluid fără compresiune, care curge printre plan şi semiplan, fără a se desprinde de acesta. Partea ei reală u(x, y) reprezintă, în primul caz, liniile de cîmp ale cîmpului electrostatic, iar în cel de al doilea caz, liniile echipotenţiale ale potenţialului de viteze. Reprezentare lineară: Reprezentare a spa-ţiului pe un plan, care se obţine prin proiecţie conică sau cilindrică; în aceste cazuri, formulele de transformare sînt lineare în raport cu coordonatele punctului din spaţiu şi cu parametrii bipunctului din epură. Astfel de reprezentări deformează obiectele din spaţiu, dar au proprietatea de a păstra relaţiile de conţinere, tangenţa şi gradul curbelor plane. ~ cinematica. C/c. v., Elt, V. sub Reprezentare simbolică. 2. ~ în complex. C/c. v., Elt. V. sub Reprezentare simbolică. 3. ^ polara. C/c. v., Elt. V. sub Reprezentare simbolică. 4. ~ reciproca. Mat.: Reprezentare a spaţiului pe plan, care dă posibilitatea de a determina obiectul din spaţiu (în mărime, formă, poziţie), după una sau după mai multe imagini ale Iu i. Problema consistă în astabili o corespondenţă biun ivocă între punctul din spaţiu determinat de trei coordonate şi o anumită figură plană, determinată de trei parametri, alcătuită, în general, dintr-o dublă proiecţie pe două plane, urmată de o rabatere sau de a treia proiecţie pe un al treilea plan, constituind astfel epura reprezentării. în general, unui punct din spaţiu îi corespunde, în anumite condiţii, un bipunct în epură, şi reciproc. După felul proiecţiilor, intră în cadrul acestei probleme generale: Geometria descriptivă, Axonometria, Perspectiva directă (liberă), Fotogrammetria. Se poate stabili şi o corespondenţă între punctele din spaţiu şi ciclurile din plan (ciciografia), din care se deduce geometria cotată. Sin. Reprezentare biunivocă. 5. ~ simbolică. Elt.: Reprezentare biunivocă a unor mărimi scalare funcţiuni de timp, satisrăcînd anumite ecuaţii diferenţiale, pe o mulţime de simboluri avînd o anumită structură algebrică, astfel încît ecuaţiile diferenţiale satisfăcute de funcţiunile de timp să se reprezinte prin relaţii mai simple, satisfăcute de simbolurile corespunzătoare. Reprezentările simbolice se folosesc pentru a simplifica şi sistematiza calculele. Elementele mulţimii reprezentate (funcţiunile de timp) se numesc mărimi original, iar elementele mulţimii de simboluri pecari se reprezintă mărimile original se numesc mărimi imagine sau imagini ale acestora. Se deosebesc următoarele categorii de reprezentări simbolici: a) reprezentarea prin vectori în plan sau reprezentarea geometrica, şi b) reprezentarea în complex,—-pentru mărimi funcţiuni sinusoidale de timp, cum şi c) reprezentarea operaţionala (v. Operaţional, calcul ~), în care mărimea original face parte dintr-o clasă de funcţiuni de timp, numite funcţiuni original, iar imaginea e o funcţiune de variabilă complexă care se obţine din mărimea original cu ajutorul unei transformări integrale (Laplace (v.), Carson (v.), etc.). Mărimile funcţiunii sinusoidale (armonice) de timp reprezentate s imu Itan într-o aceeaşi reprezentare simbolică trebuie să aibă aceeaşi frecvenţă. Reprezentările prin vectori în plan şi în complex se folosesc la rezolvarea unor probleme de electrotehnică sau de fizică de regim armonic permanent, iar calculul operaţional se utilizează la rezolvarea problemelor cari se referă la regimurile transitorii de funcţionare a circuitelor electrice, cum şi în alte probleme neelectrotehnice în cari intervin ecuaţii diferenţiale lineare cu coeficienţi constanţi. Reprezentarea prin vectori în plan e reprezentarea simbol ică a funcţiuni lor scalare sinusoidale (armonice de timp, în care unei mărimi sinusoidale i se asociază biunivoc un vector situat într-un plan dat; orientarea în spaţiu a planului e însă arbitrară, ceea ce arată că vectorii din această reprezentare diferă de mărimile fizice vectoriale, constituind deci numai simboluri ale funcţiunilor armonice reprezentate. După modul în care se determină vectorul asociat mărimii sinusoidale, se deosebesc reprezentarea cinematică şi reprezentarea polară. în reprezentarea cinematică se asociază unei mărimi sinusoidale a = A\2 sin («/-fa) un vector A^, situat în planul determinat de două semidrepte ortogonale 00' şi OA avînd originea comună O, al cărui modul e egal, la o scară dată, cu valoarea maximă A^ = A\<2 a mărimii sinusoidale şi care are originea în O şi formează cu semidreapta OO'— numită axă origine a fazelor — un unghi egal cu faza (a1 (mărimea a doua e în urma primei, v. fig. II) sau a1)nA, al cărei modul e de (co/ ori mai mare decît acela al mărimii A şi al cărei argu- U^RI L Jl Ui~ coLl Uc IV. Diagramele elementelor ideale de circuit în reprezentare polară. Reprezentare simbolică 481 Reprezentare simbolica ment e mai mare cu decît ce! al mărimii A, iar func- (-■?) d rd inul ai„=$ăi ••• £ad* tiunea primitivă de ordinul n (integrala nedefinită de ordinul n) sinusoidală a unei mărimi sinusoidale se reprezintă printr-o mărimecom- o Â\l 2 __ 1 o - „ . . | plexă in=icarei m e de (cof mai mic decît acela al mărimii A şi al cărei argumente mai mic cu decît argumentul mărimii A. în fig. V s-au reprezentat în planuI complex derivata de ordinul întîi şi integrala simplă a unei mărimi sinusoidale. Sumei a—ax-\-a2 a două mărimi sinusoidale îi corespunde suma A=AX+A2 a mărimilor complexe cari le reprezintă. Pentru scrierea simplă a ecuaţiilor circuitelor electrice în complex e util să se introducă şi mărimile complexe nu- V. Reprezentare nesimplificată în mite impedanţa complexa Z şi pianul comPlex- admitanţa complexă Y a unui dipol electric, cum şi puterea aparentă complexă S, absorbită de dipol pe la borne, definite prin următoarele relaţii: - Lr - 1 / . - 1 z = — > y=—= - şi s=~ui*, I z u 2 în cari U e imaginea tensiunii la bornele dipolului u— — t/yTsin (co/-j-y), î e imaginea curentului electric care străbate dipolul i=/VTsin (co*+ y — cp), iar î* e conjugata complexă a mărimii /. Ele satisfac următoarele egalităţi: Z^ei’f^Ze^ = R+jX-, y=Le-J*=Yr'* = G-jB-, s= Ulei* = Sei*—P-i-jQ, în cari R, X, G şi B reprezintă, respectiv, rezistenţa electrică echivalentă, reactanţa echivalentă, conductanţa echivalentă şi susceptanţa echivalentă ale dipolului, iar P, respectiv Q, reprezintă puterea activă, respectiv reactivă, absorbită de dipol pe la borne. Impedanţa complexă Z, admitanţa complexă Y şi puterea aparentă complexă S nu constituie imagini în reprezentarea în complex — definită mai sus — pentru impedanţa electrică Z, admitanţa electrică Y şi puterea aparentă S: Z= —,Y= — , S—UI, ultimele nefiind funcţiuni armonice de timp asociate biunivoc mărimilor complexe Z, Y şi 5. Se pot stabili, însă, corespondenţe biunivoce între mulţimea perechilor (R, X) sau (Z, 9), respectiv (P, Q) sau (5, cp) ale unui dipol electric — în regim armonic permanent — şi între mulţimea mărimilor complexe Z, respectiv S, prin următoarele convenţii: partea reală, respectiv imaginară a mărimii Z e egală cu R, respectiv cu X—şi reciproc, sau modulul, respectiv argumentul mărimii Z,e egal cu Z, respectiv cu 9 — şi reciproc; şi asemănător, partea reală, respectiv imaginară, a mărimii S, e egală cu P, re-spectivcu Q — şi reciproc,sau modulul, respectiv argumentul mărimi i 5, e egal cu S, respectiv cu 9— şi reciproc. Prin aceste corespondenţe se poate obţine ca Z, respectiv S, să fie imaginile perechilor (P, X) sau (Z, 9), respectiv(P, Q) sau (S, 9), într-o reprezentare a acestor perechi pe mărimi complexe, care e distinctă de reprezentarea în complex, indicată mai sus, a mărimilor funcţiuni armonice de timp, dar e coordonată acesteia. în această reprezentare, admitanţa complexă Y poate fi definită ca inversa impedanţei complexe Z. Reprezentarea în complex nesimplificată e utilizată mai ales la determinarea soluţiei particulare, corespunzătoare membrului drept, a ecuaţiilor integro-diferenţiale neomogene al căror membru drept e o funcţiune sinusoidală de timp. Fie ecuaţia: An ~r +-Vi +- + ai^ +a„y+B„ţ- ţyăt“+ JrBn-^ + Bi ţy&t=f=F V 2 sin (co^-f-y), în care An , Bn sînt mărimi constante. Soluţia particulară a acestei ecuaţii are forma următoare: y = Y\' 2 sin (co£+y—9) şi deci reprezentările în complex ale mărimilor / şi y sînt: F = F^Tcj(-at+r) şi Y=Y y'Te/'C^+Y-tp), iar expresia în complex a ecuaţiei de mai sus e următoarea ecuaţie algebrică cu mărimi complexe: (;»)• + A„_1Y +■■■ + j«AtY+AeY s„y + Bn-Iy de unde rezultă: y=- F B, Y -f -■ + =F , j co u^y’A„+ (/«)” —k/“A+ F (;«)» Bn+ (ico)»-1 + ja> Bl Din ultima expresie se pot determina modulul Y\2 şi defazajul 9 ale mărimii Y şi, implicit, mărimea y. în particular, soluţia particulară a ecuaţiei: d y f/ — A ~ +B \ yd/+Cy = FV2sin(co#+y), a t J 0 întîlnită frecvent în aplicaţii, se determină cu ajutorul ecuaţiei: 1 jo*AY-\—:— BY+CY = F , JO} a cărei soluţie e: Y = C -j- j I co A 31 Reprezentare topografică Reproducere şi are deci expresia: F^î y=*. c2+ (-!)■ coZ-j-y—arctg • co A-- CO O ecuaţie cu derivate parţiale de forma (particulară): S2y — F y 2 sin (co/-J-y) Q#2 a2 o)t2 se reprezintă în complex sub forma următoare, dacă y se caută sub forma unei funcţiuni armonice de timp: soluţia ultimei ecuaţii fiind: Y = A1c JCcoZ+a^ —J F, unde Ax=Axe plexe) de integrare. — Dacă F=0, rezultă: . . ^ ;(w/+aa) . , şi A2 = A2e sînt constante (com- şi deci y-, sini coZ---------------1-ccj | -j- A% sin I oZ -j---------------j-cxg J • In reprezentarea în complex simplificată, unei mărimi sinusoidale a—A^j2 sin (cotf+a) i se asociază mărimea complexă A — Ae-?*, al cărei modul e egal cu valoarea efectivă şi al cărei argument e egal cu faza iniţială a mărimii sinusoidale, şi reciproc. Reprezentarea sumei, a produsului» acîtului, a derivatei în raport cu timpul şi a integralei în timp se face după aceleaşi reguli ca şi la reprezentarea în complex nesimplificată (se înlocuiesc numai mărimile A cu A). Impedanţa complexă, admitanţa complexă şi puterea aparentă complexă corespunzătoare reprezentării în complex simplificate se obţin din următoarele relaţii de definiţie: Y = i, S=UÎ* si satisface aceleaşi egalităti ca si la IU reprezentarea în complex nesimplificată. între imaginea Ă în complex nesimplificată şi imaginea A în complex simplificată a unei mărimi sinusoidale a=A^2s\n (co/+a) există relaţia următoare: astfel încît există egalitatea: a= Im {Ăy'le^}. Ca şi reprezentarea în complex nesimplificată, reprezentarea simplificată se poate utiliza la determinarea soluţiilor particulare de regim armonic permanent a unor ecuaţii diferenţiale lineare cu derivate obişnuite sau parţiale şi cu coeficienţi constanţi. V. şi circuit electric 1. î. Reprezentare topografica. 1. Topog.: Operaţia de construire a unei hărţi sau a unui plan cuprinzînd o porţiune din scoarţa terestră, folosind anumite semne convenţionale (semne topografice) pentru a reda detaliile de pe acea porţiune. 2. Reprezentare topografica. 2. Topog.: Rezultatul operaţiei de sub Reprezentare topografică 1. 3. Repriza, pl. reprize. 1. Tehn.: Reluarea unei operaţii tehnice întrerupte (de ex. reluarea turnării betonului la o construcţie, după montarea cofrajelor şi a armaturilor elementelor cari se execută în continuarea altora). 4. Repriza. 2. Tehn.: Repetarea, în aceleaşi condiţii sau în condiţii diferite, a unei faze dintr-o operaţie tehnică (de ex.: aşternerea în straturi subţiri a materialului unei împietruiri; aplicarea unei vopsele în mai multe straturi, după uscarea fiecăruia dintre ele; cilindrarea unui macadam întîi în stare uscată, apoi după stropire cu apă; lustruirea unui mozaic cu piatra de lustruit, apoi cu discuri de pîslă şi cu praf de lustruit, etc.). Sin. Etapă de lucru. 5. Repriza. 3. Tehn.: Durata unei faze dintr-o operaţie tehnică. Sin. Etapă de lucru, 6. Repriza. 4. Ind. text.: Umiditatea standardizată a unui material textil (fibre, fire, ţesături, tricoturi, pîsle, etc.), exprimată în procente, pe baza căreia se calculează consumurile specifice, livrările (mase comerciale), etc. Sin. Umiditate legală. 7. Repriza. 5.Mş.: Mărirea turaţiei unu i motor, pînă Ia un regim ales de funcţionare (de ex. la regimul nominal), cînd turaţia motorului s-a redus incidental. Repriza se obţine prin îmbogăţirea amestecului combustibil-aer, ca şi accelerarea, de care se deosebeşte prin faptul că prin accelerare nu se tinde Ia un regim predeterminat, ci numai Ia obţinerea unui regim de turaţie mai înaltă. 8. Repriza. 6. Mett.: Defect de turnare Ia piese, caracterizat prin brazde superficiale avînd diferite adîncimi şi marginile rotunjite şi oxidate. Reprizele sînt datorite umplerii incomplete a formelor de turnare, sau întîlnirii a două vine de material turnat, cari s-au răcit înainte de reunire. Sin. Sudură la rece. 9. Repriza. 7. Tehn., Termot.: Sin. Recirculaţie (v. Recirculaţie 1). 10. Reproducere. 1 .Tehn.: Executarea unei piese sau a unei serii de piese, după sau cu ajutorul unui model sau al unui şablon, astfel încît piesa să aibă sau nu forma şi dimensiunile obiectului reprodus. Reproducerea poate fi asemeneacu modelul (într-un anumit raport) sau identică cu acesta, în care caz operaţia e numită copiere. 11. Reproducere. 2. Arh., Artă, Poligr.: Executarea de exemplare identice după o lucrare de artă originală (desen, pictură, sculptură, etc.). Pentru reproducerea lucrărilor plane se folosesc următoarele procedee: litografia (v.); gravura în acvaforte, la care lucrarea originală se gravează cu un stilet pe suprafaţa unei foi de cupru acoperite cu un strat subţire de ceară, şi se tratează cu un acid care atacă locurile neacoperite şi sapă liniile gravate, iar reproducerile se obţin pe foi de hîrtie aplicate pe placă, în săpăturile căreia a fost introdusă în prealabil o cerneală specială ; gravura pe oţel („pointe seche“), obţinută prin desenarea originalului prin zgîrierea plăcii, direct, cu un stilet foarte dur şi ascuţit; xilografia (sau gravura pe lemn), la care desenul original se sapă într-o placă de lemn moale, cu ajutorul unor cuţite speciale, peste care se aplică foile de hîrtie pe placa preparată cu cerneluri şi cu vopsele de culori diferite; zincografia (v.) şi zincogravura (v.); fotoreproducerea monocromă şi în culori. Fiecare dintre aceste procedee produce efecte plastice speciale, cari se deosebesc ca grosime de linii, ca tonalitate, ca efecte de umbră şi de lumină, etc. Executarea reproducerilor într-un număr mare de exemplare produce uzura pieselor originale, cari îşi pierd claritatea şi precizia. Din această cauză, planşele reproduse (numite şi „tiraje") sînt adeseori numerotate în ordinea execuţiei, valoarea lor artistică, comercială sau de utilizare scăzînd pe măsură ce creşte numărul lor de ordine. Pentru reproducerea lucrărilor în relief se folosesc: mulaju 1 cu ajutorul unor tipare, în ipsos, în bronz sau în fontă; reproducerea în piatră, cu ajutorul compasului cu trei picioare (v.). în ultimul caz, reproducerea se numeşte copie. Reproducere de artă 483 Reproducere fotografică Reproducerea poate fi executată nu numai în mărimea naturală a originalului, ci şi la o scară mai mică, sau mai mare, prin reducere sau mărire. Reproducerile curente servesc, în special, la ilustrarea cărţilor, la confecţionarea albumelor, a materialelor didactice, etc. Cînd sînt executate foarte îngrijit (reproducerile de orto), constituie ele însele, în oarecare măsură, opere de artă. 1. ~ de arta. Poligr. V. sub Reproducere 2. 2. Reproducere. 3. Poligr.: Multiplicarea prin procedee poligrafice, în general cu ajutorul reproducerii fotografice (v.) a unui original (v.) care reprezintă mai ales imagini monocrome sau policrome, lineare sau în semitonuri. 3. /v/fotografica. Poligr.: Ansamblu I procedeelor şi al proceselor tehnologice cu ajutoru I cărora se obţin, după originale, imaginile negative sau diapozitivele folosite la pregătirea formelor de tipar (v. Offset, procedeu I — ; Rotoheliografie; Zinco-grafie). Reproducerea fotografică (foto reproduce rea) foloseşte următoarele procedee de lucru principale: procedeul cu plăci cu colodiu umed (pentru obţinerea negativelor după originale lineare şi de autotipii într-o singură culoare); procedeul cu plăci cu emulsie de colodiu (pentru obţinerea negativelor după originale lineare şi de autotipii într-o singură culoare sau în mai multe culori) şi procedeul cu plăci fotografice (plăci uscate) şi pelicule fotografice (pentru obţinerea oricărui fel de negativ sau de diapozitiv necesare reproducerilor monocrome şi policrome) (v. sub Zincografie). în aceste procedee se folosesc aparate fotografice speciale (v. Reproducere, aparat de ~ fotografică), aşezate într-un atelier special amenajat în acest scop. Un atelier de fotoreproducere- se compune din: sala aparatelor, o cameră obscură, un laborator, o sală pentru retuş şi camere anexe. Sala aparatelor trebuie să aibă o mărime adaptată numărului şi dimensiunilor aparatelor de fotoreproducere folosite, astfel încît fotograful să poată circula în voie în jurul aparatului, iar lămpile de iluminat să dispună de spaţiul necesar pentru a putea fi îndepărtate de original, după necesitate, pentru a asigura o iluminare uniformă a originalelor de cele mai mari dimensiuni şi pentru orice scară de reproducere. Se recomandă un tavan alb şi ca partea superioară a pereţilor să fie albă, iar partea de jos, pînă la o înălţime de 1,5—2. m să aibă culoare cenuşie, pentru a difuza cît mai bine lumina. Pardoseala se execută din materiale speciale, în general pe bază de rumeguş de lemn sau de asfalt, cum şi, în ultimul timp, din mase plastice speciale. în general, sala nu trebuie să aibă prea multe ferestre, cari pot fi surse de intrare a prafului şi de curenţi, ceea ce cauzează multe dintre defectele rezultate la fotografiere. Praful trebuie îndepărtat zilnic de pe pardoseală şi de pe aparate, cu ajutorul unui aspirator de praf. Pentru reproduceri de pe tablouri cu dimensiuni mari se foloseşte uneorişi o sală turnantă de fotoreproducere. Din cauza dimensiunilor mari şi a culorilor, adeseori foarte întunecate, astfel de tablouri neputînd fi reproduse la lumină artificială decît cu mari dificultăţi, reproduceri bune, cari să redea şi efectul straturilor de culori, nu se obţin decît într-o sală turnantă, prin fotografiere la lumina zilei. Tablourile neputînd fi transportate, uneori, în sală, din cauza dimensiunilor cari depăşesc dimensiunile uşilor şi ferestrelor, sala turnantă se instalează în aer liber şi poate fi rotită pe şine, pentru a fi întoarsă în poziţia cea mai avantajoasă faţă de soare. în spatele originalului se prevede o construcţie protectoare, care nu lasă lumina soarelu i să cadă direct pe original Şi împiedică reflexele de lumină. în spatele aparatului de foto-reproducere se găseşte o altă construcţie, în care poate fi retras aparatul cu accesoriile sale, pentru a fi ferit de intemperii şi pentru a fi protejat în orele în cari nu e folosit. . Cînd în atelier se execută fotoreproduceri pentru ilustrarea cataloagelor de mărfuri, sala aparatelor de fotoreproducere trebuie să fie dimensionată pentru a putea introduce şi fotografia în bune condiţii mobile cu dimensiuni mai mari (uneori mobilierul complet al unei camere). Astfel de reproduceri de obiecte cu dimensiuni mai mari se recomandă să fie executate într-o sală turnantăsau pe o terasă, în aer liber. Sala aparatelor e echipată şi cu un dispozitiv de suspensiune, pentru a putea suspenda lămpile şi candelabrele destinate să fie reproduse, cum şi cu două stelaje pe cari să se poată aşeza scînduri, cari să permită aşezarea de figuri de porţelan, farfurii, coşuri sau alte articole. Camera obscura e încăperea în care se execută încărcarea şi descărcarea casetei, prepararea plăcilor cu colodiu umed şi a plăcilor cu emulsie, cum şi operaţiile de developare şi de fixare, cari nu pot fi executate decît la o lumină foarte redusă, uneori la întuneric complet. Numărul şi dimensiunile încăperilor pentru camerele obscure depind nu numai de mărimea atelierului de fotoreproducere, dar şi de felul şi de diviziunea muncii. Se recomandă ca fiecare tehnician fotograf să aibă o cameră obscură proprie; în majoritatea cazurilor se lucrează cu materiale fotosensibile de categorii diferite, sensibile la alte regiuni ale spectrului, cari trebuie developate şi fixate cu diferite soluţii. Camerele obscure bine amenajate au uşi duble, sau un coridor dublu fără uşi, vopsit în negru, prin care nu străbate lumină străină. Pentru camerele obscure se prevede o ventilaţie bună, introducînd aer curat, purificat în prealabil de praf, în timp ce un al doilea ventilator scoate din camera obscură aerul viciat. Ele sînt echipate cu instalaţii de apă curgătoare şi cu bas ine de spălat. La prelucrarea plăcilor cu emulsii de colodiu se recomandă instalarea unui răcitor. Laboratorul e încăperea în care se continuă prelucrarea materialului fotosensibil şi în care se păstrează o parte din vasele şi din sticlele cu substanţe chimice necesare. în laborator se găsesc o masă de spălat cu conductă de apă şi de scurgere şi o masă acoperită cu muşama sau masă plastică, pentru lucrările cari se execută, cum şi două cîntare: unul pentru cantităţi mai mari decît 3---5 kg, şi al doilea, un cîntar farmaceutic, pentru cantităţi mici, pînă la fracţiuni de gram. în laborator se păstrează toate uneltele, instrumentele şi aparatele folosite în mod curent la lucrările de fotografiere. Laboratorul trebuie să aibă o instalaţie bună de ventilaţie, în special pentru îndepărtarea vaporilor băilor de argint şi a celor can se formează în cursul preparării plăcilor cu colodiu umed. în acest scop se recomandă instalarea în laborator a unui dulap special, cu ventilaţie proprie şi cu posibilitatea de încălzire în interior. Sala pentru retuş e o încăpere în care se execută lucrările de retuşare (v. Retuş fotografic). Mesele pentru retuşare pot fi însă instalate şi în laborator, dacă spaţiuI permite, în dreptul ferestrelor. Camerele anexe sînt încăperi în cari se prepară plăcile pentru a fi acoperite cu colodiu umed şi se spală după ce au fost întrebuinţate. în aceste încăperi se lucrează cu apă şi, de aceea, pardoseala e executată din ciment, asfalt, dale de gresie sau alt material, care să nu absoarbă apa şi să împiedice scurgerea ei prin crăpături, trecînd în alte încăperi ale clădirii. Pentru acelaşi motiv, pardoseala trebuie să^fie puţin înclinată spre mijloc sau spre unul dintre colţuri. în punctul cel mai jos se instalează un sifon de scurgere. Pentru aceste încăperi şi, în general, pentru camerele obscure şi pentru laboratoare se recomandă instalarea unui rezervor cu o cantitate mai mare de apă, evitîndu-se, astfel, întreruperea lucrărilor, cînd conducta de apă e defectă şi apa trebuie înteruptă pentru reparaţii, sau cînd se produce o întrerupere în alimentarea oraşului cu apă. Iluminatul atelierului se compune din: iluminatul general, identic cu iluminatul oricărui atelier, adică lumină suficientă, bine repartizată la toate locuri le de lucru şi adaptată destinaţiei fiecărei încăperi; — iluminatul de siguranţă/care 31* Reproducere fotorriecanîc! Reproducere, aparat de fotografica se execută conform normelor de tehnică a securităţii muncii; — iluminatulspecial, care cuprinde: iluminatuloriginalului, iluminatul camerei obscure şi iluminatul pentru copiere. Iluminatul originalului se face, în majoritatea cazurilor, cu lămpi cu arc electric. Uneori se foloseşte şi lumina naturală a zilei sau lumina dată de lămpi-fulger (v.), iar pentru aparatele verticale de fotoreproducere cu dimensiuni mai mici se folosesc lămpi incandescente. Iluminatul camerei obscure se face cu lumină colorată, după sensibilitatea materialului fotografic care se prelucrează (roşie, portocalie sau verde). Practică, din acest punct de vedere, e lampa universală pentru camera obscură, echipată cu filtre speciale, colorate, de sticlă. Pentru copiere se introduc pe scară mare lămpile cu vapori de mercur şi lampa care emite radiaţie ultravioletă, ambele bogate în radiaţie actinică. Atelierul de fotoreproducere se completează adeseori cu sala de copiere, în care se sensibilizează placa de metal şi se reproduce pe ea imaginea, prin copiere fotografică. în acest caz, după procedeul de imprimare pentru care e destinată placa, atelierul de fotoreproducere e completat cu una sau cu mai multe încăperi în cari sînt aşezate aparatele necesare.-— Sin. Fotoreproducere. Reproducerea fotografică formează prima fază a reproducerii fotomecani ce (v.) sau a fotogravurii folosite la obţinerea formelor de tipar înalt (tipo), plan (offset, lito) şi adînc (rotohelio, helio). Reproducerea fotomecanică, care se bazează pe acelaşi principiu ca şi al fotografiei, — acţiunea luminii asupra unui strat fotosensibil, — foloseşte, în general, două feluri de straturi sensibile: gelatină sau colo-diu sensibilizate, cromatic sau nu, cu halogenuri de argint şi coloizi bicromataţi. Primele servesc, aplicate pe suporturi transparente (sticlă sau peliculă), la obţinerea, cu ajutorul reproducerii fotografice, a negativelor sau a pozitivelor după original, pentru a fi copiate pe materialul sensibilizat care va constitui forma de tipar. Celelalte servesc la sensibilizarea materialului (plăci de zinc, de aluminiu, cilindre de cupru, etc.) care va constitui forma de tipar. Coloizii (gelatină, clei de peşte, clei animal, albumină, răşini sintetice), conţinînd un bicromat alcalin, devin fotosensibili, acţiunea luminii făcîndu-i insolubili în apă. Pe această bază, imbibînd cu apă părţile neiluminate şi umflîndu-le, se poate obţine un relief care constituie forma de tipar în fototipie, sau disolvînd în apă caldă (developarea imaginii copiate) părţile neiluminate, se obţine un relief de coloid tanat, deasupra suportului ca atare (la care s-a ajuns prin developare), care poate servi, fiedirect ca elementtipăritor la formele pentru foto litografie şi offset (procedeul negativ cu albumină bicromatată), fie ca strat protector pentru gravarea chimică a suportului, necesară obţinerii formelor de tipar înalt (clişeelor obţinute prin zinco-gravură şi similigravură), de tipar offset (procedeul pozitiv — în adîncime— la procedeul offset umed şi la procedeul offset uscat) şi de tipar adînc (heliogravura şi rotoheliogravura), —■ fie ca strat protector pentru o gravare sau depunere electrolitică, folosite la obţinerea clişeelor zincografice şi în similigravură, cum şi a formelor de tipar offset pe plăci poli-metalice. 1. ~ fotomecanică. Poligr.: Ansamblul procedeelor cari permit, pe cale fotografică şi a gravării chimice sau electro-chimice, realizarea formelor de tipar fv. şi sub Reproducere fotografică). Sin. Fotogravură. 2. aparat de ~ fotografica. Foto., Poligr.: Aparat fotografic de construcţie specială, folosit în fotoreproducere (v. Reproducere fotografică), pentru obţinerea negativelor şi a diapozitivelor necesare procesului de pregătire fotomecanică a unui clişeu sau a unei forme de tipar în poligrafie. Formele putînd avea dimensiuni mari, aparatele pentru reproducere fotografică, cari folosesc mai ales pelicule fotografice, pot atinge formate pînă la 2x2 m şi chiar mai mari (la lucrări speciale de cartografie), astfel încît, din punctul de vedere constructiv, se deosebesc mu It de aparatele fotografice obişnuite, de cari nu se deosebesc din punctul de vedere al procesului tehnologic şi al opticii (v. Fotografic, aparat ^). Din cauza dimensiunilor mari, a dispozitivelor de mişcare şi de punere la punct pe geam mat, a necesităţii de a putea aşeza în interiorul aparatului o sită fotografică (v.) de dimensiuni corespunzătoare, şi a duratei de expunere relativ mari, construcţia mecanică a aparatului foloseşte execuţii speciale, foarte solide şi stabile. La aparatele moderne, întregul stativ al aparatului e metalic, pe acesta sprijinindu-se nu numai aparatul pro-priu-zis, ci şi planşeta pentru originale şi, uneori, chiar întreaga instalaţie de iluminat. La rîndul său, stativul e susţinut pe arcuri puternice, cari anihilează orice vibraţie sau fac ca aparatul, în întregime, împreună cu planşeta şi cu instalaţia de iluminat, să execute simultan aceeaşi mişcare; un astfel de stativ se numeşte stativ basculant. Părţile componente principale ale aparatului de fotoreproducere sînt, în majoritatea lor, identice cu cele ale aparatului fotografic obişnuit. Obiectivele (v. Obiectiv fotografic, sub Obiectiv 1) cele mai adecvate pentru fotoreproducere sînt obiectivele apocromate (ortostigmat, colinear, planar, tesar, etc.), cari pot fi folosite pentru orice fel de reproduceri de originale (pentru clişee lineare şi autotipii, pentru policromii, etc.). Ele pot fi considerate ca obiective universale. Obiectivele apocromate nu au diferenţe de diafragmă; punerea la punct a imaginii se poate face cu obiectivul complet deschis, iar apoi se poate proceda la intercalarea oricărei diafragme; se recomandă, totuşi, să nu se reducă deschiderea mai mult decît //50. Cele mai folosite obiective sînt apocromatul planar (apoplanar) şi, în special, apocromatul tesar (apotesar). Apoplanarul dă imagini mai clare, în special pentru micşorări importante ale imaginii, şi are o luminozitate mai bună. în linii generale, distanţele focale între 40 şi 80 mm corespund tutu.or cerinţelor jg ga m ga m ■ curente în fotoreprodu- cere. Aparatele folosite jf H B IT 11 wrJB |KjH numai pentru reprodu-ceri lineare pot fi echi- pate CU O diafragmă M iris . /. Tipuri de diafragme. Aparatele de fotoreproducere moderne cu comandă electrică au un disc de diafragme, în care sînt fixate mai multe diafragme cu diferite orificii (v. fig. /), şi care, prin rotaţie, aduce în dreptul obiectivului diafragma corespunzătoare. Ca obturator, la aparatele de construcţie mai veche se mai foloseşte capacul obiectivului, aşezat şi îndepărtat manual pe montură; aparatele moderne au un obturator cu discuri, cu declanşator pneumatic cu comandă manuală sau cu declanşator cu comandă electrică, aceasta putînd fi automatizată cu ajutorul unui ceasornic electric de comandă, aşezat în spatele aparatului. Declanşarea automată se recomandă în acele cazuri în cari se repetă des expuneri de durată scurtă şi se întrebuinţează pelicule şi plăci fotografice cu sensibilitate mare, cum şi la lucrări de repetare şi multiplicare a unei imagini pe aceeaşi placă, cum sînt negativele pentru titluri de împrumut şi acţiuni cu cupoane, bilete de loterie, bancnote, etc. Punerea Ia punct nu se face cu un vizor, ci numai cu ajutorul geamului mat; unele construcţii—-în special aparatele fotografice verticale —■ au o punere Ia punct automată, iar la unele aparate moderne s-a introdus punerea la punct electronică, care automatizează complet şi această fază a fotografierii. Părţile componente specifice numai aparatelor de fotoreproducere sînt: Reproducere, aparat de ~ fotografică 485 Reproducere, aparat de - fotografică II. Ramă specială pentru fixarea rasterului rotund. Dispozitivele de comanda necesare pentru avansarea şi retragerea obiectivului, pentru reglarea poziţiei sitei (rasterului) în faţa materialului fotosensibil şi pentru întoarcerea apara-tului'cu 90° sau cu numai 45°, cînd se întoarce şi suportul originalului. Toate aceste comenzi se dau manual sau prin comandă electrică. Dispozitivul de fixare pentru obiectiv, oglinda şi prisma se găseşte pe-montura obiectivului şi serveşte la fixarea acestuia pe peretele din faţă al aparatului. El are un tub cilindric prelungit, pe care se poate fixa oglinda sau prisma. împreună cu dispozitivul se livrează şi inele intermediare, filetate la exterior şi în interior, pentru a putea fixa la nevoie un alt obiectiv mai mic. Dispozitivele de fixare şi de rotaţia pentru sita (v. fig. II) consistă din bare-suport cari au un inel rotativ, sprijinit pe bile. Sita se fixează în suport şi poate fi rotită, dîndu-i unghiul de înclinaţie necesar pentru fiecare extras de culori, cu scopul de a evita moararea. Un al doilea dispozitiv comandă mişcările de avansare şi de retragere ale suportului sitei, pentru a o apropia sau depărta de suprafaţa fotosen-sibilă a materialului fotografic, cu scopul ca, la reproduceri înautotipie, să se obţină o imagine clară a punctelor. Dispozitivul de iluminat se compune din lămpi cu arc electric sau, pentru dimensiuni mai mici, din becuri incandescente, iar în ultimul timp, din reflectoare combinate. Suspendarea surselor se face pe suporturi tubulare, de-a lungul cărora sursele pot fi deplasate şi aşezate în poziţia necesară. Suporturile se fixează pe stativ, pe planşetă (v. fig. III); ele pot fi cu totul libere (v. fig. IV), sprijinindu-se pe un trepied, sau sînt susţinute de şine conducătoare, montate în apropierea tavanului atelierului, pe cari ele alunecă cu ajutorul unor cărucioare. Dispozitivele de rotaţie pentru aparat şi pentru planşeta (v. fig. V) sînt rame fixate pe stativ, echipate cu cîte un disc rotativ, astfel încît aparatul fotografic, ca şi suportul originalului, împreună cu dispozitivul de iluminat, nu se sprijină direct pe stativ, ci pe discul rotativ. Planşeta e suportul originalului, pe care acesta se fixează cu piuneze sau cu ţinte, mecanic sau pneumatic sub sticlă. Pupitrul de comandă, necesar pentru toate aparatele de fotoreproducere cu d imens iun i mai mari, cu comenzi Iad istanţă. Pe pupitru se centralizează toate manivelele, butoanele de comandă, cum şi lămpile de semnalizare, cari indică poziţia în care se găsesc părţi le respective ale aparatu lui sau dacă comanda III. Suport pe rotile. a fost executată. Pupitrul se aşază în partea dinapoi a aparatului, astfel încît operatorul să aibă la îndemînă, centralizate lîngă locul unde îşi exercită activitatea, toate comenzile cari sînt de dat şi să nu trebuie să se deplaseze. Rondela de rotaţie pentru oglindă sau pentru prismă se fixează pe planşeta obiectivului, centrată cu axa optică a acestuia; pentru dimensiuni mai mari, ea are un şurub micrometric, pentru ca prisma sau oglinda să poată fi fixate în poziţii corecte faţă de original şi de placa fotografică. Suportul de filtre e un disc circular cu şase orificii. în cinci orificii se fixează filtre de sticlă sau folii, necesare la extragerea culorilor, cînd se prepară negative parţiale; al şaselea orificiu rămîne liber, pentru fotoreproduceri fără filtru. Suportul de filtre e închis într-o carcasă metalică, care împiedică de-punerea prafului sau atin-gerea filtrelor cu mîinile; lv suporturi el se montează sub înveiişuI protector al obiectivului.— Din punct de vedere constructiv, aparatele de fotoreproducere se împart în aparate orizontale, verticale, suspendate, şi în aparate în două încăperi; din punctul de vedere al meca- transportabile pentru lămpi, V. Aparat de reproducere fotografică cu dispozitiv de rotaţie, deplasat la 45° pentru fotografiere prin prismâ sau oglinda. 1) stativ; 2) aparatul fotografic propriu-zis; 3) disc-suport rotativ; 4) plan-şetă-suport pentru originale; 5) sistem de iluminat. nizării şi al automatizării funcţionării, în aparate cu fixare manuală şi aparate cu fixare automată, în aparate cu comenzi manuale şi aparate cu comandă electrică la distanţă. Aparatul de fotoreproducere orizontal (v. fig. VI) se construieşte în multe variante, ca aspect şi detalii constructive, cari sînt, în parte, determinate şi de dimensiunile geamului mat, respectiv de cele ale imaginii maxime care se poate obţine. Aparatul e aşezat pe o placă de susţinere cu şine conducătoare, care se sprijină pe dispozitivul de rotaţie, fixat pe stativ. Punerea la punct se face cu geamul mat, care poate fi deplasat pe cremaliere, în poziţie perfect plan-paralelă cu aceea a planşetei. în partea din spate a plăcii de susţinere se mai găsesc două roţi cu man ivelă, cari acţionează d ispozitivele pentru deplasarea verticală şi orizontală a planşetei obiectivului. Reproducere, aparat de — fotografică 486 Reproducere, aparat de — fotografică Pereţii laterali ai camerei obscure sînt confecţionaţi din pînză deasă, strînsă în formă de burduf, montat pe furci de susţinere sprijinite pe roţile conducătoare. Porţiunea burdufului care se"* foloseşte pentru lungirea şi scurtarea aparatului are forma unui trunchi de piramidă. La aparate cu dimensiuni mai mari se renunţă la scoaterea geamului mat; el e fixat în şarniere şi poate fi întors lateral. Deasupra geamului mat, fixat pe peretele din spate al aparatului, se găseşte un cadru mobil, pentru suspendarea postavului negru, cu care se a-coperă operatoru I în timpuj punerii lapunct a imaginii şi care poate fi înlăturat cînd se VI. Aparat orizontal de fotoreproducere. 1) placă de susţinere cu şine conducătoare; 2) dispozitiv de rotaţie; 3) stativ; 4) geam mat; 5) cadru cu obiectiv; 6) dispozitive de deplasare verticală şi orizontală; 7) burduf; 8) dispozitiv pentru deplasarea şi fixarea sitei; 9) planşetă-suport pentru original. scoate geamul mat şi se fixează caseta. Comenzile pentru deplasarea dispozitivului de fixare a sitei se dau cu o manivelă aşezată la partea superioară din dreapta aparatului; manivela poate fi uşor desprinsă şi e scoasă, după fixarea sitei în poziţia corectă, pentru a preveni o deplasare accidentală. La aparatele moderne, stativul basculant e o construcţie rigidă şi solidă de metal, pe care se sprijină aparatul, planşeta şi, în majoritatea cazurilor, şi dispozitivul de iluminat. Stativul format dintr-o singură traversă centrală e cel mai practic^ el ocupă un spaţiu redus şi măreşte accesibilitatea la diferitele părţi componente ale aparatului. Diferitele părţi mobile ale aparatului sînt echipate cu scări milimetrice de control, care indică poziţia în care se execută o reproducere fotografică; notînd într-un carnet aceste indicaţii, se uşurează repetarea lucrărilor în aceleaşi condiţii. în măsura în care dimensiunile geamului mat cresc, se măreşte şi lungimea stativului. VIL Aparat de fotoreproducere suspendat, cu comenzi la distanţă date de la geamul mat. 1) cadru metalic cu şine pentru suspendare; 2) aparatul fotografic pro-priu-zis; 3) comenzile la distanţă; 4) planşetă-suport mobilă pentru originale; 5) sistem de iluminare. La aparatele moderne, în special pentru cartografie, la care se cer măriri şi reduceri mai mari, lungimea stativului atinge, la aparatele de 80x100 cm, 7,5 * * *8 m. De aceea, pentru aparatele de fotoreproducere cu dimensiuni mai mari s-a trecut la suspendarea aparatului, pentru a degaja pardoseala ate I ier u lu i (v. fig. VII). Suspendarea se face sprijinind traversa pe care circulă aparatul, planşeta şi lămpile, Ia cele două capete, pe doi stîlpi de susţinere,cari, larîn-dul lor, se reazemă pe arcuri puternice; acestea preiau şi amorti-sează vibraţiile clădirii. Lungimea aparatului fiind atît de mare, s-a trecut la instalarea aparatului de fotoreproducere în două camere adiacente. în prima, care poate fi utilizată şi pentru alte lucrări cari trebuie să fie executate într-o cameră obscură (fixarea şi scoaterea plăcii din casetă), se montează ramacu geamu I mat, cum şi pupitru I sau tablou I de comandă, în timp ce în a doua încăpere, luminoasă, se găsesc celelalte părţi ale aparatului: burduful şi planşeta cu obiectivul fixat în deschiderea dintre camere; planşeta pentru fixarea originalului şi suportul lămpilor suspendate şi mobile pe traversa de susţinere. Comenzile sînt date toate din camera obscură, de la un pupitru sau tablou de comandă. Pentru punerea la punct nu mai e nevoie de un postav negru, care să acopere geamul mat, iar imaginea proiectată pe geam poate fi examinată şi controlată cu mai multă precizie. Aparatul de fotoreproducere vertical (v.fig. VII!) a rezolvat problema spaţiului ocupat de aparat, inversînd poziţia unora dintre părţile sale componente, dar el nu se construieşte decît pentru formate mai mici', cari nu depăşesc dimensiunile de 60x60 cm; poziţia aparatului e tot orizontală, însă planşeta e înlocuită cu o masă-suport orizontală, iar toate mişcările de deplasare se fac vertical. Fotografierea se execută numai prin prismă sau prin oglindă. Cutia aparatului are un dispozitiv de fixare pentru sită şi un mecanism de precizie pentru aşezare în poziţia corectă. Geamul mat şi caseta sînt susţinute în şarniere şi pot fi date în lături pentru a fixa plăci cu diferite dimensiuni. Punerea la punct se face în mod automat, cu ajutorul unei tije de comandă, montată în interiorul aparatului; o scară gradată, fixată pe masa-suport a aparatului, indică şi face posibilă reglarea precisă şi rapidă pentru diferitele grade de mărire şi de reducere, cari pot varia între 3,5:1 şi 1:5, după optica cu care e echipat aparatul, Pentru centrarea imaginii servesc două manivele, aşezate în dreptul geamului mat; cu ajutorul lor, masa-suport pentru original poate fi mutată înainte şi înapoi, ladreapta şi la stînga. Masa-suport per mi e o schimbare rapidă a originalelor ; suprafaţa pe care se sprijină originalul e arcuită, astfel încît pe ea pot fi fixate nu numai originale plane, dar şi obiecte cu grosimea pînă la 20 mm. Unele construcţii fac posibilă şi fixarea de cărţi deschise, cu grosimea pînă la 60 mm; în Reproducere, aparat de ~ fotografică 487 Reproducere, aparat de ~ fotografică cazul acesta, suportul arcuit al mesei e împărţit în două, ceea ce permite ca cele două pagini ale cărţii să poată fi aşezate în poziţie perfect plană. Optica aparatului poate fi combinată în diferite moduri, construcţiile moderne avînd un echipament cu două obiective, în care caz măririle şi reducerile pot varia între 3,5 : 1 şi 1 : 5. Trecerea de la un obiectiv la VIII. Aparat vertical de fotoreproducere. 0 cutie pentru geam mat şi casetă; 2) burduf; 3) planşetă cu obiectiv; 4) prismă; 5) suport; 6) masă-suport pentru original; 7) lămpi cu arc electric. celălalt, cum şi schimbarea diafragmei, se efectuează de la pupitrul de comandă. Instalaţia de iluminat se compune din două lămpi cu arc electric ; rezultate mai bune şi mai economice dau însă lămpile cu dublu arc electric, — uneori cu becuri incandescente nitrafot, de intensitate mare, sau becuri cu lumină amestecată. Ultimele două categorii se recomandă pentru reproduceri de originale monocrome. Reflectoarele lămpilor sînt fixate pe suporturi prinse de masa originalului, astfel încît lămpile execută aceleaşi mişcări ca şi masa şi rămîn tot timpul la distanţa de masă şi în poziţia în cari au fost potrivite. Comenzile de aprindere şi de stingere se dau tot de la pupitru I de comandă. Aparatu I vertical de fotoreproducere mai e echipat şi cu un dispozitiv pentru diapozitive şi cu un dispozitiv de deplasare în înălţime, cu ajutorul cărora se pot fotografia şi mici obiecte plastice, monete, unelte, piese de maşini, etc., şi se pot obţine diverse efecte de umbră şi de lumină. Obturatorul aparatului aşezat în spatele obiectivului e un obturator cu clape, care poate fi acţionat fie de la pupitrul de comandă, fie din faţă. Pentru expuneri instantanee şi pentru lucrări de adunare şi de repetare se recomandă un obturator electromagnetic cu lamele şi cu comandă automată. Aparatul de fotoreproducere vertical prezintă atîtea avantaje, în special pentru acele ateliere cari nu execută reproduceri de format mare, încît el tinde să înlocuiască aparatul orizontal cu stativ basculant. La aparatul vertical de fotoreproducere, punerea la punct automată se face prin tijele cari leagă masa-suport a originalului şi o fac să se apropie sau să se depărteze de centrul optic al obiectivului, proporţional cu mişcarea în acelaşi sens pe care o execută geamul mat, respectiv stratul fotosensibil, şi cari pot fi aşezate chiar în soclul susţinător al aparatului. La aparatele orizontale, acest lucru nu e posibil decît cu construcţii mai complicate, mai ales pentru aparatele suspendate şi pentru cele în două încăperi adiacente. La unele aparate orizontale foarte moderne s-a reuşit, cu ajutorul unui sistem multiplu de tije, o automatizare completă a punerii la punct a imaginii. La aparatul de fotoreproducere pot fi adaptate şi o serie de instrumente optice, aparate şi dispozitive auxiliare, necesare executării unor procese de fotoreproducere speciale sau cari contribuie Ia uşurarea, simplificarea sau îmbunătăţirea operaţiilor de fotoreproducere. Principalele instrumente, aparate şi dispozitive auxiliare sînt: Adausul pentru fotoreproducere dupâ negative sau diapozitive, constituit dintr-o prelungire tronconică, în formă de burduf, care se fixează pe stativul basculant al aparatului, în faţă, în locul planşetei. Adausul pentru extracţii de culori de pe un diapozitiv în culori, care permite folosirea diapozitivelor color ca originale şi e format dintr-o ramă cu o sanie, pe care alunecă cele trei filtre de culori, fixate în ordinea în care se vor executa extracţiile de culori pentru policromii. Adausul pentru măriri, care e o prelungire a porţiunii din spate, cu un nou geam mat cu dimensiuni mai mari, incluziv o casetă cu dimensiuni corespunzătoare, cum şi dispozitive de comandă şi de fixare. E folosit atunci cînd, în mod trecător sau curent, devin necesare reproduceri fotografice mai mari decît cele cari se pot obţine cu aparatul obişnuit existent în atelier. Construcţia face necesară şi o prelungire a stativului basculant, pe care să se sprijine un astfel de adaus. Aparatul pentru controlul diafragmei e un dispozitiv mecanizat, cu scări gradate, tabele şi indicaţii cifrice cari indică cele două sau trei etape ale duratei expunerii, în funcţiune de distanţa dintre obiectiv şi geamul mat şi de distanţa exactă dintre sită şi suprafaţa fotosensibilă. Pentru adaptarea acestui aparat Ia un aparat de fotoreproducere e nevoie de o d iafragmă în formă de iris, pentru ca modificarea orificiului diafragmei să poată servi ca dispozitiv mecanic de acţionare al acelor indicatoare. EI dă rezultate bune în special în procedeul offset, atunci cînd tiparul se execută în şase culori, cu cîte două forme de albastru şi de roşu. Caseta deplasabilâ se foloseşte cînd pe aceeaşi placă sau pe acelaşi film se fotografiază succesiv mai multe imagini sau cînd se doreşte ca aceeaşi imagine să fie reprodusă de mai multe ori, cu scopul de a obţine o formă de tipar cu o imagine multiplicată. Caseta e fixată într-o ramă, care are semne de reper, o scară milimetrică şi puncte de fixare în diferite poziţii, în deplasările orizontale şi verticale pe cari Ie face. Rezultate mai bune şi mai eficiente se obţin, cînd e nevoie de repetarea şi multiplicarea unei imagini, cu construcţiile moderne de aparate de copiat şi de repetat (v. Repetat, maşină de ~). Caseta pentru sita fotografică (v.). Caseta triplă, o casetă în care pot fi fixate, una lîngă alta, trei plăci sau filme (pînă la formatul 18x24 cm), şi care serveşte la executarea mai rapidă a celor trei negative parţiale, cînd se foloseşte adausul pentru extrase de culori. Caseta triplă poate fi deplasată lateral, într-o sanie cu puncte fixe de oprire, astfel încît trecerea de la o placă Ia cea următoare şi aşezarea ei în axa optică a aparatului se fac repede, fără a Reproducere 488 Reprofilare mai fi nevoie să se repete, de fiecare dată, punerea la punct a imaginii. Cuveta pentru filtre fotografice lichide, un vas cilindric de sticlă, avînd cele două baze din discuri perfect plane şi paralele şi unite între ele cu un inel de sticlă, de obicei de 10 mm grosime. Cuvetele şi filtrele lichide sînt în prezent înlocuite cu filtresolide, mai puţin costisitoare şi mai uşor de manipulat. Exponometrul (v.). Filtrul de culori se foloseşte la fotografiere şi, în special, în tehnica fotoreproducerii, cu scopul reţinerii unora dintre radiaţiile de lumină, pentru ca ele să nu poată pătrunde pînă la stratul fotosensibil al plăcii. Dacă filtrul optic de culori e destinat numai îmbunătăţirii calităţii imaginii fotografice, el se numeşte filtru fotografic (v.), iar dacă se foloseşte pentru extragerea culorilor (pentru obţinerea de imagini parţiale) se numeşte filtru de culori (v.). Cu ajutorul filtrelor de cu lori se obţin extrasele de cu lori pentru tipar în tricromie, patrucromie şi, în general, pentru policromie, a plăcilor pentru tipar duplex, dar ele se folosesc şi în alte cazuri, cum sînt fotografierea cu radiaţii infraroşii, fotografierea în astronomie, fotografierea în culori, etc. Filtrele de culori sînt medii transparente, solidesau lichide, coloratecu un colorant organic; ele se aşază în faţa, în spatele sau în interiorul obiectivului fotografic, pentru ca razele de lumină ale imaginii să treacă prin filtru, înainte de a ajunge la stratul fotosensibil şi de a-l impresiona. Geamul mat cu liniatura milimetrica e totdeauna necesar pentru lucrări cartografice, dar se foloseşte cu rezultate bune şi pentru diferite lucrări, în special pentru fotoreproducerea de desene ştiinţifice, măsurări de lungimi, controlul paralelismului, măsurarea şi potrivirea coordonatelor, etc. în mijlocul geamului se găseşte un mic cîmp pătrat nemătuit, al cărui centru e indicat de întretăierile unei cruci de potriveală şi e destinat pentru o punere la punct microscopică. Suprafaţa geamului are o reţea de linii milimetrice, cu linii indicatoare din 5 în 5 şi din 10 în 10 mm; afară de aceasta, pe geam se mai găseşte o linie gradată de-a lungul axelor, pentru citirea dimensiunilor imaginii, simplu şi rapid, evitînd ,erori de paralaxă. integratorul de lumina e un contor electronic al cantităţii efective de radiaţii luminoase folosite pentru durata unei expuneri; el contribuie, prin aceasta, la obţinerea unor imagini cu o densitate optică totdeauna egală şi la automatizarea procesului de fotoreproducere. Lupta sau microscopul de punere la punct. Se folosesc, de regulă, lupe aplanetice. Pentru punerea la punct pe geamul mat, lupa are un inel de strîngere sau o dulie de punere la punct, cari pot fi montate şi pe un trepied sau pe un mîner. Lupa de punere la punct poate fi folosită pentru măriri de 6, 8 sau 10 ori. O construcţie practică e lupa de buzunar, cu o reţea milimetrică pentru număratul liniilor unei site. Nivelatorul de stativ basculant e un dispozitiv compus din trei sau din patru suporturi, pe cari se aşază stativul basculant al unui aparat de fotoreproducere, înălţimea suporturilor putînd fi reglată astfel, încît glisierele stativului, pe cari se deplasează aparatu I, să se găsească în poziţie perfect orizontală, în cazul acesta, mişcările de deplasare pot fi executate foarte uşor. Ocheanul de colimaţie e un instrument optic de control, pentru determinarea şi controlul paralelismului între placa fotografică şi planşetă. Oglinda de inversare (v.) sau prisma de inversare (v.) e un dispozitiv optic folosit pentru inversarea imaginii, necesară în multe lucrări de fotoreproducere. Regulatorul automat de tensiune e un dispozitiv auxiliar, necesar în toate întreprinderile în cari reţeaua electrică e supusă unor fluctuaţii mari ale curentului. Variaţiile de tensiune influenţează nu numai intensitatea luminii lămpilor, dar prin modificările de temperatură ale sursei de lumină, ele modifică şi culoarea spectrală. Pentru aparate şi instalaţii mari, inconvenientul poate fi remediat cu ajutorul unui integrator de lumină; pentru instalaţii mici, avînd ca sursă de lumină unu sau mai multe becuri incandescente, se obţin rezultate bune, — în reţele de curent alternativ,—cu regulatorul automat de tensiune. Sita fotografica (v.) se utilizează la fotoreproducerea originalelor în semitonuri, atunci cînd pentru tipărire se cere descompunerea formei în mici elemente (puncte). Spectroscopul e un instrument optic de control, pentru examinarea regiunii spectrale care pătrunde pînă la placa sau pelicula fotografică, atunci cînd se folosesc filtre pentru executarea extracţiei de culori. Variomatul (v.) serveşte la prevenirea moarării (v. Moaraj), cînd fotoreproducerea se face după originale în autotipie. Viziera protectoare e un dispozitiv auxiliar, adaptabil aparatului de fotoreproducere, în faţa obiectivului, cu ajutorul căruia se asigură pătrunderea în interiorul camerei numai a fasciculului de raze trimis de obiectul care se fotografiază. Se foloseşte pentru extracţii de culori de mare precizie şi la alte lucrări dificile, la cari se caută să se evite orice reflexiuni nedorite pe optica aparatului şi pe suprafeţele interioare ale burdufului. î. Reproducere. 4. Ind. text.: Cusătură de copiere efectuată manual, consistînd în însemnarea cu aţă a detaliilor suprapuse, cari în produsul finit trebuie să fie egale. Prin desfacerea detaliilor şi tăierea aţei, pe ţesătură, dedesubt, aţa tăiată formează semnele cari marchează linia copiată, respectiv direcţia liniei de lucru. 2. Reproducere. 5. Ind. text. .-^Operaţie de copierea încadrărilor din mărime naturală (v. încadrare 2) şi transpunerea lor pe hîrtie albă, în general la scara 1 : 10, în scopul folosirii încadrărilor optime în diverse servicii din întreprindere, sau în alte întreprinderi, unde se confecţionează astfel de produse. Reproducerea se poate face manual sau cu ajutorul aparatului numit pantograf (v.). 3. Reproducere. 6. Cinem.: Sin. Redarea sunetu lui. (Termen puţin folosit.) V. Redare. 4. Reprofilare. 1. Tehn.: Refacerea profilului unei piese degradate, fie prin readucerea la profilul iniţial (de ex. prin operaţii de aşchiere, prin cromare, încărcare prin sudare, etc.), fie prin realizarea unui profil asemănător ori diferit de cel iniţial (prin diferite operaţii de aşchiere sau încărcare). 5. ~a uneltelor. Tehn.: Refacerea prin aşchiere a profilului părţii active a unei unelte, după ce s-a uzat prin folosire. După felul materialului uneltei, reprofilarea se efectuează cu unelte aşchietoare diferite; de exemplu : reprofilarea cuţitelor de strung, de raboteză, etc., se efectuează cu discuri abrazive; reprofilarea pietrelor abrazive se efectuează cu diamantul, cu rola de reprofilat sau cu piatra de rectificat, etc. Sin. (parţial) Ascuţire, îndreptare. 6. Reprofilare. 2. Tehn.: Reorganizarea unei întreprinderi industriale, în scopul realizării unuiasau a mai multor produse, confecţionate sau recondiţionate, altele decît cele realizate anterior. Reprofilarea implică reconsiderarea întregului plan funcţional, în scopul refolosirii la maxim a forţelor de producţie existente, cu minimul de cheltuieli. 7. Reprofilare. 3. Drum.: Operaţia de refacere a profilurilor transversal şi longitudinal ale unei şosele vechi care se modernizează, pentru a corespunde noilor profiluri din proiectul de modernizare, — respectiv operaţia de refacere a profilului transversal al unei şosele împietruite, degradate prin circulaţie, pentru a fi readus la forma iniţială. Şoselele cari se modernizează se reprofilează prin aşter-nerea unui strat de beton peste îmbrăcămintea veche, eventual scarificată sau decapată, pentru a obţine pantele transversale, Reprofilat, rolă de 489 Reptilia supraînălţările, rampele de surpraînălţare, etc., ale profilurilor transversal şi longitudinal specificate în proiect. V. şi sub îmbrăcăminte rutieră. Şoselele împietruite se reprofilează prin scarificarea împie-truirii vechi, reîncărcare (v.) şi cilindrare. 1. Reprofilat, rola de Tehn. V. Rolă de reprofilat. 2. Reprofîlm, pl. reprofilme. Foto., Poligr.: Peliculă foto-sensibilă, utilizată în tehnica reproducerii fotografice (v.). Sin. Peliculă fototehnică (v. sub Peliculă fotografică). 3. Reptile. Paleont., Zool.: Sin. Reptilia (v.). 4. piele de Ind. piei.: Piele de crocodil, de aligator, de şopîrlă şi de şarpe, folosită în industria pielăriei ca materie primă. Pieile de crocodil şi de aligator se importă din America de Nord, Centrală şi de Sud, din India şi Indonezia, din Africa continentală şi din Madagascar, conservate prin uscare, în parte şi prin sărare. Calitativ, cele mai valoroase sînt pieile de crocodil indiene, cari au suprafeţe mari, de circa 1,5 m2, şi o dezvoltare relativ mică şi foarte uniformă a solzilor. Crocodilii din Nil nu sînt apţi pentru fabricarea pielii, din cauza carapacei solzoase continue. Aligatorii din basinul Amazoanelor, cei din Mexic şi cei din Cuba au în genera! o suprafaţă mare şi sînt caracterizaţi prin solzi lunguieţi şi foarte proeminenţi, dar posedă totuşi o structură moale, favorabilă scopurilor tăbăcirii. Pieile de crocodil şi de aligator se prelucrează ca piei de lux, foarte frumoase, pentru industria încălţămintei şi pentru marochinărie. Pentru culori deschise, după o înmuiere prelungită şi o sămăluire intensă, pieile de crocodil se albesc cu peroxid de hidrogen. Tăbăcirea se efectuează cu tananţi vegetali şi sintetici, cu crom sau combinat, iar finisajul, cu apreturi incolore pe bază proteică sau de nitroceluloză. Pieile de şopîrlă sînt foarte apreciate, în industria maro-chinăriei şi a încălţămintei, ca piei de lux pentru pigmentarea caracteristică, frumoasă şi pentru proeminenţele mărunte şi regulate cari acoperă întreaga suprafaţă. Din India se importă pieile şopîrlelor din Bengal, Calcuta şi Agra; din America de Sud, pielea şopîrlei Teju, cu o carapace cu proeminenţe foarte fine; din Indonezia, piei le şopîrlelor Java, cu pigmentare neagră pe fond alb, foarte frumoasă, dar cu proeminenţe mai mari. La tăbăcire, conservarea desenului constituie problema cea mai importantă. în mod obişnuit, după un tratament cu sulfură de sodiu pentru îndepărtarea epidermei şi a solzilor, se face tăbăcirea cu tananţi sintetici de înlocuire speciali, cari nu colorează pielea şi permit punerea în valoare a frumuseţii pigmentării negre pe fond alb. Pieile de şopîrlă nepigmentate, cari se vopsesc, se tăbăcesc frecvent cu crom sau combinat. Pieile de şarpe provin în cea mai mare parte de la diferitele specii de Pitoni, Boa şi Anakonda, şi sînt rezistente, durabile, foarte căutate pentru desenul pigmentării, atît ca piele de încălţăminte cît şi pentru marochinărie. Importantă pentru menţinerea pigmentării e desprinderea precaută a epidermei, împreună cu solzii, printr-o cenuşărire prelungită cu var alb. Tăbăcirease face cu tananţi sintetici, frecvent, însă, şi cu alaun. s. Reptilia. Paleont., Zool.: Clasă de vertebrate ovipare cu temperatura corpului variabilă şi cu respiraţie pulmonară. Se deosebesc de Amfibiene (v.) printr-o adaptare mai completă la med iu I aerian. Dezvoltarea lor embrionară, prin prezenţa celor două învelişuri embrionare, amniosul şi alantoida, le apropie de Păsări şi de Mamifere. Corpul lor e acoperit de plăci dermice osoase (solzi), iar scheletul e complet osificat. Caracterele osteologice foarte nete ale reptilelor actuale sau mai noi devin mai puţin precise la formele paleozoice şi mesozoice. Craniul, articulat de coloana vertebrală printr-un singur condil occipital, prezintă unasau două perechi de fose temporale. La formele primitive (Theromorpha), craniul e asemănător cu craniul Stegocefalilor (turtit dorso-ventral). în cursul evoluţiei, craniul s-a alungit în regiunea anterioară şi s-a înălţat în regiunea posterioară prin apariţia foselor temporale, cari iau naştere, fie prin reducerea, fie prin dispariţia anumitor oase. După prezenţa sau lipsa foselor temporale, se deosebesc patru tipuri de craniu reptilian: tipul anapsidian, lipsit de fose temporale, caracteristic reptilelor paleozoice din subordinul Cotilosaurienilor (cel mai primitiv); tipul sinapsidian, cu o singură pereche de fose temporale, situate în faţa osului squamosal (ordinul Saurop-terigienilor); tipul parapsidian, cu o singură pereche de fose temporale, situate deasupra oaselor squamosale (fose superioare), caracteristice pentru Ihtiosaurieni şi pentru unele Tero-morfe; tipul diapsidian, cu două perechi de fose temporale, considerat ca tipul normal de craniu reptilian, caracteristic pentru celelalte ordine de reptile. Articulaţia mandibulei de craniu se face prin intermediul osului pătrat. La Crocodilieni apare, ca o perfecţionare, bolta palatină. Dinţii sînt simpli, conici şi toţi asemănători; Ia speciile inferioare sînt sudaţi de maxilare; Ia cele evoluate sînt implantaţi în alveole. La reptilele permo-triasice din subordinul Theriodonta, dinţii încep să se diferenţieze, iar la Chelonieni, dinţii sînt înlocuiţi cu un cioc cornos. Coloana vertebrală e complet osificată, coarda dorsală persistînd numai la Rincocefali şi Anomodonte. Vertebrele (v. fig.) sînt am-ficelice laforrmele primitive, şi opis-tocelice, proce-Iice sau chiar pla-ticelice, la cele evoluate (v. şi sub Amfibiene). Toate vertebrele prezintă coaste, afară de cele din regiunea caudală, iar vertebrele sacrale sînt sudate într-un os unic, numit sacrum. Centura scapu Iară e constituită din cele trei oase: claviculă, coracoid şi scapulum (omoplat). Centura pelviană, formată din cele trei oase, ilion, ischion şi pubis, variază ca formă cu staţiunea animalului: la reptilele cu staţiune bipedă e asemănătoare cu centura pelviană a păsărilor. La şerpi (Ofidieni) aceste centuri dispar. Membrele sînt constituite după tipul general al vertebratelor, numărul degetelor fiind, însă, variabil. Primele resturi de reptile se cunosc din Carboniferul superior, sînt reprezentate prin forme numeroase şi foarte variate în Permian, şi ating apogeul dezvoltării şi al evoluţiei lor în Era mesozoică, cînd au predominat în toate mediile de viaţă. Către sfîrşitul Cretacicului, odată cu apariţia Mamiferelor, animale superioare cu posibilităţi mari de evoluţie, dispar o serie întreagă de ordine de reptile, cele actuale reprezentînd numai rămăşiţele grupului mesozoic. Pentru evoluţia vertebratelor superioare (Păsări, Mamifere), reptilele reprezintă trunchiul din care acestea s-au desprins, ca forme primitive, încă din Era secundară. Reptilele se clasifică în patru ordine actuale, cari au şi forme fosile: Lepidosauria, cu subordinele Lacertilia (Şopîrle), Ophidia (Şerpi) şi Pythonomorpha; Rhynchocephalia; Croco-dilia, cusubordinele Parasuchia şi Crocodilia (s. str.) (Crocodili) şi Chelonia (Broaşte ţestoase), şi în şapte ordine complet dispărute, cu reprezentanţi numai fosili: Prosaurieni; Theromorpha cu subordinele: Cotylosauria, Pelycosauria, Anomodontia şi Theriodontia; Placodontia; Ichthyosauria; Sauropterygia; Dino-saurieni, cu subordinele: Theropoda, Sauropoda, Ornithopoda, Stegosauria şi Ceratopsoidea; Pterosauria. Sin. Reptile. OO CO DOD a 6 c d Tipuri de vertebre, o) arnficelicâ; b) opistoceîică; c) procelică; d) pla-ticelică. Repusare 490 Reserpina 1. Repusare. Tehn., Mett.: Sin. Reliefare (v.). 2. Requienia. Paleont.: Lamelibranhiat aberant din grupul Rudista, familia Diceratidae, caracteristic pentru Cretacicul inferior de facies recifal. Valvele sînt inegal dezvoltate: valva dreaptă, liberă, e răsucită într-un singur plan, avînd aspectul unui opercul de gasteropod, iar cea stînga, fixă, e mare şi răsucită în spirală ca un corn de berbec. Dentiţia pachiodontă aminteşte pe cea a genului Diceras (v.): un dinte puternic, două fosete pe valva stîngă şi doi dinţi separaţi printr-o fosetă pe valva dreaptă. o b Specia Requienia ammo- Requienia am mo- Requieniagriphyoi-nia Gold, e cunoscută din nia’ des’ Cretacicul inferior din Dobrogea, iar Requienia griphyoides, din Cretacicul inferior de la Dîmbovicioara. 3. Rerafinare. 1. Ind. allm.: Tratament suplementar care se aplică uleiurilor vegetale după neutralizarea lor cu alcalii, efectuat în scopul reducerii culorii uleiurilor rafinate. Unele uleiuri vegetale, cum e, deexemplu, uleiul de bumbac şi, în general, cum sînt toate uleiurile provenite din seminţe degradate, nu se decolorează satisfăcător prin tratarea lor cu alcalii şi decolorare cu adsorbanţi (cărbune activ, pămînturi decolorante). Aceste uleiuri sînt tratate ulterior cu mici cantităţi de soluţii alcaline (de obicei, hidroxid de sodiu) de concentraţie mai mare decît cea folosită la neutralizare şi, de preferinţă, după o depozitare prealabilă a uleiului neutralizat, obţinîndu-se un puternic efect de decolorare, accentuat şi mai mult în faza următoare de tratare cu adsorbanţi. Se folosesc, de obicei, soluţii de NaOH cu concentraţia de20°B6. Pierderile cauzate prin rerafinare reprezintă 0,125%. Rerafinarea e aplicata curent ca a doua treaptă de neutralizare în instalaţiile continue (v. şi sub Grăsimi). 4. Rerafinare. 2. Ind. chim.: Operaţie care se aplică, în special, produselor frunţi-cozi rezultate la prima rafinare a alcoolului etilic, avînd drept scop recuperarea a aproximativ 50% din alcoolul conţinut. De asemenease mai face o rerafinare a alcoolului rafinat — în anumite cazuri — în scopul purificării Iui foarte înaintate, fără a fi posibilă, însă, mărirea concentraţiei peste 97% alcool etilic (în volume), din cauza formării amestecului azeotrop alcool etilic-apa (95,5% alcool etilic şi 4,5% apă, în greutate). 5. Resabotarea traverselor. C. f.: Operaţie de sabotare a traverselor de cale ferată, cînd suprafaţa de contact dintre traversă şi placa-suport sau talpa şinei (în cazul aşezării şinelor direct pe traverse) nu mai are înclinarea de 1 : 20, fie din cauza uzurii lemnului traversei, fie din cauza putrezirii parţiale a lui. Resabotarea traverselor se execută în cadrul lucrărilor de întreţinere a căii, cu aceleaşi unelte folosite la sabotarea traverselor noi (de ex.: manual, cu tesla de sabotat, sau mecanizat, cu maşina de sabotat traversele). V. sub Sabotarea traversei. înainte de executarea resabotării trebuie să se verifice starea traversei, efectuîndu-se toate reparaţiile necesare pentru a prelungi durata traversei în cale. Suprafaţa traversei care se resabotează se curăţă de orice corp străin împlîntat în lemnul traversei, iar găurile de tirfoane se astupă cu cepuri de lemn, unse în prealabil cu catran sau cu creozot. Resabotarea traverselor se execută, fie la traversele aşezate în cale, fie Ia traversele recuperate prin refacţia unei linii şi refolosite, ulterior, ia construcţia unei linii de garaj sau a unei linii industriale, ori pentru aplanarea suprafeţei traverselor vechi, folosite la construcţia sau la întreţinerea unei linii de cale ferată la care suprastructura căii nu reclamă traverse sabotate cu înclinarea de 1:20, deoarece plăci le-suport ale şinelor au înclinarea respectivă. 6. Resabotat, maşina de ~ traverse.C. f.:Sin. Maşină de sabotat traverse. V. sub Sabotarea traverselor. 7. Resac, pl. resacuri. 1. Hidrot.: Fenomen produs de izbirea valurilor mării de malurile stîncoase înalte ale litoralului sau de alte obstacole din vecinătatea acestuia (de ex. diguri), şi care consistă în întoarcerea valurilor cu violenţă înapoi şi în producerea unei mişcări turbionare periculoase pentru navigaţie. V. şl sub Val. 8. Resac, 2. Geofiz.: Valul care trece peste un obstacol (dig, faleză, etc.) întîlnit pe ţărm. 9. Resâpare. Expl. Petr.: Operaţia de punere în funcţiune a unei porţiuni din gaura de sondă, cînd din diferite motive aceasta nu mai poate fi utilizată, sau a fost pierdută. Resăparea se execută, fie în perioada de forare a sondei, fie în perioada de exploatare a acesteia, şi anume prin reparaţie capitală. în timpul forajului, resăparea se execută: cînd s-au produs surpări ale pereţilor sondei, urmate de pierderea găurii, sau cînd o porţiune de gaură nu mai poate fi utilizată, fie datorită ramînerii la fund a unor scule sau a unor piese cari nu mai pot fi extrase, fie datorită abaterii ei de Ia direcţia proiectată. în faza de reparaţie capitală, resăparea se execută atunci cînd o anumită zonă a găurii de sondă nu mai poate asigura o exploatare normală sau împiedică complet exploatarea, datorită, de cele mai multe ori, deformării coloanei de exploatare (turtire sau păpuşare) sau înţepenirii unor piese, scule sau instrumente cari nu mai pot fi extrase (în ultimul caz se spune că sonda e înfundată). Majoritatea resăpărilor se realizează prin foraj dirijat (v.), executîndu-se în gaura de sondă, în prealabil, la adîncimea de unde începe resăparea, un dop rezistent de ciment. Operaţia de deviere a găurii de la direcţia iniţială la direcţia dorită se execută, fie prin foraj rotativ, fie prin foraj cu turbina (v. sub Foraj dirijat, şi sub Foraj 3). La resăparea executată într-o gaură netubată, adică în perioada de foraj, devierea se execută cu ajutorul turbinei cu prăjina strîmbă, iar la resăparea într-o gaură tubată, în perioada de exploatare, devierea se execută prin foraj rotativ cu ajutorul penei fixe de deviere. în cazul resăpării în faza reparaţiei capitale, după fixarea penei de deviere, se realizează o fereastră de ieşire din coloană (numai dacă dimensiunea acesteia e suficient de mare pentru a permite continuarea forajului cu un diametru util scopului de exploatare a sondei), prin frezarea acesteia cu ajutorul unei freze frontale armate cu material dur, continuîndu-se apoi foraju I prin această fereastră, pînă la adîncimea proiectată. 10. Resecventâ, vale Geogr. V. sub Vale. 11. Reserpex. Farm.: Sin. Reserpină (v.). 12. Reserpina. Farm.: C33H40N2O9. Alcaloid principal, care se găseşte, împreună cu alţi 15 alcaloizi, în rădăcina plantei Rauwolfia serpentina (India, Ceylon, Jawa, etc.) din care au fost izolaţi. Pe baza produşi lor de degradare (acid 3,4,5-tri-metoxibenzoic şi acid reserpic) s-a propus o structură care conţine acelaşi sistem eterociclic ca şi yohimbina, confirmată, recent, prin sinteză. Pentru scopuri farmaceutice se poate folosi amestecul total de alcaloizi (Raudaxin). Acţionează asupra sistemului cardiovascular şi asupra sistemului nervos central; reduce tensiunea arterială; are o acţiune sedativă diferită de aceea a barbituricelor, producînd dispariţia excitabilităţii şi o stare de linişte şi calm (tranchilizare). Se prezintă sub formă de cristale lungi, cari se descompun Resinox 491 Resort la- 264*-*265°. Mq3= —118°. E o bază slabă, puţin solubilă în apă, solubilă în benzen, în acetat de etil. Ciorhidratul reserpinei, C33H40N2O9• HCI • H2Of eosubstanţă cristalină, care se descompune la 224°. Sin. Sandril, Serpasil, Serolfia, Ser-pasol, Reserpex. î. Resinox. Chim.: Sin. Durez (v.). 2. Resisco. Metg.: Bronz de aluminiu cu adaus de nichel, cu compoziţia: 90,5***91 % Cu, 7***7,5% Al, 2% Ni şi maximum 0,1 % Mn. Are proprietăţi mecanice superioare şi rezistenţă mare la coroziune. E întrebuinţat la construcţia de tuburi de condensatoare, de piese pentru industria chimică, etc. 3. Resista. Metg.: Fier tehnic conţinînd circa 0,2% Cu şi 0,2% P, cu rezistenţă mare la coroziune. E întrebuinţat Ia confecţionarea unor fierbătoare casnice, pentru tuburi, conducte, etc. 4. Resistal. Metg.: Bronz de aluminiu, cu compoziţia: 88* ”90% Cu, 9* * * 10 % Al, 1 •••2% Fe. Are următoarele proprietăţi mecanice: ar=minimum 40 kgf/mm2; &5=minimum 10%; duritatea Br inel I, minimum 110 kgf/mm2; greutatea specifică 7,6kgf/dm3; are rezistenţă mare la coroziune. E întrebuinţat la construcţia de piese turnate supuse la frecare, a roţilor dinţate slab solicitate, etc. 5. Resisfin. Metg.: Grup de aliaje pe bază de cupru şi mangan, cu compoziţii asemănătoare cu ale aliajelor manganin, dar în cari nichelul e înlocuit cu fier. Aliajele au compoziţiile indicate în tablou. Prezintă rezistenţă electrică mare şi sînt întrebuinţate ca rezistenţe electrice în unele aparate electrice de măsură, shunt-uri, reostate, etc. V. şi sub Manganin, Compoziţia aliajelor Resistin (în %) Tipul Cu Mn Fe Si 1 86,5 11,7 1,8 2 85,0 12,0 3,0 — - 3 84,3 13,7 2,0 — 4 84,3 13,5 2,0 0,2 5 85,0 15 — — 6. Resisto. Metg.: Aliaj Ni-Fe-Cr, cu compoziţia (apropiată de a feronicromului): 69% Ni, 19% Fe, 10% Cr, 1 % Si, 0,4-**0,5% Moşi circa 0,5% Mn. Are rezistivitate mare, rezistenţă mare la temperaturi înalte şi coeficient mic de variaţie a rezistivităţii cu temperatura. E întrebuinţat la construcţia de rezistenţe electrice de încălzire pentru cuptoare industriale, dispozitive de încălzire pentru laboratoare, etc. V. şi sub Nicrom. 7. Resitd Ind. chim.: Produs final de condensare al bache-litei (v.). E o formă ireversibilă. Se prezintă ca o masă dură, fragilă, transparentă. Prin încălzire nu se topeşte, dar peste 300° se carbonizează fără a se înmuia. Nu se disolvă în nici un disolvant. Sin. Bachelită C. s. Resitof. Ind. chim.: Produs intermediar de condensare al bachelitei (v.). E termoplastic. Spre deosebire de resol (v.), e numai parţial solubil în solvenţi. Ca şi resita şi resolul, resitolul nu e o combinaţie definită, ci reprezintă un stadiu mai mult sau mai puţin avansat al produsului de condensare. Sin. Bachelită B. 9- Resnatron, pl. resnatroane. Telc., Telv.: Tetrodă oscilatoare de mare putere, pentru unde ultrascurte, bazată pe principiul tuburilor cu modulaţie de viteză a electronilor, avînd cavităţi rezonante acordabile, una între catod şi grilă, alta^ între ecran şi anod. In resnatron, ecranul şi grila de comandă sînt legate de pămînt; catodul e pus Ia o tensiune de înaltă frecvenţă în raport cu grila, iar anodul e pus la aceeaşi tensiune în raport cu ecranul. Acest tip de oscilator e folosit în televiziune şi pentru radiodifuziunea cu modu laţie de frecvenţă, pe unde decimetrice şi centimetrice. 10. Resochinâ. Farm.: Sin. Clorochină (v.). 11. Resol. Ind. chim.: Produs care reprezintă prima fază de condensare în procesul de obţinere a bachelitei (v.) cu catalizator alcalin. în procedeul cu catalizator bazic, fenolul şi formaldehida (raportul molar 1:1) se încălzesc împreună cu catalizatorul (NaOH) în vas închis, pînă cînd începe reacţia; apoi, pentru ca aceasta să nu decurgă violent, amestecul se răceşte. Din lichidul vîscos care se depune se îndepărtează apa, prin încălzire sub vid la 80°, obţinîndu-se, prin răcire, o masă sticloasă, brună, uşor de pulverizat. Se topeşte la 70***100° şi e solubilă în acetonă, în alcool, etc. Resolul fin pulverizat, amestecat cu material de umplutură (făină de lemn, asbest, sulfat de bariu, etc.) şi coloranţi, formează pulberea de presare. Acest material, presat în forme încălzite, se topeşte întîi, apoi se solid ifică prin autocondensare, trecînd în resită (v.). Resolul disolvat în alcool serveşte la impregnarea hîrtiei sau a pînzei. După îndepărtarea solvenţilor urmează procesu! de solidificare la cald. Se obţin materiale cu mare rezistenţă mecanică. Sin. Bachelită A. 12. Resorbire. Petr.: bin. Asimilare (v.). 13. Resorcinâ. Chim.: 1,3-Benzendiol, 1,3-dihidroxibenzen. Substanţă incoloră sau albă, cu p.t. 110°, p.f. 273°, foarte solubilă în apă, în alcool etilic, în eter etilic, moderat solubilă în cloroform şi în sulfură de carbon, puţin solubilă în benzen. Are gust dulceag şi arzător şi miros caracteristic; cristalizează în ace (din benzen) sau în plăci (din apă). Prin topire cu mentol, camfor şi euca-liptol dă compuşi cristalini sau uleioşj. Are acţiune caustică şi hemostatică. în proporţia de 1--*3% e astringent, antiseptic şi antiprurigi-nos. Soluţiile 3-*-4 % acţionează cheratoplastic, iar cele concentrate (10-*-20%), cheratolitic. Se utilizează în Medicină ca antiseptic (boli de piele, boli de păr) şi în cosmetică, pentru stimularea creşterii părului (loţiuni de păr), la prepararea cosmeticelor exfoliante (cu acid salicilic) şi a unor vopsele de păr. Var. Rezorcină. 14. Resorpţie. 1. Chim.: Sorpţia (v.) gazelor, a vaporilor şi a lichidelor. Numirea e folosită corect numai în cazul cînd sorbitul respectiv (gazul, vaporii, etc.) provine tot din corpul sorbentului; de exemplu, atunci cînd, prin calcinarea unor silicaţi minerali, C02 sau alte gaze rezultate din calcinare sînt „resorbite" în urma unei activări a adsorpţiei, sau prin formarea unor noi produse cu capacitate de sorpţie mai mare (de ex. SiOa). 15. Resorpţie. 2. Ind. st.c.: Fenomen chimic care apare la solidificarea topiturilor de silicaţi, cînd, la o anumită temperatură, începe să cristalizeze un component, urmată, la o temperatură mai joasă, de disolvarea lui în topitura rămasă şi de cristalizarea unui nou component, în a cărui compoziţie chimică intră componentul format anterior. în cazul cînd la sfîrşitul solidificării au mai rămas cristale din componentul format iniţial, fenomenul se numeşte resorpţie parţiala. în cazul cînd componentul format iniţial s-a disolvat integral în topitura, dînd naştere la un nou component, astfel încît în stare solidă nu se mai găseşte componentul iniţial, fenomenul se numeşte resorpţie totala. 16. Resort, pl. resorturi. Tehn.: Element de legătură, în general metalic, caracterizat prin deformaţii elastice mari, folosit pentru realizarea unei legături elastice între organele sistemelor tehnice. Prin deformaţiile mari pe cari le permite OH ! I c HC / \ II HC I H CH C—OH Resort 492 Resort fără a depăşi limita de elasticitate, resortul înmagazinează şi cedează reversibil energie de deformaţieelastică. De aceea, resor-turilesînt utilizate pentru amortisareade şocuri defrecvenţă mai înaltă decît frecvenţa lor proprie (de ex.: la vehicule, arme de foc, acuplaje elastice, etc.), menţinerea unor sarcini în limite date (de ex.: Ia supape de siguranţă, cuplaje cu moment maxim, regulatoare), realizarea de elemente motoare cari redau energia acumulată (de ex. arcuri de ceasornice), asigurarea contactului între două piese (de ex. resortul unui clichet), obţinerea unei mişcări desmodrome (de ex.: Ia supape, distribuţii cu came), măsurarea forţelor (de ex. resortul unui dinamometru), modificarea frecvenţei proprii a unui organ, etc. Materialele pentru confecţionarea resorturilor metalice sînt: oţeluri carbon sau aliate, cu limita de elasticitate mare, alamă, bronz. Ca materiale nemetalice se utilizează cauciucul, lemnul, pielea, masele plastice, etc. Uneori, pentru a evita degradarea sau modificarea caracteristicilor resortului, ca efect al condiţiilor de serviciu (de ex.: influenţa unui mediu acid, a unui cîmp magnetic, etc.), resortul poate fi confecţionat din materiale chemorezistente (rezistente la coroziune), termo-rezistente, antimagnetice, cu coeficient de dilataţie mic, etc. în general, după confecţionare, resorturile metalice sînt supuse unui tratament termic. Resorturile elicoidale de sîrmă cu secţiune mică se confecţionează, de preferinţă, dintr-un material tratat termic în prealabil şi, deci, nu reclamă un alt tratament termic după confecţionare. Pentru dimensionarea resorturilor se consideră condiţii de rezistenţă (în timpul solicitării maxime să nu se depăşească rezistenţa admisibilă), condiţii de deformaţie (sub o anumită sarcină să existe o anumită deformaţie), sau condiţii de energie elastică înmagazinată (pentru o anumită ^deformaţie, respectiv forţă, să se preia o anumită energie). în general, dimensionarea printr-o singură metodă nu e suficientă şi se impune verificarea pe baza celorlalte condiţii (de ex. dimensionarea pe bază de deformaţii necesită şi o verificare pe baza condiţiilor de rezistenţă). Dintre caracteristicile importante ale resortului, şi de cari se ţine seamă în calcule, fac parte: Rigiditatea resortului, adică limita raportului dintre creşterea forţei F aplicate unui resort şi creşterea corespunzătoare a săgeţii /, în cazul unui resort cu legătură nelineară întreF şi f, si anume: d F c~d7' Dacă se cunoaşte expresia analitică a relaţiei dintre forţă şi săgeată, rigiditatea resortului reprezintă derivata forţei în funcţiune de săgeată. Rigiditatea poate fi constantă sau variabilă, în care caz ea poate varia continuu sau în trepte şi poate creşte cu deformaţia (de ex. la resorturile de tampoane) sau poate scădea (de ex. la resorturi le-disc). Sensibilitatea resortului, adică mărimea egală cu săgeata unei spire de resort elicoidal pentru o sarcină unitară (1 kg sau 1 t), aplicată în lungul axului cilindrului de înfăşurare al resortului. Expresia sensibilităţii resortului e: 64 JR3 ~drG’ unde R e raza cilindrului de înfăşurare, d e diametrul sîrmei din care e confecţionat resortul, iar G e modulul de elasticitate transversală. Constanta resortului, adică raportul dintre forţa F aplicată unui resort şi săgeata respectivă /, produsă în cazul cînd acest raport reprezintă o constantă (cazul legăturii lineare dintre forţă şi deformaţie), şi anume: F După felul solicitării la care e supus în principal materialul, resorturile se clasifică în resorturi de încovoiere (arcuri), resorturi de torsiune şi resorturi de tracţiune-com-presiune. /. Foaie de arc. a şi c) dreptunghiulara, cu profil longitudinal drept, respectiv parabolic; b şi d) triunghiulara, respectiv trapezoidală, cu profil longitudinal drept; F) solicitare; L) lungimea foii libere; /) lăţimea la capătul încastrat; /') lăţimea la capătul liber; h) înălţimea. Resort de încovoiere: Resort solicitat, în principal, la încovoiere şi, în secundar, la întindere sau la compresiune. Un astfel de resort se numeşte curent arc (v. Arc 4). După construcţia lor, se deosebesc: arcuri iamelare, arcuri spirale plane, arcuri elicoidale, arcuri-disc, arcuri cu membrane, arcul manometric (tubul Bour-don), etc. Arc lamelar: Arc constituit din una sau din mai multe foi (în general curbate). Arcul cu foaie unica e cel mai simplu arc de încovoiere, foaia sau lamela fiind prinsă de, obicei, la un capăt, într-un montaj fix, iar la celălalt capăt exercitîndu-se solicitarea la care e acţionat arcul. Forma lamelei ghiulară, triunghiulara, trapezoidala, etc. (v. fig. /). E folosit, în special, ca arc de apăsare elastică şi continuă cu forţe relativ mici la diferite aparate de, măsură, mecanisme, etc.; de exemplu: la mecanismele cu clichet (v. fig. II), la periile colectoarelor, la relee, comutatoare electrice, etc. Arcul cu foi multiple are foile strînse între ele cu ajutorul unei bride, astfel încît fiecare foaie de arc lucrează simultan cu celelalte, de-formîndu-se împreună. în acest scop, foile trebuie să aibă posibilitatea să alunece unele peste altele. Ca mod de construcţie se caută ca arcul să fie cît mai apropiat, ca formă, de forma unui solid de egală rezistenţă. Foaia cea mai lungă se numeşte foaie principală şi serveşte, în acelaşi timp, şi la fixare, avînd la extremitate un ochi de prindere. Uneori, această foaie e cu circa 25% mai groasă decît celelalte. De asememea se II. Arc lameiar, cu foaie unică. \) foaie de arc ; 2) roată dinţată; 3) clichet. poate fi dreptun- III. Arc lamelar simplu, simetric. a) vedere laterală; b) vedere orizontală; c) solid de egală rezistenţă, echivalent cu resortul lamelar; L) lungimea resortului; I) distanţa de la capete la reazemul interior ai resortului; h) grosimea foii; b) lăţimea foii; B) lăţimea solidului de egală rezistenţă, la reazemul interior (B= nb, n fiind numărul de foi la reazemul interior); 6') lăţimea solidului de egală rezistenţă, la capătul resortului (6'=n/b, n' fiind numărul de foi la capătul resortului). Resort 493 Resort obişnuieşte, uneori, să se prelungească una sau două dintre foile următoare pe toată deschiderea arcului, pentru întărire. Aceste foi se numesc foi r 1 ^ de întărire. Calculul de rezistenţă al arcurilor cu foi multiple se efectuează cu relaţia: 3 FI a — IV. Deformarea sub sarcină, a unui arc lamelar asimetric. fibra medie în stare nedeformată; -—• • fibra medie în stare deformată. Fx şi F2) solicitări la capetele resortului; F) rezultanta solicitărilor; /x şi l2) distanţele de la capete Ia reazemul interior al resortului; fx ?i f2) săgeţile la capetele resortului; f) săgeata în dreptul reazemului interior: pentru arcurile simetrice, unde E e modulul de elasticitate, /o e momentul de inerţie, iar K e un coeficient (v. fig. III). Pentru arcurile nesimetrice (v. fig. IV), calculul de rezistenţă se face utilizînd relaţia: _ 6 Flxl2 bh2 ’ în care .Fe rezultanta solicitărilor, b e lăţimea io\\,h e grosimea foii, iar l e lungimea arcului. ' Expresia săgeţii maxime a arcului e: PF f=KTFT' ^ ^ J 0 iar săgeata are expresia: f — K ‘ (l^l^bh2 ’ /f/|(F1+F2) 3 (h+h)EJo în cari lx şi l2 sînt lungimile braţelor arcurilor, Fx şi F2 sînt forţele la capetele arcului, K=3Q.-\-B'jB)-1, (v< ^)* *ar Jb==-^2 (hl+hl-\-----b^jp» ^ii reprezentînd, respectiv, grosimile fiecărei foi. Arcurile cu foi multiple se clasifică, din punctul de vedere al formei, cum urmează: orc cu un singur braţ (numit s fe r t V. Curba coeficientului K. 6) baza mare a foii resortului trapezoidal; B') baza mică a foii resortului trapezoidal. VI. Arc lamelar cu un singur braţ. 1) foaie principală; 2) capăt încastrat; 3) capăt articulat mobil. VII. Arc lamelar simplu. 1) foaie principală; 2) articulaţie mobilă; 3) bridă. articulaţie mobilă la unul dintre capete, celălalt capăt putînd fi articulat (arc semicantilever) sau simplu rezemat (v. fig. IX). Din punctul de vedere al rigidităţii, arcurile se clasifică în arcuri cu rigiditate constanta, respectiv arcuri la cari deformaţia e proporţională cu forţa, şi în arcuri cu -rigiditate progresiva, lacari deformaţiiledepind de forţă, după altă lege decît cea lineară. Din ultimacategorie fac parte arcurile progresive cu diferite raze de curbură ale foilor (v. fig. X a) cum şi arcurile progresive, sprijinirea capetelor acestora realizîndu-se pe suprafeţe curbe (v. fig. Xb). în aceste cazuri, forţa creşte mai mult decît proporţional cu deformaţia. După forma capătului foii, arcurile se clasifică în arcuri triunghiulare, trapezoidale, drepte, semicircu lare, semielip- Vlll. Arc lamelar dublu. 1) foaie principală; 2) bridă; 3) pană de siguranţă. de arc), care are un capăt încastrat (v. fig. VI), iar celălalt capăt, articulat mobil sau simplu rezemat; arc simplu sau arc deschis (arc semieliptic), articu- 2 ^ lat Ia ambele capete (v. fig. VII), avînd cel puţin la unul dintre capete o articulaţie mobilă, cu excepţia căzului în care arcu I e ghidat; arc dublu sau arc închis (arc eliptic), constituit din două arcuri simple, articulate la capete (v. fig. VIII)-, arc cantilever, care are o articulaţie fixă în zona centrală şi o IX. Arc cantilever. X. Arcuri cu rigiditate progresivă. 1, 3) articulaţie fixă; 2) articulaţie a) cu foi cu diferite raze de curbură ; mobilă; F) solicitare. b) cu rezemare pe suprafeţe curbe. tice, parabolice. Capetele de fixare ale arcurilor se pot face cu ochi (v. fig. XI) sau fără ochi. în acest din urmă caz, se deosebesc: fixare cu reazem simplu (v. fig. XII a), fixare rigidă (v. fig. XII b) sau fixare prin intermediul unor piese de cauciuc (v. fig. XII c). Arcurile fără ochi prezintă avantajul a-mortisării, datorită frecării dintre foi. Se utilizează, în consecinţă, pentru amor-tisarea trepidaţiilor şi a şocurilor de cale ale vehiculelor (locomotive, vagoane, tractoare, etc.). Se folosesc, de asemenea, pentru acumu lare de energie, la ciocane, la d iferite mecanisme, etc. XII. Forme constructive ale capetelor de fixare ale arcurilor fără ochiuri, o) fixare cu reazem simplu; b) fixare rigidă cu piesă specială de articulaţie; c) fixare cu piesă de cauciuc. Arc spiral: Arc construit dintr-o sîrmă sau d intr-o bandă de oţel ori de materia! neferos, avînd iniţial, în stare nedeformată, forma unei spirale plane (spirala lui Arhi-mede). Capetele resortului trebuie să aibă, pentru resorturi de precizie, forme curbe speciale, îndeplinind anumite condiţii speciale. XI. Forme constructive de ochiuri la capetele arcurilor deschise. Resort 494 Resort XIII). XIII. Arcuri spirale, o) cu capătul incastrat; b) cu capătul articulat. După modul de funcţionare, există arcuri spirale cu carcasa mobila şi fusul fix şi arcuri spirale cu carcasa fixă şi fusul mobil. Arcurile spirale fiind solicitate la încovoiere, calculul de rezistenţă se efectuează în consecinţă. Deformaţia arcului, respectiv rotirea 0 a fusului, sub momentul M, are expresia: 6=^-, £7 în care l e lungimea desfăşurată a arcului, iar EJ e rigiditatea lui la încovoiere. După modul de fixare, există arcuri spirale cu capătul incastrat şi arcuri spirale cu capătul articulat (v. fig. Arcu I spiral se foloseşte ca element de antrenare pentru mecanisme relativ fine (mecanisme deorologerie, mecanisme de comandă, în diferite aparate de măsură, patefoane). Arc elicoidal: Arc format dintr-o sîrmă sau dintr-o bandă metalică, care se înfăşoară elicoidal, şi care e supus la solicitări tangenţiale faţă de spire (v. fig. XIV). După forma secţiunii transversale a firului, aceste arcuri se pot clasifica în arcuri cu secţiunea circulară, dreptunghiulară, pătrată, eliptică. Sînt folositeîn construcţiademaşini, de aparate, arme, etc., în special ca arcuri de rapel. Expresia deformaţiei e aceeaşi ca şi în cazul arcurilor spirale (v.). Arc-disc: Arc constituit dintr-un disc sau din mai multe perechi de discuri elastice, bombate, de obicei, tronconic (v. fig. XV), centrate şi încărcate axial cu ajutorul unui bolţ care trece prin centrul lor. Datorită volumului mic şi deformaţiilor mici la sarcini mari, se utilizează pentru tampoane, amortisoare de şocuri, ancorarea elastică a anumitor construcţii speciale (furnale, cuptoare, etc.), la cari arcurile preiau dilataţii. Expresia săgeţii arcurilor-disc e: d'e Arc elicoidal. XV. Arc-disc. J) disc (taler) ; 2)bulon ; dj) diametru găurii; dg) diametrul discului. unde a e un coeficient care depinde de diametrul d , h e grosimea discului, iar F e forţa de lucru. Arc inelar spintecat: Arc inelar constituit dintr-un singur inel spintecat, sau din mai multe inele interioare şi exterioare, dintre cari unele au o crestătură transversală. Arcul constituit dintr-un singur inel se numeşte şi şaibă Grower sau inel-resort (v. Inel de siguranţă) şi se foloseşte, de exemplu, ca element de asigurare la asamblările prin şuruburi (unde e dispus sub piuliţa de strîngere). Arcu I constitu it d in mai mu Ite inele dispuse alternat are o zonă conică de contact între acestea. Arc cu tub ondulat: Arc avînd un înveliş de revoluţie cu perete de obicei subţire,, ondulat (v. fig. XVI), care se defor- mează elastic sub sarcina axială. Aceste arcuri se utilizează caorgane de îmbinare elastică şi etanşă laconducte, caelemente sensibile pentru _i , C: masurarea presiuni i, etc. Arc cu membrană: Arc constituit dintr-o placă subţire, ondulată sau neondulată, fixată de obicei pe contur şi solicitată în zonacen-trală (v.fig. XV//). Se caracterizează printr-o maresen-sibilitate. Se utilizează, în special, la aparatele sensibile. Se utilizează, uneori, şi lip ite două cîte două, sub formă de capsu le. manometric: b XVI. Arc cu tub ondulat, o) pentru întindere ; b) pentru compresiune ; c) pentru sarcini repetate. ' —i§ XVII. Arc cu membrană. a) membrană plană; b) membrană ondulată. Arc Sin. Tub Bourdon (v. Bourdon, tub ^), Tub manometric. Resort de torsiune: Re- sort care e solicitat în principal la torsiune. După felul construcţiei, există resort elicoidal, care poate fi cilindric, tronconic, parabolic, sau resort sub forma de bară de torsiune. Secţiunea materialului din care e executat resortul poate fi circulară, eliptică pătrată sau rectangulară. Resort elicoidal: Resort format dintr-un fir de sîrmă sau din bară de metal, care se înfăşoară elicoidal pe o suprafaţă cilindrică, conică, parabolică, etc. Resortul elicoidal are cele mai variate utilizări, preluînd sau producînd forţe sub deformaţii relativ mari. După solicitarea de ansamblu, resorturile elicoidale pot fi solicitate la întindere, la compresiune, sau la ambele. Resorturile cari sînt solicitate şi la compresiune trebuie să prezinte o distanţă suficientă între spire, pentru apermite deformaţia. Resorturile solicitate în ansamblu la întindere pot avea iniţial forma elicoidală, avînd spirele una lîngă alta. Materialul (sîrmasau bara) din care sînt executate aceste resorturi e solicitat, local, în principal la răsucire, şi calculul se face în consecinţă. Resorturile e-I i c o i d a I e cilindrice au spirele înfăşurate pe o suprafaţă cilindrică. Formu lele de caicu I pentru aceste resorturi depind de forma secţiunii transversale a firului sau a benzii din care sînt confecţionate. Astfel, pentru secţiune circulară (v. fig. XVIII a), calculul de rezistenţă (dimensionare, verificare, forţa cu care poate fi încărcat) se face cu ajutorul relaţiei: 16 FR T ndă . XVIII. Resort elicoidal cilindric. a) cu secţiune circulară; b) cu secţiune dreptunghiulară; L) lungimea resortului liber; d) diametrul firului; b) grosimea; h) lăţimea; R) raza cilindrului de înfăşurare. Resort 495 Resort iar săgeata / se calculează cu relaţia: 64 FRhi f Gd^ în care F e forţa, R e raza cilindrului de înfăşurare, t e tensiunea la torsiune, G=0,385 E e modulu I de elasticitate transversală, iar n reprezintă numărul de spire active ale resortului. Resorturile cu secţiune dreptunghiuIară (v. fig. XVIII b) se calcu lează cu formu lele: FR 2rcFR3n ab2h ' $b3hG în cari a şi p sînt coeficienţi daţi în tabloul care urmează, funcţiune de raportul laturilor b, h. hjb 1.0 1,2 1,5 2 2,5 3 4 5 8 10 00 de> diametrul interior mult Utilizat pentru consum de lucru şi cel exterior; L) lungimea mecanic, în special pentru cel provenit resortului liber; b) lăţimea din şocuri. Astfel, de exemplu, pentru inelului; p) unghiul de co-şocul p,rodus la aterisare, în cazul cînd nidtate. aterisorul e echipat cu un astfel de resort, la o conicitate a inelelor de 15° a zonelor de contact, circa2/3 din energia de şoc e consumată prin frecare, iar restul, prin deformare elastică. Considerînd egale secţiunile inelelor exterioare cu cele interioare, iar tensiunile proprii, uniforme, sarcina cu care poate fi încărcat acest resort se determină cu relaţia: iar săgeata F= («+p). XXV. Resort de agăţare, o) resort cu cîrlig monobloc; b) resort cu miez conic cu cîrlig; c) resort cu dispozitiv de prindere; /) miez cu cîrlig; 2) miez furcat; 3) bulon ; 4) rulment. b E tg p unde F e forţa, b e lăţimea inelului, de şi d. sînt, respectiv, diametrul exterior şi cel interior al inelului, p e unghiul de conicitate, a e unghiul de frecare (de obicei 6---9°), l e lungimea resortului comprimat, E e modulul de elasticitate, iar a e tensiunea. Săgeata e şi aici, ca şi în cazul resorturilor elicoidale, limitată prin atingerea inelelor, după care resortul escos din funcţiune. Uneori, unele dintre aceste inele sînt spintecate, lucrînd astfel Ia încovoiere şi permiţînd deformaţii mai mari. Alte exemple de resorturi: Resort antagonist: Resort utilizat pentru a menţine un sistem într-o poziţie dată, opunîndu-se la acţionarea normală a forţelor, ţinînd în echilibru anumite forţe sau împiedicînd deplasări nedorite (de ex. menţinerea contactului între elementele unei cuple cinematice între două roţi de fricţiune). Sin. Arc antagonist. Resort de agăţare: Resort elicoidal de torsiune, la care spirele vecine se găsesc în contact cînd resortul nu e solicitat. Acest resort, solicitat în general la întindere, poate avea ochiuri sau cîrlige la cele două capete (v. fig. XXVa) sau poate fi înfăşurat pe două miezuri conice cu cîrlig (v. fig. XXV b). Uneori se introduce, prin înşurubare, într-un dispozitiv de prindere la fiecare capăt (v. fig. XXV c). Se foloseşte la instrumente de măsură, ca dina-mometru, la aparate de laborator, etc. Resort de ciocni r e: Sin. Arc-tam-pon. V. sub Dispozitiv de tamponare. Resortde presiune: Sin. Arc de rapel (v.), Resort de rapel. Resort ae suspensiune: Resort de încovoiere sau de răsucire (lamelar,elicoidal, bară de torsiune, etc.), care se montează la un vehicul, pentru a amor-tisa şocurile provenite din rostogolirea roţilor pe cale şi pentru a uniformiza solicitările. Sin. Arc de suspensiune. Resort de tracţiune. V. sub Dispozitiv de tracţiune. Resort multiplu: Sistem format din mai mu Ite resorturi. Resorturile pot fi aranjate ca să lucreze în paralel, în serie sau compound. Resorturile se montează în paralel, atunci cînd gabaritul nu permite montarea unui singur resort (cazul resorturilor elicoidale de la supape),sau în serie, atunci cînd se urmăreşte să se obţină o rigiditate variabilă peste o anumită limită, cu număr de arcuri ieşind sau intrînd în sistemul de lucru. Prin resortul compound se caută să se folosească avantajele ambelor sisteme (de ex. la vagoanele cu suspensiune dublă). Resort-tampon de cauciuc: Resort realizat dintr-un bloc de cauciuc solicitat în principal la compresiune. Acţionează, de obicei, între plăci metalice, fiind solicitat, de cele mai multe ori, prin forţe perpendiculare pe feţe. în cazul unor solicitări tangenţiale, poate acţiona şi prin forfecare. Cauciucul are un coeficient de utilizare volumetrică foarte mare. Datorită măririi suprafeţei secţiunii transversale la solicitare prin umflare, caracteristica lui e nelineară, forţele crescînd la compresiune mai mult decît proporţional cu defor-maţiile. De asemenea, datorită acestor deformaţii, monturile trebuie să aibă spaţiul necesar acestor umflări. Cauciucul amortisează foarte bine vibraţiile de mică amplitudine şi de frecvenţă mare, fiind cel mai indicat material pentru eliminarea zgomotelor. Pentru mărirea cursei se utilizează, uneori, resorturi formate din mai mu Ite plăci de cauciuc, separate de plăci metalice. Se utilizează, în special, pentru eliminarea trepidaţiilor şi a zgomotelor (suspensiune pentru motoare pe batiu, îmbinări elastice, cuple, etc.). Materialele plastice se utilizează, de asemenea, cu rezultate bune, în unele cazuri cu efect de resort de tracţiune sau de compresiune, cu bune efecte de amortisare (tampoane, fire şi ţesături la scaune, fotolii, etc.). Resort volut: Resort elicoidal tronconic, format dintr-o bandă de oţel înfăşurată în elice conică, secţiunea Resort de armare 497 Respiraţie materialului fiind, de obicei, dreptunghiulară, avînd latura lungă paralelă cu axa resortului (v. fig. XXVI). Rigiditatea resortului creşte cu sarcina, prin eliminarea progresivă a spirelor cari, prin deformaţie, se aşază pe placa de suport. Datorită frecărilor mari între foi, acest resort e indicat ca amortisor de şocuri la aparatele de tracţiune continuă ale vehiculelor de cale ferată. Sin. (impropriu) Arc conic. V. şi sub Resort de torsiune. 1. ~ de armare. Tehn. mii. V. Arc de armare. 2. ~ de siguranţa. Tehn. mii. V. Arc de siguranţă. 3. Resortcire. 1. Gen.: împărţirea din nou, în sorturi, a materialului sau a obiectelor o intr-o mulţime, executată după criterii diferite de cele folosite la o sortare anterioară. 4. Re sorta re. 2. Tehn.: Trierea materialului sau a obiectelor dintr-un lot care nu e acceptat la recepţie, pentru a separa partea din materialsau din obiecte care corespunde condiţiilor de calitate impuse prin prescripţii, de partea care nu corespunde. 5. Respălare. Prep. min.: Operaţie prin care anumite sorturi, rezu Itate în urma sortări i pe cale umedă (de ex. în instalaţiile de concentrare a cărbunilor), sînt supuse unei noi sortări pe. cale umedă. Se foloseşte, în special, în cazul cînd componenţii sortului au densităţile apropiate şi separarea în timpu! spălării iniţiale nu s-a făcut în mod satisfăcător. în urma fiecărei respălări vor rezulta: un produs concentrat, un produs intermediar şi deşeu. Respălarea trebuie repetată pînă cînd pierderile desubstanţă utilă şi de steril în produsul intermediar se reduc pînă la limitele admisibile. Se spală din nou numai produsul intermediar. Se execut^după acelaşi procedeu ca şi spălarea, sau după procedee deosebite. Astfel, respălarea cărbunilor sortaţi în jgheaburi-reo (v. Reospălător) se poate face, fie în acelaşi tip de jgheaburi (respălare mai puţin eficientă), fie în maşini de zeţaj (respălare destul de eficientă), fie în instalaţii de preparare cu lichide grele (respălare foarte eficientă). Respălarea se întîlneşte, fie ca operaţie inserată în procesul preparării sau al spălării propriu-zise, fie ca proces separat pentru obţinerea de sorturi curate din produse intermediare, provenite din altă parte. Ea e condiţionată de greutăţile specifice ale constituenţilor în amestecul care se supune spălării, de procedeul de spălare, de eficienţa maşinii de spălat, de debitele orare de sortat de aceeaşi maşină, de procentul de deşeu admis în concentrat. 6. Respiraţia rezervoarelor. Expl. petr.: Evacuarea spontană a unei cantităţi de vapori dintr-un produs petrolier volatil, atunci cînd rezervorul în care acesta e depozitat se încălzeşte sub acţiunea razelor solare şi, prin volatilizarea produsului, presiunea în spaţiul de vapori creşte. Pentru ca presiunea în rezervor să nu depăşească valoarea admisibilă, o parte din vaporii formaţi se eliberează prin supapa de respiraţie, sau se folosesc rezervoare cu fundul superior mobil, cari urmăresc variaţiile de presiune din rezervor. Pierderile prin respiraţie prezintă o mare importanţă, deoarece se elimină fracţiunile volatile cele mai valoroase din produsul depozitat. Reducerea pierderilor prin respiraţie se realizează prin etanşarea capacului rezervorului (prin nituire, cusăturile fiind etanşate în garnituri de pînză impregnată cu miniu de plumb, sau prin sudare) şi menţinerea unei uşoare suprapresiuni în rezervor, cu ajutorul supapelor de respiraţie cari declanşează la diferenţa de presiune prestabilită; micşorarea variaţiilor de temperatură a spaţiului de gaze şi reducerea temperaturii din rezervor, prin vopsirea rezervorului în culori deschise (vopsele de aluminiu); micşorarea volumului spaţiului de gaze, Schema unui rezervor cu capac plutitor. 1) capac plutitor; 2) scară; 3) conductă de scurgere articulată; 4) racord de scurgere; 5) conductă de încărcare; 6) conductă de golire; 7) bordura fundaţiei; 8) racord de scurgere; 9) podeţ. care se realizează prin utilizarea capacelor plutitoare (v. fig.), cari urmăresc, ca poziţie, variaţiile de presiune din rezervor, sau se recurge la depunerea pe suprafaţa produsului a unui strat de acoperire de material plastic [strat elastic de spumă, constituit din microbaloane de răşină fenol-formaldeh idică; strat rigid de spumă (poliisocia-nat); pînză de po-liclorură de vinii, susţinută pe flo-toare mici, de acelaşi material] care se comportă ca un capac plutitor; mărirea presiunii de stocaj, prin folosirea de rezervoare speciale (cilindrice, sferice, sferoidale) şi pomparea produselor în sistem închis, care se realizează prin menţinerea unei uşoare presiuni în rezervor, excesul de gaze fiind condus într-un balon de construcţie specială (compensator de respiraţie), care se umflă sau se dezumflă sub influenţa variaţiilor de presiune din sistem. 7. Respiraţie. Biol.: Schimbul de gaze dintre un organism viu şi mediul care-l înconjură. Cele mai importante fenomene chimice ale acestu i proces sînt absorpţia de oxigen şi elim inarea bioxidului de carbon. Toate vieţuitoarele, cu excepţia unor microorganisme cari îşi procură energia cu ajutorul dehidro-genazelor sau al unor sisteme similare, trebuie să fie aprovizionate cu oxigen, care e absorbit de organism şi e* trimis celulelor din ţesuturi pentru oxidarea carbonului şi a hidrogenului, pînă la bioxid de carbon şi, respectiv, pînă Ia apă. Schimbul de gaze dintre celulele ţesuturilor şi mediul intern, care e constituit din lichidele cari scaldă celulele, se numeşte r e s p i r a ţ i e interna, iar schimbu I de oxigen şi bioxid de carbon, dintre sîngele capilarelor pulmonare şi aerul din plămîni, se numeşte respiraţie externă. Din punctul de vedere chimic, respiraţia animalelor, a vegetalelor fără pigment clorofilian şi a vegetalelor cu pigment clorofilian, cînd se găsesc în obscuritate, consistă în consumul de oxigen şi în eliminarea de bioxid de carbon de către organismul viu în totalitate, sau de un ţesut izolat al lui, pus în condiţii adecvate; la lumină directă, respiraţia plantelor cu clorofilă consistă în absorpţia bioxidului de carbon şi în dezvoltarea de oxigen; în acelaşi timp are loc, însă, şi prima reacţie, dar de intensitate mai mică decît a doua şi, din această cauză, e mascată de aceasta. Respiraţia care foloseşte oxigenul liber din mediul ambiant se numeşte respiraţie aerobă, pe cînd aceea care se produce în lipsa completă de oxigen liber în mediul înconjurător, organismele luînd energia necesară vieţii din reacţiile exoterme pe cari le efectuează fără intervenţia oxigenului liber (de ex. reacţia de fermentaţie de tipul C6H12Og -* 2C2H50H+2C02+ energie), se numeşte respir o ţ i e anaerobâ. Organismele anaerobe, cari se pot adapta şi la medii în cari există oxigen, se numesc anaerobe facultative. Reacţiile chimice corespunzătoare se modifică, devenind de tipul: C6H12064-602=6 C02-f-+ 6H20-}- energie. Organismele anaerobe cari mor în prezenţa oxigenului liber se numesc anaerobe stricte sau obligatorii. Organismele aerobe se asfixiază în lipsa oxigenului. Sînt anaerobe unele organisme monocelulare şi unele pluricelulare (de ex. helminţii). în ţesuturile vieţuitoarelor cu organizaţie superioară există, alături de reacţiile respiratorii aerobe, şi reacţii respiratorii anaerobe. 32 Respiraţia artificială 498 Respiraţie artificială La vieţuitoare, respiraţia depinde de mecanismele fiziologice prin cari corpul e aprovizionat în mod adecvat cu oxigen din mediul extern, de transportul oxigenului de la plămîni în ţesuturi şi al bioxidului de carbon la plămîni, de schimbul de gaze respiratoare între celule şi mediul intern, de procesele oxidative şi de alte procese respiratoare din celulele ţesuturilor prin cari se eliberează energia, cum şi de interdependenţa şi corelaţia acestor mecanisme cu alte procese ale organismului. Schimburile gazoase sînt guvernate de legi fizice cari privesc diferenţele de presiune (tensiune) dintre plasma sangvină, pe de o parte, şi aer sau lichidele tisulare, pe de altă parte. Schimbul acestor gaze depinde de tensiunea lor parţială din diferite medii ca: aer pulmonar, plasmă şi lichide tisulare. Absorpţia oxigenului,din aerul alveolar, se datoreşte difuziunii. Tensiunea oxigenului din sîngele arterial e totdeauna mai mică decît aceea din aerul alveolar. Scăderea presiunii parţiale a gazului produce un curent continuu de oxigen, din eritrocit către ţesut. Hemoglobina, pigmentul respirator roşu din sîngele vertebratelor şi al cîtorva animale inferioare, are funcţiunea fiziologică importantă de a transporta oxigenul în organismul animal, ea formînd cu oxigenul molecular o combinaţie uşor disociabilă, oxihemoglobina, de culoare roşie mai deschisă. Se formează în plămîn şi se disociază în capilare, unde presiunea parţială a oxigenu Iui e mică, şi-l pune astfel în libertate: Hemoglobină ^ Hemoglobină-02. Carboxihemoglobina e, de asemenea, o combinaţie reversibilă şi trece în oxihemoglobină, cînd concentraţia parţială a oxigenului e mare. Hemoglobina e o cromoproteidă formată dintr-o grupare proteică, globina, şi o grupare prostetică, hemul, care, la rîndul lui, e o combinaţie complexă a fierului bivalent, Fe2+, cu un colorant, protoporfirina. în oxihemoglobină, oxigenul se leagă direct de atomul de fier din hem. Procesul oxidării producătoare de energie, legat de respiraţia organismelor animale, e un proces enzimatic complex, la care participă mai multe enzime şi coenzime. S-a stabilit că reacţia esenţială în procesul respiraţiei o constituie activarea hidrogenului din moleculele substraturilor supuse oxidării. Hidrogenul substratului e activat de dehidrază, pus în libertate şi acceptat de o coenzimă, de exemplu de codehidraza I (Co 1) (specific acordată cu dehidraza respectivă). Se formează dihidro-codehidraza I(Col-H2). în cazul reacţiei anaerobe, Col-H2 cedează hidrogenul unui acceptor, regenerînd Col, — de exemplu acetaldehidei, în fermentaţia alcoolică, formînd etanol: CH3.CHO+Col*Ha — CH3.CH2OH+Col. în reacţiile aerobe, hidrogenul din Col-H2 e cedat altor sisteme enzimatice cari pot reacţiona cu oxigenul. Sînt mai multe căi prin cari hidrogenul substratului (AH2) poate ajunge la oxigen. Una dintre acestea e redată în schema următoare, în care se folosesc săgeţile curbe uzuale în Biochimie: Dehidrază Diaforazâ i Citocrom- Citocrom- reductazâ oxidazâ Flavin-adenin-dinucleotida (FADN) e gruparea prostetică a enzimei diaforază care e o proteidă. Transferul hidrogenului în etape, de la substrat pînă la oxigen, are drept rezultat obţinerea energiei degajate într-o formă utilizabilă pentru necesităţile organismului. Raportul dintre volumul de C02 produs de un ţesut şi volumul de oxigen absorbit se numeşte coeficient respirator al ţesutului respectiv. Raportul acestor volume, determinat în aerul respirator, reprezintă coeficientul respirator al întregului organism. Aproximativ 5% din C02 total, din sînge, se găseşte disolvat fizic; 2***10%, în funcţiune de gradul de oxigenare a hemoglobinei, se combină direct cu hemoglobina, formînd carboxihemoglobina, iar ceea ce rămîne se găseşte ca bicarbonat. Acesta se obţine prin combinarea H2COs cu baza pusă la dispoziţie de acizii slabi din sînge, cel mai important dintre aceştia fiind hemoglobina. Puterea de fixare a sîngelui redus pentru C02 e mai mare decît a sîngelui oxigenat, pentru că hemoglobina redusă e un acid mai slab decît oxihemoglobina şi, mai ales, pentru că hemoglobina redusă se poate combina direct cu mai mult C02, pentru a forma carboxihemoglobina, decît hemoglobina oxigenată. Bazele cedate de hemoglobină participă indirect la transportul C02, de către plasmă, prin intermediul migraţiunii clorurilor. Baza din celule neutralizează ionii de clor, cari pătrund în eri troc ite, lăsînd în plasmă baza liberă să neutralizeze ionii de HCOg. Transferul C02> la şi de la sînge, în timp ce se găseşte în capilare, poate fi îndeplinit în mai puţin de o secundă, pentru că anhidraza carbonică catalizează reacţia lentă H2COs C02-f H2 şi pentru că formarea şi disocierea carboxihemogiobinei sînt reacţii rapide. Din diferite motive, unele ţesuturi nu au capacitatea de a primi o cantitate potrivită de oxigen şi, în acest caz, fenomenul ia numirea de anoxie sau hipoxie (deficit de oxigen sau nevoie de oxigen) şi poate fi datorit unei oxigenări defectuoase a sîngelui la nivelul plămînilor, unei capacităţi de oxigen scăzute sau unei încetiniri a deplasării sîngelui prin capilare. Dintre ţesuturi, sistemul nervos central şi sistemul muscular sînt cele mai sensibile la anoxie. Mişcările respiratorii executate de plămîn şi de torace sînt conduse de centrii respiratori din sistemul nervos central şi ele încetează în cazul intoxicaţiei centrilor prin lipsă de oxigen Ia nivelul lor, sau în cazul intoxicaţiei cu produse toxice. 1. ~ artificiala. Biol.: Operaţie prin care se urmăreşte restabilirea mişcărilor respiratorii normale, întrerupte, ale omului şi animalului. Mijlocul de ventilare artificială a plă-mînului trebuie instituit imediat, adică să nu depăşească maximum 15 minute între oprirea respiraţiei spontane şi începutul respiraţiei artificiale. Prin respiraţia artificială se restabileşte nivelul deoxigenare al sîngelui, în timpul necesar dezintoxicaţiei centrilor respiratori şi restabilirii funcţiunii lor—şi se păstrează, în această perioadă, celelalte fu neţi un i ale organ ismu lu i (de ex. circu laţ ia). Cauzele cari determină încetarea mişcărilor respiratorii (asfixia) şi în cari e necesară respiraţia artificială sînt numeroase: obstacole mecanice la nivelul căilor respiratorii (strangulare, înec, corpuri străine la nivelul laringelui), intoxicaţii cu gaze sufocante şi vezicante cu acţiune directă asupra căilor respiratorii şi asupra plămînilor, intoxicaţii ale centrilor nervoşi (cloroform, cianuri), intoxicaţii ale sistemului de transport din sînge al hemoglobinei (oxid de carbon, cloraţi), paralizii ale centrilor prin electrocuţiune sau prin infecţii, etc. Respiraţia artificială se execută manual sau mecanic. Cele două procedee manuale folosite mai mult sînt: procedeul Schafer şi procedeul Nellson-Schafer-Drinker. Procedeul Schafer consistă din următoarele: operatorul îngenunchează călare pe pacientul care e întins cu faţa la pămînt, şi cu capul într-o parte, şi pune palmele pe coastele inferioare ale individului; se apleacă înainte şi exercită o presiune delicată, dar fermă, timp de două secunde (faza de expiraţie), apoi se îndreaptă şi suprimă presiunea timp de alte douăsecunde (faza de inspiraţie). Aceste mişcări alternative se repetă cu Rest 499 Restabilirea căii frecvenţa respiraţiei normale. Mişcarea în jos şi înainte comprimă toracele şi împinge diafragma în sus, eliminînd astfel aerul din plămîni. Cînd apăsarea încetează toracele revine la poziţia de repaus, şi se obţine, astfel, inspiraţia artificială. La un individ normal, apneic, volumul aerului, cînd se foloseşte această metodă, e egal sau puţin mai mic decît cel din respiraţia normală. Procedeul Nellson-Schafer-Drinker e un procedeu în care braţele întinse ale individului sînt ridicate deasupra capului, de un al doilea operator, în faza inspiratoare a „respiraţiei Schafer". Acest lucru favorizează dilataţia toracelui. Braţele sînt readuse la pămînt în faza expiratoare. Dintre procedeele de respiraţie artificială executate manual, se menţionează şi acela în care victima e întinsă cu faţa în sus .şi i se pune între omoplaţi un suport mai înalt (o haină făcută sul). Limba se fixează pentru a nu obstrua calea aerului, cu degetele arătător şi mijlociu ale victimei, cari merg pe suprafaţa limbii pînă în faringe. Mîna e susţinută prin legare cu un cordon (o batistă) în jurul gîtului. Salvatorul se aşază în genunchi, la capul victimei* şi apasă ambii umeri spre pămînt, energic, timp de două secunde (inspiraţie); apoi nu mai apasă, timp de două secunde (expiraţie). Aparatele mecanice, numite plâmîn artificial sau plâmîn de oţel, se apropie mai mult de fiziologia normală a respiraţiei omului. Ele se bazează pe faptul că produc ritmic o diminuare a presiunii aerului într-un aparat în care e introdus corpul victimei, în timp ce capul e lăsat afară cu o suficientă etanşare la nivelul gîtului. Diminuarea presiunii antrenează mărirea diametrului toracelui şi coborîrea diagramei, determinînd inspiraţia. Expiraţia se face în mod normal prin elasticitatea pulmonară şi toracică. Depresiunea ritmică e produsă de o aparatură antrenată mecanic şi poate fi prelungită timp îndelungat. Obiectul respiraţiei artificiale e nu numai să aereze plă-mînii, ci şi să stimuleze centrul respirator. Aerul respirat trebuie sa conţină între 40 şi 50% 02, iar proporţia de C02 din amestecuI de aer să varieze între 5 şi 10%. Tensiunea mare a acestui gaz, asociată cu umflarea şi cu dezumflarea ritmică a plămînilor, cari provoacă o descărcare de impulsiuni aferente, favorizează revenirea respiraţiei spontane. O foarte bună metodă fiziologică de reanimare, folosită din ceie mai vechi timpuri, e metoda de insuflare, gură la gură. Operatorul îşi aplică buzele pe gura individului apneic şi caută ca, prin propria lui respiraţie, care conţine un procent crescut de COa, să umfle plămînii pacientului. La noul născut, reanimarea se realizează cel mai bine, insuflînd plămînii cu un amestec de C02 şi 02, printr-un tub introdus în trahee, tub la al cărui capăt exterior se ataşează un balon de cauciuc, umplut cu 'amestec gazos. Scopul e expansiunea alveolelor colabate. Respiraţia artificială trebuie asociată cu un tratament medicamentos şi cu oxigenoterapie; ea trebuie continuată mult timp şi se întrerupe numai cînd apar petele cadaverice. în experienţele pe animale s-a constatat că respiraţia artificială, prin comprimarea şi decomprimarea toracelui, făcută imediat după asfixie şi timp de cîteva minute după moarte, produce o ventilaţie pulmonară egală cu aceea din timpul respiraţiei normale. De asemenea, s-a constatat că transfuzia de sînge arterial, asociată cu injecţii deglucoză, de adrenalină şi respiraţia artificială viguroasă, reprezintă cel mai eficient mijloc de reanimare. i- Rest, pl. resturi. 1. Mat.: Diferenţa r dintre deîmpăr-ţituI D şi produsul împărţitorului d prin cîtul c, obţinută cînd împărţirea lui D prin d a fost efectuată pînă cînd cîtul c a fost obţinut cu aproximaţia dorită: y-D — dc* 2. ~ pâtratic. Mat.: Dacă congruenţa x2=n (mod. m) are soluţie, n se numeşte restul pătratic al lui m. 3. Rest. 2. Chim.: Sin. Radical (v.). 4. Rest. 3. Gen.: Partea care rămîne încă de executat dintr-o lucrare, dintr-o acţiune, dupăceo parte a fost terminată. 5. Restabilire. Tehn.: Revenirea la condiţiile iniţiale ale unui sistem fizic, din punctul de vedere structural, funcţional sau constructiv. e. Av.: Readucerea la valoarea nominală a puterii motorului unei aeronave, cînd înălţimea de zbor a acesteia creşte pînă lao altitudine determinată în prealabil. Puterea motorului se micşorează odată cu creşterea înălţimii de zbor, din cauza scăderii presiunii şi a densităţii aerului; de aceea, cantitatea de amestec carburant intrată în cilindrii motorului scade în greutate şi dozajul devine mai bogat, ceea ce provoacă micşorarea presiunii medii pe ciclu, respectiv arderea incompletă. La motoare cu electroaprindere (motoare cu explozie) se consideră că, practic, pierderea de putere e proporţională cu descreşterea presiunii atmosferice cu înălţimea, adică unde Pz şi pz sînt puterea şi presiunea Ia altitudinea z. iar P0şi p0 sînt puterea şi presiunea la sol, în atmosfere standard. De fapt, cînd creşte înălţimea, puterea descreşte mai încet decît presiunea atmosferică şi mai repede decît densitatea aerului. Factorii cari influenţează reducerea puterii sînt numeroşi, şi anume: variaţia dozajului amestecului şi a temperaturii aerului aspirat, ştiind că temperatura acestuia condiţionează vaporizarea combustibilului; scăderea turaţiei motorului, datorită micşorării vitezei dezbor; modificarea condiţiilor de răcire a motorului; constanţa rezistenţelor mecanice; etc. Pentru a restabili puterea nominală a motorului la o anu-m ită altitud ine se foloseşte procedeu Idesupracompri-m a r e, care consistă în mărirea raportului de compresiune (prin micşorarea volumului camerei de combustie), sau procedeul desupraal imentare, care consistă în încărcarea cilindrului cu o cantitate de amestec de densitate mai mare (prin compresoare, cu ajutorul cărora presiunea de admisiune a amestecului se măreşte Ia valoarea de la sol). La reactoare nu se foloseşte restabilirea puterii, deoarece puterea creşte cu înălţimea, în măsura în care creşte viteza de zbor. Cînd înălţimea de zbor a reactorului se măreşte, viteza de zbor creşte — şi tracţiunea trebuie menţinută constantă (independent de viteza de zbor), astfel încît puterea creşte, ştiind că P=Tv, unde T e forţa de tracţiune a reactorului şi v e viteza de zbor. 7. altitudine de Av. V. Altitudine de restabilire. b. ~a câii. C. f.; Operaţia de readucere în stare de circulaţie a unei linii de cale ferată distruse printr-un accident, de o inundaţie, de un incendiu, etc. Restabilirea căii distruse prin accident de cale ferată (deraiere, acostare, ciocnire, etc.) se execută concomitent cu lucrările de degajare a materialului rulant avariat. La început se execută o restabilire provizorie, pentru a permite circulaţia macaralei care rid ică materialu I ru lant. După ce lin ia a deven it circu labilă, se procedează la consolidarea ei, efectuîndu-se lucrările de restabilire definitivă, şi anume: înlocuirea şinelor rupte sau deformate; înlocuirea traverselor rupte sau arse; riparea căii în variantă sau în poziţie definitivă, din punctul de vedere al traseului şi al nivelului căii; completarea balastului şi burarea traverselor în 2--*3 etape, pentru admiterea circulaţiei normale. Lucrările de restabilire a căii se execută şi sub circulaţie cu restricţii de viteză, pînă la aducerea liniei la starea ei iniţială. Restabilirea liniei se execută de personalul specializat al căilor ferate, sub directa supraveghere a şefului secţiei de întreţinere, care are întreaga răspundere pentru siguranţa circulaţiei. 32* Restaurant soo Restaurata i. Restaurant, pl. restaurante. Arh.: întreprindere în care se consumă, de către public, alimente preparate sau stocate în localul respectiv. în majoritatea cazurilor, restaurantele au toate încăperije şi instalaţiile necesare pentru prepararea alimentelor. în prezent tînde să se generalizeze folosirea semipreparatelor culinare, produse în „fabrici" specializate, în restaurante şi cantine efectuîndu-se numai operaţiile de definitivare a prepa-raţiei (fiert, copt, etc.) şi de aranjare a mîncărilor pentru a fi servite consumatorilor. La restaurantele cu proces tehnologic complet, se deosebesc două circuite de activităţi distincte: circuitul publicului consumator şi circuitul materialelor şi al produselor de alimentaţie. Circuitul publicului consumator cuprinde: un vestibul de intrare (a cărui suprafaţă se determină pe baza normei de 0,25-*-0,30 m2 pentru fiecare consumator), amenajat cu unu sau cu mai multe tambure de izolaţie faţă de exterior, şi în care e aşezat eventual un ghişet de plăţi (cînd plata consumaţiei se face anticipat); un vestiar, cu un număr de locuri cel puţin egal cu numărul locurilor de consum (a cărui suprafaţă se determină pe baza normei de 0,08 m2 pentru fiecare consumator); toalete pentru bărbaţi şi pentru femei, conform normelor sanitare; sala de mese, în care mesele şi scaunele, eventual băncile, sînt dispuse în^ diferite feluri, după dimensiuni, formă şi mod de grupare. în unele restaurante, mesele de consumaţie pot fi repartizate în mai multe săli separate sau pot fi aşezate chiar pe mai multe niveluri; în unele cazuri, nivelurile superioare pot constitui balcoane, legate prin scări interioare. Unele restaurante au şi spaţii rezervate pentru orchestră şi pentru dans. Suprafaţa sălii de mese se determină, în funcţiune de numărul de locuri de consumaţie, astfel: pentru restaurantele cu personal de servire, 1,60 m2 de fiecare loc de consum ; pentru restaurantele cu autoservire, 1,60 m2 de fiecare loc; pentru cantine cu personal de servire, 1,30 m2 de fiecare loc; pentru cantine cu autoservire, 1,56 m2 de fiecare loc. Spaţiile pentru orchestră şi pentru dans se calculează în plus. Eventual se pot prevedea spaţii suplementare pentru plante aşezate în vaze sau în jardiniere, pentru basinecu apăsau fîntîni decorative, etc. Circuitul materialelor şi al produselor de alimentaţie comportă: primirea alimentelor brute, care se face printr-o curte de serviciu şi, de preferinţă, printr-o intrare specială în local, separată de intrarea de serviciu (alimentele brute sînt introduse într-o cameră de recepţie, unde se fac cîntărirea şi verificarea); depozitarea, care se face în cămări şi în frigorifere, separate pe specialităţi (legume, alimente uscate, carne, peşte) şi echipate cu instalaţii de climatizare corespunzătoare; prepararea iniţială, din cămări şi frigorifere materialele brute fiind trecute, pe măsura nevoilor zilnice, în încăperile de semipreparare, pe specialităţi; prepararea definitivă, în bucătărie, la cald sau la rece; îndepărtarea deşeurilor din bucătărie, din dependenţele acesteia şi provenite de la sălile de mese, prin intermediul unei camere de depozitare, ermetică, pînă Ia deversarea lor în vehiculele serviciului de salubritate. Distribuirea alimentelor la consumatori se face prin intermediul unui „oficiu", unde se depun, din bucătărie, mîncările preparate şi de unde personalul de servire le preia, împreună cu vesela şi cu tacîmurile necesare, pentru a le duce la mesele consumatorilor. Băuturile şi unele feluri de mîncare reci se distribuie de la un „bar-bufet" separat, care comunică direct cu sala de mese. Lîngă oficiu sînt aşezate două încăperi: una pentru spălarea, păstrarea şi distribuirea veselei curate către bucătărie' şi către oficiu, şi alta pentru conservarea veselei. Restaurantele sînt completate cu birouri administrative, cu intrare separată, cu o sală de mîncare şi una de repaus, toalete, duşuri şi vestiare pentru personal, cu instalaţii tehnice pentru încălzirea şi climatizarea localului, pentru producţia de apă caldă şi de abur (pentru preparaţii şi pentru curăţenie), depozite de materiale tehnice şi de combustibil, etc. Numeroasele operaţii pe cari Ie comportă activitatea unui restaurant reclamă parcursuri şi circulaţii numeroase, în sensuri diferite, cari nu trebuie să se intersecteze. în acest scop se întocmesc, înainte de proiectare, scheme de circulaţie. 2. Restaurare. Arh., Artă: Operaţia prin care bunurile culturale, edificiile, monumentele, etc. sînt păstrate şi puse în valoare, ca urmare a refaceri i unor părţi degradate ale acestora, cari au suferit din cauza uzurii timpului şi a intemperiilor sau din cauze accidentale (cutremure, explozii, etc.). Restaurările se bazează, în majoritatea cazuri lor, pe releveuri amănunţite, deoarece pot să nu existe planuri iniţiale, sau Ia execuţie s-au făcut modificări cari n-au fost menţionate pe planuri, în special, se întîlnesc dificultăţi la restaurarea clădirilor de valoare artistică sau de importanţă istorică. Unele dintre acestea au suferit, în timp, transformări, uneori şi ele de valoare artistică sau istorică. în astfel de cazuri trebuie să se hotărască dacă, prin restaurare, se revine la situaţia iniţială sau dacă se respectă dispoziţiile şi aspectul provenit din modificările ulterioare. La alte clădiri au fost distruse complet unele elemente de construcţie, ca pilaştri, coloane, bolţari, sculpturi, etc. Deoarece părţile bine conservate au căpătat, cu timpul, o ..patină" şi o uzură, cari adeseori, contribuie la înfrumuseţarea aspectului, se pune problema de a hotărî dacă părţile refăcute cu materiale noi, nepatinate, rămîn cu aspectul lor proaspăt, contrastînd cu părţile vechi,—■ cu cari uneori se întrepătrund—sau dacă trebuie să li se aplice o patină artificială. Restaurarea bunurilor degradate se realizează pe baza directivelor stabilite prin congrese internaţionale de către: istorici, istorici de artă, arhitecţi, ingineri, fizicieni şi chimişti. Teoriile cari au stat în trecut Ia baza acţiunilor de restaurare au fost: teoria „unităţii de stil", care urmăreşte eliminarea elementelor adăugate unui bun cultural în decursul timpurilor, com-pletîndu-l prin analogie cu cele contemporane Iui, într-un stil unitar, şi teoria „restaurării ştiinţifice", care urmăreşte evidenţierea şi conservarea pe monumente a diferenţelor dintre elementele adăugate la diverse epoci (intervenţiile noi se fac prin adoptarea unor forme schematizate, prin alegerea unor materiale net deosebite de cele vechi sau prin marcarea datei restaurării), fără să existe o unitate de stil. Tendinţa actuală se bazează pe: renunţarea la teoria „unităţii de stil", evitîndu-se reînnoirea exagerată a bunurilor culturale; diferenţierea discretă dintre elementele vechi şi cele noi (atunci cînd există date certe asupra elementelor cari se înlocuiesc, se renunţă la diferenţieri, marcîndu-se în schimb data); restaurarea ştiinţifică controlată din punctul de vedere estetic, a elementelor noi cari nu au la bază date certe; efectuarea de completări la unele monumente istorice, din necesităţi funcţionale, cu elemente cari nu au existat niciodată, urmărindu-se o armonizare prin volum, ritm, culoare, etc. Din punctul de vedere al structurii lor (legată direct de modul de degradare pe care-I pot suferi), bunurile degradate pot fi: pelicule (pictură în ulei pe pînză; pictură tempera pe sticlă; pictură în ulei pe strat rigid de ipsos fixat pe lemn; pictură în ulei cu sau fără strat de preparaţie pe lemn; ver-nisuri); straturi subţiri rigide (stratul-suport de ipsos al picturii în ulei pe lemn; pictura în tehnica frescei; glazură; smalţuri); straturi groase rigide (tencuieli, mortare de legătură); ceramică (cărămizi, ţiglă, vase, statuete); sticlă transparentă sau colorată (vase, vitralii); piatră, întîlnită în special sub formă de gresii, marne, calcare (compacte, oolitice cochili-fere), graniţe, marmoră (elemente de construcţie din structura de rezistenţă, detalii de arhitectură, sculpturi, etc.); metal Resteu 501 Restituţie (bronz, oţeluri moi, fontă, obiecte şi învelitori de cupru, plumb, aliaje de staniu, etc.); materiale în formă de foi sau de pînză (hîrtie, ţesături textile); obiecte de piele; materiale cu structură celulară sau fibro-celuIară (lemnul, osul ordinar şi fildeşul). Din punctul de vedere tehnic-ştiinţific, operaţia de păstrare a bunurilor culturale cuprinde două etape interdependente: conservarea şi restaurarea propriu-zisâ, precedate de studiul .factorilor fizicochimici de degradare cari au acţionat asupra materialelor respective. Conservarea e operaţia care se execută asupra obiectului degradat pentru a-l salva de la distrugere, alegîndu-se cel mai potrivit material pentru tratarea celui vechi, iar restaurarea cuprinde un complex de probleme şi de procedee în sensul teoriilor expuse, căutîndu-se metoda şi materialul de restaurare astfel, încît să nu reacţioneze defavorabil din punctul de vedere fizicochimic cu materialul vechi sau cu cel cu care s-a făcut conservarea. Materialul cu care se conservă, cum şi cel cu carese restaurează, sînt supuse, din momentul executării operaţiei de conservare şi restaurare, aceloraşi legi fizicochimice ca şi materialul original. Conservarea e, de cele mai multe ori, ireversibilă, pentru că afectează structura, dar nu şi aspectul materialului original. Restaurarea nu trebuie să afecteze materialul original sub nici o formă şi trebuie să fie executată astfel, încît perfecţionări tehnice, ulterioare, să permită refacerea intervenţiei. în unele cazuri, restaurarea devine o reconstituire (v.), dacă ea cuprinde şi părţi refăcute în întregime. 1. Resteu, pl. restee. 1. Ind. ţâr.: Fiecare dintre cele două beţe în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, cu lungimea de 40---50 cm, introduse vertical la partea exterioară a jugului, servind la reţinerea în jug a gîtului animalului. 2. Resteu. 2. Tehn. mii.: Bucată de lemn de esenţă tare, cilindrică, avînd lungimea de 30-HO cm şi diametru I de 2***3 cm, folosită la strîngerea legăturilor de montaj ale podurilor de echipaj sau improvizate, prin răsucirea funiilor de cînepă cari servesc la realizarea acestor legături. 3. Restituirea unei perspective. Persp.: Operaţia de deducere a adevăratei poziţii, forme şi dimensiuni ale unui obiect, cunoscînd o perspectivă a lui pe tabloul plan. Problema e determinată numai dacă se cunosc, pe tablou I respectiv, punctu I principal şi cercul de distanţă. Se procedează prin construcţii inverse, obţinînd reprezentarea descriptivă aobiectului. Punctul principal şi distanţa dintre ochi şi tablou nu pot fi determinate, decît dacă există un minim de cunoştinţe asupra obiectului; de exemplu, în perspectiva orizontală, două unghiuri drepte orizontale (o casă dreptunghiulară cu streaşină, pe o fotografie), sau dacă se cunosc punctele de fugă a trei direcţii trirectangulare. Metoda e folosită în arhitectură, cînd se compune în perspectivă — deci din punctul de vedere artistic “—pentru a deduce ulterior adevăratele forme şi dimensiuni, deci reprezentarea descriptivă a volumelor, necesară din punctu I de vedere tehnic (calcule, execuţie). 4. Restitutor, pl. restitutoare. Fotgrm.: Aparat folosit pentru stereoproiectarea (v.) şi stereomăsurarea (v.) stereogramelor (v.), constituit, în principal, din următoarele părţi (v* fig-): sistemul de stereoproiectare a imaginilor conjugate (/i şi /2); sistemul de stereovizare a modelului optic (v. Stereo-scop); sistemuI de măsurare (II, l^ş i //2); sistemul de raportare Şi tiesenare (///j şi ///2); sistemu l de iluminare (IVX şi IV2), resti-tutoarele simple putînd fi lipsite de unele dintre piesele cari compun unele dintre aceste sisteme. Restitutoare le folosite pentru restituţia spaţială se numesc stereo restitutoare. După precizia construcţiei de planuri sau de hărţi, obţinută, se deosebesc: stere o restitutoare de ordinul întîi, folosite la construcţia de planuri şi de hărţi la scara 1 :100--*1 :10 000; de exemplu, stereoplanigraful, stereocar- tograful, stereotopografu I, aerocartografu I, autocartografu I; stere o restitutoare de ordinul al doilea, folosite la construcţia de hărţi la scara 1 : 20 000---1 : 50 000; de exemplu aeroproiec-torul multiplex, stereosimplexu I, aerosimplexu I; stereo restitutoare de ordinul al treilea, folosite la construcţia de schiţe şi hărţi expeditive, de precizie mică, de exemplu stereografo-metrul, stereo- ^ pantometrul. s-> 7 După procedeul de restituţie folosit, se deosebesc: Restitutor automat, ale cărui sisteme de măsurare, de raportare, desenare şi vizare sînt acţionate pe cale mecanică. Se numeşte restitutor semiautomat un tip simplu de restitutor automat, în care această acţionare e numai parţial mecanică. Restitutor manual, ale cărui sisteme de măsurare, raportare, desenare şi vizare sînt acţionate manual. După modu I în care se face proiectarea razelor fasciculului fotogrammetrie, se deosebesc: Restitutor mecanic, în care această proiectare se face prin intermediul unor tije metalice cari materializează razele proiectante conjugate (de ex. autograful). Restitutor optic, în care proiectarea se face direct, pe cale optică (de ex. aeroproiectorul multiplex). Restitutor optic o-m e c a n i c, în care proiectarea se face parţial optic, parţial mecanic (de ex. autocartografu I). Se numeşte restitutor fotogrammetrie un aparat folosit pentru exploatarea metrică a fotogramelor şi reprezentarea grafică a corpu lui înregistrat pe fotograme. Dacă exploatarea metrică foloseşte numai cîte o fotogramă, aparatul respectiv e un fotoredresor (v.), iar dacă foloseşte două fotograme conjugate, simultan, aparatul e un stereo-restitutor. Se folosesc şi restitutoare fotogram metri ce, numite restitutoare universale, pentru exploatarea oricărui tip de fotograme sau de stereograme. Un aparat folosit pentru exploatarea fotografiilor prin măsurare sau prin măsurare şi desenare se numeşte restitutor fotografic. 5. Restituţie, pl. restituţii. 1. Arh. V. Reconstituire. 6. Restituţie. 2. Fotgrm.: Transformare proiectivă a punctelor, a dreptelor, a liniilor, a fasciculelor de drepte şi de plane dintr-un spaţiu Slt în puncte, drepte, linii şi fascicule de drepte şi de plane corespondente într-un spaţiu S2, astfel Schema de principiu a restitutorului. li şi /2) sistemul de stereoproiectare ; II, Hi şi //2) sistemul de stereomăsurare ; IIIx şi ///2) sistemul de raportare şi desenare; IVX şi IV2) sistemul de iluminare; Ox şi 02) obiectivele camerelor de proiecţie; PCi şi PC2) port-clişeele imaginilor conjugate; şi F2) fotograme conjugate; S, şi S2) surse de lumina. Restituţie 502 Restituţie încît să fie satisfăcute relaţiile de transformare lineare şi omogene: K.Xi — '2T^~ ^13^3 + ^14^4 ’ Kx2~ «21^1 + ^22^2 + ^23^3 + ^24^4’ KX3 — «31% + a2,2X2 + ^33'^ 3 + ^34^4 ’ KX± — «41^1 + «42*2 + ^43*3 + a44 ^4 ■ în aceste relaţii, p'(x[, x2% x3 şi x^) sînt punctele transformate cari se găsesc în spaţiul S2, exprimate prin coordonate proiective omogene şi cari corespund punctelor reale p(xlt x2, x3 şi x4) cari se găsesc în spaţiul iniţial Sv cele două spaţii S± şi S2 fiind distincte; K e un factor de proporţionalitate, iar numerele «n, av proiective, cari satisfac relaţia: 3, au sînt parametrii transformării t*u u>l2 u13 uu a21 a22 ^24 «31 «32 ^33 ^34 ®41 ^42 ^43 ^44 j ’=£0, ■~;y= *4 *3 ÎT Ş1 4 ir: y formulele de transformare (1) devin: = %l^+%23/ + «13-+«14 . aux + «42^ + «43 - + «44 d2lX + «22^ + «23^ + ^24 . (2) y' «41# + «42y + aiZZ + «44 Z'=z ^31^ + «32^ + «33^+ «34 aux-fai2y+ai3z+«44 dent S2 e constituit de imaginea spaţială a stereogramei formate de cele două fotograme conjugate Fx şi F2 (cari au perspectivat obiectul de măsurat din două centre de perspectivă vecine Ox şi 02), iar spaţiul iniţial Sx e constituit din punctele corpului de măsurat, respectiv reprezintă imaginea reconstituită S2, a acestui corp, redată la o scară dată. Fie Av Bv Clt Dv Elt Gv Ax corpuI din spaţiuI St (v. fig. /) dublu perspectivat în fotograma Fx din Ox şi în fotograma F9 în care A e modului sau determinantul transformării. Această transformare are următoarele proprietăţi: spaţiul iniţial St şi spaţiul transformat S2sînt proiective şi deci punctele lor se găsesc într-o corespondenţă biunivocă; fiecare varietate de primaspeţădinspaţiul S1 se transformă biunivoc şi proiectiv în varietatea corespondentă din spaţiul S2 (în particular, fiecare dreaptă din spaţiul St se transformă biunivoc şi proiectiv în dreapta corespondentă din spaţiul S2); fiecare varietate de a doua speţă din spaţiul 5! se transformă biunivoc şi proiectiv în varietatea corespondentă de speţa a doua din spaţiul S2 (în particular, fiecare plan corespondent Sx se transformă biunivoc şi pro:ectiv în planu I corespondent din spaţiul S2); reciprocitatea proiectivităţii e respectată între cele două spaţii; dacă e o proiectivitate între spaţiu 1 St şi spaţiul S2 şi M"~ f2(M') e o proiectivitate între spaţiul S2 şi spaţiul S2, corespondenţa între spaţiul Si şi spaţiul S2 e de asemenea o proiectivitate; proiectivitatea dintre spaţiile Sx şi S2 e determinată, dacă se dau circi perechi de puncte corespondente, cu condiţia cadintre cele cinci puncte date în spaţiul Sx să nu existe patru puncte situate în acelaşi plan. Restituţia depinde de 12 parametri de transformare; dacă se trece de la coordonatele cartesiene omogene la coordonate neomogene, prin relaţiile: Rezultă că punctul proiectat p\x\ y't z') din spaţiul S2, corespunzător punctului dat p(x, y, z) din spaţiul S1( depinde de cel puţin 12 parametri de transformare (din cei 16 parametri ^ii’ «i2’ «i.3'* *'» ^43* ^44’ dintre cari patru parametri pot fi eliminaţi prin alegerea sistemului de proiectare). Restituţia e aplicată în măsurările fotogrammetrice ale diferitelor corpuri din spaţiu sau ale porţiunilor din scoarţa terestră înregistrată în fotograme conjugate; spaţiul corespon- din 02 (ot02 = b se numeşte baza de fotografiere sau de perspec-tivare), obtinîndu-se fasciculele fotogrammetrice conjugate: Ox{AvBv C1DV Ev Gt) şi 02(AV Bv Cv Dlt Ex, Gx). Pe planu I b\ e obţinută perspectiva A[, B{, C[, D{, E[, G[, A[ şi pe planul F2, perspectiva A'{, B'[, C{, Dx, E'[, Gx, Ax, ambele perspective reprezentînd acelaşi corp din punctele vecine Oi şi 02. Proiectînd cele două perspective Fx şi F2 din centrele de perspectivă Otj0 , respectiv O2)0 , astfel încît O1,0O2i0=bln (n fi ind un număr raţional întreg şi pozitiv) şi aducînd în corespondenţă razele fotogrammetrice conjugate: OxAx cu 02A{, 01B{ cu 02B'{, etc., se obţine spaţiul corespondent S2, care se numeşte stereomodeiul (v.) micşorat al corpului, rezuitînd din constituirea stereogramei (Fj/F2). Se deosebesc: restituţie prin calcul (analitică sau gra-fică-numerică), restituţie geometrică şi restituţie grafică. Restituţia analitică e o restituţie care foloseşte calculul, atît pentru determinarea orientării relative şi a celei absolute (într-un sistem axial tridimensional) aspaţiului transformat S2, cît şi pentru determinarea coordonatelor punctelor obiect Pl. P2 . p3 în funcţiune de elementele perspective ale fotogramelor conjugate date Fx şi F2. Astfel, dacă AT0, Y0, Y'; Z0, Z' sînt coordonatele spaţiale ale centrelor de perspectivă 01 şi 02 ale celor două fotograme conjugate Ft şi F2 faţă de sistemul de axe cartesiene dat, iar cp0, cp'; co0, co'0i x0, x'0 sînt direcţiile unghiulare ale planelor Fr şi F2 şi /, xH, yH, respectiv /', x'H, y'H sînt elementele de orientare interioară ale perspectivelor cuprinse în cele două plane F1 şi F2, şi dacă Xp, y>p, respectiv x'p, y'^ sînt coordonatele imaginii din cele două perspective Fx şi F2, corespunzătoare imaginilor conjugate p şi p' ale punctului spaţial P din spaţiul iniţial Sv perspectivat în Fx şi F2, prin Restituţie 503 Restituţie restituţie analitică se determină, prin calcul, coordonatele spaţiale Xp, Yp% Zp ale punctului Pv şi anume: Yt Yp=FII Y 9o> 9o> °V «'•••/,/') >0, 9(Jf co0, coi---/,/') ?o. <*>0, coj- ••/,/') ©« II. Schema restituţiei planigrafice (o) şi schema de principiu a restituţiei analitice planigrafice (b). (3) (4) tg aA = tg a2 1 sin *+/ cos i ___________^2______________ y2 sin i'-f-/ cos V tg Pa yx sin i-\- f cos i f sin i' — y2 cos i' y2 sin i'f cos i' Se calculează, de asemenea, D^Oj^Pq] D^—O^P0; /î1şi/î2, folosind relaţiile: (5) sin (tpa-a2) sin (tpj-ct!) D* b° Ş'H [(9t-ai)+(?2-aă)] ’ (6) (*». K- Zp=pjjj(x Q, Aq, y0, i, si orientarea relativă şi cea absolută aspaţiulu i corespondentS2, în sistemul tridimensional dat. Principalele metode de restituţie analitică sînt: 'Restituţia analitica plani graf ică eo restituţie analitică sprijinită pe principiul dublei intersecţiuni înainte, care foloseşte, în mod separat, elementele geometrice ale celor două plane perspective Fx şi F2. Schema de principiu a restituţiei planigrafice e redată în fig. II, unde şi F2 sînt planele celor două perspective, luate din Ov respectiv din 02, centrele de perspectivă avînd în- p’ tre ele diferenţa de nivel Ah, situate la distanţa a cărei proiecţie orizontală e b0. Prin dubla intersecţiune înainte, raza fotogrammetrică Oxpx cu raza fotogrammetrică corespondentă 02p2 (px şi p2 fiind imaginile perspective din Fv respectiv din F2, şi aparţinînd punctului real perspectivat P, din spaţiul 5X) se intersectează înainte, în punctul P, căutat. Punctele imagini p± în F1 şi p2 în F2 au coordonatele imagini xlt yv respectiv x2, y2, faţă de sistemele axelor plane din cele două clişee. Dacă alf (32, a2, (â2 sînt unghiurile de poziţie (orizontal şi vertical) ale celor două raze fotogrammetrie corespondente 01p1 şi 02p2, ele sînt date de relaţiile: tgPi=-70^i b, sin (9a —a2) f sin [(91-a1) + (92-a2)] sin (91 — 0^) / sin [(9i-«i) + (92-5!2)] Pentru verificare: (7) Ah = (â2 - hj)=b„ tg %; (8) b0 = b- cos £ (s fiind unghiul de înclinare al bazei de fotografiere care e dat). Cu elementele calculate: alf oc2, (3^ p2, Dv D2, ht şi h2 se reconstituie planigrafic poziţia spaţială a punctului P, fără a fi nevoie să i se determine coordonatele, prin construcţii geometrice. Restituţia analitică planigrafică e folosită în fotogrammetria terestră, iar cu ajutorul relaţiilor (3)•••(6) se construiesc abace de restituţie, cari înlocuiesc operaţiile de calcul. Restituţia analitică p r i n- coordonate fotografice eo restituţie analitică, care foloseşte coor- donatele fotografice ale punctelor imagini Px(xlt yt) din Flt respectiv P2(x2, y2) din P2, cari perspectivează punctul spaţial P în fotogramele Fx şi F2. în fig. III e redată schema de principiu a restituţiei analitice prin coordonate fotografice x., y.t x'., yf. ale punctului din spaţiul P-. Pentru calcul se folosesc relaţiile cari exprimă coordonatele Xp, Yp, Zp ale punctului P-, în funcţiune de elementele deduse din fotograme, şi anume: (9) Xp-= (10) YP = (11) ZP = (X2 'ri) b (*2-'rl) h /; ■ (-ra —-tti) yv valabile în fotogrammetria terestră, cînd 01H1 0±02 şi 01H11| 02H2, notaţiile fiind cele din fig. III. Cînd fotogramele Fx şi F2 au o orientare generală, se folosesc relaţiile: sin 92“A cos 92 -----~7~^77. ZT\ cos 9i 1 (12) AV (13) (14) sm (y2-9i) bX sin T2~by COS ^2 sin (92-90 bX sin T2 — hy C0S 92 sin (9g-9i) 1 9i tg Pi Restituţie 504 Restituţie „ , , bx sin 1* ’ cu axa oblică Oxa, Fzr VIII. Schema restituţiei prin şirurilor cuplate. oblicitatea axelor faţă de verticala în 01 fiind de cp/2; din 2 r ’ cu axa oblică 09r, si F- avînd aceeaşi oblicitate, etc. (FJF2r)’ (Pd**)- (FJF4r)■ feţelor F1a cu F 2a’ 2 r Fla CU F3r' cu axa oblică <92a , şirurile cuplate sînt, deci: etc., avînd acoperirea supra-într-un procent de 0,9* * * 1,0 din cîmpul lor. Restituţie prin metoda şirurilor normale: Restituţie în lanţ care se obţine cu ajutorul fotorestitutoarelor, folosind proprietăţile perspectivelor normale (v. fig. IX), unde: Ov spectivă din cari se iau fotogramele aeriene nadirale res- pective Fv F2, F3 ror axe sînt feţele Flf F, verticale ale că-supra- se acopera , Ko2 j A f ) A \ \ 1 ' ’ ' ) - \ f? ; fe '"1 zi i Ir M m IX. Schema restituţiei prin metoda şirurilor normale. într-un procent de 0,5-*-0,6 din cîmpul lor. Restituţie prin metoda triangu laţiei: Restituţie efectuată cu ajutorul restitutoarelor, folosind proprietăţile triangu laţiei fotogrammetrice (v.). Restituţie prin metoda zonelor: Restituţie efectuată cu ajutoru I fotorestitutoru lu i (v.) sau al stereocomparatoru lu i (v.), pe zone terestre delimitate de curbe de nivel dinainte alese. Restituţie prin procedeul anaglifelor: Restituţie optică în care se folosesc proprietăţile culorilor complementare (în (16) (17) (18) (19) (20) unde: xlt x2, 2, (coj —toa)=co' sînt elementele de orientare ale celor două perspective F1 şi P2, iar p . sînt paralaxele stereoscopice verticale ale celor cinci perechi de puncte P1,-*P5, cari trebuie anulate (pvi — 0) spre a obţine stereomode-Iul ansamblului (Px/P2). Pe acest model optic, orientat apoi absolut, la un sistem de axe dat, se efectuează restituirea punctelor suprafeţei de transformat. Restituţia prin metoda punctelor nadirale se obţine cu ajutorul fotorestitutoarelor, folosind proprietăţile geometrice ale punctelor nadirale din cîmpul celor două fotograme Fx şi P2. Restituţia prin metoda punctelor nucleaie foloseşte proprietăţile punctelor nucleaie (v.) ale fasciculelor spaţiale conjugate, cu ajutorul cărora se reconstituie stereomodeluI corespunzător perspectivelor date. Restituţie prin metoda şirurilor cuplate: Restituţie în lanţ, care se obţine cu ajutorul restitutoarelor, folosind proprietăţile perspectivelor oblice cuplate, astfel cum sînt redate în fig. VIII; 0lt 02, 03, 04 , •••sînt centrele de perspectivă din cari se iau fotograme panoramice, cîte două cuplate la fiecare centru O, şi anume: din Ov Fi , cu axa oblică O-^r, şi special roşu şi verde) în cari sînt imprimate sau proiectate (prin intermediul filtrelor colorate corespunzător) cele două clişee ale fotogramelor conjugate Fx şi F2. în fig. X e reprezentată schema de principiu a restituţiei prin sistemul anaglifelor; planele perspecti- © (§> Fz 0, după ce, prin filtrele Cx şi C2, sînt colorate în roşu, respectiv în verde-albastru, Fig. X b reprezintă elevaţia perspectivată a ansamblului celor două fascicule conjugate FJOlt0, F2/O2,0, cuprinzînd imaginea unui con drept; examinînd acest ansamblu cu ochelari coloraţi (roşu şi verde-albastru, orientaţi după principiul culorilor complementare), se obţine stereomodelul, avîn-du-se sensaţia vizuală de relief a conului cu vîrful în V; secţionînd acest stereomodel cu planul Hr (planşeta de restituţie) la înălţimile hv h>, h3> hv între ITr şi V, se obţin curbele de nivel ale punctelor Plf P2, P3, P4, cari, proiectate pe planul hărţii, cum arată fig. X c, reprezintă, în proiecţie ortogonală, stereomodeluI conului de reconstituit. Sin. Restituţie anaglifă. Variante ale procedeului de restituţie al anaglifelor sînt: restituţia prin procedeul anaglifelor imprimate, cînd F1 şi F2 sînt imprimate pe film special de anaglife, şi restituţia prin procedeul anaglifelor proiectate, cînd F1 şi P2 nu sînt imprimate, rămînînd ca fotograme obişnuite, dar la proiectare, fasciculele lor fotogrammetrice sînt trecute prin filtre colorate în roşu-verde. Restituţie prin sistemul eclipsării: Restituţie optică în care se foloseşte principiul iluminării intermitente şi alternative faţă de cele două perspective proiectate, cu ajutorul fotorestitutoarelor de precizie. Se bazează pe proprietatea vederii ochiului uman de a reţine încă pe retină imaginea obiectului văzut, un scurt interval de timp după ce acesta a dispărut. Iluminarea succesivă se face cu ajutorul unor electromag-neţi cari acţionează deschiderea şi închiderea intermitentă a obturatoarelor obiectivelor fotogrammetrice ale celor două proiectoare, în cari au fost orientate fotogramele corespondente ale stereogramei de fotorestituit. Sin. Restituţie prin sistemul brilamentului. Restituţie prin sistemul polaroizilor: Restituţie optică în care se folosesc filtre polarizatoare, astfel încît razele de proiecţie ale celor două perspective conjugate F1 şi P2 să fie polarizate linear, sub un unghi drept. Privind acest ansamblu, proiectat, cu ochelari analizori, se obţine stereomodeluI spaţiului transformat. Se deosebesc mai multe variante ale acestui procedeu, după modul de construcţie al polaroizilor şi al analizoarelor. Res ituţie prin sistemul stereoscopic: Restituţie ca e foloseşte proprietăţile stereoscopice şi e erectuată cu ajutorul stereorestitutoarelor (v.) echipate cu stereoscop simplu sau cu lunetă stereoscopică ce' măreşte baza de observaţie în relief. Restituţie, abacă de ~ 507 Restricţiune de circulaţie Restituţie prin sistemul stroboscopic: Restituţie optică care foloseşte proiectarea succesivă a celor două fotograme corespondente prin intermediu! unui stroboscop (v.), Restituţie semiautomată: Restituţie grafică-analitică efectuată în două faze: restituţia planimetriei pe cale automată, cu ajutorul fotoredresoarelor, obţinîndu-se o reprezentare grafică, — şi restituţia altimetriei pe cale analitică, obţinîndu-se o reprezentare numerică (puncte cotate). Restituţie stereofotogrammetrică: Restituţie stereoscopică în care se folosesc fotogramele aeriene sau terestre ca perspective conjugate, în vederea întocmirii de planuri, hărţi sau fotohărţi (v.). Restituţie stereografică: Restituţie automată, care foloseşte proprietăţile stereoscopiei şi are drept scop reprezentarea grafică a imaginii corpului perspectivat, prin construcţii de hărţi, planuri, etc. cu relieful lor. După scop sau după modul în care au fost obţinute fotogramele, se deosebesc: Restituţie aerofotogrammetrică: Restituţie de fotograme aeriene, astfel încît perspectivele conjugate F1 şi F2, luate din centrele de perspectivă Ov respectiv 02, prin dublă proiectare din centrele de proiecţie O1)0 , respectiv O2,0 , situate la distanţa OliQO2}0 = bln, să perm ită obţinerea spaţiu lu i transformat S2, respectiv a stereomodelu lu i spaţiului iniţial 5lf •micşorat, după care se întocmeşte planul (harta) sau se face măsurarea elementelor metrice ale spaţiului perspectivat XI. Schema de principiu a restituţiei aerofotogrammetrice. în Fj şi F2. în fig. XI e reprezentată schema de principiu a restituţiei aerofotogrammetrice a celor două fotograme aeriene FT şi F2 cari perspectivează o întretăiere de străzi. Sin. Restituţie aeriană. Restituţie generală: Restituţie efectuată pe cale analitică sau grafică asupra fotogramelor corespondente cari perspectivează un corp oarecare fix (clădire, arbore, etc.) sau mobil (proiectil în mişcare, avion în mişcare, etc.). Reconstituirea irnaginii corpului se poate face numeric prin redarea coordonatelor punctelor caracteristice ale corpului sau grafic, prin întocmirea de elevaţii, proiecţii orizontale reprezentate la scări subunitare, cînd obiectul e foarte mare, sau la scări supraunitare, cînd obiectu I e foarte mic (microfotogrammetrie). Restituţie geodezică: Restituţie efectuată pe cale mecanică, optică sau optică-mecanică asupra imaginilor perspective conjugate ale unei porţiuni mari din suprafaţa scoarţei terestre, cu scopu I de a stud ia sau de a cunoaşte forma, incluziv curbura scoarţei Pămîntului, raportată la geoid-, Restituţie geofotogrammetrică: Restituţie de fotograme terestre, astfel încît perspectivele conjugate F1 şi F2, luate din centrele Ov respectiv 02, prin dublă proiectare din centrele de proiecţie Oll0, respectiv O2i0, situate la distanţa O-jP^n—b/n, să permită obţinerea spaţiului transformat S2, respectiv a stereomodelului spaţiului iniţial Sv micşorat, după care se întocmeşte planul topografic sau harta regiunii perspectivate în fotogramele Fx şi Ft. Restituţie numerică: Restituţie efectuată pe cale analitică Sou automată, avînd drept scop determinarea coordonatelor geodezice sau topografice ale punctelor suprafeţei terestre şi nu întocmirea de planuri sau de hărţi, respectiv de reprezentări grafice ale suprafeţelor restituite. Restituţie orizontală: Restituţie grafică sau automată, al cărei plan de proiecţie principal e un plan orizontal. Restituţie terestră: Restituţie de fotograme aeriene şi terestre cari cuprind porţiuni din scoarţa terestră, în vederea întocmirii de planuri şi de hărţi topografice şi geodezice. Restituţie topografică: Restituţie efectuată pe cale analitică sau grafică asupra fotogramelor cari perspectivează porţiuni din scoarţa terestră, în vederea reprezentării matematice a terenului prin coordonate sau prin construcţii de planuri şi de hărţi topografice. Restituţie verticală: Restituţie care foloseşte un plan vertical ca plan de proiecţie şi de măsurare comparativă. i. abacă de Fotgrm.: Abacă care serveşte Ia restituţie şi care substituie calculelor grafice cotate (de ex. abaca corecţiilor de altitudine, abaca corecţiilor de para-laxe, etc.). s. aparat de Fotgrm.: Aparat care serveşte la exe- cutarea automată sau semiautomată a restituţiei. Se deosebesc: aparate de restituţie anaglifă; aparate de restituţie prin eclipsare; aparate de restituţie prin polaroizi; aparate de restituţie prin stereoscopie directă. 3. camera de Fotgrm.: Proiectorul unui restitutor, în care se aşază fotogramele conjugate, spre proiectare, în operaţia de restituţie. 4. fotogrammetrie de Fotgrm.; Tehnică fotogrammetrică în care se foloseşte operaţia de restituţie. 5. proiector de Fotgrm.: Sin. Cameră de restituţie (v. Restituţie, cameră de ^). 6. Restricţiune. pl. restricţiuni. Tehn.: Limitarea valorii mărimilor caracteristice variabile sau a libertăţilor de mişcare ale unui sistem tehnic, cum şi a condiţiilor de serviciu. Var. Restricţie. ?. ~ de circulaţie. C. f.; Reducerea vitezei de circulaţie pe o linie de cale ferată, datorită situaţiei necorespunzătoare a liniei sau pentru a executa anumite lucrări de întreţinere a căii sau lucrări de artă. Se deosebesc: restricţiune provizorie pe timp limitat; restricţiune permanentă; restricţiune cu pilotare, cu oprire şi cu urcarea pilotului pe locomotivă; restricţiune cu anumită viteză de circu laţ ie (5,10,15 şi 30 km/h). Restricţiunile de viteză se semnalizează pe teren fie cu un semnal de avertisment amplasat la 1000 m de la locui restric-ţiunii şi care consistă dintr-o paletă dreptunghiulară de culoare galbenă, fie cu un semnal care se aplică la locul restricţiunii şi care consistă dintr-o paletă dreptunghiulară de culoare galbenă, cu două dungi negre în diagonală, şi pe care e scrisă viteza de circulaţie, iar deasupra are un felinar cu lumină galbenă şi cu diagonale negre. Restricţiunile cu pilotare se semnalizează cu un semnal constituit dintr-un disc şi cu un felinar cu lumină roşie, ceea ce indică oprirea trenului la acest semnal şi urcarea pilotului pe locomotivă, care indică modul de circulaţie admis de restricţiune şi conduce trenul pînă la terminarea restricţiunii. La lucrările de reparaţii la poduri sau la tunele, lungimea restricţiunii e determinată de lungimea porţiunii care se repară Restrîngere 508 Resturi de exploatare şi numai după trecerea întregului tren se admite reluarea vitezei normale de circulaţie. Restricţiunile de viteză se comunică în scris mecanicului de locomotivă, prin ordin de circulaţie, care se dă de către staţia în care trenul a avut oprirea de restricţiune. Nerespectarea restricţiunilor de circulaţie se pedepseşte, fiindcă ele pot conduce la accidente grave. Restricţiunile de circulaţie se introduc şi se ridică de către şeful secţiei de întreţinere a liniei, care răspunde de siguranţa circulaţiei. 1. Restrîngere. Mett.: Procedeu de confecţionare a matriţelor metalice pentru mase plastice cari au cavităţi adînci şi relativ strîmte (v. Matriţă pentru mase plastice, sub Matriţă). 2. Restructurare. Urb.: Operaţie de transformare radicală a unei aşezări umane sau a unei porţiuni din aceasta, în scopul desfiinţării de pe teritoriul respectiv, în întregime sau numai parţial, a construcţiilor şi a amenajărilor mai vechi, adeseori deteriorate sau cari, prin amenajarea lor generală şi de detaliu, nu mai corespund cerinţelor vieţii actuale, fiind insalubre, necorespunzătoare funcţiunii lor şi neeconomice din punctul de vedere al întreţinerii şi al exploatării, şi în scopul înlocuirii acestora cu construcţii şi cu amenajări noi, cari să prezinte condiţii optime de igienă şi de confort, repartizate raţional pe teren, echipate cu dotările sociale, culturale şi economice corespunzătoare, cu asigurarea unei circulaţii a populaţiei şi a mărfurilor în condiţii de rapiditate, securitate şi confort, —aceste obiective fiind privite sub aspectele eficienţei, economicităţii şi esteticii. Restructurarea are de rezolvat, în general, următoarele probleme: alegerea lucrărilor şi a obiectelor cari pot fi conservate şi a celor cari pot fi desfiinţate; modul de organizare a teritoriului, pe baza unităţilor-structurale moderne (micro-raioane şi cartiere), în dependenţă de amenajarea unei reţele de circulaţie corespunzătoare tehnicii actuale şi în condiţii de economicitate; rezolvarea practică a separaţiei circulaţiei de vehicule (de transit şi locală), de circulaţia pietonilor; conservarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor de cultură existente pe teren, cum şi armonizarea arhitecturii vechi cu cea contemporană, bazată pe tipizare şi prefabricare. Rezolvarea acestor probleme e foarte dificilă, deoarece reclamă un număr relativ mare de demolări, cari sînt condiţionate de posibilităţile tehnice şi economice de execuţie, de posibilitatea de cazare a populaţiei evacuate, cum şi a diferitelor industrii şi instituţii ale căror clădiri se desfiinţează. Alegerea lucrărilor se face pe baza unor studii tehnice-economice prin cari se stabilesc, în principal, următoarele elemente: numărul apartamentelor propuse pentru demolare, pe categorii de mărime şi numărul corespunzător al populaţiei care trebuie evacuată şi recazată; raportul dintre valoarea actuală a locuinţelor cari se vor demola şi valoarea celor cari vor fi construite; numărul de apartamente noi cari se pot obţine prin construcţii noi, pe terenul de restructurat, şi capacitatea de cazare a acestor locuinţe noi, pe baza unor densităţi de construcţie şi de populaţie stabilite prin norme; feluI, numărul şi mărimea dotărilor sociale, economice, tehnice, etc. cari trebuie amenajate pe teritoriul restructurat, pentru a satisface nevoile populaţiei, cum şi suprafeţele de teren aferente; găsirea de amplasamente noi, adecvate, pentru industriile, depozitele, etc., ale căror construcţii se desfiinţează eventual, cum şi a posibilităţilor de comasare cu alte întreprinderi similare; posibilităţile de simplificare a reţelei de străzi, pentru a crea o reţea mai eficientă şi mai economică; valoarea tehnică actuală a reţelelor şi a instalaţiilor edilitare existente pe teren şi măsura în care ele mai pot funcţiona, în mod convenabil, pe teritoriu, după restructurare. Dificultăţile numeroase cari apar la realizarea unei restructurări bazate pe principiile moderne ale urbanismului fac ca, în unele cazuri, restructurarea unor cartiere cu construcţie densă, deşi dezvoltate în mod greşit, să fie amînată pentru etape mai depărtate, cînd uzura mai accentuată a construcţiilor şi a instalaţiilor edilitare va uşura această operaţie. Pînă atunci, nevoile de cazare, crescînde, ale oraşelor respective, urmează să fie satisfăcute prin folosirea unor terenuri libere sau cu o densitate foarte mică de construcţii existente. 3. Restrunjire. Mett.: Repetarea operaţiei de strunjire a unei piese uzate sau greşit prelucrate, cu păstrarea dimensiunilor în limitele minime admisibile, în vederea utilizării ei. 4. Resturi alimentare. Zoot.: Deşeuri de alimente de la cantine, bucătării, fabrici de conserve şi de pîine, cari pot fi valorificate în alimentaţia animalelor domestice. Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a resturilor alimentare sînt în strînsă legătură cu provenienţa lor. Cele de la bucătării şi de la cantine sînt constituite'din resturi de pîine, de carne, legume, cartofi, etc., în proporţia de 10---25 % din greutatea materiei prime folosite. înainte de folosire, resturile alimentare sînt curăţite de corpurile străine (cioburi de sticlă, bucăţi de lemn, etc.) şi sînt fierte. Pentru a le conserva, sînt uscate sau murate în amestec cu diferite nutreţuri. Resturile alimentare sînt caracterizate printr-un conţinut de apă de 60--*90%; substanţa uscată are o valoare nutritivă de 90*-*120% unităţi nutritive şi un conţinut de proteine de 8--*25%. Coeficientul de digestibiIitate al substanţei uscate e de 80"*90%. Aceste resturi sînt întrebuinţate, în special, în alimentaţia porcilor puşi la îngrăşat, realizîndu-se un kilogram spor de greutate cu 4-**6 kg substanţă uscată din resturi, şi o economie corespunzătoare de 1***2kg grăunţe furajere. Resturile alimentare de la fabricile de conserve, de origine vegetală, sînt constituite din legume şi din fructe improprii conservării, şi din borhot de la fabricile de marmeladă. După ce se curăţă de corpurile străine, aceste resturi pot fi întrebuinţate, fie în stare proaspătă, fie murate. Sînt caracterizate printr-un conţinut de apă de 15***90% (care depinde de materia primă); substanţa uscată are valoarea nutritivă de 50---80% unităţi nutritive, cu un conţinut de 5***20% proteine. Aceste resturi sînt întrebuinţate în alimentaţia tuturor speciilor de animale (în special la ovine şi bovine). Resturile alimentare de la fabricile de conserve, de origine animală, sînt întrebuinţate, fie proaspete, în stare fiartă, fie transformate în făină furajeră de origine animală. Ele au un conţinut mare în proteine (50***80% din substanţa uscată). Resturile alimentare de la fabricile de pîine sînt constituite din făină şi din bucăţi de pîine; ele au o valoare nutritivă şi o compoziţie chimică asemănătoare cu cele ale cerealelor din cari provin şi sînt întrebuinţate ca şi acestea. 5. Resturi de exploatare. Si/v.: Părţile de arbori rămase în parchete, după exploatarea şi scoaterea materialului fasonat şi valorificabil. De regulă, resturile de exploatare consistă din: crăci, vîrfuri, piese putrezite, aşchii, coajă, cetină, etc. în accepţiunea largă, se mai adaugă la acestea: cioatele, materialuI fasonat şi abandonat şi chiar arborii în picioare neexploataţi. Din considerente de protecţie şi de îngrăşare a solului, resturile propriu-zise se lasă în parchet, răspîndite pe întreaga suprafaţă. Dacă resturile de exploatare sînt prea numeroase, astfel încît ar crea dificultăţi la regenerarea pădurii, ele se strîng în grămezi dispuse fie în şiruri paralele cu curbele de nivel, fie pe linia de cea mai mare pantă; uneori se strîng în locuri adecvate (de ex. funduri de văi), unde se ard. Mare importanţă are problema valorificării resturilor de exploatare, de exemplu transformarea în aşchii industriale pentru fabricarea plăcilor fibrolemnoase, a cartonului, etc. şi a altor sortimente; transformarea cetinei şi a ramurilor tinere în nutreţuri pentru vite, prin tratare chimică şi biochimică (fermentare, etc.). Resurgenţâ 509 Resursă 1. Resurgenţâ, pl. resurgenţe. 1. Geol.: Reapariţia la zi a unui curs de apă într-o regiune carstică, după ce a parcurs un traseu subteran determinat de un ponor. 2. Resurgenţâ. 2. Geol.: Izvor în regiunile carstice. Sin. Izbuc (v.). 3. Resursa, pl. resurse. 1. Gen.: Rezervă sau sursă de mijloace naturale, susceptibile să fie valorificate într-o anumită împrejurare sau într-un anumit moment. 4. Resursa. 2. Av.: Evoluţie de redresare (v.) a unu i avion, efectuată după un picaj, pentru a reveni în zbor orizontal. Resursa e o evoluţie într-un plan vertical, a cărei formă e un arc de cerc corespunzător unui unghi de 90---1280 şi cu o rază de 700 ••• 800 m, racordat la aliniamente înclinate la 45 sau la 60°. în timpul resursei, forţa centrifugă care se exercită asupra avionului e atît de mare(decirca5-*-7 ori greutatea avionului), încît poate provoca ruperea aripilor sau a fuzelajului; de asemenea, rezultanta şi R^; G) greutatea avionului; Ah) pierderea /. Diagrama forţelor, în timpul resursei. A) începutul picajului; 8) începutul resursei; C) sfîrşitul resursei; Rx) rezistenţa la înaintare; Ry) portanţa; R) rezultanta forţelor Rx de înălţime ; rm) raza medie de curbura; Q-0) unghiul de picaj; Ft) forţa inerţiala tangenţială; Fn) forţa inerţială normală (centrifugă). forţelor cari se exercită asupra pilotului (v. fig. /), adică rezu I-tantaforţelor inerţiale (datorite acceleraţiei centrifuge şi acceleraţiei tangenţiale provocate de frînă-rile aerodinamice) şi a greutăţii proprii, nu trebuie să depăşească valoarea de maximum şapte ori greutatea pilotului, deoarece altfel ar fi dăunător organismului omenesc. Din diagrama forţelor cari acţionează în timpul resursei (v. fig. /) rezultă: R -G sin &= - g G şi deci cos&0= — , gr unde Rx şi R sînt rezistenţa la înaintare şi portanţa, G e greutatea avionului, g e acceleraţia gravitaţiei, n=R /G e factorul de sarcină, & e unghiul la centruI de curbură al traiectoriei resursei, % e unghiu I de picaj, v şi a sînt viteza şi acceleraţia avionului în timpul resursei, v- e viteza finală de picaj a avionului, iar r e raza de curbură (în timpul resursei). în general, se admite o rază medie rm de curbură (constantă în timpul evoluţiei), a cărei valoare, pentru valorile medii v ale vitezei si ale factorului de sarcină, e dacă se alege cos 1 ,/2(cos !>0+1), deoarece 1) =■■■ 0° la termi-narea resursei; raza de curbură e cu atît mai mică cu cît viteza de picaj e mai mică, din care cauză în picaj se folosesc frîne hidrodinamice şi aerodinamice, la avioane de viteză mare. în cursul resursei, pierderea de înălţime Ah are expresia: - cos «■„). La ieşirea din picaj, portanţa Ry e mai mare decît greutatea totală G a avionului, iar diferenţa Ry — G reprezintă suprasarcina care solicită structura avionului şi care e cu atît mai mare, cu cît acceleraţia a e mai mare, adică cu cît — la aceeaşi viteză de zbor V—■ raza de curbură r a traiectoriei de redresare e mai mică. Avioanele cu fineţe mare pot lua în picaj viteze foarte mari, fiind supuse la solicitări superioare celor pentru cari au fost constru ite; de aceea e necesar să se cunoască viteza critică a avionului, care nu trebuie depăşită niciodată. Pe de altă parte, resursa trebuie să fie executată fără brutalitate, adică cu o rază de curbură r a traiectoriei cît mai mare, în funcţiune de greutatea, fineţea şi viteza avionului. Afară de aceasta, la ieşirea din picaj e foarte important să se elimine o eventuală tendinţă a avionului de a se roti în jurul axei sale longitudinale, care în caz de picaj cu unghi 0-mare poate să rămînă neobservată, în special dacă această rotire se face cu viteză unghiulară mică. în acest caz se poate întîmpla ca avionu I să nu iasă din picaj, întrucît planul de simetrie al avionului înclinîndu-se faţă de planul orizontului, va exista o componentă a portanţei în acest plan, în timp ce componenta portanţei în planul vertical se micşorează; în consecinţă, se măreşte raza de curbură atraiec-toriei resursei, deoarece ieşirea din picaj reprezintă modificarea direcţiei de zbor a avionului în planul vertical. La o rotire de 90°, ieşirea din picaj se întrerupe, iar în caz de rotire a avionului la un unghi mai mare decît 90°, deşi pilotul ţine manşacomplettrasă, avionul îşi măreşte unghiul %■ şi se mişcă pe o spirală accentuată (v. fig. II). Deci, înainte de a începe resursa, pilotul trebuie să verifice foarte precis dacă avionul nu se roteşte în jurul axei sale longitudinale şi să oprească această rotire prin bracarea laterală a manşei. Dacă în timpul resursei se modifică turaţia motorului (elicei), efectul se resimte în primul rînd asupra cîrmei de direcţie, din cauza modificării momentului giroscopic, a gradului de răsucire a curentului elicei şi a reacţiunii grupului motopropulsor. La unghiuri mari de coborîre şi Ia viteză mare de picaj se poate produce fenomenul numit „cădere“ (dacă se trage brusc manşa), în care avionul are tendinţa să cadă, neputînd parcurge prompt o traiectorie frîntă. „Căderea", care intervine aproape la fiecare resursă, creşte cu pătratul vitezei şi cu unghiul de coborîre, dar descreşte, cînd creşte factorul de sarcină. 5. Resursă. 3. Av.: Durata de timp în ore de zbor, admisă pentru utilizarea normală a unui avion între două reparaţii II. Traiectoria avionului la scoaterea lui din picaj, fără oprirea rotirii în jurul axei sale longitudinale. a) viteză foarte mică de rotire; b) viteză mare de rotire. Resurse hidraulice 510 Retasură generale sau între revizii preventive consecutive. Resursa se stabileşte ţinînd seamă că, în timpul utilizării normale în zbor a avioanelor, se produc uzuri la elementele constructive ale planoru Iu i acestora, cum şi la motoarele şi la echipamentele lor. Pentru siguranţa de zbor în timpul resursei e necesar să se facă controale periodice, pentru ca să se cunoască gradul de uzură şi să se evite defectări incidentale, cari pot fi întîm-plătoare sau provocate de uzuri obişnuite. Astfel, avioanele, incluziv motoarele şi echipamentele lor, se supun unor revizii preventive periodice şi unor reparaţii generale, după anumite durate de utilizare exprimate în ore de zbor sau în ore de funcţionare, stabilite prin regulamente şi instrucţiuni de utilizare, pentru fiecare tip de avion, de motor sau de echipament. Siguranţa totală de funcţionare a unui avion fiind egală cu produsul dintre siguranţele parţiale de funcţionare ale elementelor lui componente, trebuie să se determine probabilitatea de defectare a elementelor componente ale avionului, considerînd complexitatea lui constructivă, deci numărul n de componente. Curba probabilităţii defecţiunilor creşte monoton cu timpul de utilizare, dar dacă se fac întreţineri preventive, curba se aplatisează şi devine orizontală după un anumit timp, ceea ce înseamnă că probabilitatea unei defectări rămîne constantă. Avioanele trebuie să poată funcţiona zeci de ani, fără defecţiuni catastrofale, condiţie aparent irealizabilă după formula siguranţei totale de funcţionare. Practic, această condiţie se realizează prin întreţinere preventivă, piesele componente esenţiale ale avioanelor fiind înlocuite cu mult înainte de a se uza, pentru ca probabilitatea unei defectări catastrofale a avionului să fie foarte mult redusă (v. fig.); în acest scop e necesar ca, pentru fiecare avion, să existe un stoc de piese de schimb de valoare egală cu costul lui. La proiectilele-rachetă nu se pune problema uzurii pieselor, întrucît ele efectuează numai un singur zbor, care durează cîteva minute sau cel mu It cîteva ore. La avioanele actuale de transport, dacă se consideră numai piesele componente indispensabile, se obţin o complexitate critică n—35 şi o probabilitate de defectare de 1/300 000, iar probabilitatea totală a defectării avionului e de 1/100 000, adică din 100 000 de zboruri numai unul singur s-ar putea termina, probabil, cu o catastrofă provocată de un defect de material. Astfel, din calculul probabilităţilor rezultă că, din punctul de vedere al defectelor de material, siguranţa de zbor a avioanelor actuale de transport ar fi de 0,99 999; în realitate, însă, datorită controlului extrem de exigent, accidentările avioanelor de transport, datorite defectelor de material, pot fi considerate că sînt complet eliminate. i. Resurse hidraulice. Hidrot.: Totalitatea energiei care poate fi produsă de apele scurse pe suprafaţa unui bas in hidrografic (v.). Resursele hidraulice (kWh/'an) de energie se pot determina cu formula: E^S6^{Hmi,Xqs TT 2 1 n min în care prima sumă exprimă o însumare extinsă asupra totalităţii cursurilor de apă (n) din bas in, iar a doua sumă exprimă o însumare pe întreaga înălţime (de la izvor la vărsare) a albiei respective, pe tronsoane de înălţime AH (în m), Q■ şi Qj fiind debitul iniţial, respectiv debitul final al tronsonului (în m3/s), 2. Reşca, pl. reşce. Pisc.: Unealtă de pescuit confecţionată din plasă în formă de sac, cu gura însforată de o parte şi de alta pe o pereche de clece (v.). De cele două clece se leagă o codu lă cu lungimpa de 4---15 m, în funcţiune de adîncimea basinului piscicol. Pe camănă şi la partea de jos a clecelor se înşiră greutăţi, astfel încît atunci cînd reşca e aruncată în apă, ea cade cu camăria pe fund, rămînînd cu gura deschisă. De obicei, reşca se improvizează din matiţa năvoadelor, prin detaşarea şi transformarea ei, astfel, în unealtă independentă. E utilizată toamna şi primăvara la pescuit pe fundu I Dunării, fiind purtată din două bărci, de doi pescari, cari o trag de codu le. s. R. E. T. C. f.: Sin. Regulament de exploatare tehnică (v.), 4. Retamid. Farm.: Produs medicamentos cu acţiune anti-bacteriană, pe bază de 3-sulfanilamido-6-metoxipiridazină. Se prezintă sub forma unei pulberi cristaline, cu gust puţin amar, fără miros. Se disolvă în soluţii de hidroxizi alcalini şi în acizi minerali diluaţi; e puţin solubil în alcool la rece, în acetonă şi în apă la cald; e aproape insolubil în apă Ia rece, în cloroform, în eter şi în benzen. 3-Sulfanilamido-6-metoxipiridazina se obţine prin clorurarea 3,6-dioxipiridazinei, prin condensarea cu sulfamidă a 3,6-diclorpiridazinei obţinute şi apoi prin metoxilare. Produsul se purifică prin recristalizare din apă şi din alcool. Produsul are o mare so Iubii itate în urină, o bună şi rapidă absorpţie la nivelul tubului digestiv, o rema-nenţă prelungită în sînge şi o bună difuziune în lichidul cefalorahidian. E indicat în tratamentul afecţiunilor cu germeni su Ifamido-sensibi li. Sin. Kynex, Midi ce!, Lederkin, Spofa-dazine, Sultiren, Sulfalex, SuIfametoxipiridazină. 5. Retanare, Ind. piei.: Sin. Retăbăcire (v.). 6. Retasură, pl. retasuri. Metg.; Gol format într-o piesă turnată sau într-un lingou, din cauza retragerii la solidificare. Retasurile pot fi concentrate sau dispersate şi au contur neregulat, cu suprafeţele oxidate. Procesul de formare a retasuri lor e următorul: în timpul solidificării metalului, la exteriorul pereţilor piesei (în contact cu forma) se formează o crustă solidă care progresează spre interior, simultan cu procesul de retragere. Micşorarea volumului metalului lichid din interior (ca urmare a co.ntrac-ţiunii metalului lichid şi a retragerii de solidificare) e mai mare decît micşorareaconcomitentă a dimensiunilor exterioare de piese turnate (ca urmare a contracţiunii crustei solide). Din această cauză, după un timp se produc desprinderea metalului lichid de cel în curs de solidificare şi apariţia unor goluri în masa piesei. Volumul şi forma retasurilor depind de intervalul de cristalizare al aliajelor respective. După dimensiuni şi dispoziţie, retasurile se clasifică în retasuri propriu-zise şi în microretasuri. Aliajele eutectice formează retasuri concentrate (macroretasuri), iar aliajele cu un interval mare de solidificare formează microretasuri dispersate. Sin. Luncher, Luncăr. Retasura propriu-zisă (sau macroretasura) are dimensiuni mari, e vizibilă cu ochiul liber, şi e fie concentrată în nodurile termice din piese, fie repartizată în mai multe părţi ale piesei. Retăbaci re 511 Retăbăcire Ea apare la aliajele feroase şi la aliajele neferoase cu mare retragere de turnare. în procesul de formare a retasurilor, la aliajele feroase, elementele însoţitoare au următoarea influenţă: carbonul, siliciul şi fosforul micşorează volumul retasurii; manganul şi sulful măresc volumul retasurii. în cazul fontelor, elementele de aliere cari favorizează grafitizarea (Cu, Ti, Ni) micşorează volumul retasurilor. La turnarea fontei albe, însă, retasurile se dezvoltă în acelaşi grad ca şi la piesele turnate din oţel. în cazul turnării aliajelor neferoase, macroretasura se produce numai la bronzul de aluminiu, la care retragerea are o valoare mare. Temperatura înaltă de turnare favorizează formarea re tasurilor exterioare, concentrate. Retasura propriu-zisă se combate prin aplicarea sistemelor de solidificare dirijată spre maselotă, ori de solidificare simultană, sau — după posibilitate — prin proiectarea de piese cu pereţi de grosime uniformă. în cazul solidificării dirijate, retasurile se formează în maselote, iar în cazul solidificării simultane ele dispar complet, mărindu-se însă volumul micro-retasurilor. Microretasura (sau afînare, rarefiere, porozitate de retragere) e constituită din goluri cu dimensiuni mici, invizibile cu ochiul liber, cari se formează în spaţiile dintre axele den-dritelor sau pe marginile grăunţilor formaţi în timpul cristalizării primare. Ea apare la aliajele feroase şi, în special, la aliajele neferoase. Datorită microretasurii, compacitatea pieselor e redusă, şi ele nu pot fi folosite la solicitări mari sau cu presiuni interioare mari. La turnarea fontei şi a oţelului, formarea microretasurilor e favorizată de un conţinut mic în carbon şi în siliciu şi de prezenţa fosforului; de asemenea, de turnarea la temperaturi înalte. Sistemul de solidificare simultană favorizează apariţia microretasurilor. La turnarea aliajelor neferoase, formarea microretasurilor depinde, în special, de mărimea intervalului de solidificare, volumul microretasurilor fiind mai mic cînd intervalul de solidificare e mic. Microretasurile pot fi evitate numai prin aplicarea judicioasă a solidificării dirijate. i. Retâbâcire. Ind. piei.: Operaţie în procesul de fabricare a pieilor grele, tăbăcite vegetal, mai ales a pieilor pentru talpă, după terminarea tăbăcirii propriu-zise, cu scopul de a umple spaţiile interfibrilare cu extracte tanante. Metoda dc retăbăcire cea mai obişnuită consistă într-o vîlcuire în butoi cu soluţii foarte concentrate de extracte tanante. Butoiul are o viteză periferică de două ori mai mare decît a butoiului obişnuit de tăbăcire, iar flota e în cantitate mai mică decît la tăbăcire. Frecarea mare care se produce din cauza flotei în cantitate mică şi a vitezei periferice mari provoacă o creştere a temperaturii pînă la circa 45°, cînd soluţiile concentrate, cari iniţial aveau 18-**22°Be, devin fluide şi după 12***24 de ore se stabileşte un echilibru^ între concentraţia soluţiei din interiorul pielii şi din flotă. în locul vîlcuirii cu flotă e folosită şi o retâbâcire uscatâ a pielii. în acest scop, pielea tăbăcită în zemuri concentrate şi eliberată de extractul din straturile superficiale, prin suspendare în zemuri diluate sau în apă (v. Deco-lorarea pieli i 2), se stoarce, se zvîntă în uscător şi se introduce în butoiul de retăbăcit, încălzit cu aer cald la 40***45°. Apoi se introduce extractul sub formă foarte concentrată, pînă la 28°Be, fără flotă, sau chiar sub formă pulverulentă, în acest din urmă caz urmînd să se disolve în umiditatea conţinută în piele. în cursul rotirii, care durează 1***3 ore, se suflă, prin axul gol al butoiului, aer fierbinte de 50***60°. Ca extracte de retăbăcirese întrebuinţează extractul de quebracho, de castan, de valonee, de stejar şi „extract de celuloză". Cantitatea de extract carese poate introduce în piele, la retăbăcire, raportată la greutatea uscată a pielii, e de 10***30% extract solid şi pînă la 50% extract lichid, depinzînd de modul de lucru şi de pregătirea prealabilă a pielii, de umiditate, temperatură, etc. Retăbăcirea pieilor pentru talpă se poate face şi în bas ine umplute cu zemuri foarte concentrate, încălzite prin serpentine de cupru (metoda „hot pit“), în care pieile se lasă să stea mai multe zile. Compacitatea, rezilienţa, elasticitatea, friabili-tatea amestecurilor de extracte introduse între fibrele pielii la retăbăcire influenţează anumite proprietăţi ale pielii, ca duritatea, elasticitatea, flexioilitatea. Astfel, extractul de quebracho e friabil, iar cel de lemn de stejar e dur, dar compact, nefărîmicios. Proprietăţile amestecurilor de extracte folosite la retăbăcire pot fi modificate şi culoarea pielii poate fi influenţată favorabil, prin anumite adausuri de săruri, în special sulfat de magneziu, de glucoză, melasă, dextrină şi uleiuri emulsionabile. După retăbăcire, pieile se zvîntă, se lasă în repaus în stive acoperite 12---24 de ore, se întind, se ung şi se usucă. Retâbâc irea v e g e t a I â a pieilor tăbăcite cu crom constituie una dintre operaţiile cele mai frecvente şi de cea mai mare importanţă în industria pielăriei, servind atît la fabricarea pieilor pentru feţe de încălţăminte cu faţa corectată (box) sau impermeabile (waterproof), cît şi a pieilor pentru talpă, a pieilor tehnice, a pieilor pentru marochinărie, etc. Dezvoltarea modernă a prelucrării pieilor pentru feţe de încălţăminte (box), uscate prin lipire pe plăci de sticlă şi finisate cu faţa corectată prin şlefuire, a dat retăbăcirii vegetale şi sintetice a pieilor cromate o importanţă deosebită. S-a stabilit că sarcina pronunţat pozitivă a pieilor cromate cu săruri cationice de crom e cauza marii capacităţi de legâre pentru tananţi vegetali şi sintetici cu sarcină contrară. Aceştia sînt legaţi de către pielea cromată cu mu It mai mu Ită avid itate decît de către pielea-gelatină. Tananţii vegetali şi sintetici mai posedă şi o afinitate deosebită pentru complecşii de crom, în cari pătrund ca oricare alt agent de mascare. Aceste constatări au permis elaborarea metodelor cari permit conducerea şi reglarea după voinţă a procesului şi evitarea defectelor retăbăcirii nefrînate: încreţirea şi crăparea feţei. Frînarea se realizează prin administrarea prealabilă şi dozată, după efectul urmărit, a unor agenţi de mascare cu afinitate mai mare pentru complecşii de crom decît a tananţilor vegetali, cum şi prin tratarea cu anumiţi tananţi sintetici neutralizaţi, cari se combină la suprafaţa pielii, acţionînd ca nişte agenţi de rezervă. Pretăbăcirea cu crom se efectuează în modul^obişnuit după decalcificarea şi piclarea completă a gelatinei. în cazul pieilor cari urmează să fie supuse unei retăbăciri vegetale mai intense, la tăbăcire se folosesc cantităţi mai mici de crom şi nu se urmăreşte obţinerea rezistenţei la proba de fierbere, deoarece retăbăcirea vegetală îmbunătăţeşte rezistenţa termică. Totuşi, secţiunea trebuie să fie complet pătrunsă de crom, pentru ca pielea să nu devină tare şi tăbloasă. O depozitare a pielii cromate înainte de a fi retăbăcită vegetal măreşte stabilitatea tăbăcirii cu crom. Pentru evitarea pericolului de contracţiune a feţei şi de sensibilizare a acesteia la crăpare prin supraîncărcare cu tanin vegetal, după cromare trebuie să fie îndepărtată din întreaga secţiune a pielii cea mai mare parte a acidităţii scindabile prin hidroliză, fără a neutraliza excesiv stratul feţei. Prin această neutralizare trebuie să se împiedice acidu-larea treptată a zemurilor de retăbăcire vegetală din basine sau butoaie, care le măreşte astringenţa şi provoacă acumu larea taninului în straturile exterioare ale pielii. Se întrebuinţează extracte proaspăt disolvate, nefolosite, în amestecuri neas-tringente de gambir, sumac, mimoza, quebracho su Ifitat, castan îndiilcit, etc., ţinînd seamă că unul şi acelaşi amestec de extracte produce o piele mai moale, cînd e folosit Ia retăbăcirea pielii cromate, decît cînd e folosit la tăbăcirea pielii-gelatină. Intensitatea retăbăcirii vegetale a pielii cromate variază după felul şi proprietăţile pielii finite. Astfel, pentru box cu faţa corectată, retăbăcirea vegetală e relativ superficială,, taninul Reten 512 Retenţiune pătrunzînd numai puţin dedesubtul limitei dintre stratuI papilar şi cel reticu Iar, unde e o zonă rară, care trebu ie să fie umplută şi consolidată, în timp ce la pieile impermeabile de tipul iuftului, taninul trebuie să pătrundă complet secţiunea pielii. O retăbăcire uşoară a pieilor tăbăcite cu crom se face adeseori premergător vopsirii cu coloranţi acizi, în scopul egalizării repartizării colorantului pe suprafaţa pielii şi al uniformizării nuanţei. în acest scop se folosesc tananţi naturali neastringenţi, cum sînt extractele de gambir şi sumac, cum şi extracte de lemne tinctoriale. O astfel de retăbăcire cu sumac (v. Sumacare) se face şi la pieile tăbăcite vegetal, înainte de vopsire, cu scopul de a egaliza, dar în special de a îmbunătăţi rezistenţa la lumină a vopsirii. Retăbăcirea vegetala a pieilor tăbăcite cu aluminiu (tăbăcire Dongola) e cea mai veche retăbăcire vegetală practicată în industria pielăriei. Tăbăcirea cu aluminiu sub diferitele ei forme produce o piele foarte rezistentă la tracţiune, dar lipsită de rezistenţă şi de stabilitate la apă. Prin retăbăcirea vegetală a pielii tăbăcite cu aluminiu se obţine o piele plină, moale, rezistentă la tracţiune şi relativ rezistentă la apă. Prin retăbăcirea vegetală a pieilor de mănuşi tăbăcite glace se obţine pielea de mănuşi „nappa". Tanantul vegetal folosit în acest scop e gambirul, şi, recent, sînt tananţii sintetici de înlocuire a acestuia. Retăbăcirea vegetală a pieilor preta-b ă c i te cu formaldehidă se efectuează, în special, la fabricarea tălpii. Formaidehida fixează starea de umflare a pielii-gelatină prin blocarea grupărilor hidrofile amino ale colagenului şi permite astfel ca retăbăcirea vegetală să fie efectuată cu soluţii tanante mai concentrate, în timp mai scurt, fără pericol de scădere a umflării sau de contracţiune a feţei. O serie de alte retăbăciri vegetale după tăbăciri cu poli-fosfaţi, chinonă, untură de peşte, etc., sînt de mai mică importanţă sau cu aplicare la anumite tipuri de piei speciale (piei pentru membrane de instrumente muzicale, piei pentru ciocănele de pian, etc.). 1. Reten. Chim.: 1-Metil-7-isopropil-fenantren. Hidrocarbură aromatică polinucleară condensată; derivat al fe-nantrenului. Are p. t. 98-99°, p. f. 394°. E insolubilă în apă, puţin solubilă în alcool, dar solubilă în alţi solvenţi organici. Are proprietăţi chimice similare celor ale fenantrenului. Oxidat cu oxid de crom, în acid acetic, trece în retenchinonă. Reducerea cu sodiu în alcool amilic conduce la dihidro- şi tetrahidro-reten, pe cînd hidrogenarea sub presiune în prezenţa nichelului conduce la perhidrofenantren. Acizii 2-şi 3-reten-monosulfonici se obţin la tratarea retenului cu acid sulfuric. Retenul se obţine prin dehidrogenarea acidului abietic cu sulf sau cu paladiu depus pe cărbune. Această reacţie a servit la stabilirea structurii acidului abietic. Disproporţionarea şi dehidrogenarea completă a acizilor rezinici conduc, de asemenea, la reten. Metil-(3-(6-isopropil-2-naftoil)-propionatul, prin reacţii succesive cu iodura de metil-magneziu, reducerea produsului obţinut cu acid iodhidric şi fosfor, ciclizarea cu acid sulfuric, reducerea 1-metil-7-isopropil-4-ceto-1, 2, 3, 4-tetrăii idrofen antren ului rezultat şi, în final, dehidrogenarea cu selen, trece în reten. Se găseşte în gudroanele lemnului de pin şi se separă din colofoniu. 2. Retentivitcite. Chim.: Mărime caracteristică corpurilor adsorbante, exprimată prin cantitatea de substanţă adsorbită ireversibil în porii unui adsorbant dat. Se exprimă în g/g,g/cm3 sau g/cm2. Determinarea retentivităţii se face prin desorpţie isotermă, statică (vid) sau dinamică (antrenare cu un gaz inert) pînă la stabilirea echilibrului de presiune cu mediul desor-bant. Retentivitatea e legată de mecanismu I adsorpţiei în mediu eterogen. Deoarece cantitatea de adsorbat reţinută prin „reten-tivitate" depinde foarte mult de natura chimică şi de starea suprafeţei adsorbantuIui şi nu poate fi îndepărtată la aceeaşi temperatură prin nici un procedeu fizic, e de presupus că se datoreşte legării cuasichimice a moleculelor adsorbitede „punctele active" ale suprafeţei adsorbantu lu i. De altfel şi valoarea retentivităţii corespunde acestei ipoteze, retentivitatea fiind totdeauna mai mică sau cel mult egală cu capacitatea de saturaţie a primului strat de adsorpţie, monomolecuIar. Cantitatea de adsorbat reţinută prin retentivitate e cedată numai prin încălzire la temperaturi mai înalte decît 100°, peste 400° producîndu-se, în general, degajarea totală a oricărui adsorbant. Adsorbanţii cu o mare retentivitate, cum e'cărbunele activ vegetal, dau rezultate bune la protecţia contra gazelor şi în cataliză. Adsorbanţii cu o retentivitate mică sau nu lă, cum sînt cărbunele animal şi silicagelul, sînt folosiţi la decolorare şi la recuperarea solvenţilor. 3. Retenţiune. 1. Chim.: Proprietatea unor substanţe pas-toase la o anumită temperatură, de a încetini evaporarea solventului, cu care formează un amestec omogen prin imbibare. Pastele cari au această proprietate se „zbîrcesc" prin uscare, avînd o structură de gel. Pastele cristaloide au.aceste proprietăţi într-o măsură mult mai mică, sau nu le au deloc. Cantitatea de lichid reţinută prin retenţiune se exprimă ca şi absorp-ţia sau imbibarea. Se numeşte cifră de retenţiune pierderea de greutate, într-un timp dat şi ia temperatura ordinară, a unei paste în compoziţia căreia intră 75% solvent. Notînd cu S greutatea pastei şi cu p pierderea rezultată din evaporarea solventului, cifra de reten-tiune e Rz=m P/Q,75 S. Retenţiunea e dată de formula: R=Î0CIRZ. Retenţiunea pastelor cristaline (cristaloide) se poate mări foarte mult prin adăugarea unui procent determinat, eventual optim (în general mic), de paste coloidale (geluri). Iau naştere, astfel, paste cari nu se zbîrcesc, cu o mare retenţiune de solvenţi. Mărind mai mult cantitatea de pastă-gel adăugată se modifică şi structura amestecului obţinut. Substanţele cu o mare capacitate de retenţiune sînt: ceara de albine, cerezina din ozocherit, ceara de petrol, etc. 4. analiza de Chim.: Metodă de analiză capilară bazată pe difuziunea unui reactiv adecvat în capilarele substanţei de analizat, depusă sub forma de pată sau de picătură pe o placă lustruită. Cînd pasta conţine o substanţă străină care reacţionează cu reactivul, frontul de mişcare se modifică, formîndu-se adîncituri (şanţuri) caracteristice, ale căror dimensiuni sînt proporţionale cu cantitatea de substanţă străină, reacţionată. Prin planimetrarea comparată a şanţurilor se poate doza, apoi, substanţa analizată. Pentru dozarea aminoacizilor pe o cromatogramă se foloseşte un reactiv preparat din acetat cupric 1 % disolvat într-un amestec de hidrofuran cu 10 % apă şi acid acetic suficient pentru disolvarea precipitatului. După ce solventul care conţine cupru I a trecut dincolo de aminoacizi, hîrtia e uscată şi stropită cu acid rubeanic 1%. Petele incolore pe fondul gris-verzui sînt proporţionale cu cantitatea de aminoacid din petele de pe cromatogramă. în cazul prezenţei aminoacizilor se formează complecşi interni ai cuprului; astfel a-aminoacizii, (3-aIaninaşi acidul aminobutiric reacţionează cu cuprul într-un raport molar de 2:1. Prin metoda retenţiometrică (analiză de retenţiune) e posibil să se determine şi greutatea moleculară a unui aminoacid. 5. Retenţiune. 2. Hidrot. V. Reţinere 3. H CH3 C- I _^8 HC—C7 I CH \ H H C = C CH3 /9 10\ I -C c—c ^ S 1% C—C , n2CH C=C \ 3 H H 4 3 c=c H H / Retenţiune superficiala 513 Retezat, maşină de — fuiorul de cînepă 1. superficiala. Hidrot.: Reţinerea unei cantităţi din apa căzută în timpul unei ploi, de către vegetaţie,—-prin udarea acesteia,—-şi de către micile adîncituri impermeabile ale terenului, prin acumularea apei în ele. Această cantitate de apă (exprimată în milimetri de precipitaţii) nu se infiltrează şi nu se scurge pe suprafaţa terenului, astfel încît nu e considerată în calculul formării viiturilor. 2. Retezare. Tehn., Mett.: Detaşarea extremităţii unei piese sau a unei părţi dintr-o piesă lungă prin tăierea transversală (în general, după un plan perpendicular pe axa piesei), cu ajutorul unei maşini sau al unei unelte de retezat. După natura materialu lu i prelucrat, retezarea se efectuează la cald (de ex. şutarea lingourilor sau a materialelor laminate) sau la rece (de ex. retezarea trunchiurilor de arbori), prin operaţii de aşchiere (de ex.: retezarea pieselor metalice prin ferestruire, prin frezare cu freze-disc, prin abrazare cu discuri abrazive; retezarea prin strunjire cu cuţitul de retezare; etc.), prin forfecare (de ex. retezarea barelor de oţel-beton cu foarfecele, etc.), prin electroerodare, prin deformare plastică (de ex. retezarea la forjare cu dalta cu coadă, etc.). La retezarea prin aşchiere, unealta trebuie să aibă lăţimea cît mai mică (de ex. cuţitul de retezat e mai îngust decît cuţitui de canelat, însă lucrează cu toată lungimea tăişului principal). După forma şi mărimea secţiunii piesei care se retează, retezarea prin deformare se poate efectua într-o singură fază, potrivind dalta să alunece de-a lungul planului de margine al nicovalei pe care se reazemă piesa, sau în mai multe faze, de exemplu rotind piesa în jurul axei ei longitudinale, după fiecare mînuire a berbecului ciocanului mecanizat. Sin. (folosit rareori) Decoletare. 3. cuţit de Mett. V. Cuţit de retezare, sub Cuţit de strung (sub Cuţit 3). 4- Retezat, aparat de ~ linii. Poligr.: Aparat folosit pentru retezarea liniilor tipografice, a interliniilor şi a regleţi lor. Se compune din următoarele părţi (v. fig. /): un postament masiv de fontă 1, care se poate fixa pe o masă cu ajutorul şuruburilor sau poate fi portativ (partea superioară a postamentului, bine şlefuită, formează un fundament pe care se aşază liniile de prelucrat); un colţar 2, aşezat pe fundament pentru potrivirea retezării liniei la un anumit format mai mare (col-ţarul se fixează în poziţia dorită cu ajutorul unui şurub-flu-ture3, carese înşurubează într-opiesă pătrată introdusă într-un canal al postamentului); un suport exterior 4, pentru potrivirea la formate mici, care poate fi deplasat în interiorul postamentului cu a-jutorul unui şurub (pentru ca suportul să revină la poziţia iniţială, pe capătul său posterior e montat un arc elicoidal 5); pîrghia 6 cu mîner şi cu cuţitul vertical 7, asamblată cu axul într-o bucea cu orificiul excentric; cuţitul vertical de retezare se reglează în poziţia inferioară a bucelei Şi se poate aranja şi pentru tăiere (v. fig.//); cuţitul orizontal 8, montat pe marginea superioară a postamentului. Cuţitele sînt ascuţite, cel vertical de pe pîrgh'ei Ia un unghi de 45°, iar cel orizontal, la 90°. Postamentul aparatului are trei nervuri, una servind drept ghidaj pentru pîrghia de retezare 6; a doua formează palierul I. Aparat de retezat linii. II. Reglarea cuţitului. a) pentru retezare; b) pentru tăiere. bucelei, iar cea de a treia serveşte la montarea şurubului de fixare. Pentru ca, în momentul retezării, pîrghia să nu coboare prea mult, ci să ajungă pînă Ja limita necesară, pe nervura postamentului, în apropiere de mînerul pîrghiei, e montat un şurub regulator. Cuţitele, vertical şi orizontal, sînt distanţele între ele cu 1 mm. 5. Retezat, ferestrâu de Ind. lemn. V. Ferestrău de retezat, sub Ferestrău pentru lemn (sub Ferestrău). 6. Retezat, maşina de Ut., Mett.: Maşină-unealtă pentru retezarea Ja rece, prin abrazare, a materialelor câri nu pot fi retezate prin ferestruire (de regulă materiale foarte dure, cum sînt: oţelurile dure călite sau necălite; metalele dure cu carburi metalice; uneori, fibra; etc.), la care scula e un disc abraziv, rotativ. Maşinile de retezat sînt, în general, de tipul maşinii reprezentate în figură, care e compusă din: un batiu cu dispozitivul de prindere a piesei; un braţ oscilant care poartă motorul de antrenare şi arborele port-disc abraziv; un dispozitiv de manevrare a braţului port-unealtă; limitoare de cursă; uneori, instalaţie de răcire; etc. Manevrarea braţului se poate face manual sau cu piciorul (prin pedală). De obicei se folosesc discuri abrazive cu liant de bachelită sau de cauciuc, cu diametrul de 250-*-400 mm, cu grosimea de 2***3 mm şi cu viteza periferică de 60---80 m/s. Puterea necesară a motorului de antrenare e 5 de 1 •••6 kW. Maşina se foloseşte pentru piese cu secţiuni transversale mici sau pentru profiluri subţiri. Durata de retezare a unei bare de oţel cu diametrul de 25 mm e de 2***3 s. Pentru piese lungi şi relativ grele se construiesc maşin i mobile, al căror batiu alunecă ghidat pe două gli-siere. 7. Retezat, maşina de ~ fuiorul de cînepâ. Ut., Ind. text.: Maşină folosită, în filaturile în cari se prelucrează fuioarele de cînepă meliţată, la scurtarea acestora la lungimea reclamată de procesul tehnologic. Maşina de retezat fuiorul de cînepă e constituită (v. fig.), în principal, din: un disc de oţel (cu diametruI de 500 mm), cu coroana echipată cu trei rînduri de cuie radiale, cilindrice sau prismatice (cu grosimea de circa 10 mm şi înălţimea de 12***15mm); patru perechi de roţi de prindere cu coroanele profilate (cu profiluri circulare şi cari se întrepătrund), cari aduc fuiorul spre discul cu cuie; mecanismul de antrenare a discului şi a roţilor inferioare; mecanismul de apăsare a roţilor superioare, cu pîrghii şi contragreutate. Prin rotirea roţilor de prindere, fuiorul e rupt de cuiele discului, care are turaţia de 1000 rot/min. Secţionarea fibrelor nu se face ca la tăierea cu cuţitul, ci prin formarea, la capătul fibrelor rupte, a unor vîrfuri de fibre subţiri, cu diferite lungimi, ceea ce va uşura ulterior operaţia de divizare a fibrelor complexe în fibre mai fine, necesară la laminare şi la obţinerea firelor subţiri. Alimentarea maşinii de retezat se face pe la ambele capete ale maşinii, de cîte un lucrător. Pentru securitatea muncii, aducerea fuioarelor, cu cari se alimentează maşina, în zona Maşină de retezat prin abraziune. 1) batiu; 2) braţ oscilant port-unealtă; 3) disc abraziv; 4) motor de antrenare a uneltei; 5) pedală de comandă; 6) pompa sistemului de răcire; 7) menghină; 8 şi 9) limitoare de cursă. 33 Retezător 514 Reticul 11 cilindrelor de prindere, se poate face cu ajutorul unor curele fără fine, dispuse pe traseul de intrare a fuioarelor. Producţia maşinii e de circa 300 kg/h. Sin. Maşină de tăiat fuiorul de cînepă. în filaturile de cînepă pieptenată, retezarea se face astfel, încît din partea de mijloc a fuiorului meliţat să rezulte porţiuni cu lungimea de circa 700 mm, corespunzător cursei canalului clupelor de la maşina verticală de pieptenat fuior. Retezarea mai are ca scop şi separarea porţiunilor de la vîrf şi de Ia rădăcină, cari se prelucrează numai prin cardare. — în filaturile de cînepă cardată, retezarea fuiorului de cînepă meliţată are ca scop scurtarea lungimii fibrelor corespunzător ecartamentelor maşinilor laminoare. 1. Retezâtor, pl. retezătoare. Ind. lemn.: Sin. Ferestrău de retezat buşteni. V. Ferestrău pentru lemn, sub Ferestrău. 2. Reticul, pl. reticule. Opt.: Element component al unor instrumente optice, constituit dintr-un ansamblu de linii încrucişate (v. fig. /), scări gradate şi alte semne, materializate prin fire subţiri (f/re reticulare) de obicei metalice, sau trasate pe lame de sticlă plan-paralele, aşezate în unul dintre planele în cari se formează imagini reale ale sistemului optic, de regulă în planul focal anterior al ocularului; la unele lunete astronomice şi Ia lunetele terestre cari au redresor cu prisme, reticulul se găseşte în planul focal anterior al ocularului şi In planul focal posterior al obiectivului, aceste plane coincizînd; la unele lunete terestre, cari au redresor cu lentile, re ticului se găseşte în faţa redresorului, şi anume în planul focal posterior al obiectivului. După destinaţia lor, reticu lele pot fi: de vizare pentru ochire sau materializare de direcţii; de măsurare (sau reticu le gradate); combinate. Fig. II reprezintă diverse exemple de reticule tru vizare. Unele reticule (folosite în special la /. Sisteme de fire reticulare. !j / y terestre) au fire reticulare cu întrerupere la centru (v. fig, //5 şi c); acestea permit vizări comode, întrucît centrul reticu Iu lui nu acoperă ţinta pe care se vizează; mărimea întreruperii e—f tg u, în care fe d istanţa focală a obiectivului (respectiv a obiectivului împreună cu redresorul), iar u=30---60". Unele reticule pot fi rotite în jurul axei optice, cum e cel din fig. II d, folosit pentru măsurări unghiulare la micro-scoapele de măsurat. Firele reticulare trebuie să fie clare, fără deformaţii şi defecte de execuţie. Ele trebuie să fie suficient desubţiri pentru a nu jena observarea şi pentru a permite o vizare comodă şi precisă. Practic, grosimea minimă a acestor fire reticulare se ia de 0,075 mm, pentru a fi clare şi bine executate; grosimea maximă se determină astfel, încît unghiul obiect subîntins să nu depăşească 30". Fig. III reprezintă diverse exemple de r e t i c u I e pentru măsurare. Aceste reticule pot fi; cu gradaţii simple II. Reticule pentru vizare, o) reticul cu fire reticulare în cruce; b şi c) reticule cu fire reticulare întrerupte la centru; d) reticul rotabil. p e n-lunete III. Reticule pentru măsurare, o) reticul cu gradaţii simple; b) reticul cadrilat; c) reticul cu gradaţii multiple (v.fig. III a), orizontale şi verticale (unghiulare la lunete; de lungime la vizoare şi la micro-scoape); cadrilate (v. fig. III b); cu gradaţii multiple, cum e cel din fig. III c, care comportă gradaţii verticale stadimetrice şi gradaţii orizontale pentru tg «=1/50 şi 1/100. Valoarea diviziunilor reticulare (distanţa dintre două repere reticulare) se calculează cu relaţiile: d=ftgoc, pentru lunete, d=mi, pentru microscoape, în cari: / e distanţa focală a obiectivului; ae distanţa unghiulară corespunzătoare diviziunii d, în spaţiu I obiect; m e mărimea obiectivului unui microscop; i e distanţa-obiect corespunzătoare diviziunii d. Fig. IVreprezintă exemple de r e t i c u I e combinate. Aceste reticule sînt constituite din două sau din mai multe reticule de măsurare, combinate sau nu cu reticule de vizare. Reticulul combinat din fig. IV a serveşte la măsurări unghiulare; el e format din două reticule de măsurare, şi anume, primul constituit dintr-un disc rotitor, gradat în 360°, iar celălalt fiind un reticul simplu, gradat în 60'. Cele două reticule componente se găsesc în plane-imagine diferite, însă conjugate între ele, astfel încît imaginile lor finale sînt suprapuse; unghiu l măsurat are valoarea 121°34'. Reticulul combinat din fig. IV b serveşte ca vernier optic (vernier spiral) pentru măsurări de lungime cu precizia de Ijjl. El e format din două reticule de măsurare, dintre cari unul orizontal şi fix, gradat în zecimi de milimetru (0,1, 2---10), Reticular 515 Reticulare, construcţii celălalt fiind un disc rotitor avînd la centru o scară circulară gradată în 100 jjl şi Ia periferie zece perechi de spirale Arhimede; aceste două reticule sînt trasate pe feţele interioare a două /. Tipuri de structuri reticulare. o) boltă circulară (cilindrică); b) boltă tn cruce; c) boltă întretăiată; d) cupolă. cu laţi i) sau ogivale (cu trei articulaţii). Bolţile circulare de jemn cu deschideri de 12---25 m se execută din lamele simple, iar cele cu deschideri pînă la 80 m se execută din lamele întărite. Săgeata bolţii trebuiesă fieegalăcu cel puţin 1/7din deschidere, iar lăţimea lamelelor, la mijloc, trebuie să fie mai mare decît 1/100 din deschidere. Bolţile ogivale se execută cu săgeata egală cu cel puţin 1/3 din deschidere. Fiecare dintre cele două jumătăţi ale bolţii reprezintă o boltă circulară a cărei săgeată trebuie să fie cel puţin 1/15 din deschiderea totală. Lăţimea lamelelor e aceeaşi ca la bolţile circulare. Cupolele se execută cu săgeţi de 1/2---1/6 din deschidere. Lăţimea lamelelor, la mijloc, trebuie să fie cel puţin 1/150 din deschidere. Construcţiile reticulare prezintă următoarele avantaje: permit industrializarea construcţiilor, prin realizarea lor IV. Reticule combinate (o, b). lame plan-paralele de sticlă, separate printr-un foarte mic interstiţiu. Imaginile acestor două reticule, cum şi imaginea unei rigle gradate în milimetri, apar confundate în planul de observare al unui microscop; valoarea lungimii măsurate e de 53,276 mm. Reticulele cele mai folosite sînt cele obţinute pe lame plan-paralele de sticlă, fie prin trasare directă cu ajutorul unui cuţit de diamant, folosind un model de reticul la scară mare şi un pantograf, fie prin gravare cu acizi, fie prin foto-decapare. Reticulele se execută cu diametri pînă la 80 mm; grosimea lamelelor plan-paralele de sticlă variază de la 1,5 la 5 mm ; aceste lamele de sticlă trebuie să îndeplinească condiţi i tehnice riguroase, mai ales pentru plan-paralelismul lor. 1. Reticular. Gen.: Calitatea unei figuri sau a aranjării unui ansamblu de puncte, de a avea forma unei reţele. 2. Reticular, fir Opt. V. sub Reticul. 3. Reticulare, construcţii Cs..* Construcţii cu structuri de rezistenţă spaţiale constituite din lamele, în general de lemn, mai rar de beton armat sau de metal. Construcţiile reticulare au, în general, forma de boltă simplă, mai rar de boltă în cruce, de bolţi întretăiate sau de cupole, cu şi fără nervuri (v. fig. /). Bolţile simple pot fi circulare (cu două arti- dintr-un număr mic de tipuri de lamele, a căror execuţie poate fi mecanizată; lamelele sînt piese uşoare, cu dimensiuni relativ mici, cari se montează şi se demontează uşor; nu reclamă contra-vîntuiri, iar în-velitoarea acoperişului se aşază direct pe şarpantă. Construcţi ile reticu lare servesc ca schelet de susţinere, fie a acoperişurilor clădirilor civile şi industriale, Jie a unor hale. In pri-mu I caz, construcţia reticulară e susţinută de ziduri sau de stîlpi şi grinzi (v. fig. II), iar în cazul al doilea, reazemă direct pe fundaţii. Din cauza defor-mabilităţii uşoare la încărcări parţiale, nu se recomandă folosirea bolţilor reticulare la acoperişuri cu dolii, în cari se pot produce aglomerări de zăpadă. Construcţiile reticulare de lemn sînt alcătuite ca în fig. III. în fiecare nod, una dintre lamele e con- II. Clădiri cu acoperişuri cu structură reticulară. a) acoperiş reticular rezemat pe ziduri; b) acoperiş reticular rezemat pe ziduri cu contraforturi; c) acoperiş reticular rezemat pe stîlpi de lemn. III. Modul de alcătuire a acoperişuri lor reticulare de lemn. a) vedere frontală şi secţiune transversală; b) vedere în plan (parţială) a structurii reticulare; c) vedere în perspectivă (parţială) de jos, a structurii reticulare; d) modul de asamblare a lamelelor. tinuă, legătura dintre ea şi capetele celorlalte două lamele cari se întîlnesc în nodul respectiv fiind realizată cu bu Ioane sau cu cepuri (sistem S. I. Peselnik). Construcţiile cu îmbinări cu bu Ioane se execută din două tipuri de lamele (de dreapta şi de stînga); lamelele de capăt se obţin prin scurtarea convenabilă a celor curente. 33* Reticulare, construcţii — 516 Reticulare, construcţii Lamela se taie dintr-o scîndură sau dintr-un dulap şi are una dintre laturi curbă (v. fig. IV), după curbura acoperişului. La capete, lamela e tăiată pieziş, pentru a asigura un contact intim cu lamela continuă la nod. Fiecare lamelă are] trei găuri, două rotunde, la capete, şi una alungită, la mijloc, pentru trecerea bulonului de asamblare. Lamelele pot fi întărite, căpătînd secţiune în I, prin adăugarea unor tălpi bătute în cuie. Lungimea lamelei se alege cît mai mare. Lăţimea lamelei la capăt trebuie să fie egală ce! puţin cu jumătate din cea maximă, dar mai mare decît 10 cm. Lamelele se confecţionează din lemn de brad, de calitate obişnuită. încl inarea dintre lamele©, în general, de 40°, fiecare lamelă făcînd un unghi de 70° cu orizontala. Distanţa (d) dintre axa bulonului şi începutul teşiturii capătului lamelei (v.fig.V)depindede grosimea (c) a acesteia, şi variază de la 2cm, pentru lamele de 2,5 cm grosime, pînă la 6 cm, pentru lamele de 9,8 cm grosime. Distanţa (a) dintre noduri (v. fig. VI) se alege astfel încît lungimea totală a lamelei (l) să corespundă unei lungimi comerciale, minus scurtările necesare din cauza crăpăturilor cari există de obicei la capete; prin aceasta se obţine o aşază, în general, peste construcţie, fără întreruperea acesteia, deoarece lamelele nu produc umbre supărătoare. nod. VI. Elementele geometrice ale reţelei lamelare. IV. Modul deasamblarea lamelelor de lemn. 0) lamelă (vedere laterală şi secţiune longitudinală); b) alcătuirea nodurilor; c) plăcuţă văzută de deasupra; d) plăcuţă văzută de dedesubt; e) secţiune prin plăcuţă; 1) lamelă continuă la nod; 2) lamele întrerupte nod; 3) bulon; 4) plăcuţe. VII. Două moduri de întărire a lamelelor din jurul unui gol pentru coş. La o construcţie reticu Iară se întîlnesc noduri curente, de talpă şi marginale. Nodurile curente se realizează cu ajutorul unor plăcuţe şi al bu Ioanelor. Plăcuţele au o formăspecială, cu ciocuri realizate prin îndoirea colţurilor plăcuţei (v. fig. IV c, d, e) şi se execută din tablă de oţel, cu grosimea de 3,5 * * *6 mm, cu o gaură corespunzătoare dimensiunilor gîtului bulonului. Buloanele sînt de tipul folosit curent în construcţiile de lemn. Nodurile de talpă se execută ca în fig. VIII. Cele două lamele (una o jumătate, cealaltă întreagă) VIII. Modul de alcătuire a no- durilor de talpă. 1) talpă; 2) jumătate de lamelă de stînga; 3) lamelă de dreapta, continuă; 4) pană. sînt fixate într-un locaş al tălpii, cu ajutorul unei pene care e înţepenită cu un bulon între cele două lamele. Talpa e chertată economie maximă de lemn. Lungimea desfăşurată a construcţiei trebu ie să cuprindă un număr întreg de coarde de lungimea (a). Pentru trecerea prin acoperiş a coşurilor, a lucarnelor, etc., se execută goluri în construcţia reticulară, tivind golul cu dulapi şi întărind lamelele adiacente (v. fig. VII). Luminatoarele se IX. Modul de executare a tălpii, o) talpă dreaptă, chertată; b) talpă înclinată; 1) talpă;2) lamelă; 3) pană. Reticulare, construcţii **- 517 Reticulare, construcţii — X. Modul de alcătuire a arcelor de rigidizare de la capetele structurii reticulare. pe o adîncime de 3-**6 cm. Fundul chertării e înclinat (v. fig. IX o), fiind ortogonal pe axa primei lamele, sau întreaga talpă e aşezată înclinat (v. fig. IX b). Nodurile marginale leagă structura lameiară de arcele de rigidizare de la capetele ei. Arcele de rigidizare se execută din 2---3 straturi de dulapi sau de scînduri cu grosimea lamelelor (v. fig. X), legate între ele cu buloane. Nodurile marginale sînt de două tipuri: de talpă şi intermediare. Nodurile marginale de talpă se execută ca în fig. XI. Adîncimea chertării tălpii se realizează la fel ca la celelalte noduri de talpă. Arcul de rigidizare e prins de talpă cu o cornieră. Nodurile marginale intermediare se execută ca în fig. XII. Un sistem mai bun decît cel cu noduri cu bu Ioane e sistemul Peselnik, cu noduri cu cepuri. Reţeaua construcţiei poate fi cu ochiuri rom-bice sau pătrate (v. fig. XIII), care e preferabilă, fiind mai uşor de executat. Lamelele au la capete cepuri cari intră într-o gaură executată în lamela continuă din nodul respectiv (v. fig. XIV). Lamelele sînt puţin răsucite la montaj, ceea ce contribuie la realizarea unei îmbinări mai strînse. îmbinările nodurilor de talpă şi ale celor marginale se realizează cu cuie (se execută, şi în acest caz, chertări în talpă). Bolţile se execută cu două sau cu trei articulaţii, deoarece realizarea unor bolţi încastrate nu e posibilă, din punctuI de vedere constructiv. Articulaţia de ia coamă se realizează cu ajutorul a două tălpi, asemănătoare cu cele de la naşteri, în cari se fixează lamelele în noduri, ca la noduri le de talpă. Cele două tălpi de la coamă se pot roti una faţă de alta şi formează articu laţia. Pentru a nu se putea deplasa una faţă de alta, se solidarizează din Ioc în loc cu buloane. Determinarea solicitărilor M şi N din fiecare nod se face cu metode cunoscute din Statică, pentru bolţi dublu sau triplu talpă. o) nod marginal de stînga; b) nod marginal de dreapta; /) talpă; 2) lamelă de dreapta, continuă; 3) jumătate de lamelă de stînga; 4) pană; 5) arc de rigidizare. articulate. Calculul se face, în general, pentru o fîşie de 1 m, din adîncimea bolţii. Eforturile M şi N se obţin înmulţind eforturile M1 şi Nx, corespunzătoare fîşiei unitare din boltă, cu distanţa b, măsurată pe genera-toarea d intre două noduri succesive. Efortul M e preluat în fiecare nod doar de o lamelă (cea continuă); efortul N poate fi preluat de cele două lamele cari se întîlnesc în nod. Eforturile din fiecare lamelă pot fi determinate, printr-un calcul aproximativ, cu formulele: M'=——— si N’=—, 2 cos - XII. Modul de alcătuire a nodurilor marginale intermediare. 1) lamelă de dreapta întreagă; 2) lamelă de stînga scurtată la a C0S ~2 —2 în cari a e unghiul ascuţit dintre două lamele. Experienţele au dovedit că momentul de calcul pentru lamelă trebuie redus cu un coeficient p, care depindedegradul de rigiditate ~7^“ “ al construcţiei, definit prin raportul B: ^ (jB fiind lungimea bolţii, iar la fiind lungimea arcului bolţii), astfel: pentru Bjla< 1, p=2,00; pentru Bjl^'l,5, p=1,4; pentru Bjla~ = 2, p = 1,1; pentru Bll~2,5, p—1.0. Lamela se calculează, deci, la solici-tărileM'=M7pşi2V', solicitări la cari se dimensionează secţiunea ei din mijloc. S-a constatat, experimental, că forţa tăietoare poate fi neglijată, fi ind preluată de noduri, dacă acestea sînt corect executate. Buloanele se calculează la efortul de întindere Z=N' cotg a, N' şi a avînd semnificaţiile de mai sus. Lamelele cari au înălţimea minimă de peste 18 cm se prind cu două buloane. Talpa e solicitată la încovoiere pe distanţa dintre cele două buloane cu cari e prinsă defundaţie (respectiv distanţadin-tre doi tiranţi), fiind încărcată cu reacţiunile bolţii. La aceeaşi încărcare se calculează şi n__________________n buloanele cari prind talpa de fundaţie (sau de construcţie), cum şi tiranţii. Buloanele (respectiv tiranţii) se prind de talpă între două noduri ale construcţiei reti-culare. XIII. Sistem reticular Peselnik, pătrate. cu ochiur -cb- XIV. Lamelă sistem Peselnik (vedere laterală şi vedere de jos). Cupolele de revoluţie reprezintă o soluţie mai greu de aplicat, deoarece mărimea lamelelor variază astfel încît se Reticulatum, opus 518 Retortă pierde avantajul industrializării. Din această cauză se preferă cupolele cu nervuri, la cari fiecare faţă dintre două nervuri reprezintă o parte dintr-o boltă circulară, care se execută ca aceasta. Unghiul dintre lamele se alege, cînd e posibil, egal cu unghiul dintre nervuri, ceea ce măreşte gradul de standardizare al lamelelor. Cupolele au un inel de compresiune la partea superioară, pentru a permite realizarea îmbinării lamelelor. Golul format prin acest inel e acoperit, de obicei, cu un luminator. Nodurile cupolelor se execută la fel ca la bolţi. Calculul cupolelor se face după aceleaşi principii ca la bolţi, compresiunile inelare şi meridiane fiind preluate de două lamele. Dacă, însă, efortul inelar e de întindere, el nu mai poate fi preluat de lamele, ci de astereala care se aşază inelar. Determinarea dimensiunilor de fasonare ale lamelelor se face prin desenarea Ia scară mare a nodurilor. Aceste dimensiuni se pot determina şi prin calcul, cu ajutorul unor formule, eventual ai unor tabele specificate în tratate. Execuţia lamelelor se pretează la o mecanizare destul de avansată, datorită numărului mare de bucăţi asemenea (lamelele speciale se obţin din cele curente, prin scurtare). Asamblarea acoperişului lamelar se face pornind de ia nodurile de talpă. Execuţia nu reclamă un cintru, fiind suficiente schele mobile, uşoare. Şuruburile se strîng definitiv după încheierea completă a construcţiei. Consumul de material lemnos folosit la execuţia unei construcţii reticulare e mic. Astfel, Ia un acoperiş de 10 m deschidere, cu trei articulaţii, cu săgeata 1/3 din deschidere, consumul de lemn pentru lamele e de circa 0,014 m3/m2 de suprafaţă orizontală acoperită, iar pentru un acoperiş de 14 m deschidere, cu două articulaţii, cu raportul 1/4 între săgeată şi deschidere, consumul de lemn este de 0,0244 m3/m2. Construcţiile reticulare executate din prefabricate de beton armat pot fi alcătuite din lamele similare celor de lemn. Mai apropiată de tehnica betonului armat e folosirea reţelelor ortogonale de bare înclinate la 45° faţă de laturile acoperişului. în acest caz, lamelele întrerupte sînt aşezate în prelungire la nod. îmbinarea se realizează printr-un bolţ care străbate lamela continuă şi intră în cele două capete ale lamelelor întrerupte, găurile în cari intră bolţul fiind fretate. Construcţiile reticulare metalice se execută din bare întrerupte la noduri, îmbinate cu buIoane, cari strîng în fiecare nod cîte patru capete de bare. Barele pot fi cu inimă plină, de tablă stanţată (v. fig. XV), sau pot fi cu zăbrele de oţel rotund, analoge cu panele metalice. Capetele acestor bare sînt îndoite astfel, încît suprafeţele de contact să fie aşezate într-un plan^meridian al construcţiei. îmbinarea e rigidă, astfel încît să poată prelua momentul (ca lamela continuă a construcţiilor de lemn). Un tip de lamelă corespunde unei bolţi cilindrice de rază dată; o oarecare variaţie a acestei suprafeţe se poate obţine cu ajutorul găurilor ovale şi al pieselor intermediare. Arcele de rigidizare de Ia capete şi tălpile sînt alcătuite din profiluri U. Barele au, în general, lungimea de 1,5• • *2 m, înălţimea egală cu 1/100 * * * 1 /120 din deschidere şi greutatea de 20---40 kg. XV. Structură reticulară metalică, o) vedere în plan (parţială); b) modul de solidarizare a barelor. Verificarea secţiunii de îmbinare se face Ia eforturile M şi Nş rezultate din calculul static al unei fîşii de boltă cu lăţimea egală cu distanţa pe generatoare dintre două noduri. Secţiunea barei se verifică cu formulele: M = - Mn 2 cos a ' _ a _ cos ~~2 Unghiul a are, în general, valori de 90***120°. Construcţiile reticulare de metal prezintă dezavantajul că sînt executate din elemente mici, cari se montează manual, ceea ce nu corespunde tendinţei de montare mecanizată a unor piese cît mai mari.— Sin. Construcţii iamelare. 1. Reticulatum, opus Arh. V. sub Apareiaj. 2. Retinaculum.B/o/.: Aparat format din peri sau din lamele chitinoase, care uneşte cele două perechi de aripi, în timpul zborului, Ia insecte. 3. Retinal. Chim., Farm.: Aldehida corespunzătoare vitaminei A. Poate exista în patru forme isomere. A-fost izolată CH, V/" ° ch3 / \ 1 H9C C—CH=CH-—C — CH- CH3 I -C H = C H—C = C H—C HO 4. 5. 7. minei h2c C—ch3 xc H2 din celulele retinei. Sintetic se obţine prin oxidarea vitaminei A. Retinalul poate fi transformat în vitamina A de un sistem enzimatic numit retinen-reductazâ. Retinalul se prezintă sub formă de cristale portocalii cu p. t. 61 •••64°, solubile în apă, în solvenţi organici şi în grăsimi. Are o activitate biologică asemănătoare vitaminei A. Sin. Retinen, Axeroftalal. Retină, pl. retine. V. sub Ochi 1. Retinen. Farm.: Sin. Retinal (v.). Retinen-reductazâ. Chim. biol. V. sub Retinal. Retininâ. Chim., Farm.: Aldehidă corespunzătoare vita-A (v.). Intră în compoziţia rodopsinei (v.). s. Retinol. Farm.: Sin. Vitamina A (v.). 9. Retiolites. Paleont.: Graptolit (v.) axonofor ale cărui loji sînt dispuse într-o reţea, caracteristic pentru ^ formaţiunile de la baza Silurianului superior. C IYD io. Retipărire. Poligr.: Sin. Reeditare (v.). n. Retopire. 1. Metg.: Topire fără modificarea esenţială a compoziţiei, a metalelor sau a aliajelor , obţinute printr-un proces anterior de elaborare cu topire, şi care e efectuată în vederea turnării, fie pentru a li se da o nouă formă, fie pentru a le curăţi de impurităţi. în metalurgia metalelor neferoase, retopirea se efectuează, în general, pentru a obţine piese tur- Retiolites. nate din resturile de la prelucrare (de ex. din aşchii) sau din metalele sau aliajele rafinate şi turnate în blocuri. La elaborarea oţelurilor, retopirea se efectuează numai cînd trebuie să se recupereze elementele de aliere, de exemplu la elaborarea oţelurilor aliate, de cuptor electric; în acest caz, elaborarea oţelurilor se face prin procedeul numit de oţelari „topire fără oxidare". 12. Retopire. 2. Metg.: Topirea pieselor rebut şi a reţelelor de turnare cari intră în componenţa încărcăturilor destinate turnării pieselor. 13. Retorta, pi. retorte. 1. Chim., Tehn.: Recipient folosit Ia separarea părţilor mai uşor volatile dintr-un lichid sau dintr-un material solid, la separarea unui metal dintr-un material solid, etc. prin încălzire din exterior. Se folosesc Retortă 519 Retortă O retorte, de exemplu, Ia îndepărtarea unor substanţe volatile şi la obţinerea anumitor metale din materiale solide, prin distilare; la distilarea huilei, pentru obţinerea gazului de iluminat; Ia distilarea lemnului, pentru obţinerea mangalului şi a produselor volatile gazoase şi lichide din lemn ; etc. Retortele de laborator sînt baloane de sticlă, de metal sau de un material refractar, cari au un gît îndoit (v. fig. /) sau o tubulură pentru încărcarea cu material şi evacuarea distilatului. Vechile retorte de sticlă cu gît îndoit au fost înlocuite, în operaţiile de laborator, cu diferite tipuri de baloane (Wurtz, Engler, Claysen, etc.), mult mai practice. Retortele industriale sînt recipiente mari de distilare, continuă sau intermitentă, construite din materiale cari nu sînt atacate nici de produsele supuse distilării, nici de produsele obţinute prin distilare, folosindu-se fonta, oţelurile speciale şi, de cele mai multe ori, argila refractară. Retortele industriale sînt tuburi (cu secţiune circulară, elipsoidală sau dreptunghiulară) cari se montează, după procedeul aplicat, în poziţie verticală, înclinată sau orizontală. Retortele cu funcţionare continua sînt echipate cu dispozitive pentru încărcare, pentru evacuarea şi condensarea distilatului şi pentru evacuarea reziduului. Retorteie cu funcţionare intermitenta au o singură gură pentru încărcare şi descărcare şi pentru ieşirea distilatului (de ex. retortele orizontale pentru distilarea zincului, reprezentate în fig. IV), sau au o gură de încărcare-descăr- /. Retorta sticlă. de forma de paralelepi-ped cu secţiunea transversală dreptunghiulară şi e construită din cărămizi sau din plăci de carbofrax (carborundum cu 6-** 12% argilă refractară), care păstrează II. Retorte de cuptor de distilare a gazului de iluminat. o, b şi c) secţiuni, uzuale de retorte orizontale; d şi e) retorte oblice scurte; f) secţiune la extremitatea anterioară a retortelor scurte; g şi h) retorte oblice lungi; i şi j) secţiune la extremitatea dinapoi, respectiv la extremitatea anterioară a retortelor lungi; k) secţiune transversală mediană /—/. rezistenţa mecanică pînă la 2000°, e neutru din punctul de vedere chimic şi are conductivitate termică de 3--*4 ori mai mare decît a şamolei. Un tip uzual are înălţimea de 12 m şi dimensiunile secţiunii, utile 0,3x1,5 m. Retorta e încălzită din exterior, fiind îmbrăcată (pe lungimea de 8 m) cu două camere de ardere a combustibilului gazos (camerele de ardere2). Partea inferioară a retortei e terminată cu o cutie de oţel cu închidere Pir hidraulică. Retorta se încarcă cu brichete de concentrat de zinc prăjit, antracit, cărbune cocsificabil şi gudron de huilă (ca liant), prin dispozitivul de încărcare 3, de la partea superioară a ei, iar prin dispozitivul 4 de la partea inferioară se evacuează continuu zgurile de la distilare. Vaporii de zinc trec din retortă, prin orificiul 5, în condensatorul 6. Acest tip de retorte durează 3***5ani, produc4---5t zinc pe zi sau circa 90 kg pe 1 m2 perete de transmitere a căldurii pe zi, faţă de retortele orizontale, cu funcţionare interna itentă cu cari se obţin numai 15 kg zinc pe 1 m2 suprafaţă încălzită pe zi. Randamentul de obţinere a zincului metalic e de 85 % din întreaga cantitate introdusă în cuptor. Ret orta orizontala continuă pentru (v. fig. IV) are forma de pahar lung,cu secţiune transversală, de regulă ovală. Retorta e confecţionată din argilă refractară şi e continuată cu condensatorul de argilă refractară şi cu un prelungitor de tablă d e oţe I. Retorte le au, de cele mai multe ori, secţiune ovală şi peretele inferior îngroşat (v. fig. V); caracteristicile uzuale sînt: lungimea 1,15-1,80 m; diametrul mare 0,25---0,37 m ; diametrul mic 0,15• **0,18 m ; grosimea pereţilor 25-• -30 mm ; grosimea fundului 40---60 mm ; greutatea circa 80 kg; capacitatea de încărcare 80---100 kg. Masa pentru confecţionarea retortelor conţine 24---35% argilă grasă, 25*"38% argilă slabă, 20**-35% şamotă şi 9**• 10% cocs. Pentru micşorarea permeabilităţii la gaze, retortele se acoperă cu o glazură formată din argilă, sticlă, sodă şi cuarţit. Retortă verticală pentru distilarea continuă a zincului. I) retortă;-' 2)camera de ardere p gazului; 3) dispozitiv de încărcare; 4) dispozitiv de evacuare; 5) orificiu pentru ieşirea vaporilor; 6) condensator. cu funcţionare di s-distilarea zincului IV. Schema unei instalaţii pentru distilarea zincului (a) şi curba de variaţie a temperaturii, în lungul retortei (b). 1) retortă; 2) condensator; 3) prelungitor; 4) perete despărţitor ; 5) ţeavă. Retortă 520 Retragere Condensatorul se introduce cu capătul mai gros în gura retortei sau se alătură la gura retortei şi rostul se etanşează cu argilă. Retortele se montează aproape orizontal, cu gura puţin sub nivelul fundului, în baterii de retorte în cuptoare de zid, în cari temperatura e de 1400°. Retorta propriu-zisă 1 eîncărcatăcu concentratul de zinc prăjit amestecat cu cărbune şi e încălzită în cuptor. La 1100°, Zincul distila si iese din re- V- Sect.un, long.tud.nale ş, transversale tortă sub formă de vapori. prm <«0 ?■ ret°rta (»• Aceştia se răcesc în condensatorul 2, în care zincul e reţinut sub formă lichidă. Condensatorul are montat la celălalt capăt prelungitorul, unde se face captarea suplementară a vaporilor de zinc. Retortele metalice sînt de obicei de fontă şi au forma unei sticle şi fundul detaşabil (v. fig. Vi), şi care VI. Cuptor cu retortă pentru distilarea amalgamului de aur. 1) retortă; 2) conductă pentru evacuarea vaporilor de mercur; 3) gură pentru introducerea materialului şi evacuarea reziduului; 4) condensator; 5) recipient de răcire; 6) focar. serveşte drept gură pentru încărcarea cu material şi pentru evacuarea reziduului. La cealaltă extremitate, retorta are o conductă (gîtu I sticlei) pentru ieşirea vapori lor d istilaţi. Retorta se montează individual într-un cuptor de încălzire. La retorta de acest tip, folosită la distilarea amalgamului de aur, vaporii de mercur, cari ies din retortă, se lichefiază într-un condensator şi sînt colectaţi. Amalgamul de aur solid e introdus în retortă în cutii de oţel, cu capac din reţea sau din placă de oţel perforată; după distilarea mercurului, care se face la început la -300---4000 (pentru a evita fierberea intensă), şi apoi la 750**-800°, în cutiile din retortă rămîne aglomerat aurul solid. i. Retorta. 2. Ind. cb.: Aparat pentru încălzirea cărbunelui în absenţa aerului la diferite temperaturi, în vederea obţinerii cocsului. Numirea de retortă se mai foloseşte, în prezent, în special pentru unele instalaţii de laborator (de ex. Fischer-Schrader) cau în componenţa diferitelor sisteme de cuptoare de semi-sarboriizare reprezentînd, de fapt, numai spaţiul în care se i ntroduce cărbunele. Industrial, Ia cuptoarele de cocsificare obişnuite, acest spaţiu se numeşte camera de cocsificare şi face parte din instalaţia propriu-zisă a cuptoarelor. Retortele pot fi constituite din ţevi cu diferite secţiuni şi dimensiuni, grupate cîte două sau mai multe la un loc (baterii de retorte), la cari transmisiunea căldurii se face indirect, prin pereţii de şamotă cari învelesc retortele. Un astfel de sistem e instalaţia Coalite pentru fabricarea semicocsului din huile. Cuptoarele sistem Coalite sînt constituite din cîte 12 retorte aşezate în snop, pe două rînduri, formînd un singur bloc metalic vertical, ceea ce permite terminarea unei operaţii în 3--*4ore. în URSS se utilizează, în acelaşi scop, cuptoare formate din blocuri cu retorte de fontă (cîte patru retorte pe fiecare bloc, două blocuri constituind un cuptor). 2. Retorta de gazeificare. Tehn.: Piesă tubu Iară metalică a unui generator de acetilenă cu apă pe carbură, închisă la o extremitate printr-un fund sudat şi la cealaltă extremitate printr-un capac etanş, şi care e fixată la partea inferioară a generatorului. în retortă se introduce un sertar cu carbură de calciu, iar apa necesară reacţiei ajunge (printr-un tub) la partea anterioară a retortei; astfel se produce acetilena, care trece în rezer\orul de gaz cu clopot, printr-un tub. 3. Retractabil. Gen.: Calitatea unei piese de a putea fi retrasă spre sistemul tehnic din care face parte, sau în interiorul lui. Exemple de piese retractabile: tubul telescopic, periscopul, anumite braţe de macarale. 4. Retragere. 1. Metg.: Sin. Indice de retragere (v.), Indice de retrecisare. 5. Retragere. 2. Tehn.: Scăderea volumului unu i material, rezultată din procesul fizic sau fizicochimic care însoţeşte, fie creşterea sau scăderea umidităţii materialului, fie arderea sau calcinarea lui, fie închegarea şi întărirea lui. Exemple: Retragerea betonului. V. sub Deformaţiile betonu lui. Retragerea lemnului: Scăderea volumu lu i lem-nului în urma desorpţiei apei pe care o conţine (spre deosebire de umflare, care e creşterea volumului lemnului, ca urmare a absorpţiei apei din mediul ambiant); fenomenul de retragere începe numai după ce — prin pierdere de apă — s-a ajuns sub umiditatea de saturaţie a fibrei lemnoase (umiditatea ir = 30%). Sin. Contragerea lemnului. Ca urmare a structurii submicroscopice a pereţilor celulari şi a poziţiei elementelor anatomice în lemn, pentru o anumită specie forestieră, retragerea are valori diferite pe diferite direcţii, faţă de poziţia inelelor anuale; de asemenea, contragerea mai variază cu proporţia de lemn tîrziu, faţă de lemnul timpuriu. De exemplu: coeficienţii de retragere lineară longitudinală (cc, şi care are valoarea de 1,47 % (linear); creşterea de volum la transforma'rea perIiticăP produsă în intervalul de temperatură al transformărilor y~xx (între 690 şi 650°), şi care depinde de compoziţia oţelului şi de viteza de răcire; retragerea post-perlitică, produsă de la 650° pînă la răcirea completă, şi care are valoarea 1,04% (linear). Retragerea lineară totală, aproximativ de trei ori mai mică decît retragerea în volum, are, de exemplu, valoarea 2,4% pentru oţelul carbon, şi 2,9% pentru oţelul austenitic. Retragerea lineară totală a fontei albe e de 1,6**-2,0 %, iar cea a fontei cenuşii, de 0,9***1,3 %. Diferenţa e produsă de grafitizarea fontei cenuşii, care compensează uneori complet retragerea anteperlitică. Retragerea postper-litică e aceeaşi la fonta albă şi la fonta cenuşie (0,9* * * 1,0 %). Valorile indicate mai sus se referă la retragerea liberă, măsurată, de exemplu, pe bare drepte; uneori, aceasta diferă mult de retragerea de turnare reală, influenţată şi de construcţia piesei turnate şi de configuraţia şi caracteristicile formei de turnătorie şi ale miezurilor, cari împiedică retragerea proeminenţelor şi a pereţilor interiori. Sin. Retragere liberă, Contracţiune (impropriu), Contragere, Retrecisare. i. ^ de turnare.Mett.: Cîtul diferenţei dintre dimensiunile lineare ale modelului lm şi ale piesei gata turnate/^, prin dimensiunile lineare ale piesei: 1p Valoarea ei depinde atît de condiţiile cari influenţează retragerea propriu-zisă (v. Retragerea metalului, sub Retragere 2) cît şi de influenţele termice şi mecanice exercitate asupra piesei în curs de răcire, şi de condiţiile de formare şi de turnare. Prin scuturarea modelu Iu i în formă, ia extragere, dimensiunile acesteia cresc faţă de model (mai puţin ia formarea cu maşina, mai mult la formarea manuală). Retragerea se micşorează, de asemenea, cînd pereţii cedează la turnare, sub presiunea metalostatică. Pentru fonta cenuşie, retragerea de turnare se consideră, în practică: 1 % la piese uşoare şi mijlocii; 0,7***0,8% Ia piese grele; 0,5 * * *0,7 % la piese cu retragere frînată (valorile inferioare se referă la piesele mai mari, la răcire mai lentă, la efecte mecanice mai mari, la conţinut mai mare în gaze, la un grad superior de grafitizare şi Ia decarburare redusă). Practic, retragerea de turnare a pieselor de oţel carbon turnat se consideră, de regulă, de 2%. La oţelurile austenitice şi manganoase, retragerea de turnare e mai mare, avînd valoarea 2,5-*-2,85 %. Din această cauză, în piesele constru ite d in acest oţel se produc uşor fisuri de turnare. Retragerile de turnare ale altor metale au valorile următoare: pentru aluminiu, 1,7-**1,8%; pentru aliaje de aluminiu, 1,0*• • 1,65 % ; pentru alamă, 1,5***1,8 % ; bronz roşu, 1,5 % ; bronz cu plumb, 1,09 * * * 1,51 % ; bronz cu 10% staniu, 0,77%; bronz cu 20% staniu, 1,54%; compoziţie pe bază de plumb, 0,55%; cupru, 1,42%; plumb, 1,09%; staniu turnat în amestec de formare, 0,225%; staniu turnat în cochile metalice, 0,695%; antimoniu, 0,29 * * *0,66 % ; zinc, 1,60%. Sin. Retragere reală de turnare, Contracţiune de turnare. 2. ~ libera. Tehn. V. sub Retragere 2. 3. Retragere. 3. Ind. text.: Fază din procesul de formare a ochiului de tricot, care consistă în aducerea pe tija acului a ochiului produs anterior, şi care e prima fază a formării unui nou ochi. La acele cu limbă, la tricotul lucrat dintr-un fir, retragerea se produce cînd—-prin înaintarea acului—ochiul .loveşte limba şi, rabatînd-o (dînd-o peste cap), deschide acul; ochiul alunecă în continuare peste limbă şi trece pe tija acului (v. fig./). După retragere, acuI execută miscarea de înapoiere, fază în care se produce şi depunerea pe ac a firului, urmată de trecerea acestuia sub cîrlig şi de închiderea limbii sub acţiunea ochiului vechi, care e silit să treacă peste cîrligul Retragere 522 Retransmisiune închis al acului; datorită continuării mişcării de înapoiere se produce buclarea, prin tragerea firului prin ochiul vechi, rezultînd astfel ochiul nou. — La acele cu limbă, la tricotul ochiului pentru tricol dinii-un fir , la acele cu limbă, a) începutul retragerii; b) ochiul retras pe tija acului; 1) ochiul vechi; 2) tija acului. II. Faza de retragere ia formarea ochiului pentru tricot urzit, ia acele cu limbă, a) începutul retragerii; b) ochiul retras pe tija acului; 1) ochi; 2) tija acului. urzit, formarea ochiurilor e asemănătoare, cu deosebirea că firul e depus prin anumite mişcări ale pasetelor (v, fig. //). •— La acele cu limbă cu două capete, pentru formarea rîndu- III, Faza de retragere la formarea ochiului pentru tricot dintr-un fir, la acele cu cîrlig. a) începutul retragerii; b) ochiuri retrase complet; 1) tija acului; 2) platină de aruncare; 3) rotiţă de retragere. rilor de ochiuri lucrează, alternat, fiecare dintre capetele acului, retragerea făcîndu-se pe porţiunea din mijloc a acului, între cele două capete. — La acele cu cîrlig, la tricotul dintr-un IV. Faza de retragere la formarea ochiului pentru tricot urzit, la acele cu cîrlig. o) începutul retragerii; b) retragerea completă pe tija acului; 1) ochiul vechi; 2) tija acului; 3) firul urzit; 4) pa-setă; 5) scobitura pastei. fir, retragerea pe tija acului a ochiului gata se face cu ajutorul rotiţei de retragere (v. fig. III), iar la tricotul urzit, prin înaintarea acului şi menţinerea ochiului vechi de către scobitura pasetei trecute în spatele acului (v. fig. IV). 1. Retragere. 4. Urb. V. sub Regim de aliniere. 2. Retragere. 5. Expl. petr.: Operaţia de reparaţie capitală a unei sonde, la care se recurge, în general, după epu izarea tuturor posibilităţilor de a repune sonda în producţie la stratul care a fost deschis. Ea consistă în izolarea, în general prin cimentare, a stratului care a devenit improductiv din punctul de vedere tehnic sau economic, urmată de perforarea unuia sau a mai multor strate situate deasupra celui exploatat şi de punerea lor în producţie. 3. Retranscrierea amenajamentului. Silv. V. sub Revizuirea amenajamentului. 4. Retransmisiune, pl. retransmisiuni. Te/c.: într-un sistem de comunicaţii, recepţia şi reemisiunea concomitentă, a semna-jelor primite de o instalaţie. în general, retransmisiunea e utilizată în scopul măririi distanţei de comunicaţie. în cazul telecomunicaţiilor pe linii, retransmiterea necesită o instalaţie de comutare care, primind semnalele electrice transmise pe una dintre linii, emite pe cealaltăsemnale analoge. Pentru compensarea distorsiunilor de frecvenţă şi a atenuării de-a lungul liniei, instalaţia de retransmisiune e echipată cu corectoare, cu filtre şi cu amplificatoare repetoare. în cazul telecomunicaţiilor prin unde radioelectrice libere, retransmiterea se face prin intermediul unei staţiuni de radioreleu, constituită dintr-o instalaţie de radiorecepţie şi un radjoemiţător. în radiodifuziune, retransmisiunea programelor se face în scopul lărgirii reţelei de radiodifuziune. Legătura între posturile de emisiune cari emit program comun se face prin cabluri (aeriene sau îngropate) sau prin radiorelee (lucrînd în unde scurte şi ultrascurte). O formă particulară de retransmisiune consistă în transmiterea de la centrul de radiodifuziune (v. Radiodifuziune, centru de ~) sau de la studioul de televiziune (v.), către unul sau mai multe radioemiţătoare, a unui program, primit din afară, concomitent cu recepţionarea lui. Programul retransmis provine, fie de la un alt studio de radiodifuziune, fie de la un radioreceptor, fie de la locul de desfăşurare a unui eveniment (cultural, politic, sportiv, etc.), unde e captat cu microfoane sau cu camere videocaptoare. în cazul retransmiterii, de către un studio de radiodifuziune, a unui program elaborat la un alt studio de radiodifuziune, semnalele electrice, transmise prin cablu sau prin radiorelee, sînt primite în camera de control tehnic şi de distribuire a programelor (v. sub Radiodifuziune centru de —). După reglajul preliminar al nivelului şi compensarea (prin filtre electrice şi corectoare) distorsiunilor de frecvenţă introduse de sistemul de transmisiune, programul e trimis, prin inter- QJ2 - AT A - > 7 __ Li_____________[?_____________________________________________I Schema bloc de principiu a unei instalaţii electroacustice de retransmisiune din casa radiodifuziunii. 1) cameră de distribuţie şi de control tehnic al programelor; 2) cabină de transmisiune; 3) centru de recepţie; 4) studio; 5) cablu de la locul efectuării transmisiunii, sau de la radioreleu ; 6) spre radioemiţător ; A) atenuator; AT) amplificator de tensiune; AS) amplificator separator; F) filtru electric ; D) distribuitor ; M) agregat de magnetofon ; m) microfon ; R) radioreceptor. mediul unui distribuitor, în instalaţia electroacustică a unei cabine de transmisiune. Aici, cu ajutoruI elementelor de comutare şi de mixaj, programul e integrat în programul local Retransmisiune telegrafică 523 Retratare al studioului retransmiţător (v. fig.)* Realizarea în bune condiţii a unei retransmis iun i de radiodifuziune necesită şi stabilirea unei legături telefonice între locul de efectuare a transmisiunii şi studioul care retransmite programul. De asemenea.se impune asigurarea posibilităţii efectuării controlului obiectiv şi subiectiv al programului primit, cum şi al celui retransmis. Realizarea tehnică a retransmis iun ii unui program captat Ia locul desfăşurării unui eveniment cultural, politic, etc. necesită o instalaţie electroacustică „de teren" şi un sistem de legătură între aceasta şi instalaţia electroacustică din Centrul de Radiodifuziune. Legătura se face de obicei prin cablu, uneori prin radioreleu. Instalaţia de teren — constituită din microfoane (şi camere videocaptoare) şi din elemente de reglaj, de mixaj şi de amplificare, echipată cu o instalaţie de control obiectiv şi subiectiv — poate fi fixă sau mobilă. Astfel, echipamentul tehnic poate fi instalat în camere de regie tehnică anexe ale unor săli de spectacol (instalaţie fixă), sau poate fi montat în autovehicule special amenajate, numite „maşini" —, „microbuse" —sau „care" — de „reportaj*' (în cazul retrans-misiunilor efectuate din pieţe publice, stadioane, etc.^cari nu sînt echipate cu o instalaţie electroacustică fixă). în acest ultim caz, singurele aparate cari trebuie să fie instalate pe teren sînt microfoanele, fiind necesară şi poza de cabluri de legătură. Instalaţiile mobile trebuie să poată fi alimentate cu energie electrică de la reţeaua de curent alternativ sau de curent continuu şi să fie echipate cu o sursă de alimentare proprie, în acest scop se utilizează o baterie de acumulatoare, pentru producerea curentului electric utilizîndu-se un convertisor. De cele mai multe ori se utilizează un convertisor vibrator şi nu unul rotativ, avînd în vedere randamentul mai înalt al primului tip. în instalaţiile de retransmisiune de pe teren, ca urmare a diferenţei condiţiilor acustice faţă de cele dintr-un studio, trebuie dată o atenţie deosebită amplasamentului microfoanelor şi alegerii tipului acestora. De asemenea, în instalaţiile mobila, aparatajul trebuie să fie ales ţinînd seamă de caracterul temporar al instalaţiei şi de condiţiile în cari trebuie să lucreze microfoanele, astfel încît: să fie robust, pentru a rezista la eforturile la cari e supus în timpul transportului; să fie influenţat cît mai puţin posibil de agenţii atmosferici; să poată fi montat şi demontat uşor. 1. /v/ telegrafica. Te/c.: Operaţie efectuată cu aparatele telegrafice multiple (v. Telegraf) prin care se asigură comunicaţii telegrafice directe între două staţiuni telegrafice ter- A 0 8 Jj * s, ' ' "J, ' R R Retransmisiune telegrafică. 1) recepţie; 2) emisiune; Et— Rt) transmisiune directă de la A la C: Ej—R') transmisiune directă de la C la A; E'l'—R'1') transmisiune directă de la C la B; E'''—R'") transmisiune directă de la 8 |a C; £a—R2) transmisiune de la A la B, prin retransmisiunea Rr—Er, la staţiunea C; E'2~~R*) transimsiune de la 8 la A, prin retransmisiunea R' — £', la staţiunea C. minale, prin intermediul unei staţiuni telegrafice intermediare, simultan cu comunicaţiile telegrafice directe ale fiecăreia dintre aceste staţiuni terminale, cu staţiunea intermediară. în acest scop se folosesc aparate telegrafice multiple (de ex. duble), cari asigură, cu ajutorul unora dintre sectoare, comunicaţiile separate între staţiunea intermediară (C) şi fiecare dintre staţiunile terminale (A şi B), iar cu ajutorul altor sectoare, comunicaţia între staţiunile terminale (v. fig.). 2. Retranşament, pl. retranşamente. 1. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţie, obstacol natural sau artificial, destinat să sporească eficienţa apărării. Retranşamentele naturale pot fi constituite din rîuri, mlaştini, rîpe sau împăduriri. Retranşamentele artificiale pot fi constituite din casele satelor sau oraşelor intrate în zona frontului, din rambieele drumurilor sau din şanţurile săpate în mod special în vederea apărării. Acestea din urmă sînt formate din şanţul propriu-zis, care constituie obstacolul în calea atacatorului, şi rambleul, în spatele căruia stau apărătorii. Profilul lor e diferit şi a variat mult în decursul timpurilor. 3. Retranşament. 2. Tehn. mii.: Prin extensiune, zonă fortificată care cuprinde, afară de şanţuri şi de obiectele cari adăpostesc armele de foc, adăposturile pentru oameni şi depozitele. . Retrasa re. Mett.: Repetarea unei trasări, necesară pentru înlăturarea abaterilor de la dimensiuni, survenite în urma unor prelucrări ale pieselor însoţite de deformaţii, în urma unor asamblări imprecise ale lor, etc. 5. Retrasarea curbelor. 1. Drum. V. sub Traseu. e. Retrasarea curbelor. 2. C. f.: Operaţie executată în cadrul lucrărilor de reparaţie curentă a liniilor de cale ferată, pentru a readuce porţiunile de traseu din curbe în poziţia lor corectă, din punctu! de vedere geometric, în vederea asigurării circulaţiei materialului rulant cu viteza maximă, corespunzătoare fiecărei curbe. La liniile echipate cu repere de curbe, retrasarea curbelor constituie o operaţie simplă, care consistă în măsurarea distanţelor de la firul exterior al curbei pînă la repere, în stabilirea abaterilor în plus sau în minus, faţă de distanţele normale, cum şi a diferenţelor de nivel, şi în riparea căii pentru aelimina aceste diferenţe. Odată cu aceasta se face şi o nouă verificare a distanţelor la toate reperele. Aducerea căii la nivel se face prin buraj, ţinînd seamă de supralărgirea şi de supraînălţarea cari trebuie să fie respectate pentru fiecare curbă, în raport cu raza curbei respective. Pentru curbele de cale ferată de pe liniile cari nu au repere de curbe, retrasarea reclamă rectificarea curbei (v. Rectificarea curbelor, sub Rectificarea căii ferate). în acest caz se execută măsurarea exactă a săgeţilor curbei, în puncte dispuse pe toată lungimea ei, incluziv racordările parabolice, şi se trasează o diagramă a săgeţilor din care rezultă modul în care s-a produs deformarea liniei, în cursul exploatării. Se plantează în exteriorul curbei o serie de ţăruşi de lemn, faţă de cari se stabilesc ripăriie necesare pentru a readuce curba la poziţia ei exactă. După executarea retrasării corecte a curbei şi verificarea săgeţilor, atît pentru racordările parabolice, cît şi pentru curba în arc de cerc, se recomandă să se planteze repere de curbă. 7. Retratare. Ind. text.: Tratament chimic u Iterior, la care e supus un material textil (fibre, fire, benzi, tricotaje sau ţesături) după vopsirea cu anumite tipuri de coloranţi, fie în vederea îmbunătăţirii rezistenţei vopsirii la lumină, la tratamente umede, la rece ori la cald, fie pentru înviorarea ori schimbarea tonului culorii. Operaţia de retratare se efectuează cu substanţe chimice diferite şi prin procedee diferite, după natura colorantului şi după scopul urmărit. în cazul coloranţilor direcţi sau s u b-s t a n t i v i, cari sînt solubili în apă şi vopsesc direct textilele de natură celulozică şi animală, pentru mărirea rezistenţei vopsirii la acţiunea apei, la spălare şi la călcare, se efectuează retratarea cu bicromat de potasiu, după vopsire şi spălare, Retrecisare 524 Retroproiecţîe tratîndu-se materialul timp de 20---30 de minute, la 60---800, cu soluţie de 2-*-3% bicromat de potasiu, cu'adaus de 2***4% acid acetic (cu concentraţia 30% ) ori de 0,4-*\0,8% acid formic, urmată de spălare. Pentru mărirea rezistenţei la lumină, tratamentul ulterior se efectuează cu soluţie de 1'-*3% sulfat de cupru, cu adaus de2-*-4% acid acetic (cu concentraţia 30%) ori de 0,4-**0,8% acid formic. Pentru obţinerea rezistenţelor vopsirii, atît la spălare cît şi la lumină, se efectuează tratarea simuItană cu soluţie de 1 •••2% bicromat de potasiu şi de 1 •••2% sulfat de cupru şi cu acelaşi adaus şi în condiţiile de temperatură şi de durată indicate mai sus. Pentru mărirea rezistenţei la transpiraţie se face retratarea cu soluţie de 1-*-2% formol, cu adaus de 1***2% acid acetic (cu concentraţia 30%) ori de 0,4---0,8% acid formic. Tratamentul cu formol e aplicat, în special, în cazul coloranţilor negri, şi are ca efect şi creşterea rezistenţei la apă. Aplicarea unui tratament ulterior coloranţilor d.irecţi cari — avînd în moleculă grupări NH2 libere — pot fi supuşi dia-zotării chiar pe materialul textil vopsit nu constituie o retra-tare propriu-zisă, deşi se obţine o creştere a rezistenţei vopsirii, ci e o continuare a procesului de vopsire, în vederea obţinerii nuanţei dorite, formîndu-se — prin developare — un colorant nou, cu altă structură chimică, conţinînd în plus cel puţin o grupare azo. Diazotarea se efectuează prin tratarea materialului, după vopsire cu colorantul direct, cu o soluţie de 1,5***2,5% nitrit de sodiu şi 5-*-7% acid clorhidric (cu concentraţia 32%) ori 3---5% acid sulfuric (cu concentraţia 98%), timp de 15***20 de minute la temperatura obişnuită, urmată de spălare şi de developarea cu (3-naftol sau toluilen-diamină. în cazul coloranţilor direcţi, soliditatea vopsirii se obţine şi prin retratarea cu fixatori cari se combină cu colorantul, efectul depinzînd de fiecare colorant în parte şi fiind, uneori, numai temporar; fixatorii folosiţi sînt răşini diciandiamidice rezultate din condensarea diciandiamidei cu formalină şi urmată de hidroliză în soluţie de acid acetic, fiind deci acetaţii une[ baze (Colorfix, Sinterfix, etc.). în cazul coloranţilor de sulf, în vederea creşterii rezistenţei la lumină şi la spălare, se efectuează retratarea cu bicromat de sodiu ori de potasiu, cu bicromat de potasiu şi cu sulfat de cupru, cu acetat de sodiu, şi cu fixatori. Materialul vopsit şi spălat e tratat, timp de 20---30 de minute, la 70---800, cu soluţie de 2-*-3% bicromat de potasiu ori desodiu, cu adaus de2---4% acid acetic (cu concentraţia30%) ori de 0,4*-*0,6% acid formic (cu concentraţia 85%), sau cu soluţie de 1--*2% bicromat de potasiu şi 1***2% sulfat de cupru, în aceleaşi condiţii de durată şi de temperatură; tratarea cu fixatori se face 10---30 de minute, la 60---700. — Pentru a evita degradarea materialelor textile vopsite cu coloranţi de sulf, datorită oxidării sulfului şi formării acidului sulfuros, care atacă fibrele, se face o retratare la 30-"50° cu o soluţie de 0,5 g/l carbonat de sodiu sau cu o soluţie de 0,5*• *2 g/l acetat de sodiu. Pentru a obţine avivarea, adică strălucirea culorii, şi un tuşeu mai plăcut, materialele vopsite cu coloranţi de sulf sînt retratate cu soluţii fierbinţi de săpun şi de sodă. Avivarea la vopsirile cu negru de sulf se face tra-tînd materialul, după vopsire, cu emulsii de u lei (conţinînd 2% săpun, 2% ulei vegetal), 30 de minute, la 60°. In cazul coloranţilor H i d r o n, cari sînt coloranţi de cadă cu sulf în moleculă, la cari vopsirea se face ca şi la coloranţii de sulf, tratamentul ulterior, pentru avivare şi pentru developarea completă a culorii, se face cu o soluţie oxidantă conţinînd 1---2% perborat de sodiu sau 10—15% apă oxigenată, cu adaus de 0,5--*1,5% amoniac, timp de 20 de minute, la 40---500. In cazul coloranţilor de cada, la cari vopsirea reclamă, ca şi la coloranţii de sulf, reducerea în leucoderivaţi, se aplică un tratament ulterior de reoxidare (v. sub Reoxidare). în cazul coloranţilor c u b o s o I i (Indigo-soli), retratarea pentru oxidare se face cu săruri de fier sau cu bicromat de sodiu ori de potasiu. Utilajul pentru retratare e diferit după materialul tratat şi după cum modul de lucru e continuu sau intermitent. Pentru fibre şi fire şi pentru modul de lucru discontinuu se foloseşte aparatul universal, la care se fac succesiv tratarea preliminară vopsirii, vopsirea, tratamente ulterioare vopsirii şi spălarea şi stoarcerea prin absorpţie. în cazul vopsirii continue sînt necesare instalaţii separate, cu aparate cari se succed în fluxuj tehnologic şi cari sînt specializate pentru aceeaşi operaţie. în acest caz, aparatele pentru retratare şi pentru spălare nu trebuie să fie închise, cum sînt cele pentru vopsire. Aparatele pentru retratare sînt echipate cu conducte de abur, pentru încălzire directă şi indirectă şi cu instalaţie de circulare în ambele sensuri a flotei de retratare, prin absorpţie şi refulare. Pentru fibre şi fire pe bobine, aparatele au forma basinelor cu cilindru sau cu schelet de împachetare, iar pentru ţesături, forma basinelor cu role. 1. Retrecisare. Metg.: Sin. Retragerea metalului (v. sub Retragere 2). 2. Retriere. C. f.: Trierea în triaj a vagoanelor, pe staţii sau puncte de descărcare, după trierea acestora pe direcţie. La triajele cu patru grupe, retrierea se execută într-o grupă specială, numită grupă de retriere (notată în general cu litera C), iar la triajele cu numai două grupe, retrierea se execută la capătul grupei de triere (grupa B), opus cocoaşei de triere. Grupa de retriere dintr-un triaj are, în general, liniile mai scurte (150***200 m) decît restul liniilor din această grupă şi o cocoaşă de retriere cu înălţime mai mică decît cocoaşa obişnuită de triere. Retrierea unui tren are ca scop aranjarea vagoanelor, în compunerea trenului, în ordinea în care trebuie lăsate în staţiile de pe parcursul trenului, plecînd de la triaj şi pînă la o altă staţie de dispoziţie sau la alt triaj. Retrieri pot executa şi staţiile intermediare, atunci cînd trebuie să introducă sau să scoată vagoane din compunerea normală a trenului. După retriere, trenul e trecut în grupa de expediere, unde se face retrierea documentelor, cari la expediere se predau şefului de tren. 3. Retrograda, comportare Chim. fiz., Expl. petr. V. Comportare retrogradă. 4. Retrograda, cutâ Geol.: Cută din corpul unei pînze (v. Pînză 4) deversată invers faţă de sensul deversării generale a cutelor din acea pînză, adică faţă de sensul de deplasare a pînzei. De exemplu: în Carpaţii orientali, în Pînza de Tarcău, există cîteva cute deversate spre nord-vest, deşi masa pînzei se consideră că s-a deplasat spre sud-est. Cutele deversate invers faţă de direcţia de deplasare a pînzei, dar cari sînt situate în autohton, se numesc cute contrare (cute en retour). Sin. Cută â rebours, Cută inversă. 5. Retromorfism. Geol.: Sin. Diaftoreză (v.), Metamorfism retrograd, Metamorfism diaftoric. 6. Retronecinâ. Chim.: Alcaloid cu nucleu pirolizidinic, cu formula: C8H1302N. Se obţine prin hidroliză bazică din alca-loidul retrosină (v.). E un stereoisomer al heliotridinei. 7. Retroproiecţie, pl. retroproiecţii. Cinem.: Filmarea imaginii obţinute prin proiecţia unui pozitiv fotografic pe un ecran semitransparent sau reflectant, simultan cu filmarea actorilor, a machetelor, a desenelor de completare, etc., aşezate în faţa acestui ecran (v. fig.). Imaginea pozitivului proiectat e, astfel, îmbinată cu aceea a elementelor aşezate în faţa ecranului şi cadrul cinematografic e constituit din elemente cari, prin procedee normale de filmare, nu ar fi putut fi astfel combinate. Imaginea ecranului poate să ocupe întregul cadru cinematografic sau numai o parte din el. Frecvenţa de proiecţie şi Ret roref lector 525 Reţea conjugată cea de filmare pot fi cele normale, de 24 imagini/s, sau numai de cîteva imagini pe secundă şi se pot folosi chiar proiecţie si filmare cadru cu cadru. Ultimele două metode prezintă avantajul că , expunerea peliculei în aparatul cu care |X|1 se filmează poate fi mai lungă; deci ' TT imaginea de pe ecran nu trebuie să fie foarte luminoasa, şi în aparatul de / | \ proiecţie potfi folosite surse de lumină j j \ cu puteri mici. Cînd prin metoda retro- / ! \ proiecţiei se filmează scene cu actori, / I \ e necesar să se lucreze cu frecvenţa / | \ normală şi să se folosească ecrane /___i_______\ ? mari. Aceasta atrage după sine şi mă- V rirea puterii sursei de iluminat, cu toate dezavantajele respective. Aparatul de proiecţie trebuie să fie de o construcţie specială şi sădea o imagine cu o foarte mare stabilitate pe orizontală, pe verticală şi în planul focal. Pentru a evita neuniformitatea în strălucire a ecranului semitranspa- Principiul retroproiecţiei rent — strălucire care descreşte din folosind un ecran semi-centru spre margine — aparatul de transparent, proiecţie trebuie să fie aşezat la dis- 0 aparat de proiecţie; tanţe mari de ecran şi deci se folo- 2) cameră de luat vederi; sesc obiective de proiecţie cu distanţe 3) ecran transparent, focale lungi. Deplasarea peliculei în aparatul de luat vederi şi în cel de proiecţie trebuie să se facă sincron şi obturatoarele celor două aparate trebuie să lucreze sincron. Ecranele au dimensiuni cuprinse între 1 m2 şi cîteva zeci de metri pătraţi. Odată cu mărirea ecranului apare inconvenientul micşorării strălucirii lui, resimţit în special la retroproiecţia cu frecvenţa normală şi la filmul color. Pozitivul folosit în metoda retroproiecţiei trebuie să aibă un suport foarte transparent şi să fie prelucrat special. 1. Retroreflector, pl. retroreflectoare. Opt.: Dispozitiv optic care reflectă lumina în direcţia imediat apropiată de cea incidenţă, oricare ar fi unghiul de incidenţă. 2. Retrosinâ. Chim.: C18H2506N. Alcaloid cu nucleu piro-lizidinic. 3. Retrovizor, pl. retrovizoare. Transp.: Sin. Oglindă retrovizoare (v.). 4. Retrusarea stratelor. Geol.: Răsturnarea, din cauze tectonice sau superficiale, a unor strate, cari capătă astfel, pe o adîncime limitată, o succesiune inversă (v. fig. B, sub Redresarea stratelor). 5. Retur, pl. retururi. Tehn.: Conductă de întoarcere într-un schimbător de căldură, într-o căldare, etc., a mediului purtător de căldură, după ce acesta a trecut printr-un circuit de folosinţă cedînd (de ex. într-o căldare de încălzire centrală, după ce a cedat căldură în corpurile de încălzire) sau primind căldură. (Termen de atelier.) 6. Returnare. Mett.: Turnarea unor piese metalice din material obţinut prin retopire (v.) sau din material obţinut prin topirea unor piese similare, rebutate ori uzate. De regulă, la returnare se face şi corectarea abaterilor de la compoziţia materialului, impusă de condiţiile de funcţionare a piesei turnate. Returnarea se efectuează, de exemplu, pentru recuperarea metalelor neferoase din cusineţii lagărelor de bronz şi a căptuşelii de materiale antifricţiune. 7. Retuş, pl. retuşuri. Poligr., Foto.: Corectură, executată în general cu mijloace manuale, pe originale, negative, diapozitive şi pozitive fotografice (retuş fotografic), ca şi pe forme (clişee) de tipar (retuşarea clişeelor), în fazele intermediare de realizare şi sub forma finală de utilizare în maşina de tipar, în scopul eliminării greşelilor, a defectelor, sau pentru a obţine o prezentare mai bună şi mai corespunzătoare la fazele următoare ale procesului de reproducere (în special la originale). 8. Retuşare. 1. Mett.: Corectarea, prin operaţii de prelucrare prin aşchiere, a unor defecte mici ale pieselor, de exemplu a defectelor de formă sau de calitate a suprafeţelor. Termenul se foloseşte mai ales pentru faze de finiţie prin aşchiere (de ex.: prin răzuire, poiisare, lustruire, etc.) a pieselor de precizie (de ex. matriţe metalice). 9. Retuşare. 2. Poligr., Foto.: Operaţia de executare a unui retuş (v.). 10. ~a clişeelor. Poligr. V. sub Retuş. 11. ~a imaginii fotografice. Foto.: Retuşare executată în tehnica fotografică, pentru îndepărtarea unor defecte tehnice (pete, zgîrieturi, etc.) de pe negative, diapozitive sau pozitive, iar uneori şi pentru modificarea gradaţiei tonurilor imaginii. 12. Retuşare. 3. Ind. text. .-Operaţie de corectare, în general manual sau mecanizat, a unor defecte mici de ia produsele de îmbrăcăminte, cum sînt defectele de formă sau de calitate ale unei piese din produs. Retuşarea consistă în faptul că piesa se desface şi se corectează în acea porţiune conform cerinţelor, iar apoi se fixează printr-o cusătură definitivă. Retuşarea se efectuează după ce produsu I a fost confecţionat, sau la proba a doua, în scopul îmbunătăţirii calităţii sau spre a evita rebutarea produsului. 13. Retuşor, pl. retuşori. Poligr.: Lucrător specializat în lucrări de retuşare (v. Retuşare 2). 14. Retz, aliaj Metg. V. sub Reith, aliaj 15. Retzia. Paleont.: Brahiopod din grupul Telotremata, caracterizat printr-o cochilie mică biconvexă cu patru sau cu mai multe coaste radiare, proeminente. Linia cardinală e scurtă şi curbată, iar umbonele, proeminent, e perforat de foramen. Aparatul brahial e de tip elicopegmat, ca la Spiri-feridae. E cunoscut din Paleozoic pînă în Triasic. Specia Retzia Schwageri Bittn., Retzia] Schwageri. cunoscută din Triasicul mediu din Dobrogea de nord (insula Pop in a-Raze Im), prezintă zece coaste, dintre cari şase, din mijloc, mai mari. 16. Reţea, pl. reţele. 1. Mat., Tehn.: Ansamblu de familii de multiplicităţi cu n—1 dimensiuni, într-un spaţiu cu n dimensiuni, astfel încît prin fiecare punct al unui domeniu din acel spaţiu trece cîte o multiplicitate din fiecare familie. 17. ~ cadastrala. Topog.: Reţea constituită din două familii de drepte cotate, dreptele fiecărei familii fiind echidistante şi paralele cu una dintre axelesistemului de coordonate cadastrale şi care, suprapusă peste un plan cadastral, e folosită la orientarea rapidă şi la raportarea, pe planul cadastral, a punctelor ale căror coordonate au fost obţinute prin calcul, respectiv la determinarea coordonatelor unor puncte din planul cadastral. is. ~ cartografica. Topog.: Reţea care, prin suprapunere pe o hartă topografică, e folosită la orientarea rapidă şi la raportarea pe hartă a punctelor ale căror coordonate au fost obţinute prin calcul, respectiv la determinarea coordonatelor unor puncte de pe hartă. E constituită din două familii de linii (drepte sau curbe), cari reprezintă ansamblul meridianelor, respectiv al paralelelor din domeniul hărţii, conform proiecţiei cartografice folosite. 19. ~ conjugata. Geom.: Figură situată pe o suprafaţă nedesfăşurabilă şi care e formată din două familii de curbe cu un parametru cari îndeplinesc următoarele condiţii geometrice: Fiecărei tangente (t) într-un punct M al unei suprafeţe (S) i se asociază o tangentă Q') în acelaşi punct M, astfel încît planele tangente la (5) de-a lungul unei curbe situate Reţea conjugata 526 Reţea conjugată pe (S), care conţine punctul M ş ie tangentă în acest punct la (t), formează o familie cu un parametru admiţînd o înfă-şurătoare (Sc), care eo suprafaţă desfăşurabilă. Generatoarea acestei suprafeţe, care conţine punctul M, e o dreaptă (t') tangentă la (5) în M şi care se numeşte tangentă conjugată tangentei considerate (t). Relaţia dintre aceste două drepte e reciprocă, tangenta (t) fiind generatoarea suprafeţei desfă-şurabile (S^,), determinată de planele tangente la (S) de-a lungul unei curbe (€'), tangentă în M la (/')• Tangenta (t') e perpendiculară pe tangenta descrisă de imaginea sferică a punctului M, cînd acesta descrie curba (C). Dacă suprafaţa (S) e definită în raport cu un reper car-tesian ortogonal de funcţiunea vectorială: M — M(ut v) şi dacă dM=Muău+Mpdv: $M=Mu$u+Mp$v sînt doi vectori directori infinitezimali a două tangente conjugate, parametrii lor directori anulează forma polară a celei de a doua forme fundamentale: (1) E'âu$u+ F'(du8v+ G'âvSv = 0, unde E'= 1 (Mu , , MJ, F'= 1 (Mu , M, , Mj, H Mp, MJ E = _1_ H ' h—\/ecT- :Ml, F—MuMp -F2 G — M2. Asociind unei tangente(t) în M la (S)tangenta conjugată (tf) se stabileşte, în fasciculul de tangente în M la (5) o involuţie care admite tangentele asimptotice ca drepte unite. Două tangente conjugate formează deci cu tangentele asimptotice un sistem armonic. Două familii de curbe cu un parametru aparţinînd suprafeţei (5) formează o reţea gaussiană, dacă prin fiecare punct M al unei regiuni regulate a suprafeţei (S) trece o singură curbă din fiecare familie, astfel încît tangentele la cele două curbe cari conţin punctul M să fie distincte. Dacă aceste tangente sînt conjugate în orice punct al regiunii considerate, reţeaua gaussiană se numeşte reţea conjugată. Unei familii de curbe cu un parametru (2) f(u,v;X) — 0, situată pe (5), i se poate asocia o altă familie de curbe tot cu un parametru, astfel încît aceste două familii să formeze o reţea conjugată. A doua familie e formată de curbele integrale ale ecuaţiei diferenţiale: (3) du = 0, obţinută prin eliminarea raportului din relaţia (1) şi din ecuaţia diferenţială: (4) = ecuaţie care se obţine eliminînd parametrul X din (2) şi din relaţia: (5) 0. Mulţimea reţelelor conjugate cari aparţin unei suprafeţe nedesfăşurabile date (S) depinde de o funcţiune arbitrară de două argumente. în cazul în care reţeaua gaussiană (u, v) la care e raportată suprafaţa dată e o reţea conjugată, există relaţia: adică F'=0, {Mu, Mv, = 0; prin urmare există două funcţiuni X=X(w, v), [x —v) cari stabilesc relaţia de dependenţă vectorială: (6) M„+XMa+^M^0. Componentele scalare x(ut v), y(u, v), z(u, v) ale vectorului de poziţie al unui punct al unei regiuni regulate de suprafaţă (S), raportată la o reţea conjugată, sînt soluţiile unei aceleiaşi ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea de tip iperbolic: (7) , Şi-n du ^ dv numită ecuaţia lui Laplace. Coeficienţii acestei ecuaţii sînt dati de relaţiile: (8) 2 H (FGm-GE,), ^-(FE-EGJ; deci sînt determinaţi dacă se cunoaşte prima formă fundamentală: 9a=Edu2 -f- 2 F dudv -f Gdv2, a suprafeţei (S), raportată la reţeaua conjugată. Pe o suprafaţă arbitrară (S), care nu e desfăşurabilă, se poate determina o reţea conjugată prin următoarea’construcţie a lui Koenigs, care e o construcţie în termeni finiţi: Fiind dată o dreaptă arbitrară (A), secţiunile plane ale suprafeţei (S) prin planele fasciculului, cari au dreapta (A) ca axă, şi curbele de contact ale conurilor avînd vîrfurile în punctele dreptei (A) şi cari sînt circumscrise suprafeţei (S), formează o reţea conju- Reţeaua gaussiană formată de liniile de curbura ale unei suprafeţe (5) e singura reţea care e şi conjugată şi ortogonală. Raportînd spaţiul la un reper proiectiv în raport cu care coordonatele proiective omogene x- (/ = 1, 2, 3, 4) ale punctelor unei suprafeţe nedesfăşurabile (S) sînt funcţiuni independente de doi parametri: (9) x.=x.(u,v) (?=1, 2, 3, 4) condiţia necesară şi suficientă pentru ca familia de curbe w^const., î^=const., să formeze o reţea conjugată e ca funcţiunile x. (n,v) să fie soluţii ale unei aceleiaşi ecuaţii cu derivate parţiale de forma: (10) xuv+ axu~}~ bxp+ c—0, a, b, c fiind funcţiuni de u, v, ecuaţie de tip iperbolic, numită şi ecuaţia lui Laplace. Funcţiunile ( h=a, -^ab — c (11) \k = bp-\-ab~c se numesc invarianţii punctuali ai reţelei conjugate (u, v). în raport cu o normare a tuturor coordonatelor x. cu un acelaşi factor h şi k sînt invarianţi absoluţi: *=*', k=k\ iar în raport cu o schimbare de parametru pe curbele reţelei Reţea conjugată 527 Reţea conjugată h şi k sînt invarianţi relativi: | h,= f'1(u')f'2(v')h, Coordonatele ale planelor tangente ale unei suprafeţe nedesfăşurabile, raportată la o reţea conjugată, sînt soluţii ale unei ecuaţii de acelaşi tip ca (10): (12) 5,,+ a^+P5„+Y=° şi funcţiunile f*=«,+ap-Yl ( J \* = p„+«p-Y- cari admit aceleaşi proprietăţi de invarianţa ca şi funcţiunile h, k, se numesc invarianţi tangenţiali ai reţelei conjugate («, v). Dreapta comună celor două plane osculatoare la curbele reţelei cari conţin un punct M al suprafeţei (5) se numeşte axa transversala a reţelei în M. Planele tangente Ia (J1) în punctele curbei « = const. determină o suprafaţă desfăşurabilă (AJ a cărei generatoare prin M e tangentă la muchia de întoarcere (rj a Iui (AJ într-un punct Mx (v. fig.)» iar planele tangente la (5) în punctele curbei î/=const. determină o suprafaţă desfăşurabilă (A ), a cărei generatoare prinMe tangentă Ia muchia de întoarcere respectivă (Tv) într-un punct M2. Punctele Mx, M.2 se numesc transformate Laplace ale punctului M. Mulţimeatrans-formatelor Laplace ale punctelor suprafeţei (S) formează, în general, două suprafeţe (Sx), (S2), numite transformatele Laplace ale suprafeţei (S) în raport cu reţeaua conjugată («, v). Dreapta determinată de punctele Mx, M2 se numeşte axa tangenţială a reţelei în punctul M. Dacă (S.) (t = 1, 2) e o suprafaţă nedesfăşurabilă, curbele acestei suprafeţe, cari corespund curbelor reţelei (u, v) de pe (S), formează şi ele o reţea conjugată. Coordonatele punctelor acestor suprafeţe verifică ecuaţii de tip Laplace. Operaţia de construire a transformatelor Laplace asociate unei suprafeţe nedesfăşurabile (S) în raport cu o reţea conjugată dată (u, v) poate fi continuată observînd că transformatul Laplace al punctului Mlt relativ la curba p=const., a suprafe-ţei (S-J e punctul M şi că transformatul Laplace al punctului M2, relativ (a curba w=const., a suprafeţei (S2), e tot punctul M. Se obţin astfel două şiruri de suprafeţe: (5), (SJ, (S(), (S"), •••, ■■■, (S), (S2), (Sg), (SJ), ■■■, (S[% ... cari se numesc şiruri Laplace asociate suprafeţei (S) în raport cu reţeaua conjugată (u, v). Un şir se închide în cazul în care apar, în construirea transformatelor Laplace succesive, o suprafaţă desfăşurabilă, o curbă sau un punct. Dacă h=0, transformata Laplace (Sx) se reduce la o curbă, iar dacă £=0, transformata (S2) se reduce la o curbă. Dreptele (Af, MJ, (M, M2) tangente în M la curbele reţelei determină două congruenţe de drepte avînd suprafaţa (S) ca suprafaţă focală comună, celelalte două suprafeţe focale fiind, respectiv, transformatele Laplace (Sx), (S2). Planul osculator în M la curba z/=const. e planul tangent în Mx la (S^, iar planul osculator în M la curba w = const. e planul tangent în M2 la (S2). Figurile formate de axele transversale şi de axele tangenţiale asociate punctelor suprafeţei (S) în raport cu o reţea conjugată (u, v) sînt două congruenţe de drepte. Dreptele unei astfel de congruenţe asociate punctelor M ale unei curbe (C) a suprafeţei (S) formează o suprafaţă riglată. Dacă această suprafaţă riglată e desfăşurabilă, curba (C) se numeşte curbă focală a congruenţei, iar punctul în care o dreaptă a congruenţei e tangentă la muchia de întoarcere respectivă se numeşte punct focal al dreptei. Prin fiecare punct Mal lui (S) trec, în general, două curbe focale ale unei congruenţe şi fiecare dreaptă conţine, în generai, două puncte focaie. Unei reţele conjugate date i se asociază o figură formată dintr-o mulţime infinită de reţele conjugate situate pe aceeaşi suprafaţă suport ca şi reţeaua conjugată considerată, mulţime care depinde de o constantă arbitrară şi astfel ca, într-un punct oarecare M al suprafeţei suport (S), tangentele la curbele unei reţele din familie să formeze un biraport constant cu tangentele la curbele reţelei date. Această figură se numeşte fascicul de reţele conjugate, iar reţeaua conjugată dată se numeşte r e ţ e a de bază a fasciculului. Planele osculatoare în M la toate curbele fasciculului sînt tangente unu i con de clasa a treia cu vîrfu I în M, care adm ite trei plane tangente staţionare, conţinînd o aceeaşi dreaptă, numită axa cuspidală a fasciculului. Transformatele Laplace ale punctului M în raport cu toate curbele fasciculului sînt situate pe o cubică din planul tangent fa (S) în M, avînd acest punct ca punct nodal şi admiţînd trei puncte de inflexiune situate pe o dreaptă numită dreapta inflexiunilor asociată fasciculului. Figurii formate dintr-un punct M al lui (S) de două tangente conjugate i se asociază figura formată de alte două tangente conjugate, cari formează cu tangentele conjugate date un sistem armonic şi cari se numesc tangente conjugate armonic asociate. Fiind dată o reţea conjugată (u, v), reţeaua conjugată ale cărei tangente sînt — în fiecare punct M — armonic asociate tangentelor reţelei date, se numeşte reţea armonic asociată. într-un mod general, fiind dată — într-un spaţiu proiectiv cu n dimensiuni (Sn) — o suprafaţă (S) definită de un sistem de n-j-1 funcţiuni de două argumente %j = Xi (u, v), se spune că cele două familii de curbe M=const., ^=const., formează o reţea conjugată, dacă tangentele la curbele uneia dintre familii în punctele unei curbe din cealaltă familie formează în (Sff) o suprafaţă desfăşurabilă, adică sînt tangente unei curbe determinate din (Sn). în acest caz, funcţiunile at-sînt soluţiile unei ecuaţii de tip Laplace: xup+ax«+bxp+c=0- în S4 , în anumite condiţii, o suprafaţă (S) posedă o singură reţea, în Sn (n> 4), în general, o suprafaţă nu admite reţele conjugate. Clase remarcabile de reţele conjugate din spaţiul obişnuit S3 sînt următoarele: Reţea de cercuri 528 Reţea de difracţie Reţelele lui Ţiţeica: Reţele conjugate pentru cari congruenţele formate de tangentele (M, (M, M2) la curbele reţelei sînt congruenţe W (congruenţe de drepte pentru cari, stabilind o corespondenţă biunivocă între punctele celor două pînze focale, prin punctele de contact ale acestor pînze cu dreptele congruenţei liniilor asimptotice ale uneia dintre pînzele focale, le corespund liniile asimptotice ale celeilalte pînze) şi cari sînt caracterizate de relaţiile: h = k, k = h. Transformatele Laplace ale unei reţele Ţiţeica sînt tot reţele Ţiţeica. Pe fiecare dintre cele două drepte: axa transversală şi axa tangenţială, asociate unui aceluiaşi punct M, există o muIţime infinită de puncte depinzînd de un parametru, astfel încît aceste puncte să descrie suprafeţe ale căror plane tangente respective să formeze un fascicu I avînd ca axă cealaltă dreaptă. Reţelele Ţiţeica sînt reţele isoterm conjugate (v.). Reţele Terracin i-Pantazi: Reţele conjugate caracterizate de relaţiile: h = h, k = k. Cele două transformate Laplace: (5X), (S2) sînt în corespondenţă asimptotică, iar curbele focale ale congruenţelor axelor transversale şi axelor tangenţiale coincid. Orice reţea conjugată situată pe o cuadrică e o reţea Terracin i-Pantazi. Reţele isoterm conjugate: Reţele conjugate pentru cari congruenţa formată de axele cuspidale e conjugată suprafeţei, suport, adică ale cărei curbe focale formează o reţea conjugată. Aceste reţele sînt caracterizate de relaţia: h-\-h = h -f-Ă. Singurele reţele isoterm conjugate pentru cari transformatele Laplace (Sx), (Sa) sînt în corespondenţă asimptotică sînt reţelele Ţiţeica şi reţelele caracterizate de relaţiile: Ă-fA = 0, k+k = 0 cari, împreună cu suprafeţele-suport, formează o mulţime depinzînd de cinci funcţiuni arbitrare de un argument. Reţele de coincidenţă: Reţele conjugate pentru cari transformatele Koenigs coincid. Reţelele lui Wilczynski: Reţele Ţiţeica particulare, pentru cari tangentele (M, MJ, (M, M2) la curbele reţelei aparţin unor complexe lineare fixe. Reţelele lui Jonas: Reţele conjugate, caracterizate de relaţiile: h = k, h = k. Curbele focale ale congruenţelor axelor transversale şi tangenţiale formează reţele conjugate pe (S). 1. ~ de cercuri. Met. V. sub Reţea omaloidică. 2. ~ de drumuire. Topog. V. sub Drumuire. 3. ~ de nivelment. Topog.: Reţea de triangu laţie, pe care se sprijină un nivelment. Reţeaua de nivelment raportată la nivelul zero se numeşte reţea de nivelment de Stat sau reţeaua niveimentului general. Aceasta e de mai multe ordine, după lungimea traseelor şi după precizia determinărilor, care e de ±1 mm/km la reţeaua de ordinul I, cu trasee cari alcătuiesc poligoane ale căror laturi au 500---800 km ; reţeaua de ordinul II, cu precizia de ±2 mm/km şi trasee de 200••-400 km ; reţeaua de ordinul III, cu precizia de ±4—5 mm/km şi trasee'pînă la 100 km; reţeaua de ordinul IV, cu precizia de ±1 cm/km şi trasee de cîţiva kilometri, cum şi reţele locale. 4. ~ de triangulaţie. Topog., Geod. V. sub Triangulaţie. 5. ~ geografica. Geogr.: Reţea folosită la construcţia de hărţi geografice, constituită din familia de meridiane şi din familia de paralele corespunzătoare domeniului reprezentat în harta respectivă. 6. ~ kilometrica. Geod.: Sin. Caroiaj rectangular al trapezului Gauss (v.). 7. ~ locala. Topog. V. sub Reţea de nivelment. 8. ~ omaloidicâ. Mat.: Reţea particulară, formată din curbe algebrice plane. Mulţimea curbelor algebrice plane de ordinul n, reprezentată de o ecuaţie de forma: (1) i'*2. *3)^°. (* —0, 1,2, r) / unde X sînt parametri, iar f-(x1( #2, ^3) sînt polinoame omogene în xv x2, xz de acelaşi grad n, formează un sistem linear. Pentru r— 1, sistemul (1) se numeşte fascicul, iar pentru r=2 se numeşte reţea. Punctele comune curbelor algebrice: (C,): /,•(*!.**, *3) =0 (* = 0,1,2) se numesc puncte fundamentale ale sistemului. Un sistem linear (1) se numeşte simplu, dacă toate curbele sistemulu i cari conţin un punct arbitrar M din plan nu mai au în comun nici un alt punct M'diferit de M şi de punctele fundamentale ale sistemului. în cazul contrar, sistemul se numeşte compus. Prin definiţie, gradul D al unui sistem compus e egal cu numărul punctelor, distincte de punctele fundamentale, cari sînt comune tuturor curbelor sistemului cari conţin un punct arbitrar M din plan. O reţea (r= 2) de grad D=1 se numeşte reţea omaloidicâ. în cazul unei astfel de reţele: (2) toate curbele sistemului, cari conţin un punct M din plan, diferit de punctele fundamentale, mai conţin încă un punct M' care, şi el, e diferit de punctele fundamentale. Prin urmare, cu excepţia punctelor fundamentale, fiecărui punct Mdin plan îi corespunde un singur punct M'. Astfel, sistemul linear format de conicele unui plan cari conţin trei puncte date necolineare ale planului, e o reţea omaloidică; exemplu: reţea de cercuri. 9. ~ reticularâ. F/z., Topog.: Ansamblul constituit din cele două trăsături reticulare la intersecţiunea cărora se găseşte centrul firelor reticulare cari materializează axa de vizare a lunetei instrumentelor topografice (v. Lunetă topografică). 10. ~ stereoscopica. Fotgrm.: Reţea folosită în stereofo-togrammetrie, la reperarea şi măsurarea punctelor pe stereo-model. 11. ~ topografica. Topog.: Sin. Reţea de triangulaţie topografică (v. Reţea de triangulaţie, sub Triangulaţie). 12. ~ trigonometrica. Topog.: Reţea de triangulaţie (v. sub Triangulaţie) a punctelor cari constituie vîrfurile triunghiu-rilor, calculate pe cale trigonometrică, folosite pentru determinarea coordonatelor geodezice. 13. Reţea. 2. Fiz.: Dispozitiv optic folosit pentru difracţia luminii, constituit fie dintr-un ansamblu de zone alternativ opace şi transparente, de regulă dreptunghiulare sau cuprinse între două cercuri concentrice, fie dintr-un ansamblu de lame suprapuse, de aceeaşi grosime. 14. ~ de difracţie. Fiz. .'Ansamblu de fante identice, paralele, echidistante, separate întreeie prin intervale opace, care produce fenomene de difracţie caracterizate prin maximeşi minime de intensitate de radiaţie cari pot fi observate pe un ecran. Se folosesc, fie reţele prin transmisiune, fie reţele prin reflexiune (plane sau concave). Reţelele prin transmisiune se obţin, fie prin opacizarea zonelor cari separă fantele, trasînd trăsături opace (de ex. prin zgîriere) pe o lamă cu feţe paralele, constituită dintr-un material transparent pentru radiaţia respectivă, fantele fiind, deci, reprezentate prin zonele transparente dintre trăsături (reţele folosite mai ales în vizibil), fie din fire Reţea în scară 520 Reţeâ 26natl metalice subţiri, montate paralel, la distanţe egale, fantele fiind reprezentate prin spaţiile dintre fire (reţele folosite în infraroşul depărtat). Reţelele prin reflexiune se obţin în acelaşi mod ca şi reţelele prin transmisiune, zgîriind, fie faţa plană a unei lame metalice reflectătoare, fie faţa concavă a unui cilindru metalic, zgîrieturile, în acest caz, fiind trasate în lungul generatoarelor cilindrului. în ambele cazuri ale reţelelor prin reflexiune, fantele sînt reprezentate de zonele reflectătoare dintre zgîrieturi (reţele folosite în ultraviolet, în vizibil şi în infraroşu). în cazul difracţiei printr-o singură fantă, poziţia maximelor şi a minimelor de intensitate luminoase obţinute pe ecran nu depinde de poziţia fantei. La o deplasare a fantei paralel cu ea însăşi, maximele se intensifică printr-o suprapunere de efecte. Figura de difracţie se complică, însă, prin fenomenul de interferenţă între undele propagate prin fante diferite. în regiunea minimelor iniţiale (existente în cazul unei singure fante) apar maxime suplementare despărţite de minime suplementare. Pentru o reţea cu N fante de iărgime b şi distanţa dintre fantea(d=b-fae perioada reţelei) se formează, în direcţiile în cari unghiul 9 cu normala la planul reţelei e dat de relaţiile de mai jos, următoarele grupuri de minime şi maxime: minime iniţiale: 6sin9=X, 2X, 3X,*** maxime principale: d sin

    X), unghiurile de difracţie sînt mici şi se poate face aproximaţia: - i—7 —j o- -6 o - i J -d> a -6- 1— Diverse sisteme de reţele de sonde, o) linear; b) în zig-zag ; c) în cinci puncte; £) sonda de extracţie ; O) sonda de injecţie. în cazul inundării cu apă a zăcămîntului (v. sub Injecţie de fluid), sondele de injecţie se amplasează în reţele cu următoarele configuraţii: linear, zig-zag (simplu sau în „cinci puncte") (v. fig.), exagonal şi octogonal. în cazul injecţiei de gaze, reţeaua de amplasare a sondelor poate să nu fie atît de regulată geometric (totuşi, fără diferenţe prea mari), fapt care permite să se folosească cu mai multă uşurinţă sondele vechi ca sonde de injecţie. 4. ~ de sprijin. Topog.: Reţea de puncte determinate cu precizie şi repartizate după anumite reguli pe teren, în vederea alcătuirii unui „schelet", a unei „osaturi" sau a unui „canevas", pentru ca toate lucrările topografice să se „sprijine" pe acestea. Toate lucrările topografice se execută folosind o reţea de puncte de sprijin, cari se îndesesc — prin diferite metode — în mod progresiv. Realizarea reţelelor de sprijin depinde de întinderea terenului, de precizia necesară lucrărilor topografice, cum şi de scopul în care se execută aceste lucrări topografice. Principalele reţele de sprijin sînt: pentru planimetrie; reţeaua de triangulaţie, constituită din triunghiuri de cinci ordine, avînd lungimi ale laturilor şi precizii diferite (v. sub Triangulaţie); pentru nivelment: reţeaua de nivelment a ţării, alcătuită din poligoane de patru ordine, cu lungimi ale poligoanelor şi cu precizii ale punctelor, diferite. 5. ~ hidrometeorologicâ. Hidr.: Ansamblul format din totalitatea posturilor hidrometrice (v.) şi a staţiunilor meteorologice (v.) destinate efectuării coordonate de observaţii şi măsurări hidrometrice şi meteorologice. Prin organizarea şi exploatarea unei reţele hidrometeoro-logice se urmăreşte: obţinerea de date pentru caracterizarea climatică hidrologică a unei regiuni date; determinarea legilor şi a corelaţiilor proprii fenomenelor hidrologice şi meteorologice, cum şi a corelaţiilor dintre aceste două serii de fenomene; prognoza de perspectivă şi de scurtă durată a fenomenelor climatice şi hidrologice, în vederea planificării unor anumite ramuri ale activităţii umane. 6. ~ hidrometrică. Hidr.: Totalitatea posturilor hidrometrice (v.) dintr-un bas in sau dintr-un grup de bas ine hidrografice, destinate efectuării studiilor hidrometrice a obiectelor de apă din basinele respective (v. şi sub Hidrometrie). Reţeaua hidrometrică e formată din: posturi hidrometrice de bază, cu caracter permanent, la cari se efectuează întreaga gamă de observaţii hidrometrice (v.) şi de măsurări hidrometrice ; posturi hidrometrice anexe, la cari se efectuează în permanenţă numai unele observaţii şi măsurări (de regulă ale nivelurilor) şi, sporadic, celelalte observaţii şi măsurări cari servesc la stabilirea de corelaţii cu posturile de bază; posturi hidrometrice speciale, destinate efectuării unor măsurări legate de anumite utilizări ale apelor (de ex.: hidroenergetice, alimentări cu apă, irigaţii şi adeseori navigaţie, etc.) sau de acţiunea de combatere a efectelor dăunătoare ale acestora (de ex.: inundaţii, ruperi de maluri, etc.). Reţeaua hidrometrică se extinde asupra tuturor obiectelor de apă din basinul respectiv (ape de suprafaţă, curgătoare şi stătătoare, şi ape subterane) şi trebuie corelată cu reţeaua posturilor meteorologice (v. Reţea hidrometeorologicâ). Repartizarea posturilor hidrometrice în cadrul reţelei se face astfel, încît să permită determinarea variaţiei în timp şi în spaţiu a caracteristicilor obiectelor de apă studiate. La realizarea de amenajări hidrotehnice cari modifică situaţia naturală sau existentă a obiectelor de apă respective, reţeaua hidrometrică se completează cu posturi în regiunea amenajată, şi în amonte şi în aval de zona ei de influenţă, cari să permită, de o parte, determinarea regimului hidrologic natural al obiectului de apă respectiv şi, de altă parte, stabilirea influenţei exercitate de amenajare asupra acestui regim. 7. Reţea. 4. Mat., Tehn.: Ansamblu discret de puncte în spaţiu, aşezate ia nodurile unei familii de reţele bidimensionale, pe suprafeţe ale căror poziţii prezintă o anumită regularitate. 8. ~ cristalina. Mineral., Chim. fiz. V. Cristalină, reţea . 9. Reţea.5. Cs.: Sistem format din corpuri avînd dezvoltată o singură dimensiune (fire, grinzi, etc.), legate la noduri între ele. 10. ~ de antene. Te/c.; Sistem radiant constituit din mai multe antene alimentate prin curenţi coerenţi. De obicei se folosesc reţele de antene pentru a obţine caracteristici de directivitate de o anumită formă şi cîştiguri mari. De obicei reţelele de antene sînt plane (centrele electrice ale tuturor antenelor sînt în acelaşi plan). Afixul antenei i fiind iar curentul în antenă j\| radiaţia reţetei pe direcţia A e Reţea de grinzi 531 keţea de alimentare cii gaie proporţională cu zico^zr A)1. o reţea plană are una sau mai multe direcţii principale (în cari tensiunea cimo-motare e maximă). Se deosebesc următoarele categorii de reţele: Şir de antene: Reţea unidimensională constituită din dipoli paraleli cu centrele colineare. Dacă direcţia principală de radiaţie coincide cu dreapta centrelor, şirul se numeşte „cu radiaţie longitudinala"; antena canal de unde (v.) e un şir de antene cu radiaţie longitudinală, avînd un element activ şi mai multe elemente pasive. Dacă direcţia principală e perpendiculară pe dreapta centrelor, şirul se numeşte „cu radiaţie transversala“; daca toate antenele şirului sînt alimentate în fază şi cu curenţi egali, cîştigul atins e maxim ; pentru evitarea lobilor laterali, şirul e alimentat în fază,dar amplitudinile curenţilor sînt proporţionale cu coeficienţii dezvoltării binomiale, şirul se numeşte binomial (v.). V. fig. XI G, L şi 7, sub Antenă 2. Perdea de antene: Reţea bidimensională constituită din şiruri paralele suprapuse pe verticală. De obicei dipolii sînt alimentaţi în fază şi perdeaua e o antenă cu radiaţie transversală bidirecţională. O perdea cu m şiruri de cîte n dipoli are cîştigu l relativ mn faţă de un singur dipol. Printre perdelele de antene, folosite mai ales la unde decametrice, sînt: antena sinfazică, formată din dipoli în X, alimentaţi în fază de curenţi egali şi avînd o comportare foarte selectivă cu frecvenţa (adaptare în bandă îngustă); antena cu acord multiplu diferă de cea precedentă prin construcţia şi impedanţa liniilor de alimentare şi avînd adaptare bună în două benzi înguste de frecvenţe (de ex. 5,9--*6,2 MHz şi 7-**7,3 MHz); antena Chireix(v.), formată din dipoli în X/2 dispuşi în zig-zag, alimentată foarte .simplu, avînd majoritatea dipolilor pasivi şi un cîştig cu 3 dB mai mic decît al antenei sinfazice cu acelaşi număr de elemente în X/2. Perdelele de antene pot fi constituite din două reţele plan-paralele, situate la distanţa X/4 şi identice, una activă, cealaltă pasivă, în care caz radiaţia e unidirecţională, iar cîştigul esporit cu 3 d B; dacă reţeaua activă şi cea pasivă îşi pot inversa rolurile, perdeaua se numeşte reversibila. O perdea de antene pe unde decametrice în polarizare orizontală are direcţia de radiaţie maximă aproape orizontală; ea poate fi ridicată prin inversarea fazei alimentării unora dintre şirurile cari o constituie. O perdea de antene poate avea directivitate reglabilă (v.) în plan orizontal prin defazarea relativă a alimentării jumătăţilor ei dreaptă şi stîngă. V. fig. XI H şi /, sub Antenă 2. Inel de antene: Reţea bidimensională constituită din antene verticale dispuse pe un cerc orizontal. Dacă sînt alimentate în fază, se obţine o radiaţie omnidirecţională în plan orizontal; cu anumite defazaje se poate crea o directivitate reglabilă (v.) în lan orizontal. Se foloseşte pe unde hectometrice. în loc de dipoli, elementele constitutive ale unei reţele de antene pot fi, de exemplu, antene rombice (reţea Bruce, reţea MUSA) sau antene cu suprafeţe radiante (reţele de antene pentru rad iotelescoape). Elementele unei reţele de antene fiind situate aproape unele de altele, sînt puternic cuplate şi impedanţa de intrare a fiecărui element e diferită de cea pe care ar avea-o dacă ar fi singur; de aceea, distribuţia curenţilor într-o reţea e complexă; de exemplu, antena sinfazică are curenţi mai intenşi în dipolii periferici. Reţelele de antene se folosesc atît pentru emisiune cît şi pentru recepţie. i. ~ de grinzi. St. cs.: Sistem de grinzi situate în acelaşi plan, aşezate în două direcţii, cu punctele de întretăiere rigidizate (formînd noduri rigide) solicitate la sarcini normale pe planul lor. După unghiul de intersecţiune dintre direcţiile grinzilor, reţelele se împart în: ortogonale, cînd cele două şiruri de grinzi sînt perpendiculare, şi oblice. Reţea de grinzi. a) reţea de grinzi ortogonale rezemată pe toate laturile; b) reţea de grinzi ortogonale rezemată pe două laturi. Reţelele se folosesc la planşeecu deschideri mari, cu raportul dintre cele două laturi mai mic decît doi, cînd rezemarea se face pe toate cele patru laturi (v. figo)/şi la poduri, cînd rezemarea se face numai pe două laturi (v. fig. b). Din punctul de vedere al calculului eforturilor, reţelele sînt sisteme static nedeterminate. Fiecare legătură rigidă de la intersecţiunile grinzilor unei reţele comportă trei necunoscute: o forţă normală pe planul reţelei, un moment încovoietor şi un moment de torsiune. în consecinţă, gradul de nedeterminare al unei reţele se determină adăugînd 3 n necunoscute (n e numărul de noduri intermediare ale reţelei) la gradul de nedeterminare stabilit în funcţiune de rezemări (legăturile de ia capetele grinzilor). Datorită numărului mare de necunoscute, calculul exact al reţelelor e laborios şi, de aceea, se introduc uneori ipoteze simplificatoare de calcul, ca neglijarea torsiunilor într-o direcţie sau în ambele direcţii. Cînd se neglijează complet torsiunile, la fiecare nod al reţelei rămîne cîte o singură necunoscută static nedeterminată, care se determină din condiţia ca săgeţile din dreptul nodurilor, pe ambele şiruri de grinzi, să fie aceleaşi. 2. ~ pescăreasca. Pisc.: Plasă pescărească, subţire, din care se confecţionează uneltele de pescuit, de reţea (setcile). Reţeaua propriu-zisă a acestor unelte se împleteşte din aţă de bumbac subţire. V. sub Setcă. 3. Reţea. 6. Tehn.: Ansamblu de conducte (de apă, de canalizaţie, electrice, etc.), legate la noduri între ele. 4. ~ corectoare. Elt., Telc.: Reţea electrică (v.) în general cuadripolară, intercalată în linia de transmisiune a unui semnal, cu scopul de a corecta într-un mod anumit caracteristica de frecvenţă a ansamblului. în tehnica telecomunicaţiilor cu fir se realizează sub formă de corector (v.) sau de egalizator (v.). Sin. Circuit de corecţie. V. şi Corector de impedanţă. 5. ~ cu multiplare. Telc. V. Reţea telefonică, sub Reţea de telecomunicaţii 1. 6. ^ de alimentare cu gaze. Tehn.: Ansamblu de conducte cari servesc la transportul gazelor combustibile de la locul de captare (în cazul gazelor naturale), respectiv de la locul de producere (în cazul gazelor artificiale), pînă Ia locurile de consum, şi de distribuţie a lor la consumator. Conductele se execută din ţevi de oţel moale, sudabil. Uneori, tuburile reţelei de joasă presiune sînt de fontă. Tuburile de oţel se leagă între ele prin sudură electrică sau cu gaz, cu sau fără mufă; la tuburile de fontă, legătura se face cu mufe şi cu garnituri de etanşare. Conductele se montează, de obicei, în ^pămînt, sub zona de îngheţ, cu o pantă de cel puţin 3°/00. în punctele cele mai joase ale pantelor se montează separatoare de condensaţie sau saci de apă, cari nu sînt necesari cînd se transportă pe conducte gaz uscat. Cînd conductele se montează la suprafaţa soiului (de ex.: pe estacade, poduri) se folosesc obligatoriu compensatoare de dilataţie. La montare, conductele subterane sînt acoperite cu o izolaţie anticorozivă (de bitum sau dintr-un amestec de bitum cu un agregat), aplicată în mai mu Ite straturi, cu straturi-suport de benzi textile, şi acoperită la exterior cu un strat de hîrtie nehigroscopică. Uneori, stratul anticoroziv e constituit dintr-un strat foarte subţire de email, aplicat chiar la uzină. Pentru a evita influenţa curenţilor vagabonzi se aplică măsuri de protecţie contra acestora (protecţie catodică, etc.). Reţea de canale capîlafâ 532 Reţea de canalizaţii O reţea de alimentare cu gaze naturale conţine, de obicei, o conductă de transport simplă sau dublă, de înaltă presiune, pe care soseşte gazul de la captare; o reţea de distribuţie, pentru conducerea gazelor la consumatori; staţiuni de recomprimare, cari se montează pe conductele de transport al gazelor; staţiuni de reglare, cari se montează între conducta de transport şi reţeaua de distribuţie, pentru a asigura presiunea care trebuie să fie menţinută la aparatele consumatorilor; rareori, rezervoare de gaz, cari nivelează variaţiile zilnice în consumul de gaz. ■— Reţeaua de alimentare cu gaze artificiale (de ex. gaz aerian) e redusă la reţeaua de distribuţie. Reţeaua de distribuţie poate fi inelara simpla, inelara buclată sau ramificată. Reţeaua buclată prezintă următoarele avantaje: siguranţă în exploatare, posibilitatea funcţionării conductelor în timpul reparării uneia dintre ele. în funcţiune de presiunea gazelor din conducte, se deosebesc reţele de medie presiune (2*-*5 at), reţele de presiune redusă (0,5***2 ata) şi reţele de joasă presiune (sub 500 mm col. apă). Presiunea înaltă din conducte e avantajoasă pentru transportul gazelor, însă întrebuinţarea gazelor la o astfel de presiune e periculoasă. Presiunea gazului e redusă, în staţiunile de reglare, pînă la presiunea necesară. Conductele de medie presiune se folosesc pentru alimentarea directă a marilor consumatori (blocuri mari, industrii, substaţiuni de sector). Conductele de presiune redusă şi de joasă presiune se folosesc, în special, pentru alimentarea directă a micilor consumatori. Dacă alimentarea cu gaze se face de la mică distanţă, nu sînt necesare toate treptele de presiune. Reţelele cu o singură treaptă de presiune se construiesc rar, la debite mici de gaze. 1. ~ de canale capilare. Expl. petr.: Totalitatea spaţiilor goale comunicînd între ele, ale unui mediu poros (v. Poros, mediu ~), de o deosebită complexitate geometrică în mediile poroase naturale. în cazul rocilor colectoare de hidrocarburi fluide, caracteristicile geometrice ale reţelei de canale capilare sînt determinante pentru eficienţa economică a exploatării zăcămintelor respective, mai ales în cazul neregularităţilor acestor caracteristici, cari pot reduce eficienţa exploatării, la o foarte redusă utilizare a rezervelor (15*--25%). Reţeaua de canale capilare se caracterizează prin: distribuţia poro-meritică, tortuozitate, gradul de interconexiune. Distribuţia poromeritică (v. Poromeritică, distribuţie ~) influenţează procesele de curgere prin: contribuţia masivă Ia permeabilitatea absolută (v.) a mediului poros, datorită fracţiunii, eventual chiar foarte mici, a golurilor de dimensiuni mai mari ■— şi prin contribuţia importantă la fenomenele mole-cular-superficiale, în special de retenţiune şi de sporire a saturaţii lor ireductibile (v.), datorită golurilor de dimensiuni mici. La rocile colectoare, distribuţia poromeritică prezintă şi o parte de interpretare subiectivă, referitoare la definiţia canalelor porilor. Tortuozitatea (v.) e definită, pentru un traseu între două puncte oarecari A şi B din mediul poros, ca raportul dintre lungimea drumului real parcurs între cele două puncte şi lungimeasegmentului rectiliniu AB. Valoarea mediepe întreaga reţea de canale, pentru un mare număr de perechi de puncte ^4.6, luate la întîmplare, caracterizează tortuozitatea mediului poros. Mediile poroase neconsolidate au tortuozitatea 1,5***5, iar cele consolidate, 5---70. Tortuozitatea influenţează atît permeabilitatea absolută a mediului poros (reducînd-o), cît şi dependenţa permeabilitate efectivă-saturaţie şi celelalte proprietăţi colectoare. Cercetarea ei prin metode conductometrice e aparent mai simplă, însă cea prin metode optice, deşi mult mai laborioasă, e mai completă. Gradul de interconexiune e definit, pentru un canal, ca fiind numărul de alte canale cu cari comunică, la extremităţile sale, canalul considerat. Prin extensiune, valoarea medie pe întreaga reţea de canale caracterizează reţeaua, el influenţînd atît dependenţa permeabilitate efectivă-saturaţie, cît şi, în special, fenomenele de retenţiune capilară, isterezisul dezlocuirii, saturaţiile ireductibile, etc. Cercetarea interconexiunii se efectuează practic numai pe cale optică (examen microscopic pe secţiuni succesive). 2. ~ de canalizaţie.Canal.: Ansamblul construcţiilor cari servesc la colectarea apelor uzate şi meteorice, şi la conducerea acestora la staţiunea de epurare sau, în cazul apelor convenţional curate, la emisar (rîu, lac, mare sau depresiune naturală cu scurgere). Din punctul de vedere al administraţiei, se deosebesc: reţele decanalizaţie interioare, numite şi reţele de curte, cari sînt amplasate în perimetrul teritoriului unui cuartal sau al unui grup de clădiri, ori într-o incintă industrială, şi cari sînt exploatate şi întreţinute de administraţia cuartalulu’i, a grupului de clădiri sau a industriei respective; reţele de canalizaţie exterioare, numite şi reţele publi ce, în cazul apelor impurificate orăşeneşti, cari sînt exploatate şi întreţinute de o întreprindere comunală a localităţii în care se găseşte reţeaua respectivă. Teritoriul de pe care colectează apele o reţea decanalizaţiese numeşte bas in de canalizaţie şi poate coincide cu basinul natural de colectare a apelor superficiale sau poate fi diferit de acesta, în care caz e delimitat convenţional. Basinele de canalizaţie convenţionale se pot suprapune intre ele, basinele cana- jere; b) reţea de canalizaţie pentru ape in-lelor colectoare princi- dustriale cari reclamă o epurare separată; pale cuprinzînd pe cele 1) centru populat; 2) clădiri industriale; ale canalelor colectoare 3) staţiuni de epurare, secundare, etc. Apele colectate de pe un basin pot fi canalizate prin una sau mai multe reţele de canalizaţie (v. fig. /). Numărul de reţele de canalizaţie se determină prin calcule tehnice-economice, în funcţiune de următorii factori principali: provenieţa (calităţile) apelor, importanţa şi relieful teritoriului care se canalizează. Basinele de canalizaţie industriale reclamă, de obicei, mai multe reţele (uneori 3***4 reţele), în funcţiune de agresivitatea apelor canalizate. Apele industriale de pe un basin sînt canalizate, fie printr-o reţea de canalizaţie (interioară şi exterioară), dependentă de administraţia industriei respective, fie printr-o canalizaţie interioară legată integral sau parţial la reţeaua de canalizaţie publică, în ultimul caz, apele uzate industriale evacuate în reţeaua publică de canalizaţie trebuie să aibă temperatura sub 40---500 şi nu trebuie să conţină: substanţe în suspensie şi deşeuri industriale cari pot înfunda reţeaua de canale (ape de la ţesătorii, tăbăcării, vopsitorii de lînă, etc.); cantităţi mari de acizi sau de baze cari pot distruge materialele de construcţie a canalizării sau împiedică procesele de epurare biologică (^>H-ul apelor uzate industriale trebuie să fie cuprins între 4 şi 11, iar al amestecului de ape uzate industriale şi menajere, între 6,5 şi 9); păcură, benzină şi gazolină, ai căror vapori formează cu aerul amestecuri detonante;substanţetoxice(arsen, zinc, plumb, etc.) în cantităţi mai mari decît limitele admise de normele sanitare pentru apele vărsate în emisar; germeni de boli contagioase (de ex. apele uzate de la sanatorii, —b I. Canalizarea unui teritoriu cu două reţele de canalizaţie. ♦ o) reţea de canalizaţie pentru ape mena- Reţea de canalizaţie 533 Reţea de canalizaţie dispensare, întreprinderi de ecarisaj, etc.); materii cari dezvoltă gaze; substanţe radioactive. Apele uzate cari nu îndeplinesc aceste condiţii pot fi evacuate în reţeaua publică oe canalizaţie numai după epurarea locală (canalizaţie industrială separată sau epurare cu introducerea în reţeaua publică). Alegerea sistemului de canalizaţie din incintele industriale depinde, în primul rînd, de modul de folosire ulterioară a apelor uzate, cum şi de condiţiile de calitate impuse apelor uzate pentru evacuarea lor în emisar. Basinele de canalizaţie ale localităţilor, ale cuartalelor sau ale grupurilor de locuinţe cuprind cel mult două reţele de canalizaţie: una pentru ape uzate menajere şi alta pentru ape meteorice (v. fig. //). Numărul reţelelor de canalizaţie determină sistemul de canalizaţie, care poate fi: sistem unitar, sistem di vizor (separat iv) sau sistem mixt (v. sub Canalizaţie). Adoptarea oricăruia dintre a-ceste sisteme prezintă anumite avantaje şi dezavantaje, ceea ce impune ca stabilirea sistemului optim să se facă pe baza calculelor tehnice-eco-nomice. în general, canalizaţia în sistem unitar e indicată pentru localităţi mari şi pentru localităţile din regiunile de şes. Canalizaţia în sistem divizor e recomandată pentru localităţile mici, cu pante mari; adeseori, în prima perioadă de exploatare, evacuarea apelor meteorice se face la suprafaţă prin rigole şi şanţuri, astfel încît canalizarea apelor uzate se poate realiza cu investiţii mai mici. Reţeaua interioara de canalizaţie se compune din recipiente de colectare, din canale deschise şi închise, orizontale sau verticale (coloane), din conducte, guri de scurgere, cămine şi alte lucrări accesorii, şi din staţiuni de pompare. La limita proprietăţilor, reţeaua interioară se termină cu cămine de racord, iar legătura cu reţeaua de canalizaţie publică se realizează prin canale de racord, V. şî sub Canalizaţie interioară. Recipientele de colectare sînt piese sau construcţii cari colectează apele impurificate imediatdupăfolosirea lor, şi diferă după provenienţa apelor. Pentru apele uzate menajere, recipientele sînt constituite din obiecte sanitare (cuvete, spălătoare, băi, lavoare, bideuri, sifoane de pardoseală). Pentru ca aerul viciat din reţeaua de canalizaţie să nu pătrundă în mteriorul clădirilor, recipientele trebuie să fie echipate cu închideri hidraulice cari, la unele obiecte sanitare, sînt montate chiar în corpul lor. Pentru apele uzate industriale, recipientele sînt constituite din pîlnii speciale, rezervoare, basine, canale de pardoseală şi sifoane de pardoseală. Uneori, apele uzate sînt evacuate în reţeaua de canalizaţie direct în canalul în care le conduce, sau prin intermediul căminelor reţelei. Pentru apele meteorice, recipientele sînt formate din doi iile şi jgheaburile acoperişurilor, din gurile de colectare ale jgheaburilor şi din gurile de scurgere. Reţeaua exterioara (publică sau industrială) se compune din canale, staţiuni de pompare şi construcţii accesorii pe reţea. Canalele se împart, în funcţiune de mărimea şi de rolul pe care îl au în reţea, astfel: colectoare principale, colectoare secundare, canale de serviciu, canale de racord, canale deversoare. Colectoarele principale şi cele secundare colectează apele aduse prin canalele de serviciu; canalele de serviciu primesc direct apele uzate şi meteorice colectate prin canalele de racord şi gurile de scurgere. Canalele deversoare au rolul de a descărca în emisar apele meteorice conduse de canalele colectoare, în scopul reducerii secţiunilor acestor colectoare. Staţiunile de pompare se amplasează în punctele joase ale teritoriului care se canalizează, cînd configuraţia terenului nu permite curgerea apelor în canale prin gravitaţie (v. Staţiune de pompare). Construcţiile accesorii ale reţelei sînt constituite din gurile de scurgere, cari colectează apele meteorice de pe suprafeţele pavate şi din rigole sau din canalele deschise, din gurile de zăpadă, căminele de vizitare, camerele de legătură, căminele de rupere de pantă, camerele de deversare, trecerile pe sub drumuri şi căi ferate, podurile-canal, gurile de vărsare. Proiectele generale de canalizare se elaborează pe baza planului de sistematizare. Reţeaua de canalizaţie se proiectează pînă la limita de extensiune prevăzută în planul de sistematizare. Uneori e avantajos ca anumite construcţii amplasate în interiorul acestui perimetru să fie lăsate în afara canalizaţiei, urmînd să se construiască o canalizaţie proprie. Proiectarea unei reţele de canalizaţie cuprinde următoarele operaţii: determinarea basinelor de canalizaţie; trasarea reţelei; stabilirea dispoziţiei generale şi amplasarea canalelor în profilul transversal al străzii; determinarea debitelor de calcul ale apelor uzate; stabilirea profiIu-lui longitudinal al traseelor de canalizaţie ; dimensionarea reţelei de canalizaţie. Determinarea basinelor de canalizaţie se face prin Stabilirea liniilor ///, Determinarea basinelor de canalizaţie a apelor de separaţie a de ploaie, apelor, sau prin 0) tmpărţ irea teritoriului în basine elementare; metoda bisectoa- b) detaliul basinului de canalizaţie A. relor (v. fig. III), cînd basinele sînt mici sau relieful e puţin accidentat. Trasarea reţelei se execută în funcţiune de relieful localităţii, de amplasamentul staţiunii de epurare, de dispoziţia reţelei de canalizaţie, posibilităţile de execuţie a canalelor, felul pămîntului de fundaţie, lăţimea străzilor şi intensitatea de circulaţie, instalaţiile subterane, amplasamentul industriilor, etc. Trasarea reţelei trebuie realizată astfel, încît evacuarea apelor să se facă prin gravitaţie şi pe distanţa cea mai scurtă, pentru ca apa să ajungă la staţiunea de epurare înainte ca materiile organice să intre în putrefacţie. Ea trebuie să asigure construirea uşoară şi funcţionarea bună a canalelor. Pentru apele meteorice e avantajos să se execute cît mai multe 28 II. Schema unei reţele exterioare de canalizaţie. o) reţea pentru ape uzate; b) reţea pentru ape meteorice; 1) guri de scurgere; 2) staţiune de epurare. Reţea de canalizaţie 534 Reţea de canalizaţie deversoare. Pentru apele meteorice din exteriorul localităţii sau al centrului industrial se pot construi şanţuri deschise cari să le conducă direct în emisar sau în canale închise. Stabilirea dispoziţiei generale şi amplasarea canalelor în profilul transversal al străzilor depind de numeroşi factori legaţi de activitatea care se desfăşoară pe teritoriul respectiv, de relieful şi felul terenului de fundaţie, de cantitatea şi calităţile apelor uzate şi meteorice, cum şi de etapele de executare a canalizaţiei. Dispoziţia generală în plan orizontal a canalizaţiei unui centru populat sau industrial e impusă de următorii factori: sistematizarea teritoriului, relieful terenului, natura solului, amplasamentul staţiunii de epurare şi numărul de reţele, în funcţiunede aceşti factori, schemele de canalizaţie folos ite curent pot avea formele următoare: dispoziţie perpendiculară directă (v. fig. IV a), la care fiecare colector se varsă în rîu şi care se foloseşte numai pentru canalizarea apelor meteorice şi a apelor industriale convenţio-nal-curate; dispoziţie perpendiculară indirectă (v. fig. IV b), la care colectoarele sînt interceptate de un colector paralel cu rîuI, şi care prezintă avantaje în sistemul unitar cînd teritoriul canalizat e înclinat uniform spre rîu; dispoziţie paralelă sau în etaje (v. fig, IV c), la care colectoarele sînt paralele cu rîul şi sînt interceptate de un colector principal orientat perpendicular pe rîu (schemă folosită la canalizarea oraşului Bucureşti); dispoziţie ramificată (v. fig. IV d), care se aplică la localităţile mici, cu terenul puţin accidentat; dispoziţie radială (v. fig. IV e), la care colectoarele au descărcări independente şi care e avantajoasă pentru terenuri întinse şi cu denivelări mari (schemă folosită la Moscova, la Leningrad şi în alte oraşe mari). Dispoziţia locală în plan orizontal, în cadrul microraioanelor, depinde de sistematizarea acestora şi poate fi realizată astfel: pe fiecare stradă, care e caracteristică localităţilor vechi; pe grupuri de clădiri, pentru clădirile executate conform planurilor de sistematizare. Dispoziţia în planul vertical al stră-z i i depinde de numărul reţelelor de canalizaţie, de numărul şi dispoziţia celorlalte reţele subterane, de natura terenului, de sistemul de grupare a reţelelor şi de etapele de realizare a canalelor. Numărul reţelelor de canalizaţie conduce la următoarele dispoziţii de amplasare: în axa străzii, în cazul unui singur canal; canalul colector în axa străzii şi canalele secundare lîngă linia faţadelor, la străzi mai late decît 30---40 m ; canalul de ape meteorice în axa străzii şi canalul de ape uzate lîngă una sau lîngă ambele linii ale faţadelor, la sistemul de canalizaţie divizor. Numărul şi dispoziţia celorlalte reţele subterane pot impune o dispoziţie simetrică (Ia străzile noi), o dispoziţie nesimetrică (la străzile existente), sau grupată în canale vizita-bile, Ia numeroase microraioane noi. Natura terenului poate impune amplasarea unor canale la anumite distanţe de clădiri sau de construcţiile importante, sau chiar stabilirea unor străzi cu lăţimi mari (de ex. pentru pămînturile macroporice sensibile la înmuiere, prescripţiile din ţara noastră impun amplasarea canalelor publice la distanţa de 10 m de linia faţadelor). Sistemul de grupare a reţelelor poate fi cu reţele izolate sau cu reţele grupate în canale vizitabile. Etapele de realizare a canalelor influenţează amplasamentul acestora, în special la colectoarele cari vor fi construite într-o etapă viitoare, pentru cari se rezervă spaţiu sub zonele verzi ale străzii, astfel încît circulaţia pietonilor şi vehiculelor să fie cît mai puţin împiedicată în timpul executării canalelor. Debitul de calcul al unei porţiuni (al unui tronson) de canal se determină prin însumarea următoarelor debite: de transit (care vine din amonte), lateral (care vine din canalele laterale) şi de pe tronson (care e colectat pe porţiunea considerată). Debitul pe un tronson se determină prin însumarea debitelor de ape uzate menajere, publice, industriale şi meteorice, cari, curgînd simultan, dau un debit maxim. în acest scop se întocmesc grafice de variaţie a debitelor de ape uzate, alegîn-du-se ipoteza care dă debitul maxim orar, la care se adaugă debitul maxim al apelor meteorice. Debitul apelor uzate menajere e aproximativ egal cu consumul de apă potabilă din reţeaua de distribuţie publică a localităţii care se canalizează. Se determină cu formula: Kq, Kz] 0med> zi & men. max. orar— -----86 400----- ţn care K0 e coeficientul de variaţie orară, Kz] e coeficientul de variaţie zilnică, iar 0medi z\ e egal cu norma de consum q■, respectiv 6med z\~^im^ini * c‘nc' densitatea locuitorilor variază în diferitele zone ale basinului de canalizare, q. fiind norma de consum de apă potabilă, 5. suprafeţele zonelor, iar n-, numărul de locuitori pe zona respectivă. Cînd localitatea se canalizează în sistemul separativ, iar reţeaua se execută într-un strat acvifer, debitul de ape menajere rezultat din calcule'se sporeşte cu 50%, pentru a ţine seamă de eventualitatea infiltrării apelor subterane în canalele de ape uzate. Debitul maxim orar se împarte la lungimea străzilor din basinul canalizat, rezultînd un debit pe kilometru sau pe metru de stradă. Debitul apelor uzate publice provenite din stropitul şi spălatul străzilor, din stingerea incendiilor, alimentarea fîntînelor publice, a ştrandurilor, etc., e cuprins în norma de consum. Debitul apelor uzate industriale (tehnologice sau menajere) se determină în funcţiune de natura apelor şi de procesul tehnologic. Debitul maxim orar al apelor uzate tehnologice se determină, în funcţiune de procesul tehnologic, cu formula: I<0‘KzrQ.md' ^ind. max. orar =------^ ^qq-------- [m /s sau ^/SL în care 0jnd med se determină pe baza graficului de funcţionare al industriei respective, iar T e număru I de ore de funcţionare diurnă. 7 d IV. Scheme de reţele de canalizaţie. o) dispoziţie perpendiculară directă; b) dispoziţie perpendiculară indirectă; c) dispoziţie paralelă; d) dispoziţie ramificată; e) dispoziţie radială; 1) co-or secundar; 3) deversor. Reţea de colectare a gazelor petroliere 535 Reţea de colectare a gazelor petroliere Debitul maxim orar al apelor uzate menajere din industrii se determină, pe baza consumului de apă al salariaţilor întreprinderii, cu formula: n 0,025 Ax+ 0,035 A2K0 , k>men. ind. max. orar = ----------------------------j- + 28 800 0,04^3+0,060 ^4 2700 [m3/s sau l/s], în care A1--'A4 reprezintă numărul maxim de lucrători dintr-un schimb, pentru cari există diferite norme de consum, în funcţiune de felul atelierului, şi anume: Alt pentru ateliere cu procese reci, cu o normă de 25 l/om; A2, pentru ateliere cu procese calde şi cari produc murdărie, cu o normă de 35 l/om ; As, pentru procesele cari reclamă ca lucrătorii să facă duş, cu o normă de 40 l/om ; A±, pentru ateliere cu procese calde şi cari produc murdărie, cu o normă de 60 l/om. Numărul celor cari fac duş, în procente faţă de numărul total al lucrătorilor, se poate considera astfel: în industria textilă, 10%; în industria de maşini, 25%; în industria chimică, 40%; în industria alimentară, 70%. Debitul apelor meteorice (provenite din precipitaţii) se determină, în funcţiune de debitul apelor de ploaie, pe baza ploii de calcul (v.), considerîndu-se că debitul lor e mult mai mare decît cel provenit din topirea precipitaţiilor solide. Calculul hidraulic ai reţelei de canalizaţie consistă în determinarea elementelor hidraulice ale secţiunilor canalelor (dimensiunile secţiunilor transversale ale canalelor, pantele canalului, înălţimea de umplere, vitezele efective, dimensiunile sifoanelor inferioare, ale canalelor deversoare şi ale staţiunilor de pompare) şi alegerea secţiunilor hidraulice optime. Secţiun ile transversale ale canalelor se determină cu ajutorul diagramelor sau al formulei: Q = A-v+A»C-'\fîn, în care Q e debituI din secţiunea considerată, A e aria ocupată de apă din secţiunea transversală a canalului, v e viteza de scurgere a apei, C e coeficientul lui Chezy (v. Chezy, formula lui), i e panta hidraulică, iar R e raza hidraulică (v.). Panta canalelor e egală cu panta hidraulică şi trebuie să asigure viteza minimă de scurgere, pentru auto-curăţire, şi să nu fie depăşită viteza maximă la care se produce eroziunea canalelor. înălţimea de umplere a canalelor trebuie să fie mai mică decît înălţimea totală a secţiunii de scurgere, pentru a asigura un spaţiu liber pentru eventuale depăşiri ale debitelor, cum şi pentru ventilarea reţelei. Raportul dintre înălţimea utilă, calculată, a apei în canal (h), şi înălţimea totală a secţiunii de scurgere (H), se numeşte grad de umplere (v.). Viteza efectivă în canal diferă, de obicei, de viteza considerată iniţial la calculul secţiunilor, datorită corectării pantelor în funcţiune de condiţiile terenului, şi folosirii altor secţiuni, din cauza gradului de umplere sau a altor condiţii locale. Din această cauză, după stabilirea secţiunii, trebuie să se verifice viteza care se va realiza efectiv în secţiunea considerată, şi dacă această viteză diferă de cea considerată iniţial cu mai mult decît 20% trebuie să se recalculeze reţeaua în funcţiune de viteza efectivă. Sifoanele inferioare (v. sub Sifon) se dimensionează la pierderile de sarcină (H) hidraulice, astfel încît acestea să rămînă mai mici decît diferenţa de nivel dintre suprafaţa lichidului (la debitele minim şi maxim), la intrarea Şf la ieşirea din sifon, si să fie asigurată viteza minimă de 0,9 m/s. Profilul longitudinal al traseelor de canalizaţie se stabileşte astfel, încît să se asigure: scurgerea prin gravitaţie; trecerea pe sub anumite puncte obligate (pasaje inferioare, clădiri cu subsoluri adînci, etc.); acoperirea minimă cu pămînt (0,80 m); ruperi de pantă cît mai puţine; creşterea progresivă a vitezei apelor în canale; execuţia cît mai avantajoasă economic. Calculul static al canalelor consistă în determinarea profilului exterior transversal al canalelor şi a grosimii pereţilor, în funcţiune de sarcinile cari acţionează asupra lor şi de materialele din cari sînt executate. Pentru canalele prefabricate nu se face o dimensionare statică, dacă ele nu vor lucra în condiţii speciale. Asupra unui canal acţionează următoarele sarcini: sarcini fundamentale, permanente (greutatea proprie, greutatea pămîntu lu i de umplutură, presiunea activă a pămîntu iui, presiunea exterioară a apei, presiunea interioară a apei), şi utile (sarcini mobile, depozitarea de materiale pe pavajul de deasupra lor, etc.); sarcini incidentale (presiunea de 0,5 at, etc.). Materialele folosite ia executarea reţelelor ue canalizaţie trebuie să reziste la sarcinile permanente şi incidentale, să fie impermeabile, să reziste la acţiunea de coroziune a apelor agresive exterioare şi interioare, cum şi la acţiunea de eroziune a particulelor solide purtate de apele uzate, să reziste la ape cu temperaturi mai înalte decît 50°, să aibă suprafaţa interioară cît mai netedă, să coste cît mai puţin şi să poată fi puse în construcţie cît mai economic, adaptîndu-se mijloacelor industriale de construire a canalizaţiilor. Tuburile de beton, armate sau nearmate, sînt folosite cel mai frecvent în reţeaua de canalizaţie sub forma de tuburi prefabricate sau turnate pe loc. Tuburile ceramice sau de bazalt artificial sînt folosite pentru ape acide, cum şi în terenuri loessoide, deoarece pot fi montate etanş. Tuburile de asbociment şi tuburile metalice (de oţel şi de fontă) sînt folosite ca tuburi de presiune Ia staţiunile de pompare, cum şi în cazuri speciale (de ex. sarcini exterioare mari, terenuri cari prezintă dificultăţi de fundaţie, porţiuni de canal cu viteze mari, de scurgere, terenuri alunecătoare, în apropierea clădirilor construite pe terenuri loessoide, la sifoane, Ia vărsări dispersate în emisar). Racordarea tuburilor se poate face la oglinda (nivelul) de calcul al apelor, sau la creasta tubului, în care caz tuburile se montează cu radierele denivelate, astfel încît faţa superioară a bolţii să constituie o suprafaţă continuă. Lucrările accesorii de pe reţeaua de canalizaţie sînt destinate să permită întreţinerea raţională a canalizaţiei, şi sînt constituite din: cămine de vizitare (v.), camere de intersec-ţiune (v.), cămine de rupere de pantă (v.), guri de scurgere^.), cămine de spălare (v.), camere de deversare (v.), guri de descărcare (v.) şi sifoane inferioare (v.), etc. î. /x de colectare a gazelor petroliere. Ind. petr.: Ansamblul de conducte şi instalaţii cari servesc la colectarea în schelă a gazelor separate din. ţiţei. După presiunea la care se colectează gazele, reţelele de colectare pot cuprinde subansambluri de reţea de înaltă presiune C>20 at), de medie presiune (5---8 at), de joasă presiune (sub 3 at) şi de vid, una dintre schemele utilizate fiind cea reprezentată în figură. Gazele din separatoarele de înaltă presiune trec, prin conducte de presiune înaltă, direct la consumator, iar ţiţeiul trece în separatorul 2 de presiune medie; gazele separate în acesta trec prin conducte de presiune medie în staţiunea de dezbenzinare. Ţiţeiul din separatoarele de presiune medie e dirijat în separatoarele de presiune joasă 3 ale parcului, în cari soseşte şi producţia din sondele de gas-lift. Gazele provenite din parcurile de separatoare de presiune joasă (0,5 * * • 1,5 at) sînt dirijate la staţiunea de compresoare pentru gas-liftare 8, iar gazele cu presiuni sub presiunea atmosferică, Reţea de distribuţie a apei 536 Reţea de distribuţie a apei provenite din parcuri, se dirijează, prin conducte de vid, la staţiunea de compresoare cu vid a schelei. Producţia din sondele în erupţie se separă astfel în patru trepte, ultima cu depresiunea de 100-*-200 mm col. apă. Gazele de vacuum colectate din parcuri se comprimă la 3***5 at în staţiunea de Schema de colectare a gazelor în exploatările de ţiţei. 1) separator de gaze la presiune înaltă; 2) separatoare de gaze la presiune medie; 3) separatoare de gaze la presiune joasă; 4) separator de gaze sub vid; 5) rezervoare de ţiţei; 6) staţiune pentru comprimarea gazelor la presiunea de lucru pentru erupţie artificială; 7) staţiune pentru comprimarea gazelor; 8, 9, 10, 11) regulatoare de presiune; 12) conducte de ţiţei; 13) gaze la presiune înaltă; 14) gaze la presiune medie; 15) gaze la presiune joasă; 16) gaze sub vid; 17) gaze comprimate; 18) spre staţiunea de degazolinare; 19) spre sondele tn erupţie artificială; 20) ţiţei spre rafinare. compresoare 7, iar după răcirea şi separarea condensatului de gazolină sînt d ir ijate Ia staţiunea de dezbenzinare. La reţeaua de vid mai e legat şi parcul de rezervoare al schelei, pentru captarea produselor uşor vo!a+iIe din ţiţeiul brut, în perioada de respiraţie a rezervoarelor. Pentru evacuarea excesului de vapori din rezervor lucrează regulatoarele de presiune 8, iar Ia crearea vidului în rezervoare din cauza răcirii ţiţeiului (adică la aspiraţie) gazele intră în rezervor din conducta de presiune ioasă sau din conducta de presiune medie, prin regulatorul de vid. Conducta de primire a gazelor (de presiune joasă) cari ies de la gas-liftare se leagă de conducta de vid şi de conducta de presiune medie. Cînd debitul de gaze în această conductă e mai mare decît cel normal, presiunea în creştere deschide regulatorul 10, care menţine presiunea constantă în conductă, iar gazele sînt evacuate în conducta de vid; cînd debitul de gaze e mai mic decît cel normal (la scăderea presiunii), se deschide regulatorul de presiune 11 şi djn conducta de presiune medie încep să pătrundă gazele. în acest fel, presiunea normală din conducta de gas-lift se menţine la presiunile la cari sînt reglate aceste regulatoare. Dacă în şantier există sonde cu presiuni diferite, se insta-lează^două sau, rareori, mai multe reţele de colectare a gazelor. în reţeaua de presiune joasă se face colectarea gazelor cari urmează să fie furnisate consumatorilor apropiaţi şi să satisfacă nevoile locale. în reţeaua de presiune înaltă se colectează gazele pentru alimentarea conductei principale de gaze. Uneori, pentru alimentare se utilizează şi gazele cu presiune joasă, cari sînt dirijate la staţiunea de compresoare de la cap, pentru a fi comprimate în două trepte. Conducta de colectare a gazelor din şantier se termină în punctul de purificare şi măsurare a gazelor, adică în locul în care acestea trec din şantier în conducta magistrală de gaze, punct numit, de regulă, staţiunea de colectare a gazelor. Cînd într-un cîmp de gaze se exploatează două orizonturi sînt necesare două reţele de colectare, cari pot debita în conducte de transport diferite, în aceeaşi conductă, sau combinat, pentru fiecare dintre aceste cazuri fiind necesare anumite amenajări, cari să asigure (automat sau manual) acoperirea, din sistemul excedentar, a cantităţilor de gaze cari lipsesc temporar sau permanent în sistemul deficitar. i. /x/ de distribuţie a apei. Alim. apă: Ansamblul construcţiilor, instalaţiilor şi accesoriilor cari servesc Ia transportul apei de alimentare de la rezervorul de compensare (v.) pînă la cel mai depărtat punct de consum al unui centru populat sau industrial. Din punctul de vedere al amplasării reţelei, se deosebesc: reţele de distribuţie exterioare şi reţele de distribuţie interioare. Reţeaua de distribuţie exterioară cuprinde construcţiile, instalaţiile şi accesoriile amplasate între rezervorul de compensare şi robinetele de legătură ale branşamentelor. Ele urmăresc în plan străzile şi aleile dintr-un oraş sau dintr-o industrie. în general, în centrele populate există o singură reţea de distribuţie exterioară, care asigură alimentarea cu apă potabilă a tuturor categoriilor de consumatori. în industrii se pot amenaja două sau mai multe reţele separate, una pentru apă potabilă, iar altele pentru apă tehnologică, apă de incendiu, etc., dacă acest sistem prezintă avantaje din punctul de vedere tehnic-economic. Presiunea minimă dintr-o reţea de distribuţie exterioară e egală cu presiunea de serviciu; presiunea maximă, admisă Ia orele de consum minim, nu trebuie să depăşească 6 at. Presiunea de serviciu din reţeaua de distribuţie se poate realiza fie prin pompe, fie prin gravitaţie, cu ajutorul rezervoarelor amplasate la niveluri mai înalte decît cel mai înalt punct de consum. în industriile cari au mai multe reţele de distribuţie, apa pentru incendiu poate fi procurată, fie din reţeaua de apă potabilă, fie din reţeaua de apă industrială, după cum rezultă din calculul tehnic-economic. Din punctul de vedere al asigurării presiunii pentru incendiu, se deosebesc: reţele de joasă presiune pentru incendiu, cari asigură distribuirea debitului de apă pentru incendiu la presiunea de 7 m col. H2Of presiunea necesară la capătul furtunului fiind asigurată cu ajutorul motopompelor automobile ale unităţilor de pompieri; r e ţ e I e de înaltă presiune pentru incendiu, cari distribuie debitul de apă pentru incendiu la presiunea de 5***7 at, cu ajutorul unor staţiuni fixe de pompare, cari sînt puse în funcţiune în caz de incendiu. Reţelele de joasă presiune pentru incendiu se folosesc în centrele populate, iar cele de înaltă presiune pentru incendiu, în industrii. După forma lor în plan, se deosebesc '.reţele ramificate (v. fig. / a), la cari apa circulă de la rezervor pînă la oricepunct al reţelei, dintr-o singură direcţie; reţele inelare, form ate din bucle sau din ochiuri închise(v. fig. / b), la cari apa ajunge în orice punct al reţelei cel puţin din două direcţii. oo /. Scheme de reţele de distribuţie a apei, a) reţea ramificată; b) reţea inelară; c) reţea inelară cu ramificaţii terminale. Reţelele inelare prezintă avantajul că asigură alimentarea cu apă a consumatorilor chiar în cazul unui defect survenit pe un sector al reţelei, pe cînd la o reţea ramificată, un defect Reţea de distribuţie a apei 537 Reţea de distribuţie a apel survenit într-un punct al ei întrerupe distribuţia apei la toţi consumatorii din aval de punctul avariat. De asemenea, reţeaua inelară micşorează într-o mare măsură acţiunea loviturilor de berbec şi reclamă conducte cu diametri mai mici, datorită împărţirii debitului distribuit pe mai multe ramuri. Aceste reţele prezintă dezavantajul că reclamă conducte de lungime mai mare, deoarece închiderea tuturor buclelor necesită execuţia unor conducte pe trasee lipsite de consumatori. Se admit conducte ramificate numai pentru capetele reţelei de distribuţie, pe lungimi pînă la 200 m, astfel încît rezultă o reţea mixtă (reţea inelară cu ramificaţii terminale) (v. fig. Ic). Din punctul de vedere al mărimii şi al importanţei lor, se deosebesc: conducte principale de distribuţie (artere de distribuţie), conducte de serviciu şi conducte de branşament, numite branşamente. Conductele principale de distribuţie pornesc de Ia rezervor şi transportă apa în diferitele sectoare ale reţelei de distribuţie, pe drumul cel mai scurt. Traseele conductelor principale trebuie alese astfel, încît să domine zona pe care o alimentează, cu scopul de a obţine diametri minimi, cu presiuni cît mai egale în reţea. Distanţa dintre conductele principale e de 300---600 m. Pentru a evita efectuarea de găuri numeroase la conductele cu diametru mare, la conductele principale cu diametrul mai mare decît 200 mm nu e permisă executarea branşamentelor. Conductele de serviciu primesc apa de la conductele principale şi o distribuie la punctele de consum prin branşamente. Ele dublează conductele principale cu diametri mai mari decît 200 mm, se racordează la acestea la intervale de150***200 m şi au diametri de 80*-*150 mm. Pe aceste conducte se montează, în general, hidranţii de incendiu. în acest caz, conductele de serviciu pot avea şi diametri mai mici decît 80 mm, dacă situaţia locală permite asigurarea presiunii de serviciu. Conductele de branşament leagă reţeaua de distribuţie exterioară cu reţeaua de distribuţie interioară a imobilelor sau a întreprinderilor industriale alimentate din reţeaua de distribuţie a centrului populat. Conductele unei reţele de distribuţie se aşază la 1,25-**2,0 m sub nivelul terenului, pentru a fi ferite de îngheţ. Pentru a deosebi funcţiunea conductelor şi a evita execuţia greşită a branşamentelor se recomandă să se aşeze conductele principale de distribuţie la adîncimea de 2,0 m, iar conductele de serviciu şi conductele de branşament, la adîncimea de i,25*** 1,50 m. Reţelele de distribuţie ale centrelor populate, situate în regiuni cu diferenţe de nivel mai mari decît 40 m între cotele extreme, trebuie împărţite în zone, fiecare dintre acestea fiind alimentată de un rezervor separat (v. fig. II), pentru a asigura, la cota cea mai înaltă,o presiune de serviciu de 15--* 20 m col. H20 (deci, cu pierderile de sarcină depăşindu-se limita de presiune de 6at).Se recomandă ca cele două zone să fie solicitate, pecît e posibil, la presiuni maxime aproape egale. La reţelele de distribuţie cari funcţionează prin pompare, împărţirea în zone de presiune se impune în următoarele cazuri: cînd presiunea totală, datorită diferenţelor de nivel ale terenului, presiunii de serviciu şi pierderilor de sarcină prin conducte, depăşeşte presiunea limită de 6 at (v. fig. III)] cînd se poate realiza economie în exploatare, chiar cînd nu e depăşită presiunea maximă admi-sibilăîn reţea. în ultimul caz se poate realiza o economie care poate să ajungă pînă la 25% din energia cheltuită pentru pomparea apei. Punctele de intersecţiune a mai multor conducte din cadrul unei reţele de distribuţie se numesc noduri. Tuburile reţelelorex-terioare de distribuţie sînt executate din fontă de presiune, din asbociment, oţel, beton armat precomprimat (pentru conducte principale cu diametrul mai mare decît 400 mm) şi din mase plastice (pentru conducte de serviciu). Piesele de legătură se execută din fontă de presiune, pentru tuburile de fontă, şi din asbociment sau din oţel, pentru tuburile de beton armat şi de mase plastice. La reţelele exterioare de distribuţie se folosesc armaturi cu destinaţii diferite: reglarea debitului (vane, robinete); luarea apei din reţea (hidranţi, cişmele, fîntîni ţîşnitoare, prize cu colier); asigurarea funcţionării (ventile de siguranţă, ventile de reducere a presiunii, ciapete de reţinere, ventile de dezaerisire). Construcţiile accesorii ale unei reţele de distribuţie sînt următoarele: cămine pentru adăpostirea vanelor, a robinetelor de descărcare, a ventilelor de siguranţă şi de reducere a presiunii, a ventilelor de dezaerisire, a clapetelor de reţinere, a apometrelor şi manometrelor; masive pentru ancorarea conductelor la coturi, teuri, şi la capete (V. Masiv de ancoraj); traversări ale conductelor sub căi ferate, autostrade, rîuri. Dimensionarea reţelelor de distribuţie consistă în determinarea tuturor diametrilor conductelor şi în calculul pierderilor de sarcină, pentru a asigura presiunea de serviciu necesară, cum şi în calculul static al construcţiilor accesorii. De obicei, se calculează numai conductele principale şi branşamentele, iar diametrii conductelor de serviciu se aleg constructiv, în funcţiune de mărimea consumului de apă. Calculul hidraulic al reţelei de distribuţie se face considerînd debitul orar maxim, suplementat cu debitul cerut de funcţionarea hidranţilor interiori pentru incendiu, astfel încît să se asigure presiunea de serviciu cerută de hidranţii interiori, şi se verifică apoi diametrii conductelor în două ipoteze: să se asigure debitul orar maxim şi debitele necesare la hidranţii exteriori de incendiu, pentru toate incendiile simultane prevăzute de normele de pază contra incendiilor, asigurîndu-se presiunea minimă de funcţionare a hidranţilor de 7 m col. H20; să se asigure distribuirea debitului orar maxim şi debitele necesare la hidranţii interiori pentru un incendiu şi la hidranţii exteriori pentru celelalte incendii cari pot fi simultane. Calculul hidraulic al reţelelor de distribuţie ramificate se face astfel: Se calculează debitele pe fiecare tronson al reţelei, considerînd, pentru consumul gospodăresc şi public al reţelelor urbane, un debit specific (rezultat din împărţirea debitului orar maxim al zonei respective prin lungimea totală a conductelor reţelei din zonă) uniform distribuit în lungul conductelor reţelei pe o zonă cu o anumită densitate a populaţiei (pentru oraşele din II. împărţirea în zone Ia o reţea de distribuţie prin gravitaţie. Rx şi R2) rezervoare. III. împărţirea în zone la o reţea de distribuţie prin pompare. SPX şi SP2) staţiuni de pompare. Reţea de distribuţie a apei 538 Reţea de distribuţie a apei ţara noastră se consideră debitele specifice de 1***5 l/s-km). Pentru fiecare tronson de reţea se consideră ca debit uniform media debitelor de la capetele tronsonului. în punctele de consum concentrat important (întreprinderi industriale, instituţii mari, etc.) se introduc separat, la nodurile reţelei, debitele concentrate corespunzătoare, considerate în calculul debitului uniform pe tronsonul din amonte. Debitul pentru hidranţii de incendiu interiori se consideră că are valoare constantă în lungul conductei principale care se calculează. Se calculează diametrii conductelor, în funcţiune de debitul calculat şi de viteza economică de calcul (^=0,75-*-1,0 m/s, pentru conductele cu diametrul mai mic decît 300 mm," şi v= 1,0-**1,25 m/s, pentru conductele cu diametrul mai mare decît 300 mm). Se determină panta piezometrică şi pierderea de sarcină pe tronson, în funcţiune de debitul dat şi de diametrul calculat, folosind diagrame sau tabele de calcul, întocmite pe baza formulelor hidraulice curente. Se calculează cotele piezometrice şi presiunile disponibile la noduri şi se compară cu presiunea de serviciu necesară. Se trasează linia piezome-trică pe profilul în lung al conductei şi se verifică forma ei economică; linia piezometrică corectă trebuie să reprezinte o linie poligonală apropiată de o curbă cu concavitatea în sus. în cazuri speciale, cînd terenul e accidentat, această condiţie trebuie să fie îndeplinită de fiecare tronson de conductă principală, situat între accidentele de teren. După ce s-a realizat o linie piezometrică de formă economică şi s-a asigurat în orice punct presiunea de serviciu, se face verificarea conductei ia incendiu, în cele două ipoteze specificate mai sus, astfel; se calculează debitele maxime pe tronsoane, suplementate cu debitele necesare la hidranţii interiori şi exteriori, conform ipotezei decalcul considerate; se recalculează cotele piezometrice pentru diametrii calculaţi anterior, cu debitele noi; se verifică presiunea de serviciu la incendiu în toate nodurile reţelei; se corectează eventual diametrii unor tronsoane, pentru a îndeplini condiţia de presiune. La reţelele ramificate cari funcţionează prin pompare, diametrii conductelor de pe fiecare tronson ^e determină folosind o formulă de tipul: în care D■ e diametrul pe tronsonul carese calculează, s e un coeficient economic care depinde de costul conductei şi de costul energiei, Q e debitul la începutul conductei principale, Q- e debitul de pe tronsonul considerat i, iar a, (3 sînt exponenţi cari depind de aceiaşi parametri ca şi s. Calculul hidraulic al reţelelor de distribuţie inelare prezintă mai multe dificultăţi, deoarece nu se cunosc nici diametrii conductelor tronsoanelor, nici debitele pe tronsoane. Pentru rezolvarea problemei se pot pune două condiţii: în fiecare nod, suma debitelor cari vin spre nod să fie egală cu suma debitelor cari pleacă din nod; în fiecare ochi ai reţelei, suma algebrică a pierderilor de sarcină să fie nulă. într-o reţea cu a noduri şi b ochiuri se pot scrie (a—1) ecuaţii pentru noduri, ultimul nod al reţelei constituind numai un calcul de închidere, şi b ecuaţii pentru ochiuri. Deoarece numărul tronsoanelor unei reţele poligonale închise cu a noduri şi b ochiuri e (a-f-6 —1), se poate scrie un număr de ecuaţii egal cu jumătate din numărul necunoscutelor. Pentru rezolvarea sistemului se consideră cunoscuţi diametrii tronsoanelor de conducte, şi, ca necunoscute, debitele cari sînt cuprinse în toate ecuaţiile stabilite. Dimensionarea hidraulică a reţelelor inelare se poate face prin rezolvarea algebrică a sistemului de ecuaţii cari au ca necunoscute debitele (practic, pentru sisteme cu cel mult zece ecuaţii) sau prin metode cu aproximaţii succesive (Lobacev, Cross, etc.). în acest caz se stabileşte o schemă de scurgere a apei în tronsoanele reţelei şi se calculează debitele cari rezultă. Pe baza acestor debite şi a vitezei economice se calculează diametrii conductelor. Se calculează apoi pierderile de sarcină pe inele obţinîndu-se, la prima aproximaţie, o relaţie de forma 0. Se determină debitul de corecţie Aq, care, pentru fiecare inel în parte, asigură satisfacerea condiţiei Tjh=0, şi se corectează toate debitele de pe tronsoanele reţelei. Se reface calculul pierderilor de sarcină şi se obţine o relaţie SA^tO, mai mică. Se repetă aproximaţiile succesive pînă cînd Să ■< 0,5 m col. HaO pentru fiecare inel, şi 2A<1,0m col. H20, pentru conturul exterior al reţelei. Calculul reţelelor inelare prezintă dificultăţi mari datorită faptului că distribuţia debitelor şi, respectiv, a diametrilor, considerată iniţial, nu e sigur cea mai economică, astfel încît calculul trebuie să fie reluat de mai multe ori, modificîndu-se schemadedistribuţieadebitelor, pentru a permite să se aleagă soluţia cea mai economică. Din acest punct de vedere, folosirea maşinilor electronice oferă posibilitatea efectuării unui mare număr de variante şi găsirea soluţiei celei mai economice. Mai pot fi folosite maşinile analogice, construite pe baza analogiei electrohidrodinamice. Astfel, reţelele de distribuţie pot fi dimensionate cu ajutorul unui model electric la care se foloseşte analogia dintre variaţia debitului de apă cu intensitatea curentului electric, respectiv dintre pierderea de sarcină hidraulică şi diferenţa de potenţial electric. Dimensionarea reţelelor inelare mici se poate face simplificat, considerînd ochiurile deschise, transformînd astfel reţeaua inelară într-o reţea ramificată. Se pune, însă, condiţia ca diferenţa cotelor piezometrice în punctele de tăiere a inelelor să nu depăşească 0,5 m col. HaO pe inel şi 1,0 m col. H20, pe contur. La reţelele inelare cari funcţionează prin pompare, calculul se complică prin introducerea în plus a condiţiilor de minim al cheltuielilor anuale, atît pentru amortisarea investiţiei cît şi pentru exploatare. Reţeaua de distribuţie interioară cuprinde conductele, armaturile, instalaţiile de pompare şi rezervoarele situate între robinetul de branşament şi punctul cel mai depărtat de consum din interiorul unei clădiri. Reţeaua de conducte interioare poate fi unică, destinată transportului unei singure calităţi de apă potabilă pentru toate categoriile de consumuri, sau poate fi constituită din mai multe reţele paralele, cari transportă ape cu calităţi diferite (apă potabilă rece, apă potabilă caldă, apă industrială nepotabilă, apă de incendiu, etc.). Ultimul tip se foloseşte, în special, Ia unele clădir i industriale, la cari se folosesc reţele separate pentru apa tehnologică. Amenajarea unei reţele separate pentru distribuţia apei de incendiu se impune în următoarele cazuri: cînd trebuie asigurată o exigenţă deosebită în funcţionare; cînd conducta publică nu poate asigura debitele mari de apă necesare pentru combaterea incendiilor, astfel încît trebuie folosite surse de apă nepotabilă; cînd volumul mare de apă din reţea, incluziv rezervoarele , nu permite primenirea apei în reţeaua comună în timpul prescris de norme. Reţeaua interioară de conducte se compune din: conducte principale de distribuţie, echipate cu robinete de închidere pe ramuri; coloanele verticale cari transportă apa la diferite etaje, echipate cu robinete de închidere şi de golire; conductele de legătura dintre coloane şi obiectele sanitare sau grupurile de obiecte, echipate, de asemenea, cu robinete de închidere şi de golire. V. sub Alimentarea cu apă rece a clăd ir i lor. Calculul reţelelor interioare de distribuţie consistă în determinarea diametrilor conductelor şi în verificarea presiunii disponibile, care trebuie să fie acoperitoare faţă de Reţea de drenaj 539 Reţea de irigaţie presiunea de serviciu necesară. Pentru calcul se consideră debitul maxim instantaneu, care se determină în funcţiune de numărul de obiecte sanitare alimentate, de debitul specific al obiectului şi de simultaneitatea de funcţionare a obiectelor. Debitul specific al unui obiect sanitar poate fi exprimat în echivalent, care e raportul dintre debitul specific al robinetului de serviciu al obiectului respectiv şi debitul specific al robinetului de serviciu, cu diametrul de 15 mm, al cuvetei de bucătărie, care se consideră de 0,2 l/s. La calculul hidraulic al reţelelor interioare se consideră şi pierderile de sarcină locale, pe lîngă cele lineare. 1. ~ de drenaj. Agr.: Ansamblul lucrărilor de drenaj executate pe un teren, în vederea evacuării excesului de apă, care provoacă umezirea excesivă a solului şi, în unele cazuri, chiar formarea, pe suprafaţa solului, a unor bălţi cari au o acţiune dăunătoare culturilor agricole. Reţeaua de drenaj cuprinde o reţea de drenuri colectoare, o reţea de canale deschise de desecare (permanente sau provizorii), un colector principal de desecare (care serveşte uneori şi ca debuşeu) şi un recipient natural sau artificial, în care se adună apele în exces. Ca recipiente pot fi folosite iazurile, lacurile artificiale , eleşteele sistematice, lacurile de acumulare, albiile rîurilor sau ale fluviilor. Lucrările pot ocupa întreaga suprafaţă în care se face desecarea, în care caz reţeaua e pentru desecare sistematică, sau numai sectoare din suprafaţa interesată, reţeaua fiind. în acest caz, pentru desecare parţială. V. şi Desecare, Drenare. 2. ~ de echilibrare. Telc.: Dipol electric folosit ca echi-libror (v.) în sistemele diferenţiale (v.). 3. ~ de irigaţie. Hidrot.: Ansamblu de lucrări hidrotehnice de captare, transport şi distribuţie a apei pe un cîmp irigat. Reţeaua de irigaţie cuprinde totalitatea canalelor de irigaţie permanente şi temporare sau a dispozitivelor pentru transportul apei sub presiune, avînd ca scop distribuirea uni- /. Schema unei reţele de irigaţie. 0 sursă de apă; 2) priză de apă; 3 a) canal magistal, partea inactivă; 3'b) canal magistral, partea activă; 4 şi 5) canale distribuitoare pentru una sau mai multe gospodării; 6) canale distribuitoare, de grup; 7) canal distribuitor, de sector; 8) canal provizoriu, de irigaţie. formă a apei pe sol, în cantităţile necesare, la termenele fixate, creînd astfel un regim optim al apei, în vederea măririi fertilităţii solului şi a asigurării unei producţii mari a culturilor. Sistemele de irigaţie pe suprafeţe mari (v. fig. /) se compun din următoarele părţi principale: Instalaţii frontale pentru captarea apei în condiţiile cerute de sistem. Sursa de apă o constituie rîurile, fluviile, iazurile, gheţarii, izvoarele. Captarea apei se poate face, fie prin gravitaţie, fie prin pompare. După condiţiile topografice locale, captarea apei prin gravitaţie se poate face, fie prin priză în curent liber, fie prin priză cu baraj. Canalul magistral, care primeşte apa de la instalaţiile frontale, o transportă şi o distribuie pe canalele de ordin inferior. Canale distribuitoare, cari conduc apa pe suprafeţele irigate cari aparţin unei gospodării sau mai multor gospodării. Ele se trasează la limita perimetrului gospodăriilor, de regulă pe linia de separaţie a apelor. Canalele distribuitoare apar-ţinînd unei gospodării conduc apa în canalele distribuitoare de grup, alimentînd mai multe sectoare de irigat. Canale distribuitoare de sector irigabii, cari alimentează sectorul irigabil din gospodărie, fiind, de regulă, ultimele canale, permanente. Sectorul irigabil se dimensionează în funcţiune de cerinţele de mecanizare a exploatării culturilor. Suprafaţa sectorului irigabil e cuprinsă între 20 şi 40 ha pentru bumbac şi legume, şi între 40 şi 80 ha pentru cu Itur ile de cereale. Lungimile canalelor de sector sînt de 1---3 km. Canale provizorii de irigaţie, cari se execută anual, mecanic, şi deservesc suprafeţe cuprinse între 4 şi 10 ha. Panta optimă a unui canal provizoriu e de 1-3°/00. Nivelul apei într-un canal provizoriu trebuie să fie situat cu 4***6 cm deasupra terenului, în cazul pantelor mari ale acestuia, şi cu 1Q*”12cm, în cazul pantelor mici. Din canalul provizoriu, apa e derivată în rigole de alimentare, în rigole auxiliare şi în rigole de udare (v. fig. //). Rigolelede alimentare au, de obicei, lăţimea la fund de 25---30 cm, lăţimea la partea superioară de 80 cm, şi panta de 3---70/00. în cazul solurilor grele, debitul e între 0,15 şi 1,50 l/s, iar în cazul celor uşoare, între 0,50 şi 2 l/s. Lungimea rigolei poate fi de 70---130 m. O rigolă de alimentare poate alimenta 100 * * * 150 de rigole de udare. Rigolele de alimentare se execută cu plugul obişnuit sau cu plugul de vie, în două sau în patru parcursuri. Rigolele de alimentare pot fi înlocuite cu conducte metalice sau de materiale plastice, ori cu jgheaburi de lemn transportabile. Rigolele auxiliare sînt folosite pentru o mai uşoară conducere a apei în rigolele de udare, cînd apa din rigolele de alimentare are debit prea mare sau cînd terenul prezintă un relief complex. O astfel de rigolă alimentează 5---7 rigole de udare. Rigolele auxiliare pot fi înlocuite cu aceleaşi tipuri de conducte ca şi rigolele de udare, sau cu jgheaburi. Rigolele de udare servesc la transportul şi la conducerea apei în sol, la rădăcina plantelor, prin infiltraţie laterală şi prin capilaritate laterală şi verticală. Pot fi: închise inundabile, utilizate în cazul terenurilor cu pante mici (i<0,002), adîncimea rigolei fiind de 15*-*20 cm, iar infiltraţia producîndu-se după umplerea completă a rigolei; închise neinundabile, utilizate în cazul pantelor cuprinse între 0,002 şi 0,004 °/00, adîncimea rigolei fiind de 12* * * 15 cm, infiltraţia producîndu-se odată cu deplasarea apei în rigolă, iar alimentarea încetînd înainte ca apa să ajungă la capătul rigolei; deschise, utilizate în cazul pantelor cuprinse între 0,003°/00 şi 0,005°/00 şi mai mari, adîncimea lor fiind de 10* * * 12 cm şi infiltraţia producîndu-se prin circulaţia continuă a apei. II. Schema rigolelor unei reţele de irigaţie. 1) canal provizoriu ; 2) rigolă de alimentare ; 3) rigolă auxiliară; 4) rigolă de udare. Reţea de telecomunicaţii 540 Reţea de telecomunicaţii Distanţa dintre rigolele de udare se ia de 50***70 cm; ea depinde de permeabilitatea şi de proprietăţile de capilaritate ale solului, iar lungimea lor depinde de infiltraţia apei şi de panta terenului, fiind cuprinsă între 30 şi 150 m. Rigola auxiliară şi rigola de udare se leagă prin conducte cu diametrul de 3-"5 cm. Rigolele de udare se execută înainte de fiecare udai*§, iar pentru ierburi şi cereale, odată cu semănatul (cu ajutorul unui dispozitiv special, ataşat la semănătoare). în cadrul diferitelor scheme de irigare, rigolele de udare pot fi amplasate paralel cu canalul provizoriu, sau perpendicular pe acesta şi, în acest caz, rigolele auxiliare pot lipsi. în cazul culturilor de ierburi şi de cereale, rigolele de udare pot fi înlocuite cu fîşii de udare (v.). în acest caz, umezirea solulu i se face prin infiltraţie verticală. După întinderea şi natura culturilor, diferitele grupuri de canale pot funcţiona continuu sau într-o anumită ordine de urgenţă. Funcţionarea periodică a canalelor depinde şi de debitul asigurat de sursa de apă. Dirijarea debitelor pe canale se face prin construcţii hidrotehnice permanente, pe reţeaua de distribuţie, şi prin construcţii transportabile, pe reţeaua provizorie. Sectorul de udat poate fi înlocuit, în cazul irigaţiei prin submersiune (la orez), prin parcele cu suprafaţa de 0,2-*-1 ha, despărţite prin mici diguri de separaţie provizorii. Parcelele pot fi alimentate independent, sau succesiv. în cazul alimentării sucesive, canalul de alimentare poate deservi 4---8 parcele. Reţeaua provizorie de irigaţie poate fi înlocuită prin conducte subterane poroase sau perforate, cari au rolul de transport şi de distribuţie a apei la rădăcinile plantei. Absorpţia se face prin capilaritate. Această metodă e puţin folosită, din cauza imposibilităţii aplicării ei în diferitele condiţii impuse de sol şi de plantă. Reţeaua provizorie şi o parte din reţeaua permanentă pot fi înlocuite şî prin conducte sub presiune, cari alcătuiesc instalaţia pentru ploaie artificială (a s-p e rs i u n e). Sistemul de irigaţie prin aspersiune poate fi, fie mobil, în care aspersoru I (pluviatorul), conducta de apă şi instalaţia de pompare sînt mobile (prin acest sistem se udă o fîşie îngustă de-a lungul sursei de apă), — fie semi-mobil, în care instalaţia de pompare şi conducta principală sînt fixe, iar conducta de distribuţie a apei şi aspersorul sînt mobile, —ori staţionar, în care toate elementele, incluziv aspersorul, sînt fixe. V. şi sub Irigaţie prin aspersiune, sub Irigaţie. De la pompă, apa e împinsă în conducta principală şi apoi în conductele distribuitoare cari alimentează conducta mobilă prin intermediul hidranţilor. Apa e pulverizată cu ajutorul aspersoarelor. în aspersoarele cu rază mare de acţiune, apa are presiunea de 4--*5 at şi e distribuită pe osuprafaţă circulară cu diametrul de 50***70 m. Aspersoarele cu rază mică de acţiune funcţionează cu presiunea de 1 •••! at şi, în acest caz, picăturile au dimensiunile ploii naturale. Unul dintre aceste sisteme e agregatul cu două console tip lasch in, în care pompa, conductele şi aspersoarele sînt instalate pe un tractor. Captarea apei se face odată cu mişcarea tractorului pe un drum paralel cu canalul în debleu. Conductele pentru transportul apei au lungimea de 55 m, de o parte şi de alta a tractorului. Suprafaţa deservită dintr-o singură staţiune a tractorului e de 1200 m2. Agregatul poate acoperi, într-un singur sezon, în perioada de udare, o suprafaţă de 100-“130 ha. Reţeaua de canale se încadrează în sectorul de irigaţie. Canalele sînt distanţate la 120 m. Sistemele de ploaie artificială prezintă mari avantaje faţă de sistemele de irigaţie prin infiltraţie, atît în privinţa simplificării reţelei şi a lucrărilor de amenajare şi exploatare, cît şi în privinţa efectului asupra dezvoltări i plantelor şi asupra ridicării producţiei. i. ~ de telecomunicaţii. 1. Te/c.: Ansamblul constituit din sistemul de linii, centre de comutaţie şi centrale, staţiuni de amplificare, posturi (terminale), etc., care asigură deservirea cu legături de telecomunicaţie uni laterale sau bilaterale a unui anumit teritoriu. Din punctul de vedere al structurii sistemului de linii, reţelele de telecomunicaţii pot fi poligonale, radiale, ramificate, sau combinate. — Reţelele poligonale au posturile sau centralele legate între ele două cîte două. — Reţelele radiale au posturile sau centralele legate radial la un centru principal. — Reţelele ramificate au posturile sau centralele legate pe grupuri radiale din ce în ce mai mari, prin linii de legătură de ordin din ce în ce mai înalt, un centru de ordin superior legîndu-se radial de centrele grupurilor de ordin imediat inferior. — Se folosesc şi reţele combinate prin asocierea acestor tipuri principale. Din punctul de vedere constructiv, reţelele pot fi aeriene, în cablu, sau mixte. —O reţea aeriana are linii aeriene constituite din fire neizolate, de cupru, de oţel moale sau de oţel cuprat, avînd diametrul de 2, 3 sau 4 mm, întinse pe stîlpi şi fixate pe izolatoare de porţelan sau de sticlă. — O reţea în cablu are cabluri telefonice de obicei îngropate în săpătură sau trase în canalizaţie subterană (reţea subterană). Deşi, în general, cablurile se instalează subteran, ele pot fi instalate şi aerian, pe stîlpi sau pe clădiri. — O reţea mixta cuprinde linii aeriene, linii în cablu şi, eventual, linii de radioreleu (v.). Din punctul de vedere al comunicaţiei asigurate, reţelele de telecomunicaţii se împart în reţele telefonice, reţele telegrafice, reţele de radiodistribuţie (radioficare), etc. Reţea telefonică: Reţea de telecomun icaţi i pentru convorbiri telefonice, constituită din posturile telefonice, centralele telefonice şi liniile de legătură, cari se pot interconecta pentru comunicaţii telefonice (bilaterale) prin intermediul centrelor de comutaţie. Din punctul de vedere al organizării şi exploatării reţelelor telefonice, ele pot fi reţele urbane, reţele raionale, reţele interurbane şi reţele internaţionale. Reţeaua telefonică urbană (numită şi reţea telefonica locala) e o reţea telefonică limitată la cuprinsul unei localităţi sau al unui oraş. Liniile reţelei locale leagă centrala telefonică cu posturile de abonaţi (linii de abonaţi), centralele între ele (linii de intercomunicaţie) sau o centrală cu o centrală de abonaţi (trunchiuri). Reţeaua telefonică urbană poate fi folosită şi pentru legături telegrafice prin teleimprimator, între abonaţi importanţi (întreprinderi sau instituţii). în acest caz, ansamblul teleimprimatoarelor şi al circuitelor de legătură între ele se numeşte reţea de teleimprimatoare. Reţeaua telefonică urbană e compusă din reţeaua de alimentare (de feeder-e) şi din reţeaua de distribuţie. Din punctul de vedere al sistemului de organizare,^reţeaua poate fi cu multiplare sau cu dulapuri de distribuţie.— în prima formă (v. fig. la), atît reţeaua de alimentare, cît şi cea de distribuţie, sînt formate din cabluri joncţionate în manşoane de plumb aşezate fie în camerele de tragere subterane, fie pe stîlpi de linie sau pe clădiri. Pentru ramificări, cabluI principal are, în camera de tragere, un altoi de cablu (cu lungimea de circa 2 m), cu circuitele legate în derivaţie pe circuitele cablului principal, din care se pot ramifica, prin legare, cabluri mai mici. Atît în reţeaua de feeder-e, cît şi în cea de distribuţie, sînt menţinute circuite libere, neconectate la abonaţi, cari formează rezerva de exploatare. Mărimea acestei rezerve se evaluează în perechi metri. Pentru a reduce rezerva la minimul admisibil, ea e realizată, în reţelele cu multiplare, prin conectarea multiplă în paralel. în acest fel, orice circuit poate fi conectat spre abonat în două sau în mai multe Reţea de telecomunicaţii 541 Reţea de telecomunicaţii or CD 100 CD DD puncte diferite, evitîndu-se necesitatea de a avea circuite separate, pînă la centrală, de la aceste puncte diferite. Acest sistem de reţea asigură, pe lîngă o economie de materiale (perechi-metri) şi o flexibilitate mare pentru remanieri şi extensiuni în reţea. O altă metodă de a obţine reducerea rezervei de exploatare consistă în folosirea dulapurilor de distribuţie (v. fig. / b). Reţeaua de alimentare se ramifică (fără multiplare) pînă la dulapurile de distribuţie. Aici se pot face conexiunile cu reţeaua dedistribuţie, după necesităţile exploatării. Rezervele de exploatare din toate cablurile de distribuţie ramificate dintr-un dulap nu trebuie să se găsească în acelaşi număr în cablurile de alimentare (ci într-un număr mult mai mic). Prin aceasta se realizează şi o flexibilitate mare a reţelei. Reţeaua telefonică interurbană e o reţea telefonică formată din centre interurbane (echipate cu centrale interurbane), legate între ele prin linii interurbane, fie direct, fie prin intermediul centrelor de transit, de diferite categorii. Reţeaua interurbană poate fi organizată, din punctul de vedere al configuraţiei şi al stabilirii comunicaţiilor, în mai multe feluri: în reţea poligonală, în reţea radială simplă, în reţea ramificată şi în reţea mixtă (poligonală şi radială). DD 8 CA 100 CA 100 J CD 8 200 * '—20 % 20-w - /. Reţele telefonice urbane. a) cu circuite multiplate în paralel; b) cu dulapuri de distribuţie; OC) oficiu central; CA) cablu de alimentare; CD) cablu de distribuţie; A) altoi de cablu; CT) cameră de tragere; DD) dulap de distribuţie (cifrele reprezintă numerele circuitelor). II. Reţea telefonică poligonală, cu legături directe. III. Reţea telefonică radială, cu centre de transit. CN) centru naţional; CR) centru regional; Cr) centru raional. Reţeaua poligonală comportă legături directe între toate centrele telefonice luate două cîte două (cari au nevoie de astfel de legături şi stabilesc comunicaţiile direct, fără transit, v. fig. II). Reţeaua ramificată (pe grupuri diferite) comportă legături radiale de la fiecare centru de un anumit rang, cu toate centrele de rang inferior din grupul respectiv (v. fig.///). O legătură oarecare se stabileşte, în general, prin transite în centrele diferitelor grupuri. Reţeaua interurbană trebuie să fie astfel constituită, încît să poată asigura comunicaţia telefonică, în bune condiţii, între oricari doi abonaţi din cuprinsul reţelei, stabilirea comunicaţiei făcîndu-se într-un timp cît mai scurt. Pentru asigurarea calităţii de transmisiune, reţeaua comportă linii aeriene şi în cablu, echipate cu amplificatoare şi cu sisteme de frecvenţă cari compensează atenuările. Instalaţii auxiliare compensează distorsiunile introduse de linii. Pentru asigurarea unei durate de aşteptare minime, reţeaua are, pe diferitele direcţii, mănunchiuri de circuite în număr suficient spre a face faţă traficului telefonic respectiv. Reţeaua telefonică raională e o reţea telefonică limitată la cuprinsul unui raion, avînd, în general, mai multe reţele locale, legate prin circuite raionale. Reţeaua telefonică internaţională e o reţea telefonică interurbană care deserveşte localităţi din ţări diferite. Din punctul de vedere al modului în care se efectuează comutările la stabilirea unei legături telefonice, se deosebesc reţele telefonice automate şi reţele telefonice cu comutare manuală. Reţeaua telefonică automată e o reţea telefonică, care grupează mai multe posturi de abonaţi sau mai multe reţele urbane, în care stabilirea legăturilor se face prin intermediul centralelor telefonice automate, fără intervenţia unui operator. Reţeaua automată poate fi urbană, pe întinderea unui oraş sau interurbană, pe întinderea unei regiuni sau a unei ţări. Reţeaua automată urbană tre-buie să fie cablată, pentru ca izolamentul circuitelor să fie bun şi invariabil, asigurînd astfel transmisiunea corectă a impulsiilor de selecţiune emise de discul aparatului. Reţeaua circuitelor în funcţiune e numerotată, astfel încît fiecare post de abonat şi fiecare punct telefonic în general (post public, centrală de abonat, centrală de oficiu) să fie identificat printr-un număr. De preferinţă, reţeaua automată interurbană trebuie să fie cablată, atît pentru asigurarea transmisiunii corecte a impulsiilor, cît şi pentru asigurarea de mănunchiuri importante de legături, necesare selecţiunii automate. Reţeaua interurbană poate fi: fie cu numerotaţi e deschisă, fiecare centru avînd un număr propriu, iar abonaţii din centru fiind numerotaţi separat (v. fig. IV), fie c u n u-merotaţie închisă, fiecare centru avînd alocat un grup anumit de numere pentru abonaţi (v. fig. V). Reţeaua telefonică cu comutare manuală e o reţea telefon ică în care stabilirea legăturilor în centralele telefonice se face manual, de către un operator, la cererea abonaţilor respectivi, IV. Reţea telefonică automată cu numerotaţie deschisă. 922, 962, etc. sînt numerele indicative ale diferitelor centre. f%3W0~33939 35QQ""3733\ '5100-5733 V. Reţea telefonică automată, cu numerotaţie închisă. 11000---19699, 3500" 3799, etc. sînt numere indicative cuprinzînd şi indicaţia centrului respectiv şi a abonatului. Reţea de telecomunicaţii 542 Reţea de tufnâi^e > El Reţea telegrafică: Reţea de telecomunicaţii pentru comunicaţii telegrafice bilaterale, constituită din liniile de legătură, aparatele telegrafice şi centrele de comutaţie respective. Reţelele telegrafice au funcţiuni analoge celor telefonice (v.), cu cari pot folosi în comun liniile de telecomunicaţie şi anumite echipamente, dacă se asigură separarea căilor corespunzătoare (de obicei prin benzi de frecvenţă distincte). Reţea de r a d i o d i s t r i b u ţ i e: Ansamblul liniilor electrice (cu echipamentul de linie corespunzător) şi al transformatoarelor cari asigură transmiterea, la posturile de abonat, a programului centrului de radiodistribuţie. Cea mai simplă reţea de distribuţie e constituită numai din linii cu un singur nivel de tensiune: 30 V pentru radiodistribuţie şi 100 sau 200 V pentru radioamplificare. în această reţea („cu o treaptă de tensiune sau monosecţională11), specifică mici, difuzoarele abonaţilor sînt de abonat (v. fig. VI). Pentru un număr mare de abonaţi sau pentru abonaţi depărtaţi, se folosesc reţele „bisecţionale", cu două trepte de tensiune. Acestea au linii de abonaţi alimentate de la staţiune prin feeder-e de distribuţie, cu ajutorul transformatoarelor de abonat (v. fig. VII). Feeder-ul se deosebeşte de linia VI. Schema electrica a unei linii de abonat cu un nivel de tensiune. centrelor de radiodistribuţie legate în derivaţie ia linia VII. Schema electrică a unei recele de radiodistribuţie cu două trepte de tensiune. de abonat prin tensiunea de lucru: 120 V sau 240 V. în principiu, o linie de feeder de distribuţie nu trebuie să depăşească 1 '"3 km, iar sarcina să nu fie mai mare decît 600 de abonaţi. Transformatorul de abonat are o putere de 10 VA (şi poate suporta o sarcină maximă de 40 difuzoare de 0,25 VA) sau de 25 VA (putînd suporta o sarcină de maximum 100 de difuzoare de 0,25 VA). Transformatorul de abonat coboară tensiunea de 120 V sau 240 V a feeder-ului la 30 V în linia de abonat. Cînd staţiunea de radiodistribuţie nu poate furnisa tensiuni mai înalte decît 30 V, la intrarea în feeder, e necesară montarea unui transformator ridicător de tensiune. Reţelele de radiodistribuţie cu trei trepte de tensiune („trisecţionale“) — 30 V, 120 sau 240 V şi 480 sau 960 V — sînt folosite în cazul centrelor de radiodistribuţie mari. După felul construcţiei, liniile de radiodistribuţie se clasifică în linii aeriene (montate pe stîlpi sau pe console de acoperiş) şi linii în cablu. Pentru construcţia liniilor aeriene se folosesc materiale ca: stîlpi, console, traverse, suporturi, izolatoare şi conductoare. Aceste materiale nu necesită construcţii speciale faţă de cele utilizate în construcţia liniilor reţelelor telefonice intraraionale. Excepţie fac liniile folosite în sistemele cu multe programe sau cu alimentare la distanţă şi feeder-ele de distribuţie cu tensiuni mai înalte decît 360 V, pentru cari se iau măsuri asemănătoare celor pentru liniile aeriene electro-energetice. Conductoarele utilizate sînt: fire de OL zincat cu diametrul de 2, 3 şi 4 mm; fire de cupru dur (preferabile din cauza atenuării, de cinci ori mai mică decît cea a firelor de fier, dar utilizate numai în construcţia feeder-elor, din cauza costului mare) şi fire de bimetal (oţel acoperit cu cupru), folosite la construcţia circuitelor monosecţionale lungi sau prea încărcate şi la feeder-e de distribuţie. Liniile în cablu sînt folosite, în special, pentru traversări (căi ferate, poduri, ape, etc.), la ieşirea din staţiunea de radiodistribuţie şi pe distanţe scurte. Ele pot fi: cu izolaţie de cauciuc în manta de plumb (similare celor folosite în instalaţiile electrice) şi cu izolaţie de policlorură de vinii. Cablurile pot fi instalate aerian pe ştreang, pe faţada clădirilor, sau se îngroapă în pămînt. Calculul reţelelor de radiodistribuţie se face ca pentru liniile lungi adaptate. Dimensionarea liniilor de radiodistribuţie se face ţinînd seamă de atenuarea nivelului semnalului de la staţiune la cel mai depărtat abonat. Se determină lungimea, secţiunea, sarcina şi felul conductoarelor, din condiţia ca această atenuare să nu depăşească valoarea de 4 dB pentru liniile de radiodistribuţie şi de 6dB pentru cele de radioamplificare, în calcul nu se ia în consideraţie atenuarea produsă de transformatoare. în practică, pentru calculul liniilor de radiodistribuţie s-au construit diagrame cari, pentru diverse tipuri de conductoare, reprezintă atenuarea pe linie, în funcţiune de mărimea coeficientului de sarcină. Coeficientul de sarcină determină sarcina maximă admisibilă pe o linie de radio-distribuţie şi se defineşte ca produsul între numărul de difuzoare alimentate de linia respectivă (AT") şi lungimea liniei, în kilometri, măsurată din locul de alimentare a liniei cu energie audio, pînă la cel mai depărtat post de abonat. Indicii calitativi ai reţelei de distribuţie a centrului de radiodistribuţie se referă la: Rezistenţa mecanică şi la agenţi chimici şi atmosferici (ca şi liniile reţelei telefonice interraionale). Izolare şi impedanţă astfel, încît atenuarea între staţiunea de amplificare şi capătul liniei să nu depăşească 3dB, iar atenuarea pe linia de abonat, incluzînd instalaţia interioară, să nu depăşească 1 dB. Banda de frecvenţe: 50---10 000 Hz. Tensiunea de serviciu pe linia de distribuţie: 30 V pe linia de abonat; 120, 240, 480 sau 960 V pe feeder-ele de dis^ tribuţie. 1. ~ de telecomunicaţii. 2. Telc.: Sistemul de linii de telecomunicaţii pe fire, eventual de linii de radioreleu (v.), cari intră în componenţa unei reţele de telecomunicaţii, în sensul de sub Reţea' de telecomunicaţii 1. 2. ~ de turnare. Metg.: Ansamblul canalelor din interiorul formei de turnătorie, prin care se toarnă metalul lichid în cavitatea formei. Elementele reţelei de turnare (numită impropriu ,,culee“) sînt: pîlnia, piciorul pîlniei, canalele de distribuţie — cari au uneori şi funcţiunea de canale colectoare de zgură — şi alimentatoarele (v. fig. /). Pîlnia are rolul de receptor al metalului în stare topită. La reţelele formelor pentru fontă, pîlnia e prelungită cu o cupa, şi împreună formează elementul receptor. Din pîlnie, metalul lichid trece în formă prin piciorul pîlniei, care e un canal de obicei vertical şi care debitează metalul într-un canal orizontal; uneori, acesta are numai rolul de distribuitor la alte canale (cînd e Reţea de turnare. 1) pîlnie; 2) cupă; 3) piciorul pîlniei; 4) canal orizontal (canal de zgură sau canal de distribuţie); 5) alimentatoare. Reţea electrica 543 Reţea electrică numit canal de distribuţie), iar alteori, şi rolul de a reţine zgura (cînd e numit şi canal colector de zgura sau colector de zgura). Canalul de distribuţie, respectiv colectorul de zgură, distribuie metalul lichid în alimentatoare, cari sînt canale de legătură cu cavitatea formei. Forma reţelei deturnare diferă după felul turnării. La turnarea directă, reţelele pot fi: reţea de turnare simplă, reţea de turnare în pană şi reţea de turnare în ploaie. Reţeaua de turnare simpla (v. fig. II a) se foloseşte la piesele de fontă cenuşie şi de bronz, cari nu comportă solicitări importante. — Reţeaua de turnare în pană (v. fig. II b) se foloseşte la turnarea pieselor cu pereţi subţiri de fontă cenuşie (tuce'rie de comerţ, vase de bu- Tipuri de reţea de turnare. cătărie, obiecte sanitare, etc.), 0) retea de turnare simplă; b) reţea şi a pieselor CU pereţi subţiri de turnare în pană ;c) reţea de tur-de aliaje de aluminiu. Re- nare tn ploaie; I) pîlnie de turnare; ţeaua de turnare în ploaie (v. fig. 2) Q|imentator în pană (care înio- II c) se foloseşte la turnarea cuieşte toate elementele reţelei de pieselor cilindrice cu miez(bu- turnare); 3) cupfi;4) canal dedis-cele, cilindri pentru motoare, tribuţie inelar. 5) piciorul pt,nleii pistoane de fontă, etc.) cari, vertical; 6) alimentatoare verticale, după prelucrarea prin aşchiere, subţiri; 7) răsuflătoare ; 8) piesă trebuie să prezinte suprafeţe turnată, interioare lipsite de defecte. La turnarea laterală, reţelele pot fi: reţea de turnare în planul de separaţie, reţea de turnare în etaj şi reţea de turnare în fantă. Reţeaua de turnare în planul de separaţie (v. fig. lila) se foloseşte mult la turnarea pieselor de oţel, de fontă sau de metale neferoase, şi e impusă de configuraţia piesei. — Reţeaua de turnare în etaj (v. fig. III b) se foloseşte la turnarea pieselor La turnarea în sifon, reţelele pot fi: reţea de turnare cu alimentator tangenţial, reţea de turnare cu alimentator în corn şi reţea de turnare cu alimentator în izvor. Reţeaua de turnare cu alimentator tangenţial (v. fig. IV a) e foarte răspîndită la turnarea în sifon a pieselor de oţel, de a m IV. Tipuri de reţele de turnare cu alimentatoare. a) reţea de turnare cu alimentator tangenţial; b) reţea de turnare cu alimentator în corn; c) reţea de turnare cu alimentator în izvor; 1) pîlnie de turnare; 2) filtru de zgură; 3) piciorul pîlniei; 4) canal de distribuţie; 5) canal de legătură, intermediar; 6) alimentatoare tangenţiale; 7) alimentator în corn; 8) alimentatoare în izvor; 9) răsuflătoare; 10) piesă turnată. fontă şi de metale neferoase. Un caz specific de aplicare a acestui tip de reţea e turnarea cilindrelor de laminor în forme de amestec de formare sau în forme metalice (cu alimentator tangenţial, aplicat la fusul inferior al cilindrului). — Reţeaua de turnare cu alimentator în corn (v. fig. IV b) se foloseşte la umplerea cu metal lichid a formelor cu configuraţie complicată şi cu părţi de formă fragile (de ex. pinioane dinţate). — Reţeaua de turnare cu alimentator în izvor (v. fig. IV c) e o reţea de turnare în ploaie, aşezată răsturnat la partea inferioară a formei; se foloseşte, în special, Ia piesele a căror configuraţie complicată impune o alimentare liniştită a formei cu metal I ichid. i. ~ electrica. 1. E/t.: Ansamblu de elemente de circuit electric (v. Element de circuit) conectate electric între ele şi a căror comportare electromagnetică e complet determinată de intensităţile curenţilor şi de tensiunile la borne. Din punctul de vedere topologic, sînt elemente principale ale unei reţele electrice latura, nodul, ochiul şi arborele. O latură e orice porţiune mărginită şi neramificată de reţea (v. fig. /). Un n o d e punctul de întîlnire a două III. Tipuri de reţea de turnare. °) reţea de turnare în planul de separaţie; b) reţea de turnare în etaj; c) reţea de turnare în fantă; 1) pîlnie de turnare; 2) filtru de zgură; •3) piciorul pîlniei; 4) canale de distribuţie; 5) alimentator; 6) alimenta-tor-fantă; 7) maselotă; 8) adaus tehnologic pentru asigurarea turnării dirijate; 9) piesă turnată. înalte, la cari trebuie să se asigure o solidificare dirijată (răcirea orientată spre maselote, cari trebuie să se solidifice cele din urmă). — Reţeaua de turnare în fantă (v. fig. III c) are aceeaşi aplicaţie ca şi reţeaua de turnare în etaj, fiind caracteristică pentru turnarea pieselor cilindrice foarte solicitate (de ex. au toc lave). /. Latură. II. Nod. sau a mai multor laturi (v. fig. Ha). în aplicaţii e util să se considere noduri punctele de întîlnire a trei sau a mai multor laturi, cu excepţia laturii închise în ea însăşi (v. fig. II b), care are ambele capete în acelaşi nod, care poate fi ales arbitrar. Orice altă latură e cuprinsă, însă, între două noduri distincte. Un o c h i (buclă, ciclu, contur) e orice succesiune de laturi ale unei reţele formînd o curbă închisă (v. fig. III a). O reţea se numeşte conexă (v. fig. III b), dacă pentru oricari două noduri ale ei se poate găsi o curbă care le uneşte şi trece numai prin laturi ale reţelei. în caz contrar, reţeaua, se numeşte neconexă (v. fig. III c), iar fiecare subansamblu Reţea electrică 544 Reţea electrica conex al acesteia se numeşte subreţea. Arborele e o reţea electrică derivată conexă care conţine toate nodurile unei reţele conexe date (eventual ale unei subreţele) şi nu III. Ochi de reţea (a); reţea conexă (b); reţea neconexă (c). conţine nici un ochi (v. fig. IV). Pentru aceeaşi reţea electrică se pot construi evident mai mulţi arbori distincţi (v.). IV. O reţea conexă (a) si un arbore al ei (6). Schema topologica: Schema simplificată a unei reţele electrice în care laturile sînt reprezentate prin curbe (în general linii drepte), fără a li se specifica structura. Pentru studiul topologic al reţelei se utilizează schema topologică a acesteia, în care laturile sînt afectate cu sensuri de referinţă (v. fig. V) indicate pe laturi, iar ochiurile sînt afectate cu sensuri de referinţă indicate pe curbe deschise (sau închise), situate în afara sau în interiorul ochiului. Afară de aceasta, orice schemă topologică a unei reţele se caracterizează prin numărul total de laturi L, numărul de noduri N şi numărul de subreţele S. Un ochi de reţea se numeşte independent faţa de un sistem dat de ochiuri, dacă existenţa lui nu poate fi dedusă din cunoaşterea ochiurilor sistemului dat, ceea ce e echivalent cu faptul că orice integrală de linie (referitoare la O funcţiune de punct arbitrară) scrisă pentru acest ochi e V. Schema topologică a reţelei în punte din fig. IV o. funcţiune linear independentă de sistemul integralelor de linie scrise pentru sistemul de ochiuri dat. Se numeşte sistem fundamental de ochiuri independente un sistem de O ochiuri ale unei reţele cari satisfac proprietatea că fiecare dintre ele e independent de sistemul celorlalte, iar orice alt ochi al reţelei distinct de acestea nu e independent în raport cu sistemul lor. Conform aşa-numitei teoreme a lui Euler (formulată de acesta pentru poliedre), numărul ochiurilor independente ale unui sistem fundamental e: 0 = L-N-\-S. Pentru aceeaşi reţea electrică se pot alege mai multe sisteme fundamentale de ochiuri independente. Pentru alegerea unui sistem fundamental de ochiuri independente se alcătuieşte unul din arborii reţelei şi apoi se completează cu laturile scoase, introducerea fiecărei laturi fiind echivalentă cu alcătuirea unui ochi independent. Se numeşte sistem fundamental de noduri al unei reţele osubmulţime a mulţimii nodurilor reţelei care conţine numărul minim de noduri alese în aşa fel, încît schema topologică a reţelei să fie univoc determinată. Numărul de noduri al unui sistem fundamental e egal cu N— fiind satisfăcută totdeauna relaţia: 0+Nj=L. In cazul unei reţele alcătuite dintr-o singură subreţea: 0=L —JV+1 şi Ny=N-/i. Pentru o aceeaşi reţea conexă numărul de sisteme fundamentale de noduri e egal cu numărul de posibilităţi de a alege iV—1 noduri din N, adică 1 . Schema topologică a unei reţele e concretizată complet din punct de vedere topologic, dacă se cunosc coeficienţii de apartenenţă (v.) a laturilor la sistemul fundamental de noduri, respectiv matricea lor [N], sau coeficienţii de apartenenţă a laturilor la sistemul fundamental de ochiuri independente, respectiv matricea lor [C], Aceste matrice satisfac relaţia fundamentală: [cy^]=[iv],[C]=o. Din punctul de vedere al parametrilor cari caracterizează elementele reţelei, acestea se împart în: Reţele cu parametri concentraţi, în cari fiecare element (rezistor, bobină, condensator) se presupune localizat într-un anumit punct din reţea, iar comportarea sa e complet determinată de cunoaşterea tensiunii la borne şi a intensităţii curentului absorbit. Regimurile de funcţionare ale unor astfel de reţele sînt descriptibile prin ecuaţii integro-diferen-ţiale ordinare. Reţele cu parametri repartizaţi, în cari intervine distribuţia spaţială a parametrilor (capacitatea, rezistenţa, inductivitatea, conductanţa). Astfel de situaţii apar atunci cînd din reţea fac parte linii electrice (v.) lungi şi regimurile de funcţionare ale unor astfel de reţele sînt descriptibile prin ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale cari ţin seamă nu numai de variaţia în timp a mărimilor electromagnetice ci şi de dependenţa lor de coordonatele spaţiale. în anumite cazuri, reţelele cu parametri repartizaţi admit scheme echivalente cu parametri concentraţi şi pot fi studiate cu metodele acestora. Consideraţiile topologice prezentate mai sus, cum şi cele cari urmează, se referă numai la reţelele cu parametri concentraţi. Din punctul de vedere al dependenţei parametrilor (rezistenţă, capac itate, inductivitate) de mărimile electromagnetice Reţea eiectrîcă 545 Reţea eiectrîcă de energie (intensităţi de curent, tensiuni, sarcini electrice), se deosebesc: Reţele lineare, în cari parametrii reţelei sînt independenţi de mărimile electromagnetice din reţea. Relaţiile dintre mărimile electromagnetice cari caracterizează comportarea lor sînt lineare, iar ecuaţiile cari descriu comportarea reţelelor sînt ecuaţii integro-diferenţiale lineare cu coeficienţi constanţi, în aceste reţele se poate aplica superpoziţia regimurilor de funcţionare. Reţele nelineare, în cari parametrii reţelei depind de mărimile electromagnetice, relaţiile de dependenţă şi ecuaţiile cari descriu comportarea reţelei fiind în general nelineare, în aceste reţele nu e aplicabilă superpoziţia. Din punctul de vedere al dependenţei d e timp a p a r a m e t r i l o r, se deosebesc: Reţele parametrice, în cari parametrii sînt variabili în timp, această dependenţă fiind dată. Reţele neparametrice, ai căror parametri nu depind detimp. Regimurile reţelelor parametrice sînt descriptibile prin ecuaţii integro-diferenţiale parametrice (în cari unii coeficienţi sînt funcţiuni explicite de timp). Din punctul de vedere a! regimurilor de funcţionare, reţelele se clasifică în: Reţele de curent continuu, în cari mărimile electromagnetice cari caracterizează comportarea reţelei şi, în principal, tensiunile de alimentare nu depind de timp. Reţele de curent alternativ, în cari mărimile electromagnetice cari caracterizează comportarea reţelei şi, în principal, tensiunile de alimentare, sînt funcţiuni periodice alternative de timp. O reţea se numeşte pasiva dacă nu conţine surse generatoare de energie electromagnetică, şi activa, dacă conţine astfel de surse. Studiul reţelelor electrice se face, în principal, cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff (v.), respectiv cu ajutorul teoremelor şi metodelor derivate din acestea, dintre cari cele mai importante sînt: metoda curenţilor ciclici (v.), metoda tensiunilor la noduri (v.), metoda superpoziţiei (v.), metoda transfigurării (v.), metoda generatorului echivalent de tensiune (v. Generatorului, teorema de tensiune echivalent) şi de curent (v. Generatorului teorema ~ de curent echivalent), etc. Dintre metodele teoretice matematice utilizate în studiul reţelelor electrice mai importante sînt: teoria grafurilor (pentru studiul topologic al reţelelor), algebra lineară incluziv calculul matricial, teoria ecuaţiilor diferenţiale, teoria funcţiunilor de variabilă complexă, teoria transformărilor integrale (transformata Laplace, Fourier, Mellin), etc. Studiul regimului unei reţele date, cînd se cunosc parametrii acesteia şi cauzele cari determină regimul, se numeşte analiza reţelelor. Alcătuirea unei reţele, cînd se indică anumite regimuri ale ei, se numeşte sinteza reţelelor electrice (v.). Analiza şi sinteza reţelelor electrice constituie teoria reţelelor electrice şi reprezintă o ramură importantă a Electrotehnicii (v.). i. /n/ electrica. 2. Elt., Telc.: Ansamblul unor instalaţii electrice interconectate. Din punctul de vedere al destinaţiei lor se pot deosebi reţele de curenţi tari (v. Reţea electrică de energie), în cari scopul principal consistă în producerea, transmisiunea, distribuirea şi utilizarea în condiţii tehnice-economice optime a energiei electromagnetice, şi reţele de curenţi slabi (v. Reţea de telecomunicaţii), în cari scopul principal consistă în transmiterea, transformarea şi recepţia cît mai fidelă a semnalelor purtătoare de informaţii. Această clasificaţie nu e rigidă, în sensul că în reţelele de curenţi tari se găsesc adeseori elemente ale reţelelor de curenţi slabi, şi invers. ■* 2. ~ electrica de energie. 1. Elt.: Ansamblu I instalaţiilor electrice pentru producerea energiei electromagnetice, transmisiunea, distribuirea şi utilizarea ei la consumatori, cuprin-zînd în principal: generatoare electrice (v.), staţiuni electrice (v,) de transformare şi de conexiuni (incluziv posturi de transformare, v.), linii electrice de energie (v.) şi receptoare (v.) electrice (v. fig.). Schema unei reţele electrice. 1) centrale electrice; 2) staţiuni electrice de transformare; 3) staţiuni electrice de conexiuni; 4) centre de consum (receptoare); 5) lini i electrice de transport. în această accepţiune, reţeaua electrică, cuprinzînd atît sursele de producere a energiei cît şi mijloacele de transmisiune a ei, are aproximativ acelaşi conţinut ca sistemul electric (v.) al unui sistem energetic (v.). 3. electrica de energie. 2. Elt.: Ansamblu 1 instalaţiilor electrice pentru transmisiunea energiei electromagnetice de Ja centralele electrice pînă la consumatori, cuprinzînd în principal: linii electrice de energie (v.), staţiuni electrice (v.) de transformare şi de conexiuni şi posturi de transformare(v.). în această accepţiune, reţeaua electrică, cuprinzînd numai mijloacele de transmisiune a energiei, e o parte constitutivă a sistemului electric (v.) al unui sistem energetic (v.). în accepţiune şi mai restrînsă reţeaua electrică de energie e constituită numai din ansamblul liniilor electrice de energie (v.)cari servesc la transmisiunea energiei electromagnetice sau chiar numai din ansamblul liniilor electrice de energie de o anumită tensiune sau de pe o anumită suprafaţă (reţeaua electrică a unui oraş, a unui complex industrial, a unui imobil). Reţelele electrice sînt cel mai frecvent de curent alternativ trifazat; în foarte m ică proporţie se folosesc şi reţele de curent monofazat (în general pentru tracţiunea electrică); reţele difazate, practic, nu se mai execută. Se folosesc, uneori, şi reţele de curent continuu de joasă tensiune, mai frecvent pentru tracţiune electrică (pînă la 3000 V) şi, mai rar, pentru transmisiunea energiei, dar există tendinţa de a introduce curentul continuu pentru transmisiunea energiei electromagnetice la înaltă şi la foarte înaltă tensiune. Reţelele de curent alternativ prezintă, faţă de reţelele de curent continuu, avantajul obţinerii uşoare a tensiunilor necesare cu ajutorul transformatoarelor, utilizate atît pentru ridicarea cît şi pentru coborîrea tensiunii. Reţelele electrice de energie de orice fel trebuie să satisfacă următoarele condiţii principale: să asigure continu'itatea de alimentare a consumatorilor deserviţi; să permită furni-sarea energiei electromagnetice la tensiunea necesară, cu abaterile admisibile: să fie economice (la costul de producere a energiei-, transmisiunea să nu adauge o cotă importantă prin amortisare, cheltuielile de exploatare şi de întreţinere şi Reţea electrică de energie 546 Reţea electrică de energie pierderile de energie ale reţelei); să nu prezinte pericolul de a fi deteriorate de acţiunea agenţilor atmosferici (vînt, chiciură, zăpadă, umiditate, variaţii de temperatură); să nu prezinte pericolul de electrocutare, etc. Reţelele electrice se deosebesc, în principal: după mărimea tensiunii, după structură, după complexitate, după modul de tratare a punctului neutru, după funcţiune. După tensiune, se deosebesc reţele de joasă tensiune, de medie tensiune, de înaltă tensiune. Reţelele de joasa tensiune (sub 1 kV, dar cel mai frecvent de 0,38/0,22 kV) sînt folosite pentru distri- buirea energiei electromagnetice direct consumatorilor; reţelele de înaltă tensiune (110* * *3 80 kV) transportă energia de la sursele producătoare la zonele de consum; reţelele de medie tensiune (6---60 kV) cuplează reţelele de joasă tensiune cu reţelele de înaltă tensiune prm intermediul staţiunilor sau al posturilor de transformare. în general e indicat ca între partea de înaltă tensiune şi cea de joasă tensiune să fie cel mult trei trepte de tensiuni diferite, iar un ansamblu de reţele să nu cuprindă decît cel mult patru trepte. Din punctul de vedere al stru ctu r i i,se deosebesc reţele radiale şi reţele buclate, ambele putînd fi alimentate de la o singură sursă de energie sau de la mai multe surse de energie. în reţelele radiale, consumatorii sînt alimentaţi pe o singură cale, de la una sau de la mai multe surse de energie. în reţelele buclate, consumatorii sînt alimentaţi pe cel puţin două căi de la una sau de la mai multesursede energie; această soluţie, prezentînd o siguranţă mai mare decît cea precedentă, e adoptată la constituirea reţelelor importante. Din punctul de vedere al complexităţii, se deosebesc reţele electrice interconectate şi reţele electrice neinterconectate sau izolate. Reţelele interconectate constitu ieun sistem de transmisiune de la un ansamblu de centrale la consumatorii de pe o anumită suprafaţă. Interconectarea (v. Interconectarea sistemelor electroenergetice) prezentînd avantaje deosebite se dezvoltă din ce în ce mai mu It, tinzîndu-se ca prin reţele de înaltă tensiune să se realizeze interconectarea pe suprafeţe din ce în ce mai mari, cuprinzînd întregul teritoriu al unei ţări, şi chiar de a realiza interconectări internaţionale. Reţelele ne interconectate sînt din ce în ce mai rare, şi anume numai ca reţele de interes local, prea depărtate de reţeaua de transport existentă. După modul de tratare a neutrului (v. Tratarea neutrului), se deosebesc reţele electrice cu neutrul izolat, reţele electrice cu neutrul compensat şi reţele electrice cu neutrul legat la pămînt. Reţeaua- electrica cu neutrul izolat e o reţea electrică al cărei neutru nu are nici o legătură specială cu pămîntul, cu excepţia celor realizate prin instrumentele de măsură, de protecţie şi de semnalizare. Reţeaua electrică cu neutrul compensate o reţea electrică cu neutrul legat la pămînt printr-o bobină de stingere sau printr-un transformator de punere la pămînt (v.) (în reţelele în cari nu există un punct neutru accesibil). Reţeaua e compensată cu acord la rezonanţă dacă, în cazul punerii la pămînt a unei faze, inductivitatea bobinei de stingere e acordată cu capacitatea de serviciu echivalentă a reţetei (capacitatea de serviciu a fazelor faţă de pămînt). Reţeaua poate fi supracompensată, respectiv subcompen-sată, după cum curentul inductiv, datorit bobinei de stingere, e mai mare, respectiv mai mic, decît curentu! activ de punere la pămînt al reţelei. Reţeaua electrică cu neutrul legat la pămînt e o reţea al cărei neutru e legat la pămînt fie direct, fie printr-un rezistor sau printr-o bobină suficient de mică. Legarea la pămînt se face atît în staţiunile ridicătoare de tensiune ale centralelor electrice cît şi în staţiunile coborî-toare de tensiune. Transformatoarele din staţiuni se aleg astfel, încît înfăşurarea la tensiunea reţelei în care se tratează neutrul prin legarea la pămînt să aibă conexiunea stea cu punctul neutru accesibil, iar cealaltă înfăşurare să aibă conexiunea triunghi. Astfel de reţele sînt caracterizate prin coefic ientu I de legare la păm.înt (raportul, exprimat în procente, dintre cea mai mare tensiune efectivă de frecvenţă nominală între o fază sănătoasă şi pămînt, în timpul punerii la pămînt, şi tensiunea efectivă între faze, de frecvenţă nominală, care s-ar obţine în acelaşi loc în cazul cînd reţeaua nu e pusă la pămînt). După valoarea coeficientului de legare la pămînt, se deosebesc reţele cu neutrul efectiv legat la pămînt şi reţele cu neutrul neefectiv legat la pămînt. Reţelele cu neutrul efectiv legat la pămînt sînt caracterizate printr-un coeficient de legare la pămînt sub 80% în orice punct. Această condiţie e obţinută aproximativ dacă raportul dintre reactanţa omopolară şi reactanţa directă e sub 3, iar raportul dintre rezistenţa omopolară şi rezistenţa directă e mai mic decît 1. în numeroase ţări, între cari şi în ţara noastră, toate reţelele cu tensiuni nominale de cel puţin 110 kV se exploatează cu neutrul efectiv legat la pămînt. (Reţeaua cu neutrul neefectiv legat la pămînt e caracterizată printr-un coeficient de legare la pămînt mai mare decît 80% .) După funcţiunea îndeplinită, se deosebesc : reţete pentru transportul energiei electromagnetice (la tensiune înaltă şi foarte înaltă), pentru distribuirea ei (în general ia tensiun i med ii), pentru utilizarea (la tensiune joasă) şi pentru tracţiunea electrică (reţea constituită în principal din linii de contact la tensiuni de la 600---1500 V, în curent continuu, şi pînă la 25 kV, în curent monofazat). Diferitele feluri de reţele menţionate participă la constituirea unui sistem electric în modul următor: Reţelele de transport la înaltă şi foarte înaltă tensiune, 110***400 kV, interconectează centralele electrice şi includ staţiunile electrice principale; în aceste staţiuni, energia electromagnetică e transformată la tensiuni de 35-**110 kV şi e transmisă reţelelor de distribuţie, cari includ staţiunile de distribuţie; în acestea, energia electromagnetică e transformată la o tensiune joasă, de 6*• • 10 kV, şi e transferată reţelelor cari constituie al doilea etaj al distribuţiei şi includ posturi de transformare prin cari energia electromagnetică e distribuită la reţelele de utilizare directă, la 380/220 sau la 220/110 V. E caracteristică tendinţa actuală de dezvoltare foarte rapidă a reţelelor de transport, de construire a lor astfel, încît să se poată transmite puteri din ce în ce mai mari, necesitînd tensiuni din ce în ce mai înalte, şi de a duce liniile electrice de transport uneori chiar pînă în centrele de greutate ale zonelor cu densitate mare a consumului de energie electromagnetică. Această soluţie face să dispară deosebirea dintre reţelele de transport şi cele de distribuţie; de altfel, nici între reţelele de utilizare şi cele de distribuţie deosebirea funcţională nu e categorică, deoarece acestea din urmă alimentează nu numai reţelele de utilizare, ci şi consumatorii mari. Reţelele electrice de transport, datorită funcţiunii lor, servind la transmisiunea de puteri mari, costului lor important şi repercusiunilor întinse în sistem ale unor perturbaţii în funcţionarea lor, pun cele mai importante probleme tehnice. Pentru predeterminarea condiţiilor de funcţionare a reţelelor în general şi a reţelelor de transport, în special, e necesar Reţea electrică de energie 547 Reţea electrică de energie să se studieze mai ales următoarele: stabilirea tensiunilor în diferite puncte şi circulaţia puterilor, menţinerea constantă a tensiunii, studiul disimetriilor şi al scurt-circuiţelor, pro-tecţ'a contra supracurenţilor şi contra supratensiunilor. Determinarea tensiunilor în diferite puncte ale unei reţele şi circulaţia puterilor sau a curenţilor în ramuri se pot efectua prin calcul sau cu ajutorul modelelor de reţea. Metodele de calcuI sînt cele indicate sub Reţea electrică 1. Reţelele electrice de energie prezentînd, în general, o mare complexitate (un mare număr de ramuri şi de noduri), rezolvarea ecuaţiilor lui Kirchhoff aplicate lor necesită calcule laborioase, a căror simplificare e urmărită de diferitele metode aplicate. Metoda analogică consistă în folosirea de modele de reţele (mese de calcul) de curent continuu sau de curent alternativ, cari permit rezolvarea problemelor de circulaţie a puterilor şi a altor probleme de reţele. Masa de calcul de curent alternativ, constituită din ansambluri de rezistoare, bobine şi condensatoare la o anumită scară şi alimentată cu tensiuni alternative, convenabil alese, în punctele corespunzătoare surselor reale, reprezintă reţeaua dată. Modelînd pe această masă diferite configuraţii corespunzătoare diferitelor condiţii de funcţionare a reţelei, determinarea tensiunilor, a curenţilor, a puterilor în diferite puncte ale reţelei date se reduce la simple măsurări de mărimi elec- trice pe model, fără a fi necesare calcule. Masa de calcul de curent continuu, constituită dintr-un ansamblu numai de rezistoare şi surse de curent continuu, spre deosebire de masa de calcul de curent alternativ, poate fi folosită pentru rezolvarea unei varietăţi mai mici de probleme şi anume, în special, pentru determinarea circulaţiilor de puteri active şi reactive (fără a permite determinarea tensiunilor la noduri). Metoda numerică e aplicată prin folosirea, la rezolvare€ ecuaţiilor lineare Kirchhoff, a calculatoarelor electronice (v.), neapărat necesare în cazul sistemelor buclate cu mare număr de noduri (astfel cum devin sistemele energetice). Metoda coeficienţilor de repartiţie e o aplicare a principiului suprapunerii efectelor şi consistă în următoarele: se aleg arbitrar un nod de echilibrare şi un sens de parcurgere a conturelor reţelei, se calculează regimul stabilit, anulînd sarcinile reţelei şi puterile furnisate reţelei, excluziv una. Raportînd puterile cari circulă în diferite ramuri la puterea injectată la acel nod se obţin coeficienţii de repartiţie corespunzători alimentării de la acel nod. Repetînd această operaţie pe rînd pentru toate nodurile, se obţin coeficienţii de repartiţie corespunzători tuturor nodurilor. Pentru laturile comune mai multor conture, coeficienţii de repartiţie rezultă din însumarea algebrică a coeficienţilor obţinuţi pentru fiecare contur. Puterile cari circulă efectiv în diferitele ramuri se obţin din relaţiile: Pa = *UP 1 + «2^2+ ’ ' ‘Ml + Mî+ ' ' ' = *1,01 +t2aQl+ ■ ■ -KPl + haP2+ în cari Pa şi Qa sînt puterile active şi reactive în ramura a; şi 0i» 02 s'nt puterile active şi reactive la nodurile 1,2 a, (3 sînt coeficienţii de repartiţie ai puterilor active corespunzători puterilor active, respectiv reactive; Y* $ sînt coeficienţii de repartiţie ai puterilor reactive corespunzători puterilor active, respectiv reactive. Calculul coeficienţilor fiind laborios se efectuează pe nnodele de curent alternativ sau cu calculatoare electronice; după ce au fost stabiliţi, ei pot fi folosiţi la calculul circulaţiei puterilor unei reţele atît timp cît configuraţia ei rămîne neschimbată. Metoda aproximaţiilor succesive se ap I i-că folosind pentru fiecare contur ecuaţiile aproximative: Z(PJ? + QX) = 0 şi Z(PX-QR)=* 0. Dînd valori arbitrare pentru P şi Q se determină o anumită circulaţie a puterilor pentru fiecare contur. Valorile iniţiale arbitrare Px şi pentru fiecare circuit nu verifică ecuaţia, dar se obţin valori cari reprezintă dezechilibrul pentru fiecare contur i\ A /ar sE(fYR-G,*) Şi Se calculează apoi, pentru fiecare contur i, valorile corecţiilor AP1 ^ şi A cari anulează pe Aj^ şi conform ecuaţi ilor: âP1(;.Jie.+A(?1(.)x;.+.4.(1)=0 *PHnX.-*Qui)R,+B.m=0. Soluţionînd aceste ecuaţii se obţin valorile corecţiilor pentru circuitul i\ Apid)=- i (1) / /or z) z*. unde Z. — R--{-jX^e impedanţa totală a laturii circuitului i 0 = V=T). Aceste prime corecţii, după ce au fost determinate pentru toate circuitele independente, se suprapun valorilor iniţiale ale puterilor. Ca urmare apare un nou dezechilibru datorit puterilor cari circulă în laturile comune ale circuitelor şi, de aceea, e necesară introducerea unei noi corecţii. Astfel, pentru circuitul i, avînd laturi comune cu circuitele n şi p, dezechilibrul e dat de: Ai (2)= (1 )Rin + (1 )X tn + (1 )Rip + (1 )X ip Bi a)^^Pn (1 )Rin~î~^p (1 )Xip~~^Qp (V)Rip • unde Zjn=R;n-\-jXjn e impedanţa totală a laturilor comune circuitelor i şi n. Din aceste ecuaţii se obţine valoarea unei noi serii de corecţii în circuitul i, în mod analog primelor corecţii: AP, A O ~~Ai{l)Ri Bn(T)Xi /(2)- 7(2) ~ Pe baza acestor noi corecţii se determină a treia situaţie de dezechilibru şi o nouă serie de valori de corecţie, şi operaţia continuă pînă la obţinerea valorilor exacte, Menţinerea cuasiconstantă a tensiunii reţelelor electrice e condiţia principală pentru asigurarea bunei alimentări a receptoarelor electrice cari sînt construite pentru a funcţiona la anumită tensiune, comportarea lor devenind defectuoasă, dacă variaţiile de tensiune depăşesc o anumită amplitudine (dacă tensiunea depăşeşte pe cea normală, miezul de oţel al motoarelor se saturează şi se încălzeşte, durata lămpilor scade, etc.; dacă tensiunea e sub cea normală, lămpile nu funcţionează bine, cuplul motoarelor e insuficient, rotorul maşinilor alunecă, etc.). Reţea electrică multipolară 54â Reţea hidrografică Limitele admisibile de variaţie a tensiunii depind de funcţiunea reţelei: sînt mai restrînse pentru reţelele de distribuţie şi de utilizare şi mai îndepărtate (pînă la circa + 10%) pentru reţelele de transport, deoarece generatoarele de putere mare şi transformatoarele de putere mare ridicătoare sau cobo-rîtoare de tensiune sînt capabile să furniseze întreaga putere pentru care sînt construite, chiar la variaţii importante de tensiuni (circa ±5% la plină sarcină şi mai mult la sarcină redusă). Abaterile în sus prea mari de la tensiunea nominală a reţelelor de transport pot provoca îmbătrînirea prematură, chiar deteriorarea izolanţilor, saturaţia miezului transformatoarelor, etc., iar abaterile în jos, pierderea stabilităţii (v.); afară de aceste neajunsuri, abaterile prea mari de tensiune conduc la funcţionarea defectuoasă a reţelelor de distribuţie, cînd sînt depăşite posibilităţile de reglare instalate pe acestea şi provoacă deplasări importante în reţea de energie reactivă. Disimetriile apar, în general, în reţele, incidental; reţelele de transport şi de distribuţie sînt constituite simetric şi funcţionează în general echilibrat, impedanţele şi sarcinile fazelor sînt egale, iar eventuale sarcin i monofazate sînt repartizate astfel, încît în ansamblu'sistemul trifazat să fie echilibrat. Disimetriile în funcţionare pot fi simple sau duble. Disimetriile simple sînt datorite, în special, punerii la pămînt persistente a unei faze (v. şî Punere la pămînt), întreruperii unei faze, întreruperii a două faze, înscrierii în cele trei faze a unor impedanţe diferite. Disimetriile duble sînt datorite, în special, punerii la pămînt şi întreruperii simultane în acelaşi punct a unei faze. Disimetriile produc în reţele un dezechilibru cu repercusiuni asupra funcţionării generatoarelor sincrone, a sistemului de protecţie, a liniilor de telecomunicaţie şi a condiţiilor de furnisare a energiei la consumatori. Calcului se face prin metoda componentelor simetrice. Scurt-circuitele (incluziv punerile ia pămînt) şi supratensiunile produc, perturbaţii în funcţionarea reţelelor electrice de energie, cari pot fi de diferite grade de gravitate, mergînd pînă la scoaterea din funcţiune a reţelei şi deteriorarea ei (v. Scurt-circuit; Punere la pămînt; Supratensiune). De aceea, reţelele electrice sînt echipate cu un ansamblu de măsuri de protecţie (v. Protecţia contra scurt-circu iţelor şi Protecţia contra supratensiunilor, sub Protecţia instalaţiilor electrice). 1. ~ electrica multipolara. Elt., Telc.: Sin. Multipol (v.). V. şî sub Circuit electric 2. 2. /v/ electrica trifazata. Elt.: Reţea electrică de energie (v.) în care producerea, transformarea, transmisiunea şi distribuţia energiei electromagnetice se fac prin intermediul a trei faze (v.) conectate fie în stea cu sau fără fir neutru (v.), fie în triunghi (v. şî Conexiune, mod de ~). 3. ~ hidrografica. H,dr.: Totalitatea căilor de scurgere a ape lor superf ic ia led intr-un basin h idrografic. Cu ajutoru I reţelei hidrografice se^ determină densitatea ei (v. Densitatea reţelei hidrografice). în măsura în care dens itatea reţelei hidrografice permanente a unui basin e mai mare, e de aşteptat ca debitul specific al rîurilor respective să fie mai mare şi regimul hidrologic mai puţin torenţial. De asemenea, cu cît raportul-dintre mărimea reţelei hidrografice totale şi a reţelei hidrografice permanente e mai mare, cu atît regimul hidrologic al basinului respectiv e mai torenţial. Reţeaua hidrografică e în continuă transformare, datorită factorilor naturali şi activităţii omului. Factorul natural cel mai important al transformării reţelei hidrografice e eroziunea (v.). Activitatea umană poate influenţa reţeaua hidrografică indirect (de ex. prin lucrări cari măresc eroziunea, cum sînt defrişările, sau cari o combat, cum sînt împăduririle, terasările, etc.) şi direct (deex.: lucrări de irigaţii, desecări, alimentări cu apă, etc.). Se deosebesc o reţea hidrografică permanentă şi una totală, Reţeaua hidrografică permanentă e compusă din cursurile de apă cu caracter permanent, cari nu seacă niciodată, şi din cursurile de apă semipermanente, cari seacă o dată la cîţiva ani sau cari nu seacă la o asigurare (v.) dată (de ex. la asigurarea 95%, adică o dată la 20 de ani). Reţeaua hidrografică totală cuprinde, afară de cursurile de apă permanente, şi cursuri de apă cu caracter periodic, cari seacă în fiecare an. Mărimea reţelei hidrografice totale a unui basin e foarte greu de stabilit deoarece cuprinde, afară de fluvii, rîuri, pîraie şi canale, toate vîlcelele, torentele, viroagele, şanţurile, etc., prin cari se scurg apele după ploi şi cele rezultate din topirea zăpezilor. După felul de asociere a cursurilor de apă cari constituie reţeaua hidrografică, se deosebesc următoarele tipuri de reţele: Reţea dendritică, care rezultă din asocierea în formă de arbore a cursurilor de apă (v. fig. a) şi care se dezvoltă în special în regiunile cu structură plană, pe conurile de dejecţie şi la ţărmurile mărilor (de ex. Vedea unită cu Teleormanul şi cu tot sistemu I lor de afluenţi). Reţea rectangulară, care rezu Ită d in asocierea unghiulară a cursurilor de apă (v. fig. b) şi care se dezvoltă în special în regiunile cu şisturi cristaline (de ex.: cursurile superioare ale rîurilor Hideg, Rîul Mare, Bistra şi Bela din munţii Godeanu-Ţarcu; valea Bistriţei, cu afluenţii Neagra, Bistri-cioara, Bicaz, etc.). Reţea în gratii, care se dezvoltă în regiunile cutate regulat şi se caracterizează prin direcţia longitudinală a cursurilor de apă principale (v. fig. c), pe care se grefează perpendicular reţelele secundare (de ex. reţeaua rîuri lor Moldoviţa şi Moldova, cu afluenţii lor de flanc). Reţea radiară, care se prezintă ca spiţele unei roţi (v. fig. d) cari diverg spre exterior şi care se dezvoltă în regiunile cu conuri vulcanice sau cu domuri (de ex.: regiunea vulcanică a Pietrosului din munţii Căliman ; în munţii Harghita ; domurile Sărmăşel, Da ia, etc. din Transilvania; etc.). Reţea convergentă, care se prezintă ca un nod (punct) în care se unesc mai multe sisteme de ape curgătoare (v. fig. e) şi care e caracteristică regiunilor cutate în formă de brahisin-c I i na le sau regiunile de subsidenţă locală (de ex.: regiunea Fii iaşi, punct de convergenţă a rîurilor Jiu, Gilort şi Am arad ia ; regiunea Piteşti (Nord), punct de convergenţă pentru rîurile Argeş, Vîlsan, Rîul Doamnei, Bratia, etc.). Reţea inelară, care se prezintă ca un brîu încingător şi e caracteristică regiunilor cutate în formă de domuri şi de basine (v- fig- 0* Acest tip de reţea se formează din reţeaua subsecventă (v. sub Vale), pe marginea butonierelor (v. Butonieră 3), rezultate din eroziunea părţilor celor mai ridicate ale domurilor, sau pe marginea cuvetelor (de ex.; reţeaua inelară a pîraielor Simnic, Slatina şi Zapozi, cari înconjură dealul lenciu la sud de Tigveni-Argeş). Reţea opusă, care se prezintă ca două sisteme paralele, dezvoltate în opoziţie pe cele două versante ale unei înălţimi, despărţite printr-o creastă (v. fig. g) (de ex. reţelele cari izvorăsc din munţii Făgăraş). Reţea sucită, care nu se încadrează în nici unui dintre tipuri le descrise (v. fig. h) şi care e rezu Itatu 1 eroziun i i care se produce în regiuni diferite din punctul de vedere petrografic 0^ n. w Diferite tipuri de reţele hidrografice. Reţea 549 Reţînător şi tectonic (de ex.: Oltul între Tuşnad şi Rîmn icu-Vîlcea; Buzău! în întregime; Someşul între Dej şi Seini; etc.). 1. Reţea. Ind. text.: Desen caroiat ajutător pentru legături la ţesăturile Jacquard la cari, în majoritatea cazurilor, se produc desene cu figuri mari. Pentru transpunerea lor pe război şi pentru ca figurile să fie pro-porţionate, ele se desenează în reţeaua schiţei,care, prin linii verticale şi orizontale, e împărţită în pătrate mai mari. în unele dintre aceste pătrate,intr-o ord ine oarecare, se desenează figura în diferite poziţii. : Pentru ca desenul să fie transpus pe hîrtie pentru dersena-tură, latura orizontală a reţelei e împărţită, prin linii verticale,'în atîtea părţi cîte dezine are desenul Jn lăţime; apoi latura verticală a reţelei e împărţită, prin linii orizontale, în atîtea părţi cîte dezine are desenul în lungime. Astfel s-a desenat, peste reţeaua schiţei, reţeaua dezinelor, în care fiecare pătrat corespunde unei dezine pe hîrtia pentru desenatură. 2. Reţea de falii. Geol.: Sistem de falii format din doua său din mai multe serii de falii paralele cari se intersectează ‘după un anumit unghi. Acest sistem se explică prin exercitarea, în timpuri geologice diferite, a unor forţe tectonice diferit orientate, într-o regiune pe cale de consolidare geo-tectonică şi care nu mai răspunde la aceste solicitări prin deformaţii plastice. Se produc şi reţele de falii de forfecare, orientate pe două direcţii sau combinaţii de falii radiale şi periferice (în cadrul unui basin de prăbuşire), determinate de un proces tectonic unitar. în regiunile metalogenetice, de-a lungul reţelelor de falii se pun în loc dyke-uri şi filoane însoţite de zăcăminte. De exemplu: în regiunea minieră Baia Mare, în reţele cu orientări constante pe distanţe relativ mari, apar filoane purtătoare de sulfuri complexe auro-argentifere; la intersecţiunea faliilor se întîlnesc zonele cele mai favorabile pentru explorarea aurului. 3. Reţea de sîrmâ. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţie, obstacol artificial care completează lucrările de apărare, în scopul opririi infanteriei atacatoare în cîmpul de tragere al •armelor defensive. în mod obişnuit, reţelele de sîrmă se execută din sîrmă ghimpată, pe suporturi (de lemn sau de metal) îngropate în teren, din distanţă în distanţă. După natura lor, reţelele de sîrmă pot fi de înălţime normală sau scunde, şi pot fi puse, eventual, sub tensiune electrică. 4. Reţea de străzi. Urb.: Ansamblul căilor de circulaţie dintr-o localitate, destinat să satisfacă, în condiţii optime, traficul local şi de transit pentru persoane şi mărfuri. Reţeaua de străzi reflectă, în general, condiţiile social-politice şi economice cari au determinat formarea sau dezvoltarea localităţii respective. Reţelele de străzi pot avea următoarele structuri: rectangulara (ortogonală sau în şah), constituită din străzi perpendiculare unele pe altele; rectangulară cu diagonale, care cuprinde atît străzi rectangulare, cît şi artere diagonale pentru traficul rapid, pe direcţii mai scurte; lineară, în care predomină o direcţie majoră de circulaţie, şi care exprimă, fie faptul că aceasta a determinat formarea şi dezvoltarea localităţii, fie existenţa unei forme de relief particulare (de ex. o vale îngustă între şiruri de dealuri, de-a lungul unui curs de apă, etc.); radial-concentrică, constituită din străzi inelare, cari în general înconjură un nucleu de formaţie, şi din străzi radiale, cari fac legătura între centru şi marginea oraşului, cum şi legătura cu exteriorul; în evantai, care reprezintă un sector dintr-o reţea cu structură radial-concentrică, şi care dirijează circulaţia spre puncte importante aşezate excentric (de ex. către un port); peizajeră, constituită din străzi cu trasee suple (curbe, sinusoase) determinate, în cazul unu i teren accidentat, de necesitatea asigurării unei pante admisibile pentru circulaţia vehiculelor, amenajată în localităţile mici sau cu caracter de agrement (balneo-climatic, turistic, etc.), pentru a realiza o compoziţie variată, legată mai strîns de natură şi de peizaj; geometrică (triunghiulară sau exagonală), care reprezintă o încercare teoretică de a elimina intersecţiunea’ a patru străzi (cari conţin multe puncte de conflict în circulaţie), cu intersecţiunea a numai trei străzi, cari se rezolvă fără măsuri speciale pentru reglementarea traficului. V. şi sub Stradă. 5. Reţea metrica. Fotgrm.: Placă dreptunghiulară sau pătrată, caroiată, care serveşte la determinarea caracteristicilor optice şi la reglarea camerelor fotogrammetrice, cum şi' a camerelor de proiecţie ale aparatelor de restituţie. 6. Reţele Bravais. Mineral.: Cele 14 paralelepipede elementare (cu distribuţia în colţurile paralelepipedulu i, centrate intern, cu feţele centrate, etc.) cari constituie celulele sistemelor cristaline şi explică structura reticulară a cristalelor (v. fig. II, sub Cristalină, reţea ^). 7. Reţelelor, teoria topologica a ~ electrice. Elt. V. sub Reţea electrică 1. s. Reţeta, pl. reţete. 1. Chim., Farm.: Formulă care indică materiile prime şi cele auxiliare, proporţiile sau cantităţile acestora, uneori modul de preparare, cum şi forma lor de prezentare (solidă, în soluţie, etc.), necesare unui proces tehnologic în industrie sau în laboratoare de cercetări. 9. Reţeta. 2. Farm.: Prescripţie medicală sau a Farmaro-peei, care indică atît cantitatea, cît şi calitatea principiilor active, cum şi a substanţelor auxiliare, după care se prepară, în farmacie, un medicament magistral sau gaienic. 10. Reţinâtor, pi. reţinătoare. 1. Ut.: Casetă cu organe de reţinere cari comandă aspiraţia sau refularea fluidului într-o pompă cu. piston sau într-un compresor cu piston, monobloc cu corpul maşinii, sau asamblată prin şuruburi cu acesta. De regulă, reţinătorul are forme asemănătoare pentru fazele de aspiraţie şi de refulare. Reţinătorul e legat la conducta de aspiraţie, respectiv la cea de refulare, şi trebuie să asigure accesul uşor pentru înlocuirea, curăţirea sau ajustarea pieselor şi a scaunelor obturatoarelor, şi să nu permită formarea de saci de aer. Organele de reţinere întrerup circulaţia fluidului într-un singur sens şi funcţionează automat, deschiderea şi închiderea lor fiind influenţate de variaţiile de presiune provocate în cilindrul maşinii, prin deplasarea pistonului. închiderea etanşă a organului de reţinere pe scaun e asigurată, uneori, de un resort metalic sau de o garnitură de etanşare. Organul de reţinere (v. Reţinere, organ de — 1) diferă după natura fluidului, după presiunea Iui şi după debitul maşinii; pentru debite mari se folosesc, uneori, în loc de organe individuale, grupuri de organe de reţinere sau organe de reţinere multiple (de ex. supape etajate). Sin. Caseta organelor de reţinere; sin. (impropriu) Organ de reţinere. n. Reţinâtor. 2. Tehn :. Armatură de conducte pentru fluide, automată, din grupul valvelor de întrerupere (v. sub Valvă), care permite circulaţia fluidului prin conductă într-un singur sens şi serveşte la întreruperea circulaţiei fluidului în sensul contrar. Uneori, reţinătorul se foloseşte pentru a permite circulaţia unui lichid într-un sens şi a întrerupe circulaţia Reţeaua schiţei (linii groase) şi reţeaua dezinelor (linii subţiri). Reţinâtor 550 Reţinâtor /. Reţinătoare cu supapă, cu mufe filetate. o) reţinâtor de colţ; b) reţinâtor drept. unui gaz în sens contrar, prin conductă (de ex. pentru a împiedica circulaţia aburului prin conducta de alimentare cu apă a căldărilor de abur). Reţinătorul se compune, în principal, dintr-un corp şi din unu sau din mai multe organe de întrerupere a circulaţiei fluidului, acţionate de acesta. — Corpul are elemente de racordare la conducta deservită (de regulă, flanşe sau mufe filetate), un perete despărţitor cu unu sau cu mai mu Ite scaune de aşezare pentru organele de întrerupere a circulaţiei, şi un capac. Scaunul poate fi monobloc cu corpul, sau poate fi constituit din inele de aşezare, raportate. Capacul e asamblat cu corpul prin înşurubare (la reţinătoarele mici) sau cu şuruburi (Ia cele mari).—Organele de întrerupere au, fie o mişcare de translaţie, fie o mişcare de rotaţie. Ca organe de întrerupere cu mişcare de translaţie se folosesc ace, bile sau supape, iar ca organe cu mişcare de rotaţie se folosesc clape. După forma axei corpulu i, se deosebesc r e ţ.i n o t o a r e drepte, la cari axele conductei de intrare şi de ieşire sînt colineare, şi reţinâtoare de colţ, la cari cele două axe formează un unghi drept (v. fig. /)■ Condiţii le principale cari determină modul de construcţie al reţinătoarelor sînt aceleaşi ca la robinete; caracteristicile constructive şi materialul folosit pentru corp şi pentru organele de întrerupere depind de natura şi de caracteristicile fluidului, ca şi la robinete (v. sub Robinet). Dimensiunile reţinătoarelor depind de diametrul nominal (care e diametrul orificiului de intrare în reţinâtor), valorile acestuia fiind, în general, standardizate. Sin. Robinet de reţinere, Intreruptor de reţinere. După organul de închidere cu care e echipat, se deosebesc: Reţinâtor cu ac: Reţinător pentru lichide, la care organul de întrerupere a circulaţiei lichidului (numit ac) e o tijă cilindrică, cu o extremitate ascuţită, şi care poate avea o mişcare de translaţie în direcţia de curgere a fluidului prin orificiul scaunului. Reţinătoarele cu ac sînt folosite rareori şi sînt construite, de regulă, ca re-ţinătoare drepte. Reţinător cu bilă: Reţinător pentru lichide, la care organul de întrerupere a circulaţiei lichidului e o bilă sferică, şi care poate avea o mişcare de translaţie în direcţia de curgere a fluidului prin orificiul scaunului. în general, bila e ghidată cu joc, într-o colivie. Se folosesc bile metalice, bile de cauciuc, bile de materiale ceramice, etc. La diametri mici se folosesc resorturi antagoniste elicoidale, reglabile, pentru determinarea presiunii de lucru a organului de întrerupere (v. fig. II); la diametri mari, bilele sînt sfere goale, pentru a reduce greutatea; uneori se folosesc bile de cauciuc cu miez de plumb. Se construiesc, de obicei, reţinătoare cu bilă drepte, cu axa verticală. Reţinătoarele cu bilă prezintă avantajul că pot fi folosite şi pentru lichide cu viscozitate mare sau cu impurităţi. Reţinător cu clapă: Reţinător al cărui organ de întrerupere a circulaţiei fluidului e compus din una sau din mai multe clape cari pot avea o mişcare de rotaţie în jurul unei axe perpendiculare pe direcţia de curgere a fluidului. Se folosesc reţinătoare cu clapă drepte şi reţinătoare de colţ II. Reţinâtorcu bila. 1) corp ; 2) bila; 3) resort; 4) dop de reglare a resortului. (v.fig. HI a şi d). Reţinătoarele cu clapă au rezistenţa de trecere mal mică decît cele cu supapă şi sînt folosite, în general, la presiuni joase, cînd pierderile de presiune prezintă mare importanţă. întreruperea circulaţiei fluidului se face brusc, prin aşezarea clapei pe scaun ; aceasta poate provoca lovituri de berbec, în special la presiuni înalte sau la conducte lungi. în aceste III. Reţinătoare cu clapă, cu flanşe. o) reţinâtor dr£pt; b) reţinător drept, cu clapă echilibrată; c) reţinâtor drept, cu contragreutate; d) reţinător de colţ; e) reţinător cu mai multe clape. cazuri se instalează în apropierea reţinătoarelor amortisoare de pulsaţii (v. sub Amortisor).— în corp şi pe clapă sînt fixate, uneori, inele de etanşare, de metal rezistent la coroziune (de ex. bronz sau oţel) sau de materiale plastice (de ex.: piele, fibră, etc.). O bună aşezare a clapei pe scaun, adică etanşeitatea la întrerupere, e asigurată, uneori, prin jocul dintre axul de rotaţie şi urechea clapei, sau prin intercalarea unei pîrgh ii cu semiarticulaţii, cu joc între axul de rotaţie şi clapă.— Uneori, pe axul de rotaţie al clapei se montează o pîrghie cu contragreutate, pentru prereglarea forţei de deschidere a clapei (v. fig. III c). Pentru a evita aşezarea bruscă pe scaun, în unele cazuri se folosesc reţinătoare cu clapă echilibrată, care se roteşteîn jurul unei axe apropiate de axa armaturi i (v.fig. III b), şi cari prezintă şi avantajul unei rezistenţe mai mici la curgere. La conducte cu diametru mare se folosesc, uneori, reţinătoare cu întrerupere cu ajutorul mai multor clape, cari nu închid simultan (v. fig. III e). Reţinătoarele mari au, de regulă, racorduri pentru o con- 3 b ductă de ocolire. |V, Rc-linatoare cu supapă. Sin. ^(impropriu) a^ secţjune printr-un reţinâtor drept cu flanşe; apa e reţl- Vederea unui reţinâtor cu supapă cu flanse. nere. Reţinător cu supapă: Reţinător al căru i organ de întrerupere e o supapă, cu mişcare de ridicare prin translaţie în direcţia de curgere prin orificiul scaunului. Se folosesc reţinătoare _____fTfa Şr 4®' Reţinător de ciment 551 Reţinerea zăpezii drepte Şi reţinătoare de colţ (v. fig. / şi IV). Datorită schimbării mu Itiple de d irecţie la trecerea prin reţinătoru J cu supapă, aceasta are rezistenţa de trecere mai mare decît a reţinătoru lu i cu clapă—şi e folosit la presiuni înalte, cînd pierderea de presiune nu prezintă mare importanţă. De regulă, supapa (cu di-sc profilat, cu inel, sau cu con) e ghidată. Etanşeitatea la întrerupere se realizează, fie prin rodarea dintre supapă şi scaun, fie prin folosirea unor inele plastice (v. fig. IV). Reţi-nătoarele mari au, de regulă, racorduri pentru o conductă de ocolire. 1. ~ de ciment. Expl. petr. V. sub Cimentarea, echipament pentru ~ sondelor 2. ~ de fund. Tehn.: Reţinător folosit la pompe, care se montează la extremitatea conductei verticale de aspiraţie a acestora, şi serveşte la reţinerea lichidului în pompă. Organul de închidere poa'e fi un ac, o bilă, o supapă, sau o clapă, de regulă cu inel de etanşare de piele sau de cauciuc (v. fig.)* De obicei, reţinătoru 1 de fund e asigurat, printr-un sorb (v.), . „ . w . „ . . , , o) cu supapa; b) cu clapa cu garnitura de piele; contra impurita- , . . _ , ... .. C r. 1) corp; 2) sorb (crepina); 3) supapa; 3 ) clapa de ţi lor din apa. Sin. . . . .. ~ piele; 3 ) disc metalic. Sorb cu reţinător. 3. sorb cu Tehn. V. Reţinător de fund. 4. Reţinător terminai cu clapa. Tehn., Canal. V. Clapă, reţinător terminal cu 5. Reţinere. 1. Agr.: Faptul că un sol păstrează în masa lui diferite substanţe, împiedicînd levigarea lor. Fenomenele de reţinere se clasifică în următoarele grupuri: Reţinere mecanica prin efect de filtrare, prin care solul reţine particule solide cu dimensiuni superioare celor ale porilor din sol. Reţinere fizică (resorpţie molecu Iară sau apolară) pe particulele de sol, cari prezintă energie liberă de suprafaţă şi adsorb molecule dipolare, în special molecule de apă (higro-scopicitatea solului), de amoniac, etc. Reţinere fizicochimică (adsorpţie ionică, polară, sau prin schimb de ioni) prin particulele coloidale din sol, cari adsorb, prin atracţiune electrică, ioni i de nume contrar de la suprafaţă. Adsorpţia polară se face cu schimb, în locul ionilor adsorbiţi trecînd în soluţie alţi ioni, în cantitate echivalentă, liberaţi din complexul coloidal-al solului. Fenomenul adsorpţiei polare în sol se referă în special la cationi (particulele coloidale ale solului fiind încărcate negativ) şi, în special, la cei de calciu, de magneziu, potasiu, sodiu şi hidrogen. Cantitatea totală de ioni (exprimată în miiiechivalenţi) care poate fi schimbată de 100 g sol constituie capacitatea de schimb cationic a acestuia. Reţinere chimică (chemosorpţie), datorită unor reacţii chimice propriu-zise, în cari anumite substanţe sînt reţinute sub formă de compuşi greu solubili (de ex. fosfaţii reacţionează cu aluminiul şi cu fierul liber din sol, din reacţie rezultînd fosfaţii respectivi, practic insolubili). Reacţia de insolubi lizare se poate produce la suprafaţa particulelor de sol, unde se formează compuşii greu solubili respectivi (de ex. ionul fosforic poate reacţiona — în lipsa aluminiului sau a fierului liber —cu ionii de aluminiu din reţelele alumo- silicaţilor, formîndu-se la suprafaţa acestora fosfatul de aluminiu, practic insolubil). Reţinere biologică, datorită creşterii plantelor, care comportă incorporarea, în ţesuturile lor, a elementelor de nutriţie minerală, a căror levigare din sol e astfel împiedicată. După moartea plantelor, o parte a elementelor astfel reţinute se înapoiază în sol (în urma mineralizării substanţei organice), iar o parte se păstrează în continuare, sub formă de humus. Reţinerea biologică se referă în special la azot, care nu poate fi reţinut de la levigare prin nici unul dintre celelalte fenomene de reţinere, cum şi fosforu I şi su Ifu l. Fenomenele de reţinere sînt esenţiale pentru fertilitatea solurilor, împiedicînd pierderea principalelor elemente nutritive (calciu, magneziu, potasiu, fosfor, sulf şi, mai ales, azot) şi acţionînd astfel ca un regulator al cantităţii acestor elemente în sol. 6. Reţinere. 2. Ind. chim.: Cantitatea de lichid care constituie „zestrea" unei coloane de rectificare sau de absorpţie. Se deosebesc: reţinerea totală, care reprezintă lich idu I prezent în coloană în timpul funcţionării; reţinerea statică, care reprezintă lichidul rămas după oprire, şi reţinerea dinamică, diferenţa dintre cele de mai sus. Reţinerea statică se micşorează la coloanele cu talere, executînd în acestea cîte un mic orificiu de scurgere, care nu are rol în timpuI funcţionării, dar descarcă coloana lâ oprire. 7. Reţinere. 3. Hidrot.: Acumularea apei pe valea unui curs de apă, prin intermediul unor basine de acumulare amplasate pe firul ei. Prin reţinere se acumulează debite mari de apă, pentru a evita daunele cari ar putea fi produse de viituri, şi pentru a folosi apa acumulată la irigaţii, la punerea în funcţiune a microcentralelor hidroelectrice, la creşterea peştilor, şi ca rezervor pentru alimentarea cu apă, — în epoci secetoase, — a iazurilor situate în aval. Sin. Retenţiune, Acumulare. 8. Reţinere, basin de 1. Canal.: Sin. Basin de reten-ţie (v.). 9. Reţinerej basin de 2. Hidrot. V. Basin de reţinere 1. 10. Reţinere, caseta organelor de Ut.: Sin. Reţinător (v. Reţinător 1). 11. întreruptor de Tehn.: Sin. Reţinător (v. Reţinător 2). 12. organ de 1. Tehn.: Organ de închidere-deschi-dere (obturator) care serveşte ca întreruptor de limită (v.) hidraulic sau pneumatic pentru un singur sens de circulaţie şi care permite circulaţia fluidului în sens contrar. Organele de reţinere se folosesc în armaturi de conducte, de exemplu în reţinătoare (v. Reţinător 2) sau în robinete de închidere automată (v. sub Robinet), şi în caseta organelor de reţinere (v. Reţinător 1) ale pompelor ori ale compresoarelor. Ele pot fi construite cu o singură suprafaţă de închidere sau cu mai mu Ite suprafeţe de închidere simultană. Pentru a întrerupe circulaţia fluidului prin aşezarea lor pe scaun, organele de reţinere efectuează, fie o mişcare de translaţie, fie o mişcare de rotaţie, fie — rareori —o mişcare de rostogolire. Se folosesc: ca organe cu mişcare de translaţie, supape-disc, supape-ac şi bile; ca organe cu mişcare de rotaţie, clape; ca organe cu mişcare de rostogolire, bile. 13. organ de 2. Tehn.: Sin. (impropriu) Reţinător (v. Reţinător 1). 14. robinet de Tehn.: Sin. Reţinător (v. Reţinător 2), Valvă de reţinere. îs. Reţinerea zăpezii. Agr.: Mijloc agrotehnic prin care se împiedică, în timpu I ierni i, pe terenurile agricole, spuIberarea zăpezii, se asigură acoperirea semănăturilor de toamnă şi a plantelor perene cu un strat de zăpadă, suficient de gros pentru a le proteja contra gerului, şi se sporesc rezervele de apă din sol, în urma topirii pe loc a zăpezii reţinute. Se realizează, în special, prin plantarea perdelelor de protecţie (v.) Reţinătoare de fund. Reuleaux-Muller, diagrama ~ 552 Revelator ormate din arbori şi din arbuşti, sau, în lipsa acestora, cu ajutorul culiselor, formate din diferite plante anuale cu port înalt (porumb, floarea-soarelui, sorg), lăsare în picioare în timpul iernii. Se mai folosesc, în acest scop, diferite obstacole, cum sînt: snopi de stuf sau de coceni aşezaţi în piramide sau în culise, lese de nuiele împletite, panouri de scînduri (para-zăpezi), etc. Lesele şi panourile au, în general, 1 m înălţime şi 2 m lăţime şi sînt necesare 60---70 de bucăţi pentru 1 ha. Pe terenuri neînsămînţate, zăpada se poate reţine şi prin executarea de valuri de zăpadă cu ajutorul unui plug special de lemn. Toate aceste obstacole se aşază perpendicular pe direcţia vîntuluj dominant, în mai multe rînduri, continue sau întrerupte. în regiuni în cari cade zăpadă puţină, aceasta se reţine prin tăvălugiri repetate. Pentru ca topirea zăpezii să se facă treptat, se practică acoperirea stratului de zăpadă cu paie. Pe pante, scurgerea la suprafaţă a apei provenite din topirea zăpezii se împiedică prin bătătorirea zăpezii pe fîşii transversale, late de 4 m, distanţate cu 20 m între ele. Un alt procedeu e acoperirea cu cenuşă, turbă, pămînt, funingine, a unor fîşii înguste de zăpadă, paralele cu curbele de nivei. Zăpada din fîşiile acoperite cu materiale de culoare închisă se topeşte mai repede, iar apa se infiltrează în sol, deoarece scurgerea ei e oprită de fîşiiie de zăpadă netopite. 1. Reuleaux-Muller, diagrama Termot. V. sub Sertar 2- 2. Reumacif. Farm.: Medicament antireumatic pe bază de saIicilat de sodiu. Se administrează în doze cari ajung pînă la 10*** 12 g/zi. Uneori, tratamentul e însoţit de efecte secundare neplăcute. 3. Reumazol. Farm.: C19H2o02N2. Produs medicamentos avînd ca substanţă activă 1,2-difenil-4-n-butiI-3,5-pirazoIidin-dionă. Se prezintă ca o pulbere cristalină albă sau slab gălbuie, fără miros şi cu gust amar. Are p. t. 104---1070. E solubil în alcaiii şi în diverşi solvenţi organici ;^e greu solubil în apă. Sarea de sodiu e uşor solubilă în apă. în amestec cu piramido-nul e solubil în apă; neutralizează anumite acţiuni ale hista-m inei. Se prepară prin condensarea hidrazo-benzenului cu ester malonic, în prezenţa etoxidului de sodiu, iar difenil-diceto-pirazolidin-diona formată se alchilează cu 1-brom-butan: H,C-COOR NH-C6H5 I + HN -+ ROOC C6H5 ester malonic hidrazobenzen H2C------C = 0 H9C4-HC;--------3C-0 n-C4H9Br 0 = Cv /N-C6H5 O —C^i 3n —C6H5 XNT I I C6H5 c6h5 difeni l-diceto- reumazol pi razolid in-d ionă în alt procedeu se foloseşte esterul n-butil-malonic, care dă, prin condensare cu hidrazobenzen, direct reumazol. Produsul are acţiune puternică analgetică, antitermică şi antiinflamatoare; reduce manifestările inflamatoare tisulare şi fenomenele dureroase consecutive; scade uricemia (aciduI uric); deci are acţiune antigutoasă. Nu stimulează axa hipo-fizo-suprarenală. Substanţa e metabolizată complet în organism, dar încet (10***35% zilnic). E contraindicat la hipertensivi, la cei cu disfuncţiune cardiacă, renală şi hepatică şi cu antecedente ulceroase. Amestecat în părţi egale cu piramidonul se administrează oral, în drajeuri a 0,125 g, sau parenteral, în soluţie de 30%, sub numele comercial de Antadol. Sin. Butazolidonă; Fenil-butazonă; Butalgin; Butalidon; Butylyridin; Pirazolidin-G. 13871. 4. Reunitor, cap Ind. text.: Dispozitiv format dintr-un tren de laminat cu două sau cu trei perechi de cilindre şi un mecanism de debitare în cană sau înfăşurarea în cruce, pe . .Grup de carde cu bandă transportoare şi cap reunitor. 1) carde; 2)' bandă transportoare; 3) cap reunitor; 4) cană. bobina, a benzii rezultate. E folosit în unele filaturi mari de lînă pieptenată, la cari benzile de la 6 • * * 10 carde sînt reunite pe o bandă transportoare care le conduce la capul reunitor. Laminajul efectuat de acesta e de 3**'5 Ori mai mic decît numărul de carde de la cari s-au reunit benzile, astfel încît produsul debitat de capul reunitor are o uniformitate îmbunătăţită. 5. Reunitor de paturi. Ind. text.: Sin. Maşină de dublat şi laminat, pături. V. sub Dublat, maşină de - . 6. Revalon. Metg.: Alamă specială cu aluminiu, cu compoziţia; 76% Cu, 22% Zn şi 2% Al. Are bune proprietăţi mecanice (ar=circa 35 kgf/mm2; alungirea la rupere = circa 30%), foarte bună rezistenţă fa coroziune; se laminează uşor în ţevi şi în plăci. Revalonul e întrebuinţat la fabricarea de condensatoare şir.de schimbătoare de căldură cari funcţionează în medii agresive. 7. Revalorificare. 1. Tehn.: Folosirea resturilor de materiale, a deşeurilor, a rebuturilor, a pieselor deteriorate (prin uzură sau avarii), etc., pentru fabricarea altor produse. Exemple: revalorificarea pieselor rebutate, prin transformarea acestora în alte piese, diferite ca dimensiuni şi eventual ca formă; revalorificarea uneltelor degradate, prin transformarea acestora în unelte cu dimensiuni inferioare, cari urmează să fie folosite la acelaşi fel de operaţii (transformarea unui burghiu uzat în alt burghiu, cu dimensiuni mai mici)sau laoperaţii diferite (transformarea unei freze în plăcuţe pentru cuţite sau pentru freze cu tăişuri raportate); revalorificarea resturilor sau a deşeurilor de materiale, prin folosirea acestora la fabricarea anumitor produse. V. şi Recuperare. 8. Revărsare. 1. Hidrot. V. Deversare. 9. Revârsare. 2. Agr., Hidrot. V. Irigaţie prin revărsare» sub Irigaţie. 10. Revelator, pl. reve'atori. Foto., Poligr.: Soluţie care conţine un developator (v.), folosită la developarea materialelor fotosensibile (plăci, pelicule, hîrtie, etc.) utilizate în fotografie şi în fotoreproducere. în general, un revelator e constituit din patru componenţi principali şi dintr-un solvent, care e apa. Componenţii principali sînt: developatorul, con-servantu I, acceleratoru I şi' atenuatoru I cu rol şl de împied icare a voalării (v. Voalare). Developatorul (v.), componentu I cel mai important, e substanţa reducătoare care reduce halogenura de argint la argint metalic, suferind în acelaşi timp un proces de oxidare. Cei mai utilizaţi developatori sînt: metolul, hidrochinona, g.licinui şi parafenilendiamina. şi derivaţii săi. Conservantul e substanţa care se combină chimic cu oxigenul disolvat în apă şi îl face nevătămător, menţinînd astfel puterea reducătoare a developatorului. Substanţele % Revelator 553 Revelator conservante folosite sînt: sulfitul de sodiu (Na2S03) şi meta-bisulfitul de potasiu (pirosuIfatuI de potasiu, K2S203). Acceleratorul e substanţa alcalină care declanşează efectul reductor al developatorului şi îl accelerează pînă la atingerea domeniului măsurabil. Developatorul acţionează numai la o anumită concentraţie a ionilor de hidrogen din revelator, care în general trebuie să aibă pH>7. După alcalinitate, se deosebesc: acceleratori puternici—'hidroxidul de potasiu (KOH) şi de sodiu (NaOH); acceleratori slabi — carbonatul de potasiu (K2C03) şi de sodiu (Na2C03), şi acceleratori foarte slabi — boraxul (Na2B407) şi fosfatul trisodic (Na3P04). Aceste substanţe alcaline fac ca developarea (v.) să se desfăşoare mai repede sau mai încet, după alcal in itatea lor. în această privinţă există următoarele reiaţii (v. tablou I I), Atenuatorul sau agentul antivoal e substanţa chimică care „încetineşte" acţiunea de reducere a developatorului, astfel încît aceasta să se limiteze numai la cristalele de halo-genură de argint cari au fost iluminate. Ca atenuator se foloseşte bromură de potasiu (KBr). Bromură de potasiu e un component foarte important al revelatorului, atunci cînd acesta are o temperatură mai înaltă. Influenţa bromurii de potasiu e mai mică la revelatorii repezi decît la revelatorii lenţi. Bro-mura de potasiu mai influenţează hîrtiile fotografice (pozitive) în sensul obţinerii unei nuanţe negre-verzui satinate. E important să se adauge bromură de potasiu, în revelator, deoarece ea menţine clare porţiunile neexpuse. Un adaus de bromură de potasiu are deci ca efect: prelungirea developării, developarea mai dură, împiedicarea formării voalului, împiedicarea formării unei granulaţii grosolane. Un exces de bromură de argint poate avea însă un efect defavorabil, deoarece nu se mai obţin granule fine de argint metalic negru, ci granule de argint de culoare cenuşie-albă; în felul acesta se aplatisează curba de înnegrire (v. sub înnegrire), ceea ce practic corespunde reducerii sensibilităţii materialului fotosensibil. în concentraţie normală, bromură de potasiu împiedică formarea voalului, în timp ce într-o concentraţie mai mare poate servi la developarea compensatoare (revelator compensator) a negativelor supraexpuse. în acelaşi fel acţionează şi un revelator uzat, deoarece în timpul reducerii se formează bromură de potasiu, care intervine apoi ca atenuator. Concentraţia bromurii de potasiu în revelator variază între 0,1 şi 5 g la 1 litru. Revelatorii pentru pozitive conţin-totdeauna bromură de potasiu, în timp ce revelatorii pentru negative, în special cei pentru granulaţie fină, conţin foarte puţină bromură de potasiu sau nu conţin deloc. Solventul e apa, de regulă apa distilată, dar şi apa curată fiartă în prealabil şi apoi filtrată după răcire. Duritatea apei poate fi micşorată şi cu ajutorul unor substanţe speciale, ca, de exemplu, sarea disodică a acidului etilen-diamin-tetracetic (trilon B) sau hexametafosfatul de sodiu, cari adeseori se introduc direct în compoziţia revelatorului. La utilizare, revelatorul trebuie să aibă o anumită temperatură,, întrucît aceasta influenţează mult procesul de developare. în general, temperatura obişnuită a revelatorului e de 18°. Dacă temperatura e prea joasă, ea are acelaşi efect ca Şi subexpunerea: revelatorul lucrează dur, developează lent, întăreşte un negativsupraexpus şi compenseazăsupraexpunerea ; dacă temperatura e prea înaltă, are acelaşi efect ca şi supra- expunerea: revelatorul lucrează-moale pînă la şters, developează repede (tendinţă de voal), face mai moale un negativ subexpus. O creştere a temperaturii revelatorului cu 3° e compensată printr-o scurtare a timpului de developare cu circa 20%, şi invers. Un revelator se epuizează cu^atît mai repede cu cît conţine mai multă substanţă alcalină. în general, capacitatea de developare a unui revelator preparat cu substanţe alcaline caustice scade mult mai repede decît cea a unui revelator cu carbonaţi alcalini. — Cîntărirea substanţelor şi prepararea soluţiilor nu se fac în camera obscură, pentru ca pulberea de substanţe chimice să nu se depună în băile din apropiere, pe mese, pe negative şi pe pozitive, deoarece ar provoca defecte şi chiar voalarea materialului sensibil. Disolvarea substanţelor e accelerată dacă temperatura apei e mai înaltă, însă aceasta nu trebuie să depăşească, în general, 40-*-50°, mulţi developatori fiind sensibili la căldură. — Substanţele trebuie să fie disolvate succesiv în ordinea în care sînt indicate în reţetă. Dacă în reţetă nu se indică în mod expres o altă ordine de disolvare, atunci aceasta e; conservant (sulfit de sodiu), developator, substanţă alcalină, bromură de potasiu. Metolul constituie însă o excepţie, deoarece e greu solubil în soluţia de sulfit de sodiu. Dacă se adaugă substanţa alcalină înainte ca developatorul să se fi disolvat complet, cristalele se oxidează la suprafaţă şi revelatorul astfel preparat are tendinţa de a voala negativul. După disolvarea tuturor substanţelor, soluţia se filtrează printr-un filtru de hîrtie, sau, în lipsă, se lasă în repaus 24 de ore, după care se decantează soluţia limpede. Aceasta se păstrează în sticle brune închise etanş (de preferinţă cu dop de cauciuc sau de plută, dopul de sticlă putîndu-se înţepeni din cauza alcalii lor din soluţie). Revelatorii se păstrează în sticle pline, aerul din sticlă producînd o oxidare lentă a revelatorului, uzîndu-l. La cîntărire se ţine seamă de forma în care se găsesc substanţele, cristalizate sau anhidre, o parte dintre ele putîndu-se înlocui reciproc după cum urmează: 2 părţi în greutate sulfit de sodiu, cristalizat, cu 1 parte piro-sulfit de potasiu şi 1 parte sodă caustică cu 12 părţi sodă cristalizată sau 4,5 părţi sodă anhidră sau 6 părţi potasă (carbonat de potasiu).— Pentru a mări durata de conservare a revelatorului, acesta se poate prepara sub forma unor soluţii concentrate, separate; de exemplu: soluţia A, care conţine developatorul şi agentul de conservare, şi soluţja B, care conţine substanţa alcalină şi bromură de potasiu. înainte de folosire se amestecă cantităţile necesare de soluţie A, B şi apa, obţinîndu-se un revelator gata de folosire. Se recomandă ca revelatorul să fie întrebuinţat numai după 12--*24 de ore de la preparare. în general, într-un litru de revelator negativ obişnuit se pot developa 8---10 filme de 35 mm sau 6x9 cm, prelungind, însă, la fiecare film, cu aproximativ 1/2 minut, timpul de developare iniţial. Clasificarea revelatorilor se poate face după multe criterii, în general, însă, se deosebesc revelaJori pentru lucrări fotografice obişnuite în alb-negru şi color şi revelatori speciali pentru fotoreproducere. Revelatorii pentru lucrări fotografice obişnuite în alb-negru se împart în două mari grupuri: revelatori pentru materiale negative (pelicule şi plăci), numiţi revelatori negativi, şi revelatori pentru materiale pozitive (hîrtie), numiţi revelatori pozitivi. Revelatorii negativi se pot clasifica: după acţiunea asupra granu laţiei, în revelatori pentru granulaţie fina şi revelatori obişnuiţi; după rapiditatea developării, în: revelatori rapizi şi revelatori lenţi; după gradaţia scării cenuşii, adică după acţiunea asupra valorii factorului de contrast y, în: revelatori moi, revelatori normali şi revelatori duri. Revelatorii moi sînt indicaţi mai ales pentru emulsii cu granulaţie fină şi sensibilitate mică (10*-*14° DIN), pentru emulsii cu granulaţie şi Tabloul I. Influenţa acceleratorului asupra revelatorului Accelerator puternic (alcalinitatea revelatorului mare) Accelerator slab (alcalinitatea revelatorului mică) revelator rapid revelator dur revelator care dă granulaţie mare revelator de mare contrast revelator lent reveiator moaie revelator pentru granulaţie fină revelator compensator Revelator 554 Revelator sensibilitate medii (16-**19° DIN), în căzuI peliculelor înguste, şi pentru emulsii cu granulaţie mare şi sensibilitate mare (20---250 DIN); revelatorii normali, mai ales pentru emulsii cu granulaţie medie şi sensibilitate medie, în cazul peliculelor late şi al plăcilor; revelatorii duri, la developarea peliculelor de reproduceri şi a diapozitivelor. In prezent se folosesc, în practică, mai ales două tipuri de revelatori, şi anume: revelatori rapizi şi revelatori pentru granulaţie fină. Revelatorii rapizi, folosiţi în majoritatea cazurilor la developarea obişnuită în cuvetă, sînt revelatori energici şi de mare contrast. Conţin o cantitate mai mare de substanţe alcaline şi necesită un timp scurt pentru a developa stratul sensibil pînă la limită. Revelatorul rapid scoate deci maximum de detalii în părţile umbrite (se foloseşte în specia! la fotografiile foarte subexpuse) şi ultimele urme de desen, cari sînt apropiate de praguI de sensibilitate, însă el acoperă în acelaşi timp, repede şi puternic, părţile luminoase, astfel încît ele devin greu copiabile. Nu sînt indicaţi pentru materialele cu sensibilitate mare şi se folosesc puţin la developarea cronometrată (în doze), deoarece la depăşirea duratei de developare se obţin negative dure greu copiabile. Ca revelatori rapizi se folosesc mai ales revelatorul cu metol-hidro-chinonă şi Rodinalul (Agfa) în concentraţii mari; sub această formă nu sînt însă indicaţi pentru developarea materialului de format mic. Prin diluare puternică, ei pot fi transformaţi parţial în revelatori compensatori pentru granulaţie fină. Alţi revelatori rapizi cu pirogalol şi pirocatechină, cari exercită şi o acţiune de tanare (revelatori tananţi) a gelatinei, opresc developarea părţior luminoase, după atingerea unui anumit grad de înnegrire; în acest caz, halourile (v.) de reflexiune nu se pun în evidenţă decît rar şi în mică măsură. Revelatorii repezi se conservă bine şi sînt foarte economici. Revelatorii pentru granulaţie fina lucrează lent, fin şi egalizator, obţinîndu-se negative cu o mare capacitate de mărire. Se folosesc mai ales pentru developarea negativelor de format mic. în practică se deosebesc revelatori compensatori pentru granulaţie fină şi revelatori pentru granulaţie ultrafină. Revelatorii compensatori pentru granulaţie fina derivă, în majoritatea cazurilor, din revelatorii rapizi prin: reducerea conţinutului de substanţă alcalină; folosirea substanţelor alcaline mai slabe (borax, fosfat de sodiu); diluare cu apă (de ex. Rodinal 1 : 40**• 1 :100); mărirea concentraţiei în su Ifit de sodiu, deoarece acesta are o acţiune disolvantă asupra bromurii de argint şi reduce mărimea granu lelor. Revelatorii tipici pentru granulaţie fină sînt Dekofin SF, Kodak D76 şi Agfa-Final. Acesta e recomandat mai ales la developarea peliculelor late (6x9), dînd negative cu gradaţie normală, cu un desen foarte frumos atît în zonele de umbre cît şi în cele de lumină. La folosirea acestor revelatori e necesară prelungirea timpului de expunere la dublu, pentru a putea obţine desen şi umbră, întrucît pelicula nu e developată pînă la limită. Revelatorii pentru granulaţie ultrafină dau o granulaţie şi mai fină, negativele de format mic putînd fi mărite fără grijă pînă la formatul de 30x40 cm şi chiar mai mult. Dintre revelatorii pentru granulaţie ultrafină fac parte Kodak D 20, Hauff-Atofin, Agfa-Atomal F (developator cloramino-fenil), etc. Cu u Itimu I se obţin negative cu o scară cenuşie moale către normal, fiind adecvat în special pentru developarea filmelor înguste (24x36 mm), cari pot fi mărite chiar pînă la 30x40 cm. Revelatorii ultrafini mai conţin şi substanţe cari disolvă bromură de argint, ca, de exemplu, developatori orto- sau para-fenilen-diamină sau substanţe anorganice, ca, de exemplu, sulfitul de sodiu adăugat în cantităţi mari. Prin disolvarea parţială a bromurii de argint, centrele de depunere a argintului sînt izolate şi, în mod forţat, granulele produse în stratul sensibil sînt mai mici. Procesul chimic, prin care bromură de argint expusă se reduce la argint metalic, e completat de un proces fizic, de depunere a argintului disolvat pe argintul produs în prima fază; prin aceasta, densitatea negativului creşte mai departe, fără ca granulele să se mărească esenţial. De aceea, revelatorii ultrafini se mai numesc şi reve latori semi fizici. Un revelator pentru granulaţie ultrafină prea mult folosit poate pierde proprietatea de a produce o granulaţie fină; de aceea, el are o utilizare limitată, care nu coincide nici pe departe cu epuizarea absolută a capacităţii sale de developare. Revelatorii pentru granulaţii ultrafine necesită o expunere a peliculei în general de două-trei ori mai mare decît în cazul folosirii revelatorilor rapizi. în principiu, deci, revelatorii pentru granulaţie ultrafină se folosesc la negativele de format mic, cari trebuie să asigure, practic, orice mărire, iar revelatorii rapizi numai pentru negativele de format mare, pentru copii şi măriri. în tabloul II se poate vedea legătura dintre caracteristicile principale ale revelatorului şi gradaţia negativului. Tabloul II. Legătura dintre felul revelatorului şi gradaţia negativului Gradaţia negativului dură normală j moale Felul revelatorulu i j cu hidrochi-nonă, pirocatechină cu metol-hidrochinonă, Glicin, Rodinal cu metol Influenţa temperaturii joasă normală mai înaltă Concentraţia revelatorului mare mijlocie mică Felul substanţei alcaline hidroxid de sodiu carbonat de potasiu sau de sodiu borax, fosfat de sodiu Influenţa cantităţii de substanţă alcalină mare mijlocie mică Concentraţia j mare bromurii de j potasiu ; mijlocie j mică . I Sensibilitatea | mică materialului ] negativ j normală | mare Durata developării ' lungă normală scurtă Folosit mai ; ales pentru; fotografii Roentgen, reproduceri după desene ; lineare şi ma- : nuscrise, j microfotografii j revelator obişnuit fotografii de atmosferă cu o gamă bogată de tonuri în practica fotografică, mai ales de amatori, se folosesc şi revelatori universali, cari se prepară înainte de folosire din soluţii de bază sau de rezervă, uneori concentrate. Numărul soluţiilor de rezervă variază, şi cu cît sînt mai multe cu atît rezultă mai multe variante de revelator şi cu atît acţiunea lui e mai universală. Un revelator universal, de exemplu cu patru soluţii, se prepară prin amestecarea, în cantităţi variabile după expunere şi felul developării, a următoarelor soluţii: soluţia A din metol, sulfit de sodiu anhidru şi apă; soluţia B din sulfit de sodiu anhidru, hidro-chinonă şi apă; soluţia C din carbonat de potasiu şi apă, şi soluţia D din bromură de potasiu şi apă, cantităţile de substanţe fiind corespunzătoare diverselor reţete de lucru. Revelatorii pozitivi trebuie să dea o imagine strălucitoare, bogată în contraste, şi pentru care nu se mai pune problema granulaţiei. De aceea se folosesc în special revelatori rapizi cu Revelator compensator 555 Revenire metol-hidrochinonă, în mediu mult mai alcalin, sau de tip Agfa-Rodinal şi Rodaminal. Revelatorii pozitivi se pot împărţi în revelatori normali, moi, duri (contrast) şi cu soluţii de bază sau universali. Revelatorii normali, ca, de exemplu, Agfa 100, cu metol-hidrochinonă, se folosesc în majoritatea cazurilor, incluziv la mărirea negativelor normale (durata developării 1--2 minute). Revelatorii moi, ca, de exemplu, Agfa 105, cu metol, cari lucrează cu puţin contrast, se folosesc şi la mărirea negativelor dure (durata de developare 1---2 minute). Revelatorii duri, ca, de exemplu, Agfa 108, cu metol-hidrochinonă (hidrochinonă în cantitate mai mare), cari dau imagini contrastate, se folosesc şi la mărirea negativelor şterse. Revelatorii cu soluţii de baza sau universali se prepară înainte de utilizare, prin amestecarea, în diferite proporţii, a 3• **4 soluţii de bază, după caracteru I nega-tivulu.i (foarte dur, dur, normal, moale). Avantajul acestora consistă în special în faptul că soluţiile de bază mai concentrate pot fi păstrate timp mult mai îndelungat. Un revelator cu patru soluţii de bază se obţine, de exemplu, din următoarele soluţii: Soluţia I cu metol, sulfit de sodiu anhidru şi apă; soluţia II cu hidrochinonă, sulfit de sodiu anhidru şi apă; soluţia III cu carbonat de potasiu şi apă, şi soluţia IV cu bro-mură de potasiu şi apă, cantităţile de substanţe folosite fiind corespunzătoare diverselor reţete de lucru recomandate. Revelatorii pentru lucrări f o t o g r a* fi ce obişnuite color, numiţi şi revelatori de culoare sau cromogeni, conţin developatori speciali cari, împreună cu componentul pentru cuplarea culorii, din straturile componente ale materialului fotografic color, dau substanţe colorate cari corespund totdeauna culorii complementare a obiectului. Formarea argintului la developare e deci legată, în revelatorul cromogen, de formarea culorii complementare. V. şî sub Revelator cromogen. Revelatori pentru fotoreproducere. Afară de revelatorii pentru lucrări fotografice obişnuite şi o serie de revelatori cu compoziţie specială, utilizaţi la developarea unor pelicule fototehnice speciale, în fotoreproducere se folosesc şi revelatori în cari developatorul e de natură anorganică, numiţi revelatori minerali. Astfel, la developarea plăcilor de colodiu umed se întrebuinţează un revelator pe bază de sulfat feros, în a cărui compoziţie intră şi suIfat de cupru (are roluI de a împiedica precipitarea hidro-xidului de fier care s-ar forma prin hidroliză sulfatului feric rezultat din reacţia dintre sulfatul feros şi azotatul de argint), acid acetic glacial (are rolul de a asigura aciditatea necesară mediului şi, în special, de a modera acţiunea reducătoare a sulfatului feros, făcîr.d developarea mai gradată, şi de a împiedica voalul chimic) şi alcool etilic (care ajută absorpţia imediată şi uniformă a developatorului de către masa de colodiu). Un astfel de revelator e numit şi revelator fizic, deoarece developarea produsă e de natură fizică (v. sub Developare). De asemenea, la developarea plăcilor umede cu emulsie se pot folosi şi revelatori pe bază de developatori anorganici, ca hidro-sulfitul de sodiu şi oxalatul feros.în prezent, însă, aceşti revelatori nu se mai folosesc în practică, fiind înlocuiţi cu un revelator special, pe bază de hidrochinonă. Acesta se obţine prin amestecarea a trei soluţii, în proporţii conform reţetelor: soluţia I cu sulfit de sodiu cristalizat, carbonat de potasiu anhidru şi apă; soluţia II cu hidrochinonă şi alcool etilic şi soluţia III cu bromură de amoniu şi apă. 1. ^compensator. Foto.; Revelator care compensează diferenţele de gradaţie datorite unei subexpuneri sau unei supraexpuneri (v. şî sub Revelator). 2. ~ cromogen. Foto.: Revelator special, folosit la developarea plăcilor, a peliculelor şi a hîrtiei fotografice color, în scopul formării imaginii colorate (v. şl sub Revelator), şi care conţine un developator (v.) cromogen (de culoare). Acesta e, de cele mai multe ori, un derivat al parafenilendiaminei. Un revelator folosit pentru negativele color poate fi format din două soluţii, ca, de exemplu, o soluţie constituită din 1,2 g hidroxil-amin-suIfat, 2,75 g dietil-p-fenilen-diamin-suIfat şi apă distilată pînă la 500 ml, şi o soluţie constituită din 75 g carbonat de potasiu, 2 g suIfit de sodiu anhidru, 2,5 g bromură de potasiu şi apă distilată pînă la 500 ml. Substanţele din cele două soluţii se disolvă pe rînd în ordinea indicată de reţetă. Temperatura apei trebuie să fie de 30---350. Disolvarea trebuie făcută numai în vase de sticlă, fără folosirea de agitatoare metalice. Pentru utilizare, cele două soluţii se amestecă bine, iar soluţia rezultată se filtrează şi se lasă în repaus timp de 24 de ore, după care se poate utiliza. Revelatorul se poate păstra timp de cîteva săptămîni. Un litru de revelator poate developa 5**-6 m film negativ tricromatic de 35 mm sau o cantitate echivalentă de rollfilm. Pelicula fotografică se tratează cu revelator timp de 6 minute la 18°. Variaţiile de temperatură mai mari decît ±1° şi durata developării cromogene au influenţă nu numai asupra densităţii generale a imaginii fotografice, ci şi asupra echilibrului de culori al straturilor, care uneori poate fi atît de deranjat, încît nu pot fi corectate distorsiunile cromatice în timpul copierii pozitivelor. Pentru hîrtia color tricromatică, la copierea pozitivelor e indicat să se folosească revelatorul constituit dintr-o soluţie de 2 g hidroxil-amin-sulfat, 4,5 g etil-oxietil-p-fenilen-dia-minsulfat şi apă distilată pînă la 500 ml şi o soluţie de 75 g carbonat de potasiu, 0,5 g sulfit de sodiu anhidru, 0,5 g bromură de potasiu şi apă distilată pînă la 500 ml. Revelatorul se prepară ca şi cel pentru negative. De asemenea, regimul de tratare a hîi tiei e similar. De altfel, acest revelator poate fi folosit şi pentru negative, după cum cel pentru negative se foloseşte şi la pozitive. Există şi revelatori obţinuţi numai cu o singură soluţie. Revelatorii cromogeni sînt toxici, provocînd iritaţii puternice, sau chiar eczeme la atingerea pielii. De aceea, la lucrul cu astfel de revelatori se recomandă folosirea mănuşilor de cauciuc. Sin. Revelator de culoare. 3. ~ de culoare. Foto.: Sin. Revelator cromogen (v.). 4. ~ fizic. Foto., Poligr. V. sub Revelator. 5. ~ mineral. Foto.: Sin. Revelator anorganic. V. sub Revelator. e. ~ pentru lumina. Foto.: Revelator special, folosit la controlul developării în doză, care permite developarea finală la lumină roşie sau verde de mică intensitate. Se poate obţine adăugînd la revelatorul utilizat un desensibilizator, ca, de exemplu, Agfa-Denoxan. Se începe developarea la întuneric (de ex. cu doza închisă), astfel ca Denoxanul să acţioneze suficient asupra filmului şi după două minute se deschide doza şi se observă cum decurge developarea la lumina indirectă a unei lămpi electrice de 15 W, aşezată în spatele unui filtru de protecţie verde-galben foarte deschis. Există şi revelatori pentru lumină gata preparaţi, ca, de exemplu, Agfa-Denal, care dă negative cu granulaţie foarte fină. Şi cu acest revelator se developează în primele minute la întuneric şi apoi se poate controla developarea la lumina directă a unei lămpi electrice de 15W, aşezată în spatele unui fiItru de protecţie verde-galben (Agfa 113 D), la distanţa de 75 cm de negativ. 7. ~ rapid. Foto. V. sub Revelator. 8. ~ semifizic. Foto. V. sub Revelator. 9. ~ tanant. Foto. V. sub Revelator. 10. ~ universal. Foto. V. sub Revelator. 11. Revenire. 1. Metg.: Tratament termic care se aplică unui material metalic călit şi care consistă dintr-o încălzire la o temperatură sub temperatura lui inferioară de transformare, urmată de o răcire dirijată (în general înceată, iar uneori Revenire 556 Revenire slab tetra- rapidă), pentru realizarea unei întoarceri incomplete spre starea de echilibru fizico-chimic corespunzătoare temperaturii ambiante, ceea ce are ca urmare mărirea tenacităţii şi suprimarea sau reducerea tensiunilor proprii. Cu mici excepţii, în practica industrială, călirea şi revenirea sînt tratamente termice nedespărţite, în general după orice călire trebuind să se facă şi una sau mai multe reveniri, în raport cu proprietăţile finale dorite. Transformările structurale cari se produc — la revenire — în structura materialului călit tratat, pot fi urmărite, de exemplu în cazul oţelurilor, pe curbele dilatometrice (pe cari în abscise sînt indicate temperaturile, iar în ordonate, variaţi ile de volum ±Aî;, respectiv de lungime ±A/); variaţiile de volum rezultă din transformarea^ martensitei tetragonale obţinute prin călire, în martensită revenită (cînd se produc contracţiuni) şi din transformarea austenitei reziduale în martensită de revenire (cînd se produc dilataţii). La oţelurile carbon şi 1a o ţ e I u r i I r sau mediu aliu t e, transformarea martensite gonale în procesul de revenire se face în trei faze. Astfel, pentru un oţel carbon cu 1,2% C, transformările cari se produc +Ai sînt (v. fig. /) următoarele: în prima fază, care începe la circa 80° şi durează pînă Ja circa 170°, se produce o contracţiune continuă, datorită transformări i reţelei cristaline tetragonale a martensitei rezultate din călire, care — pe măsură ce elimină din carbonul pe care-l conţine —■ se apropie de forma cubică, în acest proces se separă o fază de compoziţie nedeterminată (probabil o carbură foarte fină de forma Fe^C); gradu I de tetra-gonalitate al reţelei scade pe măsură ce temperatura de încălzire se apropie de 170°; mai sus de această temperatură, reţeaua poate ajunge chiar cubică, structura devenind martensită cubică. — în faza a doua, care se produce în intervalu l de tempe-aturi 170--*270°, austenita reziduală se transformă în marten-. ită (austenita avînd volum specific mai mic decît martensita, pe curba dilatometrică apare o dilataţie), şi concomitentse continuă separarea fazei Fe^C şi reducerea conţinutu lu i de carbon din soluţia solidă a. — în faza a treia, de la 270 Ia circa 400°, se continuă separarea carbonu lu i şi formarea fazei noi Fe3C (cementită). Structura finală rezultată la o revenire a acestui oţel pînă la 350---4000 e formată dintr-o masă de ferită con-ţinînd formaţiuni foarte fine de cementită (de înaltă dispersiune), numită troostită de revenire (v. Constituenţii structurali de călire şi de revenire ai aliajelor fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje ~). — La încălziri peste circa 400°, formaţiun ile de cementită încep să se aglomereze, mărin-du-se pe măsura creşterii temperaturii, pe curba dilatometrică apărînd o contracţiune din ce în ce mai mică. Structura rezultată la reveniri efectuate la temperaturi de 500---6500 e numită sorbită de revenire. Temperaturile la cari se produc transformările indicate mai sus depind de compoziţia oţelului, curbele dilatometrice la revenire putînd avea diferite forme. Elementele de aliere cari se adaugă în oţelurile aliate influenţează mult atît formele curbelor dilatometrice, cît şi temperaturile la cari se produc transformările menţionate. Astfel, într-un oţel cu mangan, descompunerea austenitei reziduale se produce la temperaturi cu atît mai înalte cu cît conţinutul de mangan e mai mare (v. fig. II): la un oţel cu 0,5% Mn, această transformare se pro- 200 300 UO'i 500 600 7001 /. Fazele de transformare ale martensitei tetragonale, la diferite temperaturi de revenire, la un oţel carbon cu 1,2%C, exemplificate pe curba dilatometrică. t) temperatura; A/) retragerea aliajului (pozitivă.sau negativă). II. Influenţa conţinutului de mangan asupra temperaturii de descompunere a austenitei reziduale exemplificată pc patru curbe dilatometrice, pentru oţeluri cu 0,5% Mn, 1,2% Mn, 2,8% Mn şi 5,1% Mn. t) temperatura; A/) retragerea aliajului (pozitivă sau negativă). duce la 200---2800, în timp ce într-un oţel cu 5,1% Mn, transformarea se produce în intervalul de 550*••620°. Alte elemente de aliere au influenţă asemănătoare. Oţelurile de scule bogat aliate (oţelurile rapide) trebuie încălzite pînă la 540---6200, pentru a realiza transformarea austenitei reziduale. Factorii cari — pentru acelaşi oţel — influenţează procesu I şi structuri Ie de revenire sînt: temperatura de revenire, durata de menţinere la această temperatură, eventuala supraîncălzire la călirea anterioară şi viteza de răcire. Viteza de răcire trebuie să fie mică (pentru a evita producerea unor tensiuni termice noi) la oţelurile cari nu prezintă susceptibilitate la fragilitatea de revenire (v.), dar trebuie să fie mare la oţelurile cari prezintă o astfel de fragilitate (de ex. la oţelurile rapide, răcirea după revenire se face în ulei^sau în aer). în raport cu structura finală dorită, temperatura de încălzire pentru revenire poate fi joasă, medie sau înaltă, în cazul oţelurilor carbon şi al oţelurilor slab aliate sau mediu aliate: Revenirea joasa se face astfel, încît să se menţină structura martensitică (de revenire), dar cît mai puţin fragilă şi cît mai puţin tensionată. Temperatura e de 100 * * *300°, în funcţiune de compoziţia oţelului. Revenirea joasă se aplică pieselor cari trebuie să aibă o duritate superficială maximă. Scufele de lovire (stanţe, dălţi, etc.) şi cele de găurire, cărora Ir se cere o tenacitate mai mare, se revin la 250---3000, uneori — la oţeluri mediu aliate — chiar la 320---3500. Duritatea e mai mică decît cea a oţelului călit şi scade cu atît mai mult cu cît temperatura de revenire e mai mare. Revenirea joasă e numită şi revenire de detensionare. Revenirea medie se efectuează la temperaturi de 300--4500, obţinîndu-se troostită de revenire. Ea se aplică produselor cari trebuie să prezinte o duritate destul de mare — dar sensibil mai mică decît a martensitei — şi o tenacitate bună (matriţe de forjare, arcuri, etc.). Revenirea înalta se execută Ia temperaturi de SOO-’-SSO0, obţinîndu-se sorbită de revenire, care are plasticitate şi tenacitate mari, cum şi rezistenţe relativ mari. Tratamentul de călire pînă la martensită tetragonală, urmată de revenire înaltă, e numit îmbunătăţire (v.). V. şl fig. IV, sub Călire 1. La oţelurile rapide (oţeluri de seu le), cari obişnuit conţin elemente de aliere cari dau carburi, procesele de transformare în timpul revenirii sînt mai complexe, din cauza existenţei acestor carburi. într-un astfel de oţel, structura după călire e constituită din: martensită tetragonală, care conţine şi unele elemente de aliere; austenită reziduală, în care sînt disolvate şi elemente de aliere; carburi, cari nu au putut fi disolvate la încălzirea pentru călire. în timpul revenirii, care se efectuează la temperaturi de 500---6000, se produc următoarele transformări: în timpul încălzirii şi al menţinerii la temperatura de revenire, elementele disolvate în austenită se separă şi dau naştere unor noi cantităţi de carburi, fin Revenire de detensionare 557 Revenire, culori de ^ dispersate în masa metalului; la răcirea care urmează, austeri ita reziduală — care acum conţine mai puţine elemente de aliere— se transformă în martensită. Astfel, în timpul revenirii apar carburi noi, iar cantitatea de martensită creşte, în dauna austenitei reziduale, oţelul mărindu-şi sensibil duritatea. Acest fenomen e numit durificare secundara şi e caracteristic în revenirea oţelurilor rapide. Pentru a realiza o transformare cît mai accentuată a austenitei reziduale, oţelurile rapide se revin de două sau de trei ori, cu menţinere de 1/2---1 h şi cu răcire rapidă (în ulei sau în aer). La fonte, revenirea se face ca la oţelurile carbon. La aliajele neferoase, revenirea are drept scop precipitarea unor faze noi dintr-o soluţie solidă suprasaturată — şi e numită îmbâtrînire (v. Îmbătrînire 2) sau, uneori, maturare. —■ După porţiunea din piesă care e supusă tratamentului de revenire, se deosebesc: Revenire locală. V. Revenire parţială. Revenire parţială: Revenire care se efectuează numai asupra anumitor părţi ale pieselor, sau, în diferite grade, asupra dife- III. Procedee pentru revenire locală. a) revenire prin încălzire cu suflaiul oxiacetilenic a pieselor cufundate parţial în apă; b şi b') revenire prin încălzire locală, cu inele incandescente; c) revenire prin cufundare în baie de plumb topit; î) piesă; 2) baie de apă; 3) inel metalic adus la incandescenţă; 4) baie de plumb topit. ritelor porţiuni ale aceleiaşi piese. Uneori, de exemplu, sînt supuse revenirii numai suprafeţele de lucru ale uneltelor sau ale organelor de maşini. La anumite unelte, revenirea se aplică tăişurilor, pentru micşorarea fragilităţii în măsura dorită, iar părţile supuse loviturilor sau apăsărilor sînt supuse unei reveniri mai pronunţate. La piesele cu formă alungită şi la cele cari arcuiesc, revenirea se efectuează mai pronunţat în părţile din mijloc sau în cele supuse arcuirii — şi nu se aplică porţiunilor expuse uzurii. Revenirea parţială se efectuează folosind pentru încălzire anumite dispozitive şi accesorii, cum sînt băi, inele, plăci, etc. (v. fig. III). Revenirea parţială, de exemplu revenirea tăişului cuţitelor de strung, se execută adeseori cu încălzire prin căldura remanentă în restul piesei, după căiire. Sin. Revenire locală. Revenire totală: Revenire care se efectuează în întregul volum al piesei tratate, astfel încît toate părţile ei să atingă temperatura de revenire prescrisă (v. sub Revenire); de exemplu, revenirea în tratamentul de îmbunătăţire a oţelului. 1. ~ de detensionare. Metg.: Revenire joasă. V. sub Reven ire.' 2. ~ înalta. Metg. V. sub Revenire. 3. ~ joasa. Metg. V. sub Revenire. 4. ~ locala. Metg. V. Revenire parţială, sub Revenire. s. ~ medie. Metg. V. sub Revenire. 6. ~ multipla. Metg.: Reven ire care se repetă de 2--*3 or i, cu scopul de a se realiza, în cît mai mare măsură, transformările structurale urmărite. E obişnu ită după că li rea oţelurilor rapide. Uneori, după călirea isotermică (la bainită) a acestor oţeluri (scule cu dimensiuni mari), revenirea se repetă de trei sau de patru ori. V. sub Căiire, Revenire. 7. ~ nitrurantâ. Metg.: Tratament termic care se aplică oţelurilor rapide de scule şi care consistă în executarea uneia sau a mai multor reveniri (cari urmează călirii) într-o baie nitrurantă, la temperatura normală de revenire a oţelului rapid respectiv, în vederea măririi durabilităţii ascuţişului sculei. După căiire (care se execută la temperaturi înalte, 1250--*1320°), sculele de oţel rapid (v. sub Oţel) au în structură o cantitate mare de austenită reziduală (35---40%, uneori mai mult). Pentru desfiinţarea acesteia, prin transformarea ei în martensită şi separarea carburilor dure în dispersiune fină, oţelul e supus—-după căiire — unei reveniri repetate de 2-*-3 ori, uneori chiar (după călirile isotermice la bainită inferioară) de patru ori, la temperaturi de 540---6000; duritatea finală obţinută astfel e de 63•••66 unităţi HRC şi se menţine pînă la temperaturi de 500---6000. Temperaturile de revenire ale acestor oţeluri coincid cu temperaturile la cari se face nitrurarea obişnuită, ceea ce permite executarea revenirilor concomitent cu un tratament de nitrurare în mediu lichid, într-o singură operaţie, revenirea nitrurantâ. Revenirea nitrurantă se poate executa în băi obişnu ite de carbon itrurare joasă (v. sub Carbon itrurare), în băi de nitrurare (v.) sau în instalaţii de chapmanizare (v. Nitrurare-călire, sub Nitrurare). Revenirea nitrurantă poate înlocui, fie numai ultima revenire obişnuită, fie toate cele 2-**4 reveniri cari se efectuează după călirea seu le lor de oţel rapid. La o singură revenire n itru-rantă în baie de nitrurare cu curent de amoniac, timp de o oră, la 550---5800, se realizează o nitrurare pe adîncimea de circa 0,025 mm. — Un oţel rapid RW 180 (corespunzător formulei de aliere 18% W+4% Cr-f-1% V), călit la 1280°, apoi supus revenirii nitrurante în Duritatea oţelului RW 180, după baie obişnuită de 1-3 reveniri nitrurante carbon itrurare joasă, la temperatura de 550---5700, timp de cîte o oră la fiecare revenire, atinge durităţile ind icate în tablou : duritatea finală după trei reveniri nitrurante _________ e sensibil superioară durităţi i care rezu Ită după revenirea simplă şi, concomitent, piesa capătă şi celelalte proprietăţi caracteristice n itrurări i (mărirea rezistenţei la oboseală, la coroziune şi la uzura de frecare) ; în plus, baia n itrurantă corodează seu la, îndepărtînd straturi le superficiale deteriorate (mecanic şi termic), cu structuri necorespunzătoare, cari au rezultat după ascuţirea şi călireascu lei, rămînînd la suprafaţă straturi cu structuri, sănătoase. Datorită îmbunătăţirii simţitoare a calităţilor de aşchiere ale straturilor superficiale, măririi durităţii superficiale şi a rezistenţei la coroziune, durabilitatea sculelor aşchietoare supuse revenirilor nitrurante e mărită de 2***4 ori, faţă de cazul cînd sînt simplu revenite. Dacă revenirile nitrurante se efectuează în băi de chapmanizare: durata fiecărei reveniri e redusă la cîte 10***30 mln, duritatea finală e mai mare, rezistenţa la coroziune de asemenea e mai mare, iar durabilitatea sculelor şi mai mult mărită. Se recomandă ca, după fiecare rectificare şi ascuţire, sculele de oţel rapid să fie supuse unei reveniri nitrurante. 8. ~ sulfizantâ. Metg. V. sub Sulfizare. 9. ~ sulfonitrurantâ. Metg. V. sub Sulfizare. 10. baie de Metg.: Baie folosită pentru încălzirea sau pentru răcirea pieselor în tratamentuI.termic de revenire. V. Baie de tratament termic. 11. culort -de Metg. V. sub Culorile oţelului încălzit. T ratamentu 1 Austenită reziduală, în % Duritatea HV După căiire 35-40 790-815 . După prima revenire nitrurantă 20---25 860---880 După a doua reve- j nire nitrurantă j i 1 0***1 5 900---930 După a treia revenire nitrurantă ; 5-7 ~ 1050 Revenire, cuptor de — 558 Reverberaţie 1. cuptor de Metg.: Cuptor de temperatură joasă (pînă la circa 300°) sau de temperatură medie (300***1150°), în care se pot efectua tratamente de revenire. 2. fragilitate de Metg. V. Fragilitate de revenire, sub Fragilitate 3. 3. stabilitate de Metg.: Proprietatea unor oţeluri de a nu suferi scăderi mari ale caracteristicilor mecanice la încălzirile sub punctu I de transformare Alf în timpu I serviciu lu i (de ex. încălzirea sculelor de aşchiere, datorită dezvoltării de căldură care se produce în procesul aşchierii). Sculele confecţionate din oţel carbon au stabilitate de revenire mică, duritatea scăzînd repede după încălzirea la circa 200°; cu astfel de scule, regimul de aşchiere trebuie condus astfel, încît încălzirea seu lei să nu depăşească 200---2500. Stabilitatea cea mai mare la revenire o prezintă oţelurile rapide, deoarece acestea conţin în proporţii mari elemente (wolfram, crom, molibden, vanadiu, etc.) cari formează carburi speciale în cantitate suficientă pentru a lega aproape tot carbonu I conţinut în oţel (împiedicînd indirect procesul de aglomerare a cementitei, care duce la reducerea durităţii şi a rezistenţelor) şi cari au stabilitate mare la temperaturi înalte. Pentru a se realiza în măsură cît mai mare separarea dispersă a carburilor speciale, oţelurile rapide se călesc la temperaturi foarte înalte (1200--*1300°, uneori chiar mai mult) şi sînt revenite de două pînă la de patru ori. Seu lele confecţionate d in astfel de oţeluri pot lucra pînă la temperaturi de 500---60Q0, fără o reducere sensibilă a proprietăţilor lor mecanice. 4. structura de Metg. V. Constituenţii structurali de călire şi de revenire ai aliajelor fier-carbon,sub Fier-carbon, aliaje ^. 5. Revenire. 2. Rez. mat.: Variaţia în timp a deformaţiei unui^corp după îndepărtarea sarcinilor aplicate iniţial asupra lui. în figură se indică curbele de fiu- aj-revenire în cazul unei solicitări uni- ____ dimensionale. Dacă tensiunea variază 0 ca în fig. /, atunci la momentuU=0se ___________ produce o deformaţie elastică instan- o tţ t tanee OA (v. fig. II şi III), urmată de VariaţiQ tensiunii. fluajul determinat de elasticitatea întîrziată şi curgerea vîscoasă a corpului, pe porţiunea ABC. în urma înlăturării sarcinii, la momentul tv se produce revenirea, formată din revenirea elastică instantanee (CD) şi fluajul invers (DEF). Revenirea poate fi parţială (v. fig. II), atunci cînd deformaţia nu se mai anulează chiar după trecerea unui timp îndelungat, sau totală (v. fig. III), atunci cînd curba de revenire are ca asimptotă axa Ot. e. Revenire. 3. Tehn.: Sin. Mişcare de revenire (v.). 7. Revent. Bot.; Rheum officinale Baillon. Plantă ierboasă perenă, de talie mare (pînă ia 2 m înălţime), din familia Poly-gonaceae, ordinul Polygonales, care creşte sub formă de tufă. E originară din China vestică (Tibet), unde se cultivă împreună cu specia Rheum palmatum var. tanguticum. Reventul are rizomul gros, ramificat şi aproape cărnos, cu numeroşi muguri şi rădăcini fibroase cari pătrund adînc în sol. în primii doi ani după semănat formează numai o rozetă de frunze; tulpina, înaltă, groasă şi dreaptă, se dezvoltă în al treilea an de vegetaţie. Frunzele, mari (cu diametrul pînă la 1 m), cordiforme la bază, lung peţiolate şi lobate, cu cinci lobi neegal incişi, sînt glabre pe partea superioară şi acoperite cu un puf albicios pe partea inferioară; peţiolul lor e cărnos, lung, de culoare verde, roză sau roşie. Florile, mici, de culoare verzuie, dispuse în mari panicule de spice, cu perigonul calciform cu şase diviziuni, cu nouă stamine, trei stigmate capitat-scuteliforme; fructele sînt achene, cu trei aripi membranoase. Soiurile cele mai răspîndite sînt: Victoria, Roşu timpuriu, Sutton. Reventul se cultivă în afară de asolamentele legumicole. Preferă solurile lucrate adînc, umede şi bine îngrăşate. E rezistent la temperaturi joase, dar cere cantităţi mari de substanţe nutritive, fiind o plantă care creşte repede şi produce o cantitate mare de masă vegetativă. Reventul se înmulţeşte prin seminţe şi, mai frecvent, pe cale vegetativă, prin părţi de rizom cu cel puţin un mugure. Plantarea se face toamna sau primăvara. Recoltarea frunzelor şi a peţiolurilor începe în al doilea an după plantare; cele mai mari producţii (pînă la 30 000 kg/ha) se obţin după al cincilea an de vegetaţie. Durata unei plantaţii nu trebuie să depăşească zece ani. Rizomii de revent sînt întrebuinţaţi în Medicină, în tratamentul indigestiilor şi al constipaţiiIon iar peţiolurile frunzelor, la prepararea dulceţii, a compotului, a marmeladei, a cidrului. Sin. (parţial) Rabarbură. s. Reverberaţie, pl. reverberaţii. 1. Fiz., Telc.: Fenomenul de persistenţă a sunetului într-o încăpere, după încetarea emisiunii de către sursa sonoră. Reverberaţia se datoreşte reflexiunii continue a undelor sonore de pereţi, tavan, pardoseală şi de diferitele obiecte sau persoane cari se găsesc în încăpere. Odată cu reflexiunea, o parte din energia undelor sonore e absorbită de suprafeţele de reflexiune. O altă parte din energie e absorbită de aerul în care se propagă. Ca urmare, după încetarea emisiunii unei surse sonore într-o încăpere, sunetul persistă un anumit interval de timp, interval în care, datorită reflexiunilor succesive şi multiple, se absoarbe energia sonoră care existase în încăpere în momentul încetării emisiunii sursei. Studiul reverberaţiei poate fi abordat, din punctul de vedere teoretic, în două feluri: dinamic şi statistic. Teoria dinamică a reverberaţiei consideră că reverberaţia reprezintă un proces de amortisare cu caracter exponenţial a oscilaţiilor acustice proprii ale încăperii. în fiecare caz particular, forma curbei e determinată de spectrul de frecvenţă propriu al încăperii date. Această teorie asupra reverberaţiei nu poate fi utilizată larg la proiectarea acustică a încăperilor, datorită complexităţii ei matematice şi — ca urmare—■ necesităţii de a fi folosită numai în cazul încăperilor cu forme geometrice foarte simple. De aceea, în practica inginerească se utilizează mai mult teoria statistică a reverberaţiei, care permite metode de calcul mai puţin riguroase, dar mai simple. Teoria statistică a reverberaţiei consideră că într-o încăpere se stabileşte un cîmp sonor difuz. Aceasta presupune o distribuţie uniformă a energiei acustice, adică o densitate de energie egală în toate punctele din încăpere, un flux de energie egal în toate direcţiile, în toate punctele din încăpere, şi relaţii de fază întîmplătoare între toate grupurile de unde cari converg într-un punct oarecare al cîmpului sonor. Pe baza teoriei statistice a reverberaţiei se deduce relativ simplu expresia intensităţii sonore în funcţiune de timp, într-o încăpere, după încetarea emisiunii sursei sonore. Se obţine, astfel, relaţia: Ac (1) /==v* în care I e intensitatea sonoră ; Is e intensitatea sonoră în regim staţionar, înainte de încetarea emisiunii sursei; c e viteza de propagare a sunetului în aer; J etimpuI; V evolumul încăperii; n A e absorpţia încăperii, A —^ Sj , Sţ fiind o porţiune din 1 Reverberaţie 559 Reverberaţie suprafaţa delimitatoare a încăperii, iar a-, coeficientul de absorpţie al suprafeţei S., definit ca raportul dintre fluxul de energie absorbit şi fluxul de energie incident. La deducerea acestei formule s-a presupus că absorpţia acustică a pereţilor încăperii e caracterizată printr-un coeficient de absorpţie a;., independent de energia incidenţă, şi că absorpţia în aer e neglijabilă. în fig. / s*a reprezentat variaţia intensităţii sonore în funcţiune de timp, exprimată prin relaţia (1). Durata de reverberaţie e intervalul de timp în care intensitatea sonoră scade de 106ori, începînd din momentul încetării emisiunii sursei sonore. Dacă se exprimă volumul în metri cubi, absorpţia acustică în metri pătraţi, şi se înlocuieşte viteza c cu 340 m/s, se obţine următoarea relaţie —■ numită formula lui Sabine — pentru durata de reverberaţie T (exprimată în secunde): 0,161 V 0,161 V (2) /. Dependenţa intensităţii sonore de timp după încetarea emisiunii sursei. T- A Sa - S ■ Această relaţie e valabilă în cazul unei camere goale, cînd absorpţia acustică e datorită numai suprafeţelor delimitatoare ale încăperii. Dacă, însă, în încăpere se găsesc obiecte sau persoane, expresia duratei de reverberaţie devine: (3) 0,161 V ti «;s/ + £ aj Prin a . se înţelege numărul de unităţi de suprafaţă cu coeficient de absorpţie egal cu 1, echivalente din punctu! de vedere al absorpţiei cu corpul j din încăpere. Experimental s-a arătat că formula lui Sabine nu e valabilă pentru încăperile cu coeficient mediu de absorpţie >0,2, în cari cazuri mai precisă e formula lui Eyring: (4) 0,161 V -S In (1 —a) a. 5. 1 in care a —— (5) T — 0,161 V -£‘s/,n(i~a/) tică datorită aerului din încăpere. Dacă se ţine seamă de acest efect, expresia duratei de reverberaţie devine: (6) 0,161 V -S In (1 — a)-f-4 mV 20 30 10 50 60 70 80 90 100 ? II. Dependenţa de umiditate a constantei rn de atenuare a sunetului în aer la diferite frecvenţe. Formula lui Eyring nu dă satisfacţie în toate cazurile, deoarece la.deducerea ei s-a făcut ipoteza că suprafeţele delimitatoare prezintă o anumită uniformitate în ce priveşte absorpţia. Cînd materialele absorbante nu sînt repartizate uniform în încăpere, se foloseşte formula lui Millington: unde m e constanta de atenuare a sunetului în aer. Deoarece m depinde de umiditate, de temperatură şi de frecvenţă, pentru calcule practice valoarea lui se deduce din diagramele reprezentate în fig. II, unde s-a reprezentat variaţia lui m în funcţiune de umiditate la temperatura de 20°, frecvenţa fiind parametru. Coeficienţii de absorpţie cari determină durata de reverberaţie a unei încăperi sînt funcţiuni de frecvenţă, ceea ce are ca urmare faptul că şi durata de reverberaţie a unei încăperi variază cu frecvenţa sunetului emis în încăpere. De aceea, durata de reverberaţie se exprimă, fie printr-o valoare valabilă pentru o anumită frecvenţă sau bandă de frecvenţe care se specifică, fie printr-o caracteristică T=T(f). Durata de reverberaţie e principalul criteriu de apreciere a unei încăperi, din punctul de vedere acustic, deoarece de mărimea ei depinde într-o mare măsură felul cum se percepe sunetul. De exemplu, cînd durata de reverberaţie e mare, iar sursa de sunet e muzica sau vorba, un sunet care se amor-tisează poate să acopere sunetul care urmează. Muzica şi vorba devin, în acest caz, neclare. Cînd durata de reverberaţie e foarte mică, vorba e lipsită de sonoritate, iar muzica e lipsită de „culoare". Ţinînd seamă de cele spuse, rezultă că există o anumită durata de reverberaţie optimă. Valoarea ei depinde, în primul rînd, de natura producţiei sonorecareare loc în încăpereaconsiderată. O producţie muzicală necesită o durată de reverberaţie mai mare decît o producţie vorbită, în timp ce în cazul sălilor la cari e prevăzută o redare a sunetelor prin mijloace electroacustice, durata de reverberaţie trebuie să fie mică. Durata de reverberaţie optimă pentru o sală de concert e mai mare decît pentru o sală de teatru, iar pentru o sală de cinematograf, are valori mici. Valorile optime ale duratei de reverberaţie, pentru diferite tipuri de săli, au fost determinate experimental. Durata de reverberaţie optimă creşte lent cu volumul încăperii; pentru sălile de concert s-a stabilit că creşterea variază proporţional cu rădăcina cubică a volumului şi că se poate scrie relaţia: co ' opt" = 0,09\/V . O deficienţă a formulei lui Millington consistă în faptul că, atunci cînd o porţiune 5- din suprafaţa delimitatoare totală a încăperii are un coeficient de absorpţie acustică a;.= 1, indiferent de mărimea suprafeţei respective, calculul dă T—0, ceea ce, evident, nu corespunde realităţii. La stabilirea formulelor de mai sus, cari exprimă durata 1 şi Techivrs) I^Ir, ceea ce înseamnă că, 20? asupra semnalului perceput de ei, procesul de reverberaţie are ' o influenţă decizivă. Din contra, aproape de sursă, în locul unde se amplasează de obicei microfonul, R are o valoare mică şi semnalul transmis prin canalul de radiodifuziune e determinat, în special, de sunetul direct, iar rolul sunetului reverberat e neînsemnat. Experienţa arată că, în acest caz, radro-ascultătorul are impresia că su-netu I e produs într-o încăpere cu un timp de reverberaţie foarte mic. Pentru a aprecia cantitativ acest efect s-a definit durata de reverberaţie echivalentă. Experimental s-a stabilit că durata de reverberaţie echivalentă T 1.6 1.2 1.0 0.8, oo y /^ P 1 1.2 U 1.6 1,8 2.0 T(s) IV. Determinarea duratei de reverberaţie echivalenta. echiv (10) echiv = -l + A T T 60 e dată de relaţia: Q log în care 0 e intervalu I de timp dedus experimental, cu o valoare medie de 0,2 s, iar O e coeficientul de directivitate al microfonului . Această formulă arată că, prin micşorarea lui R, adică pe calea apropierii microfonului de sursa sonoră, se poate scădea influenţa reverberaţiei, astfel că T echiv < T. Curbele din 20 100 500 1000 5000100000 500000 m* III: Dependenţa duratei de reverberaţie optime de volumul încăperii pentru diferite clase de pro-T, ducţii sonore. f) săli de concert; 2) săii pentru muzică de cameră; 3) săli pentru muzică uşoară; 4) auditorii-teatre; 5) săli de cinematograf. fig. IV arată dependenţa lui Tech|v de T pentru diferite valori ale lui R, presupunînd că microfonul utilizat e omnidirecţional, adică £}-—1. Determinarea duratei de reverberaţie se face cel mai comod înregistrînd la scară logaritmică, pe o bandă de hîrtie care se mişcă cu o viteză constantă, scăderea nivelului presiunii acustice după ce sursa sonoră a încetat să mai emită. înregistrarea se face pentru mai multe . poziţii ale microfonului. Curba înregistrată are, de obicei, o-alură neregulată, ca în fig. V. ' Pe această curbă se trasează o . dreaptă care corespunde vitezei • medii 8 de scădere a presiunii ' sonore. Se măsoară înclinarea] acestei drepte în dB/s şi se determină durata de reverberaţie; cu formula:, oi) 60 = P ‘ V. Determinarea experimentală a duratei de reverberaţie. Examinarea curbelor de descreştere a nivelului presiunii acustice înregistrate pe banda aparatului înregistrator poate R a) încăperea are multe frecvenţe proprii de oscilaţie apropiate şi cu aproximativ aceleaşi procese de amortisare (curba obţinută e aproximativ o exponenţială, iar curba corespunzătoare pe bandă, o dreaptă); b) există bătăi între două frecvenţe proprii ale încăperii; c) diferitele oscilaţii proprii ale încăperii se amortisează în mod diferit. în ultimul caz, figura obţinută pe bandă e reprezentată de o linie frîntă. să procure, de asemenea, unele date asupra calităţii acustice a încăperii. în fig. VI s-au reprezentat mai multe moduri posibile de scădere a nivelului presiunii acustice şi curbele corespunzătoare obţinute pe banda de hîrtie. în general, o curbă de descreştere neregulată indică o distribuţie şi o atenuare neuniformă a oscilaţiilor proprii ale încăperii, fapt care afectează în mod neplăcut audiţia. i* ~ artificiala. Te/c.: Prelucrarea cu mijloace electro-acustice a unui semnal sonor, în scopul realizării unor efecte analoge celor determinate de reverberaţia unei încăperi. Reverberaţia artificială se face, fie pentru a modifica caracteristicile Reverberaţie artificială 561 Reverberaţie artificială semnalului determinate de reverberaţia încăperii din care a fost captat, fie pentru a suplini lipsa reverberaţiei, în cazul emisiunii în aer liber. Reverberaţia artificială consistă în suprapunerea unu i număr oarecare de semnale provenite din semnalul iniţial cu retardări şi amortisări progresive, astfel încît spectrul semnalului rezultant să realizeze efectul dorit, similar reverberaţiei din condiţiile naturale. Reverberaţia artificială poate fi modificată după dorinţă şi poate asigura o durată optimă de reverberaţie în semnalul prelucrat pentru diferite tipuri de producţii sonore în aceeaşi sală, care nu mai trebuie construită cu o destinaţie precisă. Reverberaţia artificială e necesară şi în studiourile de televiziune, unde permite crearea duratei de reverberaţie impuse de scenele cari se transmit. Astăzi, reverberaţia artificială se mai foloseşte pe scară mare în radiodifuziune, la casele de discuri, la înregistrările de muzică uşoară, în scopul reliefării vocilor sau a unor părţi din orchestră, pe fondul muzical de ansamblu. Se numeşte reverberator dispozitivul în care, din semnalul de bază (provenit de la microfon), se obţine o succesiune de semnale repetate, retardate şi amortisate, Semnalul obţinut la ieşirea reverberatorului se amestecă apoi în canalul electroacustic principal cu semnalul de bază, în raportul dorit, obţinîndu-se un semnal mai mult sau mai puţin reverberat. Efectul de reverberaţie artificială se poate modifica în două feluri: prin schimbarea duratei de reverberaţie artificială, adică prin schimbarea vitezei de amortisare a semnalelor repetate, create de reverberator; prin schimbarea raportului de amestec al semnalului de bază (captat de microfon) cu semnalul reverberat (care provine din reverberator). Pentru utilizarea deplină a efectului reverberaţiei artificiale, sistemele de produs reverberaţia artificială trebuie să permită reglajul ambilor factori de mai sus. Principalele tipuri de reverberatoare sînt: camera de ecou, reverberatoruI magnetic, reverberatoruI cu placă vibrantă. Camera de ecou, care reprezintă cel mai vechi şi cel mai simplu sistem de reverberaţie artificială, e o încăpere cu I. Reverberator cu cameră de ecou. durată de reverberaţie mare; schema bloc a sistemu lu i e reprezentată în fig. /. După amplificatorul de microfon 1, semnalul se împarte între două canale paralele, canalul de bază 2 şi canalul 3, care conţine camera de ecou. în ultimul, după un amplificator sînt conectate unu sau mai multe difuzoare 4, cari se găsesc în camera de ecou 5; mai departe, semnalu I reverberat din camera de ecou e captat de un microfon nedirec-ţional6şi eamplificat din nou de un amplificator de microfon 7. Semnalele de ieşire ale canalului de bază şi ale canalului cu camera de ecou se aplică unei unităţi de mixaj 8, care permite să se schimbe raportul celor două semnale, fără ca (practic) nivelul semnalului rezultant obţinut Ia ieşirea 9 a unităţii de mixaj să se schimbe. Pentru a obţine o reverberaţie artificială bună, camera de ecou trebuie să aibă un volum mai mare decît 80---100 m3; la un volum mai mic al camerei încep să se manifeste frecvenţe proprii discrete de oscilaţii, cari conduc la o înrăutăţire a proprietăţilor camerei (la frecvenţe joase). în scopul obţinerii unei difuzităţi cît mai mari în camera de ecou, forma ei e neregulată şi caracterizată prin neparalelismuI suprafeţelor cari se găsesc faţă în faţă. Durata mare de reverberaţie necesară se obţine prin utilizarea, pentru pereţi, a unor materiale reflectante, cu coeficient de absorpţie mic. Un mare dezavantaj al camerei de ecou provine din faptul că reverberaţia artificială obţinută poate fi variată numai pe o singură cale, şi anume prin schimbarea raportului dintre semnalul de bază şi semnalul reverberat. De aceea, uneori se utilizează mai multe camere de ecou cu diferite volume şi durate de reverberaţie; un astfel de sistem nu e însă economic. ReverberatoruI magnetic e un magnetofon care antrenează o bandă în circu it închis şi care are cîte un cap de ştergere şi de 15 -------------[Astr.: Mişcarea continuă şi periodică a unui corp care parcurge o curbă închisă. Se numeşte perioadă de revoluţie timpuI necesar pentru ca mobilul să parcurgă o dată orbita sa. 4. perioada de Mec., Astr. V. sub Revoluţie. 5. Revolver, pl. revolvere. 1. Tehn. mii.: Gură de foc portativă, care se mînuieşte cu o singură mînă, avînd camera cartuşului în afara ţevii, într-o piesă separată, numită butoiaş, cu mai mu Ite camere de cartuş (avînd deci şi rolu I de magazie), în practică, revolverele sînt înlocuite treptat cu pistolete. Un revolver e constituit din ţeavă, butoiaş şi mîner.—■ Ţeava e fixată la cadrul revolverului şi cuprinde numai partea ghintuită. — Legătura dintre ţeavă şi butoiaş trebuie să realizeze corespondenţa corectă dintre camera de încărcare (din butoiaş) şi ţeavă, împiedicînd scăparea gazelor prin zona de trecere de la ţeavă la butoiaş şi asigurînd evacuarea cartuşului după tragere şi introducerea în ţeavă a unui nou cartuş, pentru tragerea următoare. La unele revolvere, scăparea gazelor se evită într-o mai mare măsură prin deplasarea butoiaşului spre ţeavă, în urma căreia partea dinainte a cartuşului e introdusă în ţeavă; această operaţie se execută automat, înainte de darea focului. — Butoiaşul, cilindric, e montat cu axa paralelă cu axa ţevii, astfel ca suprafaţa cilindrică pe care se află axele camerelor cartuşelor să cuprindă, ca generatoare, axa ţevii; numărul camerelor cartuşelor din butoiaş variază între 5 şi 12, cele de tip militar situîndu-se către limita inferioară; numărul mare de camere de cartuş atrage mărirea diametrului butoiaşului, ceea ce îl face incomod. încărcarea butoiaşului se face manual. Extragerea cartuşelor din butoiaş se face în general manual, cu o vergea^ montată pe revolver, sau cu un extractor special, care scoate cartuşul în mod automat.—• Mecanismul de dare a focului (al revolverului) e complicat deoarece, pe lîngă obţinerea percutării cartuşului, trebuie să realizeze în mod corect şi rotirea butoiaşului, pentru a aduce în dreptul ţevii cartuşul netras. Aceste mecanisme sînt, fie cu acţiune simplă, în care caz cocoşul e armat manual, fie cu acţiune dublă, cînd armarea cocoşului^ se poate face manual sau automat, la apăsarea pe trăgaci. în general, revolverele nu au mecanism de siguranţă contra focurilor întîrziate. în figurăereprezentat un revolver în secţiune longitudinală, echipat cu vergea pentru extracţie şi cu butoiaş cu şapte camere Secţiune printr-un revolver. a) cu cocoşul dezarmat; b) cu cocoşul armat; 1) ţeavă; 2) corp; 3) tubul pentru vergea; 4) vergea; 5) garda trăgaciului; 6) butoiaş; 7) resortul bucelei butoiaşului; 8) buceaua butoiaşului; 9) axul butoiaşului; 70) cocoş; 11) percutor; 12) trăgaci; 13) împingător; 14) alunecător; 15) pîrghie; 16) clichet; 17) arcul cocoşului. de încărcare, care se poate deplasa înainte, pentru mărirea etanşeităţii, şi cu dispozitiv de blocare. La apăsarea pe trăgaciul revolverului, butoiaşul se roteşte cu 360°/7 şi se deplasează spre ţeavă, blocîndu-se, cînd se dă foc. Mecanismul de dare a focului e cu acţiune dublă; ia armarea cu mîna, odată cu ridicarea cocoşului, trăgaciul se roteşte şi fixează cocoşul, iar pentru tragere e suficientă o apăsare uşoară pe.trăgaci, pentru ca darea focului să se producă. Revolverele pot fi: tip civil, cu dimensiuni mici, astfel încît să poată fi purtate în buzunar, de calibru între 5,6 şi 8 mm; tip „de pazăn, cari sînt mai mari şi sînt purtate în buzunar sau, de cele mai multe ori, într-un toc de piele; tip sportiv, cari au ţeava şi linia de miră mai lungi, mînerul adaptabil ia mînă, o bună echilibrare la susţinerea în timpul tragerii, şi precizia mai mare; tip militar, în’ general mai puternice decît celelalte, avînd dimensiuni şi greutate mai mari. Calibrul lor variază de la 7,62-**11,56 mm, cel mai răs-pîndit fiind calibrul de9 mm ; energia lagurăe de 30---50 kgf-m. Lungimea ţevii variază între 13 şi 16 calibre. 6. Revolver. 2. Ut., Metg.: Sin. Burduş (v.), Cot mobil. 7. Revolver. 3. Transp.: Piesă componentă a troleiului vehiculelor-motoare de tracţiune electrică, dispusă la extremitatea braţelor de contact ale acestuia şi în care se montează frotorul. Revolverul e de obicei de bronz, iar frotorul, de aluminiu. 8. Revolver, cap-~. Ut., Mett. V. sub Strung-revolver, sub Strung. 9. Revopsire. Gen.: Vopsirea din nouaunei suprafeţe, cu sau fără îndepărtarea vopselei vechi. Dacă vopseaua veche e degradată parţial sau nu mai acoperă decît anumite zone ale suprafeţei, revopsirea e uneori numai o completare, sau se Revulsin 567 Reynolds, numărul lui HC' I HC c— II CH ■COO—CH<>—C„Hc execută după o curăţire sumară a suprafeţei care are vopsea degradată. 1. Revulsin. Farm., Chim,: Produs medicamentos conţi-nînd nicotinat de benzii. Se prezintă sub formă de soluţie alcoolică sau de unguent conţi-nînd 3% substanţă activă. E un lichid de culoare gal-benă-brună, cu miros caracteristic şi care irită ţesuturile. E miscibil cu eterul cu cloroformul şi cu alcoolul; e stabil şi se poate conserva în absenţa umidităţii şi a alcaliilor. Se păstrează în recipiente de sticlă sau de aluminiu. în tratamente, prin aplicaţie locală, produce o vasodilataţie a capilarelor, acţionînd astfel asupra celulelor tegumentare. Fiind solubil în substanţe lipoide, determină o resorpţie rapidă în piele. Se indică în tratamentul local al reumatismului, în nevralgii, nevrite, mialgii, etc. Sin. Pikaril, Rubriment. 2. Revulsiv. Farm.: Calitatea unei substanţe medicamentoase de a produce o iritaţie locală, pentru a înlătura o stare congestivă sau inflamatorie în aceeaşi sau în altă regiune a corpului animal, sau pentru a stimula sistemul nervos. Revul-sivele se întrebuinţează pe cale externă sau în injecţii subcutanate, şi se împart în rubefiante, iritante şi caustice. Rube-fiantele produc numai o roşeaţă a pielii (foile de muştar, etc.); iritantele produc băşicuţe numeroase (uleiul de croton, unele emplastre, amoniacul, etc.), sau chiar o supuraţie (injecţiile subcutanate de cloral hidrat, cele de esenţă de terebentină, etc.); causticele produc o distrugere a ţesuturilor (potasa, cauterizatoarele, etc.). Revulsivele sînt folosite în Medicina umană şi în cea veterinară, pentru a combate congestii locale, inflamaţii, etc. 3. Rex, aliaj Metg.; Aliaj neferos Co-Cr-W, folosit la executarea unor scule aşchietoare. Adausurile de bor (pînă la 1,5% B) îi măresc sensibil duritatea şi rezistenţa la oboseală. Var. Rex-aliaj. 4. Rex-Tex. Ind. text.: Maşină de tricotat, circulară, pentru fabricat blănuri artificiale pe principiul smulgeri, de smocuri din benzile de fibre produse de un grup de carde mici, montate cîte una Ia fiecare sistem de lucru (v. fig.). Smocurile prinse de cîrligele acelor sînt introduse în tricot, la -formarea ochiurilor, şi astfel fixate formează părul blănii artificiale. Numirea Rex-Tex e o numire comercială. — O altă maşină de acelaşi tip are numirea comercială „Imit11. 5. Reynolds! aliaj Metg.: Grup de aliaje de aluminiu pentru turnătorie, cu compoziţii cuprinse între limitele: 8,5-12% Si, 0-3,5% Cu, 0—2% (Fe-f Ni) şi restul aluminiu. — Alt aliaj cu acelaşi nume, cu conţinut mic de siliciu, are compoziţia: 4,5% Cu, 1 % Si, 1 % Fe, 0,8% Mn şi restul aluminiu. Var. Reynolds-aliaj. V. şî sub Aluminiu, aliaje de ~. Schema modului de tricotare a blănii artificiale la maşini tip Rex-Tex (cu carde). 1) perietorul cardei de la un sîstem; 2) ace cu limbă; 3) platine; 4) garnitura elastică cu ace de pe perietorul care aduce vălul (banda) de fibre; 5) smocuri de fibre smulse de ace şi introduse în tricot. 6. Reynolds, criteriul Mec. f/.: Sin. Numărul lui Reynolds (v. Reynolds, numărul lui ~). 7. Reynolds, ecuaţiile lui Mec. f/.: Sistem de ecuaţii diferenţiale pentru mişcarea fluidelor reale în regim turbulent: q)U 1 - C)ll - Q)U yy.r u-------------\^V-------------=X— - o)* c)y ă* Q)p ? Q)X l d* I S(U'V') \b(u'w') în care: u, v, w sînt componentele medii temporale ale vitezei, X e componenta forţei masice unitare, p e presiunea medie temporală, p e densitatea fluidului, v e coeficientul de visco- — o\2u o)2u c)2u zitate cinematică, XJ2u= —r 4- —- 4- tt * u , v , w sînt 3*2 c)y* c)^2 pulsaţiile vitezei. Dacă se compară sistemul cu ecuaţiile Navier-Stokes pentru mişcarea fluidelor vîscoase, fără turbulenţă, se constată că există în fiecare ecuaţie, în membrul al doilea, trei termeni suplementari, depinzînd de mărimile fluctuante. Aceşti termeni corespund componentelor tensorului eforturilor suplemertare datorite turbulenţei: pu v ~7z pu w pv'w' pt pu'v' pv'4 pu'w' pv'w' p w'2 ! Aceste eforturi se numesc tensiuni de frecare aparenta ale mişcării turbulente. Ecuaţiile lui Reynolds constituie o bază teoretică pentru cercetări, însă nu pot fi folosite în practică atît timp cît nu se cunoaşte dependenţa mărimilor pulsatorii u', v', w', de mărimile medii, u, v şi w. 8. Reynolds, numărul lui Mec. fl.: Mărime adimensională Re, egală cu raportul dintre produsul vitezei caracteristice a mişcării unui fluid (v) printr-o lungime caracteristică (/) şi dintre coeficientul de viscozitate cinematică (v) a fluidului v-l Re— — , v folosită, în teoria scurgerii fluidelor, drept criteriu de similitudine a fenomenelor hidraulice. Ca viteză caracteristică se poate lua, de exemplu, viteza la infinit, în cazul curgerii unui fluid care ocoleşte un obstacol oarecare, sau viteza medie în secţiunea unei conducte, ori a unui canal; ca mărime lineară caracteristică se poate alege o anumită dimensiune a unui corp imersat în fluid (dimensiunea maximă, normală pe direcţia de curgere), sau la conducte şi canale, diametrul sau raza hidraulică (v. Rază hidraulică). Două fenomene hidraulice la cari sînt predominante forţele de viscozitate sînt asemenea dacă, pe lîngă condiţia de similitudine geometrică, se realizează identitatea numerelor Reynolds : V-.L n Re1== JLi =Re2= — . 1 V, 2 vs Această condiţie rezultă din studiul sistemului de ecuaţii diferenţiale de mişcare a fluidelor vîscoase, ecuaţiile Navier-Stokes: Q)U Q)U Q)U 0U -----------bu —-------------\-v -------------\-w —— c)t d* c)y X- ._L|£ +vv2« P ă# Rezalit 568 Rezervaţie cinegetică Un fenomen asemenea va fi caracterizat prin acelaşi grup de ecuaţii în cari parametrii vor fi proporţionali, respectiv a j-l, etc.: a» f — • •—-------------------------| U az ccj { 0W q)U —— -\-v —-----------------------f-w —- Q)% Q)y Q)Z )- a8p 1 a/ •V2^ L jf • -t* / apa/ P 3* Dacă mişcarea e permanentă şi forţele masice sînt neglijabile, condiţia necesară şi suficientă pentru identitatea celor două sisteme de ecuaţii e ■ = 1, sau Vlh V2l2 şi deci numărul Re trebuie să rămînă invariabil la cele două fenomene. V " l Mărimea —- exprimă raportul dintre forţele inerţiale şi forţele datorite viscozităţii. Similitudinea dinamică din cazurile considerate e deci asigurată cînd raportul dintre cele două feluri de forţe, exprimat prin numărul lui Reynolds, e acelaşi în cele două cazuri. Forţele inerţiale fiind un element care provoacă turbulenţă, iar forţele provenite din viscozitate fiind un element care menţine caracteruI laminar al mişcării (prin legăturile interne date de viscozitate şi cari reduc mobilitatea mutuală a particulelor) rezultă că turbulenţa se produce cînd numărul Re al curgerii respective depăşeşte o anumită valoare critică. La studiul fenomenelor hidro- şi aerodinamice în laborator pe modele la scară redusă, la experienţele în cari greutatea fluidului nu prezintă importanţă şi compresibil itatea nu intră în consideraţie (de ex. la gazele cu viteze de curgere relativ mici), similitudinea cu fenomenul din natură se realizează la valori egale ale numărului Re. Dacă, însă, acest număr are valori foarte mari, caracteristicile mişcării variază relativ puţin cu numărul Re, astfel încît practic similitudinea se poate realiza şi cu numere Re diferite (de ex. la tunelurile aerodinamice pentru viteze mici). Concluzii analoge apar şi la curgerea prin conducte şi canale. Coeficienţii de rezistenţă sînt funcţiuni de numărul Re şi de alţi parametri adimensionali (rugozitatea relativă). Diagramele acestor funcţiuni se modifică la trecerea de la regimul laminar la cel turbulent, iar pentru numere Rj foarte mari conduc la concluzia că pierderile de sarcină nu mai depind de numărul Re, ci numai de rugozitatea relativă. în cazul curgerii lichidelor în conducte cilindrice, experien-ţele^ lui Reynolds au demonstrat că trecerea de la mişcarea laminară la mişcarea turbulentă are loc la valoarea critică Re, : 2300. Aceste domenii ale mişcării se numesc zone de automo-delare în raport cu criteriul Re. Condiţia de similitudine se reduce numai la asemănarea geometrică. în cazul curgerii fluidelor grele şi al gazelor la viteze mari, ia care intervine compresibilitatea, egalitatea numerelor Re şi similitudinea geometrică nu mai asigură similitudinea dinamică a fenomenelor. în primul caz, similitudinea cere o condiţie suplementară în egalitatea numerelor Froude, iar în al doilea caz, cînd vitezele au valori comparabile cu cele ale vitezei sunetului, sau mai mari, similitudinea e asigurată cu egalitatea numerelor Mach (v. Similitudine fizică). Sin. Cifra Reynolds, Coeficientul Reynolds, Constanta Reynolds, Criteriul Reynolds. i. Rezalit, pl. rezalite. Arh.: ^ Element de construcţie ieşit în afara faţadei unei clădiri. în general, rezalitu! are o adîncime mică (0,50---2,00 m) şi se foloseşte pentru a exprima, în elevaţie, o anumită structură a planului clădirii, pentru a accentua o anumită compoziţie, o intrare sau alte elemente arhitectonice. 2. Rezemare, Mec., Tehn.: Modurile de realizare a contactului dintre două corpuri solide cu imobilitate relativă în plan sau în spaţiu. In pion, rezemarea se poate obţine prin reazeme simple, prin articulaţii sau încastrare. Deoarece, în plan, un corp solid are trei grade de libertate (două translaţii în plan şi o rotaţie în jurul unei axe perpendiculare pe acesta), pentru a obţine o poziţie fixă a unui solid în plan trebuie să i se suprime toate cele trei grade de libertate ale lui. Un reazem simplu suprimînd unui solid rigid un grad de libertate şi, în baza axiomei legăturilor, putînd fi înlocuit cu o reacţiune normală pe suprafaţa de contact, rezemarea în plan se poate obţine folosind trei reazeme simple, ale căror reacţiuni nu sînt concurente. în spaţiu, rezemarea se realizează prin reazeme simple, articulaţii şi încastrări în spaţiu. Deoarece, în spaţiu, un corp solid (liber) are şase grade de libertate (trei translaţii şi trei rotaţii), pentru obţinerea unei poziţii fixe în spaţiu a unui corp solid trebuie să i se suprime toate cele şase grade de libertate. Aceasta se poate obţine folosind şase reazeme simple sau combinaţii de diferite moduri de legare (de ex. o articulaţie şi trei reazeme simple ale căror reacţiuni nu sînt paralele), astfel încît numărul total de reazeme simple echivalente să nu fie mai mic decît şase. Condiţia necesară şi suficientă ca şase reazeme să imobilizeze un solid rigid e ca suporturile reacţiunilor acestor reazeme să nu aparţină aceluiaşi complex de gradul 1. Suporturile celor şase reacţiuni trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: suporturile a două reacţiuni nu trebuie să coincidă; suporturile a trei reacţiuni nu trebuie să fie copla-nare şi concurente sau coplanare şi paralele; suporturile a patru reacţiuni nu trebuie să fie concurente, paralele, sau să aparţină aceleiaşi familii de generatoare a unui hiperboloid cu o pînză; suporturile a cinci reacţiuni nu trebuie să întîl-nească două drepte sau să întîlnească o dreaptă şi să fie paralele cu un plan şi, în general, să nu aparţină unei congruenţe de gradul I; suporturile a şase reacţiuni nu trebuie să întîlnească aceeaşi dreaptă, să fie paralele cu acelaşi plan şi, în generai, să aparţină aceluiaşi complex linear de gradul I. V. şî sub Reazem 1. 3. ~ cu mobilitate axiala. Mş., Tehn.: Rezemarea unei bare (tijă, ax) într-o bucea, constituind o cuplă cinematică de clasa IV, care permite deplasarea axială relativă a barei în lungul bucelei, într-un sens sau în ambele sensuri. V. Bucea. 4. Rezemâtoare, pl. rezemători. Nav.: Bară de lemn aşezată orizontal pe fundul bărcii şi fixată cu ajutorul unor opritoare şi pe care îşi sprijină picioarele cei cari trag la rame. 5. Rezervaţie, pl. rezervaţii. Gen., Ec.: Teritoriu protejat prin lege, în care nu se poate face nici un fel de transformare, deoarece în cuprinsul lui se găsesc plante şi animale rare, de o deosebită importanţă din punctul de vedere ştiinţific, sau pe cale de dispariţie. 6. ~ cinegetica. Gen., Ec., ZooL: Suprafaţă de sprijin în acţiunea de refacere şi valorificare a bogăţiilor lumii animale. Adevărate laboratoare în mijlocul naturii, în cari fenomenele biologice sînt studiate în interdependenţă şi în procesul dezvoltării lor continue, rezervaţiile au rolul de a proteja, de a pune în evidenţă şi de a da posibilitatea studierii faunei cinegetice şi a stabilirii căilor şi a metodelor unei mai bune şi mai productive utilizări economice a acesteia. în rezervaţii e îndepărtată influenţa omului asupra naturii, iar acţiunile economice sînt sistate, situaţie ca:e le deosebeşte fundamental de staţiunile experimentale. Rezervaţie de seminţe 569 Rezervă de curăţit în rezervaţii se lucrează şi în direcţiaaclimatării unor specii de vînat, extinzîndu-li-se arealul, sau la colonizarea de specii noi din alte ţări şi continente. Datorită înfiinţării rezervaţiilor naturale şi a muncii depuse în cuprinsul lor, se schimbă aspectul calitativ şi cantitativ al faunei cinegetice, apar specii noi, creşte numărul celor vechi, vînatul supranumerar trece în terenurile vecine, de unde se recoltează în scop economic. Sin. Rezervaţie de vînătoare. 1. ~ de seminţe. Silv.: Porţiune delimitată în cadrul celor mai bune arborete şi cultivată în mod special în vederea producerii de seminţe calitativ superioare şi în cantitate cît mai mare. Alegerea arboretelor, a rezervaţiilor şi a arborilor seminceri se face după principiul elitelor. Exemplarele mai puţin adecvate pentru producţia de seminţe se extrag succesiv şi astfel, încît repartiţia semincerilor pe întinderea rezervaţiei să le permită să-şi dezvolte progresiv o coroană mare şi să se uşureze fecundaţia încrucişată. Pentru a evita încrucişări nedorite, rezervaţia se izolează de restul pădurii, prin perdele de arbori din specii diferite. Stimularea producţiei de seminţe se face printr-un complex de lucrări auxiliare, cum sînt: întreţinerea soiului, administrarea de îngrăşăminte, combaterea dăunătorilor, recoltarea îngrijită a seminţelor, etc. 2. ~ de vînâtoare, Gen., Ec., Zool. V. Rezervaţie cinegetică. 3. ~ piscicola. Pisc.: Zonă de sprijin în acţiunile de protecţie a reproducătorilor de peşti cu valoare economică mare, în vederea sporirii continue a efectivelor de puiet şi de tineret, baza producţiilor viitoare, din basinele piscicole de ape dulci, valorificate în regimul gospodăriilor piscicole naturale, în rezervaţii, acţiunile economice sînt sistate. Se deosebesc rezervaţii permanente şi rezervaţii temporare. Rezervaţiile permanente sînt destinate păstrării numărului de reproducători necesari obţinerii generaţiilor de puiet corespunzătoare capacităţii optime de producţie a basinelor piscicole. Ele sînt alese dintre zonele naturale în cari în mod obişnuit reproducătorii cîrduiesc în timpul iernii—stufă-riile mai rare din bălţi, — opuşine — şi locurile mai adînci adăpostite, zonele în cari se produc aglomeraţiile pentru reproducere, cum şi aglomeraţiile de puiet pentru hrănire. Rezervaţiile temporare sînt depistate şi stabilite pentru protecţia puietului în primii doi ani ai dezvoltării sale, puiet produs pe cale naturală sau introdus prin repopulări, cum şi pentru protecţia întregului efectiv piscicol în perioada de reproducere, de la cîrduire pînă la primele faze de dezvoltare a puietului. Privalurile (v.), gîrlele (v.) şi canalele, zone de circulaţie a peştelui, fie pentru a intra, fie pentru a ieşi din baltă, în căutarea locurilor de reproducere şi de hrănire, sînt rezervaţii permanente, iar ericele (v.) au un caracter temporar. 4. Rezervă, pl. rezerve. 1. Tehn.: Material, echipament, instalaţie, etc., sau porţiune de echipament, de instalaţie, etc., pentru- înlocuirea la nevoie (revizii curente, avarieri, etc.) a materialului, a echipamentelor sau a instalaţiilor. Rezervele pot fi în depozit sau instalate, gata pentru funcţionare, acestea din urmă putînd intra în serviciu în mod voit sau automat. 5. ~ de cablu. Tehn., Mine: Partea unui cablu de extracţie care rămîne înmagazinată pe aparatele de înfăşurare şi care serveşte la compensarea scurtării cablurilor prin tăierea capetelor de la un nivel inferior, pentru încercări, sau pentru a permite extracţia, în caz de adîncire a puţului. 6. ~ de produse. Tehn.: Cantitate de produse semifabricate, în aşteptare sau în curs de transportare, necesare asigurării continuităţii lucrului în cazul fluxurilor tehnologice continue. Ele pot fi: Rezerve tehnologice, cari se găsesc în instalaţiile de condiţionare (de umidificare, în uscătoare, etc.) sau în repaus, în scopul desăvîrşirii în timp a unor procese (matu-raţie, întărire, etc.). Rezerve organizatorice, necesare asigurării sincronizării lucrului în cazul fluxurilor tehnologice continue. Ele pot fi: rezerve pentru regrupare, necesare pentru asigurarea ordinii de lansare a produselor şi de împerechere a unor subansambluri efectuate în paralel, anterior începerii prelucrării succesive, şi rezerve pentru sincronizare, cari sînt rezerve între operaţiile procesului tehnologic necesare asigurării lucrului în cazul abaterii de la sincronism. 7. ~ ds putere. Elt.: Putere instalată suplementar în grupuri electrogene, peste necesarul cerut, pentru a înlocu i puterea furnisată de grupurile electrogene scoase din funcţiune, sau pentru a fi furnisată în situaţii excepţionale. Rezerva de putere poate fi: pentru reparaţii, pentru avarie sau pentru menţinerea frecvenţei. Rezerva de reparaţii e puterea instalată (în medie 2-*-6% din puterea instalată a sistemului) în grupuri electrogene (grupuri turbogeneratoare cu cazane de abur, grupuri cu motoare Diesel, cu turbine cu gaz, etc.), cu scopul de a înlocui puterea agregatelor cari se trec în reparaţii planificate. Rezerva de avarie e puterea instalată (în medie 5• • * 10% din puterea instalată a sistemului) în grupuri electrogene cu scopul de a suplini, integral sau parţial, lipsa de putere care apare datorită avarierii unor agregate din sistem, atît în momentul sau imediat după producerea avariei, cît şi în timpul cît aceste agregate sînt în reparaţii în urma avariei. Rezerva de menţinere a frecvenţei e puterea suplementară instalată (1 •••3 % din puterea instalată a sistemu lu i), în sistemul energetic cu scopul de a prelua variaţiile de sarcină rapide ale sistemului energetic şi de a permite, astfel, menţinerea constantă a frecvenţei în sistemul energetic. Suma puterilor de rezervă (circa 10*•* 19 % din puterea instalată a sistemului) pentru reparaţii, pentru avarii şi pentru menţinerea frecvenţei constituie rezerva totala a sistemului energetic. După rapiditatea cu care poate interveni, rezerva de putere a unei centrale electrice poate fi: rezervă caldă şi rezervă rece. Rezerva caldă poate interveni rapid (în maximum 10-** 15 minute); ea e constituită din rezervă turnantă (v.) şi din grupuri electrogene: cu turbine cu gaz, cu motoare Diesel, cu turbine hidrau lice sau cu turbine de abur speciale. în rezerva caldă intră rezerva de menţinere a frecvenţei şi o parte din rezerva de avarie. Rezerva rece poate interveni numai după un anumit timp (uneori cîteva ore); ea consistă din grupuri electrogene din sistem, cari necesită o durată mai mare pentru a intra în funcţiune, în special din grupuri turbogeneratoare cu abur. în rezerva rece intră rezerva de reparaţii şi o parte din rezerva de avarie. 8. turnanta.Elt.: Sin. Putere în rezervă, turnantă. V. sub Putere 5. 9. Rezerva. 2. Silv. V. Rezervele crîngului compus, sub Regim s i Ivi cu Itura I. 10. Rezerva. 3. Tehn.: Termen folosit uneori în industria textilă, în industria pielăriei sau în alte ramuri ale industriei uşoare, pentru excesul de material similar cu adausul tehnologic (v. Adaus pentru procesul tehnologic) din industria metalurgică sau metalotehnică. 11. ~ de curăţit. Ind. piei.: Surplus lăsat la conturu I nomi-nal al pieselor de căptuşeală la confecţionarea încălţămintei, Rezervă de curăţit. o) porţiunea în plus care se curăţă. în scopul asigurării centrării corecte a căptuşelii cu piesele de feţe, la asamblarea prin coasere a acestora (v. fig.)- După asamblare, rezerva se îndepărtează prin tăiere cu foarfecele sau cu cuţitul maşinii de cusut. Rezervă de frezat 570 Rezervă de adîncime 1. ~ de frezat. Ind. piei.: Surplus, faţă de conturul nominal al pieselor de talpă (ramă, talpa exterioară, talpa interioară, pingea, toc, capac-toc), în scopul asigurării centrării acestora pe încălţăminte (v. fig.). După asamblare, rezerva se îndepărtează prin freza re. Rezerva de frezat. a) porţiunea în plus pentru rezervă. 2. ~ de îndoit. Ind. piei.: Surplus lăsat la unele părţi ale conturului pieselor de feţe, în scopul prelucrării marginii prin m\ 3 b Rezervă de îndoit. o) pentru piese cu marginea liberă; b) pentru piese cari urmează să se îmbine prin coasere; A) porţiunea în plus; 6) cusătură; /) croire; II) sub-ţiere; ///) îndoire; IV) asamblare. subţiere şi îndoire. Rezerva de îndoit se Iasă pentru piesele cu marginea liberă (v. fig. a) sau pentru unele piese cari urmează să se îmbine prin coasere (v. fig. b). 3. ~ de prelucrare. Ind. piei.: Porţiune de suprafaţă lăsată faţă de conturul nominal al pieselor de încălţăminte sau al altor produse din piele, în scopul prelucrării marginilor, al asamblării pieselor, al asigurării centrării pieselor la asamblare. 4. ~ de tras. Ind. piei.: Rezervă lăsată în partea inferioară a feţelor de încălţăminte, în scopul asamblării lor cu piesele părţii de jos (branţ, ramă, talpă), prin operaţiile de tragere pe calapod. 5. ~ pentru ardere. Ind. piei.: Surplus de suprafaţă Ia conturul unor piese de feţe cari se prelucrează la cald (v. fig.), în scopul obţinerii unei margini estetice, imitînd operaţia de îndoire. Rezervă pentru suprapunere, o) porţiuni în plus la coasere; b) porţiuni în plus la lipire. Rezervă pentru ardere. a) piesă după croire; b) după subţiere; c) la acţionarea sculei încălzite; d) după acţionare ; e) după asamblare; f) porţiu- e> _ pentru suprapunere./nd. nea in p us. . Surp|us care se |asă |a piesele inferioare, într-o asamblare prin suprapunere, în scopul asigurări i asamblării prin coasere(v.fig.o) sau prin lipire (v.fig.b). 7. Rezervă. 4. Ind. text.: Substanţă chimică sau amestec de substanţe chimice, folosite la imprimarea prin rezervare a ţesăturilor, adică Ia aplicarea lor pe anumite porţiuni ale ţesăturii, pentru a împiedica pătrunderea şi fixarea colorantului, astfel încît aceste porţiuni sa rămînă albe (rezervare albă) sau să poată fi vopsite ulterior în alte nuanţe, mai deschise decît culoarea de fond (rezervare colorată). Rezervarea se obţine prin acţiunea rezervelor, exercitată pe cale mecanică, pe cale chimică sau combinată. Metoda se aplică în cazul coloranţilor cari nu pot fi distruşi prin corodare, ca, de exemplu, negrul de anilină, unii coloranţi de sulf, de cadă, etc. Pentru rezervarea mecanică se aplică pe ţesătură un amestec de 75% parafină şi 25% ceară de albine sau de 80% colo-foniu şi 20% cerezină, aplicarea făcîndu-se cu pensula cu modele sau chiar cu maşini de imprimat. Rezervarea chimică, în cazul vopsirilor cu negru de anilină, se face cu substanţe cari anihilează mediul acid sau oxidant în care se obţine în mod normal dezvoltarea* acestui colorant, rezervele folosite fiind oxidul de zinc, silicatul de sodiu, carbonaţii, .acetatu'l de sodiu, bisulfitul şi sulfitul de sodiu, etc. Rezervarea colorată pe fond de negru de anilină se face adăugind Ia pastă şi coloranţi de cadă sau azotolaţi. în cazul bazelor diazotate cu energie mică de cuplare, aceasta e anulată prin adaus de rezerve cu caracter acid, ca acidul lactic sau sulfatul de aluminiu. Rezerve colorate se obţin, în acest caz, prin adăugarea în pasta cu rezerve şi a unui colorant diazo, a cărui cuplare nu e anulată de acţiunea acidă a substanţei de rezervare. 8. Rezerva de adîncime. Hidrot., Nav.: Distanţa minimă care trebuie să rămînă între chila unei nave şi fundul şena-lului navigabil, pentru ca aceasta să nu se izbească de fund. Rezerva de adîncime se determină pentru nava de calcul (nava cu dimensiuni maxime), complet încărcată, care circulă pe şenalul respectiv. Sin. Rezerva pilotului, Rezervă de apă. Rezerva de adîncime depinde de: tipul şi modul de construcţie al navelor, felul încărcăturii, viteza de circulaţie, natura fundului, regimul de curgere a debitului lichid şi solid. Pentru o anumită adîncime navigabilă existentă se admit rezerve de adîncime mai mici, pentru nave metalice de construcţie foarte rezistentă, cum şi în sectoarele cu fund stabil şi cu variaţii lente de nivel. Pentru navele cari transportă materii explozive sau uşor inflamabile, şi dacă viteza de circulaţie e mare şi fundul senatului e neregulat şi stîncos, rezervele de adîncime trebuie să fie mai mari. Rezerva de adîncime diferă după cum navele sînt fără autopropuIsiune sau sînt autopropulsate, şi variază în dependenţă de adîncimea cursului de apă (v. tabloul). Rezerve de apă (valori minime, Ia nivelul cel mai coborît de navigaţie) Rezerva de adîncime pe rîuri cu curgere liberă Nave fără autopropulsiune Adîncimea Fund ni- Fund j La transportul pro- Nave cu Plute navigabilă sipos şi pietros ! duselor petroliere de auto- pietriş I categoria I sau al sub- propul- stanţelor explozive siune Fund nisi- Fund pie- | pos sau tros pietriş m cm cm j cm j | cm I cm cm <1,5 5 | 10 10 15 10 20 1.5--3.0 10 i 15 15 20 15 25 >3,0 15 j 20 20 25 20 30 Rezervele de adîncime în porturile maritime, în şenalele de acces şi în canalele maritime, sînt următoarele: Rx, rezerva # Rezervă de exploatare 571 Rezervă geologică în basinele interioare cu apă liniştită, care depinde de dimensiunile vasului şi variază între 0,2 şi 0,6 m ; R2, rezerva în basinele exterioare şi în rada de acces, în cari se pot produce valuri de înălţime H, care se determină cu relaţia R2—0,3 H—Rx', Rs, rezerva de viteză pentru radă şi pentru basinele în cari navele circulă cu viteză mare, pentru a ţine seamă de fenomenul de apupare, şi care se determină cu relaţia R3=Kv, în care coeficientul K variază, în funcţiune de dimensiunile navei, între 0,033 şi 0,017 (pentru nave cu lungimea de 185-*-75 m); i?4, rezerva tehnică pentru întreţinerea adîncimilor prin dragaj, care se ia de circa 0,50 m. Adîncimea navigabilă, pentru o navă cu un anumit pescaj, se determină prin însumarea pescajului acesteia şi a rezervelor de adîncime specificate mai sus. î. Rezerva de exploatare. Te/c. V. Reţea telefonică, sub Reţea de telecomunicaţii 1. 2. Rezerva de fier. Hidrot.: Volumul parţial de apă al unui lac de acumulare, limitat la partea superioară de nivelul normal minim de exploatare, iar la partea inferioară, de nivelul cotei radierului prizei de apă. Acest volum asigură acoperirea prizei pentru a evita fenomenele de cavitaţie prin pătrunderea masivă a aerului în ea, şi nu se consumă decît numai în cazuri excepţionale (secetă îndelungată). 3. Rezervă de stabilitate. Telc.: Amplificarea suplementară (peste cea necesară obţinerii unui echivalent (v. Echivalent de transmisiune) zero, care poate fi introdusă într-o cale de telecomunicaţie pe fire, fără riscul de a se amorsa oscilaţii. La o cale de frecvenţa vocala pe doua fire, echipată cu mai multe repetoare, rezerva de stabilitate e dată de amplificarea suplementară care poate provoca^ oscilaţia repetorului aşezat în poziţia cea mai defavorabilă. în practică, ea trebuie să fie de cel puţin 0,2 N, în cazul cel mai defavorabil (extremităţile căii sînt deschise), respectiv de cel puţin 0,4 N, cînd calea se termină pe echipamentul deconvorbire şi de apel al operatoarei. La o cale de frecvenţa vocala pe patru fire, rezerva de stabilitate corespunde rezervei de stabilitate a unei căi echipate cu un repetor echivalent tuturor repetoarelor din cale, şi cu o linie de secţiune unică de caracteristică, de asemenea, echivalentă tuturor secţiunilor. în practică, ea trebuie să fie de cel puţin 0,3 N la o linie în condiţiile cele mai defavorabile (ca şi mai sus). La un sistem de curenţi purtători, rezerva de stabilitate e egală cu amplificarea suplementară care poate fi introdusă fără pericolul de a amorsa oscilaţii. în practică, la sistemele pe patru fire, cu o singură bandă, sau la cele pe două fire, cu două benzi, rezerva de stabilitate trebuie să fie de minimum 0,3 N, în condiţiile cele mai defavorabile (ca mai sus). 4. Rezervă de substanţe minerale utile. Geol., Mine, Expl. petr. V. Rezervă geologică. 5. Rezervă geologică. Geol., Mine, Expl., petr.: Cantitatea de substanţe minerale utile (combustibili minerali, minereuri, roci de construcţie, etc.) industriaIizabile, conţinută într-un zăcămînt. Se dă în tone, pentru minereuri, cărbuni, ţiţei, şi în metri cubi, pentru roci comune, gaze naturale. Determinarea rezervelor se face prin lucrări de prospecţiune (v.), explorare (v.) şi exploatare (v. Exploatare, metodă de ^), cum şi prin studii sau cercetări de laborator, în staţiuni-pilot sau pe scară industrială. Rezerva geologică sau de substanţe minerale utile se calculează cantitativ şi calitativ, astfel cum se găsesc în zăcămînt, separat pentru fiecare substanţă şi pentru fiecare corp metalizat, fără a lua în consideraţie viitoarele pierderi de exploatare, diluări, îmbogăţiri, blocări în pilierii de protecţie, etc. Calitatea substanţelor minerale utile, atît pentru componenţii principali utili, cît şi pentru componenţii accesorii utili sau pentru cei dăunători, se stabileşte cu ajutorul datelor obţinute din analize şi din determinări asupra probelor colectate din zăcămînt, şi se verifică prin analize de control intern şi extern. Caracteristicile tehnologice ale substanţelor minerale utile se stabilesc prin analize chimice şi prin cercetări de laborator, în staţiuni-pilot sau pe scară industrială, în vederea stabilirii fluxului tehnologic de preparare şi prelucrare, pentru valorificarea completă şi complexă a acestora. Rezerva de substanţă minerală utilă trebuie să îndeplinească anumite condiţii de zăcămînt privind: grosimea corpurilor de substanţă utilă (să nu fie sub limita inferioară a exploatării economice); adîncimea maximă pînă la care zăcămîntul poate fi exploatat în condiţii de rentabilitate şi cu mijloacele tehnice existente; proprietăţile fizico-mecanice ale corpurilor de substanţe minerale utile şi ale rocilor înconjurătoare şi modul cum se comportă acestea în procesul de exploatare; hidrogeologia şi tectonica zăcămîntului, şi condiţii de calitate şi tehnologice privind: conţinutul mediu minim în componenţi utili, conţinutul minim limită admis, şi tehnologia de preparare şi de prelucrare. Din punctul de vedere al condiţiilor industriale de valorificare şi al condiţiilor tehnice-miniere de exploatare, se deosebesc: rezerve de bilanţ, adică rezervele geologice înmulţite cu coeficientul de recuperare (extracţie), cari pot fi exploatate şi valorificate din punctul de vedere economic, ţinînd seamă de cantitatea de rezerve, de calitatea acestora şi de condiţiile de zăcămînt; rezerve tn afară de bilanţ, cari nu pot fi valorificate economic din cauza unor rezerve reduse cantitativ, a conţinuturilor mici în componenţi utili, a procedeelor complicate şi neeconomice de preparare şi prelucrare, cum şi a condiţiilor grele de exploatare la nivelul tehnicii existente. Rezervele din grupul de bilanţ sau în afară de bilanţ se clasifică după gradul de cunoaştere în categoriile: A, B şi C, cu subcategoriile Alf A2 şi Clf C2 (v. tabloul I). Pentru cazul rezervelor de substanţe minerale fluide, gradul de prospectare şi de studiu al rezervelor e prezentat în tabloul II. Afară de rezervele Alf A2, B, Cx şi C2, calculate în diferite zăcăminte, pentru aprecierea perspectivelor unor regiuni, se estimează şi rezerva de prognoză în baza reprezentărilor geologice, a condiţiilor geologice asemănătoare cu alte regiuni, unde s-au făcut determinări de rezerve pe bază de lucrări. Cele mai utilizate metode de calcul pentru determinarea rezervelor sînt: metoda mediei aritmetice, metoda blocurilor geologice, metoda blocurilor de exploatare şi metoda profi-lelor. Metoda mediei aritmetice e folosită, în special, la calculul rezervelor zăcămintelor de substanţe utile nemetalifere; e metoda cea mai simplă, atît în construcţiile grafice, cît şi în calcul. Se bazează pe valorile medii ale diferiţilor parametri cari intră în calcul (grosimea, suprafaţa, greutatea volumetrică şi conţinutul) şi cari se obţin din datele lucrărilor de explorare (sondaje) şi de laborator. Formula de calcul e: ^ -----Vmndn Q — S —- în care Q e rezerva; S e suprafaţa; mv m2, mn sînt grosimile în sondajele efectuate; dx, d%, dn sînt greutăţile specifice ale substanţelor utile; n e număru I de sondaje efectuate. Metoda blocurilor geologice cons istă în împărţirea zăcămîntului în blocuri geologice (v.), individualizate după calitatea substanţei minerale utile, după gradul Rezervă geologică 572 Rezervă geologică Tabloul I Cate- goria Subca- tegoria Caracteristicile lucrărilor de explorare şi de studiu al rezervelor Importanţa industrială a rezervelor Cate- goria Subca- tegoria Caracteristicile lucrărilor de explorare şi de studiu al rezervelor Importanţa industrială a rezervelor Ai (rezervă pregătită) Rezerve deschise pe patru laturi, explorate şi studiate detaliat din punctul de vedere cantitativ, calitativ şi tehnologic. Conturul zăcămîntului e determinat prin lucrări miniere, lucrări de foraj sau prin lucrări combinate. Sînt cunoscute în Rezervele sînt gata pregătite pentru a -bataj. Servesc Ia determinarea rentabilităţii exploatării şi pot sta la baza planului de producţie. Rezervele explorate şi studiate la un nivel corespunzător cunoaşterii lor în linii generale. Conturul rezervelor e determinat pe baza datelor de explorare prin foraje, lucrări miniere sau lucrări combinate, şi prin extrapolare după date geologice şi geofizice. Condiţiile de zăcămînt, forma, grosimea şi structura corpurilor de substanţe minerale utile, compoziţia mineralogică, sorturile industriale, conturul zonelor sterile şi al celor cu conţinuturi sub limită sînt cunoscute în linii generale. Conţinuturile în componenţi utili şi dăunători, variaţiile acestora, condiţiile hidrogeologice şi cele tehnice-miniere de exploatare sînt cu- Rezervele servesc la motivarea planurilor de perspectivă industriale şi la finanţarea lucrărilor geologice de explorare, iar în cazul metalelor rare, la elaborarea temelor de proiect, în această subcate-gorie intră şi rezervele extrapolate, lîngă perimetrele cu rezerve A1( A2 şi B. A (rezer- vă sigură) A2 (rezervă explorată) detaliu condiţiile de zăcămînt, compoziţia mineralogică, conţinuturile în componenţi utili şi dăunători şi variaţiile acestora, condiţiile hidrogeologice, cum şi fluxul tehnologic de preparare şi prelucrare ‘la nivel semiindustrial (Aa) sau industrial (Ax). Rezervele determinate prin lucrările de explorare permit întocmirea proiectelor tehnice de exploatare şi de prelucrare şi motivarea investiţiilor capitale. j | Q (rezervă probabilă) i Rezerve deschise pe trei laturi, explorate şi studiate la un nivel corespunzător cunoaşterii caracteristicilor principale.Conturul e determinat de lucrări miniere sau de foraj. Condiţiile de zăcămînt, forma, grosimea şi structura corpurilor de substanţe minerale utile, compoziţia mineralogică, conţinuturile în componenţi utili şi dăunători, variaţiile acestora şi proprietăţile tehnologice sînt suficient lămurite. Sorturile industriale sînt cunoscute, fără a fi separate în spaţiu. Conturul zonelor sterile şi al celor cu conţinuturi sub limită sînt cunoscute cu aproximaţie. Fluxul tehnologic de preparare şi prelucrare e studiat pe scară de laborator sau semiindustrială. Condiţiile hidrogeologice şi tehnice-miniere de exploatare şi de preparare sînt cunoscute cu aproximaţie. Rezervele servesc la întocmirea temelor de proiect şi, în cazul existenţei C (rezervă de perspectivă) noscute în mod informativ. Fluxul tehnologic de preparare şi de prelucrare e apreciat pe baza analizelor de laborator şi prin analogie cu zăcămintele asemănătoare, cunoscute din acest punct de vedere. B (rezervă vizibilă sau aparentă) şi a unor rezerve din categoria A, la proiectarea construcţiilor capitale, a uzinelor şi a întreprinderilor miniere necesare pentru exploatarea zăcămîntului. c2 (rezervă posibilă) Rezerve cunoscute în mod cu totul sumar şi de cele mai multe ori prin analogie. Conturul rezervelor e determinat pe baza unor foraje, a unor lucrări miniere sau a unor deschideri naturale izolate şi la distanţe mari, şi prin extrapolare de la acestea sau de la rezerve de categorii superioare, după date geologice, geofizice sau geo-chimice, în limitele structurilor sau al formaţiunilor geologice favorabile. Condiţiile de zăcămînt, forma, grosimea şi extinderea corpurilor de substanţă minerală utilă, conţinutul în componenţi utili şi dăunători, sînt cunoscute pe baza datelor din lucrările cari au dovedit prezenţa substanţei minerale utile în puncte izolate, sau prin analogie cu zone învecinate stu-d iate. Rezervele servesc la planificarea de perspectivă a lucrărilor geologice şi de explorare în cadrul economiei naţionale. în această subcategorie se trec unele porţiuni din perimetre adiacente rezervelor A, B şi Ci, perimetre delimitate prin prospecţiuni geologice şi geofizice. Tabloul II Categoriile de rezerve | Gradul de prospectare şi de studiu al rezervelor Ai Rezerve cari pot fi obţinute din sondele forate anterior, cari se găsesc în exploatare. A a3 Rezerve cari pot fi obţinute din sondele noi, cari urmează să fie săpate pe suprafeţele explorate, dovedite productive. Pentru amplasarea acestor sonde nu sînt necesare foraje de explorări suplementare. B Rezerve cari pot fi obţinute din sondele noi, pe o suprafaţă încă neconturată prin foraje de explorare. însă în care s-a constatat prezenţa unor cantităţi industriale de ţiţei şi de gaze (există 1***2 sonde, cari au dat cantităţi industriale de ţiţei şi de gaze). Pentru o suprafaţă cu rezerve de categoria B sînt necesare foraje de explorare suplementare. C ; Q Rezerve din stratele şi zăcămintele noi, în cari încă nu s-au descoperit ţiţei şi gaze în cantităţi industriale, însă se cunosc manifestări de ţiţei şi de gaze sau, în imediata apropiere, se găsesc în exploatare obiective geologice analoge. Rezerve din structurile şi suprafeţele stabilite, cu date geologice favorabile pentru existenţa zăcămintelor de ţiţei şi de gaze. Ele sînt prospectate regional. de explorare şi, deci, după ordinea de începere a exploatării (v. fig. /). Metoda dă rezultate bune numai atunci cînd există un număr mare de lucrări de explorare. Calculul consistă în determinarea rezervei pe fiecare bloc, prin metoda mediei aritmetice, şi apoi prin însumarea acestora. Metoda prezintă avantajul că dă rezerve pe sorturi. Metoda blocurilor de exploatare, ca şi metoda blocurilor geologice, permite să se calcu- /. împărţirea zăcămîntului leze rezervele pe sorturi şi să se deli- în blocuri geologice, miteze.din acest punct de vedere, sectoarele minei. Blocurile de exploatare (v.) sînt delimitate prin lucrări miniere (galerii direcţionale şi suitori), ale căror înălţimi sînt egale cu grosimea medie a fiecărui bloc, iar bazele cu planele blocurilor (v. fig. II). Metoda poate fi aplicată cu rezultate pozitive la zăcămintele filoniene (v. fig. III) în exploatare, a căror grosime nu depăşeşte profilul lucrărilor miniere. Pentru corpuri de substanţă minerală utilă cu grosimi variabile, discontinue, în formă de cuiburi, metoda poate fi aplicată numai cu anumiţi coeficienţi de corecţie. Rezervă geologică 573 Rezervă geologica Metoda p r o f i I e I o r se aplică la zăcămintele metalifere cercetate prin linii de explorare orizontale sau verticale, II. Schema unui bloc de exploatare ^onturat cu lucrări miniere. a) proiecţia blocului în planul filonului; b) schema din bloc cu conture neregulate; c) schema blocului; d) o parte din planul de probare a uneia dintre laturile blocului; 1) suprafaţa blocului de calcul; 2) corp de minereu ; 3) locurile de unde s-au luat probele; 4) numărul probei (grosimea corpului de minereu, în m/conţinutul în metal, în g/t); 5) galerie; 6) suitoare. pe cari se întocmeşte profilul geologic prin zăcămînt. Distanţa dintre profile corespunde distanţei dintre liniile de Jm mi §§§§§p Iii m II1P u V E3 m H9 EZ3 □ E3 12 3^567 III. Calculul rezervelor după metoda blocurilor de exploatare, prin proiectarea filonului pe un plan vertical longitudinal. I) terenul acoperitor; 2) lucrări miniere; 3) rezerve de categoria A2; 4) rezerve de categoria B; 5) rezerve de categoria Cx; 6) rezerve de categoria C2; 7) limitele blocurilor; a"*v) numărul blocului de exploatare. explorare (v. fig. IV). Pentru calcul se procedează astfel: se determină rezervele de substanţe minerale utile între două lucrări de explorare de pe linia de explorare, pentru o lăţime a acestei porţiuni de 1 m ; se însumează rezervele porţiunilor astfel calculate, obţinîndu-se rez10) foraje. V. Calculul rezervelor pe suprafaţa dintre două linii de explorare. Rezervă geologică 574 Rezerva geologică forme, la corpurile filoniene în cari lucrările miniere de explorare sînt nesistematic dispuse, la zăcămintele de roci de construcţie, etc. Deşi simplă şi destul de răspîndită în practică, metoda poligoanelor prezintă următoarele dezavantaje: con- struirea prismelor poligonale de calcul denaturează forma reală a corpului de minereu şi nu dă o idee clară despre forma acestuia, despre condiţiile naturale de aşezare şi particula-rităţilesalestruc-turale ; în cazul unui număr mare de lucrări miniere VI. Calculul rezervelor după metoda poligoanelor, o) construcţia poligonului pe planul de evaluare în jurul uneia dintre sondele de explorare; b) fragmentul planului de evaluare; c) perspectiva fragmentului masivului de substanţă utilă, transformat într-un grup de prisme poligonale; 1) sonde cari străbat masivul de substanţă utilă; 2) sonde cari arată lipsa substanţei utile; 3) conturul interior; 4) conturul exterior. deexplorare,construcţiile grafice sînt voluminoase; nu pot fi delimitate precis diversele sorturi de minereuri, deoarece evaluarea calitativă a acestora, într-un bloc, se face numai pe baza unei intersecţiuni întîmplătoare, iar limitele blocurilor de calcul nu concordă cu conturele naturale de răspîndire alediver-selor minereuri. Sin. Metoda celei mai apropiate zone, Metoda punctelor celor mai apropiate, Metoda lui Boldîşev. Metoda triunghiuri lor consistă în împărţirea zăcămîntului (metalifer sau nemetalifer) în blocuri cari să aibă fiecare ca bază un triunghi, care se obţine în plan prin unirea tuturor punctelor de lucru prin linii drepte (v. fig. VII). Fiecărui triunghi îi corespunde o prismă triunghiulară cu înălţimea egală cu media grosimii zăcămîntului din lucrările de explorare respective. Metoda e dificilă şi, afară de faptul că nu oferă posibilitatea calculului rezervelor pe sorturi, figurile geometrice obţinute nu corespund nici formelor naturale ale corpului de minereu, nici sectoarelor de exploatare, cari necesită, lor în VII. Evaluarea rezervelor după metoda triun-ghiurilor. o) fragmentul planului de calcul; b) perspectiva fragmentului din masivul zăcămîntului, transformat într-un grup compact de prisme triunghiulare oblice; 1) sonde cari străpung zăcămîntul; 2) sonde cari nu au întîlnit zăcămîntul; 3) conturul interior; 4) conturul exterior. astfel, o recalculare a rezerve-momentul exploatării şi planificării producţiei. Metoda isoliniilor consistă în asimilarea zăcămîntului, care în realitate e mărginit din toate părţile de suprafeţe complicate, cu un corp echivalent ca volum, limitat însă de o parte de o suprafaţă plană, iar de cealaltă parte, de o suprafaţă oarecare, complexă. Pentru calculul volumului corpului de minereu se trece pe planul de calcul, alături de fiecare lucrare de explorare care a străbătut zăcămîntul, grosimea respectivă rezultată; apoi, prin metoda interpolării, se trasează un sistem de isolinii de grosime egală (isopahite) (v. fig. VIII). Se determină analitic (sau cu paleta) volumul if ii > ■c ii zăcămîntului (v.) limitat de suprafaţa topografică, cu ajutorul formulei de integrare aproximativă: [(5o+ s„) + 4 (Sx+ S,+ • • 0+2 (S2+ S4+ • • •)] ± -1Snh , în care: S0 e suprafaţa limitată de isolinia zero (măsurată cu ajutorul planimetrului); S1 , S.2, sînt suprafeţele limitate de isoliniile respective; h e distanţa dintre secţiuni; S1 sînt suprafeţele ’ n cari limitează in- o / 23X5 6 7 8 8 ? e 5 ^321 o trînduri (se iau / / [||i I // /\ \ \\ ) \\\)l cu semnul —) sau ieşituri marginale (se iau cu semnul +) în sistemul isoliniilor. Se mai folosesc, pentru calcul, şi formula tronconicăsau formula trapezului, cari dau diferenţe neglijabile. Metoda isoliniilor e folosită rar la calculul rezervelor corpurilor de minereu nederanjate şi explorate amănunţit, ale zăcămintelor în cuiburi sau ale celor fracturate cu variaţii de grosime puţin pronunţate, dar în cari componenţii sînt repartizaţi uniform, cum şi ale zăcămintelor de argile, de calcare, etc. Metoda isohipselor, folosită pentru calculul rezervelor zăcămintelor stratiforme cu grosime constantă, în special Ia cărbuni, consistă în reprezentarea stratului în plan, sub forma unui sistem de isosecţiuni cu înălţimi egale, cari trec prin acoperişul stratului. Volumul porţiunii de strat situat între două isohipse e egal cu suprafaţa Iui înmulţită cu grosimea (determinată ca mărime medie din datele lucrărilor miniere). Rezerva totală se obţine prin totalizarea rezervelor diverselor fîşii, situate între isohipse. Afară de aceste metode s-au mai propus şi alte metode, aplicabile de la caz la caz, cum sînt: metoda grafică, metoda unghiului mediu de înclinare, metoda abacei volumetrice, etc., sau se folosesc concomitent două sau mai mu Ite metode (metode combinate) pentru aceeaşi parte de zăcămînt. De asemenea, trebuie menţionată metoda statistica, metodă de apreciere a perspectivelor unei regiuni miniere, care consistă în determinarea, pe baza producţiei industriale, a cantităţii de minereu pe unitatea de suprafaţă sau de volum, pentru partea din zăcămînt în exploatare, şi în extinderea ei pe toată suprafaţa pe care se consideră că există condiţii geologice favorabile pentru continuitatea zăcămîntului. Această metodă e folosită în cazul unor zăcăminte de substanţă utilă excesiv de neuniform împrăştiată sau pentru calculul rezervelor'de cărbuni, după coeficientul de aglomerare carboniferă sau după compacitatea cărbunilor. Calculul rezervelor se face cu un anumit grad de precizie; erorile cari intervin în calcule pot fi de ordin geologic (legate de extinderea datelor obţinute în lucrările de explorare izolate, asupra sectoarelor învecinate) sau de ordin tehnic (legate de precizia măsurărilor, a analizelor chimice, a determinării greutăţii volumetrice, etc.) şi erori legate de aplicarea VIII. Evaluarea rezervelor după metoda isoliniilor. o) planul părţii masivului de substanţă utilă în isoliniile de grosime; b) secţiunea masivului de substanţă utilă (după liniile de explorare); c) secţiunea masivului echivalent, limitat de o parte prin plan (suprafaţa topografică), iar de altă parte, prin suprafaţa superioară. Hezerva pi iotului 575 Rezervor diferitelor metode de calcul al rezervelor. Pentru remediere se corectează datele obţinute prin o serie de coeficienţi de coeficienţi de corecţie, cari sînt: coeficienţi pentru erorile cari măresc rezultatele calculului rezervelor: coeficienţi pentru erorile cari micşorează rezultatele; coeficienţi pentru erorile cari, concomitent, măresc şi micşorează rezultatele. Pentru calculul rezervelor de substanţe fluide se foloseşte, în special, metoda volumetrica, atît pentru lichide, respectiv pentru ţiţei, cît şi pentru gaze. Pentru ţiţei, metoda foloseşte formula: _ p s 1 n ' ‘W ‘ îoo 'T ' Too'^’ în care: Q (în t) e cantitatea de ţiţei recuperabilă prin metoda primară de extracţie, în condiţii de suprafaţă; 5 (în m2) e suprafaţa zonei de ţiţei în proiecţie orizontală; h (în m) e grosimea medie a stratelor impregnate cu ţiţei; p (în %) e porozîtatea medie a stratelor de ţiţei; s (în %) e saturaţia medie în ţiţei; b e factorul de reducere de volum al ţiţeiului la presiunea de degajare a hidrocarburilor gazoase disoivate; n (în %) e factorul de recuperare (coeficientul de extracţie); g(\n t/m3) e greutatea specifica a ţiţei u Iui, — iar pentru g aze formula: V=S-h>-4- (1 — S) 100 ^ a> 238 T„ în care: V (în m3) e volumul recuperabil de gaze, în condiţii de suprafaţă; S (în m2) e suprafaţa zonei cu gaze în proiecţie orizontală; h (în m) e grosimea aparentă medie a stratelor impregnate cu gaze; p (în %) e porozîtatea medie a stratelor impregnate cu gaze; Sa e saturaţia medie în apa de aderenţă a stratelor cu gaze, în fracţie zecimală; p. (în ata) e presiunea iniţială a zăcămîntului > Pn ata) e presiunea finală de exploatare; Tz (în °C) e temperatura absolută a zăcămîntului; Z. e coeficientul de compresibilitate al gazelor la presiunea iniţială; z/ e coeficientul de compresibilitate la presiunea finală. Pentru ţiţei se mai folosesc, mai rar, metoda statistică, metoda bazată pe relaţia dintre debit şi presiune (cu ajutorul hărţilor cu isobare) şi metoda bilanţurilor materiale, iar pentru gaze, metoda bazată pe declinul presiunii. Calculul rezervelor se face pe fiecare zăcămînt, pe formaţiuni şi categorii de rezerve şi se omologhează de Comitetul geologic al ţării, care oficializează astfel evaluarea zăcămintelor respective. î. Rezerva pilotului. Hidrot., Nav. V. Rezervă de adîncime. 2. Rezerve. Si/v. V. Rezervele crîngului compus, sub Regim silvicultura!. 3. Rezerve nutritive. Bot.: Ansamblul substanţelor sintetizate şi acumulate în diferite celule şi organe ale plantelor, pentru a fi consumate de acestea în anumite condiţii, în cari nu şi le pot produce (de ex.: secetă, întuneric, frig, etc.) sau în timpul germinării seminţelor. Cele mai importante dintre aceste substanţe sînt: amidonul, inulina, zaharurile, grăsimile, aleurona, apa, acizii organici, etc. Amidonul (v.) e elaborat de toate celulele plantelor cu clorofilă şi se acumulează în organe cari se hipertrofiază, în acest scop. Principalele organe în cari amidonul se găseşte de obicei, în cantităţi mari, sînt: seminţele multor plante (de ex.: grîu, orez, fasole, linte, mazăre, etc.), în cari amidonul constituie o rezervă pe care plantula o consumă în timpul germinaţiei, cînd lipsesc rădăcinile şi frunzele verzi (de ex.: orezu I conţine pînă la 95 % am idon, mazărea pînă la 45 %, etc.); bulbii solzoşi sau tunicaţi, cari conţin, alături de amidon, şi zahăr, folosite de plantele respective (ceapa, crinul, jacin-tul, etc.) pentru dezvoltarea tulpinii aeriene şi a mugurelui terminal, după care bulbii se vestejesc, în timp; tulpinile unor plante, cari se umflă, formînd tubercule sau bulbi duri (cartof, şofran, etc.), plini cu amidon, sau măduva unor tulpini, cum sînt, de exemplu, unii palmieri (arborele de pîine), etc.; rădăcinile unor plante exotice (de ex.: Manihot, Ipomea, etc.), cari conţin pînă la 15% amidon şi substanţe azotoase. Inulina (v.) se găseşte sub formă disolvată în sucul celular al unor plante din familia Compozeelor, alături de zahăr şi de substanţe azotoase (tirozină, asparagină, etc.). La plantele cari produc inulină nu se găseşte amidon ; primăvara inulina se transformă, cu ajutorul unor diastaze, în glucoză, asimilabilă de protoplasma celulelor. Zaharurile se găsesc sub formă de glucoză, de levu-loză şi de zaharoză, disoivate în sucul celulelor. Zaharoza se găseşte, în proporţii mari (20%), în trestia de zahăr (la inter-noduri; în frunze se găsesc glucoză, amidon şi zaharoză); în rădăcina sfeclei de zahăr (în primul an, circa 15% zaharoză, care e folosită în al doilea an, pentru dezvoltarea tulpinii şi a florilor); în fructele numeroaselor plante, zaharurile se găsesc alături de acidul malic (la mere, coacăze, etc.), de acidul citric (la portocale, lămîi, zmeură, etc.), de acidul tartric (la struguri, etc.). în general, zaharurile se găsesc, în proporţii variabile, în toate organele vegetative ale plantelor, în principal în frunzele verzi, expuse la lumina solară, în timpul procesului de asimilaţie clorofiliană. în acelaşi timp, amidonul acumulat în unele organe, sau diseminat în celule, sub acţiunea unui ferment solubil special, invertina, se hidra-tează şi se dedublează în glucoză solubilă şi asimilabilă. Substanţele grase sînt răspîndite în unele seminţe (nuc, ricin, etc.), sub formă de u leiuri, în proporţia de 50---80 % ; în pericarpul unor fructe (măslin), ca produse de excreţie, nefiind utilizate de seminţe, în procesele lor de dezvoltare; în celule, sub formă de picături microscopice, emuisionate în masa protoplasmică. Grăsimile lichide conţin, în principal, oleină (v.), iar cele solide (de ex.: la cocos, cafea, etc.) conţin, în principal, mar-garină (v.) şi stearină (v.). Pentru a fi folosite ca substanţe nutritive sînt digerate, în prealabil, de fermenţi speciali, cari se găsesc în planta respectivă. Aleurona eo rezervă nutritivă azotată, specifică seminţelor, în cari se găseşte sub formă de grăuncioare rotunjite, alături de amidon şi de uleiuri. De exemplu: grîul conţine i0—14% aleuronă, care se regăseşte în pîine, sub numele de gluten (v.) ;seminţele leguminoaselor (fasole, linte, mazăre, etc.) conţin pînă la 30% aleuronă. în timpul germinaţiei, seminţele consumă aleurona, cu ajutorul unui ferment solubil, pepsina, care o transformă în peptonă, pjodus identic alimentelor azotate, pe cari le consumă omul. în numeroase cazuri, grăunţele de aleuronă cuprind în interiorul lor şi alte substanţe, de exemplu: cristaloizi, globoizi şi cristale de oxalat de calciu. Apa se găseşte, la unele plante, în cantităţi foarte mari, în tulpină, care se umflă (de ex. cactus) în timpul ploilor, apa respectivă urmînd să fie folosită în perioadele secetoase. Acizii organici mai importanţi cari se găsesc, de regulă, în plante, sînt: acidul malic, liber sau combinat cu calciul, în numeroase fructe (coacăze, mere, etc.); acidul tartric, sub formă de bitartrat de potasiu, în principal în struguri; acidul citric în portocale, lămîi, etc. alături de acizii precedenţi, constituind, împreună cu aceştia, şi produşi de excreţie şi substanţe nutritive pentru plantele respective; acidul ox alic, cel mai răspîndit, fie liber, disolvat în sucul celulelor, fie disolvat sub formă de oxalat de potasiu, fie cristalizat, sub formă de oxalat de calciu, constituind, de obicei, numai o substanţă de excreţie. 4. Rezervor, pl. rezervoare. Alim. apă., Cs., Tehn,: Recipient construit sau confecţionat (prin turnare, sudare, etc., Rezervor 57 6 Rezervor pentru depozitarea fluidelor sau a materialelor în granule sau în pulbere, în vederea alimentării continue sau intermitente, cu un anumit debit, a unui sistem tehnic sau fizicochimic. Rezervoarele pentru materiale granu lare, în bulgări sau în pulberi, sînt numite de regulă buncâre sau silozuri. Forma rezervelor şi materialul din care sînt confecţionate diferă după materialul conţinut, după condiţiile de exploatare, locul unde sînt montate, etc. Rezervoarele pot fi cilindrice (cu secţiunea circulară, eliptică, ovală, etc.). semicilindrice, paralelepipedice, sferice, etc. Ele pot fi descoperite sau acoperite, în care caz acoperişul poate fi plan sau în boltă; funduI, de asemenea, poate fi plan, conic, tronconic, în calotă sferică, etc. Acoperişul se reazemă fie numai pe pereţii exteriori, fie pe pereţii exteriori şi pe pereţii interiori, fie pe stîlpi interiori. Rezervoarele se construiesc din tablă de oţel, din fontă sau alte metale turnate, din beton, lemn, sticlă, gresie, etc. Rezervoarele se echipează cu conducte de umplere, de evacuare, de prea-plin, de spălare, etc. şi, eventual, şi cu alte dispozitive caracteristice felului exploatării lor (de ex. valvă de „respiraţie", opritor de flăcări, serpentine de încălzire sau de răcire, etc.). Rezervoarele au dimensiunile adaptate condiţiilor de folosire, şi pot fi construite cu volum constant sau cu volum variabil, de exemplu anumite rezervoare de gaz. Din punctul de vedere al mobilităţii, se deosebesc rezervoare stabile şi rezervoare deplasabile. Rezervoarele stabile se montează, în poziţie orizontală sau verticală, la nivelul solului, subteran (îngropat), semiîngropat, sustentat (de ex.: pe console, pe eşafodaje, etc.) sau suspendat. Rezervoarele deplasa-bile pot fi portative ori montate pe un vehicul de transport (de ex. cisterne), sau fac parte din sistemul tehnic deplasabil pe care-l deservesc (de ex.: rezervor de benzină la autovehicule, rezervor de apă, de păcură, etc. la locomotive). Din punctul de vedere al poziţiei faţă de nivelul terenului, se deosebesc: rezervoare de înălţime, rezervoare semiîngropate, rezervoare de suprafaţă şi rezervoare subterane. Rezervor de înălţime: Rezervor al cărui fund e aşezat la înălţime relativ mare faţă de nivelul terenului, şi care e susţinut de o construcţie în formă de turn cu pereţi plini (v. fig. I) sau alcătuită din bare. Rezervoarele de înălţime folosite pentru înmagazinarea apei se numesc curent castele de apâ (v.), iar cele pentru înmagazinarea păcurei se numesc curent castele de păcura (v.). Rezervor semiîngropat: Rezervor care e aşezat pe o porţiune din înălţime în pămînt, dar al cărui acoperiş e situat în întregime deasupra nivelului terenului (v. fig. II). Rezervor de suprafaţă: Rezervor al cărui fund e aşezat la nivelul terenului sau la mică adîncime ori înălţime faţă de acesta. Poate fi executat din beton armat sau precomprimat, ori din metal. Rezervor subteran: Rezervor care e aşezat în întregime sub nivelul terenului (v. fig. Ul). La alimentările cu apă potabilă şi industrială, rezervoarele subterane sînt folosite mai frecvent decît castelele de apă, deoarece sînt mai puţin costisitoare şi se execută mai uşor. II. Rezervor semiîngropat. III. Rezervor subteran. Adîncimea de îngropare a rezervoarelor subterane se alege în funcţiune de relieful terenului (cel puţin 1,50 m), de condiţiile geologice şi geotehnice (uniformitatea terenului de fundaţie), de prezenţa apei subterane (se evită, pe cît posibil, coborîrea radierului rezervorului sub nivelul apei subterane) şi de condiţiile economice (compensarea terasamentelor). Rezervoarele subterane sînt constituite din unu (la rezervoarele mici) sau mai multe compartimente de înmagazinare (la rezervoarele mari), pentru a asigura curăţirea lor periodică fără a scoate din funcţiune întreaga capacitate de înmagazinare, şi dintr-o cameră a vanelor prin care trec toate conductele cari asigură funcţionarea rezervorului. Elementele de construcţie ale unui rezervor de apă subteran se dimensionează la solicitarea încărcărilor din presiunea apei, din împingerea pămîntului, greutatea pămîntului de umplutură, greutatea proprie* variaţia de temperatură şi sarcinile seismice. Deşi pereţii rezervoarelor subterane sînt sol ic itaţî concomitent de împingerea apei de la interior şi de împingerea activă a pămîntului de la exterior, din motive de siguranţă nu se ţine seama de această simultaneitate de solicitări, deoarece pămînturile argiloase se pot dezlipi prin uscare de peretele de beton şi uneori e necesar să se execute reparaţii la exterior fără scoaterea rezervorului din funcţiune. De obicei, rezervoarele subterane au secţiunea plană circulară sau dreptunghiulară, deoarece acestea sînt mai economice şi se execută mai uşor (v. fig. 'V). . î) turn de susţinere ; 2) cuva rezervorului. IV. Tipuri de rezervoare subterane folosite curent (săgeţile indică circulaţia apei). o) rezervor circular cu un singur compartiment; b) rezervor circular cu două compartimente independente; c) rezervor circular cu două compartimente coaxiale; d) rezervor dreptunghiular cu două compartimente independente. în general, se folosesc rezervoare subterane de beton armat de formă cilindrică, pentru capacităţi pînă la 1500 m3 pe compartiment, şi de formă paralelepipedică, pentru capacităţi mai mari, deoarece acestea sînt mai economice. în dreptul sorbului de luare a apei şi a conductei de golire, se amenajează o adîncitură (başă) în care se colectează nămolul depus din apă, fundul rezervorului fiind amenajat cu o pantă de 0,5*** 1 % către această adîncitură. Radierul camerei vanelor se execută cu 10--15cm sub nivelul fundului adînciturii (başei) rezervorului, pentru a permite montarea vanelor şi a pieselor de legătură ale conductelor de golire, cari pornesc de la fundul acestuia. Rezervoarele subterane de apă pot fi construite- şi din elemente prefabricate de beton armat. Se utilizează prefabricate la stîlpi şi la acoperiş şi, uneori, şi la pereţi. Prefabricarea radierului nu e justificată. Folosirea betonului armat precomprimat prezintă avantaje importante, atît din punctul de vedere al economiei de beton şi de armatură, cît şi ca preţ. Executarea rezervoarelor subterane trebuie realizată astfel, încît să se asigure o etanşeitate perfectă. Înainte de începerea lucrărilor de execuţie trebuie să se verifice uniformitatea Rez&rvoF 577 Rezervor pămîntului de fundaţie sub toată suprafaţa radierului, pentru a evita tasările inegale. Pentru a realiza etanşeitatea trebuie, în primul rînd, ca betonul să fie confecţionat cît mai impermeabil. Din această cauză, se utilizează betoane de mărci mari, confecţionate cu agregate a căror granulozitate să fie cuprinsă în domeniul „foarte bun" de pe diagrama de granu lozitate, şi cu dozajul de ciment de cel puţin 320 kg/m3 beton, preferabil cu dozaje superioare (350---400 kg ciment/m3 beton) şi cu factorul apă/ciment 0,35-\-0,45, pentru a se realiza un beton plastic. Compactarea betonului se realizează prin vibrare executată în condiţii ireproşabile. Armatura de oţel-beton trebuie fasonată şi montată cu foarte multă atenţie, pentru a asigura acoperirea cu beton .necesară. Locurile de traversare a pereţilor de către conducte reprezintă punctele cele mai slabe din punctul de vedere aijmper-imeabilităţiL Din această cauză, In aceste locuri se aşază piese imetalice de trecere, cari sînt imontate în cofraje înainte de turnarea betonului, şi în interiorul cărora se montează conductele de trecere, etanşîndu-se rostul dintre ele (v. fig. V). Rosturile sînt, de asemenea, alte puncte slabe ale rezervoarelor. Se recomandă evitarea rosturilor de dilataţie, fiindcă sînt greu de executat. Deoarece rezervoarele subterane sînt protejate cu pămînt contra variaţiilor de temperatură, distanţa dintre rosturi poate atinge 40—50 m, astfel încît se pot executa rezervoare cu capacităţi pînă la 5000 m3 fără a fi necesare rosturi de dilataţie. Cînd rosturile acestea sînt totuşi necesare, ele se etanşează cu tablă de cupru îndoită în formă de U, cu capetele bine încastrate în cele două tronsoane separate prin rost. j ! z Pentru a micşora contracţiunea betonului radierului şi acoperişului, acestea se toarnă pe tronsoane de lucru de cîte 20 m, separate prin fîşii late de 1,5—2 m (rosturi de lucru), cari se completează după 20***30 zile de la turnarea tronsoanelor, pentru ca betonu I turnat la început să se fi contractat cît mai mult. Cînd se execută rosturi de dilataţie între pereţi şi radier, în special la rezervoarele de V/. Cos de ventilaţie pentru rezervoare beton armat precomprimat subterane, sau executate din elemente t) tub meta|ic; 2) caciuia metalică; prefabricate, etanşarea se ^ de a|am5; 4y umplutura de realizează cu frînghie gu- pămînt. 5) şapă de asfah;. 6) fhrKă dronată şi mastic bituminos sudatâ de tub; 7) beton de pantă; sau cu garnituri de cau- 8) tQvanu, rezervorului. CiUC. Pentru aerisirea interiorului rezervorului se amenajează coşuri de ventilaţie (v. fig. VI), cari trebuie să depăşească suprafaţa umpluturii cu cel puţin 0,80 m; la rezervoarele de apă potabilă, normele sanitare prescriu ca înălţimea coşului de ventilaţie să ajungă pînă la 2,0 m, pentru a împiedica posibilitatea de infectare a apei. De asemenea, aceste rezervoare se împrejmuiesc, amenajîndu-se o zonă de protecţie sanitară, lată de 10—20 m de la extremitatea lor. Cînd rezervoarele sînt amplasate pe coaste de deal, se amenajează şanţuri de gardă, la distanţa de 10 * * • 15 m în amonte de rezervor, pentru colectarea apelor meteorice şi descărcarea lor în aval, într-o viroagă naturală. Cînd rezervoarele subterane sînt aşezate în strate de apă subterană situate la mică adîncime, se amenajează drenuri pentru coborîrea nivelului apei subterane. La executarea rezervoarelor subterane amplasate în pămîn-turi macroporice sensibile la înmuiere trebuie luate măsuri speciale, cari să împiedice înmuierea pămîntului de fundaţie, pentru a^evita deteriorarea rezervorului şi a altor construcţii vecine. în primul rînd trebuie să se amenajeze terenul din jurul amplasamentului rezervorului, astfel încît apele meteorice să fie îndepărtate de groapa de fundaţie. La execuţia săpăturii, ultimul strat de săpătură se îndepărtează numai cînd se începe turnarea betonului de egalizare. Terenul de fundaţie se îndeasă pe o adîncime de 20—30 cm, prin batere cu maiul, sau se execută stabilizarea pămîntului de fundaţie cu beton de loess. Pentru a evita infiltrarea în terenul de fundare a apei ieşite prin eventualele neetanşeităţi ale conductelor rezervorului, acestea sînt aşezate în jgheaburi sau în galerii de beton, pînă la distanţa de 10 m de rezervor. Impermeabilitatea rezervoarelor subterane se asigură printr-o tencuială hidrofugă, preparată cu ciment P 400, eventual cu 15% trass, aplicată la interior, în mai multe straturi. Pentru ca tencuiala să adere cît mai bine de beton, se recomandă să fie aplicată pe betonul proaspăt, imediat după decofrare. CîncT tencuiala se aplică pe betonul uscat, suprafeţele acestuia trebuie curăţite cu peria de oţel şi udate pînă la saturaţie. Tencuiala se menţine umedă şi ferită de vînt timp de 5—10 zile. Tencuiala de impermeabilizare se execută la temperaturi mai înalte decît 6—8°. Primul strat de tencuială, de 2—4 mm grosime, care se aplică pe betonul crud, curăţit, constituie amor-sajul, şi se execută cu un mortar preparat cu nisip cu granule de 0—1 mm şi cu dozajul de 1000—1200 kg ciment/m3 nisip. Peste amorsaj se aplică grundul, în grosime de 5—6 mm, executat cu mortar preparat cu nisip cu granule de 1—3 mm şi cu dozajul de 600—700 kg ciment/m3 nisip şi 30—35 kg var pastă. Tencuiala propriu-zisă se aplică în două straturi, de cîte 5—7 mm fiecare, şi se execută cu mortar preparat cu nisip cu granule de 1-3 mm, şi cu dozajul de 600•••700 kg ciment/m3 nisip. Cele două straturi de tencuială se aplică după două direcţii perpendiculare. Toate straturile de tencuială se drişcuiesc, iar ultimul strat se netezeşte cu drişca de oţel sau, de preferinţă, cu drişca de pîslă, pentru a evita fisurarea tencuielii. Tencuiala se scliviseşte cu 200—250 g de ciment/m2 de suprafaţă sclivisită. Tencuiala se poate aplica şi prin torcretare, în două straturi, al doilea strat executîn-du-se numai după întărirea celui executat anterior. Toate colţurile intrînde ale pereţilor rezervorului se racordează cu suprafeţe curbe, cu raze-de cel puţin 10 cm. Cînd tencuiala e mai groasă decît 20 mm, se recomandă să se aşeze o pînză de rabiţ, legată de armatura peretelui sau a radierului, pentru a consolida tencuiala. Izolarea hidrofuga exterioară a rezervoarelor subterane se realizează, în general, prin aplicarea unei spoieli cu bitum pe suprafaţa exterioară, netedă, a pereţilor. Cînd, după decofrare, această suprafaţă nu rezultă netedă, se aplică o tencuială drişcuită, executată cu mortar cu dozajul de 400 kg ciment/m3 nisip. Tencuiala exterioară e obligatorie Ia rezervoarele aşezate în apă subterană. La nevoie se poate aplica peste aceasta şi o izolaţie hidrofugă elastică, executată cu V. Trecerea conductelor prin pereţii rezervoarelor, a) camera vanelor; b) interiorul rezervorului; 1) perete de beton armat; 2) conducta; 3) piesă specială metalică; 4) înfăşurări de frînghie gudronată; 5) colier pentru presarea frînghiei gudronate ; 6) şuruburi de strîngere. ftezefvâr* 578 ftezervot carton asfaltat sau cu pînză asfaltată lipită cu bitum, şi protejată cu un strat de cărămidă de 12,5 cm grosime sau cu un strat de beton de 10 cm grosime. Izolarea hidrofugă de deasupra rezervorului se aplică peste un strat de beton de pantă (de cel puţin 1 %) şi se execută fie din 2--*3 straturi de carton lipite cu bitum şi protejate cu o şapă de protecţie, confecţionată din mortar de ciment sau din plăci de mortar de ciment, fie dintr-un strat de asfalt turnat, cu grosimea de 2 cm. Izolarea termică a rezervoarelor subterane se execută dintr-un strat de pămînt de 0,80 m, aşezat deasupra acoperişului şi în părţile laterale. Ea are mai mult rolul de a împiedica încălzirea apei vara, deoarece îngheţarea unei mase de apă atît de mari în timpul iernii nu e posibilă din cauza aportului permanent de apă cu temperatură mai înaltă decît 0°. Umplutura se amenajează cu pante spre exterior, pentru a uşura scurgerea apelor meteorice. Suprafaţa ei se înierbează sau se brăzduieşte. După materialul folosit la execuţie, cele mai frecvente tipuri de rezervor sînt următoarele: rezervoare de beton armat, rezervoare de beton armat precom-primat, rezervoare de lemn, rezervoare de zidărie, rezervoare de mase plastice şi rezervoare metalice. Rezervor de beton armat: Rezervor executat în întregime din beton armat. Rezervoarele de beton armat se dimensionează prin metoda de calcul la rupere, la stările limită de rezistenţă şi de fisurare, avînd în vedere că trebuie să fie şi etanşe. înălţimea apei H în rezervoarele de beton armat se stabileşte pe considerente economice de la 3,0 m, pentru capacităţi mici, pînă la 4,5 m, pentru capacităţi mari. La rezervoarele cu capacitate foarte mare (peste 5000 m3), înălţimea economică a apei e de 5-6m, Partea superioară a prea-plinului trebuie aşezată la 0,25 m de tavanele plane ale rezervoarelor, şi nu trebuie să depăşească planul de naştere al cupolei, la rezervoarele cu tavanul boltit. VII. Tipuri de rezervoare îngropate şi semiîngropate, executate din beton armat monolit. a) rezervor cilindric mic, cu tavanul alcătuit dintr-o placă rezemată pe peretele exterior şi pe peretele-şicană; b) rezervor cilindric cu tavan boltit: c) rezervor cu tavanul alcătuit dintr-un planşeu-ciupercă. La rezervoarele cu planşee-ciupercă, stîlpii se aşază distanţaţi între ei cu 3,0--*4,5 m. Se recomandă ca feţele capitelurilor tavanului să aibă două pante, iar cele ale capitelurilor radierului să aibă o singură pantă. Rezervoarele cilindrice de beton armat se folosesc, în special, la castelele de apă. Rezervoarele mici de beton armat de formă cilindrică au tavanul alcătuit dintr-o placă plană rezemată şi pe peretele-şicană (v. fig. VII a). Rezervoarele cu capacităţi de 50---500 m3 pot fi executate cu tavanul în formă de cupolă (v. fig. VII b), iar cele cu capacităţi de 300---1500 m3 se execută cu tavanul în formă de planşeu-ciupercă (v. fig. VII c). Rezervoarele cilindrice pot fi executate cu rost de separaţie între perete şi radier, sau cu peretele legat monolit de radier şi de tavan. Separarea peretelui de radier permite reducerea consumului de oţel-beton în radier, cu sporirea cantităţii de oţel la partea inferioară a peretelui. Procedeul poate fi folosit în terenuri stîncoase, în cari eventualele infiltraţii pot periclita stabilitatea rezervorului. în acest caz, peretele se calculează la efortul de întindere produs de presiunea apei din interior. Calculul se efectuează pe fîşii cu înălţimea de cîte un metru,considerînd că întregul efort de întindere e preluat de armatură (v. fig. VIII); betonul peretelui se verifică la fisurare. Secţiunea de armaturi din inelele orizontale, care revine pe unitatea de înălţime de perete, se măreşte odată cu creşterea înălţimii lichidului din rezervor. Afară de aceasta se montează o armatură verticală, uniform distribuită, care nu variază pe înălţime. Tavanele constituite dintr-un planşeu-ciupercă se dimensionează la greutatea proprie şi la încărcarea produsă de un strat izolator de pămînt cu grosimea de 0,80 m, făcînd ipoteze de încărcare în şah a panourilor tavanului, deoarece atît la execuţie, cît şi în timpul reparaţiilor, acoperişul rezervorului poate fi încărcat numai pe unele panouri. Tavanul în formă de cupolă al rezervoarelor mici se armează constructiv, iar ineluI de bază al cupolei VIII. Schema de calcul a unui rezervor cilindric cu rost de separaţie între perete şi radier. y^A-^SSSSVNYU] ri§r —/ \ ► \ se dimensionează pentru a prelua efortul de întindere provenit din împingerea cupolei. Radierul separat de perete prin rost etanş se armează constructiv, cînd nu suportă încărcarea tavanului transmisă prin stîlpi, şi se calculează ca un planşeu-ciupercă, dacă suportă încărcarea acoperişului prin stîlfD i. în mod obişnuit, peieţii rezervoarelor cilindrice sînt legaţi solidar cu radiarul şi cu acoperişul (v. fig. IX). în acest caz, acoperişul se dimensionează ca un planşeu-ciupercă obişnuit, ţinînd seamă şi de momentul încovoietor transmis de la perete, prin legătura dintre acesta şi acoperiş. Peretele cilindric se dimensionează la presiunea apei din interior şi, separat, la IX. Schema de calcul a unui rezervor ai cărui pereţi, radier şi tavan sînt legaţi solidar. Rezervor 579 Rezervor împingerea pămîntului din exterior. Solicitarea din presiunea apei e preluată simultan de fîşii orizontale (inele) şi de fîşii verticale încastrate în radier ; repartizarea presiunii între aceste două serii de fîşii se face astfel, încît deformaţiile în fiecare punct comun să fie egale. Datorită legării peretelui cu radierul, o parte din efortul de întindere de la partea inferioară a peretelui e preluată de radier prin intermediul fîşiilor verticale, cari sînt solicitate la încovoiere. Practic, s-a constatat că 25***55% din' efortul de întindere din perete e preluat de radier. Radierul rezervoarelor cilindrice de beton armat se dimensionează la sarcinile verticale transmise de perete, la subpre-siunea apei, la momentele încovoietoare provenite din solidarizarea peretelui cu radierul şi la forţele de tracţiune transmise de pereţi. Rezervoarele paralelepipedice se folosesc acolo unde, ţinînd seama de condiţiile locale, suprafaţa destinată lor trebuie să fie folosită în întregime. Această formă permite o împărţire mai bună în camere şi cofrajele sînt mai simple şi mai ieftine. Armatura folosită e mai puternică, din cauza momentelor încovoietoare cari apar. Aceste rezervoare se pot fisura la colţuri. Pentru adîncimi mari, pereţii trebuie consolidaţi cu nervuri. în general, aceste rezervoare se construiesc pînă la adîncimea de 5 m. La rezervoarele paralelepipedice, sarcinile exterioare şi interioare produc în pereţii, în acoperişul şi în radierul rezervorului momente încovoietoare şi eforturi axiale. Pereţii se dimensionează numai la momentele încovoietoare, deoarece eforturile de întindere şi de compresiune au valori mici. în schimb, în planşeul superior şi în radier, eforturile axiale sînt importante şi nu pot fi neglijate. Planşeul acoperişului şi radierul se dimensionează ca planşee-c iu perei. Pereţii se execută, de obicei, fără nervuri şi se dimensionează ca fîşii încastrate elastic în radier şi în acoperiş. Ei se armează dublu, deoarece pot fi solicitaţi fie de la interior, fie de la exterior. Armatura de rezistenţă se aşază vertical, iar orizontal sînt aşezate numai armaturi de repartiţie şi de contracţiune. Rezervor de beton armat precomprimat: Rezervor de beton armat, de regulă cilindric, cu fundul plan şi cu acoperişul în formă de cupolă, a cărui armatură e supusă la tensiuni iniţiale de întindere. Prin pretensionarea armaturii se elimină complet fisurarea, pereţii se pot executa cu mult mai puţin material şi construcţia e foarte economică. La rezervoarele de peste 1000 m3 se economiseşte, la pereţi, aproape jumătate din material, faţă de rezervoarele de beton armat obişnuite, iar economia generală e de 25--*30% la oţel, şi de 20% la beton. Rezervoarele de beton precomprimat pot fi alcătuite din pereţi exteriori de beton armat monolit, cu procent slab de armare, sau din elemente prefabricate de beton armat asamblate prin posteomprimare. De regulă, se pretensionează armatura inelară a pereţilor; uneori, la rezervoarele mari se pretensionează şi armatura verticală, Se folosesc două procedee de aşezare a armaturii inelare pretensionate: armatura se aşază în corpul betonului, fiind ferită de contactul cu betonul, fie printr-o unsoare bituminoasă, fie prin tuburi de hîrtie; după ce se termină turnarea, oţelul se întinde cu ajutorul unor dispozitive montate în nişe speciale; armatura se montează în jurul unui miez slab armat, executat anterior, pe care se întinde şi se aplică o tencuială toreretată, pentru a feri armatura de coroziune. Se foloseşte, cu precădere, varianta a doua, din următoarele considerente: armarea slabă a miezului permite folosirea unui beton mai uscat; acesta se poate îndesa mai bine, ceea ce măreşte impermeabilitatea construcţiei; în timpul pretensionării, armatura X. Sarcinile cari intervin în calcului unui rezervor de zidărie, îngropat. e vizibilă, din care cauză se poate întinde uniform; aşezarea şi pretensionarea se pot mecaniza. Ca armatură pretensionată se foloseşte oţel superior, cu diametrul de 3-*-5 mm. întinderea armaturii se realizează, fie cu ajutorul unui cărucior care circulă pe periferia rezervorului (sistem care e economic numai cînd se construiesc rezervoare în serie, fiind o instalaţie costisitoare şi grea), fie cu ajutorul unor prese hidraulice sau pneumatice, fie manual, cu ajutorul unor manşoane de strîngere şi a cheilor dinamometrice (v.). V. şi sub Pretensionare. Rezervor de lemn: Rezervor executat din doage de lemn şi cercuri metalice. Se foloseşte în instalaţii provizorii, pentru capacităţi pînă la 100 m3. Rezervor de zidărie: Rezervor ale cărui elemente (fund, pereţi, acoperiş) sînt executate din zidărie (de cărămidă, de piatră sau de beton simplu). Calculul static al rezervoarelor de zidărie se face conform regulilor din Statica construcţiilor şi Rezistenţa materialelor, încărcările cari se aplică pe pereţii exteriori sînt: greutatea proprie G, împingerea S din bolta acoperişului, împingerea pămîntului P şi presiunea lichidului H (v. fig. X). Calculele se fac în ipoteza cu rezervorul gol şi cu rezervorul plin. Pentru a nu avea tensiuni de întindere, rezultanta încărcărilor trebuie să fie cuprinsă în treimea mijlocie a zidului. Bolta de acoperiş e solicitată de greutatea proprie şi de pămîntul de deasupra. Pentru ca în boltă să nu apară tensiuni de întindere, curba de presiune a bolţii pentru greutatea proprie şi umplutură trebuie să fie cuprinsă în limitele sîmburelui central (treimea mijlocie). Dacă pe fundul rezervorului se aplică şi subpresiunea lichidului, şi aceasta trebuie să fie echilibrată numai prin greutatea sa, grosimea fundului se determină din relaţia s=A/y, unde s (în m) e grosimea fundului, A (în t/m2) e subpresiunea lichidului şi y (în t/m3) e greutatea specifică a materialului. Un astfel de fund nu e solicitat de momente încovoietoare şi poate fi executat d in beton simplu, bine bătut. Dacă fundul se face mai subţire, o parte din încărcare — şi anume A'=A—yd (unde d e grosimea fundului), care provoacă momente încovoietoare, e preluată de armatură. Fundul rezervoarelor se construieşte în funcţiune de natura terenului; pe stîncă compactă, impermeabilă, se execută cel mai subţire fund ; pe stîncă permeabilă fundul se face cu grosimea de 20---25 cm, iar pe pietriş, cu grosimea de 35---50 cm. Fundul se execută din beton simplu, i m permeabil i- zat. Uneori fundul se execută din bolţi răsturnate (v. fig. XI). Zidurile se fac, fie în consolă, fie înclinate, fie cu boltă, fie combinate. Rezervoarele de zidărie se execută cu acoperişul în boltă, tencuite în interior —şi cu un strat de pămînt pentru izolare termică. Rezervor de masă plastică: Rezervor cu perete flexibil executat din foi de mase plastice, folosit în special la transportul pe apă (de obicei pe mare) al materialelor lichide (de. ex. produsele petroliere) cu greutatea specifică 37* fcezerVâr 580 Rezervor* pînă la 0,8; de regulă, aceste rezervoare sînt remorcate de o navă. Rezervoarele de masă plastică au formă hidro-dinamică (cu secţiunea transversală circulară sau eliptică) alungită, pentru a avea rezistenţă hidraulică cît mai mică în timpul plutirii; uneori rezervoarele sînt compartimentate prin pereţi transversali. Rezervorul se confecţionează din ţesătură de nylon, e acoperit cu neopren, iar materialul din care se fabrică căptuşeala şi pereţii interiori depinde de produsu I care se transportă (de ex., la rezervoarele pentru transportul solvenţilor, se foloseşte nitrilul acrilic). Se construiesc rezervoare plutitoare de masă plastică cu capacităţi între 15 şi 320 t, cu lungimea de 21 *“60 m şi cu dimensiunile secţiunii transversale de 1,2***3 m. Rezervorul gol se poate rula — pentru transport — ca o bandă, pe o tobă specială; aducerea în poziţia de plutire şi de umplere cu produsul care trebuie transportat durează circa 15 minute, Pentru transportul rezervorului, cînd nu e umplut cu produse petroliere, e! poate fi umplut cu apă (parţial) sau cu bioxid de carbon. Durata în serviciu a acestor rezervoare e de circa cinci ani; ele suportă fără avarii lovirile de stînci, datorită marii lor flexibilităţi. Rezervor metalic: Rezervor executat de regu lă în întregime din tole de oţel; uneori, pentru depozitarea de materiale corozive, se construiesc rezervoarele în întregime sau numai partea superioară, din aliaje de aluminiu. Forma cea mai simplă e cea cilindrică cu fundul plan, montat pe grinzi metalice sau pe o placă de beton. Grosimea pereţilor verticali se ia în funcţiune de presiunea hidrostatică, la rezervoarele de oţel, după formula: hv S-S.+Y-. tn care S (în mm) e grosimea peretelui, ^eo grosime practică, de 2,5--*5 mm, care se adaugă pentru a compensa uzura prin ruginire şi slăbirea datorită niturilor, — ye densitatea lichidului, h (în m) e înălţimea lichidului, v (în m) e raza rezervorului, iar aaf (în kg/mm2)e rezistenţa admisibilă la întindere a materialului. Practic, grosimea minimă se ia de 6 mm. La proiectarea unui castel de apă, pentru un volum V, el trebuie să aibă o suprafaţă cît mai mică, adică un consum de oţel cît mai mic. Rezervoarele cilindrice cu fund plan prezintă mari dezavantaje (tolele plane lucrează în condiţii defavorabile: fiind solicitate la tensiuni mari, necesită sprijiniri speciale ; fundul e inaccesibil pentru reparaţii şi revizii, etc.) şi sînt înlocuite cu rezervoare cu fund conic sau sferic, care poate fi convex sau concav; la primele, fundul e solicitat numai la compresiune, iar la celelalte, la întindere. Rezemarea lor se face pe o centură de rezemare. La fundurile sferice şi conice, formate din suprafeţe de revoluţie, se deosebesc două direcţii principale pentru tensiuni: tensiunile după linia me-ridiană, orientate după generatoarea suprafeţei fundului şi raportate la 1 m de cerc paralel (orizontal), şi un efort inelar t, orientat orizontal şi raportat la 1 m de lungime de generatoare. Afară de tipurile cu funduri convexe şi concave, se construiesc rezervoare formate dintr-un trunchi de con cu vîrful în jos şi o calotă sferică cu convexitatea în sus. Şî la aceste XII. Rezervor metalic fără împingeri iateraie în centură. PQ) presiunea pe inelul de centură; K) rezultanta presiunilor provenite din partea conică a fundului; S) rezultanta presiunilor provenite din partea sferică a fundului. rezervoare, printr-o alegere judicioasă a dimensiunilor, se pot elimina împingerile în centura de susţinere (v. fig. XII). Rezervoarele metalice se execută prin nituire sau prin sudare. Nituirea se face prin suprapunere, fără eclise, cu excepţia rostului dintre peretele vertical şi peretele înclinat şi dintre acesta şi calota sferică. Rezervoarele sudate sînt mai convenabile decît cele nituite, atît sub raportul consumului de material, cît şi al mîinii de lucru. Sudura prezintă însă şi dezavantaje, fiindcă la locul sudurii metalul e deformat, apar tensiuni suplementare datorite încălzirii neuniforme, iar execuţia sudurii e dificilă. Exemple de rezervoare diferenţiate prin particularităţi de construcţie impuse de felul materialului care se depozitează : Rezervor de apă de alimentare. Alim. apă: Rezervor cu dimensiuni mari, echipat cu diferite instalaţii hidraulice, care face parte din complexul de construcţii al unei alimentări cu apă centralizate, şi în care se înmagazinează o cantitate importantă de apă în apropierea locului de folosinţă, în următoarele scopuri: compensarea zilnică a debitelor de consum cu cele de alimentare; asigurarea continuităţii funcţionării distribuţiei apei în cazul unei avarii pe conducta de aducţie sau în amonte de aceasta; asigurarea rezervei de apă pentru stingerea incendiilor; eventual, asigurarea presiunii de serviciu în conducta de distribuţie, cînd rezervorul e situat la o înălţime destul de mare faţă de zona pe care o alimentează. în schema generală de alimentare cu apă centralizată a unui centru populat sau a unei industrii, rezervorul se amplasează între conducta de aducţie şi reţeaua de distribuţie (v, sub Alimentare cu apă). Elementele caracteristice ale rezervoarelor de apă de alimentare sînt: capacitatea, forma şi dimensiunile, şi cota fundului. Capacitatea unui rezervor se determină în funcţiune de destinaţia acestuia şi de mărimea debitului de apă care trebuie alimentat. Forma şi dimensiunile rezervoarelor se stabilesc în funcţiune de capacitate, încît să se obţină soluţia cea mai economică. Cota fundului se determină astfel, încît să poată fi asigurată distribuţia apei cu presiunea de serviciu necesara. Cînd rezervorul nu poate fi aşezat la înălţime suficientă pentru a domina zona pe care o alimentează, între rezervor şi reţeaua de distribuţie se intercalează o instalaţie de pompare, pentru a asigura presiunea în reţeaua de distribuţie, Calculul capacităţii rezervoarelor comportă determinarea volumului de apă necesar pentru fiecare dintre cele trei funcţiuni ale rezervoarelor: compensare, stingerea incendiilor şi avarie pe conducta de aducţie. La castelele de apă, cuva acestora se dimensionează numai pentru capacităţile de compensare şi de incendiu, deoarece rezerva pentru avarie se acumulează în rezervoare subterane separate, din cari se pompează la nevoie apa în castel. Această măsură permite reducerea costului total al rezervoarelor. Pentru alimentarea cu apă potabilă, normele sanitare limitează durata de rămînere a apei în rezervor la cel mult opt zile, pentru rezervoarele subterane, şi la cel mult două zile, pentru castelele de apă, pentru a evita dezvoltarea algelor şi a protozoarelor în cuvele rezervoarelor. Capacitatea pentru compensare se determină analitic sau grafic, dacă se cunosc atît legea de variaţie a alimentării rezervorului, cît şi legea de variaţie a consumului apei din rezervor în 24 de ore. Se recomandă folosirea metodei diferenţei valorilor cumulate de ia oră la oră, pentru alimentare şi pentru consum. Pentru calculul grafic al capacităţii de compensare se întocmeşte o diagramă (v. fig. XIII), astfel: se înscriu în abscisă orele, iar în ordonată procentele. Se Rezervor 581 Rezervor 6.17% 7 f- trasează prin puncte curbele valorilor cumulate ale debitelor de alimentare şi de consum. Se determină diferenţele maxime cu semnele-}- şi —, cari se însumează în valoare absolută, şi se obţine procentul din debitul maxim zilnic care trebuie acumulat în rezervor, pentru compensarea orară în timp de 24 de ore. Capacitatea pentru rezerva de incendiu se determină ţinînd seamă de debitul necesar hidranţilor interiori şi exteriori şi instalaţiilor speciale de stins incendii, de numărul incendiilor simultane şi de durata teoretică maximă a unui incendiu, cu formula: V ——-— * 1000 0 2 b 6 8 10121b 1618 20222 XIII. Grafic pentru calculul capacităţii pentru compensare. Vana de incendiu de la rezervoare se execută cu manevrare manuală, dacă personalul de exploatare poate ajunge la rezervor în cel mult 10 minute de la darea alarmei de incendiu; în caz contrar, vana e echipată cu comandă electrică, cu servomotor, de Ia postul de pompieri. Pentru asigurarea circulaţiei permanente a apei în rezervor, între punctul de intrare a apei şi punctul de ieşire, se amenajează o serie de pereţi-şicană sau alte dispozitive similare. S(60?tf/,.+ 1 + 3600^.^+60 qsts), în carele numărul de incendii simultane (conform Normativului pentru proiectarea construcţiilor din punctul de vedere al prevenirii incendiilor, sau conform standardelor de specialitate), q.ţ (în l/s) e debitul hidranţilor interiori pentru un incendiu, qie (în I/s) e debitul hidranţilor exteriori pentru un incendiu, ti (în min) e durata teoretică de funcţionare a hidranţilor interiori, tg (în h) e durata teoretică de funcţionare a hidranţilor exteriori, qs (în l/s) e debitul instalaţiilor speciale de stins incendii, iar ts (în min) e durata teoretică de funcţionare a instalaţiilor speciale de stins incendii. Cînd rezervorul de înmagazinare poate fi alimentat continuu şi în timpul incendiilor cu un debit mai mare decît debitul maxim zilnic, rezerva de apă pentru incendii poate fi redusă cu cantitatea de apă furnisată suplementar de la sursă, pe toată durata incendiului. Capacitatea pentru rezerva de avarie pe conducta de aducţie se stabileşte după consideraţii practice, în funcţiune de lungimea conductei de aducţie şi de caracteristicile traseului. Pentru conducte de aducţiescurte (5 * - * 10 km) şi cu trasee fără dificultăţi, se admite o rezervă de 20-**25% din consumul zilnic, ceea ce corespunde la o durată a repartiţiei conductei avariate de aproximativ 6 h. Pentru conducte de aducţie mai lungi (50---60 km) şi cu trasee dificile (terenuri slabe, alunecătoare, traversări sub rîuri mari, etc.), rezerva pentru avarie se consideră egală cu 150***175% din consumul zilnic maxim. Părţile principale ale unui rezervor de apă sînt următoarele (v. fig. XIV): compartimentele de înmagazinare, camera, vanelor şi instalaţia hidraulică cu dispozitivele accesorii. Instalaţia hidraulică a rezervoarelor se compune din următoarele elemente: conducta de alimentare, care are două părţi, cîte una pentru fiecare compartiment; conductele de ieşire, echipate cu sorb; conductele de golire şi conductele de prea-plin. Toate conductele sînt echipate cu vane de închidere pentru fiecare compartiment, cu excepţia conductei de prea-plin care nu are vană şi care se leagă la conducta de golire în aval de vanele respective. între conductele de intrare şi de ieşire a apei se găseşte o legătură, închisă în mod obişnuit cu o vană, care e deschisă numai cînd trebuie să se scoată din funcţiune ambele compartimente ale rezervorului, pentru reparaţii capitale. în acest caz, apa din conducta de aducţie trece direct in reţea, astfel încît, în timpul reparaţiei întregului rezervor, nu mai pot fi satisfăcute variaţiile de consum şi nu mai poate fi asigurată rezerva de incendiu. XIV. Părţile principale ale unui rezervor de apă semiîngropat, cu douâ compartimente. o) secţiune A-A; b) secţiune orizontală; î) compartimente; 2) camera vanelor; 3) conductă de alimentare; 4) conductă de ieşire cu sorb; 5) conductă de golire; 6) conductă de prea-plin; 7) vană; 8) scară metalică de acces; 9) pereţi-şicană; 10) tuburi de ventilaţie; 11) umplutură de pămînt. Pentru a uşura exploatarea, se recomandă montarea unui indicator al nivelului apei din rezervor, cu plutitor şi miră, sau a unui dispozitiv de transmitere a indicaţiei nivelului Ia postul de dispecerizare a alimentării cu apă. La rezervoarele de apă potabilă cari conţin atît rezerva de incendiu, cît şi cea de compensare, trebuie să se realizeze un dispozitiv care să asigure păstrarea rezervei de incendiu şi primenirea continuă a apei. în fig. XV e reprezentat un astfel de dispozitiv, cu sifon. Aerisirea apei din rezervor e asigurată prin tuburi de ventilaţie. Pentru ac-cesuI personalului de exploatare în compartimentele de înmagazinare, rezervoarele sînt echipate cu o scară metalică. Pentru uşurinţa exploatării, cînd există reţea electrică XV. Dispozitiv pentru asigurarea păstrării rezervei de incendiu şi primenirea continuă a apei. 1) rezervă pentru incendiu; 2) tub piezome-tric ; 3) sifon ; 4) vană de incendiu cu servomotor; N.M.) nivelul maxim al apei din rezervor. voruIui, acesta se echipează şi cu o instalaţie de iluminat în camera vanelor, cu tensiunea de 24 V, pentru a evita electrocutarea personalului. Amplasamentul rezervoarelor se alege fie in centrul de greutate al consumului reţelei de distribuţie, fie într-un alt in apropierea rezer- Rezervor 582 Rezervor punct situat la o înălţime suficientă deasupra zonei de alimentat, pentru a asigura prin gravitaţie presiunea de serviciu necesară în reţea. Cînd acest lucru nu e posibil, se recurge la pompare. în general, rezervoarele sînt amplasate pe dealurile cari domină centrul populat sau industrial, în afara sau în interiorul perimetrului acestora. Rezervoarele subterane pot fi amplasate şi în interiorul centrelor populate sau al incintelor întreprinderilor industriale din regiunile de şes, presiunea de serviciu necesară în reţeaua de distribuţie fiind realizată prin pompare. Alegerea amplasamentului rezervoarelor de apă se face în funcţiune de condiţii de ordin tehnologic (asigurarea presiunii de serviciu în reţea), de condiţii economice (cost de investiţie şi exploatare cît mai mic), de condiţii sanitare (păstrarea calităţii apei potabile) şi de condiţii estetice (încadrarea armonioasă a ansamblului). Fixarea amplasamentului rezervoarelor se face pe baza unui studiu geolog ic-geotehn ic. La rezervoareie amplasate pe coaste de deal, trebuie să se cunoască precis condiţiile de stabilitate a terenului, pentru a se evita amplasarea rezervoarelor pe terenuri fugitive. La castelele de apă, cari se amplasează de obicei pe teren plat, studiul geotehnic trebuie să precizeze condiţiile de fundare (presiuni admisibile, tasări probabile, etc.). Trebuie dată o atenţie deosebită la amplasarea rezervoarelor subterane şi a castelelor de apă în pămînturi macroporice sensibile la înmuiere. Pentru protecţia sanitară a rezervoarelor de apă, amplasamentul acestora trebuie ales la distanţă destul de mare de sursele de impurificare a apei. Din punctul de vedere al poziţiei pe care o ocupă rezervorul în schema de alimentare cu apă, se deosebesc: rezervoare de trecere, cari sînt amplasate la capătuI conductei de aducţie, la intrarea în reţeaua de distribuţie, şi cari constituie soluţia obişnuită de amplasare într-un centru populat; rezervoare de capăt sau terminale, cari sînt amplasate la extremitatea reţelei de distribuţie, opusă poziţiei captării, şi cari constituie soluţia folosită curent la întreprinderile industriale; contrarezervoare (v.)f cari sînt constituite din rezervorul de capăt al unei alimentări care cuprinde şi un rezervor de trecere, această soluţie fiind avantajoasă pentru centrele populate cari se întind pe ambele versante ale unei văi, deoarece se realizează economii de investiţii, prin reducerea diametrilor conductelor reţelei de distribuţie. Din punctu I de vedere aî scopu lu i în care sînt utilizate rezervoarele, se deosebesc: rezervoare de aspiraţie, cari servesc ca basin de aspiraţie pentru pompe; rezervoare de compensare, cari asigură numai compensarea debitelor de consum cu cele de alimentare; rezervoare de distribuţie, din cari se alimentează reţeaua de distribuţie a apei; rezervoare de incendiu, în cari e înmagazinată rezerva de apă pentru stingerea incendiilor; rezervoare de î n m a g a z i-nare sau de avarie, în cari e înmagazinată cantitatea de apă necesară pentru alimentarea centrului populat sau industrial, în perioada în care se întrerupe incidental funcţionarea conductei de aducţie, datorită unei avarii pe conductă sau la staţiunea de pompare. Rezervor de fontă t o p i t ă. Metg.: Sin.Ante-creuzet (v.). Rezervor de gaz: Rezervor în care se înmagazinează gazul, de exemplu gazul de sondă, gazul de cracare, gazul produs într-un aparat (cum e generatorul) sau într-o instalaţie de produs gaze (cum sînt gazele combustibile artificiale, gazele din industria chimică, etc.), în vederea depozi- tării sau a alimentării continue, subpresiune practic constantă, a unei reţele de distribuţie. Elementele caracteristice ale rezervoarelor de gaz sînt capacitatea, forma, dimensiunile şi presiunea de lucru. Se construiesc rezervoare cu volum constant şi rezervoare cu volum variabil. Rezervoarele de gaz cu volum constant sînt recipiente închise, de tablă de oţel ori de alt metal (sudate sau nituite) ori de beton armat, în general para-lelepipedice sau cilindrice; ele sînt montate orizontal sau vertical. Rezervoarele de gaz cu volum variabil sînt recipiente metalice, în general cilindrice, şi pot avea etanşare hidraulică sau e t a n ş a r e uscată. Sin. (parţial, impropriu) Gazometru. După presiunea de lucru, rezervoarele de gaz se clasifică în rezervoare de presiune joasă şi rezervoare de presiune înaltă. Rezervoarele de gaz de presiune joasă sînt cele cari înmagazinează gazul sub presiune pînă la 500 mm col. apă (0,05 at). Ele se clasifică în rezer- voarecu etanşare hidraulică şi în rezervoare cu etanşare uscată. Rezervoarele de gaz cu etanşare hidraulică, numite şi rezervoare umede, consistă din: un basin de apă; un clopot metalic — format dintr-un rezervor fără capac /1 Q XVI. Schema unui rezervor de gaz, de joasă — suspendat (cu ajutorul presiune, cu etanşare hidraulică (cu clopot unui dispozitiv adecvat) telescopic), şi cufundat CU partea °) plin; 5) gol; I) basin; 2) cilindru interme-sa deschisă în apa basi- diar cu ° singură virolă; 3) clopot, nului; un cilindru intermediar, simplu sau telescopic, dispus între pereţii rezervorului, basin şi clopot (v. fig. XVI). Se constru iese rezervoare cu cilindrul telescopiccu 2-*-4virole. Pentru etanşare, clopotul şi virole-le cilindrului telescopic au răsfrîngeri şi jgheaburi umplute cu apă ca protecţie contra îngheţului, apa se încălzeşte, iar în unele cazuri, rezervoarele sînt protejate printr-o construcţie de zidărie. Presiunea gazului la ieşire depinde de greutatea părţii mobile (clopot, cilindru intermediar, armaturile jgheaburilor, etc.) şi e, în genera I, de 100 ••• 200 mm col. apă. Rezervoare le cu etanşare hidraulică se folosesc la depozitarea de cantităţi relativ mici de gaz, ajungînd, însă, pînă la capacitatea de 100 000 m3. Rareori se folosesc ca acumulatoare de abur de joasă presiune. Ele asigură nu numai livrarea la presiune mărită a gazului, ci şi menţinerea calităţii, adică a compoziţiei uniforme a gazului, ceea ce e foarte important, cînd gazul serveşte ca materie primă în industria chimică. XV//. Schema unui rezervordegaz.de joasa presiune, uscat, cu piston. 1) rezervor; 2) disc mobil (piston); 3) scară; 4) lucarnă de aerisire. Rezervor 583 Rezervor Pe măsura dezvoltării aprovizionării cu gaz a oraşelor, rezervoarele umede au fost înlocuite cu rezervoare cu etanşare uscată, de presiune joasă, cari prezintă avantaje de perfecţionare. Rezervoarele de gaz cu etanşare uscata, numite şi rezervoare uscate, sînt formate dintr-un recipient cilindric sau prismatic, cu multe muchii, vertical, cu capac şi cu fund rezemat pe o fundaţie, care are în interior un capac mobil (numit piston), în formă de disc metalic echipat cu jgheab periferic, pentru etanşare şi cu role de ghidare. Jgheabul de etanşare e umplut cu gudron, care închide rostul dintre capac şi corpul rezervorului; gudronul care se prelinge e colectat la baza rezervorului şi e pompat din nou în jgheabul de etanşare. — Un alt sistem de etanşare uscată e constituit dintr-o garnitură de bandă subţire şi elastică de oţel, care e apăsată de perete cu ajutorul unor pîrgh ii, sau din mai multe straturi de ţesături cauciucate şi vulcanizate. — Rezervorul are conducte de intrare şi de ieşire a gazului, o scară pliantă (pentru controlul jgheabului de etanşare) şi lucarne de ventilaţie în acoperiş (v. fig. XVII). Rezervoarele uscate se construiesc pentru capacităţi pînă la 600 000 m3. Presiunea de serviciu e, XVIII. Schema unei instalaţii de rezervoare de gaz cu presiune înalta, verticale. 1) rezervor; 2) suport; 3) reţeaua de distribuţie, din partea de jos; 4) derivaţie pentru legarea rezervorului; 5) valva de siguranţă; 6) ţeavă de evacuare a gazului, legată la valva 4; 7) gură de descărcare. de regulă, 150 mm col. apă. Avantajele faţă de rezervoarele umede sînt: greutatea de construcţie mai mică şi consumul specific de metal mai mic; nu e nevoie de instalaţie de încălzire şi, deci, exploatarea e mai uşoară; se obţine gaz uscat sau cu umiditate constantă; presiunea e constantă, etc. Dezavantajele rezervoarelor uscate sînt: formarea gheţii pe pereţii corpului şi sub piston în timpul iernii, în cazul cînd gazul e umed, îngreunîndu-se astfel funcţionarea pistonului; formarea amestecurilor explozive între piston şi capacul rezervorului, deoarece nu se poate realiza o etanşare perfectă; necesitatea montării şi a uzinării cu precizie mare. Rezervoarele mari sînt folosite, în general, la uzinele de gaz şi la staţiunile de distribuire a gazelor, în sistemul de alimentare cu gaze la distanţă a oraşelor şi a întreprinderilor industriale. Rezervoarele de gaz de presiune înaltă sînt rezervoare cu volum constant. De regulă sînt cilindrice, uneori cu fundurile emisferice. Datorită faptului că aceste rezervoare nu au părţi mobile, ele sînt de construcţie foarte simplă şi se construiesc prin sudare sau nituire, din table; ele se instalează orizontal sau vertical. Capacitatea utilă a rezervoarelor de gaz de presiune înaltă depinde de volumul geometric al rezervorului şi de presiunea din interior. Funcţionarea lor poate fi automatizată, iar exploatarea lor e simplă. Cînd sînt necesare cantităţi mari de gaz, rezervoarele se grupează într-o baterie (v. fig. XViii), fiind iegate ia o reţea de distribuţie. Rezervor de produse petroliere. Ind. petr., Expl. petr.: Rezervor cu diferite forme şi de diferite tipuri, amenajat special pentru înmagazinarea şi depozitarea, în condiţii de etanşeitate, a ţiţeiului sau a diferitelor produse petroliere. Se folosesc rezervoare de înălţime (cum sînt castelele de păcură), rezervoare de suprafaţă, rezervoare semi-îngropate şi rezervoare subterane. După materialul din care sînt construite, rezervoarele de produse petroliere se clasifică în rezervoare metalice, de beton (simplu, armat, armat precomprimat), de lemn, de pămînt şi, rareori, de zidărie. Rezervor de ţiţei, de pămînt: Sin. Batal de ţiţei (v.). Rezervoarele de produse petroliere, metalice, sînt foarte mult utilizate, datorită faptului că au o construcţie mai simplă şi asigură o mai mare etanşeitate decît celelalte tipuri de rezervoare. După formă, rezervoarele de produse petroliere, metalice, se clasifică în: rezervoare cilindrice verticale, cilindrice orizontale, paralelepipedice, sferice şi sferoidale. Rezervoarele cilindrice verticale sînt mult folosite. Ele pot fi cu volum fix sau cu volum variabil. Rezervoarele cilindrice cu volum fix au construcţia simplă, iar exploatarea lor e mai puţin pretenţioasă decît a altor tipuri de rezervoare metalice. Se utilizează, în special, în rafinării sau în locuri de exploatare cari prezintă stabilitate în timp. Rezervoarele au, în general (v. fig. X/X), următorul echipament: gură de lumină dispusă pe capac, servind Ia iluminarea interiorului în perioadele de curăţire sau de reparaţie; gură de vizitare, practicată în peretele rezervorului; gură pentru măsurări, dispusă pe capac, pentru măsurarea nivelului de lichid din rezervor şi pentru luarea probelor; indicator de nivel cu plutitor; racord pentru ventilaţie, care asigură respiraţia rezervoarelor de produse negre şi de uleiuri; supapă de siguranţă pentru înlăturarea suprapresiunii, cînd supapa de respiraţie nu funcţionează; supapă de respiraţie, care serveşte la evacuarea gazelor, cînd tensiunea de vapori creşte în rezervor, respectiv la admiterea aerului, cînd presiunea în rezervor a scăzut; robinet pentru s ifonare, pentru scurgerea completă a apei din fundul rezervorului; clapetă care serveşte la operaţiile de manipulare a produselor petroliere albe, pentru a preveni scurgerea produsului din rezervor în cazul defectării robinetului; dispozitiv de trecere, care serveşte la umplerea cu produs petrolier a spaţiului din racordul de după clapetă, în vederea echilibrării presiunii, pentru uşurarea deschiderii clapetei; racord de umplere şi de golire, pentru legarea la conductele de recepţie şi de distribuţie (la capătul racordului din interiorul rezervorului se montează clapeta sau sorbul Rezervor 584 x Rezervor oscilant); sorb oscilant, care serveşte la oprirea curgerii produsului în rezervor, în cazul defectării robinetului; opritor de flăcări, care împiedică aprinderea sau exploatarea rezervorului, şi se montează sub supapele de respiraţie şi de siguranţă. Deoarece capacele şi părţile superioare ale rezervoarelor de oţel sînt expuse la coroziune, din cauza contactului cu spaţiul de vapori, în special în cazul ţiţei uri for. sulfuroase X/X. Schema de aşezare şi de echipare a unui rezervor cilindric vertical; pentru produse petroliere albe sau pentru ţiţei. 1) gură de lumină; 2) gură de vizitare; 3) gură pentru măsurări; 4) dispozitiv pentru măsurarea nivelului; 5) racord pentru ventilaţie; 6) valvă de siguranţă; 7) valvă de respiraţie; 8) robinet cu cep pentru sifonare; ^dispozitiv de trecere; 10) racord de umplere-golire; 11) clapetă; 12) dispozitiv de reglare; 13) opritor de flăcări. sau cu caracter acid, s-a propus construirea lor din aliaje de aluminiu, cum şi construirea de rezervoare cu partea inferioară de oţel şi cu partea superioară de aliaje de aluminiu. Rezervoarele cilindrice cu volum de lichid variabil se folosesc pentru eliminarea efectelor de coroziune şi în vederea eliminării pierderilor prin evaporare a fracţiunilor volatile din ţiţeiul şi din produsele petroliere depozitate. Se construiesc mai multe tipuri de astfel de rezervoare, cum sînt: rezervoarele cu capac metalic plutitor rigid de tipul reprezentat în figura de sub Respiraţia rezervoarelor, şi următoarele tipuri: Rezervoarele cu capac metalic plutitor, dublu ponton, constituite din două „pontoane" cu contur circular, coaxiale, compartimentate şi legate între ele printr-o diafragmă metalică continuă. Etanşarea spaţiului inelar cuprins între marginile capacului şi partea cilindrică a rezervorului se face prin diferite sisteme de etanşare, cum sînt: o garnitură confecţionată dintr-o ţesătură textilă (elastică şi tratată chimic, pentru impermeabilizare şi rezistenţă la acţiunea hidrocarburilor, şi la frecare), montată în formă de buclă dublă şi fixată de marginea capacului; o centură în formă de tor, confecţionată din pînză cauciucată, rezistentă la acţiunea hidrocarburilor şi umplută cu lichid, care presează continuu pe peretele rezervorului. Rezervoarele „combinate“, cu capac plutitor, Ia cari jumătatea inferioară e de tipul rezervoarelor metalice obişnuite, iar jumătatea superioară e o carcasă metalică în formă de grilaj; pe linia de îmbinare a celor două jumătăţi e fixată marginea inferioară a unui cilindru de pînză cauciucată pe ambele părţi, iar marginea lui superioară e fixată la capătul plutitor. Rezervoarele cilindrice verticale cu capac mobil, cari sînt construite asemănător cu rezervoarele de gaz cu clopot, etanşarea putînd fi hidraulică sau uscată (v. sub Rezervor de gaz). Rezervoarele cilindrice orizontale se construiesc, în general, cu fundurile bombate şi pentru capacităţi mai mici decît cele verticale, şi se folosesc cînd procesul tehnologic sau. spaţiul disponibil impune această formă. Rezervoarele paralele pi ped i ce reclamă o cantitate de metal mai mare decît cele cilindrice. Ele se folosesc, ca şi cele cilindrice orizontale, cînd procesul tehnologic sau spaţiul disponibil impun această formă. Rezervoarele sferice (v. fig. XX), cari se folosesc la depozitarea gazelor lichefiate, sînt mai puţin costi-sitoare şi mai rezistente Ia presiune interioară decît rezervoarele cilindrice, orizontale sau verticale, ocupă un spaţiu mai mic şi au o suprafaţă mai mică de izolat şi de vopsit. Ele reclamă, însă, o montare foarte atentă şi respectarea strictă a procesu lu i tehnologic al sudurii părţilor metalice componente, ast ^ rezervor; 2) ancoră; 3) tubulură" pentru încăr-e incit sa nu e care. tubulură pentru evacuare; 5) întinzător; xiste abateri de ... . . 6) scara metalica; 7) platforma. la dimensiunile geometrice proiectate, cari pot conduce la slăbirea construcţiei rezervoarelor şi la apariţia defectelor. Rezervoarele sferoidale, numite şi rezervoare în forma de picătura (v. fig. XXI), se folosesc pentru produse lichide. Ele au forma unei picături de lichid care se reazemă liber pe o suprafaţă plană şi orizontală, şi au grosime de perete uniformă pe întreaga suprafaţă metalică exterioară. Se construiesc din elemente prefabricate, ceea ce asigură, de altfel, şi larga lor răspîndire. Avantajele acestor rezervoare sînt: folosirea economică a metalului, greutatea redusă în raport cu a rezervoarelor cilindrice de aceeaşi capacitate, reducerea pierderilor prin evaporare de circa 11 ori faţă de cele cari se produc la rezervoarele cilindrice verticale. 7 Rezervor 585 Rezervor Rezervoarele de produse petroliere de beton armat sau de beton armat precomprirr.at se folosesc pentru că reclamă cantităţi mult mai mici de metal decît cele metalice, pentru că sînt mai puţin supuse efectelor de coroziune datorite solului, XXI. Rezervor sferoidal (vedere). gazelor emanate din lichidele depozitate şi agenţilor atmosferici exteriori, şi pentru că se pretează la sistemul de rezervor îngropat (care conduce la pierderi prin evaporare mult mai mici, la o durată de exploatare mai mare şi Ia siguranţă contra incendiilor, spre deosebire de cele metalice). Se folosesc rezervoare de beton necăptuşite, pentru ţiţei şi pentru produse petroliere negre, rezervoare cu căptuşeală metalică, pentru produse albe şi pentru u leiuri lubrifiante, şi rezervoare cu acoperire cu răşini sintetice a suprafeţei interioare, pentru produse albe. De regulă, se construiesc rezervoare de 100• • * 1000 m3, cilindrice verticale, rezervoare de 2000---3000 m3 cilindrice sau paralelepipedice, şi rezervoare peste 5000 m3, numai paralelipipedice. Pentru depozitare de produse uşor volatile la nivelu! solului, se construiesc rezervoare de beton armat în formă de sferă, cu capacitate mică, de exemplu rezervoare sferice de 2270 I (cu diametrul de 1,72 m), cu grosimea peretelui de 44 mm, O altă variantă de construcţie e rezervoru I de beton macro-poros. Din acest material se execută pereţii rezervoarelor, iar etanşeitatea necesară se obţine prin saturarea betonului, adică prin umplerea porilor săi cu apă. Dacă în compoziţia betonului macroporos intră 50% nisip, raportat la greutatea cimentului, pelicula de ciment care acoperă granulele agregatului mare devine suficient de rezistentă şi de groasă, ceea ce face ca şi rezistenţa betonului macroporos să se mărească.— Exemple de rezervoare folosite în diferite sisteme tehnice, cu particularităţi de construcţie şi cu numiri corespunzătoare funcţiunii pe care o îndeplinesc sau materialului pe care îl conţin. Rezervor amestecător. Ind. hîrt. V. sub Rezervor de pastă. Rezervor auxiliar. Transp.: Rezervor de aer în instalaţia de frînă continuă cu aer comprimat, montat la vehiculele cari au frînă activă — şi care primeşte şi înmagazinează aerul comprimat necesar pentru efectuarea frînării. Rezervorul auxiliar e legat, prin intermediul triplei valve, cu conducta principală şi cu cilindrul de frînă. Capacitatea lui depinde de mărimea cilindrului de frînă şi variază între 25 şi 100 I, ajungînd pînă Ia 150 I, cînd rezervorul trebuie să alimenteze doi cilindri de frînă. Rezervoarele se confecţionează fie din tablă de oţel sudată, fie, uneori, din fontă prin turnare; ele au formă cilindrică, cu funduri bombate înspre interior (tip Westinghouse) sau spre exterior (tip Knorr), şi sînt echipate cu buşoane de golire (la partea inferioară) pentru scurgerea apei de condensaţie. V. şî sub Frînă continuă cu aer comprimat, sub Frînă de cale ferată. Rezervor auxiliar de manevră. Transp. V. Rezervor de egalizare. Rezervor de amortisare, la pompe. Tehn. V. Amortisor de pulsaţii, sub Amortisor. Rezervor de apă, la locomotive. C. f. V. sub Tender. Rezervor de aspiraţie. A/im. apa. V. sub Rezervor de apă de alimentare. Rezervor de avarie. A/im. apa: Sin. Rezervor de înmagazinare. V. sub Rezervor de apă de alimentare. Rezervor de capăt. Alim. apa. V. sub Rezervor de apă de alimentare. Rezervor de comandă. Transp, V. Rezervor de egalizare. Rezervor de compensare* Alim. apa. V. sub Rezervor de apă de alimentare. Rezervor de distribuţie. Alim. apa. V. sub Rezervor de apă de aiimentare. Rezervor de egalizare: Transp.: Rezervor de aer, din instalaţia de frînă cu aer comprimat a unui vehicul motor (locomotivă, automotor, etc.), legat direct cu robinetul mecanicului — şi care serveşte ca rezervor-tampon pentru stabilirea unei reduceri de presiune uniformă în conducta generală (la orice lungime a acesteia), în vederea frînării egale a tuturor vehiculelor active, comandate de la robinetul mecanicului. Pentru asigurarea reducerii uniforme de presiune în conducta generală, rezervorul de egalizare e legat de aceasta prin regulatorul de presiune al conductei generale. Sin. Rezervor auxiliar de manevră, Rezervor de comandă. V. şl sub Frînă continuă cu aer comprimat, sub Frînă de cale ferată. Rezervor de „eta Ion are“. Expl. petr.: Rezervor utilizat în schelele de extracţie a ţiţeiurilor, în cadrul parcului de separatoare, pentru măsurarea producţiei de ţiţei a fiecărei sonde în parte. Producţia sondelor care se „etalonează" e dirijată la parcul de separatoare, în separatorul de etalonare, unde se separă şi se măsoară cantitatea de gaze din ţiţei, iar ţiţeiul e dirijat în rezervoru I de ,,etalonare", unde se introduce, pentru măsurare, numai producţia sondei etalonate* Fiecare sondă se eta-lonează timp de cel puţin 24 de ore, pentru a i se stabili debitele de ţiţei şi de gaze. Rezervor de incendiu. Alim. apa. V. sub Rezervor de apă de alimentare. Rezervor de încărcare. Ind. petr.: Rezervo-rul în care se pompează ţiţeiul, înainte de a fi trecut la distilare. Capacitatea lui e de vreo două ori mai mare decît cea a aparatului de distilare. Serveşte la o ultimă separare prin decantare a apei şi a altor impurităţi conţinute în ţiţei. Sin. Turn de încărcare. Rezervor de înmagazinare. Alim. apă. V. sub Rezervor de apă de alimentare. Rezervor de nisip, pe vehicule. Transp.: Recipient metalic în care se înmagazinează nisipu l uscat necesar pentru operaţiile de nisipare, pentru mărirea coeficientului de adeziune dintre roţi şi şine. La locomotive, rezervorul se numeşte cutie sau dom de nisip (v. şi sub Dom 6) şi e montat, de regulă, pe partea superioară a căldării orizontale, şi e legat, printr-o conductă, cu nisiparul; la tramvaie, rezervorul de nisip se numeşte tremie. Rezervor de pastă. Ind. hîrt.: Rezervor de beton armat, folosit la păstrarea pastelor fibroase în fluxul de fabricaţie a produselor din aceste paste. După serviciul îndeplinit, se deosebesc rezervoare ameste-cătoare (de omogeneizare şi păstrare) şi rezervoare de alimentare a maşinii de fabricat hîrtie, numite prescurtat rezervoarele maşinii. Rezervor 586 Rezervor Rezervorul amestecător serveşte la păstrarea unei rezerve de pastă fibroasă şi la omogeneizarea diferitelor şarje elaborate în fluxul de fabricaţie (de ex.: pasta mecanică de Ia diferite defibratoare; şarjele de pastă măcinată cu ho-lendre, cari se descarcă periodic ; etc.) şi, uneori, şi la incor- XXII. Rezervor de pastă orizontal cu elice (propeler). 1) elice; 2) ieşirea spre pompă. porarea de adausuri de materiale auxiliare, de materiale de umplutură, de încleire, de sulfat de aluminiu, coloranţi, etc. De regulă, se construiesc cilindrice, orizontale (v. fig. XXII) sau verticale (v. fig. XXIII), şi căptuşite cu faianţă; mişcarea materialului se imprimă cu o elice sau cu o pompă centrifugă, de circulaţie. Pentru pasta de hîrtie, rezervoarele amestecă-toare se construiesc, mai ales, sub forma unui holendru cu o capacitate de 100—500 m3. Pentru ca omogeneizarea să se facă în bune condiţii, pasta se menţine la consistenţa de 2,5—5% . Rezervorul maşinii eun ansamblu constituit dintr-un grup de două rezervoare dispuse alături în capul maşinii de fabricat hîrtie, carton sau mucava, în care se continuă omogeneizarea pastei de hîrtie pompate djn rezervorul amestecător, în vederea alimentării maşinii. în rezervorul maşinii, pasta de hîrtie are compoziţia şi consistenţa reglate în prealabil. Rezervoarele cel mai frecvent folosite au forma de semicilindri orizontali şi cu pereţii laterali şi frontali înălţaţi. Dispozitivul de amestecare e format, în general, dintr-un ax de oţel orizontal rotitor cu mai multe braţe de fontă, dispuse în formă de elice, şi cari, la capăt, au cîte o lopată (de obicei de lemn) cu găuri. Turaţia axului depinde de felul materialului (în general 4—7 rot/min); pastele de cîrpe, cari au tendinţa de a face noduri, sau cele cari fac spumă (de ex. cele cari conţin pastă de paie), se amestecă mai încet. Pasta cu consistenţa de 2,5—5% din primul rezervor, unde a fost pompată din rezervorul amestecător, trece în al doilea rezervor, de unde se alimentează maşina, fie cu ajutorul unei roţi cu cupe de fontă, fixată pe axul de amestecare, lîngă peretele frontal (la maşinile mici), fie cu ajutorul unei pompe centrifuge (la maşinile mari). Nivelul materialului în rezervoarele maşinii şi, în special, în cel de al doilea, care alimentează maşina, trebuie păstrat constant, pentru a evita variaţiile de gramaj la hîrtia produsă Ia maşină. Sin. (impropriu) Putină de pastă. Rezervor de păcură, la tender. C. f. V. sub Tender. Rezervor de spălare. Inst. san.: Rezervor de fontă sau de material ceramic, care serveşte la înmagazinarea şi la evacuarea bruscă (prin cădere) a cantităţii de apă necesare pentru spălarea anumitor obiecte din instalaţia sanitară (de ex. vasele de closet). El se suspendă, fie la 1,5—2,3 m deasupra obiectelor de spălat, fie la o înălţime mai mică decît 0,5 m, în care caz are capacitate mai mare. E compus, de regulă, dintr-un recipient deschis (corpul rezervorului) sau acoperit cu un capac neetanş, şi e echipat cu: un racord pentru ţeavade scurgere, un robinetcu plutitor (pentru alimentarea cu apă), dispozitivul cu clopot şi supapă (pentru închiderea şi golirea bruscă prin efect de sifon) sau un sifon simplu (la rezervorul pentru spălare intermitentă) şi urechi de susţinere (v. fig. XXIV). Comanda golirii pentru spălare se poate face manual sau automat. Rezervor de total. Expl. petr.: Rezervor din parcul schelelor de extracţie a ţiţeiului, care serveşte la depozitarea temporară a ţiţeiului separat de gaze, provenind de la sondele la cari nu se face etalonarea producţiei. în acelaşi rezervor e dirijată şi producţia sondelor cari au fost etalonate, după ce s-a făcut această operaţie şi i s-au stabilit caracteristicile productive respective. Rezervor de trecere. Alim. apă. V. sub Rezervor de apă de alimentare. Rezervor de zi. Tehn.: Rezervor metalic de combustibil lichid, intercalat, la unele instalaţii, între rezervorul principal de depozitare a combustibilului lichid şi injectoarele montate la căldări sau la cuptoare, pentru a le asigura alimentarea în timpul serviciului. Capacitatea rezervorulu i se XXIV. Rezervor de spălare pentru closete. 1) corpul rezervorului; 2) clopot; 3) supapă; 4) inelul de sprijinire a garniturii; 5) consolă; 6) braţ de acţionare a supapei; 7) locaş pentru fixarea robinetului de alimentare cu plutitor. Rezervor subteran 587 Reziduală, contracţiune ~ calculează astfel, încît să acopere consumul de combustibil al instalaţiei pe un timp limitat, de regulă 12 ore. Rezervorul e echipat aproape totdeauna cu serpentină de preîncălzire a combustibilului, cu indicator de nivel, conductă de prea-plin, conductă de scurgere a apei şi a impurităţilor, etc. Rezervor principal. Transp., C. f.: Rezervor de aer din instalaţia de frînă continuă cu aer comprimat, montat pe un vehicul motor (locomotivă, tramvai, autovehicul), între pompa de aer şi robinetul de manevră al mecanicului, şi care serveşte la înmagazinarea aerului comprimat, necesar, în principal, la frînare şi, în secundar, la alte servicii (nisipare, comenzi pneumatice, etc.). Rezervorul e metalic, de formă cilindrică şi cu capacitate care variază după felul vehiculului motor (de ex.: la locomotive, e de 400 I pentru pompele simplex şi de 800 l pentru pompele duplex; la automotoare e de 200---300 I; etc.). Rezervorul principal serveşte şi pentru a reţine şi evacua (printr-un robinet de evacuare montat la partea lui inferioară) impurităţile antrenate de aerul de la pompa de aer, şi anume: ulei, praf şi apă de condensaţie. Pentru răcirea aerului, care se încălzeşte prin comprimare rezervorul se aşază, de regulă, în curent de aer (de ex. la locomotive între longeroane). Rezervor-tampon. Tehn.: Rezervor de aer montat între staţiunea de compresoare şi conducta principală a unei instalaţii de aer comprimat şi care serveşte, atît ca regulator de debit şi de presiune a aerului care trece în reţea, cît şi ca acumulator de energie pneumatică (aerul din rezervor com-pensînd lipsa de debit a staţiunii de compresoare, în orele încărcării de vîrf a reţelei). în rezervoru l-tampon, aeruI comprimat — care are la intrare o temperatură înaltă — se răceşte parţial, iar uleiul şi apa condensată din vaporii conţinuţi în aer se depun la partea inferioară a rezervorului. De obicei, rezervoru l-tampon e metalic, de formă cilindrică, cu capace în formă de calotă sferică (v. fig. XXV); uneori, de exemplu la instalaţii miniere mari, rezervorul e constituit dintr-o cameră subterană cu suprafaţa interioară de beton, tencuită şi asfaltată. In general, rezervorul e echipat cu racorduri cu flanşe pentru conductele de intrare, de ieşire şi de legare la regulator, cu valvă de siguranţă, manometru, robinet descurgere (a apei şi a uleiului), guri de vizitare, robinet de trecere (pentru izolarea rezervorului de reţea), etc. Volumul rezervorului-tampon Vrţ depinde de necesităţile reţelei şi de debitul compresorului; el se calculează astfel, încît variaţia presiunii din rezervor să nu depăşească anumite limite admise pentru variaţiile de presiune, folosind relaţia: 0,25 Qch XXV. Rezervor-tampon vertical. 1) intrarea aerului; 2) ieşirea aerului; 3) racord pentru evacuarea uleiului şi a condensatului; 4) valvă de siguranţă; 5) deflector: 6) reazem. r, i&p Tx în care Qch (în m3/h) e debitul orar al compresorului; T1ş\ T2 sînt temperaturi le absolute ale aeru Iu i aspirat de compresor, respectiv ale aerului comprimat care intră în rezervor; i e numărul de decuplări pe oră; Ap (în kgf/cm2) e diferenţa dintre presiunea maximă şi cea minimă. Rezervor terminal. Alim. apa.: Sin. Rezervor de capăt. V. sub Rezervor de apă de alimentare. î. Rezervor subteran. Expl. petr.: Spaţiu subteran natural, în scoarţa pămîntului, folosit pentru depozitarea gazelor (naturale sau petroliere), constituit dintr-un mediu poros şi permeabil, mărginit de strate impermeabile sau de accidente tectonice capabile să asigure etanşeitatea spaţiului de înmagazinare. în comparaţie cu depozitarea la suprafaţă, depozitarea subterană prezintă următoarele avantaje: investiţii reduse; necesită o întreţinere foarte redusă; reduce pierderile prin evaporare în cazul produselor volatile, prin înlăturarea variaţiilor de temperatură şi posibilitatea de a menţine produsele sub presiune înaltă; comportă foarte puţine riscuri în caz de întrerupere a funcţionării sistemului de depozitare; necesită suprafeţe de teren mici; necesită material de construcţie foarte puţin; riscurile de incendiu sînt reduse la minim; ca dezavantaje: produsele petroliere depozitate subteran se hidra-tează (în măsură mai mare sau mai mică), necesitînd astfel, în multe cazuri, o deshidratare ulterioară, înainte de a fi date în folosinţă, iar în cazul depozitării în nisipuri gazeifere sau cari sînt imbibate parţial cu ţiţei remanent, pot să disolve aceste hidrocarburi reziduale în masa lor, impurificîndu-se. Spaţiile subterane se creează în: cavităţi de formă elipsoi-dală, practicate în cupole de sare, prin spălare, respectiv prin disolvare cu apă; cavităţi rezultate prin exploatarea diverselor zăcăminte de săruri sau de roci; cavităţi naturale în rocile poroase; mine abandonate şi peşteri sau grote naturale; pungi formate de apele subterane; unele zăcăminte epuizate de ţiţei şi de gaze. Din punctul de vedere geografic, se recomandă ca rezervoarele subterane să fie amplasate cît mai aproape de locul de consum. Din punctul de vedere al volumului rezervorului, un volum prea mare necesită un volum considerabil de gaze pentru crearea rezervei-tampon, iar un volum prea mic impune presiuni de lucru prea mari, ceea ce provoacă avarierea stratului, iar condiţiile de injecţie şi de extracţie sînt mult schimbate. Verificarea etanşeităţii rezervorului natural se face prin săparea de sonde şi măsurarea presiunilor în diverse puncte ale stratului, evitîndu-se orice comunicare artificială. Factorii cari trebuie luaţi în consideraţie la proiectarea amenajării depozitelor subterane sînt: caracteristicile produsului petrolier depozitat (tensiunea de vapori, impurităţile conţinute); condiţiile de manipulare a produsului (evacuarea gazelor necondensabile; deshidratarea produsului, dacă e necesară; distilarea fracţionată a produsului, în caz de necesitate după recuperarea lui din cavitatea subterană); geologia formaţiunii care se alege pentru depozitare (existenţa zonelor de pierdere a circulaţiei; existenţa zonelor acvifere; natura formaţiunii; grosimea stratelor; natura terenului de la suprafaţă; adîncimea stratului de înmagazinare; distanţa faţă de alte lucrări miniere); dimensiunile rezervorului subteran care se proiectează (distanţa dintre sonde, în cazul rezervoarelor subterane obţinute prin disolvare; timpul necesar construirii; grosimea stratului de înmagazinare); metoda de aducere la suprafaţă a produsului depozitat (inundare cu apă dulce; inundare cu apă sărată; liftare cu abur; pompaj de adîncime); debitul de extragere a produsului; costul depozitării subterane. Factorul de recuperare a gazelor lichefiate introduse în cavernele subterane atinge valori de 50*--60% . 2. Reziduala, contracţiune Ped.: Volumul unui sol în curs de uscare (scăderea volumului solului e egală cu pierderea volumului de apă), măsurat în momentul în care aerul pătrunde în sol. Cum pe măsură ce deshidratarea continuă, la un anumit grad de uscare, micşorarea volumului solului rămîne în urma Reziduală, saturaţie 588 Reziduuri furajere 2,0 Z / scăderii volumului de apă, contracţiunea reziduală a solului respectiv e dată de volumul corespunzător punctului de inflexiune al curbei de uscare (v. fig.)* Daca din punctul de inflexiune N se prelungeşte porţiunea dreaptă a curbei pînă întîlneşte axa x, valoarea reprezentată de segmentul OP reprezintă volumul porilor ocupat cu aer în solul uscat. în timp ce contracţiunea totală depinde în mare măsură de conţinutul în argilă al solului, contracţiunea reziduală depinde de hidratarea coloizilor solului cari se găsesc în humus şi în argilă. 1. Reziduala, saturaţie Expl. petr. V. Saturaţie reziduală. 2. Reziduale, zăcăminte Geol., Petr., Mineral. V.sub Zăcămînt. 1,8 10 0,8 0,9 0.0 M' z. 0,2 0) R(a) = 1 dA —1 (p-1)! z=a &ZP' [(*“*)*/(*)]■ P{z) Dacă z—a e pol simplu, p='\, iar dacă f(z) = , rezi- Q(?) duul corespunzător e dat de: (2) *(«)= •P(«) 0» Dacă C e un cerc cu centrul în z—a, în interiorul căruia nu se mai găseşte alt punct singular, (3) KW-iJc/Wa'- C fiind parcurs în sensul direct în raport cu punctul de la infinit, deci în sensul contrar în raport cu centrul cercului. Dacă f(z) e o funcţiune raţională, adică conţine un număr finit de poli la distanţă finită, cari pot fi închişi într-un cerc C 0,4 Op U,8 1,0 1,2 7,4 Volumu! apei, cm* Diagrama de uscare a unui sol. CT) contracţiune totală; MN) contracţiune reziduală. r3. Reziduu, pl. reziduuri. 1. Mat.: Coeficientul lui (z—a)-1 în dezvoltarea Laurent a unei funcţiuni uniforme f(z) în jurul punctului z—a (un pol sau un punct singular). Dacă z—a e un pol de ordinul p pentru f(z), reziduul corespunzător se calculează cu formula: Dacă C e un contur închis finit, integrala unei funcţiuni uniforme f(z), luată de-a lungul conturului C, e egală cu produsul dintre 2ni şi suma reziduurilor relative la polii şi la punctele singulare esenţiale ale funcţiunii f(z) situate în interiorul lui C (teorema reziduurilor). Dacă f(z) e uniformă în domeniul punctului de la infinit (în exteriorul unui cerc C cu centrul în origine sau în orice alt punct şi cu o rază oricît de mare), iar acesta e un punct ordinar sau un punct singular pentru f(z), această funcţiune nemaiavînd nici un alt punct singular în domeniul considerat, se defineşte reziduul punctului de la infinit, chiar dacă acesta nu e punct singular, prin: (4) cu raza destul de mare, rezultă că suma reziduurilor unei funcţiuni raţionale e nulă. 4. ~ integral. Mat.: Fiind date o funcţiune meromorfă f(z) şi un şir ilimitat de cercuri Cn cu centrul în origine şi de raze crescătoare vn şi cari nu trec prin nici un pol al funcţiunii f(z)% expresia: J0 în care zn—vn^* tinde uneori către o limită finită şi determinată cînd n creşte indefinit, limită care se numeşte reziduul integral al funcţiunii f(z) (relativă la şirul Clt C2......C , ...). Dacă lim znf(zn)—A e verificată uniform pentru 0<^J;<27r, n— co reziduul integral al funcţiunii f(z) e A. Proprietatea subsistă chiar în ipoteza mai generală, cînd \z„f(zn)\0, rezi- 1 duul integral al funcţiunii f(z) e ~(A-{-B). 5. Reziduu. 2. Chim.: Restul din zona de prelucrare a unui material brut, rămas în urma unui proces tehnologic de purificare, de separare sau de extragere, efectuat asupra acelui material. Exemplu: partea dintr-un produs petrolier brut, care rămîne în vasul de distilare; în instalaţiile de distilare continuă, cu coloană, reziduul se scoate continuu pe la baza coloanei. Astfel, păcura reprezintă reziduul de la fracţionarea ţiţeiului. 6. ~ de calcinare. Chim.: Sin. Depozit Ia roşu (v.), Depozit de calcinare, Reziduu la roşu. 7. ~ de decantare. Tehn.: Sin. Depozit de decantare (v.). 8. ~ de tutun. Ind. alim.: Restul de tutun obţinut în filtre, după ce s-a scos leşia brută. E un materia! care nu mai e folosit; s-a încercat, fără succes, să fie întrebuinţat ca îngrăşămînt. Mai conţine circa 0,2% nicotină. 9. ~ fix. Chim.: Fracţiunea de greutate pe care o reprezintă substanţele disolvate în apă. Se determină prin evaporarea a 100 cm3 apă filtrată. Reziduul se usucă la 110° şi se cîntăreşte. Proba serveşte la analiza apei potabile şi a apelor industriale. 10. Reziduuri furajere. Zoot., Ind. alim.: Deşeuri din industria alimentară, cari pot fi valorificate în alimentaţia animalelor. Se folosesc următoarele reziduuri: din industria morărituiui: tărîţele, făina furajeră (praful de moară) şi resturile de grăunţe (zoana, gozurile, etc.); din industria uleiurilor alimentare: turtele, fărîmăturile de turte şi şroturile; din industria zahărului: tăiţeii de sfeclă (borhotul) şi melasa; din industria berii: borhotul, colţii de malţ şi drojdia; din industria amidonului, a glutenului, a glucozei şi a spirtului: borhotuI de cereale şi de cartofi; din industria lapteIui: laptele smîntînit, zerul şi zara; din industria cărnii: făina de sînge, făina de carne şi de oase, etc,; din industria peştelui: făina de peşte. Valoarea nutritivă şi compoziţia chimică a reziduurilor diferă de cea a materiei prime din care provin, din cauza extragerii parţiale prealabile a substanţelor nutritive. în alimentaţia animalelor, reziduurile sînt folosite, fie ca atari (proaspete), fie prelucrate (formă în care pot fi conservate Reziduurilor, teoremă 580 Rezinaţi şi valorificate mai raţional). Astfel, cele bogate în apă — borhoturile — se usucă sau se murează; reziduurile din industria cărnii sînt transformate în făinuri furajere de origine animală. Importanţă deosebită pentru alimentaţia animalelor prezintă reziduurile cari au un procent mare de proteină. Astfel, făinurile furajere de origine animală conţin 35*"80%; şrotu-rile, 15*• -50% ; laptele smîntînit, 25-**35 % ; tărîţele şi făina furajeră, 8***30%; borhotul uscat de la fabricile de amidon, 5*”30%; drojdia, 50-*-60% greutate de substanţe azotate din greutatea substanţei uscate. Conţinutul de apă e de 70---95%, pentru borhoturile proaspete şi murate; 20--*30%, pentru melasă; 10---15%, pentru tărîţe şi borhoturi; 5 * * * 13 %, pentru şroturi şi pentru făina furajeră de origine animală. Unele reziduuri furajere sînt o sursă importantă de săruri minerale (făina de oase, făina de peşte, făina de scoici, etc.) sau de vitamine (drojdia). Reziduurile furajere pot fi folosite în alimentaţia tuturor speciilor şi categoriilor de animale, în amestec cu alte nutreţuri. Cele bogate în substanţe azotate contribuie la echilibrarea raţiilor de hrană deficitare în albumină (la vacile de lapte, la păsări, etc.); de exemplu, introducerea făinii de animale în raţia păsărilor intensifică ouatul cu 15**-30%. î. Reziduurilor, teorema Mat. V. sub Reziduu 1. 2. Reziiienţâ, pl. rezilienţe. Rez. mat.: Raportul Kn dintre lucrul mecanic L consumat pentru ruperea la încovoiere prin şoc a unei epruvete şi aria A a secţiunii iniţiale transversale, după care s-a produs ruperea. Pentru ca ruperea să se producă într-o secţiune bine precizată, epruvetele se construiesc, în general, cu crestături în secţiunea cea mai solicitată. Rezilienţa se măsoară în kgfm/cm2 sau în kgfcm/cm2 şi se exprimă prin relaţia: Lucrul mecanic L necesar ruperii se determină, de obicei, cu ajutorul unui ciocan-pendul, măsurînd înălţimea de la care cade, înainte de a lovi epruveta şi înălţimea la care se ridică după lovirea şi ruperea epruvetei. Ciocanul-pendul obişnuit e echipat cu un dispozitiv care, în funcţiune de această diferenţă de nivel, indică direct lucrul mecanic consumat pentru rupere. Deoarece rezilienţa măsurată depinde în oarecari limite de valoarea energiei potenţiale n a ciocanului-pendul, respectiv de viteza de lovire, valoarea acestei energii, în kgfm, e dată ca indice la simbolul K al rezilienţei. De exemplu, dacă n= = 20 kgfm, rezilienţa obţinută se notează K20. Valorile rezilienţei pentru acelaşi material depind, în principal, de dimensiunile epruvetei, de temperatura de încercare şi de viteza de lovire. Astfel, rezilienţa creşteau dimensiunile epruvetei, în special la materiale tenace. în privinţa temperaturii, se observă existenţa anumitor temperaturi critice de fragilitate sub cari oţelurile tenace devin fragile. Dacă viteza de lovire creşte mult, cum e cazul la încercările efectuate la maşini rotative, valorile obţinute pentru rezilienţă devin apreciabil diferite. Una dintre explicaţiile acestui fapt se bazează pe apariţia efectelor de undă. Pentru a obţine rezultate comparabile, forma epruvetelor şi condiţiile de încercare sînt standardizate. Epruvetele sînt de anumite dimensiuni şi forme tip, de exemplu tip ISO, tip Mesnager, Charpy, Izod, DVM, etc., iar încercările la rezilienţă poartă numele epruvetelor corespunzătoare. Dimensiunile epruvetelor tip ISO sînt de 10x 10x 55 mm, iar crestătura se găseşte la mijloc şi are o adîncime h = 5 mm, astfel încît secţiunea de rupere AA va fi de 0,50 cm2 (v. fig.)- Ruperea se execută prin încovoierea epruvetei, aceasta fiind aşezată pe două reazeme la distanţa de 40 mm, ciocanul-pendul acţionînd la mijlocul epruvetei, pe faţa opusă crestăturii. Razele de racordare ale crestăturii, ale reazemelor şi ale muchiei de lovire a ciocanului sînt de asemenea standardizate. Temperatura de încercare, afară de cazuri speciale, e de 15---300, epruveta a-vînd temperatura mediului ambiant. Luarea probelor şi prelucrarea epruvetelor se execută la rece, nedepăşindu-se temperatura de 60°. Viteza de lovire, pentru condiţiile standardizate, trebuie să fie cuprinsă între 4 şi 7 m/s. Rezilienţa nu intervine în calculele obişnuite de rezistenţă a materialelor, dar e o mărime caracteristică informativă asupra comportării materialelor la solicitările prin şoc, Metalele cari au rezilienţă mare sînt tenace, iar cele cu rezilienţă mică sînt fragile. 3. încercare de Tehn., Mett. V. sub Rezilienţă. V. şî încercare la încovoiere prin lovire, sub încercare mecanică. 4. Rezinaj. Silv., Ind. lemn.: Scurgerea răşinii (rezinaj natural) şi colectarea ei, sau operaţia care consistă în provocarea şi colectarea răşinii (rezinaj artificial) la arborii răşi-noşi. Răşina se scurge sub formă de ulei de răşină; în contact cu aerul, partea lichidă (terebentina) se evaporă, rămînînd partea solidă, constituită în principal din colofoniu brut. R e z i n a j u I natural se produce prin rănirea scoarţei arborilor prin: zdreliri de exploatare, vătămări (roaderi) produse de animale, crăpături de ger ori de insolaţie, ruperi de crăci, etc. Răşina se desprinde de pe arbore şi se colectează. Rezinajul artificial se practică, în special, la pinul maritim, la pinul negru, la molid, larice şi brad. Provocarea secreţiunii se face rănind coaja arborelui prin tăieturi dispuse într-un mod care depinde de specia exploatată, iar răşina se colectează la baza acestor tăieturi, în vase colectoare. De exemplu: La molid, la partea inferioară a trunchiului se scot fîşii verticale de coajă, cu lăţimea de 2--*3 cm şi cu lungimea pînă la 2 m; la capătul inferior al fiecărei fîşii se fixează un vas colector sau se practică în lemn o scobitură colectoare. — La pin se practică un canal colector vertical şi — începînd de sus în jos, de ambele părţi ale colectorului — , cîte 40---45 de canale paralele ascendente şi înclinate cu 30° faţă de colector. Cantitatea medie de răşină dată de un arbore de pin, într-un an, e de 900• • * 1300 g. Ea depinde, în mare măsură, de umiditatea şi de temperatura solului, de vîrsta (vîrsta optimă e de 70***t0 de ani), de coronamentul şi de condiţiile de viaţă ale arborelui. Rezinajul artificial se execută în sezonul de vară; cînd rezinajul e repetat frecvent şi nesistematic (rezinaj de moarte), el poate provoca distrugerea arborelui. De aceea, el e supus uncr regulamente şi unor norme speciale, în scopul protejării pădurilor, cum şi al obţinerii de răşină de bună calitate, cu randament optim. Răşina provenită din rezinajul artificial e superioară celei provenite din rezinajul natural. 5. Rezinaţi, sing. rezinat. Chim.: Substanţe obţinute prin combinarea metalelor cu acizii rezinici (abietic, levopimaric, dextropimaric, caurinic, masticolic, trachilolic, demarolic, etc.), cari se găsesc în unele răşini naturale vegetale. în industrie, pentru prepararea rezinaţi lor se foloseşte, în generai, 5St-l _VW , u *11 t fz7 —- ZL\\\v 1 £ Epruveta pentru încercarea ia rezilienţă. Rezinificare 590 Rezinoide colofoniu, care conţine acizi rezinici în mare proporţie. Acizii rezinici din colofoniu au formula brută C20H30O2 şi corespund chimic acidului abietic şi altor acizi isomeri. HOOC CH3 \ / C (-1 ch2 / \ / \ HoC XC XCH HOOC CH, XCXh CH, / \ / \ H9C nc ch2 HoC. \ / vu HC CH H,C. CH, Ha I II / H„C C—CH \/ \ h r h CH'< rig Acid abietic \ / HC CH CH2 \ II C—CH H2C C- h3c h2 Acid dextropimaric -CH, Produsele cunoscute sub numele de abietinaţi, pimaraţi sau silvinaţi de calciu, de magneziu, de aluminiu, etc., nu sînt sărurile acizilor puri, ci sînt rezinaţi preparaţi cu colofoniu de calitate mai bună. Colofoniu!, obţinut ca reziduu la distilarea oleorăşinilor, după separarea uleiului de terebentină, se filtrează la cald şi apoi se lasă să se răcească. Pentru obţinerea unui colofoniu mai pur, care e de culoare deschisă, componentele închise la culoare sînt separate cu ajutorul disolvan-ţilor selectivi sau prin tratare cu pămînturi decolorante. Rezinaţii metalici sînt insolubili în apă, cu excepţia celor de sodiu şi de potasiu ; trataţi cu acizi minerali, se descompun ; încălziţi, se topesc şi apoi ard, lăsînd un reziduu de carbonat sau de oxid al metalului respectiv. Rezinatul de sodiu şi rezinatul de potasiu se obţin prin fierberea colofoniului, sub formă de pulbere, cu o soluţie apoasă (circa 10%) de hidroxid de sodiu sau de hidroxid de potasiu; încălzirea şi agitarea se continuă pînă la completa saponificare. Pentru obţinerea rezinatului de sodiu sînt necesare 15 kg hidroxid de sodiu la 100 kg colofoniu. Rezinaţii de sodiu şi de potasiu se obţin, fie sub formă de bulgări sau de pulbere, fie în soluţie apoasă, diluată sau concentrată. Sînt folosiţi la prepararea rezinaţilor insolubili, cum şi în compoziţia unor săpunuri colorate. Prin tratarea soluţiilor apoase cu acizi minerali se pun în libertate acizii rezinici, sub formă de fulgi bruni. Rezinaţii metalici insolubili se obţin pe două căi: prin precipitare sau prin topire. Prin precipitare se obţin: rezinatul de calciu, de bariu, magneziu, aluminiu, argint, mercur, cupru, plumb, fier, cobalt, nichel, mangan, etc., tratînd soluţia de rezinat de sodiu cu soluţia unei sări metajice. Rezinaţii respectivi se prezintă sub formă de pulbere fină, albă, cenuşie, verzuie, roză, etc.; sînt insolubili în apă şi în alcool. Prin topire se obţin: rezinat de plumb, de mangan, de cobalt, cum şi rezinaţi de amestec (de plumb şi mangan, de mangan şi cobalt, şi, uneori, şi de calciu) încălzind, pînă la topire, colofoniu cu oxizi metalici. Aceste produse se prezintă sub forma de mase răşinoase, de culoare variabilă, de la slab gălbui la brun închis ; se disolvă parţial în alcool, în eter, cloroform, ulei de in sau ulei de terebentină. Se aseamănă cu colofoniu I, dar sînt mai fragile; în laborator se deosebesc prin solubilitatea completă a colofoniului în alcool şi prin lipsa oxizilor metalici din cenuşă. Rezinaţii obţinuţi prin topire nu au o compoziţie constantă, fiind constituiţi dintr-un amestec de rezinaţi cu o cantitate variabilă de răşină. Rezinaţii, în special cei obţinuţi prin topire (de plumb, de mangan, de cobalt şi cei de amestec), se întrebuinţează la sicativarea uleiurilor şi a vernisurilor, singuri sau împreună cu oleaţi. Rezinaţii de aluminiu şi de zinc sînt componenţii unor lacuri; cei de aluminiu, de cadmiu, de aur, cobalt, crom, fier şi plumb se întrebuinţează ia fabricarea unor materii colo- rante folosite în industria ceramică. Unii rezinaţi ai metalelor grele se întrebuinţează în industria explozivilor, iar rezinatul de calciu se foloseşte ca dezinfectant. î. Rezinificare. Chim.: Procesul f zicochimic de trecere a substanţelor organice în stare răşinoasă (v. Răşinoasă, stare ~). Rezinificarea consistă într-o reacţie chimică, de obicei de polimerizare, policondensare sau oxidare şi într-un proces fizic de întărire (solidificare). Astfel, rezinificarea excretelor lichide ale plantelor (balsamuri) consistă dintr-o oxidare şi întărire sub formă de răşini, în general micromoleculare, bogate în uleiuri eterice, cari se pot separa apoi prin distilare, cum se separă uleiul de terebentină prin distilarea răşinii conifere lor. întărirea sub formă de răşină e determinată, Ia aceste substanţe, de formarea unei structuri complicate, asimetrice, de momentul de dipol şi de greutăţile moleculare mari, cari reduc viteza de cristalizare în jurul primilor germeni şi fac ca agitaţia termică să înceteze înainte ca produsul format să poată cristaliza. Rezultatul acestui proces e formarea unei topituri în stare suprarăcită, sau a răşinii propriu-zise. întărirea răşinilor macromoleculare se produce în tot intervalul de transformare cuprins între temperatura de fluidizare şi cea de fragilitate. Acest interval e cu atît mai mare cu cît răşina are o greutate moleculară mai mare. Astfel, răşinile naturale, cum sînt colofoniul şi shellack-ul au un interval de transformare de 23--260, pe cînd răşinile poIistirolice şi poliindenice au un interval de 40**• 110°. Totodată, întărirea răşinilor se face fără schimb de căldură, din care cauză transformările de fază ale răşinilor sînt transformări de ordinul al doilea, spre deosebire de schimbările de stare de agregare, cari sînt transformări de ordinul întîi, fiind însoţite de efecte termice. Temperaturile de transformare nu sînt fixe, ci variază la una şi aceeaşi răşină din cauză că imobilizarea prin răcire a diferitelor grupări de molecule se face treptat, proporţional cu timpul de relaxaţie (v. sub Relaxaţie). 2. Rezinit. Petr.: Constituent macerai al cărbunilor fosili, provenit din răşini, din ceară sau din alte substanţe. Se prezintă asociat cu vitrinitul (în special în c iar it, apoi în vitrit şi, mai rar, în durit) sub formă de corpuscule cari umplu celulele telinitului (sau cari au rămas înglobate în masa colinitului) şi a căror formă depinde de forma celulei ţesutului şi de incidenţa secţiunii microscopice; ca scurgeri între celule; ca impregnaţii difuze. Resinitul are duritate ia lustruire şi relief puţin mai mari decît vitrinitul corespunzător. în lumină reflectată, are culoare cenuşie (cînd cărbunele conţine mai mult decît 20% materii volatile) sau mai deschisă, după rangul cărbunelui şi felul substanţei de origine, dar în general mai închisă decît a vitri-nitului corespunzător. în lumină transmisă, culoarea variază începînd cu galben-portocaliu sau galben (în cărbunele cu mai mult decît 20% materii volatile) şi fiind, în general, mai deschisă decît a vitrinitului respectiv. Are, în general, reflectanţa mai mică decît a vitrinitului şi anisotropia variabilă în lumină transmisă. 3. Rezinoide, sing. rezinoid. Chim.: Extracte purificate, plăcut mirositoare, obţinute din plante, din gume, balsamuri, droguri animale sau vegetale, prin tratarea acestora cu solvenţi volatili. Ele au proprietăţi diferite, după modul de preparare şi materia primă folosită. Procedeele obişnuite sînt: extracţia cu solvenţi la fierbere, în aparate cu reflux, extracţia la rece în aparate cu agitare sau extracţia în percolator. După îndepărtarea sub vid a solventului din soluţie, masa obţinută se tratează încă o dată cu eter de petrol sau cu alt solvent asemănător, pentru a realiza un grad mai mare de puritate a rezinoidului şi o mai bună solu-bilitate în alcool. Procesul se completează, uneori, cu decolo-rarea rezinoidului. Rezinol Rezistenţă materialelor Rezinoidele au o consistenţă vîscoasă pînă Ia tare; ele au culoare închisă, brună-verde-neagră. SoIubiiitatea lor în alcool de concentraţie mică e redusă. Conţin, pe lîngă substanţele mirositoare concentrate, şi răşinile, cerurile şi coloranţii cari le însoţesc şi cari sînt solubile în solventul utilizat. Cele mai cunoscute rezinoide sînt: Rezinoide extrase din plante: angelica, arnica, Calamus, ceai, cedru, elemi, garoafe, iris, lavandă, Liatrix, mirt, muşchi de stejar, paciuli, piper, safran, santal, scorţişoară, tonka, vanilie, vetiver, violete. Rezinoide extrase din gume şi balsamuri: benzoe, Copahu, Galbanum, Mastix, Olibanum, Opoponax, Peru, Stirax, Tolu. Rezinoide extrase din droguri animale: ambră, Castoreum, civet. Rezinoidele se folosesc, fie ca atare (în special cele semi-lichide: benzoe, Peru, Tolu), fie ca tincturi sau infuzii în alcool de diluţii diferite. Pentru îmbunătăţirea mirosului, tincturile se depozitează trei luni pînă la un an ; ele au proprietăţi foarte bune de fixare a mirosurilor. Atît tincturile bogate în răşini (benzoe, Tolu, Olibanum), cît şi multe rezinoide, pot suferi procese oxidative, datorită cărora mirosul se schimbă; de aceea, ele trebuie ferite de acţiunea luminii şi a aerului. Rezinoidele se pun în comerţ sub diferite numiri ca: Resino-Gomme, Extrodore, Extrole, Gomo-dore, Supergomodore, Resinoine, Baumarome, Clairs. Adeseori se falsifică cu produse mai puţin costisitoare. Rezinoidele sînt mai avantajoase, la folosire decît uleiurile eterice şi au miros mai natural. Prezintă dezavantajul unei solubilităţi reduse în alcool. Se utilizează în parfumerie, atît ca substanţe odorante, cît şi, mai ales, ca fixatori foarte eficienţi; de asemenea, în industria săpunului, unde protejează componentele acestuia de degradări oxidative; în cosmetică (loţiuni de faţă şi de păr, apă degură, creme de toaletă), în industria alimentară (băuturi, sosuri, patiserie, cofetărie, etc.). 1. Rezinol. 1. Ind. petr.: Răşină sintetică, obţinută prin oxidarea şi polimerizareade hidrocarburi nesaturatedin petrol. Rezinolul e folosit, în soluţie, ca ulei sicativ. 2. Rezinol. 2. Chim.: Amestec, de compoziţii variate, de alcooli superiori cari se găsesc, liberi sau combinaţi cu acizi, în răşinile naturale. 3. Rezistai. Metg.: Grup de oţeluri înalt aliate cu nichel şi crom, a căror compoziţie tipică e: 22% Ni, 8 % Cr, 0,25 % C, 1,8% Si, 0,25% Mn, 1 % Cu, şi restul fier; aparţin clasei oţelurilor austenitice şi sînt foarte rezistente la acţiunea oxidantă şi corozivă a substanţelor chimice. Sînt întrebuinţate la executarea de piese şi de aparate pentru industriile alimentară şi chimică. V. şi Oţeluri inoxidabile şi anticorozive, sub Oţel. 4. Rezistent. Gen.: Calitatea unui sistem fizic de a prezenta rezistenţă. 5. Rezistenţa materialelor. Rez. mat.: Capitol al Mecanicii corpului solid deformabil, care studiază starea de solicitare (stare de tensiune şi stare de deformaţie) într-un astfel ‘de corp, sub acţiunea sarcinilor exterioare, făcînd anumite ipoteze suplementare simplificatoare, în special în ce priveşte starea de deformaţie. în general, Rezistenţa materialelor se ocupă cu aceleaşi probleme ca şi Mecanica corpului solid deformabil; ea foloseşte, însă, o metodă tehnică în care, pentru fiecare problemă sau grup de probleme, sînt formulate separat anumite ipoteze cari reflectă mai mult sau mai puţin realitatea fizică, în cazuri izolate. Pe baza acestor ipoteze de lucru se elaborează ecuaţiile fenomenului, căutîndu-se astfel să se simplifice cît mai mult calculul. în rezistenţa materialelor se schematizează elementele de construcţie, reducîndu-le la fibra medie sau la suprafaţa medie, pentru a micşora numărul de variabile cari intră în calcul. Totodată se introduc ipoteze suplementare de distribuţie a deformaţiilor pe secţiunea unui corp, de exemplu ipoteza secţiunilor plane dată de J. Bernoulli pentru bare drepte (v. sub Bernoulli, ipoteza lui lakob ~). Dacă la această ipoteză se adaugă o relaţie lineară între deformaţii specifice şi tensiuni (legea lui Hooke) şi se scrie echilibrul mecanic al unei părţi din grindă, se găsesc formulele solicitări lor simple. în cazul unei solicitări simple (v. sub Solicitare) apare în centrul de greutate al secţiunii transversale o singură componentă a efortului (forţă sau moment). Dacă există o componentă normală se obţine o solicitare axială: întindere, dacă e vorba de o forţă care trage de secţiune (v. sub întindere) sau compresiune, dacă e vorba de o forţă care apasă pe secţiune (v. sub Compresiune). în cazul unei componente tangenţiale a forţei se obţine o forfecare simpla (v. sub Forfecare). Dacă vectorul moment are o componentă după tangenta la axa barei, se obţine o răsucire simpla (v. sub Răsucire) sau, dacă are o componentă numai în pianui secţiunii transversale, se obţine o încovoiere simplă (v. sub încovoiere). Dacă vectorul moment nu e după una dintre axele centrale principale de inerţie, se obţine o încovoiere oblică. Afară de solicitările simple există şi solicitări compuse (v. sub Solicitare). Apar, în acest caz, două sau mai multe componente ale efortului în centrul de greutate al unei secţiuni transversale. Printre cazurile cele mai importante de solicitări compuse se menţionează: încovoierea cu forfecare, caz în care apar un moment încovoietor şi o forţă tăietoare (v. sub încovoiere); solicitările excentrice (v. sub întindere excentrică şi sub Compresiune excentrică), caz în care apar forţe paralele cu tangenta la axa barei, care nu acţionează în centrul de greutate al secţiunii transversale; încovoiere cu răsucire, caz în care apare un vector moment de direcţie oarecare (v. sub încovoiere cu răsucire). Admiţînd că deformaţiile specifice sînt mici în raport cu unitatea şi pot fi neglijate, rezultă că se poate aplica principiul suprapunerii efectelor şi se pot extinde rezultatele obţinute şi pentru cazul solicitărilor compuse. în felul acesta se obţin metode de calcul valabile pentru bare (grinzi) obişnuite. Se menţionează, de asemenea, ipoteza elementului linear (v. sub Placă plană, şi Placă curbă), elaborată de G. R. Kirchhoff pentru plăci plane subţiri, şi de A. E. H. Love, pentru plăci curbe subţiri, care conduce la metodele de calcu I uzuale pentru aceste elemente de construcţie. Folosind metode de calcul mai exacte (fondate pe teoria elasticităţii, pe teoria plasticităţii, etc.), se pot verifica limitele de aplicabilitate ale rezultatelor pe cari le dă rezistenţa materialelor. Se constată, astfel, că, în multe cazuri, simplificările de calcul făcute sînt acceptabile din punctul de vedere practic. Pentru ca, pe baza unui număr minim de încercări efectuate pe epruvete confecţionate dintr-un material dat, să se confecţioneze orice element de construcţie din acest material şi să fie asigurată rezistenţa acestuia pe toată durata existenţei lu i în serviciu se adm it anumite teorii de rezistenţă. Introducerea teoriilor de rezistenţă e necesară deoarece, practic, nu se poate verifica, pe cale experimentală, fiecare element de construcţie pînă la rupere. în baza calculului întocmit se urmăreşte determinarea: tensiunii normale maxime, tensiunii tangenţiale maxime, lungirii specifice maxime, lunecării specifice maxime şi lucrului mecanic de deformaţie la rupere (sau la curgere). Experienţa nu permite să se precizeze care dintre aceşti factori e deciziv, deoarece ei nu pot fi separaţi unul de celălalt. Chiar în cazul celor mai simple solicitări (de ex. întinderea simplă a barelor) apar toţi aceşti factori. De aceea se admite influenţa preponderentă a unui factor Rezistenţa riîaterialelor 592 Rezistenţa materialelor sau a altuia (sau a doi ori trei factori ^concomitent), creîndu-se astfel diferite teorii de rezistenţă. în cazul în care factorii preponderenţi sînt tensiuni sau deformaţii, teoriile respective se numesc şi teorii de rupere. Utilitatea lor consistă în faptul că nu e necesar să se încerce direct elementul de construcţie proiectat, ci e suficient să se execute cîteva experienţe pe epruvete constituite din material corespunzător. Valabilitatea teoriilor de rezistenţă se apreciază comparînd rezultatele obţinute cu cele experimentale. Niciuna dintre teoriile actuale nu acoperă toate cazurile posibile; de aceea sînt formulate anumite teorii de rezistenţă, mai mult sau mai puţin acceptabile. Trebuie să se ţină seamă, de asemenea, de marea varietate de proprietăţi ale materialelor, unele materiale fiind casante, iar altele plastice; pot apărea diverşi alţi factori fizici, cum e variaţia de temperatură. Problema elaborării unei teorii cu caracter general e deci foarte dificilă. Orice teorie a rezistenţei trebuie să prevadă toate tipurile de acţiune a sarcinilor exterioare asupra elementului de construcţie, adică toate cazurile de solicitare compusă. Starea de tensiune plană poate fi redusă la o întindere-compresiune după două direcţii principale, rectangulare; de aceea ne putem limita la studiu I acestei solicitări; de asemenea, starea de tensiune spaţială poate fi redusă la o întindere-com-presiune pe trei direcţii principale. Aceste stări de tensiune pot fi reprezentate grafic cu ajutorul unui sistem de coordonate (alt c2) în plan, sau al unui sistem de coordonate (0 sau a1( a2<0), iar pentru întindere pe o direcţie şi compresiune pe cealaltă direcţie se obţine o zonă mai mică (cadranele II şi IV, cu cr1<0, a2>0 sau Gi>0, c2<0). Se ia tensiunea redusă: în plan obţinînd: 1 ®red II. Ipoteza lungirii specifice maxime. (l ax I S I cr2 I a I cr3 I ), (5') +y(1- (Kl s KD- Pentru [ji=0,3 se obţine: (6) V(o*-y+« Txy • iar pentru [x=0,25 se poate scrie: (6') reă * ^x 1 ^y-care constituie formulele lui aplicaţie în construcţia organelor de maşini. Pentru forfecare simplă se obţine: (7) + iar dacă ^=0,3, CO Pentru întindere simplă se poate scrie: (11) Gred = ai' pentru forfecare simplă: (110 iar pentru încovoiere cu forfecare: (11") ^ = V5zh^7- Această teorie e confirmată de rezultatele rienţe. Deoarece t = Gy, unde G e modulul transversală, iar y e luneca-reaspecifică, se poate afirma că această teorie reprezintă şi teoria lunecărilor maxime; se remarcă, de asemenea, că ne-corespondenţele din primele două teorii sînt înlăturate. în schimb, însă, pentru aj = a2=cF8, tensiunile pot creşte oricît de mult, ceea ce nu se poate admite. O altă lacună a acestei teorii consistă în presupunerea unui material cu aceleaşi proprietăţi la întindere şi la compresiune. Această lacună e înlăturată de teoria lui O. Mohr. Folosind cercul lui Mohr (v. fig. IV a) se poate reprezenta uşor starea de tensiune într-un punct din corp. Tensiunile tangenţiale maxime se obţin pentru zona haşurată, în speţă pe conturul cercului exterior (nu depind de a.2, tensiune medie). Dacă se desenează mai multe cercuri, pentru diferite stări de tensiune, în-făşurătoarea acestora determină zona de rezistenţă a (a1>0>cr2), (c7i>a2>0), (0^. unde: (14) 1 Vz+TvzTvz+ 1 Zx^'z. ’s 2 1 = 2G trasînd liniile de coordonate corespunzătoare. O stare oarecare de tensiune (plană sau spaţială) edefinită de o dreaptă trecînd prin origine şi avînd coeficientul unghiular: (26) % § 1 51 . 4- b5-/} j / j !/ DC 8 A VI. Diagrama stării mecanice. ’necf max -(x(cr2 + o3)] Gred max Cunoscînd aj, cr2, a3, se calculează mşi se trasează dreapta corespunzătoare. Dacă dreapta taie întîi linia or^, înseamnă că ruperea se produce prin atingerea deformaţiei maxime (teoria a doua) prin smulgere. Dacă linia taie întîi orizontala lui Tr, ruperea se produce după teoria a treia, prin lunecare. Rezistenţa, teorii de ~ 5^5 Rezistenţă de rupere Prin anumite tratamente aplicate materialului se pot schimba caracteristicile sale, ceea ce poate face ca aceeaşi stare de solicitare să producă alt tip de rupere; rr poate trece în t' sau Grej din A în B, C, D. Corespunzător, ruperea materialului se va produce prin smulgere sau lunecare. G. V. Ujic introduce o nouă caracteristică a materialului: rezistenţa la smulgere rezistenţa materialului la rupere, care nu e însoţită de nici un fel de deformaţie plastică pe porţiunea pe care acţionează tensiunea normală maximă. Aceasta îi permite să precizeze dacă un material e casant sau e plastic, obţinînd o unificare a condiţiilor de rezistenţă şi de plasticitate. 1. Rezistenţa, teorii de Rez. mat. V. sub Rezistenţa materialelor. 2. Rezistenţelor, metoda ~ admisibile. Rez. mât. V. sub Dimensionare. 3. Rezistenţa. 1- Rez. mat.: Termen vechi, impropriu, pentru tensiune (v.) sau efort unitar. 4. ~ la compresiune. Rez. mat.: Termen vechi, impropriu, pentru tensiunea la compresiune. 5. ~ la forfecare. Rez. mat.: Termen vechi, impropriu, pentru tensiunea la forfecare. 6. ~ la încovoiere. Rez. mat.: Termen vechi, impropriu, pentru tensiunea la încovoiere. 7. ~ la torsiune. Rez. mat.: Termen vechi, impropriu, pentru tensiunea Ia torsiune. Sin. (parţial) Rezistenţă la răsucire. 8. ~ la tracţiune. Rez. mat.: Termen vechi, impropriu, pentru tensiunea Ia tracţiune. 9. Rezistenţa, pl. rezistenţe. 2. Rez. mat.: Proprietatea materialelor solide de a nu ceda sub acţiunile mecanice cari tind să le rupă. 10. Rezistenţa. 3. Rez. mat.: Valoarea tensiunii dintr-un material solid sub acţiunea unei solicitări, raportată la dimensiunile iniţiale. 11. Rez. mat.: Sin. Rezistenţă de rupere (v.). 12. ~ admisibila. Rez. mat.: Mărime convenţională, admisă în calcul ca limită a tensiunii maxime care poate lua naştere în punctul cel mai solicitat al unui sf lid deformabil în anumite condiţii date din punctul de vedere al materialului şi al solicitării. Rezistenţele admisibile sînt, în general, mai mici decît limita de elasticitate (şi chiar decît limita de proporţionali-tate) a materialului, deoarece: determinarea sarcinilor exterioare e de cele mai multe ori aproximativă şi o depăşire a celor considerate în calcul nu e exclusă; schemele de calcul admise sînt adeseori diferite de fenomenul real; proprietăţile mecanice ale materialului nu pot fi cunoscute cu precizie, putînd varia între anumite limite. în cazul unui material cu proprietăţi plastice accentuate, rezistenţa admisibilă e iar în cazul unui material cu proprietăţi casante unde ac şi ar sînt tensiuni corespunzătoare limitelor convenţionale de curgere, respectiv de rupere, iar o şi c' sînt coeficienţi de siguranţă. Mărimea coeficienţilor de siguranţă depinde de natura materialului, de tratamentele termice la cari a fost eventual supus acesta, de durata de folosire a piesei, de modul de acţiune a sarcinilor în timp, de modul de evaluare a sarcinilor şi de realizare a ipotezelor de calcul, de temperatură şi, în special, de felul solicitării (întindere, compresiune, forfecare, încovoiere). Prin introducerea rezistenţelor admisibile se ajunge la o metodă de dimensionare corespunzătoare (v. sub Dimensionare). 13. ~ de fluaj. Rez. mat.: Sin. Limită tehnică de fluaj (v.). 14. ~ de rupere. Rez. mat.: Valoarea convenţională maximă pe care o poate atinge tensiunea dintr-un material solid, determinată, de obicei, sub acţiunea unei solicitări simple, respectiv sub acţiunea unei solicitări de tracţiune, de compresiune, forfecare, încovoiere sau răsucire. Rezistenţa de rupere e una dintre principalele caracteristici mecanice ale unui material solid, folosită în special pentru alegerea valorii rezistenţei admisibile în vederea unei juste utilizări a materialului respectiv. Aspectul convenţional în determinarea rezistenţei de rupere se datoreşte faptului că determinarea se face utilizînd relaţii de calcul a căror aplicare peste o anumită limită devine convenţională. Astfel, de exemplu, rezistenţa de rupere la p tracţiune se determină utilizînd formula: şi măsurînd pe cale experimentală forţa maximă P, pe care o poate suporta o epruvetă de o anumită formă, iar aria A a secţiunii transversale se măsoară iniţial şi se presupune că rămîne constantă, în realitate, înainte de rupere se produce o strangulare, astfel încît utilizarea formulei devine convenţională. Determinarea rezistenţei de rupere se face pe epruvete ale căror forme şi dimensiuni sînt standardizate, prin măsurarea forţei sau a cuplului maxim aplicat. Rezistenţa de rupere se notează cu indicele r, adăugat simbolului a sau t al tensiunii normale, respectiv tangenţiale, adică .2) sau grafic, prin trasarea celor două cercuri ale eforturilor unitare (v. fig ). Pentru pămînturile foarte plastice, rezistenţa la tăiere se poate determina cu aparatul cu palete (pentru laborator sau de teren) constituit dintr-un dispozitiv echipat cu patru aripi încrucişate, care se introduce în teren şi se roteşte. Rezistenţa la tăiere se stabileşte în funcţiune de valoarea momentului maxim de torsiune M : Tkf Determinarea grafică a unghiului de frecare interioară (■' [ rezistenţa acustică e J R AR~ pc (2 kD) 2DZ 3/2 (CU, în care p e densitatea mediului, c e viteza de propagare a sunetului în mediul respectiv, 5 e aria membranei. Cazul pistonului circular vibrant, montat pe un perete infinit (unde sinusoidale). Impedanţa acustică a sarcinii aerului pe suprafaţa pistonului e dată de relaţia: ? _ pc r(i_Ji(2ka)' 7ca2 iar 1 + (2 kD)312 ^semnificaţia notaţiilor indicată mai sus), în general se observă că valoarea rezistentei de radiaţie depinde de dimensiunile şi tipul radiatorului, de densitatea mediului, de lungimea de undă a vibraţiei şi de viteza de propagare a sunetului în mediul în care are loc radiaţia sonoră. 2. ~ acustica specifica. Fiz., Telc.: Partea reală Rs a expresiei impedanţei acustice specifice (v.), într-un mediu cu disipaţie acustică Z=Rs+jX = ţ ■ În această expresie, Zs e impedanţa acustică specifică a unui mediu sonor pe o suprafaţă situată în frontul de undă; p e presiunea sonoră pe această suprafaţă, reprezentată în complex, iar v e viteza lineară a particulei, reprezentată în complex. Unitatea de măsură pentru rezistenţe specifice e rayl-ul (v.). Impedanţa acustică specifică reprezintă o proprietate caracteristică a mediului şi a tipului de undă ce se propagă prin acesta. în unde plane progresive, cari se propagă într-un mediu nelimitat, fără pierderi de energie îrî exterior, presiunea acustică şi viteza particulei fiind în fază, impedanţa acustică specifică e o mărime reală, a cărei valoare e egală cu produsul dintre densitatea mijlocie p0 a mediului şi viteza c a sunetului prin acel mediu Zs — rs = PqC. Cum această mărime depinde numai de proprietăţile caracteristice ale mediului, produsul p0c se numeşte impedanţa caracteristică a mediului. în tabloul de la p. 168 sînt indicate valorile impedanţei caracteristice pentru diferite medii. Variaţia impedanţei caracteristice a aerului cu temperatura şi presiunea barometrică poate fi calculată cu formula: p0c = 42,86 H 760 [rayl], în care °K e temperatura, în grade absolute; H e presiunea barometrică, în mm Hg. Cu cît produsul pc e mai mare, condiţiile de propagare a sunetului prin mediul respectiv sînt mai bune. Rezistenţi 66â Rezistenţa la înaintară Tablou al valorii impedanţei caracteristice pentru diferite medii de propagare a sunetului Natura mediului Viteza sunetu- lui c cm/s Densi- tatea mediu- lui Po g/cm3 Impedanţa caracteris- tică Pa* dyn s/cm3 ! Natura mediului Viteza sunetu- lui c cm/s Densitatea mediu- j lui Po g/cm3 | Impedenţa ! caracteris- ! tică | Po* dyn s/cm3 ! ! Natura mediului Viteza sunetu- lui c cm/s Densi- tatea mediu- lui Po g/cm3 Impedanţa caracteris- tică Po* dyn s/cm3 Aer la 20° şi 760 torr Hidrogen la 0° Oxigen la 0° Apă la 13° Alcool la 12,5° 34 400 127 000 31 700 144 100 124 000 ; 0,00120 0,00009 0,00143 1,000 0,810 41.4 11.4 45.5 144-103 100-103 Plută Brad Stejar Aluminium Cupru Oţel 50 000 470 000 410 000 520 000 350 000 510 000 0,250 0,510 0,720 2,700 8.900 7.900 12-103 240-103 290-103 1400-103 3100-103 4000.103 Sticlă Beton Marmoră Gheaţă Cauciuc moale 600 000 400 000 380 000 320 000 7 000 2,400 2,000 2,600 0,920 0.950 1440-103 800-103 990-103 290*103 670 în unde sferice, impedanţa acustică specifică e o mărime complexă şi are expresia: - kr(kr-\-j) k2v2 . kr ZS = 9 0C -i _J_£2,2“ =?0C ^£2,2 +J?0C -Ţ Â2r2 ’ în care: p0 e densitatea mediului; c e viteza de propagare a sunetulu i în mediul respectiv ; r e distanţa de la sursă ; k — ~ = 2. iz — -j- e numărul de undă; X e lungimea de undă a vibraţiei A sonore. Primul termen al expresiei reprezintă rezistenţa acustică specifică, iar al doilea — reactanţa acusticăspecifică a mediului, în unde sferice. Se constată că, pentru distanţe mari în comparaţie cu lungimea de undă {kr creşte şi undele devin practic plane), Z devine pur rezistiv şi egal cu p0c. Pentru valori foarte mici ale produsului kr,Z tinde către zero. Deci impedanţa acustică specifică variază între zero şi p0c. Impedanţa acustică specifică şi rezistenţa acusticăspecifică intervin în problemele legate de propagarea undelor sonore prin medii diferite şi în studiul materialelor şi structurilor absorbante de sunet, 1. Rezistenţa. 7. Transp.: Sin. Rezistenţă la înaintare (v.). 2. ~ la înaintare. Tehn.: Componentă a forţei exercitate asupra unui corp care se mişcă în raport cu un mediu sau în contact cu acesta, orientată în direcţia şi în sensul contrar vitezei relative a corpului faţă de mediu. Rezistenţa la înaintare depinde de caracteristicile corpului şi ale mediului, de vitezele relative dintre corp şi mediu, cum şi de acceleraţia mişcării. Rezistenţa la înaintare poate fi determinată teoretic sau experimental, ţinînd seamă de natura mediului, cum şi de caracterul mişcării şi de forma corpului. Pentru corpurile cari se mişcă în interiorul unui lichid sau al unui gaz, această forţă se datoreşte viscozităţii fluidului respectiv şi depinde atît de starea suprafeţei corpu lu i, cît şi de mărimea şi de forma geometrică a acestuia. La un corp care se deplasează pe suprafaţa liberă a unui lichid se produce şi o rezistenţă la înaintare, datorită formării valurilor în spatele corpului. La corpurile cari se mişcă într-un mediu gazos, dacă viteza depăşeşte o anumită limită, apar undele de şoc, însoţite de asemenea de o rezistenţă ia înaintare; mişcarea într-un mediu gazos a unor corpuri cu forme geometrice complexe, cum e cazul la aripile de avion şi la palele de elice, determină rezistenţa indusa, afară de rezistenţa datorită viscozităţii şi de rezistenţa de undă. în cazul particular, cînd corpul care se mişcă e un vehicul, suma rezistenţelor la înaintare se numeşte rezistenţă ia mers; în acest caz, rezistenţele ia înaintare sînt datorite atît contactului dintre vehicul şi cale, cît şi mediului în care se deplasează vehiculul. După starea de agregare a corpurilorjntre cari se produce rezistenţa la înaintare, se deosebesc: rezistenţa la înaintare între corpuri solide, care e rezistenţa de frecare sau rezistenţa mecanică (stereomecanică); rezistenţa la înaintare între un corp solid şi un corp fluid, care poate fi rezistenţa de profil, rezistenţa de undă, rezistenţa indusă, rezistenţa în conducte, rezistenţa reodinamică (aerodinamică sau hidrodinamică), rezistenţa valurilor. Rezistenţă aerodinamică: Rezistenţă reodinamică (v.) în aer. Rezistenţă de frecare: Componentă a rezu 1-tantei frecărilor dintre două corpuri solide, orientată în direcţia mişcării relative a acestora. Rezistenţa de frecare datorită mişcării relative dintre organele unui sistem tehnic (aparat, maşină de forţa, maşină de prelucrare, vehicul, etc.), care de obicei se numeşte rezistenţă mecanică sau rezistenţă stereomecanică, cuprinde rezistenţa de frecare a mecanismului organic, a mecanismului de antrenare, a organelor de transmisiune, etc. Rezistenţă hidrodinamică: Rezistenţă reodinamică (v.) în apă. Rezistenţă mecanică: Sin. Rezistenţă de frecare (v.). Rezistenţă stereomecanică: Sin. Rezistenţă de frecare (v.). Rezistenţă de profil. V. sub Rezistenţă reodinamică. Rezistenţă de undă: Rezistenţă la înaintare care se exercită asupra unei aripi (de avion) în regim supersonic, datorită fenomenelor de compresiune produse în mişcarea supersonică. Rezistenţa de undă, paralelă cu viteza de deplasare a aripii şi avînd sensul contrar mişcării aripii, nu poate fi determinată uşor pentru orice profil de aripă. La un profil de aripă subţire şi o incidenţă mică, fenomenul se simplifică şi se poate efectua un calcul comod al rezultantei presiunilor pe profilul de aripă, deoarece scurgerea supersonică nu e însoţită de formarea undelor de şoc, ci numai de formarea de unde simple, în cari variaţia entropiei e neglijabilă. Această rezultantă se poate descompune într-o componentă perpendiculară pe viteză, care e portanţa, şi într-o componentă paralelă cu viteza, care e rezistenţa de undă. Se defineşte, şi în acest caz, un coeficient de rezistenţă C ,a căru i expresie depinde de forma profilului. Pentru cazul cel mai simplu, în care profilul e o placă plană, rezultă; C = 4,s0c2 , * unde a e incidenţa profilului, iar e numărul lui Mach referitor la condiţiile de la infinit (raportul dintre viteza curentului de aer şi viteza sunetului, pentru ambele viteze fiind luate valorile de la infinit). Pentru alte forme de Rezistenţa la înaintare 509 Rezistenţă la înaintare profiluri se obţin expresii mai complicate, cari depind de forma geometrică a acestora. La un profil mai gros sau dacă incidenţa are valori mai mari, fenomenul se complică, deoarece în locul undelor simple trebuie considerate undele de şoc şi de rarefacţie (de detentă). Rezistenţă indusă: Rezistenţa la înaintare, care se exercită asupra unei aripi (de avion) de anvergură finită (v. fig. /), şi care e datorită vitezei induse a pînzei de vîrte-juri libere formate în spatele aripii. Rezistenţa indusă, paralelă cu viteza de deplasare a aripii şi în sensul contrar mişcării acesteia, e o forţă suplementară faţă de cazul în care aripa ar avea anvergură infinită; ea are expresia: jj..=p (AwTdy = -^L f^dr d y y~~ri R: cxr dacă circulaţia r se dezvoltă în serie Fourier, cum se procedează de obicei, şi anume sub forma: 00 T = 2bV0 ^ Ans\nnQ, ştiind că e coeficientul unitar de portanţă, X şi b sînt alun-girea şi anvergura aripii, 0 e un unghi definit prin relaţia: h a y=—cos 0, iar V0 e viteza de înaintare. Acest coeficient de rezistenţă indusă devine: c*r c| TCX pentru aripa eliptică, deoarece, în acest caz, circulaţia are» de asemenea, o repartiţie eliptică, şi anume: unde p e masa specifică a aerului, w e viteza indusă de vîrte-jurile libere, r e circulaţia în jurul aripii, y şi sînt coordonatele unor puncte de pe anvergura aripii, iar A şi B sînt extremităţile acesteia. Energia cinetică a unei porţiuni de aripă, a cărei lungime măsurată pe anvergură e egală cu unitatea, are aceeaşi expresie ca şi rezistenţa indusă. La aripa eliptică, la care viteza indusăeconstantă în lungul anvergurii, rezistenţa indusă are valoarea minimă, pentru o portanţă dată. Aripa eliptică reprezintă deci soluţia optimă, din punctul de vedere aerodinamic, dar realizarea unei astfel de aripi prezintă unele dificultăţi de ordin constructiv. Pentru acest motiv, aripile avioanelor au forme apropiate de cea eliptică, de obicei trapezoidale, la cari rezistenţa indusă are aproximativ valoarea minimă. în calcule se foloseşte un coeficient unitar de rezistenţă indusă, fără dimensiuni, a cărui expresie e: r = 2 6 V0Al sin 0 = 2 j/ 1 Rezistenţa indusă nu intervine în regim supersonic, pentru că pînza de vîrtejuri libere nu mai exercită influenţă asupra fenomenelor de curgere cari se produc pe suprafaţa aripii. Rezistenţă în conducte: Rezistenţa pe care o întîmpină un fluid la curgerea printr-o conductă, datorită fenomenelor de frecare laminară şi turbulentă, şi care are ca efect o pierdere de presiune (pierdere de sarcină) în lungul conductei, în sensul mişcării. Această pierdere de presiune se scrie, de obicei, sub forma: A*=x|-F2-4-. unde V e viteza medie a fluidului în secţiunea conductei, l e lungimea şi d e diametrul acesteia, p e densitatea fluidului şi X e un coeficient fără dimensiuni. Coeficientul X se numeşte coeficient de rezistenţă sau coeficient de pierdere de sarcină; el nu are valoare constantă, ci în general, depin- de, pentru fiecare conductă, de viteza de curgere şi de starea pereţilor conductei. Dependenţa de viteza de curgere se exprimă într-o formă care e funcţiune de regimul de curgere (laminar sau turbulent), deci prin intermediul numărului Reynolds (v. fig. II). Dependenţa de starea pereţilor conduc- Ă 0,4S OM 0,32 W 0,16 \ \ \ 'f' \ \ Rc 5000 10000 25000 50000100000 250000 R II. Variaţia coeficientului de rezistenţă, în funcţiune de numărul Reynolds. X) coeficient de rezistenţă sau coeficient de pierdere de sarcină (X~4f,f fiind coeficientul de frc-care, numit coeficientul lui Fanning); R) numărul Reynolds ; Rc) numărul Reynolds critic (Rc=2000); Cj_) curba curgerii laminare (după formula lui Poi-seuille); Cţ) curba curgerii turbulente. V0 fiind viteza de înaintare şi 5 fiind suprafaţa aripii. Coeficientul de rezistenţă indusă se exprimă prin relaţia: Ci " nAn CI tei, ştiind că starea acestora poate avea o influenţă sensibilă, se stabileşte ţinînd seamă de felul curgerii. — în regimul de curgere laminară,X = 64/R, ceea ce arată că pierderea de^ presiune variază proporţional cu puterea întîi a vitezei. — în regimu Ide curgere turbulent, deoarece starea pereţilor conductei modifică mult valoarea coeficientului de rezistenţă, e necesar să se facă distincţie între conductele cu pereţii netezi şi cele cu pereţii rugoşi; determinarea teoretică a coeficientului X fiind dificilă s-a recurs la cercetări experimentale şi rezultatele au fost concretizate în formule de interes practic, dar aceste formule prezintă dezavantajul că nu sînt valabile decît pentru intervalul de variaţie a numărului Reynolds corespunzător experienţelor respective. Astfel, la curgerea turbulentă se folosesc următoarele formule: X = pentru X=0,0054 + pentru 1050+0,8, valabilă pentru orice valoare a numărului Reynolds, în care coeficienţii numerici sînt corectaţi în concordanţă cu valorile experimentale, iar logaritmul e cel decimal. Influenţa rugozităţii a fost stabilită întîi pe cale experimentală. Pentru o sistematizare a experienţelor a fost necesar să se clarifice conceptul de rugozitate (v. Rugozitate'), făcîndu-se distincţie între suprafeţele ondulate şi suprafeţele cu rugozităţi propriu-zise. S-a introdus, apoi, parametrul numit rugozitate relativă e=e/r, unde e reprezintă înălţimea medie absolută a protuberanţelor peretelui şi r e raza conductei. Cercetările experimentale au arătat că e necesar să se deosebească trei cazuri, după valorile rugozităţii relative s; diferenţele provin din faptul că lîngă peretele conductei se formează totdeauna un strat subţire de fluid, numit film lam i n a r, în care curgerea păstrează caracterul laminar.— Pentru valori mici ale mărimii 8, de ordinul a 0,2%, influenţa rugozităţii e neglijabilă pentru un interval destul de mare al numărului Reynolds (pînă la R = 5*104). în a-cest caz, protu-beranţele peretelui nu depăşesc grosimea filmului laminar şi, deci, influenţa lor nu e sensibilă. — Pentru valori mai mari ale mărimii e, de ordinul a 3***5%, influenţa rugozităţi[ e importantă. în acest caz, înălţimea protuberanţelor e de acelaşi ordin de mărime ca grosimea filmului laminar. — Pentru valori mari ale mărimii e, influenţa rugozităţii (s fiind rugozitatea relativă), devine ^preponderentă. în acest caz, protuberanţele depăşesc grosimea filmului laminar şi, dacă numărul Reynolds are valori destul de mari, coeficientul de rezistenţă depinde numai de rugozitatea relativă a pereţilor conductei (v. fig. ///). Cînd £ e mare, coeficientul de rezistenţă are expresia: 1 £i :507, ■ 1 1 -=252, —=126, — = 60, i £3 - = 15 = 30,6, x=- 1 Rezistenţa locală: Rezistenţa reodinamică pe care o întîm-pină un fluid în anumite porţiuni de formă specială ale conductelor sau în unele dispozitive intercalate pe traseul acestora. Rezistenţele locale cele mai frecvent întîlnite sînt acelea cari se produc la lărgirea sau la strîmtafea bruscă a secţiunii unei conducte, în difuzoare, la coturi, cum şi în armaturi (teuri, robinete, vane, ciapete, etc.). Rezistenţele locale provoacă o pierdere de sarcină care, de regulă, se exprimă sub forma: VKl2g, unde V e viteza fluidului în conductă, £ e acceleraţia gravitaţiei, iar î e un coeficient adimensional de rezistenţă sau de pierdere de sarcină. Dacă viteza curentului are valori diferite în amonte şi în aval de locul unde se produce rezistenţa (de ex. porţiunea cu lărgire bruscă a secţiunii conductei), coeficientul de rezistenţă are valori diferite, după cum e raportat la viteza din amonte sau la viteza din aval. Coeficientul de rezistenţă poate fi calculat, în unele cazuri, pe cale teoretică (de ex. la lărgirea bruscă a secţiunii), in general, acest coeficient se determină, însă, experimental, iar rezultatele indică o dependenţă de numărul Reynolds; în mişcarea turbulentă, această dependenţă e practic neglijabilă.— La lărgirea bruscă a unei conducte, din calculul teoretic se obţine coeficientul de rezistenţă în amonte: respectiv în aval: Hf- e sec-a unei 5,8 IgR III. Variaţia coeficientului de rezistenţă, în funcţiune de numărul lui Reynolds, pentru diferite rugozităţi. X) coeficient de rezistenţă sau coeficient de pierdere de sarcină; R) numărul lui Reynolds ; CL) curba curgerii laminare, X = 54/R (în care rezistenţa depinde numai de viscozitate); Cn) curba curgerii turbulente, X=0,316/R.Q'250, în conducte netede (în cari turbulenţa e datorită caracteristicilor proprii ale fluL dului); Cx'-'Cg) curbele curgerii turbulente în conducte rugoase, cari corespund coeficienţilor respectivi: unde a e secţiunea conductei înainte de lărgire şi A ţiunea după lărgire. — La strîmtarea bruscă conducte, coeficientul de rezistenţă se calculează cu formula: >'■ * -K) ^ fiind coeficientul de contracţiune al vinei de fluid, care se determină experimental. — La schimbarea progresivă de secţiune a unei conducte, care se realizează cu ajutorul unui difuzor, coeficientul de rezistenţă are expresia: £=(0,15-0,20) (2 log s+1,74)2 care nu mai depinde de numărul Reynolds; această formulă se poate deduce teoretic, dar coeficienţii numerici au valori determinate experimental. E de remarcat că, în conformitate cu această formulă, pentru conductele foarte rugoase şi la valori mari ale numărului Reynolds, pierderea de presiune e proporţională cu pătratul vitezei medii a curentului de fluid. care corespunde unghiului de lărgire optim de 8°; în această formulă, a e secţiunea conductei înaintea difuzorului şi A e secţiunea după difuzor.— în coturile conductelor, coeficientul de rezistenţă se determină experimental. Rezistenţele locale se datoresc, în primul rînd, configuraţiei geometrice a cotului şi, în al doilea rînd, formării curenţilor secundari, cari sînt provocaţi de diferenţele dintre vitezele particulelor de fluid situate mai aproape de centrul de curbură al cotului şi ale celor situate mai departe de acesta. — Pentru armaturi folosite în construcţia conductelor, coeficientul de rezistenţă se obţine de la caz la caz, prin experienţe. Rezistenţă reodinamică: Rezistenţă care se produce la deplasarea relativă dintre un corp solid şi un fluid. Această rezistenţă include rezistenţa de formă, care depinde de forma corpului, şi rezistenţa de frecare vîscoasă, care depinde de viscozitatea fluidului. Rezistenţa reodinamică la mişcarea într-o direcţie x a unui corp printr-un fluid, care e o rezistenţă la înaintare, se exprimă sub forma: _P_ 2 ■i/MC unde p e masa specifică a fluidului, A e aria secţiunii transversale maxime a corpului (considerată normal pe direcţia ftezist^nţâ la înaintare 611 ftezistenţâ la înaintare vitezei), v e viteza corpului şi Cx e coeficientu I de rezistenţă (fără dimensiuni). Astfel, determinarea rezistenţei reodina-mice se reduce la calculul coeficientului Cx, care nu e constant pentru fiecare corp, ci depinde de numărul lui Reynolds (v.). Studiul teoretic pentru determinarea rezistenţei reodi-namice e dificil. Cercetările experimentale au pus în evidenţă faptul că valoarea coeficientului Cxe determinată atît de parametrii cari compun numărul lui Reynolds, cît şi de starea suprafeţei corpului şi de forma geometrică a acestuia; deci se deosebesc rezistenţa de frecare vîscoasă şi rezistenţa de formă. — Rezistenţa de frecare vîscoasă depinde de numărul lui Reynolds şi de starea suprafeţei corpului (v. Rugozitate), cum şi de natura laminară sau turbulentă a curgerii în stratul de fluid din imediata apropiere a suprafeţei corpului, numit strat limită. —■ Rezistenţa de formă depinde de forma geometrică a corpului, fiind datorită diferenţei dintre presiunile exercitate de fluid asupra părţii din faţă şi asupra părţii din spate a corpului. Coeficientul de rezistenţă de frecare nu poate fi stabilit decît cu dificultate pe cale teoretică, iar expresia acestui coeficient are o formă simplă numai în anumite cazuri. La plăci plane, coeficientul de rezistenţă de frecare vîscoasă are expresia: ^ 1,327 * ie1/a cînd curgerea în stratul limită e laminară, sau _ __ 0,072 x r'1* cînd curgerea în stratul limită e turbulentă, dacă suprafaţa plăcii e perfect netedă, adică fără asperităţi. Rugozitatea măreşte considerabil rezistenţa de frecare, dar influenţa ei nu a putut fi exprimată decît prin formule empirice. La corpuri de diferite forme, deosebite de plăcile plane (v. tabloul), fenomenele de producere a rezistenţei reodinamice sînt mai complicate, deoarece intervine desprinderea de suprafaţa corpului a stratului limită, ca o urmare directă a formei corpului. Această desprindere, carecondiţionează rezistenţa de formă, măreşte rezistenţa reodinamică. Desprinderea stratului limităse datoreşte variaţiei presiunii în direcţia mişcării şi e influenţată de acceleraţia curentului de fluid, de grosimea stratului limită, şi de natura curgerii (laminară sau turbulentă) în stratul limită. Creşterea rapidă a presiunii în direcţia mişcării, provocată de forma suprafeţei corpului, face ca fluidul din strat — cu energia cinetică micşorată din cauza frecării—să nu poată pătrunde în zona de presiune mărită, în consecinţă, fluidul din stratul limită se desprinde de suprafaţa corpului şi formează, în general periodic, nuclee de vîrte-juri; astfel, în spatele corpului se produce o zonă de fluid în mişcare dezordonată (numită apă moartă, sau umbră aerodinamică), a cărei prezenţă măreşte considerabil rezistenţa la înaintare, deoarece presiunea mică din această zonă de apă moartă e cauza directă a rezistenţei de formă. Desprinderea fiind datorită, în special, creşterii presiunii în lungul peretelui, care depinde, la rîndul ei, de forma corpului, a apărut necesitatea de a se da forme alungite (carenate) corpurilor cari se mişcă în fluide; la formele carenate, presiunea variază destul de lent pe suprafaţă, astfel încît desprinderea stratului limită e aproape complet evitată. Acceleraţia curentului de fluid influenţează desprinderea, dacă curgerea nu e staţionară. Curenţii variabili au o mai mică tendinţă de desprindere decît cei uniformi.—■ Grosimeastratului limită favorizează desprinderea, dacă această grosime e prea mare. Natura curgerii în stratul limită are, de asemenea, o influenţă considerabilă asupra fenomenului de desprindere. S-a constatat experimental că rezistenţa de formă scade brusc, dacă stratul limită trece din starea laminară în stare turbulentă, ceea ce se constată cînd numărul lui Reynolds atinge valoarea critică. Aceasta se datoreşte deplasării punctului de desprindere, pe suprafaţa corpului, mult mai spre spate; fenomenul se explică prin faptul că, în mişcarea turbulentă, energia cinetică a particulelor de lîngă perete e sporită, din cauza schimbului de energie cinetică cu particulele din straturile vecine, ceea ce caracterizează această mişcare. Deci, stratul limită are energia cinetică necesară pentru a pătrunde în zona de presiune mare şi desprinderea e întîrziată, astfel încît zona de apă moartă se micşorează şi rezistenţa de formă scade considerabil. în ce priveşte rezistenţa de frecare vîscoasă a corpurilor cari nu au formă de plăci plane, rugozitatea suprafeţei acestor corpuri provoacă, în general, o mărire a rezistenţei reodinamice (ca şi la plăcile plane), afară de cazul cînd creează o turbulenţă prealabilă, micşorînd astfel rezistenţa. — La ari pi ie de avion, la cari rezistenţa de formă se numeşte rezistenţă de profil, se urmăreşte micşorarea acestei rezistenţe prin diferite procedee de prevenire a desprinderii stratului limită, procedee cari nu au o utilizare curentă, deoarece reclamă instalaţii speciale la bordul avioanelor. Astfel se folosesc, de exemplu, fante la bordul de atac sau la articulaţia aripioarelor, cari pun în legătură extradosul aripii, în locul în carese produce desprinderea, cu intradosul, în locul în care presiunea e mult mai mare. Datorită curentului care se produce din spre intra-dos către extrados (v. fig. IV), (v. Aripă de QVioni cu fanta lQ stratul limită, care se formase bordul de Qtac_ pe partea din faţă AB a profilului, e împins în fluidul înconjurător şi devine nedăunător; noul strat limită, care se formează în C, nu se desprinde pînă în punctul D, deoarece are suficientă energie cinetică şi e destu I desubţire. — Efecte asemănătoare se obţin, fie prin suflarea unui curent adiţional în interiorul stratului limită, fie prin aspirarea acestui strat.— Profilurile laminare, folosite la aripile avioanelor actuale, urmăresc un scop asemănător, şi anume păstrarea caracterului laminar al stratului limită şi evitarea desprinderii acestuia. La profilurile laminare, rezultatul dorit se obţine prin găsirea formei care să corespundă unei variaţii cît mai lente a presiunii pe extrados. La mişcări lente, pentru cari numărul lui Reynolds are valori foarte mici (cum ei cazul la mişcările în fluide foarte vîscoase), rezultatele precedente nu sînt valabile. în aceste mişcări nu există un strat limită şi problemele se tratează prin alte metode. în unele cazuri simple s-au obţinut soluţii aproximative, de exemplu formula lui Stokes pentru rezistenţa la înaintare a unei sfere în mişcare intr-un mediu viscos, care are expresia: J2x=6 7T7îF0«, în care yj e viscozitatea dinamică a fluidului, V0 e viteza şi a e raza sferei; alt exemplu e rezistenţa la înaintare a unui cilindru circular, cu lungimea l şi cu raza bazei a, care are expresia: 4 KTjVg ,nţi + y+2ln2-T în care v e viscozitatea cinematică a fluidului şi y=0,577 e constanta lui Euler, logaritmii fiind cei naturali. Ambele expresii nu dau însă rezultate bune decît dacă numărul lui Reynolds 39* Rezistenţa la mer§ Rezistenţa la mers e mai mic decît unitatea, ceea ce reduce foarte mult valoarea lor practică. Formula pentru sferă are aplicaţii în prepararea mecanică a minereurilor şi în Fizică.— Pentru sferă, formula lui Oseen: •ffx=6 ivrlV0a+ TrpFj*»2 are limite de aplicaţie mai largi. Coeficientul C de rezistenţa reodinamică, pentru corpuri de diferite forme, e indicat în tabloul de mai jos. Coeficientul de rezistenţă C pentru corpuri de diferite forme în acest tablou s-au folosit notaţiile: v, viteza relativă dintre corp şi fluid; v, viscozitatea cinematică; R, rezistenţa reodinamică; 5, aria secţiunii transversale maxime (cuplul maxim); q=pv2ll, unde p e masa specifică a fluidului. Sin. (parţial). Rezistenţă aerodinamică, Rezistenţă hidrodinamică. Rezistenţa valurilor: Rezistenţă la înaintare, datorită valurilor formate prin deplasarea^ unui corp care pluteşte la suprafaţa liberă a unui lichid. în general, rezistenţa valurilor are expresia: R-±pgX*. în care p e masa specifică a lichidului, g e acceleraţia gravitaţiei şi X e amplitudinea valurilor formate. Această formulă se obţine ţinînd seamă de faptul că energia valurilor formate e datorită unui consum echivalent de energie a corpului care se deplasează. V. şi sub Rezistenţa navei. i. /v/ la mers. Transp.: Rezistenţa la înaintare a unui vehicul, care trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu forţa de propulsiune a acestuia. Raportul dintre rezistenţa la mers a unui vehicul şi greutatea lui se numeşte rezistenţa la mers specifică a vehiculului. în transporturi, rezistenţele la mers se clasifică după permanenţa lor în timpul mişcării, după felul vehiculului, după factorii cari le determină, după dependenţa lor de viteza de mers, după organul vehiculului asupra căruia se exercită, etc. Din punctul de vedere al permanenţei rezistenţei în timpul mişcării, se deosebesc rezistenţa principală şi rezistenţa suplementară; uneori, suma lor se numeşte şi rezistenţa totală la mers. Rezistenţă principală: Rezistenţă la mers, care •intervine în tot timpul mişcării unui vehicul pe o cale în palier şi în aliniament. în general, această rezistenţă e datorită frecării dintre organele în mişcare relativă ale vehiculului, frecării (de rostogolire şi de alunecare) dintre roţi şi cale, mişcărilor perturbatorii şi şocurilor, cum şi interacţiunii dintre vehicul şi mediul exterior (aer, apă). Deoarece puterea care se ia în consideraţie e puterea la arborele motor, rezistenţele din interiorul motorului nu se adaugă la aceste rezistenţe. Rezistenţa datorită frecărilor interioare, numită rezistenţa interioară, se compune din rezistenţa mecanismelor vehiculului (de ex.: schimbător de viteză, diferenţial, etc.) şi din rezistenţa produsă de frecările în fusurile roţilor. Ca rezistenţă interioară se consideră numai cea produsă de frecările dintre diferite organe în mişcare relativă ale vehiculului, altele decît organele din interiorul motorului.— Pentru determinarea rezistenţei datorite frecării dintre organele mecanismelor se folosesc date experimentale. — Pentru determinarea rezistenţei datorite frecării în fusurile roţilor se folosesc relaţii cu coeficienţi experimentali ca, de exemplu, relâţia: ie/=ioooG,/|-(kg), în care G^în t) e greutatea suspendată a vehiculului (transmisă fusurilor prin paliere), / e coeficientul de frecare, iar d şi D sînt diametrul fusului şi al roţii. Coeficientul de frecare / depinde de calitatea lubrifiantului, de presiunea (apăsarea specifică) pe fus, de materialul şi starea zonelor de contact dintre fus şi palier, de turaţia fusului (la roţi motoare sau libere) sau a palierului (la unele roţi libere, de exemplu la roţile directoare ale automobilului), de temperatura zonelor de contact şi a mediului exterior. Rezistenţa creşte odată cu scăderea temperaturii şi cu creşterea vitezei de rulare, dar scade cînd creşte apăsarea specifică. în general, rezistenţa de frecare în fusuri e mare la viteze mici de rulare; la demarare alb pa/v C—RlqS Sferă 1 r4-106---106 [2-104-”1,5-105 0,09---0,13. 0,47 Elipsoid alungit 5/9 min. 105 0,05-"0,1 Elipsoid turtit 4/3 fmin. 5-105 [max. 4,5-105 0,2 0,6 - Disc min. 3-103 1,11 Cilindru fmin. 5-105 [max, 2-105 ~0,35 1,2 - X Cablu —1,1 — Sîrmă profilata 3 -103 * 104 0.3---0.4 •c> Ţeava profilată 1/2---1/3 min. 5-104 0,2--.0,1 ajb va/v C= Rlqab Profil dreptunghiular 1/30 5-105---2-106 0,78"-0,66 —*- Profil trapezoidal 1/30 5-105--*2*106 0,53-.-0,46 Profil gros 00 o 106 0,193---0,08 Rezistenţă ia mers 613 Rezistenţă la mers e maximă şi atinge cea mai mare valoare cînd temperatura e joasă şi durata de demarare e lungă, fiind influenţată şi de durata de staţionare a vehiculului (v. fig. /). f Rezistenţa din contactul din- 0.020 tre roţi şi cale, numită r e z i s-tenţă de rulare, are expresia (în kg): 0,016 Rps=iGi+Gn)^ 0M în care G£ (în t) şi Gn (în t) sînt 0,012 greutăţile suspendată şi nesus- 0,010 pendată ale vehiculului, iarjxe qqqq coeficientul de frecare. Această rezistenţă e datorită atît rostogolirii, cît şi alunecării. Frecarea de rostogolire e invers proporţională cu diametrul roţii şi cu duritatea materialului (roţii şi căii), iar frecarea de alunecare e influenţată de poziţia relativă dintre roţi şi de inegalitatea dintre dimensiunile roţilor, de poziţia roţilor faţă de cale, etc. Rezistenţa din contactul dintre roţi şi cale e maximă la demarare şi scade odată cu creşterea vitezei. Rezistenţa provocată de mişcările perturbatorii şi de şocuri, numită rezistenţă incidentală, produce pierderi de energie cari sînt cu atît mai mari, cu cît viteza şi neregula-rităţile căii sau ale suprafeţelor 0,D05 0,002 u 20 ru 60 80 100 120 1t0 y km/h I. Variaţia coeficientului de frecare f în fusurile roţilor unui vehicul de cale ferata, în funcţiune de viteza de mers. 1) palier cu alunecare, presiune pe fus mica, lubrifiant cu grad de viscozitate mare; 2) palier cu alunecare, presiune pe fus mare, lubrifiant cu grad de viscozitate mic; 3) palier cu rulmenţi, presiune pe fus mica, lubrifiant cu grad de viscozitate mare; 4) palier cu rulmenţi, presiune pe fus mare, lubrifiant cu grad de viscozitate mic. derulare ale roţilor (suprafeţe plate la bandaje, anvelope cu reparaţii parţiale, etc.) sînt mai mari. La vehiculele de cale ferată, rezistenţa specifică datorită şocurilor provenite din cale poate fi exprimată prin relaţia (în kg/t): II. Rezistenţa provocată de şocurile datorite rosturilor dintre şine de cale ferată. R) raza roţii; o) rostul dintre şine. ^ — 0,01421 în care F (în km/h) e viteza de mers. Coeficienţii numerici sînt determinaţi pe cale experimentală şi sînt în funcţiune de raza roţilor vehiculului şi de mărimea rostului dintre sine (v. fig. //). Rezistenţa datorită interacţiunii dintre vehicul şi mediul exterior, numită rezistenţă r e o d inamică, e mare în special la viteze forma exterioară a vehiculului (v. şi dinamică). Rezistenţa interioara. V. Rezistenţă principală, sub Rezistenţă la mers. Rezistenţa de rulare. V. Rezistenţă principală, sub Rezistenţă la mers. Rezistenţa incidentală. V. Rezistenţă principală, sub Rezistenţă la mers. Rezistenţă suplementară: Rezistenţă la mers care intervine la schimbările de direcţie sau la variaţiile de altitudine ale căii de rulare, cum şi în perioada de accelerare a vehiculului. Această rezistenţă diferă atît după felul şi mărimea vehiculului, cît şi după natura căii pe care se deplasează. mari sub şi depinde de Rezistentă reo- La vehiculele terestre e formată din rezistenţa datorită declivităţii căii, din rezistenţa în curbe şi din rezistenţa de accelerare. La nave, rezistenţa suplementară e formată din rezistenţele datorite asperităţilor bordajului exterior al navei, proeminenţelor, adîncimii mici a apei, mersului în rampă (la nave de ape interioare), şi navigaţiei în canale (v. şi sub Rezistenţa navei). La aerovehicule, rezistenţa suplementară e formată din rezistenţa proeminenţelor (tren de aterisaj, parbriz, radiatoare de apă şi de ulei, montanţi, cabluri, etc.). Sin. Rezistenţă incidentală, Rezistenţă secundară. Rezistenţa suplementară pe care o întîmpină un vehicul în timpul accelerării, numită rezistenţă d e accelera r e, se manifestă prin faptul că trebuie să se exercite asupra lui o forţă de propulsiune mai mare, pentru a i se mări viteza de rulare. Rezistenţa specifică (kg/t), datorită accelerării, apare cînd viteza vehiculului e în creştere şi se exprimă sub forma: af f«= lu0° 3,6 gă.t ^ unde AF (în km/h) e creşterea vitezei în intervalul de timp At (în s), £=9,81 m/s2 e acceleraţia gravitaţiei, iar ^ e un coeficient care depinde de condiţiile de echilibru al maselor în mişcare. La demarare se foloseşte relaţia: 4 F2 -----[kg/t], a s în care F (în km/h) e viteza la sfîrşitul demarării, iar s (în m) e distanţa de demarare. Rezistenţa de accelerare e maximă în timpul demarării, din cauza rezistenţelor adiţionale (frecarea în paliere, mărirea efectului de interacţiune dintre roată şi cale). Rezistenţa suplementară la mişcarea unui vehicul în curbă ~ ~ j- ^ ^ 4. ^ a ^ « i v~ l'-x ^ r- rs rv^ n r\ i Ca t" + o nnr numită rezistenţă în curbă, alunecarea roţilor vehiculului în direcţie radială şi tangenţială, ceea ce implică o forţă de propulsiune suplementară, deci un consum de energie suplementar. Rezistenţa în curbă depinde de raza de curbură a căii, de lungimea drumului parcurs de osie (de ex. din poziţia 1 la poziţia 2, în curbă) şi de ecartamentul căii (v. fig. ///). La vehicule le de cale ferată, rezistenţa în curbă e datorită şi unei frecări suplementare între buza bandajelor şi şină; se caută să se micşoreze valoarea acestor frecări prin conicitatea de 1:20, corespunzătoare înclinării şinelor, care se dă suprafeţei de rulare a roţilor. Rezistenţa specifică (kg/t), datorită curbelor, se exprimă, de obicei, sub forma empirică: r.= -- -[kg/t], se manifestă prin p-B- III. Mersul în curbă al unei osii de cale ferată, s) lungimea drumului parcurs de un punct de pe axa osiei; se) lungimea drumului parcurs de roata exterioară; Sj) lungimea drumului parcurs de roata interioară; e) ecartamentul căii; p) raza de curbură a căii; 1 şi 2) cele două poziţii ale osiei în mers. unde A şi£?sînt constante experimentale, iar p (în m) e raza de curbură Rezistenţa în curbă depinde de următorii factori: felul şi amplasamentul vehiculului; modul de înscriere în curbă (de ex.: la vehicule de cale ferată, prin boghiuri cu sau fără osii radiale, sau prin biseluri; la autovehicule, prin roţi directoare şi roţi diferenţiale; la căruţe, prin osia directoare din faţă), gradul de uzură al roţilor, viteza de rulare, starea căii, raza de curbură, lărgimea căii; uneori, umiditatea căii, blocarea roţilor, etc. Rezistenţă la mers 614 Rezistenţă la mers Rezistenţa suplementară care intervine cînd vehicuiu! urcă o rampă, numită rezistenţă în rampă, se manifestă prin tendinţa vehiculului de a-şi reduce viteza. Rezistenţa specifică în rampă (exprimată în kg/t) e egală cu tangenta unghiului de înclinaţie al rampei, adică r.=i°l00 kg/t, care pentru unghiuri de înclinare foarte mici se înlocuieşte cu sinusul unghiului, ceea ce uşurează determinarea rampei, deoarece permite măsurarea lungimii parcurse de-a lungul căii. Rezistenţa specifică (kg/t), datorită declivităţii căii (rampei), are expresia (v. fig. IV): IV. Rezistenţa în rampă. în care G (în t) e greutatea totală a vehiculului, iari=100 tg $ e înclinarea căii (care, pentru unghiuri de înclinare [3 mici, se ia f'c^lOO sin (3). Din punctul de vedere al felului vehiculului, se deosebesc: rezistenţa autovehiculului, rezistenţa avionului, rezistenţa materialului rulant, rezistenţa navei’, etc. Reziste n.ţ a Ia mers a autovehiculului: Suma rezistenţelor Ia înaintare pe cari le întîmpină un autovehicul în mers, formată din rezistenţe principale şi rezistenţe secundare. Pentru un autovehicul în mers, rezistenţele principale se referă la rularea acestuia în palier şi în aliniament, fiind provocate de frecarea organelor (de transmisiune şi de rulare) în mişcare relativă ale autovehiculului, frecarea dintre roţi şi cale, interacţiunea dintre vehicul şi aer; rezistenţele secundare pot fi provocate de configuraţia căii şi de accelerarea mişcării vehiculului. La autovehicule, rezistenţele la mers diferă după tipul lor constructiv şi al organelor de rulare. Exemplu: Rezistenţa la mers a automobilului: Rezistenţa totală la mers a unui automobil, cu sau fără remorcă, constituită din: rezistenţe principale, cari sînt rezistenţele interioară, de rulare şi aerodinamică; rezistenţe se-c u n dare, cari sînt rezistenţele de declivitate, de viraj şi inerţială. Rezistenţa interioarâ, datorită frecărilor în organele de transmisiune şi de rulare, adică frecările în schimbătorul de viteze, în articulaţiile cardanice, în mecanismul diferenţial şi în palierele roţilor, se determină ţinînd seamă de randamentul mecanic al vehiculului r\m, care are expresia: r unde Mp e cuplul exercitat la osia motoare, egal cu cuplul motorului împărţit prin raporturile de transformare ale cutiei VIII. Curbele rezistenţelor R, în funcţiune de viteza de mers V. Cf) curba rezistenţei de rulare; Ca) curba rezistenţei aerodinamice; Cx-"C6) curbele rezistenţelor în rampă, cari corespund vine nul la viteză constantă deciivităţilor respective: /1=2%, i,= şi negativ la frînare (cînd =4%, ia = 6°/0. f4=8°/0. i*=lO°/0. mişcarea vehiculului edece- lerată). Rezistenţa totală la mers poate fi determinată grafic, trasînd curbele tuturor rezistenţelor principale şi secundare, în funcţiune de viteza de rulare (v. fig. Vili). IX. Diagrama forţelor (reprezentarea în plan vertical), o) roţi motoare; b) roţi frînate; c) roţi purtătoare; Fp) forţă de propulsiune; Ff) forţă de frînare; Gj) sarcina instantanee pe osie; Rr) rezistenţa de rulare; Rri) rezistenţa inerţială; Ra(j) suma rezistenţelor aerodinamică Ra şi de declivitate Rj; Ra(js) suma Rr; şi RaJ<~Rv&R ts+Rtn' unde Rd e rezistenţa la demarare, Rw e rezistenţa la accelerarea vitezei, Rvţ e rezistenţa datorită vîntului, Rţs e rezistenţa datorită temperaturilor joase, iar Rţn e rezistenţa datorită trecerii prin tunel. - Valoarea acestor rezistenţe se determină pentru fiecare fel de vehicul-în parte. In cazul unui tren, rezistenţa la mers a acestuia nu reprezintă suma rezistenţelor unităţilor luate individual, deoarece vehiculele din convoi se interacţionează, şi mersul convoiului diferă sensibil de mersul fiecărei unităţi izolate (tn convoi, vehiculele se interacţionează prin dispozitivele lor de legare şi ciocnire: frecarea între dispozitive sporeşte rezistenţa principală ; miscarea de şerpu ire se atenuează ; demararea cu cuplele slăbite realizează nesimuItaneitatea rezistenţelor la demarare; vagoanele fiind diferite, presiunea tampoanelor nu e simetrică faţă de centrul de greutate al vagonului şi apar cupluri de forţe cari tind să rotească vagonul în jurul axelor verticală şi orizontală, creînd frecări suplementare; la circulaţia în convoi se reduce sensibil rezistenţa aerodinamică). Din aceste ^cauze, unele rezistenţe cresc, iar altele se anihilează. Întrucît formulele experimentale ale vehiculelor (vagoane, locomotive, etc.) au fost stabilite pentru convoi, şi nu pentru fiecare vehicul izolat, în calculele rezistenţelor principale ale trenurilor se iau în consideraţie formulele unităţilor individuale, folosind relaţiile: Py' -j- Qy" r~—~p ^ q—t^gf/t] (cu regulatorul deschis), unde v e rezistenţa specifică, P e greutatea locomotivei, Qe greutatea vagoanelor remorcate, r' şi r" sînt rezistenţele specifice principale ale locomotivei, respectiv ale vagonului, iar rezistenţa totala a trenului are expresia: rf = r+i[kgf/t], în care i reprezintă rezistenţele suplementare specifice cari nu depind de viteză. Reducerea rezistenţei la mers a trenurilor reprezintă reducerea consumului specific de combustibil şi folosirea unei aceleiaşi locomotive la un tonaj sporit şi la o viteză de mers mai mare. Măsurile cari se pot lua pentru a reduce aceste rezistenţe pot fi: măsuri tehnice şi de organizare (ungerea suficientă, verificarea frînelor, cuplarea corectă, închiderea uşilor vagoanelor, prelucrarea şi montarea corectă a osiilor, întreţinerea căii, etc.) sau măsuri privind materialul rulant şi calea (îndulcirea rampelor, reducerea numărului rampelor, electrificarea liniilor cu rampe pronunţate, introducerea şinelor de tip greu, sudarea rosturilor dintre şine, îmbunătăţirea balastului). Rezistenţa de rulare R0 depinde de viteza de mers V (în km/h) şi de greutatea vehiculului q (în t) şi diferă, după felul de acţionare al mecanismului motor sau după felul vehiculului remorcat. Valoarea ei a fost determinată experimental, pentru calcul folosindu-se diferite formule empirice, ca de exemplu: R0-a Ş bV; R^-a + bV-ţ-cV2; Ru = a+^b+-^V, în care a, b şi c sînt coeficienţi determinaţi prin experimentări pentru diferite feluri de vehicule. Rezistenţa suplementară de declivitate R• (în kgf/t) e o rezistenţă dependentă de mărimea declivităţilor {i) şi care are valori pozitive pentru rampe şi valori negative pentru pante. Rezistenţa suplementară care se opune la înaintarea unui vehicul pe o rampă are valoarea forţei paralele cu planul înclinat, R.=Gs\n (3 (v. fig. IV, de la p. 614). Pentru valori mici ale unghiului (3 (sub 5°) se poate înlocui, cu suficientă aproximaţie, valoarea sinusului prin tangentă; deci: G sin $~G tg p = Gi. Rezultă că rezistenţa specifică datorită declivităţii (adică pentru 1 t) e r.=^i (kg/t). Rezistenţa suplementară în curbe (Rc), care se opune la mişcarea de rostogolire a roţilor vehiculelor de cale ferată, la trecerea lor printr-o curbă, depinde de raza curbei, de ecartamentul liniei, de supraînălţarea şi supralărgirea căii în curbă, de tipul vehiculului (cu boghiu sau cu ampatament rigid), de diametrul şi înălţimea buzei bandajului roţilor, de viteza de mers a trenului, de jocurile de la cutia de osie şi placa de gardă, şi de alte cauze de importanţă mai mică. Din cauza numeroşilor parametri variabili cari intervin în calculul teoretic al rezistenţei de înscriere în curbă, problema a fost rezolvată tot pe cale experimentală, rezultînd numeroase formule, cu coeficienţi stabiliţi pentru a cuprinde toţi parametrii. Rezistenţa la demarare {Rj^ e datorită unor cauza suplementare, şi anume atît construcţiei materialului rulant (frecări la lagăre, aparate de tracţiune, etc.), cît şi învingerii forţelor inerţiale. Aceste rezistenţe incidentale nu au putut fi stabilite teoretic, şi pentru determinarea mărimii lor au fost efectuate măsurări experimentale, cu vagonul dinamometric. Această rezistenţă se ia în calcule la proiectarea liniilor înaintea semnalelor de distanţă, unde pot fi opriri frecvente şi unde nu se consideră declivitatea maximă a liniei, cum şi la pornirea trenurilor din staţie. Rezistenţa la accelerare (Rw), care trebuie să fie învinsă pentru ca un tren să atingă viteza maximă admisă în mişcare uniform accelerată, e dată de formula: J?w=102a(1+c), în care a e acceleraţia (în m/s2), c e un coeficient care ţine seamă de existenţa maselor în mişcare de rotaţie (roţi, contragreutăţile bielei, manivele, etc.) şi care poate avea valorile Rezistenţă la mers 618 Rezistenţă la mers c=0,02, pentru vagoane, c=0,09, pentru locomotive cu abur, £=0,012, pentru locomotive Diesel, c=0,033, pentru locomotive electrice. Valoarea acceleraţiei la demarare a depinde de felul trenului şi de modul de remorcare, şi anume: pentru trenuri de călători remorcate de locomotive cu abur, <^=0,15***0,20 m/s2; pentru trenuri de călători remorcate de locomotive Diesel, a=0,25**-0,35 m/s2; pentru trenuri de călători remorcate de locomotive electrice, &=0,30-*-0,40 m/s2; pentru automotoare cu transmisiune electrice sau trenuri metropolitane, «=0,40-0,80 m/s2. Rezistenţa vîntului (Rpt), datorită vîntului care suflă în direcţia contrară sensului de mers şi face cu aceasta un unghi (3, se determină cu formula: în care e e un coeficient care depinde de unghiul (3, V e viteza rezultantă din compunerea vitezei vehiculului cu viteza vîntului. Această formulă se aplică la rularea vagoanelor pe cocoaşele de triere, şi se iau în consideraţie numai vînturile dominante. Rezistenţa dată de vînt e independentă de rezistenţa aeru lu i, care depinde de viteza de mers a trenului şi care intră în calculul rezistenţelor de rulare. Prin formele aerodinamice ale locomotivelor se reduc şi rezistenţele datorite vîntului. Rezistenţa temperaturilor joase (R/s) apare la temperaturi sub —10° şi se opune la înaintarea vehiculelor pe şine, atît datorită gheţii care se formează pe suprafaţa de rulare a şinei, cît şl sporirii viscozităţii unsorilor de la lagăre şi cusineţi. în condiţiile cele mai defavorabile, valoarea acestei rezistenţe (după formule aplicate în URSS) poate fi: = 0,001 T2, unde T e temperatura medie a aerului în lunile cele mai friguroase. Rezistenţele suplementare, datorită temperaturilor joase, au importanţă mare la rularea vagoanelor pe cocoaşele de triere, la triajele nemecanizate, unde se construieşte o cocoaşă mai înaltă, numită cocoaşă de iarnă. La remorcarea trenurilor se ţine seamă că temperaturile joase sînt concomitente cu vînturi sau chiar cu viscole, şi se reduc tonajele trenurilor. Rezistenţa în tunel (R/fi) e datorită scăderii aderenţei dintre roţi şi şină din cauza umezelii, cum şi rezistenţei aerului într-un spaţiu limitat. Din măsurări experimentale a rezultat că rezistenţele în tunele sînt cu circa 20% mai mari decît în linie curentă. Practic, rezistenţele suplementare cari apar în tunele sînt luate în consideraţie prin micşorarea rezistenţei caracteristice a liniei, cu 3-*-6 kg/t, în funcţiune de lungimea tunelului. Pentru tunele cu lungime mare se recomandă ca rezistenţa caracteristică a liniei să nu fie mai mare decît 10 kg/t. Rezistenţa !a mers a navei. Nav.: Suma rezistenţelor pe cari Ie întîmpină nava în mers. Componentele principale ale rezistenţei navei sînt cele datorite acţiunii apei şi aerului asupra corpului propriu-zis şi suprastructurii navei, ele constituind rezistenţe principale; alte elemente componente sînt datorite prezenţei în apă a diferitelor proeminenţe, şi stării de asperitate a suprafeţei corpului, cum şi cele datorite unor cauze exterioare navei, ca, de exemplu, navigaţia în rampă, pe ape puţin adînci, în canale, sau remorcarea unui convoi, acestea constituind rezistenţe suplementare. Elementele componente ale rezistenţei totale pot fi grupate, după natura cauzelor şi condiţiile în cari se produc elementele respective, putînd fi determinate prin ca leu le bazate pe formule şi diagrame rezultate din consideraţii teoretice, şi experimentale. Datorită influenţării lor reci- proce, care face să varieze valoarea lor individuală şi să mărească coeficientul de aproximaţie a rezultatelor calculate, determinarea cu precizia necesară a rezistenţei se realizează, în prezent, însă, numai pe cale de încercări pe model la basinele de carenă. După cauzele cari Ie determină, componentele rezistenţei principale datorite înaintării în apă a navei sînt: rezistenţa la frecare, rezistenţa din presiuni, sau turbionară, rezistenţa valurilor şi rezistenţa aerului. Primele se datoresc viscozităţii fluidului (apei) în care se deplasează nava (ele neexistînd în fluidele ideale), iar ultima se datoreşte valurilor formate de deplasarea navei, ca efectuai acţiunii simultane a forţelor de inerţie şi a gravitaţiei. în tehnica navală, determinarea rezistenţei navei se efectuează atît prin calcul (după tabelele de calcul sau după formule empirice), cum şi prin similitudine, pe baza încercărilor în basine şi în canale de experimentare, pe modele de nave. Întrucît rezistenţele ia presiuni şi rezistenţa valurilor nu pot fi determinate teoretic cu metode suficient de simple, ele se determină împreună, constituind rezistenţa de formă sau reziduală pe cale experimentală, prin încercări asupra modelului navei respective sau utilizînd date cunoscute asupra rezistenţelor modelelor sau asupra rezistenţei unor nave la scara naturală, geometric asemenea. Cunoscînd, astfel, rezistenţa totală, rezistenţa de formă se deduce scăzînd valoarea rezistenţei de frecare, care poate fi determinată prin calcul sau prin alte mijloace; în cazul experimentării pe nava la scară reală, trebuie să se ţină seamă şi de rezistenţa aerului. Rezistenţa la frecare rezultă din integrarea, extinsă la întreaga suprafaţă udată a corpului navei, a componentelor după o direcţie paralelă cu planul diametral al navei ale tuturor forţelor elementare tangenţiale cari iau naştere pe fiecare element de suprafaţă udată, ca urmare a reducerii vitezei fluxului potenţial din afara acestui strat pînă la valoarea zero, corespunzătoare particulelor de apă din imediata apropiere a suprafeţei corpului navei; din această cauză, rezistenţa de frecare e numită şi rezistenţă tangenţială. în funcţiune de factorii de cari depinde, mărimea ei poate fi calculată cu relaţia: ±Crov*F, în care Rj (în kgf) e rezistenţa la frecare; p(în kg s2rrr4) e masa specifică a apei; v (în ms_1) e viteza navei; F (în m2) e suprafaţa udată, determinată de conturul valurilor, şi Cr e coeficientul K de frecare, care depinde de raportul fi’nd un coeficient care ţine seamă de starea suprafeţei udate, şi L e lungimea dintre perpendiculare a navei), cum şi de numărul Iui Reynolds. Rezistenţa din presiuni ia naştere ca rezultat al unei perturbaţii care se produce în fluxul potenţial la pupa navei aflate în mişcare şi care împiedică transformarea vitezei particulelor de apă în presiune, obţinîndu-se astfel o forţă de rezistenţă perpendiculară pe elementele de suprafaţă; din această cauză, rezistenţa din presiuni e numită, uneori, şi rezistenţa normala. Întrucît în stratul limită ia naştere o stare turbionară, această rezistenţă e numită impropriu şi rezistenţa turbionara, care însă nu e totdeauna identică cu rezistenţa din presiuni. Rezistenţa valurilor ia naştere ca urmare a energiei potenţiale a valurilor produse de navă în timpul mersului. Din cauza suprapresiunii existente la prora şi la pupa navei şi a subpres iun ii de la mijlocul navei, şi sub acţiunea presiunii atmosferei, uniformă în toate punctele, nivelul apei se ridică la prora şi la pupa navei şi coboară la mijlocul ei, producînd astfel valuri. Această rezistenţă depinde de „lungimea generatoare de valuri" care, la rîndul ei, depinde de lungimea navei, cum şi de viteza de mers. Rezistenţă la mers 619 Rezistenţă la mers Pentru o navă cu lungimea L, care înaintează cu viteza v, rezistenţa valurilor capătă expresia: R= JL.v2.L2.ţ, £ fiind un coeficient de rezistenţă, care depinde de numărul Froude V-~- • gL Practic se constată că rezistenţa valurilor la înaintarea navelor devine sensibilă numai pentru viteze mai mari. Dacă v se consideră viteza relativă -----------f experienţe numeroase VeL au arătat că rezistenţa valurilor capătă valori cari trebuie luate v în consideraţie numai pentru ■—---------^0.15---0.17. igL La viteze mici de deplasare a navei, rezistenţa e dată de valurile laterale, iar la viteze mari, factorul cel mai important sînt valurile transversale. Rezistenţa valurilor depinzînd şi de forma corpului navei, rezultă că ea poate fi considerabil redusă, dîndu-se o formă corespunzătoare navei. Rezistenţa de forma sau reziduala e partea din rezistenţa totală a navei rezultată din însumarea rezistenţei din presiune cu rezistenţa valurilor. Deşi cele două elemente sînt de origine diferită, rezistenţa din presiune fiind generată de viscozitatea fluidului, iar cea a valurilor, de forţele de inerţie şi de gravitaţie, însumarea lor e folosită din motive practice, deoarece ele nu pot fi determinate cu suficientă precizie prin calcul şi nu pot fi separate în cadrul rezultatelor încercărilor pe modele. Rezistenţa aerului e produsă de părţile navei în mers situate deasupra planului de plutire. Prin analogie cu rezistenţa apei, rezistenţa aerului poate fi descompusă în rezistenţa de frecare şi în cea de presiune, datorite viscozităţii fluidului (aerului) în care se deplasează partea navei de deasupra apei. Datorită masei specifice mici a aerului, forţa gravitaţiei nu are, în acest caz, un efect sensibil, astfel încît rezjstenţa de frecare e neglijabilă faţă de rezistenţa de presiune. în consecinţă se pot obţine îmbunătăţiri constructive simţitoare micşorînd rezistenţa aerului, dînd anumitor elemente ale suprastructurii (coşuri, catarge, arboradă, bărci de salvare, etc.) forme cu contur aerodinamic, comasînd suprastructurile izolate în construcţii monobloc, rotunjind pereţii frontali ai încăperilor suprastructurilor, sau prin retragerea în trepte a construcţiilor suprastructurilor la proră şi la pupă. În general, în practică, rezistenţa aerului poate fi determinată cu formula: în care R (în kgf) e rezistenţa aerului; pa (în kgf-s2-rrr4) e masa specifică a aerului; v (în m-s”1) e viteza aerului; F (în m2) e suprafaţa proiecţiei părţii navei de deasupra nivelului apei pe un plan normal pe direcţia vîntului; CQ e coeficientul (adimensional) de rezistenţă a aerului. Rezistenţa totală a aerului pe care nava o întîmpină în mers cuprinde rezistenţa aerului creată de deplasarea navei în aer, şi rezistenţa vîntului. Conform» datelor rezultate din încercări pe modele şi la scara naturală, rezistenţa totală a aerului devine maximă cînd direcţia vîntului^ formează cu planul diametral al, navei un unghi de 25-**30°. În aceste condiţii, rezistenţa totală a aerului poate atinge 25% şi mai mult din rezistenţa totală a apei, faţă de numai 2***3 %, cît reprezintă rezistenţa aerului Ja înaintarea navei fără vînt. Rezistenţa suplementară e suma următoarelor rezistenţe: Rezistenţa proeminenţelor corpului, care e creată de înaintarea în apă a diferitelor proeminenţe şi apendice ale corpului navei, cum sînt: consolele arborilor port-elice, chilele de ruliu, cîrma, etc.^Mărimea acesteia variază între limite foarte largi, aportul său la rezistenţa la înaintare a corpului propriu-zis variind între 2% (la nave cu o elice) şi 40% (la submarine în imersiune). Separarea rezistenţei proeminenţelor de rezistenţa corpului propriu-zis se face din motive practice, rezultate din încercările pe model ale navelor. Dată fiind dimensiunea mică a proeminenţelor la scara modelului, numărul lui Reynolds al acestora rezultă de asemenea mic, astfel încît încercarea lor, împreună cu modelul corpului propriu-zis, conduce la o supraevaluare a acestei valori. De aceea, la datele rezultate prin diferenţa dintre rezistenţa modelului completat cu proeminenţe şi cea a corpului propriu-zis trebuie adăugaţi anumiţi coeficienţi de corecţie. Trebuie să se ţină seamă, de asemenea, şi de unele reduceri ale mărimii rezistenţei proeminenţelor în basinul de încercări pe model, ca urmare a îngroşării relative a stratului limită în jurul modelului în raport cu cel din natură. Rezistenţa la ape puţin adinei rezu Ită din modificarea sistemului de valuri, provocată de navă în deplasarea e-i în ape puţin adînci. Mărimea variaţiei acestei rezistenţe depinde de raportul dintre viteza navei şi viteza critică vH=~\/gH, unde H e adîncimea apei, iar g e acceleraţia gravitaţiei, influenţa apei puţin adînci apărînd pentru valori Vo=;0,5\lgH , valoarea maximă avînd-o cînd viteza navei e egală cu vH. Efectul adîncimii reduse se manifestă prin modificarea sistemului de valuri transversale, acestea crescînd în înălţime şi în lungime, în timp ce unghiul crestelor lor cu planul diametral al navei creşte pînă la valoarea sa limită (a=90°), cînd nava atinge viteza critică. Din această cauză se produce o creştere a rezistenţei de frecare, datorită creşterii vitezei curentului în sens contrar al apei, cum şi o creştere a rezistenţei din presiune; totodată se produce o modificare a asietei navei, care se apupează, făcînd să sporească rezistenţa turbionară şi dînd loc la o creştere a rezistenţei valurilor. Cînd viteza navei depăşeşte valoarea critică (vH), fenomenele de mai sus dispar, deoarece viteza de propagare a noului sistem de valuri nu poate depăşi valoarea vitezei critice, ceea ce face ca nava să-şi reia sistemul propriu de valuri, caracteristic apelor adînci. Rezistenţa la navigaţie în canal e datorită influenţei secţiunii reduse a apei în canal, carese manifestă prin creşterea vitezei curentului în sensul cont rar al apei pe laturile şi pe fundul canalului, ceea ce sporeşte rezistenţa de frecare şi' provoacă totodată o sucţiune a apei în zona navei, care conduce la o înclinare a suprafeţei apei în sens contrar înaintării navei. Nava se găseşte, astfel, în condiţii asemănătoare navigaţiei în rampă. Rezistenţa în rampa (la deal) e forţa pe care nava trebuie să o învingă cînd navighează în amonte, între puncte de nivel diferite ale suprafeţei în pantă a apei. Valoarea ei poate fi determinată cu relaţia R^=pgiD, în care p e masa specifică a apei, g e acceleraţia gravitaţiei, i e tangenta unghiului de pantă şi D e deplasamentul navei. La navigaţia în amonte, rezistenţa în rampă se adună, iar la navigaţia în aval, valoarea ei se scade din rezistenţa totală. Rezistenţa de remorcare e rezistenţa Ia înaintare a unei nave sau a unui convoi de nave remorcat (prin tragere sau prin împingere). Mărimea rezistenţei de remorcare a unui convoi e, în general, diferită de suma rezistenţelor individuale ale navelor remorcate, variaţia respectivă fiind în funcţiune de dispoziţia navelor în convoi, de distanţa dintre Rezistenţă caracteristică 620 Rezistenţă electrică nave şi de efectul de siaj (în cazul navelor cari navighează în . siajul celor anterioare); astfel, pentru un convoi de nave identice, rezistenţa de remorcare a convoiului e Rr—nRc, unde n e numărul de nave; R e rezistenţa unei nave şi c e un coeficient care poate fi sub-sau supraunitar, fiind, în general, mai mic pentru navele dispuse într-un singur rînd şi fără distanţe libere între ele. Rezistenţa de remorcare prin împingere e, în general, mai mică decît rezistenţa de remorcare prin tragere, datorită evitării ambardeei, prezenţei remorcherului, ca urmare a modului de legare a navelor remorcate, cari formează, astfel, o unitate compactă. 1. ~ caracteristica. C. f.: Rezistenţa maximă a unei linii de cale ferată, egală cu suma rezistenţei rampei maxime şi a rezistenţei curbei de pe această rampă, pe distanţa dintre două staţii. Rezistenţa caracteristică se foloseşte la stabilirea tonajului trenurilor în funcţiune de puterea locomotivei şi se exprimă în kg/t. Rezistenţele caracteristice, ca şi pantele caracteristice, sînt diferite în cele două sensuri de circulaţie ale unei linii de cale ferată. Instrucţiun ile de remorcare şi de frînare a trenurilor specifică rezistenţele caracteristice ale tuturor liniilor din ţara noastră pe distanţa dintre staţii, în ambele sensuri de circulaţie, în valori exprimate prin numere întregi rotunjite în plus. Rezistenţa caracteristică a liniilor în palier şi în aliniament, sau în pantă continuă, e egală cu zero. La calculul rezistenţei caracteristice, energia cinetică a trenului se ia în consideraţie numai cînd rezistenţa maximă a liniei rezultă din rampe cu lungimea mai mică decît 1500 m şi cînd piciorul rampei poate fi atacat cu o viteză de cel puţin 30 km/h, iar la vîrful rampei seajunge cu viteza de 15 km/h. în acest caz, rezistenţa caracteristică se reduce cu valoarea; — v\ m—3,9 unde vx e viteza la piciorul rampei, v2 e viteza la vîrful rampei, iar l e lungimea rampei, astfel încît valoarea rezistenţei caracteristice reduse se exprimă prin relaţia W^=m. în unele cazuri, rezistenţa caracteristică e mai mare decît rezistenţa maximă a liniei, şi anume,acînd trenul se opreşte pe porţiunea cu rezistenţă maximă. în acest caz, rezistenţa caracteristică se măreşte cu valoarea ^=2+0,1 i, în care i e valoarea rampei, în mm/m. Pe porţiunea de linie cu rezistenţa caracteristică maximă (JWjft-n), valoarea lui n reprezintă rezistenţa suplementară de demaraj. Tabloul rezistenţelor caracteristice cuprinde trei coloane, în cari sînt specificate: rezistenţele caracteristice ale liniilor, cînd trenurile circulă fără oprire; sporurile de rezistenţe caracteristice, în cazul opririlor în staţii, sporurile de rezistenţă caracteristice, în cazul opririi trenurilor la semnalul de intrare în staţie, cînd acesta se găseşte în rampă. Rezistenţa caracteristică a unei secţii de circulaţie e cea mai mare dintre rezistenţele caracteristice dintre staţiile secţiei respective. 2. specifica.Tehn.: Rezistenţa la mers a unui vehicul, raportată la o tonă din greutatea acestuia. De obicei, rezistenţa specifică se exprimă în kg/t. 3. Rezistenţa. 8. Elt.: Sin. Rezistenţă electrică (v.). 4. Rezistenţa electrica. 1. Elt.: Mărime definită pentru un conductor isotrop, fără tensiune electromotoare proprie şi cu două borne de acces perfect conductoare, prin cîtul R dintre tensiunea la borne u şi intensitatea i a curentului continuu absorbit de conductor: ’ Ultima relaţie e valabilă şi pentru conductoarele filiforme în regim cuasistaţionar, dacă variaţia în timp a curentului electric e suficient de lentă pentru ca densitatea curentului să fie repartizată practic uniform pe secţiunea conductorului, iar curentul să fie acelaşi în lungul său. în acest caz se consideră tensiunea în lungul conductorului. Pentru un conductor filiform, neomogen, de lungime l şi avînd rezistivitatea p(s) şi secţiunea transversală A(s) variabile (unde s e lungimea de arc contată de la una dintre extremităţile conductorului), expresia rezistenţei electrice e următoarea: R= Dacă conductorul e omogen şi are aceeaşi secţiune în lungul său, ultima expresie se poate scrie: Mărimea reciprocă a rezistenţei electrice se numeşte con-ductanţâ (v. Conductanţă 1). Rezistenţa electrică aconductoarelor lineare depinde numai de dimensiunile, forma, materialul din care sînt constituite şi de starea lor fizică (temperatură, etc.). Pentru conductoarele nelineare, se deosebesc: rezistenţa statică, rezistenţa diferenţială şi rezistenţa dinamică, cari depind şi de punctul de funcţionare de pe caracteristica u—f(i) a conductorului, deci şi de valoarea şi sensul curentului electric din conductoare (v. fig. /). Rezistenţa statică Rs, corespunzătoare unui punct de funcţionare M, e egală cu raportul dintre tensiunea la borne continuă şi intensitatea curentului continuu din conductor, cari corespund punctului M: l. Caracteristica conductoarelor nelineare. i? = kt ga, unde k e raportul în unităţi de rezistenţă electrică al scărilor folosite pentru trasarea caracteristicii u— f(i), a fiind unghiul dintre dreapta O/V1 şi axa absciselor. Rezistenţa diferenţială Rj, corespunzătoare punctului de funcţionare M, e egală cu limita raportului dintre creşterea a tensiunii electrice şi creşterea a curentului (cari corespund punctului de funcţionare M), cînd ultima tinde către zero: lim A i'm 0 A u A i-K M d u di* M = k tg M M p fiind unghiul făcut cu tangenta geometrică în punctul de funcţionare şi axa absciselor. Rezistenţa dinamică Rjjn a unui conductor străbătut de un curent nesinusoidal avînd o componentă continuă I0 şi una sinusoidală,—corespunzătoare unui punct de funcţionare M determinat de I0,— e egală cu raportul -dintre Rezistenţa electrica 621 Rezistenţă electrică amplitudinea Aua a componentei sinusoidale a tensiunii şi •amplitudinea Aia a componentei sinusoidale a curentului: ’ A u ■ J^l) . din [ Ai Im R Rezistenţa dinamică depinde, afară de punctul de funcţionare, şi de frecvenţa şi de amplitudinea componentelor sinusoidale ale tensiunii şi curentului. Unităţile de măsură ale rezistenţei (neafectate de raţionalizare) sînt indicate în tablou, în care x e coeficientul de raţionalizare (egal cu unitatea în sistemele raţionalizate şi cu 4tu în cele neraţionalizate), iar c0 e viteza de propagare a luminii în vid. Sistemul de unităţi MKSA CGSes CGS Gauss CGSem Sistemul de dimensiuni Dimensiunea rezistenţei [LMTi] [LMT^rl [LMT] .[LMTxjx] [L2MT-3r2] [L-'T] [LT Unitatea (simbolul) ohm (Q) u • CGS u • CGS Gauss u • CGS em Relaţia de transformare 1Q = 109u • CGSem = 109 ___ 109 = —- u • CG bes — — ' 10" ■ u • CGS Gauss 1 u . CGSes = =^10-9 ^9-10uQ 1 u • CGSes = =^CGSem^ ^9 .1020 u • CGSem 1 u> CGSes= 1 u • CGS Gauss 1 u • CGSem=10 1 1 ~ = — u • CGSes=—^ Cq Cq • CGS Gaus în metoda ampermetrului şi voltmetru-I u i, cu voltmetrul se măsoară căderea de tensiune în rezistenţă, iar cu ampermetrul intensitatea curentului. După modul de legare a voltmetrului se deosebesc montajul aval (v. fig. II ax)t în care caz voltmetrul nu măsoară căderea de tensiune în ampermetru, şi montajul amonte (v. fig. II a2), în care voltmetrul măsoară şi căderea de tensiune în ampermetru. Valoarea rezistenţei se obţine în ambele cazuri aplicînd legea lui Ohm: R=UjI, unde U e tensiunea măsurată de volt-metru şi I e intensitatea curentului măsurat de ampermetru. Ambele montaje comportă erori sistematice (de metodă); (AR\ R iar pentru mon- )m ** — »•-- pentru montajul aval: (— lR )> R )m R tajul amonte: *+v unde Ry e rezistenţa voltmetru- Se deosebesc unităţi internaţionale şi unităţi absolute ale rezistenţei electrice, primele fiind definite pe baza unor etaloane internaţionale, iar celelalte pe baza unor unităţi determinate cu ajutorul forţelor electrod inamice (v.). Unitatea MKSA internaţională de rezistenţă electrică, numită ohm internaţional (^înt) e egală cu rezistenţa electrică, la temperatura de 0°, a unei coloane de mercur de 106,300 cm, care are greutatea 14,4521 g şi deci secţiunea de 1 mm2. Unitatea MKSA absolută de rezistenţă electrică, numită ohm absolut (Qabs), e egală cu rezistenţa unei conducte prin care trece curentul de un amper absolut cînd i se aplică la borne tensiunea de un volt absolut. între unitatea internaţională şi cea absolută de rezistenţă electrică există următoarea relaţie: iairrt=i. oooso oQbs. Metodele de măsurare a rezistenţelor electrice se deosebesc: după scop, în metode industriale şi în metode de laborator; după mărimea rezistenţelor de măsurat, în metode de măsurare a rezistenţelor foarte mici şi mici, metode de măsurare a rezistenţelor mari (între 1 O şi 1 M^) si metode de măsurare a rezistenţelor foarte mari (>1 MQ). Metodele industriale se folosesc pentru aplicarea la instrumente de măsură curente în fabrici, ateliere, exploatări industriale, etc. Se deosebesc metodele: ampermetrului şi voltmetrului; voltmetrului şi rezistenţei etalon; voltmetrului; ohmmetrului. lui, iar RA e rezistenţa ampermetrului. Se recomandă montajul ava! pentru măsurarea rezistenţelor mici, iar montajul amonte, care permite măsurători mai puţin precise, pentru măsurarea rezistenţelor mari. La erorile sistematice de metodă se adaugă erori ie de construcţie ale instrumentelor şi de determinare a indicaţiilor: (^T) astfel că eroarea totală e: = R ) c+d UI \ R ) +(-L- Metoda prezintă dezavantajul necesităţii de a folosi două instrumente diferite. Metoda voltmetrului şi rezistenţei eta-l o n consistă în legarea în serie a rezistenţei de măsurat cu o rezistenţă etalon (v. fig. II bx) şi în măsurarea apoi, succesiv, cu acelaşi voltmetru, a tensiunii la bornele acestor rezistenţe, curentul fiind menţinut constant în circuit în ambele cazuri. Rezistenta e dată de relaţia: , unde i? e re- evt * zistenţa etalon, U e tensiunea Ia bornele rezistenţei de măsurat, iar U e tensiunea la bornele rezistenţei etalon. Dacă sursa de energie electromagnetică e polarizabilă, se efectuează două citiri U' şi U" la bornele rezistenţei R, înainte şi după citirea făcută asupra rezistenţei R , iar valoarea rezistenţei măsurate e: *'=!? u'+u’ , 2 Ue • Eroarea sistematică de metodă e: rAin =Re-R \Rr)m R^-fR (unde Rp e rezistenţa proprie a voltmetrului), care se anulează dacă se alege Re de acelaşi ordin de mărime cu R şi dacă Rp e destul de mare. La eroarea de metodă se adaugă eroarea de construcţie .a rezistenţei etalon şi de determinare a tensiunilor; eroarea totală e: AR (AR) A Rp AU A U ir = prjm +^+ir+^rf- Eroarea de etalonare a voltmetru Iu i se anu lează, în genera F, dacă instrumentul e proporţional şi dacă cele două citiri sînt apropiate. Me'.oda e indicată, în general, pentru măsurarea rezistenţelor mici (J?<1Q), putînd fi aplicată şi ca metodă de laborator, dacă se înlocuieşte voltmetrul cu un.galvanometru sensibil, în serie cu o rezistenţă mare, de ordinul a 104--106a, eventual shuntat cu o rezistenţă de valoare Rezistenţă electrica 622 Rezistenţă electrica potrivită, astfel încît spotul galvanometrului să rămînă pe riglă (v. fig. IIT b2). Metoda voltmetru lui utilizează un voltmetru cu rezistenţă interioară mare, cunoscută, Rp, şi o baterie de acumulatoare bine încărcată. Se măsoară tensiunea la bornele bateriei U1] se leagă rezistenţa necunoscută R în serie cu volt-metrul şi se măsoară din nou tensiunea U2 la bornele bateriei. Rezistenta necunoscută e dată de relaţia: f-1- Pot fi măsurate: rezistenţe între 25 Q şi 50 000 O cu un acumulator de 4 V şi rezistenţe între 2000 O şi 4 M O cu un acumulator de 80 V. Metoda dă rezultate bune la măsurarea rezistenţelor mari şi foarte mari. Metoda ohmmetrului consistă în legarea rezistenţei necunoscute la bornele ohmmetrului (v.), după ce în (v. fig. II c1-*-c5); puntea dublă (puntea Thomson sau Kelvin), pentru măsurarea rezistenţelor mici şi foarte mici (v. fig. II c6), şi puntea diferenţială (Hochin şi Matthissen) (v. fig. II c7), care e o variantă a punţii simple. în metoda punţii simple, măsurarea se efectuează fixînd valoarea raportului RJRfr şi variind rezistenţa R pînă cînd galvanometruI rămîne la zero. Variaţia lui R poate fi discretă (v. fig. II q) sau continuă (v. fig. II c2), în cazul folosirii unui fir calibrat. Echilibrarea punţii se poate face menţinînd constantă valoarea rezistenţei R, însă variind raportuI RJRjj (v. fig. II c3). Pentru măsurări precise, unul dintre vîrfurile punţii e constituit dintr-un fir calibrat (v. fig. // c4 şi c5). Pentru evitarea deteriorării firului calibrat, din cauza scînteilor electrice, se pune în contact cu acesta diagonala galvanometru lui. Deoarece rezistenţa de contact a cursorului e necunoscută, puntea cu fir e utilizată la compararea rezis-C T) ( | f T 7? M M e II. Schemele electrice ale metodelor pentru măsurarea rezistenţelor electrice. alt o8) metoda voltmetrului şi ampermetrului: at) montaj aval; o2) montaj amonte; blt f>2) metoda voltmetrului: bx) metoda voltmetrului aplicata industrial; bs) metoda voltmetrului aplicata în laborator; cx*--c7) metode cu punţi: cx) punte simpla; c2) punte cu fir calibrat; c3) punte cu fir calibrat, cu variaţia raportului rezistenţelor Ra şi Rc4) punte cu unul dintre vîrfuri constituit din fir calibrat (/); c6) montajul practic pentru schema c4 (MN — fir calibrat, k comutator cu godeuri de mercur); c6) punte dubla; c7) punte diferenţială; d) metoda de opoziţie; er-*e4) metode diferenţiale; f) metoda comparaţiei; g) metoda pierderii de sarcină; h) metoda acumulaţiei; 1»--6) borne; 7) comutator; 8) plăci de cupru; B) baterie de acumulatoare; Rr) rezistenţă reglabilă; Re) rezistenţă etalon; V) voltmetru; A) ampermetru; S) shunt; G) galvanometru; k, klt k2) comutatoare; Si. £2) galvanometru diferenţial; GB) galvanometru balistic. prealabil s-a verificat exactitatea instrumentului. Măsurătoarea nu e de precizie deoarece ohmmetrele, oricare ar fi principiul lor constructiv, nu sînt instrumente de precizie. Prin această metodă se pot măsura rezistenţe de la cîţiva ohmi pînă la cîţiva MO, după tipul instrumentului folosit. Metodele de laborator sînt metode de precizie. Se deosebesc: Metode cu punţi, cari se bazează pe compararea rezistenţei necunoscute cu alte rezistenţe cunoscute (v. ş] Punte 3). Se folosesc cel mai frecvent: puntea simplă (puntea Wheat-stone), pentru măsurarea rezistenţelor mijlocii şi mari tenţelor de acelaşi ordin de mărime, folosindu-se montajul din fig. II c5, unde MN e un fir rezistiv calibrat auxiliar şi k e un comutator cu godeuri de mercur, care permite inversarea între ele a rezistenţelor Ra şi Ry Folosirea acestui montaj conduce la o expresie pentru Rx în care, intrînd numai diferenţele a patru citiri, originea pe firul calibrat e arbitrară; totodată, prin diferenţă dispar şi rezistenţele de contact. Metoda de mâsurâ cu puntea dublă e o metodă de zero care consistă în compararea a două rezistenţe de acelaşi ordin Rezistenţi electrica ^23 Rezistenţa electrica de mărime. Aranjînd puntea astfel, încît:, valoarea re- *2 H rezistenţei necunoscute e : Rx=R--x r2 Afară de eroarea de construcţie a diverselor rezistenţe şi de eroarea de determinare, metoda prezintă şi o eroare sistematică, datorită neobţinerii egalităţii celor două raporturi de mai înainte. Metoda punţii diferenţiale e o variantă a metodei cu puntea simplă prezentînd, însă, particularităţile (v. fig. II c7): circuitul MCN are o rezistenţă constantă, rezistenţele Rx şi R2 sînt jumelate şi diagonala galvanometru lu i e legată cu o extremitate la cursorul C şi cu cealaltă extremitate, succesiv, la capetele barelor etalon şi de comparat. Metoda dă rezultate foarte bune, nu prezintă dificultăţile punţii duble, iar rezistenţele de contact se elimină prin diferenţă. Metode/e de opoziţie se realizează cu montaj u I din fig. II d, unde Rx e rezistenţa de măsurat, Re e o rezistenţă etalon cu care se compară rezistenţa necunoscută, Rx şi R2 sînt două cutii de rezistenţe cu fişe sau cu ploturi, cari se jumelează, Rr1, Rr2 sînt reostate de reglare, ke un comutator cu godeuri cu şase direcţii. Punînd comutatorul k în poziţiile 1-2, 3-4 se reglează Rx pînă cînd pentru valoarea R[ se aduce galvanometrul la zero; se comută apoi k în poziţia 3-4, 4-6 şi se reglează din nou Rv pînă cînd pentru valoarea R" se aduce din nou galvanometrul la zero. Valoarea rezistenţei e dată de relaţia: T, Rl ‘Rl’ Rezistenţele de contact nu intervin, iar eroarea de cunoaştere a raportului R'JR" e minimă, deoarece pentru Rx se foloseşte aceeaşi cutie de rezistenţă. Dacă şi R'l=R"'-\-r2, eroarea totală de măsu- rare e: AR:, AR AR"’ R”’ (R'[-R{) An Ar2 Rx R R" ' Ri-Rţ + R{ + Rl ’ care e cu atît mai mică cu cît R[ şi R'l sînt mai apropiate, ca valori, de cele două rezistenţe de comparat. E necesar ca în cele două circuite (1) şi (2) curenţii să fie constanţi; în circuitul (2) această condiţie poate fi satisfăcută deoarece Rx+ R2-\-Rr2 poate fi făcut ori cît de mare; în circuitul X1)Rxşi R$ fiind mici, curentuI e mare şi sursase poate polariza. De aceea se alege o sursă cît mai puţin polarizabilă şi se admite că variaţia curentului e proporţională cu timpul. Efectuîndu-se trei măsurări la intervale de timp egale, prima asupra Iui RXf a doua asupra lui R şi a treia asupra lui R±, rezistenţa e dată de relaţia: „ P *îi+*î. R* R 2 Rl ' în care R'1X şi R{2 sînt valorile măsurate. Metoda e foarte precisă şi e aplicată şi ca metodă industrială. Metodele diferenţiale sînt metode de comparaţie, necesitînd un galvanometru diferenţial (v. sub Galvanometru). în metoda folosind montajul din fig. II ev bornele-]- ale galvanometrelor sînt legate la unul dintre polii sursei de energie, iar bornele — sînt legate, prin intermediul rezistenţelor variabile Rx şi R2 şi al rezistenţei Rx (care poate fi scurt-circuitată), la bornele rezistenţei R , legată în serie cu sursa de energie. Se scurt-circuitează Rx şi se echilibrează galvanometrul diferenţial pentru valorile i?* şi R2 ale rezistenţelor variabile şi R2; se introduce Ry în circuit, prin deschiderea întreruptorului 7 şi, lăsînd neschimbat R{, se echilibrează galvanometrul diferenţial cu valoarea R2, obţinută prin variaţia rezistenţei R2. Valoarea rezistenţei necunoscute e dată de relaţia: „ R»-Ri Rx=—--------- în care k e constanta galvanometru lu i diferenţial, care se determină cu montajul din fig. II e2. Se fixează valoarea i?n a rezistenţei R2 şi se echilibrează galvanometrul prin valoarea R21 a rezistenţei R2; se alege o altă valoare R12 a rezistenţei Rv cît mai diferită de Rllt şi se restabileşte echilibrul cu valoarea R22 a rezistenţei R2. Se obţine: Această metodă e indicată numai pentru măsurarea rezistenţelor mari, fiindcă erorile posibile asupra lui R2 şi R'2 se adaugă în diferenţa (i?2—R2). Spre a fi aplicată şi la măsurarea rezistenţelor mici, se shuntează cele două bobine ale galvanometru lu i diferenţial şi, în acest caz, valoarea rezistenţei măsurate e dată de relaţia: Rl-Rk în care şi m2 sînt coeficientul de demultiplicare al fiecărui shunt (v.), procedeul de măsurare fiind acelaşi. în metoda la care se foloseşte montajul din fig.//e3seproce-deazăcum urmează: se stabileşte un curent intens în circuitul principal, carecuprinde Rx şi R, se fixează valoarea lui Rx la R[ şi se echilibrează galvanometru I cu valoarea R2 a rezistenţei R2; se ia R,[=fzRf1 şi se echilibrează din nou galvanometrul cu valoarea R2. Valoarea rezistenţei măsurate e dată de relaţia: , Ri-R'i 3 r. Pentru a evita perturbaţiile cari apar în suprafeţele echipotenţiale din A şi 8, din cauza curentu lu i intens din circuitul principal, se ia R[—R{ destul de mare (4000*• -5000 Q.); se obţine totodată eroarea relativă posibilă fără să se micşoreze sensibilitatea metodei. Folosind montajul Iui Kohlrausch (v. fig. II e4) se poate elimina k, înlocuindu-l cu un comutator cu godeuri de mercur. Se face o primă măsurare cu legăturile 1-3, 2-4, 1'-3', 2'-4', obţinîndu-se K~kR* unde = R- RU-Rl Se efectuează apoi a doua măsurare cu legăturile 1-4, 1 2-3, 1'-4', 2'-3', obtinîndu-se R„=Rx , unde x k 2 Rl 12“ R>9 si rezultă: ie. R„R„ Metode pentru măsurarea rezistenţelor mari sînt: metoda comparaţiei, metoda pierderii de sarcină, metoda acumulaţiei. Metoda comparaţiei foloseşte montajul din fig. II f; galvanometru I fi ind shuntat, se măsoară deviaţia, cînd în circuit e rezistenţa necunoscută; se înlocuieşte această rezistenţă cu o altă rezistenţă cunoscută, modificîndu-se eventual Rezistenţa electrică 624 Rezistenţa electrica valoarea shunt-ului pentru ca deviaţiile să fie de acelaşi ordin de mărime, evitîndu-se nelinearitatea acestuia. Rezistenţa căutată e dată de relaţia: nx R — —-------— R, aR nR în care ax şi olr sînt deviaţiile galvanometru lu i în cele două cazuri, nx şi nR sînt coeficienţii de demultiplicare ai shunt-ului şi R e rezistenţa cunoscută. Rezistenţele mari, prezentîndu-se în practică de obicei montate între două straturi bune conducătoare, constituie în ansamblu un condensator, adeseori cu o capacitate mare. De aceea, manevrele pentru măsurare se fac cu unele pre-cauţiuni, spre a evita deteriorarea galvanometru lu i, curentul de încărcare a condensatorului putînd fi foarte mare. GalvanometruI, rezistenţele de măsurat şi conductele de legătură trebuie să fie bine izolate faţă de pămînt pentru a evita curenţii paraziţi, cari ar falsifica rezultatele. Metoda pierderii de sarcină consistă în descărcarea unui condensator încărcat pe rezistenţa de măsurat şi în deducerea valorii acestei rezistenţe prin măsurareasarcinii electrice rămase în condensator după un anumit timp de descărcare, conform montajului din fig. II g, în care k sînt godeuri cu mercur şi Re rezistenţa de măsurat. Măsurarea se efectuează cum urmează: făcînd legătura 1-2, se încarcă condensatorul C; făcînd legătura 1-3 se descarcă condensatorul în galvanometruI balistic (v.), obţinîndu-se elon-gaţia 0o; se reface legătura 1-2, încărcîndu-se din nou condensatorul; la timpul t—0 se face legătura 1-4, începîndu-se descărcarea condensatorului; după timpul t — tv măsurat precis cu un cronometru, se reface legătura 1-3, descărcînd condensatorul în galvanometruI balistic, obţinîndu-se elongaţia 0r Valoarea rezistenţei măsurate e dată de relaţia: tx 0,434 C R= 1 C in— In I vo în practică se utilizează uneori 0- lo§ 61 formula aproximativă: R'= h 2 c e0-e1 ’ care dă valori mai mari decît cele reale. Metoda e susceptibilă la erori datorită următoarelor două cauze: dielectricul condensatorului etalon are pierderi (în acest caz, metoda măsoară Rx — RdR unde e rezistenţa di- electricului care se poate determina lăsînd condensatorul etalon să se descarce în timp, pe el însuşi, după care se descarcă din nou în galvanometru! balistic) şi sistemul a cărui rezistenţă se măsoară are o capacitate proprie C', care se leagă în paralel cu condensatorul etalon, cînd se face legătura 1-4; tensiunea V0 la bornele condensatorului devine brusc: vi=vocţcT 2 h j b_ 7T/[Jt0 -h* a j h e înălţimea barei ; f e frecvenţa curentului hc c iăţimea crestăturii ; b e lăţimea barei ; fjt0 e permeabilitatea vidului ! p e rezistivitatea barei 7 ^ □□□ □□ □□ ]□ £/}=«)+©; pentru y— 0, kjţ—yQi,) cp, £/< au semnificaţii- le specificate mai sus cp, £ şi y au semnificaţiile specificate mai sus înfăşurare în mai multe straturi inseriate cu conductoare rotunde Capetele de bobină ale unei înfăşurări cu bare dreptunghiulare Capetele de bobină ale unei înfăşurări cu conductoare circulare formînd un mănunchi circular legate în serie înfăşurare de transformator cu galeţi alternaţi cu bare dreptunghiulare / a , m2—0,2 kR=='\+ Formula e valabilă pentru m%— 0,8 ^iî=1+—3^-S Formula e valabilă pentru Ur-B d d' + 122 ^ Formula e valabilă pentru QC&' * |—8—- h i H ♦ t * k H t h ♦ nî1— 0,8 • ' 36 Formula e valabilă pentru £,^1 -A ind nf[i„ =a d bc P n e numărul de conductoare în strat m e numărul de straturi fu* o P bc—BJt/\,2H n e numărul de bare în strat ?n e numărul de straturi ţ=d ~\j 0,96 ~ v d p d e diametrul conductorului d' e distanţa radială dintre centrele a două conductoare Z e numărul total de conductoare v bc P bc=B + 0,6H n e numărul de straturi dispuse radial tn e numărul de straturi dispuse axial Rezistenţă dăunătoare 631 Rezistivitate Factorul de creştere al rezistenţei kR la înfăşurările de curent alternativ ale maşinilor şi transformatoarelor electrice (continuarej Tipul înfăşurării Geometria înfăşurării Factorul de creştere al rezistenţei jkjţ Observaţi i înfăşurare de transformator cu galeţi alternaţi cu conductoare rotunde înfăşurare de transformator cu bobinaje concentrice cu bare înfăşurare de transformator cu condensatoare rotunde , m2— 0,8 rc . **=■> +-gr" Te* Formula e valabilă pentru £-^1 kR=1 + m2— 0,2 Formula e valabilă pentru £^1 t ot8—0,2 *R = 1 +----^—nl‘ Formula e valabilă pentru £<^1 'Vx! ’nd nfy. o P be=B+0,6 H n e numărul de straturi dispuse radial m e numărul de straturi dispuse axial V bc P bc^B+2H n e numărul de straturi dispuse axial în fiecare bobină m e numărul de straturi dispuse radial în fiecare bobină n şi m au semnificaţiile specificate mai sus Factorul de majorare al rezistenţei întregului bobinaj se deduce în funcţiune de factorul de majorare al rezistenţei porţiunilor de înfăşurare îngropate în crestături kRc şi de factorul de majorare al rezistenţei capetelor de bobină kRf Dacă / e lungimea indusului şi lj e lungimea medie a unui capăt de bobină, expresia factorului de majorare global e: , kRClJrkRf'lf kRcJrkRf'k kR i i + x unde / x = -r - ^ Rc ^ In general, kRj « 1 şi kR = 1 - • Afară de aceste pierderi, în înfăşurările maşinilor electrice de curent alternativ se mai pot produce pierderi suplementare prin curenţii turbionari induşi de fluxul principal ce pătrunde într-o oarecare proporţie în crestătură. în maşinile de curent continuu se mai produc pierderi suplementare în secţiunile cari comută şi în cari curentul îşi schimbă mereu sensul. î. Rezistenţa dăunătoare. Tehn.: Sin. Rezistenţă perdi-tivă (v.). 2. Rezistenţă perditivă. Tehn.: Rezistenţă care produce pierderi de energie inevitabile în timpul serviciului unui sistem tehnic. Rezistenţe perditive sînt, de exemplu, rezistenţa de frecare (stereomecanică) sau rezistenţa reodinamică. Sin. Rezistenţă dăunătoare. 3. Rezistenţă utilă. Tehn.: Rezistenţa unui sistem tehnic, provenită din acţiunea utilă a acestuia, adică rezistenţa pentru învingerea căreia e destinat sistemul tehnic. 4. Rezistivitate. Elt.: Mărime de material p inversă conductivităţii electrice (v.) a: 1 La materialele isotrope, rezistivitatea depinde numai de natura şi de starea lor fizică (de ex. de temperatură). Pentru variaţii mici de temperatură, rez ist ivitatea depinde linear de aceasta: ? = PoH + ~ T0)], unde p e rezistivitatea la temperatura T, p0 e rezistivitatea la temperatura T0, iar a0 e coeficientul de temperatură al rezis-tivităţii raportat ia temperatura T0. Unitatea MKSA de măsură a rezistivităţii e ohmmetrul (Om) şi e numeric egală cu rezistenţa unui cub cu muchiile egale cu un metru, care are rezistenţa electrică de 1 ohm. în practică se folosesc unităţile Qmm2/m, Ocm şi Qmm2/km. în tabloul de mai jos se indică valorile medii ale rezisti-vităţii şi coeficientul de temperatură a! rezistivităţii, pentru cîteva conductoare: a a Mate- P CC)'1 pen- Mate- P ccy1 rialul Ocm tru r0=2o° rialul Q cm pentru T= 20° Argint 1,61-10'6 3,5*10~3 Manganină 44,5-10"6 3,5-10-5 Cupru electro- 1,78-10-6 4-10‘3 42-10"6 litic Nichel ină 2-10'5 Alumi- niu 2,94-10"6 4,1 -10-3 Constantan 49-10"6 5-10"6 Staniu 11,3-10-6 4,4-10"3 Feronichel 80-10-6 1,3-10'4 Platin 10-10'6 (curat) (2,57---4)10"3 Mercur 95,7*10"6 9-10'3 Fier 10-10'6 4.5-10"3 Cărbune metalizat 300-10"6 _ Nichel 7,5-10-6 6-10"3 Cărbune de lămpi in- | Mai lle-chort candescente 4000-10-6 30-10-6 0,3-10-3 Apă distilată 104---5*104 — Grafit 600-•• • ••1100-10"6 - Rezistivitate aparentă 632 Rezistor Rezistivitatea medie a unui corp neomogen şi anisotrop, cu un cîmp electric practic uniform, determinată cu metodele aplicabile corpurile omogene isotrope şi în cîmp electric uniform, se numeşte rezistivitate aparenta (termenul e folosit în Geologie şi în minerit, aplicat solului). Sin. Rezistenţă specifică. 1. ~ aparenta.Elt., Geofiz., Geol. V. sub Rezistivitate. 2. RezistivitâţiSor, metoda ~ aparente. Geofiz., Geol., Mine. V. Prospecţiune electrometrică, sub Prospecţiune. 3. Rezistor, pl. rezistoare. Elt.: Element de circuit cu inductivitate şi capacitate practic neglijabile, dar care are rezistenţă ohmică şi e folosit pentru această proprietate. Rezistoarele sînt utilizate: la reostate (de laborator, de pornire şi reglare a maşinilor electrice, etc.), în construcţia aparatelor de încălzire electrica, în construcţia unor instrumente de măsură electrice, ca etaloane, etc. Materialele folosite obişnuit pentru rezistoare trebuie să aibă rezistivitate cît mai mare, pentru ca dispozitivul rezistor să aibă dimensiuni cît mai mici, şi coeficient de variaţie a rezistivităţii cu temperatura cît mai mic, pentru a asigura stabilitatea rezistenţei la variaţii de temperatură. După starea de agregare a substanţei din care sînt constituite, se deosebesc: rezistoare solide (de metale, de materiale conductoare şi de materiale electroizolatoare aglomerate — sinterizate—, de materiale conductoare aplicate în strat subţire — straturi peliculare—, şi de cărbune) (v. tabloul l), şi rezistoare lichide (electroliţi şi săruri topite). După natura relaţiei dintre tensiunea aplicată la bornele unui rezistor şi curentul electric care îl străbate, se deosebesc rezistoare lineare şi rezistoare nelineare. Rezistoarele lineare satisfac legea lui Ohm. Ele sînt cel mai frecvent folosite; astfel sînt, de exemplu, rezistoarele din construcţia reostatelor. Rezistoarele nelineare nu satisfac legea lu i Ohm. (Raportu 1 dintre tensiunea aplicată la borne şi curent e o funcţiune nelineară.) După cauzele nelinearităţii, se deosebesc: Rezistoare autoregulatoare, a căror rezistenţă e variabilă datorită variaţiei tensiunii la borne sau variaţiei curentului care le străbate. U Se deosebesc: rezistoare de tip Ry (caracterizate printr-o variaţie mică a tensiunii la bornele rezistorului la varia- d«7cu ţia, între anumite limite, a curentului electric) şi rezistoare de tip R| (caracterizate printr-o variaţie mică a curentului e-lectric la variaţia, între anumite limite, a tensiunii aplicate la bornele rezistorului) (v. fig. Ija şi b). La aceste două tipuri de rezistoare se deosebesc două feluri de rezistenţe: rezistenţa statică Rs=UjI şi rezistenţa diferenţjală Rj—AUjAl. Gradul de nelinearitate pentru rezistoarele de tip Ry e Qu=RJRj . iar pentru rezistoarele de tip R, e Q1=R(j!Rs. Rezistoare a căror rezistenţă variază sub acţiunea unei mărimi neelectrice ;din această categorie fac parte celulele fotoelectrice (v. Foto-electrică, celulă ~) şi termistoarele (v.). După posibilităţile de modificarea nelinearităţii, se deosebesc: /. Caracteristicile rezistoarelor de tip Rj (a) şi de tip Ry (b). rezistenţei II. Caracteristica unui rezistor < variaţie negativa a rezistenţei. Rezistoare n e c o m a n d a t e, a căror nelinearitate, datorită caracteristicilor constructive, rămîne neschimbată; din această categorie fac parte: rezistoarele autoregulatoare şi rezistoarele cu semiconductori. Rezistoare comandate, a căror nelinearitate poate fi modificată printr-o acţiune exterioară voită; din această categorie fac parte tuburi le electronice şi transistoarele. După numărul sensurilor de conducţie, se deosebesc: Rezistoare cu conducţie unidirecţională, dintre cari fac parte diodele cu semiconductori (cu germaniu, cu siliciu, cu seleniu, cu cuproxid). Rezistoare cu conducţie bidirecţională, dintre cari fac parte rezistoarele autoregulatoare. După sensul variaţiei rezistenţei, se deosebesc: rezistoare cu variaţie pozitivă (Rj>0) şi rezistoare cu variaţie negativă a ' rezistenţei (Rj < 0) (v. fig. ii). După viteza devariaţie a rezistenţei, se deosebesc: rezis-toare cu inerţie (a căror rezistenţă nu variază în timp scurt) şi rezistoare fârâ inerţie (a căror rezistenţă se modifică practic instantaneu). (Există rezistoare fără inerţie Ia frecvenţe joase şi cu inerţie la frecvenţe mai înalte.) După cum rezistenţa unui rezistor poate fi voit variată sau nu, se deosebesc rezistoare fixe şi rezistoare variabile (în general, rezistoarele variabile fac parte dintr-un reostat). Rezistoarele fixe sînt de următoarele tipuri: de material depus, bobinate, în ondule, elicoidale, de material sinterizat, şi lichide. Re zi storul de material depus e obţinut depunînd grafit, prin electroliză, pe un tub de material ceramic (v. fig. lila). E protejat fa exterior cu un strat de lac sau de email, iar bornele sînt executate din sîrmă de cupru sau din bandă subţire de alamă. Suportă încălziri pînă la circa 100°. Se fabrică rezistoare cu rezistenţe ohmice de la 25 O pînă Ia 10 MO, în trei clase de precizie: 1 %, 5% şi 10 %, pentru puteri disipate de Ia 0,25*--10 W. Sin. Rezistor chimic. Rezi storul bobinat e executat din sîrmă rezistivă, înfăşurată pe un suport tubular sau pe o carcasă. Rezistorul bobinat pe suport tubular e obţinut din sîrmă de *aliaj special, înfăşurată pe un tub de sticlă sau de ceramică (v. fig. III b). Se execută neprotejat sau protejat prin acoperirea cu email sau cu glazură ceramică, în acest al doilea tip putînd fi folosit în medii corozive. Rezistorul neprotejat suportă încălziri admisibile de către materialul sîrmei, pe cînd rezistoarele protejate cu email suportă încălziri pînă la 150°, iar cele protejate cu glazură ceramică, pînă la 300°. Se fabrică rezistoare cu rezistenţe ohmice de la 20 0 pînă la 50 kO, în trei clase de precizie: 1 %» 5% şi 10%, pentru puteri disipate de la 5---150W. Se execută şi rezistoare bobinate astfel, încît inductanţa şi capacitatea proprie să fie foarte mici (v. fig. ///c1-**c4 şi tabloul II). De asemenea se execută rezistoare cu un cursor metalic, care permite ajustarea valorii rezistenţei ohmice (v. fig. III d). Rezistorul bobinat pe carcasă e constituit din sîrmă de manganin sau de constantan, izolată cu email sau cu mătase, bobinată pe carcasă de bachelită sau de porţelan (v. fig. UI e). E folosit în construcţia instrumentelor de măsură de precizie, impunîndu-se ca încălzirea $a nu depăşească 60°, Tabloul I. Materiale solide pentru rezistoare Caracteristici Materialul Numirea curentă Compoziţia % P Q-mm2/m 1 0 12 3 4 5 '6 III< Curba universala de rezonanţa a circuitului serie. Variaţia intensităţii curentului şi a admitanţei în funcţiune de frecvenţă e dată de curba (a) din fig. II. Notînd X/R—ţ, rezultă: L _ 1 h ~ V T+T2 ’ ad ică se poate considera că E, e tangent a unui unghi a, iar j/|/ T0 e cosinusul aceluiaşi unghi. Curba 7 -6 ■5 -4 -3 -2 -1 012 3"4 5 6 IV. Curba de variaţie a fază. unghiului de = /(£) e aceeaşi, oricare ar fi circuitul, şi se numeşte curba universala de rezonanţă a circuitului serie(v. fig. II!). Pentru unghiul de fază se trasează, de asemenea, o curbă universală de rezonanţă; ea e reprezentată în fig. IV. Întrucît modulul raportului dintre valoarea tensiunii la bornele in-ductivităţii, la o frecvenţă oarecare, şi tensiunea la rezonanţă, e: Us c \l_ V. Curba de rezonanţa a tensiunii la bornele bobinei şi curba de rezonanţă a curentului, în funcţiune de frecvenţă. w<> yi+î2 curba de rezonanţă a ten-srunii la bornele bobinei e diferită de curba de rezonanţă a curentului în funcţiune de frecvenţă (v. fig. V). în fig. VI e repre- VI. Curba de variaţie a tensiunii la bornele condensatorului si curba de rezonanţă a curentului, în funcţiune de frecvenţă. zentată curba de variaţie a tensiunii la bornele condensatorului şi curba de variaţie a curentului în funcţiune de frecvenţă. Curba de variaţie a tensiunii la bornele condensatorului e dată de ecuaţia: ‘ U, u Co V1+52' q fiind valoarea tensiunii la bornele capacităţii pentru o frecvenţă oarecare, Vii. Variaţia factorului de amplificare pentru sisteme lineare cu un grad de libertate, cu amortisare. iar Ur , tensiunea la '“'0 bornele condensato- 5 rului la rezonanţă. Variaţiile ampli- * tudinii, respectiv ale factorului de amplificare, pentru sistemele cu amortisare şi fără amortisare, sînt date în fig. VII, VIII şi IX. Rezonanţa se poate produce şi dacă constrîngerile perturbatoare sînt con-stanteca mărime,însă variabile ca direcţie. Aceasta se produce la arborii cu un număr finit de discuri avînd masă mare faţă de masa proprie a arborelui. Forţele cari lucrează asupra sistemului vor fi greutăţile P. ale discurilor, forţe cari produc, prin deformaţie, săgeţile y. (v. fig. X). Dacă arborele se roteşte, forţele P- îşi schimbă poziţia faţă de arbore, iar dacă-viteza de rotaţie a arborelui corespunde unei frecvenţe egale cu frecvenţa lui proprie, amplitudinile sistemului cresc progresiv, producînd rezonanţă. Calculul frecvenţelor proprii, adică şi al frecvenţelor de rezonanţă, în cazuri mai complicate, e dat sub Oscilaţie. înainte de intrarea în rezonanţă a unui circuit electric derivaţie, în care oscilaţiile libere au frecvenţa oscilaţiilor forţate, curenţii din cele două ramuri ale circuitului (v. fig. XI), cari variază în funcţiune defre-cvenţa tensiunii aplicate circuitului, prezintă următoarele relaţii: la frecvenţe joase,reactanţa ramurii inductive 0,2 0,4 0,8 0,8 1,0 12 1,4 1,6 1,8 2,0 VIII. Variaţia factorului de amplificare pentru sisteme cu un grad de libertate, lineare, fără amortisare. tOj u>2 (*) IX. Variaţia cu pulsaţia gj a factorului de amplificare pentru sisteme lineare cu două grade de libertate, fără amortisare. Deformaţia unui arbore sub sarcinile montate pe el. e mică, iar intensitatea curentului corespunzător 7^ e mare şi defazată în urma tensiunii; la frecvenţe înalte, reactanţa ramurii capacitive e mică, iar intensitatea curentului corespunzător Ig e mare şi defazată Rezonanţă 638 Rezonanţă înaintea tensiunii. — La rezonanţă, componentele reactive ale curenţilor din cele două ramuri sînt egale şi de sensuri contrare ; rezultă un curent total de mică intensitate, în fază cu ten- XI. Circuit în derivaţie. £) tensiune aplicată la bornele circuitului în derivaţie; I) curentul total din circuit; lj) curentul din ramura inductivă a circuitului; Iq) curentul din ramura capacitivă a circuitului; R, L şi C) parame-trii electrici ai circuitului. / 0, către oscilaţia proprie nenulă a Rezonanţă 639 Rezonanţă sistemului neamortisat, adică şi către integrala ecuaţiei diferenţiale: — + cog(1+w COS Cot) x = 0 . Această condiţie e îndeplinită şi în cazul rezonanţei nepara-metrice. Din această condiţie, şi integrînd ecuaţia diferenţială iniţială, rezultă că există două tipuri de oscilaţii, şi anume: unele stabile, cari se amortisează, şi altele instabile, cari, după ce s-au produs, se amplifică mereu. Acestea din urmă se produc cînd frecvenţa proprie co0 a sistemului se k găseşte în apropiere de un semimultiplu întreg to0=-y-co; (A = 1, 2, 3***) al frecvenţei parametrului periodic. Aceasta e deci condiţia de rezonanţă parametrică. Exemple simple de sisteme cu un parametru periodic sînt; circuitul oscilant cu o inductivitate al cărei miez de fier efectuează o mişcare pulsatorie; circuitul oscilant cu un condensator rotativ; ciclotronul sau sincrotronul; în general, orice accelerator de particule, care lucrează în rezonanţă parametrică prin modificarea periodică a cîmpurilor eiectri.c şi magnetic. Energia necesară pentru rezonanţa parametrică e produsă prin varierea parametrului respectiv. Pe studiul rezonanţei parametrice se bazează construcţia alternatoarelor parametrice, cari nu au excitaţie, şi în cari se transformă direct în energie electrică energia mecanică consumată pentru variaţia periodică, pe cale mecanică, a induc-tivităţii sau a capacităţii electrice.— După cum variaţia parametrului e produsă din afară sau din însăşi dispoziţia sistemului, se deosebesc rezonanţă parametrică cu excitaţie exterioară, respectiv rezonanţă parametrică autoexcitată. —■ Exemplul cel mai cunoscut pentru prima formă de rezonanţă parametrică îl constituie leagănul (scrînciobuI), la care se măreşte amplitudinea prin varierea poziţiei centrului de greutate al ansamblului. Rezonanţa parametrică autoexcitată, numită şi oscilaţie autoexcitată, se poate produce printr-o dispoziţie a sistemului în aşa fel, încît să se producă, fie o variaţie periodică a caracteristicii de răspuns a sistemului, fie o variaţie a constrîngerii neperiodice la care e supus sistemul. Un exemplu e cazul fenomenului de fluturare, cunoscut în Aerodinamică, şi datorită căruia, de la o anumită viteză a aerului, suprafaţa sau suprafeţele portante cari constituie si stemu I oscilant sînt supuse unor oscilaţii cu amplitudini cari cresc progresiv. Energia necesară e luată de la aerul în deplasare. Rezonanţa parametrică se deosebeşte de rezonanţa în oscilaţii forţate prin faptul că, în primul caz, nu există o frecvenţă de rezonanţă la care să se producă acest fenomen pentru orice valoare a constrîngerii perturbatoare, ci există o limită a constrîngerii care serveşte, prin deplasare, drept sursă de energie, dincolo de care începe rezonanţa. în oscilaţiile forţate există deci puncte de rezonanţă, pe cînd în rezonanţa parametrică există zone de rezonanţă. Rezonanţa sistemelor nelineare cu un grad de libertate: Rezonanţă particu Iară, care se produce în sistemele fizice de caracteristică nelineară. în sistemele nelineare cu disipaţie mică de energie şi, în special, în sistemele cuasilineare cu un singur grad de libertate, mărimea oscilantă x satisface ecuaţia diferenţială: -}-<*>2#+/(0 = [JLf (%• (jl, t), f=p, ca şisistemele pseudoarmonice. în schimb, dacă /2«1/w2, n fiind un număr întreg supraunitar, sistemele admit mişcări periodice cu frecvenţă apropiată de p/n, ale căror amplitudin i pot avea valori foarte mari. Se spune, după Mandelstamm şi Papalexi, că sistemul prezintă rezonanţă subarmonică. în general, în cazul sistemelor cu caracteristică nelineară, nu se poate defini precis o frecvenţă de rezonanţă. în aceste cazuri există un domeniu în care sistemul are amplitudini foarte mari. Pentru o anumită amplitudine există o frecvenţă de rezonanţă, respectiv sistemul tinde să-şi mărească amplitudinea. Mărindu-se, însă, amplitudinea, frecvenţa de rezonanţă se schimbă şi rezonanţa are loc pentru o altă valoare a frecvenţei constrîngerii perturbatorii. Sensul de deplasare a frecvenţei de rezonanţă în funcţiune de amplitudine depinde de forma caracteristicii. Dacă, de XV. Variaţia cu pulsaţia co, a factorului deamplificarepentru sisteme nelineare cu un grad de libertate, fără amortisare, reacţiunea sistemului elastic crescînd mai mult decît proporţional cu deformaţia. co0) pulsaţia proprie a sistemului pentru amplitudini foarte mici. XVI. Variaţia cu pulsaţia co, a factorului de amplificare pentru sisteme nelineare cu un grad de libertate, fără amortisare, reacţiunea sistemului elastic crescînd mai puţin decît proporţional cu deformaţia; co0) pulsaţia proprie a sistemului pentru amplitudini foarte mici. în ca re f(t) e o funcţiune continuă şi periodică de frecvenţă p, iar f(x, âxjăt, l)eo funcţiune analitică de x şi ăx/ăt, cum şi de parametrul (j,, într-un domeniu dat, şi periodică şi de frecvenţă. p în raport cu t. Ele se comportă, la rezonanţă obişnuită exemplu, reacţiunea sistemului elastic creşte mai mult decît proporţional cu deformaţia, frecvenţa de rezonanţă creşte cu amplitudinea (v. fig. XV). Dacă, din contra, reacţiunea sistemului elastic creşte mai puţin decît proporţional cu deformaţia,^frecvenţa de rezonanţă scade cu amplitudinea (v. fig. XVI). în cazul limită, în care reacţiunea e proporţională cu deformaţia, se regăseşte cazul oscilaţiilor forţate cu caracteristică lineară, cînd frecvenţa de rezonanţă nu depinde de amplitudine. Rezonanţa neparametrică a solidelor elastice: Rezonanţa care se produce în barele, în plăcile şi în blocurile elastice sub acţiunea unor sarcini periodice. Calculul situaţiei de rezonanţă se poate face, în cazul solidelor elastice, în mai multe situaţii de precizie. Riguros, orice solid elastic are o infinitate de grade de libertate, respectiv o infinitate de frecvenţe de rezonanţă. Rezonanţa barelor elastice: Dacă asupra unei bare elastice acţionează o sarcină variabilă periodică, se poate produce rezonanţa în cazul cînd frecvenţa acestei sarcini coincide cu frecvenţa proprie. Dacă pe bară sînt fixate mase mari în comparaţie cu masa barei, aceasta din urmă poate fi neglijată şi masele ataşate barei determină numărul de grade de libertate ale barei. în aceste aproximaţii există bare cu un singur grad de libertate sau cu un număr finit de grade de libertate. Clasificarea se poate face după solicitarea care se produce în bară în timpu I oscilaţiei. Barele cu un grad de libertate pot fi solicitate la întindere, la încovoiere sau la răsucire. Frecvenţa de rezonanţă la o bară în oscilaţii solicitată la întindere ca în fig. XVII e EA ~mT [Hz]. Rezonanţă 640 Rezonanţă Frecvenţa de rezonanţă ia o bară solicitată la încovoiere e de forma: în aceste relaţii E reprezintă modulul de elasticitate al barei, A e aria secţiunii transversale, M e masa sarcinii exterioare, l e lungimea barei, ge acceleraţia gravitaţiei, iarS^ e deformaţia barei sub sarcina aplicată static. Aceste expresii ale frecvenţei de rezonanţă sînt valabile pentru orice sistem elastic cu un grad de libertate, cu condiţia să se poată neglija efectul masei proprii faţă de masa sarcinii aplicate. Rezonanţa de încovoiere se poate întîlni şi la arborii în mişcare de rotaţie. Forţa exterioară periodică e dată de greutatea masei fixate pe arbore şi e periodică faţă de arbore, datorită rotirii acestuia. în aceste condiţii se poate defini o turaţie critică n în rotaţii pe minut: n — 60 v , în care v are expresia: 4b EI XVIII. Bard e-lastica, care poate oscila la răsucire. unde EI reprezintă rigiditatea ia încovoiere a barei, iar/, deschiderea ei. Frecvenţa de rezonanţă la bare solicitate la răsucire ca în fig. XVIII are expresia: Aici s-a neglijat, de asemenea, masa proprie a barei faţă de masa volantului al cărui moment de inerţie masic e /. în expresia frecvenţei, k e constanta elastică la răsucire a barei şi reprezintă momentu! de răsucire care, aplicat în secţiunea în care e fixatvolantul, ar produce o deformaţie de răsucire de un radian. în cazul sistemelor cu un număr finit de grade de libertate, cum e cazuLbarelor cu mai multe mase concentrate, cu o astfel de valoare încît masa proprie a barei poate fi neglijată faţă de valoarea acestora, există un număr de frecvenţe de rezonanţă egal cu numărul de grade de libertate. Calculul frecvenţelor de rezonanţă se poate efectua atît în mod riguros din punct de vedere matematic, cît şi prin metode aproximative. Calculul riguros conduce la un număr de ecuaţii diferenţiale egal cu numărul de grade de libertate. Ecuaţiile diferenţiale se obţin, fie utilizînd ecuaţiile de'mişcare din Dinamică, fie utilizînd ecuaţiile lui Lagrange. Rezolvarea sistemu lu i de ecuaţii se face, de obicei, pentru moduri normale de vibraţii, adică pentru moduri în cari fiecare masă concentrată oscilează cu aceeaşi pulsaţie. Sistemul de ecuaţii diferenţiale se transformă, prin aceste condiţii, într-un sistem de ecuaţii algebrice omogene. Condiţia de compatibilitate a sistemului conduce la o ecuaţie care e un polinom de grad egal cu numărul de grade de libertate, în care variabila e frecvenţa. Prin rezolvarea acestei ecuaţii, numită e c u a ţ i e s e c u I a r ă, se obţin frecvenţele de rezonanţă ale sistemului considerat. Rezolvarea ecuaţiei seculare e adeseori destul de dificilă şi, în aceste cazuri, se preferă metode de calcul aproximativ. La baza metodelor de calcul aproximativ în acest domeniu stă o ipoteză cantitativă în privinţa modului de deformaţie. Prin mod de deformaţie se înţelege configuraţia pe care o ia sistemul în oscilaţie. Pentru a obţine frecvenţa fundamentală de rezonanţă se consideră o deformaţie care se apropie ca formă de cea a sistemului în oscilaţie fundamentală. De exemplu, pentru un arbore cum e cel reprezentat în fig. X, cu mai multe greutăţi de masă mare în comparaţie cu masa arborelui, se poate presupune că deformaţia în timpul oscilaţiei fundamentale e aceeaşi ca şi în cazul unei solicitări statice sub greutăţile existente. Frecvenţa de rezonanţă fundamentală va fi: 1 2 TT 1 ht 1 ht săgeţile unde 8sf reprezintă săgeata statică a arborelui, datorită masei de pe acesta, măsurată în secţiunea în care e fixată masa. De exemplu, dacă masa e fixată la mijlocul arborelui, expresia săgeţii e: gMl3 unde P. reprezintă greutăţile considerate, iar statice sub fiecare dintre aceste greutăţi. Frecvenţele de rezonanţă pentru bare, ţinînd seamă de masa proprie, se determină pentru fiecare caz de solicitare în parte. Ecuaţiile de mişcare vor fi ecuaţii cu derivate parţiale. Se vor distinge rezonanţa in oscilaţii longitudinale (de întindere-compresiune), rezonanţa pentru oscilaţii transversale (de încovoiere) şi rezonanţa în oscilaţii de răsucire. Determinarea frecvenţelor de rezonanţă se face calculînd frecvenţele proprii, fie prin rezolvarea ecuaţiilor cu derivate parţiale, fie prin metode aproximative, bazate pe desvoltări în serie. Ecuaţia de vibraţii longitudinale ale unei bare cu secţiune şi masă constantă e: 9% Eg cfu T un de 8 T 3** masa unităţii de volum a barei, iar u e deplasarea instantanee longitudinală a unei secţiuni oarecari a acesteia. Admiţînd şi aici moduri normale de vibraţii, soluţia se poate scrie ca un produs de doua funcţiuni, una funcţiune numai de timp, iar cealaltă, funcţiune numai de punct, respectiv: u—T-X sau, după ce aceste soluţii se introduc în ecuaţia de vibraţii şi se integrează cele două ecuaţii diferenţiale obişnuite în cari se descompune ecuaţia cu derivate parţiale, rezultă: u=(A cos sin pt) | C cos — x-{-D sin — x )■ a a în aceste expresii, p reprezintă pulsaţiile proprii, iar cu a s-a notat: ■n- Constantele se determină prin condiţii la limită. Scrierea condiţiilor la limită conduce la sisteme omogene în acele constante. Condiţia de compatibilitate a sistemului e de obicei o ecuaţie transcendentă, care are o infinitate de soluţii. Fiecare dintre aceste soluţii determină o pulsaţie proprie, respectiv cîte o frecvenţă de rezonanţă, Astfel, pentru o bară incastrată la un capăt şi liberă la celălalt, frecvenţele de rezonanţă vor fi: v=l(2«+1) F.R Aceeaş-i metodă de lucru se poate adopta dacă bara, în loc să aibă o extremitate liberă, are la o extremitate o masă concentrată. Condiţiile la limită se pun considerînd că forţa axială e cea produsă de masa respectivă, Rezonanţă 641 Răzonanţă Ecuaţia de vibraţii laterale a barei cu secţiune şi masă constantă e: r94v pA S2z; EI, S*2 s Admiţînd ca soluţie modurile normale de vibraţii, soluţia se poate scrie sub forma: v=(A cos pt-\-Bs\npt) (C sin kx-{-D cos kx-\-E sh kx-\-Fch kx), unde s-a notat: Pl Elg * Determinarea constantelor cari intervin se face prin condiţii iniţiale. Ca şi în cazul precedent, impunerea condiţiilor la limită conduce la un sistem algebric omogen în aceste constante. Condiţia de compatibilitate a acestui sistem conduce la o ecuaţie a cărei soluţie determină valorile proprii, respectiv frecvenţele de rezonanţă ale sistemului. Astfel, pentru o bară rezemată la capete se obţine: Elg ay unde n— 1, 2, 3, 4, .... Ecuaţia de vibraţii de răsucire a barei e: GI a** •'a*2 Procedînd în acelaşi mod ca mai sus, soluţia se poate scrie sub forma: 9=*(*).r(<) şi rezultă 9~{A sin pt-\-B cos pt) (C sin ax-^D cos Ax), unde s-a notat: GI j Aici GIj reprezintă rigiditatea la răsucire a barei, iar /.momentul de inerţie polar masic al barei, faţă de axa longitudinală şi pe unitatea de lungime a acesteia. Constantele se determină prin condiţii Ia limită cari conduc şi aici la un sistem algebric omogen în aceste constante. Condiţia de compatibilitate e, de asemenea, o ecuaţie din care se determină frecvenţele proprii, respectiv de rezonanţă ale barei. De exemplu, pentru o bară încastrată Ia un capăt şi liberă la celălalt se obţine: V/=(2»+1) GJj J = 0, 1, 2, 3, iar ecuaţia lui Lagrange se poate scrie sub forma: Ay . Cl sau Cl (ă*xi\2 s£lMd* ri Ay (* X*jăx * 0 ;dX AyjxJ c Soluţia acestei ecuaţii e: a r/ q;—A • cos ut+B - sin --------— \ Q • sin a 3 3 3 yA deci m şi n sînt impari, deoarece altfel Qmn = 0. în acest caz", soluţia e: abq P ('sin J O PmJt-*l) cos Clt dt sau unde hun = ± abq pl -(cos cot- cosPmnt), gSn2 (m2 n*\ ~ " [â2 + W) ' p 2 ^ mn Rezonanţă 642 Rezonanţă Dacă <£->Pmn există rezonanţă, iar expresia Iui w arată, pentru cazul respectiv, modul de vibraţie. Frecvenţa de rezonanţă cea mai joasă se găseşte luînd m = n — 1 q-q c^O c^D c=-D şi e: _1_ 4tt s_ra 2Jol 9'] 2 nrdr, 2nrdr. 9 ca rf9«>oV_ K 'o Li ) p*q , , — w2 \2nrdr = 2,415 Ml q 2 na Soluţia exactă e: 2,4C41/7s n=o}s=1 n-ois-2 n-o;s~3 o © n-1is=1 n-Zis=1 2 na \i q Ca moduri de vibraţie în n=7;s=2 Rezonanţa plăcilor groase poate fi studiată, de asemenea prin metoda Rayleigh-Ritz. în cazul plăcilor dreptunghiulare, energia potenţială e: J)2w c)2w dy2 Pentru a găsi frecvenţele de rezonanţă următoare XIX. Moduri de vibraţie în rezonanţă, la se iau pentru m şi n toate plăci pătrate subţiri (liniile întrerupte re-valorile posibile. Se ob- prezintă liniile nodale ale vibraţiilor), ţine, astfel, dubla infinitate de frecvenţe de rezonanţă. Pentru a găs i a doua frecvenţă de rezonanţă se scrie m= 1 şi n—2. Frecvenţa de rezonanţă va fi aceeaşi şi dacă m—2 şi n= 1, însă modul de vibraţie e.diferit. Dacă, de exemplu, a = b, rezultă: v=iyş. a \ 2 q iar modurile de vibraţie sînt date de: _ . 2 nx . ny . _ . nx . 2 n y w — C sin-----sin------\~D sin — sin—— • a a a a Forma liniei nodale, respectiv cea pentru care oo^O, e trasată cu linie întreruptă în fig. X/X. Rezonanţa plăcilor circulare subţiri poate fi studiată, de exemplu, prin metoda Rayleigh-Ritz. Se ia pentru deplasarea normală pe placă, a unui punct oarecare, la distanţa r de centru, dezvoltarea: w = w0 cos pt, unde n v 3 nv wQ = a1 cos-— -f«2 cos-—•+..., 2. a 2 a a fiind raza plăcii. Energia potenţială maximă e: 5 ra ($w0\2 , unde F.h* D — dx dy, 12(1 ’ (x fiind constanta Iui Poisson, iar h, grosimea plăcii. Energia cinetică e: T =^~^w'2 dx dy. Luînd, în cazul plăcii simplu rezemate pe contur, pentru w, o dezvoltare de forma: se obţine: V - T - S S v, m — 1 «=1 > 00 00 B *=1 «ti. yh ab 0 2~o- ~Ţ ^mn ' , nmx . wny sin-------sin-----— a b Ecuaţia diferenţială a vibraţiei e: fm2 n2\2 ' + Yh , ... fn>2 -~o, 2 .' L 71 Rezonanţa va apărea, deci, în primul rînd, cînd viteza de deplasare relativă a forţei perturbatoare coincide cu viteza de propagare a deformaţiilor elastice, viteză calculată ţinînd seamă şi de efectul forţelor centrifuge. î. ~ ciclotronică, Fiz., Elt.: Rezonanţa dintre mişcarea periodică a purtătorilor de sarcină cuasiliberi dintr-un semiconductor (electroni sau găuri), sub influenţa unui cîmp magnetic aplicat constant, şi un cîmp electric alternativ (microunde, radiaţie infraroşie) perpendicular pe el. La rezonanţă (frecvenţa de rotaţie a purtători lor în cîmpu 1 magnetic constant fiind egală cu frecvenţa cîmpului electric alternativ), absorpţia de energie de către semiconductor, de la cîmpuI electric, trece printr-un maxim. Detectarea lui permite măsurarea frecvenţei de rezonanţă, legată teoretic de caracteristicile dinamice ale purtătorilor (masa efectivă, structura benzilor de energie, — v. Semiconductor), şi, prin aceasta, serveşte la investigarea acestor proprietăţi. Cu ajutoru I metodei rezonanţei ciclotronice s-au obţinut cele mai precise şi mai directe indicaţii asupra benzilor de energie în germaniu, siliciu, stibiură de indiu (InSb), etc. în cazul cel mai simplu, al unor purtători pentru cari energia are expresia v2 (v fiind viteza şi m* masa efectivă) şi suprafeţele PF=const. au în spaţiu I vitezelor vx, v , v„ o formă sferică, mod ificarea mişcări i de către cîmpu I magnetic consistă într-o rotaţie într-un plan normal pe direcţia cîmpului. Pentru astfel de purtători, a căror comportare în absenţa cîmpului e analogă celei a unor particule libere (singura diferenţă consistînd într-o masă w*, diferită de masa lor reală), efectul cîmpului e deci identic cu cel care stă la baza funcţionării ciclotronului (v. sub Particule, accelerator de ~), de unde numele metodei. Frecvenţa de rotaţie (frecvenţa ciclotronică sau frecvenţa Larmor) are în sistemul Gauss de unităţi 1 eH expresia v„=-— ■ —r—si raza cercului er—vl 2izvr (unde# e r c 2 ir m* • c ' c cîmpul magnetic constant, e e sarcina elementară şi c e viteza luminii în vid). Măsurînd vf, rezultă m*. Rezonanţa se realizează practic nu prin variaţia frecvenţei v a cîmpului electric alternativ (pînă cînd v=vf), ci prin variaţia mărimii lui H. Cîmpul electric utilizat e, în general, componenta electrică a unei microunde şi proba e situată într-o cavitate rezonantă adecvată; determinarea maximului absorpţiei revine la detectarea minimului factorului de calitate al cavităţii. Se lucrează cu cîmpuri de ordinul sutelor sau al miilor de oerstezi şi, la temperaturile utilizate (^ 4°K, temperatura heliului lichid), viteza medie v e de ordinul a 106 cm/s, raza orbi.ei circulare atingînd valori ^10-5 cm, mult mai mari decît dimensiunile atomului. Aproximarea suprafeţelor ÎF=const. ca sferice e valabilă, de exemplu, în cazul electronilor în InSb. în cazul germaniului şi al siliciului, aceste suprafeţe au forme mai complicate şi, ca rezultat, frecvenţa ciclotronică are, pentru electronii din germaniu sau siliciu, de exemplu, expresia: vf = y v2-cos20 + v/.vrsin20 (0 e unghiul dintre H şi axa mare a suprafeţei PF=const., care, în cazul considerat, e elipsoidală; \>t = eHlm*c, v^eHjmJc, m* e masa efectivă „transversală", m* e masa efectivă „longitudinală"; aceste constante intervin în expresia energiei nr; V 2) "T-y) , '7 v2). Determinarea frecvenţei de rezo- Dacă rotorul e foarte flexibil, Vmax^0, iar p\ = \w\, unde e viteza unghiulară şi X, o constantă dată în tabloul II. nanţă vf pentru două direcţii 0 diferite ale cîmpului permite calculul maselor efective mţ, mj. 41* Rezonanţă electrica 644 Rezonanţa paramagnetică Rezonanţa ciclotronică constituie un efect cu cîteva ordine de mărime mai puternic decît, de exemplu, rezonanţa paramagnetică electronică (v. sub Rezonanţă paramagnetică). în vederea obţinerii unei precizii suficiente în determinarea, pe această cale, a nrvaselor efective, e însă absolut necesar ca interacţiunea purtătorilor cu reţeaua cristalină (ciocnirile lor cu fononii, v.) să nu perturbe mişcarea lor circulară; deci, timpul mediu dintre două ciocniri t (identic cu „timpul de relaxaţie" — v., din teoria conducţiei electrice) să fie mult mai lung decît perioada 1/vf a acestei mişcări; numai astfel maximul de absorpţie apare suficient de fin. Deoarece t creşte cu scăderea temperaturii, condiţia t>1/v =2ttw#c/«// (în căzu I cel mai simplu) nu poate fi satisfăcută la cîmpuri rezonabile (<10 000 0e) decît la temperaturi foarte joase. Pentru m*«0,1 m (m e masa reală a electronului) şi i^=10000e, de exemplu, temperatura necesară e de ordinul cîtorva grade absolute. 1. ~ electrica. Elt.: Rezonanţa neparametrică, parametrică sau nelineară a unui circuit electric (v. sub Rezonanţă). în cazul circuitelor lineare compuse dintr-o bobină (v.) şi un condensator (v.), se deosebesc rezonanţa de curent sau rezonanţa paralel, în cazul cînd cele două elemente menţionate sînt conectate în paralel la sursa de alimentare, — astfel încît la rezonanţă curentul din oricare dintre aceste elemente iavalori mult superioare curentu lu i total absorbit de lasursă—, şi rezonanţa de tensiune sau rezonanţa serie, în cazul cînd cele două elemente menţionate sînt conectate în serie la sursa de alimentare — asţfel încît la rezonanţă tensiunea la bornele oricăruia dintre aceste elemente ia valori mult superioare tensiunii aplicate la borne (v. şi Circuit rezonant, sub Circuit electric 2). 2. ~ feromagnetica. F/z., Elt.: Tip de rezonanţă a electronilor din substanţele feromagnetice, asemănătoare cu rezonanţa paramagnetică, de care se deosebeşte prin faptul că la cîmpul constant exterior Hese adaugă o importantă contribuţie a cîmpului interior (cîmpul lui Weiss) şi se scade contribuţia cîmpului demagnetizant. Expresia frecvenţei de rezonanţă se modifică în mod corespunzător. Fenomene înrudite se produc în corpurile antiferomagnetice şi ferimagnetice (rezonanţă anti-feromagnetică, rezonanţă feri magnetică). 3. ~ paramagneticâ. E/t.; Ansamblul fenomenelor determinate de rezonanţa dintre un sistem atomic paramagnetic (atom sau ion avînd pături incomplet ocupate, nucleu), supus xy»,* OJQ - OJ (S3Uf/g) I. Precesiunea magnetizaţiei macroscopice M (sensul de rotaţie indicat corespunde cazu-luiyCO, ca în rezonanţa paramagneticâ electronica). //. Curbe de rezonanţă paramagnetică. X~X’—jx") susceptibilitatea dinamică (/ — ~K~1); ^/nd) tensiunea indusă de My(t). III, Metoda inducţiei. 0 piese polare cari produc cîmpul constant Hc; 2) bobină excitatoare care produce cîmpul alternativ Ha\ 3) bobină receptoare, cu axul perpendicular pe axul bobinei excitatoare; 4) generator de unde scurte; 5) aparat de măsură; 6) eprubeta conţinînd proba. acţiunii unui cîmp magnetic constant, şi un cîmp magnetic de înaltă frecvenţă, care transferă energie sistemului. Cîmpul alternativ Ha e, de obicei, perpendicular pe cîmpul constant Hc\ în cele ce urmează, Hc, Ha vor fi presupuse dirijate, respectiv, după Oz, Ox. Momentele magnetice ale sistemelor atomice au o mişcare de rotaţie în jurul direcţiei cîmpului constant Hc(y> Larmor, precesiune —),dar, în absenţa cîmpului var iabi ^rezultanta lor (magnetizaţia macroscopicăS) e dirijată după H(. Acţiunea cîmpului alternativ Ha — 2 Hx sin cot consistă în adăugarea unei precesiuni a înseşi magnetizaţiei macroscopice (v. fig. /), în jurul aceleiaşi direcţii Hc, cu o viteză unghiulară ca. Precesiunea macrosco-pică e cu atît mai pronunţată, respectiv componentele Mx, My sînt cu atît mai diferite de zero (sau încă: deschiderea 0 a conului de precesiune e cu atît mai mare), cu cît pulsaţia exterioară co e mai apropiată de viteza unghiulară Larmor co0= yHc a precesiunii momentelor microscopice (y e constanta giromagnetică, v. mai jos); dacă se neglijează orice interacţiune cu mediul a sistemelor atomice, conul de precesiune macroscopică degenerează într-un plan (0=90°) la rezonanţă (co = to0). Rezonanţa se obţine, practic, variind mărimea cîmpului constant Hc, pînă cînd co=yHr Ea se pune în evidenţă, f*e prin efec-tul de inducţie electromagnetică pe care componenta transversală MJj) îl produce într-un circuit situat într-un plan normal pe Oy (metoda inducţiei), fie prin modificările suferite de susceptibilitatea magnetică y = — MJHa — absorpţie maximă de energie, salt al.susceptibilităţii reale (metoda absorpţiei); conform fig. 11,111, IV. Curbele de rezonanţă (poziţiile şi lărgimile maximelor) dau informaţii asupra sistemelor atomice şi asupra structurii mediului în care se găsesc. în rezonanţa paramagneticâ electronică, sistemele atomice sînt păturile incomplete de electroni ale atomilor sau ionilor, rezonanţa e observată prin metoda absorpţiei şi frecvenţa de rezonanţă v0=co0/2:r = yHJln face parte din domeniul microundelor (X=1---102 cm) pentru cîmpuri i^=103-10* Oe. în rezonanţa paramagneticâ nucleară, sistemele atomice sînt nucleele, se folosesc ambele metode, iar v0 aparţine domeniului undelor scurte (X=1 •••102m) pentru aceleaşi valori ale cîmpului. în toate cazurile se caută să se utilizeze cîmpuri magnetice Hc cît mai puternice, o frecvenţă de rezonanţă mai înaltă corespunzînd unei absorpţii mai puternice (deoarece cuantumul de energie elementar e proporţional a- 7 2 3 IV. Metoda absorbţiei. 1) piese polare cari produc cîmpul constant Hf; 2) cavitatea rezonantă în care se produce cîmpul alternativ Ha; 3) probă; 4) generator de microunde; 5) aparat de măsură; 6) ghiduri de unde. Rezonanţă paramagnetică 645 Rezonanţă paramagnetică cu frecvenţa). Măsurarea semnalului de rezonanţă paramagnetică se face cu galvanometrul (precedat de un detector cu cristal) sau cu bolometrul, după amplificare. Curbele de rezonanţă se ridică fie „pe puncte" (prin variaţia în trepte a lui Hc), fie cu ajutorul unui oscilograf catodic, a cărui bază de timp (v.) e sincronizată cu un cîmp magnetic modulator de audiofrecvenţă (20---200 Hz), produs de o înfăşurare supjementară a pieselor polare (nereprezentată în fig. III, IV). în ultimul caz, pulsaţia de rezonanţă Larmor co0~yHc (cu Hc modulat în joasă frecvenţă) variază relativ lent şi continuu, trecînd adiabatic prin pulsaţia exterioară co, iar semnalul rezultat, care reproduce o curbă de rezonanţă, e aplicat plăcilor orizontale ale oscilografului. O a treia posibilitate, utilizată adeseori în rezonanţa paramagnetică nucleară, cunoscută sub numele de metoda ecoului de spin, consistă în a aplica cîmpul alternativ Ha sub formă de impulsuri rectangulare, de lărgime şi separaţie convenabile; după două astfel de impulsuri, în bobina receptoare (metoda inducţiei) apare un semnal (ecou de spin), a cărui formă şi poziţie în scara lui H4 exprimă efectul de rezonanţă paramagnetică. Teoria fenomenologică a rezonanţei paramagnetice se bazează pe ecuaţiile lui Bloch, cari descriu variaţia în timp a magnetizaţiei macroscopice M: {Ml-Ml ecb), unde Mf şi Mj sînt componentele vectoriale transversală şi longitudinală faţă de valoarea de echilibru a magneti- zaţiei. Făcînd abstracţie de termenii conţinînd rv t2, aceste ecuaţii reprezintă ecuaţiile de mişcare ale momentului cinetic macro- scopic JK, asociat cu momentul magnetic M = yJfL, sub acţiunea cîmpului total H=Hc-j-Ha(t): dJ?ljdt=MxH. Constanta giromagnetică y (v. Paralelism magnetomecanic) are valoarea e/mc pentru un electron, însistemul Gauss (e esarcinaelementa-ră=4,8*10-lou. CGS Gauss, m e masa electronului =0,9-10'27g, ce viteza luminii = 3-1010 cm/s), şi valori de pestei O3 ori mai mici pentru diferitele nuclee; pentru sistemele macroscopice,din cauza interacţiunilor interne, valoarea lui y diferă de valoarea Mf corespunzătoare particulelor constitutive. Termenii-------şi _ _ T2 —■(My—My^)/^.sînt termeni de relaxaţie (v.), cari exprimă viteza de revenire la valoarea de echilibru M^ec^ a componentelor lui M, în ipoteza suprimării cîmpului alternativ Ha. Mărimile tx, t2, numite timpurile de relaxaţie longitudinal, respectiv transversal, măsoară timpurile de revenire. Ele sînt legate de interacţiunile spin-reţea şi spin-spin, cărora ii se datoreşte reiaxaţia, şi, în cazul cel mai uzual, în care interacţiunea spin-spin predomină, tx, t2 se confundă cu timpurile de relaxaţie spin-reţea rsr, respectiv spin-spin tss (v. Relaxaţie paramagnetică). Pentru nuclee t2^10-5 s, pentru electroni t2^10'10s; în ambele cazuri, rlf care e puternic influenţat de temperatură, variind în sens contrar cu ea, are valori ^10-4-104s_. Cîmpul H =2H1'cos cot se descompune în două componente cari se rotesc în sensuri contrare în planul Oxy; componenta care are sensul precesiunii Larmor însoţeşte magnetizaţia M în timpul rotaţiei ei şi produce un schimb de energie (care, pentru cealaltă componentă, e în medie nul). Considerînd numai prima componentă, în cazul, de exemplu, al unei pre- cesiuni sinistrorse, cîmpul total eH (H^cos u>t, — .fi^-sin cot,Hc) şi integrarea ecuaţiilor lui Bloch conduce, în coordonate car-tesiene cu axa Oz longitudinală, la următoarele rezultate: Componentele transversale Mx, My sînt mărimi sinusoidale cu reprezentările în complex Mx=(/C'—jX")Hx şi M = o = (X"-{-jX')Hx, iar componenta longitudinală e constantă şi are expresia M =X H 1-K-1), tranziţiile induse sînt însă atît de frecvente, încît populaţiile nivelurilor între cari ele se efectueazăse abat de la distribuţia Boltzmann şi devin practic egale, ceea ce are drept consecinţă scăderea lui M^,X\ X"(aplatisarea curbelor de rezonanţă); acesta e regimul de saturaţie şi, din modificările introduse de termenul în curbele de rezonanţă, se poate deduce valoarea (experimentală) a lui zlt t2 fiind cunoscut din lărgimea A măsurată în celălalt regim limită. Teoria microscopică a rezonanţei paramagnetice studiază cîmpul alternativ H ca o perturbaţie nestaţionară» care induce tranziţii cuantice ale sistemelor atomice între stările lor staţionare determinate de forţele interioare ale sistemelor şi de cîmpuri le exterioare lor (cîmpul magnetic constant H şi cîmpu I electric static reprezentînd, într-o anumită aproximaţie, interacţiunea cu restul corpului). Tranziţia dintre două stări staţionare de energii Wx şi W%—Wx-\-AW corespunde unei frecvenţe v0=AW/h şi unei pulsaţii co0=2tuv0=2tc-ATF/A, care se identifică cu pulsaţia de rezonanţă co0=yHc din teoria fenomenologică (h e constanta lui Planck=6,62*10’27 erg-s). Deoarece stările staţionare menţionate apar prin despicarea în cîmpul magnetic constant Hc (efectul Zeeman, v.) a nivelurilor de energie cari constituie spectrul sistemului atomic considerat în prezenţa interacţiunilor interne şi cu restul corpului, AW=g-$-Ajz-Hc, unde: A/jZ=±1 e variaţia numărului cuantic magnetic total Jz (măsurînd, în unităţi hfhz, componenta după Hc a momentului cinetic total), pe magnetonul lui Bohr, respectiv magnetonul nuclear (v.), g e factorul de despicare atomic, respectiv nuclear (mărime care generalizează factorul lui Lande, v.). Pentru mişcarea orbitală a unui electron g= 1, pentru mişcarea sa de spin g—2, atunci cînd electronul face parte dintr-un atom izolat; în general, însă, Rezonanţă, curbă de ~ 646 Rezonanţă valoarea lui g (ca şi valoarea lui y=OqIHc=2kv0IHc= =2tt- AJF/A-H ==£*2ttP* AJJh) reflectă interacţiunea cuasista-tică a particulei considerate cu restul corpului şi depinde de direcţia lui Hc. în rezonanţa paramagnetică electronică, determinarea teoretică a expresiei lui g, combinată cu determinarea experimentală a frecvenţei de rezonanţă v0=yHJln, dă indicaţii asupra structurii vecinătăţii sistemului considerat. în rezonanţa paramagnetică nucleară, valoarea experimentală a lui g, dedusă din v0, dă valoarea momentului magnetic al nucleului [xnud = = g.fi.J (/=,.spinul" nucleului = momentul cinetic nuclear total, determinat pe alte căi). în teoria rezonanţei para magnetice electronice în cristale, factorul de despicare atomic g rezultă din aplicarea calculului perturbaţiilor staţionare, înglobînd în perturbaţia statică, rînd pe rînd (în ordinea valorilor lor descrescătoare), interacţiunile interioare ale electronilor (electrostatică, spin-orbită, eventual spin-spin şi orbită-orbită) şi cîmpul electric static cristalin. în cazul sărurilor pămînturilor rare, la cari ionul paramagnetic are o pătură incompletă 4 f adînc situată în atom, deci bine ecranată de restul cristalului, ordinea descrescătoare a perturbaţiilor e: interacţiunea electrostatică internă, interacţiunea spin-orbită, cîmpul electric cristalin. în cazul sărurilor metalelor de tranziţie din grupul fierului, pătura incompletă 3 d e mai apropiată de periferia atomului, ecranarea e mai mică şi ordinea descrescătoare a perturbaţiilorseschimbă: interacţiunea electrostatică internă, cîmpul electric cristalin, interacţiunea spin-orbită; în acest caz, influenţa puternică a cîmpului electric cristalin modifică mişcarea electronilor atomici astfel, încît momentul lor cinetic orbital e anulat („suprimat") şi rezonanţa paramagnetică se datoreşte excluziv spinului. Diferitele perturbaţii ridică progresiv degenerarea nivelurilor şi tranziţiile induse de cîmpul Ha au loc între cele mai joase niveluri apărute prin despicare magnetică în cîmpul Hc. De exemplu, în cazul ionului Cr+++situat într-un cîmp cristalin de simetrie cubică, această despicare e unică şi există o singură linie de rezonanţă (v. fig. Va); în căzu I cînd cîmpul V. Ridicarea progresivă a degenerării la Cr+++. a) în cîmp cristalin cubic; b) în cîmp cristalin cubic + axial. cristalin are, în plus, şi o slabă componentă axială, despicarea e mai complicată, o aceeaşi diferenţă de energii apare pentru trei valori diferite ale îui H(, existînd astfel trei linii de rezo- nanţă (v. fig. V b). Fig. V indică numai despicarea celui mai jos nivel provenit din termenul 4F, sub acţiunea succesivă a următoarelor perturbaţii: interacţiunea electrostatică internă; cîmpul cristalin cubic şi interacţiunea spin-orbită; cîmpul cristalin axial (de ordinul interacţiunii spin-orbită); cîmpul magnetic H . Săgeţile reprezintă tranziţiile de absorpţie de rezonanţă pentru un acelaşi co, corespunzînd la una sau la mai multe valori ale cîmpului H pe curbele din partea inferioară a figurilor. Ambele cazuri se realizează la cristalul MgO, cu unii ioni Mg++ înlocuiţi prin Cr+++, după cum sarcinile compensatoare (lacune de Mg++) se găsesc departe sau aproape de ionul substituit. Notînd cu gx, g , gz valorile lui g, după cum Hc e drijat după Ox, Oy, Oz, măsurările dau: gx=g^== = gz= 1,9797 pentru fig. Va, şi ^=^=^=1,9782 pentru fig. Vb. Rezonanţa paramagnetică are multe aplicaţii. Rezonanţa nucleară e utilizată la: determinarea momentelor magnetice şi electrice nucieare, studiul structurii moleculelor, lichidelor şi solidelor (de ex.: o variaţie bruscă a lărgimii liniilor de rezonanţă pune în evidenţă transformarea de fază heliu l->heliu II suprafluid), analiza calitativă a isotopilor (de ex. detectarea hidrogenului greu în apa obişnuită), măsurarea cîmpurilor magnetice intense cu ajutorul formulei H^ly (precizia relativă pînă la 10-6* * * 10-7), stabilizarea cîmpurilor magnetice, etc. Rezonanţa paramagnetică electronică e aplicată la studiul proprietăţilor cîmpului electric cristalin, al centrelor colorante, al interacţiunii spin-spin şi spin-orbită, etc. Structura hiperfină a spectrelor ionilor paramagnetici, cum şi o combinaţie a celor două tipuri de rezonanţă (rezonanţa magnetică dublă sau metoda ENDOR), au fost folosite la determinarea experimentală a funcţiunii de undă a impurităţilor donoare în siliciu. Amplificarea moleculară realizată cu ajutorul solidelor (v. Maser) se bazează, de asemenea, pe rezonanţa paramagnetică electronică. î. curba de F/z.: Curba, raportată la un sistem de coordonate rectilinii în plan, ale cărei abscise sînt frecvenţele constrîngerii aplicate şi ale cărei ordonate sînt, fie valorile efective ale amplitudinilor mărimilor lineare oscilante, fie valorile medii ale puterilor schimbate între părţile sistemului fizic oscilant, fie intensităţile radiaţiei acelui sistem. Abscisele maximelor curbelor determină frecvenţele de rezonanţă, în cazul rezonanţei neparametrice. Maximele sînt cu atît mai accentuate, cu cît amortisarea sistemului e mai slabă. 2. frecvenţa de F/z.: Frecvenţa pe care o au oscilaţi Me unui sistem oscilant, cînd acesta se găseşte în rezonanţă. în cazul oscilaţiilor neparametrice ale sistemelor fizice cari au caracteristică lineară, frecvenţa de rezonanţă e una dintre frecvenţele sale proprii, şi trebuie să fie egală cu frecvenţa constrîngerii exterioare, perturbatoare. După cum sistemul oscilant are unu, două, mai multe sau o infinitate de grade de libertate, el va avea una, două, mai multe sau o infinitate de frecvenţe de rezonanţă. în cazul oscilaţiilor parametrice ale sistemelor fizice cari au caracteristică lineară, frecvenţa de rezonanţă nu trebuie să coincidă cu frecvenţa constrîngerii. 3. Rezonanţa. 2. Chim.: Faptul, explicat prin mecanica cuantică, al suprapunerii diferitelor forme structurale, con-siderîndu-se că acestea au o existenţă obiectivă. Rezonanţa acestor structuri stabilizează molecula, determină cele mai importante proprietăţi ale ei şi însăşi existenţa ei. După această teorie, în calculul de mecanică cuantică referitor la o molecu lă trebu ie să se ţină seamă de toate schemele de valenţă posibile ale acesteia, funcţiunea de undă fiind formată dintr-O; serie de termeni cărora le corespunde cîte o schemă de valenţe, Rezonanţă, debitare în 647 Rezonator acustic Molecula benzenului, de exemplu, va fi calculată printr-o funcţiune de undă conţinînd cinci termeni, fiecăruia corespun-zîndu-i o anumită repartiţie a spinilor electronici între atomi, pentru care numai electronii unei perechi determinate de atomi au spinii antiparaleli. Aceşti cinci termeni sînt reprezentaţi de următoarele scheme de valenţă: / C / \ c I c / / c \ mici în raport cu lungimea de undă a sunetului cu care sistemul intră în rezonanţă. în urma excitării rezonatorului printr-un procedeu oarecare, aerul din gît acţionează ca un piston, producînd comprimări şi rarefieri alternative ale aerului din cavitate. Rezonatorul Helmholtz e analog unui sistem mecanic vibrant. Frecvenţa sa de rezonanţă e dată de relaţia: fo c 2 TU f lefV Teoria rezonanţei se aseamănă foarte mult cu cea a meso-meriei, care nu e bazată pe calcule de mecanică cuantică, ci consideră, ca structură chimică a unei molecule, structura medie obţinută prin suprapunerea tuturor structurilor neperturbate posibile ale moleculei. Aceste structuri neperturbate reprezintă formulele chimice posibile ale moleculei şi se confundă cu structurile în rezonanţă, iar efectul mesomer, cu starea de rezonanţă. 1. Rezonanţa, debitare în Ind. lemn.: Sin. Debitare radială (v. Radială, debitare ~). 2. Rezonanţa, lemn de Ind. lemn. V. Lemn de rezonanţă, sub Lemn. 3. Rezonanţa, linie de F/z.: Linie, în spectrul unui element, care corespunde saltului energetic în care sînt interesate nivelul fundamental şi primul nivel excitat al atomului elementului respectiv. Dacă tranziţia se face de pe nivelul excitat pe nivelul fundamental, se obţine linia de rezonanţă în spectrul de emisiune. Dacă tranziţia se face în sensul contrar, linia de rezonanţă se obţine în absorpţie. Se numeşte potenţial de rezonanţa diferenţa de potenţial sub care trebuie accelerat un electron pentru ca acesta, ciocnind un atom al elementului respectiv, să-l aducă în prima stare energetică excitată, provocînd astfel emisiunea liniei de rezonanţă. Valoarea potenţialului de rezonanţă V e egală cu cîtul dintre energia necesară trecerii atomului din starea energetică normală în starea excitată şi dintre sarcina electronului. o Lungimea de undă a liniei de rezonanţă, în angstromi, e dată în funcţiune de potenţialul de rezonanţă V, în volţi, de relaţia: lAl- 4. Rezonanţa optica. F/z. V. sub Fotoluminescenţă. 5. Rezonanţa, potenţial de ~ . F/z. V. sub Rezonanţă, linie de 6. Rezonator, pl. rezonatoare. F/z.: Sistem fizic care poate intra în oscilaţie prin rezonanţă, cînd primeşte oscilaţii de o anumită frecvenţă. 7. ~ acustic. F/z.; Sistem fizic, care prezintă o curbă de rezonanţă cu un maxim pronunţat şi care, fiind lovit de unde sonore, intră, practic, în vibraţie, numai cînd frecvenţa sunetului coincide cu frecvenţa sa proprie. în realitate, de cele mai multe ori, un rezonator intră în rezonanţă pentru mai multe sunete, însă, de regulă, ale căror frecvenţe sînt destul de diferite. Astfel, aerul din camera de rezonanţă a unui tub sonor deschis intră în rezonanţă atît pentru sunetul fundamental emis de instrumentul căruia îi aparţine tubul sonor, cît şi pentru armonicele acelui sunet, amplitudinile de oscilaţie diferind de la unul dintre aceste sunete la altul. în laborator se foloseşte, de regulă, rezonatorul Helmholtz, compus dintr-o cavitate cu pereţi rigizi, în contact cu mediul ambiant prin intermediul unui tub îngust (gîtul rezonatorului). Dimensiunile cavităţii şi ale gîtului sînt în care c e viteza sunetului în aer, s e secţiunea gîtu lui rezonatorului, V e volumul cavităţii rezonatorului, iar leje lungimea efectivă a gîtu lui rezonatorului, carese poate calcula cu relaţia: ^y.= /+0,6r, în care l e lungimea geometrică a gîtului rezonatorului, iar r e raza secţiunii circulare a gîtului rezonatorului. La frecvenţa de rezonanţă se produce o disipare de energie acustică, rezultînd fie o radiaţie maximă, fie o absorpţie maximă. în cazul unui rezonator la care rezistenţa în gîtul acestuia e foarte mică se produce o radiere a energiei acustice în mediul înconjurător. în cazul unui rezonator la care rezistenţa în gîtul acestuia e mare, are loc o absorpţie a energiei acustice din mediul înconjurător, rezonatorul devenind un absorbant acustic. Cu astfel de sisteme se obţin coeficienţi de absorpţie mari, avînd valori apropiate de 1, însă, într-o bandă îngustă de frecvenţă, datorită proprietăţii de selectivitate pe care o au rezonatoarele Helmholtz unitare. Pentru obţinerea unui coeficient de absorpţie mare, de ordinul 0,90, într-o bandă largă de frecvenţe, se utilizează Rezonator Helmholtz. a) sistem de celule rezonatoare; b) variaţia coeficientului de absorpţie (Ca) cu frecvenţa (f), sisteme acustice cuprinzînd mai multe celule rezonatoare legate în serie (v. fig. ). Cu un sistem cu două straturi se obţine uşor un coeficient de absorpţie acustică mai mare decît 0,95 într-o bandă de o octavă, iar cu un sistem cu trei straturi se obţine un coeficient de absorpţie acustică mai mare decît 0,90 într-o bandă de patru octave. Rezonatoarele au fost folosite la analiza sunetelor muzicale, în prezent sînt folosite ca structuri absorbante de sunet la tratarea acustică a încăperilor, în scopul reducerii nivelului de intens itate sonoră a unei componente singulare a zgomotului (rezonatoare selective) sau pentru asigurarea duratei de reverberaţie necesare (rezonatoare cu banda largă). Rezonator Hertz 648 Rezultantă aerodinamică 1. ^ Hertz. Fiz., Eit.r Rezonator electric format dintr-o vergea conductoare avînd circa 0,45 din lungimea de undă a radiaţiei electromagnetice de recepţionat, recurbată în formă de cerc, cu un mic eclator între extremităţi, între cari sar scîntei sub acţiunea undelor electromagnetice recepţionate. A fost folosit de Hertz în experienţele sale de laborator. 2. ~ Oudin. F/z., E/t.: Aparat de producere a efluviilor electrice, constituit dintr-un autotransformator în formă de solenoid, excitat în rezonanţă de un circuit oscilant de înaltă frecvenţă, prin intermediul unor prize variabile. 3. Rezorcilic, acid Chim.: Acid dioxibenzoic. Se cunosc doi acizi rezorcilici după poziţia celor doi oxidrili: âcidul a-rezorcilic şi acidul p-rezorcilic. OH C HC/ XCH II I HO—C C—COOH H acid a-rezorcilic, OH I C HC/ —COOH II . I HO—C CH VC^ H acid 3“rezorci 1 ic H Acidul a-rezorcilic se prepară din acidul 3,5-disuIfo-ben-zoic prin topire alcalină. E o substanţă solidă cu p. t. 232°. Serveşte la fabricarea unor materii colorante azoice şi oxiazo-ice. Nu dă reacţie cu clorura ferică. Acidul (3-rezorcilic se formează la încălzirea rezorcinei cu o soluţie de carbonat de amoniu. E o substanţă solidă cu p. t. 213°. Cu clorura ferică dă o coloraţie roşie. 4. Rezorcinâ. Chim., Farm.: Derivat bihidroxilic, în poziţia meta, al benzenului. Are p. t. 114°; p. f. 227°; d. 1,283. Se prezintă sub forma de cristale incolore, Qj_j fără miros, cu gust dulce arzător, cari se co- , lorează în- roşu sub acţiunea luminii şi a q aerului umed; e foarte solubilă în apă, în ^CH eter, în alcool; e puţin solubilă în glicerină; jj j e greu solubilă sau insolubilă în cloroform, <3—QH în sulfură de carbon, în ulei de vaselină. Soluţiile apoase dau reacţie neutră sau uşor acidă; sînt limpezi, incolore sau foarte slab colorate; la lumină devin roz, apoi brune. Acidul salicilic camforul şi mentolul pot fi solubilizate prin soluţii apoase concentrate de rezorcină; de asemenea, cu acizii ..organici, esterii, bismutul şi mercurul formează compuşi solubili. Prin tratare cu o soluţie de clorură ferică, soluţia apoasă de rezorcină se colorează în violet închis şi apoi în negru. . Amestecată cu acid tartric pulverizat şi prin încălzire cu acid sulfuric concentrat, rezorcinâ se colorează în roşu-violet. Prin încălzire cu anhidridă ftalică trece în fluoresceină. Rezorcinâ se obţine prin topirea alcalină a acidului meta-benzen-disuIfonic, ultimul fiind obţinut direct prin sulfonarea benzenului. Rezorcinâ brută se purifică prin distilare în vid, iar pentru scopuri farmaceutice se mai face o sublimare sub vid. Se întrebuinţează ca materie primă ia sinteza unor materii colorante, a unor substanţe farmaceutice, a tananţilor sintetici, ca reactiv la identificarea colorimetrică a azotiţilor, azotaţilor, ca antioxidant pentru grăsimi şi uleiuri, iar în prezenţa amoniacului, la identificarea multor elemente, cum sînt zincul, plumbul, etc.; de asemenea, e folosită ca reactiv pentru sărurile de amoniu; la determinarea colorimetrică a fosforului, a zaharurilor; la identificarea cetozelor după Selivanov; ca reactiv pentru lignină; ca revelator fotografic, etc. în Farmacie e folosit sub numele de meta-dioxi-benzol, Rezorcinol sau Rezorcinum. Are acţiune bactericidă, fungicidă, antipire* tică şi e un desensibiNzant în fotodermatoze; se aplică-în tra- tamentul unor boli de piele, sub formă de loţiuni sau de un-, guente (1 "*10%). Sin. Meta-bihidroxi-benzen. 5. Rezultanta, pl. rezultante. CIc. v., Mec.: Vector egai cu suma vectorială a tuturor vectorilor sistemului. Sin. Vector rezultant. Cazuri particulare: Rezultanta a doi vectori concurenţi e dată în mărime, direcţie şi sens de diagonala paralelogramului construit pe vectorii respectivi ca laturi (v. Paralelogramului, regula ~). Rezultanta a trei vectori concurenţi, necoplanari, e dată în mărime, direcţie şi sens de diagonala paralelepipedului avînd ca muchii vectorii daţi. Rezultanta unui număr oarecare de vectori concurenţi e dată în mărime, direcţie şi sens de vectorul care închide poligonul vectorilor daţi. Acest poligon e plan, dacă vectorii daţi sînt coplanari, sau poligon strîmb, dacă vectorii daţi au direcţii oarecari în spaţiu. Dacă poligonul vectorilor se închide de la sine, rezultanta e nulă, iar sistemul de vectori e echivalent cu zero. Rezultanta a doi vectori paraleli şi de acelaşi sens e un vector avînd aceeaşi direcţie şi acelaşi sens cu vectorii daţi, mărimea egală cu suma mărimilor acestora, iar direcţia lui intersectează dreapta care uneşte punctele de aplicaţie ale vectorilor daţi, într-un punct ale cărui distanţe la aceşti vectori sînt invers proporţionale cu mărimea lor. Rezultanta a doi vectori' paraleli şi de sensuri contrare e un vector avînd aceeaşi direcţie, sensul vectorului celui mai mare, mărimea egală cu diferenţa mărimilor vectorilor daţi, iar direcţia lui intersectează prelungirea segmentului de dreaptă care uneşte punctele de aplicaţie ale acestora într-un punct situat de partea vectorului celui mai mare şi ale cărui distanţe la vectorii daţi sînt invers proporţionale cu mărimile lor. Rezultanta a doi vectori paraleli, egali şi de sensuri contrare e nulă, sistemul constituind un cuplu de vectori. 6. ~ a unui sistem de forţe. Mec.: Forţa egală cu suma vectorială a tuturor forţelor sistemului. Sin. Forţă rezultantă. V. Rezultantă; v. şi Sistem de forţe. 7. Rezultanta aerodinamica. Av.; Forţa rezultantă care se exercită asupra aripii unui avion, în ipoteza că aerul e un fluid perfect, adică lipsit de viscozitate. Această forţă se descompune, în general, într-o componentă perpendiculară pe viteza de înaintare a avionului, şi într-o componentă paralelă cu această viteză. — Componenta perpendiculară pe viteza de înaintare se numeşte portanţâ sau forţă de sustentaţie şi are expresia: P = pvAATây, JB în care p e masa specifică, V0 e viteza de înaintare,T e circulaţia, iar dy e un element de lungime, măsurat în direcţia anvergurii aripii (v. Kutta-Jukowski, teorema —). Integrala se extinde pe întreaga anvergură a aripii, între extremităţile A şi B ale acesteia. — Componenta paralelă cu viteza se numeşte rezistenţa indusă şi e dată de expres ia: CA R. — p \ wTăy, JB în care w e viteza indusă de pînza de vîrtejuri libere cari se formează în spatele aripii şi cărora li se datoreşte rezistenţa indusă, iar celelalte simboluri au aceleaşi semnificaţii ca mai sus. Pentru determinarea forţei reale care acţionează asupra unei aripi de avion trebuie să se adauge şi rezistenţa la înaintare, datorită efectului viscozităţii, care se poate stabili numai experimental. în regimul ^de zbor supersonic, formulele precedente nu sînt valabile. -în acest regim, portanţa se calculează direct, Rezultantă, mişcare ~ 649 Rezultantei, suportul — prin integrarea presiunilor, iar rezistenţa indusă nu mai intervine, datorită naturii fenomenului de mişcare. 1. Rezultanta, mişcare Mec.: Mişcarea instantanee a unui solid rigid în raport cu un sistem de referinţă 5 , considerată că se compune din n mişcări instantanee componente: mişcarea solidului în raport cu un sistem de referinţă Sv din mişcarea lui S1 în raport cu un alt sistem de referinţă S2 şi aşa mai departe, incluziv mişcarea lui 5 1 în raport cu uItimuI sistem de referinţă S . Mişcarea rezultanta a n translaţii instantanee cu vitezele vv v2, ..., vn e tot o translaţie de viteză v: v = Vl+v2-{- -\-vn , atît vitezele vv v2, ..., v , cît şi viteza rezuItantă v, fiind vectori liberi. Mişcarea rezultanta a n rotaţii instantanee diferă după poziţia axelor de rotaţie, deosebindu-se următoarele trei cazuri: Mişcarea rezultanta a n rotaţii instantanee avînd axele de rotaţie concurente într-un punct O şi vitezele unghiulare cox, co2, •••, co^ e tot o rotaţie cu viteza unghiulară rezu Itantă co: G) = COi + C02+ -fCO^, axa de rotaţie trecînd prin O. Mişcarea rezultantă a n rotaţii instantanee avînd axele de rotaţie paralele şi vitezele unghiulare paralele cox, co2, ••*, co aplicate în punctele Av A2, An, definite faţăde un punct O prin vectorii depoziţie OA^v^ OA2 — r2, •••, OAn=rn (v. fig. /) e tot o rotaţie cu axa de rotaţie de aceeaşi direcţie şi cu viteza unghiulară rezultantă co: co = co1-f co2-f- f aplicata într-un punct A, al cărui vector de poziţie OA — r e dat de relaţia: co^ + co^H-------------------h Mişcarea rezultantă a n rotaţii paralele. C0i + C02+ +C //. Cupiu de rotaţii în cazul particular a două rotaţii instantanee co şi —co paralele, egale şi de sensuri contrare, avînd suporturile situate la distanţa AxA — d (v. fig. II), mişcarea rezultantă e o translaţie perpendiculară pe planul axelor de rotaţie, e viteză v egală cu momentul cuplului de viteze unghiulare Mişcarea rezultantă a n rotaţii instantanee avînd axele de rotaţie oarecari şi vitezele unghiulare colf co2, •••