LEXICONUL TEHNIC ROMÎN ELABORARE NOUĂ ÎNTOCMITĂ PRIN ÎNGRIJIREA CONSILIULUI NATIONAL AL INGINERILOR $1 TEHNICIENILOR (C. N. I. T.) DE UN COLECTIV SUB CONDUCEREA Acad. Prof. Dr. Ing. REMUS RADULEI 13 Pol-Ram EDITURA TEHNICĂ BUCUREŞTI, 1963 COMISIA LEXICONULUI TEHNIC ROMÎN Prof. ing. Constantin Atanasiu; Acad. prof. dr. ing. Ştefan Bălan; Prof. ing. loan Grosu; Acad. prof. dr. ing. Ştefan Nădăşan; Acad. prof. dr. ing. Costin A. Neniţescu; Ing. Carol Neumann; Ing. Alexandru Priadcencu, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Acad. prof. ing. Nicolae Profiri; Acad. prof. dr. ing. Remus Răduleţ; Conf. ing. Oliviu Rusu. Redactor responsabil: Ing. Szabd Alexandru Pregăti rea manuscrisului: Niculescu Gabriela şi Ivan Theodor Corector responsabil: Beldianu Valeria Dat la cules 03.08. 1963. Bun de tipar 19. 12. 1963. Apârut 1963. Tiraj 2800+140+40 legate. Hfrtie velina ilustraţii de 80 g/m2, 540X840/8. Coli editoriale 123,77> Coli de tipar 83,50. Planşe tipar 1. A. 9305J1963. C. Z. pentru bibliotecile mari 413:62=R. C.Z. pentru bibliotecile mici 413. Tiparul executat la întreprinderea Poligrafică Sibiu, Str. Nicolae Bâlcescu nr. 17 <== R.P.R.. COLABORATORI Anghel Valeriu, inginer, laureat al Premiului de Stat (M a~ teriale de construcţie) Antonescu Ion, inginer (Geotehnică) Antoniu S. Ion, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Electrotehnica, Aparate de măsura) Arizan Dan, inginer, farmacist (Chimie organica, Farmacie) Atanasiu Ion, doctor inginer (Electrochimie) Atanasiu Victor, inginer (Chimie analitică) Badea Ion, inginer, conferenţiar universitar (Energetica) Barbu Virginla, doctor în Ştiinţe, profesor universitar laureată a Premiului de Stat (Paleontologie) Bădan Nicolae, inginer, profesor universitar (Industria textila, Filatură), redactor coordonator Bălan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar," academician, laureat al Premiului de Stat Bălănescu Grigore, doctor în Ştiinţe (industria alimenta râ) Beca Constantin, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Geologia petrolului) Bianu V., doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Instrumente muzicale) Blitz Emanoil, inginer, conferenţiar universitar (Cana-Vizări) Braniscki Alexandru, doctor inginer (Materiale refractare) Bujeniţă Mihai (Navigaţie) Bunea Victor, inginer, laureat al Premiului de Stat (Electrotehnică) Cantuniari Cristu Ion, inginer (Maşini, Termotehnică) Cartianu Paul, inginer (Energetica), redactor coordonator Chiţulescu Georgeta, arhitectă (Arhitectură, Urbanism) Chiţuiescu Trai an, arhitect, lector universitar (Arhitectură, Urbanism) Cociu Voinea, inginer, conferenţiar universitar (Industria pielăriei) Columbeanu Petru, inginer (Energetica) Constantinescu Liviu, doctor în Ştiinţe, profesor uni-versitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Geofizica) Constantinescu Mircea Adrian, inginer (Hidrologie) Cornilescu Dan, inginer (Wlose plastice) Cosmin Gheorghe, inginer (Electrotehnică) Costăchel Aurel, inginer, conferenţiar universitar (Ţopografie, Geodezie) Costeanu George, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie anorganică, Chimie fizică) fCoşniţă Cezar, | doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Geometrie) Coteţ Petre, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geografie) Cravcenco Valeriu, inginer (Maşini agricole) Cristescu Nicolae, candidat în Ştiinţe, inginer, conferenţiar universitar (Plasticitate) Davidescu Ion, arhitect (Arhitectură, Urbanism) Demetrescu C. Ilie, doctor inginer (Silvicultură) Dodu Aristide, inginer (Industria textilă, Tricotaje) Dragnea Ovidiu, inginer, profesor universitar (Mecanică, Organe de maşini), redactor coordonator Dragomir Virgil, inginer, conferenţiar universitar (Geometrie descriptivă) Drăgan Gleb, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Tehnica tensiunilor înalte) Duca Zoltan, inginer, conferenţiar universitar (Metalo-tehnică) Dumitrescu-Enacu Anghel, inginer, licenţiat în Matematice, lector universitar (Metalotehnică, Transporturi, Termotehnică), redactor coordonator Eftimie Cristea, inginer, asistent universitar (Construcţii civile şi industriale) Filotti Mircea, inginer (Agrotehnică, Agricultură) Gabrielescu Vasile, inginer (Căi ferate) Genţiu luliu, inginer (Metalurgie) Georgescu G., candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, lector universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Gheorghiţă Ştefan, inginer, asistent universitar (Construcţii) Gheorghiu A. Costin, inginer (Telefonie, Telegrafie) Gheorghiu Mircea, inginer, şef de lucrări (Aparate electrice de măsură) Gheorghiu A. Miron, inginer (Utilaje de construcţie, Tehnica militară) | Ghermănescu Mihail, | doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Matematice) Ghimpu Petre, doctor în Medicina veterinară (Chimie) Grigore Ion, geolog, lector universitar,rlaureat al Premiului de Stat (Petrografie, Geologie) Grigorescu Dan, inginer (Construcţii) Grindea Michel, inginer, profesor universitar (Industria textilă) Grumăzescu Mircea, inginer (Acustică) Gutmann Marcian, licenţiat în Matematice, asistent universitar (Matematice) Heschia Hugo, inginer (Metalotehnică, Căi ferate, Navigaţie), redactor coordonator | Hrisanide Dumitru, {inginer, profesor universitar (Mine) Huhulescu Mihai, inginer (Electrotehnica) lanu Aurel, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie anorganică) Ifrim Alfons, inginer, şef de lucrări (Telecomunicaţii) Iile Ana Maria, inginer (Industria alimentară, Cosmetică) loachim Grigore, inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Exploatarea petrolului) lonescu Corneliu Constantin, inginer (Chimie anorganică), redactor coordonator lonescu-Muscel losif, inginer, profesor universitar (Industria textila, Materii prime) lonescu-Siseşti Benedict, inginer, conferenţiar universitar (Cărbuni) Istrăţoiu Rodica, inginer (Atee plastice) Klang Marcel, doctor în Ştiinţe (Chimie organică) Lazarovicî Adriana, inginer (Telecomunicaţii) Lăzărescu Vasile, inginer, lector universitar (Geologie structurală) Macovei Mircea, inginer (Industria textilă) Manilici Vasile, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Cristalografie, Mineralogie) Manolescu Gabriel, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului, Fizica zăcămintelor) Manoliu Ion, inginer, profesor universitar (Căi navigabile) Marcuş Sergiu, inginer, laureat al Premiului de Stat (Industria pielăriei) Marin Aiex. inginer (Cinematografie) Marinescu Matei, doctor în Ştiinţe tehnice, profesor universitar (Electrotehnica) Mariş Marius, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Cai ferate) Mihail Dan, inginer, conferenţiar universitar (Topografie) Mihail Medy, inginer (Industria cărbunelui) Mihăilescu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geologie, Mine, Petrol), redactor coordonator şi coordonator tehnic Mihăilescu Ştefan, inginer, profesor universitar (Utilaje de construcţie) Mihăilescu Tiberiu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Geometrie) Miilea Aurel, inginer (Radiocomunicaţii, Electronica) Missirliu Elisabeta, doctor în Ştiinţe, asistentă universitară (Paleontologie) Mitran Grigore, inginer, conferenţiar universitar (Cai ferate ) Moldovan Vasile, inginer, lector universitar (Chimie), redactor coordonator Mureşan Traian, inginer, profesor universitar (Industria textila, Ţesător ie) Nemoianu Constantin, inginer, şef de lucrări (Telecomunicaţii ) Nerescu Ion, inginer, conferenţiar universitar (Termo-tehnicâ) Neumann Carol, inginer, laureat al Premiului de Stat (Coordonare generala) Nicolaescu Mihai, inginer (Industria alimentara) Orădeanu Titus, inginer (Industria lemnului) Oroveanu Tudor, inginer, conferenţiar universitar (Mecanica fluidelor) Oţel Ion, doctor în Medicina veterinară (Industria alimentara ) Palade Gheorghe, licenţiat în Ştiinţe, profesor universitar (Fizica) Panaitescu Cornelia, inginer (Industria cărbunelui) Patrulius D.» candidat în Ştiinţe, asistent universitar (Stratigrafie) Peter Andrei, inginer (Metalotehnicâ, Organe de maşini) Petre August in, inginer (Aviaţie) Petrescu Gheorghe, inginer, profesor universitar (Energetică, Electrotehnică) Piringer Reinhardt, inginer, lector universitar (Electronică) Pivniceru Constantin, inginer (Cinematografie) Popa Virgil, inginer (Construcţii) Popescu Emanoil, inginer (Materiale de construcţie) Popescu Mircea, inginer (Telecomunicaţii) Popescu Ovidiu, inginer (Industria alimentară) Popovăţ Mircea, doctor în Ştiinţe (Pedologie) | Popp Dragoş, | inginer (Construcţii civile, Organizarea şantierelor) Posea Niculae, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, lector universitar (Rezistenţa materialelor) Predeleanu Mircea,, candidat în Ştiinţe matematice (Plasticitate) Presură Ion, inginer (Electroacusticâ) Prişcu Radu, inginer, conferenţiar universitar (Construcţii hidrotehnice)* Rădulescu Cristian, inginer (Metalotehnicâ) Răduleţ Remus, doctor inginer^ profesor universitar, academician, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Electrotehnică), redactor responsabil Russin Constantin, inginer (Exploatarea petrolului, Foraj) Sachelarîe Paul, inginer (Construcţii) Samoilă M., inginer (Chimie) Sălăgeanu Adriana, licenţiată în Matematice (Matematice) Sebeşan Ştefan, inginer, profesor universitar (Căi ferate) Segărceanu Marcel, inginer, conferenţiar universitar (Maşini agricole) Sergiescu Viorel, inginer (Electricitate, Fizica solidului) Slave T., inginer (Industria alimentară) Suciu Gheorghe, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R, (Industria petrolului) Şarlea Ion, candidat în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Electrotehnică) Şeptilici Râul, inginer, conferenţiar universitar (Op-tică, Măsuri) Şerbănescu Ion, doctor în Ştiinţe (Geobotanică) Ştefănescu lop, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesătorie) Ştefănescu-Nica Constantin, inginer (Construcţii, Materiale de construcţie, Rezistenţa materialelor), redactor coordonator Ştefănescu Nicolae, inginer (Exploatarea petrolului, Explorări) Ştefănescu Niculae, inginer, conferenţiar universitar (Electricitate) Tărăboiu Vasile, inginer, conferenţiar universitar (Organe de maşini) Teodorescu Petre, inginer, conferenţiar universitar (Tune le) Teodorescu P. Petre, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Rezistenţa materialelor, Elasticitate ) Teodorescu Radu, candidat în Ştiinţe fizico-matematice, lector universitar ( Fizica) Teodosiu Cristian, inginer, asistent universitar (Reologie) Timotin Alexandru, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Electrotehnică), redactor coordonator Tocan Ion, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, lector universitar (Exploatarea petrolului) Torje Ion, inginer (Industria textilă) Trofin Elena, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, lector universitar (Hidraulică) Trofin Petre, inginer, conferenţiar universitar (Alimentări cu apă) Ţilenski Silviu, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Chimie, Coloizi) ŢiţeicaRadu, doctor în Ştiinţe, inginer, licenţiat în Matematice, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Chimie fizica), redactor coordonator Ţugulea Andrei, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Electrotehnică), redactor coordonator Vanei Gheorghe, inginer, profesor universitar (Prepararea minereurilor) Vissarion Alexandru, inginer, profesor universitar (Siderurgie, Metalurgie, Metalografie) Vîntu Valeriu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Chimie organică) Vlad Clement, licenţiat în Ştiinţe (Cartografie) Vlădoianu Romeo, inginer (Metalotehnicâ) Voinescu Victor, comandor (Navigaţie) Weissmann losef, inginer (Radiotehnicâ) Zâharia Simion, inginer (Cinematografie) ■ Zamfirescu Ion, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice (Tehnica militară, Armament) Zwecker Hugo inginer (Metalotehnicâ, Metalurgie, Industria lemnului), redactor coordonator I. ABREVIAŢII ant. antonim 1- levo- pl. plural col. coloană m- meta- p.s. punct de solidificare const. constant, constantă mol. moleculă p.t. punct de topire d. densitate nr. at. număr atomic sin. sinonim d- dextro- o- orto- sing. singular gr. at. greutate atomică ■P- para- v., V. vezi gr. mol. greutate moleculară p., pp. pagină, pagini var. variantă gr. sp. greutate specifică p.f. punct de fierbere S-au folosit în Lexicon simbolurile standardizate II. ABREVIAŢII PENTRU DISCIPLINELE REPREZENTATE ÎN LEXICON  Agr.........................Agrotehnică (Agronomie, Maşini şi instalaţii agricole, Agricultură) Alim, apa.................... Alimentări cu apă Arh.........................Arhitectură Arta .......................Artă Arte gr.....................Arte grafice Astr........................Astronomie Av..........................Aviaţie (Construcţii aeronau- tice, Navigaţie aeriană) I Beî......................... Beton Biol........................ Biologie Bot......................... Botanică C Cad.........................Cadastru Canal.................. . Canalizare Cartog......................Cartografie C* f- ......................Căi ferate (Construcţia de căi ferate, Circulaţie, Exploatare) Chim........................Chimie (Generalităţi, Chimie analitică, Chimie anorganică, Chimie organică) Chim. bioL . ...............Chimie biologică Chim. fiz...................Chimie fizică Cinem.......................Cinematografie Clc. e......................Calculul erorilor pr.....................Calculul probabilităţilor C/c. î......................Calculul tensorial Cfc* v......................Calculul vectorial Cs........................Construcţii (Construcţii ci- vile şi industriale, Fundaţii şi teras-amente, Construcţii metalice) D Desen.....................Desen Drum......................Drumuri E £c........................Economie E/t. . . ■................Electricitate şi Electrotehni- că (Aparataj, Electrochimie, Electronica industria-lă, Tracţiune, Distribuţie, Utilaj electric, Maşini electrice, Transport) Energ.....................Energetică Expl......................Explozivi ExpL petr................. Exploatarea petrolului (Fo- raj, Extracţie, Fizica zăcămintelor, Explorări) - F Farm...................... Farmacie (Produse farma- ceutice, Chimie galenică, Chimie farmaceutică) Fiz....................... Fizică (Fizică generală, Acus- tică, Optică, Fizică moleculară şi atomică) Fotgrm....................Fotogrammetrie Foto................... . Fotografie Fund. ......... Fundaţii O Gen. .......... Generalităţi (Simboluri) Geobot. ..................Geobotanică Geochim. ..........Geochimie Geod. , ....... Geodezie Geof/z. ...............Geofizica Geogr. ....................... Geografie (Geografie fizică, Geomorfologie) Geol...................... Geologie (Geologie gene- rală, Hidrogeologie, Geologie economică, Geologie tehnică, Geologie struc» tu ral ă) Geom....................... Geometrie (Geometrie ana» litică, Geometrie în plan şi în spaţiu, Geometrie descriptivă şi perspectivă) Geot. .............Geotehnica H Hidr.......Hidraulică (Hidraulică sub- terană, Hidrologie, Mecanica fluidelor) Hidrot......Hidrotehnică (Construcţii hidrotehnice, Irigaţii, Baraje, Căi navigabile) I jg. ind........Igienă industrială II. Iluminat Ind. alim. ....... Industria alimentară (Indus- tria tutunului, Industria uleiurilor şi a grăsimilor, Cosmetică) Ind. cb. .....Industria cărbunelui Ind. chim..Industrii chimice (Tehnolo- gie organică, Tehnologie anorganică, Mase plastice, Chimia petrolului, Coloranţi, Aparate de control, Industrii chimice speciale, Procedee şi aparate, Industria cauciucului, Fungicide) .... Industria hîrtiei şi a celulozei .... Industria lemnului .... Industria petrolului .... Industria pielăriei .... Industriasticlei şi aceramiciî .... Industria textilă (Filatura, Tricotaje, Ţesătorie, Materii prime) Ind. ţâr......................Industrii ţărăneşti /nst. conf. ...... Instalaţii de confort (Ventilaţie, Condiţionare, Calorifer) Inst. san.....................Instalaţii sanitare L Log..................Logică M Mat...........................Matematice (Aritmetică, Al- gebră, Trigonometrie, A-naliză matematică, Teoria mulţimilor) Mat. cs....................... Materiale de construcţie (Industria cimentului, Materiale refractare, Lianţi) Mec....................... . Mecanică Mec. fl........Mecanica fluidelor Meteor, ..........Meteorologie Metg......Metalurgie (Metalurgie fizi- că, Siderurgie, Metalurgia neferoaselor) Mett..................... Metalotehnicâ (Prelucrare, Utilaj, Turnătorie, Pro» duse metalice, încercări de materiale) Mine Mine (Exploatare, Utilaj mi» nier, Aeraj, Prospecţiuni şi explorări) Mineral, ..............Mineralogie (Cristalografie) Ms. .......... Măsuri şi Unităţi de măsură Mş. .......... Maşini (Maşini de forţă, Mecanisme, Maşini-unelte, Maşini de Iucru, Organe de maşini) N Nav.....................Navigaţie (Navigaţie fluvia- lă şi maritimă, Construcţii navale) Nomg....................Nomografie O Opt.....................Optică (Optică industrială şi instrumentală) P Paleontologie Pedologie Petrografie Piscicultură, Pescuit Plasticitate Poduri (de lemn, metalice, de zidărie, etc.) Poligrafie Prepararea mecanică (a minereurilor şi a cărbunilor) R v Rezistenţa materialelor (Elasticitate) S Silv. ...................... Silvicultură Stand. ......... Standardizare St. cs.....................Statica construcţiilor (Sta» bilitate) Stratigr,.................., Stratigrafie T Tehn.......................Tehnică (Generalităţi) Tehn. med..................Tehnică medicală Tehn. mii..................Tehnică militară (Arma- ment, Fortificaţii, Gaze) Te/c.......................Telecomunicaţii (Telefonie, Radiocomunicaţii, Televiziune, Telegrafie, Electronică) Termot.....................Termotehnică, Industria fri- gului Tnl........................Tunele Topog......................Topografie Transp.....................Transporturi (rutiere, fero- viare, navale, aeriene) U Urb........................Urbanism Ut.........................Utilaj Z Zool.......................Zoologie Zoot, ........ Zootehnie Ind. lemn. Ind. petr. Ind. piei. Ind. st. c. Ind. text. Paleont. . Ped.. . . Petr. . . . Pisc. . . . Plast. . . Pod. . . Poli gr. . . Prep. min Rez. mat. P,p;n,7c;w,c|) i. Pol, pl. poli. 1. Mat. V. sub Funcţiune anaiitică, sub Funcţiune meromorfă, şi sub Funcţiune olomorfă. â. Pol. 2. Geom.: Fiecare dintre cele două puncte în cari o axă a sferei înţeapa sfera (poiii sferei în raport cu axa respectivă). în raport cu un cerc mare al sferei, polii sînt punctele în cari sfera e înţepată de axa perpendiculară pe planul cercului. . 3. ~ ceresc. Astr.: Fiecare dintre cele două puncte în cari bolta cerească pare să fie înţepată de axa în jurul căreia se efectuează mişcarea diurnă a stelelor. înălţimea deasupra orizontului, a polului văzut dintr-un punct de pe suprafaţa Pămîntului, creşte de la ecuator către polul pămîntesc şi e egală cu latitudinea punctului de observaţie. Ea se determină luînd media înălţimilor la meridian ale unei stele circum-poiare oarecari. 4. /»ul nord. Geogr. V. sub Pol terestru. s. ~ ridicat. Nav.: Polul ceresc sau pămîntesc care se găseşte deasupra orizontului adevărat al observatorului. 6. ~u! sud. Geogr. V. sub Pol terestru. 7. ~ terestru. Geogr.: Fiecare dintre cele două puncte — polul nord şi polul sud— în cari suprafaţa globului pămîntesc e înţepată de axa de rotaţie a Pămîntului. Sensul sud-nord e asociat sensului de rotaţie după regula burghiului drept, astfel încît, pentru un observator plasat pe axă deasupra polului nord, rotaţia se efectuează în sens antiorar. 8. Pol. 3. Mat. V. sub Polaritate 1, şi sub Polare, hiper-suprafeţe ». Pol. 4. E/t.; Zonă a unui circuit magnetic, constituit din materiale feromagnetice, pe unde fluxul magnetic principal sau util trece din acest material în aer (în general într-un întrefier), sau invers. Zonele de trecere a fluxurilor de dis-persiune nu constituie poli. Exemple de poli: ai magneţilor permanenţi, ai electromagneţilor, ai maşinilor electrice, etc. Sin. Pol magnetic. După sensul fluxului, se deosebesc poli magnetici nord, cu sensul fluxului din spre materialul feromagnetic spre exterior— şi sud, cu sensul fluxului din spre exterior spre materialul feromagnetic. Din punctul de vedere al vectorului H(intensitatea cîmpului magnetic), polii magnetici sînt regiuni cu divergenţă superficială (sarcină de~magnetizaţie), pozitivă (polul nord), respectiv negativă (polul sud). 10. geomagnetic. Geofiz.i Sin. Pol magnetic pămîntesc (v.). 11. ~ magnetic. E/t. V. Pol 4. iz. ~ magnetic pămîntesc. Geofiz.: Fiecare dintre punctele către cari se îndreaptă un ac magnetic care se poate roti liber la suprafaţa pămîntului, departe de orice cîmp diferit de cîmpul magnetic pămîntesc, şi de orice masă feromagnetică. Se deosebesc un pol magnetic boreal, situat în emisfera nordică a pămîntului, şi un pol magnetic austral, situat în emisfera sudică, în regiunea polilor geografici respectivi. Poziţia polilor mag- netici pămînteşti variază în timp, azi ei găsindu-se la 73° latitudine nordică şi 100° longitudine vestică, respectiv la 69° latitudine sudică şi 145° longitudine estică. Sin. Pol geomagnetic. 13. Pol. 5. E/t.; Parte componentă a maşinii electrice (v.), purtînd o înfăşurare care contribuie la magnetizarea circuitului magnetic al maşinii (v. şî Circuit magnetic de maşină electrică). După partea maşinii căreia îi aparţin, se deosebesc poli ai statorului (de ex. la maşinile de curent continuu) şi poli ai rotorului (de ex. la maşinile sincrone); după modul de execuţie, se deosebesc poii aparenţi şi poli înecaţi. Polii aparenţi (fiind proeminenţi, conduc la un întrefier neuniform) cuprind: m i ezu I (în general cu secţiune dreptunghiulară, cu muchiile rotunjite) pe care se instalează înfăşurarea electrică, şi piesa polară (v.), de formă eva-zată, cu scopul de a asigura o distribuţie a fiuxului în întrefier pe o suprafaţă cît mai mare. Aparenţi se execută polii inductori ai maşinilor de curent continuu, ai comutatoarei şi ai unor maşini sincrone. Polii aparenţi pot fi de trei feluri: masivi, din pachet de toie şi combinaţi, adică cu miezul masiv şi piesa polară din pachet de tole. Polii masivi au miezul aproape totdeauna de oţel turnat şi foarte rar de fontă; piesa polară, şi ea masivă, poate /. Poli mas&i, a şi b) fixaţi prin înşurubare; c, d, e) fixaţi în coada de rîndunică; f) fixat în dublă coadd de rîndunică; g, h, i, j) fixaţi cu gheare în gâuri rotunde; k) fixat prin proeminenţe dinţate. forma un tot cu miezul sau e distinctă şi fixată după instalarea bobinelor. Asamblarea miezului polar cu jugul se poate face Po\ prin înşurubare, prin îmbinare în coadă de rîndunică, prin gheare în ^găuri rotunde şi prin proeminenţe dinţate (v. fig. / a-**k). în ordinea menţionată, modurile de asamblare indicate sînt proprii pentru cazurile unor solicitări ale forţelor centrifuge din ce în ce mai mari. Polii masivi se întîlnesc la unele maşini sincrone (cu diametrul exterior al indusului pînă la 600-**750 mm), cum şi, totdeauna, la polii auxiliari ai maşinilor de curent continuu. Polii în întregime I a m e I a r i (miez şi piesă polară) sînt constituiţi din tole (cu grosimea de 1-2mm) împachetate şi presate între ele prin două table sau plăci de strîngere. Ansamblul e consolidat printr-un bolţ longitudinal, cu secţiunea pătrată sau trapezoidală, şi e fixat de jug prin şuruburi sau e fixat prin crestătură în formă de coadă de rîndunică (v. fig. II o-*-c). Polii combinaţi au miezul masiv distinct de jug, fiind fixat de acesta prin înşurubare sau prin îmbinare în coadă de rîndunică; piesa polară se fixează prin înşurubare sau prin îmbinare în coadă de rîndunică. Polii lamelari şi combinaţi se folosesc atît la maşinile sincrone cît şi la cele de curent continuu (ca poli principali). Polii înecaţi, fiind la nivelul periferiei armaturii, conduc la un întrefier uniform.^ Miezul acestora e cu- a) consolidaţi prin bolţ longitudinal şi prins intre crestăturile echj- fixaţi cu şurub; b) consolidaţi prin ni-£ate cu înfăşurare electrică. turj ş| fjxaţj cu şurub; c) fixaţi prin înecaţi se execută polii ro- crestătură în coadă de rîndunică. torului unor maşini sincrone (turbogeneratoarele), ai statorului şi rotorului maşinilor asincrone. După funcţiune, se deosebesc poli principali şi poliauxi liari sau de comutaţie. Polii principali produc fluxul inductor al maşinilor electrice. Axele ior sînt axele geometrice principale ale maşinii. Polii auxiliari sau de comutaţie produc fluxul necesar îmbunătăţirii comutaţiei (v.) maşinii electrice cu colector. Axele lor sînt axele neutre ale maşinii. 1. Pol. 6. E/t., Chim.: Piesa care stabileşte contactul cu circuitul exterior al unui element galvanic. Fiecare element are un pol pozitiv şi un pol negativ. 2. Pol de viscozitate. Fiz. V. sub Viscozitate. s. Polamidonâ. Farm.: Sin. Amidonă (v.). 4. Poîan. Ind. text.: Fibră textilă poliamidică, fabricată în lungime continuă sau în lungimi comparabile cu cele ale bumbacului, lînii şi inului. Sin. Amilan, Olen, Dorlon, Helanca, Lilon, Nefalon, Niplon, etc. 5. Polanîca, Strate de Stratigr.: Depozite argiloase şi argiloase-marnoase vinete, cu intercalaţii subţiri de gresii argiloase, micacee şi curbicdrticale, dezvoltate în partea cea mai externă a Carpaţilor ucrainieni şi substituind spre exterior Stratele de Krosno, mai grezoase. Stratele de Polanica urmează în continuitate de sedimentare peste orizontul menilitelor inferioare şi conţin o faună de moluşte, considerată ca fi ind caracteristică pentru Ol igocenul inferior. § Polari Jn^Carpaţii orientali din ţara noastră sînt comparabile cu aceste strate anumite pachete de depozite argiloase-marnoase vinete şi de gresii curbicorticale în strate subţiri, intercalate în succesiunea Oligocenului din partea externă şi din autohtonul Pînzei de Tarcău. 6. Polar. Fiz.: Calitatea unui mediu sau a unui corp de a prezenta polaritate. 7. Polar, aer Meteor. V. Aer polar, sub Aer 1. 8. Polar, cerc Geogr., Astr. V. Cerc polar (sub Cerc 1). 9. Polar, plan Mat. V. sub Polaritate 1. 10. Polara, pl. polare. 1. Mat., Geom. V. sub Polaritate 1, şi sub Polare, hipersuprafeţe 11. ~ armonica. Mat., Geom. V. sub Polare, hipersuprafeţe 12. ~ trilinearâ. Mat., Geom. V. sub Polare, hipersuprafeţe —. 13. ~ unghiulara. Geom.: Locul geometric al conjugatelor armonice ale unui punct P în raport cu punctele de inter-secţiune cu laturile unui unghi, ale unei drepte mobile care trece prinP. Polara unghiulară a punctului P trece prin vîrful unghiului. 14. Polara. 2. Fiz.: Reprezentarea grafică, în coordonate polare, într-un anumit plan şi pentru o frecvenţă dată, a caracteristicii de directivitate a unei surse acustice (difuzor, sirenă, jet, emiţător ultrasonor) sau a unui receptor acustic (microfon, receptor ultrasonor), sursa, respectiv receptorul, fiind aşezate în centrul axelor de coordonate (v. Caracteristică de directivitate). 15. Polara. 3. Av.: Curba variaţiei coeficientului de por-tanţă al unei configuraţii aerodinamice, în funcţiune de coeficientul de rezistenţă la înaintare al acesteia. Uneori, polara reprezintă variaţia portanţei şi a rezistenţei, în funcţiune de incidenţă. La proiectarea unui avion, se folosesc polara aripii şi polara avionului. Polara aripii: Curbă, raportată Ia un sistem ortogonal de axe de coordonate, care reprezintă relaţia dintre coeficientul de portanţă Cz şi coeficientul de rezistenţă C ai unei aripi, pentru fiecare valoare a incidenţei profilului acesteia.' La polara aripii, exprimată prin funcţiunea C^=/(C^), valorile coeficientului sînt înscrise pe axa ordonatelor, iar cele ale coeficientului Cx sînt înscrise pe axa absciselor (v. fig.). Curba C =/(Cy se numeşte polara, datorită faptului că raza vectoare reprezintă — în coordonate polare — coeficientul rezultantei aerodinamice, direcţia rezultantei fiind considerată faţă de direcţia curentului de aer. La o aripă de alungire X, care e raportul dintre pătratul anvergurii şi suprafaţa aripii, polara se reprezintă analitic prin ecuaţia: C*=C*.+(1+8)i|. în care C e coeficientul de re-0 zistenţă la portanţă nulă şi o e un coeficient care depinde de forma în plan a aripii (S=0 la aripa eliptică). Ecuaţia e valabilă numai în domeniul în care portanţa variază linear cu unghiul de incidenţă (în care curba e o parabolă cu distanţă focală mare), deoarece la incidenţe mai mari, fenomenele cari se produc la scurgerea aerului în jurul profilului provoacă o creştere considerabilă a rezistenţei II. Poli lamelaţi. Polara unui profil de aripa. 1) polara aripii; 2) polara indusa; Cx) coeficient de rezistenţă; Cz) coeficient de portanţă. Polara, axă 3 Polare, Hipersuprafeţe si o scădere a portanţei. Din aceste cauze şi datorită faptului că valoarea coeficientului Cx^ nu poate fi calculată pe cale teoretică, polara unui profil se determină experimental, prin încercări în suflerii (tunele) aerodinamice. în general, pe polară se notează şi unghiurile corespunzătoare abscisei şi ordonatei. Ecuaţia polarei se mai poate scrie sub forma: C =C 4-C v X0 1 v • ■C^+d + S)-!, corespund valorilor lui X cari sînt rădăcinile ecuaţiei: /(X M'+M)=f(M)+A + A- /« / x*-2 («—2)! + x»-1 (n— 1)! în care C reprezintă coeficientul de rezistenţă indusă, rezis-xi tenţă datorită faptului că aripa are anvergură finită. Curba C —f(C ) se numeşte polara i n d u s â (v. fig.). Polara Z aripii se obţine deplasînd polara indusă cu distanţa C , în sensul pozitiv al axei OCx. Polara avionului: Curbă, raportată la un sistem ortogonal de axe de coordonate, care reprezintă relaţia dintre coeficientul de portanţă C' şi coeficientul de rezistenţă Cx ai unui avion. Polara avionului, la care în coeficientul Cx se înglobează toate rezistenţele pasive ale diferitelor organe ale avionului, se determină prin încercări de laborator, în suflerie. Această polară se foloseşte, de asemenea, la proiectarea unui avion. Polara profilului: Sin. Polara aripii (v.). 1. Polara, axa Geom. V. Coordonate polare, sub Coordonate curbilinii. 2. Polară, grupare Fiz., Chim. fiz.: Grupare de atomi care are un moment electric permanent. 3. Polara, molecula ~,Fiz.: Moleculă care are un moment electric permanent, formînd, astfel, un dipol electric. O moleculă poate fi polară, datorită faptului că conţine jjna sau mai multe grupări cu moment electric permanent. în acest din urmă caz, momentul electric al moleculei se obţine prin însumarea vectorială a momentelor electrice ale grupărilor polare pe cari le conţine molecula respectivă. O moleculă poate conţine grupări polare şi, totuşi, să nu fie moleculă polară, dacă suma vectorială a momentelor electrice ale grupărilor polare e nulă. Un exemplu de o astfel de situaţie se întîlneşte la derivaţii para ai benzenului, în cari cei doi constituenţi sînt polari şi identici. Polare, coordonate Geom. V. Coordonatecurbilinii, sub Coordonate. 5. Polare, curbe Geom.: Curbe algebrice plane asociate figurii formate de o curbă algebrică plană dată şi de un punct dat din planul ei (v. Polare, hipersuprafeţe ~). 6. Polare, hipersuprafeţe Mat., Geom.: Hipersuprafeţe algebrice în spaţiul proiectiv cu n dimensiuni asociate figurii formate de o hipersuprafaţă algebrică dată şi de un punct dat. Două puncte distincte într-un spaţru proiectiv real cu n dimensiuni Sn'. M(x.), M' (x'.) determină o dreaptă care e un subspaţiu proiectiv S1 cu o dimensiune, un punct P(X.) al dreptei avînd coordonatele proiective omogene: d) *y-X*î+*,. sau 0') P=XAT'+Af. unde X e coordonata proiectivă neomogenă a lui P, dată de biraportul: X=(M', M, I, P), I fiind punctul unitate al reperului proiectiv care are ca puncte fundamentale punctele M'M. Punctele comune dreptei (1') şi unei hipersuprafeţe E date de V) H)=o (3) unde iar e puterea simbolicăde graduI p a formei lineare în (4): #+1 3/ , (5) /»+1 \(P) care se obţine efectuînd dezvoltarea obişnuită şi înlocuind termenii de forma: f MN J/]“*... (^L)a»+V«... lcK+1j ** (axH----n^=p) prin 0*/ , afl+1 *+i (aiH-----h unui punct dat M' li se asociază astfel n—1 hipersuprafeţe algebrice (2^) şi această asociere e invariantă faţă de grupul proiectiv din Sn, adică dacă (2')> (2'^) sînt transformatele hipersuprafeţelor (2). (2^) printr-o omografie proprie, (2#^) e hipersuprafaţa polară de ordin p asociată hipersuprafeţei (20* Pollfe, Hipersuprafeţe ^ 4 Polare, hîperluprafeţâ ^ Hipersuprafeţele polare corespunzătoare valorilor p—n—2 şi ^>=«—1 se numesc, respectiv, hipercuadrică poiata şi hiper-plan polar al punctului M' în raport cu (2). Pentru H=1, adică înjcazul unei drepte proiective, ecuaţia (2) conţine numai două argumente xv x2 şi reprezintă o figură, formată din n puncte ale dreptei, numită sistem de puncte. Dacă două dintre punctele sistemului (2) coincid, constituind deci un punct dublu al sistemului (2). acest punct aparţine sistemului: a2/ â*î ’ (10) H (xx , x2) 92/ 3*1 =0 Dreapta polară (15) se numeşte polara t r i l i n e a r â a punctului M' în raport cu triunghiul A1A2AZ şi admite o construcţie elementară. Dreptele (.A.M') (i= 1,2, 3) intersectează laturile opuse^respectiv, în punctele JkfJ.-ale căror conjugate armonice M'. în raport cu vîrfurile Ah,Ak sînt colineare pe polara triiineară (15). Conica polară (14) sau poloconica punctului M' în raport cu triunghiul dat e singura conică circumscrisă triunghiului şi în raport cu care punctul M' admite ca polară dreapta (15). Poloconica unui punct M' în raport cu o curbă algebrică (C^ e singulară dacă punctul M' aparţine hessianei (v.), care e o curbă algebrică de ordinul 3{n—2) asociată curbei (C ) şi reprezentată de ecuaţia: care se numeşte hessianul sistemului (2) Şi e de ordinul 2(n—2). în cazul în care q dintre punctele lui (2) coincid, deci dacă (2) admite un punct multiplu de ordinul q, sistemul polar (2^) (#>?) admite acest punct ca punct multiplu de ordinul p—q. Pentru n— 2, deci în cazul planului proiectiv, ecuaţia (2) devine: (11) (C„) /(*!■ *i’ Xs) = ° şi reprezintă o curbă algebrică de ordinul n. Figurii formate de (C^) şi un punct M' din plan îi sînt asociate curbele polare reprezentate de ecuaţiile: (12) fW (M\M’)=0 p=/\, 2, ■ ■ -,n—1 sau de ecuaţiile echivalente; (120 f^~P\M'\M) = 0, Curbele polare corespunzătoare valorilor p—n—2 şi p—n—î se numesc, respectiv, conică polară sau poloconica şi dreaptă polară. Dreapta polară asociată unui punct M[ e dreaptă polară pentru toate curbele polare ale Iui M* pînă la ordinul p=n—2. Dacă M' e un punct simplu al curbei (C^), dreapta polară e tangentă la (C^) în M'. Fiind dată o dreaptă (d) în planul curbei (Cn) există (» — 1)2 puncte, numite poli ai dreptei, cari o admit' ca dreaptă polară în raport cu (Cg). Prima curbă polară a lui M' conţine punctele de contact ale tangentelor la (C^) cari conţin punctul M'. Dacă curba polară de ordin p a unui punct M' conţine un punct M", curba polară de ordin n—p a lui M" conţine punctul M'. în cazul în care M' e un punct multiplu de ordinul jjl al curbei (C^), orice curbă polară a unui punct Mrf din plan în raport cu (CJ al cărui ordin p verifică relaţia p^[i-1, conţine punctul M'. Un triunghi poate fi considerat ca fiind o cubică singulară care se descompune în trei drepte distincte şi care e reprezentată de ecuaţia: (13) / == 0« "dacă triunghiul e luat ca triunghi fundamental AXA2AZ al reperului proiectiv. Curbele polare ale unui punct M* {x'.) din plan în raport cu triunghiul (13) sînt: (14). ' XiX2X3-^X2X3X1-j~XgX1X2 = 0 (15) ’ H(xt, x2, *3)= 32/ =0 (i, *=1,2,3). Mulţimea punctelor singurale ale conicelor polare cari corespund punctelor hessianei aparţine unei curbe numite steineriană. în cazul unei cubice proprii, dacă M' e un punct de inflexiune (v. Inflexiune, punct de ~) al acestei curbe, conica polară a punctului de inflexiune e singulară, fiind formată din tangenta la cubică în punctul de inflexiune şi dintr-o altă dreaptă, numită polara armonică, asociată punctului de inflexiune considerat. Această dreaptă conţine punctele cari sînt conjugate armonic cu punctul de inflexiune în raport cu punctele de intersecţiune cu cubica ale dreptelor fasciculului avînd centrul în punctul de inflexiune. Figurii formate de un punct M' şi de o suprafaţă algebrică CEn)> ■ se asociază un sistem de n — 1 suprafeţe polare: (16) (2#>>) fW(M\M')=0 1, 2,...,»-1 suprafeţele polare corespunzătoare valorilor p—n—2 şi p=n—1 fiind numite, respectiv, cuadrică polară şi plan polar. Suprafaţa polară p= 1 conţine curba de contact a conului circumscris suprafeţei (2a) din punctul M*. Considerînd un tetraedru ca o suprafaţă algebrică de ordinul IV, reductibilă şi formată din patru plane distincte, (17) /=*!*****4=0, luînd tetraedruI dat ca tetraedru fundamental A1A2AbAa ai reperului proiectiv. Suprafeţele polare asociate unui punct M' şi tetraedru lui (17) sînt: (18) (19) (Si ) : *î*****4+*2*»*1*1+*S*4*1*î+*4*1***3 = 0 (si *): ^❖lI(+^iV4+1l*!Vl+*î)!!¥l+ (<£4 } ■ X2,%yt±X-i'\-X3XţX{x2-\-XţXiX2X3^XiX2XşX£ — Q. Planul determinat de o muchie (A^A^) a tetraedrului şi de punctul M’ intersectează muchia opusă (AjAjQ într-un punct al cărui conjugat armonic în raport cu puncteie Aj Ak e Mjk. Cele şase puncte sînt situate în planul polar (20). Cuadrica polară (19) e singura cuadrică circumscrisă tetraedrului AtA2A3A,4 în raport cu care planul polar al punctuluiilf' faţă de o astfel de cuadrică e însuşi planul (20). Cubica polară (18) admite ca punct dublu conic pe fiecare din punctele A., conul tangentelor în acest punct avînd drept curbă directoare conica polară a proiecţiei punctului* Mr din A. pe faţa opusă (AhAjA^) în raport cu triunghiul AhAjAkt Polare, suprafeţe - 5 Polarimetrie în cazul general al unei suprafeţe algebrice(2„)de ordinul n, cuadrica polară a unui punct M' din spaţiu admite puncte singulare numai dacă M' aparţine suprafeţei reprezentate de Ecuaţia: Sa/ = 0 (t, A=1, 2, 3, 4) 7 ? 3 <2----EM3- Al_______________fin Al tZJ [jU 4' 6 7 8 9 10 I. Polarimetre. a) polarimetru simplu; b) polarimetru cu penumbră; 1) lentila; 2) pola-rizor; 3ş| 4) diafragme ;• 5) tub cu substanţa activa; 6) analizor; 7-8-9-10) luneta de observare. prin dublă refracţie (v. Prismă polarizoare) (cele mai folosite), polarizoare prin reflexiu ne/ polarizoare prin refracţie şi polarizoare pri n d icrois m. Astfel, herapatitul produce o polarizaţie aproape completă între 5200 şi 6000 A cu pierdere de mai puţin de 20 % din componenta mai puţin absorbită.. Acestea din urmă au defectele că polarizaţia nu e niciodată completă şi că domeniul de folosire e strîmt. Polarizoarele prin reflexiune sînt folosite în domeniile în cari nu se găsesc substanţe transparente cari pot fi folosite pentru a polariza kimina prin refracţie sau prin dublă refracţie, de 'exemplu în infraroşu. în infraroşu se folosesc, de exemplu, polarizoare constituite din straturi de seleniu, depuse pe sticiă, cari au putere reflectătoare pînă la 20% şi un grad de polarizaţie practic egal cu cel obţinut cu un nicol, cel puţin în domeniul de lungimi de undă cuprins între 0,7 şi 1,7 jji. Polarizoarele prin refracţie, constituite din pachete de lame transparente, sînt şi ele folosite în infraroşu. Astfel, un pachet de şase lame subţiri de seleniu, suprapuse, are o mare transparenţă, pînă la 47% şi dă o polarizaţiede cel puţin 98% în domeniul 2*"14[x. Orice polarizor poate fi folosit şi ca analizor. Unghiul 0 dintre direcţia unei vibraţii incidente de amplitudine a. şi dintre direcţia de extincţie dă amplitudinea a a vibraţiei transmise: a — a. sini Intensitatea luminoasă transmisă de anali izor e numită hessiana asociată suprafeţei (jy şi care e o suprafaţă algebrică de ordinul 4(n—2). Mulţimea punctelor singulare ale cuadricelor polare cari corespund punctelor hessianei (21) e o suprafaţă algebrică numită steinerianâ. î. suprafeţe Geom.: Suprafeţe algebrice asociate figurii formate de o suprafaţă algebrică dată şi de un punct dat (v. Polare, hipersuprafeţe ~). 2. Polare reciproce. Mat.: Figuri corespondente într-o polaritate (v.). Exemplu: mulţimea planelor polare ale punctelor unei drepte d în raport cu o cuadrică dată formează un fascicul avînd ca axă o dreaptă d'. Dreptele d% df se numesc polare reciproce în raport cu cuadrica considerată. 3. Polarimetrie. Fiz.: Ansamblul metodelor de cercetare cantitativă a activităţii optice (v.) a diferitelor materiale, adică a rotirii planului de vibraţie al unei radiaţii polarizate linear, cînd aceasta străbate un strat dintr-un astfel de material. Instrumentele cu cari se execută cercetările polarimetrice se numesc polarimetre. Un polarimetru e compus, în principiu, din următoarele părţi: un polarizor, un analizor şi un tub care conţine substanţa cercetată (v. fig. /). Se folosesc polarizoare I=k 7/ sin2 0, unde I. e intensitatea radiaţiei incidente pe analizor, iar k e un coeficient de proporţionalitate care exprimă pierderea de radiaţie prin extincţie şi absorpţie. Strălucirea cîmpului analizorului e: B—Bm sin2 0, jBm fiind strălucirea în cazul 0=90°. Prin introducerea unui strat de substanţă optic activă între un polarizor şi un analizor încrucişate, adică prin cari nu trece radiaţie în lipsa substanţei respective, cîmpul analizorului se luminează şi extincţia se restabileşte rotind analizorul cu un unghi a, care reprezintă unghiul cu care stratul de substanţă a rotit direcţia de vibraţie a radiaţiei polarizate de polarizor. Ansamblul polarizor-analizor funcţionează în cazul în care singura modificare a vibraţiei incidente consistă în rotirea direcţiei de vibraţie. Dacă se produce şi o schimbare a stării de polarizaţie, de exemplu o transformare a radiaţiei polarizate linear în radiaţie polarizată circular sau eliptic, extincţia nu mai poate fi restabilită. Există posibilitatea de a se elimina o astfel de modificare, afară de cazul în care ea e datorită unui efect Cotton. Una dintre cauzele cari pot produce lumina eliptică sînt lentilele din montajul optic folosit, foarte rar lipsite de dublă refracţie, datorită unor tensiuni interne. Trebuie evitate lentile şi prisme între polarizor şi analizor, şi trebuie controlate ferestrele tubului polarimetrului. După modul în care se realizează extincţia după introdu-1 cerea substanţei optic active, se deosebesc: polarimetrie vizuala în lumina monocromaticâ şi polarimetrie vizuala în lumina alba. Se numeşte spectropolarimetrie ansamblul cercetărilor în cari se urmăreşte studiul variaţiei puterii rotatorii specifice cu lungimea de undă a radiaţiei. Polarimetriavizuală în lumină mono-cromatică se efectuează fie cu compensator, fie fără compensator. în polarimetria vizuală în lumină monocromaticâ fără compensator se folosesc două metode importante: metoda penumbrei şi metoda franjei. Metoda penumbrei e bazată pe faptul că, deşi ochiul nu poate determina realizarea extincţiei cu o precizie mai bună decît 3', totuşi poate determina cu o precizie mujt mai bună egalitatea strălucirilor a două zone alăturate. în acest scop se foloseşte un analizor cu penumbră, adică un analizor pentru care se obţine extincţie numai pentru o parte a cîmpului, într-o anumită poziţie, extincţie numai pentru cealaltă parte a cîmpului după rotirea analizorului cu un unghi 2 ef. numit unghi de penumbră, şi strălucire uniformă pe întregul cîmp pentru o rotire numai cu unghiul 8 din una dintre cele două poziţii extreme. Cu cît s e mai mic, cu atît precizia determinării e mai mare, dar valoarea minimă a lui s depinde de strălucirea cîmpului. Ca dispozi-tivecu penumbrăse foloseşte fie un polarizor constituit dintr-un glazebrook tăiat, fie un analizor cu penumbră. în cazul instrumentelor cu glazebrook tăiat, polarizorul e constituit dintr-un glazebrook tăiat în două după planul secţiunii principale şi lipit din nou după ce cele două jumătăţi au fost şlefuite cu un unghi mic, de exemplu cu un unghi de 2°30/. Secţiunea trans- Polarimetrie 6 Polarimetrie versală a unui astfel de polarizor are aspectul unui romb deformat (v. fig. //), iar cîmpul e împărţit în două jumătăţi. Analizorul e aşezat cu planul secţiunii principale perpendicular pe planul bisec-tor al celor două jumătăţi de polarizor, iar cîmpul apare iluminat uniform. De cele mai multe ori, efectul de penumbră se obţine mon-tînd, în faţa analizorului, un dispozitiv special, luneta instrumentului fiind pusă la punct pe acest dispozitiv. Cel mai bun tip de anal izor de acest gen e constituit dintr-un nicol principal, în faţa căruia se montează unu sau doi nicoli mai mici, cari acoperă o parte din cîmp şi ale căror secţiuni principale sînt înclinate cu un mic unghi faţă de secţiunea principală a nicolului principal. Se obţine, astfel, un anali- //. Secţiunea transversala a unui polarizor cu nico! tăiat. zor cu cîmp dublu, respectiv un analizor cu cîmp triplu (v. fig. III). în cazul unui analizor cu cîmp dublu, de exemplu, a b III. Analizor cu penumbra, q) cu cîmp dublu; b) cu cîmp triplu. se roteşte analizorul pînă cînd se obţine egalitatea de strălucire a celor două jumătăţi de cîmp. în unele instrumente (polarimetrul Lippich), micul nicol, care acoperă jumătate din cîmp, e montat după polarizor, iar analizorul e simplu. Sistemul prezintă avantajul de a evita ca, odată cu rotirea analizorului, să se rotească şi linia de separaţie dintre cele două părţi inegal strălucitoare ale cîmpului. Un alt tip de instrument cu penumbră e polarimetrul Lau-rent în care, după prisma polarizor, se introduce o lamă de cuarţ jumătate de undă (lamă care introduce o diferenţă de drum de un număr impar de jumătăţi de lungime de undă a unei radiaţii între cele două raze emergente cari vibrează în direcţii perpendiculare), care acoperă numai jumătate din cîmpul instrumentului şi a cărei secţiune principală formează un unghi foarte mic cu secţiunea principală a polarizorului. Ca şi în cazul polarimetrului cu analizor compus, se roteşte pînă cînd se obţine egalitatea de strălucire a celor două jumătăţi ale cîmpului. Instrumentele de acest tip prezintă dezavantajul că lama e lamă jumătate de undă numai pentru o radiaţie de o anumită lungime de undă şi numai pentru această radiaţie se poate obţine extincţie completă în acea parte a cîmpului analizorului care e acoperită de lamă. Se mai folosesc şi alte metode pentru obţinerea penumbrei, cum e, de exemplu, metoda lui Naka-mura, în care în faţa analizorului se montează un bicuarţ SoleiI (v. mai jos). în metoda franjei, rar folosită în polarimetria vizuală, între polarizor şi anal izor se montează un dispozitiv Senarmont, un polariscop Savart, etc. Dispozitivul Senarmont (v.fig.IV) e constituit din două pene identice, una de cuarţ dextrogir, iar cealaltă, de cuarţ levogir. Cînd acest ansamblu e introdus între un analizor şi un polarizor încrucişate, cîmpul analizorului apare luminat, cu excepţia unei franje întunecate în dreptul locului în care lumina străbate straturi de egală grosime în cele două pene. Prin introducerea unui strat de V. Compensator SoleiI. 1,2) pene de cuarţ; 3) lamă plan-paralelă de cuarţ cu rotaţie de sens contrar. substanţă optic activă cu putere rotatorie de un anumit semn, franja se deplasează, din valoarea deplasării ei putînd fi determinat unghiul ol. în polarimetria vizuală în lumină monocromatică cu compensator, unghiul oc poate fi măsurat fără a roti analizorul, compensînd rotaţia datorită substanţei cercetate cu aceea de sens contrar, a unei substanţe optic active cu putere rotatorie cunoscută, polarizorul şi analizorul rămînînd încrucişaţi, dar grosimea de strat a substanţei compensatoare fiind variată. Ca substanţă compensatoare e folosit, în general, cuarţul. Un dispozitiv compensator care funcţionează pe această bază e dispozitivul Soleil, care consistă dintr-o lamă plan-paralelă de cuarţ perpendiculară pe axa optică, tăiată în două pene (v. fig. V), cari pot fi deplasate una faţă de alta. Pentru ca ansamblul celor două pene (cu rotaţie de un anumit semn) să fie compensat, se adaugă, în continuare, o lamă de cuarţ (cu rotaţie de semn contrar) de o grosime egală cu cea a lamei care a fost tăiată. Rotaţia introdusă de compensator e proporţională cu deplasarea laterală a unei pene faţă de alta, deplasare care se citeşte pe o riglă gradată montată, de regulă, deasupra analizorului. Polarimetrele cu compensator sînt sensibile la variaţiile de temperatură, deoarece puterea rotatorie a cuarţului depinde de temperatură. Astfel de polarimetre sînt folosite ca zahari-metre, adică drept polarimetre cari, pe baza măsurării puterii rotatorii a unei soluţii de zahăr în apă, permit determinarea concentraţiei acelei soluţii. Un tip de astfel de instrument e zaharimetrul Soleil, în care cele două pene de cuarţ sînt tăiate într-un cuarţ levogir, iar lama de grosime constantă e de cuarţ dextrogir. Deplasarea penei mobile faţă de pana fixă poate fi citită pe scara gradată a instrumentului, scară care, în unele instrumente, dă direct procentul de zahăr din soluţia cercetată, aceasta fiind conţinută într-un tub de o anumită lungime. Compensarea rotaţiei datorite soluţiei e controlată observînd prin instrument şi oprind deplasarea penei mobilejn momentul în care cîmpul lunetei Lf e colorat uniform. în acest moment, dacă n e numărul de diviziuni citit pe scara gradată, procentul de zahăr din soluţie e dat de: 26,016 100 - n. IV. Dispozitiv Senarmont. 1) pană de cuarţ dextrogir; 2) pană de cuarţ levogir. tn polarimetria vizuală In lumină albă, fluxul de radiaţii care pătrunde în polarimetru, în căzui unei surse date, e mult mai intens decît în cazul luminii monocromatice, deci pot fi folosite unghiuri de penumbră mai mici şi precizia măsurărilor creşte atingînd Utilizarea luminii albe e limitată la polarimetrele cu compensator şi numai la puţine substanţe. Deşi rezultatele măsurării pot fi utile în practică, semnificaţia lor teoretică e mică, pe această cale obţinîndu-se numai valori medii pentru puterea rotatorie, neţinîndu-se seamă că aceasta variază cu lungimea de undă a radiaţiei. Pentru a putea efectua determinările în lumină albă trebuie ca substanţa din care e construit compensatorul sa aibă aceeaşi dispersiune rotatorie (aceeaşi variaţie a puterii rotatorii cu lungimea de undă) ca şi substanţa studiată. Aceasta e realizată destul de bine pentru cuarţ şi zahăr; deci în zahari metr i e poate fi folosită lumina albă şi pot fi întrebuinţate compensatoare de cuarţ. Totuşi, diferenţa dintre puterea rotatorie a zahărului şi aceea a cuarţului crescînd spre violet, nu pot fi studiate decît soluţii de zahăr cu concentraţii cari nu Polarimetrie 7 Polarimetrie depăsesc 40%. Prin folosirea unui filtru colorat (de ex. a unui filtru de sticlă colorată sau de soluţie de bicromat de potasiu), care monocromatizează parţial lumina, domeniul de concentraţii care poate fi studiat creşte. Pe această bază e construit polarimetrul Soleil. Acesta conţine, fie după polarizor, fie în faţa analizorului (adică după tubul cu substanţa de cercetat), un bicuarţ Soleil, adică o lamă formată jumătate din cuarţ dextrogir şi jumătate din cuarţ levogir, cu grosimea de 3,75 mm, astfel încît să rotească cu 90° direcţia de vibraţie a radiaţiei cu lungimea de undă de 5600° A pentru care ochiul are sensibilitatea maximă. Cînd polarizorul şi analizorul sînt paralele, această radiaţie e oprită şi cîmpul apare luminat în culoarea complementară, un roşu-violaceu, numită tentă sensibilă. O mică rotire a direcţiei de vibraţie, dată de o substanţă optic activă, face ca analizorul să nu mai stingă decît parţial radiaţia cu o lungimea de unde de 5600 A şi egalitatea de tentă dispare, jumătate din cîmp apărînd roşcat, iar cealaltă jumătate, violet închis. Pentru determinarea unghiului de rotaţie se roteşte analizorul pînă cînd se egalează din nou tentele. în polarimetria în lumină albă poate fi folosităşi penumbra, dar dispozitivele de tip Laurent prezintă dezavantajul că lama jumătate de undă pe care o conţin nu îndeplineşte riguros această condiţie decît pentru radiaţia cu o anumită lungime de undă. Spectropolarimetria vizuală se ocupă cu determinarea puterii rotatorii în funcţiune de lungimea de undă a luminii, deci cu studiul dispersiunii rotatorii. în acest scop se folosesc diferite procedee, cele mai importante fiind cele cari derivă din metoda lui Fizeau şi Foucault şi din metoda lui Lommel. Metoda lui Fizeau şi Foucault se bazează pe faptul că, dacă între doi nicoli paraleli se introduce un material optic activ şi sistemul e luminat în lumină albă, se obţine extincţie pentru lumina de acea lungime de undă pentru care stratul de material optic activ folosit introduce o rotaţie de 90°. în acelaşi mod, dacă nicolii sînt încrucişaţi, se obţine extincţia pentru acea radiaţie pentru care rotaţia e de 180°. Observînd, deci, la un spectroscop, radiaţia care străbate analizorul, în spectru apare o bandă neagră corespunzătoare radiaţiei pentru care s-a realizat extincţia. După ce această bandă neagră a fost obţinută (ceea ce dă, direct, lungimea de undă pentru care rotaţia e de 90°, respectiv de 180°) se poate obţine rotaţia şi pentru radiaţie de altă lungime de undă, rotind analizorul pînă cînd centrul bandei coincide cu poziţia în spectru a radiaţiei respective, rotaţia produsă de substanţă fiind, în acest caz, ax=±90o±0, respectiv ax=±18O°±0, 0 fiind unghiul cu care a fost rotit analizorul. în metoda lui Lommel se trimite lumina albă care iese din analizor, printr-o prismă de dispersiune, apoi pe o lamă de cuarţ tăiată astfel, încît axa optică să fie la 45° faţă de direcţia de vibraţie a luminii. în acest caz, pentru lungimea de undă pentru care diferenţa de fază introdusă de lamă e de 180° sau (2&+1)-180°, se va găsi cîte o franjă neagră, cînd nicolii sînt paraleli, respectiv cîte o franjă luminoasă, cînd ei sînt încrucişaţi. Condiţiile pentru a obţine o franjă neagră sau una încrucişată sînt inversate, dacă diferenţa de fază datorită lamei e de 360° sau un multiplu de 360°. Spectrul e traversat de franje negre, dacă grosimea lamei de cuarţ depăşeşte 0,5 mm. Dacă în faţa lamei de cuarţ se introduce un strat de substanţă optic activă, spectrul nu se modifică, dar apare o bandă luminoasă îngustă în dreptul lungimii de undă pentru care rotaţia e de 45a. O creştere a rotaţiei mută această bandă la altă lungime de undă, dar o rotaţie egală în sens contrar a polarizorului o readuce la poziţia iniţială. Re această cale poate fi determinată rotaţia pentru orice lungime de undă rotind polarizorul pînă cînd centrul bandei luminoase coincide cu poziţia acelei lungimi de undă în spectru. Dacă polarizorul e rotit cu unghiul 0, rotaţia măsurată e a=45°±0, semnul din membrul al doiiea depinzînd de sensul rotaţiei polarizorului. în polarimetria nevizuală, folosită atît în vizibil, cît şi în alte domenii spectrale, drept receptoare de radiaţie se folosesc plăci fotografice, celule fotoelectrice sau cupluri termoelectrice. De asemenea, optica folosită în vizibil fiind opacă în alte regiuni spectrale, e înlocuită prin optică din alte materiale. Astfel, calcitul (din care sînt constituite polarizoarele şi analizoarele folosite în vizibil) fiind opac * o pentru radiaţii cu lungimi de undă mai mici decît 2400 A, iar balsamul de Canada cu care se lipesc piesele optice, pentru o o lungimi de undă mai mici decît 2800 A, sub 2400 A se folosesc o piese de cuarţ sau de fluorină, pînă către 1850 A, respectiv 1200 A. în special, pentru polarizare, se folosesc prisme polarizoare cu dublu fascicul. în ultravioletul şi mai depărtat, pentru care nu se găsesc materiale transparente, toată optica foloseşte numai reflexiuni şi întregul aparat e în vid. Piese optice cari funcţionează numai prin reflexiune sînt folosite şi în infraroşu. în polarimetria fotografica se efectuează, fie determinări în radiaţie monocromatică (prin metode cari nu diferă principial de cele folosite în polarimetria vizuală), fie determinări spectropolarimetrice; dintre acestea, des folosite sînt cele cu metode cari derivă din metoda lui Fizeau şi Foucault. în polarimetria fotoeiectricâ sînt folosite celule fotoelectrice cari nu au o sensibilitate mai mare decît aceea pe care o are, în vizibil, ochiul, dar permit determinarea absolută a intensităţilor de radiaţie, iar intensitatea curentului electric rezultat fiind proporţională cu numărul de fotoni cari cad pe celulă în unitatea de timp, poate fi mărită folosind fascicule largi de radiaţie, deci instrumente cu deschidere mare. Cea mai simplă metodă pentru obţinerea unghiului a de rotaţie a direcţiei de vibraţie a radiaţiei care a străbătut stratul de substanţă optic activă consistă în determinarea variaţiei intensităţii fasciculului de radiaţie, care străbate cei doi nicoli, datorită substanţei cercetate. Intensitatea fasciculului emergent e dată de I=kl0 sin2 (04-a), I0 fiind intensitatea fasciculului care cade pe polarizor, 0 fiind unghiul dintre planul în carese efectuează vibraţia radiaţiei care iese din polarizor şi planul de extincţie, iar k, un coeficient datorit pierderilor prin reflexiune şi a cărui valoare se obţine printr-o determinare prealabilă. Dacă se alege 0=45°, relaţia devine: sau, pentru unghiuri cc mici: 111 T* Dat fiind că în multe cazuri e nevoie ca, odată cu valoarea unghiului a să se determine şi absorpţia pe care o prezintă substanţa cercetată pentru radiaţia folosită în măsurare, sînt din ce în ce mai folosite metode mai complexe, cari permit să se obţină ambele valori. De asemenea, se folosesc şi metode asemănătoare cu metoda penumbrei, în cari se caută egalizarea intensităţii a două fascicule de radiaţie, cum şi metode Polarimetru 8 Polaritate de compensare, în cari se determină intensitatea fasciculului de radiaţie care străbate perechea polarizor-analizor la 45° unul faţă de altul, în lipsa substanţei optic active, şi se roteşte analizorul, după introducerea substanţei optrc active, astfel încît intensitatea fasciculului care iese din analizor să rămînă aceeaşi. Metodele polarimetriei fotoelectrice permit construirea de instrumente înregistratoare. De asemenea, ele pot fi folosite în determinări spectropolarimetrice. Ele pot fi adaptate şi pentru polarimetria termoelectrica şi pentru cea bolometri că, folosite în infraroşu. 1. Polarimetru, pl. polarimetre. F/z. V. sub Polarimetrie. 2. Polariscop, pl. polariscoape. 1. F/z.; Instrument folosit pentru detectarea polarizaţiei unui fascicul de lumină care străbate un corp, constituit dintr-un polarizor (oglindă sau polarizor birefringent) şi un analizor. E folosit pentru observaţii calitative cari, prin constatarea polarizaţiei (totale sau parţiale) a luminii, permit punerea în evidenţă a anumitor fenomene, de exemplu existenţa unor tensiuni într-un bloc de sticlă care devine birefringent, etc. 3. Polariscop. 2. F/z.; Analizor compus din două lame groase de cuarţ, ale căror axe optice sînt înclinate Ia 45° faţă de feţele analizorului şi sînt perpendiculare între ele. 4. Polaritate. 1 .Mat.: Corelaţie (v.) asociată, într-un spaţiu proiectivcu wdimensiuni Sn, unei hipercuadrice proprii date. Fiind dată, într-un spaţiu proiectiv S , o hipercuadrică proprie (Q), reprezentată în raport cu un reper proiectiv omogen de ecuaţia: unde (2) = (aiJk = akr i, k A==\aik l^0' două puncte i=1, 2,... 1, 2 se numesc conjugate în raport cu hipercuadrica (Q), dacă ele formează un sistem armonic cu punctele în cari dreapta (M1M2) intersectează hipercuadrica. în acest caz, coordonatele lor verifică relaţia: (3) unde (4) / (M11 M2)=0 * ;=1 Forma bilineară (4) se numeşte formă polară asociată formei pătratice f(xlt xv •••, j). notată, pentru prescurtare, ■ f(M). Ea e simetrică în raport cu argumentele geometrice Mv M2\ (v. Polare, curbe ~). O dreaptă care nu e tangentă la (Q) conţine o mulţime infinită de perechi de puncte conjugate şi aceste perechi aparţin unei involuţii ale cărei puncte unite sînt punctele comune dreptei şi hipercuadricei (Q). Involuţia e deci eliptică sau iperbolică, după cum dreapta e exterioară sau secantă în raport cu (Q). în cazul n—lL, adică în cazul planului proiectiv52, mulţimea punctelor din plan, cari sînt conjugate cu un punct dat M' (#'.) în raport cu conica (Q), aparţine unei drepte, numită polara punctului M', şi a cărei ecuaţie poate fi scrisăsub una dintre formele: V <5/ (5) (50 itb 0*} ' ;=i a*/ ' Rezultă că o conică dată (Q) induce între punctele M(x.) şi dreptele d(u.) o corespondenţă exprimată de relaţiile: 3 (6) p“/ = E aik xk • k=l Dacă (Q) e o conică proprie, deci dacă A=\aik\=^Q' relaţiile (6)sînt invertibile şi corespondenţa e biunivocă, adică unei drepte date d(ui) îi corespunde un punct M, numit polul său, care o admite ca polară. Corespondenţa inversă se exprimă prin relaţiile: 3 p ’xrYiAkiuk in cari (8) Aik~ A M *aik Corelaţia (6), (7)se numeşte polaritate, iar conica (Q)se numeşte conica fundamentală a polarităţii. Dreptele (d.), cari corespund unui sistem de puncte M.t colineare pe o dreaptă (d) din plan, formează un fascicul avînd centrul într-un punct M, care e polul dreptei (d). Corespondenţa are un caracter proiectiv, adică, pentru orice sistem de patru puncte Ma>( există relaţia: (M , Mn , Mn , ) = (dn , dn , dn , dn ). v a2 a3 a4' v ax a2 a3 a4' Două drepte din plan dju&), (*=1,2,3; a=1,2), se numesc conjugate în raport cu conica (Q), dacă una dintre ele conţine polul celeilalte. în acest caz, coordonatele lor tangenţiale verifică relaţia: (9) unde forma bilineară: (10) F(d1 |< F(d1\d2) = 0, z)~ 1 i=i e forma polară asociată formei pătratice tangenţiale: 3 (11) F («j, , uz)=F(d)— Aih uiuM- i, >6=1 Forma (10) e simetrică în raport cu dv d2\ F(dx | d2)—F (d2 | dj), deci dacă (dj conţine polul M2 al dreptei (.ar al punctului M', reprezentat de ecuaţia: (12) (<=1.2.3.4) / / care mai poate fi scrisă sub forma: o2') s|£*;=o- / u * Punctul considerat M’ se numeşte pol al planului său polar. Dacă (Q) e o cuadrică proprie, corespondenţa dintre pol şi plan polar e biunivocă, exprimată de relaţiile: (-13) purYiaikxk' t’xi=YiAkiuk (<■ * = 1.2, 3. 4) k k . şi se numeşte polaritate. Cuadrica (Q) e cuadrica fundamentala a polarităţii. Punctele unui plan dat (II) cari sînt conjugate în raport cu cuadrica (Q) sînt totodată puncte conjugate în raport cu conica de secţiune a cuadricei (Q) prin planul (II). Planele polare (lip ale unui sistem de puncte Mcolineare peo dreaptă (d), formează un fascicul avînd ca axă o dreaptă (rf). Corespondenţa dintre planele (lip şi puncteleikf . are un caracter proiectiv, adică, fiind date patru puncte arbitrare M. ale sistemului, există relaţia: (Afx. m,, m3, , n2, ii3, nj. Dreptele (d), (d')se numesc drepte conjugate. Relaţia dintre ele e reciprocă, adică planele polare (lip ale punctelor M'. situate pe (d') conţin dreapta (d) şi corespondenţa dintre (lip şi M\ are un caracter proiectiv: (n;, nj. nj. ^2. m$. Pentru ca o dreaptă (d) să coincidă cu conjugata ei (d') e necesar şi suficient ca (d) să fie o generatoare rectilinie a cuadricei (Q). Două drepte conjugate sînt, în general, necopla-nare. Ele sînt incidente dacă sînt tangente la cuadrică într-un acelaşi punct. in fasciculul de drepte tangente la cuadrica (Q), într-un punctM al ei există o mulţime infinităde perechi de drepte conjugate cari aparţin unei involuţii ale cărei drepte unite sînt generatoarele rectilinii ale cuadricei care conţine punctul M. Involuţia e eliptică sau iperbolică după cum cuadrica (Q) are puncte eliptice sau iperbolice, adică după cum prin fiecare punct al ei trec două generatoare imaginare conjugate sau două generatoare reale. în ambele cazuri există în M două drepte conjugate ortogonale, cari sînt bisectoarele unghiurilor formate de generatoarele cari conţin punctul M. Dacă involuţia admite ca drepte unite dreptele isotrope, toate perechile de drepte conjugate sînt ortogonale şi punctul respectiv M se numeşte punct circular sau punct ombilical. Un plan (II) îşi conţine polul M numai dacă planul (II) e tangent la cuadrică şi, în acest caz, punctul M, polul său, e punctul de contact al lui (II). Două plane (IIa )(î/.a))(oc=1,2; «=1,2,3, 4) se numesc conjugate, dacă unul dintre ele conţine polul celuilalt. în acest caz, există relaţia: 14) -FOIil xi.ko, în.care forma bilineară: (îs) P(njn3)=l£^r<42) e forma polară a formei pătratice tangenţiale: 4 (16) F(ult «a, uz, u^ = F(JX)= ][] Aikuiukm /. £=1 Forma polară (15) e simetrică: deci relaţia (14) e reciprocă, adică şi cel de-al doilea plan conţine polul primului. Conul de ordinul al doilea, care e circumscris cuadricei (Q) dintr-un punct M' care nu aparţine cuadricei, adică conul format de tangentele la (Q) cari conţin punctul M\ proiectează din M' conica de secţiune a cuadricei (Q) prin planul polar al punctului M'. O cuadrică proprie (Q) e transformată în ea însăşi de omologia biaxială armonică (v. Omologie), care are ca axe două drepte necoplanare conjugate în raport cu cuadrica. La fel, cuadrica (Q) e transformată în ea însăşi de omologia centrală armonică avînd centrul de omologie într-un punct arbitrar M nesituat pe cuadrică, planul de omologie fiind planul polar al punctului M. 1. ~ nula.Mat.; Corelaţie (v.) involutorie în spaţiul proiectiv cu trei dimensiuni. Relaţiile cari definesc o polaritate nulă sînt de forma: p«,=(*.*= 1.---.4). k într-o polaritate nulă, un punctMaparţine planului (II)care îi corespunde şi care se numeşte plan polar al punctului M, iar un plan (II) conţine punctul corespondent, care se numeşte pol al planului. Planele polare ale punctelor unei drepte (d) formează un fascicul avînd ca axă o dreaptă (d'). Relaţia care există între cele două drepte e reciprocă; planele polare ale punctelor dreptei ( tensiunea de amorsare fiind mai joasă cînd vîrful are polaritate pozitivă, decît cînd vîrful are polaritate negativă. Fenomenul e provocat de nesimetria cîmpului electric şi de diferenţa mare de mobilitate a electronilor faţă de a ionilor pozitivi. Cînd vîrful e electrod pozitiv, electronii, în deplasarea lor de la electrodul negativ la cel pozitiv, ajung în regiuni în cari intensitatea cîmpului e din ce în ce mai mare, viteza lor creşte şi ionizarea prin şoc e favorizată. Ionii pozitivi produşi în procesul de ionizare prin şoc fiind mult mai inerţi decît electronii, rămîn un timp relativ lung în regiunea în care s-au produs, dînd naştere unor sarcini spaţiale pozitive, cari practic prelungesc electrodul vîrf, accentuînd mai mult neuniformitatea cîmpului şi favorizînd procese de ionizare în imediata sa vecinătate. Apar astfel canale de descărcare, la capătul cărora condiţiile iniţiale de ionizare sînt din ce în ce mai accentuate; aceste canale se prelungesc pînă cînd intervalul dintre electrozi e străpuns definitiv. Cînd vîrful e electrod negativ, electronii, în deplasarea lor, de data aceasta de la vîrf spre placă, ajung în regiuni în cari intensitatea cîmpului e din ce © în ce mai slabă; condiţii nnai favorabile de ionizare rămîn deci în vecinătatea vîrfu-lui. Sarcina spaţială pozitivă, care se formează datorită lipsei de mobilitate a ionilor pozitivi, măreşte mult intensitatea cîmpului electric în imediata vecinătate a vîrfului, dar o reduce în restul intervalului. Condiţiile fa-vorabile’ionizării rămîn deci concentrate în imediata vecinătate a vîrfului, iar dezvoltarea descărcării, pînă la străpungerea completă, e astfel îngreunată (v. fig.). 3. ~ moleculara. Chim. fiz.: Proprietatea unei molecule de a avea moment electric dipolar, spontan sau indus. r4-st (0 —S0X inst* E(f) e polarizaţia instantanee (în lipsa efectelor ereditare), %înst e susceptivitatea instantanee, A e o constantă de material, t0 e momentul aplicării cîmpului, iar e funcţiunea ereditară. Deoarece efectele,ereditare se atenuează cu timpul, lim g{t—t') — 0. Funcţiunea ereditară /-/'-*• 00 are adeseori forma t—f g(t—f)=e T sau, mai general, /• 00 t—t' — 1 Ă(t)’0 T . dT, unde t e timpul de reIaxaţie (v.), h(t) e funcţiunea de distribuţie atimpurilorderelaxaţie /&(T)«dT=lj. în cazul static, reali- zatdupă trecerea unui timp foarte lung, sub acţiunea unui cîmp constant (t -* oo, E= const.), (4) dă: (5) -p=sojxinst+^jo AM-T-dTj#; Wic = Xinst + A f M-O-T-dr, Jo Sp fiind permitivitatea vidului, iar yc, coeficientul de raţionalizare (x=1 pentru sistemele raţionalizate; x = 4tc pentru sistemele neraţionalizate). respectiv, dacă există un singur timp de relaxaţie, (6) p=go(z,nst +A t) E\ Zstatic=7inst+^T- Polarizaţie electrică 12 Polarizaţie electrică în cazul cuasistaţionar, al unui cîmp alternativE—E0-eJOi^ se obţine, după atingerea stării de regim {t -> co), (7) *(«) = Xinst +A £ j—I— A(T).dt. respectiv, pentru o distribuţie cu un singur timp de relaxaţie, Ar (8) X («)=Xir,st +: xstatic=x(0) şi Xiwt==X(oo); deci A f *.(T).T-dT = J 0 >)şi in var H(oV^ 6 V 1+coV ale susceptivitaţii electrice. -) frecvenţe de maxim,substanţa se comportă ca şi cînd ar avea un singur timp de relaxaţie, fiind valabilă formula (8), din care rezultă: (9) Re(X) = *.nst + _-g_; Im (*)= — - Există maxime ale lui Im (%) în domeniul frecvenţelor optice (infraroşu, vizibil, ultraviolet), al microundelor (undelor cen-timetrice şi decimetrice) şi chiar al frecvenţelor industriale (în dielectricii cu defecte macroscopice şi submacroscopice). Teoria microscopică a polarizaţiei electrice.Orice substanţă e formată din anumiţi constituenţi (molecule, atomi, ioni, electroni), avînd sau nu un moment electric „permanent** pp (diferit de zero chiar în absenţa cîmpului aplicat), dar cari, în orice caz, dobîndesc un moment electric „indus" ^-sub acţiunea lui. Constituentul se numeşte polar sau nepolar, după cum Pp^Osau pp= 0; în cazul general, momentul total e p-pp+pţ-în Mecanica cuantică, p rezultă din medierea (cuantică) a operatorului asociat cu el pe starea perturbată a constituentului, în prezenţa cîmpului electric local E\ Media conţine un termen pp, independent de cîmp, şi un termen p.=e0a.'E't proporţional cu el; ol e polarizabilitatea constituentului, în general tenso- rială. Polarizaţia areexpresia P—^N^p , provenită din însu- k marea tuturor mediilor (statistice, pe diferitele stări perturbate pe cari ie ocupă constituentul în decursul timpului, în virtutea- agitaţiei termice) ale momentelor individuale; Nk reprezintă numărul de constituenţi de tip k pe unitatea de volum; ~ e semnul medierii. î n cazul static (sau al lui cîmpul jt ţ* ’ o i- — - - r ui |a = j'da=-Jd^.£,= -e0aj,£'d£,= -s 1 -{-jco T în acest caz, susceptivitatea e o mărime complexă (dependentă de frecvenţă), ceea ce implică o defazare între P şi E (sau între D şi E), asociată cu pierderile de energie de polarizare (v. Pierdere în dielectric). Din (5), (6), (7) şi (8) rezultă: (10) “Xstatic —x(°°)[resPectiv A~c = Xstatic X(°°) în cazul (8)]. Dependenţa de frecvenţă a susceptivităţii, după (7), (8), e astfel încît partea reală Re(x) scade cu creşterea frecvenţei (v. fig. /); această scădere devine mai rapidă în dreptul frecvenţelor pentru cari partea imaginară Im(x) (pierderile de energie) trece prin-tr-un maxim. Astfel de frecvenţe sînt asociate cu timpurile de relaxaţie reprezentate în funcţiune de distribuţie, fiind ega- /. Dependenţa de frecvenţa a părţilor reald le cu inversele lor (pînă (, 1 x / /,vr N la factorul 1/2tc). în ade- * în vecinătatea unei frecvenţelor destul de joase), medierea se face prin ponderare -UjkT cu factorul lui Boltzmann e unde U e energia potenţială a constituentului considerat în cîmpul E', £=1,38«10~16* erg*s e constanta lui Boltzmann, T e temperatura absolută. Pentru p., energia potenţială ede ordinul pătratu- în timp ce ea e proporţională cu cîmpul pentru pp(U=—pp'E'). Ca urmare, la cîmpuri suficient de slabe (E'^kT/p, condiţie satisfăcută totdeauna, cu excepţia temperaturilor apropiate de zero absolut), factorul lui Boltzmann e practic constant pentru p. şi rezultatul medierii statistice nu depinde de temperatură. Din contra, dependenţa de Ia factorului Boltzmann, deci a mediei* statistice, nu poate fi neglijată pentru pp, şi se obţine, la lichide şi gaze, o formulă analogă cu cea a lui Langevin (v. Paramag-netism): - Pp 3 kT unde Ef reprezintă cîmpul „director" al lui Onsager, adică valoarea medie a acelei părţi din cîmpul local E', perpendiculară în fiecare moment pe pp (numai această parte exercită o acţiune de orientare asupra lui pp şi numai ea intervine, în locul lui E', în expresia energiei potenţiale U a momentului permanent). în fine, (~(k) ^(k)\ k ■s (V unde E'^\ E^ reprezintă valorile cîmpurilor respective în dreptul particulei k. După (11)se deosebesc opolarizaţie de deformare a norului de sarcini electrice ale constituentului k (polarizaţie diaelectricâ) şi o polarizaţie de orientare a momentelor permanente de către cîmp ^ 3 kT r (polarizaţie paraeiectricâ). Prima predomină în lichidele şi în gazele formate din molecule nepolare (CS2, C6H6, C02, Ha, 02, CCI4, etc.); ultima, în cele formate din molecule polare (NH8, CHCI3, C2H5Br, H20, HCI, PCI3, S02, CHCI3, etc.). Polarizaţia de deformare nu depinde de temperatură; poiari-zaţia de orientare variază invers proporţional cu ea (creşterea temperaturii intensifică agiţaţia termică şi, prin aceasta, acţiunea ei dezorientatoare). în modelul folosit de Onsager, molecula e reprezentată printr-o cavitate sferică, de rază a, în centrul căreia se găseşte un dipol punctual de moment p\ în acest model, aplicabil substanţelor isotrope (gaze, lichide): 1 3 (12) kT 1 "1-/a 2e+1 Polarilâţîe electrica de saturâţlâ 13 Polarizaţie f - ___ 1 /a ^ 4:r-'0a3 2(er-1) ?-)• Pentru li- chidele şi gazele formate din molecule polare, (11) şi (12) dau: (13) 3e' Ni, T -i 1 ; (Onsager) 1V Nk \ (k), {pf? 1 1 ~Hkî-f{k)*{k) L °a 3 kT ' 1 _/*>«<*>]' în gazee valabilă o formulă simplificată (fîr!-P, j £q corecţia locală a lui Lorentz): (14) V1 (p?Y 5kT , (Debye) £r+2 care, îr* gazele la presiuni joase (Er«#£'«£), se reduce la: 1 (15) £ -1=- «x «)' £0a +" ~ 3/*T Aceste formule îşi păstrează valabilitatea şi pentru lichidele şi gazele formate din molecule nepolare punînd pp— 0; în particular, (14) trece în: (16) v-1 k * (Clausius-Mosoxti). î. ~ electrica de saturaţie. Fiz., Elt. V. sub Polarizaţii electrică. 2. ~ electrica remanenta. Fiz., Elt. V. sub Polarizaţie electrică. 3. ~ magnetica. Fiz., Elt.: Mărime de stare locală a corpurilor magnetice, egală cu produsul permeabilităţii magnetice absolute a vidului prin magnetizaţie (v.). 4. ~ molara. Fiz., Elt.: Mărime care caracterizează modul în care polarizaţia electrică (v.) a unui corp e determinată de proprietăţile moleculelor sale (momentul dipolar permanent, polarizabilitatea). La gaze şi la lichide nepolare, măsurarea polarizaţiei molare în funcţiune de temperatură constituie metoda uzuală de investigare a acestor proprietăţi. Pentru aceste substanţee valabilă f o r m u I a I u i Debye, care, în cazul unui corp pur, se poate scrie sub forma: -1 o) (2) £r-|-Z M_ ’ ~d ==r~N 3 s-n (£»a+3%) în cazul unui amestec, sub sf—1 M 1 £ 4- z d forma: (*£)*] 3kT J în solidele metalice, polarizaţia statică e practic nulă, deoarece cîmpul electric nu pătrunde în interiorul lor. In solidele dielectrice, polarizaţia poate rezulta: 1) dintr-o defor-maţie intramoleculară (în dielectricii formaţi din molecule nepolare, de exemplu în cristalele moleculare şi de valenţă); 2) dintr-o deformaţie extramolecuiară (în dielectricii ionici: halogenuri alcaline, sulfuri, oxizi, etc.—, în cari deplasările limitate ale ionilor din nodurile reţelei cristaline dau naştere unui moment electric); 3) din orientarea moleculelor (cînd aces-teasînt polare, ca în anumite cristale moleculare, şi rotaţia lor nu e cu totul împiedjcată de forţele intermo lecui are). în cazul 3), dependenţa de temperatură a polarizaţiei e pronunţată; ea consistă dintr-o descreştere monotonă cu ridicarea temperaturii, întreruptă din cînd în cînd de discontinuităţi (v. fig. II), cari apar în punctele în cari se produc transformări de fază de ordinul I (schimbarea stării de agregare sau a structurii cristaline), însoţite de variaţii bruşte ale densităţii. O discontinuitate mai accentuată apare uneori în dreptul acelei temperaturi critice sub care rotaţia moleculelor „îngheaţă*1 din lipsă de energie suficientă pentru escaladarea (barierelor interioare de potenţial transformare de fază de ordinul II). turala po|imorfica: i03,5°K= în anumite solide, polarizaţia =temperatura de transforma-electrică poate apărea fie spontan re de fazâ de ordinul II). (v. Feroelectricitate, Electret), fie ca. efect al unei variaţii de temperatură (v-. Piroelectricitate) sau aî deformaţii lor mecanice (v. Piezoelectricitate). 1263 If. Dependenţa de temperatură a constantei dielectrice a hidrogenului sulfurat, H2S, lichid şi solid (187,7°K= temperatura de topire; 126,3°K = temperatura de transformare struc- unde sr e permitivitatea relativă, s0 e permitivitatea vidului, d e densitatea, N e numărul lui Avogadro, e fracţiunea molară a componentului h, M e greutatea moleculară a corpului pur, Mk e greutatea moleculară medie a amestecului (M k fiind greutatea moleculară a componentului k), a e polarizabilitatea, ppe momentul electric permanent,£=1,38*10“16 erg-s e constanta lui Boltzmann, T e temperatura absolută, în grade Kelvin. Membrul al doilea din (1) sau (2) e, prin definiţie, polarizaţia molară (P); în cazul amestecuri lor, P—J/^'P^, unde k Pj, e polarizaţia molară a componentului k. în limitele de valabilitate ale formulei lui Debye, polarizaţia molară se determină prin măsurarea (maCroscopică) a mărimii din membrul I al formulei (1), respectiv (2). Din dreapta P—f rezultă imediat, în cazul unui corp pur, polarizabilitatea (din ordonata la origine, obţinută prin extrapolare) şi momentul dipolar permanent (din pantă). Dacă substanţa egreu de studiat în stare gazoasă sau lichidă (topită), dar se poate disolva într-un solvent nepolar, studiul separat al solventului dăa^ şi ^(=0), iar studiul soluţiei dă, după(2), mărimile oS^, p^ pentru disolvat. 5. Polarizaţie. 4. Fiz.: Starea unei radiaţii electromagnetice al cărei vector intensitate a cîmpului electric are, în fiecare plan perpendicular pe direcţia de propagare, componente ortogonale fie proporţionale, fie cu diferenţă de fază constantă, în cazul cînd radiaţia e monocromatică. Intensităţile cîmpurilor electric şi magnetic din unda unei radiaţii electromagnetice sînt perpendiculare pe direcţia de propagare a radiaţiei (undele electromagnetice sînt transversale). Dacă componentele ortogonale ale uneia dintre aceste intensităţi, în planele perpendiculare pe direcţia de propagare, sînt proporţionale — sau dacă diferenţa lor de fază e constantă şi nulăsau egalăcu un multiplu întreg al unghiului deTcradiani (în cazul monocromatic), intensitatea respectivă e conţinută, în toate punctele unei „raze“, într-un acelaşi plan care trece prin direcţia de propagare, şi unda se numeşte polarizată linear; planul determinat de direcţia de propagare şi de vectorul cîmp electric se numeşte plan de vibraţie, iar planul determinat de direcţia de propagare şi de vectorul cîmp magnetic se numeşte plan de pofarizaţie. Dacă diferenţa de fază e Polarizaţie cromatica 14 Polarizaţie rotâtorîe constantă, nenulă şi diferită de un multiplu întreg al lui tu, extremităţile vectorului intensităţii considerate descriu elipse în planele perpendiculare pe direcţia de propagare, şi unda se numeşte polarizata eliptic, în particular, polarizata circular, cînd cele două semiaxe ale elipsei sînt egale (cînd amplitudinile componentelor ortogonale ale intensităţii sînt egale). Polarizaţia e spre dreapta, respectiv spre stînga, după cum vectorul cîmp electric înconjură orientarea în care se propagă radiaţia în sensul dat de regula burghiului drept, respectiv a celui stîng. Cînd nu există o diferenţă de fază regulată între cele două componente ortogonale ale intensităţii cîmpului, unda electromagnetică se numeşte nepoiarizata; în cazul luminii, lumină naturală. în aspect foton ic, o radiaţie electromagnetică e polarizata circular spre dreapta, dacă toţi fotonii au spinul omoparalel cu orientarea în care se propagă radiaţia; ea e polarizata circular spre stînga, dacă toţi fotonii au spinul antiparalel cu orientarea în care se propagă radiaţia; pentru ca radiaţia să fie polarizată linear, enecesar ca fotonii să aibă în părţi egale spinii orientaţi omoparalel şi antiparalel cu direcţia de propagare; pentru ca ea să fie polarizată eliptic spre dreapta, respectiv spre stînga, e necesar ca mai mulţi fotoni să aibă spini i omop^raleli, respectiv antiparaleli cu orientarea în care se propagă. Dacă spinii fotonilor sînt orientaţi incoerent faţă de direcţia de propagare a radiaţiei, aceasta e nepolarizatâ. 1. />/ cromatica. Fiz.: Ansamblul fenomenelor de interferenţă a celor două componente cari vibrează rectangular, obţinute prin trecerea, printr-o lamă cristalină birefringentă, a unui fascicul de radiaţie albă polarizată linear, şi cari sînt aduse, apoi, să vibreze într-un acelaşi plan, cu ajutorul unui analizor, V. şi Interferenţă, figuri de 2. plan de /■v/. Fiz. V. sub Polarizaţie 4. 3. ~ rotatorie. Fiz.: Rotaţia planului de polarizaţie al luminii linear polarizate în trecerea ei prin anumite medii cristal ine sau isotrope (v. şî Activitate optică). Rotaţia e însoţită, în general, de transformarea caracterului polarizaţiei luminii, din polarizaţie lineară în polarizaţie eliptică, fie în corpurile puternic absorbante (dicroism circular), cari nu pot fi studiate optic în transmisiune decît sub grosimi mici, ceea ce micşorează totodată şi elipticitatea finală a luminii, fie în cristale iluminate altfel decît după o axă optică, în care caz efectul se datoreşte suprapunerii activităţii optice proprju-zise peste birefringenţa obişnuită a corpurilor cristaline. în cazul corpurilor isotrope (lichide, gaze), în domeniile de transparenţă, şi al cristalelor din sistemul cubic, sau iluminate după o axă optică, fenomenul e mai simplu. Sensul rotaţiei, pentru observatorul care primeşte fasciculul luminos, nu depinde de sensul de traversare a substanţei. Se deosebesc substanţe dextrogire şi substanţe levogire după cum, pentru acest observator, rotaţia se face în sensul acelor unui ceasornic sau în sens contrar. Unghiul de rotaţie p e proporţional cu grosimea stratului de substanţă traversat, creşte cu frecvenţa luminii (dispersiunea rotatorie „normală'1) — cel puţin în afara regiunilor de adsorpţie, în care loc are o dispersiune „anomală“ —, depinde, în general, puţin de temperatură, cum şi de natura chimică a substanţei. Pentru un corp pur, p=[p\l'd; pentru un corp activ disolvat într-un fluid inactiv, p—[p]*/*c; pentru un amestec de corpuri active disol- vate într-un fluid activ, p — Şfp^]unde l e grosimea tra- i versată, d e densitatea, c (respectiv c.) e concentraţia corpului activ (masă pe unitatea de volum), [p] (respectiv [p.]) e puterea rotatorie specifică. Se obişnuieşte să se măsoară l în decimetri şi d, c (sau Cj) în g/cm3. Aceste formule arată că măsurările de rotaţie a planului de polarizaţie constituie o metodă simplă de determinare a concentraţiei unei soluţii optic active (dozare polarimetrică, v. Polarimetrie şi Zaharimetrie). Dispersiunea rotatorie normală e descrisă printr-o formulă de tipul: k unde sînt constante, iar X^ sînt lungimi de undă corespunzătoare centrelor bandelor de absorpţie. în apropierea unei bande de absorpţie (dar nu chiar în interiorul ei, unde dispersiunea devine anomală şi formula nu se mai aplică) pot fi neglijaţi toţi termenii, cu excepţia unuia singur: __ aQ p ‘ Departe de orice bandă de absorpţie ^XJ se foloseşte simplificarea: A J. Dispersiunea rotatorie p(A) şi dispersiunea coeficientului de absorpţie x(X). X2 ’ A fiind o constantă. în dreptul unei bande de absorpţie, p creşte repede cu X şi chiar îşi poate schimba semnul (v. fig./). Rotaţia planului de polarizaţie e datorită vitezelor diferite de propagare a celor două vibraţii circular polarizate Vj , Vs , deegalăamplitudine(—F/2), dardesensuri contrare de rotaţie, în cari poate fi descompusă o y vibraţie lineară (v. fig.//). Dacă II. Descompunerea vibraţiei iinear polarizate V în vibraţiile circular polarizate V#* Vs la intrarea In substanţa optic activă. III. Compunerea vibraţiilor circular polarizate Vj, Vs în vibraţia linear polarizată V la ieşirea din substanţa optic activa (presupusă dextrogiră, ns>nj). v vm sînt cele două viteze, indicii de refracţie nj— ~— d s * v, s v a s (undec e viteza luminii în vid)sîntdiferiţi, astfel încît, la ieşirea din substanţă, după traversarea unei grosimi l, cele două com- 2 7t ponente apar defazate cu ——- l (n —nj), unde Xe lungimea de X sa undă. Rezultă că, la ieşirea din substanţă, V are o nouă direcţie 7C (v. fig. ///), rotită cu unghiul p — —- l(nr-~nj) (spre dreapta X sau sprestînga, după cum n > sau ns=£0s JS+a*rotE (a fiind poeficientul rotaţional). Astfel, -\2 ecuaţia de propagare a undelor devine ^ (e0eis+tf-rot E) = =A£ şi conduce, în cazul undelor plane, pentru o anumită 1 „constanta de giraţie" g= — (gn- direcţie de propagare, la soluţii reprezentînd două vibraţii circulare de indici de refracţie şi coeficienţi de absorpţie diferiţi. Teoria atomică a polarizaţiei rotatorii edezvol- tată în special în cazul corpuri lor isotrope. Disimetria moleculei e caracterizată prin tensorul de polarizabi I itate a (care leagă momentul electric indus p de cîmpul macroscopicE\ p,=ccE), mai precis de partea sa antisimetrică ota. Pentru ca această disimetrie să fie „sezisată" de unda luminoasă, e necesar însă să se ţină seamă de variaţia (în primul ordin, cel puţin) a fazei cîmpului electric pe regiunea ocupată de moleculă. Momentul indus p se obţine prin însumarea p=YicIextinsă asupra J particulelor constituente ale moleculei, caracterizate prin sarcinile q. şi prin poziţiile rj. Vectorii rjse obţin clasic rezolvînd sistemul de ecuaţii diferenţiale cuplate cari descriu micile vibraţii ale acestor particule sub acţiunea undei, a forţelor interioare şi a forţelor de frînare radiativă sau de altă natură. Polarizaţia macroscopică e dată de relaţia P=Np , în care N e numărul de molecule din unitatea de volum şi p e valoarea medie a lui ^>sub acţiunea agitaţiei termice, iar inducţia electrică rezultă din formulaZ) = s0£+xP. înD apare un termende forma a-rot E, coeficientul rotaţional a fiind proporţional cu , unde gn, §22• §33 sînt componentele diagonale ale „tensorului de giraţie'1 ^ , funcţiune^ relativ complicată de forţele intramoleculare şi de frînare. în cazul cel mai simplu, confundînd cîmpul local care lucrează asupra moleculei cu cîmpul incident şi neglijînd forţele de frînare, se obţine pentru puterea rotatorie specifică 4 tPNs expresia[p]*=-------— (n fiind indicele de refracţie). WA Această schemă se modifică, în Mecanica cuantică, prin calculul momentului electric p ca medie (cuantică) a operatorului asociat cu el pe starea perturbată a moleculei, sub influenţa cîmpului electric local al undei. în practică, dificultatea principală consistă în determinarea mişcărilor de vibraţie ale constituenţilor moleculari. Se obişnuieşte săsesimplifice problema, reducîndu-se numărul acestor constituenţi prin gruparea lor în unităţi cari pot fi considerate, în primă aproximaţie, ca mişcîndu-se în bloc. Astfel de unităţi pot fi, de exemplu, grupurile cari satisfac cele patru valenţe ale unui atom de carbon asimetric. Compararea concluziilor teoretice cu experienţa constituie o metodă eficace de investigare astructurii moleculelorsubstanţelor optic active. î. ~ rotatorie magnetica. Fiz. V. Faraday, efect 2. Polarizaţie, legea ~ electrice. Fiz., Elt. V. sub Polarizaţie electrică. 3. Polarizaţiei, legea ~ magnetice. Fiz., Elt.: Sin. Legea magnetizaţiei temporare (v. sub Magnetizaţie). 4. Polarizaţiei, leg|ea ~ magnetice temporare. Fiz., Elt.: Sin. Legea magnetizaţiei (v.) temporare. 5. Polarizaţiei, metoda ~ spontane. Geol., Geot., Mine, Expl. petr.: Sin: Metoda polarizaţiei chimice spontane (v. Prospecţiune electrometrică, sub Prospecţiune). e. Polarizor, pi. polarizoare. Fiz.: Dispozitiv folosit pentru polarizarea luminii. Se folosesc, fie polarizoare prin reflexiune, fie polarizoare prin refracţie, fie polarizoare prin dublă refracţie. Polarizoarele prin reflexiune (suprafeţe reflectante constituite din dielectrici) dau fascicule reflectate foarte puţin intense, iar lumina reflectată nu e total polarizată decît în cazul incidenţei brewsteriene, adică atunci Poiarograf Polarogralie cînd fasciculul incident cade pe suprafaţa reflectantă sub un unghi de incidenţăfgdat detg^=w, wfiind indicelede refracţie al materialului din care e făcut polarizorul. De aceea, sînt destul de rar folosite. Polarizoarele prin refracţie, folosite şi mai rar, sînt constituite dintr-un pachet de lame transparente cu feţe paralele. Polarizoarele prin dubla r e f r a c ţ i e, cele mai folosite, sînt construite din substanţe cristalizate în sisteme cristaline altele decît sistemul cubic. Folosind un polarizor birefringent tăiat într-un cristal uniax, se obţin, pentru fiecare rază incidenţă, cîte o rază polarizată cu vibraţiile în planul secţiunii principale (rază extraordinară) şi cîte o rază polarizată cu vibraţiile perpendicular pe planul secţiunii principale (rază ordinară). în dispozitivele de polarizare bire-fringente, folosite de obicei, se elimină raza ordinară fie prin absorpţie în substanţa cristalină, fie prin reflexiune totală, fie, mai rar, cu un ecran opac (în acest din urmă caz, poate fi eliminată, eventual, raza extraordinară). Din prima categorie fac parte lamele de turmaiin (v. sub Turmalin, cleşte de ~), ca şi cristalele de herapatit folosite la construcţia pola-roizilor, fiindcă prezintă fenomenul de dicroism. Din celelalte două categorii fac parte diferitele prisme polarizoare (v. Prismă polarizoare). 1. Polarograf, pi. polarografe. Fiz., Chim. V. sub Pola-rografie. 2. Polarografie. Fiz., Chim.; Metodă de analiză calitativă şi cantitativă a unor substanţe electroactive, stabilind curba curent-tensiune la electroliza lor într-o celulă formată dintr-un electrod picător de mercur polarizabil şi dintr-un al doilea electrod, de asemenea de mercur, însă nepolarizabil. Valorile tensiunilor măsurate oferă o indicaţie calitativă, iar mărimea curentului oferă o indicaţie asupra concentraţiei substanţei analizate. Curba curent-tensiune obţinută de la o celulă polarogra-ficâ diferă de cea obţinută de la o celulă de electroliză obişnuită, prin faptul că electroliza polaro-grafică e de scurtă durată şi nu e dusă pînă la sfîrşit; teoria acestui tip de electroliză e bazată pe presupunerea că nu se produce o modificare a concentraţiei substanţei reductibile din întreaga soluţie. Existenţa unui electrod picător de mercur (mic) sau şi a unui electrod nepolarizabil relativ mare permite ca orice modificări ale curentului, ca urmare a tensiunii electromotoare aplicate, să fie legate direct de procesele electrolitice cari au ioc la electrodul mic polarizabil. Electrodul picător de mercur prezintă avantajul că, datorită picurării la intervale egale de timp, îşi reînnoieşte suprafaţa astfel, încît suprafaţa nouă nu e influenţată de procesele electrochimice anterioare. Determinarea cationilor sau a an-ionilor în analiza polarografică depinde de faptul că electrodul picător de mercur e catod sau anod polarizabil. Schema cea mai simplă a aparaturii polarografice, cu ajutorul căreia se obţin curbele curent-tensiune, în electroliza cu electrodul picător de mercur, e reprezentată în fig. I. Se aplică o anumită tensiune, cu ajutorul sursei B şi al potenţio-metrului R. Electrodul picător de mercur EPM e, de obicei, catod, şi electrodul de referinţă nepolarizabil £R poate fi un strat de mercur pe fundul vasului de electroliză cu poten- ţial constant. Cu ajutorul unui curent de azot sau de hidrogen se poate îndepărta oxigenul atmosferic din soluţie, pentru a se lucra într-o atmosferă inertă. La orice tensiune aplicată acestor electrozi prin deplasarea cursorului potenţiometrului R, curentul care traversează celula e indicat de deviaţia galvano-metrului. Curba de polarizare tipică curent-tensiune e reprezentată în fig. II. Pentru a obţine o astfel de curbă, soluţia eiectro- ~»2 Eft I. Schema simplificata a unei aparaturi polarografice. 8) sursă; R) potenţio-metru: EPM) electrod picâtor de mercur; ER) electrod de referinţa nepolarizabil; X) rezistenţă variabilă; G) galvanometru. f e, m. aplicată în raport cu electrodul de ca/om& /. Polarogramă simplă a sulfatului de cadmiu 0,001 M în soluţie de KCI 0,1 M. litică trebuie să conţină o substanţă care e capabilă să dea sau să ia electroni în interiorul unor anumite limite de tensiune. La început, intensitatea curentului creşte, ^rămînînd totuşi foarte mică (curentul rezidual) porţiunea ÂB. în punctul B, la potenţialul Elt începe electroliza propriu-zisă, reacţiile de reducere şi oxidare avînd loc la cei doi electrozi. De aici, la o creştere mică a potenţialului, curentul creşte foarte repede (porţiunea 6D). Creşterea curentului determină reducerea unui număr din ce în ce mai mare de ioni în unitatea de timp. Curentul poate creşte odată cu potenţialul, atît timp cît substanţa reductibilă e prezentă în interiorul regiunii de influenţă a electrodului mic. Dacăsubstanţa reductibilă e un ion încărcat pozitiv, electrodul picător de mercur atrage acest ion. Cu cît sarcina e mai mare la electrodul mic, cu atît numărul de ioni cari ajung la electrodul picător de mercur creşte continuu cu potenţialul aplicat. Ionii cari se descarcă aici sînt înlocuiţi datorită următoarelor două fenomene: difuziunea şi migraţiunea, cari se produc sub influenţa cîmpului electric din soluţie. Din momentul în care tensiunea aplicată e suficient de înaltă pentru ca toţi ionii cari vin prin difuziune să se reducă la catod, intensitatea rămîne relativ constantă, indiferent de tensiunea aplicată (porţiunea DF). Acesta e curentul limită. Migraţiunea tinde să reducă valoarea curentului limită odată cu creşterea tensiunii. Pentru a face neglijabil efectul migra-ţiunii se adaugă soluţiei un mare exces de electrolit indiferent, care să nu se reducă sau să se oxideze în condiţiile electrolizei, numit soluţie de bază, adică ionii acestui electrolit să se reducă la un potenţial mai negativ decît potenţialul ionului de dozat. Concentraţia soluţiei de bază trebuie să fie de 50***100 de ori mai mare decît a soluţiei de analizat. Acest electrolit transportă curentul prin soluţie şi astfel elimină efectul, ionilor reductibili cari ajung laelectrodul picător de mercur ca rezultat al migraţiunii. în acest caz, ionii noi reductibili ajung în vecinătatea catodului numai prin difuziune. Pe măsură ce potenţialul depăşeşte valoarea la care începe electroliza, o cantitate oarecare din substanţa reductibilă acceptă electroni şi e eliminată din sfera de influenţă a electrodului mic (picător). Cu cît tensiunea aplicată la electrodul picător e mai înaltă, cu atît se elimină o cantitate mai mare de substanţă reductibilă din regiunea de influenţă a electro- Poiarograflâ T7 Polafogrâfiâ dului. Pe măsură ce concentraţia substanţei reductibile în regiunea electrodului devine mai mică decît în restul soiuţiei se stabileşte un gradient de concentraţie, care determină difuziunea’substanţei reductibile din regiunea de înaltă concentraţie către cea de joasă concentraţie. în cazul unui exces de electrolit indiferent, curentul limită se numeşte curent de difuziune şi poate fi stabilit pe baza relaţiei lui hkov.5.‘ Presupunînd o difuziune sferică simetrică la electrodul picător de mercur şi integrînd curentul de difuziune pentru fiecare moment în timpul întregii existenţe a unei picături individuale de mercur se poate obţine curentul mediu de difuziune. Se ajunge astfel la următoarea relaţie a curentului de difuziune Id, exprimat în microamperi: Id=607-z-Dill-C-m2/3 . <1/6, în care z e valenţa ionului care se descarcă; D (în cm2-s4) e coeficientul de difuziune; C (în mmol/i) e concentraţia substanţei reactante; m (în mg) e masa de mercur care curge din capilară într-o secundă; t (în s) e timpul din momentul începerii formării picăturii. Coeficientul de difuziune ladiluţie infinită, la 25°, poate fi calculat cu relaţia: £=(^r/*F2)X?==2,67x 10, în care R e constanta molară a gazelor, T e temperatura absolută, z e valenţa ionului, F e numărul lui Faraday, Vj e conductivitatea echivalentă ionică la diluţie infinită. După cum rezultă din cele de mai sus, curentul de difuziune depinde de caracteristicile geometrice ale electrodului, de factorii cari determină viteza de difuziune a ionului (temperatura, natura soluţiei, etc.) şi de concentraţia acestuia. Pentru condiţii optime de lucru, ceilalţi factori rămînînd constanţi, curentul de difuziune e proporţional cu concentraţia substanţei care se reduce şi poate servi, deci, la determinarea cantitativă a acesteia. Caracterul ionului care reacţionează poate fi determinat din curba curent-tensiune, şi anume s-a constatat că potenţialul Ex{2, care corespunde punctului C, situat la mijlocul segmentuiui înclinat BD, e caracteristic ionului care se reduce. Prin urmare, potenţialul E^, numit potenţial de semiundâ sau de semipaiier, serveşte la analiza calitativă. Dacă o substanţă e redusă reversibil la electrodul picător de mercur, potenţialul de semiundă depinde în mare măsură de potenţialul electrochimic standard. Astfel, pentru o reacţie reversibilă de tipul Ox-f-w^Red, potenţialul electrodului picător de mercur E^m poate fi exprimat prin relaţia: Epm=Eo+(RTInF) ln[Ox]/[Red], în care[Ox] şi [Red]sînt concentraţiile (mai exact activităţile) formelor oxidate şi reduse ale substanţei reductibile, şi Eq e potenţialul electrochimic standard. La un potenţial mai jos decît cel la care începe electroliza sau înainte ca curentul să treacă prin circuitul polarograf ic, substanţa reducătoare se găseştş în întregime în forma oxidată. La un potenţial egal sau mai înalt decît e necesar pentru a se atinge curentul limită, sfera de infiuentă sau interfaţa electrodului picător /a de mercur e aproape liberă de forma oxidată şi e prezentă numai forma redusă. La potentialul de semiundă, forma oxidată r> şi forma redusă sînt prezente în concentraţii egaie la interfaţa electrodului polarizabil. La acest potenţial, Epm=E1i2=E0. Această relaţie a potenţialului de semiundă şi a potenţialului electrochimic standard există numai dacă nu apare supratensiunea formei reduse pe mercur sau dacă forma redusă nu formează un produs de reacţie stabil cu mercurul. Deşi potenţialul de semiundă nu corespunde totdeauna riguros cu poten-ţialul standard, în expresia lui Epm, E0 poate fi totuşi înlocuit cu Elt2. Dacă în soluţie există mai mulţi ioni reductibili, ei 30 20 10  m J Co r2nz< 2+ -0/4 -0,8 -1,2 -1.6 ~2ft V III. Polarograma unei soluţii conţinînd diferiţi ioni la concentraţii de aproximativ 0,001 M în soluţie de KCI 0,1 M. se vor descărca în ordinea potenţialelor lor, întîi cei cu potenţialul de descărcare mai puţin negativ, iar apoi cei cu potenţial de descărcare mai negativ, obţinîndu-se o curbă curent-tensiune în formă de trepte, fiecare ion fiind caracterizat de o treapta, unda sau palier (w. fig.III). Analiza poidrograficâ are numeroase aplicaţii. Un număr destui de mare de substanţe anorganice şi organice se pot reduce şi un număr mai mic se pot oxida la electrodul picător de mercur. Limitele tensiuni lor cari se pot aplica la electrodul picător de mercur variază între +0,4 şi — 2,6 V faţă de electrodul de caiomel saturat. Fiecare ion care poate fi redus ia electrodul picător de mercur, în interiorul acestei serii de tensiuni, dă o treaptă polarografică. Ionii anorganici, ale căror potenţiale de reducere sînt mai pozitive decît potenţialul de disoluţie al mercurului, sînt reduşi în mod spontan la electrodul picător de mercur şi, de aceea, nu se vor produce trepte polarografice reale. Din acest grup fac parte ionii de aur, de argint şi de platin. Pentru a înlătura acest neajuns şi a obţine o curbă polarografică reală, aceşti ioni trebuie transformaţi în ioni complecşi, mai stabili decît complexul corespunzător cu ionii de mercur. Ionii cari sînt reduşi la tensiuni între 0,0 şi —1,8 V (Cu, Hg, Cd, In, TI, Sn, Zn, Co, Cr, U, V, As, Sb) dau unde polarografice bune. Tensiuni mai negative decît 1,8 V se aplică pentru ionii din grupul metalelor alcaline şi din familia pămîn-turi lor rare. Cu toate că aceşti ioni au potenţiale de reducere mai negative, pentru a obţine undele polarografice ale acestor ioni e necesar săse folosească drept soluţie de bază o soluţie de hidroxid de tetraalchilamoniu. Numeroşi compuşi organici pot fi reduşi pe electrodul picător dînd trepte polarografice bine definite (aldehide, cetone, nitroderivaţi şi azode-rivaţi). Aceste reduceri depind, foartemultde£H(trebuie lucrat în soluţii puternic tamponate), de natura solventului şi de prezenţa ionilor polivalenţi. în practică, pentru analizele polarografice se folosesc polarografe cari în măsura cea mai mare respectă principiul polarografului H e y- IV. Principiul polarografuluî Heyrovski. 1) vas de electroliză; 2) tambur potenţiometric; 3) cursor; 4) sursă; 5) motor electric; 6) cilindru cu hîrtie fotografică; 7)shunt; 8) lampă; 9) galvanometru. rovski (v.fig. IV). La acest aparat, puntea potenţiometru-lui consistădintr-un tambur pe care sînt înfăşurate mai multe spire (19) dintr-o sîrmă cu rezistenţă mică (circa15 O), cu ajutorul căreia se poate varia tensiunea aplicată. O rotire a tamburului corespunde cu o creştere de tensiune de 100 sau de 200 mV. Cilindru. 6, pe care se înfăşoară o hîrtie fotografică, e închis într-o cutie care are o fantă paralelă cu axa cilindrului şi e conectat de tambur astfel, încît se roteşte simultan cu acesta. Sistemul de angrenare e astfel construit, încît la o rotaţie completă a cilindrului, cursorul 3 parcurge cele 19spire. Lampa8 proiectează, printr-o Palarâid 18 Poleire fantă îngustă, un spot luminos pe oglinda galvanometrului 9, de unde se reflectă pe hîrtia fotografică. Galvanometrul e echipat cu un shunt pentru reglarea sensibilităţii. La trecerea curentului prin galvanometru, spotul luminos reflectat descrie pe hîrtia fotografică o linie subţire, paralelă cu axa cilindrului. La fiecare rotaţie completă se aprinde automat o lampă auxiliară, care luminează complet fanta. Aceste linii de pe hîrtia fotografică arată mărimea tensiuni i electromotoare aplicate. Dacă tensiunea aplicată e mai mică decît tensiunea la care începe electroliza, spotul de lumină reflectat descrie pe hîrtia fotografică o linie de-a lungul circumferenţei. Dacă se depăşeşte tensiunea de începere a electrolizei, curentul deviază oglinda şi spotul descrie treapta polarografică. 1. Polaroid! pl. polaroizi.F/z. V. sub Polarizor. 2. Polaron. pl. polaroni. F/z.:. Cuasiparticulă asociată cu mişcarea unui electron într-un dielectric solid polar (cristal ionic), în aproximaţia în care se ţine seamă de polarizarea mediului de către electron, cum şi de reacţiunea primului asupra electronului. Din punctul de vedere teoretic [ca şi în cazul altor cuasi-particule, fononi (v.), rotoni (v.), plasmoni (v.)], această asociere rezultă din posibilitatea analizei mişcării globale a sistemului [electron -f- dielectric], respectiv a funcţiunii sale de undă, ca o suprapunere lineară de mişcări elementare de energii cuantificate după legile oscilatorului armonic. Din punctul de vedere intuitiv-clasic, electronul îşi polarizează vecinătatea şi îşi creează prin aceasta o groapă de potenţial, în care se autolocal izează şi împreună cu care se mişcă în cristal; sistemul [electron-}-groapa de potenţial de polarizare] constituie polaronul. Stările de mişcare polaronice ale electronilor dintr-un cristal ionic corespund unor niveluri de energie neluate în consideraţie în teoria zonelor (v.) şi au un rol important în domeniul excitaţiilor de energie joasă (conducţia electrică la cîmpuri slabe, luminescenţa, etc.). 3. Poiata, pl. polate. Ind. ţâr.: încăpere mică pe lîngă o casă ţărănească, formată uneori numai dintr-un acoperiş sprijinit pe stîlpi, servind ca adăpost pentru unelte sau pentru alte obiecte de gospodărie. Sin. (parţial) Chiler (v.), Polatră. 4. Polathene. Ind. text.: Fibră textilă obţinută din polietilenă (v.). Sin.: Avisco, Courlene, Nortylene, Polyethylene. 5. Polatrâ, pl. polatre. Ind. ţâr.: Sin. Poiată (v.). e. Polder. Geol., Ped.: Sin. Marşă (v.). ?. Poldi, aparat Mett. V. Ciocan Poldi. V. şi încercare de duritate, sub încercare mecanică. 8. Polei. Meteor. V. sub Hidrometeori. 9. Poleiala, pl. poleieii. Tehn.: Foiţă foarte subţire, de obicei de aur, de argint sau de anumite metale nenobile (staniol), cum sînt staniul, aluminiul, plumbul, etc. cu care se poleieşte sau se acoperă un material sau un obiect. io. Poleire. 1. Tehn.: Placarea (v.) unui material, a unui obiect, etc., cu o foiţă foarte subţire, de obicei de aur sau de argint. Exemple: poleirea unui candelabru, poleirea ramei unei oglinzi. u. Poleire. 2. Poli gr.: Operaţia de aplicare, pe cotorul şi pe suprafaţa copertei unei cărţi sau a oricărei lucrări poligrafice legate, a titlului, a numelui autorului şi a altor elemente necesare identificării conţinutului lucrării respective, iar uneori şi a unor ornamente. Sin. Poleit. Operaţia se execută manual, în special în legătoria de artă, cînd se leagă numai puţine exemplare din lucrarea respectivă, sau mecanic, la lucrările de serie, sau cînd inscripţiile şi ornamentele sînt mai mari, iar prin presarea manuală nu se poate executa bine operaţia. Poleirea manuală se realizează prin presarea cu mîna a literelor (similare literelor tipografice, cu înălţimea de 23--*26 mm şi floarea gravată adînc) şi a ornamentelor, gravate de obicei în alamă, peste foiţa (v.) sau folia (v.) de poleit, aşezată pe locul respectiv. La poleirea manuală se folosesc, în special, foiţe metalice de aur, de bronz şi de aluminiu, în legătoria de artă şi mai ales la cărţile iegate în piele se utilizează numai poleirea cu foiţă de aur, deoarece pielea poate oxida foiţele de bronz, de aluminiu şi foliile cu aceste metale. Atît literele, cît şi ornamentele, se strîng cu ajutorul unei casete de poleit (v. fig. /) sau de tipar, după care se încălzesc pînă !a temperatura necesară. Caseta e executată din alamă, cu mînerul de lemn, şi e de diferite dimensiuni şi sisteme. Gura casetei nu trebuie să aibă o lungime mai mare decît 6---8 cm, deoarece un rînd prea lung sare cu uşurinţă din casetă cînd se exercităo presiune, iar filetul sestrică, dacă se forţează strîngerea. Adîncimea gurii e mai mică decît înălţimea literei, care nu trebuie să fie acoperită mai mult decît 2/3, cînd e strînsă în casetă. La unele casete (casete universale) se pot folosi şi litere speciale de presă. Liniile drepte sau ornamentate se presează şi cu ajutorul: filetelor, cari au floarea gravată în alamă, cu motive /. Casetă de tipar (de poleit). II. Unelte de poleit. 0) filete: 1) filetă obişnu- ita (convexă); 2) impre-siuni ale filetei obişnuite; 3) filetă semicirculară (concavă); b) roietă; c) stampilă de poleit: 1) stampilă; 2) impre- siuni. ornamentale, şi de formă curbată (v. fig. Ha), putînd presa linii simple, duble sau triple, drepte sau semicirculare;’ al r o I e te I o r, asemănătoare filetelor, cu deosebirea că floarea e circulară, avînd o întrerupere (v.fig. IIb),— şi al stam-pilelor (v. fig. II c), a căror extremitate de alamăegravată în pozitiv, cînd se presează în adîncime, şi în negativ, cînd se presează în rel ief. Cartea sau lucrarea care se poleieşte pe cotor e strînsă într-un dispozitiv mobil, care se fixează de masa de lucru, numit presa mobila de poleit (v. fig. ///). Poleirea mecanizată se execută cu ajutoru I preselor de poleit de cele mai variate construcţii, de la presa mică de poleit, acţionată cu mîna (v. fig. IV a), aşezată pe masa de lucru, la presele mari, acţionate cu motor (v. fig. V b) şi terminînd, pentru lucrări în serie, cu prese complet automate. III. Presă mobilă de poleit. 1) manivelă de strînsj 2) fus cu rotulâ; 3) manetă de înclinare; 4) menghină de fixare. Poleit, presl de. ^ 19 Polenici, saci ^ Presarea făcîndu-se la cald, toate presele de poleit au un dispozitiv de încălzire cu gaz sau electric, presele moderne fiind echipate şi cu regulator de temperatură. Presele se compun din: masa superioară 1, cu o placă mobilă 2, pe care se fixează forma care se presează, şi avînd orifici i le 3 pentru încălzire; masa inferioară 4, de asemenea mobilă, cu corpul de presare 5. Masa inferioară alunecă pe cele două braţe glisoare laterale 6. Sub corpul de presare se găseşte mecanismul balansor 7, de care se fixează pîrghiasau roata de actionare8. Masa inferioară are IV. Presă de poleit. o) de mînă; b) cu motor. şi un dispozitiv de centrare 9, cu fus şi volan, deoarece, pentru executarea tipăririi, masa trebuie să fie într-un echilibru perfect. La presele destinate lucrărilor de mare tiraj sînt ataşate şi dispozitive de derulare a foliilor de poleit, cari sînt introduse în mod automat în maşină; în acest caz, foliile se fabrică sub formă de bobine de diferite lăţimi. Pentru poleirea obişnuită, efectuată cu formă de literă sau prin stanţă de poleit (motiv ornamental gravat adînc pe o placă de alamă cu grosimea de 8***10 mm, sau clişeu zin-cografic de alamă sau de cupru, gravat adînc prin corodare), scoarţa care se tipăreşte se potriveşte pe masa inferioară cu ajutorul unui vinclu format din benzi de carton lipite pe masă. La presele mari moderne, măsura se poate regla cu un dispozitiv mecanic special. Cele două mese ale presei se pot distanţa între ele pînă la intervalul dorit, cu ajutorul unui şurub de distanţare. Cu ajutorul preselor se pot aplica deodată, nu numai inscripţia (textul) completă, formată din mai multe rînduri, dar chiar şi ornamente şi, eventual, un chenar al copertei. Poleitul mecanic foloseşte ca material de poleit folii sau cerneluri metalice, şi cerneluri acoperitoare. în acest din urmă caz, o serie de valuri transportă cerneala pe suprafaţa literelor şi a ornamentelor, cari o aplică şi o presează în adîncime pe suprafaţa care se poleieşte. i- Poleit, presa de Poli gr. V. sub Poleire 2. 2. Poleitor, pl. poleitorî. Tehn.: Lucrătorul care poleieşte (v. Poleire 1 şi 2). 3. Polen. Bot.: Masă pulverulentă, constituită din grăun-ciori de formă sferică, cari iau naştere, în sacii polenici (v. Pole-nici, saci ~) aflaţi în anterele (lojele) staminelor, din celulele ţesutului sporogen (arhesporiu). Forma şi mărimea grăuncio-rilor de polen sînt variate, caracterizînd diferitele specii de plante. Astfel, ei pot fi sferici şi netezi, sau sferici, cu suprafaţa aspră, străbătută de şanţuri mici, sau acoperiţi cu spini mici; ca mărime, cucurbitaceele au grăunciorii de polen cei mai mari (150--*200 fx,. la majoritatea plantelor grăunciorii avînd 15***50 {X. Forma grăunciorilor de polen foloseşte la studiul vegetaţiei Cuaternarului, după forma lor putîndu-se identifica diferite plante lemnoase (de ex.: pinul, stejarul, alunul, fagul, etc.). De asemenea, polenul constituie un macerai important în structura cărbunilor fosili, făcînd parte din grupul exini-tului, din analiza lui, după varietăţi şi cantitate, trasîndu-se diagrame şi curbe din cari se pot trage concluzii asupra florei de origine, asupra vîrstei cărbunelui, asupra climei epocii geologice respective, etc. De obicei, culoarea polenului e galbenă, mai rar violetă sau brună. La microscop, polenu I fosi I are în lumină reflectată culoare închisă, în lumină transmisă culoare galbenă deschisă, iar în lumină ultravioletă, galbenă ca lămîia. Cu puţine excepţii (de ex. la unele plante de apă), conţinutul grăuntelui de polen matur e înconjurat de o membrană formată dintr-o parte externă (exina) şi una internă (intina) (v. fig.). Exina e subţire, la început, şi e formată din substanţe pectice, im-pregnîndu-se ulterior cu polenină şi îngroşîndu-se inegal; prin punctele neîngroşate (porii germinativi) apar tuburile polenice. — întind e subţire, de natură pectică, fiind îngroşată numai în dreptul pori lor germinativi. — în interior se găsesc un conţinut protoplasmatic, bogat în substanţe de rezervă (grăsimi, amidon, zaharuri, profermenţi), şi două celule nude, diferite ca mărime, funcţiune şi formă, înconjurate de membrane ci-toplasmatice. Aceste celule, dintrecari una vegetativă şi una generativă, iau naştere dintr-un nucleu, prin diviziune. Celulavegetativă.carenu participă direct în procesul fecundaţiei, contribuie, uneori, la formarea tubului polenic. Celula generativă se divide, fie în interiorul grăunciorului de polen (de ex.: la graminee, compozite, cheno-podiacee, etc.), fie în tubul polenic (de ex. la scrofulariacee, etc.), în două celule spermatice. în procesul reproducerii, grăunciorii de polen găsindu-se în condiţii favorabile, germinează, formîndu-se tubul polenic, prin care migrează celula generativă, însoţită de nucleul celulei vegetative, spre organele femele ale florilor. Transportul grăunciorilor de polen de pe stamine, pe stigmat, constituie polenizaţla (v.). — Viabilitatea polenului variază de la o plantă la alta; astfel: la crin 65***150 de zile; la lalea 37— 108 zile; la măr şi Ia păr 70***210ziIe; la prun 180***220dezile; lafloarea-soarelui 365 de zile; la orz două zile; la secară 12 ore; la porumb 1---2 zile. Sin. Microspor de fanerogame. 4. Polenici, saci ~mBot.: Loji (cavităţi) cari se formează în antenele staminelor unei flori şi în cari iau naştere grăunciorii de polen. Secţiunea transversală într-o anteră tînără prezintă, la exterior, o epidermă şi un parenchim omogen, în care se diferenţiază, în patru colţuri, sub epidermă, celulele cari vor da naştere sacilor polenici; la mijloc se formează un fascicul libero-lemnos. înaintede formareagrăunciorilor de polen, saci i polenici au următoarea alcătuire, de la exterior spre interior: epiderma, cu pereţii slab cutinizaţi; endoteciul (strat mecanic), strat de celule cari ajută la eliberarea grăunciorilor de polen, avînd pereţii îngroşaţi, lignificaţi, în principal, în partea interioară şi pe pereţii laterali (peretele exterior rămîne neîngroşat, celulozic); unu sau mai multe straturi de celule mai mici, turtite, cari constituie stratul transitoriu şi cari dispar, de obicei, în timp, fiind consumate la formarea grăunciorilor de polen ; stratul tapet (nutritiv), ale cărui celule au mai multe nuclee, fiind bogate în substanţe nutritive, folosite la formarea Grăuncior de polen. a şi b) vedere exterioară; c) secţiune; 1) celula generativă^) exina; 3) intina; 4) nucleu vegetativ. 2* Pdleflizator 20 Polâfiske, metoda Iul ^ polenului. Uneori membranele celulelor stratului tapet se gelifică, iar protoplasmelejor se contopesc, constituind o masă protoplasmatică continuă. în mijlocul sacului polenic se găseşte ţesutul sporogen (arhesporiu), care dă naştere la celulele-mame ale grăunciorilor de polen. Din fiecare celulă, în urma unei diviziuni reducţionale şi imediat, apoi, în urma unei diviziuni ecvaţionale, se formează patru grăunciori de polen (tetradă). De obicei, pereţii despărţitori dintre saci se resorb, for-mîndu-se, în fiecare tecă a anterei, o singură cavitate (lojă). Pe timp uscat, celulele stratului mecanic pierd apă, micşo-rîndu-se volumul, iar pereţii externi se contractă mai mult decît cei interni şi laterali. Din contracţiunea inegală rezultă o tensiune, care determină ruperea peretelui anterei, rupere mult uşurată de faptul că stratul tapet, şi, uneori, şi cel transi-toriu, sînt consumate, întreaga cavitate devenind un sac plin cu polen. Sin. Macrosporange. 1. Polenizator, pl. polenizatori. Agr.: Varietate de pom, de arbust sau de altă plantă, al cărei polen fecundează florile altor varietăţi, din aceeaşi specie sau din altă specie, asigurînd fertilitatea acestora. 2. Polenizaţie, Bot.: Transportul grăunciorilor de polen (v.)de la anterei e staminelor, la stigmatele pişti le lor, în scopul realizării procesului de fecundaţie. Polenizaţia se produce fie imediat după înflorirea plantelor, fie mai tîrziu. Pe stigmatul unei flori poate apărea polenul din anterele aceleiaşi flori (de ex. la plantele ermafrodite), în care caz polenizaţia se numeşte directa, autogamâ sau autopolenizaţie, iar plantele respective se numesc autofecunde sau a u t o f e r-t i I e, sau de la alte flori (de ex. la plantele unisexuate), în care caz polenizaţia se numeşte indirectă, alogamă sau străină. Polenizaţia directă e puţin răspîndită la plante, în cazul nepotrivirii biologice între gârneţii sexuali neproducîndu-se autofecundarea. La unele plante, polenizaţia se produce înainte de deschiderea florilor. De exemplu: la orz are loc atunci cînd spicul se găseşte în interiorul frunzei superioare (în burduf); la grîu, şi după ieşirea spicului din teacă; la unele leguminoase are loc fie o autopolenizaţie înainte de înflorire, atunci cînd florile sînt în boboc, fie o polenizaţie străină, ia florile deschise.— Polenul poate proveni de la florile aceleiaşi plante (polenizaţie învecinată — gheitonogamă) sau de la alte plante (încrucişată — xenogamă). Polenizaţia indirectă e singura posibilă pentru florile unisexuate, însă se întîineşte şi la plantele cu flori ermafrodite, datorită, fie maturizării, în timpuri diferite, a andro-ceului şi a gineceului, fie atunci cînd polenul unei flori e impropriu pistilului din aceeaşi floare (de ex. la unele specii de pomi fructiferi şi de viţă de vie), fie din cauză că lungimea stilului e inegală faţă de aceea a filamentelor staminale (etero-stiIie). Filamentele staminale scurte şi pistilul lung determină o polenizaţie străină (de ex.: la hrişcă, la boraginacee, etc.). La plantele cu flori unisexuate, polenizaţia indirectă poate fi învecinată, la cele monoice (alun, mesteacăn), şi e obligatoriu încrucişată, la cele dioice (cînepă, hamei, urzică, etc.). Polenizaţia poate fi naturală sau artificială. Polenizaţia naturală consistă în transportul polenului unei flori pe stigmatul aceleiaşi flori, sau al altor flori; prin intermediul vîntului (plante anemofile) , al insectelor (plante ento-mofile), al păsărilor (plante o'rnitofile), al diferitelor animale (plante zoofile), al apei (plante hidrofile), etc. Din categoria plantelor anemofile fac parte: alunul, mesteacănul, stejarul, arinul, nucul, plopul, secara, porumbul, cînepa, hameiul, sfecla de zahăr, urzica, etc. La aceste plante, florile sînt lip-sitede nectar, învelişul floral e redus, uneori, aproape complet; au flori mici şi numeroase, au staminele cu anterele oscilante, pentru a se mişca fa cea mai mică adiere de vînt (la unele plante, de exemplu la nuc, alun, etc., toată inflorescenţa e oscilantă). Stigmatele plantelor cari se pofenizează prin vînt sînt bine dezvoltate, păroase, cu suprafaţă mare de prindere a grăunciorilor de polen (de ex.: la graminee, alun, mesteacăn, etc.). Plantele anemofile produc o cantitate foarte mare de polen; de exemplu, ia porumb, un exemplar produce circa 50 de milioane de grăunciori de polen. Majoritatea plantelor sînt însă entomofile, polenizaţia florilor făcîndu-se prin: albine, bondari, viespi, muşte (mai ales la umbelifere), fluturi, etc., cari caută în flori nectarul şi polenul. Florile pomilor fructiferi sînt polenizate, în principal, prin albine; la plantele cu corola lung-tubuloasă (de ex.: tutun, laur, etc.), polenizaţia se realizează numai prin insectele cu trompă lungă, cum sînt fluturii nocturni. Florile plantelor entomofile au petalele viu colorate, avînd uneori şi sepalele petaloide (de ex.: lalea, conduraşi, salvia, etc.), şi se grupează în inflorescenţe asemănătoare unei singure flori (de ex.: la compozite, umbelifere, etc.). Insectele, pentru a-şi lua nectarul, ating staminele şi pişti lele; încărcîndu-se cu polen într-o floare, îi transportă la altă floare. Albinele colectează din flori atît nectarul cît şi polenul pe care-l folosesc ca hrană, cum şi pentru construirea fagurilor. Unele insecte sînt atrase de mirosul uleiurilor volatile, secretat de anumite flori; de exemplu, albinele sînt atrase, în principal, de florile plăcut mirositoare (măr, levănţică, saicîm, etc.). Prin dresarea albinelor, hrănindu-le cu sirop avînd mirosul anumitor flori, se obţine ca aceste albine să viziteze florile respective, contribuind la polenizarea lor. Polenizaţia prin intermediul apei se întîineşte frecvent ia plantele acvatice (hidrofile), la unele dintre acestea consta-tîmdu-se însă şi polenizaţie anemofiiă şi entomofilă. La plantele submerse (de ex. cosorul-de-apă), polenizaţia se face sub apă. La unele plante, florile mascule grupate în amenţi scurgi, înveliţi într-ospată membranoasă, se rup şi plutesc lasuprafaţa apei, unde se lovesc de florile femele, producîndu-se polenizaţia. Polenizaţia artificială, executată de om, la început fără a i se înţelege adevăratul sens, e folosită azi pe scară mare, de şcoala miciurinistă, avînd o deosebită importanţă în obţinerea de soiuri cu proprietăţi productive superioare şi în crearea hibrizilor sexuaţi. în polenizaţia artificială e necesar să se cunoască cît mai exact biologia fiorală pe regiuni şi în condiţii cît mai variate de mediu. Executarea polenizaţiei artificiale reclamă o tehnică specială, operaţiile fiind următoarele: alegerea florilor; castrarea florilor la plantele-mamă şi izolarea lor; recoltarea şi păstrarea polenului; polenizaţia florilor castrate. Polenizaţia artificială a fost experimentată şi se aplică pe scară mare la fioarea-soarelui, la porumb, lucerna, cînepă, hrişcă, etc. Tehnica polenizării artificiale diferă de la planta la plantă; de exemplu: la fioarea-soarelui, se execută fie prin frecarea capitulului cu o perie specială (mănuşă de catifea sau de blană), fie prin frecarea uşoară a două inflorescenţe; la lucernă, secară, cînepă, se trece cu o frînghie întinsă peste lanul respectiv, provocîndu-se, prin lovire, scuturarea polenului pe florile femele; la porumb, polenul se adună într-o pîlnie echipată 1a partea inferioară cu o sită fină, şi se scutură pe mătasea altor plante; etc. a. Polenske, indice Chim.: Numărul de mililitri de soluţie de hidroxid de sodiu 0,1 n necesar pentru a neutraliza acizii graşi volatili insolubili în apă, proveniţi din 5 g ulei sau grăsime de analizat. Reprezintă o măsură a conţinutului de acizi graşi volatili insolubili — în special caprilic, caprinic, lauric, şi serveşte la detectarea amestecurilor şi falsificărilor uleiurilor şi.grăsimilor. 4. Polenske, metoda îui Chim.: Metodă pentru determinarea punctului de topire Ia grăsimi, ceruri, etc. Pentru determinare se foloseşte un tub în formă de U (1), cu Polhodie 21 Polialcooli diametrul interior de mm, grosimea pereţilor de 0 15***0,2 mm şi lungimea ramurilor de 80 şi de 60 mm. în ramura lungă se introduce substanţa de cercetat, pe o lungime cje 1 cm, care e împinsă la 1 cm deasupra îndoiturii. Tubul U e fixat de un termometru gradat (2), astfel încît substanţa să fie în dreptul rezervorului termometru lui. întregul dispozitivse încălzeşte într-o baie de apă (3), încet şi uniform, astfel încît temperatura să se ridice cu 1° pe minut. Temperatura la care coloana de substanţă cade şi la care masa devine complet clară reprezintă limitele punctului de topire. i. Polhodie, pl. polhodii. Geom., Mec.; Curbă în spaţiu care intervine în caracterizarea unei mişcări a unui corp solid în jurul unui punct fix. Dispozitiv pentru *de- Mişcarea unui corp solid în jurul unui terminarea punctului punct fix e echivalentă cu mişcarea soli- de topire al grăsimilor du lui în jurul unei axe mobile care descrie prin metoda Polenske. un con eliptic avînd vîrful în punctul fix. Elipsoidul de inerţie asociat solidului are o mişcare de rotaţie în jurul punctului fix, rămînînd tangent la un plan fix (II), perpendicular pe axa momentului cantităţilor de mişcare, plan pe care se rostogoleşte elipsoidul. Mulţimea punctelor de contact ale elipsoidului cu planul (II)formează în acest plan o curbă care se numeşte herpol-hodie, iar curba de intersecţiune a conului axelor instantanee cu elipsoidul de inerţie se numeşte polhodie. Considerînd elipsoidul de inerţie raportat la axele sale de simetrie: X2 y2 z2 (1) 2"~*1=0’ (a>b>C) ecuaţia conului axelor instantanee e: (2) («3-y]3) ^+(b2-r>>) £+(«*-,,*)-£ = 0, unde Y) e distanţa de la centrul elipsoidului (1) la planul (n)(a>Y]>s). Polhodia e deci reprezentată de ecuaţiile (1) şi (2). Proiecţiile ortogonale ale polhodiei pe planele yOz, xOy sînt elipse, iar proiecţia ei pe planul xOz e o hiperbolă. Notînd cu o distanţa de la centrul elipsoidului (1) la un punct al curbei: cj2=x2-j-y2-j-z2, ecuaţiile polhodiei pot fi puse sub forma: #2=P(c2—a2), y2=Q(p2—(32), z2=R(a2—y2), unde P= (ia2——c2) ' * (b2—ct){b2—az) ' c4 R = (p2—a1) {c'^—b2) a2=62+c2- b2c2 , p2=02-J-£2-- T »)■ între aceste expresii existînd relaţiile: j P+Q+R= 1 l a3p+^0+v3iî=O. Condiţiile mecanice ale problemei impun relaţiile: c*>- ay-\-b2 a2b2 a*-\-b2 Y 2>0. o2da2 Elementul de arc al polhodiei e dat de dî2= {«‘-;a1+p,+rV+9;P,-as)(PJ-Ys)+a*pH-pY} unde T=(o2—a2)(o2—p2)(o2—Y2) • Rectificarea curbei se face folosind funcţiuni eliptice. Raportînd planul (II) la un reper polar avînd polul în proiecţia ortogonală a centrului elipsoidului., herpolhodia e definită în raport cu acest reper de ecuaţia diferenţială: (3) d0 = w— 0gr2-f A)dr, r~\/ — T in care: A=s V(y)2—a2)(7)2—P2)(7)2—y2)= ^ (t)2—^2)(t)2—b2)(r}2—c2 (s2=1) T =(r2-}-Yj2—a2)(^2+732—p2)(r2-f*vj2~Y2). Pentru v\b se ia valoarea £— — 1 ■ Integrarea ecuaţiei diferenţiale (3) se efectuează prin integrale eliptice. Punctele herpolhodiei sînt situate în coroana circulară determinată de cercurile avînd centrul comun în pol şi razele egale, respectiv, cu Vp2—yj2 , Vya—rf . Curba e tangentă ambelor cercuri în punctele respective de jntersecţiune cu ele şi nu admite puncte de inflexiune. în cazul ecuaţia (3) se integrează prin funcţiuni ele- mentare şi curba e o spirală Poinsot: 2rn r0Q e'+e -r0Q (v. Poinsot, spirala lui ^). *. Poli-, Gen.: Element de compunere pentru unii termeni cari reprezintă noţiuni complexe. De exemplu: polifilament; policroism; policromie; etc. s. Poliacid, pi. poliacizi. Chim.: Acid care conţine în moleculă mai mulţi atomi de hidrogen, înlocuibili prin metale. După numărul de atomi de hidrogen cari pot fi înlocuiţi, în parte sau în total, cu metale, poliacizii se mai numesc: mono-bazici, bibazici şi tribazici. 4. Poliadiţie. Chim.: Reacţie de adiţie, urmată de o poli-merizare. V. şî sub Masă plastică. 5. Polialcooli, sing. poiialcoo!. Chim.: Alcooli cu mai multe grupări hidroxil, legate în catene alifatice. Sin. Alcooli polivalenţi, Polioii. După numărul şi poziţia grupărilor alcoolice din moleculă, cum şi după natura scheletului hidrocarbonat pe care acestea sînt fixate, se cunosc: dioli (numiţi şi glicoli), trioJi, tetroli, pentoli, hexoli, în cari grupărije hidroxil sînt fixate pe o catenă lineară de atomi de carbon. în funcţiune de poziţia respectivă a celor două grupări hidroxil din glicoli, se deosebesc a-glicoli, (R—CH—CH2), p-glicoli, (R—CH—CH2—CH2), y-glicoli, etc. II II OH OH OH OH După locul ocupat de gruparea —OH, pot exista polialcooli primari, secundari, terţiari sau micşti. Datorită prezenţei atomilor de carbon asimetrici, poli-alcoolii cu formula generală HOCH2—(CHOH)^—CH2OH pot exista în formele isomere prevăzute de teoria isomeriei optice. Astfel, în cazul eritritei (care conţine doi atomi de carbon asimetrici) se cunosc un isomer dextrogir, unul levogir şi unul inactiv (mesoeritrita); în cazul pentitelor (trei atomi de carbon asimetrici) se cunosc un isomer dextrogir (d-arabita), unul levogir (l-arabita) şi doi isomeri inactivi (xilita şi adonita); Poliamide 22 Polibasit în cazul hexitelor (patru atomi de carbon asimetrici) se cunosc, de asemenea, un număr şi mai mare de isomeri, dintre cari unii se întîlnesc în natură (d-manita, d-sorbita, d-idita, du 1-cita) (v. Isomerie optică, sub Isomerie). Se cunosc puţini alcooli polivalenţi cu mai mult decît şase atomi de carbon. Se cunosc şi polioli ciclici. Unii dintre aceştia se găsesc în natură, ca, de exemplu, hexaoxiciclohexanuI sau inozita care poate exista teoretic în. nouă qH OH forme isomere (isomeri geometrici | | şi două forme optic active). în CH—CH. \ CH—CH / CHOH regnul vegetal, inozita se găseşte y-iOCH^ sub forma de eteri mono-metilici 'v ai formelor optic active şi de esteri ai formei inactive (meso-inozita) OH OH cu acidul fosforic. Inozita Glicolii şi triolii inferiori sînt lichizi; tetrolii, pentitele şi hexitele sînt sol izi şi solubili în apă. Poliolii au, în general, proprietăţi chimice analoge celor ale alcoolilor monohidroxiIici. Grupările hidroxil pot reacţiona fie independent, fie împreună; rezultă din aceasta că prin reacţiile lor se obţine, în majoritatea cazurilor, un amestec complex de produşi. Astfel, reacţia cu metalele alcaline conduce fie la derivaţi monosubstituiţi, fie la derivaţi disubsti-tuiţi, cari sînt greu solubili şi nu reacţionează mai departe chiar dacă mai au grupări OH libere. Alcooli polihidroxilici cu hidroxizi în poziţia a formează alcoolaţi cu hidroxizii metalelor grele (cuprul, plumbul). Ca şi alcoolii simpli pot lua parte ia reacţii de eterificare, esterificare cu acizi anorganici şi organici. Unii esteri cu acidul azotic, ca nitroglicerina, pentanitroeritrita, au proprietăţi explozive. Cu aldehidele şi cetonele formează acetali. Oxidarea în condiţii blînde poate conduce la monozaha-ridele corespunzătoare, şi anume la aldoze, dacă se oxidează gruparea de alcool primar, şi la cetoze, dacă se oxidează o grupare de alcool secundar legată de un atom de carbon vecin cu cel care poartă gruparea de alcool primar. în cele mai multe cazuri, oxidarea conduce la un amestec de hidroxialdehide, hidroxiacizi (acid giicolic din glicol sau acid 1 actic din propandiol), acizi policarboxilici. Oxidarea poliolilor ciclici conduce la cetoli sau dicetone şi în unele cazuri are loc deschidere de ciclu cu obţinere de acizi bibazici. Prin deshidratarea g 1 icolilor cu acid sulfuric, clorură de zinc, sau catalitic, se obţin aldehide sau cetone. Poliolii superiori, de exemplu hexitele, prin încălzire cu urme de acizi minerali, pierd una sau două molecule de apă şi trec în mono- sau în dianhidro-derivaţi ciclici. Alcoolii polihidroxilici formează cu acidul boric un complex, a cărui aciditate e mult crescută faţă de cea a polioiului simplu şi care permite dozarea poliolilor în prezenţa fenol-ftaleinei ca indicator. Poliolii se obţin sintetic prin multe metode, a căror diversitate depinde de numărul de grupări hidroxil din moleculă şi de uşurinţa obţinerii materiei prime. O metodă generală e aceea care foloseşte hidroliza compuşilor polihalogenaţi cu atomi de halogen legaţi de atomi de carbon diferiţi. O altă metodă foloseşte hidroliza alcalină a halohidrinelor sau a eti-lenoxizilor (glicol din etiienclorhidrină sau din etilenoxid, glicerină din monoclorhidrină). Oxidarea alchenelor simple e şi ea utilizată. Alcoolul polivinilic se obţine industrial prin hidroliza poliacetatului de vinii. în natură, în stare liberă se găsesc: tetrite, ca mesoeritrită în unele alge şi ca ester cu acidul oxafic în ferigi şi licheni; pentite, ca: D-arabita în unele ciuperci, ribita în Adonis ver- nalis; hexite, ca: D-sorbita în fructe, D-manita în mana de Fraxinus ornus şi în alge ca Laminaria digitata, dulcita în alge marine şi plante terestre, şi D-idita. HOH.C CH.OH Un polialcool interesant e penta- c eritrita, care se deosebeşte net de alţi HOHgC^ ^CH2OH polioli* . Pentaerită Alcoolul polivinilic. e un alcool macromolecular. O importanţă particulară are d-sorbita, HO—CH2—(CHOH)4—CH2OH, obţinută prin hidrogenarea electrolitică sau prin hidrogenarea catalitică în prezenţa nichelului, a glucozei. d-Sorbita e întrebuinţată la fabricarea l-sorbozei, produs intermediar în fabricaţia vitaminei C. De asemenea, d-sorbita e întrebuinţată (sub numiri comerciale ca „Sionon", „Sorbo"), în locul zahărului, la alimentaţia diabeticilor. Glicerina, pentaeritrita, trimetilol-propanul se folosesc la fabricarea de răşini alchidice; D-manita e utilizată la fabricarea de răşini gliptalice şi a uleiurilor sicative; glicolii, glicerina, 1,2,6-hexantriolul, sorbită se folosesc ca umectanţi şi plastifianţi pentru gelatină, cleiuri, plută. Esterii sorbitei cu acizi graşi (Span, Atlas) sînt emulgatori solubili în apă, iar poliglicerina esterificată cu acizi graşi dă produşi hidro-solubili utilizaţi ca agenţi de avivare. Sorbită e materia primă pentru fabricarea vitaminei C. Esteri ai glicolilor, glicerinei, pentaeritritei cu acidul azotic sînt utilizaţi pe scară mare ca explozivi. Acidul fitic, esterul inozitei cu acidul fosforic, e folosit în Medicină ca sare de calciu şi de magneziu. Dulcita e utilizată în bacteriologie. Alcoolul polivinilic, insolubil în solvenţi organici, solubil în apă, serveşte la fabricarea de filme cu mare rezistenţă mecanică, apoi ca emulgator, şi înlocuieşte gelatina în unele cazuri. De asemenea se obţin fibre textile, în care caz alcoolul polivinilic e tratat, devenind insolubil în apă. Poliacetatul de vinii, ester al alcoolului polivinilic, e utilizat ca materie primă pentru lacuri, emailuri, sticlă de siguranţă (triplex), etc. 1. Poliamide, sing. poliamidă. Chim. V. Mase plastice obţinute prin policondensare, sub Masă plastică. 2. Poliant. Mineral.: Sin, Piroluzit (v.). 3. Poliantrachinonil-amine. Chim.: Coloranţi de cadă (v.) obţinuţi din derivaţii halogenaţi ai antrachinonei, prin înlocuirea clorului sau a bromului cu gruparea aril-amino din aminele aromatice. Reacţia decurge la temperatură înaltă, adeseori în prezenţa disolvanţilor cu temperatură de fierbere înaltă (triclorbenzenul, nitrobenzenul) şi în prezenţa cuprului metalic sau a sărurilor cuproase cari catalizează reacţia. Aproape totdeauna se uti I izează şi substanţe cari fixează acidu I mineral liber (sodă, acetat de sodiu). 4. Poliargirit. Mineral.: Ag24 Sb2S15. Sulfostibiură de argint, naturală, întîlnită în amestecuri intime împreună cu poii-basitul (v.) şi pirargiritul (v.). Se prezintă sub forma de mici cristale strîmbe, cu strălucire puternic argintie. s. Poliarsenit. Mineral.: Sin. Sarkinit (v.). 6. Poliatomic. Chim.: Calitatea unei molecule de a fi formată din mai mult decît doi atomi. 7. Poliaze, sing. poiiază. Chim. biol.: Sin. Polizahari-daze (v.). 8. Polibasit. Mineral.: (Ag, Cu)16Sb2Sn. Sulfostibiură de argint şi cupru naturală, întîlnită în filoane hidrotermale, plumbo-argentifere, de temperatură joasă. Conţine 62,1 ••• 74,9% Ag şi 3*" 10% Cu. Cristalizează în sistemul mono-clinic, în cristale lamelare sau prismatice scurte, cu habitus pseudoexagonal. Are culoarea cenuşie-neagră sau neagră de fier, cu urma neagră, cu nuanţe roşietice, şi cu luciu metalic. Prezintă clivaj bun după (001), are spărtura neregulată, duritatea 2***3 şi gr. sp. 6127“*6,33. Polibazic 23 Policondensare în lamele subţiri e roşu translucid, aproape opac. E optic biax, cu wLi>2,72; în secţiuni lustruite e slab anisotrop. Se topeşte uşor la flacăra suflătorului, unde, împreună cu o sare de fosfor,’ formează o perlă verzuie-albastră. 1. Polibazic. Chim.: Calitatea unui acid de a conţine în moleculă mai mulţi atomi de hidrogen înlocuibili cu atomi de metal. Acidul polibazic se numeşte poliacid (v.). 2. Polibromurâ, indice de Ind. alim.: Cantitatea de polibromuri rezultate din 100 g grăsime prin tratarea cu brom în condiţii de lucru determinate. Reprezintă o măsură a conţinutului în acid linolenic şi iso-acizi nesaturaţi ai unei grăsimi şi serveşte, în special, la caracterizarea (şi identificarea) uleiului de in, a uleiurilor de peşte şi a uleiurilor din ficat din animale marine. Aducţii bromului cu acizii nesaturaţi se diferenţiază între ei prin temperaturile de topire şi prin solubilitatea în diverşi solvenţi, iar pe baza diferenţei de solubilitate în eter se pot separa şi determina din amestec polibromuri le acizilor poline-sat uraţi. Metoda fiind, empirică, trebuie respectate riguros anumite condiţii de saponificare, de extracţie a acizilor graşi, de bro-murare, spălare şi uscare. 3. Polibutadienâ. Ind. chim.: Cauciuc sintetic obţinut prin polimerizarea butadienei. Prin polimerizare sterespecifică (în prezenţa complecşilor organometalici formaţi din alchil-meta^i şi halogenuri ale metalelor de tranziţie) se obţin produse stereoregulate, în cari predomină structura 1,4 cis, cu proprietăţi cari permit ca prin amestecare cu cauciucul natural să se obţină produse vulcanizate, indicate pentru confecţionarea anvelopelor de auţovehicule grele, deoarece au o comportare mecanică şi termică foarte bună. Prin metodele clasice de polimerizare a butadienei (cu sodiu metalic drept catalizator) se obţin polimeri cu structură ramificată, cu proprietăţi elastice inferioare. 4. Policandru, pl. policandre. Arta. V. Lustră. 5. Policarbonaţi, sing. policarbonat. Ind. chim.: Mase plastice obţinute prin reacţia dintre dian (p, p’-dioxidifeniI-2, 2-propan) şi fosgen sau esteri ai acidului carbonic: / Ho H2 H2 Ho C—C , * C—C HO—HC^ XCH— C—HCX XCH—OH xc—c/ iH xc—cy \ h2 h2 ch3 h2 h2 A + COC Ig +NaOH — NctCI ~ / H., H 2 C—C O—HC/ XCH- xc—c/ CH H* H2 \ I 3 c—c r-C— HCy XCH—OC 1 XC—C/ H„ H„ CH, H» H, /■ Se prezintăsub forma de mase transparente, incolore, avînd caracteristici asemănătoare cu ale polimetacrilatului de metil, cu bune calităţi termice şi mecanice. Se utilizează ca filme pentru ambalaje (cari au proprietatea de a fi autoextensibile), pentru construcţii electrice şi radio-electrice, construcţii metalice (angrenaje, piese de automobil), pentru tuburi şi profiluri. 6. Policiclic, Chim.: Calitatea unei substanţe de a conţine în moleculă mai multe cicluri atomice. t. Policlinica, pl. policlinici. 1. Arh.: Instituţie medico-sanitară destinată consultării şi tratării medicale a bolnavilor nespitalizaţi, fie la sediul instituţiei, fie la domiciliul acestora, cînd nu pot circula. Policlinica poate face parte dintr-un spital unificat, sau poate fi independentă. De asemenea, există policlinici specializate, destinate numai pentru o singură specialitate medicală (de ex.: stomatologie, pediatrie, cardiologie, T.B.C., etc.). Sin. Ambulatoriu. 8. Policlinica. 2. Arh.: Clădire sau parte dintr-o clădire, care adăposteşte o policlinică în accepţiunea 1. Ea poate face parte din complexul de clădiri al unui spital sau poate constitui o unitate separată, şi cuprinde un număr variabil de secţiuni destinate diferitelor specialităţi medicale: medicină internă, chirurgie, stomatologie, pediatrie, ginecologie, obstetrică, T.B.C., dermatologie, radiologie, laborator de analize medicale, fizioterapie, hidroterapie, mecanoterapie, etc. încăperile principale din cari se compune o policlinică sînt: vestibulul, cu vestiarul; registratura, cu fişierul bolnavilor; sălile de aşteptare de lîngă cabinetele de consultaţii (cîte o sală de aşteptare la 1---2 cabinete); cabinete de consultaţii şi de tratamente, pe specialităţi, compuse din mai multe încăperi; birourile administraţiei; încăperile pentru serviciu, băi, toalete şi closete. Policlinicile se amplasează, de preferinţă, pe terenul spitalului căruia îi aparţin. Ele pot fi amenajate, fie în clădiri separate, fie în clădirea în care e amenajat şi staţionarul spitalului. Ultima soluţie prezintă avantajul că bolnavii din staţionar pot folosi instalaţiile şi laboratoarele policlinicii. în acest caz, policlinica e aşezată la parter, eventual la primul etaj (unele servicii şi în demisol), pentru a fi uşor accesibilă bolnavilor externi şi pentru a evita contactul lor cu bolnavii internaţi. Pe lîngă intrarea generală a policlinicii, se recomandă să se amenajeze intrări separate pentru secţiile de pediatrie, T.B.C. şi dermato-venerice. Dimensionarea pol ici in ici lor se face în funcţiune de numărul total al consu laţii lor cari se acordă într-un an şi care se determină înmulţind numărul populaţiei care aparţine de policlinica respectivă cu un indice de consultaţii anuale pe cap de locuitor. Acest indice variază astfel: 3 consultaţi i pe an, pentru localităţi din mediul rural cu cel mult 4000 de locuitori, respectiv 6 consultaţii pe an pentru localităţi cu mai mult decît 4000 de locuitori; 7*--8 consultaţii pe an în oraşe cu cel mult 10 000 de locuitori, 8--*9 consultaţii pe an în oraşe cu 10 000---25 000 de locuitori, 9* * -10 consultaţii pe an în oraşe cu 25 000---50 000 de locuitori şi 10—12 consultaţii pe an în oraşe cu mai mult decît 50 000 de locuitori. De asemenea, se consideră că circa 60% din totalul consultaţiilor zilnice se acordă dimineaţa, iar 40% după amiaza. Suprafaţa totală, desfăşurată, a policlinicii, se determină prin înmulţirea numărului de consultaţii din schimbul cel mai mare (de dimineaţă) cu indicele de suprafaţă al fiecărei consultaţii, care pentru o policlinică completă e de circa 6 m2 (de ex. suprafaţa totală a unei pol ici iniei pentru 150 de consultaţi i pe schimb de dimineaţă, e de circa 900 m2). Sin. Ambulatoriu. 9. Policlorurâ de vinii. Chim.: Sin. Clorură de polivinil (v.). V. şi sub Masă plastică. io. Policondensare. Chim.: Reacţie de combinare a unor monomeri într-o macromoleculă cu eliminarea concomitentă a unor produse secundare'formate din molecule de HaO, NH3, HCI, etc. Cînd la reacţie participă molecule diferite (de ex. un acid şi un alcool) reacţia se numeşte eteropolicondensare: n HOCO—Rx—COOH-j-72 HO—R2—OH<> <> HO [— CO—Rx—CO— O—R2—O—]n -f 2(n—1)HaO. Cînd la reacţie participă molecule de un singur tip (oxr acid de tipul HOR—COOH), procesul se numeşte omopoli-condensare: n H0(CHa)jeC00H<>H[0(CHa)JCC0]w0H + («—1)HaO. Policraz 24 Polidispersiune Exemple de policondensare sînt şi obţinerea polipeptidefor prin condensarea a-aminoacizilor (rezultînd ca produs secundar apă), formarea ipotetică a celulozei în plante prin condensarea unui număr mare de molecule de glucoză cu eliminare de apă, reacţiile de obţinere a maselor plastice, etc. Procesele de policondensare se conduc după aceleaşi legi ca şi procesele de condensare simplă: creşterea catenei se produce prin reacţia succesivă a moleculelor; produsul obţinut reacţionează cu moleculele următoare; etc. Spre deosebire de polimerizarea prin reacţii în lanţ, poli-condensarea e un proces în trepte, în general după tipul unor reacţii bimoleculare de schimb, reversibile, în cari reacţia inversă e reacţia de depolimerizare (sau procesul de degradare). La fiecare treaptă de reacţie se formează produşi intermediari stabili, cari pot fi izolaţi. Astfel de procese au loc, de obicei, la temperaturi şi la presiuni înalte sau în prezenţă de catalizatori, cînd atît substanţa iniţială cît şi produşii formaţi se găsesc într-o stare specială activă. Aceste procese sînt caracteristice, în special, compuşilor organici saturaţi, cari au în compoziţia lor grupări funcţionale active, cum sînt grupări le polare-—OH, —COOH, —NH2—-CHO, —CI,—Br, cari pot intra în reacţia de schimb punînd în libertate produşi dintre cei mai simpli: HaO, NH3, HCI, etc. Procesul de policondensare se caracterizează prin valoarea constantei de echilibru K şi, din acest punct de vedere, se deosebesc două tipuri de reacţii de policondensare: a) Reacţii de policondensare, caracterizate prin valori mici ale iui iif(4*--10), cari determină o sensibilitate mare a reacţiilor faţă de prezenţa în mediul de reacţie a produşilor de reacţie secundari (H20, HCI***) cari trebuie îndepărtaţi pentru ca reacţia de policondensare să continue. Exemple: formarea în lanţ a legăturilor —CO—O— sau —NH—CO— prin reacţia dintre amine, alcooli, acizi, etc. b) Reacţii de policondensare cari se desfăşoară într-un singur sens şi cari nu depind de prezenţa în sistem a moleculelor simple rezultate şi cari se caracterizează prin valori foarte mari ale lui K. Exemplu: reacţiile I I 1 ! prin cari se formează legăturile —C—C— sau —C—N—C—■ II I . I (prin condensarea fenolului cu formaldehida, a aminelor cu formaldehida). î. Policraz. Mineral.: Varietate de euxenit (v.) cu conţinut mare de titan şi cu circa 20% U3Os. 2. Policroism. Fiz., Mineral. V. sub Pleocroism. 3. Policrom. 1. Arto: Calitate a unei picturi, a unei decc» raţi i picturale sau a unui strat de acoperire a unui obiect (vopsea, smalţ, zugrăveală, etc.) de a fi executate în mai multe culori. 4. Policrom. 2. Arta: Calitate a unui obiect de a fi acoperit cu un strat co'orat în mai multe culori sau de a fi colorat în masă în mai multe culori. 5. Policromie. 1. Arto: Procedeu de pictură, de decoraţie picturală, de vopsire sau de imprimare, la care se folosesc mai mn'te cu'ori. e. Policromie, pK ^olicronv5. 2. Poligr.: Tipăritură executată în mai mu't decît patru culori, cum sînt tipăriturile de ilustraţii co'orate în semitonuri sau reproduceri le lucrări!or de artă, în mai multe cuion, executate sub formă de planşe. Uzual se numesc policromii şi tricromiile (v.) şi patrucro-miilc (v.). 7. Policubicâ, antena Te/c.: Antenă deemîsiure folosită în radiodifuziunea pe unde meLrire si consictînd din radiatoare în jumătate He lunpirm de tind* dicpuse pe muchii’e orizontale a'e unui cub (v. fig.). în general antena policuhică e formată din mai multe grupuri de cîte patru d'po'i (fiecare dipol e constituit din două radiatoare pernendicufare). nu cuprirde e'e-mente p?sive şi e pro'eiată c ntra intemperii !or pri înclvde-rea întregii antere incluziv suportul într-o cameră de material termoplastic, sau nu e protejată deloc. Caracteristica de di- rectivitate e aproape omnidirecţională, iar cîştigul, pentru n grupuri de patru dipoli, e aproximativ 5+10 log n dB, 8. Polidimit. Mineral.: Ni3S4. Sulfură de nichel, naturală, cristalizată în sistemul cubic. Are culoare cenuşie. Sin. Ni-chel-l inneit. 9. Poiidispers. Chim., fiz.: Calitate a unei suspensii, respectiv a unui sistem coloidal, de a conţine particule de mărimi diferite. Sin. Eterodispers. 10. Polidispersiune. Chim. fiz.: Stare a unor sisteme disperse (amestecuri) formate din particule de aceeaşi natură chimică, de mai multe grosimi (diametri), cuprinse într-un anumit domeniu sau într-o anumită „gamă" de dimensiuni,care depinde de felul sistemului (omogen, eterogen, microetero- o) antenă policubică formată din gen, etc.), de modul de pre- doua grupe cubice (dipolii în alb, parare, de stabi I itate, vech ime, pilonul şi piesele de prindere în etc., spre deosebire de siste- negru; alimentarea nu e figurata); mele eterodisperse, cari sînt b) schema unei grupe cu alimen-sisteme disperse cu componenţi ţările ei. de natură chimică diferită. Majoritatea sistemelor disperse întîlnite în tehnică sînt sisteme atît polidisperse, cît şi eterodisperse. Sistemele monodisperse şi cele isodisperse sînt mai rare şi se prepară în mod special, prin metode adecvate. Coloizii po!idisperşi reprezintă clasa cea mai importantă de sisteme polidisperse. Diametrul particulelor coloide poate fi cuprins între circa 1 şi 200 mţi, interval în care se menţin proprietăţi le lor caracteristice. Dintre coloizi, cea mai importantă clasă de coloizi poli-disperşi o constituie coloizii liofili, sau soluţiile de polimeri înaiţi (macromoleculari), polidispersiunea fiind o caracteristică fundamentală a soluţiilor de răşini sintetice. Deoarece numărul perticulelor cari au dimensiuni diferite e foarte mare Ia sistemele coloide (ca şi numărul total de particule), polidispersiunea se interpretează şi se calculează statistic. Cele mai importante mărimi prin cari se caracterizează statistic pol idispers iuni ie, sînt distributia sau funcţiunea de distribuţie (de repartiţie) integrală şi funcţiunea de distribuţie diferenţială. Aceste distribuţii se determină experimental prin analiza polidispersâ, care consistă în stabilirea fracţiunilor (% de greutate) de anumite dimensiuni date, operaţie numită şi fracţionare. Coloizii liofobi se fracţionează prin: sedimentare (analiza de sedimentare), difuziune, centrifugare sau ultracentrifugare şi ultrafiltrare sau electroultrafiltrare. Coloizii liofili (soluţie de polimeri sau de răşini) se fracţionează prin precipitare fracţionată (deex.: poliesterii cauciucului sintetic, copolimerii policlorurii de vinii şi alcoolului polivinilic), cum şi prin disoivare fracţionată. In statistica polimerilor intervin şi noţiunile de: coeficient de etero gene itate, dat de expresia: M fiind greu- tatea macromoleculară, iar M., greutatea moleculară a fracţiunii i; frecvenţa de distribuţie (*r), reprezentînd fracţia molară a merului de lungime r; momentul de distribuţie Q = y^ r^Pr= ^/Prdr, unde Pr=Xr^Pr reprezintă distri-0 3 h Antenă poficuhică. Poliedric, oţel ~ 25 Poliedru buţia polimerului sau numărul moleculelor de lungime r, care se exprimă şi în greutate sub forma distribuţiei de greutate (wr); funcţiunile de repartiţie integrala: Wr=foWrdr> respectiv diferenţială: F =^9 M d M Proprietăţile cari depind de polidispersiunea coloizilor liofobi sînt, în primul rînd, stabilitatea şi pragul de coagulare, adică concentraţia minimă a unei substanţe coagulante care provoacă coagularea unui sol al coloidului respectiv. 1. Poliedric, oţel Metg.: Sin. Oţel austenitic. V. sub Oţel. 2. Poliedru, pl. polare. Geom.: Figură formată din feţe poligonale plane constituind un sistem care verifică condiţii determinate. Dacă poligoanele admit puncte nodale, ele pot fi des-compuseîncelule(Pj), cari sînt poligoane simple sicari determină feţe poligonale simple. Mulţimea acestor feţe poligonale simple formează faţa poligonală determinată de poligonul nodal considerat (P). Laturi Ieşi vîrfurilefeţelor pol igonale componentese numesc muchii şi vtrfuri ale poliedru lui. Poliedrele sînt numite după numărul feţelor componente. Un poliedru cu 4, 5, 6, 7, •••, 12,•••20 de feţe se numeşte, respectiv, tetraedru, pentaedru, exaedru, eptaedrur•*, dode-caedru•••, icosaedru. în Geometria elementară sînt considerate poliedrele cari sînt determinate de următoarele condiţii: o muchie oarecare aparţine la două feţe poligonale; două feţe cari au o muchie în comun nu aparţin unui aceluiaşi plan; planul care conţine o faţă oarecare a poliedrului determină în spaţiu două regiuni şi toate celelalte feţe ale poliedrului sînt situate numai într-una din aceste două regiuni. Un astfel de poliedru se numeşte poliedru convex în sens strict şi în el există următoarele relaţii de poziţie: o muchie oarecare aparţine numai la două feţe; feţeie poliedrului sînt determinate de poligoane simple şi convexe în sens restrîns; două feţe oarecari nu au alte puncte comune afară de punctele unei eventuale muchii comune; două puncte ale suprafeţei poliedrale pot fi considerate ca extremităţi ale unei linii poligonale ale cărei laturi aparţin, toate, feţelor poliedrului; suprafaţa poliedrală determină în spaţiu două regiuni: o regiune interioară avînd un diametru finit şi o regiune exterioară infinită. Regiunea interioară poate fi obţinută ca regiunea comună a tuturor regiunilor determinate de planele tuturor feţelor poliedrului. Notînd cu /, m, v, respectiv, numărul feţelor, al muchiilor şi ai vîrfurilor, pentru un poliedru convex, există relaţia: 0) numită relaţia luiEuler. Un poliedru format din feţe poligonale simple, care e bilater (v. sub Topologie) şi care verifică relaţia lui Euler, se numeşte poliedru e u I e r i o n. Se obţine o clasă mai generală de poliedre dacă sistemul feţelor poligonale verifică următoarele condiţii, feţele poligonale ale sistemului sînt determinate de poligoane simple şi două feţe oarecari nu au nici un punct interior comun; o latură a unei feţe poligonale aparţine la două dintre feţele sistemului şi numai la două; două feţe (P), (P') alesistemuIui pot fi conexate printr-un şir de feţe aparţinînd sistemului (2) P1=P,P',,-,PI=P', astfel încît o faţă (P.) din şirul (2) să aibă o latură comună cu faţa următoare (P^.j); feţele pol igonale cari conţin un acelaşi vîrf A. al poliedrului pot fi ordonate ciclic {PiVPiV-.P!„-P*} astfel încît două feţe consecutive să aibă o latură comună care să conţină vîrful A.. în general, numerele caracteristice f, m, v asociate unui astfel de poliedru nu verifică relaţia lui Euler. în clasa acestor poliedre se poate delimita o clasă, importantă, formată din acele poliedre cari sînt omeomorfe cu o sferă şi cari se numesc poliedre simple (v. Omeo-morfism, Topologie). Un poliedru simplu e un pol iedru eu Ier ian. Dacă un poliedru bilater e omeomorf cu suprafaţa obţinută dintr-o sferă prin perforarea ei într-un număr âep găuri, nunnjrul p se numeşte genul poliedrului. Numerele caracteristice f, m, v ale unui poliedru bilater de genul p verifică relaţia: (3) —1(p—1). Poliedrele euleriene sînt poliedre de genul zero şi sînt suprafeţe simplu conexe (v. Topologie). Notînd cu f. 3) numărul feţelor cari au i vîrfuri şi cu v. numărul vîrfurilor cari sînt conţinute de i feţe 3) şi cari determină deci unghiuri poliedre cu i feţe, într-un poliedru eulerian cu feţe poligonalesimple există relaţiile: 2(/,+ /4+/5+"0=s4xrs+2»4+3»6+... 2 (z>34-z;4+îV-i“,,,)==:4+/8+2 /4+3/5+"' /s+^3 = 8+/5 + IV+ 2 (/64-^6) + ■,• 3/3+2/4-f-/5= 12-f-2î/4-f-4z/5-j----y7_|-2/8 3 V3+ 2 fl4+v5 = 12+ 2 /4-f- 4 /5-f-J-î>7+ 2 4 /8+ 2 /4+^3 =20+21/44- 5 v5 -j- 8 v6-j-b 2 /6+4-/7-f- • • • 4%+2î>4+/3=20-j-2/4-j-5/5-|-8/6-j--------j_2p6-{-4 v7+*** Condiţia necesară şi suficientă pentru casă existe un poliedru eulerian cu / feţe, m muchii şi v vîrfuri, f,m,v fiind numere date, e exprimată de relaţiile: “ U+v=m+2, ' ' ] 3/=g 2m 3v sg 2m, Poliedrele bilatere de genul 1, cari sînt deci topologic echivalente cu un tor (v. Tor), se numesc poliedre inelare. Un poliedru simplu se numeşte regulat, dacă feţele sale sînt determinate de poligoane regulate egale. Rezultă că şi unghiurile poliedre sînt regulate şi eg'ale şi poliedru! e convex în sens strict. Nu există decît cinci poiiedre regulate convexe. Ele se mai numesc şi poliedre platonice. Notînd cu n numărul laturilor unei feţe şi cu n numărul muchiilor unui unghi poliedru, valorile lor şi ale numerelor caracteristice relative la poliedrele platonice sînt date în tabloul I. Un poliedru regulat convex e înscris într-o sferă (S) şi e circumscris unei alte sfere (£'). Centrul comun sferelor (S), (2') se numeşte cenr.ru! poliedrului. Două poliedre ale căror elemente pot fi puse în corespondenţă biunivocă, astfel încît vîrfurilor, muchiilor şi feţelor unuia dintre ele să-i corespundă feţele, muchiile şi vîrfurile celuilalt şi ca la două elemente cari sînt incidente să corespundă două elemente tot în relaţie de incidenţă, se numesc poliedre reciproce sau corelative. Tabloul I / V m » I n Tetraedru 4 4 6 3 3 Exaedru (cub) 6 8 12 4 3 Octaedru 8 6 12 3 4 Dodecaedru 12 20 30 5 3 Icosaedru 20 12 30 3 5 PoJiene 26 Polietenoici, acizi ~ Fiind dat un poliedru regulat convex, mulţimea formată de rotaţiile sferei circumscrise (S) cari suprapun poliedrul considerat pe el însuşi formează un grup care e asociat poliedrului dat. Elementele de natură metrică relative la cele cinci tipuri de poliedre regulate sînt date în tablourile 11 şi 111 în cari a e măsura d iedru fui format de două feţe alăturate, d e lungimea Tab’oul II Poliedrele convexe în sens strict, ale căror feţe sînt regulate fără a avea toate acelaşi număr de laturi şi ale căror unghiuri poliedre sînt toate egale fără a fi regulate, se numesc poliedre arhi medice. Feţele acestor pol iedre sînt sau de două tipuri sau de trei tipuri diferite, iar unghiurile lor poliedre sînt sau triedre sau tetraedre sau pentaedre. Orice poliedru arhimedic e înscris într-o sferă. Tabloul III 12 20 2V2 3 1 2^2 3 2 Ys 5 2 T 1 T o 1 ~y VI 5 YL 3 70°31'43", 6 90° 109°28'16", 4 116°33'54", 2 138°H'22", 6 (a4+a8 = / r R Q s V 4 ~Td 4 d Vîd* 6 ^ 1 2 d 6 d% 8 ~vă ~d Şd+Ks)rf r' 2 fi 1(15+7/5)/ 12 1 V 10(25+11K5W ^(3 + f5)rf ^(3+K5> 20 iy 10+2/w ■Ţ(i+Ks)rf 5 Vid* ^(3+K5)^ muchiei, r, R, p sînt respectiv raza sferei înscrise, raza sferei circumscrise şi raza sferei (£") care e tangentă la muchiile poliedrului, 5 e aria poliedrului şi V e volumul domeniului care are ca frontieră poliedru!. într-un mod mai general pot fi considerate poliedre cari nu sînt simple, dar ale căror feţe sînt determinate de poligoane regulate şi egale între ele şi ale căror unghiuri poliedre asociate vîrfurilor sînt şi ele regulate şi egale. Astfel de pol/edre se numesc poliedre regulate stelate. Există patru tipuri de poliedre regulate stelate şi fiecare dintre ele e transformat în el însuşi de grupul rotaţiilor ico-saedrului, adică de mulţimea rotaţiilor unei sfere cari suprapun un icosaedru înscris pe el însuşi. Pentru aceste patru tipuri există numerele indicate în tabloul IV. Poliedrele l şi II sînt reciproce. Poliedrele III şi IV, de asemenea, sînt reciproce. Feţele poliedrelor l şi IV sînt determinate de poligoane regulate convexe, iar feţele celorlalte două poliedre, de poligoane regulate stelate. Poligonul I, numit dodecaedru regulat stelat, se obţine din icosaedruI regulat, luînd ca vîrfuri ale unei feţe extremităţile muchiilor icosaedrului cari au o origine comună într-un vîrf al Iui. Poliedrul II, numit dodecaedru regulat cu feţe stelate şi cu 12 vîrfuri, se deduce din I, înlocuind fiecare faţă a acestui poliedru cu pentagonul stelat avînd aceleaşi vîrfuri. Poliedrul III, numit dodecaedru regulat cu feţe stelate şi cu 20 de vîrfuri, se obţine din dodecaedruI convex regulat, luînd muchiile acestui poliedru cari conţin vîrfurile unei feţe fără ca ele să fie conţinute în planul acestei feţe şi considerînd extremităţile acestor muchii ca vîrfuri ale unui pentagon stelat care determină o faţă a poliedrului III. Poliedrul IV, numit icosaedru regulat stelat, se deduce din icosaedrul regulat convex, luînd punctele de intersecţiune a planului fiecărei feţe a acestui poliedru cu planele feţelor adiacente feţei opuse şi luînd triunghiul format de cele trei drepte obţinute ca faţă a poliedrului IV. Poliedrele arhimedice duale sînt poliedre cu unghiuri poliedre regulate, dar cari nu au toate acelaşi număr de feţe şi cu feţele toate egale, dar cari nu sînt regulate. Ele se obţin din poliedrele arhimedice printr-o polaritate în raport cu o sferă concentrică. Poliedrele arhimedice şi dualele lor se numesc poli-e d r e semi regulate. Două poliedre simple se numesc adiacente dacă au în comun o porţiune de frontieră fără a avea puncte interioare comune. 1. Poliene, sing. polienă. Chim.: Sin. Carotinoide (v.). 2. Poliester, pl. poliesteri. Chim.: Produs macromole- cular obţinut prin esterificarea unui acid dicarboxilic cu un alcool dihidroxilic. V. şl sub Alchidali. s. ~ armat. Chim. V. Mase plastice poliesterice, sub Masă plastică. 4. ~ de contact. Chim. V. Mase plastice pol iesterice, sub Masă plastică. 5. Polietenoici, acizi Chim.: Acizi graşi cu patru sau cu mai multe duble legături în moleculă. Sînt componenţi caracteristici importanţi ai uleiurilor nesaturate obţinute din animale acvatice (peşti, animale marine). în proporţii mici se găsesc şi în grăsimile unor animale terestre, în special în grăsimea din ficat şi din creier şi, mai rar, în cea de depozit, în regnul vegetal, pînă în prezent a fost identificat un singur reprezentant, acidul parinaric (acidul 9, 11, 13, 15-octadeca-tetraenoic), în grăsimea extrasă din seminţe de „akarittom“ (Parinarium laurinum). Acizii polietenoici din grăsimile animalelor acvatice se separă sub forma de săruri de litiu cari sînt solubile în acetonă de 95% sau sub formă de polibromuri insolubile în benzen rece. .Prin distilări fracţio-nate ale esterilor etilici ai amestecului de acizi polietenoici separaţi, fie ca săruri de litiu, fie ca polibromuri, s-au putut separa acizii individuali. Principalii acizi graşi din acest grup sînt: Acidul hiragomc, C16 H2Q Oa (acldui 6,10,14-hexadecatri-enoic), separat din uleiul de sardele. (Deşi conţine numai trei duble legături este în general clasificat 'în grupul acizilor polietenoici, pe cari îi însoţeşte în natură.) Lichid galben Tablou! IV / V m n n' I 12 12 30 5 5 II 12 12 30 5 5 III 12 20 30 5 3 IV 20 12 30 3 5 Polietilenă 27 Polietilenă cu d4°=0,9288 ; n^ =1,4855 ; indicele de iod 310,6.Prin hidro-genare trece în acid palmitic. Acidul moroctic sau stearidonic, C18 H28 Oa (acidul 4, 8. 12, 15-octadecatetraenoic), care se găseşte în uleiurile de peşte; are df =0,9297; ng =1,4911; indicelede iod 372,6. Prin hidrogenare trece în acid stearic. Aciduleicosatetraenoic, C20 H3202 (acidul 4, 8, 12, 16-eicosa-tetraenoic), care se găseşte în uleiul de peşte şi de caşalot, separat'din săpunurile de sodiu ale uleiurilor respective cu acetonă dintr-o fracţiune de esteri etilici cu temperatura de fierbere înaltă. Acidul timnodonic, C20H30O2 (acidul 4,8,12,15,18-eicosapen-taenoic), care se găseşte în uleiul de sardele, în fracţiunile cu temperatură de fierbere înaltă. Acidul clupanodonic (v. Clupanodonic, acid ~). - Acidul docosahexaenoic, C22H3202 (acidul 4,8,12,15,18 21- sau 4,8, 11, 14, 17, 20-docosahexaenoic). E obţinut împreună cu acidul clupanodonic, din esterii etilici cu temperatura de fierbere înaltă, preparaţi din uleiul de sardele. Acidul nisinic, C24 H36 02 (acidul 3, 8, 12, 15, 18, 21-tetra-cosahexaenoic), care se găseşte în reziduul de distilare al esterilor metilici obţinuţi din uleiul de sardele. Acidyl scoliodonic, C24 H38 02 (acidul tetracosapentaenoic), care se găseşte în uleiul din ficat de peşte; însoţeşte acidul nisinic în reziduurile de distilare. Acidul shibic, C26 H4202 (acidul hexacosapentaenoic), care se găseşte în uleiurile de peşte. Acidul thimnic, C26H40O2 (acidul hexacosahexaenoic), care se găseşte în uleiurile de peşte. Are d^0^ 0,9433 1,5022 şi indicele de iod 372,1. Acizi p o I i e t e n i c i de origine animală terestră Principalul acid polietenoic din grăsimile din ficat şi c*ir, creier e acidul arahidonic, C20H32O2 (acidul 6, 10, 14,18-eicosatetraenoic), care se găseşte în fosfatidele naturale. Se mai găsesc, probabil, şi acizi polinesaturaţi în C22 şi C24. Acizi polinesaturaţi în C20 şi C22 au fost găsiţi şi în untura de porc, ca şi în grăsimea de ou. Mici cantităţi de acid clupanodonic au fost semnalate, de asemenea, în partea fluidă din untură. i. Polietilena. Chim.: (—CH2—CH2—) . Masă plastică obţinută prin polimerizarea etilenei provenite, la rîndul său, din gazele de cracare sau, în instalaţii cu capacitate mică, din deshidratarea alcoolului etilic. Sin. Politenă, Lupolen, Hostalen, Altenă, Alathon, Alkatenă. După procedeui de polimerizare, se deosebesc următoarele tipuri principale de polietilenă: Polietilena de presiune înaltă, obţinută prin polimerizarea etilenei la 1000---2000 at, la 150---2000, avînd ca iniţiator cantităţi mici de oxigen sau peroxizi: peroxid de benzoil, di-terţiar-butil-peroxid, h idroxi-d iciclohexi l-peroxid. Procedeul pune probleme tehnice dificile pentru îndepărtarea căldurii unei reacţii puternic exoterme; se utilizează un reactor tubular, în care gazele circulă cu viteză mare pentru a asigura transferul caloric şi de obicei se introduce în mediul de reacţie şi un lichid care să aibă numai rolul de a absorbi căldura de reacţie, fără a afecta pol imerizarea. Astfel se obţin polimeri cu greutatea moleculară între 4000 şi 60 000, avînd o structură ramificată şi o cristalinitate mai mică (v. tabloul II), gradul de cristal initate fiind urmarea directă a ramificării în catenă. Polietilena de presiune medie se obţine prin polimerizarea etilenei la 30---40 at, la 135---2000, în prezenţa catalizatorilor metalici (Ni, Co, Fe, Pt, etc.) sau a oxizilor metalici fin divizaţi (Ni203, Ni03, Cr03, Mo03), pe suport de silice-aiumină (Si02'AI203), într-un mediu de solvent hidrocarbonat (fracţiunea heptanică din benzină). Se obţine un polimer cu structură neramificată, cristalin, cu greutatea moleculară între 25 000 şi 140 000. Polietilena de presiune joasă se obţine prin polimerizarea etilenei la presiunea de 1---2 at şi 70°, într-un mediu de solvent hidrocarbonat, în prezenţa catalizatorilor organo-metalici, cari sînt formaţi din complecşi ai alchilmetalelor (trietilaluminiu, monoclorură de dieti(aluminiu, amil sodiu, etc.) şi halogenuri ale metalelor de tranziţie (TiCI4). Polimerul obţinut are ostructură aproape Iineară, e cristalin, cu o structură sferolitică, iar greutatea moleculară e de 20 000---1 000 000, în funcţiune de condiţiile de lucru. Caracteristicile de structură ale pol ieti lenelor obţinute prin diferitele procedee se reflectă în caracteristicile lor fizico-mecanice. în tabloul i se dau diferite caracteristici de structură ale pol ieti lenelor obţinute prin diverse procedee. Tablou! I. Caracteristici de structură ale diferitelor polietilene Polietilene Duble legaturi la 1000 atomi de carbon Metili la 1000 atom i de carbon Distribuţia nesaturatelor H\ ;c=ch2 FT 0/ /o Rl\ xC = CHa r/ % H R, )C=C\ R/ xH % De presiune înaltă 0,6 21,5 15 68 17 De presiune joasa 0,7 3 43 32 25 De presiune medie 1,5 <1,5 94 1 5 în tabloul II se dau comparativ proprietăţi le diferitelor polietilene. Tabloul II. Caracteristici de material ale diferitelor polietilene Proprietăţi Metoda de determinare Polietilenă de presiune înaltă Polietilenă de presiune joasă Polietiienă de presiune medie Densitatea, în g/cm3 Cristalinitatea , în ~ 0,918-0,922 0,83-0,95 0,958-0,962 %. Rezistenţa la trac- — 65 85 95 ţiune, în kg/cm2 ASTM D 638 125-140 245-350 245-385 Alungireala rupere, în % Rigiditatea, în ASTM D 635 400-600 25-100 20-30 kg/cm2 ASTM D 747 1500 4500 7500 Rezilienţa ASTM D 256 70 14 7 Duritatea Shore Temperatura de în- — 51-53 ; 63-- 70 67-80 muiere, în °C Temperatura de înmuiere după Vicat 105-115 125 130 (la 5 kg) Temperatura la care DIN 57302 45-50 __ 75—80 devine fragilă Modulul de elastici- ASTM D 746 -80 -73 —120 tate, în kg/cm 2500 5500-11 000 10 000 Deoarece densitatea e una dintre caracteristici le care diferă, uneori se utilizează şi o clasificare a pol ieti lenelor în polimeri de densitate înaltă, medie şi joasă, densitatea tuturor fiind însă mică în comparaţie cu aceea a altor mase plastice. Produşii obţinuţi prin diferitele procedee au însă unele proprietăţi comune, cari îi fac utilizabili într-un foarte vast domeniu. Astfel, proprietăţile electroizoiante sînt excelente: permitivitatea relativă 2, 3, care se menţine şi la temperaturi mai înalte (ia 100° e 2,15); unghiul de pierderi în dielectric Polietilenă, ceară de — 28 Polifenoli e foarte mic (rămîne constant 0,0002**-0,0005 între 50 şi 108 Hz); rigiditatea dielectrică 400 kV/cm; rezistivitatea volumică 1016***1017 Q -cm şi cea de suprafaţă 10u Q. Proprietăţile dieiectrice nu sînt influenţate de umiditate, deoarece polietilena nu e udată de apă. Pol ieti lenele prezintă o foarte bună rezistenţă la aproape toţi agenţii chimici (chiar la acidul fluorhidric), la lumină, la intemperii, etc. Se pot prelucra prin presare, extrudare, injecţie, suflare şi au foarte multe şi variate utilizări: pentru cabluri submarine, izolare de echipament radar, mantale pentru cabluri coaxiale de înaltă frecvenţă, conducte antiacide, ţesături pentru filtrare în medii agresive, bunuri de larg consum: capace, recipiente pentru industria chimică, alimentară, farmaceutică, cosmetică, ambalaje, căptuşeli de mobile şi de autovehicule, căptuşeli pentru fotolii de cinematograf, pînză pentru mobilă de grădină, haine de protecţie, ghete de vară, îmbarcaţiuni, diferite obiecte casnice, etc. Prin pulverizare Ia cald se pot face căptuşeli pentru recipiente metalice, ca mijloc de protecţie contra lichidelor corozive. Pentru unele utilizări speciale se folosesc şi diferite polietilene modificate, ca: Polietilena cloruratâ, obţinută prin acţiunea clorului asupra polimerului disolvat; are o temperatură de înmuiere mai joasă şi proprietăţi elastomere; se utilizează pentru compounduri cu policlorură de vinii, pentru a o face rezistentă la şoc. Polietilena sulfocloruratâ e un produs elastomer care poate fi vulcanizat. Polietilena iradiata e un material plastic termorigid, care are în plus proprietăţi speciale, cari derivă din faptul că apar legături tridimensionale. î. /x/, ceara de Chim.: Polietilena (v.) de presiune medie, pentru obţinerea căreia s-a folosit drept catalizator ia polimerizarea etilenei peroxidul de benzoil. Se prezintă sub formă de granule cu aspect de ceară, cu punctul de topire 102***108°; e solubilă în uleiuri vegetale, minerale, în solvenţi organici aromatici. Se foloseşte ca adaus în cernelurile de tipar înalt şi plan, pentru îmbunătăţirea proprietăţilor lor de tipărire şi de curgere (rotirea în jgheab), a aspectului tiparului, pentru înlăturarea defectului de smulgere a tiparului Ia offset şi, mai ales, pentru îmbunătăţirea rezistenţei la frecare a cernelurilor (a tipăriturilor); adausuri mai mari decît 1% mătuiesc însă tiparul. Se utilizează, de asemenea, în compoziţia cremelor de ghete de calitate superioară. Polietilenglicof, ceara de Chim.: (CH2OCH2)„(CH2OH)2. Produs macromolecular obţinut prin condensarea mai multor molecule de oxid de etilenă cu glicol. Are consistenţa unei ceri, gr mol. pînă la 150 000, p. t. 35***55°, şi esolubiiă în apă, în alcool, în acetonă, în solvenţi organici aromatici, etc. Se foloseşte ca plastifiant pentru gelatină, shellac şi celofan. 3, Polietilentereftalat. Ind. chim.: H H C-C HO-—(CHa)a—O—(OC—^C—CO—O—CH2—CHa—O—)n—^ H H H H C-C HOOC-C^ ^CO! XC=CX H H Poliester obţinut prin policondensarea acidului tereftalic cu etilenglicol. Se poate obţine sub formă de fibre, de fi Im sau ca lac. Fibra sintetică obţinută din polietilentereftalat e cunoscută sub numiri comerciale ca: Terilena, Dccron, Mylcr, Ter- gal, Lavsan. Ea e caracterizată prin modul de elasticitate mare, neşifonabilitate după fixarea termică, ţesăturile păs-trîndu-şi forma iniţială chiar după spălări repetate, stabilitatea proprietăţilor fizico-mecanice pe interval larg de temperatură, rezistenţă bună la tracţiune, rezistenţă la agenţi chimici, la lumină, Ia agenţi atmosferici, la microorgani-nisme, etc. în amestec cu lînă, cu bumbac, sau singură, fibra polies-terică poate fi utilizată în întreaga industrie de îmbrăcăminte, de la lenjerie de corp pînă Ia stofe. Se utilizează, de asemenea, în scopuri industriale (filtre, haine de protecţie), cum şi ca ţesături impregnate cu izolatori, la maşinile electrice. Filmul de pol ietilentereftalat se utilizează ca material dielectric pentru condensatoare, pentru izolarea motoarelor, pentru fabricarea benzilor de magnetofon, pentru confecţionarea pel iculelor pentru clişee, fiIme, ca material decorativ, etc. Lacurile pe bază de pol ieti lentereftalat au proprietăţi electroizolante, fiind folosite în acest scop. Materia primă pentru obţinerea acestui poliester o constituie paraxilenul, care e oxidat Ia acid tereftalic. Caracteristicile cele mai importante ale fibrei poliesterice sînt: rezistenţa la tracţiune 5***7g/den, alungirea la rupere 10***25%, modulul de elasticitate 125 g/den. 4. Polifagîe, Bot., Zoot.: Proprietatea unor paraziţi de a ataca vieţuitoare-gazde din specii diferite, şi chiar din familii diferite. 5. Polifazat, circuit Elt.: Circuit electric de curent alternativ alimentat cu un sistem de tensiuni cari au faze iniţiale diferite şi sînt aplicate unor ramuri avînd o poziţie simetrică în constituirea circuitului. O instalaţie electrică (aparat, maşină, reţea, etc.) folosind circuite polifazate pentru alimentarea cu energie electrică se numeşte de asemenea polifazatâ. Sin. Circuit polifazic. V. şî Componente, sisteme de ~ simetrice. e. Polifenoli, sing. polifenoî. Chim.: Fenoli polihidroxilici, derivaţi ai fenolului conţinînd în nucleu două sau mai multe grupări hidroxil. Nu se găsesc în stare liberă în natură, ci se întîlnesc în regnul vegeta! sub forma unor derivaţi ai lor, în special eteri. Principalii polifenolisînt: picrocatechina(v.), rezorcinafv.), hidrochinona (v.), pirogalolul (v.), etc. Guaiacolul, veratrolul, eugenolul, isoeugenolul, safrolul, isosafrolul sînt eteri ai polifenoiilor. Orcina (5-metil-rezor-cina) se găseşte în licheni şi e substanţa de bază a turnesolului ; arbutina (h:drochinon-p-d-giucopiranozida) se găseşte în Arbutus uva-ursi. Fluorizina din coaja mărului şi a părului, prin degradare alcalică, trece în acid p-hidroxi-hidrocinamic şi în florină (glucozida fluoroglucinei). Pol ifenoi ii sînt substanţe cristalizate, cari pot fi distilate sau sublimate. Solubilitatea în apă creşte cu mărirea numărului grupărilor hidroxil şi pentru aceeaşi serie de isomeri scade cu creşterea temperaturii de topire; sînt solubili în alcooli şi greu solubili în hidrocarburi şi în alţi solvenţi nepolari. Reactivitatea chimică a polifenolilor e mai mare decît a fenolilor monohidroxilici. Sînt combinaţii slab acide, aciditatea variind cu numărul grupărilor hidroxil; prezenţa substi-tuenţilor în nucleu scade aciditatea, pe cînd grupările atrăgătoare de electroni o măresc. Cu alcaliile formează săruri din cari fenolii pot fi puşi în libertate cu ajutorul acizilor slabi (de ex. cu acid carbonic), această proprietate fiind folosită Ia separarea fenolilor de alcooli şi acizi carboxilici. Oxidarea decurge de asemenea mai uşor decît în cazul fenolului;-în mediu alcalin^se obţin produşi de oxidare cu structură încă nelămurită. în prezenţa unor agenţi slabi de oxidare, fenolii orto- şi para-dihidroxilici trec în chinone; hidrochinona se dehidrogenează chiar în prezenţă de clorură Poiifibrl 29 Poligasteroide, curbe ferică şi dă culoarea galbenă a chinonei, nu culoarea violetă caracteristică fenolilor. Reacţiile de substituţie în nucleu (nitrarea, sulfonarea, halogenarea) decurg cu uşurinţă; de asemenea, introducerea de grupări —CHO, —'COR, —COOH are loc mult mai uşor decît în cazul fenolului simplu. Alchilarea se poate realiza cu olefine sau alchil-halogenuri. Gruparea OH dă reacţiile caracteristice ei: eterificare, este-rificare, formare de săruri; cu amoniac apos, în prezenţă de NH4CI sub presiune, e transformată în grupare amino. Cu clorura ferică, polifenolii dau coloraţii albastre sau violete-albastre. Reduc soluţia Fehling la cald şi soluţia de argint amoniacal la rece. Polihidroxifenolii sînt, în general, mai puţin toxici decît fenolul simplu şi au o activitate bactericidă mai mică decît a fenolului. Derivaţii aichilaţi lanucleu, în poziţia4faţăde OH, sînt mai activi şi cu cît gruparea alchil e mai lungă, cu atît activitatea bactericidă e mai mare; acesta e cazul 4-n-hexil-rezorcinei, care e de 46*-*56 de ori mai activă decît fenolul faţă de BaciI/us t/phosus, iar 4-n-nonil-rezorcina e de 900 de ori mai activă decît fenolul faţă de Staphylococcus aureus. Pirocatechina şi hidrochinona, deşi au proprietăţi antiseptice, nu sînt utilizate în/terapeutică. Polifenolii se obţin sintetic pe mai multe căi; de exemplu: — înlocuirea substituenţilor din fenol cu grupări hidroxil, prin fuziune alcalină. Se pot folosi, în acest scop, monohalo-genfenoli, acizi fenolsulfonici, acizi benzenpolisulfonici sau benzen polihalogenat. Temperatura de topire înaltă favorizează formarea de m-dihidroxi-compuşi, chiar dacă se pleacă de la produşi o- şi p-disubstituiţi. — Reacţii de decarboxilare, de alchilare a eterilor fenolici, de reducere a chinonelor, de oxidare a hidroxialdehidelor benzenului, înlocuirea grupării NH2 din di- sau triaminele benzenului cu OH. Hexahidroxibenzenul se obţine, ca sare de potasiu, printr-o reacţie de polimerizare a oxidului de carbon la trecerea peste potasiu metalic încălzit. Produsele de condensare a aldehidelor formice cu polifenolii sînt buni agenţi de tanare. Rezorcina singură sau în combinaţie cu fenolul simplu e utilizată la prepararea unor răşini. Pirocatechina, hidrochinona şi rezorcina sînt folosite ca developatori fotografici. Hidrochinona e şi un antioxidant şi un inhibitor de polimerizare; e utilizată cu rezultate bune ia conservarea multor monomeri. 4-n-AIchiderivaţii rezorcinei sînt folosiţi ca medicamente cu bună activitate bactericidă. 4-n-H exil-rezorcina (Ascoridin) e folosită la tratarea oxiurilor şi a ascoroizilor. Polifibrâ. Ind. chim.: Fibră de polistiren cu diametrul sub 5 jji, care se pretează foarte bine pentru a fi mulată sub acţiunea căldurii şi a presiunii. Plăcile astfel obţinute conţin mici spaţii de aer, separate prin fibre foarte fine, şi cari dau materialului proprietăţi de izolare, duritate, rezistenţă la şoc, etc. 2. Polifildment, pl. polifilamente. Ind. text.: Fir textil format din două sau din mai multe filamente (fire de mătase sau fire sintetice). 3. Poliformare. Ind. petr.: Procedeu de reformare termică a benzinelor grele, caracterizat prin faptul că în amestec cu materia primă se introduce în cuptorul de reformare şi fracţiunea de propan-propilenă, sau de propan-propilenă şi de butan-butilene, obţinute în proces. Prin recircularea fracţiunilor C3 sau C3-|-C4, se măreşte randamentul în benzină reformată. 4. Polifosfataze, sing. polifosfatază. Chim. biol.: Enzime cari au calitatea de a cataliza hidroliza compuşilor acidului fosforic. Polifosfataze le cuprind: pi rofosfat a zei (v.), din cari fac parte următoarele subgrupuri de enzime: polifosfataze le anorganice, cari catalizează desfacerea hidrolitică a pirofos-faţilor minerali, şi polifosfatazele organice, cari catalizează desfacerea hidrolitică a pirofosfaţi lor organici; m e t a f o s-f atQze le, cari catal izează desfacerea hidrolitică a sărurilor acidului metafosforic.— Pol ifosfatazele minerale se găsesc în mucoasa intestinală, în rinichi, ficat, leucocite, eritrocite şi în plante. Pol ifosfatazele organice acţionează asupra următoarelor substraturi: acidul adenozintrifosforic (ATF), acidul adenozin-difosforic (ADF), nucleotidele de tipul coenzimelor, etc. Pol ifosfatazele au un rol important în procesul de con-tracţiune a muşchilor. Se găsesc în creier, în spermatozoizi, în retină, în unele bacterii, în veninul şerpilor şi în levuri. s. Polifructozani, sing. polifructozan. Chim.: Polizaharide cari derivă de la D-fructoză. Sînt răspîndite în natură în special în regnul vegetal (compozite şi graminee). Se cunosc fructozani de tipul inulinei, formaţi din resturi de D-fructo-furanoză, legate (3-glicozidic prin legături 1,2 (inulina, gra-minina, asparagozina, sinistrina) şi de tipul levanului, care e format din catene scurte de D-fructo-furanoză, unite (i-gli-cozidic în poziţiile 2,6. Structură similară cu a levanului au şi secalina, fieina şi unele pol izaharide din frunzele de orz şi din şuvarul-de-munte. Polifructozanii sînt substanţe cristalizate (inulina) sau gume (levanul), optic active, solubile în apă. Hidroliza acidă a pol ifructozani lor conduce cu uşurinţă la fructoză. Polifructozani i nu reduc soluţia Fehling. Inulina se obţine din plantele în cari se găseşte, prin extragere cu apă. Levanul, o gumă, se obţine prin acţiunea unor bacterii ca Baci11us mesentericus şi Baci11us vulgatus asupra soluţiilor de zaharoză. Rolul fructozani lor în plante e acela de.substanţe de rezervă, singuri sau împreună cu amidonul. Sin. Fructozani, Fructani. 6. Poligaia, râdâcinâ de bot., Farm.: Rădăcina uscată a plantei Pol/gala Senega L. din familia Polygalaceae, care conţine un ulei gras (4---8%) şi o glicozidă (senegina) din grupul saponinelor. E folosită în Farmacie, sub formă de infuzii, tinctură, extract, etc. pentru a fluidifica secreţiile bronhiale şi pentru a ajuta expectoraţia. 7. Poligcime, plante Bot.: Plante la- cari, pe acelaşi individ, pe lîngă flori ermafrodite (cu androceu şi gineceu), se găsesc şi flori unisexuate. De exemplu: la unele umbel ifere, florile unisexuatesînt mascule; la şteregoaie(Veratrum album), florile din vîrful inflorescenţei sînt, de obicei, mascule; etc. Se apreciază că, din totalul de angiosperme, 74***78% au flori ermafrodite; 5***8% au flori monoice, 3***4% au fjori dioice şi circa 7% sînt poligame. 8. Poligasteroide, curbe Geom.: Curbe planecari.în raport cu un reper polar, sînt reprezentate de o ecuaţie de forma: p ^ r 1+e cos n 0 * unde n e un întreg pozitiv, iar p> 0 şi e sînt numere reale. Pentru n — 0, curba (1) e un cerc cu centrul în polul O, iar pentru n — 1, e o conică avînd unul dintre focare în pol. Curbele (1) au aplicaţii în Cinematică. Notînd (2) fl==a(1-{-5 cos n 0), a fiind un număr real, ecuaţia (1) se scrie: (3) rrx=ap) deci o curbă poligasteroidă e transformată prin inversiunea unei curbe concoidale (v. Concoidă) a unei rodonee (v. Rodo-nee). Dacă |e |iş 1, curba^(1) are puncte situate în regiunea de la infinit a planului. în cazul contrar, punctele curbei sînt Poligenetic, relief ^ 30 Poligdft interioare unei coroane circulare determinate de cercurile avînd centrele în pol şi razele egale cu numerele: P P |1-Hj \î—e\ în cazul în care curba admite ramuri infinite, asimptotele corespunzătoare sînt tangente unui aceluiaşi cerc cu centrul în pol. Punctele comune curbei (1) şi cercului avînd centrul în ^2_________________________'j pol şi cu raza egală cu —p sînt puncte de inflexiune n& ale curbei. Poligasteroidele sînt curbe algebrice.de ordinul 2n. Dacă n e par, ecuaţia cartesiană a curbei e: ( 2 (4) + 2)2| _p2(x2+yz)«-1=0, iar în cazul în care n e impar, ecuaţia e: j 2 (5) 2 | -(^+yif=o. Polul O e un punct multiplu de ordinul 2(w — 1), în care tangentele coincid cu dreptele isotrope. Dacă n e par, curba are n puncte duble situate pe dreapta improprie a planului, iar dacăn e impar, toate punctele improprii ale curbei sînt puncte simple. 1. Poligenetic, relief Geogr.; Relief a cărui geneză e complexă, fiind rezultatul acţiunii mai multor procese endogene sau exogene. Ant. Relief monogenetic (v. Monoge-netic, relief —). 2. Poligeosinclinal, pl. poligeosinclinale. Geof.: Regiune geosinclinală formată din mai multe fose separate de intra-geosinclinale (v. sub Geosinclinal). 8. Poliglucozan, pl. poliglucozani. Chim.: Poiioză omogenă, din subgrupul hexozanilor, avînd macromolecula formată din resturi de glucoză. Spre deosebire de celuloză şi amidon, cari de asemenea au macromoleculele formate din resturi de glucoză, poliglucozan ii sînt caracterizaţi prin varietatea tipurilor de legături între unităţile elementare, solubil itatea uşoară în apă şi greutatea moleculară relativ mică. Prin proprietăţile lor fizicochimice se deosebesc mult de celuloză şi se aseamănă cu amidonul. Dintre poliglucozani se menţionează: liche-nina, care se găseşte în muşchiul de Islanda şi în alţi muşchi şi licheni; glucanul, care se găseşte în lemn, ca şi celuloză, în special în lemnul de mesteacăn ; laminarina, care să găseşte în algele marine numite laminarii, din cari se extrag cu apă de barită sau cu soluţii diluate de acid clorhidric; dextranul din drojdie; etc. 4. Poligon, pl. poligoane. Geom.: Figură geometrică plană formată de o linie poligonală închisă. Fiind dat, într-un pian, un sistem ordonat de puncte Ax, A2,'", (^>1), figura formată de mulţimea segmentelor ai==AiAi+1 0’=1' se numeşte //n/e poligonala. în cazul A«+t=Ai ■ figura se numeşte poligon. Punctele A. se numesc vîrfuri, iar segmentele a. se numesc laturi ale poligonului. Pol igoanele sînt nu mite după numărul laturi lor componente. Un pol igon cu trei laturi se numeşte triunghi; un poligon cu patru laturi se numeşte patrulater; un poligon cu 5, 6, ••• 10, **• laturi se numeşte, respectiv, pentagon, exo* g o n, d e c a g o n, etc. Dacă două laturi oarecari neconsecutive o., a^ nu au puncte comune, poligonul se numeşte poligon cu puncte simple sau poligon simplu. în cazul în care o latură conţine un punct care aparţine şi altor laturi neconsecutive, figura se numeşte poligon c u puncte multiple sau poligon nodal. Dacă, într-un poligon nodal, se consideră şi punctele multiple, poligonul seprezintă cafiind format din poligoane simple, cari se numesc celule ale poligonului considerat. Segmentul care are ca extremităţi două vîrfuri cari nu sînt consecutive se numeşte diagonală. Un poligon cu n vîrfuri admite ----- ■— diagonale. Un poligon simplu determină în planul său două regiuni: o regiune externă, care e o mulţime de puncte avînd un diametru nemărginit, şi o regiune internă, avînd un diametru finit. Două puncte din regiunea internă pot fi totdeauna extremităţi Ai pentru o linie poligonală care nu are puncte comune cu poligonul. Un poligon simplu e deci o curbă Jordan (v. Curba Jordan). Semidreptele avînd o origine comună într-un vîrf A. al poligonului şi cari conţin laturile o., cari au în comun vîrful A., formează un unghi. Acest unghi determină în plan două regiuni: o regiune interioară, în care măsura unghiului e mai mică decît două unghiuri drepte, şi o regiune exterioară, în care măsura Iui e mai mare decît două unghiuri drepte (v. Unghi). Dacă regiunea interioară a unghiului şi regiunea interioară a poligonului admit o re- f po!lgoane giune comună, vîrful ^se numeşte a) Wrf convex. b) vM concav vîrf convex al poligonului. în cazul contrar, vîrful A. se numeşte vîrf concav (v. fig. /). Dacă toate vîrfurile unui poligon simplu sînt convexe, poligonul se numeşte convex. în acest caz, fiind date două vîrfuri consecutive oarecari, A., A.^ ale poligonului, dreapta °’i=(Ar Ai+1) determină în plan două regiuni numite semiplane şi toate celelalte vîrfuri sînt situate numai într-unul din aceste semiplane. Un poligon convex e frontieră a unui domeniu plan convex adică, fiind date două puncte arbitrare Mx> ikf2 ale acestui domeniu, toate punctele segmentului MXM^ aparţin domeniului. în cazul unui poligon simplu convex cu w vîrfuri, suma unghiurilor ^iA._^A.A.^ e dată de formulai 2 = (rc~2)7r. Studiul poligoanelor, în general, impune introducerea relaţiei de orientare. Se consideră un poligon (AxA2'“An) ca fiind situat într-un plan orientat în care sensul de rotaţie al unei semidrepte cu originea fixă a fost fixat ca fiind opus sensului în care se rotesc acele indicatoare ale unui ceasornic. Poligonul dat se orientează fixînd arbitrar un sens de parcurs al laturilor sale, ceea ce revine la a considera laturile sale ca vectori. Poligofl 31 Poligon Orientarea poate fi realizată într-unul din următoarele două moduri:_________________^___________^_______^ 1) AXA2 < 1An ’ 1 ’ 2) AiAn, AnAn_^ ,*«•, A3A2 , A2A1, adică fie considerînd vîrfurile în ordinea ciclică (Alt A2,--A^, fie considerîndu-le în ordinea inversă (Av An, An__v-A2), afară de permutări circulare car' nu schimbă orientarea. Prin unghi interior (v. fig. II) a două laturi consecutive a/._1 , a-, cu o extremitate comună în vîrfuI A;, se înţelege amplitudinea k, vîrful se numeşte vîrf concav, în acelaşi sens larg. Dacă se inversează orientarea poligonului, unghiul co. e înlocuit prin unghiul o)/=2 7t—co; • într-un sens mai larg, un poligon, simplu sau nodal, se numeşte convex dacă a7<* poate fi orientat astfel, încît toate unghiurile sale să fie convexe. Astfel, poligonul nodal din fig. III e un poligon convex în sensul definiţiei lărgite. Prin definiţie, unghiul exterior asociat vîrfului A»e egal cu amplitudinea co'., mai mică în valoare absolută decît 7r, cu care trebuie rotită în jurul lui A. dreapta orientată a primei laturi în sens pozitiv sau în sens negativ, pentru ca să coincidă în poziţie şi sens cu dreapta orientată a celei de a doua laturi dreptele fiind orientate de sensurile laturilor respective (v. fig. IV). Unghiul co'. verifică relaţiile: J— 7CJ< + 7T l Un poligon orientat cu n laturi pentru care suma unghiurilor exte- /v. Unghi exterior al unui poligon orientat, rioare e a) coUO; b)a>ţ<0. S'=2a:r, unde numărul a e un număr întreg, pozitiv, nul sau negativ, se numeşte poligon orientat de s p e c i a a. Dacă se schimbă orientarea poligonului, numărul a e înlocuit cu opusul său —a. Pentru un poligon de specia a, suma unghiurilor interioare e 2 = (w—2a)n. Dacă se notează cu h numărul vîrfurilor concave, numerele 0. k se numesc caracterele poligonului. cu excepţia valorii Un poligon simplu convex se numeşte regulat, dacă laturile şi unghiurile lui sînt egale. Fiind dat un poligon regulat cu n laturi există un cerc (F) care conţine toate vîrfurile sale şi un cerc (P), care e tangent tuturor laturilor poligonului. Aceste două cercuri sînt concentrice şi centrul lor comun se numeşte centrul poligonului, iar razele lor se numesc, respectiv, raza şi apotema poligonului. Vîrfurile poligonului împart cercul circumscris (T) în n arce egale, iar punctele de contactai laturilor cu cercul înscris (I1') împart acest cerc tot în n arce egale. Reciproc, orice împărţire a unui cerc în n părţi egale determină un poligon regulat înscris şi un poligon regulat circumscris, fiecare cu cîte n laturi. Un poligon nodal convex în sens larg se numeşte regulat, dacă are laturile egale şi unghiurile interne, cari în mod necesar sînt mai mici decît n, egale. Unui astfel de poligon i se asociază un cerc circumscris (r) şi un cerc înscris (T1'), în acelaşi mod ca şi în cazul poligonului simplu convex. Pentru a obţine un poligon nodal convex regulat se împarte cercul în n arce egale, notîndu-se punctele obţinute [0]» [1]» [** — 1], considerate ordonate în sensul pozitiv. Figura formată de acest sistem ciclic ordonat poate fi amplificată prin repetarea, de un numărfinit de ori, a punctelor figurii, considerate însă în aceeaşi ordine şi în acelaşi sens. Astfel, două puncte ale figurii amplificate corespund aceluiaşi punct din figura iniţială: W = W, dacă există relaţia numerică: x~y (mod. n). Considerînd un număr întreg pozitiv a mai mic decît n şi prim cu el, figura formată de punctele [0], [a], [2 a], [(%-1)a] e un poligon regulat cu n laturi, care e convex în sensul extins. Deoarece Ia două valori a, a' cari verifică relaţia: a-\- a'—n corespund poligoane cari diferă numai prin orientare, se con-% sideră numai valorile«<~. Numărul a e egal cu specia poligonului. Poligonul admite %=n(a—1) noduri; deci pentru a —A coincide cu poligonul simplu convex cu n laturi. Dacă a> 1, poligonul nodal convex obţinut se numeşte poligon stelat. Poligon funicuîâP 32 Poligon funiculaf în cazul în care n e impar şi , numărul nodurilor devine 0—— -----şi e egal cu numărul maxim de noduri pe cari le poate admite un poligon cu n laturi. Dacă a e un ~ A , a n ■ ■ . . număr întreg pozitiv mai mic decît — şi neprim cu n, notînd cu d cel mai mare comun divizor ai numerelor n, a şi apli-cînd constructia indicată se obţine poligonul [0], [a], [2a], ••• , care e un pol igon regulat cu — laturi şi de specia Repetînd operaţia cu punctele rămase şi reiterînd-o pînă la epuizarea lor, se obţine, în total, un număr de d poligoane cari formează o figură numită poligon regulat stelat discontinuu de specia a. Problema construirii unui poligon regulat cu n laturi se reduce la problema împărţirii unui cerc în n arce egale care, la rîndul ei, e identică cu rezolvarea, în planul complex, a ecuaţiei binome **--1=0. Poligonul regulat cu n laturi e construibil cu rigla şi compasul numai dacă numărul w e de forma: »=2/>(2*^+1) ••• sfeO, #.50], numerele pj fiind diferite între ele, iar factorii 22^'+1 fiind numere prime. Dacă w e un număr prim, cazurile construibile cu rigla şi compasul sînt conţinute în valorile: n = 22p+1. Pentru p—0, 1, 2, 3, 4 se obţin numerele prime 3, 5, 17, 257, 65 537. Nu se cunosc alte valori pentru cari n e prim. Elementele relative l& poligonul regulat cu n laturi de specia a, înscris într-un cerc de rază r: l , p„. adică latura n%a »ti,a şi apotema, sînt date de relaţiile: cm „=r cos-------- rn,a n în cazurile construibile elementar, funcţiunile circulare CUK ale arcului ■— se exprimă prin rădăcini pătrate şi există relaţii n algebrice între două dintre argumentele r,l , pna. Două poligoane regulate Pna* Pn',af se numesc complementare, dacă există relaţia: a 1 n n' 2 în acest caz, între laturile lor şi raza r a cercului circumscris comun există relaţia: p jLp, ,z=4r2. ti,a 1 n , a Reciproc, pentru ca să existe o astfel de relaţie trebuie ca pol i-goanele să fie complementare. Două poligoane simple se numesc adiacente dacă au în comun o porţiune de frontieră fără a avea puncte interioare comune. Acoperirea planului cu poligoane regulate adiacente poate fi realizată numai dacă poligoanele au 3, 4 sau 6 laturi. 1. ~ funicular. Mec.; Linie poligonală formată ducînd într-un sistem de forţe dat paralelele HI, IJ,JK,KL,LN la razele polare OA, OC, OD, OE,OG (v. fig. II, sub Poligonul forţelor). Punctul O se numeşte polul poligonului. Ei poate fi orice punct al planului, cu excepţia celor situate pe direcţia rezultantei AB=R Deoarece şi punctul H din care se începe construcţia poligonului funicular 70, 7i« Ă-Ză-Ă e arbitrar, pentru un aceiaşi pol corespunde o infinitate de poligoane funiculare. Toate acestea au laturile omologe paralele, întîinindu-se în puncte colineare cu suporturile forţelor. Oricare dintre forţele date poate fi înlocuită cu componentele ei după direcţiile laturilor poligonului funicular cari se intersectează într-un punct al ei ; astfel, forţai^ se poate înlocui prin componentele ei depe direcţiile HI şi 1J, alecăror valori, direcţii şi sensuri sînt date de razele polareAO=J0 şi OC—fi din poligonul forţelor (v. fig. II, sub Poligonul forţelor). Fiecărui punct de pe forţele date, unde se întîinesc două laturi de poligon funicular, îi corespunde un triunghi de forţe în poligonul forţelor (de ex., punctului I îi corespunde triunghiul AOC) şi reciproc, fiecărui punct din poligonul forţelor unde se întîinesc două forţe date şi raza vectoare respectivă, îi corespunde în poligonul funicular triunghiul format din cele trei forţe (de ex. punctului D îi corespunde triunghiul format de forţele F2, Fs, /2). Sistemul de forţe dat e echivalent cu sistemul forţelor/0 şi /4 acţionînd, respectiv, după laturile extreme HI şi JLiV ale poligonului funicular, celelalte sisteme de forţe, fx şi — acţionînd pe suportul IJ>f2Şl— A Pe suportul /ifşi/3, — pe suportul KL, fiind nule. Deoarece i?=/0-j-/4, prin punctul M de intersecţiune a forţelor f0 avînd suportul HI şi /4 avînd suportul LN trece rezultanta lor R. Dacă poligonul forţelor e deschis, rezultanta R a sistemului de forţe dat trece prin punctul M de intersecţiune a laturilor extreme ale poligonului funicular. Considerînd infinitatea de poligoane funiculare cari se pot construi cu un pol oarecare, punctele de intersecţiune a laturilor extreme ale acestora se găsesc pesuportul rezultantei sistemului de forţe. Poligonul funicular determină poziţia rezultantei R a unui sistem de forţe, a cărui mărime, a cărui direcţie şi al cărui sens sînt determinate de pol i-gonul forţelor. Dacă poligonul forţelor e închis, se pot prezenta două cazuri: — poligonul funicular e deschis, avînd laturile extreme f1 şi /4 paralele; sistemul de forţe se reduce la un cuplu de forţe (v. fig./); — poligonul funicular e închis, laturile lui extremesînt în prelungire, iar forţele /0 şi /4 sînt egale şi opuse; sistemul de forţe e în echilibru (v. fig. II). Pentru ca un sistem de forţe oarecari în plan să fie în echilibru trebuie ca poligonul forţelor şi poligonul funicular să se închidă* /. Sistem de forţe în plan care se reduce la un cuplu. ACDEB) poligonul forţelor e închis; O) pol; O A, OC, 00, OE) raze polare; f0—f3f4) poligon funicular; f0, f4) cuplu de forţe echivalent cu sistemul de forţe dat. Poligon funicular 53 Poligbn funicular Pentru un sitem oarecare de forţe în plan, dacă se construiesc două poligoane de forţe /o/j/2/8 şi fofififscu A,B II. Sistem de forţe plane în echilibru. ACDEB) poligon de forţe închis; 0) pol; OA, OC, OD, OE) raze polare; fg—Kfa—fsf4) poligon funicular închis. polii. O, respectiv O', laturile corespunzătoare ale acestora se intersectează în punctele A,B, C,D situate pe o dreaptă A Pentru un sistem de forţe dat se poate construi o infinitate de poligoane funiculare* ale căror două anumite laturi să treacă prin două puncte date. Dacă se cere ca prima şi ultima latură a poligonului funicular să treacă prin punctele P şi Q, situate în exteriorul sistemului de forţe F1,b2,lPs (v. fig-. IV), cu unjDol oarecare O se construieşte un poligon funicular fo J1J23• a cărui primă latură se duce prin P, dar ultima latură fa nu trece pring, /0 şi fz determinînd poziţia rezultantei R. Dintr-un punct M' al rezultantei seduce latura yj prin P şi f'z prin Q şi cu razele polare paralele la acestea, duse din A şi B, se deţenimnă polul O', cu care se trasează poligonul funicular fo/ij^Ji care satisface condiţiile impuse. Există o infinitate de pongoane funiculare ale căror primă şi ultimă latură trec prin punctele P, respectiv Q. Locul geometric al polilor acestor poligoane funiculare e dreapta Ax, dusă prin 0', paralelă cu dreapta PQ. Pentru un sistem de forţe dat există un singur poligon funicuiar aie cărui trei iaturi anumite trec prin trei puncte date. Dacă pentru sistemul de forţeFltF2,F9,FA,F6(y. fig. V) se cere ca prima, a treia şi ultima latură a poligonului funicular să treacă, respectiv, prin punctele P, Q, S, pentru grupul III, Dreapta lui Culmann. ^1» ht F9 •••) sistem de forţe în plan; f0fifsf3) poligonul funicular construit cu polul 0; f0' fi fi fz) poligonul funicular construit cu polul O'; A) dreapta lui Culmann, paralelă cu 00'. paralelă cu linia 00' a celor doi poli (v. fig. III). Dreapta A se numeşte dreapta lui Culmann; ea are multe aplicaţii în statica grafică. IV. Poligon funicular a cărui primă latură trece prin punctul P, iar ultima _ lui latură trece prin punctul Q. Fi, Fii F*) sistemul de forţe oarecari; O) polul poligonului funicular fo fi h fs; O') polul poligonului funicular f0' fi fs' fsî Ai) dreapta paralelă cu dreapta PQ, dusă prin polul O' V. Poligon funicular care trece prin trei puncte date. O') polul unui poligon funicular care trece prin punctele P şi Q; Ai) locul geometric al polilor poligoanelor funiculare cari trec prin P şi Q; O") polul poligonului funicular care trece prin punctele Q şi S; As) locul geometric al polilor poligoanelor funiculare cari trec prin Q şi S; O) polul poligonului funicular care trece prin P, Q şi S. de forţe Fv F2 se determină dreapta A* paralelă cu PQ repre-zentînd locul geometric al polilor cu cari.se trasează poligoane funiculare cari trec prin punctele P şi Q, pentru grupul de forţe F3, F4, F5 se determină dreapta A2\\QS reprezen-tînd locul geometric al polilor cu cari se trasează poligoane funiculare cari trec prin punctele Q şi S, iar intersecţiu-nea O a dreptelor Ajşi A2 e polul singurului poligon funicular /q/x f2 fzft fs care satisface condiţiile problemei. Dacă punctele P, Q, S sînt în linie dreaptă, cînd dreptele Ax şi A2sînt paralele, iar polul O e la infinit, nu se poate construi poligonul funicular cerut, iar cînd dreptele A* şi A2. se suprapun, problema are o infinitate de soluţii. Poligoanele funiculare trecînd prin două sau prin trei puncte sînt folosite la calculul grinzilor şi al arcelor, cum şi în alte aplicaţii tehnice. Metoda poligonului funicular are numeroase aplicaţii în tehnică: determinarea valorii momentului unui sistem de forţe în raport cu un punct oarecare din planul lor; determinarea Poligarîul forţelor 34 Poligonul culorilef grafică a centrului de greutate, a momentelor de inerţie, a reacţiunilor din reazeme, etc. i. ~ul forţelor. Mec.; Linie poligonală obţinută ducînd, începînd dintr-un punct arbitrar A, vectori echipolenţi cu forţele unui sistem de forţe dat, fiecare vector avînd ca origine extremitatea vectorului precedent. Poligonul forţelor poate fi deschis, cînd extremitatea B a ultimului vector e un punct diferit de originea A a primului vector, şi închis, cînd cele două puncte se confundă. La un poligon de forţe deschis, valoarea, direcţia şi sensul vectorului AB=R care închide poligonul coincid cu ale rezultantei sistemului de forţe dat. La un sistem de forţe concurente, rezultanta R trece prin punctul deconcurenţă al forţelor (v. fig. /). /. Poligonul forţelor pentru un sistem de forţe concurente. t"u F2, , F6) sistem de forţe concurente în 0; R) rezultanta sistemului de forţe; A) originea Dacă poligonul for- poligonului de forţe; 8) extremitatea poiigo-ţelor e închis, rezul- nuiui de forîe* tanta sistemului de forţe concurente e nulă şi acest sistem e în echilibru. Aceasta e condiţia grafică necesară şi suficientă pentru echilibrul unui sistem de forţe concurente. La un sistem de forţe oarecari (v. fig. II), poziţia rezultantei se determinăcu ajutorul poligonului funicular (v.). Dacă _ _ _ _ II. Poligonul forţelor. Fi, Fu F3i F4) sistem de forţe oarecari în pian; R) rezultanta sistemului de forţe; A) originea poligonului forţelor; B) extremitatea poligonului forţelor. poligonul forţelor e închis, sistemul de forţe se reduce la un cuplu (v. fig. /, sub Poligon funicular) sau e în echilibru (v. fig. II, sub Poligon funicular). a. Poligon, conexiune în Elt. V. sub Conexiune, mod de —. a. Poligon de tragere. Tehn. mii.: Porţiune de teren amenajată pentru ase putea face peea trageri cu gurile de foc sau cu alte mijloace de foc în anumite scopuri, astfel încît să nu fie împiedicată activitatea şi nici periclitată viaţa oamenilor şi a nimalelor din interiorul sau din exteriorul poligonului. Pentru efectuarea tragerilor în poligon sînt necesare guri de foc sau alte mijloace de foc cari, în general, sînt aduse special pentru trageri, aparate de observare a tragerii, ţinte, atunci cînd natura tragerii impune folosirea acestora, etc. Poligoanele sînt echipate cu: organe de siguranţă; post de prim ajutor; post telefonic de legătură cu eşelonul superior şi cu organele sanitare exterioare în raza cărora se găseşte; instrucţiuni clare asupra modului de folosire a poligonului, asupra modului de pregătire a tragerii, asupra executării tragerii, etc. Poziţiile din cari se execută tragerea sînt amenajate pentru realizarea condiţiilor specifice fiecărui fel de tragere, iar zona ţintelor e organizată pentru a determina cu precizie rezultatele tragerilor. Se deosebesc: poligoane de artilerie, amenajate de regulă în afara localităţilor, în teren deschis, şi poligoane de infanterie. in poligoanele de artilerie se fac trageri: pentru verificarea rezistenţei unei guri de foc noi, pentru verificarea funcţionării frînei de tragere, pentru verificarea încărcăturilor de tragere, pentru verificarea rezistenţei proiectilelor, a funcţionării focoaselor, a preciziei tragerii, pentru compararea unor guri de foc cu o gură de foc etalon, pentru întocmirea tablelor de tragere, etc. Organizarea unui poiigon de artilerie consistă din: una sau mai multe piste de tragere, cu platformele respective, adăposturile pentru personalul existent pe pistă, panourile cronografelor, depozitele de muniţii, etc.; zona de observare, cu observatoare blindate; zona ţintelor, în care se amenajează ţintele asupra cărora se face tragerea; perimetrul de pază, adică linia pe care se aşază soldaţii sau personalul din pichetul de pază; post medical de urgenţă; birourile de studii şi laboratoare de prelucrare a rezultatelor tragerilor, pavilionul de oaspeţi, pavilionul de locuinţe al personalului permanent, etc. Poligoanele de infanterie pot fi pentru aruncătoare, pentru mitraliere terestre, puşti mitraliere, puşti automate şi pentru pistolete, un acelaşi poligon putînd fi amenajat pentru fiecare dintre categoriile de armament menţionate. Poligoanele pentru aruncătoare, organizate în principiu ca şi un poligon de artilerie, sînt amplasate în afara localităţilor; celelalte poligoane de infanterie, cu anumite amenajări de siguranţă, pot fi amenajate şi în interiorul acestora. 4. Poligonaţie, Topog., Fotgrm.: Procedeu de ridicare topografică, bazat pe o reţea de poligoane. Cînd poligonaţia se efectuează cu ajutorul fotogramelor, se numeşte poligonaţie foto gr am metrică. 5. Poligonometrie. 1. Geom.: Capitol al Geometriei aplicate, care se ocupă cu studiul poligoanelor. e. Poligonometrie. 2. Topog.: Tehnică de ridicare topografică, folosind reţele de pol igoane închise, pe cari se sprijină ridicările de detaliu ale planimetriei unei porţiuni mici de teren. 7. Poligonul culorilor. Poligr., Fiz.: Exagonul format prin unirea punctelor cari reprezintă gama (triada) culorilor (de bază): roşu-trandafiriu (magenta), galben şi albastru-verzui (azuriu), şi a celor rezultate din amestecul de primul ordin Poligrafică, industria ^ 55 Poliine al acestora, luate două cîte două (v. fig.): portocaliu, verde si violet, de pe diagrama culorilor saturate (culori spectrale) (v, sub Culoare). Interiorul exagonului reprezintă toate culori le reproductibile cu triada de culoare (v.) respectivă. Cu cît suprafaţa exagonului e mai mare, cu atît triada de culori corespunzătoare e mai bună din punctul de vedere al reproducerii policrome în Poligrafie (v. şi sub Selecţiu-nea culorilor). 1. Poligrafica industria r*/, Poligr. V. Poligrafie 2. 2. lucrare Poligr.:Orice lucrare la execuţia căreia se foloseşte tiparul (v.) sau pe care o realizează pol igrafia (v.). Sin. Tipăritură, Imprimat (în accepţiunea restrînsă). 3. Poligrafie. 1. Poligr.: în sens general, ansamblul între_ prinderilor cari contribuie la alcătuirea, fabricarea şi răs-pîndirea oricărei tipărituri, cum şi a confecţiunilor de hîrtie, respectiv: editurile cari pregătesc originalele cari urmează să fie tipărite; întreprinderile poligrafice (tipografiile, zincografii le, legătoriile, etc.), cari efectuează operaţiile de reproducere, multiplicare şi finisare pentru obţinerea tipăriturii sub forma finală; întreprinderile cari produc materiale specifice industriei grafice propriu-zise (v. sub Grafică, industrie ~) şi al căror consumator excluziv sau principal sînt întreprinderile poligrafice (întreprinderi pentru fabricarea maşinilor grafice, a pieselor de schimb şi a uneltelor pentru industria grafică propriu-zisă, a hîrtiei, a cernelurilor grafice, a literelor, a cleiului de valuri şi a valurilor de clei, a materialelor pentru reproduceri fotomecanice, produse chimice specifice, hîrtie pigment, hîrtie de transport, etc.). Sin. (impropriu) Arte grafice. 4. Poligrafie. 2. Poligr.: Industria grafică furnisoare (v. sub Grafică, industrie ~). Sin. Industria poligrafică. 5. Poligrafie. 3. Poligr.: Sin. Tehnică grafică (v. Grafică, tehnică ~). 6. Polihalit. Mineral.: K2MgCa2[S04]4-2 HaO. Mineral din grupul sulfaţilor metalelor alcaline, care se formează pe cale sedimentară, prin precipitaţie, din soluţiile saline bogate în magneziu, potasiu şi calciu, în limite de temperatură foarte largi (0**-80o). Uneori prezintă şi intercalaţii subţiri de sare gemă. Cristalizează în sistemul triclinic şi se întîineşte sub formă de agregate fîbrose, fasciculare, compacte. Culoarea e albă, cenuşie, gălbuie şi roşie-cărămizie, cu luciu slab sticlos. Prezintă clivaj potrivit după (110). Are duri-tatea2,5-*-3 şi gr.sp. 2,72-• -2,78 ; indicii de refracţie: n =1,567; «„=1,562; ^=1,548. PolihalituI pierde cu uşurinţă apa şi se topeşte, trans-,‘ormîndu-se într-o globulă opacă. Apa disolvă sărurile de potasiu şi de magneziu lăsînd un reziduu, care prin compoziţie corespunde gipsului. Se întîineşte: în regiunea Stass-furth, unde - formează un orizont independent situat între un orizont de anhi-drit şi unul de kiese-ţ^t; în zăcămintele de sare gemă de la Ischl, Hallstadt(Austria), în Texas, New-Mexico (America), etc. E întrebuinţatca sare potasică pentru fabricarea îngrăşămintelor artificiale. 7. Poliine, sing. poliină. Chim.: Combinaţii organice cari conţin în molecula lordouăsau mai multe grupări —C=C—. Diinele (diacetile-nele) se deosebesc între ele prin poziţia ocupată de cele două grupări ace':ilenice şi se pot deosebi: C=CH, diacetilene cu grupări le aceti le-nice marginale ; R—CeeC—C=C—R', oc-diaceti lene ; R—C=C—CH2—C—C—R', (3-diacetilene ; R—Ce=C—CH2—CH2—CeeC—R', y-diacetilene, etc. în natură se găsesc numeroase poliine, cu catene lineare de 8 pînă la 18 atomi de carbon, posedînd şi grupări funcţionale (alcooli, acizi, amide), în plante din familia compozeelor, ca Matricaria, Artemisia vulgaris, Cicuta virosa, Myomycina, şi în unele umbelifere. Poliinele sînt combinaţii puţin stabile, majoritatea explozive, relativ stabile faţă de oxigen. Proprietăţile chimice ale pol i i nel or sînt asemănătoare cu cele ale acetilenei. Diacetilenele dau polimeri coloraţi în roşu-brun; tetraacetilenele, albaştri, şi poliacexilenele superioare, bruni; polimeri isînt insolubili în toţi solvenţii organici. Proprietăţile fizice ale cîtorva di ine Formula şi numirea P. t. °C P. f. °C Densitate/°C HC=C-C==CH diacetiienă (butadiinâ-1,3) -36,4 10,3 0,7107/5 hc=c-ch2-ch2-c=ch hexadiină-1,5 (dipropargil) — 6 86-87 0,8191/0 HC=C-(CH2)3-CeeCH heptadiină-1,6 — 111,5 0,8164/17 HC=C-(CH2)4- c=ch octadiină-1,7 — 136 0,8169/11 HC=C — (CH2)5— C=CH nonadiină-1,8 — 161 0,816/21 ch2—c==c—c=c-ch3 hexadiină-2,4 64,5 129 — C2H5-CsC-C=C-c2h5 octadiinâ-3,5 163 — 3* Poliisobutenâ Polimer* Reacţiile de adiţie ale hidrogenului, ale halogenilor, ale acizilor halogenaţi, decurg cu uşurinţă, conducînd în prima fază la combinaţii polienice şi apoi la compuşi saturaţi. Di inele dau cu clorura mercurică un precipitat alb, care conţine o singură moleculă de HgCI2. Gruparea CH2 din (3-diine e puternic acidă, fi- şi Y“ diinele dau ozonide prin a căror scindare se obţin derivaţi ai acidului malonic, respectiv succinic. Diinele se obţin şi prin sinteză. De exemplu, cele cu formula HC==C—(CH2)^—C=CH se pot obţine din hidrocarburi cari conţin două grupări —CH=CH Br sau —CBr=CH Br sub acţiunea hidroxidului de potasiu alcoolic, sau prin acţiunea acetilenei monosodate, în mediu de amoniac lichid, asupra dihalogenurilor primare. Poliinele sînt utilizate la sinteze de carotinoide şi de alţi produşi naturali. Sin. Poliacetilene. CH3 I i. Poliisobutenâ. Chim.i -CH2—C—• I CH, Masă plastică obţinută prin pol imerizarea i-butenei. Polimerizarea are loc la temperaturi joase ( — 6 pînă la —100°) în prezenţa catalizatorilor tip Friedel-Crafts (AlC*3, BFS, AIC!3-f A!2CI Br5, AIC!S hidroxiiat), într-un mediu de hidrocarbură gazoasă lichefiată, care prin evaporare absoarbe căldura de reacţie (etan, propan, i-butan, etilenă, propilenă, etc.). Cantităţi mici de apă iniţiază pol imerizarea, probabil prin efect catalitic. Pentru prepararea poliisobutenei, etilena lichidă, răcită la —40°, e introdusă sub presiune prin conducta 12 în schimbătorul de căldură 1, unde e răcită cu etilena gazoasă care iese Schema instalaţiei pentru obţinerea pol iisobutenei. î) schimbător de căldură; 2) schimbător de căldură; 3) aparat de dozare; 4) recipient; 5) aparat de polimerizare cu bandă transportoare; 6) vas pentru stabilizator; 7) uscător; 8) dispozitiv de răcire; 9) presă; 10) rectificator pentru etilenă; 11) conductă pentru isobutenă; 12) conductă pentru etilenă lichidă; 13) conductă pentru etilenă gazoasă. din schimbătorul de căldură 2, în care etilena se răceşte pînă la temperatura de fierbere (—104°). Din schimbătorul de căldură 2, etilena gazoasă e introdusă în schimbătorul de căldură 1, ca agent de răcire, iar etilena lichidă, în aparatul de dozare 3, în care se introduce şi isobutenă care vine pe conducta 11. Etilena gazoasă e trimisă, prin conducta 13, din schimbătorul 1 la ciclul de răcire. La ieşirea din aparatul de dozare, isobutenă lichidă se amestecă într-o conductă cu etilena lichidă, iar amestecul e introdus în aparatul de polimerizare pe banda transportorului 5. Tot pe acest transportor se trece şi soluţia de fluorură de bor în etilenă, din recipientul 4. Introducerea stabilizatorului în polimer se face din vasul 6. Polimerul e uscat în uscătorul încălzit7, de unde e trecut peste dispozitivul pentru răcire8 şi apoi e presat în presele 9. Etilena nereacţionată din aparatul de polimerizare 5 e trecută la rectificare 10. Întrucît reacţia de polimerizare decurge relativ violent chiar la temperaturi joase (—100°) s-a încercat evitarea violenţei reacţiei, trecîndu-se la polimerizare continuă, prin procedeul în cascada. Acesta consistă în trecerea continuă a unui curent de monomer şi a altuia de catalizator (amestec isobutenă-etiienă lichidă şi 0,1% BF3 în etilenă lichidă) la — 80*“ —100°, printr-o serie de reactoare, urmată de scoaterea produsului pe o bandă rulantă. Caracteristicile polimerului depind de: puritatea monome-ruiui, temperatura de reacţie,diluanţii reacţiei. Astfel, la —10° se obţine un polimer inferior, uleios (gr. mol. mică 15 000); la —80° o gumă moale (gr. mol. 50 000); la —100° un produs solid, elastic, cauciucos (gr. mol. 100 000•••200 000). Produsul solid e slab gălbui, cu densitatea 0,93; e rezistent la acizi, la baze, oxidanţi, oxigen, ozon. Polimerul are proprietăţi dielectrice foarte bune, cum rezultă din tabloul care urmează: Polimer obţinut la temperatura de Unghiul de pierderi Permitivitatea relativă (constanta dielectrica) Rezistenţa specifică Q • cm Rigiditatea dielectrică kV/cm -20° 0,0004 2,3 10i5 250 -80» | 0,0005 2,3 1015 ~ Are proprietăţi mecanice relativ slabe, datorită, în special, curgerii la rece. Proprietatea caracteristică a pol iisobutenei e al ungi rea elastică de 1000 %, superioară celei a cauciucurilor propriu-zise. Toate aceste proprietăţi variază puţin cu temperatura. Prelucrarea polimerului se face cu maşini normale pentru materiale termoplastice, ca prese, calandre, extrudere, etc., la temperaturi între 150 şi 200°. Poliisobutenâ — cunoscută sub diferite numiri (Oppanol, Vistanex, etc.) — e folosită ca izolant electric, fiind un foarte bun înlocuitor al uleiului din mantalele de izolaţie ale ca= blurilor, iar pentru mantaua exterioară a cablurilor se fac amestecuri cu polietilenă, căreia îi coboară temperatura de îngheţare; se mai utilizează pentru impregnarea de ţesături, spre a le face impermeabile, la prepararea unor uleiuri de protecţie, pentru folii, căptuşeli antiacide, ca substituent al cauciucului în unele utilizări speciale, ca modificator al cauciucului pentru a-i mări rezistenţa la ozon, la acizi şi pentru a-i îmbunătăţi proprietăţile dielectrice, etc. Produşii de viscozitate medie se utilizează ca adaus pentru modificarea viscozităţii uleiurilor lubrifiante, cum şi ca adezivi pentru piele şi materiale celulozice. Sin. Poliisobutilenă, 2. Poliisobutilenâ. Chim.: Sin. Poliisobutenâ (v.). 3. Poliisopren. Ind. chim.: Cauciuc sintetic obţinut prin polimerizarea isoprenului, cu proprietăţi practic identice cu ale cauciucului natural, putîndu-l înlocui în toate domeniile de utilizare. Prin procedelee obişnuite de polimerizare a isoprenului (v. sub Isopren) se obţin polimeri cu structură neregulată, cu utilizări limitate. Prin polimerizarea stereospecifică în prezenţa catalizatorilor formaţi fie din complecşi ai alchil-metalelor şi halogenuri ale metalelor de tranziţie (ca, de exemplu, trietil aluminiu sau butil-Iitiu şi tetraclorură de titan), fie din alchil-metale ca atare (butil-Iitiu), fie din litiu metalic, se obţin produşi ster eo reg u I aţ i; aceştia consistă aproape excluziv din produşi de adiţie 1,4 (peste 90%), puţini produşi de adiţie 3,4 şi foarte puţini sau niciun produs de adiţie 1,2. Polimerii stereoregulaţi au structura cauciucului natural şi, în consecinţă, şi proprietăţile lui. în ultimul timp, poliisoprenul stereoregulat a luat o mare dezvoltare industrială, tinzînd la înlocuirea cauciucului natural în ţările în cari acesta lipseşte. E cunoscut sub diferite numiri, ca: Ameripol SN, Coral, etc. 4. Polilevani, sing. po!iIevan.Ch/m.:Sin.Polifructozani(v.)s 5. Polimer, pl. polimeri. 1. Chim: Substanţă a cărei moleculă e constituită prin unirea a două sau a mai multor molecule Polimer R 37 Polimer ale unor compuşi cu caracter nesaturat, numiţi monomeri. Se numesc polimeri mieşti polimerii obţinuţi prin unirea a cel puţin doi monomeri diferiţi. Prezintă interes polimerii ale căror macromolecule se obţin natural sau sintetic din mai multe molecule mici (monomeri) cari, printr-o serie de reacţii, se repetă de un număr de ori (v. şî Polimerizare; Masă plastică). După greutatea moleculară, se deosebesc polimeri inferiori şi polimeri superiori sau înalţi, aceştia din urmă fiind constituiţi din macromolecule uriaşe, cari pot avea o structură lineară, ramificată sau în formă de reţea. După gradul de ordinare internă, se deosebesc: Polimeri cu structura amorfa, cari dau roentgenograma caracteristică stării lichide,^ care nu se modifică într-un interval larg de temperaturi. întinderea provoacă numai orientarea macromoleculelor, ceea ce determină o creştere importantă a rezistenţei polimerului şi conduce la anisotropia proprietăţilor lui. Dintre polimerii amorfi fac parte: pol ist i renu I, poliace-tatul de vinii, pol imetacrilatul de metil, etc. Polimerii cu concentraţie mica a fazei cristaline au temperatura de topire joasă a acestei faze. La temperatura obişnuită se găsesc, de cele mai multe ori, în stare amorfă înalt elastică. Totuşi, într-un interval de temperatură deasupra temperaturii de vitrifjere, ei pot cristaliza. Supuşi la întindere, ei cristalizează rapid. Din acest grup fac parte: cauciucul natural, poliiso-butena, policloropropena, etc. Polimerii cu concentraţie mare a fazei cristaline au temperatura de topire înaltă a acestei faze, în care predomină faza cristalină. Temperatura de topire a fazei cristaline e de obicei peste 100°. Prin întindere se formează cristalite orientate, cari £0t avea diferite grade de stabilitate, în funcţiune de structura catenei şi de simetria aşezării dipolilor de-a lungul catenei. Dintre polimerii cu grad de ordinare înalt fac parte polietilena, polipropilena, poliamidele, poliesterii lineari, poliure-tanii, etc. Polimerii cărora li se adaugă plastifianţi, umplutură, anti-oxidanţi, agenţi de lubrifiere, agenţi dereticulare,stabilizatori termici şi de lumină, etc., şi cari se prelucrează prin diferite metode de deformaţie termică şi mecanică, formează grupul maselor plastice (v.) şi grupul fibrelor sintetice. Polimerii sintetici înalţi, cărora li se adaugă diferite substanţe (lubrifianţi, plastifianţi, umplutură, agenţi de vulcanizare, etc.) şi cari prezintă proprietăţi înalt elastice similare cauciucului natural, formează grupul elastomerilor sau al cauciucurilor sintetice (v. Cauciuc sintetic). Polimerii sintetici cari prezintă proprietăţi peliculogene şi cărora li se adaugă, de asemenea, coloranţi, umplutură, agenţi sicativi, etc., formează grupul lacurilor. Polimerii utilizaţi pentru lacuri, cari pot căpăta o structură de reţea tridimensională, se mai numesc uzual şi răşini sintetice. După configuraţia sterică a polimerilor, aceştia pot fi stereospecifici, şi anume: isotactici, atactici sau sindiotactici (v. sub Polimerizare). După natura mecanismului de formare a polimerului, se deosebesc: polimeri rezultaţi prin reacţii în lanţ (de ex.: polietilena, polipropilena, polistirenul, etc.); polimeri rezultaţi prin reacţii de policondensare (de ex.: poligficoluI, celuloza, metil-celuioza, etc.); polimeri eterociclici (de ex.: poliepoxidul, poliamida, etc.); polimeri rezultaţi prin reacţia de polimerizare prin adiţie (de ex. poliuretanii). Gruparea celor mai cunoscuţi polimeri e următoarea: I. Po/ieni, a. Polimonoeni. 1. Polivinil (P.V.): polietilenă(v.), polipropilenă(v.), polibutilenă, polistiren (v.), polidiclorstiren, polivinil-car-bazol (v.), polivinil-alcool (v. sub Masă plastică), polialil-alcool, pol ivi n i l-isobut i leter, polivinilformal (v.), pol i vi n i I-acetal (v.), polivinilbutiral (v.), acetat de polivinil (v. sub Masă plastică), esterul metilic al acidului poliacrilic, policlorură de vinii (v.), polivinil-pirolidonă (v.). 2. Pol ivin i I iden: poliisobutenâ (v.), polimetiI- metacrilat, clorură de poliviniliden (v.). 3. Polifluorhidrocarburi: politetrafluoretilenă, politrifluorcloretilenă. b. Polidieni: polibutadien crud (Buna) (v. sub Cauciuc sintetic), cauciuc (v.) crud (natural sau sintetic), guttapercha-balato (din trans-isopren), metilcauciuc (v.) brut, policloro-pren, dupren (v.) trans, clorcauciuc (Pergut) (v. sub Cauciuc), poliacrilnitril (Orlon) (v. Orlon). c. Politrieni: pol id i vi n i lacet i I enă. II. P o I i e te r i. a. Polidioli: poliglicol, polihexandiol. b. Polizaharide. 1. Celuloză (v.): celuloză pură (hidrat de celuloză), eteri celulozici (metilceluloză, etilceluloză, benzilceluloză) (v. sub Celuloză, eteri de esteri celulozici (triacetat de celuloză, acetobutirat de celuloză, nitrat de celuloză)(v. sub Celuloză, esteri de ~), 2. A m i d o n (v.): amidon pur. 3. Polizaharide cu azot: chitină (v.). c. Grupul Leonol-Shellac: polimeri pe bază de Leonol şi Shellac (v.). d. Polietercicloacetalici: polieter cicloacetal. e. Poliepoxizi: poliepoxid. III. Poliesteri (v.). a. Poliesteri saturaţi: pol ieti lentereftalat (v.), pol ieti len-sebacat, răşină (din acid ftalic şi glicerină), diverşi poliesteri (din combinaţii diferite de acid adipic, acid ftalic, triol, etc.). b. Poliesteri nesaturaţi: polietilenglicolmaleinat. IV. P o I i a m i d e (v.). a. Poliamide propriu-zise. 1. Poliamide din aminoacizi (lactame, v): poliamide naturale (mătase, cazeină, galalit, lînă artificială, etc.), poliamide sintetice (din acid e-aminocapronic, acid s-aminocaprolactamă sau Relon.acid o-aminoundecanoic). 2. Poliamide din acizi şi amine: Nylon (v.), Perlon (v.). b. Poliuretani (v.); Duretan (v,), Igamidă (v.), etc. V. R a ş i n i a I d e h i d e. a. Răşini fenolice: novolac (v.), rezol (condensat înalt sau simplu) (v.)f amoniac rezol, furfurol rezol. b. Răşini ureice: Pollopas (v.), Rezopal. c. Răşini pe bază de melamină: Ultrapas. d. Răşini pe bază de ani lină: Iganol, Cibanit. e. Răşini xilenformaldehidice: răşină XF. VI. Substanţe macromolecuiare. a. Substanţe macromolecuiare organice: polianhidride acide (de ex. polianhidrida acidului sebacic), poliiminoeteri (poli-etilenimină), polialchil polisulfuri (polietiIen polisulfură sau Thiokol, polidietil eter polisulfură sau Perduren, politioeter), răşini fenolacetiienice, derivaţi ai alcoolului alilic (polidialil-ftalat, politrialiIcianurat), b. Substanţe macromolecuiare semiorganice: silicoli (poli-metilsilan), siliconi (polidimetilsiloxan sau silicon cauciuc, poli met i'lfenil siloxan sau ulei de silicon) (v.), esteri ai acidului polisilicic (polidimetoxisiloxan, pol idibutoxisiloxan, polime-toxisi loxan). c. Polimeri anorganici: polifosfonitrilhalogenură (de ex. polifosfonitrilclorură). 1. ~ R. Ind. text.: Fibră textilă din polimer sintetic poliamidic, cu aceleaşi proprietăţi ca Relonul. Sin. Dorlon, Ducilo (v.), Enka (v.), Enkalon, Trilon, Grilon, Mirlon, etc. 2. Polimer. 2. Ind. petr.: în practica rafinăriilor de petrol: condensatul care se obţine după rafinarea benzinelor de cracare, cu di5°=0,808**-0,810, cuprins între benzina grea şi motorină. Polimer-analogă, serie — 38 Polimeri, beton cu — 1. Polimer-analogă, serie Chim.: Serie formată din substanţe obţinute prin transformarea în derivaţi a termenilor unei seri i pol imeromologe, fără ca gradul de pol imerizare să se schimbe (în limita erorilor experimentale). 2. Polimer-omologâ, serie Chim.: Serie formată din substanţe cu aceeaşi structură, dar cari se deosebesc prin gradul de polimerizare. 3. Polimeri, beton cu Cs., Mat. cs.: Beton special, confecţionat cu un I iant mineral (cimenturi Portland, aluminos sau magnezian, ipsos, var) şi adaus de polimeri (naturali, artificiali sau sintetici) sub formă de dispersiuni apoase. Acest beton se caracterizează prin prezenţa unui liant complex (unul mineral şi al doilea organic). Prezenţa acestor doi lianţi conferă betonu'ui proprietăţi structurale, mecanice şi fizico-chimice caracteristice atît Iiantului mineral cît şi polimerilor, şi cari depind de felul celor doi lianţi, de raportul cantitativ dintre aceştia (factorul polimer/ciment, abreviat fectoruI P/C), de factorul apă/ciment, de felul agregatelor, de metoda de preparare a amestecului şi de regimul de întărire a materialului după preparare. Dintre polimerii naturali se folosesc: latexul de cauciuc naturai, bitumurile, asfalturile şi gudroaneie, proteinele (cazei na, serul desînge), hid raţii de carbon (amidonul, dextrina, acidul alginic). Din categoria polimerilor artificiali se folosesc derivaţii celulozei (metilceluloza, etilceluloza, carboximeti I-celuloza, etc.). Categoria polimerilor sintetici folosiţi la prepararea betoanelor cu polimeri e cea mai mare şi cuprinde: cauciucurile butadienic, butadienstirenic, policloroprenic şi polisulfidic; acetatul de polivinil, clorura de polivinil; copo- ii meri i c foruri i de vinii iden cu acri Ion itri Iul; clorura de vini I cu acetatul de vinii; poli acri laţii şi pol imetacri laţii; pol işti renu I, policumarona, alcoolul polivinilic; uleiurile sicative; răşinile fenolformaldehidice, carbamidice, polieterice, furfurol ice, car-binolice; etc. în general, proteinele, hidraţii de carbon şi alcoolul polivinilic au rolul de stabilizatori ai dispersiunilor apoase de polimeri. Procesul de priză şi de întărire a betoanelor cu adaus de polimeri nu sînt încă bine precizate. Se presupune că, în amestecul proaspăt de beton, cimentul se întăreşte în mod obişnuit, prin hidratare şi formare de geluri, dezvoltîndu-se ulterior reţeaua cristalină a pietrei de ciment. Moleculele de polimer absorb la început o parte din apa de amestec, umflîndu-se, iar pe măsură ce procesul de întărire a cimentului avansează, ele cedează apa acestuia, şi încep să se întărească. Pierderea de apă de către polimer, atît prin absorpţie de către ciment, cît şi prin evaporare, provoacă uscarea şi întărirea polimerului, care înconjură cristalele de ciment hidratat cu o peliculă de masă plastică. Astfel se creează două reţele structurale continue: reţeaua spaţială a polimerului şi reţeaua spaţială cristalină a pietrei de ciment. Această explicaţie nu ţine seamă, însă, de posibilitatea adsorpţiei particulelor de polimer pe suprafaţa particulelor de ciment nehidratat şi de posibilitatea coagulării polimerului înainte de formarea structurii pietrei de ciment, deoarece s-a constatat că existenţa celor două structuri continue nu e o regulă, ci o excepţie, de obicei pre-dominînd una dintre structuri, care e continuă. Alţi cercetători dbnsideră că emulsia de polimer e adsorbită pe suprafaţa granulelor de ciment, iar prin pierderea apei de către polimer, granulele de ciment hidratatsînt acoperite cu o peliculă elastică de polimer care constituie un fel de articulaţie care leagă granulele de ciment hidratat. Cal itatea betoanelor cu adaus de pol imeri depinde, în mare măsură, de proporţia dintre cantitatea de polimer şi ciment, cum şi de valoarea factorului apă/ciment. Cele mai bune rezultate au fost obţinute cu betoane confecţionate cu factorul P/C = 0,2 şi cu un factor A/C cel mult egal cu 0,4. Aceasta se explică prin faptul că într-un astfel de beton structura cristalină e predominantă, iar factorul A/C e mic. Densitatea aparentă a betoanelor cu adaus de polimer depinde de densitatea aparentă a agregatului folosit şi de cantî-tatea de polimer adăugată, deoarece densitatea aparentă a acestuia e mai mică decît a cimentului. Din punctul de vedere al densităţii aparente, se deosebesc: betoane cu adaus de polimer grele(y=1800*-*2100 kg/m3), confecţionate cu agregate minerale grele (nisip cuarţos, piatră spartă); betoane cu adausr de polimer uşoare (y=900--*1200 kg/m3), confecţionate cu agregate uşoare (granulit, plută, pudretă decauciuc, particule de lemn); betoane cu adaus de polimer foarte uşoare (y = 400***600 kg/m3), ca, de exemplu, betoanele celulare şi macroporoase, cu adaus de pol imer. Rezistenţele mecanice ale betoanelor cu adaus de polimer depind de următorii factori: felul şi proprietăţi le polimerului folosit; felul şi proprietăţile liantului mineral ; factorul P/C; condiţii le de întărire a liantului mineral, determinate de stabilizatorii dispersiunii de polimer şi de acceleratorii de priză folosiţi; felul agregatului, proporţia acestuia şi aderenţa dintre agregat şi liantul complex; condiţiile de amestecare, de turnare şi de întărire a amestecului de beton. Faţă de betonul preparat fără adaus de polimeri, betonul cu adaus de polimeri prezintă următoarele caracteristici: rezistenţă la compresiune mai mare, dacă factorul P/C are valoarea optimă, pentru valori mai mari sau mai mici ale acestuia rezistenţa la compresiune fiind mai mică; rezistenţă la tracţiune mai mare (de 4—10 ori); rezistenţă la uzură mult mai mare; aderă mult mai puternic la oţei şi la betonul vechi; are aproximativ aceeaşi capacitate de absorpţie a apei şi aceeaşi sensibilitate la apă, cari pot fi însă reduse prin sporirea adausului de polimeri; rezistenţă sporită la acţiunea agenţilor chimici, dacă polimerii sînt rezistenţi ei înşişi la aceste acţiuni şi dacă e împiedicată pătrunderea acestor substanţe în masa betonului; rezistenţă sporită la acţiunea îngheţurilor şi dezgheţuri lor repetate; suportă mai bine variaţiile de temperatură; tendinţă mai mică la fisurare şi la aşchiere; contracţiune mai mare. Datorită acestor caracteristici, betonul cu adaus de polimeri e foarte indicat pentru următoarele lucrări: executarea pardoselilor industriale continue şi protecţia superficială a betonului contra uzurii, a variaţiilor de temperatură, a loviturilor, a substanţelor agresive şi a umidităţii; corectarea defectelor feţelor aparente ale pieselor de beton turnate în cofraje necorespunzătoare, sau avariate la decofrare ; repararea degradărilor superficiale ale betoanelor obişnuite, produse de uzură, fisurare, coroziune, etc.; netezirea suprafeţelor de beton obişnuit, pentru înlăturarea asperităţi lor şi micşorarea coeficientului de frecare pe acestea (de ex.: la'conducte, canale de turbine, silozuri, etc.); executarea straturilor de uzură subţiri ale unor pardoseli (de ex. de beton, de ciment, de ipsos, magnezie, etc.), deoarece betonul cu adaus de polimeri poate fi aplicat în straturi foarte subţiri (chiar sub 1 mm); repararea îmbrăcămintelor rutiere degradate; repararea exfo-Iierilor la betoane şi tencuieli; executarea de îmbrăcăminte pe suprafeţe circulate intens (peroane, scări publice) sau solicitate puternic (de ex. hale de avioane). De asemenea, betonul cu adaus de polimeri poate fi arma? cu plase sau cu bare metalice, cu fibre de sticlă, etc., obţi-nîndu-se un beton armat cu calităţi diferite de ale betonului armat obişnuit. Astfel, se pot executa elemente de construcţie cu grosimea foarte mică, şi cari pot fi confecţionate prin laminare, presare şi matriţare, în forme cu dimensiuni foarte exacte. De asemenea, pot fi executate elemente de construcţie mixte, la cari materialul din zonele întinse să reziste bine la fisurare, iar cel din zonele comprimate să reziste la compresiune, cum şi elemente de construcţie spaţiale, obţinute prin lipirea între ele a unor piese confecţionate separat. — Sin. Plastbeton. Polimerizare 39 Polimerizare i Polimerizare. '1. Chim.: Unirea moleculelor de acelaşi f I numite monomeri, pentru a forma un compus cu aceeaşi compoziţie procentuală, dar cu o greutate moleculară mai mare, respectiv un polimer. Polimerizarea se produce după formula generală: *A=(A%. în care-4 e molecula de bază, iar^ reprezintă gradul de polimerizare, adică numărul de molecule cari se unesc pentru a forma polimerul. Tendinţa de polimerizare se întîineşte atît la compuşii cu caracter nesaturat cît şi la alte substanţe (oxid de etilenă, unele anhidride acide, cetone, unii complecşi anorganici, etc.). Reacţiile de polimerizare au caractere^diferite, în funcţiune de caracterul substanţelor de bază, iar polimerii rezultaţi se deosebesc prin proprietăţile lor. Prin mecanisme de reacţii chimice diferite se formează polimeri cu greutăţi moleculare mici sau cu greutăţi moleculare mari, şi cu structuri diferite. 'Polimerii cu greutăţi moleculare mici se numesc polimeri inferiori (dimer, trimer, tetra-mer), iar cei cu greutăţi moleculare mari se numesc polimeri superiori sau înalţi. Formarea polimerilor inferiori are loc datorită unor reacţii consecutive: două molecule (monomeri) reacţionează între ele formînd un dimer care, mai departe, reacţionează cu o altă moleculă (monomer), formînd un trimer şi aşa mai departe. Astfel: isobutenă->diisobutenă ; acetilenă->benzen ; acetal-dehidă-^paraacetaldehidă, etc. Polimerii înalţi au un grad de polimerizare mare, de ordinul sutelor şi miilor, şi sînt compuşi din molecule uriaşe (sau macromolecule). Ei se formează prin polimerizare, datorită unor reacţii în lanţ, reacţii de pol icondensare sau de pol iad iţie. Polimerii înalţi se utilizează pentru obţinerea materialelor peliculogene (lacuri), a firelor şi a fibrelor sintetice, a materialelor plastice, a cauciucului sintetic. Polimerizarea în lanţ se produce prin reacţia de legare, prin covalenţe, a unui mare număr de molecule de monomeri. Reacţia cuprinde o serie de faze ca: activarea monomerilor şi formarea unor radicali liberi, mărirea moleculei prin adiţia de monomeri activaţi cu menţinerea stării de radical liber, suprimarea stării de radical liber, respectiv obţinerea polimerului final. Grupele monovinil şi divinii se polimerizează foarte uşor, polimerii rezultaţi avînd importanţă tehnică; astfel: etilenă->po!ietilenă; propilenă->polipropilenă; isobu-tilenă-^poliisobutenă ; clorură de vinil->policlorură de vinii; stiren->pol istiren; acetat de vinil->pol iacetat de vinii; buta-dienă-^polibutadienă ; isopren->pol i isopren. Polimerizarea în lanţ de tip vinii decurge prin activarea dublei legături, ai cărei carboni se polarizează în sens contrar, după schema: n C=C —>• X1 *3 I© I© ■ c—c Xi x3 Xj x3 Xl x.j ©I ©I I© I© I© !© c—c -> - c—c—c—c— -f- monomeri activaţi ©I ©I + C-C— + *2 *4- monomer activat x2 x4 x2 x4 mărirea moleculei obţinerea polimerului final cu suprimarea ştârii de radical • Polimerizarea în lanţdetip divinii se produce, de asemenea, printr-o polarizare a atomilor de carbon ai monomerului; carbonii terminali avînd tendinţa să se polarizeze cu semne contrare, conduc la formarea unor reacţii în lanţ cu formarea polimerilor înalţi: © © © © n CH2=C~C=CH2 CH2-C-C-CH2 i © © © © © © © © CH2-C~C~-CH2 + n CH2-C—C-CHa I I -fCH2-C=C~CH2^. Polarizaţia alternativă e mai mare sau mai mică, după natura substituenţilordin compusul vinilicsau divinilic (x, xx, x2, x3, x4) Activarea dublei legături şi viteza de polimerizare sînt influenţate de factori ca: ţemperatura, lumina, radiaţii y sau (3, presiunea şi prezenţa catalizatorilor. Polimeri înalţi se pot obţine şi datorită unor reacţii de policondensare. în acest tip de reacţie, moleculele de bază (monomerii) se unesc, formînd un polimer cu greutate moleculară mare (macromoleculă), prin eliminarea unor subproduşi (apă, clorură de sodiu, etc.). Procesul de formare a polimerilor prin policondensare decurge după reacţia generală: X- -R—:X + Y; —R—Y X—R—R—Y + X—R—X X—R—R—Y -f XY X—R—R—R—Y + XY Astfel se pot forma, de exemplu, din fenoli şi aldehidă formică, polimerii fenol-formaldehidici, eliminîndu-se apă; dindiclor-metan şi polisulfură de sodiu, prin eliminare de clorură de sodiu, se obţin macromolecule de tiocompuşi, etc. Polimeri înalţi se pot obţine şi prin reacţii de poliadiţie. Reacţia de poliadiţie a monomerilor are oarecare analogie cu reacţia de policondensare, dar se deosebeşte de aceasta prin faptul că nu se elimină subproduşi, iar reacţia iniţială de condensare e urmată de o reacţie în lanţ. Astfel, din reacţia unui diisocianat cu un glicol rezultă poliuretani de forma: O O II II C=N—R— N=C + HO—R—OH O O II II — C=N—R—N H—C—O— R— OH | -f-CON—R—NCO-f HO—R—OH O II (—C—NH—R—NH—CO—O—R—O—)n O altă reacţie de poliadiţie e formarea polimerilor epoxidici dintr-un difenol sau un alcool polivalent şi o substanţă care conţine în moleculă gruparea epoxi sau e capabilă să genereze această grupare. Astfel, din p,p'-dioxi-difenil-2,2'-propanol (dian sau bisfenol A) cu epiclorhidrină se obţine un pol imer care conţine gruparea epoxi. Procesul de polimerizare se poate produce în linie, obţi-nîndu-se: polimeri lineari (v. fig. / a), ramificaţi (v. fig. I b), încrucişaţi (v. fig. / c) (în formă de reţea). Polimerii au o structură spaţială tridimensională, fie în formă de spirală, fie în forma unei reţele. Polimerizare 40 Polimerizare Aranjarea sterică dirijată a segmentelor de molecule se poate face cu ajutorul unor catalizatori speciali. în acest caz, procesul de polimerizare se numeşte polimerizare stereospeci-fica şi poate fi dirijat selectiv către formarea catenelor poli-merice cu o configuraţie sterică predeterminată, către perechi stereoisomerice teo- g retic posibile. Astfel, prin polimerizarea propilenei cu catalizatori stereospecifici se poate obţine un polimer corespunzător celui mai înalt grad de ordine intramolecu-lară, numit isotactic, de forma: R R R R R HcHcHcHcHc \ I / i \ I / : \ I / : \ ! / : \ I / : \ 9h9h9h9h9h ti ti ti H H II. Schema instalaţiei de obţinere a polietilenei. Cînd formarea catenei se produce dezordonat în procesul de polimerizare se obţine o structură sterică avînd forma de mai jos, numităatacticâ: R H R R H c Hr-Hr-Hr-Hr-Hr: 1 Polimeri- / = \ I / = \ 0) P°'imer linear’ C H C R C ti C ti £ R form; b) polimer rami- : : : : • ficat; c) polimer reti- H H H H H cu lat. Pol imerizarea care conduce la obţinerea unei structuri a radicalilor alternativ de o parte şi de alta a lanţului molecular se numeşte sindiotacticâ: R H R H R H cH^hAhAHc-hÂh / : \ I / | \ 1 / : \ I / | \ 1/ ; \ 1 / I \ 1 / hCr9h9r?h9^9  A IH Pf H H Polimerizarea împreună a unor molecule (monomeri) cu structură chimică diferită conduce la obţinerea unui polimer înalt cu structura unităţi i de bază alternînd după reacţia gene» rală: nA+uB -fA)n-(B%- Reacţia e numită, în general, copoiimerizare. Astfel, se poate obţine un copolimer clorură de vinil-acetat de vinii, copolimer butadien-stiren, etc. Sistemele de polimerizare utilizate la scară industrială sînt cunoscute sub numirea de polimerizare în bloc, emulsie, suspensie şi soluţie; acestea sînt comune diferiţilor monomeri, avînd, bineînţeles, variante specifice, depinzînd de caracteristicile chimice ale monomerilor şi polimerilor, de tipul de polimer a cărui obţinere se urmăreşte. Polimerizarea în bloc (în masă) decurge în absenţa solventului sau a vreunui alt mediu de polimerizare. Polimerizarea poate avea loc în fază gazoasă (de ex. polimerizarea etilenei la presiune înaltă)sau în fază lichidă, monomerul nereacţionat constituind mediul în care are loc polimerizarea (acest din urmă procedeu e mai frecvent întîlnit). Dacă polimerul format e solubil în monomer se obţine o soluţie vîscoasă; dacă e insolubil, se obţine un precipitat. în fig. II e reprezentată schema instalaţiei pentru polimerizarea în masă a etilenei la presiune înaltă, în care etilena purificată cu soluţie de alcalii, provenită din reciclare, şi etilena proaspătă din rezervorul 13, sînt pompate cu pompa 1, prin contorul de gaz 2, şi comprimate şi răcite succesiv, în trepte, la o presiune medie şi apoi la o presiune înaltă (circa 1000-2500 kgf/cm2) cu compresoareîe 1, 5 şi răcitoarele 4, 6. Etilena la presiune înaltă e trecută în serpentina de polimerizare 7, încălzită la o temperatură de circa 80***100", unde are Ioc pol imerizarea. Polietilena topită e trecută în vasu I de colectare ia presiune înaltă#; de aici e trecută în vasu Ide expan-siune9 şi apoi în vasul deseparare 10, unde se separă de etilena nereacţionată. Etilena nereacţionată e spălată cu soluţie de alcalii din vasul 12 şi e separată în turnul 11, de unde e reciclată, prin contorul 2', în rezervorul de alimentare 13. Polietilena topită din vasul 10 etrecută forţat printr-o filieră cu găuri şi echipată cu un cuţit de granulare; e granulată şi apoi ambalată pentru prelucrările ulterioare. Monomerii lichizi, ca sţirenul sau metilmetacrilatul, pot fi polimerizaţi prin încălzire fără adaus de iniţiatori; procesul e cunoscut sub numirea de polimerizare termica, iar cînd se foloseşte lumina ultravioletă drept iniţiator, se numeşte polimerizare fotochimicâ. Polimerizarea în bloc se utilizează la scară mică, din cauza dificultăţilor legate de controlul defectuos al temperaturii, care poate conduce la ambalarea reacţiilor, la grade de polimerizare necontrolabile, la greutăţi moleculare larg distribuite. Căldurile de polimerizare relativ mari, slaba conductibili-tate termică a polimerului şi înalta viscozitate a siropului de polimer, fac greu aplicabil procedeul polimerizării în bloc, în cazul monomerilor vinilici. în cazul poliesterilor sau al poli-amidelor, la cari temperatura de200-*-300°poate fi aplicată fără pericol, iar gazele rezultate din reacţie uşurează omogenei-zarea, se pot obţine rezultate bune prin acest procedeu, polimerii fiind extraşi direct din reactor, avînd suficientă viscozitate pentru a curge. Un caz special de polimerizare în bloc e acela al polimeri-zării monomerilor lichizi direct în forme finite, prin turnarea lor (împreună cu iniţiatorul) în matriţe, urmată de încălzire (Cast polymerisation). De asemenea, polimerizarea poate avea loc prin turnarea monomerilor în straturi, încălzire şi repetarea operaţiei. Acesta e cazul polimerilor metil, etii-, isobutil-acrilici. Polimerizarea în emulsie se caracterizează prin utilizarea unui mediu apos de viscozitate mică, care permite îndepărtarea uşoară a căldurii de polimerizare. Pentru permanenta stabilizare şi dispersare a monomerului şi a polimerului în faza apoasă se utilizează agenţi de solubilizare şi emulsifiere ca, de exemplu, diferite săpunuri solubile, emulgatori, mersolaţi, etc. Iniţiatorul polimerizării e de obicei o substanţă solubilă în faza apoasă. După terminarea reacţiei se obţine un latex, care poate fi coagulat prin adăugare de electroliţi, sau uscat într-un atom izor cu aer cald ; latexul e o suspensie sau o emulsie de polimer în apă stabilă în timp, datorită dimensiunilor foarte mici, de cîţiva microni, ale particulelor de polimeri. La început, procedeul de polimerizare în emulsie a fost folosit în industria cauciucurilor sintetice, pentru a obţine un produs asemănător cu latexul de cauciuc. Ulterior s-a extins şi în industria polimerilor sintetici, realizîndu-se reacţii rapide la temperaturi relativ joase, obţinîndu-se polimeri cu greutăţi Polimerizare 41 Polimerizare moleculare surprinzător de înalte. Totuşi, necesitatea de a coagula latexul şi dificultăţile de spălare a emulgatorilor şi a sărurilor limitează utilizarea polimerizării în emulsie. După acest procedeu se obţin latexuri speciale, prin polimerizarea şi copoi imerizarea esterilor acrilici, metacrilici, ciorii rn de vinii, cloruri i de vinii iden, acetatului de vinii şi a altor monomeri, cari pot fi direct aplicaţi ca adezivi, straturi acoperitoare, etc. De asemenea, pentru unele apIicaţii speciale (paste viniIice) se utilizează polimerizarea în emulsie a clorurii de vinii şi a şi apoi e transportată, cu pompa 4, la centrifugare; polimerul sol id e separat prin centrifugare în centrifuga 5; în continuare, ///. Schema procesului de polimerizare în emulsie a clorurii de vinii. altor monomeri. în fig. III e reprezentată schema polimerizării clorurii de vinii în fază de emulsie. Schema reprezintă rezervorul de monomer (clorură de vinii) 1, vasul de polimerizare 2 în care e adusă apa cu emul-gatorul, pe conducta 3, şi catalizatorul pe conducta 4. Poli-merizatul e trecut în vasul de omogeneizare şi stocare 5, cu pompa 6, şi apoi în uscătorul cu aer cald 7, în care aerul cald e adus prin conducta 8. Polimerul pulverulent uscat e separat în vasul 9, iar aerul e filtrat prin filtrul 10 şi e aspirat de su-flanta 11. Polimerul e trecut în vasul colector 12 şi apoi e ambalat. Polimerizarea în suspensie se caracterizează prin dispersare, printr-o agitare mecanică puternică, a unui monomersau a unui amestec de monomeri, în picături suspendate într-o a doua fază lichidă, în care atît monomerul, cît şi polimerul sînt practic insolubili. Picăturile de monomer, cari sînt mai mari decît cele dintr-o adevărată emulsie, sînt apoi polimerizate, în timp ce dispersiunea e menţinută printr-o agitare continuă. Lichidului de suspensie, care e în general apă, i se adaugă aŞenţi cari previn aglomerarea picăturilor în timpul polimeri-zării, diverşi coloizi protectori, organici sau anorganici, ca, de exemplu, gelatină, alcool polivinilic, talc, cazeină, etc, Se utilizează şi iniţiatori sau catalizatori solubili în faza organică (monomer). După felul monomerului şi al condiţiilor de lucru, se obţin sfere de diverse dimensiuni, perle, granule, cari se separă uşor din faza apoasă, cînd se opreşte agitarea. Procesul de polimerizare în suspensie a devenit cel mai important procedeu industrial de obţinere a pol imeri lor s intetici şi se apl ică, în general, monomerilor insolubili sau puţin solubili în apă. Avantajul principal al acestui procedeu consistă în uşurinţa cu care poate fi îndepărtată căldura de reacţie, evitîndu-se necesitatea coagulării latexului şi spălării intensive a acestuia. Fig. IV reprezintă schema unei instalaţii industriale de preparare a pol ic lorurii de vinii prin pol imerizarea în suspensie a clorurii de vinii. Clorura de vinii din rezervorul 1 e adusă în vasu! de polimerizare 2, unde se formează o suspensie de polimer în apă şi se polimerizează monomerul cu ajutorul catalizatorilor. Suspensia de polimer în apă e transportată, din vasul de polimerizare, în vasul destocare şi omogeneizare3, polimerul e uscat în uscătorul cu aer cald 6, e trecut în vasul-tampon 7, e ambalat şi expediat la prelucrare. Polimerizarea în soluţie se caracterizează prin faptul că se utilizează un solvent inert, care disolvă monomerul şi poN-merui, astfel încît soluţia finală să nu fie prea vîscoasă. în cele mai multe cazuri, acest procedeu se utilizează pentru prepararea produşilor speciali, cari se aplică sub forma soluţiei care se obţine de la polimerizare (industria lacurilor, a peliculelor, etc.). Avantajul principal consistă într-un control mai bun al reacţiei, obţinîndu-se un produs cu viscozitate mai mică, care permite dispersiunea căldurii de polimerizare şi prezintă un pericol minim de supraîncălzire locală. Prin acest procedeu se obţine copolimerul anhidridă maleică-stiren în acetonă sau benzen, acetat de polivinil în acetat de etil, etc.; utilizarea lui e limitată de manipularea unor cantităţi de solvent cari apoi trebuie îndepărtate şi recuperate şi, afară de cazuri speciale (de ex. în industria lacurilor), e ajbandonat în favoarea procedeelor în emulsie sau în suspensie. în fig. V e reprezentată schema pol imer izări i în soluţie a acetatului de vinii, în schema instalaţiei de polimerizare a acetatului de vinii în soluţie de acetat de etil, monomerul 1 şi propionaldeh ida 2 intră în vasul de măsură 3, prin conductele respective, apoi în rezervorul 4 şi în coloanele de pol imerizare 5, e-chipate cu condensatoare cu reflux 6. Acetatul y^ |nsta|aţje continuă pentru polimerizarea aceta-de etil şi cataliza- t(J|uj ^ vjnj| fn so[u.ţje ^e acetat de etil. torul din vasul 7 trec, prin filtrul 8, în vasul de măsură 3' şi, apoi, în coloanele de polimerizare 5. Pompele 9 servesc la vehicularea acetatului de vinii şi a acetatului de etil, în coloanele de polimerizare. Soluţia de polimer e trecută în vasele 10, unde se face diluarea cu acetatul de etil trimis din vasul de măsură 3", şi apoi soluţia e filtrată cu filtrul 8'. Un caz special e polimerizarea prin p r e c i-p i ta re, cînd polimerul e insolubil în soluţia de monomer-solvent şi, deci, precipită pe măsură ce se formează, putînd fi obţinut sub forma unei pulberi prin filtrare şi spălare (de ex. pol imerizarea prin precipitare a clorurii de vinii iden). i. Polimerizare. 2. Ind. petr.: Proces prin care se obţin benzine cu cifră octanică mare, din gaze de rafinărie bogate în alchene (preferabil propenă şi butene), provenite de la Polimerizare 42 Polimerizare instalaţiile de cracare termică, de rupere a viscozităţii, de cocsare, de cracare catalitică, sau de piroliză a gazelor cari au un conţinut mare în propan şi în butan. Ca reacţii tipice de polimerizare se pot considera următoarele: 4 ^3^6 ""*■ ^12^24 2 C4H8 -> C8H16 c4h8+ C9H18 -> C13H26 Reacţiile sînt pronunţat exoterme, dezvoltînd aproximativ 22 000 kcal/kmol pentru pol imerizarea unei perechi de molecule. în calcule de proiectare se iau circa 15 000 kcal/kmol de propenă polimerizată şi 14 000 kcal/kmol de butenă poli-merizată. Pol imerizarease efectuează fie termic, fie catalitic. în procedeele termice sel ucrează la temperaturi de 480-• *540° şi la presiuni de 40*--60 at. Cinetica reacţiilor de polimerizare industrială e relativ puţin cunoscută. în proiectarea instalaţiilor de polimerizare e folosită ecuaţia: K_ 1 x P tP a( 1—x) în care K e constanta de viteză a reacţiei, P e presiunea în at, t e timpul de reacţie în s, x e fracţiunea din olefine care polimerizează şi a e fracţiunea de olefine din materia primă. Pentru etenă, propenă şi butene, valoarea lui KjP în funcţiune de temperatură, pentru presiuni pînă la 200 at, e cuprinsă între 1,18x 10“« la 350° şi 1,655x10"2 la 815°. Timpul de şedere în zona de reacţie în reactoarele termice tubulare e între 50 şi 100 secunde. Randamentul de poiimer produs creşte cu presiunea şi cu raţia de recirculare. Fig. / reprezintă schema de principiu a unei instalaţii de polimerizare termică. Rezervorul de alimentare 2 a instalaţiei conţine materia primă 1 şi fracţiunea C3-{-C4l care se recircu.lă, într-o proporţie determinată de raţia de redrculare dorită. Materia primă e pompată, după preîncăl-zirecu efluentuLdin'serpentina de reacţie4, prin cuptorul tubular de încălzire 3 şi prin serpentina de reacţie4, însepa-ratorui 5. Aici are loc separarea unei faze lichide, consistînd din produşi i de pol imerizaregrei 6, şi a unei faze de vapori care trece în coloana de stabiIizare 7, de undese extrage, prin fund, benzina polimeră debutanizată8, iar prin cap, fracţiunea C1*» C49, care e trimisă la absorpţie. Fracţiunea C3+C4 10 e recirculată la vasul de alimentare 2. în procedeele catalitice se foloseşte un mare număr de substanţe cari exercită o acţiune catalitică asupra polimerizării alchenelor, ca: acidul sulfuric, acidul fosforic, fosfatul de cupru, clorura de aluminiu, trifluorura de bor, bauxita activată, etc., dar dintre acestea numai primele trei prezintă importanţă industrială. Procedeele de polimerizare au fost clasificate în procedee selective, în cari materia primă e constituită numai din butene, sau numai din isobutenă, şi în procedee neselective, în cari se bupune la pol imerizare un amestec de hidrocarburi care conţine sutene, propene şi o proporţie variabilă de etenă, Acidul sulfuric întrebuinţat pentru polimerizări are concentraţia de 67%. La temperaturi mai joase, numai isobutilena e absorbită de acest acid; procedeul „la rece" poate fi deci aplicat la obţinerea iso-octenei (2,2,4 trimetil-pentenă). La circa 80°, acidul sulfuric 67% polimerizează toate alchenele cu randamente de 85**-90 %. Timpul de contact al acidului sulfuric cu butenele e de 10* * * 15 minute. Acidul fosforic e întrebuinţat ca „lichid" care udă granulele de cuarţ, sau ca „solid" îmbibat în granule sau bastonaşe de materiale poroase (kieselgur, magnezie, alumină, etc.), încălzite la 200---2500. în mod analog se întrebuinţează pirofos-fatul de cupru. Catalizatorul se introduce în tuburi verticale, cari se aşază . în reactoare. Exteriorul tuburilor e răcit cu apă sau cu gaze inerte, pentru a controla reacţia exotermă de polimerizare. Fig. II reprezintă schema de principiu a unei instalaţii de polimerizare catalitică. Materia primă e refulată de pompa 1, în cazul polimerizării selective, sau cu un compresor, în cazul pol imerizări i neselective, prin preîncălzitoarele3,4şi cuptorul 5, la reactoarele 6. Se întrebuinţează unu, mai frecvent două reactoare în serie sau în paralel. Produsele de reacţie sînt răcite prin schimb de căldură cu materia primă 4 şi cu apă 7; apoi sînt introduse la sistemul de fracţionare uzual, în care se separă benzina pol imeră, eventual un produs de reciclu şi gaze. Pentru controlul temperaturii de reacţie se introduce cu pompa9 în exteriorul tuburilor din reactor apă distilată, din vasul 8. Aburul degajat în acest vas, în urma încălzirii apei.secondenseazăîn 3, preîn-călzind materia primă. Concentraţia de apă în acidul fosforic se menţine constantă injectînd în materia primă o cantitate controlată de apă, cu pompa de dozare 2. Temperatura de reacţie e între 180 şi 230°. Acidul fosforic tinde să piardă apa la temperaturi mai înalte (230°), transfor-mîndu-se în acid metafosforic inactiv. Pentru a evita aceasta, se injectează în materia primă 2***8% apă. Conversiunea olefinelor variază între 70,5 % la 166° şi 91 % la 210°, în căzu I acidului fosforic „solid", şi între 77% la 210° şi 95% la 233°, în cazul pirofosfatului de cupru. Exploatarea reactoarelor la circa 35 at e convenabilă atît pentru promovarea reacţiilor de polimerizare, cît şi pentru exploatarea utilajului de fracţionare, în special pentru condensarea refluxului de propan. Atît conversiunea cît şi viaţa catalizatorului sînt influenţate de viteza volumară. La 35 at şi 200---2500, conversiunea procentuală a olefinelor variază între 93% la o viteză volumară de 0,83 m3/h-t şi 77% la o viteză volumară de 5,00 m3/h-t, în căzuI acidu l,u i fosforic „sol id“, şi între 97,5 % la o viteză volumară de 0,83 m3/h-t şi 88% la o viteză volumară de 1,66 m3/h-t, în cazul pirofosfatului de cupru. în reactoare industriale cu acid fosforic „solid", viteza volumară uzuală e între 1,2 şi 3,0 m3/h*t. Pentru reactoare cu catalizator de pirofosfat de cupru, atît viteza volumară cît şi temperatura de lucru sînt puţin mai joase decît pentru reactoarele cu acid fosforic „solid", /. Schema de principiu a unei instalaţii de polimerizare termică. 1) rezervor de materie primă; 2) rezervor de alimentare; 3) cuptor tubular; 4) serpentină de reacţie; 5) separator; 6) polimeri grei? 7) coloana de fracţionare; 8) benzină poli, meră; 9) fracţiunea C1«"C4; 10) C3-f*C4 de reciclu. //. Schema de principiu a unei instalaţii de polimerizare catalitică. 1) pompă sau compresor de materie primă; 2) pompă pentru injecţia de apă; 3) preîncălzitor cu abur; 4) pre-încclzitor cu efluent din reactor; 5) cuptor; 6) reactoare; 7) răci tor; 8) vas pentru evaporarea apei; 9) pompă pentru circularea apei de răcire la reactoare; 10) materie primă; 11) polimeri de fracţionare. Polimetinici, coloranţi — 43 Polinom Consumul de catalizator e de un kilogram la o tonă benzină pol imeră. Benzina obţinută în polimerizarea neselectivă se caracterizează prin următoarele proprietăţi aproximative: Temperatura la care distila: 10% 65° 50% 110° 90% 170° Tensiunea de vapori la 38°, 150 torr: CO/M 82—84 CO/Fx 96-*-99 Recent, construcţia instalaţiilor de polimerizare e în scădere pronunţată, din cauza întrebuinţării materiei prime în industria petrochimică. 1. Polimetinici, coloranţi ind. chim. V. Metinici, coloranţi Cianinici, coloranţi 2. Polimignit. Mineral.: (Ce, La, Y, Th, Mn, Ca)[(Ti, Zr, Nb, Ta2)Oe]. Oxid complex de metale din grupul lantanidelor (v.), şi de alte metale, cristalizat în sistemul rombic, în cristale cu habitus prismatic, columnar, cu feţele striate în lung. Are culoare neagră opacă, luciul submetalic şi spărtura concoidală. E optic isotrop, cu n — 2,2. Are duritatea 6---6,5 şi gr. sp. 4,77. 3. Polimorf. Mineral.: Calitatea unei substanţe minerale cristalizate de a prezenta fenomenul de polimorfism (v.). Sin. Eteromorf. 4. Polimorfa, transformare . Chim. fiz.: Transformarea cu temperatura a structurii reţelei unei anumite modificaţii cristaline, $A, stabilă la o anumită'temperatură, într-o altă modificaţie cristalină a A, stabilă la o altă temperatură. Transformarea polimorfă e un fenomen caracterizat prin schimbarea de poziţie a ionilor sau a atomilor din reţea la temperatura de transformare polimorfă, cînd sub acţiunea temperaturii vibraţia ionilor e suficient de intensă pentru a trece într-o altă stare corespunzătoare noului conţinut de energie. La punctul de transformare există un moment intermediar între cele două stări, cînd agitaţia termică şi mişcarea pentru schimbul de poziţie sînt atît de active, încît sistemul e Într-o stare „pseudogazoasă‘% stare care explică unele anomal i i ale variaţiei proprietăţilor fizice la temperatura de transformare. Constantele fizice, ca dilataţia termică, greutatea specifică, indicele de refracţie, etc., marchează o discontinuitate la temperatura de transformare, fapt care constituie o metodă pentru determinarea punctului de transformare. Din punctul de vedere termic, trecerea de la forma structurală stabilă la temperatură joasă la forma structurală stabilă la temperatură înaltă e un fenomen endotermic, iar trecerea de la forma stabilă la temperatura înaltă la cea de temperatură joasă e un fenomen exotermic. Transformările polimorfe pot fi enantiotrope şi monotrope. Transformări le polimorfe enantiotrope sînt treceri le reversibi le ale unui compus între două modificaţii ale sale fără a-şi schimba starea de agregare, iar transformările polimorfe monotrope sînt transformări ireversibile ale corpurilor în stare solidă. Stările polimorfe se deosebesc între ele nu numai prin configuraţia reţelei cristaline, dar şi prin configuraţia moleculară. Dacă două stări polimorfe prezintă numai deosebiri de configuraţie de reţea şi identitate în ce priveşte configuraţia moleculară, transformarea e uşoară şi cele două forme sînt înrudite 575° (de ex. p cuarţ a cuarţ). Dacă cele două stări polimorfe prezintă deosebiri atît de configuraţie de reţea, cît şi de configuraţie moleculară, transformarea e dificilă şi cele două forme 870° nu mai sînt înrudite (de ex. a cuarţ------► cc tridimit). V. şî sub Pol imorfism. 5. Polimorfie. Mineral., Chim. V. Polimorfism. 6. Polimorfism. Mineral., Chim.: Proprietatea anumitor minerale cristalizate, avînd aceeaşi compoziţie chimică, de a se prezenta în mai multe forme cristaline, cu totul deosebite uneîe de altele, cari cristalizează, de cele mai multe ori, în sisteme cristalografice diferite (v. şî sub Dimorfism 1). în cazul elementelor, această proprietate se numeşte alotropie. Fiecare formă cristalografică e stabilă într-un anumit interval de temperatură şi, cînd limitele acestui interval sînt depăşite, la temperatura de transformare sau de tranziţie, mineralul trece în altă formă cristalină. ^Varietăţile unei substanţe cristaline, stabile în anumite condiţii fizicochimice, se numesc modificaţii, fiecare fiind caracterizată prin structura ei cristalină proprie. Cînd temperatura de transformare e mai joasă decît temperatura de topire a formei cristaline stabile la temperatură mai joasă, transformarea se produce în timpul încălzirii sau al răcirii mineralului în stare solidă, fenomenul fiind reversibil. Cînd temperatura de transformare e mai înaltă decît cea de topire a uneia dintre formele cristal ine, cele două forme nu pot trece una într-alta. Fenomenul de polimorfism e-foarte răspîndit la compuşii mineraii naturali. Exemple clasice de minerale cari prezintă polimorfism sînt: silicea (Si02), care poate apărea sub formă de cuarţ (3 (trigonal), cuarţ a (exagonal), tridimit {3 (rombic), tridimit a (exagonal), cristobalit (3 (pătratic), cristobalit a (cubic), calcedonie (varietate fibroasă de cuarţ (3), etc.; car-bonatul de calciu (CaC03), care poate apărea ca aragonit (rombic) şi calcit (romboedric); carbonul (C), care apare sub formă de diamant (cubic) şi de grafit (exagonal); sulfura de fier (FeS), care apare sub formă de pirită (cubic) şi marcasit (rombic); etc. Var. Polimorfie; sin. Eteromorfie. 7. Polinie, pl. pol in î f. Nav.: Canal navigabil între gheţurile marine. 8. Polinizare. Bot. V. Polenizaţie. 9. Polinom, pl. polinoame. Mat.: Suma algebrică a unui număr finit de monoame. După numărul mărimilor de cari depind monoamele constituente, se deosebesc p o I i n o a m e de o singură variabilă (o singură nedeterminată) sau d e mai multe variabile. Gradul unui polinom în raport cu una sau cu toate variabilele e gradul maxim at monoamelor componente în raport cu variabi la cons iderată sau cu toate variabilele. Polinomul e întreg cînd toţi exponenţii sînt întregi şi pozitivi. . Un polinom de o singură variabilă şi de gradul n se scrie: P(x) = a0-f-a1#-f-■■■-]-a xn, ordonat după puterile crescătoare, sau P— CLq^d^Xn ^ -f- ■ •' ~j- CL^ , ordonat după puterile descrescătoare ale variabilei x. Cînd coeficienţii a^ aparţin unui anumit corp dat P, se spune că polinomul P(x) e definit peste corpul P. Două polinoame P(x) şi Q(x) sînt egale sau identic egale cînd toţi coeficienţi i aceloraşi puteri ale lui x sînt egali. SumaadouăpolinoameP(^)şi Q(x)e un alt polinom, ai cărui coeficienţi sînt egali cu sumele coeficienţilor termenilor de acelaşi grad, ck~akJr^k' ^ — 0,1, ••• n, n fiind cel mai mare dintre gradele celor două polinoame. Un pol inom e identic nul cînd toţi coeficienţi i săi sînt nuli. Produsul a două polinoame e un alt polinom, de grad egâl cu suma m-\-n a gradelor celor două polinoame, ai cărui coeficienţi sînt d^ = '^ia.bj, k = , i, j = 0, 1, m + n, polinoa- mele fiind ordonate după puteri le crescătoare ale lui#. Adunarea şi înmulţirea a două polinoame sînt operaţii comutative şi asociative. Mulţimea pol inoamelor peste un corp datP e deci un inel comutativ P[x], peste corpul P, fără a fi un corp, deoarece nu admite şi operaţia inversă în mu Iţiri i. De asemenea, mu Iţi mea polinoamelor peste un corp P, al căror grad nu depăşeşte Polinom 44 Polinom un număr natural n, formează un spaţiu linear. Mulţimea polinoamelor de un grad dat n nu formează un spaţiu linear, deoarece suma lor poate fi un polinom de grad inferior lui n. în inelulP[>]e inclus corpulPînsuşi. lnelulP|>]are un element unitate şi nu conţine divizori ai lui zero. Dacă corpul P e inclus într-un corp mai vast P, ineiul Pj>] e un sub inel al inelului P[x]. Se pot considera polinoame ai căror coeficienţi aparţ'n unui inel L, obţinînd ineiul pol inoamelor L[x] peste ineiul L; daca inelul L nu conţine divizori ai lui zero, gradul produsului a două polinoame e egal cu suma gradelor; deci nici inelul poli-noamelor L[x] nu conţine divizori ai lui zero. Dacă corpul P e inclus ca un subinel într-un anumit inel comutativi, un element a al inelului L se numeşte algebric peste corpul P, dacă există o ecuaţie de gradul 1, cu coeficienţii în corpul P, pe care elementu I a o satisface; dacă o astfel de ecuaţie nu există, elementul a se numeşte transcendent peste corpul P. Un polinom D(x), definit peste un corp dat P, e un divizor al polinomului P(x), dacă în inelul P[>] există un polinom C(x), astfel încît să avem P(x)~C(x)D(x). Pentru două polinoame, P(x) şi Q(x), unde gradul lui P(x) nu e inferior gradului iui Q(x), se pot găsi, în inelul Pix'], două polinoame, q(x) şi r(x), astfel încît să avem P(x) = Q{x)q(x)+r{x), iar gradul iui r(x) să fie inferior gradului lui Q(x). Polinoamele q(x) şi r(x) cari satisfac condiţia precedentă sînt unice; q(x) e citul, iar r(x) e restul împărţirii lui P(x) prin Q(x), Polinomul Q(x) edivizor al polinomului P(x) atunci şi numai atunci cînd restul r(x) e identic nul. în acest caz, P(x) e un multiplu al lui 0(4?). Dacă Pix) se împarte prin Q(x), iar Q(x) se împarte prin R(x), atunci P(x)se împarte prin R(x). DacăP(x) şi Q(x) se împart prin D(x), suma şi diferenţa lor se împart prin D(x), Dacă P(x) se împarte prin Q(x), produsul lui P(x) prin orice polinomP^#), din inelulP{>],se împarte prin0(#). Dacăfiecare dintre polinoamele Px(x), P200» P^(#) se împarte prin0(#), suma ^P^(x)R^(x), în care R%(x) sînt polinoame oarecari din P[x], se împarte şi ea prin Q(x), Orice polinomP(#)se împarte exact prin orice polinom de gradul zero (o constantă). Dacă Pix) se împarte prin Q(x), se împarte şi prin cQ(x), c fiind un element arbitrar din P, diferit de zero. Polinoamele cP(x), c=fz0, sînt singurii divizori ai lui P(x), de grad egal cu acesta, Polinoamele P(x) şi Q(x) sînt divizibile, unul prin altul, numai atunci cînd Q(x) — cP(x), c^fzQ. Dacă polinomul D(x), cu coeficienţii în corpulP, ca şi polinoamele P(x) şi Q(x), le divide exact pe amîndouă, el e un divizor comun (codivizor) al acestora. Polinoamele cari nu au nici un divizor comun, afară de polinoamele de gradul zero, se numesc prime între ele, în cazul contrar, ele admit un cel mai mare divizor comun (codivizor maxim). Acesta nu depinde de corpul considerat P sau de o extensiune a acestuia. El e determinat pînă la un factor de gradul zero. Două polinoame sînt prime între ele atunci şi numai atunci cînd codivizorul lor maxim e egal cu unitatea. Dacă D(x) e codivizorul maxim al polinoamelor P(x) şi Q(x), se pot găsi în inelul P[x] două polinoame, u(x) şi v(x), astfel încît să avem: P(x)u(x) -}- Q(x)v(x) — D(x). Dacă gradele polinoamelor P(x) şi Q(x) sînt mai mari decît zero, se poate presupune că gradul fui u(x) e mai mic decît gradul fui Q(x), iar gradul lui v(x) e mai mic decît gradul lui P(x). Polinoamele P(x) şi Q(x) sînt prime între ele atunci şi numai atunci cînd se pot găsi în inelul P[x] două polinoame, u(x) şi v(x), satisfăcînd relaţia: P(x)u(x)+Q(x)v(x) = 1. Dacă produsul a două polinoame, P(x) şi Q(x), prime între ele, e divizibil cu un polinom R(x), unul dintre ele e divizibil cu R(x). Dacă P(x) e divizibil cu două polinoame, i?(^)şi S(x), prime între ele, atunci e divizibil şi cu produsul lor. Codivizorul maxim al mai multor polinoame, P^x), P2(x), •••, Pm(x), coincide cu acela al unuia dintre polinoamele P^x) şi al codi-vizorului maxim al celorlalte. Dacă pol inomul Pix) de gradul n posedă divizori de grad mai mare decît zero, în inelul P{>], el se numeşte reductibil, şi ireductibil în cazul contrar. El e reductibil în corpul P.dacă poate fi descompus, peste acest corp, într-un produs de doi factori de grade mai mici decît n, dar mai mari decît zero, şi- ireductibil, cînd unul dintre factori e de gradul zero, iar celălalt, de gradul n. Orice polinom de gradul întîi e ireductibil. Dacă P(x) e ireductibil, orice polinom cPix) e ireductibil, c fiind un element nenul din P. Dacă Pix) e arbitrar, iar aQ(x) e un polinom ireductibil, atunci, ori P(x) se împarte cu Q(x), ori aceste polinoame sînt prime între ele. Dacă produsul P(x)Q(x) se împarte cu polinomul ireductibil R(x), cel puţin unul dintre factori se împarte cu R(x). Orice polinom P(x), din inelul P[>], de grad , se descompune în mod unic într-un produs de factori ireductibili, abstracţie făcînd de factori de gradul zero. Dacă, în descompunerea polinomului P(x) în factori ireduc-tibili, P(x)—aQp1(x) ps (x), unul dintre factori apare de k ori, el e un factor multiplu al lui P(x), de ordinul k. Cînd k = /\, el e un factor simplu. Dacă p(x) e un factor multiplu de ordinul k al polinomului P(x), el e şi factor multiplu de ordinul k—1 al derivatei acestui polinom şi, în general, e factor multiplu de ordinul k — r ai derivatei de ordinul r, Dacă (a) P{x) = a0pt' (*)■■• Pkam{x) e descompunerea unică în factori ireductibili a polinomului P{x), codivizorul comun al lui P(x) şi al derivatei sale P'(x) are descompunerea în factori ireductibili: (b) [P(x), P-(X)] = p^-\x)... Pk”~\^. Un polinom P(x) nu conţine factori multipli atunci şi numai atunci cînd e prim cu derivata sa. Pentru orice polinom P(x) din ineiul P[x] există un corp dedescompunere peste corpul P, Cînd corpul P e corpul R al numerelor raţionale, orice polinom Pix) se poate reduce la un polinom cu coeficienţi întregi. Dacă un astfel de polinom poate fi descompus în R în factori cu coeficienţi raţionali, nu e sigur că aceştia sînt totdeauna întregi, adică un polinom cu coeficienţi întregi, reductibil peste corpul numerelor raţionale, nu e totdeauna reductibil peste inelul numerelor întregi. Un polinom P(x), cu coeficienţii întregi, se numeşte primitiv, dacă coeficienţii săi sînt primi în ansamblul lor, adică nu au divizori în afară de ±1. Un polinom P(x), cu coeficienţii raţionali, poate fi reprezentat în mod unic sub forma produsului unei fracţii ireductibile printr-un polinom primitiv, Pix) = —P(x). Produsul a două polinoame primitive a e tot un polinom primitiv. Un polinom cu coeficienţii întregi, ireductibil peste inelul numerelor întregi, e ireductibil şi peste corpul numerelor raţionale. Pentru orice n se poate găsi un polinom de gradul n cu coeficienţi raţionali (chiar şi întregi), ireductibil peste corpul numerelor raţionale. Dacă se dă polinomul P(x) cu descompunerea (a) şi dacă dx(x) e codivizorul maxim al lui P{x) şi al derivatei saleP'(#), atunci descompunerea lui dx(x) e dată de (b). împărţind (a) prin (b), se obţine: Pix) Fl(*)= j-fâ =*oPi(.x)Pz(x)-Pj*)• adică, un polinom care nu conţine factori multipli şi în care orice factor ireductibil al lui Vx(x) e factor şi pentru P(x). Poîinonft 45 ^olinânl Căutarea factorilor ireductibili pentru P(x) se reduce deci la aceea pentru Vi(x). După ce a fost determinat polinomul Vx(x) se continuă în mod asemănător. în cazul polinoamelor cu mai multe variabile, xv •••, xn, peşte un corpP, suma şi produsul se definesc ca în cazul unei singure variabile. Mulţimea polinoamelor de n variabile peste corpul P se transformă într-un inel comutativ P[xv care nu conţine divizori ai lui zero. Dacă toţi termenii polinomului P(xi> - ,*„) au acelaşi grad 5, polinomul se numeşte polinom omogen sau forma de gradul s, Orice polinom de n variabile se poate reprezenta în mod unic ca sumă a mai multor forme de aceleaşi variabile şi de grade diferite. Numărul termenilor unei forme de n variabile de gradul s e ksn (combinări cu repetiţie a w obiecte, luate cîtes)^ iar acela al termenilor unui polinom neomogen de gradul s, cu »variabile, e£j_p|. Gradul produsului a două polinoame diferite de zero e egal cu suma gradelor acestora. Orice polinom din inelul P[xlt —, x ], de grad diferit de zero, se descompune în mod unic într-un produs de factori ireductibili, abstracţiefăcînd defactori de gradul zero. Noţiunile de divizor. divizibilitate, ireductibilitate, polinoame primitive se extind de la polinoamele de o singură variabilă, împreună cu proprietăţile corespunzătoare, afară de descompunerea în factori lineari, fiindcă există, peste orice corp P, polinoame absolut ireductibile de orice grad şi de mai multe variabile, adică polmoame ireductibile peste orice extensiune a corpului P. în ce priveşte ordonarea termenilor unui polinom, se utilizează metoda numită lexicografica, sugerată de metoda obişnuită de aranjare a cuvintelor în dicţionare; dacă literele sînt ordonate ca în alfabet, se determină poziţia relativă a două cuvinte date în dicţionar după primele lor litere, iar dacă acestea coincid, după a doua literă, etc. Astfel, fiind dat polinomul P(xlt •••, xj, din inelul P[xx, fie doi termeni diferiţi ai acestuia, x^.. x£n . ai căror coeficienţi sînt anumite elemente, nenule, dinP. Primul termen se consideră de rang mai înalt decît al doilea, dacă prima din diferenţele k.— m., diferită de zero, e pozitivă, adică există un r, astfel încît (i = 1, *••, 1), iar^y— mr>0, etc. în scrierea lexicografică a unui polinom P{xv unul dintre termenii acestuia e situat pe primul loc; el e termenul de rangul cel mai înalt al polinomului. Termenul de rangul cel mai înalt în produsul a două polinoame de n variabile e egal cu produsul termenilor de rangul cel mai înalt al factorilor. Polinoamele cari nu se schimbă în urma unei permutări oarecari a variabilelor se numesc simetrice. Polinoamele simetrice cu coeficienţii într-un corp P constituie un subinel al inelului P[xv •••, x ], numit inelul polinoamelor simetrice de n variabile peste corpul P, adică suma, diferenţa şi produsul a două polinoame simetrice den variabile sînt tot polinoame simetrice. Polinoamele simetrice, egale, respectiv, cu suma produselor cîte k a celorw variabile, se numesc polinoame simetrice elementare. Orice polinom simetric de variabilele xx, •••, x , peste corpul P, se reprezintă în mod unic sub forma unui polinom de polinoame simetrice elementare, cu coeficienţi raţionali aparţinînd corpului P. Un polinom P(xv •••, xn, ylt •••, yr) e simetric în raport cu grupurile de variabile x., yj dacă el nu se schimbă după nici o permutare a variabilelor x. între ele şi a variabilelor^* între ele. Orice polinom peste corpulP, simetric în raport cu grupurile de variabile x-, yp se poate reprezenta în mod unic ca un polinom (cu coeficienţii în P) de polinoame simetrice elementare ale acelor grupuri. Fiecare dintre polinoamele unui şir de polinoame, P0(x), P^x), , PJx), , se numeşte ortogonal într-un interval (a, b) finit sau nu, în raport cu o pondere p(x), daca satisface relaţiile de ortogonal itate (v.): P(*)P*n(*)d*=t 0- ' J a J a Cînd 7 =1, polinoamele se numesc ortonormate. Un şir de polinoame ortogonale se pot norma, împărţindu-le, respectiv, prin^i^ . Funcţiunea pondere£(#) păstrează un semn constant— de regulă, pozitiv — în (a,b), putînd fi nulă în extremităţi. Şirul se numeşte închis sau complet, cînd nu există un alt polinom, Q(x), ortogonal tuturor polinoamelor şirului. Din relaţia de ortogonal itate se deduc reia-rb ţiile 1 p(x)Pn(x)xsds=^0l s = 0, 1, cu cari se deduc expresiile: 1 X x^-x” g&-gi- tio5 I * 7 *0 go Sl §2 gn glX-g* - g„*-s„+1 §n-1 ^«+1 1 ss . ! * ■ 7 . ^ în cari p(x)xsds. Pentru un interval (a, b) dat şi o pondere p(x) dată, şirul polinomial ţPn(x)^ e unic. între trei pol inoame ortogonale cu indici consecutivi există o relaţie de forma; %Pn+,(x)+{b-X)Pn{X)+cnPB_ 1(*)=0, în care a, b. c sînt constante cari depind de n. Există for-nnn r mula somatorie a lui Christoffel: ” p&)p0) _ . Pn+^)Pn(y)-Pn+,{y)Pn^ o \ = \ *-y în care . Unele polinoame ortogonale sînt soluţii aie unor ecuaţii diferenţiale de unul dintre următoarele tipuri: (oc*2+y )P*n (x) -f (8x -f e )P'(#) —n(ocn—oc-f 8)Pff(x)*» 0, ($*+r)P„ (*)+(S*+ =o, Pl (*)+(8*+e) p;w-=o, în care a, fi, y, 8, e sînt constante independente den. Primul tip corespunde unui interval finit (a, b), de exemplu polinoamele lui Legendre (v.), Cebîşev (v.), polinoamele ultrasferice (v.), polinoamele lui Jacobi; al doilea tip corespunde unui interval semiinfinit (a, 00), de exemplu polinoamele lui Laguerre (v.), iar ultimul tip corespunde întregului interval rea[ (— 00, +°°)» de exemplu polinoamele lui Hermite (v.), în mod analog se definesc polinoame ortogonale cu mai multe variabile, prin relaţii' de forma: ^ p(M)Pa{M)P^M)dM=0, ^J>(M)Pl(M)dM=f= 0, D fiind un domeniu multidimensional, pe care sînt definite aceste polinoame, iar M, un punct curent al acestuia. Polinoamele ortogonale sînt soluţii ale unor ecuaţii cu derivate parţiale, bine determinate pentru fiecare clasă. Se numesc polinoame S- ortogonale, polinoamele Pfl(#). soluţii ale unei ecuaţii cu diferenţe finite de ordinul al doilea: 2 X L(y)*=(ax*+bx+c) A y'(x)+(dx+f) A y{x)-\-'ky(x-\-h)*~Qi h h Polinom 46 Polinom unde a, b, c, d, / sînt constante date, iar h>0, cari satisfac condiţia de S-ortogonalitate, în raport cu o pondere g(%)>0, unde »,»= f S{x)Pm(x)Pn{x)L{x) = Q, m =f= n, J ţi h mbolul sumarii finite, adică efunctiuneaacărei diferenţă e /. Dacă se notează g{%)Pm{%) Pn(x) \ ?W. relaţia precedentă devine: J JX. Există clase de polinoame, analoge polinoamelor lui Legendre şi altora, cari au rol analog acestora în teoria ecuaţiilor cu diferenţe finite.— Noţiunea de polinom se poate extinde într-o anumită algebră. Fi el o mulţime nevidă de indici şi fieiV^parteastabilă în monoidul N^\ produs al unei familii de monoizi avînd I ca mulţime de indici, formată din familiile (int) pentru care 0 afară de un număr finit de indici i: algebra a monoidului N^\ relativă la un inel comutativi, care are un element unitate, e algebra polinoamelor în raport cu nedeterminatele Xi(L£i), cu coeficienţi în A. Orice element din această algebră e numit polinom în raport cu nedeterminatele Xt, cu coeficienţi în A. Orice polinom u din această algebră se scrie într-un singur mod sub forma u = ( '*ei unde (n^ parcurge ; elementelea^ din A, nule, afară de un număr finit dintre ele, sînt coeficienţii polinomului u; elementele sînt termenii polinomului. Cînd toţi t€J nt sînt nuli, acest termen e termenul constant din u. Elementele n*aie bazei canonice a algebrei AţX^ sînt monoame. iei 'eI Orice polinom e deci o combinaţie lineară de monoame, cu coeficienţi în A, iar monoamele sînt linear independente. Pentru polinoamele cu o singură nedeterminată, aceasta se poate nota cu X, în algebra respectivă cu A[X]. Orice polinom u€A[X] se scrie deci într-un singur mod, sub forma ^ X**; suma şi produsul a două polinoame în X, n %i—^jx.nXn, v~'Y^>n^n s‘nt ^ate « + v = ^ (% + Xn> cu r„=Yiaph-p- n p=0 Termenii <*(#t)]Tastfel încît ^n^pse spune că sînt de i 16/ gradul total p. Suma termenilor lui u de grad total p e partea omogenă de grad p a lui u. Un poi inom se numeşte omogen de gradul p, cînd coincide cu partea sa omogenă de grad total p. Dacă.u şi v sînt două polinoame omogene, de grade respective p şi q, uv e un polinom omogen de gradul p-\-q. Pentru orice polinom w=ErO, gradul său (total) e cel mai mare întreg p^0, astfel încît partea omogenă de grad p a lui u să fie neidentic nulă. Fie u şi v două pol inoame neidentic nule: dacă ele sînt de grade diferite, suma lor e neidentic nulă, iar gradul sumei e egal cu cel măi mare dintre gradele celor două polinoame. Dacă gradele sînt egale, însă suma nu e identic nulă, gradul sumei e nesuperior celui mai mare dintre gradele polinoamelor u şi v. Dacă uv^0, gradul produsului nu depăşeşte suma gradelor celor două polinoame. Coeficientul termenului de gradul cel mai mare e coeficientul dominant al polinomului u\ dacă e egal cu 1, polinomul se numeşte unitar. Dacă A e un inel de integritate (posedă un element unitate), orice inel de polinoame AţX^^j pe ^ e un inel de integritate. în aceleaşi condiţii, gradul produsului a două polinoame u şi v din inelul A e egal cu suma gradelor acestora. Fie P un polinom unitar de gradul n în A[X]. Pentru orice pol inom Q£A[X] există două polinoame, u şi v, astfel încît v să fie de grad (-^)U • Cîtul a două polinoame de matrice P(A)jQ(A) poate fi interpretat ca produsul P(A)Q(A)~1 dintre matriceal şi P(A) şi matricea inversă Q(A)^, dacă P(A) e o matrice nesingulară. Avem P(A)Q(A)~~1 = Q(A)P(A)~1 , Avem, de asemenea: P±(A) P^A) P2 (A) PÂ(A)' P1(A)Pş(A) ' P%V)P*(A) Polinoamele servesc în special la aproximarea funcţiunilor. Dacă f(x) e continuă în (a,b), există un polinom P(x) astfel încît, pentru orice x dintr-un interval (a,b) şi pentru orice s>0, | f(x)—P(x) | 0 există un polinom trigonometric par, P(x), astfel încît să avem: |/(*)-P(*)| 0 există un pol inom trigonometric P(#), astfel încît să avem inegalitatea precedentă pentru orice #. Dacă o funcţiune continuă f(x) are perioada 2tt, oricare ar fi s>0, există un polinom trigonometric P(x), astfel încît să avem inegalitatea precedentă pentru orice #. f(x) fiind o funcţiune definită şi.continuă într-un interval (a,b), Dn(x)=f(x)—Pn(%) şi m maximul \u\\Dn(%) \ în (a, b), iar ]xn marginea inferioară a valorilor lui m corespunzătoare tuturor polinoamelor trigonometrice de ordinul n posibile, \Ln e cea mai bună aproximaţie de ordinul n a funcţiunii f(x). Dacă există un polinom trigonometric, P astfel încît, în întregul interval (a, b) să avem | J(%)—Pn{%)\ <^, &„(%) e polinomul trigonometric de aproximare de ordinul n al funcţiunii f(x) în (a,b). Pentru orice funcţiune continuă f(x) şi •pentru orice întreg pozitiv n există un polinom trigonometric de aproximare, de ordinul n, în {a, b). Dacă există două astfel de polinoame, există o infinitate..:—; Prezintă interes următoarele clase particulare de polinoame: P ol i no a me armonice: Polinoamele cari satis- fac ecuaţia. Iu j Lapl ace (v. Ecuaţia lui Laplace, sub Ecuaţie cu derivate parţiale) corespunzătoare numărului de variabile de cari depinde aceasta: i—1 v i în cazul a două variabile, polinomul omogen de gradul m, (x-\-iy)m—P(x, y)-\-iQ(x, y) e o soluţie complexă a ecuaţiei l\u=0, iar P(x,y) şi Q(x,y) sînt cele două polinoame omogene distincte de gradul m. Orice alt polinom armonic omogen de gradul mede forma aP-{-bQ, depinzînd astfel de doi parametri arbitrari, a şi b. Pentru determinarea polinoamelor armonice neomogene de un grad m, cu p variabile, se ordonează după una dintre variabile, -■ xp)=p^+pK~'+ •" +Pm • în care Pk e un polinom în xv — ,%n_^ , de gradul k, con-ţinînd K\ coeficienţi nedeterminaţi, astfel încît polinomul -K' m—'l Pentru obţinerea polinoamelor biarmonice cu p variabile, de grad dat m, se ordonează un astfel de polinom după puterile uneia dintre variabile, cu care se satisface ecuaţia biarmonică: Pn> (*i *p) = P^+P^~'+ ■- +Pm ■ în care P^ e un poiinom în xx, xp, de graduI k, conţinîn^ Kp coeficienţi nedeterminaţi, astfel că polinomul Pm(%i* ^ conţine în total Kp^ coeficienţi arbitrari. înlocuind,înecuaţia biarmonică, u cu P , primul membru devine un polinom de gradul m — 4, ai cărui coeficienţi, egalaţi cu zero, conduc la relaţii între cei coeficienţi; deci rămîn •Ktm _ PA~~ V+1 Pm (xlt »■*, XpJ conţine coeficienţi nedeterminaţi. înlocuind în ecuaţia ^^ = 0, u cu Pm(%v primul membru devine un polinom de gradul 2, ai cărui coeficienţi, egalaţi cu zero, conduc la relaţii între Kp_|_1 coefi- polinoame armo- cienţi. Există deci = Kp-\-i ~~ nice de gradul m distincte, cu p variabile. Polinoame biarmonice: Polinoamele cari satisfac ecuaţia biarmonică: V/—1 C)xi J i — 1 9*/ i,j 3*7 ^xj Orice polinom biarmonic de grad dat n, cu două variabile, e partea reală sau complexă a unui polinom de gradul n de forma zf(z)Jrg(z), unde z—x-\-iy, iar z—x—iy, iar / şi g sînt polinoame în z de gradele n—1, respectiv n. Kp+î coeficienţi arbitrari, adică există Np^ polinoame biarmonice de gradul m cu p variabile distincte între ele. Ksr e numărul combinărilor cu repetiţie a r obiecte, luate cîte s. Polinoame n-a rmon ice: Polinoamele cari satisfac ecuaţia w-armonică: {P AB“=(S’â4') = °' în care /\^ = 1), fi ind lapl ac i an u I funcţiunii u. în cazul a două variabile, x şi y, un astfel de polinom, de grad dat m, e partea reală sau complexă a polinomului: /,(«)+... +fm{z), în care z=xJriy, z=x — iy,'’ iar f^(z) e un pol inom arbitrar de gradul k în z, în cazul general a p variabile se procedează ca la polinoamele biarmonice (v.) pentru determinarea pol inoamelorw-armo-nice de grad dat m. Numărul polinoamelor ^-armonice cu p variabile, de un grad dat m, e Npn~ —■ Kp^n. Polinoamele lui Appeii: Polinoame An(x) de gradul n în x, definite prin relaţia: Expresia generală a acestor polinoame e: 4»(*)=a«+cX-i*+-+c*a «*"- unde coeficienţii oc^ sînt arbitrari. Polinoamele cari satisfac unei relaţii mai generale p«=c»p«-1 se reduc la precedentele prin transformarea: n\ A C0Cx - Cn «■ există funcţiunea generatoare “o+Ţ; «1 + Dacă a(Ji) a polinoamelor A (x), a(h)ehx=A0 + , hft ■ + ^A»+' Dacă a(h)—e , pol inoamele A (%) coincid cu polinoamele lui Hermite. Dacă An(x), Bn(x) sînt două polinoame Appeii, avînd ca funcţiuni generatoare a(h), respectiv b(h), polinoamele unde X şi y. sînt constante, admit funcţiunea generatoare \a(h)-\-\Lb(h). Polinom 48 Polinom Polinoamele lui Bernoulli: Polinoame definite ca soluţii ale ecuaţiilor cu diferenţe finite: AB„(*) =£„(* +1) , unde Bo(0) = 0. Bn(x) e unicul polinom de gradul n care satisface acestei ecuaţii. Există relaţiile: B'n(x)=nBn_ iW. cari arată că B (x) e un polinom Appeii, cum şi £B(1-*)=(-1/^M rx+1 £ cu cari avem ,00 d*= w+1 unde J5 =Z? (0) sînt numerele lui Bernoulli. n nx J Orice polinom de grad impar, Blk_/[{x)t k > 1, admite ze-rourile 0,1, ~ , singurele cuprinse în (0,1).- Există funcţiunea generatoare; <**-1 » „ / x “S^r-W- fi» ZTC» J e**-1 d£_ C <*_-! ‘ *« (2 *)!! P„W' Ele sînt legate prin relaţiile de recurenţă: T„+&)^*TJj;)-{-\-x*)Un_^x), U„{x) = *Un_,{X)+Tn{X) , r,+1W-2*r^)+ri,_1(*)=o, (»+1)^+1W-2^^)+(»-1)[/s_1(^) = 0. Polinomul 2^(#) e caracterizat prin proprietatea de a avea cel mai mic maxim al valorii absolute în intervalul (—1, +1) dintre toate polinoamele de gradul n cari au coeficientul lui ^ egal cu 1. Polinoamele lui Cebîşev se pot deduce dintr-o funcţiune gener-atoare, conform relaţiei: T~7 Polinoamele lui Dirichlet; Polinoame de forma Pn(z) ~ ^'0~i~C1e -C* -------h Cne~ în cari X^ sînt numere reale. Po I i n o amele lui Euler: Polinoame definite ca soluţii ale ecuaţiilor cu diferenţe finite: (a) V E~EJ,x+l)+En{x) = 2**' Nu există două polinoame de acelaşi grad n cari să satisfacă ecuaţia precedentă. Se deduce E'(x) = nE ^(x)\ apoi £,(*+*) = EJx)+ (§h £,_,(*)+...+*»£„(*) . 2 *»= 2£„(*)+(*)£s_1(*)+.-. + £0(*) care dă conturul închis C cuprinzînd în interiorul său numai polul *=0, Polinoamele lui Cebîşev: Polinoame Tk(x) şi Ufc(x), soluţii ale ecuaţiei diferenţiale: *?«(*)+**?»(*)“ °' cari satisfac relaţiile de ortogonal itate: r+l 1 J_lVT^ TJX)Tn(X)dX=0, \_,ÎT^ um{x)un{x)dx-=o. De asemenea, Eq(x) = 1, Ex(x)^x- _1 T’ £*w=i^—Et(x)=*(.x—vi**—x~1). (2 « — 1)!! un de pP'% (x) e polinomul lui Jacobi (v.) pentru intervalul (-1. +1). Există relaţiile: srnf(w+1) arccos x] T W = cos(n arccos *); ?„(*)= (n+1) 5ir,(arccos"^ ' sau 2 Tg(x) = (x+i\ 1 1 -**)*= = 2^(- 1)kclkxH~2k( î—x*)k 0 2 UJ,x)^{x+iiu^f^-{x-i^= = 2i£(-1)%;^+V-2*(1 -*«)* . = y) o4—2*3-*2+2*+1)t £e(*)==*(;r'—<0 (*4 —2#3—-2#2-f 3 #+3), etc. Avem £b(1-*) = (-1)*Es(*). Dacă En sînt numerele lui Euler, definite prin: x=0 j=0 pentru un polinom (£-1)=29(0), 9 (*+“^]+9 ^+^p^] = 2+£<»)]-E *w(*Kr /-O s! căreia, aplicîndu-i operatorul \7« din (a), se deduce formula sumatorie o lui Boole: n E (h)

(*) -JŢ-+ i S0*0^)- /=0 ■ Jo în care EJfr) e soluţia ecuaţiei omogene: £,(*+«)+Ai(*)“0' care coincide cu polinomul EJjc) în [0, co]. Polinoamele lui Euler-Norlund: Polinoame definite prin relaţia: S/E^\X) = E^-P\X), V = V(V|, n n \ n ) n n 1 { n—1 ^ V £("W. A =V V . OiX"'Mn COi Ic02-”6in) în care ii^(#|co) =cov£v|-^-j , iar V e operatorul introdus în studiul polinoamelor lui Euler (v.), v E^(X\c*„) = e(*~»(x\o> Wi -Oip unde D e simbolul derivării; rezultă: ^(*+*)=SO*,£^)' j=0 E^{x+y)^YiEf{y)E(-”Zsp\x), s=o £f w=t0 C) (şf1 unde C^iE — ^y, (-1)'Cx=(£+1/. Se definesc polinoamele de ordin negativ —n prin: ■4-b)(*K.-.<■>„)= V xv+\ COi-COp din care rezultă: Există funcţiunea generatoare: nff pXt co v -------------tl------------= V < Erf(x I®, « Y (£“1, + 1)(«“*/ + 1)-(«0J»'+1) v=0 v! polinoamele HJx) fiind, în acest caz, diferite de polinoamele Polinoamele Hn(x) se obţin ca limită a polinoamelor v£s\x) definite prin: Avem: Mm 5 /= + x> = -4-h r (-y (-^2, 2 1 (1 .;■) cu cazurile particulare: H0=1, Hj=^, Hz=x2 — 1, H3—xz — 2x, Hi=x*-6xi+3, tf5=*5-10*3+15*, H.=xe- 15x4+45x2 - — 15, H,=*7—21AHS+105*3—105*, etc. Există relaţiile: H(-*) = (-1 /»,(*). 2 — d# cum şi relaţiile: tf„«-*tf„_i«+(»-1)tf*_2M = 0, «>2, X n— 1 0 0 0 1 X n — 2 0 0 0 1 x n — 3 0 . . 1 X 0 0 0 0 X H^) e numitorul redusei de rangul 1 AT— 1 ^2 #-3 a fracţiei continue: Ecuaţia Hn(x) = 0 are toate rădăcinile reale şi distincte, două cîte două simetrice faţă de origine, şi inferioare în valoare absolută numărului g Polinoamele Hn{x) formează un şir al lui Sturm. Polinoamele HJx) satisfac ecuaţia diferenţială: H’-xH’tt+nH= 0, 'l r +°° _ H"w=yr^j 2<3m- Polinom 50 Polinom Există relaţiile de ortogonal itate: Polinoamele lui Laguerre: Pol inoame defi- r+«> ._** ni te prin Lq(x) = 1; apoi: L/2"-w"-w'k*0' ”*’• (,_,)-<■+«f «<»>«. if’t») — £ c—1)"-’5 srT)i<-1)4 •*-* ... . k=*o ^ }‘ cum şi identitatea: „ ^, kKp r-ifL(a) <>) = — + V (-1)*_____r(«+w+i)_________ ti 1 1 Hp_2k(x) ( } » W n\ + H ^ *!(«_A)ir(a+«-A + 1) #P=(1, £)% —7 --------------’ Pentru oe = 0 se obţin polinoamele particulare: t~i 1 (1' *) (1; p~2k) „ , , K— , s N L, l I n »=1 t **♦ ■ hr **■ pentru £ întreg şi pozitiv. nK ' J Se definesc polinoame Hermite de mai jn general, multe variabile, H„ „ (x, •••, # ), cu ajutorul func- ’ 1 nJ r/'"® px An r % n ţi un i i generatoare: L%%) (*) = —[*" ae *] . &T» («+1)4+1 W" [2» + «+1-*]Lΰ(*)+(»»+«)iil1 W-0. 1 (1 ’Wl) «= ^ [41 (*)-*!? w] • (1 ,wB) Wi-W« l’ iz,W(*)=_l(«+1)(*)l unde9 (xlt ^) —e o formă pătratică cu w variabile, pozitiv definită, aH> 0. # — L^a) (x)^nL^ (#) —(w-fa) Z,^ (#) , Cînd forma pătratică 9(3^ # ) e autoadjunctă, .... *„) = (*) = 0 d#a dx cum şi relaţiile de ortogonal itate, cu oc> —1, Există relaţia de ortogonal itate g „d^-d^o, “* ^-T(»+P+I)r(«-P)" Jo J J mX"'mn qi'"qn 1 n = CO •> *—co pentru Gm^ ...t ^ (*lf — , xn) fiind polinoame asociate definite prin funcţiunea generatoare •'O ,v,+-.v _Y_£l s 1 >wl) (11 w ) 8 ^ « Polinoamele lui Legendre: Polinoame unde ^=4tb iar * 6 dată de A fiind d0fmite CU ajUt°rU! funcţiunii generatoare: determinantul coeficienţilor şi A.^ , minorul lui în A. (1 — 2xz-\-z*) 2 — W» Polinoamele lui Jacobi: Polinoamele 0 - şi cari sînt un caz particular al polinoamelor ultrasferice (v.). \lJ 1—V ,A xy—a a r- _1 r_• _ i x i I..! I ^ ~~Y( 1 — A?)y~a d ^.y+«—1 ^^ a-fJ t Expresia generală a polinoamelor lui Legendre e: Y dX f.r1 . (2m"1)!![,v» ^«-2 , soluţii ale ecuaţiei diferenţiale: n n\ [ 2(2«—1) * (1 - *) p' (*) + [Y- (a +1) *] p; (*) - H («+a) pn {*) = 0. +*("-1)(w- 2K?.^ *«-4+... ] .. 2-4(2w— 1)(2w— 3) J Există relaţiile de ortogonal itate: *n cţteva cazurj particulare, ea devine: /*..-=^Y"1(1-',r)a"Tp»WP»w‘Ux“0i ^w=4^3- 3 Pentru un interval (a, b), polinoamele P (*) au expresia: 35 , 30 . 3 , , , 63 , 70 , , 15 JC.lX) = Pl‘ “ W=An {x-a)x {x-b) ^ — f (*—a)»-*(*-6)B~'i 1 J L. «=J J* r, Jr*W-T',-T*,+T. --- (x—a)n *(x=~b)n . x*w 16 ^ 16 16 * 16■ An fiind o constantă care depinde de nB De asemenea, , 429 693 „ 315 35 P.(*)-F(*+n. —n, y, x). ■ Polinorh 51 Polinom Există relaţiile: X2a ~X2n W > X2g+l (“*)= -^2«+1 (*) ' d* CIX cum şi .y»+l ât ,c 2n(t-x)n (formula lui Schldfli), unde C e un contur închis, parcurs în sensul direct şi avînd punctul x în interior, sau: j p-Hw*-1)2co

o. cu condiţiile iniţiale 2„+i (0)-Din relaţia de.definiţie se deduc: 9« W=98_i (*). cum şi expresiile asimptotice:, (-1)’ ,*-1- (2 tt)2w [cos 27r*-j-£2/? ] > £(2s+1)A/WA/(yM« + 1) — o (formula lui Christoffel). Există relaţiile de ortogonal itate: j+lxm(*)xM(*)d*=o, ^+\{X)â*=~ Şirul ortogonal {X^j e închis. Polinoamele Xn(x) satisfac ecuaţia diferenţială: (1 -*■) X'm-2xX'M (x) +n (« +1)X0 (*) = 0. Ele sînt singurele soluţii finite pe între'gul segment [—1,1] ale ecuaţiei: (_1)»+12 _ 92„+1 -(2jt)„+1 Lsin 2k*+S2„+i] ’ unde »^|e*|, un întreg pozitiv. Polinoamele lui Nielsen servesc la rezolvarea ecuaţiei cu diferenţe finite: 9(*)-9(*-1)=/(*)= Sc«^-j’ a cărei soluţie principală e dată de: 9(*)=£c„9„+i (*). serie convergentă pentru orice valoare finită a lui x, dacă oo ^__'j £ seriile numerice V -----2st*. converg pentru z=0 şi O 2(n)ls+e e=1, ceea ce are loc în special cînd f(x) e o funcţiune întreagă, de gradul zero sau unu. Polinoame ultrasferice: Polinoame defi- nite cu ajutorul funcţiunii generatoare: (1 — 2ocx-j- a2)^~^a.nPn(x, X), 1 cari, pentru X= — — , cuprind cazul particular ai polinoamelor lui Legendre. Pn(x, X) e soluţia-polinom a ecuaţiei diferenţiale: (1 5^ + (2X_ % + ” 0~2X) y = 0 , şi are expresia: *+-2 X 2 dxn corespunzătoare la X^=w(w-f-1), cu n întreg pozitiv. Polinoamele lui Legendre se mai definesc şi cu ajutorul următoarei proprietăţi: integrala QX^dx, în care Q (%) e un polinom de grad inferior lui n, e nulă, oricare ar fi polinomul Q(x). Polinoamele Xn (x) se mai definesc, în general, şi pentru un interval finit (a,b), prin: Xn ~» \SX—a” (*“'6) ] • în care e un coeficient numeric determinat. 4 __(-1)* 2X(2X— 1) ••• (2X—w-f 1) « nl (2X—1)(2X—3) •■•(2X—2«4-1) * Există expresia asimptotică: n-x~1 P (x, X) = (—1)«2 0-- ---— * r(—x)Vi-** în care — 1 0 = 0, 4* Polinom caracteristic 52 PolîodS P2„(*,X) = X(X-1) - (X-w + 1) n ! F (—n, n — \, P2b+1(*,X) = -MX n X+1, • unde F (a, (3, y, x) e funcţiunea ipergeometrică. Polinoamelor P„(x> •> se asociază funcţiunile: r+1 -\-\P(x,X) cari satisfac ecuaţia diferenţială: *2), -d#, /12» /] 9» (w^-(2*+3)y^+(*+1)(»-2x-1)*-0 V-y)2Xp„Cv. >)dy. all~~ X ai2 ’ ai n a21 ^22 * " U2 n a l a ■ a — A ti n% ttn P(X) = detiM-X7J| = polinom de gradul n în X. Polinomul caracteristic al produsului a două transformări e egal cu produsul polinoamelor caracteristice ale celor două transformări. Zerourile acestui polinom sînt valorile proprii ale transformării. Dacă pol inomul caracteristic al unei transformări are n zerouri distincte, atunci matricea transformării A poate fi redusă la forma diagonală. Polinomul caracteristic al unei transformări e independent de alegerea bazei. Polinomul caracteristic P(X) are expresia: P(X) = (-1)»(X«-^1X»-1 + - + ^), în care px e suma elementelor diagonale, p2 e suma minorilor principali de ordinul al doilea, etc.; în fine pne determinantul matricei A. Avem P(A)=0. 2. ~ al diviziunii cercului. Mat.: Fiecare dintre poli- 1 ~xP 1-f •••+AT-J-1. în care pe un nu- noamele JPK J x—\ măr prim. Rădăcinile acestui polinom sînt rădăcinile de ordinul p ale unităţii, diferite de unitatea însăşi. împreună cu unitatea, polinoamele diviziunii cercului împart cercul unitate al planului complex în p părţi egale. Sin. Polinom ciclotomic. 3. ~ de compoziţie. Mat.: Polinom ai cărui termeni sînt produse de compoziţie (v. Produs de compoziţie). în particular se definesc: Polinom de compoziţie de un argument x(t): Expresie de m forma aa*a> unde «a sînt numere complexe, iar xcc= a=0 — x x„ ••• x (de n ori) e puterea m de compoziţie a funcţiunii x(t) de argument complex t. Polinom de compoziţie cu coeficienţi dintr-un inel A: Polinom de compoziţie definit ca mai sus, în care funcţiunile x{t) sînt aplicaţii ale axei reale (R) sau ale planului complex (Z) în inelul A. Polinom de compoziţie de două argumente: Expresie de a—m,$—n forma aax(Ây^t unde simbolul x-y reprezintă va- «=3=0 £ loarea produsului de compoziţie al funcţiunilor x(t) şi y{t), analog xa şi y&. La fel se definesc şi polinoamele de compoziţie de n argumente. Determinant de compoziţie: Polinom de compoziţie de forma r+1 *# (*.*)»} cari satisfac aceeaşi ecuaţie diferenţială ca şi Pn{x,X). Sin, Polinoamele lui Gegenbauer. î. ~ caracteristic. Mat.: Fiind dată o bază (/i, ••», lff) _ într-un spaţiu w-dimensional R şi transformarea lineară A, astfel încît Alk—gk, gk fiind n vectori daţi, gfe=Y*aiţJ'j determinantul matricei — X/Jg (unde A e matricea transformării cu coeficienţii iar In e matricea unitară de ordinul ri) e polinomul caracteristic al transformării A: £ n(Xv X-j ••• unde 7r(Xlt X2, X^) reprezintă o permutare oare- care a mulţimii (1, 2, 3, •••, n), e=sgn tt(X1( X2, •••, \)~ = ±1, după cum permutarea e pară sau impară, iar * X2\% * X¥k% * ‘ «X, ţiunilor poziţie de tip Borel: e produsul de compoziţie al func-), de exemplu produsul de corn- dt 'n-3 rt rfn—1 rft Mo nt3 rî% *•*1 ăt2 1 x^{t1l)xIkJt^t-1)x^ (*8—*2) ’** J 0 J 0 Polinoamele de compoziţie cu coeficienţi într-un inel, algebră sau corp, ca şi seriile de compoziţie, au proprietăţi diferite după tipul produsului de compoziţie (v.) Volterra, Borel, Fourier, Fourier-periodic, serial, Stieltjes, etc. Unităţile funcţionale de compoziţie diferă după tipul produsului de compoziţie, iar funcţiunile divizori ai lui zero există numai pentru anumite produse. Mulţimea polinoamelor de compoziţie peste un inel A formează o algebră numită algebră de compoziţie (v.). 4. Polinucleotidaze. Chim. biol.: Sin. Nucleofosfataze (v.). 5. Polioda, pl. polioda. 1. Geom.: Curbă plană (Cx) asociată unei curbe plane date (C) în raport ,cu un punct fix O din planul său, numit pol, caracterizată prin faptul că segmentul MM1} care are ca extremităţi un punct M al curbei (C) şi punctul Mx care îi corespunde pe curba Clt are o lungime constantă: MM1 = 2 a, iar polul O se proiectează ortogonal pe acestseg-ment, în mijlocul său. Numărul a se numeşte modulul poliodei. Raportînd planul la un reper polar avînd polul în punctul O şi în raport cu care curba (C) e reprezentată de ecuaţia: (1) /M)=o, ecuaţia poliodei de modul a e: (2) / 0—2 arc sin ~j = 0. Astfel, polioda unei drepte care conţine polul 8=0O e curba: . e-e« (3) JL numită trisecantâ (v.). Polioda unei curbe date (C) poate fi construită mecanic dacă însăşi curba (C) poate fi descrisă mecanic. Instrumentul e format dintr-un dreptunghi rigid A'A"C'B', din care s-a înlăturat dreptunghiul AA'MB, astfel ca B'C' = 2a, BM=a (v. fig. /). Pol iod ă 53 Polioximetilene /. Descrierea mecanică a poliodei. II, Trisecţiunea unui unghi cu ajutorul poliodei uneia dintre laturi, în punctul M±, simetricul lui M în raport cu AB, se fixează vîrful unui creion. Dacă se deplasează instrumentul astfel, încît punctul M să descrie curba dată (C), iar latura AB să conţină în permanenţă polul O, punctul M1 descrie polioda (Cj) asociată lui (C). Cu ajutorul poliodei (3) se poate efectua mecanic împărţirea unui unghi în trei unghiuri egale. Fiind dat un unghi AOB (v. fig. //) se construieşte dreapta (d) paralelă cu una dintre laturi, de exemplu (OA), la distanţă egală cu a, se construieşte polioda (Cx) a celeilalte laturi (OB) în raport cu O ca pol şi avînd modulul egal cuaşl se consideră unul dintre punctele comuneMx dreptei (d) şi poliodei (Cj), Există relaţia: AOMi = -y AOB. într-un mod mai general, folosind curbe poliodice succesive, se poate efectua operaţia de împărţire a unui unghi în 2*-f1 unghiuri egale. 1. Polioda. 2. E/t., Te/c.: Elementne linear, multipolar, de circuit electric. în această accepţiune sînt poliode tuburile electronice (v.), transistoarele (v.), etc. Poliodele se clasifică, după numărul bornelor de acces, în diode (v.), triode (v.), tetrode (v.), pentode (v.), hexode (v.), heptode (v.), octode (v.), nonode (v.). a. Polioda. 3. E/t., Te/c.: Sin. Tub electronic (v.) cu mai mult decît doi electrozi. s. Poliolefine, sing. poliolefină. Chim.: Polimeri superiori ai olefinelor, rezultaţi prin polimerizarea olefinelor inferioarecari conţin în moleculă una sau mai multe duble legături. Polimerii poliolefinîci rezultaţi din olefinele inferioare avînd o singură dublă legătură în moleculă pot fi reprezentaţi teoretic prin formule generale de tipul4CH2—CH2> , politenă. *{CH2— CH> CHS I | ch3« poli propenă,-£CH2-rCH}*, poliisobutenâ. etc.; polimerii hidro* . I n CHjj. carburîlor dienice cu duble legături conjugate pot fî reprezentaţi prin formulegeneralede tipul *(CH2—CH = CH—CH2^ polibutadienă,-{CH2—C=CH—CH2)^, poliisopren, etc. I CH3 Aceste formule generale nu reprezintă însă decît aproximativ structura polimerului macromolecular (v. Polimerizare, Cauciuc, Cauciuc sintetic). Poliolefinele macromolecuiare cuprind, în general, grupările polivinil, poliviniIiden, polifluorcarbonice, polifluor-clorcarbonice, polidien, politrien. Trebuie remarcat că poliolefinele de tipul politenei, poli-propenei, poliisobutenei se comportă practic, în unele reacţii, ca şi hidrocarburile saturate parafinice, „gradul lor de nesa-turare“ fiind corespunzător existenţei unui număr foarte mic de duble legături în moleculă (teoretic ar trebui să existe o singură dublă legătură într-o macromoleculă care poate avea greutăţi moleculare între 20 000 şi 3 000 000). Poliolefinele de tipul polibutadienei, poliisoprenului (poli-diene) au un caracter nesaturat pronunţat care corespunde eixtenţei, teoretice, a unei duble legături pentru fiecare element de structură corespunzător unităţii care se repetă în catena polimerului macromolecular. 4. Polioli, sing. poliol. Chim.: Sin. Polialcooli (v.). 5. Polioximetilene! sing. polioximetilenă. Chim.: Polimeri ai formaldehidei cu structură lineară, avînd formula generală (—CH2—O—CH2—O—CH2—)n. în acest tip de catene, formate prin reacţii de polimerizare, gruparea metilenică —CH2— alternează cu un atom de oxigen. După natura grupărilor terminale, se deosettesc: a-Polioximetilene (numite uneori şi „hidraţi41 de polioximetilene), în cari gruparea terminală e o grupare hidroxil, şi cari au formula generală: [HO—(CH2—0)n—H]; (3-polioximetilene, în cari o parte din grupările terminale hidroxil sînt esterificate cu acid sulfuric, astfel încît în amestecul de polimeri omologi se găsesc şi compuşi cu formula generală [HO—S03—(CH2—O)^— H]; y-polioximetilene, în cari grupările hidroxilice terminale sînt eterificate prin metilare şi au formula generală: [CHsO—(CH20)W—CH2—O—CH3]. Se cunosc, de asemenea, şi diacetaţi de polioximetilene cu formula generală: H 3 C—CO—O—{ C H 2—0)n—C H 2—O—CO C H 3. Gradul de polimerizare al polioximetilenelor variază în funcţiune de condiţiile de preparare; a-, (3-, şly-polioximeti-lenele sînt produse emicoloide cu grade de pol imerizare^medii cuprinse între 50 şi 100 şi putînd atinge, după unele date, chiar şi 200. Produsul obţinut pe scară industrială curentă e numit paraformaldehida şi e un amestec de polimeri-omologi cu grupări terminale hidroxilice analoge a-polioximetilenelor, dar cu grad de polimerizare mediu mai mic (lO’^SO). £u-po//-oximetilena e un eucoloid cu grad de polimerizare mediu mare: 700*~3300 şi, uneori, 5000. Paraformaldehida e un produs solid, alb, pulverulent, cu miros de formaldehida. La temperatura obişnuită se vapori-zează progresiv. La 140***160° şi Ia presiunea atmosferică se depolimerizează total, fără să se topească, dînd formaldehidă gazoasă; la temperatură mai joasă, descompunerea e accelerată de adausuri de acizi sau de presiune joasă; lă 1,45 mm, temperatura de depol imerizare e de 25°, iar la 13,56 mm e de 58°. Prin solubilizare în apă se depol imerizează, depolimeri-zarea fiind minimă la ^H = 3“-5. Are p. t. 120*”130°, căldura de ardere 122 kcal/mol, căldura de formare 41 kcal/mol, punctul de inflamabilitate în vas închis 71°, iar în vas deschis, 93°. a şi p-polioximetilenele au proprietăţi asemănătoare cu ale paraformaldehidei , şi anume se depolimerizează prin disolvare în apă, mai încet la rece şi mai repede la cald, punînd în libertate formaldehida. Spre deosebire de acestea, y-polioximetilena are stabilitate termică şi nu se depol imerizează decît în prezenţa acizi lor cari hidrolizează grupările eterice. Eu-polioximetilena are aspectul unui produs transparent; ea poate fi laminată şi trasă în fire ; temperatura sa de înmuiere e de 170*,e220°, putînd atinge uneori 270°; solubilitatea e mică; dimetilformaldehida, dimetilsulfoxidul, nitrobenzenul, y-butirolactona, ciclohexanolul, o disolvă abia la ISO’-'ISO0. Polioximetilenele cu grade de polimerizare pînă la 200 se obţin prin evaporarea în vid a soluţiilor apoase de formaldehidă. Evaporarea se întrerupe atunci cînd produsul conţine minimum 91% formaldehidă. Paraformaldehida se stabilizează cu hidantoină. Tratarea soluţiilor apoasede formaldehidă cu hidroxizi de sodiu, de potasiu, sau de calciu, conduce la oc-polioximetilenă, pe cînd aceleaşi soluţii tratate cu acid Polioze 54 Polîpropilenă sulfuric conduc la p-polioximetilenă; y-polioximetilena precipită, la tratarea cu acid sulfuric concentrat, din soluţiile apoase concentrate cari conţin şi alcool metilic. în ultimul timp se fabrică industrial un pol imer al formaIdehidei cu greutate moleculară mare, de tipul eu-polioximetilenei, numit Delrin, care are p. t. 175°, d. 1,42; e incolor, inodor, termo-plastic şi are o bună rezistenţă mecanică.— Fabricarea eu-pol ioximetilenei necesită o formaldehidă foarte pură, în special lipsită de apă. Formaldehida monomer se usucă în două faze. în prima fază se obţine formaldehida liberă de apă, prin descompunerea termică a paraformaldehidei suspendate în ulei de parafină, sub presiune redusă. în faza următoare se face o prepolimerizare (20% dn CH20 se polimerizează) şi impurităţile, incluziv apa, sînt reţinute în polimerul care se îndepărtează. Formaldehida astfel purificată nu trebuie să conţină mai mult decît 0,1% apă. Mai departe, polimerizarea se conduce în solvenţi organici (propan, heptan, eter de petrol, decalină, benzen), în prezenţă de iniţiatori fie catio-nici ca BF3, fie anionici ca: amine, fosfine, metalcarbonili, combinaţii metalo-organice. Se folosesc ca regulatori de polimerizare urme de apă, metanol, acid formic, anhidridă acetică, pentru a obţine polimeri buni pentru prelucrare şi cu bune proprietăţi mecanice. Eu-polioximetilenele se mai pot obţine şi prin polimerizarea trioxanului (trimer ciclic al formalde-hidei), care e mai stabil şi mai uşor de manipulat decît formaldehida. Polimerizarea se realizează prin sublimarea în vid, în absenţa apei sau în prezenţa unor catalizatori cationici, ca: BF3, BF3 eterat, SbF3, iod elementar. Polioximetilenele se stabilizează prin blocarea grupărilor terminale cu acetat de sodiu, piridină, evitîndu-se astfel depolimerizarea. Stabilizarea la autooxidare se face prin adăugare de antioxidanţi ca: uree, uree substituită, amide. Stabilizarea la hidroliza se face prin adăugare, de amine. Toxicitatea polioximetilenelor uşor hidrolizabile e asemănătoare cu a formaldehidei. Ele irită pielea şi mucoasele; de aceea se manipulează numai cu măşti cari reţin pulberile. Formaldehida se poate neutraliza cu amoniac şi apoi se spală cu apă. Persoanele sensibilizate la formaldehidă trebuie să evite lucrul cu aceste produse, deoarece produc, şi ele, intoxicaţii cronice, Paraformaldehida, cea mai cunoscută, are multiple întrebuinţări asemănătoare cu ale formaldehidei, ca, de exemplu: fabricarea de răşini fenolice şi de răşini ureo-formaldehidice; în cantităţi mai mici, la fabricarea de răşini din melamină, anilină; ca dezinfectant, germicid, dezodorizant, agent redu-cător la fabricarea oglinzilor, la conservarea pieselor anatomice, etc. Eu-polioximetilena e utilizată la fabricarea maselor plastice (pot fi turnate, extrudate); la izolarea cablurilor electrice rezistente la ulei; la fabricarea fibrelor sintetice. i. Polioze. Chim.: Numire convenţională dată tuturor polizaharidelor, cu excepţia celulozei şi a amidonului. Acestea nu au, obligatoriu, proprietăţi caracteristice comune, ele diferenţiindu-se prin compoziţie, structură şi proprietăţi. Din acest grup fac parte şi emicelulozele, adică polizaharidele conţinute în plante, afară de celuloză. în natură există un mare număr de polizaharide cari fac p'arte din grupul poliozelor şi cari au unele proprietăţi specifice în comparaţie cu proprietăţile celulozei. Aceste proprietăţi se datoresc, pe de o parte, varietăţii mari a structurii macromoleculelor poliozelor, iar pe de altă parte, faptului că la formarea lor participă aproape toate monozele cunoscute. Diferenţierile în structura poliozelor pot fi provocate de următoarele cauze: compoziţia chimică diferită a unităţii elementare (pentozani, hexozani, acizi uronici); poziţia diferită a grupărilor hidroxil în unitatea elementară cu aceeaşi compoziţie chimică; forma de legătură diferită dintre uni- tăţile elementare (formele a şi (3); varietatea tipurilor de legături între unităţile elementare, datorită faptului că se fac între diferiţi atomi de carbon ai unităţilor elementare învecinate. V. sub Hidraţi de carbon. s. Polipeptidaze. Chim. biol.: Grup de enzime din clasa proteazelor, grupul peptidaze. După modul lor de acţiune, se deosebesc: aminopolipeptidaze, cari scindează gruparea peptidică alăturată unei grupări aminice libere; carboxipoli-peptidaze, cari scindează hidrolitic grupările peptidice alăturate unei grupări carboxilice; protaminaze, cari desfac arginina din protamine; prolinaze şi prolidaze, cari desfac prolina din peptine. 3. Polipeptide, sing. poiipeptidă. Chim. V. sub Peptide. 4. Polipieri, sing. polipier. Paleont.: Celenterate cu schelet calcaros ectodermic din grupul Zoantharia (v.). V. şî sub Antozoare. 5. Poli pierit, pl. polipieriţi. Paleont.: Scheletul unui individ simplu sau al unui individ dintr-o colonie de corali. 6. Poliploid, pL poliploîzi. Biol.: Exemplar dintr-o specie oarecare, cu un număr de cromosomi mai mare decît cel care se găseşte, de obicei, la specia respectivă. ?• Poliploidie. Biol., Agr.: Fenomen care consistă în multiplicarea garniturilor cromosomale din celule somatice. în mod normal, organismele animale şi cele vegetale sînt diploide, adică celulele lor conţin cîte două garnituri cromosomale, constituite fiecare din acelaşi număr de cromosomi. Speciile poliploide cele mai răspîndite sînt cele tetraploide şi exa-ploide; speciile monoploide sînt rare. Formele poliploide au o plasticitate superioară celei a formelor diploide şi deci o capacitate mai mare de adaptare la mediu. Poliploidia se mai poate obţine la plante pe cale artificială, prin tratarea seminţelor, a vîrfurilor vegetative sau a mugurilor cu colchicină, sau prin tratamente termice aplicate plantelor la începutul fazei de diviziune a zigotului. Plantele poliploide artificiale au adeseori o viabilitate şi vitalitate mai mari decît formele naturale diploide şi dau producţii mai mari de masă vegetativă. Ele se deosebesc, uneori, şi printr-un conţinut mai mare de zahăr şi printr-o rezistenţă sporită la boli, la secetă şi la ger. Poliploizii artificiali constituie un material iniţial foarte util pentru ameliorare. Au fost create soiuri poliploide valoroase la secară, sfeclă de zahăr, sfeclă de nutreţ, trifoi, mentă, măr , păr, zmeur, etc. 8. Polipren. Ind. chim.: (CcH10)fl. Produs preparat prin hidrogenarea cauciucului în prezenţa catalizatorilor. Dacă aceasta se face în absenţa oxigenului, se obţine un produs cu aspect şi elasticitate identice produsului iniţial. E alb transparent, destul de tenace, şi are tendinţa de a cristaliza. Sin. Hidrocauciuc. r ?h- 9. Polipropilena. Chim.: [—C—CH2— obţinută prin polimerizarea propilenei, care a luat de curînd o mare dezvoltare industrială, datorită proprietăţilor excepţionale ale produsului rezultat prin noul tip de polimerizare stereospecifică (v. sub Isomerie). Polipropilena obţinută prin metodele clasice de polimerizare are proprietăţi mediocre şi, de aceea, mult timp acest polimer a avut numai utilizări limitate. Prin polimerizare în prezenţa catalizatorilor stereospecifici — complecşi organo-metalici formaţi din alchili de aluminiu şi halogenuri ale metalelor de tranziţie din grupurile IV”*VIII, într-un stadiu de valenţă inferior celei maxime (de ex.: trietil-aluminiu, monoclorură de dietil-aluminiu, triisobutil-aluminiu şi tr ic Io-rură de titan)—se obţin polimeri stereoregulaţi cu caracteristici asemănătoare pol ieti lenelor (v.), prezentînd avantajul unei stabilităţi dimensionale mărite (comparabilă cu a . Masă plastică Polisaprobiî 55 Politropă, curbă ~ polistirenului) şi al rezistenţei mărite la temperatură (punctul de înmuiere la 170°). Monomerul se obţine prin separarea gazelor de la cracarea termică a păcurii şi e o materie primă uşor accesibilă şi nu prea costisitoare pentru ţările cu industrie petrolieră. Polimerizarea se produce la presiuni între 1 şi 30 at, la 50’**70°, putînd să aibă loc fie într-un mediu de solvent hidrocarbonat (benzină de extracţie, fracţiune heptanică), fie în mediu de propan, fie chiar în absenţa oricărui solvent, monomerul lichid formînd mediul de polimerizare. După efectuarea pol imerizări i urmează descompunerea resturilor de catalizatori şi îndepărtarea lor din polimer prin diverse procedee de spălare, operaţie importantă prin faptul că urmele de catalizator rămase în polimer pot afecta în mod defavorabil proprietăţile acestuia. Prin variaţia condiţiilor de polimerizare (raport molar al catalizatorilor, alegerea solventului, temperatură, presiune, adaus de modificatori ca, de exemplu, hidrogen) se poate dirija compoziţia polimerului, obţinîndu-se greutăţi moleculare între 30 000 şi 600 000 şi grade de cristaiinitate între 40 şi 96% . Polipropilena isotactică se remarcă, afară de rezistenţa termică şi stabilitatea dimensională, prin densitatea sa mică —-cea mai uşoară masă plastică apărută în comerţ — , prin proprietăţi electrice şi mecanice foarte bune, cum şi prin rezistenţă mare la agenţi agresivi. Prelucrarea polipropilenei se face în aparatura folosită la celelalte mase plastice, cu unele mici modificări în tehnica de lucru, la temperaturi puţin mai înalte* ţinînd seamă de punctul de înmuiere mai înalt. Astfel, ea poate fi presată, injectată, extinsă, calandrată, etc., putînd fi şi filată, în acelaşi timp, din soluţie, dar în special, din topitură, în aparatură asemănătoare pînă la identitatecu cea folosită la filarea fibrelor pol iesterice. Domeniul de utilizare a polipropilenei e foarte variat. Ea poate fi utilizată în aproape toate ramurile în cari sînt utilizate polietilena şi polistirenul: izolatoare electrice, obiecte casnice, recipiente pentru industria chimică, farma- — ceutică şi alimentară, ambalaje, etc., cum şi în cele inaccesibile acestora, cum sînt, de exemplu, cele în cari se cere o rezistenţă termică bună: ţevi pentru apă caldă, aparatură medicală care trebuie sterilizată, etc. De asemenea, se pot confecţiona diferite piese industriale în locul celor din mase plastice poliamidice, cari sînt mai costisitoare. O mare dezvoltare au luat şi fibrele de polipropilena, cari au o foarte bună rezistenţă la tracţiune (8***9 g/den, faţă de 6***8 g/den, la nylon). Aceste fibre pot fi utilizate, fie pentru ţesături textile (în amestec cu bumbac şi lînă), fie în diverse scopuri industriale (odgoane, frînghii, cord, filtre, etc.). Numiri comerciale: Mopien, Hostulen PP. i. Polisaprobiî. Pisc.: Forme vegetale şi animale, indicatori biologici folosiţi în sistemul saprobiilor pentru determinarea zonelor de poluare intensă a apelor. Polisaprobii tipici sînt: bacteriile sulfuroase Beggiatoa, ciupercile inferioare Sphaerotilus şi Leptomius, oligochetul Tubifex. Zona polisaprobii lor caracterizează o apă bogată în substanţe organice (hidraţi de carbon şi albuminoide). Ca urmare a proceselor de reducere, apa conţine numai urme de oxigen ; în schimb se semnalează prezenţa hidrogenului sulfurat, a sulfurii de fier şi a bioxidului de carbon. In această zonă, formele puţin numeroase ca specii prezintă un număr mare de indivizi, cari dau colonii puternice. a. Polisare. 1. Tehn.: Sin. Lustruire (v.). 3. Polisare, 2, Tehn.: Sin, Polizare (v. Polizare 1 şi Polizare 2), 4. Polisat, maşina de Ut., Tehn., Mett.: Sin. Polizor pentru polizare fină sau foarte fină (v. sub Polizor 1). V. şi sub Polizare 1. 5. Polisferit. Mineral.: (PbCa)3(P04)2(PbCa)2CI(P04). Varietate de piromorfit, care conţine calciu. Sin. Calciopiro-morfit. • . Polisinteticâ, maclâ Mineral. V. sub Maclă. ?. Polisor, pl. polisoare. Ut., Tehn., Mett.: Sin. Polizor pentru polizare fină sau foarte fină (v. sub Polizor 1). V. şî Polizare 1. 8. ^ disc de Tehn., Mett.: Sin. Disc de lustruit. V. Lustruire cu discuri cu abrazivi, sub Lustruire. 9. Polistiren. Chim.: Masă plastică obţinută prin polimerizarea stirenului. Se găseşte în comerţ, de obicei în plăci incolore, dure, dar cu rezistenţă mică la căldură, care se poate mări prin adăugarea de cuarţ fin măcinat (trolitul Si). Are rezistenţă mare la apă, la acizi, baze şi alcool. Se disolvă în hidrocarburi aromaticeşi în derivaţi cloruraţi, în cetone, etc. E foarte bun izolant electric, folosit în tehnica frecvenţelor înalte şi ultraînalte pentru socluri de tuburi electronice, carcase de bobine şi alte piese, cum şi pentru izolaţia cablurilor de înaltă frecvenţă (unde sînt necesare capacitate mică şi constantă de atenuare mică). E folosit şi sub forma de lacuri şi de compounduri izolante. Sub forma de bandă, e folosit la fabricarea unor condensatoare cu rezistenţă de izolaţie foarte mare şi cu o stabilitate comparabilă cu a condensatoarelor cu mică, în ce priveşte capacitatea şi unghiul de pierderi. Caracteristici electrice: permitivitatea relativă; s —2,5 (la 50 Hz); tangenta unghiului de pierderi, 0,0001 *••0,0002 pînă la 1 MHz, 0,0003 la 100 MHz; rigiditatea dielectrică, 200*’“300 kV/cm ; rezistivitatea (volumică), 10l7eao10l9£2 • cm ; rezistivitateasuperficială, 1017H ; higroscopicitatea practic nulă (la umiditate de 90 %, p# se menţine la5-10l8n). Dezavantajul polistirenului e temperatura de înmuiere joasă (50“*80°). Sin. Pol istirol, Trolitul» V. Mase plastice etenice, sub Masă plastică. 10. Polistirol.Chim.: Sin. Polistiren (v.). 11. Polisulfurâi pl. polisulfuri. Chim. V. sub Sulf. is. Polit. Agr.: Operaţia de suprimare a 2*e*3 foi de jos, care se efectuează la unele plante de tutun, la fiecare fir; aceste foi, fiind de calitate inferioară, împiedică aerisirea plantaţiilor. Prin îndepărtarea lor se opreşte, într-o anumită măsură, şi propagarea bolilor criptogamice. îs. Politelururâi pl. politelururl. Chim. V. sub Telur. 14. Politionicii acizi Chim. V. sub Sulf. 15. Politopic. Geobot.: Calitatea unei specii vegetale de a fi luat sau de a lua naştere în mai multe locuri pe suprafaţa globului. 16. Politropă, pl. politrope. Termot.: Sin. Curbă politropă (v. Politropă, curbă — 2). 17. Politropâ, curba 1. Geom.: Curbă plană care, în raport cu un reper cartesian ortogonal, e reprezentată de o ecuaţie de forma: (1) ^Xj|i=a, X, ţx, a fiind constante, exponenţii verificînd relaţia: (2) X+ja = 1. Curbele politrope sînt curbe W (v. W, curbe ^), adică sînt curbe transformate în ele însele prin transformările unui grup proiectiv cu un parametru. Axele x'x, f y ale reperului sînt asimptote ale curbei (1). Introducînd unghiul a determinat de relaţiile: X—cos2a, |xs=sin2a Politropă, curbă ~ 56 Poliuretanî şi considerînd punctele Alt A2 în cari tangenta la curba (1) unde c e căldura specifică politropă, c şi ct sînt căldurile într-un punct M al ei intersectează reperul cartesian, cercul circumscris triunghiului OAxA2 şi punctele Bt, B2 în cari normala în M la curbă intersectează acest cerc (v. fig.)» se deduce relaţia: 4 BjOA^JiAxOB^a. Prin urmare, punctele Bx, a, asociate punctelor curbei (1) aparţin respectiv unor drepte fixe: ^i=(OJ3i)f d2 = {OB2), cari se numesc axele curbei politrope. Un punct M al curbei e deci mijlocul segmentului determinat de punctele comune normalei în M cu axele curbei. în punctul S, comun curbei şi axei (d2), tangenta Ia curbă e perpendiculară pe (d2). Punctul S se numeşte vîrful curbei (1). Raza de curbură e dată de formula: XV*3 Curbă politropă. (3) R = - xy m care: t2=- y* =A,A§ ■ (2) (3) (4) p dv vă p specifice la volum constant, respectiv la presiune constantă, v e volumul specific, p e presiunea, T e temperatura absolută, iar -4 = 1/427 kcal/kgm e echivalentul caloric al unităţii de lucru mecanic. Ştiind că ecuaţia curbei politrope e vnp—const. de unde, prin derivare, rezultă p dv __ v d p se obţine prin introducere în (4) n— 1 relaţie care exprimă căldura specifică politropă în funcţiune de căldurile specifice cp şi Cp, şi de exponentul pol itropic Dacă, în cursul unei transformări politrope, un gaz perfect trece de ia mărimile de stare p0, v0, T0 la mărimile de stare p, v, T, lucrul mecanic efectuat de sistem e iar căldura schimbată de sistem cu mediul e rT „ . cos* a sin* a Notînd cu M0 proiecţia ortogonală a originii O pe normala în M, formula (3) se scrie: MA^MA, MM0 Centrul de curbură al curbei (1), corespunzător punctului M, e punctul comun normalei în M şi cercului înscris în triunghiul A^Mq. 1. Politropă, curba 2. Termot.: Curbă care reprezintă grafic o transformare politropă. în sistemul de coordonate volum specific (v)-presiune {p), ecuaţia pol itropei e vnp — const., în care exponentul n, numit coeficient sau exponent politropic, poate iua orice valoare între —oo şi -f-oo ; în sistemul de coordonate entropie (S)-temperatură absolută (T), ecuaţia poli-tropei e S=S0+s In (T/r0), în care c e căldura specifică politropă, iar S0 şi TQ sînt entropia şi temperatura absolută a stării iniţiale. 2. Politropă, transformare Chim. fiz.: Transformare de stare a unui sistem fizicochimic fluid, în timpul căreia variază concomitent toţi parametrii fluidului, astfel încît căldura specifică respectivă să rămînă constantă şi independentă de presiunesau de volumul specific. Astfel, într-o transformare politropă, cantitatea de căldură schimbată cu mediul e (1) dQ=cdT şi, deoarece (dQ^dU+Ap dv = CpdT+Ap dv < dQ — dl ~Av dp—CpdT—Avdp, rezultă /O— cp) dT=Ap dv \(c~cp) dT = Av dp sau T0 unde y-—Cp/cp. Celelalt-energia internă cdT=c(T—T9)*=Al- x-1 ’ mărimi de stare variază astfel: AU=\ cvâT=cv{T—Ta)=Al 1----% entalpia A/= entropia T0 = ( cdT=c(T- J r. rT ar t AS=\ c-—==c In =Alx 1 Tq * Transformările politrope cele mai importante sînt: isobara, p — const., la care c=Cp (pentru n=0); isoterma, r=const., la care ^=^00 (pentru n—1); adiabata, pv*= const., la care c — 0 (pentru n — x—Cp/cp)’f isocora, z/=const, la care c=cp (pentru 00). 3. Poliţa de încârcare. Nav.: Sin. Conosament (v.). 4. Poliuretanî, sing. poiiuretan. Chim.: Polimeri înalţi obţinuţi prin polimerizarea diisocianaţilor cu alcooli polivalenţi, după schema generală: nHOROH+«OCNR'NCO -> (—OROCONHR'NHCO—)^ Procesele de formare a poliuretanilor sînt reacţii de polimerizare în trepte, în fiecare treaptă formîndu-se molecule cari pot fi izolate, capabile de polimerizare ulterioară. Cele mai importante materii prime pentru obţinerea poliuretanilor tehnici sînt diisocianatul de hexametilen, OCN(CH2)6NCO, şi butandiolul, HO(CH2)4OH. Reacţia se efectuează în solvenţi (amestec de clorbenzen şi diclorbenzen), la temperatura de 50“*150°. Proprietăţile poliuretanilor depind de gradul de polimerizare; cu cît numărul de atomi de carbon dintre grupările funcţionale e mai mare, cu atît temperatura de topire e mai joasă şi cu atît extensibilitatea, elasticitatea şi solubilitatea sînt mai mari. In majoritatea cazurilor, poliuretanii sînt polimeri lineari, cristalini, cu temperatură înaltă de topire, capabili să primească prin întindere o structură orientată Polîuronide 57 Polivînil-eterî (structură de fibră). Au o mare rezistenţă la acizi şiohigro-scopicitate foarte redusă. Poliuretanii se întrebuinţează la fabricarea fibrelor. Fibrele obţinute din poliuretanî se utilizează la fabricarea firelor de perii, a plaselor, a ţesăturilor de filtrare, a ţesăturilor electro-izolante, etc. Poliuretanii se utilizează ca mase de presare şi de formare, fie ca atare, fie sub formă de amestecuri cu materialedeumplutură(rumeguşde lemn)şi cu plastifianţi (v.). Din poliuretanî se obţin lacuri anticorozive, cleiuri pentru placaje, lacuri pentru acoperirea, înfrumuseţarea şi impermea-bilizarea suprafeţelor. Lacurile pe bază de poliuretanî' sînt azi foarte mult folosite la fabricarea înlocuitorilor de piele. 1. Polîuronide, sing. poliuronidă. Chim : Polizaharide; derivaţi ai acizilor uronici Se deosebesc: poliuronide simple (acidul alginic, pectic), cari prin hidroliză dau numai acizi uronici, şi poliuronide mixte (imunopolizaharide, gume, muci-lagii vegetale), cari la hidroliză dau, pe lîngă acizi uronici şi monozaharide. Acidul alginic e un polimer format din resturi de acid p-manurcnic, în formă piranoz'că, unite prin legături 1,4-; se găseşte în algele marine şi are proprietăţi asemănătoare cu ale acidului pectic. Algele, tratate cu acizi diluiaţ, spălate cu apă şi apoi extrase cu carbonat de sodiu, pun în libertate alginatul de sodiu. Acidul pectic are greutatea moleculară de 25 000***100 000 şi e format din resturi de acid a-D-galacturonic, în formă piranozică, unite prin legături 1,4-. E componentul principal al pectinei, o substanţă în care grupările carboxil ale acidului pectic sînt parţial esterificate cu metanol. Acest acid e optic activ [a]D=-f-240°; cu cupru, calciu, bariu, formează săruri insolubile în apă şi solubile în alcalii diluate. Hidroliza acidă conduce la acid D-galacturonic, care, prin fierbere prelungită în mediu acid, trece în furfurol şi bioxid de carbon, reacţie folosită la dozarea cantitativă a acidului pectic. 3. Polivalenţa. 1. Chim., Tehn. mii.: Capacitatea unei substanţe de a reţine mai multe gaze de luptă. Exemplu: cărbunele activ polivalent poate reţine gaze de luptă stabile, hidro-lizabile, acide, etc. 4. Polivalenţa. 2. Chim., Tehn.mil.; Capacitatea unei substanţe de a reacţiona în mod caracteristic în prezenţa mai multor gaze de luptă, putînd servi la detectarea lor. 5. Polivinil, acetat de Chim. V. Mase plastice obţinute prin polimerizare, sub Masă plastică. 6. Polivinil, clorura de ~,Chim, V. Clorură de polivinil; v. şî Mase plastice obţinute prin pol imerizare, sub Masă plastică. Polivinil-carbazol. Chim.: —C H2----------C H --------—C H2------------------------------C H-C H2— H | H H | H C N C C N C HC^ XC/ \:h HC^ XCX NC/ I II HC C- V/ H II -C CH I II HC C- H ^CH II I -C CH V* H Masă plastică rezultată din pol imerizarea vinilcarbazolului Monomerul H C ch2 II CH s N H C hc^ xcx xcx \:h se obţine prin reacţia de vinilare a carbazolului (provenit din distilarea gudroanelor de cărbuni), adică prin reacţia dintre acetilenă şi carbazol în prezenţă de catalizatori. COOH I c—o CH3 CH, -c//ch3 ^ OH CH, \l CHa C OH I ■C COOH I C-----O CH3 ch3 OH CH, v r—°—i c—o ch3 \! \/iH M H3 C C g"* CH, C CH. I OH C- /A, OH kr H, C IVVn I y\ IV ch3 > Tv OH T Vî Tv ch3 '-'Vf JhV—i'UJV—oCH2s=sCHOR). Utilizări principale: adezivi, în special pentru bandaje elas« tice; plastifianţi pentru preparatele nitrocelulozice; cei solubili în apă se utilizează ca apret în industria textilă, pentru vernis-uri, lacuri, etc. Poîivinil-eterii inferiori se utilizează şi sub formă de copo» limeri: cu clorura de vinii (proprietăţi optice şi stabilitate la lumină şi căldură superioare celor ale clorurii de polivinil), folosindu-se pentru fabricarea instrumentelor de măsură transparente,— sau cu esterii acrilici şi metacrilici. Polivini 1-isobutil-eterul se utilizează ca adeziv pentru piele, ca material elastic de tipul cauciucului, împreună sau în locul poliisobutilenei. i. Polivinil-piridinâ. Chim.: Masă plastică obţinută prin polimerizarea 2-viniI-piridinei, CH2=CHN—C6H4, obţinute, la rîndul ei, din formaldehidă şi picolină. Se utilizează ca adeziv. *. Polivinii-pirolidonâ. Farm.: Polimer al vinil-pirolido-nei. Sinteza monomerului (după procedeul Reppe) se bazează H2C- h2c c=o N -CH, S h2c- HaC -CH- -CH* -CH- -ch2 i-o -CH2— pe reacţia Favorski, care consistă în adiţia acetilenei la gruparea carbonilică, în prezenţa hidroxizilor alcalini. Acetilena se comprimă la 5 at şi reacţionează, la 100°, cu soluţii apoase de formaldehidă, în turnuri mari, umplute cu acetilură de cupru, pe suport de silicagel, drept catalizator. Se formează 1, 4-butin-diolul care, după filtrarea catalizatorului, se hidrogenează la 300 at şi 80'*°150°, în prezenţa unui catalizator de nichel, obţinîndu-se 1,4-butandiol. Prin dehidrogenarea 1,4-butan-diolului, la 210°, peste un catalizator de cupru, cu puţin crom, se obţine y-butirolactona care, tratată cu amoniac anhidru, la 15 at, la 200°, trece în pirolidonă. Aceasta se vinilează cu acetilena, diluată cu azot, ia 150**-180° şi 15***20 at, în prezenţa unor catalizatori. Acest procedeu prezintă avantaje economice, folosindu-se materii prime puţin costisitoare, şi avînd randamente de c«rca 90%, la toate fazele. Monomerul supus polimerizării trebuie să fie foarte pur.— Polimerizarea vinil-pirolidonei se face în soluţie apoasă amo-niacală, folosind drept promotor apa oxigenată (în mediu acid sau neutru). Urmele de monomer nepol imerizat se extrag cu eter sau cu diclormetan. Prin evaporarea soluţiei apoase în vid se obţine polivinil-pirolidona, transparentă, casantă, foarte uşor solubilă în apă, cu greutatea moleculară 40 000---60 000. E folosită ca plasmă sintetică, sub formă de soluţie apoasă (3,5-*-6%) care conţine, de asemenea, clorură de sodiu (0,90 %), clorură de potasiu (0,042%), clorură de calciu (0,025%), clorură de magneziu (0,005%), etc. Această soluţie poate fi sterilizată şi conservată, timp îndelungat, avînd calitatea, ca şi celelalte succedanee de plasmă, de a aduce presiunea sangvină la valoarea normală, fără a îndeplini celelalte funcţiuni ale sîngelui (transportul oxigenului, procesul de coagulare şi de apărare, etc.). Polivinil-pirolidona are calitatea de a prelungi acţiunea unor medicamente, absorbindu-Ie şi reţinîndu-le astfel un timp mai îndelungat în organism (insulina, penicilina, etc.). Adsoarbe un mare număr de toxine din circuitul sangvin sau ie reţine în ţesuturi, eliminîndu-le ulterior prin rinichi. Astfel, e folosit ca agent de detoxifiere în difterie, în scarlatină, în tetanos, encefalită gripală, arsuri, intoxicaţii cu medica-mente, cu metale grele, etc. Sin. Periston, Koilidon, Subto-$an, etCr ». Polivinilacetal. Chim. V. Mase plastice obţinute prin polimerizare, sub Masă plastică. 4. Polivinilbutiral. Chim. V. M-ise plastice obţinute prin polimerizare, sub Masă plastică. 5. Polivinilformal. Chim. V. Mase plastice obţinute prin polimerizare, sub Masă plastică. i. Polivinilic, alcool /v>. Chim. V. Mase plastice obţinute prin polimerizare, sub Masă plastică. 7. Poliviniliden, clorura de Chim. V. Clorură de poli-vinii iden; v. şî Mase plastice obţinute prin polimerizare, sub Masă plastică. 9. Polivoltism. Biol.: Proprietatea unor categorii de viermi de mătase de a produce mai multe generaţii într-un an. Viermii de mătase din ţara noastră au monovoltism, pentru că sămînţa depusă de fluturi se conservă pînă în anul următor, tn Asia există specii de viermi de mătase a căror sămînţă, scurt timp după ce a fost depusă de fluturi, se supune incu-bării şi dă o nouă generaţie de viermi, fluturi şi sămînţă, în acelaşi an. Producţia de mătase din seriile a doua şi a treia e inferioară, calitativ şi cantitativ, producţiei din prima serie. 9. Polixen. Mineral.: (Pt, Fe). Amestec natural de plat in (80---88 %) şi fier (9--*11 %), numit de obicei (impropriu) plaţi n nativ, întîlnit în amestec isomorf cu Ir (pînă la 7% = plat/n iridifer, Pd (0,1—1 %, uneori şi peste 7% = piatin palladifer), Rh (0,1***0,5 %, uneori pînă la 4***5 % = piatin rodi fer), Ni (pînă la zecimi de procent sau în cantitate mare = piatin nichefifer), etc. (v. şî sub Piatin). Se formează în rocile magmatice ultrabazice sau bazice. Cristalizează în sistemul cubic, avînd structura cristalină un cub cu feţele centrate (tip Cu), întîlnindu-se mai frecvent sub formă de granule izolate, de mici aglomerări, mai rar de mase compacte sau de pepite. Are culoarea albă-argintie pînă la cenuşie de oţel, urma lucioasă cenuşie de oţel şi luciul metalic tipic. Are spărcura colţuroasă, duritatea 4***4,5 (în varietăţile iridifere 6***7) şi gr. sp.15-19. Nu se topeşte la suflător şi nu se disolvă în acizi (afară de apa regală). 10. Polizaharaze, sing. polizaharază. Chim. biol.: Sin. Poli-zaharidaze (v.). 11. Polizaharidaze, sing. poiizaharidază. Chim. biol.: Grup de enzime din clasa carbohidrazelor, cari catalizează reacţia generală de scindare hidrolitică a polizaharidelor de tipul: —C> ■—O V CHOR + HOH ^ CHOH + R—OH. 7C Din acest grup de enzime fac parte: "amilazele (v.), celula-zele (v.), pectinazele (v.), inulazele (v.), mucopolizaharidazele (v.). Sin. Polizaharaze, Poliaze. ia. Polizaharide, sing. polizaharidă.Chim. V.sub Hidraţi de carbon. 13. Polizare. 1. Tehn., Mett.: Procedeu de prelucrare prin aşchiere a suprafeţelor, cu ajutorul unui disc abraziv acţionat de un polizor. Procedeul se deosebeşte de celelalte procedee de prelucrare cu abrazoare în mişcare de rotaţie (rectificare, superfinisare, etc.), prin faptul că polizorul asigură numai rotirea discului abraziv şi ghidarea acestei mişcări de rotaţie, în timp ce mişcările de poziţionare a piesei faţă de disc, cele de avans şi apăsările relative sînt efectuate manual. De aceea, polizarea se aplică la prelucrări de îmbunătăţire a calităţii suprafeţelor prelucrate fără condiţii de precizie a formei, a poziţiilor relative şi a dimensiunilor, şi anume la următoarele: prelucrări de degroşare, de îndreptare sumară a suprafeţelor turnate sau forjate şi de eliminare a bavurilor, de turnare sau forjare; curăţirea pieselor prin eliminarea straturilor super- Polizare 59 Polizor ficiale dure, a picături for, etc. (cari sînt greu de îndepărtat cu scule aşchietoare metalice); retezarea de maselote; retezarea barelor laminate; ajustarea cusăturilor de sudură; etc. Var. Polisare. Sin. (parţial) Şlefuire. Pol izarea poate fi grosolană, fina sau foarte finâ, în funcţiune de natura şi de granulaţia discului abraziv folosit. Polizarea fină şi cea foarte fină, la cari se obţin suprafeţe cu rugozitate mică, însă cu precizie mică în privinţa formei geometrice şi a dimensiunilor, sînt numite şlefuire, respectiv lustruire (cu o clasă de netezime superioară). Pentru lustruire, pe axul polizorului se montează un disc de pîslă imbibat cu o pastă abrazivă de granulaţie foarte fină. i. Polizare. 2. Metg.: Operaţia de laminare la rece a foilor de tablă subţire, recoapte şi decapate, pentru a fi apoi cositorite. De regulă se efectuează două sau trei treceri de polizare, cu o reducere totală de circa 2**-3% ; ele au ca efect o îmbunătăţire a calităţii suprafeţei, necesară pentru a realiza uniformitatea stratului aplicat prin cositorire. a. Polizat, maşina de Tehn.: Sin. Pol izor (v. Polizori), s. Polizater, p!. polizatorl.Te/in.: Lucrător care lucrează la o maşină de polizat (v. Polizor). 4. Polizomale, curbe Geom.: Curbe plane reprezentate în raport cu un reper proiectiv din pian de o ecuaţie de forma: (D «xV/i+e.V/.+*«V/t-0 unde f. sînt forme algebrice ternare de acelaşi grad q în raport cu coordonatele omogene proiective^, xi,xi, iar coeficienţii^, sînt rădăcini ale ecuaţiei: e2--1 = 0. Se presupune p>2, deoarece cazurile1, p*= 2 se reduc, respectiv, la cazurile simple: /l(*X’ *2 *3) = ° xv *s) fiixv x3 xa)mm^- Astfel, sînt curbe polizomale: a) Conicele proprii cu centru unic, definite ca mulţimi de puncte pentru cari suma sau diferenţa distanţelor la două puncte fixe din plan are o valoare constantă. b) Ovalele lui Descartes, definite ca mulţimi de puncte pentru cari suma distanţelor la două puncte fixe din plan, înmulţite, respectiv, cu numere constante, e constantă. c) Curbele lui Tschirnhausen, definite ca mulţimi de puncte cari verifică relaţii de forma: H const., /-1 unde Fy sînt n puncte fixe, iar ţju sînt constante reale date. Curba polizomală generală definită de relaţia (1) e o curbă algebrică de ordinul: n~2P~~2q. Dacă curbele reprezentate de ecuaţiile: (2) 0 (i= 1, 2, •■», p) nu au puncte comune, curba (1) are — p — 1) puncte duble cu tangente distincte şi nu are puncte de întoarcere. Clasa curbei e m — lfi q[q{pJt-/\) — 2], iar genul ei e egal cu numărul 'f SfS^+l) —6]+1 ■ Dacă curbele (2) au k puncte comune, numărul punctelor duble se măreşte cu 2^~“4(^?=~ 1)Â, genul curbei se micşorează cu acelaşi număr, iar clasa se micşorează cu dublul lui. Ca o general izare a curbelor pol izomale se prezintă curbele: (3) t ff-0, /-1 m fi ind un număr întreg. Acestei clase îi aparţin curbele de potenţial constant definite de relaţia: P k. v —.......: ^const.. /Ţ-i V(*~'*{)*+&—'&,-)* în care ki sînt constante, iar M. (a-, b.) sînt puncte fixe în plan. In cazul p~3, şi dacă formele/^sînt forme pătratice, ecuaţia: (4) reprezintă o curbă care aparţine curbei de ordinul al patrulea: (5) /î+yî+^-2/i/,-2/i/,-2/t/.“ 0, Reciproc, ecuaţia oricărei cuartice poate fi pusă sub forma (5); prin urmare, cuarticele sînt curbe pol izomale. 5. Polizor, pl. polizoare. 1. Ut., Tehn., Mett., Mat., cs.: Masină-unealtă pentru prelucrări de suprafeţe prin abrazare cu discuri. De regulă, cu excepţia anumitor polizoare fixe cu batiu, maşina asigurănu-mai mişcarea de rotaţie a discului abraziv, într-o poziţie bine determinată şi fixă a axei de rotaţie în raport cu corpul maşinii, poziţionarea piesei faţă de disc, mişcările de avans şi apăsările de aşchiere fi ind efectuate manual. Poziţionarea piesei, mişcările de avans şi apăsările de aşchiere se realizează fie în varianta cea mai răspîn-dită, polizorul fix şi piesa acţionată manual, fie în~varianta piesa fixă (piese mari şi grele) si polizorul mobil, condus manual. Acţionarea mişcării principale» de rotaţie, a discului, se poate face prin forţă musculară (cu manivelă sau cu pedală), sau mecanizat, de exemplu electric (cu electromotor) sau pneumatic (cu turb'nă cu aer comprimat). în ambele cazuri, discul abraziv poate fi fixat direct pe axul rotorului sau pe un ax separat, montat într-un corp mai uşor şi antrenat printr-un arbore flexibil (v. fig. I). Viteza de rotaţie a axului port-disc trebuie abraziv; 3) disc de cauciuc (sau să aibă O astfel de valoare, încît de carton); 4) discuri de oţel; la periferia discului să se obţină 5) inel de plumb, viteze periferice de aşchiere între 10 şi 50 m/s (v. şî Abrazare). Faţă de turaţii le înalte necesare în acest scop, prinderea discului pe ax (v. fig. II) se I. Polizor portabil cu arbore flexibil. I) electromotor; 2) mîner; 3) întreruptor; 4) suport; 5) arbore flexibil; 6) cap de polizor, drept; 7) cap de polizor, unghiular. //. Montarea discului abraziv pe ax. 1) arbore port-unealtâ; 2) disc Polizor 60 Polizor face cu măsuri speciale, cari asigură echilibrarea perfectă a discului şi o strîngere care să nu provoace amorse de spargere a discului. în plus, discul trebuie să fie acoperit cu o apărătoare care să protejeze personalul din atelier de spărturile discului în caz de spargere a acestuia. Polizoarele fixe au, de asemenea, şi o măsuţă sau o bară de rezemare a piesei, pentru uşurarea conducerii ei şi evitarea accidentelor prin smulgerea piesei din mîna lucrătorului. Sin. Maşină de polizat. Sin. (parţial) Maşină de şlefuit. Var. Polisor, Maşină de polisat. Din punctul de vedere al modului de efectuare a poziţionării piesei, al mişcărilor de avans şi al apăsării de lucru, se deosebesc: polizoare fixe (numite şi polizoare stabile), poli-zoare portabile şi polizoare transportabile. Polizor fix: Polizor folosit în locuri de lucru fixe, la care piesele sînt aduse pentru diferite operaţii de polizare (de ex.: curăţire, fasonare, detaşare). După modul de construcţie, polizoarele fixe pot fi cu batiu sau cu suport. Polizor fix cu batiu (v. fig. III): Poiizor care are un batiu fixat pe o fundaţie. Se construieşte cu sau fără mecanism de avansuri. Polizorul cu batiu şi cu mecanism de avo ns uri e constituit din următoarele părţi: masa de lucru» pe care se fixează piesele cari se prelucrează; suportul discului abraziv (sau al discurilor abrazive); organele de trans- electric cu batiu, misiune a mişcării de rota- 0 disc abraziv; 2) aparâtoare; 3) mo. ţie; organele de transmisiu- tor electric; 4) suport pentru piesa ne a mişcării de avans (ma- care se prelucrează; 5) întreruptor cu nual sau automat); schim- butoane; 6) batiu, bătoarele de viteză pentru mişcările principale de rotaţie şi de avans automat ale mesei de lucru; organul de antrenare; instalaţiile de ungere şi de răcire, etc. Mişcarea de rotaţie a discului abraziv şi mişcările de avans automat ale mesei de lucru se efectuează de la acelaşi organ de antrenare sau de ia organe de antrenare separate. Caracteristicile acestor maşini de polizat sînt: cursa maximă a mesei de lucru, numărul maxim şi cel minim de rotaţi i pe minut ale arborelui principal, vitezele de avans, dimensiunile maxime ale suprafeţelor cari pot fi pol izate, felul acţionării, caracteristicile motoarelor electrice. La aceste maşini se prelucrează, de obicei, suprafeţele de bază ale pieselor brute, turnate sau forjate (de ex. degroşarea uneia dintre suprafeţele frontale ale culasei unui motor cu ardere internă). Polizorul cu batiu, fără mecanism de avansuri, e constituit din următoarele părţi: păpuşa polizorului, cu două paliere incorporate sau detaşabile, echipate cu cusineţi sau cu rulmenţi ; arborele principal, pe care se pot monta, după felul construcţiei polizorului, unu sau două discuri (pietre) abrazive; organele de transmisiune a mişcării de rotaţie, etc. La polizoarele obişnuite, mişcarea (principală) de rotaţie a arborelui principal se obţine, în general, cu ajutorul mecanismelor de antrenare prin curea de transmisiune; la polizoarele electrice, arborele principal e chiar arborele motorului electric. Uneori, la polizoarele cu un singur disc abraziv, cum sînt cele pentru ascuţit unelte de tîmplăr ie, instrumente chirurgicale, etc., discul abraziv e antrenat cu ajutorul unui mecanism acţionat cu o manivelă sau cu o pedală. Poli- aşezat e constituit, în şi polizorul cu batiu, fără IV. Polizor electric cu suport aşezat, î) disc abraziv; 2) arbore port-unealtâ; 3) aparâtoare; 4) suport; 5) suport pentru piesa de prelucrat; 6) întreruptor. zoarele cu batiu se folosesc, de obicei, Ia operaţii de curăţire sau de fasonare a pieselor brute, turnatesau forjate. Dimensiunile şi caracteristicile discului abraziv se aleg în funcţiune de materialul piesei care se prelucrează, de felul operaţiei de prelucrare (de ex.: curăţire, ascuţire) şi de caracteristicile polizorului (de ex.: diametrul arborelui principal, puterea organului de antrenare, etc.). Unele polizoare sînt echipate şi cu instalaţie de absorpţie a aşchiilor şi a granulelor abrazive desprinse din piesa şi din discul abraziv, în timpul prelucrării. Polizor fix cu suport pentru banc sau pentru consolă (v. fig. IV). Polizor construit cu suport aşezat sau cu suport suspendat. Polizorul cu suport general, din aceleaşi organe ca mecanism de avansuri (v. mai sus, sub Polizor fix cu batiu), şi la care batiuI e înlocuit cu un suport. Din această clasă fac parte şi polizoarele electrice, cari au arborele prelungit în afara palierelor, într-o parte sau în ambele părţi, pentru montarea la extremităţi a discurilor abrazive. Se fixează, în general, pe un banc de lucru sau pe un picior metalic. Se folosesc, de obicei, fie la curăţirea sau la fasonarea pieselor brute, turnate sau forjate, de dimensiuni mici, fie la ascuţirea uneltelor tăietoare (de ex. a cuţitelor de strung); uneori, cu pol izoare cu o singură piatră abrazivă, fixate în suportul port-cuţit al unui strung sau al unei raboteze, se execută operaţi i de rectificare a suprafeţelor metalice. Dimensiunile maxime ale discurilor abrazive sînt: diametrul circa 200 mm şi grosimea 30 mm; turaţia maximă a arborelui principal e de circa 3000 rot/min. Polizorul cu suport suspendat e executat, în general, ca polizor pendulant. Discul abraziv — susţinut de obicei prin arborele polizorului de un cadru metalicsuspendat— e condus manual pe suprafaţa piesei care se prelucrează. Mişcarea de rotaţie a discului abraziv e realizată, de obicei, cu un mecanism de antrenare prin curea de transmisiune. Operaţiile de prelucrare executate cu polizorul pendulant sînt, în special, debitarea barelor şi a grinzi lor profilate, etc. şi, uneori, curăţirea acestora de bavuri, de oxizi. Pentru debitare se folosesc discuri abrazive cu lianţi organici (de ex.: shellac, bachelită), cari au grosimea de numai cîţiva milimetri şi se rotesc cu turaţii foarte înalte. Polizor portabil: Polizor care poate fi transportat cu mîna la locul de lucru. Organul de antrenare a arborelui port-unealtă e incorporat (de ex. la polizoarele electrice sau pneumatice) sau separat (de ex. la polizoarele cu arbore flexibil). Deplasarea discului abraziv pe suprafaţa piesei care se prelucrează se face manual. Pentru conducerea polizorului cu dimensiuni mai mari, acesta se construieşte cu mînere în formă de fus, de ureche sau decîrlig. Polizorul portabil se foloseşte, de cele mai multe ori, la prelucrarea pieselor mari, pentru operaţiile de curăţire (de ex. curăţirea bavurilor sau a oxizilor de pe suprafaţa pieselor brute, turnate sau forjate), pentru polizarea sudurilor şi, uneori, pentru anumite prelucrări ale unor piese pe bancul de lucru (de ex. netezirea suprafeţelor active ale unei matriţe, după degroşarea prin frezare, dăl-tuire, etc.). Caracteristicile discului abraziv se aleg după operaţia de prelucrare şi după forma şi materialul piesei care se prelucrează. Dimensiunile maxime ale discului abraziv sînt de circa 200 mm pentru diametru şi de 30 mm pentru grosime. Polizor 61 Polîzof La polizoarele cu dimensiuni mijlocii şi mărise montează apărători de tablă de oţel, cari acoperă parţial discul abraziv. Polizoarele portabile pot avea arbore rigid sau arbore flexibil. Polizorul portabil cu arbore rigid are motorul de antrenare a arborelui port-unealtă incorporat. Polizoarele portabile cu arbore rigid pot fi polizoare portabile de mînă, polizoare portabile pendulare, polizoare portabile de masă, cu sustentaţie pneumatică, etc. Polizoarele portabile de mîna au greutatea astfel, încît să poată fi purtate şi mînuite de unu sau de doi lucrători. Ele sînt folosite la executarea de lucrări de curăţire (a bavurilor, a cusăturilor de sudură, etc.), de ajustare pentru montare, etc.; sînt polizoare portabile de mînă şi polizoarele de mînă mici şi uşoare, pentru lucrări de matri-ţerie, etc. După modul de acţionare, polizoarele din această clasă sînt, de obicei, pneumatice sau electrice. Polizoarele portabile pneumatice (cu rotor) (v. fig. V), numite şi polizoare pneumatice de mînă, sînt polizoare portabile la cari rotirea arborelui port-unealtă, şi deci a discului abraziv, e efectuată de un rotor antrenat cu aer comprimat la presiunea de5"*7at. Deplasarea discului abraziv, pe suprafaţa piesei carese prelucrează, se face manual. Polizoarele pneumatice se construiesc în cîteva tipuri, fiecare dintre acestea putînd lucra cu discuri abrazive numai pînă la o anumită mărime. Caracteristicile acestor maşini sînt: greutatea maximă, lungimea maximă, consumul maxim de aer (în gol) la presiunea atmosferică, presiunea de lucru, turaţia, dimensiunile maxime ale discului abraziv. Polizoarele portabile electrice, numite şi polizoare electrice de mînă, au ca arbore port-unealtă însuşi arborele motorului electric sau un arbore antrenat la o viteză diferită de cea a motorului, prin angrenaje cu roţi ci lindrice. Forma exterioară a acestor polizoare, ca şi modul de lucru, sînt asemănătoare cu cele ale poiizoarelor pneumatice de mînă. Polizorul portabil pendular (v. fig. VI) consistă dintr-un polizor susţinut de o pîrghie sau [de un'cablu V. Polizor pneumatic de mîna. î) disc abraziv; 2) aparâtoare; 3) carcasă; 4) mîner; 5) racord pentru furtunul de aer comprimat. şi care e echilibrat cu ajutorul unei contragreutăţi astfel, încît greutatea maşinii să nu influenţeze apăsarea de contact cu piesa, aceasta fiind imprimată, manual, de lucrător. Polizorul portabil de masâ, cu sustentaţie pneumatica, (v.fi g.VII), consistă dintr-un pol izor cu suport V/. Polizor portabil pendular. 1) corp cu braţe, din ţeavă; 2) consolă; 3) motor; 4) furcă-suport; 5) ax; 6) abrazor; 7) mînere; 8) curea de transmisiune; 9) articulaţie sferica; 10) apărătoare; 11) tijă de suspendare; 12) consolă port-polizor. VII. Polizor de masâ, cu sustentaţie pneumatică (schiţă). I) suport; 2) motor; 3) curea de transmisiune; 4) abrazor; 5) canal de aer, de aducţie; 6) canal de aer circulur, difuzor; 7) placă de trasare; 8) fantă de aer de sustentaţie; 9) cală sau masă-suport reglabilă; 10) piesă prelucrată; 11) aer comprimat. aşezat pe o masă de tuşat. Atît masa, cît şi baza de aşezare a suportului, sînt rectificate. în spaţiul de sub talpa suportului se introduce aer comprimat la presiunea reţelei uzinale, care — scăpînd prin interstiţiul dintre masă şi talpa suportului — formează o pătură de aer de sustentaţie, astfel încît, în timpul deplasărilor polizorului pe masă, talpa suportului nu freacă pe suprafaţa mesei. Aceasta uşurează deplasările şi protejează masa de tuşat de orice uzură sau avarie din partea suportului polizorului. Polizorul portabil cu arbore flexibil (v. fig. /) are discul abraziv antrenat de un motor electric, prin intermediul unui arbore flexibil (v. Arbore flexibil, sub Arbore 1). Se folosesc polizoare cu discul cu o singură turaţie, cu arborele flexibil legat direct cu arborele motorului, şi polizoare cu turaţie reglabilă în trepte, cu arborele flexibil legat prin intermediul unui schimbător de turaţie, cu conuri etajate. De regulă, greutatea motorului e mică şi motorul e echipat cu un mîner, astfel încît polizorul poate fi transportat de o singură persoană. Uneori motorul e suspendat de un cărucior de monoşină sau fixat pe un cărucior cu roţi de rulare pe pardoseala atelierului, polizorul fiind un polizor transportabil. Polizoarele cu arbore flexibil se folosesc la prelucrarea de piese grele sau greu de mînuit. Polizor transportabil: Polizor montat pe un mijloc de transport. Din această clasă fac parte polizorul cu arbore flexibil suspendat pe un cărucior de monoşină şi polizorul transportabil pe o cale de rulare cu două şine. Polizorul transportabil pe cale de rulare (v. fig. VIII) consistă dintr-un polizor montat pe un cărucior (de regulă cu trei roţi) care rulează pe şine. El se foloseşte la polizarea suprafeţelor sudate ale unor piese de cale ferată (de ex.: inimi de încrucişare, limbi de ace, etc. şi în special a sudurilor la joantele de şină), pentru a reda şinelor profilul normal. Suportul polizorului poate fi deplasat astfel, încît suprafaţa activă a discului abraziv să ajungă în contact cu suprafaţa şinei. Mişcarea de avans longitudinal se efectuează prin deplasarea manuală a Polizor 62 Polizor VIII. Polizor portabil pe cale de rulare, pentru polizat şine cu treProţi (vedere~"dinTfaţă şi laterală). 1) cadru; 2) placă port-polizor solidară cu cadrul; 3) suportul polizorului culisant; 4) roată de mînă pentru deplasarea polizorului în.direcţie perpendiculară pe axa căii; 5) tijă filetată; 6 şi 6') roată-piuliţă şi contrapiuliţă pentru deplasarea abrazorului pe verticala, respectiv pentru fixarea într-o anumită poziţie; 7) electropolizor; 8) abrazor; 9) apărătoare; 10) roată de rulare pe cale; 11) mîner pentru deplasarea căruciorului. căruciorului, iar cea principală de lucru (de aşchiere), cu ajutorul unui mecanism acţionat cu^o roată de mînă. Rularea pe cale asigură şi ~ paralelismul suprafeţei prelucra-te cu restul şinei. Exemple de pol izoare folosite în industria materialelor de construcţie: Polizor pentru piatră: Po- lizor cuj care se prelucrează feţele văzute ale blocurilor sau ale plăcilor de piatră utilizate în construcţii,^folosind discuri abrazive adecvate, pentru a executa şlefuirea (grosieră, mijlociesau fină), polizarea şi lustruirea acestora. Sedeosebesc; polizorul fix cu braţe articulate, polizorul fixcucoloană, polizorul cu motor suspendat, roata (şaiba)deşlefuit şi polizorul transportabil. Polizorul fix cu braţe articulate (v. fig. IX) e constituit dintr-un braţ, fixat la unul dintre capete pe un suport fix (perete, stîlp) şi articulat la celălalt capăt cu un alt braţ, care poartă la extrem ita- IX. Polizor pentru piatră, fix, cu braţe articulate, tea liberă un ax ver- J) perete; 2) dispozitive de fixare în perete» tical antrenat, prin 3> braţe articulate; 4) electromotor; 5) disc . r abraziv; 6) pirghie pentru deplasarea pe verti-CUrea sau prin CU- calăa axului port-disc; 7) rezervor de apa;8) con-plare directă, de un ductă de apă; 9) bloc de prelucrat, electromotor (montat pe unul dintre cele două braţe, respectiv pe axul vertical). La partea inferioară a axului vertical se montează discul abraziv. Axul vertical se poate deplasa pe verticală, printr-o pîrghie, şi în plan orizontal, datorită articulaţiei dintre cele două braţe, astfel încît poate fi ridicat sau aşezat pe piesa de prelucrat, şi deplasat pe toată suprafaţa acesteia. întimpul lucrului, suprafaţa pietrei carese prelucrează e udată CU apă, din- x. Polizor pentru piatră, fix, cu coloană, tr-un rezervor aşezat 1) coloană de fontă; 2) braţe articulate; 3) elec-pe unul dintre braţele tromotor; 4) arbore de antrenare a axului verti-maşinii. Raza de ac- ca|; 5) variator de turaţie; 6) ax verticai; ţiune a''acestui poli- ^ d,sc abraziv; 8) pîrghie pentru ridicarea şl ZOr e de 3***4 m coborîrea discului; 9) piesă de prelucrat, Polizorul fix cu coloană (v. fig. X) e constituit din două braţe articulate, unul dintre ele fiind legat printr-o semiarti- culaţie cilindrică de o coloană de fontă fixă, în lungul căreia se poate deplasa. La extremitatea liberă a celuilalt braţ e aşezat axul verti-yQ caJ port-unealtă, care e antrenat de un electromotor printr-un sistem de pinioane care permite varierea numărului de rotaţii, astfel încît pot fi prelucrate şi pietre mai dure (cari reclamă un număr mai mic de rotaţii ale discului abraziv). Polizorul cu motor suspendat (v. fig. XI) e constituit dintr-un e~ lectromotor suspendat de o grindă — executată din un profil metalic (de care e suspendat şi rezervorul pentru apa cu care se stropeşte piatra în timpul prelucrării)*—, legat, prin- " tr-un arbore flexibil, de dis cui abraziv. Datorită faptului că motorul se poate deplasa în lungul profilului de care e suspendat, cum şi arborelui flexibil, acest polizor are o rază mare de acţiune. Roata deşlefuit (v. fig. XII) e constituită dintr-un disc de fontă, cu grosimea de 5°**8cm şi cu diametrul de m, aşezată orizontal, şi care se poate roti în jurul unui ax vertical, antrenat printr-un angrenaj reductor,deo roată de curea sau de un electromotor, montate pe un cadru. Această maşină serveşte la şlefuirea de planare, din gros, a pieselor mari de piatră, în special a celor cari prezintă defecte de tăiere de la gater, şi prezintă avantajul că permite pre- lucrarea mai multor piese îiKP3 1 în acelaşi timp. Abrazivul e format din nisip de cuarţsau din granule de oţel, cari sînt presărate pe suprafaţa şaibei, întimpul lucrului, concomitent cu stropi rea cu apă. în timpul prelucrării, piesele de piatră sînt imobilizate cu ajutorul unor traverse. Sin. Şaibă de şlefuit. Polizorul transportabil serveşte la prelucrarea pietrelor aşezate în lucrare (de ex.: pardoseli, trepte, placaje, mozaicuri aplicate pe pereţi, etc.), şi poate fi: cu disc abraziv cuplat direct cu motorul, şi cu disc abraziv acţionat prin arbore flexibil. Construcţia acestui tip de polizor e similară celei a maşinii de frecat mozaic (v. sub Pardoseală de mozaic). XI. Polizor cu motor suspendat, I) grindă de suspendare; 2) electromotor; 3) rezervor de apă; 4) arbore flexibil; 5) disc abraziv; 6) piesă de prelucrat. XU. Roată de şlefuit. 1) cadru; 2) roată de curea; 3) angrenaj; 4)ax vertical de antrenare a roţii; 5)disc de fontă; 6) platformă de susţinere a discului. Polizor 63 Poltava, Etajul de ^ 1. Polizor, 2. Ind. text.: Aparat pentru ascuţirea fină a vîrfurilor acelor de carde, în scopul efectuării cardării în bune 7' 3 /. Polizor cilindric pentru ascuţit garnituri de ace ia carde. I) cilindru polizor; 2) dispozitiv pentru mişcarea alternativă în lungul axului; 3) roată pentru curea de antrenare. condiţii. Polizorul e un cilindru plin, îmbrăcat în pînză de emeri sau cu hîrtie de emeri, în contact cu toată lăţimea orga» nului a cărui garnitură trebuie ascuţită. Pentru obţinerea unei suprafeţe perfect cilindrice a garniturii de ace, cilindrul polizor» în timpul rotirii sale, are şi o mişcare alternativă de deplasare în direcţia axei sale longitudinale (v. fig. /). La un alt tip de pol izor, unealta e o roată îngustă (moletă) îmbrăcată cu pînză de emeri, care, în timpul rotirii sale, se deplasează de 30**40 de ori pe minut, în ambele sensuri, pe toata lăţimea organului a cărui garnitură o ascute. Pentru comanda mişcării de rotaţie e folosit un arbore tubular cu tăietură pe generatoare, iar pentru mişcarea alternativă de deplasare, un arbore cu filet dus şi întors, dispus în interiorul II. Polizor cu roată pentru ascuţit garniturile de ace. I) roată de ascuţit; 2) arbore exterior cu tăietură longitudinală; 3) arbore interior cu filet dus-întors; 4) cui de legătură între roata şi filelul arborelui. arborelui tubular. Roata de polizat, liberă pe arborele tubular» are un cui care trece prin tăietura longitudinală a arborelui exterior şi intră cu capătul său în şanţul încrucişat al arborelui interior (v. fig.//). Acest tip de polizor e numit şi operat de polizat Horsfall. Polizorul e montat la cardă numai în timpul ascuţirii acelor, antrenarea sa făcîndu-se prin transmisiune cu cablu. t. Polje, pl. polje. Geol. V. sub Dolină. *. Polîopas. Chim. V. Mase plastice obţinute prin poli-condensare, sub Masă plastică. 4. Pollucit. Mineral.: Cs(AISi206)-H20. Sihcoaiuminat de cesiu, cu conţinutul de CsaO pînă la 30-'*32%, şi cu cantităţi reduse de Pb20, K20, Ti20. Se întîlneşteca mineral hidro-termal în cavităţile miarolitice din graniţe şi pegmatite, în parageneză cu silicaţi de litiu (petalit; lepidoiit), fosfaţi de litiu (ambligonit), cuarţ şi alte minerale. în masă compactă sînt caracteristice vinişoarele subţiri de minerale secundare (de ex, produse caolinoase) de culoare albă, cenuşie sau roză. Cristalizează în sistemul cubic, clasa hexakisoctaedrică, rar în cristale (în geode), reprezentînd combinaţii de (100) şi (210), cari ating uneori lăţimea de 2 cm. E incolor, transparent, cu luciu tipic sticlos. Are spărtura concoidală, duritatea 6,5, gr. sp. 2,86*“2,90 şi indicele de refracţie n—1,524***1,506. E cel mai important minereu de cesiu. Sin. Pollux. s. Pollux. 1. Astr.: Steaua (3 din constelaţia Gemenii, de mărimea 1, 2, care se găseşte la o depărtare de 30 deani-lumină de Soare. «. Pollux. 2. Mineral.: Sin. Pollucit (v.). 7. Poloboc, pl. poloboace. 1. Ind. ţâr.: Sin. Butoi (v.); var. Boloboc. 8. Poloboc. 2. Tehn.; Sin. Nivelă de zidar (v. sub Nivelă cu bulă de aer); var. Boloboc. 9» PoloCjpl. poloace. Pisc. V. Polog 2. 10. Poloconica, pl. poloconice. Mat., Geom. V. sub Polare, hipersuprafeţe 11. Polodie, pl. polodii. Geom., Mec. V. Polhodie. 12. Pologul, poloage. 1. Agr.: Sin. Brazdă (v. Brazdă 3). 13. Polog. 2. Pisc.: Acoperitoare prismatică de pînză rară, de tifon sau de plasă fină, întrebuinţată de pescari în zonele de pescuit, în timpul campaniilor de pescuit (din mai pînă în septembrie), pentru a se proteja contra insectelor. Are dimensiuni determinate de lungimea şi lăţimea paturilor; se fixează pe schelete de vergele metalice sau de lemn. Var. Poloc. 14. Polonic, pl. polonice: Ind. ţâr.: Sin. Făcălitoare (v.). 15. Poloniu. Chim.: Po. Element radioactiv din grupul VI al sistemului periodic; are nr. at. (z) 84; e bi-, tetra- şi hexa-valent. Se găseşte în pehblendă, de unde se izolează după îndepărtarea uraniului, prin coprecipitare cu bismut. Din soluţiile cari îl conţin, poloniul se poate extrage prin agitarea acestora cu un disc de piatin, în absenţa aerului şi în prezenţa unui curent de hidrogen, iar prin adăugare de chinhidronă la soluţia de poloniu, cantitatea de poloniu care se separă pe discul de piatin e de 97,3% din cantitatea conţinută în soluţie. Poloniul are următorii isotopi: Numărul de masă Timpul de înjumătăţire Tipul dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere 203 40 min a; capturăK Pb206(a, 7n)Po20S 205 4 h a; capturăK Pb206(a, 5n)Po205 206 9 z 90% captură K; 10% a Pb204(a, 2n)Po206 207 5,7 h captură K Pb206(oc, 3n)Po207 208 —3 ani a Pb208(oc, 2n) Po208 Pb207(a, 3n)Po208 Bi209(d, 3n) Po808 Bi209(p, 2n)Po808 210 138 z a Pb208(oc, 2n)Po210 Bi209(d, n) Po210 At210 captură K 211 (AcC') 5X10-3s a dezintegrarea AcC211 cu emisiune de electroni 212 (ThC') 3x 10_7s a dezintegrarea ThC212 cu emisiune de electroni Po218 4,2x10~6s a dezintegrarea Bi218 cu emisiune de electroni 214 (RcC') 1,5X10-4S a dezintegrarea RaC214 cu emisiune de electroni 215 (AcA) 1,8x10-*s a dezintegrarea An219 cu emisiune de particule a 216 (Th A) 0,14 s a dezintegrarea Tn220 cu emisiune de particule a 218 (RaA) 3,05 min a dezintegrarea Rn222 cu emisiune de particule a Poloniul se topeşte la ~ 1800°; el formează o combinaţie gazoasă cu hidrogenul, hidrura de poloniu, PoH2, obţinută prin acţiunea acidului clorhidric asupra unei plăci de magneziu care a servit drept catod la separarea electrolitică a poloniului dintr-o soluţie slab clorhidrică. E folosit ca sursă de radiaţii oc, cum şi, în proporţii foarte mici, în aliajele metalice pe bază de nichel-mangan, cărora le imprimă proprietăţi bunes îs- Poîtava, Etajul de Stratigr.; Ol igocenu I din bas inul Niprului, constituit din gresii cuarţitice cu intercalaţii de căr° buni bruni; local, cuprinde argile cu oxizi de mangan (zăcă~ mîntul de la Nikopol). Sin. Poltavian, Poîtavîan 64 Pomicultură 1. Poltavian. Stratigr.: Sin. Etajul de Poltava (v. Poltava, Etajul de ~). 2. Poluarea apelor. Canal.: Murdărirea sau impurificarea apelor naturale (rîuri, lacuri), în special a celor folosite ca emisare (v.), prin vărsarea în ele a apelor de canalizaţie cari conţin impurităţi imputresci bile sau putrescibile. Din punctul de vedere al aspectului, efectul acestor ape asupra apelor emisarului e diferit. Unele ape uzate menajere sau ind ustriale conţin organisme patogene sau substanţe cari fac ca apele emisarului să nu mai poată fi folosite, nu numai sub raportul igienic, dar şi sub cel economic, gospodăresc şi piscicol, deşi aspectul lor rămîne neschimbat (de ex.: apele în cari se descarcă soluţii concentrate de acid sulfuric, sau apele uzate de la spitale). în acest caz se produce impurificarea apelor: Cînd apele descărcate în emisar provoacă şi schimbarea calităţilor fizice ale apelor emisarului, modificînd aspectul acestora (turbureală, culoare, gust, miros), se produce murdărirea apelor. în special, sînt foarte periculoase apele cari conţin dejecţiuni (v.). Impurităţile imputresci bile cuprind: substanţe în suspensie, insolubile, provenite din exploatările carbonifere, din carierele de piatră, de 1a fabricile de faianţă, etc., cari pot acţiona mecanic asupra peştelui, astupîndu=i branhiile, sau asupra fundului, prin depunerea unui strat de mîl organic, care împiedică transformările normale ale materiei vii, reducîndsau desfiinţînd productivitatea piscicolă a apei; acizi şi alcooli, proveniţi din reziduurile industriale metalurgice, de cromaj, de la fabrici de celuloză, de mătase artificială, de explozivi, etc., cu efecte nocive bruşte asupra întregii flore şi faune acvatice; substanţe toxice specifice (amoniac, clor, hidrogen sulfurat, nicotină, materii colorante, derivaţi de gudron, etc.), provenite de la uzinele de gaz aerian, de la pielării, din industria textilă, de la manufacturi de tutun, etc., cari distrug epiteliul branhial al peştilor, producînd asfixie, degenerări hepatice şi încetarea ritmului cardiac; substanţe odorante (petrol, uleiuri), cari se fixează în grăsimea peştelui, făcîndu-l neconsumabil.— Impurităţile putrescibile conţin materii organice reziduale rezultate de la fabricile de celuloză, zahăr, alcool, hîrtie, de la tăbăcării, fabrici de bere, abatoare, şi din apele menajere. Ele au un efect nociv mult mai puternic, deoarece prin fermentaţie anaerobă consumă oxigenul, deter-minînd producerea de hidrogen sulfurat, amoniac, metan, mercaptan, acizi graşi, sulfură de fier, etc., cu asfixia în masă a efectivelor piscicole şi a faunei care le serveşte drept hrană, şi apariţia în număr mare a bacteriilor şi a ciupercilor inferioare. Consecinţele depopularii cursurilor de apă ca efect al poluărilor fiind din ce în ce mai resimţite, sînt necesare măsuri pentru purificare, acţiune care, în funcţiune de specificul apei şi al industriilor riverane deversante, se rezolvă diferit: Autopurificarea biologică e o operaţie efectuată de însuşi cursul de apă, rîul sau fluviul fărîmînd resturile organice, disolvîndu-le treptat, descompunîndu-le chimic pînă la mineralizare şi gazeificare, sub influenţa organismelor cari determină circuitul materiei în ape. Ea se produce în mod normal, în apele suficient oxigenate, cu temperaturi înalte cari să permită fermentaţiile, cu condiţia ca amestecul materiilor anorganice să nu depăşească o anumită limită. Purificarea mecanică se foloseşte în cazul unor cantităţi mari de reziduuri cu nocivitate mare şi consistă în îndepărtarea impurităţilor fizice prin decantarea în basine construite din pămînt sau din zidărie, ori prin filtrarea în filtre mobile sau fixe de pietriş sau de nisip. Purificarea biologică naturală se exercită asupra substanţelor organice putrescibile sub acţiunea chimică şi fizică a solului şi a florei microbiene, folosind terenuri irigabilesau terenuri improductive, cu structură potrivită sau cel puţin cu sol granular. Pentru menţinerea porozitaţii terenului se realizează compartimentarea acestuia prin diguri mici, cu inundaţie periodică. Apele purificate, pe măsură ce se infiltrează, sînt culese de drenuri subterane şi sînt conduse către locul întrebuinţării. Purificarea biologică artificială se rea-lizează cu ajutorul filtrefor cu funcţiune continuă sau discontinuă, confecţionate din material spongios (cocs, fărîmături de cărămidă, calcare poroase), procedeu care se practică în lipsa terenurilor libere, cari să permită epurarea pe cale naturală. Purificarea se exercită întîi printr-o acţiune mecanică, care determină fixarea corpurilor în suspensie şi, în al doilea rînd, prin procesul biologic al oxidării substanţelor organice. Peste aceste corpuri de purificare cu mare suprafaţă de acţiune biologică, apele reziduale se descarcă printr-un sistem de ploaie artificială. Prin analiza biologică (cercetarea biotopilor şi a biocenozelor respective) se urmăresc de-a lungul unui curs de apă degradat, înşiruindu-se una după alta, zone cu impurificare intensă, mijlocie şi slabă, rîul sau fluviul regăsindu-şi la urmă condiţiile primitive din amonte de punctul de deversare. Pornind de la indicatorii biologici respectivi, a fost întocmit sistemul s a p r o b i i l o r, în care: zona polisaprobii lor e caracterizată printr-o apă bogată în substanţe organice, cari se descompun relativ repede, iar ca urmare a proceselor de reducere, apa conţine urme de oxigen, cu forme caracteristice (bacteriile sulfuroase Beggiatoa, ciupercile inferioare Leptomius şi Sphaerotilus, colonii ale viermelui Tufifex şi larve ale dipterului Sialis); zona mesosaprobiilor, care e caracterizată printr-o apă în care substanţele albuminoide au ajuns prin oxidare în faza de acizi aminaţi şi de săruri amo-niacale, iar oxigenul solvit a crescut, în care încep să se dezvolte algele cianoficee şi cloroficee, crustacee (Gammarus, Daphnia, Cyclops) şi gasteropode (Planorbis, Vivipara, Physa), etc.; zona oligosaprobiilor, în care mineralizaţia e terminată, iar fauna se caracterizează prin larve de efemere şi plecoptere. — Sin. Degradarea apelor. V. şî sub Epurarea apelor. s* Polya, curba lui Geom. V, sub Curbă 1. 4. Polygonaceae. Bot.: Familie de plante din ordinul Poly-gonales, subclasa plantelor cu înveliş floral redus (apetale), subîncrengătura Angiospermae, încrengătura Spermatophyta. Florile Poiigonaceelor au simetrie radiară, sînt ermafrodite, cu androceul format din opt stamine (5+3) şi ovarul, de obicei superior, cu un singur ovul. Fructul acestor plante e o nuculă (v.) cu două-trei creste, care rămîne în învelişul floral (sepaloid). Din această familie fac parte plante cultivate, de exemplu: hrişcă (Fagopyrum sagitatum), hrişcă urcătoare (Polygonum convolvulus), reventul (Rheum officinale), troscotul (Polygonum aviculare), măcrişul (Rumex acetosa), etc. s. Polystomella. Paleont.: Sin. Elphidium (v.). 6. Polyviol. Chim.: —CH2—CH—CH2—-CH—CH2—CH— i I I OH OH OH Alcool polivinilic cu gradul de polimerizare cuprins între 30 şi 70. Eun poliol avînd ca grupare de polimerizare radicalul vinii. E insolubil în solvenţi organici, dar e solubil în apă, formînd soluţii cu viscozitate mare, ceea ce dovedeşte că e compus din macromolecule fiiiforme. Se foloseşte la fabricarea filmelor, a curelelor de transmisiune, în imprimerie, în locul gelatinei, ca emulgator, drept coloid protector, etc. Sin. Vina-rol, Mowiol. 7. Pom, pl. pomi. Agr., Bot.: Arbore sălbatic sau cultivat, care produce fructe comestibile. 8. PomesteaSâ, pl. pomeşteli. Pisc.: Sin. Pomoste (v.). 9. Pomicultura. Agr.: Ramură a Agriculturii, carese ocupă cu studiul şi cultura plantelor pomicole. După habitus, adică după înfăţişarea exterioară şi după unele caractere biologice, plantele pomicole studiate în pomicultură se clasific^ Pomîlîo-Celdecor, procedeu! 55 Pompaj de adfncîme -în: pomi propriu-zişi, plante lemnoase viguroase, cu o singură tulpină; a.rbustoizi, plante lemnoase cu vigoare redusă, dezvoltare mai slabă şi cu mai multe tulpini (alunul, cornul, gutuiul, etc.); arbuşti, plante lemnoase, cu port mic şi cu mai multe tulpini pornind din colet (agriş, coacăz); semiarbuşti, plante semilemnoase, de cele mai multe ori bienale, cu tulpini numeroase, uneori semiculcate (zmeur, mur); plante fructifere ierboase, perene (frag, căpşun). — După unele caractere morfologice ale fructelor, plantelor pomicole din zona temperată se clasifică în: sâmînţoase, ale^căror fructe au seminţe; sîmburoase, ale căror fructe au sîmburi; nucifere, al căror fruct e o nucă, cu coaja tare şi cu mesocarpul incomes-tibil; bacifere, al căror fruct e o boabă (bacă). La acestea se mai adaugă fructele din zona subtropicală şi din zona tropicală. în ţara noastră sînt răspîndite următoarele specii de pomi şi de arbuşti fructiferi; mărul, părul, gutuiul, moşmonul, prunul, caisul, piersicul, cireşul şi vişinul, migdalul, nucul, castanul, alunul, cum şi următoarele specii de arbuşti, semiarbuşti şi plante fructifere ierboase: coacăzul, agrişul, zmeurul, murui, afinul, căpşunul şi fragul. Dezvoltarea individuală a plantelor pomicole provenite din seminţe se produce printr-o succesiune de stadii biologice, deosebite calitativ între ele. Pentru a putea fructifica, • planta trebuie să treacă prin toate stadiile premergătoare. Primelestadii de dezvoltare sînt: stadiul de iarovizare (v. laro- - vizare, stadiu de ^) şi stadiul de lumină (v. Lumină, stadiul de ~), în care planta necesită o anumită durată şi intensitate de lumină în timpul zilei. Plantele pomicole obţinute pe cale vegetativă nu trec prin toate stadiile de dezvoltare, deoarece stadiile parcurse de butaşi pe planta-mamă nu se mai repetă, înmulţirea pomilor şi a arbuştilor fructiferi se face pe cale sexuată, prin seminţele fructelor obţinute prin polenizaţie sau pe cale vegetativă, prin butaşi, marcote, drajoni şi prin altoire (v.). Ciclul de viaţă al pomilor se poate împărţi în mai multe perioade, şi anume: perioada de creştere, începutul perioadei de rodire; perioada de mare producţie; sfîrşitul perioadei de mare producţie; perioada deci inului. în cursul unui an, plantele pomicole trec prin două perioade: perioada vegetaţiei şi perioada repausului relativ. în timpul perioadei vegetative, se deosebesc mai multe fenofaze, dintre cari prezintă importanţă în special faza diferenţierii mugurilor floriferi, adică fenomenul de transformare a mugurilor vegetativi în muguri floriferi. M,uguri| diferenţiaţi într-un anumit an asigură rodul anului următor. în privinţa fecundaţiei, soiurile se împart în: autofertile, la cari fecundaţia se produce cu polen din florile proprii sau din cele ale altui pom de acelaşi soi, şi autosterile, la cari fecundaţia se produce prin polenizaţie încrucişată. Un fenomen biologic defavorabil e periodicitatea rodirii pomilor. Factorii ecologici de cari depind creşterea şi dezvoltarea plantelor pomicole sînt: lumina, căldura, apa, aerul, solul. Cerinţele pomilor faţă de aceşti factori diferă după specie şi soi. Materialul săditor necesar pentru înfiinţarea livezilor (v.) se produce în pepiniere (v.). în livezi se plantează, cresc, fee dezvoltă şi rodesc pomii produşi în pepiniere. Lucrările necesare pentru înfiinţarea unei livezi sînt: alegerea locului, stabilirea speciilor şi a soiurilor cari urmează să fie cultivate, organizarea teritoriului, plantarea perdelelor de protecţie, repartizarea speciilor şi a soiurilor pe teren, pregătirea terenului pentru plantare, pichetarea, plantarea (v.), îngrijirea ulterioară a pomilor. Lucrările de îngrijire privesc atît solul cît şi plantele pomicole. Recoltarea fructelor se face în faza de maturitate de cules, care nu corespunde totdeauna cu aceea de consum (de ex.: merele, perele, piersicile, gutuile îşi termină coacerea în depozit). Culesul fructelor se execută manual. Ambalarea fructelor pentru transport şi comercializare se face în Iădiţe cu forme şi dimensiuni standardizate. 1. Pomilio-Celdecor, procedeul Ind. hîrt.: Procedeu pentru fabricarea celulozelor şi a semicelulozelor, folosind ca agenţi de dezincrustare clorul şi soda caustică (v. sub Sodă-clor, procedeul ~-). 2. Pomnol, pl. pomnoale. 1. Ind. ţar.: Talpa prispei casei ţărăneşti. 3. Pomnol. 2. Ind. ţar.: Laviţa de lîngă cuptor, în vechile case ţărăneşti. (Termen regional.) 4. Pomologie. Agr.: Ştiinţa care se ocupă cu studiul morfologic şi agrobiologic al pomilor şi al arbuştilor fructiferi. 5. Pomoste, pl. pomoste. Pisc.: Platformă de pămînt, cu înălţimea de 1--2 m, folosită în regiunile inundabile ale cursurilor de apă şi în delte, pe care se construiesc clădiri de exploatare, sau de pază, ori se fac depozite, spre a fi ferite de apele de inundaţie. Suprafaţa acestor platforme variază după necesităţi. Amplasamentul lor se face în punctele cele mai înalte ale terenului, iar protejarea contra valurilor din timpul viiturilor se obţine prin căptuşirea taluzelor cu fascine sau cu zidărie pereată. Var. Pomostea. Sin. Pomosteală. 6. Pomostinâ. Ind. ţâr*: Material format din scîndurile subţiri cu cari se căptuşeşte podul carului (Moldova). 7. Pompagiu, pl. pom pagii: Mecanic care deserveşte o staţiune de pompare. Sin. Mecanic de pompă. 8. Pompaj. Mş.; Fenomen care apare în funcţionarea roto-compresoareîor, cînd debitul scade sub valoarea (debitul critic) care corespunde punctului de înălţime de ridicare maximă al curbei caracteristice şi se manifestă printr-o funcţionare labilă, discontinuă, cu întreruperea periodică a debitării gazului şi cu deplasarea acestuia în sens contrar (curgere din conducta de refulare spre rotocompresor). Pompajul, care e determinat de forma descendentă a curbei caracteristice în zona de debite mai mici decît debitul critic, provoacă trepidaţii şi lovituri de berbec în compresor şi în conductă, însoţite de un zgomot caracteristic, asemănător cu zgomotul produs de funcţionarea unei pompecu un singur piston. Profilul paletelor, unghiul de ieşire al paletei şi turaţia compresorului au influenţe mari asupra mărimii domeniului de funcţionare a compresorului, în care se produce pompajul (v. fig.). Pentru evitarea pompajului, debitul trebuie menţinut ia valori cari depăşesc debitul critic. Peconductaderefularese găseşte o clapă de reţinere care, închizîndu-se automat, nu permite întoarcerea aerului din conducta de refulare în compresor, iar un venti I montat pe o conductă auxiliară (derivată din conducta de refulare)se deschide pentru a permite evacuarea în atmosferă(sau în conducta de aspiraţie, în cazul gazelor de altă natură) a unei părţi din debit, astfel încît debitul total al compresorului să se menţină peste valoarea critică. 9. Pompaj de adîncime. Expl. petr.: Metodă de extracţie, apl icată în faza finală de exploatare, cînd, din cauza energiei insuficiente alichidului din zăcămînt spre a real iza ridicarea aces-stuia în mod eruptiv, ţiţeiul e adus de la talpa găurii de sondă rotocompresor (turbocompresor). P) presiune; Q) debit; A) punct de funcţionare normal; Q^) debitul compresorului la punctul norma de funcţionare; B) punctul critic (presiunea maxima); C) punct de funcţionare cu presiune mica; BD) domeniu de funcţionare labil (pompaj). 5 Pompa) de adîncime 66 Pompaj de adtncîmâ la suprafaţă, cu ajutorul unor pompe introduse sub nivelul de lichid (v. Pompă de adîncime pentru extracţia ţiţeiului, sub Pompă 1). După locul în care e instalat motorul care acţionează pompa, se deosebesc: pompaj cu prăjini (pline sau tubulare), la care motorul, fiind montat la suprafaţă, reclamă folosirea, ca element de legătură între el şi pompă, a unei garnituri de prăjini pentru transmisiunea mişcării; pompaj fără prăjini, la care motorul, introdus şi instalat în sondă, e cuplat direct cu pompa. După numărul de instalaţii acţionate de acelaşi motor, se deosebesc: instalaţii individuale, la cari instalaţia e acţionată de un motor propriu, şi instalaţii centrale (v. şî sub Centrală de pompare 1), la cari un singur motor acţionează instalaţiile mai multor sonde. La rîndul lor, instalaţiile individuale se construiesc cu ba-lansier (v. şî Unitate de pompare), şi fără balansier (cu acţionare pneumatică, hidraulică, etc.). Pompajul cu prăjini se efectuează cu o instalaţie (v. fig. /) care se compune din: motor, reductor de viteză, dispozitiv de transformare a mişcării de rotaţie a arborelui motor în mişcare rectilinie alternativă a prăjinilor (manivelă, bielă, balansier), garnitură de prăjini de pompare, pompă cu piston, coloană de ţevi de pompare. Modul de funcţionare al instalaţiei e următorul: la ridicarea garniturii de prăjini de către ba-lansierul mişcat de motor prin intermediul reductorului şi al sistemului bielă-mani-velă, pistonul execută cursa în sus şi, sub greutatea lichidului de deasupra, supapa lui se închide. Cealaltă supapă (supapa de admisiune), fixată la partea de jos a cilindrului pompei, se deschide, sub influenţa aspiraţiei produse la ridicarea pistonului, cum şi datorită presiunii exercitate de jos în sus de coloana de lichid din spatele coloanei de ţevi de pompare, şi permite pătrunderea lichidului în pompă şi umplerea spaţiului eliberat de piston (v. fig. II). Cînd garnitura de prăjini, respectiv pistonul pompei, se deplasează în jos, supapa pistonului întîlnind rezistenţa din ce în ce mai mare a lichidului acumulat sub piston se deschide şi permite trecerea ţiţeiului din cilindrul pompei deasupra pistonului; în acest timp, supapa de admisiune e închisă de presiunea creată deasupra sa, cu mult mai mare decît presiunea de dedesubt. Trecînd din sondă în cilindrul pompei, din cilindru deasupra pistonului şi apoi, la deplasarea pistonului, în ţevile de pompare, ţiţeiul se ridică treptat pînă la suprafaţă, unde, prin conducta de evacuare, se scurge în rezervorul de depozitare. Pentru evacuarea gazelor din coloana de exploatare în conducte de evacuare, pentru etanşareaspaţiului dintre coloana de pompare şi coloana de exploatare, ca şi pentru susţinerea coloanei de ţevi de pompare, se montează la gura sondei, în pompajul de adîncime, un cap de coloană (v. sub Cap funcţional), deasupra căruia, la mufa în care e fixat capătul superior al coloanei de ţevi de pompare, se montează o reducţie, cu ieşire laterală, prin care se scurge lichidul. La capătul de sus al acestei reducţii se montează o cutie de etanşare, cu rondele de cauciuc, care serveşte la etanşarea spaţiului dintre coloana de ţevi de pompare şi garnitura de prăjini. Bucata de prăjină care lucrează în această porţiune a instalaţiei e o prăjină lustruită (v.), care face legătura între capătul superior al garniturii de prăjini şi capul balansierului, prin intermediul punţii de agăţare (v. sub Jug 3). Pompele de adîncime cari se folosesc T< acest caz se montează la capătul inferior al coloanei de ţevi de pompare. Modu I de fixare a pompelor ia coloana de ţevi de pompare diferă după tipul pompei. Astfel, pompele tip T, cari se introduc în sondă, pînă la adîncimi de maximum 1000—1200 m, cu ţevile de pompare (v. fig. III), se fixează prin înşurubarea mufei superioare a corpului^ pompei la capătul inferior al coloanei de ţevi de pompare. în acest caz, cilindrul pompei constituie o prelungire a ţevilor, iar pistonul se poate scoate sau se //. Schema de funcţionare III. Schema de funcţionare a unor pompe a pompei de adîncime. de adîncime, cu prăjini de tip T (pompele o) cursa de ridicare a pis- sînt introduse cu ţevile de pompare), tonului; b) cursa de cobo- a) cu etanşare cu garnituri; b) cu trei supape, rîre a pistonului. cu etanşare metal pe metal; î) cilindrul pom- ... pei; 2) piston ; 3) supapă fixă; 4) supapă mo-poate introduce in clin- bila. s) garnitura de etanşare a pistonului; drii pnnsimpla manevra 6) garnitura de etanşare a supapei fixe. (ridicare sau coborire) a 7) sorb. 8) dispozitiv de prindere a , garniturii de prăjini. fixe; 9) baioneta supapei fixe. Pentru extragerea din sondă acilindrului pompei T trebuie extrasă şi coloanade ţevi de pompare. Pompele tip P, cari se introduc în sondă cu ajutorul garniturii de prăjini (v. fig. IV) (prăjina inferioară fiind legată cu tija conducătoare a pistonului pompei), prin interiorul ţevilor de pompare, se montează într-un dispozitiv de fixare introdus în sondă, în prealabil, odată cu coloana de ţevi de pompare. /. Schema unei instalaţii de pompare cu prăjini. 1) ţeavă de extracţie; 2) pompă cu piston mobil, cu simplu efect; 3) pistonul (plungerul) pompei; 4) prăjină de pompare; 5) teu pentru evacuarea lichidului pompatî 6) presgarnitură; 7) balansier ; 8-9) mecanism bi-elă-manivelă; 10) motor; 11) transmisiune. Pompaj de adîncime 67 Pompaj de adîncime pompajul cu prăjini t u b u I a r e reprezintă o variantă a pompajului cu prăjini descris mai sus. Instalaţia pompare cu prăjini tubulare. 1) pompă; 2) prăjini tubulare; 3) rac; 4) balansier; 5) teu; 6) furtun flexibil. punctul unde e fixat acesta, şi să suporte greutatea întregii coloane de lichid de deasupra sa, iar coloana de exploatare să nu fie ovalizată sau păpuşată, pentru a fi asigurată funcţionarea packerului, şi să reziste la presiunea dată de coloana de lichid. Pompajul fără prăjini se efectuează cu instalaţii în cari motorul e introdus în adîncime odată cu pompa şi e cuplat cu aceasta, formînd un agregat de pompare situat în adîncime, astfel încît nu mai e necesară garnitura de prăjini de pompare. Deci se evită dezavantajele importante ale pompajului obişnuit cu prăjini, .şi anume: folosirea unor instalaţii grele; consum mare de energie; randament mic al instalaţiei de pompare şi, în special, riscul permanent al accidentelor, urmate de întreruperi uneori lungi ale funcţionării sondei, din cauza ruperilor garniturii de prăjini. Pompele fără prăjini folosite mai mult sînt pompele hidraulice cu piston (Kobe) şi pompele electrocentrifuge (Reda) (v. sub Pompă de adîncime pentru extracţia ţiţeiului, sub Pompă 1). La instalaţia de pompare cu pompe hidraulice, în coloana de exploatare / (v. fig. VII) se introduce coloana de ţevi de extracţie 2, echipată la capătul de jos cu un sabot cu locaş conic, în care se aşază agregatul de pompare 5, introdus în sondă cu ajutorul coloanei de ţevi 3 (această coloană serveşte, de asemenea, la introducerea în sondă a agentului motor, lichid sub presiune, care după ce IV. Schema de funcţionare a unor pompe de adîncime de tip P, introduse cu garnitura de prăjini. a) cu etanşarea părţii fixe prin garnituri la partea superioară; h) cu patru supape, cu etanşare metal pe metal; I) mantaua bazei; 2) cilindrul bazei; 3) pistonul bazei; 4) supapă fixă; 5) supapă mobilă; 6) prăjini de pompare; 7) sorb. de pompare (v. fig. V) nu mai foloseşte, în acest caz, coloana de ţevi de pompare, ridicarea lichidului de la adîncime Ia suprafaţă făcîndu-se prin interiorul garniturii de prăjini de pompare, cari sînt goale la interior. Deoarece curgerea prin aceste ţevi e relativ mică în comparaţie cu cea printr-o coloană de ţevi de pompare, viteza cu care se deplasează lichidul pompat e mare, fapt care face ca această instalaţie să fie folosită cu succes la sondele cari produc, odată cu ţiţeiul, şi o cantitate mare de nisip. Pompajul fără ţevi reprezintă o formă simplificată a pompajului cu prăjini, în care introducerea şi fixarea pompei se fac cu ajutorul unui packer montat în partea de sus a pompei (v. fig. VI), direct în coloana de exploatare, care serveşte şi la ridicarea lichidului pompat spre suprafaţă. Packerul trebuie să asigure o etanşeitate completă, pentru a nu se produce pierderi de lichid din coloana de exploatare în VI. Schema unei instalaţii de pompare fără ţevi (tubing). VII. Schemă de funcţionare a unei instalaţii de pompare cu acţionare hidraulică. trece printr-un filtru care separă gazele în separatorul 4, e dirijat în agregat pentru acţionarea motorului). Instalaţia e echipată, la suprafaţă, cu un cap de coloană de exploatare 6 şi cu un cap de coloană de extracţie 7, prin care se scurge lichidul pompat din sondă în conducta de evacuare 9, şi, de aici, prin ţeava 13 la partea inferioară a instalaţiei de curăţire 12. Apa şi impurităţi le sol ide din ţiţei se depun la partea inferioară a vasului curăţitor, de unde sînt evacuate periodic prin ventilul 14. Pentru spargerea emulsiei şi crearea unor condiţii mai bune de decantare a apei şi a impurităţilor în instalaţie e montat încălzitorul 15 (încălzit prin focarul 16, cu gazele intrate prin conducta 19 şi arse în arzătorul 17), echipat cu termostatul 13, pentru reglarea automată a temperaturii. Ţiţeiul curat e trecut prin filtrul 24 (ţevi de ceramică), în camera superioară a curăţitorului, împins cu ajutorul pompei acţionate de motorul electric 25. Din camera superioară, ţiţeiul curăţit e tras cu pompa triplex 11, şl e împins în sondă prin conducta 10 şi teul 8, montat la capătul de sus al coloanei de ţevi 3. Pentru separarea ţiţeiului folosit la 5* Pompaj de adîncime 68 Pompaj de adfncîme acţionarea motorului pompei hidraulice, de lichidul produs de strat, în instalaţia de curăţire e montată o ţeavă 23, pusă în legătură cu conducta de evacuare 22, prin intermediul supapei cu două căi 21. Nivelul de lichid din această cameră e reglat cu ajutorul flotorului 20, legat cu regulatorul de presiune şi cu supapa 21. Nivelul ţiţeiului în camera de sus e reglat cu ajutorul flotorului 26, legat cu supapa montată pe linia de evacuare a gazelor 27, pusă în comunicaţie cu linia de evacuare 22. Golirea camerei superioare se poate face prin ventilul 28, iar a camerei inferioare, prin ventilul 14. ________________ 88 5' garniturii de prăjini care, la rîndul ei, acţionează pistonul pompei de adîncime. Suspendarea cilindrului Lîn turlă,^deasupra capătului superior al garniturii de prăjini, se asigură cu o serie de tije 3, cari permit re-Z VIII. Schema unei instalaţii de alimentare centrală cu pompe hidraulice care deserveşte mai muite sonde. 1) rezervor; 2) grup generator de pompare; 3) punctul de distribuţie ; 4) sondă. Din considerente de ordin economic sînt recomandate instalaţiile de alimentare centrale cari deservesc mai multe sonde şi permit efectuarea unui control permanent dintr-un punct central (v. fig. VIII). La instalaţia de pompare cu pompă electrocentrifugă (Reda), în coloana de exploatare se introduce coloana de ţevi de pompare 5 (v. fig. IX), la al cărei capăt inferior sînt montate agregatul de pompare format din pompa centrifugă cu mai multe trepte 1, un electromotor de construcţie specială (cu diametru mic)2, alimentat de la suprafaţă prin cablul blindat 6, şi un dispozitiv de protecţie 3, montat între pompă şi electromotor. Agregatul astfel asamblat e introdus sub nivelul de lichid din sondă, care intră în pompă prin filtrul 4, aşezat la partea sa inferioară. Pompa împinge lichidul în ţevile de pompare prin cari acesta ajunge la suprafaţă în conducta de evacuare. Pompajul cu prăjini, fără balansier, se efectuează cu o instalaţie de pompare introdusă în gaura de sondă, la suprafaţă, unitatea de pompare fiind fără balansier. Deşi aceste instalaţii nu sînt prea mult folosite, fi ind mai complicate, prezintă totuşi interes, din punctulde vedere practic, deoarece, chiar în cazul unei curse lungi.se poate realiza mişcarea rectilinie alternativă a garniturii de prăjini de pompare. Acţionarea unităţilor de pompare de acest fel, experimentate pînă în prezent, se face mecanic, hidraulic sau pneumatic, ultimul sistem fiind cel mai răspîndit. Fig. X reprezintă o instalaţie de pompare cu acţionare pneumatică, amplasată la gura /x Schema unei sondei. . 1 , . instalaţii de pom- Instalaţia se compune dintr-un cilindru de pare cu pompă oţel 1, în care se deplasează un piston 6, a că- electrocentrifugă rui tijă e cuplată direct cu garnitura de prăjini (Reda), de pompare. în partea inferioară a cilindrului, prin supapele 2, se fac admisiunea şi evacuarea aerului comprimat, cu ajutorul căruia se realizează deplasarea X. Schema unei instalaţii de pompare cu acţionare pneumatică, amplasată la gura sondei. 1) cilindru de oţel; 2) piston cu tijă şi supapă; 3) tijă specială; 4) tijă de fixare; 5) şarnieră; 6) piston; 7) prăjină de pompaj; 8) supapă automată de închidere; 9) rezervor; 10) robinet; 11) cameră. XI. Schema unei instalaţii de pompare hidraulică de adîncime, combinată cu erupţie artificială (gas-lift). ~K glareapoziţiei cilindrului pe verticală, iar fixarea cilindrului în poziţia de lucru se face cu ajutorul unor tije speciale 4. Alimentarea cu aer comprimat se face din rezervoarele 9, cari au capacitatea de 250---600 I. Indiferent de tipul pompei folosite în instalaţie, în pompajul de adîncime, într-o sondă în care stratul productiv produce, odată cu lichidul, şi o anumită cantitate de gaze sau de nisip, sau şi una şi alta, e necesar să se monteze, sub tragerea pompei, dispozitive corespunzătoare pentru separarea gazelor şi a nisipului din lichidul produs de strat (v. Separator de gaze, Separator de nisip 2). Pompajul de adîncime combinat cu erupţie artificială consistă în aplicarea, la aceeaşi sondă, în special la sondele cu adîncime mare şi cu nivel mic de lichid (presiuni joase), dar cu indici de productivitate mari, a celor două metode de extracţie a ţiţeiului. Instalaţia respectivă (v. fig. XI) e constituită din: conducta 1, prin care se introduce în sondă lichidul de acţionare a pompei Q XII. Schema instalaţiei erupţie artificială hidraulice cu piston, care ajunge la agre- combinata cu pompare gatul de pompare 11, prin coloana de e admcime^prin pra-ţevi cu diametru mic 6; conducta 2, prin jm1, care se introduc în sondă gaze comprimate cari, deplasîn-du-se în spaţiul inelar dintre coloana 6 şi coloana de ţevi de Pompaj sonîc 69 Pompaj sonîc extracţie 7, ajung la nivelul găurilor 8 şi 9, prin cari ies în spaţiul inelar format de ţevile 7 şi de coloana de exploatare 4. în acestspaţiu, gazele se amestecă cu lichidul pompat prin agregatul de pompare, şi, prin expansiunea lor, activează ridicarea la suprafaţă a lichidului, reducînd prin aceasta sarcina pompei de adîncime şi uşurînd extracţia lichidului de la adîncimi mari. Din acest punct, separat cu ajutorul unui packer 10, care desparte partea de jos a sondei de cea de deasupra sa, lichidul ridicat cu ajutorul pompei e preluat şi adus la suprafaţă, prin capul coloanei 3, în conducta de refulare 5, prin erupţie artificială. Instalaţia combinată, folosind pompe cu prăjini (v. fig. XII), prezintă următoarele modificări: coloana de ţevi de pompare 1 prezintă, la o anumită adîncime, o serie de orificii (perfora-turi) 3, prin cari gazele comprimate introduse în sondă, de la suprafaţă, prin conducta 5, intră în interiorul coloanei 1 şi antrenează lichidul ridicat pînă aici cu pompa6, aducîndu-l ia suprafaţă spre separatorul 7. Dirijarea gazelor se face intro-ducînd în sondă, în exteriorul coloanei 1, o a doua coloană 2, spaţiul inelar dintre ele fiind închis etanş cu ajutorul unui packer 4, aşezat sub perforaturile coloanei 1. Gazele de joasă presiune din sondă ies prin conducta 8. 1. Pompaj sonic. Expl. petr.: Metodă de extracţie a ţiţeiu-iului prin pompaj, în care ridicarea ţiţeiului se realizează prin vibrarea garniturii de ţevi de extracţie — special echipate la interior, la distanţa corespunzătoare lungimii de undă a vibraţiilor, cu supape cu bile — şi prin crearea unei deplasări relative a curentului de ţiţei, în raport cu garnitura de ţevi care vi brează. Datorită vibrării ţevilor, provocată cu ajutorul unui generator de vibraţii, ţiţeiul din talpa sondei se ridică din supapă în supapă, pînă la suprafaţă. Pentru ca garnitura de ţevi să poată vibra liber, ea e suspendată de o placă vibrantă susţinută de arcuri elico-idale, care-i per-mite deplasarea pe verticală, pe o distanţă de 7***19 mm (v. fig.). Generatorul de vibraţii e format din două discuri identice, cari se rotesc în sensuri contrare şi pe cari se găsesc fixate plăci excentrice, astfel dispuse, încît rezultanta forţelor cari apar în sistem, datorită excentricităţii plăcilor în mişcare, să varieze după o armonică simplă, în timpul unei rotaţii Schema unei instalaţii de pompaj sonic. o) schema instalaţiei; b) discuri cu excentric; c) supapa din garnitura de ţevi; 1) generator de vibraţii; 2) arcuri elicoidale; 3) ţevi de extracţie; 4) supape; 5) discuri; 6) excentrice; 7) arc de împingere a bilei pe scaun; 8) mufa ţevilor; 9) bila supapei ; 10) scaunul supapei. complete a discurilor. Sistemul poate fi considerat ca un sistem oscilator forţat, în care oscilaţiile sînt provocate de o forţă perturbatoare exterioară, care poate fi modificată prin adăugarea sau scoaterea plăcilor excentrice în formă de T şi prinse de discuri prin şuruburi. Cele două discuri primesc mişcarea de rotaţie de la un electromotor sau de la un motor termic, printr-o transmisiune cu curele trapezoidale. Supapele din ţevile de extracţie, fixate în mufa ţevilor, sînt de tipul celor folosite la pompele tip T sau P (v. Pompă de adîncime pentru extracţia ţiţeiului, sub Pompă 1). Bila se confecţionează din bachelită sau din aluminiu pentru a fi uşoară, iar tensiunea necesară în arcul care ţine bila pe scaun să fie mică. Prin aplicarea forţelor perturbatoare Ia capătul superior al ţevilor de extracţie, se stabileşte în garnitură un regim de vibraţie la o frecvenţă egală cu cea a sunetului în materialul din care sînt construite ţevile. O undă care ajunge în punctul cel mai de jos al garniturii de ţevi se întoarce cu un decalaj de o jumătate de perioadă. Prin suprapunerea undelor noi şi a celor reflectate, garnitura de ţevi intră în rezonanţă. Pentru frecvenţa fundamentală cele două capete ale garniturii de ţevi de extracţie se deplasează în direcţii contrare în timpul unui ciclu, în timp ce mijlocul coloanei rămîne nemişcat. La creşterea frecvenţei cu un multiplu al frecvenţei fundamentale, numărul secţiunilor coloanei ţevilor care se deplasează creşte în aceeaşi măsjră, plus o secţiune, fiecare secţiune deplasîndu-se în sens opus faţă de secţiunile vecine. Turaţia discurilor pentru a avea o frecvenţă de rezonanţă variază între 10 şi 20cicli/s. Aceasta face ca diferitele porţiuni ale garniturii de ţevi de extracţie să se lungească sau să se scurteze alternativ, într-o succesiune rapidă şi cu o cursă de 7,5-**19 mm. Alungirile şi contracţiunile secţiunilor din garnitura de ţevi se produc cu o acceleraţie mult mai mare (de 5---10ori) decît acceleraţia gravitaţiei. Datorită acestui fapt, scaunul supapei, solidar cu ţevile de extracţie, coboară mai repede decît bila şi astfel supapa e deschisă, permiţînd lichidului de sub scaun să treacă deasupra bilei. Pentru ca sistemul să funcţioneze, capul de jos al garniturii de ţevi trebuie să se găsească scufundat în nivelul cîe lichid al sondei cu cel puţin o supapă. La contracţiunea ţevilor, bila se aşază pe scaun, oprind trecerea lichidului în jos, iar la alungirea următoare ciclul se repetă. în acest mod, lichidul se ridică continuu fiindcă alungirile şi contracţiunile secţiunilor din ţevi se produc succesiv pînă cînd lichidul ajunge la suprafaţă, unde e evacuat printr-un furtun flexibil capabil să suporte oscilaţiile. Pentru împiedicarea vibraţi i lor transversale, se fixează de-a lungul ţevilor de extracţie ghidaje cari menţin ţevile concentrice cu coloana de exploatare, şi cari sînt formate din punţi de cauciuc peste cari se aşază inele late din material plastic impregnate cu mică, pentru a micşora frecarea între ghidaje şi coloana sondei. Vibraţiile transversale sînt dăunătoare, datorită faptului că se consumă din energia sistemului, care trebuie folosită numai pentru deplasarea verticală a ţevilor, şi se pot produce în garnitura de ţevi momente încovoietoare periculoase, în special în punctele de discontinuitate, cum sînt, de exemplu, mufele ţevilor. Generatorul de vibraţii poate fi fixat şi la baza ţevilor de extracţie. Caracte isti ci le pompajului sonic sînt: posibilitatea extracţiei ţiţeiului din sonde deviate; posibi li tatei extracţiei ţiţeiului cu nisip; eliminarea frecării dintre ţevile de extracţie şi coloana de exploatare; consum mic de energie datorită randamentului mare al instalaţiei. Dezavantajos e fenomenul de oboseală accentuată a materialului ţevilor de extracţie datorită sarcinilor variabile produse de vibraţii. Sin. Pompaj prin vibraţii. Pompare 70 Pompă 1. Pompare. 1. E/t.: Abatere periodică alternativă, faţă de regimul permanent, a unor parametri caracterizînd funcţionarea unei maşini electrice. 2. Pompare. 2. Tehn.: Prelevarea unui fluid dintr-un anumit spaţiu, numit de admisiune sau de aspiraţie (care poate fi un rezervor, o instalaţie tehnologică, un aparat, o încăpere de lucru, etc.), şi deplasarea lui într-un alt spaţiu, numit de refulare (care poate fi tot un rezervor, instalaţie tehnologică, maşină de lucru, aparat, o reţea de canalizare, etc.), cu ajutorul unei pompe (pentru lichide) sau al unui compresor (pentru gaze). Elemente caracteristice pompării sînt debitul şi înălţimea de ridicare (v.). La pompare se deosebesc, în general, două faze: aspiraţia şi refularea. Faza de aspiraţie nu există la pompele în cari fluidul intră în pompă prin efectul de vase comunicante.— înălţimea de aspiraţie e determinată de relaţia: Ha2 sînt presiunile la suprafaţa fluidului, în spaţiile de aspiraţie şi de refulare, pf e presiunea fluidului la ieşirea din pompă (citită la manometru), p e presiunea fluidului la intrarea în pompă (citită la vacuummetru), y e greutatea specifică a fluidulu i pompat, H.—H^j+H e înălţimea de ridicare netă, 2^r=2(^r)ref+2(^r)asp e suma pierderilor în pompă şi în conducte, j e distanţa pe verticală între punctele în cari se măsoară presiuni le pa şi pf, iar va şi vf sînt vitezele fluidului în conducta de aspiraţie şi în conducta de refulare (v. fig.). 3. staţiune de Tehn. V. Staţiune de pompare. 4. ~a ţiţeiului. Ind. petr., Expl. petr. V. Transportul ţiţeiului, sub Ţiţei. s. Pompare. 3. Metg.; Operaţia de agitare a metalului din culeea unei forme de turnătorie, cu o tijă de metal căreia i se imprimă o mişcare rectilinie alternativă, înainte ca materialul turnat să fi ajuns în stare pastoasă. Se execută pentru a aiuta evacuarea gazelor din materialul turnat, în vederea micşorării defectelor de segregare şi de retasură. 6. Pompare. 4. Nav. .-Modificare alternativă, în limite mici, a înălţimii coloanei de mercur a barometrului marin, datorită mişcărilor de ruliu şi de tangaj ale navei sau unei schimbări temporare a presiunii atmosferice. Sub tropice, pomparea e un semn prevestitor de uragan şi se produce cînd depresiunea se găseşte la distanţa de 500---1000 Mm de navă. 7. Pompa, pl. pompe. 1. Tehn.: Maşină de forţă generatoare, sau aparat pentru mărirea energiei totale a unui lichid, prin utilizarea energiei stereomecanicetransmise de un motor de antrenare sau a energiei cinetice a unui alt fluid. Pompa preia lichidul dintr-unspaţiu de aspiraţie(care poate fi un basin, un rezervor, o instalaţie, un aparat, etc.), în care lichidul se găseşte la un anumit nivel şi la o presiune oarecare, şi îl debitează într-un spaţiu de refulare (care poate fi un sistem de conducte, un basin, un rezervor, o instalaţie sau un aparat), în care lichidul se găseşte la un nivel mai înalt sau cel puţin egal, respectiv ia o presiune mai mare sau cel puţin egală cu aceea la care se găseşte în spaţiul de aspiraţie. Această circulare a lichidului, însoţită şi de o variaţie de presiune, se numeşte pompare (v. Pompare 2). O parte din energia transmisă lichidului în cursul pompării e consumată prin frecarea acestuia de pereţii conductelor; cînd nivelurile şi presiunile în spaţiile de aspiraţie şi de refulare sînt egale, întreaga energie transmisă lichidului e consumată de frecarea acestuia în sistemul în care se efectuează pomparea. Pompele care utilizează energia cinetică a unui alt fluid (de ex.: aer, abur, apă) se numesc ejectoare (v.). Mediul antrenat de pompă poate fi un lichid pur, un lichid cu suspensii ori lichidul transportor al unor materiale solide, sau un mediu foarte vîscos (de ex.: unsoare consistentă, mortar de ciment, etc.). Există însă şi pompe cari pot antrena, în afară de lichid, şi gaze (pompa cu inel de apă, pompa cu canale laterale, etc.). Natura lichidului pompat nu afectează esenţial structura organică a unei pompe. în funcţiune de aceasta se modifică întrucîtva forma unora dintre organe şi se impune folosirea unor materiale adecvate (fonte sili-cioase, oţeluri inoxidabile, materiale plastice, etc.). Mărimile caracteristice, cari determină în principiu construcţia unei pompe, sînt: debitul, adică volumul de lichid livrat de pompă în unitatea de timp; înălţimea de aspiraţie admisibilă (v. sub înălţimea de aspiraţie a pompei hidraulice); turaţia arborelui motor. Domeniile de utilizare a pompelor sînt: transportul lichidelor la distanţă prin conducte, pomparea apei sau a altor lichide din puţuri, alimentarea cu apă a căldărilor de abur, circularea forţată a apei în căldările de abur, alimentarea cu apă de răcire a maşinilor termice de forţă (condensatoarele turbinelor de abur, motoare cu ardere internă, etc.), irigaţii, canalizaţii, instalaţii hidraulice de forţă, instalaţii de ungere cu lubrifiant lichid, etc. Pompele se clasifică după mai multe criterii, şi anume: după modul de lucru, se deosebesc pompe volumice, pompe cu rotor şi pompe cu efect combinat (de ex. pompa cu canale laterale); după înălţimea de ridicare, se deosebesc pompe de joasă, de medie şi de înaltă presiune; după modul de amorsare, se deosebesc pompe autoamorsante (a căror construcţie permite absorbirea aerului şi ca urmare antrenarea lichidului din spaţiul de aspiraţie) şi pompe cu amorsare artificială (a căror conductă de aspiraţie trebuie umplută cu lichid pentru amorsare); după natura mediului pompat, se ceosebesc pompe de apă, pompe de ape reziduale, pompe de noroi, pompe de lichide corozive, pompe de lichide vîscoase, pompe de combustibil, etc.; după destinaţie, se deosebesc pompe de alimentare, pompe de canalizare, pompe de recirculare, pompe de irigaţie, pompe de răcire, pompe de ungere, etc.— Dupâ modul de lucru, pompele se împart în: Pompă volumică: Pompă în care creşterea de presiune se obţine static, prin acţiunea directă, asupra lichidului, a unui organ de maşină mobil, care-l transportă din spaţiul de admisiune în cel de refulare. Organul mobil care efectuează această operaţie poate fi un piston cu mişcare rectilinie alternativă, o membrană sau un organ rotativ, uneori folosindu-se două sau mai multe corpuri rotitoare conjugate. Pompa volumică poate fi antrenată, după necesităţi, direct sau printr-o transmisiune de la un motor (electric, cu abur, cu ardere internă, etc.), sau de la un mecanism (de ex. acţionarea unei pompe de ungere de la arborele unui reductor). Dupâ natura organului care acţionează asupra lichidului, pompele volumice se clasifică în: pompă cu piston, pompă cu membrană, pompă cu clape, şi pompă cu organ de pompare rotitor. Pompă cu piston: Pompă volumică al cărei organ principal de lucru e un piston, cu mişcare rectilinie alternativă în interiorul unui cilindru. Lichidul e aspirat în pompă la cursa pistonului într-un sens—-datorită vidului creat prin deplasarea pistonului — şi refulat la cursa în sens contrar prin acţiunea directă a uneia dintre feţele frontale ale pistonului sau prin scufundarea acestuia în lichidul din cilindru. Pompa cu piston e constituită din următoarele părţi principale (v. fig. /): blocul cilindrilor, camera organelor de reţinere, organul de reţinere, pistonul, mecanismul de acţionare, batiul şi instalaţiile auxiliare (instalaţii de ungere, de răcire, amortisoare de oscilaţii, etc.). Blocul cilindrilor (corpul de pompa) e constituit din unu sau din mai multe corpuri metalice turnate sau forjate, unitare sau secţionale, uneori monobloc cu corpul supapelor, şi în interiorul căruia se găseşte spaţiul de lucru al pistonului. Pe blocul cilindrilor se fixează, de regulă, carcasele supapelor de aspiraţie şi refulare, etanşoarele(pres-garniturile), supapa desiguranţă şi aparatura de control. Poziţia axei cilindrilor poate fi orizontală, verticală sau încl ina-tă (pompe în V). Blocul e de fontă pentru presiuni^40 kgf/cm2, de oţel turnat pentru presiuni de la .40— 120 kgf/cm2şi de oţel forjat pentru presiuni >120 kgf/cm2. Camera organelor de reţinere (cutia supapelor) are forma de cutie şi e monobloc cu corpul de pompă sau e o cutie separată, asamblată prin şuruburi de acesta. Construcţiacutiei nu trebuie să permită formarea de saci de aer. Organele de reţinere (supapele) depind în oarecare măsură, ca formă şi dimensiuni, şi de natura lichidului pompat. în general se folosesc supape automate (cari se deschid şi închid sub acţiunea lichidului, la închidere contribuind acţiunea unui resort), formate din: scaun (constituit dintr-o bucşă sau dintr-un bloc metalic fixat în corpul supapei şi avînd orifici i prin cari trece lichidul), obturator (ventil), resort, ghidajul obturatorului şi capac, care, în general, serveşte şi ca limitor de cursă (v. fig. II). Obturatorul poate fi plat (v. fig. II) sau conic (v,. fig. IU). La unele supape, pentru îmbunătăţirea etanşării, obturatorul mai e echipat şi cu garnituri de pielesau decauciuc. La pompele de lichide cu impurităţi, obturatoarele au formă sferică, pentru evitarea înţepenirii (v. fig. IV). Supapele se execută, de obicei, din materiale rezistente la coroziune şi la eroziune(alamă, bronz, oţel inoxidabil, etc.). La pompele de debit mare se folosesc grupuri de supape (v. fig. /). II. Supapă-taler (cu obtura-tor plat). 1) scaunul supapei; 2) obturator plat; 3) ghidajul obturatorului; 4) resort; 5) capacul supapei. /. Pompă cu piston, orizontală, cu dublu efect. I) batiu; 2) blocul cilindrilor; 3, 3') supapă automată de aspiraţie, respectiv de refulare; 4) piston ; 5) presgarnitură; 6) cap de cruce; 7) bielă; 8) arbore cotit; 9) angrenaj de antrenare. Pistonul poate fi de construcţii diferite, şi anume: piston plonjor, piston diferenţial şi piston-taler. Pistonul plonjor (plungerul) are, în general, formă cilindrică; e masiv sau cav, în funcţiune de dimensiuni (v. fig. V), fiind folosit, în general, la pompele de înaltă presiune. Pistonul diferenţial e con-stituitdindoicilindri cu diametri diferiţi, fixaţi pe aceeaşi tijă în prelungire. Cilindru leu diametrul mare e mai scurt şi e echipat cu garnituri de etanşare (de piele, de cauciuc sau de material plastic), pentru a împiedica trecerea lichidului de pe o parte pe alta a pisto-nului, iar cilindrul cu diametrul mic e mai lung şi iese afară din corpul pompei printr-o presgarnitură. Diametrii cilin- drilorsînt astfel aleşi, încît să rezulte un raport convenabil între cele două suprafeţe frontale ale cilindrului mare. Pistonul Pompă 72 Pompă diferenţial se foloseşte, în general, la pompele cu debit mic şi presiuni medii, la cari se cere o uniformitate mai mare a debitului refulat. Pistonul-taler (p i s t o-n u I - d isc) are o formă asemănătoare CU a pisto- \/' pjston plonjor cav. nului maşinilor J) corpul pistonului; 2) tijă. cu abur, etanşa- rea făcîndu-se cu garnituri de piele, de cauciuc sau de material plastic, montatechiar pe piston (v. fig. VI). Diametrul pistonului e mare în comparaţie cu cel al tijei de acţionare, astfel încît diferenţa dintre suprafeţele de lucru e neglijabilă. Se utilizează, în general, la pompele cu dublu efect de debit mare şi presiuni joase. Mecanismul de acţionare e, în general, un mecanism bielă-manivelă, piciorul bielei fiind articulat pe un cap de cruce, iar capul, pe manetonul unui arborecotitsau pe un excentric. Spaţiul dintre tija pistonu- 1) corpul pistonului; 2) garnitură; iu i şi blocu I ci I indri lor se etan- 3) disc pentru fixarea garniturii; şează cu garnituri şi cu o pres- 4) tijă de acţionare, garnitură. Batiul, d^ fontă sau din elemente sudate, constituie suportul blocului cilindrilor şi al mecanismului de acţionare (glisiera capului de cruce, lagărele arborelui motor) şi se fixează pe o fundaţie de beton. Forma lui e impusă, în principal, de poziţia axei cilindrilor. Instalaţia mecanizata de ungere, folosită numai la pompele mari, e constituită dintr-o reţea de conducte care alimentează cu lubrifiant mecanismul bielă-manivelă, capul de cruce şi lagărele. Pompele mici se ung prin barbotaj. Unele pompe mai sînt echipate şi cu instalaţii de ungere pentru plungere. instalaţia de răcire se foloseşte numai la pompele mari şi consistă dintr-un schimbător de căldură care răceşte uleiul de ungere al mecanismului de acţionare. Se folosesc răcitoare cu ţevi drepte sau cu serpentine. La unele construcţii, serpentinele se introduc chiar în baia de ulei a pompei. Amortisoru! de oscilaţii, numit şi „camera pneumatică*', e constituit dintr-un rezervor de presiune, umplut parţial cu aer, care se montează pe fiecare conductă de aspiraţie şi refulare, sau numai pe conducta de refulare. Prin introducerea amorti-sorului în circuitul pompei se reduc oscilaţiile provocate în conducte de neuniformitatea mişcării pistonului, realizîndu-se o mişcare aproape continuă a lichidului. Deoarece coloana de lichid cuprinsă între pompă şi amortisor suportă totuşi oscilaţiile imprimate de piston, amortisorul trebuie montat cît mai aproape de pompă. La pompele de înaltă presiune, presiunea aerului în amortisor e realizată cu ajutorul unui compresor sau se ia de la o butelie de aer comprimat. Volumul de aer al amortisorului depinde de volumul generat de piston, de numărul de pistoane ale pompei şi de modul de lucru al acesteia (cu simplu efect, cu dublu efect, sau diferenţială); (v. şî sub Amortisor). Funcţionarea unei pompe cu piston e caracterizată prin: debit (efectiv şi teoretic), putere, înălţime de aspiraţie (teoretică şi admisibilă), înălţime totală de ridicare (v.) şi randament. Debitul teoretic rezultă din mărimea cursei, secţiunea pistonului, numărul de cilindri, turaţia pompei şi modul de lucru (simplu sau cu dublu efect), «ar debitul efectiv reprezintă cantitatea de lichid care curge în unitatea de timp din conducta de refulare. Raportul dintre debitul efectiv Q şi debitul teoretic 0teor reprezintă randamentul volu- Q metric sau gradul de livrare r\v= —-------------------, care ^teor e condiţionat de neetanşeitatea supapelor, de timpul de închidere a supapelor, de pierderile prin presgarnituri şi de eventualele pungi de aer. — înălţimea de aspiraţie teoretica depinde de natura lichidului pompat, respectiv de presiunea de vaporizare a acestuia în condiţiile în cari are loc pomparea. înălţimea de aspiraţie admisibilă e mai mică decît cea teoretică şi depinde de tipul şi de construcţia pompei, cum şi de dispoziţia conductelor de aspiraţie. în general, această înălţime scade cu creşterea turaţiei pompei, cu micşorarea numărului de cilindri şi cu lungimea conductei de aspiraţie. — Randamentul total al pompei — incluziv instalaţia de pompare — rezultă din relaţia: p Q-Hur Q,Huj 13 Pac 75 Pe((CP) 102P^(kW) VV7)»' în care: P (CP sau kW) e puterea absorbită de pompă ia acuplajul arborelui de acţionare; Q (m8/s) e debitul efectiv al pompei; Hu{m) e înălţimea de ridicare utilă; y(kg/m3) e greutatea specifică a lichidului pompat; r}p e randamentul volu-metric; 7î^=H^/Htot e randamentul hidraulic ai instalaţiei, reprezentînd raportul dintre înălţimea utilă şi înălţimea totală de ridicare a pompei, iar 73^ e randamentul mecanic al pompei, reprezentînd raportul dintre puterea indicată (care se poate determina cu ajutorul diagramei indicate) şi puterea consumată la acuplajul arborelui de acţionare al pompei. Randamentul total al pompei propriu-zise are expresia: ^'-^rnanY ^’^man^ 7)p— /^ p = foTp -~yV‘7^p#7W* ac ac în care -H^^m) e înălţimea manometrică de ridicare a pom-H pei (v.), iarv^p= e randamentul hidraulic al pompei, tot care depinde în principal de pierderile de presiune din ventile. Valorile medii uzuale sînt: randamentul volumetric, O^S-'-O^S; randamentul hidraulic, 0,85*“0,96; randamentul indicat, 0,79*"0,94; randamentul mecanic, 0,88***0,95; randamentul total, 0,70***0,90 (la unele pompe mici, poate scădea pînă la 0,55). Reglajul pompelor cu piston consistă în: reglarea debitului, care se efectuează de obicei numai prin varierea numărului de curse ale pistonului (pompele cu abur cu acţionare directă se pot regla şi prin varierea cursei pistonului); reglarea presiunii, care se adaptează automat la presiunea reţelei sau a instalaţiei la care e racordată pompa (pentru evitarea creşterii eventuale a presiunii de refulare peste valoarea maximă admisă, pompa e echipată cu o supapă de siguranţă). După modul în care pistonul acţionează asupra lichidului, se deosebesc: Pompă cu piston, cu simplu efect: Pompă la care lichidul e refulat de o singură faţă a pistonului, într-o singură cursă a ciclului şi într-un singur sens. Acest tip de pompă poate fi orizontală sau verticală (v. fig. VII), cu pis-ton-disc sau, mai ales, cu piston-plonjor. Se foloseşte în special pentru debite mici şi presiuni înalte (de ex. pompe pentru prese, pompe de combustibil motor). Puterea de antrenare Pompă 73 Pompă fiind repartizată neuniform între cursele de aspiraţie şi refulare, la pompele cu debit mijlocii şi mari se cuplează, pe acelaşi arbore motor, două sau trei pistoane cu manivelele VII. Pompă cu piston, cu simplu efect, a) pompă orizontală; b) pompă verticală cu supape greu accesibile; c) pompă verticală cu supape uşor accesibile; 1) piston ; 2) supapă de refulare; 3) supapă de aspiraţie; 4) amortisor. decalate la 180°, respectiv la cîte 120°, obţinîndu-se astfel atît uniformizarea puterii cît şi uniformizarea debitului refulat. Pompa cu piston, cu dublu efect: Pompă la care lichidul e refulat alternativ de ambele feţe ale pistonului, la fiecare cursă a ciclului şi în ambele sensuri (v. fig. VIII). fiecare faţă a pistonu-lui lucrînd ca o pompă cu simplu efect (v.) Pe fiecare parte ecîteo supapă de aspiraţie şi cîte una de refulare, avînd atît pentru aspiraţie cît şi pentru refulare cîte o conductă comună. Se execută ca pompe orizontale sau verticale, cu piston-disc (pentru debite şi înălţimi de ridicare mici) şi uneori cu piston plonjor, simplu sau dublu (pentru debite mijlocii şi mari). Debitul pompelor cu piston plonjor simplu e cu atît mai neuniform în cursul celor două curse, cu cît înălţimea de refulare e mai mare; de aceea, pentru presiuni înalte de pompare se folosesc pompe cu piston plonjor dublu (pompe de apeduct, pompe de presă, etc.). Pentru uniformizareade-bitului şi a puterii consumate, la pompele de debit mare, se cuplează pe acelaşi arbore cotit două pistoane, coturile arborelui fiind decalate între ele cu 90°. Pompă cu piston diferenţial: Pompă la care I ichidul e refulat de ambele feţe ale unui piston dife- IX. Pompă diferenţială orizontala. 1) piston mic (cu suprafaţa s); 2) piston mare (cu suprafaţa S); 3) supapă de aspiraţie ; 4) supapă de refulare ; 5) cameră pneumatică; 6) conductă de legătură între corpurile de pompă. lui în cele două curse. Astfel, într-una din curse pompa aspiră lichid prin acţiunea suprafeţei mari a pistonului şi refulează prin acţiunea suprafeţei mici, iar în cursa următoare, pompa refulează numai prin acţiunea suprafeţei mari, o parte din lichid trecînd în spaţiul creat prin deplasarea suprafeţei mici a pistonului (v. fig. IX). Pompa are o singură supapă de aspiraţie şi una de refulare. Dacă între suprafeţele pistonului există relaţia l5’=2.r, debitul refulat în ambele curse e egal. Această pompă se utilizează, în special, pentru debite mici şi presiuni medii, cînd e necesară şi uniformitatea debi- ' tu lui refulat. Pompa poate fi folosită şi ca pompă aspiratoare pentru puţuri adînci, deoarece permite echilibrarea tijelor în bune condiţii. După dispoziţia axei cilindrilor, pompele cu piston pot fi: Pompă orizont lâ: Pompă la care axa cilindri lor e orizontală (v. fig. X). Această dispoziţie a cilindri-lor e folosită, în special, pentru pompele de mare debit şi în instalaţiile de pompare în cari există loc suficient pentru amplasarea lor. Pompă verticală: e verticală (v. fi X. Pompă cu piston orizontală, cu dublu efect. î) cameră pneumatică; 2) supapă de refulare; 3) piston-disc; 4) supapă de aspiraţie. Pompă la care axa cilindrilor XI şi XII). Dispoziţia verticală a cilindrilor VIII. Pompă cu piston plonjor orizontală, cu dublu efect. 1) piston ; 2) supapă de aspiraţie; 3) supapă de refulare; 4) conductă de aspiraţie; 5) conductă de refulare; 6) cameră pneumatică. XI. Pompă cu piston verticală, cu dublu efect, cu supape greu accesibile. 1) cameră pneumatică; 2) supapă de refulare; 3) supapă de aspiraţie; 4) piston. XII. Pompă cu piston verticală, cu dublu efect, cu supape uşor accesibile. î) cameră pneumatică; 2) supapă de refulare; 3) supapă de aspiraţie; 4) piston. renţial (v. sub Piston). Datorită inegalităţii celor două feţe active ale pistonului,se obţine o acţiune diferită asupra lichidu- e folosită în special în instalaţiile în cari spaţiul e limitat (diferite pompe pentru motoare, etc.). Stabilitatea mică a acestor pompe necesită sisteme de rezemare mai robuste. Pompă cu pistoane înclinate: Pompă la care axele cilindrilor sînt dispuse înclinat, simetric faţă de un plan de simetrie vertical. Sin. Pompă în V. Pompă în V: Sin. Pompă cu pistoane înclinate (v.). După numărul de cilindri cari lucrează în paralel, cu ciclurile decalate, se deosebesc: Pompă simplex: Pompă cu arbore de acţionare, echipată cu un singur cilindru orizontal sau vertical, sau pompă Pompă 74 Pompă A x/ -M 77 cu piston, cu abur, cu o singură axă longitudinală (cilindrii pompei fiind montaţi în prelungirea cilindrului de abur), cu acţiune directă. Pompa duplex: Pompă cu doi cilindri paraleli, acţionată de un arbore motor avînd manivelele decalate cu 180°, la pompele cu simplu efect, şi cu 90°, la celelalte pompe (cu dublu efect sau diferenţiale), numită şi pompă geamănă,— sau pompă cu piston, cu abur, cu acţiune directă, cu două axe longitudinale, fiecare cilindru de abur avînd în prelungire un cilindru de lichid. Pompă geamănă: Sin. (parţial) Pompă duplex (v.). Pompă t r i p I e x: Pompă cu piston cu trei cilindri, acţionată de un singur arbore motor avînd, pentru uniformizarea debitului, manivelele decalate cu 120°. După felul acţionării, pompele cu piston pot fi: Pompa cu acţionare manuală: Pompă al cărei piston sau ale cărei pistoane sînt deplasate manual prin intermediul unei pîrghii sau al unui mecanism bielă-manivelă antrenat printr-o roată-volant (v. fig. XIII). Pîrghia poate fi de ordinul întîi sau al doilea. Pompele manuale pot fi orizontale sau verticale, indiferent de poziţia şi de planul de oscilaţie al pîrghiei de acţionare. Cursa pistonului depinde de amplitudinea mişcării pîrghiei, energia musculară consumată crescînd odată cu aceasta. Pentru a asigura deplasarea rectilinie a tijei pistonului, această e legată de pîrghia de acţionare prin intermediul unei bie-lete. — La pompele de incendiu, cari au, de cele mai multe ori, doi cilindri., pîrghia de acţionare e orizontală şi prelungită de ambele părţi ale pompei, pentru a fi acţionată de două persoane. Debitul pompelor manuale (deservitede o persoană^, în general,de 150"200 l/min, iar înălţimea de pompare, de aproximativ 1 m. Sin. Pompă manuală. Pompă cu acţionare electrică: Pompă cu piston, antrenată de un motor electric, în general prin intermediul unei transmisiuni mecanice cu curele, cu lanţ sau cu roţi dinţate. Transmisiunea intermediară se foloseşte cînd turaţia motorului de antrenare e diferită de turaţia pompei şi cînd motorul de antrenare acţionează mai multe pompe. Pompă cu abur: Pompă cu piston, antrenată de un motor cu abur. Se folosesc, fie motoare cu abur cu acţionare directă, fie motoare cu abur cu mecanism motor. Pcmpa cu abur cu acţionare directă are pistonul legat de pistonul maşinii cu abur — cu care e coaxial •—printr-o tijă, mişcarea rectilinie alternativă a pistonului motorului cu abur transmiţîndu-se direct pistonului pompei. Grupul pompă-motor cu abur neavînd arbore motor în mişcare de rotaţie, lucrul mecanic se transmite pistonului pompei prin intermediul unui I anţ cinematic cu desmodromie variabilă în funcţiune de forţa care apasă asupra pistonului. Modul'de funcţionare al acestor pompe diferă, după cum agregatul are o singură (pompăsimplex) sau două axe longitudinale (pompă duplex). Pompele cu abur simplex (v. fig. XIV A, B) sînt constituite de obicei dintr-un cilindru de lichid şi unu sau doi cilindri de abur cu expansiune simplă sau fracţionată. •n'frTTrfr? manuale. curbată; verticală; XIII. Pompe cu piston, /) pompă cu pîrghie II) pompă cu pîrghie III) pompă cu pîrghie orizontală; IV) pompă cu mecanism bielă-manivelă şi roată-volant. Distribuţia aburului e indirectă, sertarul principal de distribuţie deplasîndu-se, de cele mai multe ori, într-un sens sub acţiuneaaburului, deplasarea în celălalt sens fiind provocată de un sertar auxiliar, ale cărui mişcări sînt comandate de ti ia pistonului. La unele pompe cu cilindri de abur în tandem, sertarul e comandat într-un sens de piston, iar în celălalt sens, prin acţiunea aburului. Pompele simplex cu cilindri în tandem sînt folosite, în special, ca pompe de alimentare la unele locomotive cu abur. Pompele cu abur duplex (v. fig. XIV) sînt constituite din două grupuri pompă-motor cu abur, paralele, iP T_ XIV. Sisteme de pompe cu abur cu acţionare directă. A) pompă simplex cu motor cu abur cu expansiune simplă; 8) pompă simplex cu motor cu abur cu expansiune dublă, în tandem; C) pompă duplex cu motor cu abur cu expansiune dublă, în dispoziţie compound ; D) pompă duplex geamănă, cu motor cu abur cu expansiune dublă, în tandem; £) pompă duplex geamănă, cu motor cu abur cu triplă expansiune, în tandem; 7) corp de pompă; 2) cilindru de abur de înaltă presiune 3) cilindru de abur de joasă presiune; 4) cilindru de abur de medie presiune. în fiecare grup cilindrii pompei şi ai motorului cu abur fiind în prelungire. Tija fiecărui piston cu abur acţionează direct pistonul de pompă respectiv. Sertarul (plan sau cilindric) de distribuţie a aburului, al fiecărui cilindru, e comandat de tija pistonului celuilalt cilindru. Pompele duplex sînt, de obicei, orizontale, şi se construiesc pentru circa 20”50 de curse duble pe minut (v. fig. XV). Prin decalarea corespunzătoare între XV. Pompă cu abur duplex, cu acţiune directă, orizontală. I) intrarea aburului; 2) distribuţie; 3) cilindru de abur; 4) pistonul motorului cu abur; 5) tija pistonului motor; 6) tija pistonului de pompă; 7) tija de comandă a distribuţiei; 8) bară de comandă a distribuţiei; 9) supapă de refulare; 10) supapă de aspiraţie; 11) corp de pompă; 12) piston de pompă. cursele celor două pistoane şi datorită faptului că pompele lucrează cu dublu efect se obţine o debitare destul de uniformă, astfel încît, în general, nu sînt necesare camere pneumatice; uneori e însă necesară instalarea camerei pneumatice pe conducta de refulare. Pompele cu abur duplex sînt folosite la alimentarea anumitor căldări cu abur, ca pompe de combustibil, cum şi, în general, la orice instalaţie în care se dispune de abur. Principalul dezavantaj al acestor pompe e consumul mare de abur0 Pompă 75 Pompă pompa cu abur cu mecanism motor funcţionează asemănător cu pompele acţionate de motoare electrice sau de motoare cu ardere internă. Cilindrul pompei poate fi coaxial cu cilindrul motor, pistonul pompei şi al motorului avînd tija comună (sistem tandem), sau cei doi cilindri pot fi dispuşi cu axele paralele (sistem compound); ultima construcţie e folosită, de obicei, la pompele verticale, pentru reducerea înălţimii de construcţie a grupului pompă-motor şi pentru a-i mări stabilitatea. Se deosebesc (v.fig. XVI): pompe cu un singur cilindru, tor cu abur cu expansiune dubla, în dispoziţie compound ; î) volant; 2) cilindru de abur de înaltă presiune? 3) corp de pompă; 4) cilindru de abur de joasă presiune. XVII. Pompă cu membrană inelară. I) tijă de acţionare; 2) carcasa pompei; 3) ieşirea lichidului; 4) membrană inelară; 5) intrarea lichidului; 6) supapă sferică de aspiraţie; 7) supapă sferică de refulare. XVI. Pompă cu abur, cu volant, o) pompă cu motor cu abur cu ex-pompe CU doi cilindri şi motor pansiune simplă; b) pompă cu mo-cu abur cu doi cilindri gemeni, pompe cu doi cilindri şi cu motor cu abur compound, pompe cu doi cilindri şi cu motor în tandem, pompe cu doi cilindri şi cu motor cu abur cu expansiune triplă, etc. Pompele cu abur cu mecanism motor sînt folosite ca pompe de alimentare pentru debite mari, ca pompe de noroi, etc. Sin. Pompă cu abur cu volant. Pompa cu abur cu volant: Sin. Pompă cu abur cu mecanism motor (v.). Pompă cu motor cu ardere internă: Pompă cu piston, antrenată de un motor cu ardere internă, în general cu autoaprindere, de obicei prin intermediul unei transmisiuni mecanice intermediare. Pompă manuală. V. Pompă cu acţionare manuală. După o clas ificaţie mai veche, în prezent perimată, pompele cu piston se împart în pompă aspiratoare, pompă aspiratoare-refulantă şi pompă refulantă. Termeni i sînt impropri i, deoarece toate pompele sînt, în fapt, aspiratoare-refulante. Pompă aspiratoare: Pompă montată deasupra nivelului basinului de aspiraţie, basinul de refulare fiind aproximativ la nivelul pompei. Pompă aspiratoare-refulantă: Pompă montată între nivelurile basmelor de aspiraţie şi refulare. Sin. Pompă aspiratoa-re-respingătoare. Pompă as p i rat o a-re-respingătoare: Sin. Pompă aspiratoare-refulan- tă (v.). Pompă refulantă: Pompă montată sub nivelul lichidului din basinul de aspiraţie, astfel încît lichidul intră în cilindru prin efectul de vase comunicante. Pompă cu membrană: Pompă volumică în care antrenarea lichidului se realizează prin variaţia volumului ocupat de acesta în corpul pompei, variaţie obţinută prin deplasarea alternativă a unei membrane elastice. Mişcarea membranei poate fi realizată, fie prin legarea acesteia de un piston de formăspecială, ca la pompele cu membrană inelară (v.fig. XVII), fie prin acţiunea unui piston plonjor asupra unui volum de apă închis deasupra membranei, membrana separînd complet lichidul pompat de plonjor şi etanşări (v. fig. XVIII). Pompele cu membrană se folosesc la pomparea lichidelor corozive, a lichidelor foartemult impurificate,etc. Sin. Pompă cu diafragmă. Pompă cu diafragmă: Sin. Pompă cu membrană (v.). Pompă cu clape: Pompă volumică, cu acţionare manuală, echipată cu două sau cu mai multe clape avînd rolul de piston, fixate pe un arbore montat într-o carcasă cilindrică. Pomparea se obţine prin mişcarea oscilatorie-rota-tivă aclapelor.cu amplitudinea maximăde 90°. Lichidul e aspirat datorită vidului creat prin deplasarea clapei într-un sens, şi e refulat la deplasarea clapei în sensu XVIII. Pompă cu membrană şi piston plonjor. î) piston plonjor; 2) membrană; 3) supapă de refulare; 4) ieşirea lichidului; 5) intrarea lichidului; 6) supapă de aspiraţie; 7) cilindru de apă; 8) dispozitiv de reglaj. contrar prin supape de refulare montate, de obicei, pe clape. Supapa de aspiraţie e montată în carcasă. Se folosesc numai pentru debite şi înălţimi de pompare mici, în special la transvazarea produselor petroliere. Sin. Pompă Alweiler. Pompă Alweiler: Sin. Pompă cu clape (v.)a Pompă cu organ de pompare rotitor: Pompă volumică echipată cu unu sau cu două organe de lucru rotitoare în interiorul unei carcase şi avînd funcţiunea de piston. La acest tip de pompe, pomparea se obţine, în general, prin simplul transport al lichidului din spaţiul de admisiune în spaţiul de refulare de către corpul rotitor. — Carcasa pompei are, de regulă, o formă cilindrică sau o formă care îmbracă cele două sau trei corpuri rotitoare conjugate ale pompei. — Corpul rotitor e, în general, o piesă de revoluţie echipată cu lamele sau cu pistoane radiale montate liber în locaşuri anume practicate în corp. La pompele echipate cu două organe de lucru, acestea sînt corpuri conjugate, de exemplu roţi dinţate cu dantură în evolventă sau corpuri cilindrice cu proeminenţe elicoidale şi cu profiluri transversale conjugate. Ultimelenefiind în contactdirect,trebuieantrenateunul direct de la arborele motor şi al doilea de la primul, prin intermediul unui angrenaj cu roţi dinţate cilindrice şi cu raport de transmitere egal cu unitatea. —Spaţiul de lucru al pompei, cuprins între carcasă şi corpul sau corpurilerotitoare.cuprindeunusau mai multe compartimente în contact permanent cu spaţiul de admisiune şi unu sau mai multe compartimente în contact permanent cu spaţiul de refulare. Pompa nu are organe de distribuţie. Condiţia principală necesară asigurării bunei funcţionări a pompei consistă în menţinerea unei etanşeităţi admisibile între cele două părţi ale spaţiului de lucru al pompei. Debitul teoretic al unei pompe cu organ de pompare rotitor e dat de relaţia: Qteor V-n 60 Pompă 76 Pompă în care K(m3) e volumul de lichid antrenat de organul de lucru în timpu I unei rotaţi i complete, iar n (rot/min) e turaţia arborelui, respectiv a arborilor de acţionare. Debitul real se obţine prin relaţia: Q ‘ Qteor în care yj e randamentul volumetric, iar q e volumul de lichid pierdut prin interstiţii. înlocuind debitul teoretic £?teor din prima relaţie, se obţine - - Q .=1- 60q - Q» V *n de unde rezultă că randamentul volumetric creşte odată cu turaţia. Presiunea de debitare se adaptează automat la presiunea din spaţiul de refulare. Pompele cu organ de pompare rotitor sînt folosite, în special, la pomparea lichidelor vîscoase, ca pompe de ungere, transmisiuni hidraulice, etc. Domenii de utilizare: pentru debite de 2--500 l/min şi presiuni de 0,5***10 kgf/cm2 (construcţii speciale pînă la 150 kgf/cm2). Faţă de pompele cu piston, aceste pompe prezintă următoarele avantaje: lipsa maselor în mişcare alternativă, turaţie înaltă (posibilitatea antrenării prin cuplare directă cu electromotoare), solicitarea mai uniformă a motorului de antrenare, gabarite şi greutăţi mici (pentru acelaşi debit şi aceeaşi presiune), lipsa organelor de distribuţie, debitare mai uniformă în spaţiul de refulare. Faţade pompele cu rotor, acestea prezintă următoarele a-vantaje: randament mai mare la debite mici şi presiuni relativ mari, independenţă între debit şi presiune, posibilitatea de utilizare la o gama mai mare de turaţii. Dezavantajele pompelor cu organ de pompare rotitor sînt următoarele: preţul de cost mai mare decît al celorlalte tipuri, datorită preciziei de prelucrare; randamente volumice mai mici decît la pompele cu piston; pierderi mari prin frecare; domeniul de folosire restrîns numai la lichide cu proprietăţi lubrifiante (altfel trebuie executate din materiale cari să nu reclame lubrifiere); sensibilitate la acţiunea corpurilor străine aflate în suspensie în lichidul pompat. După forma constructivă, pompele cu organ de pompare rotitor pot fi: pompe cu un singur arbore (de ex.: pompa cu lamele, pompa cu inel de lichid, etc.) şi pompe cu doi arbori (de ex.: pompa cu angrenaje, pompa cu cilindri rotitori, pompa cu şurub, etc.). Există unele pompe cu trei arbori, cari reprezintă însă repetarea simetrică faţă de axul conducător a pompei cu doi arbori. Sin. Pompă volumică rotitoare. Exemple de pompe volumice rotitoare, cu un singur corp rotitor: Pompa cu ine l de lichid: Pompă volumică cu un singur corp rotitor, constituită dintr-o carcasă cilindrică în interiorul căreia şe roteşte un tambur cu palete radiale sau X/X. Pompa cu inel de lichid. I) carcasa pompei; 2) inel de lichid ; 3) rotor excentric; 4) intrarea fluidului pompat; 5) ieşirea fluidului pompat. XX. Pompă cu rotor cu amorsare automată prin pompă cu inel de lichid. 1) acuplaj elastic; 2) lagăr principal; 3) presgarnitură; 4) pompă rotorică; 5) conductă de refulare; 6) ţeava de evacuare; 7) ţeavă de aer; 8) supapă de reţinere; 9) pompă cu inel de lichid; 10) conductă de aspiraţie a aerului din ţeava de aspiraţie a apei; 11) ţeavă de aspiraţie a apei. puţin curbate înainte, montat excentric în carcasă în aşa fel, încît pe una dintre generatoarele carcasei, vîrful paletelor să atingă aproape carcasa. în pereţii frontali ai pompei sînt practicate ferestre de forma unor segmente deseceră, prin cari pornea aspiră şi refulează (v. fig. X/X). în timpul funcţionării se introduce în pompă o anumită cantitate de lichid, care e centrifugat şi care formează un inel de lichid concentric cu carcasa. Ferestrele frontale sînt t dispuse astfel încît, spre interior," inelul de lichid rămîne tangent la butucul rotorului; în acest fel, în timpul unei rotaţii, spaţiile dintre palete îşi schimbă volumul, creînd efectul de aspiraţie. Pompa poate lucra şi cu gaze, fiind folosită pentru amorsarea automată a pompelor cu rotor, cari nu se pot amorsa singure, din cauza aerului conţinut în conducta de aspiraţie (v. fig. XX), aceasta evacuînd aerul din conductă. După amorsarea pompei centrifuge, pompa cui inel de lichid poate fi cuplată în paralel cu pompa cu rotor, putînd servi, în continuare, la pomparea , apei, sau poate fi izo- lată, rotirea ei nemai-influenţînd pomparea. Pompa cu inel de lichid mai poate fi folosită casuflantă şi, în special, ca pompă de vid (v. sub Pompă 2). Pompa cu lamele: Pompă vo- umică cu un singur corp rotitor, constituită dintr-o carcasă cilindrică, în interiorul căreia e montată excentric (tangentă la carcasă) o tobă cu lamele (un rotor), astfel încît între rotor şi carcasă să rămînă un spaţiu de lucru în formă de seceră. în tobă sînt practicate două sau mai multe şanţuri longitudinale, tăiate radia! sau înclinat în sensul de rotaţie, în cari culisează lamela de oţel sau de material plastic, de formă dreptunghiuIară. Prin rotirea tobei, datorită centrifugării, lamelele ies din şanţuri pînă cînd ajung în contact cu peretele carcasei, compartimentînd astfel spaţiul de lucru al pompei în celule de volum variabi I. La capete, carcasa are un capac în care se montează lagărele tobei (v. fig. XXI şi XXII). Pompa nu are organe de închidere. înălţimea de transportai lichidului e realizată prin variaţia continuăa volumului descris de lamelele cari se rotesc în interiorul carcasei pompei. Se foloseşte ca pompă de 8 Wp 4 XXI. Schema pompei cu lamele. 1) intrarea lichidului; 2) volum de lichid variabil; 3) carcasa pompei; 4) ieşirea lichidului; 5) excentricitate; 6) lamelă; 7) rotor excentric (tobă); 8) profilul lamelei. Pompa 77 Pompă ungere Ia'acţionări hidraulice, cum şi cu funcţiune de compresor (v.” Compresor cu lamele, sub Compresor volumic), sau de pompă de vid. forţei centrifuge şi prin apăsarea unor resorturi, pistoanele se depărtează de axa de rotaţie pe o zonă de 180°, iar pe cealaltă, prin apăsarea datorită efectuînd astfel o mişcare rectilinie alternativă, realizînd pomparea. între piston şi pereţii cilindrului rămîne un joc de 0,008***0,005 mm. Debitul poate fi variat prin modificarea excentricităţii corpului rotitorfa-ţă de carcasă. Debitul efectiv în pompei se exprimă prin relaţia: 7T•d2‘'e*Z'n •, carcasei, se apropie de axă Q; 2(M0U0 [l/min], XXII. Pompă cu lamele. 1) flanşă; 2) carcasă; 3) tobă (rotor); 4) lamelă; 5) capac. Pompa cu melc: Pompă volumică cu un singur corp rotitor, constituită dintr-o carcasă metalică în interiorul căreia se găseşte o piesă profilată la interior şi dintr-un corp rotitor elicoidal (melc)cu secţiuneacirculară, conjugatăcu profilul interior al carcase/|(v. fig. XXIII). Corpul rotitor e fixat pe arborele de antrenare printr-o articulaţie care îi permite deplasări ra-diale şi înclinări. Piesa profilată din interiorul carcasei obligă corpul rotitor la efectuarea unor deplasări radiale concomitent cu rotirea, astfel încît se obţine o a doua mişcare de rotaţie a axei desimetrieacorpului rotitor în jurul axei de simetrie a carcasei, efectuI de pomparerezultînd din această dublă mişcare. Carcasa pompei se exe-cutădin fontă, bronz,etc., corpul rotitor din bronz sau din alamă, iar piesa profilatădin carcasădin cauciuc, ebonităsau materiale plastice. Pompa se utilizează, în special, pentru lichide corozive şi abrazive, presiunea putînd atinge 10 kgf/cm2. Pom pâ cu p is-toane rotitoare: Pompă volumică echipată cu un corp rotitor la care variaţia dimensiunilor spaţiului ocupat de lichid se realizează printr-o mişcare compusă (de rotaţie şi de translaţie) a trei sau a mai multor pistoane (de obicei în număr impar, pentru reducerea vibraţiilor). E constituită dintr-o carcasă cilindrică (un stator), în interiorul căreia se roteşte un tambur cu pistoane (rotorul), aşezat anaxial faţă de carcasă (v. fig. XXIV). Prin rotire, sub efectul XXIV. Pompă cu pistoane rotitoare, radiale. 1) carcasă cilindrica (stator); 2) piston ; 3) rotor cu pistoane în stea; 4) spaţiu de refulare; 5) excentricitate; 6) spaţiu de aspiraţie. $ — 0- & 4-e 33- 3- 3 XXIII. Pompa cu melc. 1) carcasă; 2) piesă profilată; 3) melc; 4) articulaţie; 5) arbore de antrenare. XXV. Pompă cu pistoane rotitoare, axiale. 1) stator; 2) rotor cu pistoane ; 3) piston ; 4) platou de acţionare a pistoanelor. în care d (cm) e diametrul pistonului, e (cm) e excentricitatea, z e numărul de pistoane, w(rot/min)e turaţia pompei, Y^e randamentul volumetric (0,85-” 0,95). După poziţia pistoanelor faţă de axa de rotaţie, pompele cu pistoane rotitoare pot fi radiale sau axiale, iar după direcţia de curgere a lichidului, ele pot fi cu curgere exterioara sau interioara. La pompele cu pistoane radiale, pistoanele sînt dispuse în stea (v. fig. XXIV), reglajul obţinîndu-se prin modificarea excentricităţii. — La pompele cu pistoane axiale, pistoanele sînt dispuse axial în plane cari trec prin axa de rotaţie (v. fig. XXV), reglajul cursei pistoanelor obţinîndu-se prin înclinarea platoului care le acţionează. Pompele cu pistoane rotitoare au un randament mare şi sînt folosite lacomenzi hidraulice cu presiune înaltă, cum sînt pompele de mecanism organic sau pompele de ungere, etc. Exemple de pompe volumice cu două corpuri rotitoarei: Pompa cu angrenaje: Pompă volumică cu două corpuri rotitoare con-sistînd din două roţi dinţate angrenate între ele, car: se rotesc în interiorul unei carcase de formă corespunzătoare. Una dintre roţi e conducătoare (motoare), fi ind antrenată de un motor, iar cealaltă e condusă, fiind antrenată de roata conducătoare. Se construiesc uneori pompe cu trei roţi, cari funcţionează ca două pompe independente cu cîte două roţi. Lichidul e preluat de pompe din tubulura de Pompl 78 Pompă admisiune în golurile formate între doi dinţi succesivi ai fiecărei roţi şi carcasă şi e transportat în spaţiul de refulare. Tubulura de admisiune şi cea de evacuare sînt coaxiale, axa lor fi ind tangenta comună la cercurile de rulare ale celor două roţi dinţate (v. fig. XXVI). Eficienţa efectului de pompare depinde de ajustajul dintre vîrfurile dinţilor şi carcasă, r.um şi de jocul axiai dintre roţi şi carcasă (condiţia de etanşare). în general, pentru a avea un ancom-brament mic, pompele cu angrenaje se construiesc cu număr mic de dinţi drepţi sau înclinaţi şi cu modul mare, dantura avînd de obicei profilul deplasat. Durata de angrenare a dinţilor şi gradul de acope- XXW. Pompa cu angrenaje, rire trebuie să asigure etanşarea şi j) ţeaVQ de refulare; 2) roată in Zona de angrenare. dinţată conducătoare; 3) roa- Debituî teoretic al pompei cu ta dinţată condusă; 4) carcasa angrenaje e proporţional cu suma pompei; 5) ţeavă de aspiraţie, volumelor golurilor dintre dinţii cari trec în unitatea de timp prin angrenare. Debitul real rezultă din produsul debitului teoretic prin randamentul volumetric care depinde de jocul de funcţionare al dinţilor, de ajustajul roţilor în carcasă şi de viscozitatea lichidului pompat. De obicei, randamentul volumetric e cuprins între 0,87 şi 0,9, depinzînd de înălţimea de pompare. Pompele cu angrenaje sînt de construcţie simplă, neavînd piese complicate, sînt puţin sensibile la viscozitatea lichidului pompat şi la reziduurile din lichid. Ele sînt folosite ca pompe de ungere (aproape exclusiv la motoare cu ardere internă), ca pompe de viscoză în industria textilă, la acţionări hidraulice, etc. în mod curent lucrează la presiuni maxime de kgf/cm2 (construcţi i speciale pînă la 70—100 kgf/cm2)* Sin. Pompă cu roţi dinţate. Pompa cu cilindri rotitori: Pompă volumică cu două corpuri rotitoare, consistînd din cîte doi cilindri tangenţi pe o generatoare, cari se rotesc în sensuri contrare în carcasa pompei. Cilindrul conducător e antrenat direct de la motorul de atrenare, iar cel condus primeşte mişcarea de la primul printr-un angrenaj montat în afara spaţiului de pompare (v. fig. XXVII). Principiul de pompare (aspiraţie şi refulare) e identic cu cei al pompei cu angrenaje (v.). Pompa nu are supape şi e folosită în industria chimică pentru transportul lichidelor vîscoase. Pompa cu roţi dinţate: Sin. Pompă cu angrenaje (v.). P o m p â c u şurub: Pompă volumică cu două corpuri rotitoare, dintre cari unul conducător în formă de şurub, al cărui arbore e antrenat de un motor, iar celălalt condus, antrenat de primul prin intermediul unui angrenaj cu roţi dinţate cu raport de transmitere egal cu unitatea. Corpurile rotitoare au profiluri conjugate (pasul înclinat în sens contrar), fără contact între ele, şi sînt montate cu axele paralele într-o carcasă de formă corespunzătoare (v.fig. XXVIII). Pomparea se obţine în timpul angrenării, pe măsură ce lichidul din golul fi le-tuf u i unui şurub e împins de plinul celuilalt şurub. Construcţia XXVII. Pompă cu cilindri rotitori. 1) ieşirea lichidului; 2) cilindri rotitori; 3) intrarea lichidului; 4) spaţiul de pompare; 5) carcasa pompei. pompei e pretenţioasă în ce priveşte precizia de execuţie. Se foloseşte ca pompă de combustibil, la instalaţii de prese, la XXVIII. Pompă cu şurub. 1) carcasă; 2) angrenaj cu roţi dinţate; 3) şurub conducător; 4) şurub condus; 5) admisiune; 6) refulare. comenzi hidraulice, etc. Se construiesc şi pompe cu trei corpuri rotitoare, cari, de fapt, sînt pompe duble cu un singur corp conducător. Pompă volumică rotitoare: Sin. Pompă cu organ de pompare rotitor (v.). Pompă cu rotor: Pompă în care transformarea energiei stereocinetice în energie hidraulică se obţine, în principal, într-un rotor, prin a că^ui acţiune asupra curentului de lichid, care se manifestă prin centrifugare sau prin forţe portante, se realizează efectul de pompare. Pompase compune, în principal, din stator şi din rotor, fiecare din acestea putînd fi constituit din unu sau din mai multe elemente, astfel încît un element complet de stator şi unul de rotor să formeze un etaj al pompei. Celelalte organe ale pompei sînt: carcasa, etanşoarele şi lagărele. Forma constructivă şi modul de dispunere a elementelor componente depind, în special, de direcţia curentului de lichid faţă de axa de rotaţie (radială sau axială), de poziţia axei de rotaţie (orizontală sau verticală) şi de destinaţia pompei. Spre deosebire de pompele volumice, la cari debitul teoretic e independent de presiunea de refulare, la pompele cu rotor există o dependenţă funcţională H—f(Q) între înălţimea de Pompă 79 Pompi ridicare H şi debitul Q. Această relaţie, împreună cu relaţiile 7}=/(0) şi N—f(Q)t dintre randament şi debit, respectiv dintre putere şi debit, constituie caracteristicile pompei, cari indică regimurile de funcţionare posibile la diferite turatii (v. fig. XX/X). Un alt element caracteristic al unei pompe cu rotor îl constituie turaţia specifică: n=z 3,65 •«• V QIH3^4, unde n (rot/min) eturaţia de funcţionare a pompei şi H (m) e înălţimea de ridicare, turaţia specifică fiind turaţia unei pompe, geometric asemenea cu pompa dată, care la O înălţime de pom- XX/X. Curbele caracteristice ale paredel mareoputereutilăde 1 CP şi un debit de 0,075 m3/s. Turaţia specifică dă indicaţii asupra formei rotorului (v. fig. XXX). Turaţiile efective ale pompelor sînt cuprinse între 500--600 rot/min, pentru pompele cu turaţii specifice înalte (ns= =600***1200 rot/min), şi pînă la 3000 rot/min, pentru pompele cu turaţii specifice joase (^=4.-80 rot/min). Pompele cu rotor sînt antrenate, de obicei, prin cuplare directă cu electromotoare, turbine cu abur, turbine cu gaze, etc. Avantajele pompei cu rotor faţă de pompa volumică sînt: construcţie simplă, greutate şi gabarit redus, lipsa pieselor b2 XXX. Forma rotoarelor de pompa pentru diferite turaţii specifice, în mişcare alternativă, posibilitatea de a fi construite pentru debite mari, exploatare uşoară, uzuri reduse, debitare continuă şi uniformă (nu are nevoie de amortisoare). Dezavantajele sînt: randament mai mic, înălţime de pompare mică (80***100 m pe etaj); necesită construcţii multietajate pentru presiuni înalte; necesită echilibrări dinamice. Pompele cu rotor se clasifică după mai multe criterii, şi anume: după direcţia de curgere a curentului de lichid în rotor faţă de axa de rotaţie a acestuia, se deosebesc pompe axiale, pompe semiaxiale şi pompe radiale; după modul de admisiune a lichidului, se deosebesc pompe monoaspirante şi pompe dublu aspirante (cu aspiraţie bilaterală); după numărul de etaje, se deosebesc pompe monoetajate şi multietajate (specific numai pompelor radiale şi anumitor pompesemiaxiale); după poziţia axei de rotaţie, se deosebesc pompe orizontale şi pompe verticale. Dupâ direcţia de curgere a curentului de lichid în rotor, pompele cu rotor se clasifică în: Pompă axială: Pompă cu rotor în care viteza mediană a curentului de lichid e paralelă cu axa de rotaţie a rotorului. Traiectoria descrisă de lichid e o curbă situată pe o suprafaţă de revoluţie în jurul axei rotorului. Intrarea şi ieşirea lichi- dului din rotor sînt axiale. în procesul de transformare a energiei stereoc in etice (primită de la motorul de antrenare) în energie hidraulică intervin numai forţe portante, datorită circulaţiei curentului de lichid în jurul reţelelor formate din paletele rotorului şi ale statorului. înălţimea de ridicare efectuată de un etaj al pompei e dată de relaţia: e o«V u A u A =* — A c=—A w.. unei pompe cu rotor. H) înălţimea de ridicare; P) puterea absorbită; tj) randament; Q) debit; n) turaţie; o) pompa nu antrenează lichid: Qa—0, ria~0; b) pompa realizează înălţimea de ridicare maximăH/,=Hmax; c) punct de funcţionare normală T)f.=r)rnax; d) înălţimea de ridicare nulă: H^= =0, Qd=Qm^ t,d=0; I) inter-val de funcţionare nestabil (labil). în care: u (m/s) e viteza tangenţială a rotorului Ia un diametru oarecare, cQff şi c3usînt componentele periferice ale vitezelor absolute, iar w0u şi w3u sînt componentele periferice ale vitezelor relative de intrare şi ieşire din rotor (v. fig. XXXI). Deoarece viteza tangenţială u variază de la butuc către periferia rotorul ui, viteza mediană rămî-m nînd constantă, forma triunghiuri lor de viteză se modifică conducînd la palete răsucite în spaţiu (v. şî sub Paletă). Forma pal etajului roto-ric şi stator ic depinde şi de gradul de reacţiune, care e exprimat prin relaţia: (■^rot^teor teor 2 K- 4.) 7(C3-*0S) vitezele în ipoteza că axiale de intrare şi ieşire din rotor sînt egale, această relaţie devine: 1 “'0«+“'3« «o3» P=- XXX/. Triunghiurile de viteze ale une? pompe axiale, u) viteza tangenţială a rotorului la un diametru oarecare; c0) viteza absolută la intrarea în rotor; c3) viteza absolută la ieşirea din rotor; w0) viteza relativă la intrarea în rotor; wz) viteza relativă la ieşirea din rotor; ) viteza relativă medie; Acu şi Awu) diferenţa componentelor tangenţiale ale vitezelor c0 şi c3l respectiv w0 şi w3; w^) semisuma geometrică a vitezelor de intrare Şgi ieşire din rotor; cm) viteza mediană de scurgere prin rotor; a0) unghiul de înclinaţie a vitezei tangenţiale a rotorului; , 03, (3oo) unghiul de înclinaţie a lui w0 , wco , w3. unde a; e semisuma geometrică a vitezelor relative de intrare şi ieşire din rotor. Dacă paletajul statoric e montat înaintea rotorului, se produce în stator o creştere a vitezei absolute a curentului de lichid, datorită torsionării acestuia în sens contrar sensului de rotaţie al rotorului, viteză care apoi e redusă în rotor. Dacă paletajul statoric e montat după rotor, creşterea vitezei absolute are loc în rotor şi urmează o încetinire în stator. Practic, sînt utilizate ambele sisteme. Pompele axiale au, în general, turaţii specifice de peste 600 rot/min. Curba randamentului descreşte mult de o parte şi de alta a punctului optim de funcţionare pentru care a fost calculată pompa, astfel încît utilizarea pompei la regimuri variabile nu e economică. Se obţine o îmbunătăţire esenţială prin introducerea paletelor cu pas reglabil, datorită cărora rezultă o curbă a randamentului ridicată pe un domeniu mai larg, prin modificarea unghiului de aşezare al paletelor. Principalele elemente ale pompei sînt (v. fig. XXXII): carcasa, care are o formă — în principal — cilindrică sau uşor tronconică, cu dimensiunea minimă în dreptul rotorului, şi care se execută, de obicei, turnată din fontă; rotorul, care e constituit dintr-un butuc carenat, pe care se fixează palele profilate, în număr de 4eo°6 (la pompele cu pale cu pas reglabil, Pompă 80 Pompa mecanismul de antrenare a acestora se introduce în butuc, fiind acţionat de obicei prin arborele tubular al pompei); statorul, care e format din pale profilate fixe, turnate uneori monobloc cu carcasa. Pompele axiale sînt echipate, în generai, cu lagăre radiale şi axiale cu rulmenţi. Etanşările sînt de regulă presgarnituri cu garnitură moale (bumbac cu seu, asbest grafitat, etc.). Pompele axiale sînt acţionate de regulă prin cuplare directă sau printr-o transmisiune intermediară. Pompele axiale sînt folosite atît ca pompe orizontale, cît şi ca pompe verticale, cu înălţimi de pompare mici şi debite mari. Sin. Pompă elicoidală. Pompă centrifugă: Sin. Pompă radială (v.). Pompă elicoidală: Sin. Pompă axială (v.) Pompă diagonală: Sin. Pompă semiaxială (v.). Pompă semiaxială: Pompă cu rotor în care acţiunea roto- XXXII. Pompă axială, rului asupra lichidului se exer- f) legătură la conducta de refulare; cită atît prin forţe centrifuge 2) arbore motor; 3) placă de sus-cît şi prin forţe portante. Di- ţinere;4) zid de sprijin; 5) stator; recţia mediană a curentului de 6) rotor; 7) tub de aspiraţie; lichid e înclinată faţă de axa g) lagăr axial; 9) carcasa pompei, de rotaţie a pompei. Acest tip de pompă derivă din pompa radială (centrifugă) cu pale mult curbate, cari se apropie de forma palelor pompelor axiale. înălţimea de aspiraţie e mai mică decît a pompelor radiale, acestea fiind mult mai sensibile ia cavitaţie (v.), din cauza diferenţelor mari între cele două feţe ale palelor. Pompele semiaxiale au turaţiile specifice n cuprinse între 300 şi 600 rot/min, situîndu-se, ca debite şi presiuni, între pompele axiale şi cele acţiunea palelor rotorului asupra lichidului, care se exercită — în principal—prin forţe centrifuge. Lichidul pătrunde în pompă datorită aspiraţiei rotorului sau prin cădere liberă (la pompele înecate) şi e condus în rotor în direcţie axială fiind apoi deviat între palele rotorice XXXIV. Pompă semiaxială verticală. XXXV. Pompă semi- 1) cutie de suspensiune; 2) lagăr principal; axială de ad/ncime, 3) lagăr axial; 4) stator; 5) presgarnitură; muitietajată. 6) rotor; 7) gură de refulare; 8) gură de as- 1) arbore motor; 2) pres- piraţie. garnitură; 3) stator; 4) rotor. după o direcţie radială. Sub acţiunea rotorului, lichidul e împins spre periferia acestuia, de unde e evacuat în stator şi, mai departe, în carcasa spirală (la pompele monoetajate), a cărei tubulură de ieşire are axa tangentă la un cerc concentric cu rotorul, sau spre etajul următor (la pompele multietajate). înălţimea de ridicare teoretică realizabilă e dată de relaţia : (»«>* = -(«2c2«-' «1*1») [kgm/kg]. XXX///. PompS semiaxială orizontala. 1) stator fără pale'e; 2) rotor; 3) presgarnitură; 4) lagăr cu răcire. centrifuge. Pompa semiaxială se foloseşte ca pompă orizontală sau verticală (cu 2***6 pale), ca pompă de apă (în instalaţiile în cari e nevoie de debite mari şi înălţimi de ridicare mici), ca pompă de adîncime, pompă de apă impură, ca pompă mono-şi muitietajată (v. fig. XXXIII, XXXIV şl XXXV). Sin. Pompă diagonală, Pompă cu şurub (termen impropriu). Pompă radială: Pompă cu rotor în care curentul de lichid e antrenat spre periferia rotorului după direcţii cuprinse în plane perpendiculare pe axa de rotaţie a acestuia. Transformarea energiei stereocinetice (primită de la motorul de antrenare) în energie hidraulică se efectuează prin în care: (H’co)te0r e înălţimea de ridicare teoretică a unui rotor cu număr infinit de pale, infinit subţiri (la cari firele de curent sînt congruente), g(m/s2) e acceleraţia gravitaţiei, iar u şi XXXVI. Mişcarea lichidului într-o pompă radială. 1) rotor; 2) stator; 3) oaletă de rotor; 4) paletă de stator; D0) diametrul rotorului la intrare; Dx) diametrul de in-trare în palete; D2) diametrul exterior al rotorului; c0) viteza absolută a curentului de lichid la intrarea în orificiul de aspiraţie al rotorului; Cj) viteza absoluta a vinei de lichid la intrarea în paletele rotorului; ux) viteza tangenţială la intrare; wt) viteza relativă a vinei de lichid la intrare; ai) unghiul dintre vectorii cx şi u1', &) unghiul de intrare al paletei; c2) viteza absolută a vinei de lichid la ieşirea din rotor; u2) viteza tangenţială a rotorului; wz) viteza relativă a vinei de lichid la ieşirea din rotor; a2) unghiul dintre vectorii c8 şi us; (3ă) unghiul de ieşire al paletei. Pompa 81 Pompă Cu (m/s) sînt viteza periferică şi componenta tangenţială a vitezei absolute a curentului de lichid la intrarea si ieşirea din rotor (v. fig. XXXVI). influenţa numărului finit de pale are ca efect micşorarea componentei tangenţiale a vitezei absolute de ieşire c '2u XXXVII. Triunghiul de viteze la ieşirea din rotor şi influenţa numărului de pale la o pompa radială. Ut) viteza tangenţiala a rotorului; c2) viteza absoluta Ia ieşirea din rotor pentru număr infinit de pale; cî) viteza absolută la ieşirea din rotor pentru număr finit de pale; c3) viteza absolută imediat după ieşirea din rotor pentru număr finit de pale; C2m) viteza mediană la ieşirea din rotor; c8m) viteza mediană imediat după ieşirea din rotor; C2U, şi cşu) componentele tangenţiale ale vitezelor absolute c2, c' şi c3; a2) unghiul de înclinaţie a vitezei absolute la ieşirea din rotor pentru număr infinit de pale; a') unghiul de înclinaţie a vitezei absolute Ia ieşirea din rotor pentru număr finit de pale; a3) unghiul de înclinaţie a vitezei absolute imediat după ieşirea din rotor pentru număr finit de pale; (3a) unghiul de înclinaţie a vitezei relative la ieşirea din rotor pentru număr infinit de pale ws (egal cu unghiul de înclinaţie al palei); £') unghiul de înclinaţie a vitezei relative la ieşirea din rotor pentru număr finit de pale w'; @8) unghiul de înclinaţie a vitezei relative imediat după ieşirea din rotor w3. (v. fig. XXXVII), obţinîndu-se astfel o înălţime teoretică de ridicare mai mică, după relaţia: tt _____C^oo )teor teor qZp~ ' în care p e un coeficient de corecţie care, pentru pompele radiale, poate fi calculat cu aproximaţie acceptabilă, folosind 8 4/,, relaţia: p—~*— (^' fiind un coeficient stabilit empiric, j z iar z, numărul de pale ale rotorului). Puterea utilă a rotorului e dată de relaţia: N [CP], * /i L J în care y (kg/m3) e greutatea specifică a lichidului pompat, Q (m3/s) e debitul efectiv de I ichid, H (m) e înălţimea de pompare efectivă. Procesul de pompare e însoţit de pierderi cari cuprind: pierderi hidraulice, pierderi de debit (volumetrice), pierderi prin frecarea discurilor în lichid şi pierderi mecanice. Pierderile hidraulice se datoresc frecării lichidului pompat de pereţii canalelor rotorului şi statorului, schimbărilor de direcţie, şi variaţiilor de viteză, astfel încît înălţimea de pompare efectivă H e mai mică decît înălţimea de pompare teoretică #teor- Randamentul hidraulic e dat de relaţia: H ih H teor Pierderile volumetrice se datoresc scăpărilor de lichid cari au loc prin etanşările dintre rotor şi carcasă, pierderi spre exteriorul pompei, cum şi pierderi prin dispozitivul pentru echilibrarea împingerilor axiale ale pompelor multietajate, astfel încît debitul pompat de rotor e mai mare decît debitul efectiv livrat de pompă. Randamentul volumetric e dat de relaţia: £ef 1,»~ Qef+AQ ' în care Qef (m3/s) e debitul livrat de pompă, iar AQ e suma pierderilor de lichid. Frecările dintre feţele exterioare ale discurilor rotorului şi lichid consumă un plus de putere conform relaţiei: Nr— 1,2x10-6 yuzD2 [CP], în care y (kg/m3) e greutatea specifică a lichidului pompat, u (m/s) e viteza periferică a rotorului şi D (m) e diametrul exterior al rotorului. Puterea internă de pompare se calculează cu relaţia: iar randamentul intern, cu relaţia: Randamentul mecanic rezultă din relaţia: N. ef în care: N e puterea utilă, JVef e puterea efectivă consumată de pompă, iar Nm e puterea consumată de pierderi le mecanice (frecări în presgarnituri şi în lagăre). Randamentul total al pompei se calculează cu relaţia: *)/*= r-0ef-H T-gefH V1)» +75(*,+*J Raportul dintre înălţimea de ridicare obţinută în rotor — Hrot —şi înălţimea de pompare totală se numeşte grad de reacţiune. Valoarea gradului de reacţiune depinde de unghiul de înclinaţie (J2 al paletelor (v. fig. XXXVIII). în general, la pompese folosesc numai palete curbate în sens contrar sensului de rotaţie al rotorului, cu unghi de ieşire P2=20-»40o, cari duc la un grad de reacţiune cuprins între 0,5 şi 1. Pompele radiale nu se pot amorsa dacă conducta de aspiraţie conţine aer, iar în timpul funcţionării, pătrunderea aerului prin neetanşeităţi conduce la dezamorsarea pompei. înălţimea maximă de aspiraţie e limitată de presiunea de vaporizare a lichidului şi de tipul constructiv. Pentru apă la temperaturi pînă la 80°, înălţimea de aspiraţie nu depăşeşte, de obicei, 6---7 m. Părţile principale ale unei pompe radiale sînt: rotorul, statorul, carcasa, lagărele şi etanşările. Elementul rotoric e constituit din două discuri profilate, solidarizate între ele prin pale; unul d intre d is cu ri, numit de bază, e monobloc cu butucul care se calează pe arborele motor. Elementul rotoric se toarnă din fontă sau din bronz, cu suprafeţe netede, pentru micşorarea pierderilor hidraulice. — Elementul statoric sau aparatul director echipează numai unele pompe şi consistă din ajutaje divergente, dispuse la periferia rotorului, în interiorul cărora o parte din energia cinetică a lichidului se transformă în energie potenţială. Se execută din fontă sau din bronz. — Carcasa îmbracă rotorul, 6 Pompa 82 Pompa susţinîndu-l prin intermediul lagărelor şi serveşte ca locaş pentru montarea statorului. Pentru a asigura scurgerea cu viteză constantă a lichidului în jurul rotorului, axa secţiuni lor transversale ale carcasei constituie o spirală; forma secţiunilor crescătoare ale camerei spirale e de obicei circulară sau trape- XXXVIII. Dependenţa dintre înălţimea de pompare teoretică pentru număr infinit de pale (H00)teor şi unghiul de înclinaţie 32. /) triunghiurile de viteze la ieşirea din rotor pentru diferite valori ale lui 32î IO gradul de reacţiune , înălţimea de pompare realizată în rotor Hrot, înălţimea de pompare (Hco)teor şi înălţimea de pompare dinamică H^, în funcţiune de c2m; c2) viteza absolută la ieşirea din rotor; c2m) v'*6201 mediană la ieşirea din rotor; u2) viteza tangenţială la periferia rotorului; g) acceleraţia gravitaţiei; (32) unghiul de înclinaţie al palei la ieşirea din rotor; 32min ?' ^2max^ val°r'le extreme ale unghiului (3g. zoidală cu colţurile rotunjite. La pompele multietajate, forma exterioară a părţii mijlocii a carcasei e cilindrică, iar părţile frontale, echipate cu tubuiura de admisiune şi, respectiv, de refulare, au formă de melc (adică de carcasă spirală). Carcasele pompelor multietajate sînt secţionate după plane transversale, fiind constituite din tronsoane inelare etanşate între ele şi solidarizate prin tiranţi puternici. între tronsoanele carcasei şi roţile rotorului se montează — în locaşuri speciale — aparatele de întoarcere a curentului de lichid de la periferia fiecărei roţi rotorice la admisiunea roţii următoare. Materialul carcasei e, de obicei, fonta sau oţelul (la presiuni mari).— Lagărele pompei sînt de obicei monobloc cu-carcasa sau cu capacele frontale cari se raportează pe carcasă. La unele pompe, corpul lagărelor constituie batiul pe care se raportează carcasa, rotorul pompei stînd în consolă. — Etanşările interioare sînt realizate printr-un interstiţiu foarte mic între rotor şi carcasă. Spre exterior se folosesc, de regulă, etanşări cu garnituri moi (şnur de asbest r— grafitat, bumbac cu seu, etc.). După modul de admisiune a lichidului, pompele cu rotor se clasifică în: Pompă mono-aspirantă: Pompă cu rotor în care lichidul intră în rotor de o singură parte a acestuia. E construcţia cea mai frecventă a pompelor de uz fig. XXXIX). Se XXXIX. Pompă radială monoaspirantă, orizontală. 1) stator (fără palete); 2) rotor; 3) carcasă; 4) conductă de aspiraţie. generai pentru debite mici şi medii (v. execută ca pompă orizontală şi verticală. Pompă dublu aspirantă: Pompă cu rotor în care lichidul pătrunde în rotor din ambele părţi şi e debitat într-un singur stator, respectiv într-o singură cameră spirală. Are rotorul construit simetric şi cu cîte un rînd de paletepefieca-re parte a discului de^ bază. Sistemul prezintă avantajul că elimină împingerile axiale şi e folosit, de regulă, la pompele cu debit mare şi presiuni mici (v. fig. XL. Pompă radială dublu aspirantă, orizontală. XL), be execu- î) stator cu palete; 2) rotor; 3) carcasa pompei, tă, în general, numai cu axă orizontală. Sin. Pompă cu aspiraţie bilaterală, Pompă cu aspiraţie bilaterală: Sin. Pompă dublu aspirantă (v.). După numărul de etaje, pompele cu rotor se clasifică în: Pompă monoetajată: Pompă radială sau semiaxială, la care înălţimea de ridicare a lichidului e realizată într-un singur XLI. Pompă radiată monoetajată. I) rotor; 2) stator fără palete; 3) lagăr interior; 4) lagăr exterior; 5) carcasa pompei. element rotoric (v. fig. XLI). Se foloseşte ca pompă de joasă presiune şi, uneori, de medie presiune. Sin. Porrpă uni-etajată. Pompă muitietajată: Pompă radială sau semiaxială (de ex. pompa de fîntînă) de înaltă presiune, în care înălţimea de XLII. Pompă radială muitietajată, orizontală. 1) lagăr răcit cu apă; 2) intrarea lichidului în pompă; 3) rotor; 4) stator; 5) ieşirea lichidului din pompă; 6) orificiu pentru manometru; 7 şi 8) ori ficii pentru introducerea apei de răcire a presgarniturii; 9) orificiu de golire; 10) şurub de asamblare. ridicare e realizată în mai multe elemente rotorice montate în serie (v. fig. XLII). Primul rotor primeşte lichidul din Pompa 83 Pompă conducta de aspiraţie, îi debitează în statorul primului etaj şi de aici, prin canale amenajate în carcasă, e condus în aspiraţia rotorului următor. Ultimul rotor e montat într-o cameră spirală, care conduce lichidul la tubulura de refulare. înălţimea totală de ridicare se împarte egal pe toate etajele pompei. Numărul etajelor variază pînă la 10***12. Se execută, de regulă, cu axa orizontală, iar în scopuri speciale, şî cu axa verticală. Pompele cu debit şi cu presiuni mari se execută în construcţii speciale, multietajate si cu aspiraţie bilaterală (v. fig. XLUI). Dupâ poziţia axei de rotaţie, pompele cu rotor se clasifică în: Pompă orizontală: Pompă cu rotor avînd axa de rotaţie orizontală (v. fig. XLIV). E dispoziţia cea mai frecventă a pompelor cu rotor de uz general. Pompa se cuplează, de obicei, direct cu motorul de acţionare, ambele maşini montîndu-se pe un postament comun. Pompă verticală: Pompă cu rotor avînd axa de rotaţie verticală. E folosită, în special, pentru debite mari, în condiţii în cari trebuie redusă mult înălţimea de aspiraţie, permiţînd totodată o mai bună utilizare a spaţiului de amplasare XL 1117 Pompă radială muitietajată, verticală. 1) arbore motor; 2) stator; 3) rotor; 4) lagăr axial-radiai. ci pal, dintr-un corp rotitor consistînd dintr-un butuc cu palete, asemănător cu corpul rotitor al pompelor cu inel de lichid (v.), care se învîrteşte într-o carcasă de formă cilindrică, echipată către peri fer ie cu canale laterale de os ingurăsau de ambele părţi ale coroanei de palete a corpului rotitor. Canalul începe în dreptul deschiderii frontale de aspiraţie şi se termină în dreptul deschiderii frontale de refulare, între extremităţile canalului existînd o zonă de întrerupere. Adîncimea canalelor e constantă, cu excepţia capetelor, unde scade progresiv pe zonele de aspiraţie şi refulare (v. fig. XLVI). Corpul rotitor se montează concentric cu carcasa, jocul lateral dintre palete şi carcasă fiind foarte mic. Pompa poate antrena şi aer, în care caz se formează la periferia coroanei de palete un inel de lichid care, în zona canalelor laterale, are la dispoziţie o secţiune mai mare; datorită continuităţii, pe această zonă, marginea interioară a inelului de lichid se depărtează de butuc, în zona de întrerupere a canalului lateral inelul de lichid coborînd pînă în apropierea butucului. Datorită excentricităţii inelului de I ichid, procesul de pompare e identic cu al pompei cu inel de lichid (v. sub Pompă volumică), deosebirea principală fiind doar poziţiaconcentri-că a corpului rotitor cu carcasa. Cînd pompa lucreazăcu lichid, în afarasistemului XLIV. Pompă radială monoaspirantă, orizontală. 1) rotor; 2) carcasă-stator; 3) etanşare interioară; 4) acuplaj ; 5) etanşare exterioară (presgarnitură); 6) lagăr cu rulmenţi. (v. fig. XLV). Motorul de acţionare se montează, de obicei, tot cu axa verticală. Pompă cu canale laterale: Pompă în care înălţimea de ridicare se obţine printr-un procedeu combinat, asemănător cu cel de la pompele volumice cu corp rotitor cît şi cu cel de la pompele cu rotor. Pompa e constituită, în prin- XLV. Pompă radială monoetajată, verticală. 1) instalaţie de ungere sub presiune; 2) placă de sprijin; 3) lagăr superior; 4) arbore motor; 5) conducta de ungere; 6) conductă de apă de răcire; 7) lagăr inferior; 8) rotor; 9) carcasă-stator; 10) lagăr axial-radial; 11) racord de aspiraţie; 12) flanşă de refulare. volumic de pompare pompa acţionează (pe toată lungimea canalelor laterale) prin palete (v. fig. XLVI!), ca o pompă cu rotor, ceea ce face ca înălţimea de pompare să fie de 5-*■ 15 ori mai *6 Pompă 84 Pompl mare decît înălţimea de pompare realizabilă cu o pompă radială avînd aceeaşi viteză periferică. Acest tip de pompă, care poate antrena şi gaze şi care e, ca urmare, autoamorsantâ, e folosită atît ca pompă indepen- XLVI. Pompă cu canale laterale» I) rotor f2) canale laterale în carcasa; 3) orificiu de aspiraţie \ de refulare» 4) orificiu dentă cît şi ca pompă auxiliară de amorsare ia pompeie rradi~ ale. Pompa e cunoscută sub numirile de pompa Sihi şi pompa XLVII. Circulaţia lichidului, sub acţiunea paletelor, între rotor şl canalul lateral. XLVIII. Forma canalului la pompa cu canal periferic. I) carcasa; 2) corp rotitor cu palete; 3) canal periferic. Pompă de apă: Pompă cu rotor de construcţie obişnuită mono» ori biaspirantă, mono- ori muitietajată, cu axa orizontală ori verticală, sau pompă volumică'. Reprezintă tipul cel mai răspîndit de pompă pentru o mare diversitate de utilizări, construcţia ei variind după debitul şi după înălţimea de refulare necesare, după energia de care se dispune, etc. Sin. Pompă de apă curată. Pompă de apă curată» V. Pompă de apă. Pompă de ape reziduale: Pompă de obicei cu rotor, radială, folosită pentru evacuarea apelor cari conţin reziduuri (hîrtie, cenuşă, nisip, aşchi i, reziduuri de la fabricile de celuloză, de zahăr, etc.) (v. fig. XL/X). Pentru a permite curgerea uşoară a apelor reziduale, pompele au canalele dimen- Westeo; aceasta din urmă, deşi are un singur cana! la periferia rotorului (pompă cu canal periferic), funcţionează după acelaşi principiu (v. fig. XLVIII). Dupâ diferenţa dintre presiunea de refulare şi cea de aspiraţie, pompele se împart în: Pompă de joasă presiune: Pompă cu înăl- ţimea de ridicare pînă la limita convenţională de 20 m şi cu turaţia specifică n> 80 rot/min. Poate fi rotor cu (axială sau radială), avînd de regulă un singur etaj, sau volumică. Se folosesc ca pompe de irigaţie, ca pompe de evacuare, ca pompe de santină şi, în general, în instalaţii cari au nevoie de debite mari sub sarcini mici. Pompă de medie presiune: Pompă cu înăl- ţimi de ridicare cuprinse între 1 imitele convenţionale de 20 şi 60 m şi cu ns=60---80 rot/min. Poate fi cu rotor (de tip radial cu unu sau cu mai multe etaje)sau volumică» Se foloseşte ca pompă de alimentare cu apă, ca pompă de evacuare, pompă de acumulare în centralele hidraulice, etc. Pompă de înaltă presiune: Pompă cu înălţime de ridicare peste limita convenţională de 60 m şi cu «^60 rot/min. Poate fi radială .muitietajată sau volumică. Se foloseşte ca pompă de alimentare a căldărilor de abur, ca pompă de incendiu, pompă de mină, pompă de alimentare în centralele hidraulice, etc. — Dupâ natura mediului pompat, pompeie se clasifică în: XL/X. Pompa de ape reziduale. I) canal de spălare a pompei; 2) rotor; 3) presgarnitură; 4) lagăr dublu, de alunecare şi cu bile; 5) perete demontabil; 6) introducerea apei de spălare sionate larg (număr mic de pale), rotorul de profi 1 special (v. fig. L), iar statoruI fără pale şi se evită părţi proeminente în corpul pompeie Pompa are deschideri uşor accesibile la toate piesele, pentru îndepărtarea corpurilor şi a L. Forme constructive de rotoare pentru pompele de ape reziduale. depunerilor cari ar provoca blocarea pompei. De asemenea, se prevăd orificii pentru introducerea apei de spălare a corpu= lui şi a presgarniturilor. Dacă lichidul pompat e şi vîscos, are loc şi o micşorare a înălţimii de pompare. în cazul rezi = duurilor erozive (nisip, zgură, etc.), pereţii se căptuşesc cu materiale mai rezistente. în cazul nisipului cuarţos, pereţii se acoperă cu cauciuc, introducîndu-se totodată, între pereţi şi rotor» apă curatăD pompată cu altă pompă» Pompă 85 Pompă în exploatările la cari sînt necesare înălţimi mari de pompare pentru evacuarea apelor reziduale (de ex. exploatări miniere) se folosesc pompe radiale multietajate de înaltă presiune, din materiale speciale, rezistente la eroziune; la acest tip de pompe, înălţimi le de pompare pot atinge 1000 m. Pentru debite mici şi presiuni mari se folosesc uneori pompe cu membrană (v. sub Pompă volumică). Pompă de beton: Pompă folosită la transportul betonului prin pompare, de la locul de preparare la locul Buncărul de alimentare a pompei cu beton e echipat cu o sită, pentru reţinerea granulelor prea mari sau a corpurilor străine, şi cu un malaxor pentru definitivarea omogeneizării amestecului. Sub buncăr se găseşte o cameră cu dimensiuni mai mici, în interiorul căreia se roteşte un agitator cu palete, LL Vedere generală a pompei de beton S-252„ I) cadru? 2) tâlpi de sprijin; 3) motor; 4) mecanism cu came; 5) tija de acţionare a supapelor; 6) supapa de admisiune; 7) supapa de refulare; 8) buncăr cu malaxor; 9) agitator cu palete. de punere în lucrare, — în special pe marile şantiere de con-strucţii civile, industriale sau hidrotehnice, — la transportul şi turnarea betonului în masive mari» în blocuri, fundaţii, tuneluri, etc» Pompele de beton sînt folosite pentru transportul betonului la distanţe pînă la 300 m pe orizontală, sau pînă la 40 m, pe verticală. Pentru trans= portul betonului la distanţe mai mari se folosesc mai multe pompe de beton, dispuse în lanţ. Cele mai utilizate sînt pompele cu membrană (v.), pompele cu piston (v.) şi pompele pneuma-tice (v»)s Pompa e montată pe un cadru susţinut pe două tălpi de lemn îmbrăcate cu tablă, permi-ţînd deplasarea ei prin tîrîre, în special în faza de punere în lucru a ei şi de montare a conductelor, asigurînd totodată o stabilitate mai Fig. LI LII. Schema constructivă a pompei de beton S-252* I) corpul pompei; 2) arbore cotit; 3) bielă; 4) piston; 5) supapa de admisiune; 6) supapă de refulare; 7) tije; 8) mecanisme cu culise; 9) came; 10) ax; H) role; 12) buncăr; 13) malaxor; 14) agitator cu palete? 15) conducta de refulare» care are rolul de a uşura deplasarea betonului spre corpul pompei. O supapă de admisiune stabileşte sau întrerupe legătura dintre corpul pompei şi buncăr, iar o supapă de refulare asigură sau întrerupe legătura corpului pompei cu conducta de transport. Betonul e împins pe conductă cu ajutorul unui piston acţionat, prin intermediul unei biele, de un arbore cotit, care comandă şi deschiderea supapelor de admisiune şi de refulare. Acţionarea atît a pistonului, cît şi a supapelor, de la acelaşi arbore, asigură o sincronizare perfectă între deplasarea pistonului şi diferitele poziţii ale supapelor. Astfel, în timpul admisiunii betonului în camera pompei, supapa de admisiune e deschisă, iar pistonul se deplasează înapoi. Refularea betonului pe conductă se face prin deplasarea pistonului înainte, închiderea supapei de admisiune şi deschiderea supapei de refulare. Supapele nu se închid complet, mărimea deschizăturii rămase fiind reglată în funcţiune de dimensiunile maxime ale agregatelor betonului. Pentru a nu se produce defecţiuni ale mecanismului de acţionare a supapelor în momentul blocării acestora, tijele de acţionare ale lor sînt echipate cu resorturi de amortisare. Suprafeţele de lucru alesupapelor şi ale corpului pompei sînt protejate contra uzurii LIII. Schema cinematică a pompei de beton S-252. I) motor electric; 2) transmisiune cu curele; 3) arbore cotit; 4) piston; 5) culisa supapei de bucşe metalice. Cade refulare; 6) culisa supapei de admisiune; 7) cama supapei de admisiune; 8) cama pătul anterior al pisto-supapei de refulare; 9) tija supapei de refulare ; 10) tija supapei de admisiune ; 11) supapă nului e apărat de un deadmisiune; I2)supapă de refulare ; 13) malaxor; 14) agitator cu palete; 15) acuplaj tampon de cauciuc, iar de moment maxim; 16) reductor; 17) motor electric. pereţii laterali ai pisto- nului şi ai cilindrului mare a maşinii în timpul iucrului. sînt protejaţi prin spălare continuă de un curent de apă. reprezintă vederea generală, fig. LII elementele Diametrul conductei de transport al betonului se alege în principale componente, iar fig. LIII schema constructivă şi ... funcţiune de dimensiunile maxime ale agregatelor. Din con-schema cinematică a unei pompe de beton. diţia să nu existe posibilitatea de înţepenire în interiorul Pompă 86 Pompă conductei a trei particule de agregat se obţine relaţia: în care da e dimensiunea maximă a agregatelor, e diametrul interior al conductei. dr>2A5d * t iar d„ Pentru a micşora frecările dintre beton şi conductă trebuie să se pompeze la începutul lucrului un amestec de lapte de var, care are rolul de a unge pereţii interiori ai conductei. De ase- LV. Pompă de lichide corozive (pompă radială cu stator în spirală, fără palete). 1) stator; 2) rotor; 3) butucul rotorului prelungit, servind şi ca presgarnitură; 4) lagăr cu alunecare ; 5) lagăr cu role ; 6) palete lungi; 7) palete scurte. în practică se recomandă ca, pentru diferiţi diametri de conducte dc, să se aleagă următoarele valori ale raportului djda, indicate în tablou. dc% în mm dc, în mm dc\da 100-125 125-150 150-180 3,7-3,3 3,3-3,0 3,0-2,7 180-200 200-250 250-280 2,7-2,5 2,5-2,4 2,4-2,3 menea, lasfîrşitul lucrului, pompa trebuie spălată bine cu apă. Pompă de lichide corozive: Pompă fol o- sită pentru pomparea lichidelor corozive. Se folosesc pompe cu piston, pompe radiale (v. fig. LIV şi LV) şi pompe cu membrană (v. fig. LVI). Piesele cari vin în contact cu lichidul Efectul pompei de beton poate fi mărit prin alegerea locului de instalare a pompei şi alegerea traseului conductelor de LIV. Pompă de lichide corozive (pompă radiaîă^cujstator fără palete). 1) stator; 2) rotor de formă conică; 3) piesă de fixare; 4) presgarnitură; 5) lagăr cu bile şi cu resort de strîngere; 6) inel de etanşare. transport. Pompa de beton poate fi aşezată în apropierea unei centrale de beton sau la o distanţă mai mare de aceasta. Dacă fabrica de beton se găseşte la o distanţă relativ mică de şantier, transportul poate fi efectuat cu ajutorul a două sau a trei pompe de beton dispuse în lanţ. LVI, Pompă de lichide corozive (pompă cu membrană în formă de clopot). 1) cameră pneumatică; 2) membrană în formă de clopot; 3) organ de reţinere (bilă) de refulare; 4) supapă de reţinere pentru apă; 5) rezervor de apă; 6) piston pentru apă; 7) cameră de apă; 8) organ de reţinere (bilă) deaspiraţie; 9) intrarea lichidului coroziv; 10) membrană auxiliară; 11) supapă de evacuare a apei. se fabrică din materiale rezistente la acţiunea de coroziune a lichidului,sau sînt acoperitecu un strat protector, caredepinde 'de lichidul care se pompează. Pompă 87 Pompă Materialele de confecţionare a pieselor de pompă, pentru diferite lichide, sînt: fontă (la pompe pentru acid sulfuric concentrat, uleiuri, benzină, apă cu gudron, petrol, soluţie cu săpun, lapte de var, leşii de sodiu); fontă cu un conţinut de 2% nichel (pentru amoniac); fontă cu strat protector de cauciuc (pentru acid clorhidric); fontă cu strat protector de ceramică (pentru acid clorhidric, acid azotic cald); bronz (pentru soluţii de clorură de sodiu, sol uţi i de carbonat de sodiu, apă acidulată, apă cu conţinut de clor, acid acetic diluat, acid tanic, acizi graşi, alcool, vin, bere); plumb tare (pentru acid sulfuric în concentraţia de 60-**90%, acid acetic concentrat); oţeluri aliate cu nichel, cu crom, molibden sau cupru (pentru materiale organice, acid lactic, acid acetic diluat, acid azotic, apă cu amoniac, var cu clor, soluţii de carbonat de sodiu, sulfat de cupru, acid sulfuric fierbinte, acid acetic concentrat); thermisilid, adică oţel cu conţinut mare de siliciu (pentru acid sulfuric în concentraţia de 1 *• *60 %, acid azotic, diferite leşii, soluţii de clorură de sodiu). Presgarniturile pompei sînt duble, pentru a evita dispersiunea lichidului. Pentru unele lichide foarte corozive se folosesc pompe centrifuge cu piesele îmbrăcate integral cu ebonită, sau construite din porţelan dur. în cazul lichidelor corozive fierbinţi, de la o anumită temperatură a lichidului (aproximativ 60°) în sus, nu se mai poate realiza aspiraţia; în acest caz, lichidul e adus în corpul de pompă. Pompă de lichide vîscoase: Pompă cu rotor, de obicei radială sau pompă volumică, utilizată la pomparea lichidelor vîscoase (siropuri, păcură, bitum, etc.). Constructiv, pompa e similară cu pompele pentru lichide obişnuite, avînd în plus canale pentru introducerea unor lichide de spălare la presgarnituri 'cari în timpul staţionării ar fi blocate de întărirea lichidului pompat. Astfel de canale de curăţire se găsesc şi în corpul pompei. Viscozitatea lichidului are ca efect, la pompele cu rotor, micşorarea înălţimii de pompare şi mărirea pierderilor prin frecarea discuri lor. Pompă de mortar: Pompă volumică cu piston, folosită pentru transportul mortarului de la locul de preparare sau de acumulare, la locul de punere în lucrare. Se construiesc pompe cu acţiune indirectă şi pompe cu acţiune directă a pistonului. La primele pistonul acţionează asupra mortarului prin intermediul unui lichid şi al unei membrane de cauciuc; aceste pompe prezintă avantajul că se uzează mai puţin, însă membrana se uzează mai repede. La ultimele pistonul acţionează direct asupra mortarului şi se uzează mai repede. în general, pompele de mortar sînt montate pe roţi, astfel încît pot fi deplasate uşor în interiorul şantierului. Fig. LVII reprezintă schema constructivă a unei pompe de mortar cu acţiune indirectă. Modul de funcţionare al pompei de mortar cu acţiune indirectă e următorul: Mortarul preparat în malaxor e descărcat în buncăr, din care pătrunde, prin conducta 2, la deschiderea supapei 4, în camera de lucru. Supapa sferică 5 închide sau deschide orificiul de evacuarea mortarului din camera de lucru în camera superioară 6. Membrana de cauciuc, care are forma cilindrică sau plană, separă camera de lucru de lichidul înconjurător din vasul 9. Pistonul, care e acţionat de la motor, prin intermediul unei transmisiuni şi al unui mecanism bielă-manivelă, e deplasat, înainte de începerea lucrului, către punctul său mort exterior, iar în vasul 9 se introduce apă. Prin deplasarea înainte a pistonului, acesta acţionează, prin intermediul apei din vasul 9, asupra membranei. Aceasta, deformîndu-se spre interiorul camerei de lucru, deschide supapa 5 şi pompează aerul din această canieră spre conducta 7. în timpul cursei înapoi a pistonului, membrana revine în poziţia iniţială, iar în camera de lucru se creează o depre- siune. Datorită acestui fapt, supapa 5 se închide, iar supapa 4, deschizîndu-se, permite pătrunderea mortarului în camera de lucru. La o nouă cursă înainte a pistonului, membrana se deformează din nou şi pompează o cantitate de mortar spre LVII. Pompă de mortar cu acţiune indirectă. I) buncăr de mortar; 2) conductă de admisiune; 3) membrană cilindrică; 4) supapă de admisiune; 5) supapă de refulare; 6) cameră de aer; 7) conductă de transport; 8) sită de protecţie; 9) cameră cu apă; 10) piston; II) bielă; 12) transmisiune cu roţi dinţate; 13) motor electric; 14) supapă de siguranţă; 15) robinet de alimentare cu apă; 16) robinet de evacuare a mortarului din camera de aer. camera 6 şi conducta 7. Pătrunzînd în camera 6, mortaru I comprimă aerul existent în interiorul acesteia, iar sub acţiunea acestei presiuni se deplasează pe conducta 7 chiar şi în timpul cursei înapoi a pistonului. Pentru a înlătura eventualele avarii ale pompei în timpul lucrului, datorită unei suprapresiuni interioare, supapa de siguranţă 14 se deschide, cînd presiunea interioară depăşeşte 15 at. Pompele de mortar transportă mortarul pînă la distanţa de 200 m, pe orizontală, şi pînă la înălţimea de 40 m. Pentru transportul la distanţe mai mari se folosesc mai multe pompe de mortar dispuse în lanţ. Pompele de mortar cu productivitatea de 3***6 m3/h sînt folosite numai pentru transportul mortarului la distanţă, iar cele cu productivitatea de 1***3 m3/h, ia lucrările de tencuit, deoarece, în acest caz, există timp suficient pentru împrăş-tierea mortarului pe perete. Pompă de noroi. 1: Pompă volumicăsau cu rotor, şi uneori pompă pneumatică (cu vînă de aer), folosită pentru evacuarea apelor reziduale şi a noroiului (şlamului) din mine şi din instalaţii de preparare a minereurilor. Pompă de noroi. 2. V. Pompă de foraj. Pompă de ulei. V. Pompă de ungere. •— Dupâ destinaţie, pompele se împart în: Pompă de acceleraţie. Ut.: Pompă accesorie la unele carburatoare pentru motoare cu electroaprindere, care serveşte la îmbogăţirea dozajului amestecului carburant, în momentul accelerării motorului. La anumite motoare, de exemplu la unele motoare de automobil sau de avion, se folosesc: pompe cu piston, cu simplu sau cu dublu efect, acţionate LVIII. Pompă de acceleraţie. 1) pompă de acceleraţie; 2) sistem de tijă de acţionare; 3) clapetă de acceleraţie. Pompă 88 Pompă prin tije articulate cu clapeta de acceleraţie a carburatorului (v.fig. LVIll)', pompe cu membrana, simplă sau dublă, acţionate prin diferenţa de presiunea provocată pe cele două feţe ale membranei. Sin. Pompă de reprize. V. şîsub Carburator. Pompă de acumulare. Hidrot., A lim.apâ: Pompă care serveşte la acumularea apei în rezervoare, în rezervoarele centralelor hidrotehnice, în lacuri de acumulare, noduri hidrotehnice, etc., cum şi la umplerea acumulatoarelor de apă sub presiune (la instalaţiile de prese hidraulice). Pompele de acumulare din centralele hidroelectrice şi din noduri hidrotehnice sînt, de obicei, pompe radiale de joasă presiune şi cu debit mare (v.fig. LIX), cum şi pompe axiale (la debite foarte mari şi înălţimi mici de aspiraţie şi refulare). LIX. Instalaţie de pompa de acumulare. 1) turbină hidraulică; 2) generator electric; 3) pompa radială de acumulare; 4) nivel inferior al apei în rezervorul de acumulare; 5) nivel superior al apei în rezervorul de acumulare; 6) conducta de presiune. Pentru acumulatoare de apă sub presiune se folosesc uneori pompe cu piston, de obicei cu trei cilindri, orizontale, cu simplu efect. Presiunile de lucru sînt cuprinse între 120 şi 360 kgf/cm2; în unele cazuri, ating 700 kgf/cm2. Pompă de adîncime. Alim. apa: Pompă cu rotor folosită la pomparea apei din puţuri adînci. Pompase montează suspendată de capătul inferior al conductei de refulare, fiind înecată în apă. Ca pompe de adîncime se folosesc, de obicei, pompe radiale multietajate şi pompe semiaxiale. După modul de acţionare a pompelor de adîncime, se deosebesc: Pompă cu transmisiune: Pompă acţionată printr-un arbore de transmisiune vertical, lung, care străbate conducta de refulare, motorul fiind montat la capătul superior al acesteia (v. fig. LX a). Pompă submersibilă: Pompă la care motorul de antrenare (electromotorul) e cuplat direct deasupra sau dedesubtul corpului de pompă. La pompele cu motorul deasupra (v. fig. LX b şi LXI a), apa refulată trece în conducta de refulare printr-o manta coaxială cu carcasa motorului; astfel, conducta de aspiraţie e foarte scurtă. La pompele cu motorul dedesubt (v. fig. LXI b şi LXII), conducta de refulare se racordează deasupra corpului de pompă, iar deschiderile pentru aspiraţie sînt practicate lateral, între pompă şi motor. Uneori pompa submersibilă nu are robinet de închidere (de adîncime) pe conducta de aspiraţie, fiindcă e cufundată în apă; la înălţimi mari de pompare se montează un robinetde reţinere pe conducta de refulare. Electromotorul se izolează contra umezelii, avînd înfăşurarea statorului protejată de un tub subţire de oţel inoxidabil, vălţuit în interiorul statorului, iar rotorul e udat. în alte cazuri, rotorul se găseşte într-o cameră în care se introduce aer comprimat de la un compresor montat la sol, evitîndu-se astfel contactul motorului electric cu apa. La unele construcţii, pentru micşorarea secţiunii cablului electric, se montează sub motor un transformator coborîtor de tensiune. înălţimea coloanei poate atinge 200 m. Pompă de a-dlncime pentru extracţia ţiţeiului. Expl. petr.: Pompă introdusă în gaura de sondă sub nivelul de lichid şi care serveşte la extragerea ţiţeiului din sondă prin metoda pompajului de adîncime (v.), cînd presiunea de fluid e insuficientă pentru a asigura ridicarea fluidului de ia talpa sondei la suprafaţă. Din punctul de vedere al acţionării, respectiv după locul de montare a motorului în raport.cu pompa, se deose- LX> Pompe de adînclme> besc. pompe acţio- o) cu acţionare prin transmisiune; b) cu acţionate de la suprafaţă nare prin cuplare directă; 1) motor electric; prin transmisiune 2) conductă de refulare; 3) pompă cu rotor; mecanică (prin in- 4) casetă de susţinere; 5) conducta electrică, termediul unei garnituri de tije metalice cari fac legătura între pompa fixată în sondă, la adîncime, şi motorul montat la suprafaţă), numite şi pompe cu prăjini, şi pompe acţionate direct (hidraulic, pneumatic sau electric), numite şi pompe fârâ prăjini, şi cari formează, împreună cu motorul, un agregat de pompare, fi ind cuplate direct în gaura de sondă. Sin. Pompă de fund. Pompă cu prăjini: Pompă simplă cu piston, avînd cilindru cu diametru mic şi cu lungime mare. Cilindrii lungi se obţin prin asamblarea cap la cap a unui anumit număr de tronsoane de cilindru (v. Cămaşă 2), cari se centrează cu ajutorul unui piston de aliniere (v.) şi se strîng apoi în interiorul unui corp (manta) echipat cu mufe destrîngere la capete. întregul ansamblu se fixează la partea inferioară a coloanei de ţevi de extracţie. Supapele de admisiune şi de refulare ale pompei sînt de tipul cu scaun cu bilă (v. fig. LXIII). Pistoanele folosite sînt tuburi de oţel şlefuite la exterior, şi avînd la capete filet interior, pentru înşurubarea la partea superioară a racordului pistonului (element de-legătură între piston şi prăjinile de pompare), iar la cea inferioară, pentru înşurubarea carcasei coliviei inferioare (sub care se montează supapa pistonului)» Suprafaţa exterioară a pistoanelor poate fi netedă (v. fig. LXIVa) sau cu o serie de• şanţuri (rile) transversale cu secţiunea Pompă 89 Pompă dreptunghiulară (v. fig. LXIV b), cari permit o etanşare mai bună ori (tipul mai vechi) cu garnituri la exterior. cată de ţeavă şlefuită la interior(cilindru), în care se mişcă pistonul format dintr-un tub metalic etanşat cu manşete de piele sau de material textil impregnat. Supapa de admisiune ecu bilă şi fixată la capătul inferior al cilindrului într-un corp etanşat în cilindru cu manşete. Corpul supapei se poate extrage printr-o manevră simplă a pistonului care, avînd la capătul inferior o baionetă, prinde cepul ex-tractor montat deasupra corpului supapei, astfel încît, odată cu ridicarea întregului ansamblu, corpul supapei se eliberează din locaş, putînd fi scos odată cu pistonul. Supapa de refulare e de asemenea cu bilă şi e montată la partea superioară a pistonului. în ţara noastră, pompele TI standardizate au dimens iu» nea 2*x13/4 (prima cifră indică diametrul ţevilor de extracţie la care se poate monta pompa şi a doua, diametrul interior al ci lin» drului pompei). Pompatip TB(v.fig.LXVI) e construită în principal din aceleaşi elemente, compor» tînd aceeaşi manevră atît pentru introducere cît şi LXI. Pompe submersibile pentru apa. o) pompa cu motorul uscat, montat deasupra pompei; b) pompă cu motorul udat, cu ţeavă de întrefier în mai multe straturi şi montat sub pompă; c) pompă cu motorul udat, cu izolare specială a înfăşurării statorului; 1) motor electric; 2) manta cu inel de apă; 3) conductă de aspiraţie a aerului; 4) lagăr cu bile; 5) cameră de aer; 6) pompă de aer cu inel de apă; 7) supapă de reţinere; 8) pompă cu rotor; 9) ţeavă de întrefier în mai multe straturi; 10) dispozitiv de compensare a împingerii axiale; 11) lagăr de alunecare; 12) sorb cu sită; 13) lagăr oscilant; 14) manta de izolare; 15) filtru. După modul de introducere a pompelor cu prăjini în gaura de sondă, se deosebesc: Pompa tip T, numită şi pompa regular, se introduce în gaura de sondă după fixarea ei la partea inferioară a coloanei de ţevi de extracţie, împreună cu aceasta (constituind o prelungire a acesteia); extragerea din sondă a cilindrului pompei tip T necesită, astfel, extragerea întregii coloane de ţevi de pompare. Din această clasă de pompe fac parte: Pompa tip TI cu manşete (v. fig. LXV), care e construcţia cea mai simplă a acestui tip de pompă, fiind constituită dintr-o bu= LXII, Instalaţie de pompă submersi» bilă cu motor udat. pentru extragere ca şi pom- î) aparat de semnalizare optică; 2) capa TI, de care diferă prin sa pompei; 3) întreruptor electric; construcţia cilindrului, for- 4) compresor de aer; 5) vană; 6) con» mat dintr-o serie de cămăşi, duetă de aer comprimat; 7) conductă linere sau bucşe. Aceste de refulare; 8) dispozitiv pentru con® cămăşi sînt aşezate într-o trolul nivelului apei; 9) pompă sub» manta cilindrică (jachetă) mersibilă; 10) sorb cu sită; 11) motor şi sînt strînse cu ajutorul electric» unor mufe înşurubate la extremităţile mantalei. Elementele componente ale pompei sînt următoarele: mantaua 1, echipată la capete cu mufele speciale 2 şi 3; în mufa 3 se înşurubează niplul de prelungire 4, în care se găseşte corpul _____ supapei de admisiune cu cepul extractor? mai jos, prin intermediul mufei 6,! se montează niplul de fixare 5, în care se aşază etanş capă-' tul inferior al corpului supape de admisiune. în interiorul cămăşilor 7 şi 8, cari formează cilindrul propriu-zis, lucrează pistonul 9, echipat la capătul superior cu un racord 10, iar la partea inferioară, cu piesa 11, cu care se fixează colivia 12 (uneori şi 16) şi supapa de refulare 13 (cînd e cazul, şi 15), la piston. La piesa 11 se ataşează, de asemenea, baioneta extractoare 14. Cepul extractor 17 se LXIII. Supapele cu bila ale pompei cu prăjini, o) cu flanşă; b) plată. Ez3 b Piston de pompă, o) neted; b) cu rile. Pompă 90 Pompă fixează în colivia 18 care, prin intermediul unui corp 11, e solidară cu port-scaunul 19, pe care se găseşte un inel 20, cu care se fixează, în locaşul de forma unui canal circular, în niplul de fixare 5 şi în reducţia inferioară 21. în ansamblul supapei de admisiune intră, de asemenea, supapele cu bilă 13h situate deasupra port-scaunului 19. 7 -6 LXV. Pompă tip TI cu manşete. 1) supapă de refulare; 2) cilindru ^ (ţeavă) ; 3) piston; 4) manşetă de piele; 5) cep extrac-tor; 6) supapă de admisiune. fixează la capătul inferior al cilindrului, între colivia 3 şi suportul 10. Dispozitivul de fixare a pompei la capătul inferior al coloanei de ţevi de pompare e constituit dintr-o reducţie superioară 12 şi un corp cilindric 15, între cari se strîng scaunul 13 al inelului opritor şi ancora 14. Ancora e formată dintr-un cilindru de oţel, avînd la partea superioară un număr inelar, iar la cea inferioară terminîndu-se cu şase LXVI. Pompă cu prăjini tip TB. 1) manta; 2, 3 şi 6) mufe ; 4) nipfu de prelungire; 5) niplu de fixare ; 7, 8) cămăşi; 9) piston; 10) racordul pistonului ; 11) carcasa coliviei inte" rioare; 12, 16) colivii intei ioare; 13, 15) supape cu bilă; 14) baioneta extractoare ; 17) cep extrac-tor ; 18) colivie deschisă ; 19) port-scaun ; 20 inel de fixare; 21) reducţie inferioară. Pompa tip P (v. fig. LXVII), numită şi pompă insert, deoarece se introduce în sondă cu ajutorul prăjinilor de pompare (prin interiorul coloanei de ţevi de pompare la al căror capăt inferior se suspendă), aşezîndu-se etanş pe scaunul dispozitivului de fixare. E o pompă cu piston cu acţiune simplă. E constituită din mantaua 1, avînd un manşon 2 la capătul superior şi colivia 3 la capătul inferior, cu ajutorul cărora se realizează strîngerea cămăşilor în interiorul mantalei. între manşonul 2 şi corpul de ancorare 4 (piesă cilindrică ştrangulată în exterior la partea centrală) se montează inelul de ghidare 5, prin care trece tija conducătoare a pistonului, şi care permite trecerea prin el a lichidului refulat de piston; în acelaşi scop, felinarul 6, montat deasupra, are trei ferestre laterale, prin cari lichidul împins de piston trece din pompă în coloana de ţevi de pompare. între felinar şi corpul de ancorare e montat inelul opritor 7, care reprezintă piesa cu diametrul cel mai mare, din ansamblul pompei, şi care se aşază pe scaunul 73 din dispozitivul de fixare, asigurînd etanşarea şi fixarea pompei în locaş. în felinar se înşurubează ghidajul ajustabil 8, cu ajutorul căruia, afară de ghidarea tijei pistonului (echipată la capătul superior cu racordul 9), se poate realiza reglarea poziţiei de lucru a pistonului în pompă, astfel încît în timpul funcţionării să existe spaţiu mort corespunzător la ambele capete. Supapa de admisiune 11, cu bilă, se LXVII. Pompă tip P (pompă insert). 1) manta; 2) manşon; 3) colivie interioară; 4) corp de ancorare; 5) inel de ghidare ;] 6) felinar; 7) inel opritor; 8) ghidaj ajustabil ; 9) racord ; 10) suportul sapapei inferioare ; 11) supapă de admisiune ; 12) reducţie superioară ; 13) scaunul inelului opritor ; 14) ancoră ; 15) corp cilindric (locaşul ancorei) ; 16) racordul pistonului ; 17) piston; 18) colivia pistonului ; 19) supapa de refulare cu bilă a pistonului ; 20) piuliţa supapei pistonului. LXVIII. Pompă cu lindru mobil. gheare tăiate din corpul ei; ghearele, uşor curbate spre interior, presează asupra corpului de ancorare 4, menţinînd pompa fixă în timpul deplasării pistonului. Pistonul 17, legat de garnitura de prăjini de pompare prin tija conducătoare, se înşurubează Ia aceasta prin intermediul racordului 16. Acest racord al pistonului are la partea inferioară o mufă interioară cu trei ferestre laterale, prin cari lichidul adus de piston intră în ţevile de extracţie. La capătul inferior al pistonului se montează colivia 18 (care are rolul de a limita cursa bilei supapei pistonului), sub care se găseşte supapa de refulare 19, cu bilă, fixate cu ajutorul piuliţei 20, care se înşurubează în mufa interioară a pistonului, servind drept reazem pentru supapa cu bilă 19. Cămăşile cari formează cilindrul pompei sînt de oţeluri de calitate superioară, fin prelucrate la interior şi la capete. Pompa cu cilindru mobil (v. fig. LXVIII) e construită astfel, încît pistonul 4 rămîne în poziţie stabilă tot timpul funcţionării, fiind solidar cu dispozitivul de fixare5, montat la capătul inferior al coloanei de ţevi de pompare. Elementul mobil se fixează lacapătul inferior al garn ituri i Pompă 91 Pompa de prăjini de pompare şi e format din corpul 3, în ansamblul căruia intră şi cilindrul pompei, şi care se mişcă odată cu aceasta. Supapa de admisiune 2 se montează Ia partea superioară a corpului 3, iar supapa de refulare /, în ciIindrul mobiI al pompei. Pentru exploatarea sondelor duble (cari exploatează simultan două strate productive prin aceeaşi gaură de sondă) se folosesc pompele în tandem (legate în serie şi acţionate simultan). Agregatul e constituit dintr-un corp complet închis, două dispozitive de trecere a fluidului, un packer fix pentru sondă şi un packer deplasabil, pentru circularea încrucişată a fluidului. Pompa superioară trage fluidul din zona inferioară şi-l refulează în ţevile de extracţie, iar cea inferioară împinge ţiţeiul din zona superioară prin spaţiul inelar din coloană. Ambele pompe sînt acţionate printr-o garnitură de prăjini de pompare, comună. Echiparea unei sonde duble cu pompe în tandem se efectuează în modul următor (v. fig. LXIX): în apropierea părţii superioare a perforaturilor din zona inferioară se fixează rioară a garniturii principale de ţevi de extracţie se află o ţeavă perforată, două sau trei bucăţi ' de ţevi de extracţie cu mufe şi un dispozitiv de fixare şi etanşare a acestor ţevi. La instalaţiile de mică adîncime, cînd se fixează garnitura principală de ţevi de extracţie, niplul de ancorare se fixează la partea superioară a packerului. La instalaţi i le pentru sondele adînci se utilizează o ancoră cu un dispozitiv de blocare, iar garnitura principală deţevi de extracţie efixatăde packer ; acesta îndeplineşte rolul de ancorare a ţevilor de extracţie şi împiedică deplasarea ţevilor în timpul operaţiilor de pompare. Dispozitivul cu căi încrucişate pentru trecerea fluidului şi capul de fixare se instalează lîngă partea superioară a perfora-turilor zonei superioare. Şiul de fixare a pompei inferioare e montat la o distanţă suficientă sub ansamblul cu căi încrucişate de trecere a fluidului, pentru a permite funcţionarea pompei inferioare. Distanţa maximă dintre pompe în diferite situaţii de montaj e de 450 m, distanţă măsurată exact pentru determinarea lungimii tijelor de distanţare, necesare între cele două pompe. Deasupra ansamblului cu căi încrucişate de trecere se montează un niplu de fixare, supradimensionat, pentru a permite fixarea unei pompe în cazul că e necesară pomparea numai dintr-o formaţie. Garnitura principală de ţevi de extracţie se fixează într-o flanşă dublă, fixată la capul de coloană. Garniturasecundară de ţevi de extracţie, de V, echipată cu un niplu de fixare, e trecută prin deschiderea lăsată în flanşa dublă. Tijele sînt etanşate pentru a se asigura controlul sondei atunci cînd se introduce garnitura de ţevi de extracţie. După fixarea ţevi lor de extracţie de 1*se aşază penele şi se introduc garniturile în dispozitivul de fixare a ţevi lor de extracţie. Adîncimea de fixare a pompei şi debitul extras determină componenţa garniturii de prăjini de pompaj, care la rîndul ei determină poziţia garniturii principale de ţevi de extracţie. Avantajul esenţial al instalaţiilor cu pompe în tandem e economicitatea exploatării la sondele duble, deoarece nu sînt necesare garnituri de ţevi de extracţie paralele, ceea ce reduce costul lucrărilor de foraj şi al echipării sondei. Pompă fără prăjini: Agregat de pompare, format dintr-o pompă propriu-zisă (cu piston, radială, etc.) cuplată direct cu motorul de acţionare (hidraulic, pneumatic sau electric), şi introdus în sondă sub nivelul lichidului (v. Pompaj de adîncime). în prezent se folosesc două tipuri de pompe fără prăjini: pompe hidraulice cu piston şi pompe electro-centrifuge. Pompa hidraulica cu piston (v.fig. LXX), numită şi pompa Kobe, e constituită dintr-un agregat for-matdintr-un motorhidraulic cu piston 1 şi o pompă cu piston 2, montate în acelaşi corp metalic şi avînd pistoanele pe o tijă comună 5. Agregatul se introduce în sondă cu ajutorul unor ţevi cu diametru mic 3,prin cari se injectează de la suprafaţă lichidul de acţionare, sub presiune, care după ce trece prin filtrul 4, pătrunde în motor, asigurîndu-i o funcţionare continuă. Corpul agregatului are la partea inferioară un vîrf conic 6, care se aşază în sabotul conic 7, de la capătul inferior al coloanei de ţevi de pompare 8, asigurîndu-se astfel etanşarea şi fixarea pompei în locaş. Lichidul din sondă pătrunde în agregat txx_ Pompă hidraulicâ cu piston. prin sabotul /, prin canalul interior al vîrfului conic 6, apoi în pompă şi, din pompă, în spaţiuI inelar dintre ţevi le 3 şi 8, iar de aici, la suprafaţă, în conducta de evacuare. Lichidul de acţionare, la intrarea în motorul 1, e dirijat printr-o supapă-sertar de formă cilindrică 9, astfel construită încît permite injectarea alternativă a lichidului motor pe ambele feţe ale pistonului. Corpul agregatului e echipat cu canale de admisiune şi de evacuare atît la motor un packer de producţie. La partea infe- cu instalaţie de pompe de extracţie în tandem. 1) ţeavă de extracţie; 2) pompă superioară; 2') dispozitiv de fixarea pompei suDerioare; 3) garnitură de ţevi de extracţie paralelă; 4) dispozitiv de fixare a garniturii de ţevi de extracţie; 5) dispozitiv de blocare; 6) perfora-turile zonei superioare; 7) pompă inferioară; 8) fixatorul pompei inferioare; 9) packer; 10) perforaturile zonei inferioare; 11) supapă pentru zona superioară; 12) cap de fixare; 13) manşon de etanşare; 14) intrarea fluidului din zona superioară ; 15) dispozitiv cu căi încrucişate; 16) supapa zonei inferioare; 17) niplu special de fixare. Pompă 92 Pompă cît şi Ia pompă, cum şi cu supape de admisiune 12 şi de refulare 13 la pompă. Lichidul de acţionare se evacuează din motor în spaţiul inelar prin canalul 70, ferestruicile 11 servind Ia controlul mişcării alternative a sertarului. Pentru obţinerea echilibrării hidraulice, tija pistonului e echipată cu o contra-tijă 14 Ia partea inferioară, care se mişcă în buceaua 16. Piesele în mişcare se ung cu ţiţei curat, adus prin canalul 15. Dimensional, cilindrul motorului şi al pompei, respectiv pistoanele, au acelaşi diametru; în unele cazuri se pot folosi şi pistoane cu diametru mai mare la pompă, cînd, de exemplu, e necesară pomparea unei cantităţi mari de lichid din sonde puţin adînci, sau invers, în cazul sondelor cu adîncime mare, în scopul aplicării unei presiuni de lucru mai mici» Pompele recent construite şi folosite în ţara noastră au următoarele dimensiuni: 11//. 2*, 21//, 3*, 4* şi 6'. Diametrul coloanei de introducere a agentului motor e de 1/2* pentru pompe de 1 11//, mergînd pînă la l1^*, pentru pompe de 6*. Caracteristicile de lucru ale acestor pompe sînt: 50**’100 curse/min, lungimea cursei 0,25*"0,85 m, debitul maxim 600 m3/zi şi mai mult (după mărimea pompei şi elementele de pompare), consumul mediu de energie 4 kWh/m3 lichid ridicat la fiecare 1000 m înălţime; randamentul' totai al instalaţiei 40 %, cînd sonda produce ţiţei parafinos, şi pînă la 60%, cînd ţiţeiul pompat nu conţine parafină. Datorită avantajelor pe cari le prezintă, aceste pompe au perspective mari de utilizare în viitor. Un tip special de pompă hidraulică cu piston e pompa libera, care se poate deplasa liber în sondă, reducînd astfel durata de manevră (introducere şi extragere). Aceste pompe, a căror unitate de fund e identică cu aceea a pompei fixe, se introduc în sondă fie prin cădere liberă în coloana de ţevi plină cu lichid, fie împinse de Ia suprafaţă de un curent de ţiţei, pînă cînd ajung în punctul de fixare. Pompa se etan» şează în coloana interioară cu ajutorul unui packer sau al unei garnituri de etanşare situate la exteriorul corpului pompei. După fixarea în locaş, acţionarea e obişnuită. Pompa se extrage din sondă prin inversarea sensului de circulaţie a lichidului motor în sondă; în spaţiul inelar se introduce lichid, cu ajutorul căruia pompa e scoasă din locaş şi adusă la suprafaţă prin coloana interioară. Inversarea sensului de circulaţie se realizează cu ajutorul unui dispozitiv montat în punctul de fixare al pompei. Sistemul cu pompă liberă se poate realiza atît cu ţevi concentrice cît şi cu ţevi paralele. Pompa Kobe. V. Pompă hidraulică cu piston. Pompa electrocentrifugă (v. fig. LXXI) e constituită dintr-un agregat compus dintr-o pompă radială a, acţionată de un motor electric c, între cari se intercalează protectorul b. Pompa radială e formată dintr-o serie de 4°°°185 de palete rotorice 1 şi statorice 2, montate intercalat una deasupra alteia (cele rotorice fiind montate pe arborele 3, iar cele statorice, în carcasă). Arborele motor se învîrteşte la partea superioară într-un lagăr cu buceie de bronz 4, iar la capătul inferior, într-un rulment 5, cu trei rînduri de bile, protejat contra pătrunderii lichidului de presgarnitura 7. Corpul pompei are în partea inferioară un filtru 6, prin care pătrunde lichidul în pompă. Motorul electric de acţionare e de construcţie specială (cu lungime mare în raport cu diametrul său), pentru a putea pătrunde şi în găuri Ia adîncimi mari şi cu diametri mici. Rotorul 1 e format din cîteva secţiuni de aproximativ 300 mm, între fiecare pereche de secţiuni fiind montate lagăre de bronz 2, cu cari se realizează centrarea axului motor 4. Statorul 3 e bobinat pe toată lungimea sa. Caracteristici Ie generale sînt: doi poli, trifazat, rotor în scurt-circuit, tensiunea de lucru în general 440 V, 3600 rot/min (la 60 per/s). Arborele motor se sprijină Ia capete în rulmenţi cu bile 5, jjngerea fiind asigurată prin canalul din interiorul axului. în interior, moto- rul e umplut cu ulei de transformator, care serveşte la ungere şi la răcire, pierderile datorite neetanşeităţii completîndu-se din rezerva care se găseşte în protectorul b. Protectorul, montat între pompă şi electromotor, e con» stituit dintr-o cameră superioară 1, plină cu unsoare consis- a b c LXXI. Pompă electrocentrifugă. o) pompa radială; h) protector; c) electromotor, tentă, şi dintr-o cameră inferioară 2, cu ulei de transformator ambele constituind rezervele de fluid de ungere, atît pentru pompă cît şi pentru motor. Unsoarea e împinsă în pompă prin canalul 6, datorită presiunii create în camera 1 de pistonul 3, cu garnitura 4, împins de resortul5, aflat în stare de comprimare în momentul introducerii agregatului în sondă. Uleiul de transformator trece din camera 2 în carcasa electromotorului, prin spaţiul din jurul axului protectorului 7. Rezerva fluidului de ungere într-un astfel de protector e asigurată pentru o perioadă de aproximativ şase luni. La asamblarea celor trei părţi, arborii lor se cuplează, formînd o tijă comună, cu transmisiune directă. Cablul de alimentare cu curent electric a motorului trebuie să fie flexibil şi impermeabil Ia apă şi la ţiţei. Cablul e format din trei firedecupru izolate individual, avînd ocămaşă comună de cauciuc, peste care se aşază două straturi de mătase şi două de bumbac, impregnate cu lac şi protejate de un blindaj de oţel galvanizat; diametrul exterior e de circa 45 mm (în dreptul pompei, secţiunea rotundă e schimbată cu o secţiune Pom pi 93 Pompl dreptunghiulară). La introducerea în sondă, cablul se fixează, cu ajutorul unor cleme speciale, de fiecare ţeavă din garnitura coloanei de pompare cu care e introdus agregatul. Randamentul instalaţiilor de pompare cari folosesc astfel de agregate variază între 29 şi 47 %, datele obţinute din practica exploatării indicînd randamente mai bune în cazul sondelor cu adîncime mică şi cu debite mari. Sin. Pompă Reda. Pompa Re do. V. Pompă electrocentrifugă. Pompă de alimentare a căldărilor de abur. Termot.: Pompă radială orizontală, sau pompă cu piston, pentru alimentarea cu apă a căldărilor de abur. Q H trebuie să fie ascendentă cu scăderea debitului, în spe-cial cînd instalaţia reclamă funcţionarea mai multor pompe în paralel. La instalaţii mici de căldări stabile, la locomotive cu abur şi la căldări marine se folosesc şi pompe cu piston pentru LXXII. Schema Instalaţiei de alimentare cu apă a unei căldări (pompele de alimentare a căldării şi a preîncălzitoruiui unite într-un singur agregat)» f) căldare; 2) turbină cu abur ; 3) condensator; 4) rezervor de apă; 5) pompă de condensat; 6) preîncălzitor; 7) pompă de alimentare,, Pompa trebuie să asigure alimentarea cu apă fără întrerupere, să fie capabilă să livreze un debit mai mare decît cantitatea de apă consumată prin vaporizare, la o înălţime de pompare superioară sumei presiunii căldării şi a pierderi lor prin conducte. Pompafuncţionea-ză, de regulă, cu apă caldă, astfel încîtse montează sub nivelul rezervorului de aspiraţie. La temperaturi peste 100°, apa e adusă în pompăsub o presiune mai înaltă decît presiunea de vaporizare (v. fig. LXXII). La temperaturi înalte, pres-garniturile se răcesc cu apă. Pompele folosite la căldările marine sînt de obicei verticale. în unele instalaţii de căldări stabile de înaltă presiune, pompele de alimentare a căldării şi a preîncălzitoruiui sînt montate într-un singur agregat. Primele etaje folosesc la pomparea apei în preîncălzitor, iar celelalte, la alimentarea căldării. Sistemul prezintă avantajul că agregatul are un randament mecanic mai bun şi foloseşte un singur motor electric. Pompele radiale pentru alimentarea căldărilor au dispozitive speciale pentru preluarea împingerilor axiale. în cazul debitelor mari se folosesc construcţii speciale dublu aspirante, multietajate (v. fig. LXX///). Pompele de alimentare a căldărilor deabursînt acţionate, de regulă, cu motoare electrice. Pentru siguranţa exploatării se folosesc pompe de rezervă, acţionate cu turbine cu abur (v. fig. LXX/V), cari intră automat în funcţiune în momentul în care s-a oprit pompa acţionată electric. Pentru funcţionarea în bune condiţii a pompelor radiale de alimentare cu apă, la diferite debite şi înălţimi de pompare, caracteristica LXX/V. Pompă de alimentare a căldării I) pompă de ulei; 2) turbină cu abur; LXX/I/. Pompă de alimentare o căldărilor de abur de debit mare fi presiuni medii (dublu aspiranta muitietajată). I) dispozitiv de compensare a împingerii axiale; 2) lagăr de reazems 3) pompă radială, cu două etaje, cu stator cu palete. alimentarea cu apă a acestora. Tipul folosit e pompa cu abur cu acţiune directă, simplex sau duplex. Debitul cerut pompelor variind foarte mult (în special la căldările de locomotivă), pompele cu acţiune directă corespund foarte bine, reglarea lor fiind uşoară prin varierea cantităţilor de abur introdus în pompă. Pompă de alimentare cu apă» Al im, apa: Pompă cu rotor, orizontală sau ver-ticală, folosită pentru alimentarea cu apă a localităţilor, a instala» ţii lor, etc. Tipul de pompă se alege în funcţiune de debitul şi de înălţimea de ridicare necesare, şi din punctul de vedere al economiei exploa» de abur acţionată cu turbina cu abur. 3) acuplaj elastic; 4) pompa radială. tării şi al energiei disponibile (v. fig. XLV). Sin. Pompă de apeduct. Pompă de alimentare cu combustibil. Mş.: Pompă pentru alimentarea cu combustibil a unui motor cu ardere internă, care aspiră combustibilul dintr-un rezervor şi îl refulează spre motor. Aceste pompe se folosesc la motoare cu electroaprindere sau cu autoaprindere, în special la cele de vehicule, cînd rezervorul de combustibil se găseşte la un nivel inferior poziţiei carburatorului, respectiv inferior poziţiei pompei de injecţie. în general, în aval de pompă se instalează un filtru, iar în amonte de pompă se poate introduce un decantor sau un filtru ; de asemenea, pompa de alimentare poate fi echipată cu un dispozitiv de reglare a debitului. Tipul pompelor de al imentare cu combustibil motor depinde de felul motorului, de puterea şi de turaţia lui. Se folosesc pompe mecanice, în general antrenate prin arborele de distribuţie al motorului, şi pompe electromecanice, acţionate electric; uneori, anume la unele motoare Diesel, pompa de alimentare cu combustibil e incorporată în pompa de injecţie9 Pompa P4 Pompa Constructiv, pompele de alimentare pot fi: pompe cu piston fără supape, cu trei pistoane dispuse în formă de stea, antrenate de un arbore comun, distribuţia combustibilului fiind constantă. Perna de aer 7 de la ieşire are rolul de a amortisa pulsaţiile. — Valoarea depresiunii la aspirare depinde de cursa levierului 2 şi de raportul dintre volumui minim şi voiu- LXXV. Pompa de combustibil, cu trePpistoane dispuse în stea. а) secţiune prin D—b) secţiune prin —B; c) secţiune prin A—-C; 1) arbore cotit; 2) piston; 3) cilindru; 4) corp de pompa; 5) cana! de aspiraţie; б) cana! de refulare; 7) "gresor; 8) casa regulatorului; 9) orificiu de compensare; 10) membrana; 11) supapă de reglare; 12) supapă de trecere; 13) resortjde reglare; 14) şurub de fixare; 15) tijă de reglare; 16) cutie intermediară; 17) piesă de strîngere; 18) şurub de strîngere; 19) piuliţă de închidere; 20) canelură; 21) canal de ungere; 22) scaun de supapă; 23) contraplacă; 24) capac; 25) de la rezervorul de combustibil motor; 26) spre carburator. asigurată prin mişcarea pendulară a cilindrilor (v. fig. LXXV); pompe cu membrană, cu supape de intrare şi de ieşire a combustibilului motor (v. fig. LXXVl); pompe duble cu angrenaje, LXXVI. Pompă de combustibil, cu membrană. 1) de la rezervorul de combustibil; 2) ţeavă de admisiune; 3) supapă de admisiune; 4) resort de fixare a membranei; 5) supapă de refulare ; 6) ţeavă de refulare; 7) spre carburator; 8) membrană; 9) arbore cu came; 10) pîrghie de acţionare; 11) pahar; 12) filtru de combustibil. cu două conducte de aspiraţie şi cu o conductă comună de refulare (v. fig. LXXVll); pompe cu piston, cu resort şi cu supape (v. fig. LXXVlII), incorporate în pompa de injecţie; etc. Fig. LXX/X reprezintă o pompă de benzină pentru motoare cu ardere internă, care produce o depresiune de 0,3"*0,5 kgf/cm2. La această pompă, levierul 2 e acţionat de excentricul 1 de pe axul cu came, care trage de mijlocul membranei 4 şi deschide supapa de intrare 5, ceea ce asigură aspirarea benzinei din rezervor; cînd excentricul 1 trece spre poziţia punctată, resortul 3 împinge membrana4, supapa5 se închide şi supapa6 se deschide, astfel încît carburatorul e alimentat la o presiune mul maxim al camerei de deasupra membranei. Presiunea de alimentare a carburatorului depinde de tensiunea resortului 3 şi trebuie să se găsească între limitele 1,1 şi 1,3 kgf/cm2 (echiva- j lente cu 1,5**-4,3 m [ *! j \ 1 coloană verticală de benzină). Dacă ar face curse întregi, pompa ar debita de 10---30 ori mai multă benzină decît e necesară motorului, a-ceastă capacitate mare de pompare fiind uti Iă pentru : umplerea rapidă a carburatorului după o „pană“ de benzină; asigurarea alimentării cînd pompa are mici defecte; mărirea durabilităţii membranei, prin faptul că, în funcţionarea normală, flexiunile acesteia sînt extrem de reduse la începu tu l cursei de refulare. ■— Multe pompe au un levier exterior pentru acţionare manuală, pentru umplerea rapidă a carburatoruIui dacă acesta e gol, de exemplu după o „pană" de benzină. De asemenea, unele pompe au două membrane, una pentru benzină şi alta pentru menţinerea depresiunii necesare acţionării unor echipamente accesorii, cum sînt ştergătoarele de parbriz LXXVll. Pompă de combustibil (schemă de funcţionare). 1) ieşirea combustibilului motor; 2) supapă de pompare manuală; 3) cilindru de pompă; 4) intrarea combustibilului motor; 5) regulator de presiune; 6) legătură la precomprimare ; ->) circuit de combustibil motor la pompare cu pompa;-------►) circuit de combustibil motor cu regulatorul de presiune deschis;--------->■) cir- cuit de combustibil motor Ia pompare manuală. Pompa 95 Pompă ale vehiculelor echipate cu motoare cu ardere internă; sub membrană există un orificiu liber, pentru ca benzina să nu se scurgă în baia de ulei a motorului, cînd membrana e defectă sau prezintă o perforaţie mică, în ultimul caz alimentarea carburatorului cu benzină putînd fi menţinută mult timp. Pompele mecanice pentru motoare cu ardere internă prezintă dezavantajul că, fiind fixatejjjpe motor, (se încălzesc atît de la blocul cilindrilor cît şi prin radiaţie de la colectorul de evacuare (dacă acesta se găseşte^ în apropiere). Temperatura ^carterului şi a uleiului din baie]depăşind uneori 100°, benzina se încălzeşte şi se poate vaporiza în corpul pompei, ceea ce poate produce înceta- 2T LXXIX. Pompă de benzină, 1) excentric; 2) levier; 3) resort; 4) membrană; 5 şi 6) supape; 7) pernă de aer. măreşte posibilitatea aspirării de aer; în general, filtrul e plasat înaintea supapei de intrare, fiind de obicei solidarizat cu pompa. Filtrele de benzină au forma unui pahar de sticlă sau de metal, avînd ca element filtrant o sită metalică fină sau o cupă din ceramică poroasă. Pompă de apeduct. Alim. apa. V. Pompă de alimentare cu apă. Pompă de asanare. Hidrot.: Pompă cu rotor, în general axială, uneori radială, orizontală sau verticală, LXXVIII. Pompă de combustibil cu piston, cu resort şi cu supape. /) faza de aspiraţie; //) faza de refulare ; III) mers în gol; 1) camă; 2) tachct cu rolă; 3) spaţiu sub piston; 4) canal de legătură; 5) ieşirea combustibilului ; 6) supapă de refulare; 7) resort de piston ; 8) supapă de aspiraţie; 9) intrarea combustibilului; 10) spaţiu deasupra pistonului; 11) piston; 12) resortul tachetului; 13) tachet. rea alimentării prin „blocaj cu vapori". Supraîncălzirea pompei sepoateevitaprin:garnituri termoizolante între pompă şi bloc, paravane de tablă cari protejează pompa de radiaţii, ventilarea pompei cu aer rece de sub radiator. — Pompele electromecanice, acţionate electric, sînt convenabile din punctul de vedere al supraîncălzirii, deoarece pot fi instalate departe de motor şi astfel funcţionează la o temperatură mult mai joasă. Uzurile curente la pompa de benzină se produc prin eroziune şi coroziune, la cele două supape. Aceste uzuri nu se manifestă în mod evident; însă pe măsură ce etanşeitatea supapelor pompei scade, cursa membranei creşte în mod inutil, din care cauză la un moment dat membrana se perforează şi pompa se defectează. Membrana poate face curse inutile şi din cauza vaporizării parţiale a benzinei în corpul pompei, la aspirare, şi a condensării acestor vapori, la refulare. Filtrul poate fi situat înainte sau după pompă. Situarea înaintea pompei reduce uzuri le supapelor prin eroziune, însă LXXX. Pompă de asanare. 1) stator; 2) rotor; 3) tub de aspiraţie, curbat. folosită la pomparea apelor de pe terenurile cari trebuie asanate (v. fig. LXXX şi LXXXI). Sin. Pompă de drenare. LXXX/. Instalaţie cu pompă de asanare. 1) pompă; 2) nivelul apei pe terenul de asanat; 3) conductă de refulare; 4) rîu ; 5) casă de pompă. Pompă de canalizaţie. Canal: Pompă folosită la pomparea apelor meteorice, a apelor uzate sau reziduale (meanjere şi industriale) şi a nămolurilor din aceste ape. Pomparea e necesară în următoarele cazuri: pentru ridicarea acestor ape din reţeaua de canalizare, cînd scurgerea prin gravitaţie devine neeconomică (în generai cînd adîncimea fundului rigolei canalului ajunge la o adîncime mai mare decît 8° * * 10 m); la vărsarea apelor epurate şi convenţional-curate în emisare, cînd nivelul mir.im al suprafeţei oglinzii ^ompi 96 Pompa apei din canalul pe care soseşte apa e inferior nivelului maxim stabilit cu asigurarea de 5%; pentru ridicarea apelor uzate la intrarea tn staţiunea de epurare, cînd, în urma acestei pompări, apele curg prin gravitaţie în interiorul staţiunii de epurare; pentru ridicarea apei între diferitele construcţii cari constituie staţiunea de epurare; pentru scurgerea sub presiune a nămolurilor între diferitele construcţii ale staţiunii de epurare; pentru evacuarea nisipurilor din dez-nisipatoare. în canal izaţia apelor uzate industriale, pomparea se execută pentru deplasarea apei în cursul proceselor tehnologice, pentru vărsarea apelor epurate şi convenţional-curate în emisari, şi pentru ridicarea apelor uzate la intrarea în staţiunea de epurare, ca şi la apele uzate menajere şi meteorice. Pentru pomparea apelor meteorice, cum şi a apelor uzate (reziduale)cari conţin maximum 2% corpuri străine în suspensie şi nu au acţiuni corozive asupra metalelor, se pot folosi tipurile de pompe utilizate pentru apele curate. Pentru celelalte ape reziduale, ape meteorice şi nămoluri se folosesc pompe de construcţie specială, în funcţiune de natura lichidului care trebuie deplasat şi, în special, de viscozitate, de concentraţia în suspensii, de acţiunea corozivă, de mărimea debitului şi de înălţimea de ridicare. Pompele de canalizaţiespeciale prezintă particularităţi constructive speciale, şi anume: se construiesc fără dispozitive de conducere şi cît mai robuste; se construiesc cu un singur etaj sau cu un număr de palete mai mic (v. fig. L), astfel încît suspensiile (impurităţile) să parcurgă prin pompă un drum cît mai scurt şi cît mai uşor; paletele trebuie să aibă o formă cît mai aerodinamică, iar corpul pompei trebuie să fie lipsit de proeminenţe cari ar putea uşura aglomerarea suspensiilor; interiorul pompei trebuiesă fie uşor accesibil, în care scop se montează pe corpul pompei racorduri şi capace de revizie-vizitare, cari permit curăţirea rotorului şi a corpului pompei. Pompele folosite pentru canalizarea apelor meteorice şi a apelor uzate menajere sînt următoarele: Pentru pomparea apelor uzate meteorice menajere din reţeaua de canal izaţie şi în interiorul staţiunii de epurare se folosesc pompe radia-Se orizontale şi verticale; pentru cantităţi de ape uzate mai mari (necesitînd un diametru al flanşei de intrare peste Dn 400) se folosesc numai pompe radiale verticale. Pentru pomparea nămolurilor proaspete şi fermentate se folosesc pompe radiale orizontale şi verticale, cum şi pompe volumice cu piston. Pentru pomparea nămolului activ, la bas inele de aerisire şi la filtrele biologice, se folosesc pompe radiale verticale şi pompe axiale (ultimele se folosesc şi pentru pomparea apelor meteorice). Pentru evacuarea apelor freatice la construcţia şi repararea canalizaţii lor se folosesc pompe cu membrane, manuale sau mecanice,, pompe pentru pămînt, etc» Pentru evacuarea aerului din corpul pompei şi din conducta de aspiraţie, cînd pompa trebuie amorsată la pornire (deoarece e amplasată la un nivel superior nivelului apei care trebuie pompate), sau cînd, din cauza neetanşeităţilor, aerul intră în pompă formînd pungi cari provoacă ruperea coloanei de apă, se foloseşte o pompă de vid(v. Pompă de vid, sub Pompă 2). Amorsarea pompelor de ape uzate prin eliminarea aerului a înlocuit aproape complet sistemul de amorsare prin umplerea cu apă a conductei de aspiraţie şi a corpului pompei, deoarece nu reclamă montarea unei clapete de reţinere la capul din apă al conductei de aspiraţie şi care se poate bloca din cauza impurităţilor (suspensiilor). Pompa de vid consistă dintr-o carcasă cilindrică umplută parţial cu apă, în care se învîrteşte un motor în stea aşezat excentric. Prin rotire, paletele determină nişte camere al căror volum creşte în prima parte a drumului parcurs şi descreşte în porţiunea finală. Apa aruncată spre carcasă prin acţiunea forţei centrifuge permite un aflux de aer din conducta de aspiraţie prin orificiul de aspiraţie, pe care îl evacuează, prin orificiile de refulare, în partea doua a parcursului, cînd volumul camerelor se micşorează. Pompele pentru canalizarea apelor uzate industriale sînt de construcţie specială şi sînt echipate cu mijloace speciale de protecţie. Pentru pomparea apelor uzate erozive şi corozive, pereţii interiori şi rotorul cu palete se execută din materiale rezistente la aceste acţiuni, sau se căptuşesc cu plăci de cauciuc, ori se asigură spălarea lor printr-o vînă de apă care intră direct în corpul pompei, etc. Pentru pomparea apelor uzate cari conţin fibre se montează o bucea de protecţie a axului, contra încolăcirii fibrelor, şi cuţite, aşezate pe paiete, cari rad fibrele adunate. Pentru apele uzate cari conţin pulpe de fructe se utilizează pompe cu rotorul deschis, cu unificarea canalului de trecere a apei, etc. Puterea necesară a motoarelor pentru pompele de cana li-zaţie se obţine majorînd puterea necesară la axul pompelor, în funcţiune de puterea pompelor, cu 5%, la pompele de peste 100 CP, — pînă la 50--*100%, la pompele cu puterea de 1—2 CP. Exemple de pompe de canal izaţie: Pompa radia- I â orizontala pentru ape menajere (fecaloide) — de tip NF (v. fig. LXXXIl) — are rotorul închis, echipat cu două palete, cu spaţiu larg între rotor şi pereţi, pentru trecerea suspensiilor. Carcasa pompei, pereţii laterali şi rotorul sînt executaţi din fontă, iar axul, din oţel. Axul se roteşte pe bile şi reazemă pe un lagăr de bronz rigid, legat cu corpul pompei, aşezat în consolă şi care serveşte şi ca presgarnitură. Pompa e acţionată de un electromotor, de care e legată elastic. LXXXIl. Pompa radi ala orizontala, pentru canalizaţie. o) secţiune longitudinala; b) secţiune A—B; c) vedere din spre M (la scară mai mica); 1) rotor; 2) corpul pompei; 3) carcasa; 4) axul rotorului; 5) inel de etanşare; 6) capacul gurii de vizitare; 7) ulei; 8) nivelul uleiului; 9) indicator de nivel pentru ulei; 10) roata de transmisiune; 11) conductă de aspiraţie; 12) conductă de refulare. Pom pi Pompa pompa radiala verticala (v. fig. LXXXIII) se foloseşte pe scară mare la canalizări, deoarece poate fi coborîtă în imediata apropiere sau chiar sub nivelul apei, reducîndu-se astfel (adeseori complet) înălţimea de aspiraţie şi timpul de intrare în acţiune a pompei, în timp ce motorul pompei poate fi aşezat deasupra nivelului inundabil. Ea se □ Vrî © Pti LXXXIII. Pompă submersibilă, cu electromotor aşezat deasupra nivelului apei. î)sorb; 2) pompă; 3) motor electric; 4) conductă de refulare; 5) manşon de fixare; 6) cablu electric. LXXXIV. Pompă semiaxială, pentru canalizaţie. î) motor; 2) tijă de acţionare; 3) tub de aspiraţie; 4) tub de racord; 5) tub de refulare. foloseşte în excluzivitate pentru debite mai mari, cari recla- decît Dm 400 mm. mă o secţiune a flanşelor mai mare Pompa semiaxială se foloseşte pentru pomparea cantităţilor mari (peste 500 l/s) de nămol activat, la înălţimi mici (sub 6***8 m). Corpul de pompă e format din trei tuburi :tubul de aspiraţie; tubul care cuprinde rotorul pe care sînt fixate paletele şi un tub de racord care susţine lagărul tijei de acţionare a pompei de către motor (v. fig. LXXXIV şi LXXXV). La canalizări se folosesc pompe semiaxiale verticale. Pompa se mon- LXXXV. Rotor de pompă semiaxială, pentru canalizaţie. 1) palete; 2) tijă de acţionare; 3) rotor. tează cu rotorul înecat, avînd o înălţime de ridicare mică (1***2 m). Randamentul lor e de circa 80%. Pompa Cu membrana (v. fig. LXXXVI), manuală sau mecanică, se foloseşte pentru evacuarea cantităţilor foarte mici de ape cu pămînt din săpături, în special pentru repararea canalizaţiilor fără aflux sesnibil de ape freatice. Pompa manuală e acţionată cu ajutorul unei manete, iar cea mecanică, cu ajutorul unui motor cu electroaprindere, montat pe un cărucior. Pompa manuală are un debit de 12 m3/h, iar cea mecanică, de 25 m3/h. înainte de punerea în funcţiune, pompa trebuie umplută cu apă (v. sub Pompă de epuizment). LXXXVI. Pompă cu membrana, pentru canalizaţie. 0) secţiune longitudinală; b) vedere de sus; c) jumătate vedere frontală şi jumătate de secţiune transversală; 1) membrană; 2) tub de aspiraţie; 3) clapetă de refulare; 4) conductă de refulare. Pompa cu piston (v. fig. LXXXVII) e folosită rar, pentru pomparea nămolurilor din decantoare în rezervoarele pentru fermentare. Nămolul are umidităţi variabile (92--*99 %), din care cauză pompele centrifuge obişnuite sau de canalizare nu pot transmite un debit uniform, ceea ce provoacă greutăţi în exploatarea staţiunilor automatizate şi în procesul de fermentare a nămolurilor. Pompele cu piston prezintă'avantajul că debitul pompat depinde nu mai de cursa pistoanelor şi de numărul curselor pe minut. Pompa pentru materii fibroase (melasă) e o pompă radială cu carcasa de construcţie robustă şi LXXXVH. Pompă cu piston, pentru nămol. 1) motor; 2) piston; 3) transmisiune; 4) arbore cotit; 5) conductă de aspiraţie. cu rotorul în stea (v. fig. LXXXVIII). Capacul de curăţire formează peretele frontal al pompei, astfel încît aceasta poate 7 Pompă §8 Pompt LXXXVIII. Pompa de canalizaţie cu rotorul în stea şi capac cu şarniera. 1) rotor în stea; 2) capac cu şarniera. oţe! căptuşit cu oţel-mangan, etc. p o m î n t se foloseşte pentru eva- fi curăţită fără demontarea conductelor. După natura lichidului, corpul pompei se execută din fontă, bronz, oţel, etc. V. şî Pompă de ape reziduale. Pompa pentru nisip şi pompa pentru alte materiale agregatesînt echipate cu dispozitive speciale de curăţire şi de protecţie contra acţiunii abrazive a materialelor transportate (nisip, pietriş, cenuşă, etc.). Rotorul are paletele în exterior, spre racordul de aspiraţie, inelele de etanşare fiind curăţite în permanenţă de un curent de apă curată. Carcasa e turnată din Pompa pentru cuarea apelor din săpăturile mari, în lucrările de hidromecanizare. E o pompă radialăcu un etaj, cu rotorul cu o singură ieşire, aşezat în consolă pe axul pompei. Debitul acestor pompe e de la 400***10 000 m3/h pulpă de pămînt (revenind la 1000***1500 m3/h pămînt pentru 10 000 m3/h pulpă), înălţimea de ridicare pînă la 80 m, iar distanţa de refulare, pînă la 4 km. Pompă de con-densatorde abur. Termot.; Pompă folosită la condensatoarele de abur, pentru evacuarea aerului, respectiv a condensatului. Pompele cari evacuează aerul în amestec cu aburul se numesc pompe uscate, iar cele cari evacuează şi condensatul (amestec de abur cu apă de condensaţie) se numesc pompe umede. Evacuarea aerului pătruns în condensator (odată cu aburul de emisiune), din motorul cu abur sau prin porţiunile neetanşe ale condensatorului, trebuie să fie continuă; altfel, acumularea aerului în condensator provoacă micşorarea gradului de vid şi, deci, se micşorează randamentul motorului. Funcţionarea pompelor de condensator se adaptează acestui regim. — specia (pompă umeda, cu piston, cu acţiune directă, cu dublu efect). I) cilindru de abur; 2) distribuţie pentru cilindrul de abur; 3) tijă comună de piston ; 4) piston plonjor; 5) cilindru de condensat şi de aer. Pompele uscate, folosite în la condensatoarele prin amestec (la cari condensatul nu e retrimis în căldare), sînt, de obicei, pompe de aer cu piston cu două etaje (acţiune compound), cu supape multiple; supapele sînt metalice sau de cauciuc. Eie se execută cu înălţime de aspiraţie mică. — Pompele umede, folosite în special la condensatoarele cu suprafaţă de separaţie, sînt pompe cu piston (v. fig. LXXXIX) sau pompe radiale. Ele aspiră, împreună cu aerul din condensator, şi apa de condensaţie, pe care o trimit în rezervorul de alimentare a căldării, aerul fiind refulat de pompă. Pompele cu piston au supape multiple, pentru a se putea evacua aerul separat de apa de condensaţie. în pompele radiale, apa e antrenată de rotor, iar vinele de apă realizează antrenarea aerului; viteza de ieşire a amestecului din rotor e mare, şi de aceea el se trece printr-un »difuzors unde i se măreşte presiunea. Amorsarea pompei se face prin introducerea de apă în corpul ei. Pompele de condensator funcţionează cu randamente mici, şi adeseori sînt înlocuite cu e j e c-t o a r e. în centrale termice de mare putere şi la căldări de înaltă presiune se folosesc, uneori, pompe de condensator grupate într-un singur agregat cu pompele de răcire ale condensatorului. Agregatul e format din trei pompe radiale, antrenate de acelaşi arbore, cu diferite raporturi de transmitere, şi anume; pompa de răcire, de joasă presiune şi cu un singur etaj, cu debit mare şi cu înălţime de ridicare mică (7°**9 m); pompa de aspiraţie a aerului din condensator, cu două etaje, cu o presiune de aproximativ 5 at; pompa de con-densat, care aspiră apa de condensaţie şi o refulează în căldare, cu un singur etaj şi cu înălţime de refulare mare. Pompă d e d î s t r î b u I r e a produselor petroliere. Ut.: Pompă folosită în staţiuni le rutiere de distribuire sau în cele din locurile de depozitare a produselor petroliere (v. fig. XC). Pompa e echipată cu un bloc distribuitor, cu vase de sticlă gradate, şi cu un contor de marcare şi de înregistrare a cantităţilor de produse petroliere distribuite. Tipurile de pompe folosite sînt pompe cu piston cu antrenare manuală cu pîrghie, de obicei cu dublu efect, sau pompe radiale cu un etaj, amenajate pentru pomparea lichidelor volatile, antrenate de un electromotor. t Pompă de drenare. Hidrot. V. Pompă de asanare. Pompă de epuizment. Cs.: Pompă folosită la evacuarea apelor infiltrate în săpăturile executate pentru construcţi i sau a apelor subterane colectate în anumite puncte, în vederea coborîrii nivelului apelor freatice. Factorii prind-pali de cari depinde alegerea pompelor sînt următorii: debitul de infiltraţie al apelor în incinta de fundaţie, adîncimea cotei de fundare şi structura pămînturilor străbătute de săpătură. Debitul total al pompelor de epuizment instalate trebuie să depăşească cu 50***100% debitul efectiv infiltrat, pentru a asigura funcţionarea instalaţiei şi în timpul scoaterii temporare din funcţiune a pompelor pentru efectuarea lucrărilor de XC Pompă manuală de distrî= buirea produselor petroliere. 1) vas de sticlă gradat; 2) dispozitiv de înregistrare; 3) bloc distribuitor; 4) pompă manuală cu aripi; 5) manivela de acţionare. Pom pi Pompă curăţire, de întreţinere sau de reparaţie, cum şi pentru a asigura golirea rapidă a apelor acumulate în groapa de fundaţie, în cazul întreruperi lor de lucru. înălţimea teoretică de aspiraţie a pompelor depinde de greutatea specifică a lichidului aspirat; rezistenţele de frecare în conducte; rezistenţele la coturi, la vane şi la schimbări de secţiune ale conductelor; rezistenţa la intrarea apei în conducta de aspiraţie; scăderea presiunii atmosferice, în funcţiune de altitudine. Practic, înălţimea de aspiraţie nu trebuie să depăşească 7 m, la pompele mari, şi 5,50oo*6 m, la pompele mici. înălţimea de refulare depinde numai de puterea disponibilă şi de rezistenţa materialului folosit. Pompele folosite curent la epuizmentele directe lucrează prin aspiraţia şi refularea apei. Pompele cu vînă de aer, de apăsau de abur, cu cari se obţine depresiunea necesară, pulsometrele la cari depresiunea se obţine prin injecţii de apă în camera de aspiraţie umplută cu abur şi pompele „Mammuth“ cari funcţionează cu aer comprimat, nu se mai folosesc astăzi. Tipurile şi capacitatea pompelor folosite la epuizmentesînt foarte variate. Pompele cu membrana sînt folosite la debite mici, cînd nu e necesară o pompare continuă. Ele pot fi cu unu sau cu doi cilindri, cu acţionare manuală sau mecanică (motoare electrice sau termice), montate pe roţi sau pe un postament simplu. Pompele cu membrană se manevrează simplu, sînt robuste, insensibile la ape impure şi au un randament bun. Pompele cu piston pot fi cu acţiune simplă sau* cu acţiune dublă, manuală sau mecanică (motoare electrice sau termice), şi sînt folosite rar la lucrări de epuizment» Ele sînt folosite uneori pe şantiere, în scopuri speciale (pomparea apei potabile sau industriale, etc.). Pompele radiale, cu capacităţi diferite, sînt cel mai frecvent folosite la epuizmente. Deşi au un randament mult mai mic decît al pompelor cu diafragmă sau cu piston, la putere egală cu acestea prezintă o serie de avantaje: costă puţin şi reclamă cheltuieli de instalare şi de întreţinere mici; au organe robuste, funcţionare sigură, deservire simplă, uzură mică; au debit continuu, uşor regkbil, funcţionare echilibrată; nu reclamă camere pneumatice pentru uniformizare (ca pompele cu piston); au turaţii joase (de 700°“3000 rot/min), ceea ce permite cuplarea directă cu motoare electrice sau termice de înaltă turaţie, pe un postament comun; au volum şi greutate mici, ceea ce permite instalarea uşoară în spaţiile înguste ale fundaţiilor (instalarea pe o grindă de lemn sau pe cadrele sprijinirilor). Faţă de pompele cu membrană sau cu piston, pompele rcdiale uzuale prezintă dezavantajul că pot fi amorsate numai cînd conducta de aspiraţie şi rotorul pompei sînt pline cu apă. Pompele radiale folosite curent în construcţii sînt cu ax orizontal, cu un singur rotor (monoetajate) şi cu înălţimi de refulare pînă la 30 m (pompe de joasă presiune). Diametrul conductei de refulare variază între 50 şi 300 mm, debitul corespunzător fiind cuprins între 4 şi 130 l/s. în puţurile colectoare forate se folosesc pompe de joasă presiune cu ax vertical, cu motorul sus, cu înălţimi de pompare de circa 10*”12 m. Accesoriile cu cari e echipată o pompă radială în funcţiune sînt următoarele: motorul electric sau termic, care poate fi cuplat direct cu pompa pe un postament comun, sau care acţionează pompa prin curele de transmisiune; sorbul cu clapetă de reţinere, care opreşte intrarea materiilor grosiere în conducta de aspiraţie şi care, uneori, e echipat cu sită; furtunul de aspiraţie, flexibil, de cauciuc, cu lungimea de 2,50*,*7,0 m, armat cu spire de sîrmă de oţel, care permite lungirea conductei de aspiraţie cu adîncirea săpăturilor, sau mutarea sorbului după nevoie, fără a scoate pompa din funcţiune; 12***15 m ţeavă de oţel, cu flanşe, în tronsoane de 0,5, 1,0 şi 2,0 m, şi două coturi pentru conducta de aspiraţie şi conducta de refulare; vana de închidere, montată la conducta de refulare pentru reglarea debitului pompei; garniturile de carton presat sau de cauciuc, montate între flanşele conductelor, asamblarea fiind asigurată cu buloane de strîngere a flanşelor. Pompa se instalează pe o platformă amenajată pe marginea săpăturii. La pompele acţionate prin curele de transmisiune, motorul se aşază la distanţa minimă decel puţin 2 m de pompă. /'■“x Sensul rotaţiei se alege astfel, ^Om încît tronsonul inferior al cure- J— >, . . „ . A „L_L_ lei sa fie cel întins, pentru ca suprafaţa de contact dintre şaibă şi cureasă fie mai mare şi acţionarea mai sigură (v. fig. XC/). Sorbul se aşază la o adîncime cît mai mare posibilă în puţul colector, fără adepăşi înălţimea de aspiraţie. Faţa inferioară a sorbului trebuie să fie la cel puţin 30 cm deasupra fundului puţului, pentru a evita antrenarea particulelor de pămînt, iar faţa superioară, la cel puţin 30 cm sub nivelul apei, pentru a evita absorpţia de aer. Formarea unui turbion în jurul sorbului se evită prin aşezarea unei coroane de scînduri tfâcae XCl. Acţionarea pompei de epuizment prin curea de transmisiune. a) acţionare corectă; b) acţionare greşita; î) motor; 2) pompă; 3) curea. XCII. Pompâ radială de epuizment, aşezată la un puţ colector. 1) sorb cu clapetă; 2) coroana (gră-tar) de scînduri; 3) conducta de aspiraţie; 4) robinet de golire; 5) robinet de aerisire; 6) pîlnie de umplere ; 7) vana de reglare; 8) conducta de refulare; hx) înălţime de aspiraţie; h2) înălţime de refulare; h3) sarcina totală a pompei. să fie cît mai scurtă şi, pe c coronamentul sprijinirilor şi o diferenţă mare de nivel, XCIII, Sifonarea conductei de refulare a pompelor de epuizment. 1) sorb; 2) pompă; 3) coronamentul sprijinirilor; hi) înălţimea de pompare pentru coronamentul sprijinirilor; h2) înălţimea de pompare cu sifonare. care pluteşte în jurul conductei de aspiraţie (v. fig. XCH). Conducta de aspiraţie trebuie ît posibil, verticala. Dacă între nivelul apei exterioare exista se foloseşte efectul sifonării, 7* Pompa 150 Pompi pentru a reduce înălţimea de pompare (v. fig. XCIIl). Cînd săpăturile avansează şi înălţimea de aspiraţie depăşeşte 6***7 m, pompa se coboară şi se instalează pe cadrele sprijinirilor, consolidate, sau pe o bermă amenajată în taluzul săpăturii. Motorul se amplasează la o cotă superioară, pe cît posibil neinundabilă. Postamentele pompelor cuplate direct cu motoarele lor pot fi suspendate cu lanţuri de macarale diferenţiale, cari permit coborîrea succesivă odată cu avansarea săpăturilor. Astfel se evită întreruperile pentru înnădi rea succesivă a conductei de aspiraţie. Pentru adîncimi mari se folosesc pompe de adîncime, subm mersibile, la cari motorul de antrenare (electric) e cuplat direct cu pompa într-un corp tubular de oţel, care apără motorul de apă. întregul grup motor-pompă e suspendat de coloana de refulare şi se coboară sub nivelul hidrodinamic al apelor subterane, pompa lucrînd permanent sub apă. Pompă de fîntînă. Alim. apă: Pompă folosită pentru ridicarea apei din fîntîni. Tipurile de pompe folosite XCIV. Pompă de fîn-tînă, de aspiraţie, cu acţionare manuală (fazele pompării). o) înainte de începutul aspiraţiei: corpul de pompă plin cu aer, organul de reţinere la aspiraţie închis; b)aspiraţia: organul de reţinere’ladspira-ţie deschis; c) umplerea corpului de pompă cu apă, prin trecerea ei prin piston: organul de reţinere la aspiraţie închis; d) ridicarea apei de către piston: organul de reţinere Ia aspiraţie deschis; 1) pîrghie cotită de acţionare; 2) tija pistonului; 3) corp de pompă; 4) piston cu organ de reţinere (bilă); 5) organ de reţinere la aspiraţie. diferă după mărimea şi după adîncimea fîntînilor. Pentru fîn-tînile cu debit mic şi cu adîncime mică se folosesc pompe aspiratoare cu acţionare manuală (v. fig. XCIV). Pentru fîntîni le cu debite mijlocii şi mari, şi la cari pompa poate fi amplasată astfel, încît înălţimea de aspiraţiesă fie mai mică decît înălţimea coloanei de apă corespunzătoare presiunii atmosferice (aproximativ 10,33m), se folosesc pompe cu piston şi pompe radiale (v. fig. XCV); la fîntînile de mare adîncime se folosesc pompe de adîncime (pompe submersibile sau cu transmisiune) şi pompe cu două fluide (cu vînă de aer şi cu vînă de apă). Acţionarea pompelor de fîntînă cu un singur fluid şi cu antrenare mecanizată se face de obicei cu electromotoare sau cu motoare cu ardere internă; uneori se folosesc pompe cu abur cu acţiune directă. Pompele debitează apa în rezervoare, uneori (8\ m-'7 i Tnrin rf a’—*]£< —Vi—f AL 1 jgffl l ;; Hf_ XCVl. Pompă de foraj, cu motor cu abur, cu acţiune directă, duplex. I) cilindru de abur; 2) tijă de comandă a distribuţiei; 3) corp de pompă; 4) cameră de aer; 5) sită pentru pămînt şi depuneri; 6) piston cu cămaşă de cauciuc; 7) presgarnitură. pornirea şi oprirea pompelor făcîndu-se automat, comandate prin nivelul apei din rezervor. Sin. Pompă de puţ de apă. Pompă de foraj: Expl. petr.: Pompă folosită în sistemul de foraj hidraulic pentru realizarea circulaţiei fluidelor de foraj pe cari le aspiră din batale sau din rezervoare şi le refulează prin manifold (claviatură) către gura sondei. Pompa de foraj mai serveşte şi Ia prepararea la suprafaţă a fluidului de foraj, la tratarea cu diferite substanţe pentru corectarea caracteristicilor, evacuarea la batalul de rezervă sau la cel de reziduuri, golirea beciului sondei, etc. Pompele de foraj folosite pot fi: rotorice (radiale) sau volumice (cu organ de pompare rotitor, ori cu piston cu dublă acţiune). Dintre acestea, cele mai utilizate sînt pompele cu piston, ele asigurînd presiuni de lucru înalte şi permiţînd înlocuirea relativ uşoară a pieselor supuse uzurii. La unele construcţii de instalaţii de foraj se utilizează atît pompe radiale cît şi pompe cu piston, primele refulînd fluidul de foraj în conductele de aspiraţie ale pompelor cu piston. Recent se mai foloseşte ca pompă de foraj turboforul (v.) care, aşezat în poziţie orizontală, e transformat în pompă axială care poate să lucreze la debite mari şi la presiuni înalte. Arborele turboforului e antrenat, în acest caz, de un motor cu ardere internă sau de un motor electric. Pompele cu piston folosite Ia forarea sondelor sînt de tipul duplex (v. fig. XCVl) şi triplex, orizontale; la unele instalaţii de sondeze pentru mică adîncimese folosesc pompe simplex cu piston orizontal sau vertical. Pompeie sînt acţionate fie cu abur pînă la 25 kgf/cm2, fie de motoare cu ardere internă sau electrice, prin transmisiune. La acţionarea electrică, fiecare pompă e acţionată de cîte un motor (de obicei asincron), iar la acţionarea cu motoare cu ardere internă, pompele sînt acţionate individual sau de un grup de motoare. Pompa are diametrul cilindrului de 4***6 ori diametruI pistonului, cilindrul fiind căptuşit cu cămăşi (linere). Prin înlocuirea pistoanelor, respectiv a cămăşilor, se obţine o gamă destul de largă de debite, absolut necesară în practica forajului. XCV. Pompă de fîntînă, radială. 1) motor; 2) aparat de ungere sub presiune; 3) conductă de refulare; 4) pompă centrifugă; 5) sorb. Pompă 101 Pompă Unele pompe cu piston, afară de camera de aer, sînt echipate şi cu amortisoare de construcţie specială. Sin. Pompă de noroi. Pompă de fund. Expl. petr. V. Pompă de adîncime pentru extracţia ţiţeiului. Pompă de incendiu Ut.: Pompă care serveşte la stingerea incendiilor. Se folosesc: pompe de mînă, montate pe un cărucior cu două sau cu patru roţi (folosite rar şi numai în instalaţii mici); pompe cu abut, stobile, folosite numai în instalaţiile în cari se dispune de abur la presiunea de 2*'*3 at; pompe radiale mobile, antrenate prin motoare cu ardere internă (m o t o p o m p e) şi montate, fie pe un cărucior, fie pe un automobil (folosite, în general, de serviciile de pompieri) şi antrenate de motorul autovehiculului. Pompele ra-dihle au greutate şi ancombrament mici; ele se pot amorsa singure (cînd nu se dispune de apă sub presiune) şi pot menţine aspiraţia în tot timpul funcţionării. Dispozitivul de amorsare, de siguranţă, e constituit, de obicei, dintr-o pompă suplemen-tară, cu piston rotativ şi cu antrenare manuală. — Răcirea motorului pompei centrifuge e efectuată prin apa pompată de pompă; pe timp de ger, pompa e încălzită de apa de răcire care iese din motor. Pompă de încercări hidraulice. Ut., Tehn.: Pompă care serveşte la efectuarea încercărilor de presiune hidraulică (presiune la rece) a sistemelor tehnice cari funcţionează sub presiune (căldări de abur, prese, recipiente sub presiune, conducte de presiune, etc.). Se folosesc pompe cu piston, cu simplu şi cu dublu efect, cu supape sau cu bile, cari sînt acţionate manual (de obicei) sau mecanizat. De obicei, pompele sînt montate într-un rezervor de apă şi sînt transportabile. Pompă de injecţie. Mş.: Pompă pentru introdu* cereasub presiune a combustibilului în cilindrii unui motor cu injecţie mecanică (v. fig. XCVII). Pompele de injecţiese folosesc la motoare cu autoaprin- dere (de ex. la motoare 1 ? y3 Diesel) şi la unele mo- " toare cu electroaprinde-re (de ex. ia motorul Hesselmann), diferenţa constructivă dintre ele fiind determinată mai ales de lubrifianţa combustibilului. XCVII. Dispoziţia pompei de injecţie în motorul Diesel. 1) filtru de aer; 2) supapa de admisiune; 3) injector; 4) supapă de evacuare ; 5) conductă de evacuare a gazelor de ardere; 6) pistonul pompei de injecţie ; 7) colector de admisiune; 8) pompă de injecţie; 9) conducta de injecţie; 10) conductă de aer; 11) pompă de alimentare; 12) filtru de combustibil motor; 13) conducta de întoarcere; 14) robinet de golire; 15) conductă de refulare pentru combustibil motor; 16) rezervor de combustibil motor; / 7) conducta de aspiraţie pentru combustibil motor ; 18) camă de comandă a pompei de injecţie. Presiunea de introducere a combustibilului variază după felul motoarelor cu injecţie mecanică, fiind 300'*'700 ats la motoarele Diesel cu injecţie directă, 80* * * 180 ats la motoarele Diesel cu injecţie indirectă şi 80***150 ats la motoarele cu injecţie-electroaprindere. Pe lîngă realizarea presiunii de injecţie necesare, pompele de injecţie trebuie să asigure: introducerea în cilindrii motorului a aceleiaşi cantităţi de combustibil motor, pe fiecare ciclu, corespunzătoare turaţiei şi sarcinii motorului; introducerea aceleiaşi cantităţi de combustibil în fiecare cilindru al motorului; începerea injecţiei la acelaşi unghi de rotaţie al arborelui cotit, pentru o anumită turaţie, fără variaţii în timp faţă de acest unghi ; presiune de injecţie constantă; debitul de combustibil independent de turaţia pompei, respectiv a motorului, dar reglabil pentru diferite regimuri de turaţie a motorului ; avansul la începerea injecţiei, o dată cu creşterea turaţiei motorului. Condiţiile de funcţionare a motoarelor Diesel impun injectarea de cantităţi foarte mici de combustibil motor, cari pot scădea pînă la a 100 000-a parte din volumul cilindreei (aproximativ 30---80 mg/cursă la motoare cu turaţie înaltă şi 100---300 mg/cursă la motoare cu cilindree mare, scăzînd la 10**-25 mg/cursă la mersul în gol); durata injecţiei e foarte scurtă (aproximativ 0,001--*0,002 min la motoarele rapide, cu turaţia între 2000 şi 3000 rot/min) şi diferenţa dintre cantităţiledecom-bustibil motor injectat în cilindrii motoarelor policilindrice e de ordinul a ±3%. Aceste condiţii de funcţionare impun realizarea unei pompe de injecţie cu presiune înaltă de funcţionare (pompe cu înălţime de pompare foarte mare), care în general variază cu pătratul turaţiei mo- XCVIII. Schema instalaţiei de alimentare a unui motor cu injecţie mecanică. 1) rezervor; 2) pompă de aii' mentare; 3) filtru; 4) pompă de injecţie; 5) injector; 6) manometru. XC/X. Scheme de alimentare a pompei de injecţie, o) prin cădere; b) prin pompă de alimentare ; c) prin pompă de alimentare şi cădere; 1) rezervor; 2) filtru ; 3) conductă de alimentare; 4) pompă de injecţie; 5) conductă de întoarcere. torului. Scăpările de combustibil depind de presiunea de pompare şi reducerea lor e posibilă numai cu o bună etanşare. Al imentarea cu combustibil a unui motor cu injecţie mecanică reclamă atît o pompă cu injecţie, cît şi o instalaţie adecvată (v. fig. XCVIII), care include rezervorul de combustibil (1), eventual o pompă de alimentare (2), filtre (3), injectoare (5) şi un manometru (6). Fig. XC/X a reprezintă schema alimentări i prin cădere, iar fig. XC/X b şi fig. XC/X c reprezintă schema alimentării prin pompă de alimentare, respectiv schema alimentării prin pompă de alimentare şi cădere. Ca exemplu se indică instalaţia de alimentare a motorului KD-35 (v. fig. C a) şi o instalaţie de alimentare tip Bosch (v. fig. C b\ Pompă 102 Pompă Pompele de injecţie folosite la motoarele cu ardere internă sînt pompe cu piston fărăgarnituri de etanşare, cari îndeplinesc condiţii le de funcţionare la presiuni le de pompare foarte înalte, necesare. Pompele de injecţie pot fi: pompe individuale, constituite dintr-un element refulant, asociat unui cilindru al motorului (folosite în special la motoarele de mare putere); pompe multiple, numite şi multipompe sau pompe-bloc, constituite prin reunirea mai multor elemente refulante, cîte un element pentru fiecare cilindru al motorului. La ultimele pompe, antrenarea şi rezervorul din care se aspiră combustibilul motor sînt comune pentru toate elementele, iar conductele de refulare corespund numărului de elemente refulante (numite şi elemente de pompare). C. Scheme de instalaţii de alimentare, s) instalaţie de alimentare a motorului KD-35; b) instalaţie de alimen» tare tip Bosch; î) rezervor; 2) sitâ filtru; 3) sita sorbului; 4) filtru pre® curâţitor; 5) pahar de decantare; 6) pompâ de alimentare; 7) filtru fin; 8) pompâ de injecţie; 9) injector; 10) filtru de aer. Un element refulant al pompei de injecţie e constituit, în principal, dintr-un corp de pompă cilindric, în care un piston fără garnituri de etanşare se deplasează în mişcare rectilinie alternativă, distribuţia pompei fiind realizată prin supape sau prin orificii de distribuţie, acoperite şi descoperite alternativ (v. fig. CI). Presiunile înalte şi precizia necesară în funcţionarea pompei impun folosirea unor materiale adecvate pentru piesele ei componente, ca şi uzinarea cu toleranţe strînse (ca ajustaje şi clasă de precizie), piesele componente fiind prelucrate cu precizie mare (de ex. prin lepuire pînă la toleranţa de Ci. Scheme de funcţionare a pompei de injecţie, a) pompă de injecţie cu cursă variabilă, la care cursa de refulare a pistonului e comandată de camă şi cursa de aspiraţie e comandată de resortul de rapel; b) pompă de injecţie cu cursă variabilă, la care cursa de aspiraţie a pistonului e comandată de camă şi cursa de refulare e comandată de resortul de rapel; c) pompă de injecţie cu cursă variabilă, la care cursa pistonului e comandată prin manşon şi pîrghie de reglare cu pană; d) pompă de injecţie cu cursă variabilă, la care cursa pistonului e comandată atît prin pîrghie cu rolă interioară (deplasabilă), cît şi prin pîrghie cu rolă articulată şi cu bară de reglare; e) pompă de injecţie cu cursă variabilă, la care cursa pistonului e comandată prin camă cu profil variabil (de-a lungul axei sale) şi prin deplasarea arborelui cu came; f) pompă de injecţie cu reflux variabil (cu cursa pistonului constantă), la care reglarea se obţine variind secţiunea unui canal conic, prin intermediu! unui ac de reglare; g) pompă de injecţie cu reflux variabil (cu cursa pistonului constantă), la care reglarea se obţine printr-un mecanism cu tijă şi cu excentric de comandă a supapei de aspiraţie; h) pompă de in= jecţie cu reflux variabil (cu cursa pistonului constantă), la care reglarea se obţine printr-un mecanism cu pîrghie oscilantă şi cu excentric;?) spre injector; 2) supapă de refulare; 3) cameră de aspiraţie; 4) supapă de aspiraţie; 5) de la rezervorul de motorină (prin pompa de combustibil si filtru); 6) piston ; 7) resort de rapel; 7') resort elicoidal; 8) rolă; 9) camă de comandă; 10) pîrghie de comandc; 11) pîrghie cu rolă interioară deplasabilă; 12) pîrghie cu rolă articulată; 13) bară de reglare^ 14) articulaţie; 15) bară de reglare (manuală sau prin legare la regulator) cu pană; 16) ac de reglare ; 17) canal conic cu secţiune variabilă; 18) tijă de comandă; 19) excentric; 20) supapă de descărcare; 21) tijă de comandă a supapei de descărcare; 22) tampon de contact; 23) articulaţie; 24) excentric de comandă a pîrghiei oscilante; 25) pîrghie oscilantă; 26) canal de descărcare. 1/2000» ”1/3000 mm) şi rodate în cilindru! pompei, Etanşarea nu se realizează prin presgarnituri (deoarece ar fi solicitate Pompâ 103 Pompă exagerat de mult), ci prin ajustajul dintre piston şi cilindru, de-plasarea pistonului fiind corect axială ;înacest scop, pistonul are o zonă de ghidare, a cărei lungime e de 5--6 ori mai mare decît diametrul, iar la pompele cu dimensiuni mari, pistonul are un labirint constituit din caneluri, etc. Supapelesfericesau conice, cari deschid şi închid ermetic, pot fi automate (prin diferenţa de presiune care se formează) sau acţionate (prin came sau prin resorturi), momentul de deschidere şi de închidere a orificiilor de distribuţie depinzînd, în general, de turaţia şi de sarcina motorului, ceea ce se poate realiza prin rotirea pistonului sau printr-un sistem de tije. Pompele de injecţie sînt antrenate, de obicei, de arborele de distribuţie al motorului, pe care se găseşte o camă care provoacă cursa de refulare a pistonului, cursa de aspiraţie fiind obţinută prin forţa elastică a unui resort de rapel (v. fig. CI a). La anumite pompe (de ex. la pompele tip Ganz-Jendrassek), cursa de refulare e comandată printr-un resort de rapel comprimat progresiv, iar cursa de aspiraţie e comandată prin camă (v. fig. CI b); alte pompe' sînt acţionate de aerul comprimat în cilindrul motorului. Reglarea timpului de injecţie (a avansului de injecţie) pentru diferite turaţii se obţine, de obicei, printr-un manşon de cuplare. Pompele de injecţie se deosebesc după modul de grupare a diferitelor organe ale pompei şi după modul în care se realizează variaţia debitului de combustibil motor pentru fiecare cursă a pistonului motorului. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: pompe cu conductă comună, pompe cu resort el icoidal, pompe acţionate forţa elastică a prin orificiul 5, fŢi"1ipfi bruşte a acului injectorului, provocată de resortului 7'; combustibilul intră în pompă în timpul cursei de întoarcere precedente a pistonului 6. •— Fig. CI a reprezintă o pompâ individuală acţionată prin cama, la care cama 9 împinge pistonul 6 şi acesta refulează combustibilul în camera de aspiraţie 3, iar la eliberarea rolei 8 se produce o nouă aspiraţie în camera 3 şi o creştere de presiune, datorită acţiunii resortului el icoidal 7. Astfel, combustibilul e refulat la o presiune înaltă şi trece prin supapa2 spre injector; combustibilul intră în pompă, prin supapa 4, în timpul cursei de întoarcere precedente a pistonului 6. Aceste pompe sînt mult utilizate, deoarece permit controlul debitului de com- CIII. Pompă-injector. 1) corpul pompei; 2) piston ; 3) camă; 4) resort de rapel; 5) roata dinţata; 6) crema-iieră; 7) ajutaj; S) orificiu de intrare a combustibilului; 9) orificiu de ieşire. bustibiI injectat, chiar la pres iuni de injecţie înalte. — Fig. CUI reprezintă o pompă-injector, realizată prin asamblarea directă apompei cu injectorul, pentru a el imina conductele de presiune CIL Schema de funcţionare a pompelor de injecţie cu conductă comună I) pompă de injecţie; 2) rezervor de presiune; 3) conductă comună; 4) injector; 5) camă; 6) tachet; 7) împinşător; 8) culbutor; 9) manometru; 10) mecanism de distribuţie. prin camă, pompe-injector, pompe cu distribuitor şi pompe monoelement. — Fig. CU reprezintă schema de funcţionare a unei pompe cu conductă comună, în care pompa de injecţie 1 e acţionată de mecanismul de distribuţie al motorului şi aspiră combustibilul din rezervorul motorului, refulîndu-l într-un rezervor de presiune 2 (la o presiune de circa 500 kgf/cm2), de unde intră în conducta comună 3 şi trece la injectoarele 4. Injecţia şi dozarea cantităţi i de combustibi I sînt comandate prin mecanismul constituit din cama 5-tachetul 6-împingătorul 7-culbutorul 8, astfel încît injecţia începe cînd acui injectorului 4 se deschide; cum durata injecţiei e egală cu durata de deschidere a acului, rezultă că prin variaţia acestei durate se poate modifica debitul. Acest tip de injecţie e relativ simplu, dar se foloseşte rar şi nu se recomandă la motoare rapide, deoarece orice defect de închidere a ajutajelor injectoarelor sau orice degradare prin uzură a orificii lor acestor ajutaje provoacă o funcţionare neregulată a motorului şi pierderi de combustibil.—-Fig. CI b reprezintă o pompâ cu resort elicoidal, la care resortul elicoidal 7' împinge pistonul 6 cînd cama 9 eliberează levierul 10, astfel încît combustibilul e refulat de piston şi trece prin supapa 2 spre injector. Combustibilul e refulat în cilindru cu o presiune înaltă, datorită ridicării CIV. Scheme de funcţionare ale pompelor cu distribuitor, o) pentru pompă cu distribuitor şi injector obişnuit; b) pentru pompă cu injector; 1) pompă de alimentare; 2) rezervor; 3) rezervor de alimentare ; 4) filtru; 5) pompă de injecţie; 6) rezervor de presiune; 7) conductă de trecere; 8) regulator de control; 9) distribuitor rotativ; 10) conductă depresiune; 11) pompă-injector; 12) ac-element; 13) camă; 14) culbutor; 15) resort de rapel. Pompă 104 Pompă d intre ele şi a asigura o răcire continuă, prin circulaţia combus-tibiluiui. La această pompă, pistonul 2 refulează combustibilul intrat din camera de aspiraţie (prin orificiul 8), prin ajutajul 7, sub acţiunea camei 3; combustibilul intră în camera de aspiraţie în timpul cursei de întoarcere a pistonului, produsă de forţa elastică a resortului 4, iar injecţia se termină cînd muchia renurii elicoidale deschide orificiul 9, prin care combustibilul din orificiul de intrare 8 trece în conducte. Variaţia debitului se obţine prin intermediul cremalierei 6, care este angrenată permanent cu roata dinţată 5 şi provoacă rotirea pistonului 2, adică deschiderea mai devreme sau mai tîrzie a orificiului 9. — Fig. CIV a reprezintă schema de funcţionare a unei pompe cu distribuitor şi injector obişnuit, în care combustibilul e aspirat de pompa de alimentare 1 din rezervorul 2 şi trimis în rezervorul de alimentare 3, de unde trece prin filtrul 4 şi ajunge în pompa de injecţie 5, care are un singur element. Pompa 5 refulează combustibilul în rezervorul de presiune 6 (la o presiune de circa 500 kgf/cm2), iar regulatorul de control 8 dozează cantitatea de combustibil pentru cilindrii motorului şi combustibilul trece prin distribuitorul rotativ 9 spre injectoare; începutul şi sfîrşitul injecţiei e determinat de canaiul elementului pompei 5 şi de elementul regulatorului 8, cantitatea de combustibil injectată depinzînd de presiunea din rezervorul 6, cum şi de intervalul de timp de la deschiderea conductei 7 de către canalul pompei 5 şi pînă la închiderea acestei conducte de către canalul elementului regulatorului 8. Aceste pompe, la cari regulatorul 8 reduce presiunea din tubulura injectoarelor fa sfîrşitul injecţiei (pentru a evita picurarea prin ajutaje), sînt folosite la motoare cu patru cilindri, deşi prezintă dezavantajul complicaţiei constructive. — Fig, CIV b reprezintă schema de funcţionare a resortului 15, iar distribuţia e reglată ca acul-eiement 12 să injecteze combustibil numai în timpul cursei motoare. Această pompă e constructiv mai complicată decît precedenta, deoarece reclamă un arbore cu came montat pe culasa motorului.— Pompa monoelement, pentru motoare poiicilindrice, e constituită dintr-o pompă de injecţie echipată cu un singur element, care asigură refularea şi repartizarea combustibilului la fiecare cilindru al motorului. Pistonul elementului e acţionat atît de o camă şi un resort, datorită cărora efectuează o mişcare trans-latorie-alternativă pentru refularea combustibilului, cît şi de un angrenaj conic, care îi asigură o mişcare rotativă pentru distribuirea combustibilului la injectoare; astfel, în timpul cursei de refulare, pistonul e rotit mereu în aceeaşi direcţie şi cu un număr corespunzător de grade. Injectoareie pot fi cy ajutaje deschise sau cu ajutaje închise cu acţionare hidraulica, iar reglarea debitului se obţine printr-o supapă conică, în comunicaţie cu camera de aspiraţie a elementului şi acţionată de regulator. Această pompă, care e mult folosită la motoare cu 2-”6 cilindri, e constructiv mai simplă decît pompele cu distribuitor, dar prezintă dezavantajul că uzura elementului se produce relativ repede, din care cauză se preferă la motoare cu un număr mai mare de cilindri. Variaţia debitului de combustibil motor, în funcţiune de încărcarea motorului, se poate obţine prin următoarele mijloace: la unele pompe, numite pompe cu cursă varia-b i I ă, prin variaţia cursei pistonului pompei şi introducerea în cilindrul motorului a întregii cantităţi de combustibil motor refulat de pistonul pompei (v. fig. CV); la alte pompe, numite pompe cu reflux variabil, prin laminarea în cilindrul de pompă, în timpul cursei de aspiraţie, a vinei de lichid combustibil, printr-o supapă reglabilă;, varierea, în CV. Pompe cu cursa pistonului variabilă. a) prin camă cu profil variabil; b) prin pană cu profil variabil; c) prin pîrghie cu rolă; d) prin excentric; 1) manşon; 2) camă cu profil înclinat; 3) pană; 4) pîrghie cu rolă; 5) ax excentric; 6) mecanism centrifug; 7) pîrghie cu articulaţia (8) mobilă; 9) brăţară; 10) greutăţile regulatorului, rotativ 9, echipat cu o pompă monoelement 5. Pompa 5 trimite combustibil la pompele-injector 11 şi dozează cantitatea de combustibi I pentru motor ; pompa-injector are un aoelement 12, comandat de cama 13 prin intermediul culbutorului 14 şi al CVI. Pompe cu cursa pistonului constantă. a) cu variaţia debitului prin supapă conică; b) cu variaţia debitului prin supapă comandată; c) cu variaţia debitului prin pîrghie oscilantă (tip Sulzer); 1) intrarea combustibilului; 2) supapă conică; 3) supapă de refulare; 4) levier; 5) excentric; 6) pîrghie oscilantă; 7) camă. timpul cursei de debitare, a cantităţii de combustibil motor din camera de refulare a cilindrului pompei (v. fig. CVI). Laminarea vînei de combustibi I motor se obţine printr-un mecanism cu ac de reglare, etc. La pompele cu cursă variabilă (v. fig. CVH), variaţia cursei pistonului pompei se poate realiza prin mecanisme de reglare, şi anume: prin mecanism cu pană de comandă şi cu pîrghie de comandă (sistem Ganz-Jendrassek), la care regulatorul motorului acţionează asupra penei de comandă care se poate deplasa în ambele sensuri, apăsînd în mod diferit asupra pîrghiei care comandă deplasarea, astfel încît lungimea cursei pistonului pompei la cursă lungă să corespundă unui debit de combustibil Pompă 105 Pompă motor mai mare, şi invers (v. fig. CVIH); prin mecanism cu pîrghie cu rolă intermediară deplasabilă, cu pîrghie cu rolă articulată şi cu barăde reglare (v. fig. C/X); prin camăcu profil variabiI de-a lungul axei sale şi prin deplasarea arborelui cu came; etc. La pompele cu reflux variabil (v.fig. CX), cursa pistonului pompei e constantă, iar variaţia cantităţi i de * combustibiI motor refulat de pompă se obţine prin următoarele mijloace: scurgerea unei părţi din combustibilul refulat, printr-un combustibilul refulat, prin acţiunea supapei de aspiraţie a pompei, legată cu un mecanism cu excentric şi cu tijă de comandă; descărcarea printr-o supapă specială, comandată 4 5 11 CVll. Pompă de injecţie cu cursa pistonului variabila, tip sistem Ganz-Jendrassek. 1) spre injector; 2) organ de reţinere (cu bile); 3) piston; 4) cama de comanda; 5) pîrghie oscilanta (de injecţie); 6) resort de rapel, de comandă a cursei de refulare (de injecţie); 7) piston de amortisare; 8) tija de comandă între pîrghia de injecţie şi pana de reglare; 9) pană de reglare fixă; 10) pîrghie de reglare; H)pană dereglare mobilă; 12) carcasa pompei; 13) şurub de reglare a resortului de comandă. CVHI. Schema pompei de injecţie cu cursă variabilă, tip Ganz-Jendrassek. O spre injector; 2) organ de reţinere (cu bile); 3) supapă de refulare; 4) de la rezervorul de combustibil motor; 5) piston ; 6) camă de comandă; 7) pîrghie de reglare; 8) pîrghie oscilantă (de injecţie); 9) resort de rapel, de comandă a cursei de refulare (de injecţie); 10) rolă de comandă; 11) pană de reglare. CIX. Pompe cu organe rotitoare, o) pompă cu piston rotitor; b) pompă cu supapă rotitoare; 1) intrarea combustibilului; 2) piston rotitor; 3) piston transla-tiv: 4) supapă rotitoare; 5) camă; 6) ieşirea combustibilului. canal con ic lateral, a cărui secţiune de curgere poate fi variată printr-un ac legat de regulator; descărcarea unei părţi din CX. Pompă de injecţie cu reflux variabil, tip Bosch. J) arbore cu came ; 2) pîrghie de comandă a avansului la injecţie; 3) resort de rapel; 4) cilindru de pompă; 5) organ de reţinere de refulare; 6) colector de admisiune (cameră de aspiraţie); 7) tijă de legătură la regulator ; 8) regulator; 9) pîrghie de acceleraţie; 10) dispozitiv de comandă a avansului la injecţie; 11) racord; 12) cremalieră; 13) carcasa pompei. de pistonul pompei prin intermediul unui mecanism cu pîrghie oscilantă şi cu excentric; descărcarea unei părţi din combustibilul motor aspirat în camera de refulare, prin orificiile de aspiraţie practicate în pereţi i corpului de pompă, a căror deschidere şi închidere sînt comandate chiar de pistonul pompei, care e totodată şi organ de distribuţie (pompa neavînd supapă de aspiraţie); etc. Cele mai multe pompe de injecţie cu reflux variabil sînt construite cu piston distribuitor rotativ, reglarea debitului pompei realizîndu-se prin rotirea pistonului pompei în jurul axei sale. Pompa cu piston distribuitor rotativ, cum epompa tip Bosch (v. fig. CX), e formată dintr-un număr de elemente refulante, egal cu numărul cilindrilor motoruIui, grupate într-un singur corp; uneori, pe fiecare ciI indru al motoruIui e montat un element de pompare. Fig. CXI reprezintă un element refulant al unei pompe tip Bosch, constituit dintr-un cilindru, în care se poate deplasa un piston fără garnituri de etanşare, acţionat de un arbore cu came. Cilindrul de pompă comunică prin două orificii cu colectorul de admisiune (camera de aspiraţie), care primeşte combustibilul motor de la rezervorul de combustibil. — In cursa descendentă a pistonului (cursa de aspiraţie), acesta descoperă orificiile din pereţii cilindrului şi combustibilul pătrunde în camera de refulare, situată deasupra pistonului motor; în cursa ascendentă (de întoarcere), pistonul acoperă orificiile din pereţii cilindrului şi refulează combustibilul (prin supapa de refulare, conducta de refulare şi injector) în camera de combustie. Refularea (injecţia) încetează cînd unul dintre cele două orifici i de al imentare ale CXI, Element de pompa de injecţie (sistem Bosch). O resort de rapel; 2) supapă de refulare; 3) orificiu de aducere a combustibilului motor; 4) piston; 5) cremalieră; 6) cilindru de pompă; 7) tijă de reglare; 8) manşon de reglare (sistem Bosch). Pompâ 106 Pompă cilindrului e descoperit de canalul elicoidal practicat pe faţa laterală a pistonului, astfel încît camera de refulare e pusă în legătură (prin canalul longitudinal de pe faţa pistonului) cu camera de aspiraţie, în care se descarcă excesul de combusti- CXIi. Schema de funcţionare a elementului refulant al pompei de injecţie cu reflux variabil, tip Bosch, pentru diferite debite, o) punct mort interior la debit total; b) finea injecţiei la debit total; c) punct mort interior la debit redus (1/2 din debitul nominal); d) finea injecţiei îa debit redus C/g din debitul nominal): ej punct mort interior la debit nul; î) de la colectorul de admisiune (camera de aspiraţie); 2) spre injector; 3) cilindru de pompă; 4) piston; 5) muchia canalului elicoidal; 6) cana! longitudinal. biI. — Pentru reglarea debitului de injecţie se roteşte pistonul în cilindru, în jurul axei sale (v. fig. CX//), prin intermediul unei tije de reglare (cu cremalieră) şi al unui manşon de reglare (cu rotor dinţat), care angrenează cu cremalierao Variaţia debitului depinde de timpul cît canalul elicoidal al pistonului acoperă orificiile de alimentare. — Supapa de refulare serveşte la întreruperea injecţiei la finea cursei de refulare, evi-tîndu-se astfel loviturile şi suprapresiunile din conducta de injecţie» — Fig. CXIII reprezintă schema dispoziţiei pompei de injecţie la un motor cu injecţie-electroaprindere, pompa fiind cu piston distribuitor rotativ şi avînd cîte două elemente refulante opuse, acţionate de o singură camă» Reglareadebitului CXIII„ Schema de dispoziţie a pompei de injecţie la un motor cu injecţie-electroaprindere. I) rezervor de combustibil motor; 2) robinet de filtru ; 3) organ de reţinere pentru pompa de combustibil; 4) pompă de combustibil motor; 5) regulator de presiune; 6) manometru; 7) organ de reţinere; 8) filtru fin; 9) dispozitiv de dezaerisire; 10) pompă de injecţie; 11) conductă spre jiclor; 12) jiclor; 13) cilindrul motorului. de injecţie se obţine prin modificarea cursei utile a pistonului (nu însă a cursei totale, care rămîne constantă), realizată prin rotirea pistonului în cilindru, în jurul axei sale (v. fig. CXIV); canalul oblic, practicat pe faţa pistonului, descoperă orificiul de refu lare a combustibi Iu Iu i motor, la un moment care depinde de unghiul de rotire al pistonului. *— Unele pompe (mai puţin CXIV. Elementul refu-îant al pompei de in* jecţie. f) orificiu de refulare , 2) orificiu de aspiraţie; 3) canal oblic; 4) piston. răspîndite)au elementele de pompare formate din două pistoane cari se deplasează în acelaşi cilindru. Aceste pompe funcţionează prin acumularea combustibilului motor, unul dintre pistoane fiind piston de acumulare, iar al doilea, de refulare. Reglarea debitului se obţine printr-un ajutaj de laminare. Caracteristicile pompelor de injecţi' sînt curbe g=f(n), cari reprezintă cantităţile g de combustibil motor refulate la o cursă a pistonului, în funcţiune de turaţia w a motorului. Alura caracteristicilor determină curba presiunilor medii efective p , în funcţiune de turaţie, adică Pompă de irigaţie» Agr.: Pompă cu rotor, orizontală sau verticală, folosită la irigarea terenurilor agricole» Se folosesc aproape excluziv pompe axiale cu înălţimi de pompare cuprinse între 3 şi 10 m. înălţimea de pompare e practic constantă (nivelul apei în reţeaua de irigaţie are fluctuaţie foarte mică). Debitul pompat e variabil, depinzînd de condiţiile agrotehnice şi meteorologice, apa fiind aspirată din rîuri sau din rezervoare şi refulată în reţeaua de irigaţie, pentru a ajunge pe terenurile agricole respective. Se preferă pompele verticale, cari permit montarea pompei cu rotorul înecat, ceea ce permite amorsarea uşoară şi evită pătrunderea aerului prin presgarnituri. Acţionarea e de obicei prin cuplare directă cu motorul electric sau cu autoaprindere (v. fig. CXV). Pompă de mecanism organic. Mş.: Pompă pentru mecanismele hidromecanice ale unor maşini-unelte, care serveşte la realizarea circuitului hidraulic al acestor mecanisme. Pompa, antrenată de un motor, produce debitul şi presiunea de lichid (ulei) necesară pentru acţionarea motorului hidraulic (pistonul sau rotorul de acţionare a mecanismului organic). Pompele folosite în mecanismele organice ale maşinilor-unelte se împart în două grupuri: pcmpe cu debit constant şi pompe cu debit variabil. — Pompele cu debit constant sînt pompe cu angrenaje, pompe cu lamele, şi pompe cu şurub. Pompele cu angrenaje folosite la maşini-unelte au, de obicei, debit mic (15--o100 l/min), presiune înaltă (70***100 kgf/cm2) şi turaţia de 1500°°25CQ rot/min. Pompele cu I a m e I e au debite mai mari (15“-200 l/min), presiuni mai joase (pînă la 70 kgf/cm2) şi turaţii de 1000--2000 rot/min. — Pompele cu debit variabil sînt pompe cu lamele, pentru debite mari (400---500 l/min) şi presiuni joase (10-*-15 kgf/cm2), şi pompe cu pistoane rotitoare (v.fig. CXVI), pentru presiuni înalte (80*”170 kgf/cm2), La aceste pompe, a căror turaţie e de 1000°”1500 rot/min, aspiraţia şi refularea uleiului se efectuează: exterior, printr-un canal exterior care CXV. Instalaţie de pompă de irigaţie, I) nivelul rîului; 2) pompă axială verticală; 3) vană; 4) conductă de refulare; 5) casa pompei. Pompâ 107 Pompâ conduce lichidul la camerele de pompare formate de rotor, alimentarea fiind sub presiune; interior» de către rotor, pompa aspirînd combustibilul direct, din rezervor. Pompă de mînă. Mine. V. Pompă de ape reziduale. Pompă de navă. Ut.: Pompă folosită pe nave. Se deosebesc: pompe de bord, pompe de alimentare cu apă a căldări i, pompe de circulaţie, pompe de răcire, pompe de condensat, pompe de combustibil, pompe de ungere, CXvi. Pompâ de mecanism < aspiraţie bună, iar pe navele cu motoare cu ardere internă se preferă pompele rotorice (centrifuge) cu antrenare prin electro-motoare. pompe de saramură pentru insta-laţii le frigorifice, pompe de apă sub presiune, pentru comanda cîr- titor; 5) arbore de antrenare a pistonului. mei şi a pieselor de artilerie (la 3) placă navele de război), etc» Tipul pompelor diferă după felul navei. Se preferă pompele cu piston cu abur cu acţiune directă, la navele cu abur, şs pompele cu rotor antrenate prin electromotoare, la navele cu motor cu ardere internă. Pompa de bord e folosită la bord în diferite scopuri. Pompele de bord sînt maşinile auxiliare cele mai importante pe o navă; unele sînt introduse şi pe navele cu vele. Se clasifică după destinaţia pe care o au, deosebindu-se: pompe de sontinâ, pentru evacuarea apelor reziduale adunate în santina navei (v. fig, CXVil); pompe de salvare, pentru CXVIl. Pompâ de santinâ. î) dispozitiv de compensare a împingerii axiale; 2) lagâr de reazem; 3) robinet de evacuare a aerului; 4) pompâ cu inel de apâ pentru amorsarea pompei centrifuge; 5) pompâ centrifugă cu două etaje. evacuarea apelor cari au pătruns în corpul navei; pompe de incendiu, pentru stingerea incendiilor; pompe de balast şi de asietâ, pentru umplerea, respectiv pentru golirea tancurilor de balast şi pentru asigurarea echilibrării longitudinale a navei; pompe de spălare şi de curăţire, pentru spălarea şi curăţirea punţilor şi a diferitelor încăperi; pompe pentru apă dulce şi pentru apă de mare, pentru diferite utilizări; pompe de răcire (v.fig. CXV///); etc. Tipurile de pompe folosite diferă după felul navei; pe navele cu abur se folosesc în special pompe cu abur, fiind preferate pompele cu piston cu acţiune directă (pompa duplex)» avînd o ganic (pompâ cu pistoane rotitoare). I) excentricitate; 2) carcasă; cu role; 4) piston ro~ CXVIII. Pompă de bord, pentru răcire. I) motor electric; 2) legătură la ţeava de refuiare; 3) legătură la ţeava de aspiraţie; 4) presgarnitură; 5) carcasă în spirală; 6) rotor. Pompă de noduri hidrotehnice. Hi drot.: Pompă cu rotor, de obicei axială, folosită la pomparea apei în diferite rezervoare sau canale ale unui nod hidrotehnic. Pompele se cuplează direct cu motoare electricesau Diesel (v. fig. CX/X). Pompă de presa hidraulică. Ut.: Pompă folosită pentru ridicarea presiunii lichidului de presare al preselor hidraulice. Presiunile necesare fiind de 300—700 at, se folosesc pompe cu piston, cu sim» piu sau cu dublu efect, orizontale sau verticale. De obicei (cu excepţia pompelor de mică putere), pompele pentru presă sîntcu bielă-mani-velă, cu trei cilindri, pentru a se obţine o repartizare uniformă a sarciniiîn pompă. Pentru presiuni foarte înalte, corpul de pompă şi camera supapelor se con-fecţionează dintr-un singur bloc, prin prelucrare interioară. Organele de reţinere (supape) sînt de materiale inoxidabile; presgarniturile, cari sînt solicitate foarte mult ia presiuni înalte, se confecţionează cu elemente de etanşarede piele, metalice, etc. Pompele pentru presiuni foarte înalte nu au, de obicei, camere pneumatice, fiindcă, din cauza presiunilor înalte, aerul se consumă foarte repede. - Pompă de noduri hidrotehnice, elicoidală. 1) arbore motor; 2) legătură curbată la conducta de refulare; 3) tub de protecţie; 4) stator (aparat director); 5) zid de sprijin ; 6) rotor; 7) pîlnie de aspiraţie. Pompă 108 Pompă CXX. Pompă de răcire radială pentru motor cu ardere internă. 1) arborele pompei; 2) rotor; 3) stator ;~4) ieşirea apei; 5)jn-trarea apei. Pompă de răcire. 1. Termot.: Pompă cu rotor, care serveşte la pomparea apei de răcire a ţevilor condensatoarelor turbinelor cu abur. Se folosesc, de regulă, pompe radiale cu înălţimea de pompare pînă la 30 m. Pompă de răcire. 2. Termot.: Pompă montată în circuituI de răcire al unui motor cu ardere internă, care asigură circulaţia forţată (adică sub presiune) a apei de răcire prin motor, cum şi între motor şi radiator. La alegerea pompei de răcire se ţine seamă că, pentru circulaţia continuă a apei de răcire, temperatura apei trebuie să nu depăşească temperatura impusă de condiţiile de răcire a motorului. Debitul pompei de răcire se determină din cantitatea de căldură raportată la 1 CPh, pe care motorul o cedează mediului de răcire, iar înălţimea de refulare (înălţimea de aducere a apei de răcire) e în general mică, presiunea apei fiind de aproximativ 1,5—2 at. Pompele de răcire trebuie să fie de construcţie simplă, să asigure o etanşeitate cît mai bună, iar amplasamentul lor (în corpul motorului) trebuie să permită vizitarea lor uşoară. Tipul şi caracteristicile pompelor de răcire variază după felul motoarelor cu ardere internă la cari sînt utilizate. La motoarele cu eiectroaprin-dere şi la motoarele Diesel rapide se folosesc excluziv pompe centrifuge de joasă presiune, cu un singur etaj, din cauza simplicităţii construcţiei şi a debitului mare pe care-l au ia înălţime de refulare mică (v. fig. CXX). Pompele radiale utiIizate ca pompe de răcire au rotorul deschis (aproapegeneralizat la motoarelede automotoare) sau închis; ele sînt cu sau fără organ director (în primul caz, de obicei, cu stator în spirală). Pompa e antrenată de motor, prin acuplaje elastice, prin transmisiune cu curea, etc. La motoarele Diesel lente se folosesc, pentru răcire, pompecu rctorşi pompe cu piston, primele putînd fi poirpe radiale sau pcmpe semiaxiale (v. fig. CXX/). Pompele cu rotor se folosesc, în special, la motoarele de mare putere, fiindcă au debit rnarel a dimensiuni mici şi pot fi antrenate direct, fie de motoare electrice, fie de turbine cu abur sau cu gaz. Pompele cu piston se folosesc la motor ele Diesel la cari nu se poate as igura, prin cădere, aducerea apei ia conducta de aspiraţie; pompele cu piston sînt antrenate de arborele principal al motorului, prin intermediul unei transmisiuni cu angrenaje. Uneori, pompele de răcire se combină în aceiaşi agregat cu pompele de ungere, iar la motoarele de navă, cu unele pompe de bord (în special cu pompa de santină). Pompă de recircu lare, Termot.; Pompă radială montată în circuitul de apa al unei căldări cu circulaţie forţată. Sînt adaptate pentru apă supraîncălzită, avînd de obicei un singur etaj, cameră spirală, presgarniturile răcite cu apă, iar carcasa izolată termic. Pompa, circulînd apa din sistemul fierbător, are corpul executat din materiale alcalino-rezis-tente (v. fig. CXXli şi CXXIII). Pompă de reprize. Ut.: Sin. Pompă de acceleraţie (v.). Pompă de spălare. Termot.: Pompă folosită la spălarea periodică a căldări lor de abur. Se folosesc, de regulă, pompe ra-diale^de joasă presiune. în cazul cînd se pompează apă fierbinte, se prevede presgarnitură răcită CXXII. Pompă de recirculare pentru presiuni înalte. 1) ieşirea apei de etanşare; 2) ieşirea apei de răcire; 3) antecameră; 4) stator; 5) rotor; 6) inel; 7) interstiţiu; 8) Intrarea apei de etanşare; 9) intrarea apei de răcire; 10) cameră de răcire; 11) interstiţiu de răcire; 12) cameră de compensare; 13) presgarnitură. CXXI. Pompă de răcire. 1) arborele motor al pompei; 2) pompă-şurub (semiaxială) cu două etaje; 3) stator; 4) rotor; 5) lagăr cu acţiune axială. iar pompase montează sub nivelul rezervorului de aspiraţie, apa fiind adusă în pompă sub presiune. Pompă de transmisiune hidraulică. Ut.: Pompă folosită pentru realizarea circuitului hidraulic în transmisiunile hidraulice. La automotoare, de exemplu, se folosesc pompe radiale cari realizează presiunea necesară pentru punerea în mişcarea motorului hidraulic (v. sub Transmisiune hidraulică). Pompă de ungere. Ut.; Pompă montată în circuitul de ungere al unei maşini sau al unui vehicul, care asigură ungerea forţată (adică sub presiune) a unora sau atuturor organelor lor. Pompele de ungere trebuie să permită circulaţia forţată a uleiului din baia sau din rezervorul de ulei la locul de ungere, independent de presiunea la care lucrează piesa de uns. Presiunea (înălţimea de refulare) şi debitul pompei variază în funcţiune de cerinţele ungerii, impuse de condiţiile de serviciu ale sistemului tehnic la care e utilizată. Tipuri le de pompe folosite ca pompe de ungere se aleg astfel, încît să asigure continuitatea ungerii, iar funcţionarea lor să nu fie influenţată de viscozitatea jubrifiantului şi de temperatura la care lucrează piesa de uns. în general, se folosesc pompe cu piston, pompe rotative cu angrenaje, pompe rotative cu aripioare, pompe rotative cu palete, etc. Pompele de ungere sînt acţionate, de obicei, prin intermediul unei transmisiuni de la arborele motor al motorului, de Ia o osie a vehiculului la care sînt utilizate, de la o piesă în mişcare a locomotivei, etc., sau manual (v. şî sub Ungere cu presiune). Sin. Pompă de ulei. Exemple; Pompâ de ungere pentru locomotive: Pompă folosită pentru ungerea sub presiune a diferitelor piese în mişcare ale locomotivei. Pe o locomotivă funcţionează una sau mai multe pompe de ungere, după gruparea diferitelor circuite de ungere. Antrenarea pompelor principale de ungere se efectuează, printr-o transmisiune mecanică (sistem de bare CXXIII. Schema instalaţiei de circulaţie forţată (circuit închis) a unei căldări. 1) pompă de recirculare; 2) preîncălzitor de apă; 3) cilindru ; 4) su-praîncălzitor. Pompl 100 Pompl cu angrenaje), de la una dintre osiile sau de ia una dintre piesele în mişcare ale motorului locomotivei, realizîndu-se astfel o dependenţă între viteza de mers şi turaţia pompei (deci debitul de ulei depinde de viteza de mers); pompele de ungere ale unor organe de locomotivă (pompe de aer, pompe de apă) sînt acţionate, fie manual (ungere cu intermitenţă), fie mecanizat, sub acţiunea aerului comprimat. Pompele de ungere folosite la locomotive sînt pompe cu piston de diferite construcţi i, puţin deosebite între ele ca prin cipiu de funcţionare (v. fig. CXXIV). — La locomoti- dispozitive de încălzire a uleiului şi cu robinete de golire. — Elementele de pompare pot fi cu un singur piston, cu două CXXIV. Pompa de ungere pentru locomotive (schema de principiu), o) pompă cu un piston ; b) pompă cu două pistoane; 1) piston distribuitor ; 2) piston de refulare; 3) piston rotitor (distribuitor şi de refulare). vele cu abur, cu motor cu piston, se folosesc pompe pentru ungerea cilindrilor (incluziv a cutiilor de distribuţie şi a presgarnituri ior), pompe pentru ungerea cutiilor de osii, pompe pentru ungerea pompelor de aer şi de apă, (uneori) pompe pentru ungerea bandajelor roţilor, etc. — La locomotivele cu turbine cu abur, la locomotivele electrice şi la cele Diesel, pompele pentru ungerea diferitelor motoare sînt pompe corespunzătoare condiţiilor de funcţionare a motoarelor respective; pompele folosite pentru ungerea centralizată a lagărelor de osie, a bandajelor de locomotive, etc., sînt identice cu cele de la locomotivele cu abur cu piston. Pompele pentru ungerea cilindrilor sînt multiple, compuse din mai multe elemente de pompare cu distribuţie şi cu debit propriu fiecărui element, reunite într-un singur corp, care serveşte şi ca rezervor de ulei. Fiecare element de pompare refulează uleiul printr-o conductă de ungere. — Rezervo-ru I de u lei e o cutie metalică, a cărei formădiferă după tipurile de pompe; mărimea lui depinde de numărul locurilor de uns ; el e echipat cu indicatoare de nivel, cu site pentru filtrare, cu CXXV. Pompâ de ungere pentru cilindri de locomotivă cu abur (sistem Friedmann). 1) filtru de ulei cu sită; 2) şurub de reglare a cursei pistoanelor; 3) excentric de antrenare a pistoanelor; 4) rezervor de ulei; 5) piston de refulare; 6) piston distribuitor; 7) ţeavă de încălzire a uleiului; 8) racord ia conducta de ungere; 9) cui al indicatorului de ulei; î0) arborele excentricelor; 11) manivelă de acţionare manuală; 12) pîrghie de comandă; 13) robinet de golire. CXXVI. Pompă de ungere pentru cilindri de locomotivă cu două pistoane antrenate de excentric (sistem Friedmann NS). î) capac de umplere a pompei; 2) capac protector; 3) excentric; 4) arborele excentricelor; 5) manivelă de acţionare manuala; 6) pîrghie de comandă; 7) soclu; 8) corpul robinetului; 9) tija robinetului; 10) inel de conducere; 11) tub de sticlă indicator; 12) rezervor de ulei. pistoane antrenate de excentrice (v. fig. CXXV), sau cu două pistoane antrenate cu discuri. Elementele cu un singur piston au o mişcare rectilinie alternativă şi, în acelaşi timp, o mişcare de rotaţie alternativă(de ex. pompa Friedmann NK); prin mişcarea rectilinie alternativă a pistonului se rea-Iizează aspiraţia şi refularea uleiului, iar prin distribuţia uleiului în cu două pistoane mişcarea elementu de rotaţie se de pompare. asigură La elementele Pompl 110 Pompl separate, cu mişcare rectilinie alternativă r(de ex.: pompa Friedmann NS ~i a ----- *_ pompa Lîsov), cari sînt. puse în mişcare de excentrice, unul dintre pistoane e organ de distribuţie, iar al doilea, organ de refulare (v. fig. CXXVI şi formată din instalaţia de reglare a debitului lui total (reglarea turaţiei arborelui central al pompei prin variaţia raportului de CXXVII. Dispoziţia pistoanelor în pompa de ungere cu doua pistoane antrenate de excentric, pentru cilindrii de locomotivă cu abur» 1) cap de reglare; 2) disc gradat; 3) resort al tijei de reglare; 4) tija de reglare; 5) cutie; 6) cap filetat al pistonului de refulare; 7) piston de refulare; 8) piston distribuitor; 9) element de pompare; 10) racord; îî) capac al elementului de pompare, comandă, acţionată locomotivei (roată, sînt echipate cu oi CXXVII). La elementele cu două CXXVII!. Pompă de ungere pentru cilindrii de abur de locomotivă, cu două pistoane antrenate cu discuri (sistem Bosch). î) filtru de ulei cu sita; 2) şurub dereglarea cursei pistoanelor; 3) rezervor de ulei; 4) disc platou ondulat; 5) arbore de comanda; 6) piston de refulare; 7) piston distribuitor; 8) robinet de golire; 9) roată elicoidală (roată-melc); 10) arbore central comune pistoane, cu mişcare rectilinie alternativă, cari sînt puse în mişcare prin discuri (platouri) ondulate, unul dintre pistoane e piston distribuitor, iar celălalt piston, organ de refulare (v. fig, CXXVIII). —• Elementele de pompare sînt acţionate de un arbore central comun, montat în rezervorul de ulei, care primeşte mişcarea de 1a bara de la rîndul ei, de o piesă în mişcare a culisă, bară de distribuţie). — Pompele nstalaţie de reglare a debitului de ulei, CXXIX. Dispozitiv de control al ungerii, cu picurător de ulei. 1) spre locurile de ungere; 2) cameră unică; 3) sticlă de control; 4) organ de reţinere cu bile; 5) de la pompa de ulei. CXXX. Pompă de ungere pentru osiile de locomotivă* 1) rezervor de ulei; 2) camă de antrenare; 3) manivelă pentru acţionare manuală; 4) arborele excentricelor; 5) pîrghie de comandă; 6) conductă de încălzire; 7) filtru de ulei, cu sită; 8) bulon central; 9) excentric. transmisiune a mişcării) şi din instalaţia de reglare a debitului fiecărui element de pompare, după debitul de ulei necesar pentru locul de ungere în care debitează elementul respectiv de pompare (reglare a cursei pistonului de aspiraţie-refulare prin mişcarea butoanelor de reglare cu diviziuni indicatoare).— Pompele sînt echipate cu diferite dispozitive de control al funcţionării pompei (sticlă de nivel, picurător de ulei, etc.) (v. fig. CXXIX). — Pompele de ungere pentru cilindri lucrează la presiuni înalte (25-“300 at) şi cu fubrifianţi de viscozitate mare (ulei de cilindri). Pompele pentru ungerea mecanizata a cutiilor de osii servesc la distribuirea lubrifiantului la lagărele de osii, sub presiune şi în cantităţi reglabile(v.fig. CXXX). Pom- S pele folosite sînt, de obicei, cu elemente de pompare formate din două pistoane cu mişcare rectiIinie alternativă, unul dintre pistoane CXXXI. Dispoziţia pistoanelor pompelor de ungere pentru osiile de locomotivă. 1) rezervor de ulei; 2) şurub de capac; 3) indicator de "nivel; 4) şurub de reglare a cursei pistoanelor; 5) piston distribuitor; 6) piston de refulare; 7)canal de ulei. fiind organ de distribuţie, iar al doilea piston servind la aspiraţie-refulare (v. fig. CXXX/). Reglarea pompei e dublă: o reglare a debitului total, prin variaţia unghiului de oscilaţie al pîrghiei de acţionare a arborelui central al pompei, şi o reglare parţială a debitului fiecărui element de pompare, prin variaţia Pompi 111 Pompâ CXXXII. Pompa de ungere pendulară, pentru bandajele roţilor de locomotivă. I) rezervor de ulei; 2) filtru de ulei, cu sită; 3) robinet de golire; 4) cilindru de pompă (partea stîngâ); 5) piston (partea stînga); 6) cilindru de pompă (partea dreapta); 7) piston (partea- dreapta; 8) arbore central de acţionare; 9) inel de distanţă; 10) şurub de fixare; 11) disc; 12) pendul; 13) tija de reglare; 14) şurub de reglare» cursei pistonului de aspiraţie-refuiare, comandată de butoane de reglare. Pompele pentru ungerea lagărelor de osii se con-struiesc ca pompe multiple, numărul de elemente putînd fi sporit după numărul locuri lor de ungere; pompa asigurăs astfel, ungerea şî a altor piese ale locomotivei, ca glisierele, culisa, pivotul boghiurilor, etc. (la locomotivelecuabur), transmisiunea, coroanele dinţate, pivoturile boghiurilor, etc. (la locomotivele electrice). Pompe/e folosite pentru ungerea bandajelor roţilor de locomotiva sînt pompe pendulare (v. fig. CXXXII); ele servesc la realizarea unui film de ulei pe faţa interioară a buzei bandajului, pentru reducerea rezistenţelor la mersul în curbe al locomotivei şi al vagoanelor. Elementele de pompare sînt formate din două pistoane, cari au o mişcare de rotaţie şi o deplasare ascendentă şi descendentă, fiind dispuse înclinat faţă de orizontală; elementele sînt antrenate de arborele central, acţionat prin oscilaţiile unui pendul montat în rezervorul de ulei. Frecvenţa şi amplitudinea oscilaţiilor pendulului depind de viteza locomotivei şi de raza curbelor; pompa se reglează automat. Pompeie de ungere folosite pentru pompele de apa şi de aer sînt6 fie pompe acţionate manual (ia locomotivele de construcţie mai veche), fie pompe mecanizate. — Pompa acţionată manual (v. fig. CXXXIII) are •desmodromie variabilă, mişcarea pistonului fiind efectuată, pentru cursa de refulare, prin apăsarea manivelei, iar pentru cursa de aspiraţie, prin destinderea resortului. — Pompele de ungere mecanizate sînt pompe multiple, formate din elemente de pompare cu un singur p ston cu mişcare rectilinie alternativă, fără rotire; distribuţia uleiului e realizată prin organe de reţinere (de ex. cu bile). Pompele de ungere folosite sînt cu trei prize (pentru ungerea cilindrului de abur, a cilindrului de aer şi a tijei pistonului) sau cu cinci prize (pentru ungerea pistonului de abur de înaltă presiune, a celor doi cilindri de înaltă presiune, a celor doi cilindri de aer şi a tijelor de piston). Elementele de pompare sînt aşezate în linie şi sînt antrenate de un arbore comun acţionat prin pulsaţiile aerului din cilindrul pompei. Pompâ de ungere pentru motoare cu ardere i n te r n â: Pompă care serveşte ia ungerea sub presiune a suprafeţelor de contact ale pieselor în mişcare ale unui motor cu ardere internă (v. fig. CXXXIV). Debitul pompelor de ungere e determinat de condiţiile de ungere a pieselor în mişcare ale motorului (materialul antifricţiune al cusineţilor, jocurile funcţionale, caracteristicile lubrifiantului, etc.) şi de condiţiile de răcire a pistoanelor (răcirea cu ulei debitat tot de pompa de ungere). Presiunea de refulare (înălţimea de ridicare)e cuprinsă aproximativ între 2,5 şi 4,5 kgf/cm2. Pompele de ungere funcţionează în circuit închis, anume aspiră lubrifiantul dintr-un rezervor (baia de ulei) şi îl refulează la locul de ungere, de unde uleiul e readus la rezervor. Aceste pompe se montează în baia de ulei (pompe refulante) sau deasupranivelului lubrifiantului din rezervor, o conductă de aspiraţie care să asigure etan» şi un dispozitiv de amorsare. CXXXIII. Pompă de ungere manuală pentru pompa de aer de locomotivă. I) pîrghie cu mîner; 2) rezer= vor de ulei; 3) piston ; 4) ţeavă de refulare, pompa avînd şeitatea, cum Ca pompe de ungere se folosesc pompe rotative cu angrenaje, pompe cu palete, pompe cu piston, pompe cu tijă canelată Tipul şi caracteristicile pompelor variază cu fe= lui, cu puterea şi cu turaţia motorului. — Pompele cu angrenaje sînt folosite la motoarele cu elec” troaprindere, ia motoarele Diesel rapide (în mod aproape excluziv) şi adeseori la mo-toareleDSesel stabile, fiindsimple, cu funcţionare sigură, puţin sensibile la viscozitatea lubrifiantului şi cu un randament volumic mare. De obicei, pompele cu angrenaje au un număr mic de dinţi, cari sînt drepţi sau înclinaţi (la motoarele de autovehicule), avînd uneori profil în evolventă. — Pompele cu palete se folosesc la unele motoare cu electroaprindere. —■ Pompele cu piston sînt folosite la motoarele cu electroaprindere, la motoarele Diesel stabile de mare putere. Pompele cu piston sînt multipompe, formate din mai multe elemente de pompare CXXXIV. Pompă de ungere pentru motoare cu ardere internă, o) pompă cu angrenaje; b) pompâ cu palete; 1) aspiraţia lubrifiantului; 2) roată dinţată conducătoare; 3) roată dinţată condusă; 4) refularea lubrifiantului la mersul în sarcina; 5) refularea lubrifiantului la mersul în gol; 6) supapă de reducere; 7) carcasa pompei; 8) rotor excentric; 9) paletă; 10) resort de reglare. Pompă cu vînă de aer* m Pompl (2***4), fiecare element de pompare lucrînd în cîte un circuit (de ex. element de pompare a lubrifiantului din rezervor în baia de ulei, element de refulare a lubrifiantului în circuitul de ungere, etc.); etanşeitatea pistonului se asigură prin inelele de ulei din canelurile practicate pe suprafaţa pistonului.— Pompele cu tija canelotâ se folosesc la unele motoare Diesel de mare putere. Pompele de ungere sînt echipate cu dispozitiv de reglare a presiunii uleiului în conductele de ungere, constituit din supape sau din bile de reglare, cu manevrare manuală din exterior. Asigurarea contra suprapresiuni lor de ulei (de ex. la demararea motorului rece, cînd sînt necesare presiuni înalte pentru punerea în mişcare a uleiului) se obţine prin supape de siguranţă, montate cît mai aproape de corpul pompei. Pompele de ungere sînt antrenate, fie de arborele motorsau de distribuţie, printr-o transmisiune cu angrenaje, fiede un motor electric independent (la motoarele Diesel mari); la pompele cu piston şi la pompele cu tijă canelată, mişcarea rectilinie alternativă e imprimată de came sau de excentrice. La motoare de automobil se folosesc, în general, pompe cu pinioone exterioare (v. fig. CXXXV) sau pompe cu pinioane interioare (v. fig. CXXXVi), pinioanele putînd fi cu dinţi drepţi sau elicoidali. în aceste pompe, cari absorb mai multă energie CXXXV. Pompă de ulei cu pinioane exterioare. 1) intrare; 2) ieşire; 3) conductă de ocolire; 4) supapă de siguranţă. CXXXVI. Pompă de ulei cu pinioane interioare. la rece, uleiul nu circulă printre pinioane, ci pe la periferia lor; la pompele în stare nouă, jocul între dinţi, între pinioane şi capace, cum şi între pinioane şi carcasă este de circa 0,05 mm. Se deosebesc: pompe înecate (în baia de ulei), cari sînt aproape abandonate, deoarece pot fi avariate prin lovirea din exterior a băii, pot îngheţa odată cu apa adunată în fundul băii şi astfel se deteriorează la pornire, pot aspira ulei impur din fundul băii sau pot fi scoase din uz prin astuparea orificiu lui de intrare a aerului (datorită turtirii băii); pompe exterioare cu sorb flotant, cari se folosesc la majoritatea motoarelor actuale, deşi prezintă dezavantajul cătrebuiesă fie amorsate, adică să fie umplute cu ulei după orice demontare sau reparare a lor. i. ^ cu vînâ de aer. Tehn.: Sin. Ejector hidraulic, cu vapori sau cu gaz, pentru lichide. V. sub Ejector 1. 8. ~ electromagnetica. Elt.Pompă pentru lichide electroconductoare (mercur, metale topite, etc.), în care efectul de pompare se obţine datorită forţelor electrod inamice cari se exercită asupra fluidului parcurs de curent electric, în cîm-puri magnetice exterioare. în principiu, o pompă electromag- Schema de principiu a unei pompe electromagnetice şi modul de exercitare a forţei. 1) conductă; 2) electrozi; 3) polii electromagnetului; B) cîmp magnetic transversal; f) densitatea curentului. netică e constituită dintr-o conductă (v. fig. ), prin care se pompează fluidul, în care se introduc doi electrozi de aducţie a curentului. Simultan fluidul se găseşte într-un cîmp magnetic transversal B produs de piesele polare ale unui electromagnet. Densitatea de volum a forţei / care se exercită asupra fiecărei unităţi de volum a fluidului, f^y0(JxB) (unde J e densitatea curentului de conducţie din fluid), produce efectul de pompaj. Pompa electromagnetică reprezintă în fond o maşină magne-tohidrodinamică în regim motor (v. şî Magnetohidrodinamic, generator ~). Pompele electromagnetice pot funcţiona atît în curent continuu, cît şi în curent alternativ şi se utilizează în special în instalaţii de tehnică nucleară. s. Pompâ. 2. Tehn.: Maşină sau aparat, care serveşte la modificarea presiunii unui gaz dintr-un recipient, prin refularea sau rarefierea acestui gaz. Pompele cari refulează un gaz sînt de fapt compresoare (v.), însă uneori se numesc, impropriu, pompe. Se deosebesc: pompe pneumatice, cari în general sînt maşini generatoare, cum e pompa de aer; pompe de vid, dintre cari unele sînt maşini, cum e pompa rotativă (cu paiete ori cu angrenaje) sau pompa moleculară, iar altele sînt aparate, cum este pompa cu vapori de mercur sau pompa cu vapori de substanţe organice. Pompă de vid: Maşinăgeneratoaresau aparat, carese foloseşte pentru a produce, într-un spaţiu închis, o presiune inferioară presiunii atmosferice. Aceste pompe pot fi p o m p e mecanice, cari funcţionează prin consum de energie meca-nică, şi pompe cu vapori, cari funcţionează prin d i fu-*" ziunea unui gaz într-o vînă de vapori şi condensarea ulterioară a vaporilor; eficienţa maximă a pompelor mecanice e în domeniul curgerii vîscoase, iar a pompelor cu vapori e în domeniul curgerii moleculare. Uneori se folosesc pompe cu get-t e r, cari absorb gazele prin intermediul unui getter (v.)# şi pompe cu deplasare de mercur, cari evacuează gazul dintr-un recipient prin jocul unei coloane de mercur. O pompă de vid e caracterizată prin presiunea din spaţiul în care evacuează gazele din spaţiul de vidat, prin presiunea inferioară limită în spaţiul vidat şi prin debit. Din punctul de vedere al presiunii din spaţiul în care sînt evacuate gazele provenite din spaţiul de vidat, pompele de vid se împart în pompe cari funcţionează la presiunea atmosferica şi în pompe cu vid preliminar. Din prima clasă fac parte trompa de apă (v.), folosită în iaboratoarele de chimie, pompele cu deplasare de mercur (pompa Toepler şi pompa Sprengel), cum şi diferite tipuri de pompe mecanicecari servesc şi ca pompe preliminare pentru cele din clasa a doua. Din această ultimă clasă fac parte unele tipuri de pompe mecanice: pompa rotativă cu mercur, diferite tipuri de pompe moleculare şi de pompe cu difuziune. Spre deosebire de cazul pompelor obişnuite, al căror debit e exprimat prin volumul sau prin masa de fluid deplasate în unitatea de timp, în cazul pompelor de vid, la cari presiunea la care se găseşte gazul în recipientul de vidat scade continuu, „debitul" e exprimat în funcţiune de viteza variaţiei relative a presiunii în volumul de vidat. Dacă p0 e presiunea limită produsă de pompă, Ve volumul recipientului în carese face vidul, p e presiunea la momentul t după începutul funcţionării pompei şi dP e variaţia de presiune în intervalul de timp dintre t şi /+d/, debitul e V â p' S= —■ P-Po Ld/ La pompele cu vid înaintat, pentru cari p$^Q şi pentru gaze cari urmează legea lui Boyle-Mariotte (valabilă pentru Pompâ 113 Pompa toate gazele la presiuni destul de joase), expresia debitului devine: deci, debitul e volumul de gaz extras de pompă în unitatea de timp, măsurat Ia presiunea medie din pompă în acest interval de timp. Uneori, pentru caracterizarea unei pompe, se foloseşte viteza de vidare, definită prin volumul (în care e cuprins volumul pompei) în care ea face să scadă, în unitatea de timp, diferenţa dintre presiunea actuală şi presiunea limită, la 'l — (e fiind baza logaritmilor neperieni) părţi dintre presiunea e iniţială şi presiunea limită. Dacă această din urmă presiune e neglijabilă, viteza de vidare e volum ui în care pompa coboară presiunea iniţială, în unitatea detimp, la — din valoarea ei. Se folosesc trei tipuri principale de pompe de vid: pompe mecanice, pompe cu vapori şi pompe cu getter, iar în trecut se foloseau şi pompe cu deplasare de mercur, folosite azi numai pentru crearea unor viduri puţin înaintate. Pompele mecanice mai frecvent folosite sînt pompa moleculară, pompa rotativă cu palete, pompa rotativă cu angrenaje şi pompa rotativă cu mercur. în general, pompele mecanice au eficacitate maximă în domeniul curgerii vîscoase. Presiunea limită atinsă şi eficacitatea sînt limitate de precizia de execuţie, care determină intensitatea scăpărilor de gaz, cum şi de tensiunea vaporilor uleiului, respectiv a mercurului. Presiunea limită realizată e, de regulă, mai joasă decît această tensiune de vapori, deoarece vaporii produşi sînt îndepărtaţi mai repede decît se degajă. Pompa moleculară (v. fig. /) e o pompă cu vid preliminar, bazată pe proprietăţile gazelor destul de rarefiate pentru ca lungimea drumului liber mijlociu al moleculelor /. Pompa moleculară. 1) carcasa pompei; 2) rotorul pompei; 3) şanţuri circulare; 4) canale de comunicaţie; 5) tub de legătură cu pompa preliminară; 6) tub de legătură cu spaţiul de vidat; 7) roată de transmisiune. să depăşească dimensiunile cavităţilor recipientului în care se găseşte gazul şi, mai ales, dimensiunile canalelor prin cari gazul e absorbit de pompă, din recipient. Pompa funcţionează, deci, în regim de curgere moleculară, Cînd gazul e în contact cu o suprafaţă care se deplasează într-o anumită direcţie, ciocnirile moleculelor gazului cu suprafaţa se produc ca şi cînd aceste molecule ar fi adsorbite pe suprafaţă şi, apoi, reemise în toate direcţiile, căpătînd o componentă medie suplementară a vitezelor lor în direcţia deplasării suprafeţei. Drumul liber mijlociu al moleculelor fiind mai mare decît dimensiunile dispozitivului, moleculele se ciocnesc aproape numai cu pereţii şi nu se ciocnesc între ele, astfel încît această componentă a vitezei se păstrează. în aceste condiţii, raportul dintre presiunile la extremităţile suprafeţei mobile e determinat numai de viteza de deplasare a acestei suprafeţe şi e cu atît mai mic cu cît această viteză e mai mare. Se folosesc două tipuri mai importante de pompe moleculare: pompa Gaede şi pompa Holweck. — La pompa Gaede, suprafaţa mobilă e suprafaţa periferică a unui cilindru rotitor, închis într-o cutie cilindrică, cu un joc foarte mic între ele, Pe această suprafaţă sînt practicate şanţuri de-a lungul unor cercuri situate în plane perpendiculare pe axă, şanţuri în cari intră cîte o limbă care iese din peretele cutiei. Gazul care intră pe una dintre feţele limbilor e antrenat de rotor şi se acumulează pe cealaltă faţă, după ce a parcurs toată periferia rotorului. Dacă regiunea de acumulare e în legătură cu o pompă preliminară, în această regiunese obţine o presiune joasă, iar raportul dintre presiunea pe cealaltă faţă a limbii şi presiunea din această regiune fiind constant şi mai mic decît unitatea, presiunea din recipientul de vidat poate fi foarte joasă. Valoarea acestui raport scade cînd turaţia rotorului creşte şi cînd jocul dintre rotor şi cutie se micşorează. Pentru o distanţă între rotor şi cutie de ordinul a 0,01 mm şi între şanţuri şi limbi de ordinul a 0,1 mm, pentru rotoare cu diametrul de circa 10 cm şi cu turaţii de 12 000 rot/min, cu un vid preliminar de 1 mm coloană de mercur, se obţine, în recipientu I de vidat, o pres iu ne I imită de 5 • 10*"6 mm coloană de mercur. — La pompa Holweck, cilindrul rotor e neted, iar spaţiul în care e antrenat gazul de mişcarea rotorului e constituit dintr-un canal elicoidal pe suprafaţa internă a cutiei în care se roteşte rotorul. Pompa prezintă, faţă de pompa Gaede, avantajul că rotorul se mişcă în întregime la presiunea dată de pompa preliminară, că are un debit mai mare, că funcţionează cu o pompă preliminară care dă o presiune limită mai puţin joasă şi că dă o presiune limită mai joasă. Astfel, pecînd raportul dintre presiunea vidului preliminar şi presiunea limită finală e de pînă la circa 300000 la pompa Gaede, pentru pompa Holweck acest raport atinge, în anumite condiţii, valoarea 7x107. Presiunea limită atinge 10”6 mm coloană de mercur. Pompo rotativă cu palete (v. fig. II) e constituită dintr-un carter, în interiorul căruia un cilindru ,, D - + +■ - t * . ■ . II. Pompa rotativa cu palete. se roteşte excentric, Şl rrre- carcasa pompei; 2) rotorul pompei; reu tangent lasuprafaţa inte- 3) pQ,ete. 4) tub de |egiturâ cu spa. rioarăacarterului,cilindrul ţiul de vidat. tub de iesatură cu avînd o fantă de-a lungul atmosfera, unui plan diametral şi în fantă fiind două palete, împinse de un resort, spre exterior. Carterul pompei are două conducte, una fiind în legătură cu recipientul de vidat, iar cealaltă fiind o conductă de evacuare ; gazul e condus de la o conductă la cealaltă prin spaţiul dintre carter şi cilindrul rotitor, spaţiu care se roteşte odată i 8 Pompl 114 III. Pompă rotativă cu angrenaje. 1) carcasa pompei; 2) arbore de antrenare; 3) roată dinţată antrenată; 4) roată dinţată liberă; 5) tub de comunicaţie cu recipientul de vidat. cu acestcil indru. Pompele de acest fel, cufundate în ulei, permit obţinerea unei presiuni limită de 10”5 mm coloană de mercur. Se construiesc şi pompe de acest fel în cari paleta e montată în peretele carterului. Pompa rotat i va cu angrenaje e constituită dintr-o cutie ciI indrică, în interiorul căreia se roteşte o pereche de roţi dinţate, bine ajustate, una fi ind antrenată de un motor care se roteşte cu 800***900 rot/min şi cealaltă fiind liberă pe ax, totul rotindu-se într-o baie de ulei (v. fig. III). între dinţii celor două roţi se termină două tuburi, de o parte şi de alta a planului determinat de axele roţilor. Unul dintre tuburi e legat la recipientul de vidat şi prin el intră, între roti, din acest recipient, gazul care apoi e condus către celălalt tub, prin spaţiul dintre dinţi, în timpul rotirii roţi lor.'Gazu I e evacuatprintubul al doilea. Pompa dă un vid de circa 1 mm coloană de mercur şi e folosită ca pompă de vid preliminar. Se construiesc şi pompe de acest tip cu mai multe etaje, tubul de evacuare a gazului dintr-un etaj alimentînd etajul următor. Pompa rotativa cu mercur (v. fig. IV) e o pompă cu vid preliminar, constituită dintr-o tobă de porţelan carese roteşte într-o cutie cilindrică. Un perete vertical împarte toba în două: spaţiul dintr-o parte a peretelui comunică cu recipientul care trebuie vidat, iar cel din cealaltă parte e împărţit în trei compartimente, prin pereţi ondulaţi. Puţin mai mult decît jumătate din pompă e umplută cu mercur, în timpul rotirii tobei, compartimentele ajung succesiv în legătură cu spaţiul care comunică cu recipientul de vidat, se umplu cu gaz din acest recipient, gaz care, prin rotirea tobei, edepiasat apoi de mercur şi e evacuat în spaţiul dintre tobă şi cutia care o conţine. Pompa funcţionează numai dacă în acest din urmă spaţiu se face un vid preliminar. Pompa permite obţinerea unei presiuni limită de 10’5 mm coloana de mercur şi prezintă avantajul de a putea fi oprită fără să scadă vidul obţinut. Reclamă, însă, o mare cantitate de mercur şi nu poate evacua vaporii condensabili cari trec în stare lichidă în timpul în care mercurul deplasează gazul. Pompele cu vapori sînt pompe cu vid preliminar, bazate pe difuziunea gazului din recipientul de vidat, într-o vînă de IV. Pompă rotativă cu mercur. 1) carcasa pompei; 2) rotorul pompei ; 3 şi 4) camere de gaz; 5) placă de închidere; 6) tub de legătură cu spaţiul de vidat; 7) tub de legătură cu pompa preliminară. V. Pompă cu vînă de vapori. 1) rezervor de mercur; 2) recipient de difuziune; 3) refrigerent; 4) legătura cu spaţiul de vidat. vapori, cari, apoi, sînt condensaţi, pentru a-i împiedica să pătrundă în recipient (v. fig, V). Se folosesc, fie pompe cu vapori de mercur, fie pompe cu vapori de substanţe organice, cari au o tensiune de vapori foarte joasă la temperatura ordinară (apiezon, ftalat de butii, etc.). O pompă cu vapori poate produce o presiune limită pînă la 10~6 mm coloană de mercur. Se construiesc pompe cu mai multe etaje cari, pentru funcţionare, au nevoie de un vid preliminar de numai cîţiva milimetri coloană de mercur. Pompele cu difuziune prezintă avantajul simplicităţii, al vitezei mari de vidare şi, mai ales, al unei viteze de vidare care nu depinde de presiunea atinsă în recipientul de vidat. Pompele cu vapori au eficacitatea maximă în regimul de curgere moleculară. Pe cînd în regimul de curgere vîscoasă, pentru viteze ale vaporilor mai mici decît viteza sunetului, vîna de vapori e îngustă şi mărginită de vîrtejuri la contactul cu gazul, presiunea finală fiind limitată de retrodifuziune, ia presiuni joase ale gazului, în regimul de curgere moleculară, vapori i ies din spaţiul în care s-a produs vaporizarea, cu viteze supersonice şi comunică moleculelor gazului cari se găsesc în contact cu ei impulsuri în direcţia lor de mişcare. La presiuni joase, viteza vaporilor trebuie să fie suficient de mare pentru a împiedica o retrodifuziune a gazului comprimat. Eficacitatea pompei depinde de forma ajutajului prin care vaporii ies din spaţiul de vaporizare, de densitatea şi viscozitatea vaporilor, de diametrul conductei prin care circulă şi de dispozitivul de condensare. Presiunea limită e mărginită de tensiunea de vapori a fluidului respectiv şi, într-o oarecare măsură, de retrodifuziunea moleculelor de gaz şi de vapori. Chiar în cazul fluidelor cu tensiune de vapori foarte joasă, se folosesc capcane de vapori, răcite, de exemplu cu aer lichid, pentru condensarea urmelor de vapori cari scapă în canalizaţia de vid. Pompele cu deplasare de mercur, azi puţin folosite, evacuează gazul din recipientul de vidat, cu ajutorul unei coloane de mercur. Dintre aceste pompe, se deosebesc pompa Toepler şi pompa Sprengel. Ambele pompe prezintă dezavantajul de a avea un debit mic şi de a funcţiona intermitent. Presiunea limită atinsă e de circa 1Q“5 mm coloană de mercur. — La pompa Toepler, coloana de mercur e coborîtă şi ridicată alternativ, producînd, prin coborîre, un vid barometric în care pătrunde gazul de evacuat şi expulsînd acest gaz, prin ridicare, care, în acelaşi timp, închide comunicaţia cu recipientul. Pompa Toepler e folosită în instalaţiile în cari trebuie colectat gazul care e evacuat. — La pompa Sprengel, gazul din recipient e antrenat sub forma de bule cuprinse între picăturile de mercur cari cad printr-un tub capilar a cărui lungime totală e mai mare decît suma lungimilor picăturilor, aceasta din urmăfiind egală cu coloana de mercur care echilibrează presiunea atmosferică. Pompele cu getter îndepărtează gazele prin absorpţie cu un getter (v.), de regulă titan. Gazete cari nu sînt absorbite ca atare sînt ionizate în prealabil. Acest tip de pompă are un debit pînă la 8000 l/s şi dă presiuni limită pînă la 10“6 mm coloană de mercur. Prezintă avantajul de a nu necesita dispozitiv de răcire, iar absenţa oricărui fluid face ca aceste pompe să fie foarte mult folosite în vidarea anumitor tipuri de acceleratoare de particule, în cercetările de Fizică nucleară. Pompă pneumatică. Tehn.: Pompă care transformă o anumită formă de energie în energie elastică a aerului, la presiune superioară sau inferioară celei atmosferice. Uneori se numesc pompe pneumatice şi pompele pentru gaze diferite de aer. Se deosebesc: pompe de aer, cari refulează aerul la o anumită suprapresiune; exhaustoare, cari servesc la punerea în mişcare a unui gaz, fără a modifica presiunea acestuia. Pompele pneumatice pot fi desmodrome sau cu desmodro-mie variabilă. — Pompele de gaz sînt pompe cu piston, pompe cu rotor sau pompe rotative. — Pompele de aer sînt pompe cu piston, la cari cursa acestuia şi numărul de curse din unitatea de timp sînt determinate de valoarea absolută a forţei care acţionează asupra pistonului. Pompa, respectiv grupul pompă-motor, nu are arbore motor, lucrul mecanic fiind transmis pistonului pompei prin intermediul unui lanţ cinematic cu desmodromie care variază în funcţiune deforţacare apasă asupra pistonului (acţiune directă). Caracteristica mişcării e dată de dublul numărului de curse pe minut ale pistonului. Pompele de aer pot fi manuale sau cu abur. Exemple de pompe pneumatice: Pompă de baleiaj: Pompă utilizată la motoare cu ardere internă în doi timpi, care serveşte la baleiajul gazelor de ardere din cilindru, la umplerea cilindrilor cu aerul necesar pentru combustie (v. fig. VI). Debitul pompei, în funcţiune de cilindreea totală şi de turaţia motorului, trebuie să fie mai W. Pompâ de baleiaj. a) pompa de baleiaj montata pe linia cilindrilor, antrenata de arborele motor; b) pompa de baleiaj laterală, antrenată de capul de cruce; c) distribuţie capsulată a pompei de baleiaj; 1) pompă de baleiaj; 2) linie de cilindri; 3) cutie de distribuţie, capsulată; 4) cap de cruce; 5) balansier. mare (între 1,2 şi '1,8 ori) decît cel corespunzător cilindreei, pentru a se acoperi pierderile de aer prin fantele de baleiaj; presiunea aerului (înălţimea de refulare a pompei) e puţin superioară presiunii atmosferice (1,1 • 1,3 ata). La pompa de baleiaj, care funcţionează ca o suflantă, se folosesc organe de deschidere-închideresau orifici i obturabi le de pistonu I pompei, pentru intrarea şi ieşirea gazelor proaspete. Pompeie de baleiaj pot fi separate sau cuplate cu motorul. Pompele separate sînt de obicei suflante centrifuge, antrenate de un motor electric, iar pompele cuplate sînt pompe cu piston cu dublu efect şi pompe cu două sau cu trei pistoane montate în tandem; la unele motoare în doi timpi şi mai ales la cele de putere relativ mică, se foloseşte varianta motor autocom-presor (numit şi motor cu trei fante), la care precomprimarea gazelor proaspete se obţine în carterul etanş al motorului, prin efectul de pompă al pistonului motorului. Pompa de baleiaj cu piston se montează fie pe I inia ci I indrilor, cînd e antrenată de un arbore cotit cuplat cu arborele motor, fie lateral faţă de cilindru, cînd e antrenată de o piesă în mişcare a motorului (de ex. de capul de cruce, la motoarele cu dublu efect). Organele de închidere (supapele) sînt comandate sau automate. V. şi sub Baleiaj. Pompă de depresiune: Pompă care produce o depresiune, necesară atît pentru antrenarea agregatelor giroscopice ale giroorizontului, aie girodirecţionalului sau ale indicatorului de. viraj, cît şi pentru punerea în funcţiune a agregatului giroscopic al pilotului automat. Prin schimbarea poziţiei avionului din poziţia de echilibru, sucţiunea pompei provoacă, prin intermediul unui releu pneumohidraulic, reacţiunea sistemului hidraulic care tinde să anihileze dezechilibrul provocat. Pompă de frînă de locomotivă cu abur: Pompă de aer folosită la locomotivele cu abur, pentru comprimarea aerului VII. Pompă de aer în tandem pentru frînă de locomotivă cu abur. 1) intrarea aburului în cilindru; 2) distribuţie cu pistoane şi cu sertar; 3) cilindru de abur; 4) ieşirea aburului de emisiune; 5) supapă de aspiraţie a aerului atmosferic; 6) tija pistoanelor; 7) cilindru de aer de joasă presiune ; 8) supapă de intrare a aerului în cilindrul de înaltă presiune; 9) supapă de ieşire a aerului comprimat spre rezervorul principal; 10) cilindru de aer de înaltă presiune; 11) tijă de distribuţie. 8* fcomp! m Pompâ necesar instalaţiei de frînă continuă. Grupul de pompare e fdrrriat din pompa de aer cu piston, şi dintr-un motor cu abur, cilindrii pompei şi ai motorului fiind coaxiali. Hiscarea e transmisă direct pistonului pompei, tijele pistoanelor fiind cuplate, în prelungire. pompele de aer cu piston pentru frînă sînt VIU. Pompă de aer în tandem, de frînă de locomotivă cu abur (schemă de funcţionare), î) distribuţia motorului cu abur; 2)cilindru de abur; 3) intrarea aburului; 4) ieşirea aburului; 5) tija pistonului; 6) cilindru de aer, de joasă presiune ; 7) canal de legătură; 8) intrarea aerului; 9) cilindru de aer de înaltă presiune; 10) ieşirea aerului comprimat, spre rezervorul principal. de trei tipuri principale: pompă simplă (cu o singură treaptă de comprimare a aerului), pomp ă în tandem şi pompă duplex-compound (cu două trepte de comprimare a aerului). Toate tipurile de pompe de aer sînt verticale, motorul cu abur fiind dispus deasupra corpului de pompă. Motorul cu abur şi pompa au o tijă comună în prelungire, la pompelede aersimpleşi în tandem, şi două tije, la pompele duplex-com-pound. Distribuţia motorului cu abur e comandată de piston. Pompa simpla e formată dintr-un cilindru de abur şi un cilindru de aer. Are două supape de aspiraţie şi două supape de refulare (pentru fiecare faţă a pistonului). Pompele în tandem (v. fig. VII) sînt formate dintr-un cilindru de abur şi din doi cilindri de aer dispuşi în prelungire. Comprimarea aerului se face în două etaje: cilindrul mare (de joasă presiune) comprimă aerul pînă la 2 at, iar cilindrul de înaltă presiune comprimă aerul pînă la 8 at şi îl refuleaăz în rezervorul principal ăi instalaţiei de frînă. Camerele din cilindrii de aer, despărţite prin pistoane, sînt legate astfel între ele, încît pompa comprimă aer, în ambele curse ale pistonului cilindrului de abur, în unul dintre cilindrii de aer (v. fig.VIll). Cilindrii de aer au nervuri pentru evacuarea căldurii produse prin comprimarea aerului. Etanşeitatea cilindrilor pompei de aer se realizează prin conducerea tijei de piston printr-o presgarnitură de cînepă sau metalică. Distribuţia motorului cu abur e formată, fie din două sertare cilindrice cu diametri diferiţi, montate pe un ax comun şi comandate de o tijă cilindrică legată, în prelungire, de tija pistonului motorului, fie din două distribuitoare semimecanice (distribuţia P, la care ambele distribuitoare cilindrice au axele paralele cu axa tijelor pistonului pompei; distribuitorul principal e acţionat de distribuitorul auxiliar, comandat direct de pistonul cilindrului de înaltă presiune, mecanic într-un sens, şi prin presiunea aburului, în celălalt sens), etc. Ungerea pompei se efectuează printr-o pompă de ungere, de mînă, sau printr-o pompă de ungere cu trei prize (cilindru de abur, cilindru de aer, tija pistonului), acţionată mecanic. Pompa duplex-compound (v. fig. IX) e formată dintr-un motor cu abur cu expansiune dublă şi dintr-o pompă de aer propriu-zisă, cu două etaje. Pompa de aer se compune din trei părţi principale: blocul cilindrilor de abur cu distribuţia, blocul cilindrilor de aer, şi intermediarul care ghidează cele două tije ale pistonului, cu presgarnitura din seg-menţi metalici depla-sabiii. Aburul admis în cilindrul de înaltă p e-siune se destinde în cel de joasă presiune, ier aerul comprimat în cilindrul de joasă presiune e comprimat a doua oară în cel de înaltă presiune. De obicei, distribuţia are două distribuitoare cilindri-ce(distribuţie sistem P). Ungerea se face cu o pompă de ulei cu cinci prize (cilindru! de abur de înaltă presiune, cei doi cilindri de aer, tijele pistoanelor), acţionată pneumatic de pompa de aer. Pompa du-pîex-compound e folosită pentru trenuri de marfă echipate cu frînă automată (unde e nevoie de un debit mate de aer comprimat), debitul ei fiind cuprins între 1700 şi 3000 l/min, şi presiunea de comprimare a aerului cuprinsă între presiunea atmosferică şi 8 kg/cm2 (v. fig. X). Pompă de pneuri: Pompă de aer manuală, cu piston, care serveşte la refularea aerului în pneurile de automobil, de IX. Pompă de aer duplex-compound de locomotivă cu abur. I) pompă de ungere; 2) intrarea aburului; 3) cilindru de abur de înaltă presiune; 4) cilindru de abur de joasă presiune; 5) tija pistoanelor; 6) intermediar; 7) presgarnitură; 8) cilindru de aer de joasă presiune; 9) admisiunea aerului; 10) cilindru de aer de înaltă presiune; II) refularea aerului spre rezervorul principal; 12) robinet de scurgere; 13) supapă de scurgere; 14) distribuitor principal; 15) distribuitor auxiliar; 16) opritor de ulei; 17) ieşirea aburului de emisiune. Pompă 117 Pompă termică bicicletă, etc. Pompa de pneuri poate fi cu unu sau cu mai mulţi cilindri. X. Pompa de aer duplex-compound de frînă de locomotivă cu abur (schemă de funcţionare), a) grupul I în mişcare ascendentă; b) grupul II în mişcare ascendentă; 1) distribuţie auxiliară; 2) distribuţie principală; 3) intrarea aburului; 4) ieşirea aburului; 5) cilindru de abur de înaltă presiune; 6) cilindru de aer de joasă presiune; 7) intrarea aerului; 8) cilindru de abur de joasă presiune; 9) cilindru de aer de înaltă presiune; 10) ieşirea aerului corn. primat spre rezervorul principal. 1. Pompâ. 3. Fiz., Elt., Telc.: Sursă de energie de înaltă frecvenţă, utilizată în amplificatoarele şi oscilatoarele parametrice şi moleculare (v. Parametric,amplificator Molecular, amplificator 2. Pompâ termicâ. Termot.: Instalaţie termică pentru transferul de căldură de la un rezervor de căldură de temperatură mai joasă (de ex. de la apa unui rîu sau a unui lac, sau aerul unei încăperi, etc.) la un altul, de temperatură mai înaltă, în care scop consumă energie. Pompa termică poate fi utilizată în instalaţii calorifice, frigorifice sau combinate, în primul caz fiind de obicei numită pompâ de câldurâ. V. şi sub Transformator de căldură. Pompele de căldură sînt folosite, în special, pentru încălzire. Funcţionarea lor se deosebeşte de funcţionarea altor generatoare de căldură (căldarea de abur, genera- toarele prin efectul Joule al curentului electric) prin faptul că, în pompa de căldură, consumul de energie mecanică serveşte la cedarea entalpiei rezervorului de căldură şi la transmisiunea ei la o temperatură mai înaltă, fiind mai mic decît echivalentul în lucru mecanic al căldurii transferate; în celelalte generatoare de căld.ură, entalpia e realizată excluziv prin transformări de energie. Pompele de căldură se împart în pompe de căldură cu vapori şi pompe de căldură cu aer. Pompă de căldură cu aer: Pompă de căldură în care schimbul de căldură e realizat prin intermediul aerului. Aerul evacuat dintr-o încăpere care urmează să fie încălzită e comprimat, deci încălzit, într-un compresor. Entalpia aerului încălzit e cedată, într-un schimbător de căldură, aerului pompat, care e apoi introdus în încăperi le cari urmează să fie încălzite. Compresorul e antrenat de un motor electric şi de o turbină de gaz, acţionată prin aerul de încălzire, şi care expandează adiabatic în turbină, înainte de a fi evacuat. Pompă de căldură cu vapori: Pompă de căldură în care schimbul de căldură e realizat prin intermediul vaporilor unui lichid. Funcţionarea pompei de căldură cu vapori, asemănătoare funcţionării maşinilor frigorigene, se bazează pe principiul că un lichid primeşte căldură de la mediul ambiant (căldura de vaporizare) în timpul vaporizării. Lichidul care urmează să fie răcit (de ex. apa unui rîu) cedează, prinvapori- zaţie, o parte din entalpia formator) de căldură, unui fluid cu o tensiune de vaporizare joasă (de ex.; butan, freon). Pompa de căldură cu vapori e formată din rezervorul de apă, pompa de apă, schimbătoarele de căldură, compresorul, rezervorul cu apă de răcire, şi dispozitivul de reducere. Apa pompată din rezervorul de apă rece (rîu, lac, etc.) cedează entalpia sa unui fluid (de obicei butan sau freon), într-un schimbător de căldură, iar vaporii formaţi sînt comprimaţi într-un al doilea schimbător de căldură, sa, într-un schimbător (trans- * 5 îl — (sche- /. Pompă de căldură cu vapori mă de funcţionare). 1) motor; 2) compresor; 3) pompă; unde sînt încălziţi prin com- 4) dispozitiv de reducere; 5) schimbă-primare. Entalpia vaporilor tor de căldură primar; 6) schimbător comprimaţi, formatădin căi- de căldură secundar; 7) instalaţie de dura de vaporizare şi din încălzire; temperatura lichidului Ia echivalentul în căldură al ducere; &,) temperatura lichidului la lucrului mecanic de compri- întoarcere; $0) temperatura apei în mare, este cedată — în rezervorul iniţial, schimbătorul de căldură — apei de răcire din rezervor, care se încălzeşte şi e trimisă în circuitul de încălzire; vaporii condensaţi în circuitul de încălzire sînt trimişi sub forma de condensat, printr-un dispozitiv de reducere (supapele de reducere), în primul schimbător de căldură (v. fig. /). Rentabilitatea pompei de căldură cu vapori se determină cu ajutorul indicelui de putere e, adică ai raportului dintre entalpia cedată de pompa de căldură şi echivalentul în căldură al lucrului mecanic necesar pentru antrenarea compresorului, care se exprimă prin relaţia «■„+273 " b. - s> 'r" Pompei, formula lui ~ 118 Pomuşoară, unde'9^=('9-1-f-'B-2)/2 e temperatura medie din circuitul de încălzire, &a e temperatura apei din rezervorul iniţial, şi y] e randamentul total al instalaţiei (aproximativ 0,5). Eficienţa pompei e raportul dintre căldura cedată sau preluată a unei pompe de căldură şi lucrul T mecanic efectuat în acest scop, prin consum de energie din ex- 7^ terior. Eficienţa pompei termice, care poate fi ideală, reală sau totală, diferă după cum pompa 2 termică e uti I izată în instalaţie calorifică, frigorifică sau combinată. Eficienţa pompei termice utilizate ca instalaţie calorifică (pen- ă ....b tru încălzire) e egală cu raportul „ Reprezentarea în diagra_ dintre căldură cedata m exterior ma T_s Q cicMui Carnot la temperatură înaltă T1 şi echi- inversat, valentul în căldură AL al lucrului mecanic absorbit (consumat) în acest scop. La o instalaţie calorifică ideală care ar funcţiona între temperaturile şi T2, după ciclul ideal Carnot inversat, eficienţa ciclului calorific ideal e(v. fig. //): ____Qx __ supr. 34ab3 _ S(_ ~ĂT ~ supr. 12341 ' La un ciclu calorific, eficienţa arată cîte kilocalorii se pot obţine la temperatura înaltă Tlt cînd pentru acţionarea instalaţiei calorifice se consumă energia necesară efectuări i lucru Iu i mecanic echivalent cu 1 kcal. Afară de cazurile limită în cari T2 = 0°K (imposibil de realizat în practică) şi T1—T2 (în care folosirea pompei termice nu are sens), în toate celelalte cazuri e >1, deoarece căldura utilizabilă Q± e egală cu suma dintre echivalentul în căldură al lucrului mecanic absorbit pentru acţionarea pompei termice şi căldura Q2, preluată—• în general gratuit — la temperatura inferioară T2. Eficienţa pompei termice utilizate ca instalaţie frigorifică e egală cu raportul dintre căldura Q2 preluată la temperatura joasă T2 şi echivalentul în căldură AL al lucrului mecanic absorbit în acest scop. La o instalaţie frigorifică funcţionînd între temperaturi le şi T2, după ciclul ideal Carnot inversat, eficienţa ciclului frigorific ideal e (v. fig. II): _ 02 suPr- 12ba1 _ Ta Zf AL sup r. 12341 Ti-Tz' La un ciclu frigorific, eficienţa arată cîte kilocalorii se pot prelua la temperatura joasă T2, cînd pentru acţionarea instalaţiei frigorifice se consumă energia necesară efectuării lucrului mecanic echivalent cu 1 kcal. Eficienţa ciclului frigorific ideal poate lua orice valori, în funcţiune de valorile temperaturi lor Tx şi T2; de exemplu, cînd (Ţ1—T2) 1. Deci căldura preluată la temperatura T2 e ma' înaltă decît echivalentul în căldură al lucrului mecanic absorbit pentru acţionarea pompei termice respective. Eficienţa pompei termice utilizate ca instalaţie frigorifică şi calorifică e egală cu raportul sumei dintre căldura Q2 preluată la temperatura joasă T2, şi căldura Qx cedată în exterior la temperatura înaltă Tx, prin echivalentul în căldură AL al lucrului mecanic absorbit (consumat) în acest scop. La o pompă termică ideală, utilizată simultan ca instalaţie frigorifică şi calorifică, care ar funcţiona între temperaturile Tj şi T2 (după ciclul Carnot inversat), eficienţa ciclului ideal e (v. fig. //): = 82+61 = supr, 12 ba 1 -f supr, 34 ah3 _ Ta-f Tx V' AL supr. 12341 ~ 1 %' La ciclul pompei termice utilizate simultan ca instalaţie frigorifică şi calorifică, eficienţa arată, în total, cîte kilocalorii se pot prelua la temperatura joasă T2 şi cîte kilocalorii se pot obţine la temperatura înaltă Tv cînd pentru acţionarea pompei termice se consumă energia necesară efectuării lucrului mecanic echivalent cu 1 kcal. Afară de cazurile limită în cari T2 = 0°K (imposibil de realizat în practica) şi Tx = T2 (în care folosirea pompei termice nu are sens), în toate celelalte cazuri ejc> 1, deoarece efectul util e egal cu suma dintre echivalentul în căldură al lucrului mecanic absorbit pentru acţionarea pompei termice şi dublul căldurii Q2, preluată — în general gratuit—fa temperatura inferioară T2. Ştiind că Qi = Qt+AL, între eficienţele pompelor termice utilizate ca instalaţie frigorifică, ca instalaţie calorifică sau ca instalaţie combinată (frigorifică şi calorifică), instalaţiile funcţionînd între aceleaşi temperaturi şi r2, există următoarele relaţii: ec=Sj-\-1 şi z jc=z j4-tc=2-z In instalaţiile reale de pompe termice, valoarea eficienţei e inferioară va /ori / eficienţei pompei termice ideale, care ar funcţiona între aceleaşi temperaturi Tt şi T2, dupăciclul Carnot inversat. Diferenţa dintre valoarea eficienţei reale şi valoarea eficienţei ciclului ideal e determinată de abaterile pe cari le prezintă ciclurile reale faţă de ciclul ideal Carnot (detente şi comprimări neisentropice, schimburi de căldură la diferenţe finite de temperatură, etc.), cum şi de cauze exterioare, ca pierderi mecanice, pierderi electrice, pierderi de căldură, etc. Eficienţa reală e egală cu produsul dintre eficienţa ideală s şi randamentul pompei termice r\r, adică: Valoarea randamentului pompei termice depinde, în general, de capacitatea şi detipul instalaţiei, şi anume: 7) =30* "45% pentru instalaţii cu piston, de capacitate redusă (sub 100 000 kcal/h); yj = 60-”70% pentru instalaţii cu compresoare rotative, de capacitate mare (peste 3 000 000 kcal/h). La pompele termice, valoarea eficienţei reale e cuprinsă între 2,5***4, pentru instalaţiile de încălzire a clădirilor (temperatura apei calde fiind de aproximativ 90°), şi 10---25, pentru instalaţiile industriale de vaporizare cu termocompresiune (v.). Eficienţa totală a instalaţiei de pompă termică e egală cu ra-portul dintre căldura care intervine şi lucrul mecanic absorbit prin consumul de energie primară, necesară pentru acţionarea pompei termice (de ex., energia chimică conţinută în combustibilul ars în centrala termoelectrică, pentru obţinerea energiei electriceconsumatepentru acţionareapompeitermice), adică £tot ^V'V^'VV’ unde Opg e randamentul de transformare a energiei primare în energia consumată pentru acţionarea pompei termice. Eficienţa totală arată cîte kilocalorii corespund ca efect util pentru fiecare kilocalorie consumată sub forma de energie primară. 1. Pompei, formula lui Mat.: Formulă care generalizează, la funcţiunile poligene, cunoscuta formulă a lui Cauchy relativă la funcţiunile olomorfe. Dacă 9(3) e, după definiţia restrînsă, derivata areolară a funcţiunii f(z), există relaţia: Cfiind un contur simplu închis şi rectificabi I, care limitează un domeniu D. 2. Pomuşoarâ, pl. pomuşoare. Bot.: Sin. Păltior (v.). Poncelet, formula lui 119 Pontianac, răşină de î. Poncelet, formula lui Mat.; Dacă curba y=f(%) e concavă sau convexă în [a, 6], aria mărginită de curbă, axa Ox şi dreptele x=a, x=b, e dată de: b—a\y<>+y„ yţ+y„-.ţ -[—4---------t-^—L+2yi+2y.+-2yM. A = - 2 n unde yk=f{xk+,)! xk+ţ Â+T h, b — a = 2nh. 2. poligon de tip Geom.: Poligon plan ale cărui vîrfuri sînt situate pe o conică (C) şi ale cărui laturi sînt tangente unei alte conice (C'). Fiind date două conice, nu există, în general, un poligon înscris în una dintre ele şi circumscris celeilalte; dacă există unul, există o infinitate, cu acelaşi număr de laturi (teorema lui Poncelet). 3. Ponderata, medie Mat. V. sub Medie. 4. Pondere, pl. ponderi. Ms., CIc. e.: Coeficient care afectează valoarea unei mărimi determinate experimental, respectiv eroarea cu care se obţine acea valoare, şi care depinde de condiţiile în cari a fost efectuată determinarea. Cu cît măsurarea a fost efectuată în condiţii mai apropiate de cele ideale, cu atît ponderea valorii obţinute e mai mare. Sin. Greutate. 5. Pondere statistica a nivelului. Fiz.: Sin. Grad de dege-nerescenţă (v. Degenerescenţă, grad ^de ~). 6. Ponderea unei frecvenţe. Te/c.; înmiitul raportului convenţional dintre efectul perturbator mijlociu produs de o tensiune sinusoidală la o frecvenţă dată, aplicată unui receptor telefonic, şi efectul produs de o tensiune sinusoidală de aceeaşi amplitudine, la frecvenţa de 800 Hz, aplicată aceluiaşi receptor. 7. Poncleritate. Fiz.: Sin. Greutate specifică (v.). 8. Ponderosit. Expl. petr.: Produs obţinut din arderea piritei la fabricile de acid sulfuric. Conţine oxid de fier şi e întrebuinţat la mărirea greutăţii specifice a fluidului de sapă. Are densitatea i ,2—1,5. 9. Ponor, pl. ponoare. 1. Geol., Geogr.: Sin. Dolină (v.). 10. Ponor. 2. Geol.: în sens larg, regiune carstică (de ex., în ţara noastră, în podişul Mehedinţi, în Munţii Apuseni). 11. Ponsol. Ind. chim.: Sin. Coloranţi carbantren (v. Car-bantren, coloranţi —-). 12. Pontaj, pl. pontaje. 1. Gen.: înregistrarea prezenţei lucrătorilor la locul de muncă, cu ajutorul numerelor de pontaj (plăcuţe, de obicei de metal, pe cari lucrătorii le depun la intrarea în fabrică) sau al fişelor de pontaj (fişă, de obicei de carton, pe care se marchează zilnic, manual, sau mecanic cu ceasornicul de pontaj, ora intrării şi ieşirii lucrători lor de la lucru). 13. Pontaj. 2. Ind. piei.: Compoziţia procentuală pe mărimi a unui lot de încălţăminte. Pontajul poate fi: pontaj de lun- gime, raportat la numerele de lungime a încălţămintei dintr-un lot, şi pontaj de lărgime, raportat la numerele de lărgime a încălţămintei din lot. Pontajul trebuie să corespundă compoziţiei procentuale a mărimilor picioarelor oamenilor cărora le e destinată încălţămintea. Plecînd de la repartizarea mărimii picioarelor în colective omogene de vîrstă, sex, etc., în care repartizarea se face pe baza repartiţiei normale Gauss-Laplace, ce poate fi exprimată printr-o diagramă-clopot, pontajul poate fi exprimat printr-o diagramă de forma celei din fig. /, în care: I. Repartiţia normală a mărimilor încălţămintei în producţia de serie. reprezintă valori particulare ale mărimilor (lungime sau lărgime); x e media aritmetică ponderată a valorilor particulare; y e frecvenţa de repetare a fiecărei mărimi particulare, exprimată în procente. Curba pontajului poate fi construită continuu, ca în fig. I, pe baza relaţiei de mai jos, plecînd de la măsurători experimentale în masa populaţiei, sau de la măsurători efectuate la totalitatea oamenilor dintr-o colectivitate. Curba pontajului verifică ecuaţia lui Gauss-Laplace: (x1-x)2 y i= N . 2 aa 7T în care: yx e frecvenţa de repetare a mărimii x, exprimată în procente; N e totalitatea mărimilor, exprimată în 100%; a e abaterea medie pătratică a valorilor particulare faţă de media x (pentru lungimea piciorului a=1,2*"1,8 puncte ciz-măreşti, respectiv a=10-"12 mm pentru lărgimea piciorului, reprezentată prin perimetrul la degete); e este baza logaritmilor naturali; x± e valoarea particulară a mărimii considerate; x e media aritmetică ponderată a mărimilor particulare. în cadrul fiecărui număr de mărime, lărgimea piciorului reprezentată prin valoarea perimetrului la degete se repartizează, de asemenea, după o curbă de repartiţie normală. în acest caz, repartizarea dimensiuni lor de mărime — lungime şi lărgime — reprezintă o repartiţie bidimensională a-vînd forma în spaţiu a unui clopot turtit. î-7 h h t-6 b t-B Lw II. Pontaj cu repartiţie uni- III. Pontaj cu repartiţie bidimensională’ dimensională a lungimilor. L) repartiţia lungimilor; jQ) repartiţia lărgimilor. Reprezentarea pontajelor de mărimi pe diagrama de frecvenţă, în funcţiune de numărul de mărime, se poate face ca în fig. II, care reprezintă o diagramă de repartiţie unidimensională a lungimilor, sau ca în fig. III, care reprezintă o diagramă de repartiţie bidimensională a lungimilor şi lărgimilor. 14. Pontalmyra. Paleont.: Sin. Didacna (v.). 15. Pontare. Tehn. mii.: Operaţia de aducere în axa podului şi de instalare a suporturilor unui pod militar (căiuşi, vase, portiţe sau părţi). Pontarea căluşilor se face, fie manual (cînd adîncimea apei e de cel mult 1 m), fie cu ajutorul grinzilor de manevră sau al unor îmbarcaţiuni speciale. Pontarea celorlalte tipuri de suporturi se face prin aducerea lor în ax, prin lopătare, şi prin ancorarea lor. 16. Pontesfordian. Stratigr.: Etaj superior al Algonkianului din Anglia, dezvoltat la sud de orogenul caledonian, cores-punzîfid unei părţi a Gresiei de Torridon (Jotnian) şi cuprin-zînd gresii pestriţe şi arcoze. 17. Pontianac, râşinâ de Ind. chim.: Răşină semifosi-lizată de Agathis alba, constituită dintr-un amestec de acizi oc- şi p-mancofalolic, substanţe răşinoase şi un ulei eteric. E o substanţă solidă, albă-gălbuie pînă la galbenă-brună, cu p. t. 156-• * 169°, solubilă în alcool, în eter, în benzen. Se utilizează la confecţionarea gumei de mestecat şi a unor lacuri. Pontice, specii — 120 Ponton 1. Pontice, specii Geobot.: Specii de plante caracteristice regiunilor de stepe pontice, de unde au pătruns spre vest pînă în Europa centrală, spre est pînă în Caucaz şi Himalaia şi spre sud pînă în regiunea est-mediteraneană (specii pontico-mediteraneene). Astfel de specii se întîinesc în stepele ierboase sau în pădurile de antestepă din Sudul URSS, din ţara noastră şi din Ungaria. De exemplu: Adonis vernalis, Stachys recta, Ver-bascum phoeniceum, Prunus fruticosa, Taraxacum seroti-num, etc. 2. Ponţii, pl. pontile. Nov.: Piesă de consolidare a punţii, avînd funcţiunea de coloană de sprijin, destinată transmisiunii sarcinilor de pe punte la construcţiile inferioare de rezistenţă a navei pînă la suprafaţa de reacţiune a apei, întăririi rezistenţei navei pe verticală faţă de solicitările datorite variaţiei presiunii apei, acceleraţiei verticale a navei sau vibraţiilor corpului, cum şi preluării solicitărilor transversale datorite unor eventuale deplasări ale încărcăturii de pe punte, datorite ruliului. La navele metalice, ponţi Iul se construieşte în formă de coloană cu secţiunea tubulară sau formată din unu sau din mai multe profiluri îmbinate prin nituire sau sudare, legate la partea superioară şi centrală (în cazul navelor cu mai multe punţi) de traversa punţii şi de cari ingele acesteia, iar la partea inferioară, de varangă şi de cari ingele fundului, de chi lă sau de piese speciale de prindere. Numărul şirurilor de pontile poate fi de 2, 3 sau 4, după tipul şi mărimea navei. D .. .... Ponţii reglabil. Pentru întărirea pereţilor etanşi ^ sa|tea de reazem; se foloseşte un ponţii mobil reglabil, 2) coloană tubulară; 3) tijă format din două părţi avînd capetele, fjietată;4) mîner;5) bucea exterioare (saltelele) lăţite, pentru filetată, a-i mări suprafaţa (v. fig.). Capetele interioare sînt cave şi filetate; în ele se introduce o tijă filetată la ambele capete (cu filet dreapta-stînga), cu ajutorul căreia cele două părţi ale pontifului se pot îndepărta sau apropia. 3. Pontilare, Nav.: întărirea pereţilor sau a punţilor etanşe cu ajutorul unor pontile de întărire, sau cu scondri ori ghile, în cazul formării unei găuri de apă. £4. Ponton, pl. pontoane. Nav., Tehn. mii.: îmbarcaţiune puntată, sau plutitor, ori ansamblu de plutitoare, fără mijloace proprii de propulsiune sau echipate cu un grup moto-propulsor (motopontoane), în general staţionare, folosite pentru a susţine o paserelă, o platformă, o instalaţie (doc, macara, etc.), un pod, sau în alte scopuri. Plutitoarele pot fi tubulare, în formă de chesoane etanşe compartimentate, sau pot fi pline, cu prora şi pupa rotunjite. Din punctul de vedere al scopului, se deosebesc tipurile de pontoane descrise mai jos. Pontoanele-cazarmă servesc la adăpostirea lucrătorilor sau a marinarilor, şi sînt amenajate cu cabine de locuit sau cu dormitoare. Pontoanele de acostare sînt aşezate lîngă cheuri sau lîngă maluri, pentru a uşura acostarea navelor şi debarcarea sau îmbarcarea, prin intermediul unei paserele. V. sub Debarcader. Pontoanele de macara servesc Ia susţinerea unei macarale plutitoare (v. sub Macara 1). Pontoanele de ancoră servesc la susţinerea lanţurilor de ancoră, cînd acestea trebuie aşezate înaintea altor îmbarcaţi uni (de ex. drage). Pontoanele pentru poduri sînt folosite la construirea podurilor militare de echipaj. Aceste pontoane sînt confecţionate din tablă de oţel, au fundul plat şi sînt transportate pe căruţe sau pe autovehicule. Pentru a uşura deplasarea lor pe drumuri şi manevra înainte de darea la apă, pontoanele sînt formate, de obicei, din părţi mai mici cari se asamblează, cîte două sau cîte trei, fie cap la cap, fie prin alăturare, astfel încît să asigure forţa de susţinere necesară podului căruia îi sînt destinate. Pontoanele-plută sînt folosite ca debarcadere plutitoare în bălţile cu variaţii de nivel supuse regimului de inundaţie al rîurilor din cari se alimentează. Sînt constituite, fie dintr-un bac de lemn peste care se amenajează o platformă de dulapi, fie dintr-o platformă plutitoare, confecţionată din bile de brad şi acoperită cu dulapi. Ancorarea de mal se face printr-un cablu de oţel, iar menţinerea la distanţă fixă de mal, printr-un scondru. Pontoanele-plută servesc la descărcarea şi la colectarea peştelui adus cu bărcile, care e apoi transportat la mal pe un podeţ mobil. Pontoanele ridicătoare servesc la ridicarea şi la transportul navelor scufundate. Ele sînt constituite dinfşlepuri şi pot fi folosite, fie cîte două, ^ 5 epava fiind aşezată între ele, fie cîte unul, aşezat pe o parte a epavei, în JIm cealaltă parte fiind malul apei. Ridicarea navei se HrE rN r face cu cabluri (cu dia- — metrul de40,,,60mm)sau cu chingi metalice, acţio- r —~^2 ~ _r; nate mecanic de la bord, ~ — /. Pontoane ridicătoare cu cabluri cari trec prin borduri, cu puterea de ridicare de 300 t (schemă). 1) epavă; 2) pontoane ridicătoare; 3) cabluri de ridicare; 4) vinciuri;5) legătură între pontoane; 6) tancuri de contrabalast. duri (v. fig. /), fie prin puţuri centrale (cînd epa-velesînt laadîncimi mari) amenajate în corpul pontonului. Pentru echilibrarea pontoanelor, în timpul ridicării navelor naufragiate, se amenajează în partea opusă navei tancuri de contrabalast. Distanţa dintre pontoane se menţine cu ajutorul unor scînduri de lemn sau al unor grinzi metalice. Pontoanele la cari cablurile sau chingile trec prin borduri sau prin puţuri centrale sînt folosite pentru ridicarea navelor cu greutatea de 300*"500 t. Pentru nave mai grele se folosesc pontoane cu de- ^ plasament mai mare (pe — apele interioare, de 600---1000 t), eventual ______ şlepuri amenajate spe- - -cial, echipate cu poduri - * de ridicare, rezemate în ' centrul pontoanelor, şi cu vinciuri şi aparate de ridicat, puternice (v. fig. II şi ///). în unele cazuri, pentru dislocarea epavei de pe fund (învingerea aderenţei) sau ridicarea ei pe o înălţime relativ finica, se lolosesc pontoane cari pot fi coborîte parţial prin umplerea II. Pontoane ridicătoare, echipate cu poduri, cu puterea de ridicare de 1000 t. 1) epavă; 2) pontoane ridicătoare; 3) cabluri de ridicare; 4) pod de ridicare; 5) vinciuri, Pontonier 121 Popic cu apă a unor compartimente etanşe amenajate în corpul lor, si cari sînt golite prin pomparea apei sau cu ajutorul aerului comprimat. Se folosesc, de asemenea, plutitoare constituite ? ? e P 2 * din cilindri metalici cari sînt lestaţi şi cufundaţi sub nivelul apei şi sînt legaţi deepavă. Prin evacuarea apei din cilindri se obţine o forţă de ridicare de 80---200 t. Cilindrii metalici prezintă dezavantajele că nu pot fi ancoraţi şi manevraţi pe amplasamentul ranfluării, iar dislocarea navei naufragiate se face brusc. Pontoanele ridicătoare sînt ech i pate cu pompe de refulare, cari pot dezvolta o presiunede lucru de 4---12 at, după natura terenului în care se lucrează şi adîncimea la care se găseşte epava, şi cari servesc la răscolirea pămîntului de sub epavă sau din interiorul acesteia. îndepărtarea apei amestecate cu pămînt în suspensie sau cu alte materiale (cereale, cărbuni, etc.) din corpul epavei se face cu pompe cu debit mare (100---1000 m3/h) sau cu ajutorul ejectoarelor cu abur sau cu aer comprimat. Pontoanele ridicătoare pot fi echipate cu mijloace de propulsiune proprii. Ele se fixează pe amplasament cu ajutorul III. Pontoane ridicătoare cu cabluri cari trec prin borduri, echipate cu bige de bord, cu puterea de ridicare de 1000 t (schemă). J) epavă; 2) pontoane ridicătoare; 3) cabluri de ridicare; 4) vinciuri; 5) legătură între pontoane; 6) tancuri de contrabalast; 7) bige. IV, Ancorarea îmbarcaţi uni lor pentru ridicarea unei epave, 1) epavă; 2) pontoane ridicătoare; 3) macara plutitoare; 4) şlep cu instalaţie dc pompare; 5) cabluri de ancorare, ancorelor, împreună cu celelalte îmbarcaţiuni auxiliare, şi sînt manevrate cu ajutorul unor vinciuri puternice (v. fig. IV), 1. Pontonier, pl. ponton ieri, Tehn. mii.: Militar a părţi * nînd unităţilor instruite în vederea executării trecerilor peste cursurile mari de apă, şi în vederea construirii podurilor mi litare. 2. Ponţian. Strotigr.: Etaj al PIiocenuIui inferior, de facies lacustru-continental, dezvoltat tipic în aria basinului ponto-caspic, ^urmînd Meoţianului şi suportînd depozitele Dacianului. în depresiunea marginală a Carpaţilor (sectorul dacic al basinului ponto-caspic) se deosebesc trei subdiviziuni ale Ponţianului: Ponţianul inferior, cu Paradacna abichi; Pon-ţionul rnediu, cu Congeria rhomboidea, şi Ponţianul superior, cu Phyllocardium planum. Limita cu Meoţianu! e marcată printr-un orizont reper: bancul cu Congeria novorossica, iar limita cu Dacianul, printr-o schimbare puţin importantă a faunei: dispariţia genului Valenciennius şi apariţia unor noi specii de Prosodacna (Prosodacna rumana, Prosodacna munieri) şi de Viviparus (Viviparus argesiensis). Fauna de tip Pikermi, larg răspîndită în Meoţian, persistă cu multe dintre elementele ei şi în Ponţian. în general, în depresiunea marginală a Carpaţilor, Ponţianul e dezvoltat sub un facies marnos bogat în Cardiacee (Paradacna abichi, Didacna subcarinata, Monodacna pseudo-catillus, Limnocardium subsquamulosum, Prosodacna sturi). La partea superioară a acestui etaj se dezvoltă local nisipuri, în anumite regiuni (de ex. pe valea Buzăului), succesiunea marnelor ponţiene cuprinde intercalaţii de calcare lumache-Iice, comparabile cu calcarele de Odesa. Spre deosebire de Meoţian şi de Dacian, Ponţianul subcarpatic nu conţine zăcăminte de hidrocarburi. Pe marginea de nord a Depresiunii getice, Ponţianul îmbracă un facies mai grosier, cu intercalaţii de nisipuri şi pietrişuri şi cuprinde, la partea lui inferioară, strate de lignit, exploatate la^sud de Cîmpulung (Jugur, Poenari, Pescăreasa, Berevoeşti). în Sudul Moldovei, Ponţianul e dezvoltat sub un facies nisipos, iar mai la est, pe teritoriul URSS, cuprinde calcare lumachelice (calcarele de Odesa). în basinul Transilvaniei, Ponţianul e reprezentat printr-o ^parte a depozitelor desemnate sub numele de Panonian (v.). în basinul Sălajului, succesiunea marnelor şi a nisipurilor ponţiene cuprinde numeroase intercalaţii de lignit. Echivalente ale Ponţianului, în sens restrîns, aşa cum a fost definit în basinul ponto-caspic, sînt considerate pietrişurile de Belvedere din basinul Vienei, cum şi pietrişurile cu faună de Pikermi, dezvoltate în culoarul Ronului. 3. Pop, pl. popi. 1. Arh.: Fiecare dintre stîlpii de lemn cari susţin coama unui acoperiş numai cu căpriori, folosit la casele ţărăneşti sau la clădirile de mică importanţă. 4. Pop. 2. Cs.: Fiecare dintre barele din ansamblul unei grinzi cu zăbrele, perpendiculare pe linia reazemelor. Sin. Montant (v. Montant 3). 5. Pop. 3. Cs.: Fiecare dintre stîlpii verticali, de lemn sau de metal, ai unei construcţii constituite din bare (cintru, eşafodaj, sprijinire verticală, etc.), destinaţi să preia şi să transmită la teren, la fundaţii sau la reazeme, forţele cari solicită construcţia respectivă, fiind solicitaţi numai la compresiune. 6. Pop. 4. Ind. ţâr., Agr.: Mănunchi de cînepă sau de alte plante aşezate în picioare, pentru a se usca. 7. Popelcâ, pl. popelci. Ind. petr.: Vechi sistem de cazan cu buler (ţeava de flacără), pentru distilat ţiţeiul. Are forma unui ou aşezat cu vîrful în jos (v. fig.). Astfel, partea mai lată, de sus, prezintă o suprafaţă mai mare de evaporare. Sprijinrea ~unei bolţi de tunel la scoaterea unei longrine (o) şi ia scoaterea unei coroane (£>). 8. Popic, pl. po- j) longrină; 2) popic pentru- proptirea unui pîce. Tnl. . Piesă de rnarciavanti; 2’) popic pentru proptirea unei lemn lOtund, CU Iun- copele; 3) coroană; 4) marciavanti ; 5) capelă; gimea şi diametrul 6) stendere. de dimensiuni mici, folosită la proptirea rnarciavantelor sau a bandajelor de zidărie, pentru a permite îndepărtarea longrineîor (v. fig-). Fixarea lui se face cu perie. Popic de banc 122 Porc 1. Popic de banc. Ind. lemn.: Sin. Fier de banc (v.). 2. Popiei. Ind. ţâr.: Butuc cu trei articulaţii, care formează scaunul vîrtelniţei (Oltenia). 3. Popiele, Strate de Stratigr.: Strate tipic dezvoltate în partea marginală a Pînzei de Skole din Carpaţii polonezi şi ucrainieni, constituite din argile şistoase şi nisipoase, de culoare cenuşie închisă şi verzuie, pe alocuri bruna sau aproape neagră, local cu elemente exotice, în special calcare de Stram-berg, uneori sub formă de mari blocuri. Stratele de Popiele sînt situate la partea superioară a flişului eocen, imediat sub orizontul menilitelor inferioare, şi conţin o fauna de moluşte caracteristică penfru Priabonian. în Carpaţii orientali din ţara noastră, un litofacies similar Stratelor de Popiele prezintă Stratele de Bisericani, cari însă nu cpnţin materiale exotice. 4. Popinâ, pl. popine. Geogr.: Sin. Gorgan (v.). 5. Popîndac, pl. popîndaci. Geobot.: Tufă, mai mult sau mai puţin columnară, formată din rogoz (Carex stricta sau CareaLJm4&onii), în locurile mlăştinoase dirHtrrrctfennunda- ””BTÎe, sau chiar şi neinundabile, însă cu apă în abundenţă. 6. Popîndâu, pl. popîndăi. Zoo/,, Agr,: Citellus citellus L. Rozător din familia Sciuridae, răspîndit în regiunile de stepă şi de silvostepă din Asia şi din Europa centrală şi răsăriteană, iar în ţara noastră, în cîmpia dunăreană, în sud-estul Moldovei, Dobrogea şi Cîmpia Tisei. Are corpul de culoare galbenă-cenuşie pe spate şi galbenă-roşcată pe pîntece, lungimea iui fiind de 25---30 cm. Are coada stufoasă şi cu lungimea de 5-**7 cm. Popîndăul trăieşte în galerii pe cari le sapă în pămînt, pe locuri înierbate, şi în cari adună rezerve de hrană (seminţe, cereale tinere, trifoi, lucerna, etc.) şi hibernează de la sfîrşitul lunii august pînă în primăvară. Poate provoca uneori daune foarte mari culturilor. Se combate cu ajutorul curselor, prin inundarea galeriilor, prin gazare cu cloropicrină, cu sulfură de carbon sau bioxid de sulf, sau prin momeli otrăvite. 7. Poplin. Ind. text.: Ţesătură pentru lenjerie, caracterizată prin luciu mătăsos şi prin culorile atractive realizate prin vopsire cu coloranţi de cadă şi indigosoli. în general, ea e ţesută din fire de bumbac, în legătură pînză, apoi albită, mercerizată şi vopsită, avînd greutatea de 80---120 g/m2. în ţara noastră se fabrică şi poplin de mătase, în cantităţi mai mici. 8. Populaţie, pl. populaţii. 1. Gen.: Totalitatea locuitorilor unei ţări, ai unei regiuni, ai unui oraş, etc. 9. Populaţie. 2. C/c. pr.: Ansamblul elementelor unui colectiv statistic, eventual ale unei părţi a acestuia. io. Populaţie echivalenta. Canal.: Număr fictiv de locuitori folosit în calculul canalizaţiilor, pentru a exprima gradul de impurificare al emisarelor, în urma introducerii în acestea a apelor industriale uzate neepurate. Gradul de epurare al apelor uzate se stabileşte pe baza concentraţiei acestor ape şh a apelor emisarului în materii în suspensie, în substanţe organice, substanţe toxice, substanţe acide sau alcaline, cum şi în substanţe radioactive. Pentru calculul staţiunilor de epurare se obişnuia să se măsoare gradul de impurificare al emisarelor prin echivalarea apelor uzate industriale cu apele uzate menajere. Acest mod de calcul prezintă numeroase deficienţe. El nu permite să se cuprindă într-o singură valoare a populaţiei echivalente expresia impurificări i emisarului din toate punctele de vedere (materii în suspensie, substanţe organice şi toxice), ci numai pentru fiecare din acestea, în parte. Deoarece, însă, apele provenite de la unele industrii pot fi complet admisibile din punctul de vedere al substanţelor organice, dar inadmisibile din acela al substanţelor în suspensie (de ex. apele uzate de ia spălătoriile de cărbuni), acest mod de calcul nu permite însumarea capacităţii de impurificare a mai multor industrii situate pe traseul aceluiaşi emisar şi avînd producţii cu procese tehnologice diferite. în practică se folosea iniţial un singur indice de echivalare cu populaţia reală, şi anume din punctul de vedere al substanţelor organice. Pentru determinarea populaţiei echivalente se stabilea consumul de oxigen biochimic necesar la cinci zile (OBN5), pentru un locuitor real, la 35 g/locuitor şi zi, pentru ape decantate, sau la 51 g/locuitor şi zi, pentru ape nedecantate, luîndu-se apoi consumul în oxigen biochimic necesar pentru o unitate din produsul a cărui apă uzată se examina (de ex.: 1 tonă lînă, 1 tonă porumb, etc.). Raportul dintre cantitatea de oxigen biochimic necesar la cinci zile pentru unitatea de produs respectivă, şi valorile stabilite pentru OBN5, reprezenta numărul de locuitori echivalenţi. Prin adoptarea echivalenţei după consumul de oxigen nu se rezolvă problema decantării substanţelor în suspensie şi cu atît mai puţin a substanţelor chimice, recomandîndu-se ca, pentru decantare .şi tratare cu substanţe chimice, să se prevadă separat operaţiile, şi deci costurile necesare. Prin adăugarea acestor indici (sau costuri necesare) a fost mult micşorată importanţa folosirii populaţiei echivalente în compararea diferitelor soluţii pentru aceleaşi ape uzate sau a stabilirii costuri lor de epurare pentru apele uzate ale diferitelor industri i situate pe porţiunea de emisar considerată. Aceste deficienţe nu s-au ameliorat nici după introducerea unor valori pentru impurificări suplementare datorite naturii produselor, bazate pe felul şi cantitatea de produse, şi pe numărul de lucrători folosiţi. Chiar pentru echivalenţa din punctul de vedere al substanţelor organice, acest mod de calcul permite stabilirea gradului de impurificare pentru epurarea apelor uzate conţi-nînd substanţe organice ale unui singur produs. El e însă necorespunzător pentru combinatele moderne sau chiar pentru produse noi. De altfel, în tabelele existente, numărul de locuitori echivalenţi e stabilit pentru un număr restrîns de produse aparţinînd industriei uşoare şi alimentare. Spre deosebire de folosirea metodelor de apreciere pe baza populaţiei echivalente sau a adausurilor pentru decantare, pe baza naturii şi cantităţii de produse, şi a numărului de locuitori, în tehnica sovietică se foloseşte metoda de determinare a gradului de impurificare pe baza acţiunii diferitelor caracteristici ale apelor uzate. în îndreptarele de specialitate sînt specificate, pentru mai mult decît 60 de produse, caracteristicile diferitelor fabrici, şi anume: cantitatea de ape uzate care rezultă pe unitatea de produs ; materiile în suspensie (mg/l); oxidabilitatea (în mg/l); oxigenul biochimic necesar la cinci zi le (mg/l); reacţia apei (^H). 11. Por, pl. pori. 1. Fiz.: Gol mic în interiorul unui corp solid continuu sau al unui agregat de particule solide consolidate sau neconsolidate. După dimensiuni, se deosebesc: pori fini, cu diametrul mai mic decît 20 jx, deci invizibili cu ochiul liber, respectiv pori grosolani, cu diametrul mai mare decît 20 (j. şi vizibili cu ochiul liber. După modul de comunicaţie cu exteriorul, se deosebesc: pori deschişi, cari sînt în comunicaţie cu exteriorul, respectiv pori închişi, cari nu au comunicaţie cu exteriorul şi, deci, nu permit pătrunderea medi'ului exterior. Porii pot fi izolaţi sau necomunicanţi între ei, respectiv comunicanţi, în acest caz constituind o reţea de canale. Suma volumelor porilor deschişi constituie volumul aparent al porilor; suma volumelor pori lor închişi constituie volumul închis al porilor, iar suma volumului aparent şi al volumului închis constituie volumul total al porilor unui material. V. şî Porozitate 1. 12. Por. 2. Metg. V. sub Porozitate 2. îs. Porc, pl* porci. 1. ZooL, Zoot. V. ,sub Porcine. 14. Porc. 2. ExpL petr.: Greutate de oţel sau de fontă, de formă elipsoidală, care se ataşează la macaralele uşoare» în Porc-de-baltă 123 Porfina scopul accelerării cobortrii lor în timpul extragerii coloanei la sondele în producţie. Sin. Purcel. 1. Porc-de-baltâ. Pisc.: Sin. Lin (v. Lin 2). 2. Porc de India. Zoo!. V. Cobai. 3. Porcine. Zoo/., Zoot.: Mamifere din familia Suideae, subfamilia Suinae, genul Sus. Porcul domestic de diferite rase actuale descinde fie din specia sălbatică Sus scrofa ferus (porcul mistreţ), răspîndit în Europa, fie din specia Sus vitatus, răspîndit în Asia. Porcii rustici cari provin din Sus scrofa ferus se pot împărţi în rase rustice mari cu urechile blegi, în Nordul Europei, şi în rase rustice mici, cu urechile îndreptate în sus, cari se găsesc în centrul şi în Sud-Estul Europei. în ţara noastră se cresc rase indigene şi rase importate. Din prima categorie fac parte: rasa Stocii (porcul băltăreţ), care e neameliorată, rasa Palatină-,~ rasa Mangaliţa şi porcul de Basna. Principalele rase importate sînt: Marele alb (York mare), precoce, rezistent, prolific, producător de carne; Marele negru (Cornwall); Alb german de carne (Edelschwein); Alb mijlociu (York mijlociu), cum şi cele recent importate, şi anume: rasa Landras (importată din ţările scandinave) şi rasa Alb ucrainean de stepa (din URSS), folosită pentru încrucişări cu rase indigene. Porcul domestic e caracterizat printr-un raport foarte strîns între exterior şi productivitate. Examinarea şi aprecierea exteriorului au deci o importanţă practică deosebită. Se disting patru tipuri constituţionale: fin, robust, debil şi grosolan. Porcii cu constituţie debilă sau grosolană nu sînt potriviţi pentru reproducţie. Conformaţia porcului variază după rasă. în general, se cere să aibă capul larg, cu rîtul bine dezvoltat, obrajii cărnoşi, fruntea lată, urechile nu prea lăsate, gîtul scurt şi musculos, spetele largi şi bine prinse, greabănul rotund şi puternic, trunchiul lung şi cilindric, cu spinarea lată şi dreaptă, crupa lungă şi largă şi coapsele (şuncile) bine conformate, picioarele potrivit de lungi, cu chişiţa largă şi puţin oblică. Aprecierea se face prin măsurări corporale şi cîntăriri şi prin metoda punctelor, pe baza unei tabele în care sînt prezentate însuşirile şi regiunile corpului cari trebuie examinate. Creşterea porcilor se face în rasă curată sau prin încrucişare. Creşterea prin încrucişare de rase diferite se practică pentru a îmbunătăţi rase inferioare, prin producerea de metişi (v.) cu ereditatea zdruncinată. Prin condiţii de mediu convenabile, ereditatea metişilor poate fi dirijată în direcţia dorită şi apoi consolidată prin împerecheri omogene (împerecheri de animale cu însuşiri asemănătoare). Se deosebesc: încrucişarea industriala, pentru obţinerea de purcei folosiţi pentru îngră-şare; încrucişarea de absorpţie, pentru înlocuirea unei rase primitive cu o rasă amelioratoare; încrucişarea de infuziune, pentru îmbunătăţirea unui singur caracter sau a unui număr redus de caractere; încrucişarea pentru formarea de rase noi; încrucişarea alternanta şi încrucişarea multipla, cari se fac între mai multe rase, metişii rezultaţi din încrucişarea a două rase fiind încrucişaţi larîndul lor cu a treia rasă. Consangvinitatea nu se foloseşte în creşterea porcilor decît pentru crearea de linii în cadrul unei rase sau pentru consolidarea unor calităţi rasiale. Aplicarea metodelor de creştere e bazată pe selec-ţiunea reproducătorilor masculi şi femele. Rezultatele cele mai sigure se obţin prin selecţiunea individuală, bazată, pe aprecierea vierilor şi a scroafelor după exterior şi însuşiri, şi după ascendenţă şi descendenţă. Vierii se folosesc pentru reproducţie la vîrsta de 10-• * 11 luni, iar scroafele, la vîrsta de 11 •••12 luni. Vieritul scroafelor se poate face pe 0le naturală şi prin însămînţare artificială (v.). Gestaţia durează în medie 115 zile, numărul porcilor fătaţi variind, după rasă, între 5 şi 14, fiind mai mare la rasele ameliorate. Scroafele bine dezvoltate, hrănite şi întreţinute, fată de doua ori pe an, iar în condiţii optime pot făta chiar de cinci ori în doi ani. Purceii se hrănesc pînă la vîrsta de patru săptămîni cu laptele scroafei, la care se adaugă, după cinci zi le de la fătare, ca hrană suplementară: substanţe minerale, lajxte de vacă, uruieli de cereale, etc. înţărcarea purceilor se face de obicei la vîrsta de două luni, iar separarea pe sexe se face la vîrsta de patru luni. Vierii şi scroafele pentru reproducţie trebui^ să fie hrăniţi raţional, pentru a se dezvolta bine, fără a se îngrăşa; raţiile lor trebuie să conţină cantităţi suficiente de albumină digestibilă. Atît purcei i cît şi animalele adulte se scot la păşune şi la mişcare în aer liber, în timpul iernii. îngrăşarea se face pentru producţia: jde bacon, de carne, grăsime, de carne şi grăsime (mixtă). în prezent, porcii se îngraşă, în special, pentru bacon şi carne, în conformitate cu cerinţele consumului. Obiectivele urmărite la îngrăşare sînt: realizarea unui spor de greutate cît mai mare într-un timp cît mai scurt; consumul unei cantităţi cît mai mici de unităţi nutritive pentru obţinerea unui kilogram de spor de greutate; realizarea unui randament la tăiere cît mai mare; obţinerea unei producţii de calitate superioară. La raţiile de hrană se adaugă substanţe stimulatoare: antibiotice, preparate tisulare, etc. Creşterea porcilor prezintă avantaje importante, deoarece ei sînt mai precoci, mai prolifici, dau un randament de carne proporţional mai mare şi asimilează mai bine nutreţuri le decît celelalte specii de animale domestice. Porcul mistreţ atinge lungimea de 200 cm şi greutatea de 300 kg. Se deosebeşte de porcul domestic, al cărui strămoş e, prin trupul mai robust, capul mai mare, botul mai lung, mai puternic şi mai ascuţit, urechile îndreptate în sus, înălţimea anterioară mai mare decît cea posterioară, linia spinării oblică, colţii proeminenţi la vieri. La maturitate e acoperit cu păr lung, aspru, negru, ia baza căruia prezintă un păr mai scurt, lînos, brun deschis. Trăieşte începînd din zona bălţilor dunărene pînă în zona muntoasă a molidului; preferă, în general, regiunile cu sol moale şi umed (pădurile de foioase şi răşi-noase cu arboret, stufăriile întinse şi plaurul). Omnivor, se h-răneşte cu plante, rădăcini, ciuperci, jir, ghindă, porumb, cartofi, cereale, insecte, broaşte, ouă, pui de iepuri şi de căprioare. Sociabil, trăieşte în cîrduri, cu excepţia vierilor bătrîni, solitari. în general, cu excepţia celor din deltă, nu e staţionar, făcînd migraţiuni sezonale după hrană. Vara se găseşte, de obicei, în regiuni le cu altitudine mai mare; toamna se concentrează, fie în păduri le dgţfag şi de stejar, fie în apropierea terenurilor cultivate. Iarna -coboară’.' Produce daune în silvicultură (scoaterea puieţilor şi vătămarea rădăcinilor) şi în agricultură (distrugerea culturilor şi rîmatul livezilor). Cu valoare economică mare datorită cărnii apreciate, pielii şi părului cari se industrializează, se vînează prin goană cu sau fără cîini şi la pîn-dă, prin dibuit, în special pe zăpadă moale. Î4. Porfina. Chim.: Substanţă de la care, teoretic, derivă hemina, pigmenţi! biliari, clorofila şi toate porfirinele, ea fiind formată din patru cicluri pirolice legate prin patru punţi meti-lenice (—CH = ). Se notează cu I, II, III şi IV ciclurile pirolice, cu a, p, y Şi 8 carbonii cari formează punţile, şi cu cifre arabe de la 1 la 8, atomii de carbon de la capetele inelelor pirolice. Porfina e cristalină, de culoare roşie. A fost preparată şi prin sinteză, din pirolaldehidă, sub acţiunea acidului formic. , H HC 1 I C \ i XC=N / HC 5 H H C C /3\ C H 4CH HN-----C C / HC 8 iv V/ C H NH N----C I !l \ C C !" 5 CH ,/ \./ C C H H Porfinurie 124 Porfirit 1. Porfinurie. Chim. biol.: Apariţia în sînge, în urină şi în excremente, a două porfirine: coproporfirina şi uroporfirina (v.sub Porfirine), în unelecazuri patologice, ca boală congenitală rară sau ia intoxicaţii cu plumb, sulfonal sau anilină. Alături de aceste porfirine, dar în cantităţi mult mai mici, se formează şi coproporfirină ill şi uroporfirină III, cu aceeaşi aşezare a catenelor laterale ca în protoporfirina III (naturală). Sin. Porfirinurie. 2. Porfir, pl. porfire. Petr.: Rocă magmatică filoniană (meso- sau paleovulcanică) nediferenţiată, cu structură emicris-talină caracteristică (porfirică), formată ca facies marginal al masivelor magmatice intruzive. Compoziţia chimică şi mineralogică a porfirelor e aproape identică cu a rocilor intruzive din cari derivă, de cari se deosebesc numai prin structură (fenocristale de minerale prinse într-o pastă microcristalină pînă la sticloasă formată din aceleaşi minerale ca şi feno-cristalele). După rocile intruzive din cari se formează, se deosebesc: Porfire granitice, cele mai importante, constituite din fenocristale de ortoză (uneori şi din plagioclaz), cuarţ, biotit şi hornblendă sau augit,. prinse în pastă. Fenocristalele de cuarţ sînt adeseori corodate de magmă. Structura pastei e micro-granulară, hipidiomorfă, analogă microgranitelor, sau echi-granulară, panidiomorfă, asemănătoare microgranuliţelor. Alteori, mineralele pastei sînt concrescute prin cristalizare simultană. Porfirele granitice, în general de culoare roz, apar ca faciesuri marginale ale masivelor granitice, ca apofize şi fi Ioane independente. în ţara noastră se întîinesc în Nordul Dobrogei. Porfire granodioritice, avînd aceeaşi compoziţie chimică şi mineralogică ca granodioritele. Se întîinesc în vestul Banatului, legate de banatite (v.). Porfire sienitice, faciesuri marginale şi filoniene, corespunzătoare sienitelor, întîlnite în Nordul Dobrogei. Porfire dioritice, consolidate la periferia masivelor dioritice intruzive şi în filoane. Porfire gabbroide, corespunzătoare masivelor gabbroidice, şi cari se întîinesc în sudul Banatului. Porfire sienitice nefelinice sau eleolitice, cari se împart în: porfire nefelinice cu liebenerit, cunoscute în Tirol; porfire nefelinice cu gieseckit, cunoscute în Groenlanda, şi porfire leucitice, în Arkansas. Mai toate porfirele servesc ca materiale de construcţie, în special ca piatră pentru pavaje, şi unele, chiar ca pietre ornamentale. Uneori, de aceste roci sînt legate acumulări de minereuri (de ex.: pirita de la Altîn Ţepe şi baritina de la Somova, ambele în Nordul Dobrogei). 3. Porfiricâ, structura Petr.: Structura unor roci magmatice efuzive, cari formează faciesuri marginale ale masivelor plutonice, subvulcanice şi filoniene, caracterizată prin fenocristale (v.) cu contur cristalografie mai mult sau mai puţin perfect, înglobate într-o pastă formată din cristale mici. După gradul de cristal initate al pastei, structura porfirică poate fi olocristaiinâ şi sticloasa (vitrofirică). Structurile porfirice se datoresc, după unii autori, cristalizării magmei în două faze: în prima fază — intratelurică — se formează fenocristalele, cari sînt antrenate de magmă către suprafaţă, unde consolidează pasta într-o fază mai tîrzie, iar după alţi autori, sînt structuri eutectice, în cari componentul în exces cristalizează întîi sub formă de fenocristale, iar eutec-ticul se consolidează ulteriorsub formă de pastă. V. şî sub Rocă. 4. Porfirine, sing, porfirină. Chim.: Derivaţi ai porfinei, obţinuţi prin substituirea cu diferite grupări (metil, etil, vinii, acid, aldehidă, etc.) a celor opt atomi de hidrogen din nucleele pirolice din molecula de porfină. Porfirinele sînt combinaţiile de bază ale hemoglobinei şi ale clorofilei; unele dintre ele se obţin din aceste substanţe: porfirină, corespunzătoare lemnului şi heminei, rezultă prin îndepărtarea fierului din molecula acestora; protoporfirina se obţine greu direct, din hemină, sub acţiunea bacteriilor de putrezire. Feroporfirina (hemul) e o porfirină în care se constată prezenţa fierului în centrul ciclului mare, compus din patru grupări pirolice, legate prin poduri metilidenice (—CH=). Prin tratarea heminei cu acizi se obţine, pe lîngă îndepărtarea fierului din moleculă, adiţionarea a două molecule de apă, cu formare de hematoporfirină. Prin hidrogenarea catalitică a protoporfirinei se obţine meso-porfirina, care are în moleculă patru atomi de hidrogen mai mult dşcît protoporfirina; etioporfirina se formează din meso-porfirină, prin eliminarea a două molecule de bioxid de carbon, ia încălzire cu hidroxizi alcalini. O altă porfirină, deuteroporfirina, se obţine în timpul sintezei heminei din pirometenă, iar introducînd grupări vinilice în deutero-porfirină, se obţine diacetil-deuteroporfirina, care, prin reducere catalitică, trece în hematoporfirină. în unele cazuri patologice (p o r f i n u r i e), datorite unei intoxicaţii cu plumb, cu sulfonal, cu anilină, apar în sînge alte două porfirine: coproporfirina şi uroporfirina, cu o aşezare a substitu-enţi lor diferită de cea din molecula de hemină. în intoxicaţii le cu plumb apare şi porfobilinogen. Anumite porfirine derivă din clorofilă (piroporfirina, feo-porfjrina, desoxi-fiioeritro-etioporfirina, etc.). în ţiţeîuri şi în bitumuri au fost identificate diferite porfirine, între cari predomină cele de origine clorofiliană (de ex. desoxi-filoeritro-etioporfirina), pe lîngă unele porfirine de origine hemoglobiană (mesoporfirina şi mesoetioporfirina). De aici s-a dedus că ţiţeiul e constituit, în special, din resturi vegetale, cu adausuri de resturi animale, în cantitate mică. 5. Porfirit, pl. porfirite. Petr.: Roca magmatică efuzivă, meso- şi paleovulcanică, în general cu aceeaşi compoziţie chimică şi mineralogică cu rocile neovulcanice corespunzătoare, aceeaşi structură şi textură, însă cu mineralele componente intens alterate şi cu pasta devitrificată secundar. După compoziţia lor chimică şi mineralogică, se deosebesc: Porfirite cuarţifere, corespondente granodio-ritelor şi dioritelor cuarţifere cu pasta sticloasă, adeseori devitrificată. Sînt constituite din feidspaţi plagioclazi (oiigoclaz şi andezin), asociaţi cu sanidină, cuarţ corodat de magmă şi cu incluziuni sticloase, mică, hornblendă, augit şi, uneori, hiper-sten. Se prezintă sub formă de filoane, de filoane-strate şi lacolite. Se întrebuinţează ca piatră de construcţie şi, uneori, ca piatră ornamentală. Porfirite propriu-zi se (normale), corespondente dioritelor, respectiv andezitelor, de culoare cenuşie pînă la neagră, brună şi verde, cu structură compactă sau vacuo-lară. Sînt constituite din feidspaţi calcosodici (oiigoclaz, an-dezin, labrador) cu structură zonară, biotit, hornblendă, augit, adeseori hipersten, bronzit, enstatit. După natura fenocrista-lelor, se deosebesc: porfirite cu biotit, porfirite cu smfibol şi porfirite cu piroxen. O varietate de porfirit cu piroxen, weiselbergitul, are o pastă constituită dintr-o sticlă brună, cu microlite de augit şi plagioclaz. Varietăţi de porfirit colorat prin alteraţie sînt porfido rosso antico din Egipt şi porfido verde antico din Peio-ponez, în cari cristalele albe sau roşii de plagioclaz, respectiv cristalele verzi de amfiboli, sînt prinse într-o pastă roşie, a cărei cu loare se datoreşte transformări i magneţi tu lui în hematit. Ambele tipuri de rocă au fost apreciate pietre ornamentale în antichitate. Porfiritele, în general de vîrsta paleozoică şi precambriană, se prezintă şi sub formă de brecii şi tufuri, adeseori profund alterate, conducînd ia formarea de caolin, calcit şi limonit. în ţara noastră, porfirite propriu-zise se întîinesc sub formă de fi Ioane şi neck-uri în cristalinul din Carpaţii meridionali şi orientali. Porfiritele lob radorice sau porfiritele d ia ba zice sînt bazalte paleovulcanice (melafire), caracterizate prin Porfirteafi 125 Pornitor magnetic frecvenţa labradorului şi prin lipsa olivinei. în stare proaspătă au culoare neagră, iar prin alterare devin verzi şi brune. Sînt frecvente în Carboniferul şi în Permianul Europei centrale şi occidentale şi în ale Americii de Nord. 1. Porfirizare. Tehn. V. sub Pulverizare 1, 2. Porfirobiaste. Petr.: Cristale de neoformaţiune, întîl-nite în unele şisturi cristaline, caracterizate prin formele lor cu dimensiuni mai mari, înglobate într-o masă cristalizată foarte fin. 3. Porfiroid. Petr.: Şist cristalin cu textură şistoasă pînă la masivă, rezultat din metamorfoza porfirelor cuarţifere sau a tufurilor vulcanice acide şi constituit din cuarţ, feldspat şi sericit. Sericitul se formează din transformarea plagiociazilor şi imprimă rocii caracterul şistos, iar feldspatul, în general potasic, şi cuarţul, rămîn nealterate şi imprimă rocii caracterul porfiric. V. şl sub Haleflintă. 4. Porfiroid. Petr.: Calitatea unei roci magmatice de a fi asemănătoare cu porfirul. s. Pori solari. Astr. V. sub Soarele. e. Porif, pl. porife. Hidrot.: Lucrare permeabilă de apărare a malului unui curs de apă, în formă de epiu (v.)f construită din materiale iocaie. Poriful apără malul atît prin îndepărtarea curentului principal de mal, cît şi prin micşorarea vitezelor de scurgere a apei în apropierea malului şi eolma-tarea zonei adiacente. De obicei, poriful e constituit dintr-un gard de piloţi de lemn solidarizaţi cu moaze, consolidat cu bolovani la partea inferioară, şi care are fascine legate Ja unul dintre capete de moaze, şi libere la celălalt capăt. în cazul albiilor cu fundul erodabil, bolovanii pot fi aşezaţi pe o saltea de fascine. 7. Porifer. Gen.: Calitatea unei substanţe de a produce pori în masa unui material cu care se amestecă, fie prin dezvoltarea unui gaz în prezenţa apei sau a altei substanţe din materialul respectiv, fie prin reţinerea în masa materialului a numeroase bule de aer, sau prin arderea unei substanţe în timpul operaţiilor de prelucrare a materialului cu care se amestecă. 8. Porilor, indicele Geot. V. Indicele porilor (sub indice 8). 9. Poriu. Agr., Bot.: Sin. Praz (v.). 10. Pornire. Tehn.: Sin. Demarare(v.). 11. Pornitor, pl. pornitoare Ut.: Sin. Demaror (v.). 12. ~ magnetic. Elt.: Aparat electric destinat pornirii de la distanţă, prin conectare la reţea, a electromotoarelor asincrone trifazate cu rotorul în scurt-circuit sau cu înfăşurare. Sin. (parţial) Contactor automat. Porni toarele magnetice pentru motoarele cu rotorul în scurt-circuit sînt foarte răspîndite în toate ramurile industriale, folosindu-se pentru electromotoare cu puterea pînă la 75 kW şi tensiuni de serviciu pînă la 500 V, cu un singur sens sau cu ambele sensuri de rotaţie. Un pornitor magnetic consistă din unu sau din mai multe contactoare tripblare de curent alternativ, de translaţie sau de rotaţie, respectiv cu simplă sau cu dublă rupere (cu contact de reţîrtere), închise într-o carcasă care mai poate conţine relee termice (pe două sau trei faze) pentru protecţia motoarelor la suprasarcină, dispozitiv mecanic sau electric de semnalizare a poziţiei, etc. Pornitorul pentru ambele sensuri de rotaţie e echipat şi cu un comutator pentru schimbarea succesiunii fazelor sau cu două contactoare interblocate electric şi mecanic. Pornitoarele magnetice se clasifică după curentul nominal şi capacitatea de rupere (cel puţin de opt ori curentul nomi- nal, şi cel puţin de 16 ori curentul nominal, cînd pornitorul e echipat şî cu relee electromagnetice), determinată de puterea electromotoarelor comandate, după tensiunea de serviciu, după prezenţa protecţiei termice şi electromagnetice, şi după mediul de lucru al contactelor, aer sau ulei. Pentru pornirea electromotorului (v. fig. / c) se apasă pe butonul de anclanşare 1, care închide circuitul de alimentare al x Y ‘2 Pornitor magnetic, o) cu contacte în aer; b) cu contacte în ulei; c) schema de conexiuni. bobinei 3. Odată cu anclanşarea contactorului se închide şi un contact normal deschis (contact de reţinere), conectat în paralel cu butonul de anclanşare, ceea ce face să nu mai fie necesară menţinerea apăsări i pe acesta, circuitul de al imentare al bobinei închizîndu-se prin contactul de reţinere. Pentru oprirea electromotorului se apasă pe butonul de declanşare 2, care întrerupe alimentarea bobinei. Construcţia aparatului asigură anclanşarea corectă a contactorului la o tensiune redusă cu maximum 15% şi menţinerea sa în poziţia închis la o tensiune redusă cu maximum 30%. La o scădere a tensiunii pînă la 35% din valoarea nominală, contactorul declanşează şi deconectează electromotorul de la reţea. Pornitoarele magnetice pot fi executate în diferite tipuri de protecţie (v.) contra apei şi contra prafului; de asemenea, în execuţie antigrizutoasă, folosite pentru electromotoarele utilajelor miniere cari lucrează în mediu cu pericol de explozie (v. fig. II). Acestea sînt, în general, închise într-o carcasă antideflagrantă, care rezistă la presiunea creată de explozia interioară a unui amestec exploziv şi nu permite transmiterea flăcării în mediul ambiant (v. fig. II a). Circuitul de comandă e alimentat cu tensiune redusă (maximum 36 V), cu ajutorul unui transformator (7) montat în u. Pornitor magnetic antigrizutos. interiorul carcasei (v.fig. II b). °) vedere generală; b) schema de Pentru aevitaschimbăridecone- conexiuni; I) inversor; 2) contac-xiuni în timpul exploatării şi tor; 3) borne de intrare; 4) borne atingerea părţi lor sub tensiune de ieşire; 5) comandă prin bula deschiderea capacului, por- toane; 6) semnalizare; 7) trans-nitoarele magnetice antigrizu- formator, toase sînt echipate cu un sepa- rator-inversor (1) (v. fig. II b). Capacul pornitorului, butoanele de acţionare ale contactorului şi maneta de acţionare a separatorului, sînt interblocate mecanic, pentru deplina securitate în exploatare. Se mai realizează şi alte construcţii Pornitura 126 Poros, mediu ^ antigrizutoase ca, de exemplu, construcţii capsulate în ulei, cu plăci de protecţie, etc. Pornitoarele magnetice pentru motoarele cu rotorul cu înfăşurare scurtcircuitează rezistoarele de pornire în mod eşalonat, cu ajutorul unui dispozitiv de temporizare. Tot în clasa pornitoarelor magnetice pot fi încadrate şi comutatoarele automate stea-triunghi (v. sub Comutator 3), prin cari se realizează trecerea electromotorului, după un timp determinat, din conexiunea în stea în conexiunea în triunghi. 1. Pornitura, pl. pornituri. GeoL: Deplasarea unor mase de teren, sub acţiunea gravitaţiei, cu sau fără intermediul apei. Se deosebesc: pornituri uscate (v. Prăbuşire) şi porni-turi umede (v. Alunecare de teren). 2. Porodendron. Paleont., Petr.: Plantă din specia lepi-dofitelor, întîlnită ca resturi fosile în special în cărbunele brun cu luciu mat din jurul Moscovei. a. Poromeriticâ, distribuţie Hidr.: Frecvenţa relativă, în reţeaua de pori şi canale (succesiuni) de pori a unui mediu poros, a porilor de diferite dimensiuni. Frecvenţa lor relativă în funcţiune de dimensiunile lor lineare, în special de raza lor hidraulică, e folosită relativ rar. Frecvenţa lor relativă în funcţiune de volumele claselor de pori, deşi e mai puţin reprezentativă, din cauza reproductibiIităţii adeseori insuficiente a determinări lor experimentale şi a dependenţei acestora de alţi factori fizici decît distribuţia poromeriticâ (grad de interconexiune, isterezisul de dezlocuire, isterezisul de umidivi-tate al fluidelor folosite la determinare, etc.)» e totuşi curentă, din cauza posibilităţilor de determinare relativ rapidă. în metodele clasice de determinare a distribuţiei porome-ritice se măsoară fracţiunea din volumul de pori afectată de procesul de dezlocuire reciprocă a doua faze fluide imisci-bile, în funcţiune de diferenţa de presiune aplicată între aceste două faze, care e exprimată prin legea lui Laplace: A (P=a-c, în care: AfP e diferenţa capilară de presiune între cele două faze, în d/n/cm2; a e tensiunea interfacială la interfaţă, în dyn/cm2; c e curbura medie a meniscului, în cm. Din relaţia obţinută experimental A^P=/(S^), unde Su e fracţiunea din volumul de pori din care faza mai umezitoare nu a fost încă dezlocuită, şi din relaţiile AcP=a>c şi în cari 8* e diametrul celui mai mare dintre pori, din care faza mai umezitoare nu a fost încă expulsată, se obţine o I. Reprezentarea istografică a distribuţiei poromeritice. 1) distribuţie ,.normala" (Gauss); 2) distribuţie ..anormala*'. relaţie între dimensiunea 8. a unei clasedepori şi fracţiunea Su din volumul total de pori, pe care o constituie volumele porilor mai mici decît 8-, adică distribuţia poromeritică căutată. Sub forma simplificată a caracterizării porilor prin cîte o singură dimensiune (de ex. raza hidraulică), distribuţiile aproximativ normale obţinute la cele mai multe roci colectoare (gresii, nisipuri) au aspectul celor din fig. / (reprezentare istografică) sau al celor din fig. II (reprezentare cumulativă). Distribuţiile anor-male, foartefrecven- \ te la rocile carbona- ^ ticeşi lacelefisurate, prezintă mai multe 0,7 vîrfuri pe curba isto- ^ ^ grafică, ceea ce a- § testă prezenţa cîtorva & clase predominante, | o,u de exemplu fisuri, diaclaze,vacuole(aşa- | numita porozitate macroporică) şi pori J 0,1 fini reprezentaţi, fie otO __________________ de spaţiile dintre 10'* io'3 io'2 w1 i fragmentele foarte //, Reprezentarea cumulativă a distribuţiei mici, fie de porozi- poromeritice. tatea de matrice (po- t) distribuţie ,,normală" (Gauss); 2) distribuţie rozitate microsco- ,.anormală". pică). 4. Poroplaste. Ind. chim.: Materiale plastice poroase, utilizate în special ca izolanţi în tehnica construcţiilor şi a instalaţiilor. Poroplastele pot fi naturale, cum sînt bureţii de spon-gină (substanţă albuminoidă) şi cauciucul buretos (crepul), sau artificiale, cum sînt bureţii de celuloză, pîinea, igelitul şi alte răşini sintetice. Din punctul de vedere coloidal, poroplastele fac parte din clasa spumelor solide, sau permanente — sisteme disperse solid/gaz, consistînd dintr-un gaz, de obicei aerul, dispersat într-un schelet solid. Din această structură decurg toate proprietăţile şi întrebuinţările poroplaste lor. Materialele plastice poroase se obţin prin introducerea în compoziţia masei plastice a unor substanţe cari se descompun la temperaturi joase cu formare de gaze (N2, C02), substanţe numite porofori. Ca porofori se folosesc: carbonatul acid de sodiu, carbonatul de amoniu, substanţe organice de tipul azoderivaţilor. Procesul de obţinere a maselor plastice poroase cu ajutorul porofori lor consistă în următoarele operaţii: Polimerul fin măcinat (70***90%) se amestecă într-o moară cu bile cu poro-forul solid măcinat (30***10%); amestecul se omogeneizează, se presează la cald, ridicînd temperatura pînă la aceea de descompunere a poroforului (care de obicei e mai înaltă decît temperatura de înmuiere a polimerului); se răceşte sub presiune pînă la temperatura camerei. Pentru mărirea porozi-tăţii polimerului, acesta se încălzeşte lent; gazul se dilată; materialul expandează şi capătă o structură foarte poroasă; apoi se răceşte. Se obţin, astfel, materiale-poroase cu greutatea specifică de la 8---250 kg/m3, cu rezistenţa la compresiune de 2-*-65 kgf/cm2; pot fi utilizate pînă la temperatura de +100°, şi au o absorpţie de apă foarte redusă. Se utilizează în tehnica construcţiilor, în construcţia de maşini, în construcţii navale, la izolarea răcitoarelor casnice, ia instalaţii frigorifice industriale, ca materiale electroi zoi ante. 5. Poros, mediu Hidr., Expl. petr.: Solid caracterizat prin numeroase discontinuităţi în masa sa, repartizate în spaţiu (v. Reţea de canale capilare) şi pe dimensiuni (v. Poromeritică, distribuţie —), după o anumită regulă statistică (v. şi Porozitate). Mediul poros poate fi neconsolidat şi consolidat. Mediul poros neconsolidat se prezintă sub forma unor agregate de particule solide, necoerente, a căror stabilitate structurală e asigurată practic numai de forţele de frecare Poros, mediu ~ model Poros, mediu ~ modei dintre particule, derivate din greutatea acestora sau din soli-citări exterioare mediului. Mediul poros consolidat (cimentat) prezintă şi o anumită continuitate şi, corespunzător, rezistenţă la forfecare. Un mediu poros neconsolidat are, în general, un coeficient de porozitate (v.) mai mare, unul de permeabilitate (v.) absolută mult mai mare, o tortuozitate (v.) mai mică şi un grad de interconexiune a porilor (v. Reţea de canale capilare) mai mare decît un mediu poros consolidat. în exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi, mediile poroase neconsolidate provoacă accidente tehnice, economice şi de persoane (v. şî Borchiş), uneori foarte grave. în sondele exploatînd strate petrolifere cu nisipuri neconsolidate, dificultăţile tehnice-economice provocate de ele au dus adeseori la crearea de condiţii de neexploatabiIitate economică a unor strate cu rezerve relativ mari (v. şi Viitură de nisip). Regimul de curgere prin medii poroase reprezintă caracterul legii care leagă efectul (viteza de filtraţie sau debitul de filtraţie) de cauza curgerii (diferenţa de presiune) şi de condiţiile cari îi determină (coeficienţi de permeabilitate, viscozităţi, secţiuni de curgere, dimensiuni şi forme ale canalelor, etc.). Din punctul de vedere al geometriei curgerii, se deosebesc: regim uni-, bi- sau tridimensional, iar din punctul de vedere al modificării curgerii în timp: regim staţionar sau nestaţionar. Regimul de curgere solvato-pelicular e caracterizat printr-o creştere supraproporţională a debitului (respectiv a vitezei de filtraţie) prin raport cu diferenţa de presiune redusă care îl cauzează. El are loc în măsură sen-sibilă numai în condiţii speciale: viteze de curgere foarte mici, prin canale cu raze hidraulice foarte mici, ai căror pereţi sînt căptuşiţi cu un strat mono- sau polimolecular de substanţe tensioactive (de natura răşinilor asfaltenelor). Din această cauză, el e în general mascat de celelalte regimuri de curgere cari i se suprapun. Analitic, el e caracterizat prin legea lui Smrecker (v. Smrecker, legea lui —■). Regimul de curgere linear (al lui D a r c y) e caracterizat prin directa proporţional itate între debite (viteze) şi diferenţele de presiune cari le cauzează. Analitic, acest regim e delimitat aproximativ de existenţa unui număr Reynolds (v. Reynolds, numărul lui ~) inferior unei valori critice care variază între 1 şi 4, de la un mediu poros la altul, şi e caracterizat prin legea lui Darcy (v. Darcy, legea lui —). Regimul de curgere forţat (al lui K r a s~ nopolski-Châzy) e caracterizat prin subproporţio-nalitatea dintre debite (viteze) şi presiunile reduse cari le cauzează. Analitic, el e delimitat de existenţa unui număr Reynolds (v.) superior unei valori critice care variază între circa 10 şi 12, de la un mediu poros la altul, şi e caracterizat prin legea lui Krasnopolski-Ch£zy: |grad P\ = a \v\2f unde P e presiunea redusă, iar v e viteza de filtraţie. Regimul de curgere exprimat prin legea mai generală Adamov-Forchheimer-Dupuit: |grad P\ =ax \ v\ + a2\v\2, cu notaţiile de la legea Krasnopolski-Ch^zy, nu corespunde fizic unui anumit regim de curgere, ci constituie o încercare de a exprima, printr-o formă analitică unică, regimurîle Darcy, respectiv Krasnopolski-Ch£zy. Proprietăţile colectoare ale unui mediu poros, determinante în exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi (porozi-tatea, permeabilităţi le absolută şi efectivă), sînt conferite acestuia de proprietăţile geometrice ale reţelei de goluri comunicante (v. Reţea de canale capilare). Legătura dintre aceste grupuri de proprietăţi se analizează cu ajutorul modelelor geometrice simplificate (v. Poros, mediu — model). Analiza cea mai apropiată de rocile reale se face pe modelul de rocă pseudoideală al lui Kozeny (v. Mediu poros pseudo-ideal, sub Poros, mediu — model). Pentru un astfel de model de mediu poros, în condiţiile valabilităţii legii de curgere a lui PoiseuiIle, se deduce din aceasta că: m t2 ■ unde k e permeabilitatea absolută a mediului, m e porozitatea mediului, t e tortuozitatea medie a reţelei de canale, iar r e raza canalelor cilindrice. Extinderea acestei relaţii ia mediile poroase naturale, neregulate, bazată pe trecerea la raza hidraulică (v.), rh, în loc de raza canalelor, şi pe exprimarea acesteia în funcţiune de porozitate şi de suprafaţa udabilă specifică, a condus la relaţia: 7 m r2 m3 "^2 J = 2 ~*A ' n în care A e suprafaţa specifică liberă pentru udare, iar coeficientul 2, insuficient confirmat de experienţă, trebuie înlocuit cu un coeficient Ar0^2'--2,5,determinat de geometria secţiunii canalelor. Final, expresia propusă de Kozeny (ecuaţia lui Kozeny) grupează într-un parametru unic Kz=Kqt2 toţi factorii derivaţi din geometria reţelei de canale. Pentru rocile reale, 10---1000, valorile minime caracter izînd mediile poroase necimentate, iar cele maxime, pe cele intens cimentate. i. Poros, mediu ~ model. Hidr., Expl. petr.: Mediu poros (v. Poros, mediu ^) care nu există în mod normal în natură (sub forma unei roci), construit astfel în laborator, încît, avînd caracteristici geometrice mai simple decît cel natural, permite analiza matematică a hidrodinamicii curgerii şi a efectelor capilare. Mediile poroase model folosite cel mai mult pentru cercetarea curgerilor sînt: Mediul poros ideal sau mediul detip^ Leibenzon-Kozeny e alcătuit dintr-un fascicul de canale paralele cilindrice (circulare) şi rectilinii, de dimensiuni egale şi lipsite de interconexiune între faţa de intrare şi faţa de ieşire din mediul poros (v. fig. /)• Mediul poros ideal permite introducerea în analiza curgerii a noţiunilor de coeficient de tortuozitate (v. Tortuozitate, coeficient de ~) şi de distribuţie porome- /. Mediu poros ideal (Leibenzon-Kozeny). ritică (V. Poromeritică, x-x) direcţia macroscopica de curgere, distribuţie ^). Mediul poros p seu do ideal e derivat din mediul ideal, cu deosebirea că diametrii canalelor cilindrice diferă de la un canal la celălalt şi că acestea, paralele între ele, nu mai sînt paralele cu direcţia macroscopica de curgere (normala la feţele de intrare şi de ieşire din rocă) (v. fig. II) (v. şi Ecuaţia lui Kozeny, sub Poros, mediu ~). Poroiî metrii Porozlmetril Mediul poros cu canale tronconi ce sau mediul de tip Iffiy e constituit din canale tronconice, cu raport constant între diametru bazelor, cu direcţie paralelă cu direcţia II. Mediu poros pseudoideal. x-x) direcţia macroscopica de curgere. ///. Secţiune schematică prin mediul poros Iffiy. macroscopica de curgere, şi de dimensiuni egale de la cana! la canal (v. fig. UI). Acest mediu permite introducerea, în analiza curgerii, a noţiunilor de isterezis de desaturare şi studiul mai apropiat de condiţiile mediului real, al fenomenelor de dezlocuire a fazelor imiscibile în mediu poros (ţiţei, de către apă sau gaze). Mediul poros fictiv sau mediu! de tip Slichter e constituit din particule sferice egale şi tangente, cu centrele în reţea cubică sau rom-boedrică.cu unghiul „as-cutit" al feţei cuprins între 90 şi 60° (v. fig. IV). Un astfel de mediu poate avea porozitatea cuprinsă între 0,2595, pentru reţeaua cea mai compactă (romboedrică), şi 0,4764, pentru reţeaua cea mai afînată (cubică). Acest mediu serveşte la cercetarea fenomenelor de dezlocuire şi a efectelor forţelor capilare, dînd rezu Itate aproape direct utilizabile la unele gresii şi nisipuri oolitice. Mediul poros actualul stadiu al scurgere 5. Din acest cilindru apa, după o serie de manipulări ale robinetului 8, în poziţiile H, £, R şi M, ajunge, prin tubul 11 şi robinetul de reglaj, în dispozitivul de măsurat 12 şi în cilindrul de prindere 13. Volumul de apă adunat în dispozitivul de măsurat 12 corespunde cu volumul de aer trecut prin epruveta de sub clopotul 16 şi indică porozitatea hîrtiei încercate. Porozimetrui tip Gurlley IV. Mediu poros fictiv, o) cu reţea cubică; b) cu reţea rombo-edrica. Sus: reprezentarea schematică a părţilor pline; jos: reprezentarea schematică a părţilor goale. I. Porozimetru tip DL-VEB. t) postament; 2) stativ; 3) şuruburi de calare; 4) nivelă cu bulă de aer; 5) cilindru de scurgere; 6) şurub de fixare; 7) capac metalic mobil; 8) robinet de reglare cu patru poziţii (£, H, M şi R); 9) robinet; 10) ventil de aerisire; 11) tub de cauciuc; 12) dispozitiv de măsură; 13) cilindru de prindere; 14) manometru cu apa; 15) scara mobila a manometrului; 16) clopot metalic pentru fixarea epru-vetei; 17) şurub pentru strîngerea clopotului; 18) tub metalic. II. Porozimetru tip Guriley, 1) cilindru metalic exterior; 2) cilindru metalic interior, cu scară gradată; 3) dispozitiv de prindere a epruvetei; 4) epruvetă de hîrtie. real, încă incomplet studiat în Fizicii zăcămintelor de hidrocarburi, nu constituie un model propriu-zis, ci e o numire generică pentru toate reţelele de canale capilare de extremă neregularitate din punctul de vedere ai: diametrului unui canal de-a lungul său; diametrilor diferitelor canale; direcţiei axei canalului în raport cu cele vecine şi cu direcţia macroscopica de curgere; interconexiunii dintre canale de-a lungul lor, ramificaţii, etc.; existenţei de intrînduri, funduri de sac, fisuri, etc. Mediul poros real se poate construi din pămînturi fine, nisipuri silicioase cu maximum 10% carbonat de calciu după acidizare, etc. i. Porozimetru, pl. porozimetre. 1. Ind. hîrt.: Aparat care determină porozitatea hîrtiei (v.). Sin. Densometru. — Poro-zimetrele folosite cel mai mulî sînt următoarele: Porozimetrui tip DL-VEB (v. fig. /) determină porozitatea hîrtiei prin măsurarea volumului de aer care trece printr-o suprafaţă de hîrtie cu aria de 10 cm2, timp de 1 min, sub o depresiune de 100 mm col. apă. Pentru efectuarea unei determinări se aşază aparatul în poziţie orizontală, cu ajutorul şuruburilor de calare şi al ni-velei de pe postamentul 1 (v. fig. /), şi se umple, cu apă distilată slab colorată cu permanganat de potasiu, cilindru! de (v. fig. //) determină porozitatea prin numărul de secunde în cari 100 cm3 de aer trec printr-o suprafaţă de hîrtie cu aria de 6,45 cm2 la o presiune (calculată) medie de 13,3 gf/cm2. Pentru deter-minarea porozităţi i se aşază epruveta de hîrtie în dispozitivul de prindere 3 al cilindrului interior 2, astfel încît să acopere etanş deschiderea superioară a cilindrului. Se introduce apoi cilindrul interior în cilindrul exterior 1, umplut cu apă pînă ia semnul existent în interior, astfel încît apa să se ridice pînăja linia circulară de pe cilindrul interior 2, notată cu 0. în acest moment se da drumul liber cilindrului interior, punîndu-se în mişcare concomitent un cronometru. Cînd cilindrul interior a coborît în apă pînă la linia notată cu 100, înseamnă că au trecut prin epruveta de hîrtie 100 cm3 aer şi, în acel moment, se întrerupe cronometru!. Timpul, măsurat în secunde, reprezintă porozitatea hîrtiei respective. Porozimetrui tip Bekk (tip Bx) e acelaşi aparat care se foloseşte Ia determinarea netezimii (v. sub Netezime 2). Porozitatea, în acest caz, reprezintă timpul, în secunde, necesar pentru trecerea a 100 cm3 aer printr-o suprafaţă de hîrtie cu aria de 1 ±0,01 cm2, sub o presiune medie de 0,5 at. Pentru determinare se procedează ca la netezime, cu diferenţa că epruveta se aşază pe placa de sticlă astfel, !încît să acopere orificiul acesteia, fără să aibă însă introdus în el dopul special folosit la determinarea netezimii; epruveta e apăsată pe placa de sticlă cu presiunea de 1 kgf/cm2, prin intermediul unui disc cu orificii. Porozimetru 129 1. Porozimetru. 2. Fiz., Telc.: Aparat pentru măsurarea porozităţii (v. Porozitate 4) materialelor acustice absorbante. 2. Porozitate. 1. Fiz.: Proprietatea unui corp solid de a avea pori în masa sa. Se deosebesc o porozitate relativă, aparentă, sau deschisă, daca se consideră numai porii cari comunică unii cu alţii şi cu mediul exterior, şi o porozitate absolută, efectivă, sau reală, dacă se consideră toţi porii corpului, adică şi cei cari sînt izolaţi. Se numeşte coeficient de porozitate sau grad de porozitate raportuI procentual dintre volumul porilor unui corp şi volumul corpului. Coeficientul de porozitate relativă, în procente, se determină, de cele mai multe ori, cu aproximaţie, cîntă-rind corpul, introducîndu-l în apă, şi apoi cîntărindu-l saturat cu apă. Dacă V e volumul corpului, şi G0 şi Gs reprezintă greutatea lui, uscat şi saturat cu apă, coeficientul de porozitate relativă e dat de relaţia: Pr=100 - V Coeficientul de porozitate absolută Pa se determină, în procente, măsurînd densitatea aparentă Da a corpului şi densitatea D a substanţei din care e constituit corpul, şi folosind relaţia: D — D P =100 —. «' D V. şl Poromeritică, distribuţie »■ ~ absoluta. Fiz. V. sub Porozitate 1. / 4. r^j coeficient de Fiz. V. sub Porozitate 1. 5. ~ efectiva. Fiz. V. sub Porozitate 1. 6. grad de Fiz. V. sub Porozitate 1. 7. ^ a pămîntului. Geot.: Raportul n dintre volumul golurilor dintr-un pămînt şi volumul total al cantităţii respective de pămînt. Porozitatea se exprimă de obicei în procente, iar în calcule, se ia în fracţiuni zecimale. în mod teoretic, pentru un material granuiar constituit din particule sferice cu dimensiuni egale (v. şî sub Goluri), porozitatea variază între 25,95% (situaţia cea mai afînată) şi 47,64% (situaţia cea mai îndesată). Pămînturile fiind constituite, însă, din particule foarte variate ca formă şi dimensiuni, porozitatea lor variază în limite largi, cele prăfoase şi argiloase avînd, în general, o porozitate mai mare decît cele nisipoase (de ex.: argilele slab consolidate, mîlurile 70---90%; argilele moi 50***70% ; argilele vîrtoase 30***50% ; argilele tari 25*• *35 % ; nisipurile uniforme 30***50% ; pietrişurile cu nisipuri neuniforme 25—35%; pămînturile loessoide 40***60 % ; etc.). între porozitate şi indicele porilor s (v.) există relaţia: £ n== T+7 ‘ Porozitatea e o caracteristică de bază a pămînturilor, valoarea sa influenţînd apreciabil proprietăţile lor (de ex.: permeabilitatea, compresibiIitatea, rezistenţa la tăiere, etc.), în special în cazul pămînturi lor nisipoase. Sin. (uneori) Volumul porilor. 8. Porozitate. 2. Metg.: Defect al pieselor turnate, care consistă în goluri mici (pori) în corpul pieselor, — de cele mai multe ori în pereţii verticali ai părţilor superioare ale acestora, ■—şi care.poate provoca o lipsă de etanşeitate şi de compacitate a pieselor. Porozitatea e cauzată de turnarea defectuoasă (de ex.: absorbire de aer, la turnare; aliaj necorespunzător; temperatură de turnare necorespunzătoare; formarea de bule de gaze în topitură; degazare insuficientă a topiturii; etc.). De obicei, porozitatea conduce la rebutarea pieselor cu defecte. V. şî Spongiozitate. 9. Porozitate. 3. Mett.: Defect al cordonului de sudură, care consistă în goluri mici (pori) în masa acestuia, şi care poate provoca lipsa de etanşeitate a îmbinării. De cele mai multe ori, porozitatea e cauzată de calitatea necorespunzătoare a electrodului de sudură. 10. Porozitate. 4. Fiz., Telc.: Mărime caracteristică a materialelor poroase utilizate în Acustică, definită de raportul dintre volumul de aer din pori şi volumul total al materialului. Porozitatea se determină cu ajutorul unor aparate numite porozimetre şi intervine în relaţia care exprimă impedanţa acustică a materialelor acustice absorbante. 11. Porozitatea hîrtiei. Ind. hfrt.: Caracteristică a hîrtiei, exprimată fie prin volumul de aer care trece printr-o arie determinată a unei epruvete de hîrtie într-un interval de timp şi sub o presiune dată, fie prin timpul necesar pentru trecerea unui volum de aer determinat, printr-o arie a epru-vetei şi sub o presiune dată. Porozitatea se măsoară cu ajutorul porozimetrului (v.), la presiune constantă, pe toată durata încercării, şi folosind aer care iniţial să aibă umiditatea relativă de 65±2%. Porozitatea absolută pentru un volum oarecare de aer măsurat, trecut prin hîrtie într-un timp cunoscut, sub o presiune dată constantă, se poate exprima prin formula: P = G-V A'p-t în care: G (în g/m2) e gramajul hîrtiei; V (în cm3) e volumul de aer trecut; A (în cm2) e aria epruvetei încercate; p (în gf/m2)epresiunea dată de încercare; t (în s) e timpul de scurgere prin epruveta de hîrtie a volumului de aer V. Porozitatea constituie o caracteristică importantă pentru o serie de tipuri de hîrtie, de această caracteristică depinzînd valoarea lor de folosire. Astfel, pentru ambalarea unor alimente ca: unt, carne, ceai, conserve congelate, etc., e necesară o hîrtie cu porozitate foarte mică; pentru confecţionarea sacilor pentru produse cerealiere sau legume (cartofi, morcovi, etc.), o hîrtie cu porozitate mijlocie, iar pentru filtre de praf sau măşti de gaze, o hîrtie cu porozitate mare. Porozitatea hîrtiei, depinzînd în mare măsură de gradul de măcinare al materialului fibros din care e fabricată, constituie uneori şi o indicaţie în ce priveşte măcinarea (v. Măcinare 2). Sin. Permeabilitatea la aer a hîrtiei. 12. Porpezit. Mineral.: Aur (v.) paladifer care conţine 5*•• 11 % Pd şi pînă la 4% Ag. E un mineral rar.' 13. Porrd, prisma Fiz. V. sub Prismă. 14. Port, pl. porturi. 1. Gen.: îmbrăcăminte caracteristică unui popor, unei regiuni, unei epoci, etc., sau care se foloseşte în anumite ocazii. 15. Port, pl. porturi. 2. Nav.: Loc retras, cu apă suficient de adîncă, al unei coaste maritime, amenajat pentru adăpostirea şi acostarea navelor. 16. Port. 3. HidrotNav.: Staţie de transit între căile navigabile şi cele terestre, amenajată într-un loc adăpostit al malului unei ape (la mare), sau neadăpostit (la ape interioare), destinată acostării navelor şi executării operaţiilor de încăr-care-descărcare a acestora, şi altor operaţii legate de navigaţie. Portul trebuie să aibă suprafeţe de apă bine adăpostite contra furtunilor, contra valurilor, curenţilor, gheţurilor şi, uneori, contra variaţi i lor mari de nivel, în cari navele să poată staţiona şi efectua operaţiile de îmbarcare-debarcare în deplină siguranţă, — şi să fie echipat cu construcţii le, instalaţiile şi utilajul necesare transitului de mărfuri şi de călători între nave şi uscat, sau-de la o navă la alta. 9 Port 130 Port De asemenea, porturile sînt şi baze de înzestrare şi de alimentare a navelor cu combustibi I şi cu materiale, ca şi baze de reparaţie şi de revizie a navelor» Unele porturi sînt şi centre de construcţii navale. Traficul de mărfuri şi de pasageri al unui port poate fi de interes local, regional, naţional sau internaţional. Traficul interior constituie traficul de cabotaj. Traficul de transbord cuprinde operaţiile de trecere a mărfurilor de pe o navă pe alta (între două nave fluviale cu pescaj diferit, între o navă fluviala şi alta maritimă, etc.)* Din punctul de vedere vamal, traficul poate să fie de import, de export sau de transit (trecerea prin port fără plata taxelor vamale). Elementele componente ale unui port sînt: acvatoriul, frontul de acostare şi de operaţii, platformele şi depozitele de mărfuri, instalaţiile şi utilajul de exploatare, căile de comunicaţie terestre (căi ferate, şosele), clădiri le de călători, semnalizarea de zi şi de noapte, cum şi clădiri le, instalaţi i le şi întregul utilaj de uscat şi de apă destinat administraţiei şi întreţinerii portului. La acestea se mai adaugă, după caz, ateliere sau şantiere navale, pentru reparaţia şi construcţia navelor, staţiuni petroliere sau alte instalaţii cu caracter special. Acvatoriul e constituit din totalitatea suprafeţelor de apă afectate operaţiilor portuare, şi anume: suprafaţa radelor şi a şenalelor de acces ; suprafeţele basinelor interioare de operaţi i, de adăpost şi de reparaţii (v. sub Basin portuar); suprafeţele şenalelor de circulaţie din interiorul portului;suprafeţele de apă afectate frontului de acostare şi de operaţii. Frontul de acostare şi de operaţii e delimitat, de obicei, de cheuri amenajate cu taluz, cu para-ment vertical sau de tip mixt. De cele mai multe ori, el e împărţit în unităţi convenţionale de acostare, numite dane. Frontul de acostare se întinde de-a lungul malurilor basinelor, ale molurilor şi estacadelor-pier, de-a lungul laturii interioare a digurilor de apărare exterioară şi a jetelelor, sau e creat artificial chiar în mijlocul basinelor şi al radelor prin estacade, amenajări tip trei fraţi (v.) sau dispozitive plutitoare (v. Cheu 1, Dană 1, Estacadă 1). Raportul uzUal dintre lungimea frontului de operaţii (în m) şi suprafaţa basinelor de operaţii (în ha) e de circa 100. Platformele şi depozitele de mărfuri, împreună cu suprafeţele ocupate de căile de comunicaţie terestre interioare, de clădirile administrative şi de exploatare, etc., constituie „teritoriul" portului. Acesta e de obicei împrejmuit, constituind o unitate de si ne stătătoare din punctul de vedere administrativ şi, uneori, vamal. în ultimul caz, mărfurile din traficul internaţional nu plătesc taxele vamale decît cînd ies din incinta portului, pentru consumul intern. Zonele din porturi amenajate special şi pe cari sînt instalate unele industrii cari prelucrează mărfurile sosite direct din străinătate, fără plata taxelor vamale, se numesc zone I i b e r e. Mărfuri le prelucrate în zonele libere nu sînt supuse la taxe de export, ci numai la taxe de import, Ia intrarea în ţările de destinaţie (consum). Raportul dintre suprafaţa platformelor portuare şi suprafaţa acvatoriului variază de obicei între 3 şi 0,5, şi e cu atît mai mic cu cît portul e mai bine utilat. Pe porţiunile frontului de acostare din porturile fluviale şi maritime se amenajează, paralel cu danele, două linii de depozite de tranzit: una situată pe cheu, numită linia d e p o-zitelor-tampon, în cari sînt depozitate mărfurile complet pregătite pentru a fi încărcate direct pe nave, şi alta situată în spatele acestei lini i, numită linia depozitelor din spatele cheului. Afară de aceste depozite de transit de uz general, cari se găsesc în administraţia directă a portului, se mai construiesc, uneori, depozite-bază, aparţinînd diferitelor întreprinderi economice şi industriale; acestea se numesc, de obicei, depozite ale beneficiarilor. Ele sînt situate tot în limitele teritoriului portuar, fără a li se impune, însă, condiţii speciale de amplasament în legătură cu exploatarea portului. Depozitele din spatele cheului şi depozitele beneficiarilor situate în limitele incintei portuare se numesc antrepozite. în ele mărfurile sînt păstrate timp mai îndelungat şi, în unele cazuri, sînt supuse unor operaţii suplementare (de sortare, ambalare, conservare) şi, mai rar, unor procese industriale. Uneori, antrepozitele portuare sînt supuse unui regim special din punctele de vedere vamal, comercial şi militar. Antrepozitele portuare au un rol important în compensarea variaţiilor fluxului de mărfuri. Astfel, în porturile cari pot fi blocate de îngheţ, mărfurile pot fi aduse şi înmagazinate în antrepozite, înainte de termen, în perioada în care navigaţia e întreruptă. Depozitele portuare pot fi constituite din: platforme descoperite, pentru mărfurile în vrac (cărbuni, minereu, materiale de construcţie, cherestea şi mărfuri obişnuite cari pot fi păstrate în aer liber); hangare, pentru mărfuri obişnuite de mică valoare şi pentru mărfuri grele sau voluminoase, cari nu pot fi păstrate în magazii; magazii, cu unu sau cu mai multe niveluri, pentru mărfuri obişnuite. Timpul de păstrare a mărfurilor în depozite depinde de Intensitatea traficului de mărfuri (deci de frecvenţa sosirii şi plecării navelor de la dana respectivă) şi de posibilităţile de transport al mărfurilor pe calea ferată (deci de frecvenţă sosirii şi plecării garniturilor de tren din port). Deoarece timpul de păstrare a mărfurilor în depozite nu poate fi determinat prin calcule teoretice, se stabileşte în funcţiune de condiţiile locale ale traficului. Suprafaţa în plan a acestor depozite se determină în funcţiune de felul mărfurilor cari vor fi depozitate şi de capacitatea depozitelor. Lungimea depozitelor portuare, în special a celor din prima iinie (depozite-tampon), nu trebuie să depăşească lungimea danelor, asigurîndu-se între ele intervale de cel puţin 15---20 m. Lăţimea lor rezultă din cantităţile de mărfuri cari trebuie înmagazinate, fiind cuprinsă, în porturile cu trafic important, între 30 şi 60 m. Capacitatea minimă a acestor depozite se recomandă să fie mai mică decît capacitatea de încărcare a navei de calcul, înmulţită cu un coeficient de siguranţă (de 1 - * * 1,5, pentru mărfuri de acelaşi fel, şi de 1,5***2, pentru mărfuri diferite). Dacă în timpul descărcării e asigurată expedierea unei cantităţi de marfă pe calea ferată, capacitatea depozitului poate fi micşorată corespunzător. Depozitele de mărfuri obişnuite (v. fig. /) sînt constituite din magazii, cari se execută aproape excluziv din beton armat sau /, Depozite portuare de mărfuri obişnuite, }) depozit de linia I (de transit); 2) depozitde linia II (antrepozit) ; 3) macara-portal (3 — 5 t) pentru transitul navâ-cheu; 4) paserelâ de legătură pentru transportul mărfuri lor între depozitele de I ini i le I şi II; 5) şosea deci rcu~ laţie în lungul frontului de operaţii. din zidărie, mai rar din lemn (tipuri vechi), din metal (hangare) sau din materiale combinate. Magaziile-depozite situate Port 131 Port în spatele cheului (antrepozitele) se construiesc, de obicei, cu mai multe niveluri. Spre exterior, planşeul parterului magaziilor e prelungit cu cheuri. Cheurile dinspre apă ale depozitelor-tampon se execută mai late (3***5 m), deoarece servesc la depozitarea temporară a mărfurilor încărcate sau descărcate de macarale. Pe latura din spre uscat, cheul magaziilor are lăţime mai mică (1,5—3 m). La capetele magaziilor se execută cheuri numai cînd se amenajează uşi pentru încărcarea mărfurilor în autocamioane. La antrepozitele cu mai multe etaje se pot construi balcoane (fără parapet), pe cari sînt depuse sau de pe cari sînt luate de macarale mărfurile destinate să fie adăpostite în etaje. Depozitele de cherestea au formă dreptunghiulară şi se compun din stive, secţii, cuartale şi sectoare. La împărţirea depozitului în stive trebuie să se ţină seamă de calitatea diferitelor sorturi de lemnărie. Suprafaţa unei stive nu trebuie să depăşească 450 m2, iar distanţa minimă dintre stivele aceleiaşi secţii trebuie să fie de 3 m. Pentru prevenirea incendiilor se recomandă ca secţiile de lemn rotund să aibă suprafeţe de cel mult 2250 m2, iar cele de lemn ecarisat, de cel mult 825 m2. La depozitele de cherestea acoperite, secţiile trebuie să aibă suprafeţe de cel mult 900 m2. La depozitele mari (cu lungimea mai mare decît 150 m) se construiesc ziduri despărţitoare cari depăşesc acoperişul depozitului. între secţiile depozitelor importante se lasă intervale de 7**■ 10 m, cari să asigure şi circulaţia pompierilor. Cuartalele trebuie să aibă o suprafaţă de cel mult 4 ha, lăţimea de cel mult 150 m (perpendicular pe mal), şi să fie despărţite prin intervale de protecţie de cei puţin 25 m. Patru cuartale formează un sector cu suprafaţa de cel mult 16 ha (sectoarele fiind despărţite prin zone de protecţie contra incendiilor, cu lăţimea de 100 m), iar patru sectoare formează un depozit cu suprafaţa de cel mult 64 ha. Pentru circulaţia de transit de la frontul de acostare la depozit se amenajează pasaje transversale cu lăţimea de cel puţin 10 m, respectiv de 5 m, pentru depozitele de lemnărie rotundă scurtă. Lăţimea culoarelor longitudinale (pe cari se concentrează, de obicei, operaţiile de depozitare) e de 8 m, pentru lemnele rotunde lungi, şi de 5*• • 10 m, pentru lemnăria ecarisată. Depozitele pentru lemnărie în vrac sînt amenajate, de obicei, sub forma unor benzi parafele cu dana, în limitele lungimii frontului de acostare respectiv, despărţite prin intervale cu lăţimea de cel puţin 6 m, cari să asigure aşezarea liniilor ferate sau circulaţia autovehiculelor şi aechipelorde pompieri. Depozitele de produse asfaltice, de uleiuri minerale şi de produse petroliere ambalate sînt constituite din magazii, hangare sau chiar platforme descoperite. Aceste depozite trebuie distanţate de celelalte cu 50 m, iar de birouri şi de locuinţe, cu 100 m. Depozitele de produse petroliere neambalate sînt constituite, de obicei, din rezervoare-cisterne, de oţel, cu capacitatea pînă la 10 000 m3, cu diametrul de cel mult 40 m şi cu înălţimea de 10---15 m. în jurul rezervoarelor se execută un mic dig inelar de pămînt sau de beton, a cărui înălţime şi a cărui distanţă de la rezervor se determină astfel, încît să poată reţine întregul conţinut al rezervorului, în caz de spargere a acestuia. Unele rezervoare sînt echipate cu serpentine de încălzire, cu dispozitive de protecţie contra razelor solare, cu indicatoare de nivel, etc. Distanţa minimă dintre două rezervoare vecine trebuie să fie egală cu doi diametri de rezervor. Rezervoarele se grupează în staţiuni petrolie re, a căror capacitate trebuie să fie de cel mult 300 000 m3. în jurul staţiunilor petroliere trebuie să se lase un spaţiu de siguranţă de 700 m. De asemenea, se folosesc şi rezervoare subterane sau semiîngropate, de obicei de beton armat, cari au formă dreptunghiulară şi sînt acoperite la interior cu tencuieli speciale sau cu o îmbrăcăminte metalică. Pentru păstrarea produselor petroliere cu mare tensiune elastică a vaporilor se recomandă rezervoare sferice, rezistente la presiuni interioare pînă la 6 at. Pentru păstrarea produselor albe se folosesc rezervoare cilindrice, cu capace plutitoare, cari reduc complet spaţiul de evaporare. Depozitele petroliere sînt echipate cu staţiuni de pompare, cu staţiuni de încălzire cu abur (pentru produsele parafinoase, uleiuri vîscoase, etc.), cu instalaţii speciale contra incendiilor, cum şi cu întreaga instalaţie necesară încărcării şi descărcării produselor. Depozitele pentru mărfuri în vrac sînt constituite, fie din platforme descoparite (v. fig. II), fie din magazii cu pereţi //. Depzite portuare de mărfuri în vrac. 1) depozit de linia I (de transit); 2, 3) depozite de linia II; 4) pod rulant (mobil). consolidaţi sau din magazii de tip special. Minereurile, cărbunii, piatra, etc., se păstrează, în majoritatea cazurilor, în depozite deschise. Dintre depozitele acoperite, cele mai economice şi cele mai indicate pentru exploatare sînt magaziile în formă de cort, constituite dintr-un acoperiş susţinut, de obicei, de un sistem de arce cu trei articulaţii, cari pot avea deschideri de 30---40 m, sau mai mari. Introducerea mărfurilor în magazie, uneori şi scoaterea lor, se fac cu benzi transportoare sau cu funiculare aşezate la partea superioară a magaziei, sau cu transportoare aşezate în axa magaziei, în tunel. O altă formă caracteristică a depozitelor pentru mărfuri în vrac (în special cereale, seminţe, etc.) e silozul (v.). Instalaţiile şi utilajul de exploatare pot fi de manutenţiune, de energie, de reparaţie sau cu destinaţie specială. Instalaţiile de manutenţiune cuprind diferite macarale (macarale învîrtitoare, macaraleportal, macaralesemiportal, plutitoare, poduri de încărcare-descărcare, etc.), elevatoare (în silozuri), transbordoare, staţiuni de pompare pentru combustibil lichid, staţiuni de pompare pentru apă, conducte de încărcare-descărcare, etc. Instalaţiile de energie cuprind maşinile şi motoarele necesare pentru acţionarea diferitelor instalaţi i din port. în porturi, folosirea energiei electrice e aproape generală. Instalaţiile de reparaţie a navelor sînt formate din cale, din docuri, din basine de radub (docuri uscate), din ateliere. Toate porturileau basine speciale, afectate pentru întreţinere,-pentru revizii periodice şi pentru diferite reparaţii curente ale navelor. V. Cală 4, Doc 2, Doc uscat. Instalaţiile speciale sînt formate din abatoare, instalaţii frigorigene, instalaţii pentru stingerea incendiilor, instalaţii de salvare a navelor, instalaţii de radiolocaţie, instalaţii de radiogoniometrie, etc. Porturile cari servesc şi la adăpostirea navelor de război au instalaţii speciale în legătură cu serviciul acestor nave. Complexul de cai ferate din port trebuie să asigure transitul neîntrerupt de mărfuri şi de călători, între nave şi reţeaua de căi ferate din interiorul ţării. Staţia de triaj a portului se amplasează, de obicei, în afara acestuia sau se înglobează în cuprinsul unei staţi i mari de triaj existente. 9* Port 132 Port în fig. III e reprezentată schema reţelei de căi ferate dintr-un mare port maritim. în grupul P1 se face primirea garniturilor venite din ţară; urmează cocoaşa de triaj C, apoi grupurile de triere T2 şi de expediţie £x în port. Dacă numărul de vagoane e relativ mic, triajul se face prin extragere, eliminîndu-se cocoaşa. în grupul de expediţie E1, vagoanele sînt triate după raioanele de expediţie în port (fV"R3), rezervîndu-se cîte una sau mai multe linii pentru fiecare dintre aceste raioane. Garni- pot fi specializate pentru cereale, cărbuni, petrol, lemnărie, etc. Cele mai numeroase sînt însă cele nespecializate, prin cari se transitează mărfuri de orice fel, cum şi călători. în astfel de III. Schema reţelei de cai ferate ale unui port maritim, Pi Şi P2) grupuri de primire; T2 şi T2) grupuri de triere; C) cocoaşa de triere; D) depou de locomotive; Et şi £2) grupuri de expediţie; Rv Rz, Rs) grupuri raionale; L.£,/.) linie de evitare la intrarea în port; LE.E.) linie de evitare la ieşirea din port; 1) basine; 2) moluri, turile venite din port sînt primite în grupul P2; apoi sînt sortate după direcţiile deexpediereîn ţară, în grupul T2, iarîn grupul £2se pregătesc garnituri ie pentru plecare în interioru I ţări i. Vagoanele îndreptate spre port trec prin grupurile raionale (Ri**• R3), în cari se fac gararea şi trecerea lor după diferitele sectoare şi dane ale raionului respectiv. Pe cheuri se instalează, de obicei, 2*'*3 linii (la distanţa de 4,50 m), dffitre cari una pentru trecere, iar restul pentru încărcare-descărcare. între acestea se aşază, la distanţa de 100---200 m, eventuale plăci învîrtitoare. Pentru trenurile cari circulă direct în port se construiesc linii de evitare. Lungimea liniilor din toate grupurile staţiei de triaj anteportuare nu trebu ie să fie mai mică decît jumătate din lungimea garniturilor maxime, şi de cel puţin 350 m. în grupele raionale, lungimea liniilor se poate reduce la 150 m, Clădirile de calatori (gări fluviale, maritime), în cari se face transitul internaţional de călători, sînt amenajate cu încăperi speciale pentru revizia vamală şi pentru poliţia de frontieră. în porturile interioare mici, cu caracter sezonier (schele), şi în cele cu variaţii mari de nivel, se construiesc uneori gări (debarcadere) plutitoare. Semnalizarea de zi şi de noapte serveşte la orientarea navelor la intrarea în port, la navigaţia în acvatoriul portului şi la dirijarea lor în basinele şi fa fronturile de dane, destinate acostării lor. Semnalizarea se face prin faruri (v.), geamanduri (v.), balize (v.), instalaţie de radio-locaţie (v.). Pentru timp de ceaţă se utilizează şi semnalizarea sonoră, în special montată pe geamandură. — Dupâ durata perioadei de exploatare, se deosebesc: porturi definitive şi porturi provizorii. Exploatarea porturilor definitive poate să aibă un caracter permanent sau sezonier. Din punctul de vedere al destinaţiei, se deosebesc: porturi comerciale şi porturi militare. Porturile comerciale pot fi: de mărfuri şi de călători, industriale, de iernare, de adăpost (refugiu), de pescuit (pescăreşti). Porturile de m â r f u r i sînt destinate să asigure transportul de mărfuri cu cele mai variate tipuri de nave. Ele trebuie să asigure o manutenţiune rapidă a mărfurilor, reex-pedierea lor, sau depozitarea în silozuri ori în magazii. Porturile de mărfuri au cheuri de suprafaţă mare, echipate cu instalaţii de manutenţiune adaptate la mărfurile principale din trafic. Cheuri le sînt deservite prin linii de cale ferată sau, eventual, prin canale sau căi fluviale. Porturile de mărfuri porturi există, totuşi, de cele mai multe ori, o specializare interioară, unele basine şi cheuri fiind rezervate numai unui anumit gen de operaţi i (raionarea portului). Porturile de c â I â t o r i sînt destinate să asigure traficul de călători în condiţii optime de confort şi rapiditate a îmbarcării şi debarcării pasagerilor şi a bagajelor. în porturile de călători se construiesc cheuri în ape adînci, accesibile pentru navecu pescaj mare, în oricetimp, indiferent de situaţia mareelor. Porturile mari de călători au, de obicei, şi o gară maritimă, şi sînt dublate de un port de mărfuri. Porturile industriale se construiesc aproape excluziv pentru necesităţile unei industrii situate în imediata apropiere a unei căi navigabile. în această clasă de porturi pot fi încadrate şi porturile pescăreşti. Porturile de iernare au suprafeţele de apa bine protejate contra gheţurilor şi sînt folosite pentru adapostirea navelor în perioada de iarnă. Ele sînt, de obicei, echipate cu instalaţii speciale pentru repararea navelor (cale, docuri uscate sau plutitoare, ateliere, etc.). Porturile de adăpost (de refugiu) sînt întîlnite pe coastele mărilor şi ale oceanelor, şi mai ales pe marile lacuri şi basine de acumulare create prin canalizarea cursurilor de apă, şi servesc, în special, la adăpostirea navelor în timp de furtună şi contra valurilor. Ele au depozite de combustibil, servind şi la realimentarea navelor. Porturile de pescuit servesc la transportul spre interior al produselor de pescuit. Ele asigură şi alimentarea cu combustibiI şi, uneori, cu gheaţă, a navelor de pescuit, în unele porturi de pescuit se construiesc docuri frigorifere, pentru depozitarea şi conservarea peştelui, şi fabrici de prelucrare a acestuia. Din punctul de vedere al terminologiei comerciale, se deosebesc următoarele numiri: port de ataş (sau port de armare), care e portul în care se armează nava şi de la care începe navigaţia ei în timpul unui contract de navlosire; p o r t de încărcare (descărcare), care e portul în care nava încarcă (descarcă) toate mărfurile pe cari le transportă; port de destinaţie, care e portul terminus al cursei unei nave; port de escală, care e portul în care nava trebuie să intre pentru completarea rezervelor de combustibil, de apă şi provizii sau pentru repararea unor avarii survenite în timpul cursei, şi care nu e prevăzut în itinerarul obişnuit al navei; port de înmatriculare, care e portul în care e înregistrată nava; p o r t de carantină, în care nava, Port 133 Port sosită din regiunile în cari s-au semnalat epidemii, rămîne un timp anumit izolată, atît de mal cît şi de celelalte nave, neputînd urca, în acest ti mp, pe bordu I navei decît organele de serviciu sanitar ale portului. Porturile militare sînt destinate adăpostirii, echipării, alimentării şi reparării navelor de război. Porturile militare sînt amplasate pe litoral şi au suprafaţa de apă mare, pentru a permite ancorarea şi deplasarea escadrelor. în spatele radei se amplasează basinele de echipare a navelor, ca şi cele pentru alimentarea lor cu combustibil. în porturi le militare se găsesc arsenale, şantiere de reparaţii, cazărmi, mijloace de îndocare, magazii, depozite de echipament, de subsistenţă şi de muniţii. Porturile de război sînt apărate prin fortificaţii şi prin artilerie de coastă şi antiaeriană, contra atacurilor de pe mare şi din aer. Sin. Bază navală (v.). Din punctul de vedere al amplasării, se deosebesc trei mari categorii de porturi: porturi de ape interioare, porturi fluvial-maritime, şi porturi maritime. Porturile de ape interioare sînt amplasate pe ţărmul cursurilor de apă naturală, al lacurilor sau ai canalelor navigabile continentale, în basine special amenajate sau mixte (v.fig. IV). După aşezarea danelor, porturile pot fi unitare sau dispersate (cu intervale, peambelemaluri, etc.). în aceste porturi au acces numai navele de ape interioare. Porturile de ape interioare sînt formate din suprafaţa de apă şi din teritoriul portului. Suprafaţa de apă a portului trebuie să aibă la intrare o lărgire care să permită întoarcerea navei (manevră necesară în traficul navelor pe apele interioare). T e-ritoriul portului variază după destinaţia pe care O are portul; el are IV- Scheme de porturi deape interioare, cheuri de îmbarcare şi de- °) port în curent liber, amenajat pe barcare (construite, în gene- rncilul unui rîu; b) port în curent liber, ral, ca cheuri verticale), căi amenajat pe mal şi în basine; e) port de acces, instalaţii de mânu- de refugiu, amenajat pe un lac de tenţiune (elevatoare, maca- acumulare; d) port fluvial-maritim (la rale, etc.), instalaţii de de- §ura de Vărsare în mare); c) port pozitare, instalaţi i de între- amenajat pe un canal ecluzat; o baraj; ţinere, de revizie şi de re- 2) ecluză; 3) port. paraţie a navelor, etc. Locurile amenajate pe apele interioare pentru îmbarcarea şi debarcarea călătorilor sînt simple staţiuni-debarcădere (formate dintr-o îmbarcaţiune legată de mal şi un dispozitiv de acostare a navei), şi nu porturi. * Porturile de ape interioare se clasifică după apa interioară pe care sînt amplasate şi după volumul traficului anual. Porturile de lacuri interioare sînt situate pe un lac interior, şi sînt, în general, porturi de călători; de cele mai multe ori, sînt simple debarcadere. Porturile fluviale sînt situate pe un fluviu navigabil şi nu sînt accesibile navelor maritime. Porturile fluviale se construiesc pe braţe vechi ale fluviilor, în coturi ale lor, pe ţărmul deschis al unui fluviu sau pe basine de apă construite artificial. Pentru a apăra portul de împotmolire, intrarea în port se amenajează astfel, încît navele să intre în el în sens contrar sensului de curgere a curentului. Contra apelor mari, porturile sînt apărate prin diguri şi prin cheuri înalte; basinele portului sînt de adîncime mai mare decît cea a fluviului, pentru a evita eşuarea navelor cu încărcăxură plină, în cazul scăderii etiajului fluviului. Porturile fluviale deservesc în special transporturi le de călători şi de mărfuri în vrac (cărbuni, lemne, pietre, minereuri, etc.), amenajările lor diferind după destinaţia pe care o au. Porturile pe canale sînt situate pe canale interioare şi navigabile, şi pe cari nu au acces navele maritime. Porturile pe canale deservesc, în general, regiuni industriale; ele se construiesc pe ţărmul canalului şi sînt caracterizate prin nivelul aproape constant al suprafeţei de apă. Porturile fluvial-maritime sînt situate pe sectorul inferior al marilor fluvii şi servesc şi pentru traficul maritim. - Porturile maritime sînt amplasate, de obicei, în adăposturile naturale, create de promontorii (v. fig. V) şi de insule, în golfuri adăpostite (v. fig. VI) sau în estuare. Scopul principal al por- Z turilor maritime fi ind efectuarea transitului de trafic dintre uscat şi apă, pentru executarea tuturor operaţiilor necesare navelor în port, trebuieca ele să îndeplinească următoarele con-diţii: să ai bă suprafaţa de apă Port maritim adap0stit de un pro- suficientăpentru deplasarea, montoriu si de diguri de larg. manevrarea şi ancorarea navelor; să permită o acostare uşoară şi cît mai sigură a navelor, asigurîndu-le adăpostirea în timpul furtunii, în aşa fel, încît să se poată efectua operaţi i le de încărcare şi descărcare pe orice timp; să aibă cheuri de debarcare şi de îmbarcare, cum şi căi de comunicaţie pe uscat; să aibă magazii şi locuri suficiente de depozitare,conform destinaţiei şi traficului porftului; să fie echipate cu instalaţii de încărcare şi descărcare (macarale, transbordoa-re, elevatoare, staţiuni de pompare pentru combustibi I şi u leiuri, etc.); să aibă legături uşoare de comunicaţie cu centrele industriale şi agri-co'e apropiate şi cu căile de comunicaţie principale ale regiunii; să fie iluminate, alimenta-te cu apă curată (pentru a putea furnisa navelor apă) şi canalizate; să fie echipate cu semnale distinctive de navigaţie radă, etc. Construcţia porturilor maritime diferă, după cum sînt aşezate pe funduri stîncoase sau pe plaje cu un puternic transport de aluviuni. în primul caz, faleza stîncoasă fiind foarte aproape de mare, platformele portului se realizează în umplutură; acvatoriul e delimitat şi protejat de puternice diguri de apărare din spre larg (v. fig. VII). Acvatoriul porturilor ti '7777777777% Cf VI. Port mariti m construit într-un golf adăpostit, 1) mal naturdl, înalt; 2) diguri pentru apărarea portului; 3) gura de int rare ;4) rada portului; 5) avant-port; 6) basinele portului (4 + 5+6 formează acvatoriul portului); 7) platforme (teritoriul portului); 8) fronturi de acostare; 9) direcţia vîntului dominant; 10) direcţia de intrare a navelor. şi cu dispozitive de ancorare în Port 134 Port construite pe plaja se execută în cea mai mare parte în săpătură (prin dragare). Deoarece, în astfel de cazuri, adîncimile V//, Port maritim construit pe fund stîncos la mare închisă (fără amplitudini apreciabile de maree, fără transport important de aluviuni tîrîte). 1) dig de larg (sparge-val) ; 2, 3, 4) guri de intrare; 5) avant-port; 6) basine portuare; 7) platforme portuare; 8) faleză. necesare navigaţiei sînt departe în larg, şenalul navigabil de acces, dragat la adîncimea necesară, e protejat contra aluvionarii şi a valurilor prinjjeteie (v. fig. VIII). Gura de VIII, Port maritim construit pe plajă, Ia mare deschisă (amplitudini mari de maree, transport puternic de nisip). 1) jetele pentru protecţia senatului de acces ; 2) gură de intrare; 3) şenal de acces dragat şi avant-port; 4) 'basine de maree (deschise variaţiilor de nivel ale fluxului şi refluxului); 5) basin ecluzat; 6) ecluze duble de acces în basinul ecluzat; 7) gară maritimă; 8) magazii şi depozite de mărfuri; 9) formă de radub (doc uscat); 10) platforme portuare; 11) fronturi de acostare, intrare trebuie să aibă lăţimea cel puţin egală cu lungimea celei mai mari nave care are acces în port (se presupune că nava antrenată de furtună poate fi aşezată transversal pe direcţia de intrare). Pentru ca intrarea şi ieşirea navelor să se execute în bune condiţii, trebuie ca direcţia de acces să facă cu direcţia vînturiior dominante un unghi de cel mult 70°. Suprafaţa de apă exterioară care precede portul (pînă la gura de intrare), adăpostită natural sau artificial, în care naveie aşteaptă intrarea în port, se numeşte radă. Radele trebuie să permită accesul uşor al navelor. Din acest punct de vedere, intrările în radă trebuie să fie suficient de mari, fără a permite însă accesul liber al hulei. Adîncimea radei trebuie să fie cu cîţiva metri mai mare decît pescajul maxim al navelor, pentru ca acestea să nu se lovească de fund în timpul hulei. Radele trebuie să fie spaţioase (o navă care intră cu viteză trebuie să poată opri, fără a lovi malul). Deoarece în radele cu fund stîncos ancorarea navelor se face greu, se construiesc duc d'Albe (trei-fraţi), se aşază geamanduri, etc. In rade nu se execută operaţii comerciale decît în mod excepţional. Suprafaţa de apă cuprinsă între gura de intrare şi basinele de operaţii constituie avant-portul. Acesta e destinat, în special, manevrei şi întoarcerii navelor. Fiind situat în vecinătatea gurii de intrare, deci influenţat mai mult de valuri, are adîncimea puţin mai mare decît restul portului (cu aproximativ 1,00 m). Suprafaţa de apă interioară cuprinde basine împrejmuite de cheuri, carf formează amenajările de bază ale portului pentru acostarea navelor. Zidurile cheuri lor trebuie să fie verticale şi rectilinii. Acolo unde, din anumite motive, acest lucru nu e posibil, malurile se fac înclinate, iar pentru protecţia contra prăbuşirii, eie se pereează. Cheuri le pereate servesc la acostarea navelor cu pescaj mic, permiţînd efectuarea operaţiilor de transbordare în condiţii mai grele decît la cheurile verticale. Basinele portului sînt suprafeţe de apă cu totul ferite de marea agitată, de curenţi, etc., şi sînt împrejmuite cu cheuri, cu excepţia unei laturi, prin carese efectuează intrarea şi ieşirea navelor. Basinele sînt separate prin moluri (v.), cari au rolul de a mări lungimea locurilor de acostare (danelor) ale cheuri lor. Pentru a permite acostarea navelor, cheurile trebuie să fie echipate cu instalaţii de amarare (legare la cheu), ca, babale puternice, binte, etc., iar pentru a permite operaţii de încărcare şi descărcare în cele mai bune condiţii, adîncimea apei lîngă cheu trebuie să fie suficientă pentru a permite apropierea cît mai mare a navei de cheu. V. şî Basin portuar. ' La determinarea adîncimif în portul propriu-zis trebuie să se ţină seamă de rezerva de navigaţie (la viteze mari se produce fenomenul de apupare), de rezerva de valuri şi de rezerva tehnica (înnisipare). Din punctul de vedere al influenţei mareei asupra nivelului apei din porturile maritime, se deosebesc: porturi deschise fără maree, porturi deschise cu maree şi porturi închise. Porturile deschise f â r â maree au nivelul apei aproape tot timpul sensibi I constant, ei nefiind influenţat de maree. Porturile deschise sînt în legătură permanentă cu marea largă, navele putînd acosta în port în orice timp. Porturile deschise fără maree sînt formate din suprafeţe de apă limitate de cheuri, unde navele pot evolua şi unde se pot efectua toate operaţiile de încărcare şi descărcare. Porturile deschise cu maree sînt în legătură cu marea largă, nivelul apei fiind variabil în funcţiune de periodicitatea mareelor. Porturile deschise cu maree sînt asigurate cu basine suficient de adînci pentru ca nava să fie în orice timp pe linia de plutire, sau au un avant-port, pentru ca nava sosită în dreptul portului în perioada de reflux să se adăpostească pînă la flux. Avant-portul e asigurat prin diguri sparge-val. Intrarea în port e orientată după direcţia vîntu-ri lor dominante. Dacă există un curent marin în apropierea litorâlului, portul trebuie dragat din timp în timp, pentru a evita împotmolirea lui prin depunerile aduse de curent. Porturile închise nu sînt în legătură directă cu marea largă, intrarea în port fiind închisă printr-o ecluză, pentru a evita variaţiile mari de nivel ale apei din port. Suprafaţa de apă a portului e deschisă la nivelul mare al apelor, lăsînd să intre naveie în interiorul portului; în perioada refluxului se închid ecluzele, menţinîndu-se astfel nivelul apei în port. Naveie întîinesc, în aceste basine, apărate prin ecluze, un nivel de apă egal cu cel al apelor din faţa portului. #eluI ecluzelor (simple sau cu cameră) depinde de repartizarea în timp a intrărilor navelor în port (în perioada de flux sau în perioada de reflux). în porturile închise se construiesc avant-porturi, în cari navele aşteaptă deschiderea ecluzelor. Sin. Porturi ecluzate. După felul litoralului pe care sînt amplasate porturile maritime, se deosebesc: porturi artificiale, porturi naturale şi porturi semiarti-ficiale. Porturile artificiale sînt construite în întregime pe litoral sau în interior, neţinînd seamă de avantajele adăpostirii într-un golf natural. Locul de amplasare a portulu Port- 135 Port-cuţit e determinat de condiţiile de trafic (de ex. portul Odesa). Cele mai mari porturi artificiale se construiesc în estuarele fluviilor mari. , Porturile naturale sînt amplasate în golfuri adăpostite în mod natural şi prezentînd adîncimi suficiente pentru intrarea navelor (de ex. portul Vladivostok, vechiul port al Marsiliei, etc.). Astfel de porturi sînt rare, şi se întîl-nesc, în special, în mările în cari mareele au amplitudine mică sau nu există. Porturile semi artificiale sînt amplasate parţial într-un golf adăpostit, avînd o serie de amenajări artificiale (de ex. portul Genova). După situaţia faţă de litoralul mării, porturile maritime pot fi exterioare sau interioare. Porturile exterioare sînt situate pe litoralul mării. Porturile interioare sînt situate în estuarele fluviilor, pe fluvii accesibile navigaţiei maritime, sau pe canale de navigaţie maritimă. Porturile interioare sînt situate uneori la distanţă considerabilă de mare. Avantajul acestor porturi consistă în posibilitatea, pentru navele marine, de a pătrunde adînc în interiorul ţării, mai aproape de centrele industriale şi comerciale. Creşterea dimensiunilor navelor a frînat însă, în ultimul timp, tendinţa de a construi porturi interioare. Porturi le-estuare, situate la estuarul fluviilor, reprezintă o îmbinare a porturilor maritime cu porturile fluviale. Ele sînt înzestrate cu basine separate pentru navele fluviale şi pentru cele maritime, în cari se efectuează şi transbordările de mărfuri de pe o categorie de nave pe alta (navele fluviale trebuie să aibă posibilitatea de a se apropia direct de navele maritime, pentru ca operaţiile de transbordare să se poată efectua şi pe apă). Prin situarea la o distanţă destul de mare de litoral, a porturilor-estuare, nu mai sînt necesare lucrări de îngrădire şi de adăpostire a navelor de valurile mării. Din cauza avantajelor pe cari le prezintă, cele mai mari porturi maritime au fost construite la estuarele fluviilor, (Londra, Hamburg, Leningrad, etc.). Porturile situate pe fluvii accesibile navigaţiei maritime (de ex.: Galaţi, Nikolaiev, Arhanghelsk, etc.) au cheurile de acostare construite direct pe maluri le fIuviului (fără moluri), reclamînd numai consolidarea malurilor prin cheuri cu ziduri verticale sau prin cheuri pereate (maluri înclinate, pietruite), Transbordarea directă a mărfurilor de pe navele fluviale pe navele maritime, şi invers, se efectuează, fie direct pe fluviu, navele din cele două categorii apropiindu-se unele de altele, fie prin instalaţii speciale de transbordare, ca macarale plutitoare sau macarale fixe. Pentru reducerea lungimi i liniilorde acostare pe mal, şi deci a întinderii exagerate a portului în lungul fluviului, se construiesc basine echipate cu instalaţii de încărcare-descărcare, cari servesc şi la adăpostirea navelor în timpul cînd fluviul e blocat de gheţuri. Porturile situate pe canale accesibile navigaţiei maritime (de ex.: Bruxelles, Amsterdam, Manchester, etc.) se construiesc cu aceleaşi caracteristici ca şi porturile fluviale accesibile navelor marine. i- Port- 3. Gen.: Element de compunere care înseamnă purtător sau susţinător şi serveşte la formarea unor termeni, ca, de exemplu: port-altoi, port-bagaj, port-clişeu, etc. Uneori, acest element de compunere e considerat prefix, şi e legat de cuvîntul căruia îi e asociat; astfel, se poate folosi şi scrierea portperie, portunealtă, etc. 2. Port-altoi, pl. port-altoaie. Agr.; Plantă care, în pomicultură şi în viticultură, constituie „fundamentur, adică rădăcina şi o parte din trunchiul noii plante care se obţine prin altoire. Port-altoaiele se înmulţesc, de obicei, în pepi = niere (v.). Ele influenţează creşterea, sănătatea, producţia şi longevitatea plantei altoite. Un bun port-altoi trebuie să aibă, în primul rînd, o afinitate maximă pentru specia şi soiul care se va altoi pe el, să fie viguros, rezistent la ger şi la secetă şi să se adapteze condiţiilor de sol ale regiunii respective. în viticultură, unde prin altoire se urmăreşte evitarea distrugerii rădăcinilor viţei de vie prin atacul filoxerei, port-altoaiele trebuie să fie rezistente la această insectă. Principalele port-altoaie folosite în ţara noastră la altoirea speciilor pomicole sînt: pentru măr, mărul sălbatic, mărul franc, dusenul, paradisul, selecţiunile E şi M de dusen şi paradis (tipurile I, IX, XIII şi XVI); pentru păr, părul sălbatic, păru! franc, gutuiul, tipurile A, B şi C din selecţiunile E şi M; pentru prun, mirobolanul sau corcodoşul, diferite soiuri locale; pentru cais, zarzărul, mirobolanul; pentru p i e r s ic, piersicul din vii, mirobolanul, migdalul; pentru cireş şi vişin, cireşul sălbatic, mahalebul. Viţele port-altoi folosite în ţara noastră sînt obţinute din specii americane pure, sau prin încrucişarea acestora între ele ori cu viţe europene. Cele mai răspîndite sînt: din grupul speciilor pure, Riparia Gloire, Rupestris du Lot; din grupul hibrizilor americo-americani: Berlandieri x Riparia Kober 5 BB, Berlandieri X Riparia Teleki 8 B, Berlandieri x Riparia Cră-ciunel 2; din grupul hibrizilor europeo-americani: Chas» selas x Berlandieri 41 B. Var. Portaltoi. 3. Port-avioane, pl. port-avioane. Nav.: Sin. Navă portavioane (v. sub Navă). Var. Port-avion; Portavion. 4. Port-bagaj, pl. port-bagaje. Transp.: Loc rezervat de~ pozitării unor colete sau a unor valize, dispus în anumite părţi ale caroseriei unui vehicul, la exteriorul sau în interiorul acestuia. Port-bagajul trebuie să fie amplasat astfel» încît să nu incomodeze pe călători şi să nu împiedice mersul vehiculului. Var. Portbagaj. 5. Port-blocuri, pl. port-blocuri. Nav.: Navă tehnică, metalică, fără punte, folosită pentru transportul blocurilor de construcţie de la cheul de încărcare la locul lucrării (dig sau cheu în construcţie). Var. Portblocuri. 6. Port-bobinâ, pl. port-bobine.Telc.: Suport pentru bo~ binele de cablu telefonic de campanie, care serveşte la desfăşurarea şi la înfăşurarea cablului cu ajutorul unei manivele solidare cu bobina. Port-bobina pentru cablul gros e purtată pe spate şi se numeşte port-bobinâ raniţă. Var. Portbobină. 7. Port-burghiu, pl. port-burghie. Mett., Ut.: Sin. Cap de fixare (v. Burghiu, port—). Var. Portburghiu. 8. Port-buştean, pl. port-buşteni. Ut., Ind. lemn.: Bară de lemn elastic (de ex.: de frasin, de carpen, etc.), subţiată şi rotunjită la ambele extremităţi, şi echipată la mijloc cu o brăţară, ^ calată pe bară, cu două cîrlige semiarticuJate (v. fig.), cari formează un apucător sau cleşte (v. Cleşte 2). E utilizat, în special, Port-buştean. în exploatările de şes, la purtarea şi scoaterea pe distanţe mici din seminţişuri, unde nu se pot introduce vehicule pentru transport. Var. Portbuştean. 9. Port-clişeu, pl. port-clişee. Foto.: Sin. Casetă fotografică (v.). Var. Portclişeu. io. Port-cuţit, pl. port-cuţite. 1. Tehn.: Organ al unei maşini-unelte de aşchiere, care serveşte la prinderea corectă şi rigidă, în diferite poziţfi adecvate, a unuia sau a mai Port-cuţit 136 Port-jalon multor cuţite. De obicei se construieşte diferite, după felul maşinii-unelte, al raţiei de prelucrare care se efectuează. Var. Portcuţit. Port -cuţitul de strung se montează pe sania port-cuţit a unui strung. Uzuale sînt următoarele tipuri: port-cuţitul simplu (v. fig. a), pentru prindereaunui singur cuţit, la care reglarea înălţimii cuţitului se face cu adausuri dispuse sub cuţit; port-cuţitul cu reglarea înălţimii de aşezare a cuţitului cu ajutorul unei pene de reglare; port-cuţitul revolver (v. fig. b), care permite prinderea mai multor cuţite (de din oţel şi are forme cuţitelor sau al ope-8 Port-cuţite de strung, a) port-cuţit simplu, pentru strung obişnuit, pentru un singur cuţit, cu reglarea în înălţime prin adausuri; b) port-cuţit revolver, pentru strung obişnuit, pentru patru cuţite, cu reglarea în înălţime prin adausuri; c) port-cuţit multiplu, pentru strung-revolver, cu trei port-cuţite auxiliare pentru trei cuţite radiale, rolă de sprijini re şi burghiu de centruire; 1) sanie port-cuţit; 2) coadă de prindere; 3) piesă de prelucrat; 4) placă-suport; 5) placă de prindere; 6) port-cuţit auxiliar; 7) port-rolă de sprijinire; 8 şi 8') piuliţă de strîngere simplă, respectiv cu mîner; 9) şaibă; 10) şurub de strîngere; 11) gaură filetată pentru şurub de strîngere; 12) burghiu de centruire; 13) cuţit, obicei patru) pe laturile corpului sau în poziţii reglabile, astfel încît acestea pot aşchia pe rînd, după cum port-cuţitul Port-cuţite pentru strung, a) pentru cuţit de strunjit longitudinal (de reducere) la exterior, cu plăcuţă de metal dur; b) pentru cuţit de filetat, reglabil, cu plăcuţă de metal dur; c) pentru cuţit de strunjit la interior (de lărgire şi adîncire), de oţel rapid, cu fixare în unghi drept („dreaptă"); d) pentru cuţit de oţel rapid, cu secţiune triunghiulară; e) pentru cuţit de profilat racordări; f) pentru cuţit-disc, cu dispozitiv de reglare; g) pentru cuţit-disc, cu coadă cilindrică; 1) cuţit; 2) port-cuţit; 3) şurub de prindere; 4) braţ de reglare, cu zimţi; 5) şurub de reglare; 6) faţa frontală, zimţată, a cuţitului-disc. e blocat (prin piuliţa de strîngere) în una dintre poziţiile în cari poate fi adus prin rotire; port-cuţitul multiplu, utilizat la strunguri-revolver, cum e cel reprezentat în fig. c, care permite aşchie-rea simultană a piesei, cu mai multe cuţite. i. Port-cuţit. 2. Tehn.: Piesă simplă saudispozitivde prindere, fie a cuţitelor cu plăcuţe de oţel special ori de metal dur, aplicate (v. fig. a şi b), sau a celor de oţel special avînd forma de bare cu secţiune transversală constantă, mică (v. fig. c şi d), fie a cuţitelor de formă specială, de exemplu cuţite de profilat simple (v. fig. e) sau cu profil constant (v.fig. f şi g). Se confecţionează din oţel carbon de construcţie, cu rezistenţă mare, şi se fixează împreună cu unealta de aşchiere la maşina-unealtă (în sania port-cuţit a unui strung obişnuit, în capul-revolver al unui strung-revolver, etc.). Var. Portcuţit. Port-cuţitul de cuţit de m o r t e z ă eun dispozitiv în care se fixează un cuţit de forma cuţitului de raboteză, pentru ca ansamblul să lucreze ca un cuţit de mor-teză monobloc. De obicei, e format dintr-o bară în care e practicat un canal în care se fixează cuţitul (prin strîngere cu unu sau cu două şuruburi), şi care se prinde în căruciorul maşinii de mortezat. 2. Port-duzâ, pl. port-duze. Expl. petr.: Dispozitiv (corp) de fixare a duzei la capul de erupţie. Consistă dintr-un locaş de fixare a duzei (prin înghiventare) şi dintr-un corp care asigură racordarea sa la braţul capului de erupţie (v. fig.). Se utilizează în^cazul .^folosirii duzelor fixe (cu diametrul orificiului de curgere, constant) şi are rolul de a asigura o bună fixare a duzei în condiţiile funcţionării sondei eruptive la presiune mare, şi de a permite schimbarea uşoară a duzei în momentul uzării acesteia sau cînd e necesar să se modifice regimul de curgere (debit şi presiune) al sondei. Var. Portduză. 3. Port-electrod de sudura, pl. port-electrozi de sudură. Mett.: Sin, Cleşte de sudură (v. sub Cleşte 1). Var. Portelectrod de sudură. 4. Port-filierâ, pl. port-filiere. Ut., Tehn.: Corpul clupei cu filieră bloc sau al clupei cu filieră cu două bacuri. Var. Portfilieră. V. sub Clupă 1. 5. Port-fuzibil, pl. port-fuzibile. Elt. V. Siguranţă fuzibilă. 6. Port-jaSon, pl. port-jaloane. Topog.: Dispozitiv metalic care serveşte la susţinerea verticală a jaloanelor. Sistemele Port-duză, 1) garnituri de cauciuc; 2) locaş pentru duză. Port-lunetă 137 Port-perie mele cele mai utilizate sînt cele formate din trei vergele cari constituie un trepied (v. fig. a) sau cele ataşabile şi reglabile (v. fig. b). Var. Portjalon. 3. Port-moletâ, pl. port-molete. unealtă de 4. Port-perie. Elt.: Dispozitiv al Mett. V. sub Moletat, maşinii electrice, care , sub o inelele Diverse tipuri de port-jaioane, a) trepied simplu ; b) trepied ataşat şi reglabil; bt) vedere din faţă; b2) vedere laterală pe teren denivelat. 1. Port-lunetâ, pl. port-lunete. F/z.: Dispozitiv de metal care serveşte la susţinerea lunetei pe scheletul aparatului de observaţie. Var. Portlunetă. 2. Port-manuscris, pl. port-manuscrise. Poligr.: Suport de lemn sau de metal care susţine manuscrisul (originalul) în faţa lucrătorului (zeţarului) şi uşurează urmărirea rîndurilor în timpul culegerii manuale. Var. Portmanuscris. — Se deosebesc: port-manuscrise simple şi port-manuscrise circulare. Port-manuscrisul simplu se compune dintr-un cleşte numit divizor (împarte manuscrisul în partea culeasă şi partea care mai trebuie culeasă, arătînd rîndul la care s-a ajuns), cu ajutorul căruia manuscrisul se prinde pe o stinghie crestată în partea de jos, în formă de cruce, şi care se înfige în casa de litere (v. fig. a). serveşte la susţinerea periei (v.) şi la menţinerea e anumită presiune, în contact cu colectorul sau cu colectoare (v. sub Inel electric). Port-peria e montată pe un suport printr-o piesă numită, \ineori, falca port-periei. Var. Portperie. După construcţie, se deo-' sebesc port-perii cu pîrghie, folosite pentru periile de metal sau de cărbune, şi port-perii cu casetă, folosite numai pentru peri i le de cărbune. Port-peria cu pîrghie e constituită dintr-o clemă 1, fixată pe suportul port-periilor (steaua, crucea sau colierul port-perii lor), din pîrghia 2 şi arcul de tracţiune 3, care apasă pe inel sau pe colector peria fixată la capătul pîrghiei (v. fig. roti. a) în juru clemei (centrul de rotaţie pe axa suportului port-perie); b) în jurul unei axe speciale a clemei. /). Acest tip folosit în specia! pentru inelele colectoare lacari periiletrebuie ridicate după pornirea lor. în acest caz, o proeminenţă 4 a pîrghiei sau un ştift special permit antrenarea acesteia la rotirea clemei, cînd se manevrează suportui port-peri i lor. Port-peria cu casetă (v. fig. II) e constituită din caseta 1, în care se introduce peria de cărbune, din clema 2, montată pe suportul port-perii lor şi care susţine caseta, şi din dispozitivul cu arc 3, care stabileşte presiunea necesară de port-perie e ale motoarelor II. Port-perie cu casetă. o) simplă; b) dublă. Diverse tipuri de port-manuscrise, o) simplu; b) circular; bx) vedere laterală; b2) vedere din faţă. Port-manuscrisul circullar (v. fig. b) se compune dintr-o placă de metal 1, cu grosimea de 2---3 mm şi îndoită în formă circulară. La un capăt al plăcii, sub un unghi oarecare, se fixează un pupitru de lemn 4, iar la celălalt capăt 'se găseşte o stinghie de lemn 3, care strînge manuscrisul cu ajutorul unui şurub 2. Manuscrisul 5 se rulează treptat în interiorul plăcii circulare 1. Port-manuscrisul circular se fixează, cu ajutorul unui cleşte 6, de casa de litere. Sin. Tenaclu. între perie şi colector sau inelele colectoare. Pentru a evita oscilaţiile proprii ale periilor se foloseşte, uneori, un a-mortisor cu arc. Port-perii le cu casetă se deosebesc după cum poziţia pe care o imprimă periilor e radială sau înclinată faţă de raza colectorului sau a inelului colector (v. fig. III). Primul tip e cel mai frecvent folosit şi singurul aplicabil la maşinile cu două sensuri de rotaţie; port-periile pentru poziţie înclinată se folosesc numai la maşinile cu un singur sens de rotaţie; frecarea peri i lor în poziţie înclinată fi ind mai mică, acestea urmăresc mai^uşor neregularităţi le suprafeţei colectorului. în cazul inelelor colectoare mari, de exemplu la comutatoare, se foloseşte uneori o port-perie cu două casete cuplate (v. fig. II b). IU. Poziţia periei faţă de colector, o) radială; b) înclinată. Port-sabie 138 Portal de tunel 1. Port-sabie, pl. port-săbii. Ind. piei. V. Şea. 2. Port-sart, pl. port-sar:uri. Nav.: Consolă formată dintr-o placă de lemn orizontală, dispusă longitudinal şi fixată pe centură (fila superioară a bordajului), sau din două plăci, cea inferioară fixată pe centură, iar cea superioară pe parapet, folosită la fixarea capătului inferior al şarturilor şi al pataraţinelor; e folosită, de asemenea, la sondarea cu sonda de mînă. Prin port-sart trec lanţuri sau tije metalice, numite fiare-lanţ, prinse cu un capăt de o piesă metalică, numită contralanţ sau contrafier şi fixată prin buloane de bordaj, iar cu celălalt capăt, de zbirul capului de berbec (v. Berbec, cap de ~) inferior al şartului sau al pataraţinei. Se folosesc numai la navele de lemn, la navele metalice, manevrele fixe fixîn-du-se fără port-sarturi în interiorul parapetului. Var. Portsart. 3. Port-safelit. Mş.; Sin. Antrenor (v. sub Antrenor 2). Var. Portsatelit. 4. Port-sculâ, pl. port-scu!e. Tehn. V. Port-unealtă. 5. Port-semna!, pl. port-semnale. Gen.: Suport montat pe un vehicul pentru fixarea pe el a felinarelor de semnalizare, Exemple: port-semnalul montat pe pereţii frontali ai vagoanelor de cale ferată, port-semnalul de pe platforma din faţă a locomotivei, port-semnalul de pe bordul navelor, etc. Var. Portsemnal. 6. Port-unealtâ, pl. port-unelte. Tehn.: Piesa sau dispozitivul de prindere a unei unelte, în vederea mînuirii acesteia la prelucrări efectuate manual sau la maşini-unelte. Forma port-uneltei e foarte variată, depinzînd de felul uneltei, de modul de lucru al acesteia, de felul, mărimea şi puterea maşini i-unelte la care e folosită, etc. Uneori, port-unealta e reglabilă, pentru poziţionarea uneltei faţă de piesa de prelucrat. Sin. Port-sculă; var. Portunealtă. Exemple de port-unelte: port-fi I iera sau clupa (v. Clupăl), dornul port-freză al maşinilor de frezat, port-burghiul (v. Burghiu, port-—), port-cuţitul de strung (v. Port-cuţit 1), etc. 7. Porto-franco. Nav.: Port căruia i se aplică toate legile ţării respective, cu excepţia legii vamale şi a încurajării industriei naţionale. Scopurile instituirii unui porto-franco sînt următoarele: depozitarea de mărfuri de import, în vederea introducerii în ţară sau pentru reexportare; fabricarea produselor din materii prime indigene sau din import; instalarea de şantiere de construcţii sau de reparaţii navale folosind materiale indigene sau de import. Cînd numai unei părţi dintr-un port i se aplică acest regim, acea parte se numeşte zona liberă. 8. Portabil. Gen.: Calitatea unui obiect sau a unui sistem tehnic de a putea fi purtat de un om sau de un animal pînă la locul în care e folosit, cum şi în timpul folosirii. 9. Portal, pl. portale. 1. Arh.: Construcţie amenajată pentru a marca importanţa unei intrări într-o clădire (locuinţă, bloc de locuinţe, instituţie publică, etc.), sau într-un complex de construcţii ori de amenajări (complex sportiv, universitar, industrial, portuar, etc.). Portalu I poate constitui o construcţie independentă sau poate fi amenajat la faţada unei clădiri. El are, în general, una sau mai multe deschideri, încadrate cu corpuri de zidărie sau metalice, cari subliniază forma intrării (de obicei o poartă în formă de arc sau cu deschidere dreptunghiulară). De cele mai multe ori, portalele sînt decorate cu motive arhitectonice (coloane, pilaştri, muluri sau bosaje) sau sculpturale (personaje sau basoreliefuri), ori picturale (mozaicuri, etc.), aşezate lateral sau deasupra intrării. io. ~ de tunel. Tnl.: Construcţie de zidărie, care face legătura dintre tunel şi tranşeea de acces, şi are rolul de a împiedica surpările de teren de la gura tunelului şi de a consolida această porţiune în cele mai bune condiţii. Portalul se construieşte tot sub formă de inel, însă cu o lungime mai mică sau cel mult egală cu lungimea inelelor tunelului (de obicei cu lungimea de 2***5 m). Bolta portalului e continuată în faţă cu un timpan, de la care se măsoară lungimea tunelului. în spatele timpanului se execută un şanţ care colectează apele de pe panta de la capătul tunelului, şi care e în legătură cu cele două şanţuri de deasupra zidurilor de sprijin ale tranşeelor de acces, cari conduc apele la şanţurile acestor tranşee. Portalele sînt lucrări pretenţioase, executate îngrijit. La tunelele mai importante, căptuşeala se execută din piatră de talie, negeii vă şi inalterabi lă, lucrată cu atenţie şi aranjată arhitectonic. Portalele tunetelor îndeplinesc şi rolul de ziduri de sprijin, preluînd împingerile longitudinale date de masivul muntos. Portalul-tip folosit la numeroase tunele din ţara noastră e reprezentat în figură. El se adaptează condiţiilor locale, în special în ce priveşte fundaţiile şi .aripile. Inelul acestui portal are în partea anterioară un bandou (v.) format din bolţari speciali cu dimensiuni mari, lucraţi Porta! de tunel. o) secţiune Â- 6; b) secţiune C- D; c) secţiune iongitudinafă; 1) portal de tunel; 2) bolta tunelului; 3) bandoul portalului; 4) aripile tranşeei de acces; 5) dren de zidărie uscată; 6) pereu zidit; 7) îmbrăzdui re ; 8) şanţ de colectare şi evacuare a apelor de ploaie, după şablon, care iese în relief faţă de planul timpanului cu 5-*-8 cm. Bolţarul de la cheie formează piesa cea mai impunătoare şi trebuie să fie aşezat exact în axa principală a tunelului. Frontonul portalului e constituit din bandoul bolţii (care profilează zidăria tunelului), din timpanul portalului (a cărui faţă exterioară limitează lungimea tunelului) şi din coronamentul acestui timpan. Coronamentul se racordează în spate cu pereul şanţului de scurgere, iar la capete se racordează cu coronamentele celor două aripi. Pereul zidit care căptuşeşte şanţul de scurgere de deasupra portalului se ridică pe taluz, pe o lăţime care depinde de natura pămîntului. Fundaţia portalului trebuie coborîtă cel puţin pînă la cota inferioară a radierului. Aripile portalului pot avea fundaţiile coborîte la o cotă mai înaltă, dacă natura pămîntului permite. Ele au forma şi dimensiunile determinate de situaţia locală şi de natura pămîntului. în spatele lor se execută un dren pentru scurgerea apelor. Faţa văzută a aripilor porta-lelor importante e îmbrăcată cu moloane. La unele tunele nu sînt necesare aripi. Faţa din spre cale a aripii e înclinată de obicei cu 1/5, iar faţa din spre dren, cu 1/10. Grosimea aripilor depinde de mărimea împingerii pămîntului din spatele lor, Porta! 139 Portanţă Portalele se execută, în cele mai multe cazuri, la zi. Cînd pămîntul de la intrare e slab şi prezintă tendinţa de mişcare, se recomandă să se execute în subteran atît inelul portalului cît şi timpanele. Se recomandă ca, odată cu executarea timpanului portalului în subteran, să se execute şi cîte un tronson din aripile portalului. Astfel, timpanul va avea colţurile întărite. în acest caz, tronsoanele zidurilor de sprijin formează nişte ranforturi principale pentru preluarea împingerilor laterale şi longitudinale pe cari le exercită masivul muntos asupra portalului. Ele permit ca restul zidurilor de sprijin de la tranşeea de acces să se execute mai uşor şi în bune condiţii. Costul portalului unui tunel variază foarte mult. în mod normal, portalul nu trebuie să fie mai costisitor decît 2---2,5 ori aceeaşi lungime de tunel din linia curentă. 1. Porta!. 2. Cs., Pod.: Sin. Cadru final (v. sub Cadru de rezistenţă), Cadru portal. 2. Portal, macara Mş. V. Macara portal, sub Macara 1. 3. Portant. Gen.: Calitatea unei piese sau a unui sistem tehnic de a fi construite special pentru a putea suporta încărcări. Sin. Purtător. 4. Portanta, forţa Av.: Sin. Portanţă (v.). 5. suprafaţa Av.: Fiecare dintre suprafeţele unei aeronave, pe care se exercită o portanţă. Diferitele tipuri de aeronave se deosebesc între ele după modul de deplasare a suprafeţelor portante. La avioane şi hidroaviaone, suprafeţele portante sînt solidarizate cu restul aeronavei. Aceste suprafeţe sînt alcătuite din unu sau din mai multe rînduri de plane, numite aripi. Cînd aeronava se deplasează în aer, datorită forţei de propulsiune produse de un grup motopropuIsor sau prin reacţiune, aripile se găsesc în mişcare de translaţie faţă de aer, iar rezultanta forţei de propulsiune şi a rezistenţei aerului e reprezentată prin forţele aerodinamice. La elicoptere şi autogire, suprafeţele portante sînt asamblate cu restul aeronavei prin intermediul unui ax, în -jui^uI căruia efectuează o mişcare de rotaţie. La elicoptere, rotaţia suprafeţelor portante se realizează direct, datorită cuplului produs de un echipament motor, astfel încît aceste aeronave pot sta imobile în aer. La autogire, deplasarea aeronavei se datoreşte forţei de propulsiune produse de un echipament motor, iar această deplasare provoacă rotaţia suprafeţelor portante, care asigură sustentaţia. Aripile cu suprafeţe batante nu au putut fi folosite în practică. 6. Portanţâ, pl. portanţe. Av., Hidr.: Forţă care asigură sustentaţia unui corp cufundat într-un fluid, de exemplu în aer, cînd corpul şi fluidul se găsesc în mişcare relativă. La aeronave, portanţa e o componentă a forţei aerodinamice, perpendiculară pe anvergura unui profil oarecare şi pe direcţia vitezei la infinit amonte. Deci, portanţa e valoarea absolută a componentei unei forţe, iar sustentaţia e fenomenul care face posibilă menţinerea în fluid a unui corp solid cu un anumit profi I. Portanţa aripii e forţa portantă exercitată pe aripa unui avion. Pentru un tronson dreptunghiuIar de lungime /, al unui profil de anvergură infinită (cu coardă constantă), portanţa e dată de formula lui Jukovski: P=pTVl, în care p e densitatea fluidului, T e circulaţia vitezei în jurul profilului de aripă, iar V e viteza fluidului la infinit amonte, în consecinţă, portanţa e condiţionată de existenţa unei circulaţii r a vitezei v în jurul profilului. Cîmpul vitezei rezultante v se poate obţine suprapunînd peste cîmpul potenţial uniform al vitezei la infinit V, în exteriorul profilului, cîmpul circulator al unei viteze, care poate fi însă de circulaţie nulă de-a lungul tuturor curbelor închise cari nu închid profilul, în tehnica aerodinamică, pentru o aripă de anvergură finită, expresia portanţei se pune sub forma: P—4rSF2C ’z' iar C^e coeficientul de por-care e un coeficient fără dimensiune şi care depinde ştiind că 5 e suprafaţa portanta, tanţâ, de caracteristicile geometrice ale profilului şi de forma în plan a aripii; pentru incidenţe mici, coeficientul de portanţă variază linear cu incidenţa a,ceea ce se poate scrie C^ = 2 k clâdirea postului; 2) semnale de tre-rată, cînd se avizează circu- cere; 3) semnale prevestitoare alesem-laţi a unui tren pe linia res~ nalelor de trecere, pectivă. Post de centralizare: Post de la care se comandă macazurile şi semnalele în staţiile centralizate de cale ferată. Postul de centralizare e echipat cu aparate pentru manevra centralizată a macazurilor şi a semnalelor, cum şi pentru înzăvorîrea şi controlul lor. în funcţiune de tipul instalaţiilor de centralizare, posturile de centralizare pot fi mecanice, electromecanice, hidraulice, electropneumatice. electrod inamice şi elec-trodinamice de tip dispecer (v. şi Centralizare, instalaţiede ^). Din punctul de vedere funcţional, se deosebesc: Post de centralizare dispecer, de la care se comandă macazurile şi semnalele din staţiile de pe o secţie de circulaţie sau dintr-un nod de cale ferată. Post central de centralizare, de la care se comandă macazurile şi semnalele unei staţii. Post de comandă, unde e instalat aparatul pentru comanda parcursurilor (v. Aparat de comandă, sub Aparat pentru siguranţa circulaţiei) pentru controlul comenzilor date şi pentru deschiderea semnalelor. Post de manevră, de la care se manevrează maca-zurile, conform comenzii primite, şi semnalele după des-zăvorîrea lor de la postul de comandă (v. Aparat de manevră, sub Aparat pentru siguranţa circulaţiei). Post de comandâ-manevrâ, la care sînt concentrate atît funcţiunile de dispoziţie (comandă) cît şi cele de execuţie (manevră). Post de comandă locală a macazurilor, de la care se manevrează local macazurile, în cursul centralizării electrodinamice, în baza acordului postului central de centralizare sau a postului de centralizare dispecer. Post de centralizare de rezervă, de la care se manevrează macazurile şi semnalele dintr-o staţie telecomandată, în cazul defectării instalaţiei de centralizare dispecer. ' 7. ~ de observaţie. Tehn. mii.: Lucrare de fortificaţie organizată pentru observare şi echipată cu aparatele necesare atît observării, cît şi efectuării anumitor măsurări. 8. ~ de prim ajutor. Gen.: Ansamblul încăperilor, al mijloacelor tehnice-sanitare şi al personalului sanitar, organizat cu scopul de a salva prin o îngrijire medicală urgentă şi corespunzătoare pe accidentaţii proveniţi fie în cursul unui proces de producţie printr-un şoc electric sau o intoxicaţie profesională, alimentară etc., fie în cazul unui incendiu, al unei inundaţii sau al unei calamităţi naturale, fie într-un accident de circulaţie, de sport, etc., fie în cazul unei îmbolnăviri subite, al unei naşteri premature, etc. Personalul sanitar încadrat la un post de prim ajutor (cum şi persoanele din apropiere) trebuie să fie instruite pentru a putea lua fără întîrziere, cu precizie şi cît mai eficient toate măsurile necesare pentru a preveni agravarea vătămării pacientului în acest timp. Măsurile fundamentale ale primului ajutor sînt următoarele: alimentarea plămînilor cu oxigen; . oprirea hemoragiei prevenirea şi tratarea şocului şi prevenirea altor leziuni. în acelaşi timp, pacientul trebuie culcat, Post hidrometric 147 Post de transformare întins confortabil, calmat, să prezinte o respiraţie neîntreruptă, îmbrăcămintea să-i fie desfăcută (tăiată dacă e cazul). După caz se execută respiraţie artificială, oprirea sîngerării, imobilizarea fracturi lor, transport lipsit de riscuri de agravare. Un post de prim ajutor trebuie să fie înzestrat cu paturi, tărgi, seringi şi ace, butelii de oxigen cu dispozitive în perfectă stare de funcţionare, aţele, gips, pansamente, feşi elastice, vată, instrumente şi aparate chirurgicale de strictă necesitate, medicamente cardiotonice, calmante, hipnotice, antiseptice, antibiotice, sulfamide, anestezice, desensibiIizante, antiter-mice, diuretice, în principal sub formă de fiole injectabile. 1. ~ hidrometric. Hidrot.: Punct situat pe malul (sau în interiorul) unui obiect de apă, unde se efectuează observaţii şi măsurări hidrometrice staţionare. După natura obiectului de apă respectiv, se deosebesc: posturi hidrometrice pe ape curgătoare (rîuri, fluvii, canale); posturi hidrometrice pe ape stătătoare interioare (bălţi, lacuri de acumulare): posturi hidrometrice pentru ape subterane; posturi hidrometrice maritime şi oceanice. După scopul observaţiilor şi măsurărilor efectuate, se deosebesc: posturi hidrometrice de studiu; posturi hidrometrice de exploatare (pentru reglarea funcţionării unor construcţii hidrotehnice); posturi hidrometrice de prognoză (v. Prognoză hidrologică). După durata de funcţionare, se deosebesc: posturi hidrometrice permanente (în cadrul reţelei hidrometrice) şi posturi hidrometrice provizorii (pentru studiul condiţiilor hidrologice în zona proiectată pentru o construcţie sau amenajare hidrotehnică). După natura observaţiilor şi a măsurărilor, se deosebesc: posturi hidrometrice de bază (în cari se execută toate măsurările şi observaţiile) şi posturi hidrometrice anexe (în cari se execută numai o parte din măsurări şi observaţii, în special măsurări de niveluri). La posturile hidrometrice se efectuează observaţii: de niveluri, de fenomene de iarnă, de temperatură, de culoare şi transparenţă a apei (în special pentru posturile hidrometrice pe ape stătătoare), de valuri (în special la apele stătătoare şi la posturile hidrometrice la mări şi oceane) şi măsurări : hidrotopografice de viteze şi de debite lichide şi de aluviuni (pentru apele curgătoare), de evaporaţie şi evapo-transpiraţie (pentru apele stătătoare), de curenţi (pentru ape stătătoare, şi mări şi oceane), de coeficienţi de permeabilitate (pentru apele subterane). Pentru observaţii, toate posturile hidrometrice sînt echipate cu mire hidrometrice (v.) reperate astfel, încît la o eventuală distrugere a mirei de către viitun, gheţuri sau accidente, să se poată reconstitui poziţia mirei. în cazul cînd nivelurile au variaţii rapide, pot fi echipate cu limnigrafe (v.) sau cu telelimnigrafe (v.) (acestea din urmă, în special la posturile de prognoză) şi cu maregrafe (v.) (la posturile hidrometrice maritime şi oceanice); pentru fenomenele de iarnă, posturile hidrometrice sînt echipate cu mire de gheaţă (v. sub Miră hidrometrică), mire de zai (v.), plase pentru gheaţă (v.); pentru observaţiile de temperatură se utilizează termometre de apă speciale; pentru observaţiile de culoare a apei se folosesc truse colorimetrice, iar pentru măsurarea transparenţei apei, discuri Secchi; observaţiile asupra valurilor se execută cu ajutorul unui complex de mire hidrometrice (v.) sau cu valometre (v.). Măsurările se execută cu ajutorul unor instrumente şi aparate cari se găsesc, de obicei, la dispoziţia staţiunii hidrometrice (v.) de care depinde postul hidrometric, cu excepţia utilajelor şi a aparatelor la cari se execută măsurări zilnice (de ex. evaporimetrele). în funcţiune de condiţiile locale şi de programul de măsurări şi de observaţii al postului se prevăd construcţiile şi amenajările necesare efectuării acestora, cum sînt: punţile hidrometrice (v.) sau pontoanele hidrometrice, profilurile calibrate şi profilurile de evidenţă (v. sub Profil hidrometric), deversoarele de măsură, puţurile de limnigraf, etc. Unele posturi hidrometrice izolate necesită şi construcţii speciale pentru adăpostirea personalului şi a utilajului. Personalul unui post hidrometric e constituit din 1---2 miraşi (v.), după importanţa postului şi numărul de observaţii hidrometrice cari se execută. Măsurările hidrometrice (cu excepţia celor cu caracter permanent) se execută de obicei de personalul cu calificare mai înaltă, din cadrul staţiunii hidrometrice. Pentru unele măsurări urgente (de ex. pentru debite excepţionale), se prevăd însă şi la postul hidrometric utilajele necesare şi se dau miraşului instrucţiunile respective. Observaţiile şi măsurările executate la posturile hidrometrice se centralizează, se verifică şi se prelucrează de către staţiunile hidrometrice. a. Post 3. Tehn.: Instalaţie, fixă sau deplasabilă, care cuprinde aparatele necesare unei anumite operaţii tehnice. s. /v/ de radioreceptie. Telc.: Instalaţie pentru recepţia undeior radioelectrice, constituită dintr-un receptor radio (v.), o antenă de recepţie, o priză de pămînt şi alte organe auxiliare de comutaţie, apel, automatizare, etc. Un ansamblu de posturi de radiorecepţie afectat unei reţele de radiocomu-nicaţii de utilitate publică se numeşte centru de radiorecep-ţie (v.). 4. ~ de transformare. Elt.: Instalaţie electrică de curent alternativ, cu o putere obişnuită pînă la 1000 kVA (uneori pînă la 3000 kVA), în care tensiunea energiei electrice e cobo-rîtă de la tensiune înaltă — peste 1000 V — la tensiune joasă —■ sub 1000 V — (în general tensiunea de utilizare), în scopul alimentării reţelelor electrice de utilizare. Pe partea de tensiune înaltă e racordat la o linie aeriană sau subterană cu tensiunea de cel mult 35 kV. Prin funcţiunea şi numărul lor mare, posturile de transformare constituie un element important al reţelelor de distribuţie a energiei electrice (v. şi Instalaţie electrică la consumator, sub Instalaţie electrică). Constructiv şi funcţional, postul de transformare e o staţiune electrică de transformare (v.) coborîtoare, cu putere mică. După funcţiunea în sistemul de distribuţie, se deosebesc posturi: în reţele publice, la consumator, mixte (cu ambele funcţiuni precedente); după aşezarea faţă de nivelul solului, posturi: subterane, supraterane şi aeriene; după felul părţii constructive, posturi: în clădire de zid, în cabină metalică, în aer liber; după numărul transformatoarelor, posturi cu una sau cu două (rareori cu mai multe) unităţi. Posturile subterane şi supraterane (v. fig. /) sînt, în general, în clădire de zid (cele supraterane pot fi şi în cabine metalice) şi cuprind în principal: una sau mai multe celule de înaltă tensiune, unu sau două (rareori mai multe) transformatoare şi unu sau două tablouri (la posturile mixte) de joasă tensiune. Ventilaţia e naturală (la posturile supraterane) sau artificială, cu ventilatoare (la posturile subterane). Intrarea în posturile subterane e realizată prin trape închise cu capace de rezistenţă şi de etanşare. Schema electrică conţine, în general: separatoare pe intrările liniilor, întreruptoare şi separatoare (uneori separatoare de sarcină şi siguranţe) pe partea de înaltă tensiune a transformatoarelor, sistem simplu de bare de înaltă tensiune (uneori secţionat prin separator), tablourile şi plecări le (aeriene sau în cablu) de joasă tensiune. La posturile alimentate din Iinii aeriene e necesară protecţia contra supratensiuni lor atmosferice, prin descărcătoare tubulare. 10* Post telefonic 148 Post telefonic Posturile aeriene (în aer liber) (v. fig. II), în general cu un singur transformator, sînt alimentate dintr-o linie aeriană şi au toate aparatele montate la înălţime, inaccesibile de pe sol, pe un suport constituit din unu sau din doi stîlpi simpli 9 baterie centrală, cu fisă, pentru convorbiri alternate sau simultane, etc. Postul telefonic manual e deservit de o centrală telefonică manuală (prin operatoare) (v. Schimbător telefonic). La apelul /. Posturi de transformare. alf a2) subteran, cu doua transformatoare: Oj) vedere în plan; o2) schema electrică; suprateran, în cabină de zidărie cu un transformator: bj) vedere în plan; b2) secţiune A-A; b3) secţiune 8-8; b4) schemă electrică; Cj-'-q) suprateran (în cabină de zidărie), cu două transformatoare; cx) vedere în plan; c2) secţiune A-A; c3) secţiune 8-8; c4) schemă electrică; 1) transformator de putere; 2) coloană electrică; 3) bare colectoare; 4) separator tripolar; 5) manetă pentru acţionarea separatorului; 6) întreruptor automat; 7) tablou de distribuţie; 8) cablu; 9) celulă; 10) izolator; 11) barieră de protecţie; 12) ventilator; 13) întreruptor; 14) siguranţă fuzibilă de înaltă tensiune. sau în formă de A, de lemn, de beton armat centrifugat sau vibrat, uneori de metal. La puteri pînă la 250 kVA, transformatorul e şi el montat pe suport (post pe stîlp); la puteri mai mari, transformatorul e dispus pe sol, într-un spaţiu îngrădit. Schema electrică e redusă la forma cea mai simplă şi conţine în general: descărcătoare tubulare, separator, siguranţe fuzibile de înaltă tensiune, un transformator şi un tablou de joasă tensiune închis într-o cutie metalică etanşă (singura parte a instalaţiei accesibilă de la sol). Diferitele aparate sînt montate pe traverse, pe console sau podeşte fixate pe suport. i. ~ telefonic. Telc.: Instalaţie cuprinzînd un microfon, un receptor telefonic, organe de apel, eventual un comutator şi alte organe auxiliare, constituind un punct terminal al instalaţiilor telefonice, pentru efectuarea convorbi ri lor telefonice (v. Telefon). După caracteristicile sale, postul telefonic poate fi manual sau automat, cu baterie locală s£u cu făcut de postul telefonic, către centrala telefonică, operatoarea răspunde şi primeşte indicaţii privitoare la abonatul care trebuie chemat. Aceeaşi operatoare asigură legătura cu abonatul chemat în tot timpul convorbirii. Postul telefonic manual poate fi cu baterie locală sau cu baterie centrală. La postul telefonic cu baterie locală, alimentarea microfonului şi a instalaţiei de apel e realizată prin mijloace locale. Apelul fonic (v. sub Apel telefonic) se asigură printr-un buzzer (v.) alimentat de la sursa de energie electrică locală, care alimentează şi microfonul, iar apelul magnetic (v.) se asigură printr-un inductor telefonic (v.) acţionat manual. La postul telefonic cu baterie centrală, alimentarea necesară microfonului şi a instalaţiei de apel e realizată de la o baterie centrală, instalată la centrala telefonică. Postul telefonic automat e deservit de o centrală telefonică automată (v. Schimbător telefonic). El e un post telefonic cu baterie centrală, cu un telefon echipat cu disc de ape! (v.), care permite să se transmită şirul de impulsii necesare alegerii abonatului cu care urmează să se intre automat în legătură. 35(15)(6)/0MkV d { * Wh Vşrh 380/220V II. Posturi de transformare aeriene, pe stîlpi. o) de 35/0,4 kV; de 100 kVA. pe stîipi de iemn; b) de 15 sau 6/0,4 kV; de 100---250 kVA, pe stîlpi de lemn; c) de 15 sau 6/0,4 kV; de 100---250 kVA, pe stîlpi de beton armat centrifugat; d) schema electrică a unui post de transformare aerian; 1) transformator în ulei! 2) cadru cu siguranţe de exterior; 3) descărcător tubular; 4) izolator-suport; 5) platformă; 6) cutie de distribuţie; 7) tub pentru conducte de joasă tensiune; 8) suport tip A, de lemn de molid i mpregnat; 9) suport de beton armat centrifugat; 10) I i nie aeriană de înaltă tensi une (sosire); 11) linie aeriană de joasă tensiune (plecare). Post, ancoră la — 150 Postav Postul telefonic cu fisă se întîineşte în sistemele telefonice automate ca post telefonic public (v. mai jos); la acesta, apelul abonatului care trebuie chemat şi convorbirea nu se pot face decît după introducerea unei fise corespunzătoare unui anumit tarif. Cînd abonatul chemat e ocupat sau nu răspunde, la punerea microreceptorului pe furcă, fisa introdusă se restituie. Postul telefonic pentru convorbiri alternate permite comunicaţii, la un moment dat, într-un singur sens, prin folosirea unei chei care trece, după caz, pe transmisiune sau pe recepţie. Se întîineşte numai la unele instalaţii telefonice speciale. Postul telefonic pentru convorbiri simultane permite comunicaţii simultane în ambele sensuri. E postul întîlnit curent în instalaţii telefonice. După rolul pe care-l are în ansamblul instalaţiilor telefonice, postul telefonic poate fi post public sau post de abonat, post principal, post suple-mentar, post de operatoare, post interurban, etc. Postul telefonic public e un post telefonic pus la dispoziţia oricui în localuri publice sau în puncte frecventate, contra plăţii unei anumite sume. Dintre aceste posturi fac parte şi posturile telefonice cu fise (v. mai sus). Postul telefonic de abonat e un post telefonic pus la dispoziţia excluzivă a unui particular, care are dreptul la folosire pe baza plăţii unui abonament. Postul telefonic principal e un post telefonic de abonat, care are un indicativ de apel şi e legat direct la centrala telefonică, pentru a se putea obţine legături telefonice atît în raza unei localităţi, cît şi între localităţi diferite. Postul telefonic suplementar e un post telefonic legat la un post principal sau la o centrală telefonică particulară. Legătura cu postul telefonic principal se face fie direct, în derivaţie (apelul acţionează asupra ambelor posturi), fie prin intermediul unei chei-comutator, cu ajutorul căreia se scoate din circuit unul dintre posturi (apelul acţionează numai asupra postului din circuit). Postul telefonic de operatoare e un ansamblu format dintr-un microfon, un receptor telefonic-cască şi alte organe auxiliare instalate într-un schimbător telefonic (v.) care permite operatoarei să asigure serviciul intrînd în legătură cu abonaţii şi asigurînd legăturile necesare. Postul telefonic interurban e un post telefonic public, instalat de obicei în oficiile telefonice, destinat convorbirilor interurbane. 1. Post, ancora la Nav.: Poziţia pe care o are o ancoră la bordul unei nave. La ancorele cu traversă, această poziţie se găseşte la proră, pe platforme montate pe punte în ambele borduri; la ancorele fără traversă, postul ancorei e chiar în nară, ancora fiind ridicată cu fusul complet introdus în nară. 2. Post- : Prefix care, într-un cuvînt, indică o lucrare sau un fapt ulterior. Exemp'e: postmeridian, pcstfaţă, postscriptum, .postoperatoriu, postaprindere, postefect, postglaciar, postsin-cronizare, postcenuşărire, etc. 3. Postament, pl. postamente . Mş.: Placă sau suport, meta- Iică (de ex. de fontă ori de oţel) sau nemetalică (de ex. de lemn), care se foloseşte ca bază de sus- t £. J ţinere şi de fixare la rrNl _ __ ! locul de lucru al unei maşini sau al unui a-gregat (v.fig.). Legătura cu terenul se face, de obicei, prin intermediul unei fundaţii de beton, iar cînd maşina sau agregatul se plasează pe un vehicul, postamentul se solidarizează direct cu cadrul acestuia; fixarea postamentului pe fundaţie, Postamentul'unei motopompe centrifuge. 1) postament; 2) pompă centrifugă; 3) electromotor. pe planşeu, etc., se face cu ajutorul unor şuruburi de ancorare. Forma şi dimensiunile postamentului depind de forma maşinii, a agregatului, etc., de sarcinile statice şi dinamice din timpul funcţionării maşinilor. 4. ~ de baterie. E/t.: Suportul de lemn pe care sînt aşezate elementele bateriilor de acumulatoare staţionare. Se deosebesc postamente pentru un singur rînd de elemente şi pentru două rînduri, etajate (v. fig.). între vasele elementelor şi postament se interpun izolatoare de porţelan şi rondele de plumb sau de policlorură de b Diferite tipuri de postamente pentru baterii de acumulatoare staţionare. d) simplu etaj; £>) dublu etaj. vinii, iar între postament şi podea se interpun izolatoare de sticlă, rondele de plumb sau de policlorură de vinii şi bucăţi de lemn vopsite şi parafinate. 5. Postaprindere, pl. postaprinderi. A/lş.: Aprinderea întîr-ziată a combustibi Iu lui în ci I indri i unui motor cu ardere internă, care începe după aprinderea normală, fi ind provocată de puncte subîncălzite din interiorul cilindrului. Aceste aprinderi întîr-ziate se datoresc intervalului de timp necesar pentru încălzirea moleculelor de combustibil pînă la temperatura de ardere, în dreptul punctelor subîncălzite, şi în general sînt însoţite de detonaţii de intensitate mică şi neaudibile; de asemenea, aprinderile întîrziate se pot produce la motoare cu electroaprindere, cari au un avans mai mic decît cel recomandat, deoarece puterea scînteii e mai mare. Punctele subîncălzite pot provoca şi preaprinderJ, după cîteva turaţii ale arborelui motor, în care caz sînt însoţite de detonaţii audibile. Uneori postaprinderea se foloseşte la pornirea motorului sau în regim desuprasarcină, micşorînd avansul la aprindere, pentru ca să se obţină scîntei mai puternice, cum şi în regim nominal, pentru curăţirea bujiilor de uleiul depus pe electrozi. 6. Postav, pl. postavuri. 1. Ind. text.: Ţesătură din fire cardate de lînă fină, semifină sau aspră, sau de semilînă, ale cărei feţe au un aspect de pîslă, datorită unui strat de fibre împîslite, care acoperă în întregime desenul legăturii, ca urmare a procesului de piuare — obligatoriu pentru acest articol. Se întrebuinţează, în special, la confecţionarea de uniforme, costume de iarnă pentru bărbaţi, paltoane pentru femei şi copii. Din această clasă de ţesături de lînă, piuate, fac parte şi unele articole tehnice ca: filţurile Postav de maşină 151 Potasiu fară fine întrebuinţate în industria hîrtiei, postavuri le-filtru pentru industria chimică, manşoanele pentru îmbrăcarea ci-lindrelor maşinilor de imprimat ţesături şi a cilindrelor storcătoare ale maşinilor de încleit, folosite în industria tex-tilă, etc. 1. ~ de maşina. Ind.hîrt.: Sin. Flanelă (v. Flanelă 2). 2. Postav. 2. Ind. text.: Sin. Drap (v.). 3. Postavâ, pl. postave. Ind. ţâr.: Sin. Copaie (v.). 4. Postcenuşârire. Ind. piei.: Operaţie prin care pieile gelatină, eliberate prin cenuşărire de epidermă şi de formaţiunile sale (păr, glande sudoripare şi sebacee), sînt supuse unui tratament suplementar cu suspensie de hidroxid de calciu. Scopul acestei operaţii e de a produce o peptizare mai mare a ţesutului fibros colagenic, cînd se urmăreşte obţinerea unor piei mai flexibile, sau mai moi şi cu alungire mai mare, un exemplu tipic fiind pieile de mănuşi şi pieile de haine, în care caz se folosesc zemuri mai vechi, prin cari au trecut mai multe loturi de piei, iar durata e în raport cu gradul de peptizare dorit. Uneori, însă, se urmăreşte mai curînd^obţinerea unei umflări a pielii gelatină, ca în cazul tălpii. în aceste cazuri se lucrează cu cenuşare de var alb proaspete, cari au o mare putere de umflare a gelatinei. Var. Postcenuşărit. 5. Postefect, pl. postefecte. Rez. mat.: Efectul de variaţie în timp a deformaţiei unui corp, cînd starea iui de tensiune e menţinută constantă (proces numit fluaj), respectiv de variaţie a stării de tensiune a corpului, cînd deformaţia lui totală e menţinută constantă (proces numit re I axaţi e). După condiţii le în cari se produce postefectul, el se numeşte elastic, plastic sau elastoplastic. V. Fluaj, Relaxaţiatensiunilor. 6. ~ elastic. Rez. mat.: Fenomenul de isterezis vîscos într-un corp elastic, caracterizat printr-o deformaţie elastică întîrziată faţă de solicitări: pentru o stare de tensiune variabilă, starea de deformaţie la timpul t depinde de întregul proces de încărcare anterior lui t. Cel mai simplu model reo-logic care pune în evidenţă postefectul elastic e modelul Voigt (v. Corp Voigt). 7. Posteuca, pl. posteuci. Ind. ţâr.: Bucată de lemn de care se reazemă osia carului, cînd e unsă. 8. Postgfaciar. 1. GeogrTimpul care urmează după dispariţia gheţarilor dintr-o anumită regiune de pe suprafaţa pămîntului. 9. Postglaciar. 2. Stratigr.: Sin. Holocen (v.), Aluvium. io. Postmaturaţie. Agr. V. Repaus seminal. ii» Postsincronizare. Cinem.: Procedeu de sonorizare a unor secvenţe de film la care sunetul (dialogul, muzica) se înregistrează ulterior, în cele mai bune condiţii de studio. Pentru postsincronizare, secvenţa respectivă se încarcă pe un aparat de proiecţie, formîndu-se o buclă (v.), care se proiectează continuu pe ecran. în timpul proiecţiei, actorii repetă exact cuvintele rostite sau cîntate în momentul filmării, căutînd să corespundă cît mai exact (sincron) cu imaginea proiectată. La sonorizarea ulterioară se utilizează acea secvenţă care a corespuns ca sincronism şi interpretare. Astfel se înlocuiesc înregistrările defectuoase efectuate-pe teren, în condiţii defavorabile, cu înregistrări de bună calitate realizate în condiţii de studio. Procedeul e asemănător dublajului (v.). 12. Postulat, pl. postulate. Fiz.: Propoziţie de bază a unui domeniu de cercetare, care nu poate fi demonstrata şi nu e evidentă, şi a cărei valabilitate se admite fiindcă numai din ea rezultă anumite concluzii verificate de experienţă. 13. Poşeta, pl. poşete. Poligr.: Ambalaj, în general de hîrtie, de dimensiuni mijlocii şi mici, obişnuit de formă rectangulară (paralelepipedică), realizat prin ştanţarea (decu-pajul), îndoirea şi lipirea unei foi corespunzătoare, şi destinat să conţină produse de natură şi aspect dintre cele mai diverse. Asamblarea pe două părţi ale decupajului se obţine prin lipirea unor clape de formă trapezoidală, iar cea de a treia are totdeauna o clapă de închidere (de ex. poşeta de ţigarete). Poşeta de hîrtie, care în general e tipărită, poate fi şi căptuşită cu hîrtie pergaminată, cerată, metalizată, etc. 14. Poştal, pl. poştale.1. Nav.: Navă de pasageri care transportă şi poştă. 15. /x/. 2. Nav.: Sin. Navă de pasageri (v. sub Navă). 16. Poşta, pl. poşte. 1. Ms.: Veche unitate de măsură a lungimii, folosită pentru distanţe mari, egală cu 10 000 stîn-jeni (circa 20 km). 17. Poşta. 2: în trecut, fiecare dintre stabilimentele aşezate în lungul drumuri lor principale, la distanţă decircao poştă (v. Poştă 1), unde călătorii găseau vehicule şi cai pentru călătorie, sau loc de mîncat şi dedormit, pentru popasul de noapte. îs. Potabila. Alim. apa: Calitatea unei ape de a îndeplini toate condiţiile necesare pentru a fi bună de băut. 19. Potabilitatea apei. Alim. apa: Totalitatea proprietăţilor organoleptice, fizice, chimice şi bacteriologice ale unei ape, cari o fac bună de băut (potabilă). V. şî sub Apă potabilă. 20. Potamides. Paleont.: Gen de gasteropod din familia Cerithidae, cu cochilia turicuiată şi peristomui cu canai sifonai scurt. Ornamentaţia longitudinală şi transversală dă naştere, prin suprapunere, la tubercule caracteristice. E cunoscut din Per-mian pînă astăzi, în faciesurile salmastre. Formele actuale trăiesc în bas ine cu salini-tate sub salinitatea marină normală. Specia Potamides (Pirenella) mitralis (Eichw.) e răspîndită în depozite tortoniene şi sarmaţiene (Tortonianul de la Buituri şi Sarmaţianul de la Dealul Copoului, Repe-dea-laşi, Rădăşeni, Scheia-Vaslui, Mărgineni-Buzău, etc.). 21. Potamologie. Hidr.: Ramură a Hi- drologiei (v.), care se ocupă cu studiul apelor curgătoare. Potamides, 22. Potamoplancten. Geogr., Pisc.: Planctonul (v.) apelor curgătoare (pîraie, rîuri, fluvii). 23. Potarit. Mineral.: HgPd. Mineral rar, foarte greu, care se prezintă sub formă de mici granule regulate, de culoare cenuşie de oţel, cu luciu metalic puternic. Are duritatea 3,5 şi gr. sp. 14,9. 24. Potasâ. Chim.: Sin. Carbonat de potasiu. V. sub Potasiu. 25. Potasâ caustica. Chim.: Sin. Hidroxid depotasiu.V.sub Potasiu. ~ 26. Potasiu. Chim.: K. Metal monovalent din grupul I al sistemului periodic, subgrupul metalelor alcaline. Are nr. at. 19; gr. at. 39,096; p. t. 62,3°; p. f. 760°; d. 0,865. Potasiul, proaspăt tăiat, are luciu metalic, alb-argintiu, care, la aer, dispare după scurt timp. Are o consistenţă moale (ca ceara) şi e compresibil, putînd fi presat uşor, cu prese manuale, la temperatura camerei. Are conductibiIitate electrică mare (depăşită numai de argint, de cupru şi de aur). Ca şi celelalte metale alcaline, din cauza marii sale reactivităţi, potasiul nu se găseşte în natură în stare liberă, ci numai ca ion pozitiv, adică în diferiţi compuşi. E foarte răs-’pîndit în scoarţa pămîntului (circa 2,4%); se găseşte în multe minerale şi, în special, în silicaţi cari, prin descompunere lentă, sub acţiunea agenţilor atmosferici, liberează ioni de potasiu şi de sodiu. Primii rămîn, în cea mai mare parte, absorbiţi de coloizii din sol, de unde trec în plante, iar restul ionilor de potasiu, împreună cu ionii de sodiu, se unesc cu ionii de clor şi, sub formă solubilă, trec în ape cari se varsă în mări şi în oceane. De aceea, apele oceanelor conţin mai puţini ioni de potasiu decît de sodiu, raportul fiind de circa 1/40; totuşi, ele conţin cantităţi importante, deoarece apa mări lor şi a oceanelor acoperă 3/4 din suprafaţa totală a pămîntului şi concentraţia în clorură de sodiu e, în medie, de Potasiu 152 Potasiu aproximativ 2,8%. Se găseşte, în concentraţii mai mari, sub formă de minerale simple sau complexe, în diferite zăcăminte, a căror bază o constituie halitul (NaCI). Potasiul are următorii isotopi: Numărul de masă Abundenţa Timpul de înjumătăţi re Tipul dezintegrări i Reacţia nucleară de obţinere 37 - 1,3 s 3+ K39(y, 2 n) K37 38 — 7,7 min 3+(y) Cl35(a, n) K38, K39(n, 2 n) K38, K39(r, n) K38, Ca40(d, a) K38 39 93.29% - — 40 0,011% 1,8x 109 ani P” - 41 6,7% — - 42 — 12,4 h P“(y) A40(a, pn)K42, K41(d, p) K42, K41(n,r)K42, Ca42(n, p) K42, Sc45(n, a)K42 43 __ 22,4 h r(y) A40(a, p) K43 43* - 27 min 3" Ca43(n, p) K43 43 sau 44 — 18 min 3~ Ca43(n, p) K43 sau Ca44(n, p) K44 Potasiul e foarte reactiv faţă de elementele electronega-tive, datorită tendinţei sale de a pierde un electron şi de a trece într-un ion pozitiv monovalent, cu configuraţie de gaz nobil. Reacţionează energic cu halogenii; se combină uşor cu oxigenuj şi cu vaporii de apă din atmosferă, transformîn-du-se în hidroxid de potasiu, ceea ce impune păstrarea Iui în vase închise, într-o atmosferă de gaz inert, în petrol, în benzină, ulei mineral, etc.; reacţionează cu hidrogenul, dînd o hidrură; descompune apa, aprinzîndu-se; cu alcoolii reacţionează mai puţin energic, dînd alcoolaţi; la temperatură înaltă, se combină energic cu sulful; cu amoniacul formează amidură de potasiu (KNH2), punînd în libertate hidrogen; cu azotul, cu carbonul sau cu siliciul nu se combină direct; formează aliaje cu sodiul (lichid la temperatura ordinară), cu litiul, calciul, magneziul, plumbul, etc.; se combină direct cu mercurul, dînd amalgame solide sau lichide, după cantitatea de mercur folosită. Are un rol important în fiziologia vegetală, fiind indispensabil plantelor. Solurile prea mult cultivate conţin cantităţi prea mici de ioni K+, din care cauză e împiedicată dezvoltarea normală a plantelor şi, pentru a înlătura această deficienţă, se adaugă săruri de potasiu, sub formă de îngrăşăminte. în organismul animal, potasiul şi sodiul se găsesc în cantităţi aproape egale; sodiul se găseşte mai mult în sucurile organismului (de ex. în serul sangvin), sub formă de clorură, de bicarbonat şi de fosfat de sodiu, determinînd exponentul de hidrogen, pe cînd potasiul e legat de substanţa celulelor (de ex. în celulele roşii ale sîngelui). Cantitatea de potasiu necesară zi Inie unui om, şi care se introduce cu hrana, e de circa 3 g (excesul de ioni de potasiu are un efect toxic). Potasiul se poate obţine, fie prin descompunerea la cald a hidroxidului, a carbonatului sau a sulfurii de potasiu, cu cărbune, cu fier, magneziu, aluminiu, etc., fie prin descompunerea electrolitică a hidroxidului sau a clorurii de potasiu topite, în amestec cu fluorură de sodiu, cu clorură de stron-ţiu, etc., pentru a coborî temperatura de topire a clorurii de potasiu; fie prin electroliza clorurii de potasiu topite, cu catod de plumb topit, pentru a forma un aliaj plumb-potasiu, din care, prin repetarea electrolizei, cu catod de nichel, se pune în libertate potasiu. Potasiul e folosit la confecţionarea unor celule fotoelectrice, a unor aliaje, iar compuşii săi, la prepararea multor substanţe întrebuinţate în Medicină, în agricultură, etc. Sărurile de potasiu sînt incolore (cu excepţia compuşilor formaţi cu crom sau cu mangan, şi a unor săruri duble); ele colorează flacăra incoloră în violet-roz şi, în majoritate, sînt solubile în apă. Sin. Kaliu. Sărurile de potasiu, datorită faptului că s-au format din depuneri rezultate prin evaporarea apei unor mări cari conţin, afară de elementele rare, prezente în cantităţi mici, cationii Na+, K+, Mg2+, Ca2+ şi an ion i i CP, SO|~, J~, Br“ şi, uneori, BOI", se caracterizează prin diversitatea structurii şi a compoziţiei lor. în natură, aceste săruri se găsesc sub formă de cloruri şi de sulfaţi, de minerale complexe ale acestora cu alte săruri, cum şi sub formă de silicaţi de aluminiu şi de potasiu. De exemplu: silvină (v.), carnalit (v.), kainit (v.), glaserit (v.), langbeinit (v.), leonit (v.), po!ihalit (v.), schoenit (v.), siIvinit (v.), nefelin (v.), alunit (v.), leucit (v.). Cînd exploatarea zăcămintelor cu săruri de potasiu se face în scopul asigurării agriculturii cu potasiul necesar ca îngrăşămînt chimic şi concentraţia minereurilor e mai mare în săruri de potasiu, iar conţinutul în clorură de sodiu e în limitele admise de agricultură, minereul se macină Ia o gra-nulaţie sub 3 mm şi se utilizează direct ca îngrăşămînt. în prelucrarea sărurilor de potasiu se aplică procedee mecanice pe cale uscată, procedeul flota-ţiei şi procedee fizicochimice, cari se bazează pe separarea componenţilor cu solubilităţi diferite şi pe reacţiile cari se produc între sărurile cari se găsesc în soluţie. Prelucrarea mecanica, pe cale uscata, se bazează pe măcinare şi pe sortarea diferiţilor componenţi pe baza dimensiunii particulelor şi a greutăţii lor specifice. Prelucrarea prin flotaţie a mineralelor de potasiu a dat rezultate bune şi simplifică mult tehnologia de prelucrare. în procedeul flotaţiei se folosesc drept fază fluidă 0 soluţie saturată a mineralului respectiv şi un agent de flotaţie. Agenţii de flotaţie cei mai folosiţi sînt : acizi graşi şi săpunuri, acizi oleici (flotează NaCI+ kieserit); acizi nafte-nici şi preduşi de oxidare acizi ai petrolului (flotează NaCI); săruri ale alchiIaminelor primare, alchil amine sulfatate, sarea acidă de sodiu a alchilsulfaminelor, guanidină alchi! substituită, derivaţi aciI ai etilendiaminei, amine clorurate, ulei de sămînţă de bumbac saponificat (flotează KCI); oxiacizi sulfataţi, alchilfenolsulfat, alchiIsuIfonaţi (flotează kieseritu'); alchilsulfaţi (flotează KCI-f kieserit+K2S04); etc. Ca reactivi auxiliari pentru flotaţie, activatori, se folosesc săruri de plumb şi de bismut. în această privinţă sînt mai eficienţi anumiţi coloizi, cari împiedică flotarea materialelor insolubile prezente adeseori în sărurile naturale de potasiu şi cari ar impurifica KCI flotată. Ca depresanţi se folosesc: amidon, derivaţi ai ligninei, metiIceluloză, gelatină şi alte albumine, etc. Celulele de flotaţie folosite pentru sărurile de potasiu sînt asemănătoare celor folosite în mod obişnuit pentru flotarea minereuri lor. Roca potasică naturală, mărunţită, trece (v. fig. /) din silozul 1, prin intermediul unui alimentator Teller 2, în cla-sorul umed 3, în care se separă particulele fine. Particulele mai mari se mărunţesc în moara tubulară 5 şi în clasorul spiral dublu 4; particulele mai mici decît 0,75 mm se separă, iar cele mai mari se reintroduc în moară. Suspensiile obţinute la cele două cfasoare sînt preluate de pompa 6. Suspensiei 1 se adaugă agentul de flotaţie, o amină primară cu lanţ lung sub forma clorhidratului său, un spumant, un coloid depre-sant şi puţină păcură. După amestecare în turboagitatorul 7, suspensia trece în aparatul de flotaţie 8, în care concentratul şi suspensia circulă în contracurent prin mai multe trepte. Spuma conţinînd KCI trece prin conul de egalizare 9, printr-un filtru rotativ 10, şi apoi concentratul de potasiu se îndreaptă spre instalaţia de uscare. Reziduul se separă în hidrociclo- Potasiu 153 Potasiu nul 72, iar nămolurile fine se îngroaşă în îngroşătorul Dorr M şi se filtrează prin filtrul rotativ 13. Leşia limpede se recir-culă. Consumul de produse chimice atinge circa 100 g pe tona de minereu brut, iar consumul de energie, 10 kWh/t. Produsul de flotaţie conţine 59--*60 % K20. Flotaţia mineralelor de potasiu capătă o extindere din ce în ce mai mare şi concurează procedeele de prelucrare prin leşiere. Prelucrarea prin procedee f i z i c o c h i m i c e a minereurilor de potasiu aplicată cel mai mult e prelucrarea prin leşie-rea sărurilor, solubili-zarea parţială a lor, separarea de materialele insolubile şi recris-talizare. Prelucrarea e destul de dificilă, deoarece trebuie să se ţină seamă de stări le de echilibru ale reacţiilor, de formarea cristalelor, de fenomenele de hidratare şi deshidratare, etc. Pentru minereurile cari nu prezintă un complex de minerale, problema e mai simplă şi a fost rezolvată cu succes, de exemplu, la obţinerea cloruri i de potasiu din si Ivi nit sau din carnalit, la obţinerea sulfatului de potasiu şi magneziu din minereu I în carepredom ină langbeinitu I, etc. Cînd însă minereul conţine mai multe minerale, de exemplu cainit-langbeinit, tehnologia de prelucrare e mai complicată. în procedeele de prelucrare prin leşiere trebuie să se ţină seamă de solubiIitatea sărurilor şi de isotermele de solubiIitate în diferitele sisteme ca: ternare (KCI—NaCI—H20), cuaternare (KCI — NaCI— MgCI2—H20), cvinare (KCI—NaCI—MgCI2—MgS04— HaO)f etc. [SolubiIitatea clorurilor şi a sulfaţilor de potasiu şi de magneziu, cum şi a cloruri i de sodiu, de la 0° la 100°, arată (v. fig. II) că, la temperaturi joase, clorura de sodiu şi clorura dej potasiu au aproape aceeaşi solubiIitate. Ridicînd temperatura, solubili-tatea clorurii de potasiu creşte mult, pe cînd solubi I itatea clorurii de sodiu rămîne neschimbată. Clorura de magneziu,' MgCI2, e cea mai solubilă. La prelucrarea minereurilor de potasiu poliminerale, în cari predomină cainitu I şi lang-beinitul (v. fig. III), se obţin patru produse de potasiu, lipsite de NaCI şi foarte valoroase pentru agricultură, şi anume: sulfat de potasiu (50---53 % K20); sare de potasiu-magneziu (pe bază de schcnit) de calitatea I (31 % KăO) ; sare de potasiu-magneziu (pe bază de lang- Q 20 W 60 80 100u II. Solubilitatea clorurilor şi a sulfaţilor de potasiu şi de magneziu, cum şi a clorurii de sodiu, între 0 si 100°. beinit) de calitatea II (16-*-20% K20); sare de potasiu-magneziu (polihalit) cu 10**• 14% K20. Deşeurile de producţie sînt reziduul de halit, NaCI, leşia finală de clorură de magneziu, Y* 1 ,?3 *10 l's r-,2? J" J-» I. Instalaţie de flotaţie. 1) siloz pentru sarea brută; 2) alimentator; 3) clasor spi ral; 4) clasor spi ral dublu ; 5) moară tubulară; 6) pompă; 7) turbo-agitator; 8) aparat de flotaţie; 9) con de egalizare; 10) filtru rotativ; 11) pompa ciclonului; 12) hidrociclon; 13) filtru; 14) îngroşător Dorr; 15) pompă de nămol; 16) rezervor pentru leşie; 17) pompă pentru leşie; 18) recircularea leşiei; 19) reziduu; 20) concentrat. III. Schema de prelucrare a minereurilor de potasiu poliminerale, în cari predomină cainitul şi langbeinitu!. I) rocă; 2) disolvarea rocii cu leşie recirculată la 65--«70°; 3) şlam argi-los. la haldă; 4) reziduu insolubi I; 5) leşie concentrată de cai nit şi si Ivi nit, cum şi de schoenit, leonit, carnalit şi epsomit; 6) cristalizarea schoenitului, după adaus de soluţie de MgS04. K2S04 şi răci re la 20°; 7) separarea schoe-nituiui prin fiitrare; 8) descompunerea schoenituiui ; V) obţinerea sulfatului de potasiu (50---53% K20); 10) uscarea schoenitului cu obţinerea unei sări de potasiu-magneziu calitatea I (31% K20 în produs uscat); 11) leşie de sulfat la cristalizarea schoenitului; 12) soluţie-mamă de schoenit; 13) concentrarea soluţiei-mamă; 74) cainit artificial; 15) leşie de carnalit cu 25% MgCI2, pentru producţia de bischofit, sau spre evacuare din insta-laţie; 16) separarea reziduului în halit şi în langbeinit cu impurităţi de polihalit şi anhidrit; 17) halit de haldă; 18) langbeinit cu impurităţi de polihalit; 19) disolvarea langbei nitul ui în apă la 75---900; 20) apă; 21) polihalit (10-• -14% KaO); 22) sare de potasiu-magneziu calitatea II (16®** 20% KaO); 23) leşie de langbeinit, 25 % MgCI2 şi şl amu I argi los spălat. Proporţia în care se obţin sărurile utile depinde de valoarea raportului KCI : MgS04. Dacă în rocă la un mol MgS04 din schoenit revin doi moli KCI, produsul obţinut e format numai din sulfat de potasiu, conform reacţiei: 2 KCI-j-MgS04 K2S04+MgCI2 . în cazul cînd conţinutul de KCI e relativ mai mic, o parte din MgS04 trece în săruri de potasiu-magneziu ca: schoenit (K2S04*Mg’S04*6 H20) şi langbeinit (K2S04*2 MgS04). în cazul în care se procedează la o prelucrare mai înaintată, langbeî-nitul poate fi trecut în schoenit (31 % K20), iar cantitatea de sulfat de magneziu pusă în libertate poate fi valorificată ca epsomit (MgS04*7 H20), sau sulfat de magneziu anhidru. Din leşiile finale cu 25% MgCI2 se poate obţine bischofitul (MgCI2-6 H20), produs utilizat în industria de titan-magneziu şi la prepararea unor materiale de construcţie pe baza cimentului de magneziu. — Se cunosc numeroşi compuşi ai potasiului folosiţi în tehnică şi în laborator: aluminatul, amidura, arseniaţii, arse-niţii, hipocloritul, cobalti- şi cobaltocianura, fluosiIicatuI, molibdatul, nitrura, plumbatul, rutenatul, seleniatul, sta-natul, teluratul, tel uri tu l, wolframaţii, etc., ca şi următorii compuşi, cari sînt mai importanţi: Azotat de potasiu, KNOs: Sarea de potasiu a acidului azotic; cristalizează sub formă de prisme romboidale, incolore, transparente, cu gust sărat-amar; are p. t. 339°; încălzită la o temperatură mai înaltă, dezvoltă oxigen şi se transformă în azotit de potasiu; e aproape insolubilă în alcool; solubiIitatea la 100 g apă e următoarea: 13,27 g la 0°; 31,59 g la 20°; 246 g la 100°. Se găseşte, în stare naturală, în unele regiuni secetoase din India, Chile, China, Egipt, etc., provenind din resturi animale şi vegetale, transformate, sub acţiunea bacteriilor de desaminare şi de nitrificare, în amoniac, apoi în acid azotic, care, cu carbonaţii din sol, dă azotati* Potasiu 154 Potasiu Azotatul de potasiu se obţine din produsul natural, prin lixiviere cu apă şi prin concentrarea apei. Produsul e impur, conţinînd clorură şi sulfat de sodiu, azotat de calciu şi de magneziu, etc. Prin purificări şi cristalizări se obţine un produs care conţine numai 5---10% impurităţi. Industrial se obţine din azotat de sodiu şi clorură de potasiu, prin fierbere cu apă. Reacţia care stă la baza procedeului e următoarea: NaN03+KCI ^ - KN03+NaCI. Dubla descompunere a sărurilor rezultă din diagrama de solubil itate , ......... „ . a cktPmiilni rpc-nprtiv IV‘ Isotermele solubilitaţusistemului KCI+ a sistemului respectiv, XM _ , sosiioo0 pentru temperaturi le de * • — * 3—• 1 3 . . ? 5, 25, 50ji 100°. Din diagramă (v. fig. IV) rezultă că, la temperaturi joase, cîmpul de cristalizare a KN03 ocupă porţiunea cea mai mare a suprafeţei pătratului. Pentru o soluţie formată dintr-un amestec echimolecular de clorură de potasiu în fig. V e reprezentată schema procesului de fabricaţie bazat pe principiul descris. Soluţia de azotat de sodiu conţinînd circa 350 g NaN03 la litru se concentrează în evapo-ratorul 7 pînă la 600---700 g/l, iar apoi se introduce în vasul de reacţie 9, unde întîineşte clorura de potasiu. Reacţia de dublă descompunere se produce în 3-**4 ore şi e terminată cînd temperatura soluţiei atinge 119 * - * 122°, în urma evaporării apei. Soluţia e încălzită cu ajutorul serpentinelor cu abur. Descompunerea impurităţi lor de azotiţi şi carbonaţi se face prin adăugarea unei mici cantităţi de azotat de amoniu, după reacti i le: NaN0a+NH4N03=NH4N0a+NaN08 Na2C03+2 NH4N03=(NH4)C03+2 NaNOs. Azotitul şi carbonatul de amoniu, datorită temperaturii din reactor, se descompun cu degajare de azot, amoniac şi bioxid de carbon, cari se elimină în atmosferă. După terminarea reacţiei, produsul se trece pe filtrul 10, unde, sub presiunea de 4-**5 at, se separă cristalele de clorură de sodiu. Sarea filtrată se spală, pentru a recupera azotatul de potasiu care se găseşte în proporţia de 15---20%, şi apoi se trimite la canalul 34. Soluţia de azotat de potasiu, la 95---1000, e trecută prin colectorul 13 şi rezervorul de presiune 14, iar apoi în cristalizorul 15, unde, prin răcire la 25**-30°. se separă cristalele de azotat de potasiu. Se obţine un produs cu 91 •••96% KNOs, care e purificat prin recristalizare. V. Schema de fabricare a azotatului de potasiu din azotat de sodiu şi clorură de potasiu. 1) elevator pentru alimentare cu KCI; 2) buncăr; 3) vas de disolvare;4) colectorul soluţiilor de NaNOs; 5) rezervor; 6) preîncălzitor; 7) evpora-tor; 8) rezervor pentru soluţii concentrate de NaNOs; 9) vas de reacţie; 10) filtru; 11) rezervor pentru ulei mineral ; 12 şi 23) colector pentru solu-ţia-mamă de reacţie; 13) rezervor de recepţie pentru soluţia din reactor; 14 şi 18) rezervor de presiune; 15 şi 19) cristalizor; 16) vas pentru solu-bilizarea azotatului de potasiu; 17) fi Itru-presă; 20) buncăr; 21) centrifugă; 22) colector pentru soluţia-mamă de KN03; 24) vagonet; 25) elevator; 26) uscător tubular; 27) ciclon; 28) ambalaj; 29) soluţie-mamă de reacţie; 30) soluţie de azotat de sodiu ; 31) soluţie de azotat de amoni u ; 32) sol u" ţie de azotat de potasiu; 33) abur; 34) NaCI la canal; 35) gaze deşeu în atmosferă. şi de azotat de sodiu, la temperatura de 100°, punctul figurativ a, al masei de sare a acestei soluţii, care se găseşte intersecţiunea diagonalelor pătratului, e situat în cîmpul de cristalizare al clorurii de sodiu. Pe măsură ce apa se evaporă se depun cristale de NaCI şi compoziţia masei de sare a soluţiei variază după linia ab. în punctul b, soluţia devine saturată şi cu KCI. După îndepărtarea cristalelor de NaCI şi răcirea soluţiei pînă la 5°, punctul b se găseşte în cîmpul de cristalizare al KN03. Această sare se depune în timpul răcirii şi compoziţia soluţiei variază după linia bc şi apoi după linia cd. Randamentul maxim în azotat de potasiu se obţine dacă se introduce în soluţie un exces de azotat de sodiu, astfel încît, la sfîrşitul separării NaCI, soluţia să fie saturată cu trei săruri, NaCI, KCI şi KN03, adică masa de sare a soluţiei să fie reprezentată în punctul Ev Pe acelaşi principiu de dublu schimb se obţine azotatul de potasiu din azotat de amoniu şi clorură de potasiu. Fabricarea pe scară industrială a azotatului de potasiu din clorură de potasiu şi acid azotic sau oxizi de azot se realizează după reacţiile: o) (2) sau (3) (4) kci+hno3=ki\io3+hci 3 HCI'4-HN03 = N0CI+CI2+2 H20 2 KCI + 3 N02+H20=2 KN03+2 HCI+NO HCI + 2 N02=HN03+N0CI. Reacţia (1) are loc de la stînga la dreapta, la 25---600. Reacţia (2), uşor reversibilă, începe la temperaturi relativ Potasiu 155 Potasiu joase; la 100°, echilibrul e complet deplasat spre dreapta, Pierderile de azot, sub forma clorurii de nitrozil, NOCI, gazoase, sînt mari în cazul soluţiilor concentrate şi al temperaturilor înalte; cu acid azotic de 30**-40% şi, la 60---800, pierderile de azot sînt mici. Prin cristalizări repetate se obţine un randament final de 98% faţă de cel teoretic. Acest procedeu e cel mai economic, dacă se utilizează clorul care se degajă sub formă de Cl2, HCI şi NOCI. Azotatul de potasiu e folosit la fabricarea unor pulberi explozive în locul azotatului de sodiu, deoarece azotatul de potasiu nu e higroscopic, şi la fabricarea azotitului de potasiu, care împreună cu azotitul de sodiu sînt utilizaţi la diazotări în industria coloranţilor. Azotatul de potasiu mai e utilizat ca oxidant, în industria chimică; ca fondant, în metalurgie; ca antiseptic, în industria alimentară; ca îngrăşămînt, în agricultură; în Medicină, etc. Sin. Salpetru. Azotit de potasiu, KN02: Sarea de potasiu a acidului azotos. Are p. t. 387°. Se prezintă sub formă de cristale albe, higroscopice, solubile în apă şi insolubile în alcool; în aer, se alterează uşor. Produsul tehnic e impurificat, de obicei, cu azotat, sulfat, clorură, carbonat şi hidroxid de potasiu. Se obţine prin reducerea azotatului de potasiu, topit, în prezenţa unui metal uşor oxidabiI (de ex. a plumbului). Industrial, se prepară trecînd un curent de anhidridă sulfuroasă într-o soluţie, caldă şi concentrată, de azotat de potasiu amestecat cu calce; se obţin sulfat de calciu şi azotit de potasiu. Se mai prepară încălzind, la circa 350°, un amestec de azotat şi hidroxid de potasiu, la care se adaugă sulfit de potasiu anhidru. Azotitul de potasiu e folosit în Chimia analitică, pentru a pune în libertate iodul, din combinaţiile sale; pentru a recunoaşte şi a separa săruri le de cobalt de cele de nichel; pentru a determina ureea, etc. în industrie, e folosit la prepararea unor compuşi azoici, la prepararea nitrometanului şi a nitroetanului, etc. Bicarbonat de potasiu, KHC03: Sarea acidă de potasiu a acidului carbonic. Se obţine barbotînd un curent de anhidridă carbonică într-o soluţie concentrată de carbonat de potasiu. Fi ind mai puţin solubi I decît acesta, se separă în cea mai mare parte şi se depune sub formă de pulbere cristalină, albă. Prin încălzire la 100**• 150°, pierde acid carbonic şi se transformă în carbonat neutru de potasiu. E folosit la prepararea carbo-natului de potasiu pur; în Medicină, ca antigutos şi antiacid. E folosit şi în Chimia analitică. Sin. Carbonat acid de potasiu. Bicromat de potasiu, K2Cr207: Sarea de potasiu a acidului bicromic. Se prezintă sub formă de cristale triciinice tabulare, de culoare roşie-portocalie, anhidre, inodore, inalterabile în aer, insolubile în alcool; solubilitatea în 100 g apă e de 4,6 g la 0°, 94,1 g la 100° şi 263 g la 180°. Se obţine încălzind o soluţie de bicromat de sodiu şi de clorură de potasiu sau de sulfat de potasiu, sau, încă, acidulînd slab cu acid sulfuric o soluţie de cromat de potasiu neutru, după care se evaporă pînă la cristalizare. Bicromatul de potasiu se obţine prin reacţia dintre bicromatul de sodiu şi clorura de potasiu sau sulfatul de potasiu conform reacţiilor: Na2Cr207+2 KCI = K2Cr207+2 NaCI Na2Cr207-f K2SO^= K2Cr207-f~ Na2SO^. în fig. VI e reprezentată diagrama de solubiIitate în sistemul Na2Cr207-j-2 KCI = K2Cr207-f2 NaCI, la temperaturile de 25, 50 şi 100°. Din diagramă rezultă că NaCI îşi măreşte cîmpul de cristalizare cu creşterea temperaturii, iar bicromatul de potasiu şi-l măreşte cu scăderea temperaturii. Pentru dubla descompunere se foloseşte soluţie concentrată, con-ţinînd 400 g Na2Cr207 la litru şi KCI sau K2S04. Reactanţii se introduc într-un vas echipat cu^agitator şi cu serpentină de abur. în urma reacţiei, care se produce la temperatură mai înaltă, precipită_NaC! care se separă prin filtrare, iar apoi soluţia se răceşte Ia 20---250 şi cristalizează bicromatul de potasiu, care se separă, se spală şi se usucă la 40-“50° şi apoi se ambalează în butoaie. Bicromatul de potasiu se poate prepara şi topind, în prezenţa aerului, cromit (FeO, Cr203) cu carbonat de potasiu sau cu hidroxid de potasiu şî oxid de calciu, după procedeul de obţinere a bicromatului de sodiu, darîn cazul bicromatului de potasiu, procedeul nu e economic, fiindcă se utilizează .săruri de potasiu mai costisitoare decît clorura de potasiu. Bicromatul de potasiu e folosit în industrie ca oxidant, la prepararea unor compuşi organici (antrachinonă, hidro-chinonă, acid benzoic, camfor sintetic, culori artificiale» etc.); în artele grafice; în vopsito-rie, pentru a produce negru de anilină; drept corodant pentru indigo şi ca mordant pentru diferite culori; la tăbăcirea cu crom ; la prepararea galbenului de crom şi a altor culori minerale; în fotografie; la purificarea uleiurilor şi a grăsimilor, a acidului acetic, a alcoolului; la fabricarea unor pile electrice; în Chimia analitică; etc. Bisulfatde potasiu, KHS04: Sarea mono-potasică a acidului sulfuric. Are p. t. 210°. Se prezintă sub forma de cristale romboidale, incolore, uşor solubile în apă; prin topire şi răcire, se transformă într-o masă dură, translucidă. Se obţine din azotat de potasiu şi acid sulfuric, sau încălzind sulfatul de potasiu neutru cu acid sulfuric diluat. E folosit ca fondant, ca oxidant, şi pentru dezagregarea şi disolvarea unor substanţe (alumină torefiată, adică prăjită, cromat de fier, acid titanic, etc.) insolubile în reactivii obişnuiţi. încălzind bisul-fătul de potasiu la o temperatură mai înaltă decît 200°, el pierde o moleculă de apă şi se transformă în pirosulfat de potasiu, K2S207, iar la 600° trece în sulfat neutru de potasiu . Sin. Sulfat acid de potasiu. Bisulfit de potasiu, KHS03; Sarea monopotasică a acidului sulfuros. Are p. t. 190°, cu descompunere. Se obţine barbotînd anhidridă sulfuroasă într-o soluţie concentrată şi caldă de carbonat de potasiu, pînă cînd nu se mai dezvoltă anhidridă carbonică. Prin răcire, cristalizează bisulfitul de potasiu sub formă de cristale mari, anhidre, incolore, sau sub formă de mase cristaline; e uşor solubil în apă şi insolubil în alcool, încălzit pînă la circa 100°, se transformă în metabisulfit, K2S2Os; tratat cu un acid diluat, pune în libertate anhidridă sulfuroasă. Calitatea bisulfitului de potasiu depinde de cantitatea de anhidridă sulfuroasă pe care o conţine (produsul pur, cristalizat şi nealterat conţine 53,3% S02). Bisulfitul de potasiu e folosit în industria textilă pentru declorurarea fibrelor şi a ţesăturilor din procesul de albire cu hipocloriţi, ca şi pentru albirea fibrelor; în industria chimică, la prepararea hidrosulfitului de sodiu, a unor coloranţi organici artificiali, a iodului, la purificarea unor aldehide şi a unor cetone, la decolorarea unor extracte tanante (pe cari le face solubile), în Fotografie, etc. Sin. Sulfit acid de potasiu. Bromat de potasiu, KBr03: Sarea de potasiu a acidului bromic. La 370° se descompune. Substanţă care se prezintă sub formă de cristale incolore, greu solubile în apă. Se obţine, industrial, prin electroliza unei soluţii concentrate şi calde de bromură de potasiu, în prezenţa unei cantităţi mici de cromat sau de bicromat de potasiu ori de clorură de magneziu, de plumb, etc. E folosit în Chimia analitică, ^2^2 ^2^r2^1 VI. Solubi litatea în sistemul Na3Cr207+2 KC!=KaCr207+ +2 NaCI, la 25, 50 şi 100°. Potasiu 156 Potasiu Bromură de potasiu, KBr: Sarea de potasiu a acidului bromhidric. Are p. t. 748°; p. f. 1380°. Se prezintă sub formă de cristale cubice, albe, inodore, cu gust sălciu-amărui; solubil itatea în 100 g apă e de 54 g la 0°, 65 g la 20° şi 105 g la 100°; e solubilă şi în alcool, cu reacţie neutră. Se obţine, fie tratînd, într-o căldare încălzită cu abur, o soluţie de carbonat de potasiu cu d. 1,16, cu bromură de fier tehnic (bromură fero-ferică), Fe3Br8, în soluţie concentrată, fie tratînd cu brom o soluţie de sulfură de bariu şi carbonat de potasiu. Se mai poate prepara introducînd brom în soluţii fierbinţi de hidroxid de potasiu, pînă la saturaţie. Soluţia se evaporă, iar reziduul format din bromură de potasiu şi bromat de potasiu se calcinează uşor cu pulberi de cărbune de lemn cari reduc bromatul de potasiu la bromură de potasiu: 3 Br2+6 KOH = 5 KBr+KBrQ3+3 HaO 2 KBrOg+3 C=2 KBr+3 C02. Bromură de potasiu e folosită în Medicină drept calmant al sistemului nervos, şi în Fotografie. Carbonat de potasiu, K2C03: Sarea de potasiu a acidului carbonic. Are p. t. 894°. Carbonatul de potasiu tehnic se prezintă sub forma de mase compacte sau spongioase, sau sub formă de granule; are culoare roză, roşietică, cenuşie sau albăstruie; e higroscopic şi, uneori, delicvescent; conţine 30*”90% carbonat de potasiu.— Produsul purificat e cristalizat, sau sub formă de pulbere brută, albă, higroscopică, complet solubilă în apă; conţine 90---91 % carbonat de potasiu.—-Carbonatul de potasiu pur (96* *-98 %) se prezintă sub formă de pulbere albă şi higroscopică. Se mai obţin, prin repurificări, un produs foarte pur şi un produs care conţine apă (12* - -18 %). Carbonatul de potasiu e solubil în 100gapă, 105g la 0°, 113,5 g la 25° şi 156 g la 100°; e insolubi I în alcool concentrat. Dintre hidraţii solizi, la temperatura ambiantă e stabil numai dihidratul, K2C03-2 H20. Carbonatul de potasiu se mai prepară, încă, în cantităţi mici, din cenuşa plantelor care conţine, în principal, carbonat de potasiu, împreună cu mici cantităţi de sulfat, de clorură şi de silicat de potasiu. Din cenuşă se extrage cu apă, se filtrează, se evaporă pînă la uscare şi reziduul obţinut se calcinează în cuptor; acest produs, impurificat cu săruri de sodiu, de potasiu, de calciu, etc., se purifică prin disolvare în apă, prin filtrare şi evaporare. —■ De asemenea, se prepară din melasa rămasă de ia fabricarea zahărului din sfeclă, sau din reziduul de la fermentarea şi distilarea melasei de sfeclă de la fabricarea spirtului, care se concentrează pînă la 40° Be (recuperîndu-se şi subproduşi ca: sulfat de amoniu, cianură de potasiu, acid acetic, acid butiric, etc.), de unde se extrage cu apă; se concentrează soluţia, separînd succesiv sărurile cari cristalizează (carbonat de sodiu, sulfaţi, cloruri, etc.); se evaporă complet apele-mame şi se calcinează reziduul.-—Carbonatul de potasiu se obţine şi din apele de spălare (degresare) a lînii, cari conţin săruri de potasiu. După evaporarea acestora, reziduul se calcinează, apoi se disolvă din nou în apă puţină şi prin cristalizare se separă, la început, clorura şi sulfatul de potasiu, pentru ca în apele-mame să rămînă carbonatul de potasiu (5-*-7% din greutatea lînii folosite); acest produs conţine, uneori, şi urme de arsenic, fiind inutilizabil în scopuri alimentare.— în instalaţii de mare capacitate, carbonatul de potasiu se obţine din silvin, din sulfatul de potasiu natural, din leucit, feldspat, etc.; după transformarea clorurii în sulfat de potasiu, se topeşte cu carbonat de calciu şi cărbune; sulfatul e redus la sulfură de potasiu care, cu sarea de calciu, se transformă în carbonat de potasiu şi în sulfură de calciu; după disolvare, carbonatul de potasiu se purifică prin calci-nări şi cristalizări repetate. — Din aceleaşi materii prime se poate prepara carbonat de potasiu, tratînd o soluţie concentrată de clorură de potasiu cu o soluţie concentrată de bicar- bonat de amoniu sau saturînd o soluţie concentrată de clorură de potasiu cu amoniac şi tratînd cu anhidridă carbonică; în primul procedeu se formează clorură de amoniu şi bicarbonat de potasiu, care se transformă, prin încălzire, în sarea neutră de potasiu; în al doilea procedeu, bicarbonatul de potasiu, fiind mai puţin solubil, sesepară, sub formă de pulbere cristalină, de clorura de amoniu, care rămîne în soluţie; bicarbonatul se transformă, prin calcinare, în carbonat de potasiu.-— Se mai poate obţine tratînd o soluţie de clorură de potasiu cu carbonat de magneziu şi acid carbonic; se formează o sare dublă de potasiu şi de magneziu, insolubilă, care se descompune cu apă sub presiune, la 120°, în carbonat bazic de magneziu, insolubil, şi în carbonat de potasiu, solubil; după separare, soluţia se evaporă şi se obţine un produs pur. — Un produs foarte pur se obţine prin calcinarea bicarbonatului sau a bitartratului de potasiu. Carbonatul de potasiu e folosit în industria sticlei; la vopsirea şi albirea lînii, Ia fabricarea săpunului moale; în industria chimică, la prepararea fero- şi a fericianurii, a cro~ matului şi bicromatului şi a cianurii de potasiu; în metalurgie şi în alte industrii; în Chimia analitică, în Farmacie şi în Medicină. Sin. Potasă. Cianură de potasiu, KCN: Sarea de potasiu a acidului cianhidric. Are p. t. 634,5°. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină sau de masă topită şi turnată în forme cilindrice, paralelepipedice, etc., de culoare albă sau cenuşie; are miros de migdale amare, dar dezagreabiI şi sufocant; e foarte toxică. E delicvescentă, alterabilă în aer şi la lumină, foarte solubilă în apă şi puţin solubilă în alcool concentrat. Tratată cu un acid, dezvoltă acid cianhidric, sub formă de gaz, care e un toxic puternic. Se obţine, industrial, fie topind ferocianură de potasiu cu carbonat de potasiu (sau cu sodiu metalic) şi filtrînd masa topită, procedeu din care rezultă un produs impurificat cu cianat de potasiu, a I ca Iii, carbonat de potasiu, etc.; fie încălzind, la circa 900°, un amestec de carbonat de potasiu şi cărbune de lemn, peste care se trece un curent de amoniac uscat, disolvînd în apă, concentrînd în vid, şi adău-gînd hidroxid de potasiu sau carbonat de sodiu; fie tratînd o soluţie concentrată de sulfocianură de potasiu cu acid azotic, în condiţii convenabile, cînd se formează acid sulfuric şi acid cianhidric, care e absorbit cu hidroxid de potasiu (produsul e impurificat cu mici cantităţi de nitriţi şi de sulfocianură de potasiu); fie din cianamidă calcică topită cu carbonat sau clorură de potasiu şi cu cărbune (sau cu hidroxid de potasiu); fie prin alte procedee. Cianura de potasiu e folosită în industria extractivă a aurului; la prepararea altor cianuri şi a multor compuşi organici; la argintarea şi la aurirea galvanică; în Fotografie; ca detergent, pentru sudarea metalelor; ca insecticid şi anti-parazit; în Chimie, ca reducător puternic, etc. Citrat de potasiu, C3H4(OH) (COOK)3: Sarea de potasiu a acidului citric (v. Citric, acid ~). Se obţine din acid citric şi hidroxid de potasiu. Se foloseşte în fotogravură, ca agent de accelerare a procesului de corodare. Ciorat de potasiu, KCI03: Sarea de potasiu a acidului doric. Are p. t. 368,4°. Se prezintă sub formă de cristale lucioase monocline, puţin solubile în apă rece, uşor solubile în apă caldă şi foarte puţin solubile în alcool; încălzit, întîi se topeşte (la 368,4°) şi apoi, la 400°, se descompune dezvol-tînd oxigen cu efervescenţă puternică; amestecat cu cantităţi mici de substanţe organice, cu cărbune sau cu sulf, şi încălzit, explodează violent. Se prepară, fie trecînd un curent de clor într-un amestec de hidroxid de calciu, sau de oxid de zinc, cu clorură de potasiu şi apă caldă; fie electrolizînd o soluţie concentrată şi caldă de clorură de potasiu, în prezenţa unei cantităţi mici de cromat sau bicromat alcalin sau de clorură de magneziu, de plumb, etc., fie prin dublă descompunere, din ciorat de sodiu şi clorură de potasiu, Potasiu 157 Potasiu Cloratui de potasiu e folosit la fabricarea chibriturilor, a artificiilor, a amestecurilor explozive; în vopsitorie, la producerea negrului de anilină; în Farmacie şi în laborator, la prepararea oxigenului sau a unor topituri oxidative; în Medicină, ca dezinfectant. Clorură de potasiu, KCI: Sarea de potasiu a acidului clorhidric. Are p. t. 768°. E foarte solubilă în apă şi aproape insolubilă în alcool. Se găseşte în natură, fie ca atare (silvin), fie împreună cu clorură de sodiu (silvinit), fie cu clorură de magneziu (carnalit) sau cu sulfat de magneziu (cainit). Clorura de potasiu se poate obţine fie din apele-mame şi din reziduurile melasei de sfeclă, fie din leucite tratate cu acid clorhidric gazos, în turnuri de gresie, la 60°, obţinîndu-se în soluţie, din care se separă, prin cristalizări, la rece, un produs pur (99 %). — Se obţine un produs tehnic sub formă de cristale cenuşii sau roze, care conţine 75***98% clorură de potasiu, clorură de sodiu, clorură de magneziu şi de calciu, apă, etc., şi un produs pur sub formă de cristale cubice, incolore, cari conţin numai urme slabe de impurităţi. ■—■ Fabricarea clorurii de potasiu, în instalaţii de mare capacitate, corespunzătoare necesităţilor agriculturii, se realizează folosind ca materie primă silvin (v.), silvinit (v.), sau carnalit (v.). în cazul folosirii silvinitului, tehnologia trebuie să ţină seamă de isoter-mele de solubiIitate în sistemul KCI—NaCI—H20. Schema principală de fabricaţie consistă în următoarele operaţii: tratarea silvinitului cu o soluţie fierbinte saturată cu NaCI şi nesaturată cu KCI (obţinută de la cristalizarea KCI dintr-o operaţie precedentă), în care se solubilizează numai clorura de potasiu; separarea soluţiei de deşeurile solide; răcirea soluţiei în scopul cristal izări i KCI; sepai area cristalelor, spălarea şi uscarea lor; încălzirea soluţiei saturate în NaCI, şi recircularea ei pentru disolvarea unor noi cantităţi de KCI 25 VII. Schema de fabricare a clorurii de potasiu din silvinit. 1) buncăr; 2) transportor; 3) elevator; 4) vase de disolvare; 5) şi 7) transportoare; 6) filtre plane; 8) decantor; 9) vas de concentrare; 10) rezervor; 11) instalaţie de răci re. cu vid ; 12) condensator; 13) preîncălzitor; 14) turn de răcire; 15 şi 16) vase decantoare; 17) vas de colectare cu agitator; 18) centrifugă automată; 19 şi 21) transportoare; 20 şi 23) elevator; 22) tobă de uscare; 24) transportor; 25) deşeu din silvinit, format din NaCI şi argilă; 26) depozit de KCI. din si Ivinit. în fig. VII se dă schema unei instalaţi i de prelucrare a silvinitului. Silvinitul trece din buncărul 1 pe transportorul 2 şi, cu ajutorul elevatorului 3, intră în primul şi apoi în al doilea vas de disolvare 4, vase echipate cu transportor elicoidal. Soluţia-mamă, încălzită cu abur în preîncălzitoruI 13 la peste 100° şi conţinînd 130* * * 150 g KCI la litru şi circa 240 g NaCI la litru, intră în cel de al doilea vas de disolvare şi circulă în contracurent cu silvinitul. De aici, soluţia cu un conţinut mărit de KCI, de circa 220 g/l, şi avînd temperatura de 100-”105°, trece în primul aparat de disolvare, unde circulă în echicurent cu silvinitul şi de unde iese cu temperatura de 95»"100° şi cu un conţinut de 270 g/l KCI şi 220 g/l NaCI. Soluţia-mamă, prin contactul cu silvinitul, se saturează cu KCI, din care cauză NaCI se separă din soluţie, sub formă de nămol format din cristale mici de sare. Aproape toată cantitatea de NaCI conţinută în silvinit, cum şi partea argiloasă, se separă de soluţie în vasul al doilea de disolvare şi, după spălare pe fi Itrul 6, se evacuează la halda de deşeuri25. Soluţia, limpezită prin decantare în decantorul 8, se concentrează în vasul de concentrare 9 şi apoi intră în instalaţia de răcire cu vid 11, unde se mai evaporă o parte din apă şi se răceşte. Cristalizarea clorurii de potasiu, începută în instalaţia de răcire cu vid, continuă în turnurile de răcire 14, unde se depun şi cristalele de KCI. După separarea cristalelor prin decantare în vasele 15 şi 16, soluţia-mamă, saturată^ cu clorură de sodiu, e reintrodusă în ciclul de fabricaţie. în continuare, clorura de potasiu e trecută prin centrifuga 18 şi toba de uscare 22 şi apoi e trimisă la depozitul 26. Instalaţia e de mare capacitate şi un singur disolvator, cu lungimea de 22 m şi cu diametrul jgheabului de 2**-4 m, poate prelucra 100---200 t silvinit pe oră. Randamentul de extracţie pentru un silvinit cu 22% KC! e de circa 86,5%. Clorura de potasiu e folosită, în cantităţi mari, ca îngrăşămînt agricol şi, în industria chimică, la prepararea azotatului, a hidroxidului, a carbonatului, a cloratului şi a altor compuşi de potasiu. Cromat de potasiu,K2Cr04: Sarea de potasiu a acidului cromic. Are p. t. 971°. Se prezintă sub formă de cristale prismatice, totdeauna anhidre, isomorfe cu K2S04, de culoare galbenă deschisă, transparente, inodore, cu gust neplăcut şi cu acţiune toxică. Cromatul de potasiu e solubil în apă;solubi-litateaepuţin iufluenţată de temperatură; e insolubil în alcool; tratat cu acid, se transformă în bicromat de potasiu. Prin încălzire, la 670°, trece într-o modificaţie de culoare roşie, care se topeşte pe la 970-• *980°. Se obţine topind un compus al cromului» cu carbonat de potasiu şi cu un oxidant. — Industrial, seprepară încălzind, în cuptor rotativ, în curent de aer, cromit amestecat, fie cu carbonat de sodiu şi oxid de calciu sau carbonat de calciu, fie cu sulfat de sodiu, cu clorură de sodiu şi hidroxid de calciu. în ambele procedee se formează cromat de sodiu, amestecat cu cromat de calciu, cari se disolvă în apă; se concentrează soluţia, adăugînd clorură şi carbonat de potasiu; se filtrează şi se evaporă, obţinînd cromat de potasiu.— Se mai poate prepara, fie tratînd o soluţie de bicromat de potasiu cu carbonat de potasiu, fie pe cale electrolitică, din cromit şi o sare de potasiu în prezenţa unui oxidant (bioxid de plumb sau de mangan, permanganat de potasiu, etc.), sau folosind anod de crom (sau de aliaj de crom) şi soluţia unei sări de potasiu, sau anod indiferent şi o soluţie de sulfat de crom şi de potasiu, a leal inizatăcu hidroxid de calciu. Cromatul de potasiu e folosit în vopsitorie; la fabricarea unor cerneluri; la prepararea bicromatului de potasiu şi a altor cromaţi; în Chimia analitică; etc. Fericianură de potasiu, K3Fe(CN)6: Sarea de potasiu a acidului fericianhidric. Prin încălzire se descompune. Se prezintă sub formă de cristale prismatice romboidale, de culoare roşie-rubinie, cu reflexe verzui; în pulbere, are culoarea portocalie; e inodoră; are gust sălciu; 3 sol u b i I ă în apă şi insolubi lă în alcool. Se obţine prin oxidarea ferocianurii de potasiu, fie trecînd un curent de clor într-o soluţie apoasă de ferocianură de potasiu, şi evaporînd lichidul pînă la cristalizare, fie prin electroliza unei soluţii de ferocianură de potasiu. Fericianura de potasiu e folosită în vopsitorie, ca oxidant la imprimarea bumbacului, drept corodant al indigoului, al negrului de anilină, al alizarinei; pentru a forma fondul de azur pe mătase; în Chimia analitică, drept reactiv şi la executarea desenelor pe hîrtie cu feroprusiat. Hîrtia acoperită cu un strat de oxalat (sau citrat) de feri amoniu, după ce esu pusă la lumină (cînd se produce reducerea la feroamoniu), se developează cu Potasiu 158 Potasiu o soluţie de fericianură de potasiu. Liniile desenului apar albe, iar fondul hîrtiei devine albastru. Sin. Prusiat roşu de potasiu. Ferocianură de poatsiu, K4Fe(CN)6.3 H20: Sarea de potasiu a acidului ferocianhidric. La 70° pierde apa de cristalizare şi se topeşte. Se prezintă sub formă de cristale monocline de culoare galbenă, transparente, lucioase, inodore, cu gust dulceag, iar apoi amar-sălciu; e solubilă în apă şi insolubilă în alcool. Se formează prin încălzirea puternică a unor substanţe organice azotate (păr, unghii, resturi de piele, sînge uscat, etc.) cu carbonat de potasiu şi pilitură de fier; se disolvă în apă şi se cristalizează. Se obţine, de obicei, din amestecul de epurare a gazului de iluminat (format, fie prin imbibarea rumeguşului de lemn cu o soluţie de sulfat feros şi de oxid de calciu, cari se amestecă pînă la transformarea în hidroxid feros şi în sulfat de calciu, fie din hidroxid feric, alcalinizat cu carbonat de potasiu), care e folosit pentru a reţine compuşii sulfuraţi şi cianuraţi dingaz(sulf, ferocianuri,sulfocianuri, etc.).— Se poate obţine şi din reziduul de la fermentarea şi distilarea melasei, sau prin topirea sulfocianurii de potasiu cu fier şi disolvarea produsului în apă. ■— Industrial se obţine din amestecul de cianură de calciu şi cianură de sodiu, prin tratare cu sulfat feros, conform reacţiei: 4 Ca(CN)2+4 NaCN-J-2 FeS04= = Ca2Fe(CN)6+Na4Fe(CN)64- 2 CaS04 . După separare de nămolul format din sulfatul de calciu şi din impurităţile insolubile din cianuri (cărbune, hidroxid de calciu, etc.), soluţia de ferocianuri se transformă, prin diferite procedee, în săruri pure. Astfel, pentru obţinerea ferocianurii de potasiu, se adaugă în soluţie clorură de potasiu. Se precipită sarea dublă de ferocianură de potasiu şi calciu, greu solubilă, care, după separare din soluţie, se tratează cu o soluţie de carbonat de potasiu, în final obţinîndu-se ferocianura de potasiu cristalizată cu trei molecule de apă, K4Fe(CN)6-3 HsO: Ca2Fe(CN)6+2 KCI = K2CaFe(CN)6+ CaCI2 K2CaFe(CN)6+K2C03+3 H20= K4Fe(CN)6-3 H20+CaC03. Ferocianura de potasiu e folosită la prepararea albastru Iui de Berlin, şi în vopsitorie, pentru a colora direct fibrele (în special de mătase), ca oxidant la imprimarea cu negru de anilină, şi ca mordant; la prepararea cianurii de potasiu, a feri-cianurii de potasiu şi a unor explozivi; la durificarea superficială a oţelului; în Chimia analitică; etc. Sin0 Prusiat galben de potasiu. Fluorurăde potasiu, KF-2 HaO: Sarea de potasiu a acidului fluorhidric. Are p. t. 46°. Se prezintă sub forma de cristale cubice, incolore, delicvescente, foarte solubile în apă; după eliminarea apei, sarea anhidră se topeşte la 848° şi fierbe la circa 1500°. Se combină cu acidul fluorhidric, formînd fluor-hidratul sau fluorura acidă de potasiu, HKF2. Se obţine neutra-Iizînd acidul fluorhidric cu carbonat sau cu hidroxid de potasiu, ori calcinînd fluosilicatul de potasiu cu un oxid alcaiino-pămîntos. Se cunosc si alti produşi de adiţie ai fluorurii de potasiu cu acidul fluorhidric, ca: KF-2 HF; KF-3 HF; KF-4HF şi chiar KF.2% HF. Fluorhidratul, fluorura acidă şi fluorura de potasiu au numeroase utilizări în industrie. Fluorura de potasiu, KF, se foloseşte la fabricarea potasiului metalic; hidrosuIfura de potasiu, KF*HF, se foloseşte ca electrolit la prepararea fluorului elementar, drept component al agenţilor de impregnarea lemnului, pentru executarea decoraţiilor pe sticlă prin mătuire, fiind mai puţin dăunătoare sănătăţii lucrătorilor decît acidul fluorhidric, pe care-l înlocuieşte, la îndepărtarea petelor de rugină de pe ţesături, ca dezinfectant în industria fermentativă pentru îndepărtarea fermentaţiilor nedorite în fabricile de bere şi în distileriile de băuturi spirtoase. Hidroxid de potasiu, KOH: Bază puternică, formată din cationul K+ şi din anionul HO~. Are gr. sp. 2,04, p.t. 360°, p. f. 1324°. Se prezintă, de obicei, ca o masă albă, opacă, cristalină, higroscopică, foarte solubilă în apă, care e reţinută cu aviditate, cu dezvoltare de căldură (12,9 kcal/mol); e foarte caustică, atacînd foarte uşor substanţele organice. Se obţine în stare foarte pură prin acţiunea potasiului metalic sau a oxidului de potasiu asupra apei. Industrial, se obţine prin tratarea unei s o I u ţ i i de carbonat de potasiu, la fierbere, cu hidroxid de calciu (var stins); carbonatul de calciu format, insolubil, se depune; se decantează sau se filtrează. Soluţia de hidroxid de potasiu se concentrează, prin fierbere în vid ; apoi hidroxidul de potasiu se topeşte, pentru a îndepărta apa de hidratare, şi se toarnă în forme; produsul obţinut mai conţine 3---4% carbonat de potasiu. —■ Hidroxidul de potasiu se obţine şi prin electroliza unei soluţii de clorura de potasiu, cu electrozi inerţi (de ex. de plat in); la anod se degajă clor, la catod, hidrogen, iar în soluţie rămîn ionii şi ionii OH" (ai apei), cari formează hidroxidul de potasiu. în practică se produc unele procese secundare: scăderea randamentului în curent electric. în raport invers cu creşterea concentraţiei în ioni OH~, sau formarea de hipoclo-rit în apropierea anodului, prin combinarea ionilor OH~ cu clor; producerea de oxid şi de bioxid de carbon prin oxi-darea anodului, cînd acesta e de cărbune, etc. Aceste procese se evită prin construcţii adecvate ale electro-lizorului. în acest scop sînt folosite trei tipuri de celule de electroliză, cu funcţionare continuă, şi anume: cu diafragmă, cu clopot şi cu catod de mercur. în electro-lizoarele cu diafragma se separă spaţiuI anodic.de cel catodic, printr-un perete poros, care împiedică difuziunea gazelor şi a soluţiilor, dar permite trecerea ioni- r ~i / r ‘1 -/ f~i a ar'.ti nTfr r h ooo y > o o O 0 6 0 il oao ^y-5 Ir VIII. Electrolizor cu diafragmă pentru prepararea hidroxidului de potasiu. 1) recipient de electroliză; 2) anozi; 3) tub de protecţie al unui anod; 4) i ntrarea curentului electric ; 5) catod de sită; 6) diafragmă; 7) intrarea electrolitului; 8) ieşirea hidrogenului; 9) ieşirea soluţiei de hidroxid de potasiu; 10) ieşirea clorului. lor. In electrolizorul cu diafragmă reprezentat în fig. VIII se foloseşte, drept catod, o sită de oţel, peste care se aşterne diafragma, compusă din pînză de asbest, acoperită cu o pastă de sulfat de bariu şi de fire de asbest. Anozii, de grafit * « n 2 6^9 sau de magnetit, se găsesc la distanţă mică, deasupra diafragmei. Celula se alimentează continuu, pe la parteasuperioară, cu soluţie de clorură de potasiu, iar pe la partea inferioară se elimină hidroxidul de potasiu (cu clorură de potasiu). Această mişcare â lichidului se produce în sens contrar sensului de circulaţie a ionilor de OH“ spre anod. în soluţia electrolizată se obţine o concentraţie de 12-*-16% hidroxid de potasiu. în IX. Electrolizor cu clopot pentru prepararea hidroxidului de potasiu. 1) vas de electroliză; 2) clopot de material ceramic ; 3) catod de tablă de fier; 4) anod de grafit; 5) intrarea soluţiei de clorură de potasiu; 6) tub de sticlă pentru distribui rea soluţiei; 7) ieşirea soluţiei de hidroxidde potasiu; 8) i eşi rea clorului; 9) comunicaţie cu celula vecină. electrolizoarele cu clopot se înlătură diafragma şi se foloseşte diferenţa de densitate dintre lichidele din spaţiul anodic şi Potasiu 159 Potasiu cel catodic (v. fig. IX). Celula se alimentează continuu cu soluţie de clorură de potasiu, printr-un canal practicat în ano-dul de grafit şi continuat prin tuburi de sticlă cari au găuri mici. Lichidul catodic e împins astfel, pe sub clopotul confecţionat din material ceramic, în spaţiul catodic, de unde se scurge în exterior. Clorul e captat din clopot, iar hidrogenul, din spaţiul catodic. în electrolizoorele cu catod de mercur se evită, de asemenea, diafragma, folosindu-se proprietatea potasiului metalic, depus la catod, de a se disolva în acesta şi de a forma un amalgam lichid. Se folosesc cuve de oţel, căptuşite cu beton, acoperite, cari au la fund, drept catod, un strat subţire de mercur. în capac, la cîţiva centimetri de catod, sînt fixaţi anozii de grafit; în spaţiul liber ai cuvei se adună clorul. Fundul cuvei e înclinat, permiţînd amalgamului să se scurgă, în mod continuu, într-o a doua cuvă, de fier, în care se produce reacţia amalgamului de mercur cu apa; se formează hidroxid de potasiu şi hidrogen. Mercurul eliberat e reidus de o roată cu cupe, în cuva de electroliză, parcur-gînd un circuit închis. Se obţine o soluţie de hidroxid de potasiu pur; de circa 25%, care se concentrează, se topeşte şi se toarnă în forme.— Produsele obţinute se pot purifica prin disolvare în alcool de 90°, prin filtrare şi prin evaporarea solventului. Uneori, hidroxidul de potasiu se livrează ca soluţie (potasă caustică lichidă), cu concentraţia de 30*• -35%, avînd densitatea de 1,33-**1,38. Hidroxidul de potasiu e folosit în numeroase reacţi i chimice; la prepararea săpunului moale; la fabricarea coloranţilor artificiali; la uscarea gazelor şi la absorbirea bioxidului de carbon ; în topituri alcaline; etc. Sin. Potasă caustică. Hiposulfit de potasiu, K2S203: Sarea de potasiu a acidului tiosulfuric (numit şi hiposulfuros). Se prezintă sub formă de cristale mari, prismatice, transparente, incolore, inalterabile în aer, solubile în apă. Se prepară industrial, prin acţiunea anhidridei sulfuroase asuprasuIfurii de potasiu (respectivasu-pra apelor-mame de la fabricarea sulfuri i de potasiu); se obţine şi ca produs secundar la prepararea culori lor de su If, în special a negrului de sulf. Hiposulfitul de potasiu e folosit în industrie la neutralizarea excesului de clor în operaţiile de albire a hîrtiei, a fibrelor şi a ţesături lor (de aceea se numeşte şi anticlor); la albirea paielor, a fildeşului, a uleiurilor grase, a oaselor, etc.; în vopsitorie, ca mordant la imprimarea ţesăturilor; la extragerea argintului; la argintarea şi aurirea galvanică; la prepararea unor coloranţi sintetici; ca reactiv, în Chimia analitică; în Medicină; în Fotografie; etc. Sin. Tiosulfat de potasiu. lodură de potasiu, KJ: Sarea de potasiu a acidului iodhi-dric. Are p. t. 723°; p. f. 1420°, d. 3,13. Se prezintăsub formă de cristale cubice, mari, albe, opace, uşor solubile în apă (la 0°: 127,5 g, la 100°: 208 g, în 100 cm3 apă), puţin solubile în alcool, cu gust sălciu-amărui, cari se alterează uşor în aer şi la lumină, colorîndu-se în galben. Se obţine, industrial, din iodura de cupru, care se găseşte în apele-mame, în procesul de purificare a azotatului de sodiu natural (care conţine circa 0,3 % iod sub formă de iodaţi); iodura de cupru se descompune cu hidrogen sulfurat şi se tratează cu bicarbonat de potasiu. E folosită în Medicină, în Fotografie şi în Chimia analitică. Matabisulfit de potasiu, K2S205: Sarea de potasiu a acidului pirosulfuros. Se prezintă sub formă de cristale monocli-nice, incolore, lucioase, sau în mase cristaline, solubile în apă, insolubile în alcool. E stabilă la încălzire uşoară, dar se descompune către 190° în sulfat de potasiu, anhidridă sulfuroasă şi sulf liber. Se obţine prin saturarea cu anhidridă sulfuroasă a unei soluţii de bisulfit de potasiu. Se poate obţine şi prin încălzirea la circa 100° a bisulfitului de potasiu uscat. Produsul pur conţine 57,6% anhidridă sulfuroasă şi e folosit în Fotografie, în vopsi tor ia ţesături lor cu roşu de al izarină, şi în oeno-logie, la conservarea vinurilor. Sin, Pirosulfit de potasiu. Oxalat de potasiu,K2C204*H20: Sarea de potasiu a acidului oxalic. Se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă (cu reacţie neutră). Se obţine saturînd cu carbonat de potasiu o soluţie de acid oxalic. E folosit în Chimia analitică, în industria fotografică şi la prepararea oxalatului de fier. Sin. Oxalat bipotasic. — Oxalatul de potasiu acid, KHC204-H20, se prezintă sub formă de cristale romboidale, incolore, inodore, transparente, cu gust acid şi amar, solubile în apă (cu reacţie acidă). Se obţine tratînd acidul oxalic cu o soluţie de carbonat de potasiu, după care se adaugă o nouă cantitate de acid oxalic şi se concentrează soluţia pînă la cristalizare. E folosit în Medicină şi în vopsitorie (pentru a scoate petele de rugină şi de cerneală). Sin. Oxalat monopotasic, Bioxalat de potasiu. — Tetraoxalatul de potasiu, KH3(C204)2*2 HaO, se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă (cu reacţie acidă); e folosit în Chimia analitică. Se prepară ames-tecînd o soluţie de oxalat de potasiu neutru, cu o cantitate mare de acid oxalic (de trei ori cantitatea existentă în carbonatul de potasiu). ■—Sin. Peroxalat de potasiu. ■—Oxalaţii de potasiu se găsesc în natură, în unele plante (de ex.înOxalis acetosella, în unele specii de Rumex, etc.), din cari se pot extrage, filtrînd, concentrînd şi cristalizînd sucurile acestor plante. Oxid de potasiu, K20: Combinaţie a potasiului cu oxigenul. E o substanţă albă-gălbuie, instabilă, care se combină cu oxigenul din aer, chiar la temperatura camerei, dînd peroxid de potasiu, K202. Reacţionează energic cu apa, formînd hidroxidul de potasiu, KOH. Se obţine alături de peroxidul de potasiu, prin oxidarea metalului în aer. Liber de peroxid se obţine prin descompunerea termică a azotitului de potasiu cu potasiu metalic, după reacţia: KN02+3 K = 2 K20+1/2N2 sau cu azida respectivă: KN02+3 KN8=2 KaO-f 5 N2. Perclorat de potasiu, KCI04: Sarea de potasiu a acidului percloric. Are p. t. 610°; e puţin solubilă în apă rece, spre deosebire de ceilalţi percloraţi, cari sînt mai uşor solubili; încălzită la temperatură mai înaltă, se descompune în KCI şi 02. Se obţine, fie prin încălzirea cloratului de potasiu, care se transformă, la o temperatură puţin mai înaltă decît punctul său de topire, în perclorat de potasiu şi clorură de potasiu ; fie prin oxidarea electrolitică a cloratului de potasiu, în soluţie apoasă. Amestecat cu vaselină, percloratul de potasiu e folosit ca exploziv, sub numele de chedditâ (v.). Permanganat de potasiu, KMn04: Sarea de potasiu a acidului permanganic, HMn04, în care manganul e heptavalent. Are d. 2,70 ; se descompune la circa 240°, cu degajare de oxigen. Se prezintă sub formă de cristale prismatice, de culoare roşie-rubinie închisă, cu reflexe metalice; e solubi I în apă (circa 4% la 10°, 6% la 15°, 20% la 60° şi 33% la 100°), cum şi în actd acetic glacial, în acetonă, alcool Tnetilic, piridină, amoniac lichid, etc., soluţiile fiind colorate intens, în roşu-violaceu, datorită ionului MnOJ, care are un spectru de absorpţie caracteristic; tratat cu acid sulfuric concentrat se transformă în heptoxid de mangan, care e un lichid uleios, un oxidant puternic, aprinzînd hîrtia, alcoolul, etc. şi care, încălzit la circa 45°, explodează cu uşurinţă. Permanganatul de potasiu formează cristale isomorfe cu percloratul de potasiu, cu care se obţine şi o serie continuă de soluţii solide. în procesul tehnologic de fabricare a permanganatului de potasiu se disting două faze principale, şi anume: obţinerea manganatului de potasiu, K2Mn04, şi oxidarea lui la permanganat de potasiu. Manganatul de potasiu se obţine prin topirea piroluzitului, MnOa, măcinat la o fineţe de aproximativ 6°"-10% reziduu pe sita de 10 000 ochiuri/cm2, cu o soluţie Potasiu 160 Potasiu de 50% hidroxid de potasiu, în prezenţa oxigenului din aer, la temperatura de 200***270°, conform ' reacţiei: 2 Mn02+4 K0H+02=2 K2Mn04+2 H20. Raportul în greutate între MnOă şi KOH e de 1:1,45. Viteza de reacţie creşte odată cu presiunea parţială a vaporilor de apă din atmosfera în care are loc reacţia, datorită formării unor compuşi intermediari ai hidraţilor de MnOa cu K20, cari se descompun apoi în manganaţi. Obţinerea unei şarje durează cîteva zile, datorită faptului că topitura se prezintă în bulgări mici şi că oxidarea bioxidului de mangan se produce, în special, la suprafaţa acestora. Topitura obţinută în aceste condiţii conţine 30--*35% K2Mn04, circa 25% KOH, MnOa, K2C03 şi alte impurităţi. Randamentul în manganat e de circa 60%. Pentru mărirea randamentului, topitura e măcinată în mori cu bile şi apoi e supusă, în continuare, operaţiei de oxi-dare. în instalaţiile industriale se utilizează uscătoare-cuptor cu vatră orizontală, echipate cu amestecătoare, şi cuptoare rotative, în ambele cazuri fiind necesară o măcinare intermediară; în instalaţiile recente se folosesc cuptoare rotative, în cari materialul supus reacţiei e în suspensie, fără a mai fi necesară o măcinare intermediară.— Uscătoarele-cuptor cu X. Instalaţii pentru obţinerea permanganatuluî de potasiu, o) cu uscătoare-cuptor cu vatră: 1) alimentare cu minereu; 2) arbore tubular cu braţe de amestecare; 3) arzător de gaz; 4) moară cu bile; 5) strat de minereu; 6) topitura de manganaţi; 7) alimentare cu soluţie de KOH; 8) apă; 9) aer cald; 10) evacuarea aerului rezidual; b) cu cuptoare rotative obişnuite: 1) aiimentare cu minereu; 2) arzătoare exterioare de gaz; 3) pulverizator pentru soluţia de KOH şi pentru introducerea de aer; 4) moară cu bile ; 5) apă; 6) topitură de manganaţi ; 7) evacuarea aerului rezidual; c) cu cuptor rotativ cu reacţie în suspensie: 1) piroluzit măcinat cu soluţie de KOH în apă; 2) hidrogen; 3) aer; 4) arzător de gaz şi pulverizatoare ; 5) evacuarea aerului rezidual; 6) topitură de manganaţi. vatră (v. fig. Xo)au un arbore tubular pe care sînt fixate braţele de amestecare. Prin canalul din interiorul acestora circulă soluţia de hidroxid de potasiu, care e dispersată în masa de minereu din cuptor. încălzirea materialului se face pe la partea inferioară a uscătoarelor, cu arzătoare de gaz. Materialul topit, sub formă de bulgări, se macină în o moară cu bile şi trece apoi, sub formă de pulbere, în ultimul cuptor, în care continuă procesul de oxidare cu ajutorul unui curent de aer cald ; concomitent, în ultimul cuptor se introduce şi apă. Topitura de manganaţi iese din cuptor printr-o conductă de evacuare.— în instalaţia cu cuptoare rotative obişnuite (v. fig. X b) se efectuează, în principiu, acelaşi proces tehnologic, cu deosebirea că amestecarea materialului se realizează prin rotirea cuptoarelor. Minereul de Mn02 se introduce în cuptoare prin gurile de alimentare, iar soluţia de KOH se introduce prin pulverizare cu ajutorul unor injectoare, prin cari se introduce şi aerul pentru oxidare. Materialul, care după reacţie se pre- zintă sub formă de bulgări-, se introduce în moara cu bile a instalaţiei, deundetrece în ultimul cuptor în care —în locdesolu-ţie de KOH—se introduce apă. Aerul rezidual se evacuează din cuptoare prin conductele de evacuare ale cuptoarelor, iar manganaţii ies din cuptor printr-o conductă legată la ultimul cuptor.-—în instalaţia cu cuptor rotativ (v. fig. X c) pentru reacţie în suspensie, se pulverizează piroluzitul fin măcinat, în soluţie de KOH, într-o flacără oxidantă de hidrogen, realizată prin arderea unui curent de hidrogen în aer, într-un aparat în care se face atît pulverizarea materiei prime, cît şi arderea. Se obţine un randament în manganat de 87***95%, fără a se mai face o măcinare intermediară. Transformarea manganatului în permanganat se produce chiar la simpla fierbere a soluţiei apoase, conform reacţiei: 3 K2Mn04+2 HaO = 2 KMn04+Mn02+4 KOH. Procesul se accelerează dacă se tratează soluţia cu bioxid de carbon: 3 K2Mn04+ 2 COa-2 KMn04+Mn0a+2 K2C03. Oxidarea manganatului se obţine şi cu ajutorul clorului: 2 K2Mn04+Cl2=2 KMn044-2 KCI. Aceste procedee sînt neeconomice prin pierderea de manganat sau de KOH. în cazul soluţiilor foarte concentrate de manganat se poate realiza, în bune condiţii, oxidarea cu ozon, obţinîndu-se direct permanganat de potasiu pur, care crista- I i zează. în prezent, pentru trecerea manganatului în permanganat se foloseşte oxidarea eiectrochimicâ. Procesele cari au loc în vasul de electroliză sînt prezentate schematic prin reacţia: 2 K2Mn04+ 2 HaO = 2 KMn04-f2 KOH+ H2 . La catod se formează hidroxid de potasiu şi se degajă hidrogen. Se folosesc celule de electroliză cu sau fără diafragmă. Tensiunea în baie, la începutul electrolizei, e de 2,5---2,7 V, iar intensitatea e de 1000 A. Dacă se lucrează cu densitatea de curent de 0,5***0,8 A/dm2 la anod şi cu densitatea de curent catodic de 4* * * 10 A/dm2, se obţine, cu un randament de curent decirca 60---70 %, un randament de oxidare în permanganat de circa 90%. în fig. XI se reprezintă schematic o celulă de electroliză, care e formată dintr-un vas de oţel cilindric, cu fund conic, în care e montată o serpentină pentru reglarea temperaturii* Baia e echipată cu un agitator şi cu un robinet de evacuare. în apropierea suprafeţei interioare a băii e montat anodul compus din şase plăci de nichel, cari formează o prismă exagonală. în faţa acestora, la distanţa de 5 mm, sînt montate şase plăci înguste, de oţel, cari servesc drept catod. Plăcile se sprijină pe izolatoare de sticlă sau de porţelan. Soluţia folosită în electroliză se obţine prin disolvarea topiturii de manganat, la circa 70°, în rezervoare echipate cu agitatoare, şi conţine, la litru, aproximativ: 80 g K2M;,04, 30 g KMn04, 150 g KOH şi 75,,,100g K2COs. După terminarea electrolizei, soluţia de electrolit intră în răcitoare de oţel echipate cu agitatoare, unde se produce cristalizarea permanganatului. Cristalele se separă pe centrifugă şi se spală cu apă. Permanganatul tehnic obţinut are 80---95% KMn04 şi XI. Schema celulei de electroliză pentru obţinerea permanganatului de potasiu. 1) vas de oţel,ci lindric, cu fund conic; 2) fund conic; 3) serpentină de încălzire; 4) agitator; 5) robi net de evacuare; 6) anod; 7) catod; 8) izolatoare. Potasiu 161 Potasiu impurităţi de Mn02, K2Mn04, K2C03, etc. Pentru obţinerea produsului pur, cristalele se disolvă şi permanganatul de potasiu se recristalizează. Datorită proprietăţii sale oxidante, permanganatul de potasiu e folosit pentru albirea firelor, a ţesăturilor, a pieilor tăbăcite, etc., cum şi la vopsirea şi imprimarea produselor textile; e folosit, în Chimia organică, la prepararea unor substanţe (zaharină, explozivi, etc.), pentru purificarea alcoolului, a acidului acetic, a uleiurilor şi a grăsimilor; în Chimia analitică, pentru analiza volumetrică de oxido reducere (v. Manganometrie); de asemenea, e folosit la extracţia aurului, în metalurgie, în Medicină şi chirurgie, ca antiseptic şi dezinfectant. Peroxid de potasiu, K202: Combinaţie a potasiului cu oxigenul şi care conţine ionul 02". Se obţine încălzind superoxidul de potasiu (2 KOa -> K202-j-02). Conţine ionul 0|~, în care cei doi atomi de oxigen sînt legaţi între ei, putînd fi considerat, din acest punct de vedere, ca un derivat al apei oxigenate, pe care de altfel o generează, atunci cînd peroxidul e tratat cu acizi sau cu apă: K202+2 H20 -> 2 K0H+H202. E un agent oxidant foarte puternic; amestecat cu substanţe uşor oxidabile (sulf, pulbere de aluminiu, substanţe organice) le aprinde, în prezenţa unor mici cantităţi de apă. Cu oxidul de carbon se combină încet (se obţine carbonat de potasiu); cu bioxidul de carbon reacţionează mai energic şi pune în libertate oxigen, conform reacţiei: ^COg-f1/^ 02. E folosit pentru îmbunătăţirea aerului în spaţii închise, de exemplu în submarine şi în unele aparate de respiraţie cu circuit închis, folosite de pompieri şi de scafandrieri. Persulfat de^potasiu, K2S208: Sarea de potasiu a acidului persulfuric. Prin încălzire se descompune sub 100°. Se prezintă sub formă de cristale incolore puţin solubile în apă; e stabilă la temperatura obişnuită şi instabilă în soluţie, la cald, descompunîndu-se în sulfat de potasiu, acid sulfuric şi oxigen. Se obţine prin electroliza unei soluţii concentrate de bisulfat de potasiu. Persulfatul de potasiu fiind relativ puţin solubiI în apă, se depune sub formă de cristale. E un oxidant energic, fiind folosit la albirea firelor textile; ca dezinfectant şi antidot în cazuri de otrăvire cu stricnină ; în industria chimică, în sinteza unor compuşi organici; în industria fotografică; în galvanoplastie; în vopsitorie şi la imprimarea ţesăturilor; pentru decolorarea unor uleiuri; etc. Silicat de potasiu, K2Si03: Sarea de potasiu a acidului silicic. Are p. t. 976°. Se obţine topind silice cu carbonat de potasiu, în cantităţi echimoleculare. Produsul e uşor solubil în apă, dar soluţia se turbură în aer prin separare de acid silicic; evaporînd soluţia în prezenţa unui exces de hidroxid de potasiu, se obţine silicat de potasiu cristalizat cu 5”-9 molecule de apă, care e folosit în industria ceramică, pentru a mări plasticitatea pastei pentru fabricarea obiectelor de porţelan. Se prepară şi un silicat de potasiu tehnic, numit sticla solubila sau silicat de potasiu lichid, care conţine bioxid de siliciu şi oxid de potasiu în proporţii variabile, de obicei de la K20-2Si02 pînă la K20-4Si02. Sticla sol ubi lă so! idă se prezintă sub formă de bucăţi sau de pulbere, de dimensiuni diferite, cu aspect sticlos, transparente, incolore, gălbui sau verzui, dure şi fragile. Proaspăt preparată şi cu un conţinut convenabil în silice, se disolvă, după pulverizare, în apă fierbinte, fiind greu sau parţial solubilă, dacă e alterată sau dacă are mai multă silice. Industrial, sticla solubilă de potasiu se poate prepara prin topirea unui amestec de cuarţ sau de nisip cuarţos, cu carbonat sau cu sulfat de potasiu. Produsul de fuziune e concasat şi disolvat în apă caldă, în autoclavă; după clarificare, se evaporă soluţia pînă la concentraţia convenabilă. Pentru a obţine sticla solubilă în pulbere, se macină produsul de fuziune cu o cantitate mică de apă, iar masa vîscoasă obţinută, după o încălzire moderată, se pulverizează uşor. Sticla solubilă lichidă se foloseşte, de obicei, în soluţi i cu densitatea 1,26-**1,30, 1,35*--1,38, 1,50**• 1,53 sau de circa 1,84, conţinînd între 45 şi 63% apă. Fluiditatea acestor soluţii depinde de concentraţie; ele sînt incolore, gălbui sau verzui (datorită impurificării cu aluminiu, cu fier, cloruri, etc.), transparente sau opace (datorită separării de silice), şi, uneori, .semisolide. Dacă sînt conservate bine, sînt solubile în apă, în orice proporţie, dar sînt mai greu solubile după alterare. Sticla solubilă de potasiu e folosită, ca atare sau în amestec cu alte substanţe, ca ignifug pentru lemn, pentru hîrtie, ţesături, etc.; la stingerea incendiilor; la protecţia lemnului contra cariilor; la fabricarea cartonului rigid, folosit la confecţionarea unor recipiente în amestec cu silicatul de sodiu; ca detergent (amestecat uneori cu glicerină şi numit săpun mineral) în industria textilă; ca mordant la vopsirea lînii şi a bumbacului. în amestec cu zgură calcaroasă, e folosită la căptuşirea unor cuptoare pentru temperaturi înalte. E folosită la conservarea ouălor, cari se acoperă cu un strat subţire dintr-o soluţie de 4**• 10% sticlă solubilă de potasiu sau de sodiu, care nu trebuie să conţină exces de alcalii, sau să fie impurificată cu sulfuri. Sulfat de potasiu, K2S04: Sarea de potasiu a acidului sulfuric. Se prezintă sub formă de cristale rombice anhidre, incolore, transparente, inalterabile la aer, cu gust sălciu-amărui, solubile în apă, insolubile în alcool; solubi litatea în 100 g apă e de 7,5 g la 0°, 16,5 g la 50°, 24,1 g la 100° şi 32,9 g la 170°; colorează flacăra în violet; dă un precipitat galben cu clorura de piatin şi un precipitat alb cu acidul tartric, în exces (prin aceste reacţii se deosebeşte de sulfatul de sodiu). Se găseşte în natură, în lava vulcanică (glaserit, arcanit, etc.), cristalizat sub formă de ace mici şi, ca sare dublă, în unele minereuri (krugit, leonit, langbeinit, etc.). Industrial, se obţine ca produs secundar din apele-mame rezultate în procesul de purificare a carbonatului de potasiu natural sau a leucitului, ori, împreună cu iodul, din cenuşa unor plante marine. Cantitatea cea mai importantă de sulfat de potasiu se prepară în industrie din clorură de potasiu şi sulfat de magneziu, în soluţie, cari dau sulfat dubly de potasiu şi magneziu, care, tratat cu clorură de potasiu (în exces slab), trece în sulfat de potasiu, clorură de magneziu şi clorură de potasiu, cari se separă prin cristalizare. Sulfatul de potasiu tehnic conţine (4***10%) diferite substanţe, ca: clorură de potasiu, sulfat de magneziu, clorură de magneziu, clorură de sodiu, sulfat de calciu, etc. Produsul pur e folosit în Medicină, ca atare sau în amestec cu alte săruri, pentru înlocuirea unor ape minerale (în tratamentul afecţiunilor de stomac şi de ficat). Produsul tehnic e folosit, în cantităţi mari, în agricultură, ca îngrăşămînt agricol, şi în industrie, la prepararea alaunului, a carbonatului de potasiu, a sticlei potasice, etc. Sulfit de potasiu, K2S03-2 HaO: Sarea de potasiu a acidului sulfuros. Se prezintă sub formă de cristale cu două molecule de apă, incolore, inodore şi cu gust amărui; e puţin higro-scopic în aer umed; e foarte solubil în apă şi greu solubil în alcool. Se obţine trecînd un curent de anhidridă sulfuroasă printr-o soluţie de carbonat de potasiu, sau de hidroxid de potasiu, după care cristal izează. Sulfitul e folosit în industria textilă, la imprimarea ţesăturilor. Sin. Sulfit de potasiu normal. Sulfocianură de potasiu, CNSK: Sarea de potasiu a acidului su Ifocianhidric (t ioc ian ic). Are gr. mol. 97,17; p. t. 173,2°; se descompune la 500°. Se prezintă sub formă de cristale prismatice, incolore, inodore, del icvescente, alterabile la aer şi la lumină (colorîndu-se în roşu). Se prepară încălzind pînă la topi re un amestec de cianură de potasiu cu sulf sau topind împreună Potasiu asimilabil 162 Potcoavă ferocianură de potasiu, carbonat de potasiu şi sulf. Se poate obţine şi din reziduurile de la purificarea gazului de iluminat, tratate cu o sare de cupru ; se formează sulfocianură de cupru, insolubilă, care, tratată cu sulfhidrat de potasiu, se transformă în sulfocianură de potasiu. E folosită în vopsitorie şi la imprimarea ţesăturilor, ca mordant; în Chimia analitică; la prepararea sintetică a uleiului de muştar; în Fotografie, etc. Sulfura de potasiu, K2S: Combinaţie a potasiului cu sulful. Are p.t. 471°. Se obţine prin încălzirea moderată, în recipiente bine închise, a unui amestec de sulfat de potasiu cu cărbune; se formează o masă topită roşietică, cristalină, parţial solubilă în apă. Prin filtrarea şi evaporarea soluţiei se obţine sulfură de potasiu, în cristale prismatice, incolore, cristalizate cu cinci molecule de apă, del icvescente, alterabile în aer, foarte solubi le în apă, cu reacţie alcal ină în soluţie apoasă. Sulfura de potasiu e folosită, ca reactiv, în Chimia analitică. Sulfura de potasiu, pentru uzul medicinal, numită ficat de sulf (hepar sulphuris), se prepară încălzind moderat, într-un creuzet de pămînt, acoperit, un amestec de carbonat de potasiu şi sulf sublimat; după eliminarea completă a bioxidului de carbon format, masa topită e răcită, fărîmată şi introdusă în vase bine închise. Produsul e constituit dintr-un amestec de pentasulfură de potasiu, K2S5, trisulfură de potasiu, K2S3, hiposulfit şi sulfat de potasiu; are culoarea roşie-brună a ficatului, care trece uşor (la suprafaţă), în prezenţa aerului, în galben-verzui; are miros sulfuros şi gust caustic; e delic-vescent, solubil în apă şi parţial solubil în alcool, şi face efervescenţă în acizi, degajînd hidrogen sulfurat. E folosit în Medicină, sub formă de pensulaţii, linimente şi băi, în afecţiuni cutanee cronice (prurigo, eczeme, herpes, psoriasis, etc.), în reumatismul cronic, în combaterea unor paraziţi animali sau vegetali ai pielii, etc. Prin saturarea cu hidrogen sulfurat a unei soluţii de hidroxid de potasiu, se obţine sulfhidratul de potasiu, KHS. Tartrat acid de potasiu, KC4H506: Sarea monopotasică a acidului tartric. Se găseşte în struguri şi se extrage din reziduul produs în procesul de vinificaţie, fiind acumulat în drojdiadevin, în resturi le de vin, în piatra de vin sau pe pereţi i interiori ai butoaielor. Din drojdia de vin se extrage tartratul acid de potasiu, după epuizarea şi recuperarea alcoolului din drojdie (cu apă rece sau, de obicei, prin distilare cu abur). Se tratează reziduul rămas, cu apă fierbinte sau cu abur, se filtrează, la temperatură înaltă, prin site de pînză metalică sau prin filtre speciale, şi se cristalizează. Prin răcire rapidă şi agitare continuă se depun cristale mici; prin răcire lentă şi menţinerea soluţiei în repaus se obţin cristale mari, cari se spală cu apă rece, şi se usucă în aer, sau prin centrifugare; produsul obţinut conţine 10---20% impurităţi. Se mai obţine prin tratarea drojdiei de vin cu carbonat de sodiu, formîn-du-se tartratul de potasiu şi de sodiu, din care se separă tartratul acid de potasiu, prin adăugare de acid clorhidric. Produsul pur se prezintă sub formă de cristale romboidale, incolore sau sub formă de pulbere cristalină, albă, inodoră, cu gust acid, inalterabilă în aer şi la lumină, solubilă în apă (cu reacţie acidă) şi insolubilă în alcool. Cea mai frecventă impuritate pe care o conţine e tartratul de calciu; mai conţine urme de cupru, fier , zinc, etc. E folosit în vopsitoria şi imprimarea ţesăturilor; la prepararea acidului tartric şi a unor tartraţi; la argintarea pe cale umedă şi la cositorirea alamei; în Farmacie, e folosit la prepararea pulberilor efervescente; e folosit şi la prepararea pulberilor de dospire a aluatului, Sin. Tartru, Bitartrat de potasiu. Tartrat de potasiu, K2C4H4Oe: Sarea neutră de potasiu a acidului tartric. Se prepară prin saturarea tartratului acid de potasiu cu carbonat de potasiu. Se prezintă sub formă de cristale incolore, transparente, sau sub formă de pulbere cristalină, albă; e foarte solubil în apă şi foarte puţin solubil în alcool; adăugînd acid acetic unei soluţii apoase concen- trate, se obţine tartrat acid de potasiu. E folosit în Medicină, ca diuretic şi laxativ blînd. Sin. Tartrat bipotasic, Sare vegetală. Tartrat de potasiu şi de sodiu, KNaC4H4Oe*4 HăO: Sarea dublă de potasiu şi de sodiu a acidului tartric. Se prezintă sub formă de cristale prismatice, incolore, inodore, cu gust sărat-amărui. Prin topire la 120°, pierde apa de cristalizare; e solubilă în apă şi insolubilă în alcool. Se prepară disolvînd, Ia cald, tartrat acid de potasiu şi adăugînd puţin cîte puţin, carbonat de sodiu cristalizat, pînă la neutralizarea soluţiei sau pînă la un exponent de hidrogen slab neutru, după care se evaporă soluţia şi se cristalizează. Se foloseşte în Medicină, ca purgativ, sub formă de pulbere efervescentă, amestecat cu bicarbonat de sodiu şi acid tartric; în Chimia analitică, se foloseşte la prepararea reactivului lui Fehling; în industria oglinzilor, ca reductor, etc. Sin. Sare Seignette. Tartrat dublu de antimoniu si de potasiu, K(SbO) • C4H406+ +Va H20: Sarea de antimoniu şi potasiu a acidului tartric. Se obţine prin fierberea în apă a tartratului acid de potasiu cu oxid de antimoniu, pînă la disolvarea completă; apoi soluţia se evaporă. Se prezintă sub formă de cristale incolore, transparente, sau în pulbere cristalină, albă; e inodor, toxic, cu gust dulce-metalic; e solubil în apă şi insolubil în alcool; are reacţie slab acidă. E folosit în Medicină, pe cale bucală, ca vomitiv, expectorant, purgativ şi sudorific, sau în unguente, ca revulsiv; în industrie, ca mordant în vopsitorie, şi la prepararea unor lacuri colorate. Sin. Emetic. Xantat de potasiu, KS - SC-0(C2H5); Etil-sulfocarbonat de potasiu. Prin încălzire peste 200° se descompune. Se prezintă sub formă de pastă sau în cristale, incolore sau gălbui, mătăsoase, cu miros caracteristic, solubile în apă şi în alcool, insolubile în eter. Se obţine prin agitarea unei soluţii alcoolice de hidroxid de potasiu cu sulfură de carbon. Se foloseşte în combaterea filoxerei, ca şi a altor paraziţi ai plantelor, fiind descompus uşor, în prezenţa unei substanţe slab acide (de ex. perfosfat de calciu), în alcool şi sulfură de carbon; e folosit ia conservarea produselor vegetale şi animale; la îmbogăţirea minereurilor sărace, prin flotaţie; ca reducător, la prepararea tiofenolilor şi a compuşilor de diazoniu. i. Potasiu asimilabil. Agr.: Cantitatea de oxid de potasiu, K20, schimbabil, din complexul adsorptiv al solului. 2® Potazot. Ind. chim.: Îngrăşămînt chimic pe bază de clorură de potasiu şi clorură de amoniu, obţinut la fabricarea sodei după procedeul Solvay, cînd materia primă^ (clorura de sodiu) conţine şi clorură de potasiu. V. şî sub Îngrăşămînt. 3. Pothal-de-munte. Bot., Farm.: Sin. Arnică (v.). Var. Potbeal-de-munte, Podbal, Podbeal-de-munte. 4. Potcoava, pl. potcoave. 1. Ind. ţâr.: Piesă de oţel, aproximativ în formă de sfert de cerc sau de semicerc, care se prinde în cuie sub copitele animalelor de tracţiune (v. fig.) pentru a le proteja. o) potcoavă anterioară, cu găuri fi ietate pentru colţî, pentru cai; b) pereche de potcoave anterioare (dreapta şi stînga), de iarnă, pentru boi; 1) vedere din faţă; 2) vedere de jos; 3) vedere de sus; 4) secţiunea l-t; 5) secţiunea 11-11; 6) secţiunea HUUL Potcoava 163 Potenţial complex Potcoava. x. Potcoava. 2. Ind. piei.: Piesă de oţel, aproximativ în formă de semicerc, care se prinde în cuie sub tocul cizmei, pentru a-l proteja. 2. Potcoava. 3. Nav.: Piesă metalică în formă de potcoavă în accepţiunea Potcoavă 1 (v. fig.), la baza căreia se poate agăţa (cu ajutorul unui cîrlig) o macara pentru trecerea scotei velei mari a iahturilor echipate cu terţarole cu rulouri. Pentru ca vela să se poată terţarola rotind ghiul, potcoava cuprinde între ramurile sale ghiul, pe care se sprijină cu ajutorul unor mere (v. Măr 3) de lemn. 3. Potcoava, bolta în Tnl.: Boltă de tunel cu secţiunea supraînălţată, folosită cînd forţele verticale cari solicită bolta sînt foarte mari. E folosită, în special, la tunelele feroviare cu o singură cale. De asemenea, reprezintă soluţia cea mai bună pentru tunelele situate pe liniile electrificate, deoarece secţiunea acestora trebuie mărită, la partea superioară, cu un spaţiu de circa 0,50 m înălţime, necesar montării instalaţiilor de fir aerian (v. fig.)- Spaţiul util dat de bolta în formă de potcoavă e cel mai bine folosit, ţinînd seamă de gabaritul vagoanelor şi al locomotivelor. Acesta conduce la o cantitate mai mică de săpătură şi de zidărie, deci la un preţ de cost mai mic. Deoarece, la presiuni laterale mari, bolta în formă de potcoavă nu lucrează în bune condiţii mai arcuită, cu picioarele-drepte mai supraînălţată. 4. Potcoava de fixare. E/t.: Piesă inelată de oţel, întreruptă, servind la fixarea pe arbore a pieselor rotorului unor maşini electrice (v. fig.). Se introduce pe la un capăt al arbo- Boltâ de tunel în formă de potcoavă, pentru cale normală, simplă, electrificată (schemă). se foloseşte o boltă curbate. Sin. Boltă 3 ' b Rotor fixat pe arbore cu ajutorul potcoavei, o) potcoavă (detaliu); b) rotor cu potcoava montată (1), relui (construcţia întreruptă, permiţînd aceasta) şi se fixează în şanţul de strîngere al acestuia prin efect de arcuire sau prin sudare, după felul oţelului din care e fabricată potcoava. 5. Potcoava, vîrtejuri în Av.: Vîrtejurile cari se formează pe aripi de anvergură finită, şi cari prezintă o porţiune legată de aripă (v. Vîrtej legat) şi două ramuri cari se întind în aval. 6. Potcovar, pl. potcovari. Ind. ţâr.: Meseriaşul care face potcoave şi potcoveşte animalele de tracţiune. 7. Poteca, pl. poteci. Drum.: Drum îngust, într-o pădure sau într-o plantaţie, pe cîmp, etc., format dintr-o fîşie de teren bătătorită prin circulaţie, şi pe care se circulă numai pe jos sau călare. Prezintă importanţă deosebită potecile din păduri, în special cele de munte, cari servesc atît la circulaţie, cît şi la scosul lemnelor prin tîrîre sau cu sania. Traseul unei poteci de munte trebuie ales astfel, încît pornească *a un punct accesibil al unui drum sau al unei cai ferate forestiere, şi să asigure legătura între fundul văii şi culmile respective, de-a lungul versantelor, avînd în vedere legătura cu valea învecinată. Pe versantele mai late se proiectează poteci amplasate în lungul curbei de nivel sau cît mai aproape de aceasta, aproximativ la jumătatea coastei. Potecile destinate circulaţiei personalului de pază se execută cu lăţimea de 0,50 m, iar cele destinate circulaţiei călare se execută cu lăţimea de 0,8*** 1 m. Sin. Cărare. 8. Poteca de alunecare. Silv.: Cărare de 0,8*“1,2.m lărgime, pe care se transportă buştenii prin alunecare liberă sau prin tîrîre. Uneori, poteca de alunecare e căptuşită cu traverse de lemn sau cu prăjini. 9. Potenţial, pl. potenţiale. 1. Cic. v.: Funcţiune scalară sau vectorială de punct şi, eventual, de alte variabile, asociată unui cîmp de vectori, din care, prin anumite operaţii de derivare spaţială, se obţine Vectorul cîmp al cîmpului considerat. în multe domenii ale Fizicii, potenţialul eun concept important, care simplifică considerabil prezentarea fenomenelor şi permite, de obicei, o rezolvare mai simplă a problemelor concrete, prin reducerea numărului de ecuaţii cu derivate parţiale cari descriu fenomenul. Afară de acestea, în unele cazuri, ecuaţiile potenţialului se pot rezolva mai uşor decît ecuaţiile cîmpului, deoarece ele nu conţin derivatele funcţiunilor cari reprezintă „sursele" cîmpului (de ex. în problemele cu variaţie discontinuă a mărimilor). Cele mai cunoscute sînt potenţialul scalar (v.), folosit de obicei în ca^ul cîmpuri lor irotaţionale, şi potenţialul vector (v.), folosit de obicei în cazul cîmpurilor solenoidale. în general, vectorul cîmp G al unui cîmp de vectori, avînd divergenţa şi rotorul diferite de zero, se poate descompune în suma dintre un cîmp'irotaţional Gp, care are rotorul nul, şi un cîmp solenoidal Gs, care are divergenţa nulă: g=gp+gs, astfel încît div Gp=âiv G; rot Gp=0; divGj.= 0; rotGx=rotG. Această descompunere nu e unică, deoarece se poate adăuga, de exemplu, lui Gp, un vector avînd rotorul şi divergenţa nule (cîmp laplacian), şi acelaşi cîmp se poate scădea din Gs, fără ca rezultatul să se modifice. Vectorul cîmp Gp derivă dintr-un potenţial scalar V, iar vectorul cîmp Gs derivă dintr-un potenţial vector A, astfel încît vectorul cîmp G poate fi reprezentat astfel: G=— grad F-f-rot A. Prin aceasta, determinarea cîmpului de vectori G se reduce la determinarea potenţialelor, obţinîndu-se, în multe cazuri, ecuaţii mai simple. io. ^ complex. C/c. v.: Funcţiunea anal itică w=u-{-jv=w(z), de variabila complexă z=x-\-jy, unde j— V —1, a cărei parte imaginară v(x,y), de exemplu, reprezintă potenţialul scalar al vectorului cîmp F^ al unui cîmp de vectori dat, laplacian şi plan-paralel. în teoria funcţiunilor analitice se demonstrează că, în aceste condiţii, partea reală u(x, y) a funcţiunii w, egalată cu un parametru real, reprezintă, pentru valori constante ale parametrului, ecuaţiile liniilor de cîmp ale cîmpului de vectori, şi că vectorul cîmp F—iFx-\-jF poate fi reprezentat în complex prin conjugata complexă a produsului dintre j şi derivata funcţiunii w în raport cu -2'/ unde asteriscul indică conjugata complexă. în aceste condiţii, partea reală a mărimii complexe F e egală cu F , iar partea 11* Potenţial logarîtmîe 164 Potenţial vectOf ei imaginară e egală cu Fy . Se poate alege partea reală u[x,y) drept potenţial, în care caz v[x,y) = const. sînt ecuaţiile liniilor de cîmp. Orice funcţiune analitică e capabilă deci să reprezinte, prin părţile ei reală, respectiv imaginară, liniile de cîmp, respectiv liniile echipotenţiale (sau invers), ale unui cîmp de vectori laplacian şi plan-paralel, posibil. Pentru determinarea funcţiunii analitice care corespunde cîmpului laplacian plan-paralel dintre doua linii echipotenţiale date se folosesc anumite teoreme de reprezentare conformă (v.). i. ~ logaritmic. C/c. v.: Potenţialul scalar (v.) corespunzător problemelor de cîmpuri plan-paralele, definit prin relaţia: — grad V=G, în care G(x, y) e un cîmp de vectori într-un plan x, y, satis-făcînd condiţiile: rotG = 0; div G = p(x,y). Potenţialul logaritmic satisface ecuaţia lui Poisson în două variabile: d*2 Q>y* şi, dacă funcţiunea p(xy y) e dată în întregul plan şi tinde suficient de repede către zero în punctele de la infinit ale planului, are expresia: V(X, y)= 2^ | ^ p(*'0O- In ^ . - dx' df, 2tc In unde e o funcţiune scalară de punct cunoscută. Potenţialu scalar al acestui cîmp va satisface ecuaţia de tip Poisson: — div grad V= — a cărei soluţie, dacă funcţiunea ^ W e dată în întregul spaţiu tridimensional şi tinde suficient de repede către zero în punctele de la infinit ale spaţiului, e ’WJ i y R V(r) 4tz Ji " dv' în care integrarea se efectuează pe tot planul. Dacă funcţiunea p(x', y') e diferită de zero numai într-o regiune foarte mică 5 din plan, practic punctiformă, potenţialul logaritmic corespunzător acestui caz e p/ . 1 L ■ +const., unde e integrala funcţiunii p(x, y) pe suprafaţa S, iar r e distanţa de la punctul în care se găseşte sursa (p/^ 0) şi punctul în care se calculează potenţialul. 2. ^ scalar. C/c. v.; Funcţiune scalară de punct V, ataşată unui cîmp de vectori irotaţional (potenţial) G, definită prin relaţia: — grad F—G. Potenţialul scalar e definit cu aproximaţia unei constante; în unele probleme, această constantă se alege astfel, încît potenţialul scalar să fie nul la infinit. Prin integrarea relaţiei de definiţie a potenţialului scalar se obţine: CM V(M)=V0- l Gdr, J M0 unde V(M) e potenţialul în punctul M, V0 e potenţialul în punctul M0 , iar integrala curbilinie se efectuează pe un drum arbitrar. Se observă că diferenţa de potenţial V(A) — V(B) dintre două puncte e o mărime definită univoc, prin relaţia: _ V(A)~V(B)=\ Gdr. J a Suprafeţele pe cari potenţialul scalar V e constant se numesc suprafeţe echipotenţiale. în Fizică şi în tehnică intervine adeseori problema determinării unui cîmp de vectori G, avînd rotorul nul (cîmp irotaţional) şi divergenţa dată: ; rot G—0; divG=4'» Aici r şi r' sînt vectorii de poziţie, R~\r — r'\ , dv' e elementu l de volum corespunzător punctului avînd vectorul de poziţie r', iar integrarea se face pe întregul spaţiu. în acest mod, folosirea potenţialului permite rezolvarea simplă a problemei. Pentru problemele plane (în două dimensiuni) se foloseşte potenţialul logaritmic (v.). Dacă funcţiunea (r) e diferită dezero numai într-o regiune foarte mică din spaţiu, aceasta se asimi lează cu o „sursă punctiforma" ; notînd integrala de volum, în acest domeniu infinit mic, a funcţiunii M cu T, potenţialul scalar corespunzător acestui caz e T V—-------, 4 rui? ’ unde R e distanţa de la sursă. în cazul general al repartiţiei oarecari a „surselor", expresia generală de mai sus a potenţialului se poate obţine prin superpoziţie. în domenii multiplu conexe, potenţialul scalar poate fi o funcţiune multiformă. Exemple de potenţiale scalare: potenţialul electrostatic (v. sub Potenţial 2), potenţialul magnetic (v. sub Potenţial 2), potenţialul de gravitaţie newtonian (v. sub Potenţial 2). s. ~ vector. C/c. v.: Funcţiune vectorială de punct A, ataşată unui cîmp de vectori solenoidal G, definită prin relaţia: rot A — G. Potenţialul vector e definit cu aproximaţia gradientului unei funcţiuni scalare, adică cu aproximaţia unui cîmp de vectori irotaţional. în Fizică şi în tehnică intervine adeseori problema determinării unui cîmp de vectori G, avînd divergenţa nulă (cîmp solenoidal) şi rotorul dat: divG = 0; rot G=p, unde pe o funcţiune vectorială de punct cunoscută. Dacă se alege div A = 0, adică potenţialul vector e solenoidal, el va satisface ecuaţia: rot rot A == grad div A — /\A~ — /\A—p, a cărei soluţie, dacă funcţiunea p(r) e dată în întregul spaţiu tridimensional şi tinde suficient de repede către zero în punctele de la infinit ale spaţiului, e A(r) dv Aici r şi r' sînt vectori i de poziţie, R=\r — r'J , dv' e elementul de volum corespunzător punctului avînd vectorul de poziţie r', iar integrarea se face pe întregul spaţiu. în acest mod, folosirea potenţialului vector permite rezolvarea simplă a problemei. Exemple de potenţiale vec-toare: potenţialul magnetic vector (v.sub Potenţial 2), potenţialul lui Hertz (v. sub Po ten» ţi al 2). Potenţial, cîmp — 165 Potenţial electromagnetic general 1. /^, cîmp ~■ C/c. v., Fiz.: Cîmp de vectori a! cărui vector cîmp are rotorul nul: rot G=0. Un cîmp potenţial, numit şi cîmp irotaţional, e egal cu gra-dientul cu semn schimbat al unei funcţiuni scalare de punct, numite potenţial: _ G= —grad F. Se spune că un cîmp potenţial derivă dintr-un potenţial scalar. Dacă în locul relaţiei G= —grad F, funcţiunea G satisface relaţia: cpG — —grad F' în care 9 e o funcţiune scalară de punct, cîmpul de vectori G se numeşte biscalar sau cuasipotenţial. Condiţia necesară şi suficientă ca un cîmp de vectori să fie biscalar e ca vectorul G şi rotorul său să fie ortogonali, adică G • rot G—0, în domenii simplu conexe, cîteva proprietăţi mai importante ale cîmpurilor potenţiale sînt următoarele: Circulaţia cîmpului pe o curbă închisă arbitrară e nulă: §cG dr=0. Circulaţia cîmpului pe un arc de curbă e independentă de arc şi depinde numai de extremităţile arcului: j G clr= I G dr, J AMB ' ANB unde AMB, ANB reprezintă două arce diferite, avînd extremităţi comune. Valoarea comună a integralelor de mai sus e egală cu diferenţa dintre valorile potenţialului în punctele A şi B. Suprafeţele (sau, în plan, curbele) ortogonale liniilor de cîmp ale vectorului G sînt date de ecuaţia: F=const.; de aceea, circulaţia pe un contur oarecare, avînd extremită" ţi le pe aceeaşi suprafaţă (linie) echipotenţială, e nulă. Dacă divergenţa cîmpului potenţial e div <5=^, unde e o funcţiune scalară de. punct, potenţialul satisface o ecuaţie de tip Poisson şi G se numeşte cîmp poissonian (v. sub Potenţial scalar). Dacă ^=0- cîmpul potenţial se numeşte laplacian. Liniile de cîmp ale unui cîmp potenţial, într-un domeniu simplu conex nu pot fi linii închise, deoarece în lungul unei astfel de linii, circulaţia ar fi diferită de zero; e’e sînt fie linii deschise, cari se termină în puncte în cari divergenţa vectorului cîmp e diferită de zero, fie linii cari se termină în afara domeniului (sau la infinit). în domenii multiplu conexe, proprietăţile de mai sus există numai pentru curbele cari sînt reductibile la un punct interior, numite şi curbe de clasă zero. Pentru alte curbe, circulaţia pe o curbă închisă depinde de clasa acelei curbe şi e egală cu o constantă numită constanta ciclica. Potenţialul scalar al cîmpului, în domenii multiplu conexe, e, în general, o funcţiune multiformă. Pentru uniformizarea potenţialului scalar e necesar ca domeniuI multiplu conex să fie transformat, prin tăieturi, într-un domeniu simplu conex. Exemple de cîmpuri potenţiale: cîmpul electrostatic, cîmpul magnetic staţionar în domenii cu densitate de curent nulă, cîmpul forţelor de gravitaţie, cîmpul vitezelor în curgerea laminară. 2. gradient de C/c. v. V, sub Potenţial, cîmp ^, şi sub Gradient 1. 3. Potenţial. 2. Fiz.: Mărime fizică exprimată printr-un potenţial în sensul 1, ataşată cîmpurilor fizice. Potenţialul electric staţionar (v.), potenţialul electrostatic (v.), potenţialul magnetic vector (v.), potenţialul lui Hertz (v.)f potenţialul de gravitaţie (v.), potenţialele electromagnetice generale (v.) sînt exemple de astfel de mărimi. 4. ~ de gravitaţie. 1. Fiz. mec.: Potenţialul scalar al cîmpului de gravitaţie newtonian. Sin. Potenţial newtonian degra-vitaţie. V. sub Cîmp de gravitaţie şi sub Gravitaţiei, legea 5. ~ de gravitaţie. 2. Fiz.: în teoria relativităţii generale (v.), fiecare dintre coeficienţii g.^ ai formei pătratice fundamentale care exprimă pătratul ds2 al elementului de interval de univers în funcţiune de diferenţialele contravariante dar* ale celor patru coordonate xl în spaţiu şi în timp; ~ ds2= E sik^dxk ■ ;=1 Numirea derivă din faptul că aceşti coeficienţi, cari depind de coordonatele x* şi sînt componentele tensorului metric fundamental, determină, prin derivări, conform acelei teorii, componentele cîmpului ; de gravitaţie. 6. ~ de viteze. Fiz.: Potentialul scalar F din care derivă „ v vitezele locale v ale unui mediu material continuu în mişcare irotaţională (rott/=0): v— — grad Vp. 7. ^ electric staţionar. F/z., E/t.: Potenţial scalar (v. sub Potenţial 1) al cîmpului electric staţionar, definit prin relaţia: — grad V=E, în care E e intensitatea cîmpului electric, avînd rotorul nul: rot £=0. Potenţialul electric .staţionar are*. în general, aceleaşi proprietăţi ca şi potenţialul electrostatic (v.), cu deosebirea că suprafeţele conductoarelor nu mai sînt, în acest caz, echi-potenţiale. El e util în problemele de electrocinetică, atît în cazul conductoarelor masive, cît şi în cazul conductoarelor filiforme. Determinarea potenţialului electric staţionar în conductoarele masive, în lipsa sarcinilor electrice repartizate în volum, se face pe baza.ecuaţiei: A^=0, pe care o satisface acest potenţial,-şi-a condiţiilor ia limită, care consistă în continuitatea potenţialului pe suprafeţele de discontinuitate şi în relaţia: în care alf a2 sînt conductivităţi le celor două medii, V1 şi F2 sînt potenţialele în aceste medii, iar n e normala la suprafaţa de discontinuitate. Pe suprafaţa care separă un conductor de un dielectric, derivata după normală a potenţialului din interiorul conductorului e nulă. Sin. Potenţial electric, Potenţial electrocinetic. 8. ^ electrodinamic general. Elt.: Sin. Potenţial electromagnetic general (v.). 9. ^ electromagnetic general. Fit.: Fiecare dintre potenţialele scalar (v.) V şi vector (v.) A, introduse prin relaţiile: -grad F-y0-|^ =£, rot A =B, Potenţial electrostatic 166 Patenţi al electrostatic în cari E este intensitatea cîmpului electric şi B este inducţia magnetică, iar y0 e constanta lui Gauss, egală cu unitatea în toate sistemele de unităţi, afară de sistemul simetric al lui Gauss, în careyo— Vco (unde c0 e viteza undelor electromagnetice libere în vid), Relaţiile de definiţie de mai sus reprezintă de fapt legea inducţiei electromagnetice şi legea fluxului magnetic în regim variabil, pentru corpuri imobile în raport cu sistemul de referinţă utilizat. Sin. Potenţial electrodinamic general. în medii omogene de permeabilitate (jl şi permitivitate s, fără polarizaţie electrică permanentă şi fără magnetizaţie permanentă, legea circuitului magnetic se exprimă, în funcţiune de potenţialele electromagnetice, prin relaţia: rot rot , . W - -^5- +Yo!xs grad _=xYo!x/, în care/ e densitatea de curent, x fiind coeficientul de raţionalizare, egal cu unitatea în sistemele raţionalizate de unităţi şi egal cu 4tc în cele neraţicnalizate, Fiindcă relaţia B=rot^4 determină numai partea rotaţională a potenţialului vector, divergenţa acestui vector poate fi aleasă astfel, încît să dispară potenţialul scalar din această formă a legii circuitului magnetic. Dacă se alege div A= - relaţie cunoscută sub obţine: A A- numirea de condiţia lui Lorentz, se 2 r A(r, t) R dv', V(r, t) =_2L-f . 4to-V„ R unde r, r' sînt vectori de poziţie, i?=| r—r' | - dv dv' e elementul de volum corespunzător punctului r',c'=(Yq£^) ^ e viteza de propagare a undelor electromagnetice, iar integrarea se efectuează pe întregul spaţiu. Expresiile potenţialelor electromagnetice în regim variabil diferă de cele corespunzătoare regimului cuasistaţionar prin faptul că, Ia efectuarea integralelor, mărimile / şi p^ trebuie considerate funcţiuni de timpul t------ şi nu de timpul t, pentru care se calculează poten- ţialele, diferenţa — fiind timpul necesar propagării unei unde electromagnetice plane din punctul r' pînă în punctul r. De aceea, potenţialele electromagnetice, în cazul regimului variabil, se mai numesc potenţiale retardate (sau î n t î r-z i a t e). în cazul în care densitatea de curent şi densitatea de sarcină variază sinusoidal în timp, expresiile amplitudinilor complexe ale potenţialelor devin: 4 TTSj 9JS)e' R - dv relaţie care reprezintă o ecuaţie pe care o satisface potenţialul vector A. Din legea fluxului electric, ţinînd seamă şi de condiţia Iui Lorentz, se obţine ecuaţia: Ar-Yj.n|£ = ~£p,. pe care o satisface potenţialul scalar V, în care pp e densitatea de volum a sarcinii electrice. Soluţiile acestor ecuaţii ale potenţialelor electromagnetice (cari tind suficient de repede către zero în punctele de la infinit ale spaţiului) sînt: unde p=co/c' şi 6) e pulsaţia mărimilor. în acest caz, întîrzie-rea în intervalul de timp R/c' e echivalentă cu un defazaj —pi?. în unele probleme de unde electromagnetice se foloseşte şi un alt potenţial vector A\ definit prin relaţia: rot A'—E, în regiunile în cari divls = 0. Acest potenţial se mai numeşte potenţial vector de tip „electric11. i. ~ electrostatic. Elt.: Potenţial scalar (v.) al cîmpului electrostatic, definit prin relaţia: —grad V—E, în care E e intensitatea cîmpului electrostatic, avînd rotorul nul: rot E=0. Potenţialul scalar e definit cu aproximaţia unei constante; în problemele tridimensionale (în spaţiu) de electrostatică, această constantă se alege, de obicei, astfel, încît potenţialul să rezulte nul la infinit. în acest caz, potenţialul scalar în punctul M e numeric egal cu lucrul mecanic cheltuit din exterior pentru a deplasa un corp avînd sarcina electrică egală cu unitatea — cu o viteză suficient de mică pentru a păstra caracterul electrostatic al cîmpului — , de la infinit pînă în punctul M (se presupune că asupra corpului nu se exercită, afară de forţa aplicată din exterior, decît forţele cîmpului electrostatic). Dacă E e dat, soluţia ecuaţiei — grad V—E e fM_______ V(M)-V0 — 1 Edr, JM0 unde V(M) e potenţialul în punctulM, V0 e potenţialul în punctul M0, iar integrala curbilinie se efectuează pe un drum arbitrar. Diferenţa de potenţial V(A) — V(B) dintre două puncte A şi B, egală în acest caz cu tensiunea electrică, e o mărime definită univoc prin relaţia: cB- - V(A)-V(B)= \ Edr. Potenţialul electrostatic satisface, în medii omogene, ecuaţia lui Poisson: AV= în care e densitatea de volum a sarcinii electrice, e e permitivitatea mediului, x e coeficientul de raţionalizare (x=4tu în sistemele neraţionalizate şi x—1 în cele raţionalizate), în regiunile cu densitate de sarcină nulă, potenţialul electrostatic satisface ecuaţia lui Laplace: Av=o° Potenţialul lui Borgnîs 167 Potenţial magnetic staţionar Dacă se cunoaşte repartiţia sarcinilor electrice în cîmpu! electrostatic, potenţialul electrostatic într-un mediu omogen se poate determina cu ajutorul relaţiei generale: R în care p , ps, p^ sînt densităţile de volum, de suprafaţă şi de linie ale sarcinii electrice, repartizate în volumul V, pe suprafaţa 5, respectiv pe curba C, qk sînt sarcini punctiforme, i? = | r—r' , iar dv\ dA', ds' sînt elementul de volum, elementul de arie, respectiv elementul de arc, corespunzătoare punctului r'. Dacă repartiţia sarcinilor nu e cunoscută, potenţialul electrostatic se determină cu ajutorul ecuaţiei cu derivate parţiale de tip Poisson pe care o satisface şi al condiţiilor la limită. La suprafaţa conductoarelor, potenţialul electrostatic e con= stant, iar pe suprafeţele de separaţie dintre doi dielectrici, potenţialul e continuu, pe cînd derivata după normală a potenţialului are un salt, condiţia de trecere fiind dVi_ şf2 W1 dn 22 9^ unde Sj, e2 sînt permitivităţile celor doi dielectrici, Vx şi V2 sînt potenţialele în dielectricul 1, respectiv în dielectricul 2, iar n e normala la suprafaţa de separaţie. în problemele plan-paralele (v. sub Plan-paralel, cîmp^) de electrostatică se foloseşte potenţialul logaritmic (v.). Exemple de potenţiale electrostatice: Potenţialul unei sarcini punctiforme q e 4 izzR ’ unde R e distanţa de la punctul în care se găseşte sarcina q. Aceeaşi expresie o are şi potenţialul în exteriorul unui corp sferic încărcat uniform (superficial sau în volum) cu sarcina q. Potenţialul creat de o sarcină repartizată uniform cu densitatea de suprafaţă pe un plan e xPe f—£.m. unde x e distanţa de la plan. Potenţialul creat de o sarcină repartizată uniform cu densitatea de linie pe o dreaptă e xp/ 1 In — , 2 Tce r unde r e distanţa de la dreaptă. La toate aceste expresii se poate adăuga o constantă arbitrară. î. ~ul lui Borgnis. E/t.: în teoria ghidurilor de undă (v.), funcţiune scalară de punct TJ, definită pentru cazul undelor transversal-magnetice prin relaţiile: 1 o)2U 1 $2U e)5iâ53 Hx = 0; H< şi, pentru căzu /«Yoe j<»Yq£ Q)u '3 OS3 ^2 9 ^2 undelor transversal-electrice, prin relaţii jcoYo!^ jcoYoîj. q)U h9= 3 1 C)2u K 05i95»' în cari Ev E%, E3, Ht, H2, H3 sînt componentele cîmpului electromagnetic în sistemul de coordonate curbilinii ortogo- nale Ea;H3, avînd coeficienţii metrici h±= 1 ; h2’, h3; mediul de propagare e presupus omogen, isotrop, dielectric, cu per-mitivitatea s şi permeabilitatea j*, y0 e constanta lui Gauss, iar mărimile cîmpului variază sinusoidal în timp, cu pulsaţia . Potenţialul lui Borgnis satisface ecuaţia: l[-Afe^LiL şi e util în rezolvarea problemelor de unde electromagnetice, în sistemele de coordonate sferice şi cilindrice generale, per-miţînd deducerea tuturor componentelor cîmpului din două funcţiuni scalare cari satisfac ecuaţia undelor. în cazul sistemelor de coordonate cilindrice, potenţialul lui Borgnis coincide cu componenta pe axa z a potenţialului lui Hertz (v.) de „tip electric", respectiv de „tip magnetic". 2. ~ul lui Hertz. E/t.: Potenţialul vector (v.)II al cîmpului electromagnetic, care satisface relaţiile: YoC(rotf7.)='^: graddivn-w|^=£, în care E e intensitatea cîmpului electric şi H e intensitatea cîmpului magnetic în mediul omogen de permitivitate e şi permeabilitatea ţx, y0 fiind constanta lui Gauss. Sin. Vectorul lui Hertz. Potenţialul lui Hertz e legat de potenţialele electromagnetice (v.) prin relaţiile: — div II = F; m - Yo^¥=«. cari asigură îndeplinirea condiţiei lui Lorentz (v, Lorentz, condiţia lui ^). Introducerea potenţialului lui Hertz permite deducerea componentelor cîmpului electromagnetic din trei funcţiuni scalare de punct (componentele vectorului lui Hertz), în locul celor patru componente scalare ale potenţialelor electromagnetice. Potenţialul lui Hertz e util pentru rezolvarea problemelor de unde electromagnetice în dielectrici; în acest caz, ecuaţia pe care o satisface e: An-Yi^|Ş=o şi relaţia din E şi II devine: E — rot rot II. Uneori se foloseşte potenţialul „magnetic" al lui Hertz II' (potenţialul II se mai numeşte potenţialul „electric“ ai lui Hertz), definit prin relaţiile: Y0^ rot • 9^2 Q)t = E: — rot rotii' —H , m pentru medii în cari densitatea de curent şi densitatea de sarcină sînt nule. 3. ~ magnetic staţionar. E/t.: Potenţial scalar (v.) al cîmpului magnetic staţionar, definit prin relaţia: -grad Vm=H, în care H e intensitatea cîmpului magnetic staţionar, în regiuni în cari densitatea de curent e nulă, pentru ca vectorul cîmp H să aibă rotorul nul: rotH=0. Potenţial magnetic vector 168 Potenţial de umiditate Potenţialul magnetic staţionar e o funcţiune neuniformă de punct, fiind definit, de obicei, în domeniul multiplu conex exterior conductoarelor parcurse de curent electric staţionar. în cazul unui conductor filiform parcurs de curent electric, potenţialul magnetic staţionar într-un mediu omogen e egal cu produsul dintre mărimea xy0/47r:, intensitatea curentului i din conductor şi unghiul solid sub care se vede circuitul F al curentului din punctul P, în care se calculează potenţialul» k fiind coeficientul de raţionalizare (x=1 în sistemele raţio" nalizate şi x=47rîn sistemele neraţionalizate), iary0, constanta universală a lui Gauss, egală cu unitatea în sistemele obişnuite 1 de unităţi, afară de sistemul Iui Gauss, undey0=—, c0 fiind co viteza de propagare a luminii în vid. Sin. Potenţial magnetic neuniform. î. ~ magnetic vector. Elt.: Potenţial vector (v. sub Potenţial 1) al cîmpului inducţiei magnetice, introdus prin relaţia: rot Ă=B, în care B e vectorul inducţiei magnetice, avînd divergenţa nulă. în regim cuasistaţionar şi în medii omogene, potenţialul magnetic vector se exprimă în funcţiune de densitatea de curent j din conductoare, prin relaţia: A(r) = f /(O Itc J R dv', in care r, r mediului, R-- 4t sînt vectori de poziţie, (z e permeabilitatea = | r — r' | , dv' e elementul de volum corespunzător punctului r', x e coeficientul de raţionalizare, y0 e constanta lui ^Gauss, iar integrarea se efectuează pe întregul spaţiu. în cazul unui curent filiform T parcurs de curentul electric i, potenţialul vector e A(r) = xv^u 4 TU dr' rw' Potenţialul magnetic vector e util la calculul cîmpfirilor magnetice ale curenţilor staţionari. De exemplu, potenţialul vector în cazul unei linii bifilare, parcurse de curenţi i egali şi de sensuri contrare, e nh., 2 tu d1 unde u e versorul paralel cu conductoarele, iar d1 şi d2 sînt distanţele pînă la cele două conductoare. ... a. ~ magnetostaiic. E/t.; Potenţial scalar (v.) al cîmpului magnetostatic, definit prin relaţia: — grad Vj^—H, în care H e intensitatea cîmpului magnetostatic, avînd rotorul nul: rot H=0. Potenţialul magnetostatic are proprietăţi asemănătoare cu ale potenţialului electrostatic (v.) şi se determină, în funcţiune de densitatea sarcini lor magnetice de polarizaţie, printr-o relaţie analogă celei corespunzătoare potenţialului electrostatic. 3. ~ retardat. Elt.: Fiecare dintre potenţialele electromagnetice generale corespunzătoare regimului variabil (v. sub Potenţial electromagnetic general). Sin. Potenţial întîrziat. 4. Potenţial. 3. Fiz.: Funcţiune caracteristică termodinamică (v.), care ia valori minime în stări de echilibru, în condiţii corespunzătoare de izolare faţă de exterior. Exemple: energia liberă (v.), entalpia liberă’(v.), etc. Sin. Potenţial termodinamic. 5. ~ chimic. Chim. fiz.: Energia liberă parţial molară: Hf) ^ U * JP,T,nltn2 a unui sistem fizicochimic, de exemplu a unei soluţii, cînd acesteia i se adaugă 1 mol de substanţă disolvată într-o mare cantitate de soluţie, astfel încît molul de substanţă adăugată să fie neglijabil faţă de numărul total de moli disolvaţi. Potentialul chimic variază cu temperatura & ) _s UrjPiN ■» (unde Sj reprezintă entropia parţial molară) şi cu presiunea: =v- l d? h. n ‘ T.N (unde F. reprezintă volumul parţial molar al componentului i). într-un amestec de gaze, potenţialul chimic pentru fiecare component e dat de relaţia: ţi.=.[A + RT In a., în care reprezintă potenţialul chimic standard al componentului i, iar a. e activitatea acestui component. într-un sistem eterogen, la echilibru, o. într-un astfel de sistem, potenţialul chimic al unui component are aceeaşi valoare în toate fazele între cari e repartizat componentul şi cari sînt în echilibru. La punerea în contact a două subsisteme cu potenţiale chimice diferite, sistemul cu potenţial chimic mai mare cedează masă celui cu potenţial chimic mai mic. 6. ~ul lui Gibbs. F/z.; Sin. Entalpie liberă (v.). 7. ~ termodinamic. Fiz. V. Potenţial 3. 8. ~ termodinamic isohar. Fiz.: Sin. Entalpie liberă (v.), 9. Potenţial. 4. Fiz.: Energie potenţială, sau, în general, orice funcţiune de stare de dimensiunea energiei, interpretabilă ca energie potenţială. 10. /v/, bariera de Fiz. V. Bariera de potenţial, 11. ~ capilar. Ped., Geot.: Sin. Potenţial de umiditate (v.). 12. ~ cinetic. Mec., Fiz. V. Lagrange, funcţiunea lui 13. /v/ de umiditate. Geot., Ped.: Energia cu care apa e reţinută în sol, respectiv în pămînt (v.), egală cu lucrul mecanic necesar pentru a îndepărta unitatea masei de apă din unitatea masei de sol sau de pămînt. Se exprimă, de obicei, prin logaritmul decimal al înălţimii (sucţiunii), în centimetri, a coloanei de apă necesare să compenseze o anumită forţă de reţinere a apei în soi şi se notează cu pF. Pentru un sol sau pentru un pămînt dat, p? variază cu umiditatea, aceeaşi valoare a lui pF corespunzînd unei umidităţi (în %) mai mici la un sol nisipos decît la un sol argilos. Fiecărei constante hidro-fizice a solului, respectiv a pămîntului, îi corespunde o anumită valoare pF, care poate deveni 0 pentru un sol imbibat cu apă şi 7 pentru un sol uscat la 105°. Pentru acelaşi sol, curba de uscare (v. fig.) e diferită de cea de umezire, pentru aceeaşi energie de reţinere a apei, solul conţinînd mai multă apă, cînd se usucă, decît atunci cînd se umezeşte. Există, deci, un isterezis puternic, exprimat prin suprafaţa dintre cele două curbe (bucla de isterezis), care explică faptul că uscarea părţii superioare a solului prin evaporare atrage numai o slabă mişcare ascendentă a apei din orizonturile mai adînci şi mai umede. După natura materialului care constituie solul sau pămîntul respectiv, curbele cari reprezintă relaţia pV=f(w) sînt diferite, deosebindu-se: materiale cu structura rigida (de ex.: creta, ipsosul, etc.), la cari curbele prezintă două porţiuni practic Potenţial elastic 169 Potenţial de difuziune verticale (de Ia pF=0 la pF=2,8, respectiv de la ^>F=4,5 în sus, unite printr-o porţiune curbă, care se apropie de orizontală) (v. fig. /, curba 1); pâmînturi incompresibile (de ex.: I N $ ti f- 10 70 30 Umiditate w, % 1 un so 20 25 30 35 40 45 50 Umezeala solului, m °/o E Felul metodei Numirea metodei Domeniul de folosire {pF) Directă Cu placă poroasă — cu coloană de apă 0-2 — cu vid 1-3 Cu tensiometre 0-3 Prin centrifugare 3-4,5 Cu membrană de presiune 0-4 Prin consolidare 2-4 Ind irectă Coborîrea punctului de îngheţ 3-4 Desecare în vid 4,5-7 Cu doze electrorezistive 3-7 Pe teren, măsurarea potenţialului se face, cu bune rezultate, cu_ajutorul tensiometrelor (v. şi sub Sucţiune). Sin. Curbele de variaţie ale relaţiei p? — /(%'), I) curbele de uscare (dreapta) şi de umezi re (stînga) pentru principalele categorii de pămînturi; //) valorile pF şi umezeala corespunzătoare unor constante fizice determinate la două soluri; o sol fin nisipos; b) sol lutos care trece din stare uscată în stare umedă; c) solul de la 2. trecînd din stare umedă în stare uscată; A) sol uscat la 105°; B) umezeală relativă 50% ; C) umezeală relativă 75%; D) umezeală relativă 98%; £) coeficient de ofilire; F) capacitate de cîmp; G) echivalent de umezeală; H) capacitate maximă de reţinere a apei, nisipul, pietrişul), la cari volumul nu e practic influenţat de umiditate, deci curbele au un aspect asemănător cu ceie precedente (v. fig. /, curba 2); pâmînturi foarte compresibile (de ex. argilele grase), la cari curbele sînt formate din două ramuri cu concavităţi opuse, unite printr-o inflexiune în zona mijlocie a diagramei (v. fig. /, curba 3); pâmînturi semi-compresibile (de ex.: argilele nisipoase, argilele prăfoase), cari au o comportare intermediară între cele cu structură rigidă şi cele foarte compresibile (v. fig. I, curba 4). Determinarea în laborator a potenţialului de umiditate, avînd în vedere domeniul larg de variaţie a valorilor pF, nu poate fi făcută printr-o metodă unică. Astfel, în domeniul de uscăciune (^F^4) se măsoară presiunea vaporilor; pentru umiditate corespunzînd coeficientului de ofilire pînă la echivalentul de umiditate (^>F=4***3) se foloseşte scăderea punctului de îngheţ; în cazul umidităţii foarte mari se utilizează tuburi umplute cu sol, care a fost umezit prin capi Iar itate. în practică se recomandă adoptarea a cel puţin trei metode (v. tabloul), fiecare acoperind un anumit interval de p?. Potenţial de sucţiune, Potenţial capilar (termen folosit în special în Pedologie). i. ~ elastic. F/z., E/t.; Sin. Energie de deformaţie elas-tică (v. sub Energie 1). а. groapa de Fiz.: Regiune din spaţiu în care energia potenţială a unui punct material (corespunzătoare unor forţe conservative) are valori sensibil mai mici decît în rest. Sin. Albie de potenţial. Conform legilor ^Mecanicii clasice, un punct material nu poate părăsi groapa de potenţial, dacă energia sa totală nu-depăşeşte energia potenţială corespunzătoare „adîncimii“ Variaţia energiei potenţiale a unei gropi I de potenţial. în Mecan ica particule a în prezenţa nucleulu cuantică se arată că'există pro- atomic, babiIitatea ca acest fenomen să r0) raza nucleului, se producă. Exemple de gropi de potenţial: interiorul unui solid (pentru electron), nucleul ato-mic (pentru particulele a) (v. fig, etc. V. şi Barieră de potenţial. 3. ^hidroenergetic. Hidr.: Energia totală de care dispun (anual) apele unui teritoriu situate deasupra nivelului mării, Există potenţial brut şi potenţial net; la evaluarea potenţialului net se ţine seamă de pierderile de sarcină, pierderile de apă, etc. 4. ~ul unui exploziv. Expl.: Energia care se poate elibera printr-o explozie, egală cu lucrul mecanic (exprimat, de obicei, în kilogrammetri) efectuat de presiunea gazelor de explozie a unei anumite cantităţi de exploziv. Se determină cu bomba Trauzl (v. Trauzl, bomba ~). 5. Potenţial. 5. Fiz., Chim.: Sin. Diferenţă de potenţial, Tensiune. Folosirea termenului potenţial în această accepţiune e neobişnuită. б. ~ de contact. Fiz. V. Tensiune de contact. 7. ~ de contact lichid. Chim. fiza: Sin. Potenţial de difuziune (v.), Tensiune de difuziune. 8. ~ de descârcare al unui ion. F/z., E/t.: Diferenţa de potenţial minimă la care ionii de o anumită specie încep să se descarce în mod continuu şi vizibil pe electrod. Potenţialul de descărcare al unui ion trebuie să fie egal cu potenţialul reversibil al electrodului, a cărui expresie după Nernst e: , RT . + e=eo+lF]na^Z* Potenţialul de descărcare ai unui ion nu e o constantă, deoarece depinde de activitatea a^z+ a ionilor din soluţie. în practică se obişnuieşte să se ia pentru calcule aproximative, ca valoare a potenţialului de descărcare, valoarea potenţialului standard. 9. ~ de difuziune. F/z., E/t.: Diferenţa de potenţial la contactuI a două soluţi i de concentraţi i diferite. Sin. Potenţial de contact lichid. Cazul cel mai simplu e acela a două soluţii din acelaşi electrolit la concentraţii diferite (respectiv la activităţi diferite). Expresia potenţialului de difuziune pentru două soluţii cu activităţile ionice ax şi a2 pentru cazul aL>a2 e: mp-mnRT ZF i wl In JL a. unde m.e mobilitatea cationului si m e mobilitatea antonului. p ■ n Valorile potenţialului de difuziune sînt, în general ,mici, cînd electrolitul e o sare neutră; ele pot fi mari, în cazul cînd electrolitul e un acid sau o bază, deoarece ionii H+ sau, respectiv, OH”, ai acestora, au viteze foarte mari faţă de cele ale ioni lor cu cari sînt asociaţi în moleculă. Potenţial de electrod 170 Potenţial electrocinetîc Potenţialul de difuziune poate fi eliminat sau, în orice caz, redus la valori neglijabile, folosind o punte de sare for-mată dintr-un tub desticlă recurbat în formă de U şi conţinînd o soluţie concentrată de clorură de potasiu sau de amoniu, prin intermediul cărei a se face legătura între cele două soluţi i. Puntea de sare e folosită la determinarea tensiunii electromotoare a pilelor atunci cînd e necesară eliminarea potenţialului de difuziune, de exemplu determinarea exponentului pH cu electrod indicator de hidrogen. 1. ~ de electrod. F/z., Elt.: Diferenţa de potenţial care apare la suprafaţa de separaţie dintre un metal şi o soluţie de electrolit, datorită repartiţiei sarcinilor (v. sub Electrod 2) sub acţiunea unui cîmp electric imprimat. Prin interfaţă se efectuează un schimb de particule încărcate între metal şi ionii electrolitului. Dacă, de exemplu, potenţialul chimic al ionilor în metal e mai înalt decît al soluţiei, ionii de metal trec în soluţie, suprafaţa metalului rămînînd încărcată negativ şi, ca urmare, la limita dintre faze (metal/soluţie) apare un dublu strat electric; diferenţa de potenţial care apare în stratul dublu împiedică disolvarea în continuare, stabiIindu-se un echilibru .Dacă potenţialul chimica! ioni lor de metal în soluţie e mai înalt decît al celor din metal, ionii metalului din soluţie trec pe suprafaţa metalului, care se încarcă pozitiv. Potenţialul de electrod poate fi calculat din condiţia generală de echilibru, conform căreia, la echilibru, lucrul mecanic util maxim al transformării reversibile e egal cu zero. Expresia potenţialului de electrod s, cunoscută sub numele de relaţia lui N e r n s t, are forma: (1) RT e=e°+iFlnak, unde e0 e potenţialul normal de electrod (potenţialul la care activitatea ionilor din soluţie e egală cu 1), R e constanta gazelor, T e temperatura absolută, F e constanta lui Faraday, z e valenţa şi g-—q>^ nu depinde de drumul parcurs, ci numai de palorile potenţialului în punctele extreme. Deci, dacă funcţiunea 9 e uniformă, iar curba e închisă, circulaţia e nulă: • ds=o, Mişcarea potenţială e plană dacă orice dreaptă dusă perpendicular pe planul de bază întîlneşte, în plane paralele cu acesta, elemente mecanice identice (traiectorii, viteze, presiuni). Rezultă că liniile de curent sînt paralele cu planul de bază, iar suprafeţele echipotenţiale sînt cilindri, avînd ca directoare curbe conţinute în acelaşi plan, ortogonale liniilor de curent, i/ = grad 9, = 0. Proprietăţile generale ale mişcărilor potenţiale plane derivă din cele ale mişcărilor potenţiale în spaţiu. Viteza într-un punct şi componentele ei sînt: „ =12. 0# ’ J o)y Componentele vitezelor se pot calcula şi din funcţiunea de curent T, fiind, respectiv: v* dy: ’ 3* ' Potenţialul de viteză şi funcţiunea de curent sînt funcţiuni armonic conjugate. Liniile echipotenţiale şi liniile de curent formează o reţea ortogonală care constituie spectrul hidrodinamic al mişcării. Mişcarea e irotaţională: 3®, 3»* 3* 3y Circulaţia într-un domeniu simplu conex e nulă: î/*ds=o. Debitul în mişcare permanentă, între două linii de curent ^A » e e§a* cu diferenţa dintre valorile funcţiunii de curent respective: Qab^b-^a- Datorită proprietăţilor potenţialului de viteză şi ale funcţiunii de curent, mişcările potenţiale plane pot fi studiate prin intermediul funcţiunilor analitice de variabilă complexă, asimilînd partea lor reală cu potenţialul de viteză, iar pe cea imaginară, cu funcţiunea de curent. Funcţiunea analitică de variabilă complexă w(z), care exprimă o anumită mişcare potenţială, se numeşte potenţialul complex (v.) al acelei mişcări. Prin înmulţirea potenţialului complex cu j=V —1 se obţine o altă mişcare potenţială, în care rolul liniilor de curent şi al celor echipotenţiale e inversat. Prin adunarea a două potenţiale complexe se obţine o nouă mişcare potenţială plană compusă. Prin derivarea potenţialului complex al mişcării în raport cu variabila z rezultă viteza conjugată: âw âjs în natură se întîlnesc numeroase exemple de mişcări potenţiale plane: surse pozitive şi negative, mişcări între pereţi sub diferite unghiuri, mişcări paralele cu ocolirea unor obstacole de diferite forme, scurgerea peste deversoare, etc. 9. Potenţiala, temperatura ~ ■ Meteor. V. sub Temperatura aerului.’ 10. Potenţiale, curbe algebrice Geom.: Curbe algebrice plane reprezentate, în raport cu un reper cartesian, de o ecuaţie: (1) ’ F(x,y) = 0, în care F(x,j) e un polinom de gradul n care verifică ecuaţia lui Laplace: (2) Un polinom de gradul n în raport cu variabila complexă Z=x+iy: (3) fiz) = *<,?!’+a1Zn~/'-\-----I-Vl^+a« ("o^3) ai cărui coeficienţi a. sînt ei înşişi numere complexe, poate fi pus sub forma: (4) /(^=P(x,j) + / Q(X'j), Potenţîometrie 172 Potenţîometru radio P şi Q fiind polinoame de gradul n în x, y cu coeficienţi reali cari verifică ecuaţia (2). Prin urmare, ecuaţiile: /P(xj)=0 \SK>’)=o (5) reprezintă două curbe algebrice potenţiale de ordinul n, ale căror puncte comune sînt .imaginile rădăcinilor ecuaţiei: m=o, tangentele la cele două curbe (5) în aceste puncte fiind per-pendiculare. Dacă una dintre curbele (5) admite un punct multiplu de ordin ţz,, cele tangente în acest punct formează un fascicul de drepte cari determină unghiuri egale între ele, avînd ca . 2 TU masuri —- • t* Cele jz centre de curbură corespunzătoare ramurilor curbei în gunctul multiplu sînt colineare. în cazul în care M e un punct multiplu comun curbelor (5), dreptele centrelor de curbură corespunzătoare coincid. i. Potenţîometrie. Chim.: Sin. Electrometrie (v. Electrometrie 2). a. Potenţîometru, pl. potenţiometre. 1. Elt.: Montaj folosit pentru divizarea tensiunii electrice. E format, în general, dintr-un rezistor a cărui rezistenţă poate varia continuu sau în trepte şi la bornele căruia se aplică tensiunea care trebuie divizată, fracţiunea de tensiune de realizat fiind obţinută între două puncte de pe rezistor şi fiind egală cu căderea de tensiune dintre aceste puncte (v. fig. /). Dacă R e rezistenţa totală a potenţîometru Iui —• între bornele a şi b—-şi r e rezistenţa interceptată între bornele c şi d (considerate în gol), ecuaţia de funcţionare a potenţiometrului e: ,01 —o cf I. Potenţîometru rezistiv cu un etaj» 2 R 1 tensiunea aplicată putînd fi alternativă sau continuă. în practică, bornele a şi c sînt comune. Există şi potenţiometre cu mai multe etaje (v. fig. II). Ecuaţia de funcţionare a acestora e iar r. e rezistenţa t-1 i unde R. e rezistenţa totală a etajului /, interceptată de etajul / pe rezistenţa totală a etajului (/—1) în cazul tensiunilor înalte, potenţiometrul, numit în acest caz divizor de tensiune (v. Divizor de tensiune 1), se obţine cu ajutorul unor condensatoare identice, conectate în serie | I Ţ------ ■ -oc X T t o— ~od b o-----1 II, Potenţiometru rezistiv cu trei III. Potenţîometru cu divizor de ten-etaje. siune capacitiv. (v. fig. ///). Dacă nx e numărul total de condensatoare ale potenţiometruiui şi n% e numărul de condensatoare între bornele c şi d ale potenţiometrului (considerate în gol), ecuaţia de funcţionare e: H s. Potenţîometru. 2. E/t., Telc.: Rezistor (v.) variabil, cu borne de acces atît la cursor cît şi la cele două capete, utilizabil în montaj de potenţiometru (v. Potenţiometru 1). Se construieşte, de obicei, cu mişcare de rotaţie a cursorului, care e fixat pe un ax acţionabil cu mîna sau mecanic. După natura şi dispoziţia materialului rezistiv folosit (v. sub Rezistor), se deosebesc: potenţiometre chimice şi potenţiometre bobinate. Pentru a obţine un interval larg de variaţie a tensiunii de ieşire (în raport cu precizia de stabilire a unei valori date a acestei tensiuni) se utilizează potenţiometre cu unghi total de rotaţie mai mare decît 360°, în cari materialul rezistiv e dispus pe un suport elicoidal, pe care se deplasează cursorul (potenţiometre elicoidale) Potenţiometrele se folosesc, în Electronică şi în Automatică, pentru reglaje manuale sau automate de nivel (sau ca rezistoare de valori reglabile) cu diferite legi de dependenţă a valorii rezistenţei de unghiul de rotaţie al cursorului: potenţiometre lineare, logaritmice, exponenţiale, etc, în aparatele electronice şi de radio se folosesc şi potenţiometre duble, cu axuri concentrice, cari comandă independent două rezistoare variabile, eventual echipate şi cu între-ruptoare, comandate de acelaşi ax în trecerea de la poziţia de repaus la poziţia corespunzătoare începutului cursei. 4. ^ radio. Elt., Telc.: Potenţiometru folosit în apara-tajul electronic şi de radiocomunicaţie, de obicei de putere mică. Se folosesc două tipuri constructive de potenţiometre; bobinate şi chimice. Potenţiometrele bobinate sînt formate d'intr-un conductor de rezistenţă (de manganină, nichelină, crom-nichel sau alt aliaj cu rezistivitate mare), înfăşurat pe un suport izolant, de obicei o bandă de material fibros, care se în-covoaie apoi în formă de cerc, astfel încît cursorul —■ solidar cu un ax care se roteşte — să alunece pe muchia exterioară (v. fig. /). Sîrma poate fi neizolată sau izolată, fie prin oxidare, fie cu email; în acest caz, izolaţia se înlătură în locurile prin cari trece cursorul. Potenţiometrele bobinate se construiesc cu rezistenţe de la cîţiva ohmi pînă la cîteva zeci de mii de ohmi şi disipează, în funcţiune de dimensiunile lor, puteri de la cîteva fracţiuni de watt pînă la cîţiva waţi. Legea de variaţie a rezistenţei cu unghiul de rotire al cursorului poate fi lineară sau nelineară; variaţia nelineară a rezistenţei se obţine, fie prin modificarea secţiunii suportului în lungul circumferenţei potenţiometrului, fie prin bobinarea cu pas variabila sîrmei. Cînd sînt necesare rezistenţe cu valori foarte mici, cursoru I alunecă chiar de-a lungul firului. Forma cea mai simplă a unor astfel de potenţiometre e un disc cu o singură spiră fixată pe circumferenţa lui, care se roteşte, făcînd contact cu cursorul fix. Prin dispunerea în elice a suportului bobinat s-au construit potenţiometre cu un unghi total de rotire multiplu de 360°. Potenţiometrele bobinate au o bună stabilitate în timp şi o precizie înaltă, nu produc perturbaţii (zgomote), sînt robuste I. Potenţiometru bobinat, I) carcasă (suport); 2) conductor de rezistenţă; 3) cursor; 4) ax pentru roti rea cursorului; 5) cursor suplementar; 6) inel intermediar pentru conexiunea cursorului; 7) borna cursorului; 8.9) bornele extremităţilor potenţiometrului. Potenţîometru 173 Poternă //. Potenţiometre chimice, a) de construcţie deschisa; b) de construcţie închisa, şi durabile. Ele se folosesc, în diverse aparate electronice, ca divizoare de tensiune sau ca rezistenţe variabile. Potenţiometrele chimice sînt formate dintr-un strat conductor (particule conductoare înglobate într-un liant), de forma unui arc de cerc (de obicei de circa 270°), depus pe un disc izolant (v. fig. //). Cursorul e în contact electric cu borna mediană apotenţiometrului, de obicei prin intermediul unei şaibe metalice, avînd un contact alunecător sau rostogolitor cu compoziţia conductoare; în primul caz, extremitatea cursorului e echipată cu o mică piesă cilindrică de cărbune sau de grafit, care alunecă pe stratul conductor, iar în al doilea caz, contactul e asigurat de o rolă, sau cursorul are forma unei şaibe flexibile, contactul fiind asigurat prin apăsarea şaibei de către un braţ solidar cu axul potenţiometru lui. Potenţiometrele chimice se fabrică pentru rezistenţe de la circa 1 kO la 5 MQ şi pentru puteri disipate de ordinul fracţiunilor de watt. Variaţia rezistenţei cu unghiul de rotire al cursorului poate fi lineară sau nelineară; se utilizează în mod special potenţiometre chimice cu variaţie logaritmică şi cu variaţie exponenţială a rezistenţei. Dependenţa nelineară a rezistenţei rezultă din forma specială a suprafeţei pe care e depus stratul conductor, din numărul de acoperiri succesive, din grosimea stratului de acoperire, din compoziţia lui. Potenrţiometrele chimice au o construcţie simplă, sînt puţin costisitoare şi au inductivitate proprie şi capacitate proprie mici; în schimb, ele au o durată de funcţionare relativ scurtă, precizie redusă, cum şi alte inconveniente, ca, de exemplu, o rezistenţă de contact relativ mare între cursor şi stratul conductor (de obicei de ordinul 10* * * 100 O). De asemenea, ele produc tensiuni perturbatoare (zgomote) relativ mari, în special în cazurile în cari sînt parcurse şi de un curent continuu. Ele se folosesc în amplificatoare şi radioreceptoare, pentru reglajul amplificării şi al caracteristicii de frecvenţă, în diverse aparate de măsură, ca divizoare de tensiune reglabile sau ca rezistenţe variabile, etc. 1. Potenţîometru. 3. Fiz., Elt., Chim. fiz.: Sin. Compensator (v. Compensator 4). 2. ^ de curent continuu fotoeSectric cu reglare automata. Elt.: Potenţiometru (compensator) de curent continuu cu reglare automată, în care calea de reacţie utilizează celule fotoelectrice pentru sezisarea abateri™ lor oglinzii galvanorne-trului de control de la poziţia de echilibru (v. fig. /). Tubul V, rezisto-rul R4şi tuburile V1 şi V2, stabilizatoare de tensiune, constituie cele patru laturi ale unui montaj în punte; circuitul serie, format din rezistorul R* unui po- şi celulele fotoelectrice CFE constituie un divi-zor de tensiune prin intermediul căruia se aplică tubului V o tensiune variabilă. Un instrument indicator (un miliampermetru) e conectat în diagonala de.măsură a punţii; curenţii şi tensiunile în circuit / 0 G Do- II. Montaj pentru măsurarea tensiunilor. se reglează astfel, încît prin miliampermetru să nu treacă curent, cînd bornele a, b sînt scurt-circuitate. Tensiunea de măsurat se introduce în circuitul potenţio-metrului la bornele ob, prin intermediul montajului din fig. II, dacă se măsoară o diferenţă de potenţial sau o tensiune electromotoare, sau al montajului din fig. III, dacă sejnăsoară un curent. Tensiunea necunoscută propriu-zisă, respectiv curentul, se conectează Ia 'bornele CD ale montajelor auxiliare. Prin aplicarea tensiunii necunoscute (v. fig. II), un curent trece prin bobina G a galvanometrului şi prin rezistorul etalon Rx şi produce rotirea oglinzii O, solidară cu bobina galvanometrului; din a-ceastă cauză, fasciculul de raze luminoase reflectat de această oglindă va produce o iluminare diferită a celor două celule fotoelectrice: fasciculul de raze trece printr-un sistem de prisme astfel aranjate, încît deviaţia fasciculului să producă o creştere a [iluminării uneia dintre celule şi o micşorare pentru cealaltă. Se modifică, astfel, conductivitatea celulelor şi, deci, tensiunea aplicată grilei tubului V. Prin introducerea tensiunii străine la bornele ab, un curent circulă prin şi prin miliampermetru. Polaritatea tensiunii aplicate la bornele ab fiind cea corespunzătoare, rezultă că ultimul curent e în opoziţie cu primul. Dacă nu sînt egali, sursa a cărei tensiune se măsoară va debita un curent care va produce o deviere a bobinei galvanometrului, produ-cînd modificarea tensiunii de grilă a tubului şi a curentului prin Rx. Acerstă modificare va continua pînă cînd căderea de tensiune în Rx va fi egală cu tensiunea aplicată, necunoscută; curentul debitat de potenţiometru prin bornele ab e atunci direct proporţional cu tensiunea necunoscută şi miliamper" metrul, convenabil etalonat, va da direct valoarea ei. Echilibrarea se face, practic, instantaneu, şi dispozitivul poate fi considerat un potenţiometru (voltmetru) de rezistenţă infinită. Scara de măsură depinde de valoarea rezistorului etalon Rr: pentru Rx=10 H, tensiunea maximă de măsurat e de 0,1 V; pentru ^=10 000 Q e de 100 V. Pentru măsurarea curenţilor, cu montajul din fig. III, condiţiile de echilibru sînt aceleaşi, fără să treacă, însă, un curent prin galvanometru; pentru aceasta trebuie ca tensiunea la bornele PQ ale acestuia să fie * nulă. Curentul măsurat e dat de relaţia (v. fig. ///): III. Montaj pentru măsurarea curenţilor. ■^2+^3 -1, I. Schema punţii de măsurare c tenţiometru automat, I) fasciculul luminos de la oglinda galvanometrului; 2, 3) bornele de alimentare cu tensiune continuă; a, b) bornele de apli care a tensiunii de măsurat. I fiind curentul care e măsurat de miliampermetru. O alegere convenabilă a lui R2-fR3 permite măsurarea de curenţi de valori foarte diferite. Eroarea maximă de măsurare e pentru tensiuni de ordinul a 10~5 V şi curenţi de ordinul a 2x10-8 A. Pentru valori mai mari, precizia măsurării e limitată de precizia aparatului indicator. s. Poternâ. pl. poterne. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţie medievale şi în cele pol igonale, ieşire secretă amenajată într-un rampart, pentru a asigura ieşirea în şanţ a asediaţilor din cetate, la adăpost de vederea asediatorului. La fortificaţiile bastionate, poternele erau aşezate în spatele curtinei, aceasta constituind partea cea mai ferită a frontului. Uneori, poternele se confundă cu barbacanele (v.). Pothânot, problema Iul — 174 Potrivire în lucrările de fortificaţie mai noi, poternele erau şi galerii subterane, cari legau interiorul forturilor cu elementele izolate de apărare (caponiere, cazemate), aşezate în contra-escarpă (v.)„ 1. Pothenot, problema lui Topog., Geod. V. sub Inter-secţiune 2. 2. Potier, triunghiul lui E/t. V. sub Triunghi de scurt-circuit. 3. Potilat. Ind. ţâr.: Pînză fină, foarte subţire. (Termen regional.) 4. Potîmiche, pl. potîrnichi. Zool. V. sub Phasianidae. 5. Potnogi, sing. potnog. Ind. ţâr.: Cele două scînduri mici de la războiul de ţesut, cari sînt legate cu nişte sfori sub iţe, şi cari sînt mişcate cu picioarele, de ţesătoare, cînd vrea să schimbe iţele. Sin. Pedale, Iepe, Călcători, Tălpiţe, Ponogi, Schimbători. V. şl sub Război ţărănesc (sub Război de ţesut). 6. Potricalâ, pl. potricale. 1. Tehn.: Unealtă de oţel, de obicei cu secţiune circulară şi cu vîrf ascuţit şi, uneori, în formă de preducea (v.), pentru executarea găurilor la curele sau ia opinci, sau a găurilor în urechile vitelor. ?. Potricalâ. 2. Zoot.: Gaură mică sau crestătură, efectuată în urechi le vitelor (oi, vaci, etc.), casemn de recunoaştere. 8. Potriveala, pl. potriveli. 1. Poligr.: Corectarea defectelor rezultate la imprimarea hîrtiei în presa de imprimat, ca: părţi slabe, litere „ciupite", apăsare prea puternică în anumite regiuni, etc., executată prin mărirea grosimii învelişului elastic al cilindrului de presiune în locurile în cari hîrtia primeşte mai puţină cerneală decît ar trebui, şi invers, în acest scop se execută un prim tipar pe o coală de hîrtie. Pe această coală se lipesc una sau mai multe foi de hîrtie subţire, în părţile slab imprimate, şi se decupează părţile cari iau prea multă cerneală. Coala astfel pregătită e înfăşurată pe cilindrul presei. Precizia cu care se face potriveala variază în raport cu importanţa lucrării. 9. Potriveala. 2. Poligr. V. Potrivire 2. 10. cruci de Poligr.: Semne în formă de cruce, cari se pun pe negative, diapozitive sau forme de tipar, la execuţia policromiilor, pentru ca la tipar fiecare culoare să cadă la locul corespunzător, şi să se obţină astfel imaginea tipărită, conform originalului. 11. Potrivire, pl. potriviri. 1. Tehn.: Poziţionarea unei scule sau a unui dispozitiv de lucru, faţă de obiectul de prelucrat, cu respectarea reglării impuse de prelucrarea urmărită. Sin. Acomodare. 12. Potrivire. 2. Poligr.: Operaţia premergătoare tiparului, prin care forma de tipar înalt (v.) e reglată şi rectificată astfel, încît să asigure un tipar uniform şi ireproşabil pe întreaga ei suprafaţă. Var. Potriveală, Potrivit. Potrivirea se realizează, fie prin două faze, potrivirea de egalizare şi potrivirea de tonalitate, fie prin procedee combinate pentru potrivire de egalizare şi de tonalitate concomitentă. Potrivirea de egalizare consistă în corectarea neregulari-răţilor formei de tipar (datorite, de exemplu, înălţimii diferite a rîndurilor culese; neplaneităţii formei de text cules din cauza amestecului de litere vechi şi noi; ajustării necorespunzătoare a stereotipiilor şi a clişeelor) şi în eliminarea neregularităţilor maşinii de tipar (datorite, de exemplu, presiunii mai mici în anumite porţiuni, cauzată de uzura neuniformă a fundamentului şi de abaterile de la forma cilindrică a cilindrului de presiune). Corectarea neregularităţilor formei de tipar se execută, în general, prin adăugarea, în locurile respective (puse în evidenţă printr-un tipar de probă sau cu profilometrul), a unor bucăţi de hîrtie cu grosime mai mare sau mai mică. Această corectare, numită şi pre-potrivire, se execută, de obicei, în afara maşinii în care va tipări forma, cu ajutorul unei maşini de tipar speciale. Eliminarea neregularităţilor maşinii de tipar se face prin introducerea sub aşternut, lipită pe cilindrul de presiune, a unei coli de hîrtie (coala de potrivire), care are lipite, la locurile respective (puse în evidenţă cu ajutorul unei forme speciale de control, cu care se tipăreşte la presiune normală un tipar de probă), bucăţi de hîrtie de mătase sau de hîrtie specială pentru potrivire, cu grosimea de 0,04 mm. Sin. Potrivire de bază. Potrivirea de tonalitate urmează potrivirii de egalizare şi are drept scop să dea tiparului adîncimea necesară (deşi, după potrivirea de egalizare, forma de tipar tipăreşte egal pe toată coala, luminile pot apărea închise, figura avînd un aspect plat, iar literele grase şi foarte grase apărînd cenuşii şi cu lipsuri), prin mărirea presiunii dintre forma de tipar şi cilindrul de presiune în locurile unde e necesar, astfel încît toate elementele tipăritoare să apară pe hîrtia tipărită, incluziv în porţiunile cu ton plin şi cu texte cu litere grase, şi apoi să fie gradate în autotipii, potrivit valorii respective a tonului; porţiunile de umbră necesită, pentru un tipar de bună calitate, presiuni mai mari decît porţiunile cu lumini. Sin. Potrivire de compensare. Potrivirea de tonalitate se execută prin procedee cu reducerea grosimii şi prin procedee cu încărcare, cari tind să creeze un relief în trepte, corespunzînd domeniului de tonuri ale formei de tipar, pentru a permite tipărirea completă a tuturor elementelor tipăritoare şi realizarea gradaţiei de tonuri necesare. Procedeul cu reducerea grosimii foloseşte, în general, coroziunea chimică (potrivire chimică) a unei foi speciale de hîrtie sau de carton cretat (cu suprafaţa foarte netedă şi cu o bună receptivitate la cerneală), pe care se execută un tipar de probă cu o cerneală specială, folosind o presiune la tipar puţin mai mare decît cea normală. Tiparul se freacă cu talc sau cu clorură de zinc şi se introduce în baia de coroziune (a cărei concentraţie e în funcţiune de adîncimea necesară), care atacă părţile netipărite. Formarea reliefului e terminată atunci cînd porţiunile netipărite rămîn albe, cele în semitonuri roşietice, iar umbrele negre. Foaia de potrivire cu relieful astfel obţinut în porţiunile cari trebuie să apară în tonuri mai închise (presiune de tipar mai mare), se spală cu o vînă de apă, se usucă între foi sugative şi se introduce sub coala protectoare a aşternutului. Gradaţia tonurilor la potrivirea chimică e asemănătoare cu aceea a potrivirii prin procedeul 3 M şi e indicată, în special, la autotipii cu domeniu mare de tonuri. Procedeul cu încărcare consistă în crearea, pe coala de potrivire, a unui relief, prin lipirea suprapusă a unor decupări de hîrtie (potrivire manuală), prin aplicarea şi topirea unor pulberi de răşini, sau printr-un proces de umflare termică (potrivire mecanică). Procedeul prin decupare manuală, cel mai vechi procedeu de potrivire de tonalitate în relief, consistă în executarea unui tipar brut (de probă) pe o coală de hîrtie, în marcarea (cu creionul) pe dosul acesteia a diferitelor porţiuni corespunzătoare reliefului format prin străbaterea pe verso şi în lipirea de bucăţi de hîrtie mătase, decupate, în locurile marcate. Tiparul, brut, cu bucăţile de hîrtie lipite, formează coala de potrivire, care se aşază sub formă sau, mai bine, în aşternut. Procedeul cu pulverizare de răşini realizează o potrivire mecanică şi consistă, în principiu, în aplicarea pe tiparele de probă tipărite cu o cerneală specială, lipicioasă, a unor pulberi de răşini termoplastice de compoziţii diferite şi în Potrivire de bazi 175 Powellit straturi de grosimi variate, cari se fixează prin topire sau prin aderare cu lac alcoolic, sub forma unui relief care să corespundă ca grosime valorilor tonurilor. Dintre aceste procedee, cel mai modern e procedeul Primato n, care formează relieful cerut pe o hîrtie bine satinată şi lipsită de umiditate, prin aplicarea cu pensula a unor pulberi de mase plastice (policlorură de vinii, alcool poliviniIic) avînd o granulaţie corespunzătoare cerinţelor (pulbere albă, care formează structura reliefului, nr. 1 şi 1 a, pentru autotipii cu sita fină şi ilustraţii pe hîrtie cretată; nr. 2, pentru tipare pe hîrtii de ilustraţii şi cretate mate; nr. 3, pentru tipare pe hîrtii cu netezime de maşină şi cartoane; nr. 4, pentru potrivire pe două feţe, de exemplu la maşini rotative; pulbere albastră nr. 0, servind ca pulbere de umplere şi la potrivirea tonurilor celor mai fine), şi prin fixarea potrivirii realizate prin topirea pulberii pe un dispozitiv de încălzit la 130---1600. Potrivirea Primaton, care se aşază de obicei în aşternut, prezintă o delimitare precisă a valorilor tonurilor şi e indicată pentru forme de tipar cari conţin porţiuni cu lumini şi porţiuni cu umbre, net delimitate* Procedeul prin umflare termica, cunoscut sub numirea de metoda de potrivire 3 M, e unul dintre cele mai moderne procedee de potrivire, complet mecanizat, şi se bazează pe absorpţia şi reflexiunea radiaţiilor infraroşii, transformarea acestora în căldură ^şi obţinerea, prin acest efect, a unui relief, prin umflare. în acest scop, pe o folie specială, de hîrtie cretată acoperită cu material plastic, se face un tipar de probă cu cerneală neagră, care e întins pe o tobă rotativă şi e expus acţiunii radiaţiilor infraroşii produse de un radiator special. Radiaţiile infraroşii absorbite de părţile tipărite produc căldură, care umflă şi, în acelaşi timp, întăreşte stratul de material plastic. Relieful nu are delimitări bruşte, ci treceri line şi uniforme de la o valoare de ton la alta (la o grosime maximă a reliefului de 0,13 mm se pot obţine aproximativ zece valori de tonuri), astfel încît procedeul 3 M e indicat, în special, pentru potrivirea de tonalitate a formelor cu autotipii cu multe valori de tonuri. înălţimea reliefului de pe folia care constituie foaia de potrivire, se poate regla prin dispersiunea radiaţiilor infraroşii. Foaia de potrivire se aşază în aşternut. Procedeele de potrivire combinate realizează simultan atît mecanizarea potrivirii de egalizare, cît şi potrivirea de tonalitate. Procedeele de _____ potrivire combinate au la 4 ^ bază fie un procedeu fotomecanic (potrivire fotomecanică), la care se foloseşte un film special (cu stratul sensibil solubil în apă) şi un film normal fotografic, fie un procedeu de reliefare prin executarea unui relief prin presare, combinat cu executarea unui relief prin încărcare cu ajutorul unei pulberi termoplastice. Formele de tipar formate din stereotipii curbe (v. sub Stereotipie), cari se folosesc la maşini rotative cu coli, se utilizează din ce în ce mai mult cu po-trivireapreliminară, în afara maşinii de tipar, cu ajutorul unei maşini speciale de potrivit (v. fig.)» care reduce mult timpii morţi cauzaţi de schimbarea formei de tipar. Cilindrul cu stereotipiile potri- vite se introduce în maşina de tipar şi tirajul poate începe imediat. i- ~ de baza. Poligr.: Sin. Potrivire de egalizare (v. sub Potrivire 2). 2. ~ de compensare. Poligr.: Sin. Potrivire de tonalitate (v. sub Potrivire 2). s. Poisdamian. Stratigr.: Cambrianul superior, în general, şi Cambrianul superior din America de Nord, în special. E tipic dezvoltat în munţii Appalaşi, unde cuprinde un complex foarte gros de gresii roşii (gresia de Potsdam) cu crăpături provocate de uscăciune şi cu stratificaţie încrucişată, urmat de o serie de depozite calcaroase şi dolomitice cu faună marină, în cadrul Potsdamianului din Europa (etajul cu Olenus) se deosebesc de jos în sus, următoarele zone de trilobiţi: zona cu Agnostus pisiformis» zona cu O.'enus truncatus, zona cu Olenus macrurus, zona cu Parabolina spinulosa, zona cu Pel-tura scarabaeoides, zona cu Parabolina heres. Alte fosile caracteristice ale Potsdamianului sînt brahiopodele Orusia ienticularis şi Lingulella davisi. După faună, se deosebesc în Potsdam ian două mari domenii: domeniul atlantic cu Olenus şi domeniul pacific cu Dikelocephalus, în provincia pacifică a Americii de Nord, şi cu Pagodia, în provincia asiatică^ (China, Asia centrală). în Europa se deosebesc, în cadrul Potsdamianului, următoarele faciesuri; şisturi alunifere şi calcare bituminoase (Anglia, Scandinavia) cu gresii (Lingula flags) sau cu conglomerate la bază; cuarţite în alternanţă cu şisturi (Sudul Poloniei), şi şisturi verzi (Sudeţi). 4. Pound. Ais.: Un itate de măsură engleză pentru greutate, egală cu 16 unei, cu 7000 greni sau cu 453,592 g. Se notează cu simbolul Ib. 5. Povara de mâciniş. Ind. alim.: Fază în procesul tehnologic de măciniş al grîului, care are rolul de a asigura măci-nişul, pe o anumită perioadă de timp, cu grîu de calitate aproximativ constantă, în scopul obţinerii de făinuri cu proprietăţi bune de panificaţie şi ai căror indici calitativi să varieze cît mai puţin în cursul producţiei. în vederea formării poverii de măciniş, după precurăţire, grîul se depozitează separat în celule, în funcţiune de calitatea iui. Caracteristici le de cari se ţine seamă la compartimentarea cerealelor pe calităţi sînt, în principal, greutatea hectolitrică şi conţinutul în gluten umed şi, în secundar, conţinutul în corpuri străine, umiditatea şi sticlozitatea acestora. Cunos-cînd cantităţile de grîu, cum şi calitatea acestuia pe loturi, se calculează media ponderată a indicilor calitativi pentru fiecare celulă în parte. Apoi se trece efectiv la formarea poveri i cantitativ-calitative de măciniş, pe un timp limitat de maximum o lună, făcîndu-se media ponderată a indicilor calitativi ai grîului din mai multe celule şi stabilindu-se procentul de amestec din fiecare celulă care va trebui să treacă la măciniş. La stabilirea calităţii medii a poverii se urmăreşte ca amestecul de grîu care va trece la măciniş să aibă greutatea hectolitrică şi conţinutul în gluten umed conform prevederilor (pentru măcinişul pe două calităţi, minimum 76 kg greutate hectolitrică şi minimum 21 % gluten umed), iar ceilalţi indici fizico-chimici corespunzători obţinerii unor făinuri de bună calitate. Dozarea cantităţilor de grîu din celulele cari formează povara de măciniş se face cu ajutorul aparatelor de procentaj, cari sînt montate la fiecare ieşire din celulă, iar reglarea acestora se face în funcţiune de procentul de grîu care trebuie să treacă la măciniş din fiecare celulă. 6. Povîrniş, pl. povîrnişuri. Geogr.: Sin. Coastă (v. Coastă 1), CI ină, * Pantă. 7. Povîrniş continental. Geogr., Geol. V. sub Ocean. 8. Powellit. Mineral.: CaMo04. Molibdat natural de calciu, care conţine 28 % CaO şi 72 % MoOS( iar uneori, în amestec Maşină pentru potrivire. 1) mecanism manual de acţionare a maşinii; 2) cilindru de tipar; 3)cilindru port-formă; 4) aparat de cerneală; 5) mecanism de cuplare şi de decuplare a aparatului de cerneală; 6) mecanism de cuplarea periei; 7) mecanism de fixare a semnelor frontale; 8) mecanismul clapelor; 9) mecanism de cuplare a presiunii pentru tipar; 10) tablou de comandă. Poyntîng, vectorul luî — 176 Poza caii isomorf, W03 (pînă la 8%). Cristalizează în sistemul tetragonal, clasa bipiramidală, avînd structura cristalină a scheelitului (v.). Se întîineşte sub formă de pseudomorfoze pămîntos-foioase după molibdenit, în zonele de oxidare ale zăcămintelor de molibden. Are culoarea galbenă deschisă sau galbenă-verzuie, cu urma gălbuie sau verzuie şi luciu adamantin. E casant, fără clivaj şi are duritatea 3,5 şi gr. sp. 4,25--*4,52. Se topeşte la flacăra suflătorului, transformîndu-se într-o masă semi-transparentă. Se disolvă în acid clorhidric. 1. Poyntîng, vectorul lui Elt.: Vectorul S proporţional cu produsul vectorial dintre intensitatea cîmpului electric E şi intensitatea cîmpului magnetic H reprezentînd densitatea fluxului de energie electromagnetică: —_ E X H x Yo formulă în care x reprezintă factorul de raţionalizare (x= 1 în sistemele raţionalizate, x=4tt în sistemele neraţio-nalizate), iar y0 e constanta universală a lui Gauss (y0=1 în sistemele uzuale de unităţi, afară de sistemul lui Gauss, în 1 care y0= -— , c0 fiind viteza de propagare a luminii în vid). co Puterea electromagnetică instantanee transmisă printr-o suprafaţă închisă 2 reprezintă fluxul de energie electromagnetică (v. sub Flux 2) şi are expresia: />s=§ S-d = § SndA, fiind efectiv transmisă în sensul normalei n, respectiv în sens contrar, după cum rezultatul integrării e potitiv, respectiv negativ; în integrala de suprafaţă se alege, de obicei, normala exterioară ca orientare a elementelor de arie dA = ndA. Conform teoremei energiei electromagnetice (v.), puterea electromagnetică transmisă printr-o suprafaţă închisă spre interiorul ei e egală cu suma dintre puterea transferată de cîmp corpurilor din interiorul suprafeţei (de ex. prin lucrul forţelor electromagnetice sau prin efect electrocaloric) şi viteza de variaţie a energiei cîmpului electromagnetic. împreună cu densitatea fluxului de impuls electromagnetic (ten-sorul tensiunilor maxwelliene (v.) cu semn schimbat), cu densitatea de impuls electromagnetic (v.) şi cu densitatea de energie electromagnetică (v.), vectorul lui Poynting constituie tensorul energie-impuls (v.) în spaţiul cuadridimen-s ion al minkowskian. în teoria microscopică a cîmpului electromagnetic, expresia vectorului lui Poynting e: ~_exb ~>Wo ' în care e e intensitatea microscopică a cîmpului electric, b e inducţia magnetică microscopică, ţx0 e permeabilitatea magnetică a vidului. în regim permanent sinusoidal se utilizează expresia în complex a vectorului lui Poynting: o o £ E xH* 2*To ’ O O în care E şi H* sînt, respectiv, reprezentarea în complex nesimplificată a intensităţii cîmpului electric şi valoarea conjugată a reprezentării în complex nesimplificate a intensităţii cîmpului magnetic. Partea reală a vectorului Poynting complex reprezintă densitatea fluxului de energie activă, iar partea imaginară, densitatea fluxului de energie reactivă. Liniile de cîmp ale vectorului lui Poynting sînt linii ale fluxului (curentului) de energie electromagnetică. Conductoarele electrice prezente în cîmp au numai rolul de a dirija fluxul de energie electromagnetică spre receptoare. 2. Poza caii. C. f.; Modul de construcţie a suprastructurii unei linii de cale^ferată, în funcţiune de tipul şinei, de lungimea panourilor, de felul şi de numărul de traverse ale unui panou, cu specificarea distanţelor dintre axele traverselor, cum şi a lărgimii rostului de dilataţie la joante. Pentru acelaşi tip de şină pot fi adoptate poze diferite, în funcţiune de importanţa liniei din punctele de vedere al vitezei de circulaţie a trenurilor şi al sarcinii pe osie a materialului rulant. Astfel, pentru şina tip 40, cu lungimea de 15 m, pot fi adoptate poze cu 14, 17, 22 şi 24 de traverse la un panou, iar pentru aceeaşi şină tip 40, cu lungimea de 30 m, se pot adopta poze cu 27, 33, 44 şi 47 de traverse la un panou, în general, pe aceeaşi linie, poza căii din aliniament diferă de cea din curbe, unde se aplică totdeauna o poză, numită poză consolidată, cu un număr mai mare de traverse la un panou,. decît în aliniament. Poza căii se execută după un plan de poză a căii, în care e reprezentată distribuirea întregului material de cale folosit la construirea unui panou de cale: şine, material mărunt de cale, traverse şi dispozitive contra fugirii şinelor. în raport cu această distribuire, se stabilesc cantităţile de material de cale necesare pentru 1 km de linie, în aliniament. Pentru curbe, planul de poză a căii trebuie să conţină şi modul de distribuire a şinelor scurte, în raport cu şinele normale de pe firul exterior al curbei, pentru a menţine rosturile la echer, pe baza unui calcul întocmit în funcţiune de raza curbei şi de lungimea ei. Operaţia de executare a suprastructurii căii, atît în linia curentă, cît şi în staţii, conform planului de poză a căii, se numeşte pozarea căii. Pozarea căii poate fi executată prin două metode: direct pe platforma căii, montîndu-se panourile de cale din elemente izolate, chiar pe locul de amplasare a lor în cale; cu panouri de cale prefabricate pe un şantier fix şi transportate la locul de aşezare în cale cu maşini de pozat calea. La ambele metode de lucru se folosesc maşini-unelte de cale pentru alcătuirea panourilor (maşini de sabotat traversele, maşini de găurit traversele, maşini pentru strîns tirfoanele, etc.), cari constituie mica mecanizare a şantierului de cale ferată. Maşina de pozat calea e constituită dintr-un vagon-platformă, pe care e montată o macara, sprijinită pe cadre-portaluri, şi care are un braţ în consolă, a cărui lun- Maşină]~de pozat^calea. I) vagon-platformă; 2) cadre-portaluri pentru susţinerea macaralei; 3) grinda macaralei;4) căruciorul macaralei; 5) motor cu benzină: 5') motor cu benzină auxiliar; 6) generator electric; 7) electromotor; 8) cabină de comandă; 9) panouri de cale. gime trebuie să fie cel puţin egală cu lungimea unei jumătăţi de p^nou de cale (v. fig.). Pe şantierul de montare a^panou- Pozarea cablurilor 177 Pozarea cablurilor rilor, macaraua serveşte la ridicarea acestora şi la aşezarea lor pe platforma vagonului, iar pe şantierul de montare a liniei, macaraua ia panourile de pe vagon şi le aşază pe balast, cap la cap. Acţionarea căruciorului macaralei se face printr-un electromotor. Aşezarea panourilor de cale la distanţele prescrise unele de altele se face cu ajutorul unei agrafe în formă de gheară, montate la capătul din spre maşină al panoului care se aşază, şi care se agaţă de un bulon montat la capătul liber al panoului aşezat mai înainte. Maşina de pozat calea e reversibilă, adică poate fi folosită şi la demontarea căii, în care caz ea execută operaţiile în ordine inversă. Uneori, panourile de cale sînt transportate la locul de aşezare în cale cu ajutorul unor cărucioare speciale, cari alcătuiesc un convoi remorcat de o locomotivă sau de un loco-tractor cari au acelaşi ecartament ca şi linia care se construieşte. în acest caz, în locul macaralelor mari pot fi folosite macarale mai mici, cari circulă pe o linie cu ecartament mai mare decît ecartamentul căii care se construieşte, şi ale cărei şine sînt aşezate de o parte şi de alta a liniei pe care circulă cărucioarele folosite la transportul panourilor. Atît la şantierul fix, de montare a panourilor, cît şi la şantierul mobil, de aşezare a lor în cale, trebuie să existe cîte o linie largă pe care circulă macaralele cari ridică şi transportă panourile. Linia largă pe care circulă macaralele la locul de montare a panourilor e fixă, iar cea de la locul de aşezare a lor în cale e o linie provizorie, aşezată pe banchetele platformei, şi care se deplasează pe măsură ce avansează aşezarea panourilor în cale. Metoda de pozare a căii cu utilaj mecanizat e folosită cel mai mult, deoarece reduce foarte mult manopera şi măreşte productivitatea muncii. E folosită atît la lucrările de executare a liniilor noi, cît şi la lucrările de refecţionare a liniilor existente. i. Pozarea cablurilor. Elt.: Instalarea cablurilor electrice (v.), pe anumite trasee, pe uscat (în şanţuri, în canale, în tunele, în clădiri, etc.) sau în apă (pe fundul cursurilor de apă, al lacuri lor, al mări lor sau al oceanelor). Sin. Instalare. Pozarea e diferită, după felul cablurilor: de energie, de telecomunicaţii, etc. Pozarea cablurilor de energie pe uscat cuprinde următoarele faze principale: stabilirea traseului, executarea amenajărilor necesare (de ex. montarea suporturilor), verificarea preliminară a cablului, aducerea pe şantierul de pozare, desfăşurarea de pe tambur şi aşezarea în poziţia definitivă, montarea manşoanelor de legătură sau derivare, astuparea şanţurilor sau acoperirea canalelor, montarea cutiilor terminale, verificarea generală. La stabilirea traseului se urmăresc, în special: realizarea căilor celor mai scurte şi cari prezintă cea mai mare siguranţă contra deteriorărilor şi contra încălzirilor; asigurarea unor distanţe minime faţă de alte cabluri, conducte de fluide sau construcţii, şi satisfacerea unor condiţii corecte de intersectare cu diferite instalaţii, cu elemente constructive (pereţi, planşee, etc.), căi de circulaţie, etc. înainte de pozare se verifică dacă izolaţia e intactă şi dacă umezeala nu a pătruns prin eventuale defecte în mantaua de plumb sau pe la căpătui cablului (capătul cablului depozitat trebuie protejat cu o capsulă de plumb sau printr-un cornet asfaltat, umplut cu masă bituminoasă turnată în stare topită). Aşezarea cablului nu se poate face sub o anumită temperatură minimă a aerului, diferită după felul izolaţiei, tensiune, etc., decît după o încălzire prealabilă (uneori, încălzirea e necesară şi în procesul de desfăşurare). Pozarea cablului direct în şanţ (v. Şanţ de cabluri) e cea mai frecventă. Şanţul se sapă cu excavatorul sau manual la adîncimea minimă stabilită prin prescripţii (de exemplu: 0,7 m, pentru cablurile pînă la 10 kV şi 1,0 m pentru cablurile de tensiuni mai înalte), şi de lăţime corespunzătoare numărului de cabluri adiacente (cu respectarea unor distanţe minime prescrise între ele); razele de curbură nu trebuie să scadă sub anumite valori; în dreptul manşoanelor de legătură, şanţul trebuie lărgit. Pe fundul şanţului se aşterne un strat de nisip. Desfăşurarea cablului de pe tambur şi aşezarea lui se pot face în mai multe moduri: prin purtarea cablului pe braţe (lucrătorii se deplasează treptat odată cu cablul, pe marginea sau pe fundul şanţului sau, lucrătorii, stînd pe loc, trec cablul din mînă în mînă), prin sprijinirea cablului pe role aşezate pe fundul şanţului şi tragerea lui cu braţele, sau prin formarea de bucle şi tragerea, apoi, a fiecărei porţiuni astfel desfăşurate. După aşezarea în şanţ, se execută îmbinarea tronsoanelor de cabluri (v. îmbinarea la conducte electrice,, sub îmbinare). Şanţul se astupă cu pămînt după ce cablul a fost acoperit cu un strat de nisip peste care s-a aşezat un strat de cărămizi pentru protecţie contra acţiunilor mecanice. în locul pozării direct în şanţ se aplică uneori soluţia introducerii cablurilor în tuburi de beton (v. fig. /) sau în blocuri de beton multitubulare (v.fig. //), aşezate în şanţ şi acoperite cu pămînt sau înglo- I. Tub de beton. //. Bloc de beton cu patru găuri. La subtraversarea străzilor, a căilor ferate, etc., cablurile sînt introduse în tuburi de protecţie (de beton, bazalt, etc.) sau în ţevi; la intersectarea altor cabluri se lasă un strat de pămînt despărţitor; la intersecţiunea de conducte termice, acestea trebuie echipate cu izolaţie termică, etc. în canale şi tunele (soluţie folosită în special în cazul unui număr mare de cabluri), cablurile pot fi aşezate direct pe radier sau* pe suporturi metalice (în general console), men-ţinîndu-se între ele anumite distanţe minime, iar dacă aceasta nu e posibil, se folosesc tuburi de protecţie sau pereţi despărţitori. în clădiri, cablurile se aşază pe şi sub planşee sau pereţi. La pozarea în canale, tunele şi clădiri, se îndepărtează stratul protector de materiale fibroase, care propagă incendii, în cazul unor medii corozive, armatura metalică se protejează prin vopsire cu substanţe speciale. La pozarea verticală sau înclinată, diferenţa maximă dintre extremităţile cablurilor nu trebuie să depăşească o anumită limită. Dacă diferenţa de nivel e mare, trebuie folosite cabluri speciale sau manşoane de oprire. Pozarea cablurilor de energie în apă se efectuează pentru traversări de lacuri, rîuri, fluvii sau mări. In toate aceste cazuri, traseele trebuiesă fie în aliniament drept (pe cît posibil perpendicular pe firul apelor curgătoare), iar fundurile de pozare trebuie să fie suficient de adînci (în special în cazul apelor navigabile) şi stabile. Cablurile, într-un singur tronson, fără îmbinare (dacă distanţele permit), sau din mai multe tronsoane, cu îmbinări rezistente la acţiunea apei, sînt, în general, de tip special: subfluviale sau submarine (totuşi, în unele cazuri, se pot folosi şi cabluri subterane normale). Operaţia de pozare consistă, în principal, din derularea unor tobe de cabluri aşezate pe îmbarcaţiuni cari se deplasează continuu pe traseul stabilit, de la un mal la celălalt, în cazul pozării în mări se folosesc nave speciale, numite nave 12 Pozarea caii 178 Pozitiv fotografic cabliere; o operaţie dificilă e, în special, executarea manşoa-nelor de joncţiune. Instalarea de cabluri de energie submarine se efectuează frecvent, datorită dezvoltării transportului energiei electromagnetice în curent continuu, ceea ce permite stabilirea în mod avantajos de legături electrice între continente şi insule marine. După pozarea cablului, pe uscat sau în apă, se măsoară, spre verificare, rezistenţa de izolaţie şi rigiditatea dielectrică, folosind tensiuni prescrise. Pozarea cablurilor de telecomunicaţii se execută în mod analog cu a cablurilor de energie. în ultimul timp tinde să ia o mare dezvoltare pozarea cablurilor telefonice intercontinentale, traversînd mări sau oceane. Pozarea cablurilor telefonice submarine se face, cu viteză relativ mare (4 m/s), cu ajutorul navelor cabliere echipate cu maşini de pozat de tip linear sau rectiliniu, caracterizate prin dispozitivul de reţinere a cablului, care lasă să treacă repe-toarele(piese lungi şi al cărordiametru depăşeştepe al cablului). 1. Pozarea caii. C. f. V. sub Poza căii. 2. Pozat, maşina de ~ calea. C.f. V. sub Poza căii. а. Poza, pl. poze. F,z>» Foto.: Expunerea unui material fotosensibil la acţiunea radiaţiei care impresionează acel material. Se numeşte timp de poza durata expunerii materialului fotosensibil. Timpul de poză depinde de natura materialului fotosensibil, de luminozitatea sistemului optic folosit pentru formarea fasciculului de radiaţie incident şi de intensitatea fluxului de radiaţie. 4. timp de Foto. V. sub Poză. 5. Pozitiv. 1. Mat.: Calitatea unui număr real de a fi mai mare decît zero (v. Număr întreg, sub Număr 1). б. Pozitiv. 2. Mat.: Calitatea unei mărimi scalare de a avea o valoare mai mare decît zero. 7. Pozitiv fotografic, pl. pozitive fotografice. Foto., Poligr.: Imaginea obţinută pe un material fotosensibil — plăci, pelicule şi în special hîrtie fotografică — prin copierea unui negativ fotografic (v.), adică prin expunerea materialului fotosensibil laacţiunealuminii care a traversat negativul fotografic (în alb-negru, sau color). în general, în procesul de obţinere a pozitivului (v. fig.). se deosebesc trei operaţii: copierea (v. Copiere 2), în care se realizează o copie fotografică (v. Fotocopie); mărirea (v. Mărire 2), în care se obţine un pozitiv prin pro iecţie, în general pe hîrtie fotografică, cu bromură de argint foarte sensibilă, cu sau pe o peliculă (film) fotografică pentru diapozitive (v. Peliculă fotografică). Pozitivul alb-negru se obţine prin următoarele operaţii: alegerea materialului fotosensibil pozitiv, copierea, developarea, spălarea intermediară, fixarea, spălarea finală, uscarea, tonarea, retuşarea şi finisarea. Imaginea fotografică se apreciază după redarea corectă a diferitelor detalii ale obiectului fotografiat pe pozitivul fotografic, condiţie principală, care nu poate fi tot^allha îndeplinită, deoarece, în special la hîrtia fotografică, capacitatea acesteia de a reda intervalele de străluciri întîlnite în fotografie e limitată. Hîrtia fotografică obişnuită redă un interval de strălucire egal cu aproximativ 1:30. Materialul fotosensibil pentru diapozitive permite, în schimb, redarea în imaginea pozitivă a unui interval mai mare de străluciri (pînă la 1:100). Calitatea imaginii pozitive depinde, de asemenea, de precizia de reproducere a formei subiectului fotografiat, de gradul de redare a detaliilor fine, de granulaţia materialului fotosensibil, cum şi de redarea tonurilor copiei fotografice. Hîrtia fotografică se alege ţinînd seamă de contrastul nega-tivului. Dacă negativele sînt identice în privinţa contrastului şi diferă doar prin densitatea de înnegrire, pentru copierea lor se poate folosi hîrtie cu aceeaşi gradaţie; diferenţa de dens itate e compensată prin durata expunerii în timpul copierii. Dacă negativele au, însă, o densitate identică sau diferită, însă diferă între ele în privinţa contrastului, trebuie să se folosească hîrtie cu gradaţii diferite. De obicei se respectă următoarea corespondenţă între calitatea negativului şi gradaţia hîrtiei fotografice folosite pentru diferite negative (v. tabloul I). Tabloul I Calitatea negativului foarte dur dur contrast normal moale şters Gradaţiade hîrtie necesară pentru pozitiv extra- moale moale specială normală dura extra- dură Folosirea raţională a hîrtiei cu diverse gradaţii poate determina o îmbunătăţire a calităţii imaginii; folosirea inversată a gradaţiilor provoacă o scădere importantă a calităţii (dacă, de exemplu, se copiază negative normale pe hîrtii dure, se elimină multe semitonuri, iar contrastele imaginii sînt exagerate). Excepţie de la regula de mai sus se face numai atunci cînd ia fotografiere se pun anumite probleme speciale, ca, de exemplu, copierea la reproducerea unui desen linear (scheme, desene tehnice, etc.), cînd negativele contrast se copiază pe hîrtie contrast. în privinţa stării suprafeţei, ale-' Tabloul II. Influenţa suprafeţei hîrtiei asupra pozitivului 10 Procesul de obţinere a unui pozitiv fotografic. I) aparat de copiat; 2) negativul expus; 3) aparat de mărit; 4) revelator ; 5) baie de developare; 6) baie pentru spălare intermediară; 7) fixator; 8) baie pentru fixare; 9) baie pentru spălare finală; 10) pozitivul obţinut, supus la uscare; II) vase pentru dozarea revelatorului şi a fixatorului. timpi de expunere scurţi, sub o iluminare mai puţin intensă, şi obţinerea diapozitivului (v.), în care se realizează un pozitiv transparent prin copiere prin contact, pe o placă Suprafaţa hîrtiei lucioasă luminată mată foarte mată Redarea detaliilor foarte clară bună atenuată foarte atenuată Granulaţia pusă clar în evidenţă pusă mai pnţinclarîn evidenţă atenuată mult atenuată Detaliile în umbre apar clare apar mai puţin evidente apar numai parţial multedetalii din umbre sînt atenuate Contrastele imaginii mari micşorate atenuate foarte atenuate Retuşul pozitivului foarte dificil fără mari dificultăţi uşor foarte uşor gerea hîrtiei fotografice se face după condiţiile artistice sau tehnice impuse fiecărei fotografii în parte. în tabloul II se Pozitiv fotografic 179 Pozitiv fotografic redă influenţa suprafeţei hîrtiei asupra pozitivului. Cel mai frecvent, portretele se copiază pe hîrtie fotografică cu structură (dacă aceste portrete nu trebuie apoi reproduse prin tipar, v. Reproducere fotografică), iar subiectele tehnice se copiază pe hîrtie lucioasă. în ce priveşte tonalitatea, hîrtia albă dă cea mai clară reproducere a detaliilor şi foloseşte complet domeniul de nuanţe al pozitivului; fotografiile respective produc, însă, un efect rece şi rigid, în special cînd predomină suprafeţele albe. Hîrtia chamois atenuează unele detalii şi reduce gama de nuanţe, fiindcă lipsesc luminile extreme; fotografia are un efect mai puţin contrastant, însă mai cald, mai armonic şi echilibrat. Hîrtia ivorie (alb de fildeş) se aşază între cea albă şi chamois. Tonalitatea pozitivului* depinde şi de developare, putîndu-se obţine, în cazul unor hîrtii speciale, tonuri brune închise, brune-roşcate, roşcate, portocalii, verzi, etc., ale imaginii, şi mai poate fi schimbată şi ulterior, la multe hîrtii fotografice, prin diverse pro-cedeedetonare (v.). Pozitivele lucioasepot fi lustruite, ulterior, în timpul operaţiei de uscare. Ca material fotosensibil pentru diapozitive se folosesc plăci fotografice pentru diapozitive (v. sub Placă fotografică) şi, în special, pelicule fotografice, mai ales filmul pozitiv cinematografic (v. sub Peliculă fotografică) pentru diapozitivele de format mic. Pentru diapozitivele în alb-negru după negative color se folosesc filmul pancromatic sau filmul orto-panfcromatic. Copierea se realizează prin procedeul de contact (v. sub Copiere 2), cu ajutorul aparatului de copiat fotografic şi al ramei de copiat (v. Copiat, ramă de ~), sau prin proiecţie (v. Mărire 2), cu ajutorul aparatului fotografic de mărit (v. sub Mărire 2). La determinarea timpului de expunere se ţine seamă de gradul de transparenţă al negativului, de intensitatea luminii folosite la copiere, de distanţa dintre sursa de lumină şi negativ, cum şi de sensibilitatea materialului fotosensibil folosit la obţinerea pozitivului. Developarea pozitivelor se face în cuvete sau, în cazul filmelor, în tancuri, folosind revelatori rapizi (v. Revelator pentru pozitive, sub Revelator). Nu se pot folosi revelatori pentru granulaţie fină, deoarece dau imagini nesatisfăcătoare în privinţa densităţii de înnegrire şi a contrastului. Ca revelator pentru pozitive se recomandă cel cu metol-hidrochinonă, a cărui acţiune se poate modifica după cantităţile adausurilor (sulfat de sodiu, carbonat de sodiu, bromură de potasiu). Plăcile şi filmele developate se prelucrează în continuare ca şi negativele. Posibilitatea corectării erorilor de pe negativ, prin developare suplementară sau prin frînarea developării unor anumite porţiuni ale pozitivului, e foarte limitată. Există o anumită corelaţie între timpul de expunere la copiere şi durata de developare a pozitivului. E aproape imposibil să se corecteze erorile de expunere survenite la copiere, modi-ficînd timpul de developare, deoarece^ aceasta conduce la schimbarea tonalităţii imaginii pozitive. în caz de subexpunere şi developare îndelungată, de cele mai multe ori se obţine o imagine galbenă-cenuşie, iar la supraexpunere şi developare de scurtă durată se obţin imagini şterse şi verzui. Prelungirea duratei optime de developare poate conduce la voalarea imaginii, la dispariţia unora dintre detaliile apărute anterior şi la înrăutăţirea tonurilor pozitivului. Pentru a micşora contrastele, la developarea negativelor foarte dure, hîrtia expusă se introduce, înainte de developare, într-o soluţie de 1 % bicromat de potasiu, timp de circa un minut. Se spală hîrtia sub robinet şi se developează obişnuit, într-un revelator normal. Spălarea intermediară se face cu apă, de preferinţă curgătoare, în scopul opririi procesului de developare (pentru a proteja pozitivul de supradevelopare) şi pentru a împiedica impurificarea soluţiei de fixare cu revelator. E preferabil să se întrerupă developarea cu o soluţie de 2% acid acetic glacial, deoarece, în acest caz, developarea pozitivului nu mai continuă în timpul spălării, iar urmele de revelator sînt distruse chimic înainte de a introduce pozitivul în soluţia de fixare. Fixarea pozitivelor developate şi spălate se face folosind osoluţie de fixare preparată cu un fixator acid (v. sub Fixare 1). Pentru a avea siguranţa că fixarea s-a executat complet, în special în cazul pozitivelor destinate unei păstrări îndelungate, procesul de fixare se efectuează în două soluţi i, la început într-o soluţie care a mai fost folosită şi, apoi, într-o soluţie de fixare proaspătă. Spălarea finală. După fixare, pozitivele se spală circa o oră în apă curgătoare, sau circa două ore în apă stătătoare, care se schimbă, însă, la fiecari 10 * * * 15 minute. Apa prea rece îngreunează spălarea, iar cea caldă accelerează difuziunea substanţelor; apa prea caldă conduce la formarea de bule pe stratul sensibil şi la desprinderea gelatinei. Pentru a împiedica apariţia bulelor, fixarea se face în soluţii cu acţiune întăritoare (tanantă) faţă de gelatină sau, după fixarea completă a pozitivului într-o soluţie obişnuită, se mai utilizează o tratare suplementară cu o soluţie de 10% clorură de sodiu bine filtrată, timp de 10—15 minute, după care se face spălarea finală. Pentru a înlătura şi ultimele urme de fixator, pozitivele se pot spăia întîi circa două minute într-o soluţie de 1 % carbonat de sodiu, şi apoi în apă. Dacă în stratul sensibil al pozitivelor rămîn urme de săruri de argint sau de fixator, cu timpul pozitivele fotografice se îngălbenesc. Uscarea. După spălare, se şterge apa în exces cu un burete de viscoză şi dacă pozitivele de hîrtie nu trebuie să fie lustruite, se aşază pe coli de sugativă, pentru uscare. Dacă pozitivele trebuie să fie lustruite, ele se aşază cu imaginea în jos-pe o placă de sticlă sau de celuloid bine curăţite (spălate cu alcool sau cu benzină şi frecate cu talc, în cazul sticlei) şi se presează foarte încet şi uniform, cu ajutorul unui rulou de cauciuc, după ce spatele pozitivului s-a acoperit cu o sugativă; se lasă apoi săse usuce la temperatura camerei (uscarea durează 10*• * 12 ore). Uscarea rapidă (circa 5 minute, la hîrtie, şi 10 minute, la carton), odată cu lustruirea, se face într-o presă specială de uscat şi lustruit (v. Presă de uscat şi lietezit). După uscare, pozitivele capătă un lustru puternic. Tonarea. Pozitivele developate în metol-hidrochinonă, perfect fixate şi spălate se pot tona (vira) ulterior, indirect, în două faze sau, direct, într-o singură fază (v. sub Tonare). Retuşul. Pozitivele, în special măririle, suferă un retuş uscat sau umed, care se execută uşor la hîrtii le cu suprafaţa mată şi, greu, la ceie cu suprafaţa lucioasă. Diapozitivele se retuşează ca şi negativele (v. sub Retuş fotografic). Finisarea cuprinde tăierea copiilor pe hîrtie şi, eventual, lipirea acestora pe un suport (passe-partout), iar în cazul diapozitivelor, tăierea şi înrămarea. Tăierea pozitivelor pe hîrtie se face, fie cu ajutorul unor dispozitive speciale (v. Tăiat, dispozitiv pentru ~ fotografii), fie cu un foarfece sau cu un cuţit obişnuit. Tăierea diapozitivelor pe film se face cu foarfecele. Pozitivul color se obţine printr-un procedeu bazat pe faptul că structura materialelor fotografice pozitive color (peliculă şi hîrtie fotografică) e aceeaşi ca şi a peliculelor negative color cu trei straturi (v. Peliculă color, sub Peliculă fotografică), iar apariţia, pe acestea, a imaginilor pozitive în culori, la copierea de pe un negativ în culori, e în principiu analogă cu procesul fotografierii şi obţinerii negativului color (v. sub Fotografie în culori). în timpul copierii de pe un negativ în culori pe un material pozitiv color, în fiecare dintre straturile de emulsie ale materialului pozitiv va apărea o imagine latentă monocromatică care reproduce imaginea subiectului fotografiat. După copierea şi după developarea cromogenă (v. sub Developare), pozitivul color conţine, la început, imaginea pozitivă de color-argint (argint metalic şi colorantul corespunzător din fiecare strat de emulsie). Pozîtîv alb-negru 180 Poziţia''stratului Tratarea ulterioară a pozitivului (albirea argintului metalic urmată de fixare) va îndepărta tot argintul din straturile de emulsie, iar coloranţii rămaşi vor crea imaginea pozitivă în culori. i- ~ alb-negru. Foto. V. sub Pozitiv fotografic. 2. ^ color. Foto. V. sub Pozitiv fotografic. 3. ~ prin diazotipie. Foto., Poligr. V. sub Diazotopie. 4. Poziton, pl. pozitoni. Fiz.: Sin. Pozitron. V. sub Particula elementară. 5. Pozitron, pl. pozitroni. Fiz. V. sub Particulă elementară. 6. Poziţie, pl. poziţii 1. Geom.: Relaţia geometrică dintre un punct, respectiv un sistem de puncte, şi un sistem de referinţă. 7. Poziţie. 2. Fiz.: Mulţimea punctelor din spaţiu în cari se găsesc, într-un moment dat, punctele materiale ale unui sistem fizic. 8. /v, curba de Nav.: Locul geometric al punctului navei obţinut printr-o singură observaţie cu un oarecare instrument nautic. Forma sa variază cu instrumentul utilizat sau cu metoda folosită. Astfel, curba de poziţie a unei nave care ia o înălţime la un astru e pe glob un cerc, pe harta Mer-cator o curbă oarecare, iar dacă se renunţă la cerc şi se foloseşte tangenta la acesta, curba devine o dreaptă (v. Dreaptă de înălţime). Curba de poziţie obţinută printr-un relevment (v.) la un obiect de la uscat e pe glob un arc de cerc mare, dar la distanţe mici, pe harta Mercator poate fi considerată o dreaptă. în cazul sondajelor, curba de poziţie e o isobată (v.). în cazul unghiurilor orizontale, luate la obiecte de la uscat, curba e segmentul capabil de unghiul dat, iar în cazul unghiurilor verticale la un obiect de la uscat, curba e un cerc. în cazul unui relevment radiogoniometric, curba e segmentul capabil sferic, numit şi isoazimutală (v.). 9. ~ de echilibru- Mec. V. Echilibru, poziţie de —. 10. ~ de egala iluminare. Mineral.: Poziţia în care două sau mai multe cristale cari constituie o maclă, tăiate în secţiune subţire, ajung, în timpul rotirii în cîmpul microscopului, la aceeaşi iluminare. Fenomenul se observă în lumină paralelă între nicoli încrucişaţi. 11. ~ de extincţie. Mineral. V. sub Extincţie 2. 12. ~ de iluminare maxima. Mineral.: Poziţia în care o secţiune subţire printr-un mineral anisotrop ajunge, în timpul rotirii în cîmpul microscopului, la iluminarea maximă. Fenomenul se observă în lumină paralelă între nicoli încrucişaţi. în poziţie de iluminare maximă, planele de vibraţie ale luminii în mineral formează unghiuri de 45° faţă de planele de vibraţie ale nicolilor. 13. ~ de lucru. Tehn.: Fiecare dintre poziţiile distincte de la o maşină de lucru complexă, în care set efectuează o anumită operaţie. V. şî sub Post de lucru, şi sub Lucru, loc de 14. ~ de tragere. Tehn. mii.: Atitudinea pe care o adoptă un trăgător cu o gură de foc portativă sau o persoană care face parte din personalul de deservire a unei guri de foc neportative, cînd execută ochirea şi tragerea cu gura de foc, astfel încît operaţia să fie cît mai bine executată. La tragerea cu gurile de foc portative, se deosebesc: poziţia culcat, cu sau fără reazem, poziţia în genunchi, cu sau fără reazem, şi poziţia în picioare, cu sau fără reazem. îs. ~ în drapel. Av. V. sub Elice aeriană. 16. ~a stratului. Geol.: Aşezarea unui strat în spaţiu. Elementele cu ajutorul cărora se determină această aşezare sînt: direcţia, înclinarea şi poziţia punctului de măsurare a primelor două elemente. Direcţia e linia orizontală în planul stratului, care reprezintă intersecţiunea acestuia (culcuşul sau acoperişul lui) cu un plan orizontal imaginar (de ex. orizontul locului) care trece prin punctul de observaţie. Orientarea direcţiei e dată de unghiul ascuţit pe care aceasta îl face cu direcţia N-S. Pe teren, reperul de orientare a direcţiei e nordul magnetic; de exemplu: direcţia e nord 35° vest (N 35° V). înclinarea e direcţia de afundare (imersiunea sau scufundarea) a unui strat în interiorul scoarţei, reprezentată prin linia de cea mai mare pantă a acestuia şi e determinată prin sensul şi prin valoarea ei. Sensul înclinării e punctul cardinal spre care se afundă linia de cea mai mare pantă şi e orientat perpendicular pe azimutul direcţiei, iar valoarea înclinării e unghiul ascuţit (în grade sexagezimale sau centezimale) pe care îl face linia de cea mai mare pantă a stratului cu planul orizontal imaginar. înclinarea pe care o capătă stratele după depunerea sedimentelor pe flancul unui basin de sedimentare (cînd ia naştere înclinarea primara) şi după procesul de compactare diferenţială a sedimentelor şi diageneza lor, dar înaintea oricărei deformaţii tectonice, se numeşte înclinare iniţiala (v. fig. /). ocf>oc2^oc0 \ 3 b c I. înclinarea primară (ax) şi înclinarea iniţială (a2) a stratelor. o) strate cu grosime constantă; b) strate cari se îngroaşă în josul pantei; c) strate cari se subţiază în josul pantei; a0) înclinarea Fundamentului Cînd sedimentele se depun cu grosime constantă, înclinarea iniţială e egală cu înclinarea primară. Cînd basinul de sedimentare e bine alimentat, el tinde să fie colmatat, sedimentele se îngroaşă în josul pantei, astfel încît, prin compactare, înclinarea iniţială devine mai mare decît înclinarea primară, fără să depăşească înclinarea fundamentului basi-nului de sedimentare. Cînd basinul de sedimentare e alimentat insuficient (mai rar), grosimea sedimentelor scade în josul pantei, astfel încît înclinarea iniţială e mai mică decît înclinarea primară, dar cel puţin egală cu înclinarea fundamentului. Direcţia şi înclinarea formează împreună ceea ce se numeşte orientarea stratelor. Poziţia punctului de măsurare se precizează, fie prin fixarea lui direct pe harta topografică, în cadrul cartării geologice, fie prin precizarea coordonatelor lui în spaţiu, dacă se utilizează date de foraj. în cartarea geologică de suprafaţă şi în mine, elementele cari determină poziţia stratelor se stabi lese cu ajutorul busolei geologice (v. sub Busolă 1). Pentru determinarea direcţiei se aşază busola orizontal pe suprafaţa stratului, cu linia NS perpendiculară pe strat, iar pentru determinarea înclinării, se aşază busola vertical, perpendicular pe suprafaţa stratului, unghiul de înclinare citindu-se cu ajutorul clinometrului (v.. fig. II). în Geologie se mai precizează, în acelaşi fel, şi poziţia altor elementare planare de structură ca, de exemplu: diaclaze, plane de şistozitate, plane de falie, planul axial al unei cute; etc. în geologia petrolului, cunoaşterea înclinării şi a azimutului stratelor are o mare importanţă, în special în cazul forajelor II. Măsurarea direcţiei şi a înclinării stratelor cu busola geologică. Pozîţîe, unghi de — 181 Praf de explorare, putîndu-se obţine indicaţii asupra direcţiei zonelor de acumulare a hidrocarburilor şi putînd să se stabilească regimul de lucru în exploatarea viitoare, pentru evitarea devierii nedorite a găurilor de sondă, în special în cazul unei alternanţe de roci tari şi de roci slabe. Determinarea înclinării şi a azimutului stratelor se face,' în acest caz, prin metoda celor trei foraje săpate necolinear (în triunghi), luîndu-se ca plan de referinţă planul care cuprinde cele trei puncte de pătrundere a sondelor într-un anumit strat reperat prin carotaj mecanic sau prin carotaj electric (metoda e neeconomică). Pe linia AC (v. fig. III), care uneşte forajul cel mai adînc cu cel mai puţin adînc (pen- tru a şterge influenţa relie- w Determinarea ,ndinării si Q azimu. fu lui suprafeţei, toate adîn- tuiui strateior prin metoda'celor trei cimile se raportează la un foraje plan orizontal de referinţă), se stabileşte un punct D __ (prin împărţirea segmentului de dreaptă AC în părţi proporţionale cu adîncimea), de aceeaşi adîncime cu forajul intermediar. Linia BD precizează poziţia direcţiei stratului. Din C se duce o perpendiculară pe BD. Segmentul CE măsoară proiecţia în planul orizontal a liniei de cea mai mare pantă pentru diferenţa de nivel dintre adîncimea forajelor B şi C. La scara planului se duce distanţa EF, de-a lungul direcţiei corespunzătoare diferenţei de nivel. Unghiul ECF e unghiul de înclinare a stratului. Sensul de înclinare e orientat spre SE, adică spre forajul cel mai adînc. Problema se poate rezolva şi analitic, pornind de la coordonatele spaţiale ale celor trei puncte de foraj. tn cazul forajelor, direcţia şi înclinarea stratelor se mai pot determina cu: metoda magnetică, bazată pe recoltarea de carote în gaura de sondă, a cărei înclinare se cunoaşte, şi pe urmărirea poziţiei particulelor de minerale feromagnetice conţinute în rocă şi cari se găsesc orientate după direcţia NS, obţinută la sedimentare (metoda e foarte complicată şi poate fi aplicată numai la anumite roci); metoda carotajului mecanic orientat (v, sub Carotaj) cu carotiera tip Hugel, echipată cu un aparat de măsurare a înclinării sondei tip Tilescu ; metoda pandajmetriei electromagnetice, care se bazează pe formarea, în gaura de sondă, a unui cîmp electric şi pe determinarea direcţiei de înclinare a suprafeţelor echipotenţiale în regiunea intersecţiunii lor cu gaura de sondă (aplicabilă cu rezultate bune, numai dacă unghiul de înclinare a stratelor depăşeşte 15°). Pe hărţile geologice, poziţia stratelor se însemnează cu semne convenţionale (v. fig. XII, sub Desen cartografic). Dacă pe o hartă geologică nu sînt indicate poziţii de strate, orientarea acestora se determină după alura liniilor de aflori-ment, şi anume: stratele orizontale aflorează de-a lungul unor linii paralele cu curbele de nivel; stratele înclinate taie curbele de nivel după linii franjurate, cari pe văi fac V-uri cu vîrful în direcţia în care înclină stratele; stratele verticale dau linii de afloriment rectilinii, indiferent de relief. 1. unghi de Fotgrm.: Unghiu I sub care se văd două puncte ale unui clişeu, din centrul lui de perspectivă. 2. Poziţie. 3. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţie, sau de amenajări militare de teren, ansamblu de lucrări căruia i se atribuie un anumit rol în apărarea unei zone întinse de teren, a unui oraş sau a unui obiectiv geografic important. s. ^ de tragere. Tehn. mii.: Suprafaţa de teren pe care se plasează o gură de foc împreună cu personal u I care o deser- veşte direct, special amenajată pentru a se putea executa, în condiţii corespunzătoare, trageri cu gura de foc. Poziţia de tragere pentru o gură de foc portativă, ca pistoletul, puşca şi automatul, nu necesită decît alegerea unei bune aşezări a trăgătorului care susţine gura de foc, astfel încît acesta să poată executa, fără dificultate, ochirea şi tragerea, curr^şi să fie la adăpost de vederea sau de loviturile inamicului. Poziţia de tragere pentru mitraliere trebuie aleasă astfel, încît să permită executarea mişcărilor personalului de deservire, depozitarea unei cantităţi anumite de cartuşe în bandă, manevrarea mitralierei în raport cu obiectivul asupra căruia se trage, adăpost contra vederii şi contra loviturilor inamicului, cum şi posibilitatea de legătură în vederea aprovizionării cu muniţii, a primirii de comenzi şi a transmiterii de rapoarte de la şi către eşelonul superior. 4. Poziţie. 4. Elt.: Starea în care se găseşte, un aparat electric de conectare, în funcţionare, din punctul de vedere al stabilirii sau al suprimării legăturii electrice între bornele de intrare şi de ieşire ale aparatului. Se deosebesc poziţii staţionare şi nestaţionare. De exemplu: întreruptorul (v. întreruptor electric) are două poziţii staţionare: închis şi deschis; ruptorul (v.) are o singură poziţie staţionară. s. Poziţionare. Tehn.: Punerea unui obiect într-o anumită poziţie faţă de un altul, cu asamblare directă sau prin intermediul unui sistem tehnic. Poziţionarea se deosebeşte de aşezare, prin faptul că aşezarea e o simplă rezemare şi nu reclamă o asamblare, adică impune numai o singură restricţie a gradelor de libertate ale obiectului respectiv» Exemple de poziţionări sînt: amplasarea imobil orientată a băncilor într-un vehicul, spre deosebire de amplasarea scaunelor într-o încăpere, care e o aşezare; prinderea cuţitului de strung pe cărucior, într-o poziţie intenţionată; asamblarea imobilă a farurilor unui autovehicul, într-o poziţie adecvată. 6. Pozometru, pl. pozometre Foto.: Sin. Exponometru (v.). 7. Pr Chim.: Simbol literal pentru elementul Praseodim. 8. Pra-. Fiz.: Prefix utilizat înaintea numirilor unor unităţi de măsură derivate ale sistemului CGS electromagnetic neraţionalizat, pentru a indica numirile unităţilor unui sistem folosit în trecut în electromagnetism, în care unităţile de măsură fundamentale erau centimetrul pentru lungime, secunda pentru timp, 107 grame pentru masă (astfel încît energia săse măsoare în jouli şi puterea în waţi) şi amperul pentru curent (astfel încît tensiunea electrică, sarcina electrică şi fluxul magnetic să semăsoare respectiv, în volţi, coulombi şi weberi). Exemple: 1 pramaxwelI = 1 weber; 1 pragauss = 108 gauss = 1 weber pe centimetru pătrat, etc. 9. Praf. 1. Gen., Tehn.: Material solid în particule cari au dimensiuni destul de mici (de obicei mai mici decît 20 pt) pentru a fi antrenate în mişcare sau pentru a sta un timp în suspensie, în aer sau într-un alt gaz. Sin. (parţial) Pulbere. După provenienţă, praful poate fi: praf natural, praf industrial, sau praf provenit din uzura obiectelor (sisteme tehnice sau obiecte de folosinţă). Praful natural (sau colbul) e produs prin acţiunile cari se exercită în natură (variaţii de temperatură, activitate vulcanică, vînt, valuri, incendii, transformări chimice, etc.) asupra corpurilor din scoarţa Pămîntului (roci sau minerale), sau prin procesele biologice ale vieţuitoarelor (v. si Praf 2). Praful industrial e produs în diferitele faze de prelucrare a materialelor (arderi şi alte reacţii chimice, aşchiere, forfecare, mărunţire, separare, etc.). Praful industrial poate apărea ca produs incidental şi nedorit în cursul unui proces de fabricaţie (de ex. particulele solide antrenate în fum, în gazele de cuptor înalt sau în gazele de distilare uscată a cărbunilor), sau poate fi un produs intenţionat, cînd Praf de bronz 182 Praf se urmăreşte fabricarea unui material (de ex.: pulberea folosită în metalurgia pulberi lor, pigmenţii pentru vopsele, praful de puşcă, etc.)- în ultimul caz, praful industrial e numit şi pulbere (v.), pudră (v.) sau făină (v), după materialul mă-runţit, după mărimea granulelor şi după utilizare. Praful din uzura obiectelor poate proveni din uzura organelor de maşini şi de aparate de transport sau a pieselor căilor de comunicaţie, ca şi a obiectelor de folosinţă ale omului (obiecte din locuinţe, îmbrăcăminte, etc.). 1. ~ de bronz. Tehn.: Pulbere metalică, cu culori şi jocuri de lumini variate, fabricată din metale şi din aliaje. Exemple: praf' de aluminiu, care imită argintul; praful de cupru sau de aliaje de cupru, de culori diferite, după gradul de oxidare, care imită aurul; etc. Aceste prafuri de bronz, amestecate cu ulei sau cu lacuri, sînt întrebuinţate în construcţii la decorarea clădirilor, a mobilierului, etc., sau în imprimerie, pentru cataloage, reclame fine, afişe, etc. 2. ^ de cărbune. 1. Ind. cb. V. Cărbune, praf de а. ~ de cărbune. 2. M/ne: Particulele de cărbune, existente în atmosfera subterană a unei exploatări de cărbuni, cu dimensiuni destul de mici pentru a putea fi menţinute în suspensie în curentul de aeraj şi antrenate în mişcare de acest curent. Acest praf e produs, fie de efectul de mărunţire al presiunii stratelor, fie prin mărunţirea cărbunelui în cursul operaţiilor de exploatare şi de transport. în anumite condiţii, amestecul de praf de cărbune cu aer poate deveni exploziv (v. sub Explozie de praf de cărbune). 4. ~ de cenuşa. Ind. chim.: Praful care rămîne în camerele de pulbere, după trecerea gazelor de bioxid de sulf, la prepararea acidului sulfuric. 5. ^ de lipit. Metg.: Flux în formă de pulbere, pentru lipituri moi sau tari, constituit dintr-o singură substanţă sau dintr-un amestec (v. sub Flux 4). б. ^ de piatra. Mat. cs.: Material constituit din particule foarte fine, provenit din concasarea sau din măcinarea unor roci naturale, şi care e folosit la prepararea unor betoane sau mortare, fie ca adaus inert, pentru a le mări compacitatea, pentru a le colora, etc., fără a contribui la procesul de priză şi de întări re a betonului sau a mortarului, fie ca adaus hidraulic, sau e folosit la prepararea unor mixturi asfaltice sau a unor masticuri (v. sub Filer, şi sub Mastic bituminos). Sin. Făină de piatră. 7. ^ de plumb. Ind. chim., Metg. V. Plumb, praf de ~. 8. ^ de sudura. Mett.; Flux în pulbere, folosit la sudarea cu gaz sau la sudarea cu arc electric. La unele sudări cu arcul electric, de exemplu la sudarea automată sub strat de fondant, praful de sudură poate avea şi rolul de rezistenţă electrică. Praful de sudură, care poate fi constituit dintr-un singur corp sau dintr-un amestec, diferă după felul metalului sudat. De exemplu: pentru sudarea cu gaz a cuprului se foloseşte borax sau un amestec de 70% borax+10% acid boric +20% clorură de sodiu; pentru sudarea cu arcul electric a cuprului se foloseşte un amestec de 50% borax + 15% fosfat acid de sodiu-{- 15% acid silicic-j-20% cărbune de lemn; pentru sudarea bronzului obişnuit se foloseşte borax; pentru sudarea bronzului de aluminiu se foloseşte un amestec de 15% fluo-rură de sodiu + 20% clorură de bariu -f- 20% clorură de sodiu + 45% clorură de potasiu; pentru sudarea cu gaz a aluminiului şi a aliajelor de aluminiu se foloseşte un amestec de 30% clorură de sodiu + 45% clorură de potasiu + 15% clorură de litiu + 7% fluorură de potasiu + 3% sulfat acid de sodiu; pentru sudarea cu arcul electric, cu electrod de cărbune, a aluminiului, se foloseşte un amestec de 30% clorură de sodiu +35% clorură de potasiu + 15% clorură de litiu + 10% fluorură de sodiu +10% bromură de potasiu. 9. filtru de Tehn. V. sub Desprăfuire. io. ~ hidrofob. Mat. cs.: Material pulverulent, fabricat prin tratarea cenuşii de termocentrală cu cantităţi mici de păcură (circa 5%), folosit pentru executarea unor hidroizo-laţii la terase. în stare îndesată, praful hidrofob prezintă următoarele caracteristici principale: greutatea specfică aparentă, (900+10%) kg/m3; conductivitatea termică, circa 0,13 kcal/mh°C; permeabilitatea la difuziunea vaporilor de apă, circa 1,7x10-2 g/m h mm col. Hg; rezistenţă la pătrunderea apei în timp sub presiunea unei coloane de apă de cel puţin 0,3 m ; higroscopicitatea, la 20°, în atmosferă saturată cu vapori de apă, circa 0,5%; căldura specifică, la 20°, circa 0,2 kcal/kg. Datorită compoziţiei sale, predominant anorganice, praful hidrofob e neinflamabil, imputrescibil şi nu permite dezvoltarea plantelor, a insectelor şi a rozătoarelor. Pentru controlul rapid al calităţii prafului hidrofob, în laboratoarele de şantier, se determină greutatea aparentă specifică în stare îndesată, reziduul pe ciurul nr. 1 şi hidro-fobia (comportarea la agitare cu apă). Impurităţile grosiere (de ex.: paie, aşchii de lemn, hîrtii, zgură, cărbune) se determină prin ciuruirea unei cantităţi de 0,5 kg praf hidrofob; eventuale aglomerări de praf se trec prin ciur, după zdrobirea prin apăsare uşoară. Se admite un reziduu de impurităţi de cel mult 1%. Comportarea la agitarea cu apă se determină prin agitarea, într-o eprubetă (cu diametrul de circa 16 mm şi înălţimea de circa 160 mm) umplută cu apă pînă la 2/3 din înălţime, a unei cantităţi de praf hidrofob egală cu un strat cu grosimea de 1,5 cm, turnat deasupra apei. Se consideră că praful hidrofob e de calitate bună dacă, după agitarea de 60 de ori a eprubetei, el se aglomerează în cîteva secunde sub forma de flocoane mari (circa 0,5-*-1 mm), apa din jurul aces- tora rămînînd limpede. 11. ~ industrial. Tehn. V. sub Praf 1, 12. ~ natural. Gen. V. sub Praf 1, şi sub Praf 2. 13. ~ pentru forme. Mett..; Sin. Pulbere pentru forme, Pudră pentru forme. V. Pudră de turnătorie, şi Pudră de izolare. 14. ~ spumant. Chim.: Amestec de pulberi de bicarbonat de sodiu, saponină şi sulfat de aluminiu sau acid oxalic, care, în contact cu apa, producespumă. E folosit pentru stins incendii, în special de produse petroliere. Sin. Praf de spumă, Praf pentru spumă. V. şî sub Spumă. îs. ~ volant. Metg.: Impurităţi sub formă de praf, din gazul brut de cuptor înalt, culese în sacul de praf, la trecerea gazului pentru desprăfuirea uscată prin gravitaţie. Conţinutul în praf al gazului brut poate fi de 10-**15 g/m3; după desprăfuirea prin gravitaţie, el scade la 0,1 •••0,2 g/m3, astfel încît gazul poate fi folosit drept combustibil în cowpere, în căldări de abur, etc. Pentru folosirea în motoare cu gaz, etc., conţinutul în praf al gazului trebuie redus pînă la circa 0,02 g/m3, prin desprăfuire prin umezire sau prin filtrare, ori prin desprăfuire electrostatică. 16. Praf. 2. Geot.: Fracţiune granulometrică a rocilor ne-coezive, respectiv a pămînturilor, constituită din particule cu dimensiuni cuprinse între 0,002 şi 0,02 mm (în clasificarea în baza 2) sau între 0,005 şi 0,05 mm (în clasificarea în baza 5). Toate pămînturile, cu excepţia nisipurilor curate, conţin o proporţie oarecare de particule de praf. Pămînturile macro-porice de tipul ioess-ului conţin fracţiunea praf în proporţia de peste 60%. Din punct de vedere mineralogic, în fracţiunea praf predomină feldspaţii, feldspatoizii şi micele, mai puţin cuarţul şi alte minerale. Pămînturile cari conţin praf în cantitate mai mare (pămînturile prăfoase) se caracterizează prin: plasticitate medie, unghi de frecare mare şi coeziune redusă, cu proprietăţi intermediare între pămînturile nisipoase şi cele argiloase (v. şî sub Pămînt). 17. Praf, pl. prafuri. 3. Farm.: Fiecare dintre dozele de medicament sub forma de pulbere (praf de chinină, praf de aspirină, etc. Praftoriţă 183 Prag natural 1. Prctftoriţâ, pl. praftoriţe. Mett., Ind. ţâr.: Unealtă a fierarului, constituită dintr-un mănunchi de fibre ori de produse textile sau de nuiele, fixat la extremitatea unei tije cu mîner, cu care se stropesc cu apă cărbunii din forjă, cînd focul e prea puternic. 2. Prag, pl. praguri. 1. Arh., Cs.: Traversa inferioară a unui toc de uşă, sau piesă de lemn, de piatră sau de alt material, aşezată pe traversa inferioară a tocului, între părţile laterale ale acestuia. Faţa superioară a pragului poate fi la acelaşi nivel cu pardoseala, sau înălţată cu cîţiva centimetri faţă de pardoseală, în special la uşile din spre exterior, pentru a îTnpiedica pătrunderea apei şi a curenţilor de aer prin spaţiul liber dintre pardoseală şi marginea inferioară a canatelor uşi i. 3. Prag. 2. Tehn., Mett., Cs.: Proeminenţă în formă de treapiă, fie executată intenţionat pe o faţă a unei piese, fie produsă pe o faţă a unei piese în urma prelucrării necorespunzătoare sau a uzurii. De exemplu, proeminenţa în formă de treaptă, executată pe suprafaţa de contact a unei piese de lemn îmbinate prin suprapunere cu o altă piesă, şi care intră într-o scobitură corespunzătoare a celeilalte piese, sau se încleştează cu o proeminenţă asemănătoare, pentru a împiedica deplasările relative, longitudinale sau^transversale, ale celor două piese (v. îmbinare cu prag, sub îmbinare). 4. ~ de uzura. Tehn.: Neuniformitatea de pe faţa de contact a unei piese, datorită uzurii produse de piesa faţă de care se găseşte în mişcare relativă de alunecare. Astfel, pragul de uzură indică limita de cursă a mişcării dintre cele două piese conjugate; de exemplu, pragul de uzură se formează în cilindrul unui motor, pe oglinda unui sertar, etc. Pragul de uzură poate provoca deranjamente în serviciu (de ex. scăpări de abur prin ridicarea sertarelor de pe oglinda lor) sau îngreunează demontarea şi montarea pieselor (de ex. a pistoanelor cu segmenţi de etanşare). Formarea pragului de uzură se evită prin dimensionarea pieselor, astfel încît piesa mobilă să depăşească, în cursa ei, muchia terminală a suprafeţei de ghidare. s. Prag. 3. Hi drot., Nav.: Proeminenţă naturală ori construită pe fundul unui curs de apă natural sau artificial, sau al unei construcţii hidrotehnice. 6. ~ de fund. Hidrot.; Construcţie executată transversal pe fundul albiei unui rîu, folosită la lucrările de regularizare în curent liber, pentru ridicarea profilului longitudinal la înălţimea prescrisă, împiedicarea afuierilor, realizarea formei proiectate a secţiunii de regularizare, reţinerea aluviunilor, creşterea infiltraţiilor, etc. ' în amonte de pragul de fund se produc o colmatare a albiei şi o creştere a nivelurilor apelor, iar în aval, în unele cazuri, o eroziune a albiei şi o coborîre a nivelurilor. Aceste fenomene pot influenţa situaţia construcţiilor amplasate în albie sau în apropierea ei, în amonte şi în aval de prag, cum şi nivelul apelor subterane din zonele din amonte şi din aval. Din această cauză, la proiectarea praguri lor de fund trebuiesăse examineze influenţa lor asupra albiei şi asupra construcţiilor situate in apropiere. Pragurile de fund sînt lucrări caracteristice regularizării albiei pentru ape mici. Ele se construiesc, de obicei, numai în sectoarele curbe ale albiei, unde se întîinesc adîncimi mari, de la un mal la altul sau numai spre un mal, şi sînt legate, uneori, de alte lucrări de regularizare. Dacă sînt construite în legătură cu un epiu, se numesc epiuri înecate. în unele cazuri, pragurile de fund sînt legate de digurile longitudinale de ghidare. Se recomandă ca pragurile de fund să fie aşezate înclinat faţă de direcţia de scurgere a curentului; cu cît sînt mai apropiate de vîrful curbei, cu atît trebuie să fie mai scurte şi mai înclinate. De asemenea, şi creasta acestor lucrări trebuie să fie executată cu o pantă spre mal. Pragurile de fund din curbe, executate continuu pe toată lăţimea albiei, pot fi curbate uşor, axa transversală mediană a pragului fiind înclinată cu circa 30° spre interior, faţă de tangenta la curbă (v. fig. /). în acest caz, firele de curent sînt dirijate spre malul convex, ceea ce limitează eroziuni le malurilor şi ale fundului şi favorizează colmatarea adînc i tur i-lor albiei. Din punctul de vedere hidraulic, pragul de fund se calculează ca un deversor cu prag lat (v. Deversor), iar din punctul de vedere al rezistenţei, se dimensionează ca un baraj (v.). Distanţa dintre pragurile de fund trebuie să fie cu circa 50% mai mare decît lăţimea albiei. Uneori, adînciturile existente între pragurile de fund se umplu cu pietriş rezultat din dragare. Corpul pragurilor de fund se execută în acelaşi fel ca al epiuri lor şi al digurilor longitudinale de dirijare, din beton, /. Prag de fund curbat. I) prag de fund; 2) axa albiei; 3) tangenta la axa albiei; 4) axa transversala mediană a pragului. II. Praguri de fund. a) prag de fund executat din anrocamente şi sul de fascine; b) prag de fund executat din anrocamente şi saltele de fascine; 1) anrocamente; 2) sul de fascine (01,00 m); 3) saltele de fascine. zidărie, anrocamente, pămînt, elemente confecţionate din nuiele, gabioane, etc. (v. fig. II). 7. ~ natural. Hidrot.: Porţiune mai înaltă a fundului unui curs de apă natural, dispusă cu axa longitudinală perpendicular pe direcţia de curgere a apei. Pragurile naturale pot proveni, fie din cauze geologice (intersecţiunea văii cu roci rezistente la eroziune, ca, de exemplu, pragurile de la Porţile de Fier), fie din cauze hidro-morfologice (interacţiunea albiei, a aluviunilor şi a curentului). Pragurile datorite prezenţei în albie a unor strate greu erodabile au poziţie fixă, iar dimensiunile lor variază foarte încet, modificîndu-se în special înălţimea, în funcţiune de eroziunea lentă a rocilor de către ape. De asemenea, pot surveni unele variaţii ale înălţimii pragului, din cauza unor depuneri sau a unor eroziuni de bancuri de aluviuni, cari se deplasează în lungul albiei, datorită modificării vitezelor şi debitelor cursului de apă. Aceste praguri pot provoca navigaţiei dificultăţi mari, în special datorită creşterii vitezelor apei în zona lor, cum şi micşorării adîncimilor de navigaţie. Din această cauză, în zona acestor praguri sînt speciale pentru asigurarea Prag natural format între două meandre (adîncituri le albiei între carie aşezat pragul sînt reprezentate prin curbe de nivel pe cari s-a notat adîncimea, în m, în raport cu nivelul apei). necesare, de obicei, amenajări navigaţiei. Pragurile naturale fixe constituie terenuri stabile, pe cari pot fi fundate lucrări hidrotehnice transversale (praguri de fund, baraje, poduri). Prag Rehbock 184 Prag terminal Pragurile naturale provenite din interacţiunea albiei, a aluviunilor şi a curentului apar, de obicei, pe rîurile sinuoase de cîmpie, în porţiunea de racordare a două meandre succesive (v. fig.)* Zonele mai adînci, cari apar spre exteriorul celor două meandre, nu se continuă şi în porţiunea de racordare, unde adîncimile variază mai uniform decît în curbe, din care cauză fundul prezintă o supraînălţare formată, de obicei, din aluviuni depuse. Pragurile favorizează tendinţa generală de deplasare a meandrelor, deoarece ele se deplasează cu viteze cari depind de condiţiile locale (de ex., pe rîurile mari de şes, viteza de înaintare a pragurilor e de 40-**60 m/an). înălţimea pragului variază şi ea, prin eroziuni, la viituri, şi, prin depuneri, la ape mici. Sin. Prag. 1. ~ Rehbock. Hidrot.: Prag terminal (v.) de formă specială, amenajat la disipatoarele de energie, constituit dintr-un prag cu secţiunea în formă de triunghi isoscel şi din redane în formă de prisme triunghiulare, cari au faţa superioară în prelungirea feţei din^aval a pragului şi faţa din amonte verticală (v. fig. a). Dimensiunile pragului şi ale redanelor se determină pe bază de încercări pe model. Pentru dimensionarea preliminară se consideră înălţimea pragului egală cu 1/12---1/24 din diferenţa de nivel H dintre bieful amonte şi bieful aval al disipatorului, iar înălţimea dinţilor egală cu dublul lăţimii acestora (care e egală cu intervalul dintre dinţi) (v. fig. b). Pragurile Rehbock sînt folosite la disipatoarele cari funcţionează cu salt înecat, avînd în special rolul de a îndepărta eroziunea din aval de extremitatea disipatorului. De asemenea, ele reduc adîncimea maximă a eroziunii diri aval şi permit micşorarea lungimii totale a disipatorului. 2. ~ submarin. Nav.: Ridicătură a fundului mării, sepa-rînd două basine sau un basin de marea adiacentă. Adîncimea declarată a unui prag reprezintă adîncimea sa minimă. 3. ~ terminal. Hidrot.: Element de construcţie, aşezat la capătul din aval al unui disipator de energie (v. Disipator /. Schemă per.tru caicului înălţimii pragului terminal. hidraulic de energie), pentru a asigura disiparea în mare măsură a energiei în interiorul disipatorului şi scurtarea consolidării din aval a acestuia (v. fig. /). înălţimea c a pragului terminal deasupra fundului disipatorului, cînd disipatorul funcţionează cu saltul înecat, se determină cu relaţia: (1) tfe)’,'+ft(pen,ruc>')' în care a e un coeficient care caracterizează gradul de înecare al saltului (a=1,05* * * 1,10), h" e adîncimea conjugată în avat a înălţimii apei, Q e debitul de calcul, m e coeficientul de Prag Rehbock, o) amplasarea pragului; b) sta» bilirea dimensiunilor preliminare ale pragului; î)^[prag; 2) redane. debit al pragului considerat ca deversor (cînd secţiunea disipatorului e dreptunghiulară sau trapezoidală, iar pragul are forma de deversor cu prag lat, m^0,42), b e lăţimea pragului, g e acceleraţia gravitaţiei, iar v0 e viteza de acces (viteza medie amonte în disipator). Pentru secţiunea trapezoidală, adîncimea h" se determină cu relaţia: K ~ f 1 (2) K=~r /1+8(XI în care e adîncimea critică în disipator, iar h'c e adîncimea în secţiunea contractată. II. Diagramă pentru determinarea înălţimii pragului terminal, pe baza relaţiei Cînd ct • C2 1 in cari S2=— s.. s.. al doilea invariant al deviatorului ten- siunilor (v.), £2= 1 - e° • e.• U eal doilea invarianta! deviatorului G şi Gt sînt constante caracteristice 2 deformaţii lor (v.), iar materialului respectiv. i. Prandtl, teorema lui Plast.i Centrele de curbură ale liniilor uneia dintre familiile de linii de alunecare, în punctele în cari aceste linii intersectează o linie de alunecare din cealaltă familie, parcurg evoluta acestei linii. Conform teoremei lui Prandtl: di?a-l-dsp=0 Şi di?3+dsa=0 în cari R„ , sînt razele de curbură ale p. liniilor de alune- piQiRi-E e evoluta liniei ABCDE. în punctul £, în care evol-venta ABCDE întîineşte linia de alunecare P1Q1R1E1, distanţa dintre cele două linii de alunecare apropiate trebuie să fie zero. Devine zero şi raza de curbură a liniilor (3. Deci punctul E va aparţine înfăşurătoarei liniilor (3, iar liniile (3 au în £ un punct de discontinuitate. Rezultă că înfăşurătoarele unei familii de linii de alunecare sînt locul geometric al punctelor de discontinuitate pentru liniile de alunecare din cealaltă familie. Aceste înfăşurătoare sînt frontiere naturale ale corpului, dincolo de cari liniile de alunecare din familia a doua (cele discontinue) nu mai pot fi prelungite. Deci aceste înfa-şurătoare sînt frontiere şi pentru soluţia analitică obţinută. 2. Prandtl, teoria lui 1. Plast.: Sin. Teoria lui Prandtl-Reuss. V. sub Plasticitate. 3. Prandtl, teoria lui 2. Av.: Teorie a aripilor portante, în regim de mişcare incompresibil, în care se admite că suprafaţa de discontinuitate formată în spatele unei aripi e un strat de vîrtejuri plan şi paralel cu viteza de la infinit (F0) a curentului de aer, că vectorul vîrtej (Q) în fiecare punct ai acestui strat e paralel cu viteza de la infinit (F0) şi că vectorul vîrtej (Q') e paralel cu anvergura, în fiecare punct de pe suprafaţa aripii. Datorită diferenţelor de presiune dintre intrados şi extrados, se produce pe aripă o deviere a firelor de fluid, astfel încît în spatele aripii apare o suprafaţă de discontinuitate pentru viteze, care e în realitate un strat de vîrtejuri libere (O); suprafaţa aripii poate fi considerată sediul unui strat de vîrtejuri legate (Q'). Cu simplificările introduse de Prandtl, din calculul forţei exercitate de fluid asupra aripi i rezultă că există o componentă P perpendiculară pe viteză şi o componentă R, paralelă cu viteza, adică: ’w do, şi #0 care a şi, respectiv iar dsa şi ds^ sînt lungimile de arc pe cele două linii. O consecinţă e următoarea: Se consideră un corp plastic cu dimensiuni destul de mari şi două linii de alunecare oc, cari se găsesc la o distanţă mică una de alta (v. fig.)- Se presupune deci că segmentele P±P2, Q1Q2- RiR2 etc- sînt mărimi de ordinul întîi de micime. Teorema lui Prandtl precizează că centrele de curbură ale acestor arce de linii formează evolventa ABCDE a liniei de alunecare P1Q1R1°--E. Deci linia P=2ptrco ^ Q'do şi J?=2p^Q'î unde p e masa specifică a aerului, e viteza de la infinit a curentului (sau viteza de deplasare a aripii), Q' e valoarea vectorului vîrtej legat, a e suprafaţa aripii şi w e componenta normală pe FOT a vitezei induse de vîrtejuri le libere în dreptu I aripii. Considerînd circulaţia V într-o secţiune oarecare a aripii şi luînd axa Oy orientată în direcţia anvergurii aripii, expresiile componentelor P şi R, numite, respectiv, portanţa şi rezistenţa indusa, se pot pune sub forma: rB /«B P=oV^ ţ r dy şi J Twdy, A şi B fiind extremităţile aripii. Pentru calculul componentei w a vitezei induse de vîrte-jurile libere, Prandt! a asimilat aripa cu un segment rectiliniu (linie portantă) şi a calculat pe w în fiecare punct al acestui segment. Astfel, într-un punct 7j se găseşte: _J_r ■b 1 dr Ar)-y dy dy, Teorema lui Prandtl. a, 3) linii de alunecare în cazul unui corp plastic; ABCDE) evolventa liniei de alunecare PiQiRj—E. y fiind punctul curent de pe anvergura aripii (situată pe axa Oy)9 Compunînd în fiecare secţiune a aripii pe w cu viteza V^ a curentului, rezultă o nouă viteză , care face cu un unghi i=arctg (w/V^^w/V^ (v. fig.), numit unghiul indus. în aceste condiţii, circulaţia F în jurul unei secţiuni transversale oarecari a aripii e dată de aceeaşi formulă ca !a aripile de anvergură infinită, cu singura deosebire că unghiul de incidenţă a e micşorat, datorită vitezei induse de vîrtejurile libere; deci unghiul de incidenţă efectiv e a^=a — i. Dacă circulaţia e determinată după regula lui Jukovski (v. Kutta- Prandtl, teoria lui — 187 Prandtl, teoria iui ~ Jukovski, teorema —), se obţine ecuaţia integro-diferenţialâ a lui Prandtl: r = 47raFco sin(a-i) sau +- r (,)=*, (y) F. [« (y) ^ ^ dy] , 2 6 fiind anvergura aripii şi 4 (coarda aripii în secţiunea considerată). Găsirea soluţiei F(y) a ecuaţiei Iui Prandtl, care prezintă dificultăţi de ordin matematic, permite să se determine prin de vîrtejuri libere să fie segmentul | — + jJ de pe axa Oy, I vitezelor inc înzător /(£), î tot planul şi ?i (+t +°°) şi se introduc potenţialul 9(y, z) al vitezelor induse din acest plan şi potenţialul complex corespunzător /(£), în care ţ=y-\--f-iz; funcţiunea /(Qe olomorfă în tot planul şi pe axa reală se obţine 9=0 pentru | 9

f]4,sin»0, »=» 1 dacă aripa are un plan de simetrie median. Calculul vitezei induse w se face relativ uşor, ajungînd la expresia: ■ 5lnA« n=1 sin nQ sin 0 astfel încît ecuaţia Iui Prandtl devine: unde: in9 »=i nAni »=1 3=pia sin 0, c c Schema aripii portante în regim de mişcare incompresibil. do) element de suprafaţa; T) circulaţia în Jurul profilului; ) viteza de a infinit; w) viteza autoindusă; dQ) rezultanta aerodinamică elementară, cu componentele dP şi dR;A) axa de portanţă nulă; a) unghiul dintre viteza şi axa de portanţă a profilului; ae) unghiul efectiv dintre viteza reală şi axa de portanţă; /) unghiul indus. calcul toate caracteristicile aerodinamice ale aripii. Rezolvarea se poate obţine prin calcul sau prin metode de analogie. Se folosesc diverse procedee de calcul, de exemplu procedeul de studiu în planul lui Trefftz, procedeul introdus de Glauert, procedeul propus de Lotz. Procedeul care consista în studiul problemei în planul lui Trefftz, adică într-un plan de la infinit aval, perpendicular pe pînza de vîrtejuri libere, permite obţinerea unei ecuaţii integrale de tip Fredholm. Urma pînzei de vîrtejuri libere în acest plan fiind un segment rectiliniu, de lungime egală cu anvergura b a aripii şi care poate fi asimilat cu o tăietură, problema integrării ecuaţiei lui Prandtl revine la rezolvarea unei probleme la limită mixte armonice. în planul lui Trefftz se alege un sistem de axe de coordonate Oyz, astfel încît urma pînzei c0 fi ind coarda aripii în secţiunea mediană; dacă se limitează dezvoltările la primii p termeni, se obţine un sistem de ecuaţii algebrice lineare cu necunoscutele Av A2, ••*, Ap. Procedeul de calcul propus de I. Lotz consistă în dezvoltarea în serie Fourier a expresiilor — sin 0 şi a sin 0 , urmată de c aplicarea unui procedeu de iteraţie; de asemenea, se poate recurge la reprezentarea expresiei— sin 0 printr-un polinom trigonometric: G sin 0=po+2 (32 cos 2 0-f ••• +2 cos 2 mO, în care po, coeficienţii de formă, uşor de deter- minat pentru fiecare formă de aripă (dreptunghiulară, tra-pezoidală, etc.) în parte. Pe această cale, E. Carafoli a redus problema determinării coeficienţilor An la rezolvarea unui sistem de ecuaţii cu diferenţe finite de gradul 4 m: (w^o+Po) AnJr P2 (-‘V-2+1An+l) + *** + + P2m(A«-2m+A»+2m) = V-o«-„ ■ an fiind coeficienţii dezvoltării a sin 0. într-o variantă aproximativă, rezolvarea acestui sistem se obţine pe o cale algebrică elementară, rezultatele fiind utilizabile în calculele practice. După ce coeficienţii An au fost determinaţi, expresiile respective ale portanţei şi rezistenţei induse sînt: P = Ap2 bS>nA 2 00 «== 1 Un caz particular interesant prezintă aripa a cărei coardă variază el iptic (c=c0sin 0, c0 fi ind coarda în secţiunea mediană), pentru care dezvoltarea în serie a circulaţiei se reduce la T=2bVcaA1s\nQ, astfel încît rezistenţa indusă e minimă pentru o portanţă dată. Metoda de analogie utilizată pentru rezolvarea ecuaţiei lui Prandtl e cea reoelectrică, în care se admite că funcţiunea 9 reprezintă potenţialul unei repartiţii de curent electric într-o cuvă de adîncime uniformă, care formează semiplanul de deasupra axei Oy. Dacă a e rezistivitatea lichidului, intensitatea curentului care intră în cuvă printr-un element al frontierei e: hdy 0)9 şi înlocuirea derivatei ne dă: c)z în condiţii la limită pe tăietura ■fV 2 « <î(y) * (y)+9= TZGC (y) . ------—— l 4 h dy Cy). Prandtl, tub ^ 188 Prandtl-Glauert, metoda ~ adică legea lui Ohm pentru un conductor linear, cu potenţialul se notează cu Cp. coeficientul de presiune în mişcarea unui fluid incompresibil în jurul profilului, în regimul subsonic se obţine: 9= ~y Vcoe(y)a (y) şi rezistenţa R = tccc (y) 4hdy unde h e adîncimea cuvei. La infinit si pe portiuniley<-—— b ' 1 şi ^>~f-^~se impune un potenţial nul, iar punctele segmentului se leagă prin conductoare subţiri de rezistenţă cu- Tub Prandt!, 1) tub Pi tot; 2) tub piezometric ci lindric; 3) orificiu de admisiune a fluidului. din care se deduce viteza v. Sonda construită de Prandtl are vîrful rotunjit, pentru a opune curentului o rezistenţă minimă la curgere. 2. Prandtl-Glauert, formula lui Mec. fi., Av.: Formulă care exprimă valoarea coeficientului de presiune în mişcarea subsonică a unui fluid incompresibil în jurul unui profil aerodinamic, dacă se admite ipoteza perturbaţii lor mici. Dacă C c» p V1-^ un de Ma3=vcolaoa e numărul lui Mach corespunzător vitezei de la infinit a fluidului. Pentru coeficienţii de portanţă, formula are aceeaşi formă: c<= CKf V1 -K noscută R, cu puncte avînd potenţialul constant 9. Măsurările de potenţial în cuvă dau funcţiunea căutată 9 şi e suficient să se măsoare valorile acestuia în diferite puncte ale segmentu- , pentru a avea valori le corespunzătoare ale cir- culaţiei, conform relaţiei 9 (y, 0)=~ T (y); pentru o mai mare apropiere de realitate, în calculele practice se înlocuieşte coeficientul tt din ecuaţia lui Prandtl cu un coeficient kzz «0,85 **0,9 tu, a cărui valoarese xactă e determină pe cale experimentală. Teoria lui Prandtl dă rezultate cari concordă cu experienţa, dacă aripa are o alungire destul de mare (alungirea X=62/S, b fiind anvergura aripii şi S, suprafaţa aripii), deoarece, în acest caz, asimilarea aripii cu o linie portantă e admisibilă. Pentru X<2, teoria lui Prandtl nu mai e valabilă şi se înlocuieşte cu alte teorii mai riguroase, cari ţin seamă de repartiţia vîrtejuri lor pe suprafaţa aripii. Ecuaţia lui Prandtl se extinde, sub aceeaşi formă, la aripa în curent subsonic, în ipoteza perturbaţiilor mici, cu singura observaţie că în locul coeficientului k trebuie introdus un coeficient h k'=- Valorile obţinute sînt în bună concordanţă cu datele experimentale, atît timp cît regimul de mişcare rămîne în întregime subsonic. Totuşi, pentru anumite forme de profiluri, în special pentru profiluri groase, concordanţa cu valorile experimentale nu mai e bună decît pe un interval destul de mic, înainte de atingerea numărului lui Mach critic. 3. Prandtl-Glauert! metoda Mec. f/., Av.: Metodă de aproximare în studiul mişcărilor plane subsonice ale fluidelor compresibile, în ipoteza perturbaţiilor mici, care consistă în a efectua transformarea: ( 9/(5' *j)=y, sondeze. CU capete de oţel, azi 1) mufa prăjinii; 2) cepurile niplului. confecţionată numai din oţel (cu 0,4”-0,5% Cşi 1,5***1,7% Mn pentru sarcini medii şi mediu necoroziv; cu 6,2***0,3 % C şi 1,5***2% Mn pentru sarcini mari şi mediu necoroziv; cu 0,2***0,5% C, 0,8***1 % Mn si 1,5-2% Ni pentru medii corozive), avînd diametrul de 5/8//***1l/8" şi lungimea de 7,5***9 m, care, prin asamblarea în capete cu alte bare similare, constituie garnitura d£ prăjini de pompare, prin intermediu! căreia balansierul unităţii de pompaj montate la suprafaţă acţionează pistonul pompei de adîncime, care se găseşte în sondă. Pentru a realiza lungimea exactă a garniturii de pompaj, astfel încît pistonul să poată lucra în pompă cu un spaţiu mort convenabil, se fabrică şi prăjini de pompare scurte, de 0,5; 1 ; 2 şi 3 m, identice cu prăjinile normale. Prăjinile de pompare sînt: cu mufă fixă (din corp) şi cu mufă mobilă. La rîndul lor, mufele mobile sînt: găurite pe toată lungimea lor sau negăurite (pline). în ţara noastră se folosesc numai prăjini cu mufe mobile, găurite pe toată lungimea lor. Capetele prăjinilor sînt refulate şi filetate pentru a se racorda cu ajutorul mufelor (v. fig.). Pentru uşurinţa înşurubării, fi-letul prăjinilor de pompare e conic, Prăjină de pompare, iar pentru a se re- Mufa (a) şi cepul (b) prăjinii de pompare, duce tendinţa de rupere la ultimele filete, acestea se fac pierdute. Sub partea filetată a prăjinii se prelucrează un locaş pătrat, pentru prinderea cu ajutorul cheilor la înşurubarea prăjinilor. Dupa diametrul corpului sînt standardizate următoarele dimensiuni pentru prăjinile de pompare: 5/8*; 3/4"; 7/8"; 1"; 11//- Durata în serviciu a prăjinilor de foraj e determinată de: natura şi intensitatea diferitelor solicitări pe cari le suportă prăjina; agresivitatea mediului în care lucrează prăjinile; proprietăţile mecanice ale materialului (oţelului) din care e constituită prăjina; proprietăţile suprafeţei prăjinii, în funcţiune de natura acestei suprafeţe. Solicitarea alternativă şi repetată a garniturii de prăjini la întindere şi la compresiune produce oboseala materialului prăjinii şi conduce la ruperea acesteia. în special în prezenţa mediului agresiv din sondă. Prin folosirea inhibitorilor de coroziune se măreşte rezistenţa la oboseală şi se reduce formarea crăpăturilor, iar prin acoperirea cu un strat superficial de protecţie se reduce sau se înlătură complet efectul coroziunii de micşorare a limitei la oboseală. Nitrurarea măreşte de două ori rezistenţa la oboseală în mediu coroziv, iar tratarea termică superficială măreşte de trei ori această limită. în timpul extracţiei ţiţeiului, parafina din ţiţei se depune pe prăjini, formînd un strat de protecţie, la fel ca şi compuşii polari din ţiţei, cari formează pe prăjină o peliculă care izolează prăjina de contactul cu apa sărată din sonda. în sondele în cari apa de strat conţine hidrogen sulfurat se formează sulfură de fier, care se depune pe prăjină sub formă de peliculă insolubilă, protectoare. Cînd apa de strat conţine bioxid de carbon, se formează bicarbonat de fier, care nu protejează prăjina. Pentru protecţia anticorozivă a prăjinilor, acestea sînt acoperite, după sablare prealabilă, cu un strat care poate fi constituit din: zinc, aluminiu, aluminiu cu lac etinol, zinc cu lac etinol, aluminiu cu zinc, lac etinol, etc. Starea suprafeţei materialului are o influenţă deosebită asupra comportării prăjinilor. Asperităţile de pe suprafaţa acestora reprezintă puncte de amorsare a coroziunii, iar — datorită prezenţei solzilor de Fe304 (care are mare potenţial negativ faţă de fier) rămaşi de la laminare — se formează micropile electrice. Dacă aceşti solzi sînt groşi, se produc decarburarea suprafeţei şi formarea la suprafaţa granulelor a unor incluziuni de magnetit, cari provoacă coroziunea şi reducerea duratei în serviciu a prăjinilor. Garnitura de prăjini de pompaj e con-stituită dintr-un număr convenabil de prăjini de pompaj, normale şi scurte, astfel încît să se asigure acţionarea pompei de fund la adîncimea la care e necesară introducerea ei. Alcătuirea garniturii din prăjini de acelaşi diametru (ales pe criteriul efortului maxim în garnitură), în special la adîn-cimi mari, fiind neraţională, deoarece nu toată garnitura e solicitată la fel în timpul unui ciclu de pompaj, se utilizează frecvent garnitura combinată sau garnitura în trepte, constituită din prăjini cu diametru diferit (prăjini cu diametru mai mare la partea superioară a garniturii şi prăjini cu diametru mai mic la partea inferioară). 2. ~ de sapa. Expl. petr.: Sin. Prăjină de foraj (v.). 3. ~ grea. Expl. petr.: Element component al garniturii de foraj, montat la partea inferioară a acesteia, deasupra sapei, constituit din tuburi de oţel cu pereţii foarte groşi, cu scopu I de a real iza apăsarea pe sapă cu o parte din greutatea lor şi de a împiedica, prin rigiditatea lor mai mare decît a prăjinilor de foraj, devierea găurii de sondă. Prăjinile grele se confecţionează din oţel 40 C 10, prin laminare sau prin forjare, urmate de o normalizare pe toată lungimea. Capetele fiecărei bucăţi de prăjină grea, pe o lungime de minimum 500 mm, se îmbunătăţesc, pentru a preveni ruperile şi pentru a da posibilitatea tăierii unor noi filete. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: prăjini grele, construcţie mu-fă-cep, la cari legătura dintre prăjini se face direct (v. fig. a) şi prăjini grele, construcţie mufă-mufă la cari îmbinarea se face b C prin intermediul unui Prăjină grea racord cep-cep, con- d) construcţie mufă-cep; b) construcţie mufă-fecţionat din oţel mufă; c) racord special cep-cep, aliat (v. fig. b şi c). Diametrul nominal al prăjinilor grele se dă în ţoii şi el nu corespunde cu diametrul exterior sau cu diametrul interior al prăjinilor grele, ci cu diametrul exterior al racordurilor speciale de legătură între prăjini. Lungimea unei bucăţi de prăjină grea e de 6---10 m pentru prăjinile forjate şi de 5• **9,5 m pentru prăjinile laminate, legîndu-se , uneori, între ele, pînă la lungimi de 30 m. Sin. (învechit) DriIIcolIar. 4. ~ hidrometricâ. Hidr.: Tijă gracjată şi tarată, cu ajutorul căreia se determină adîncimile, vitezele şi debitele în canale, în special în canalele de irigaţie. Are lungimea de 13 Prăjină lustruită Prăji râ 1,5***2,0 m, o secţiune circulară sau ovală şi e gradată în centimetri, în culori alternante (alb şi roşu), iar la capătul inferior are o talpă orizontală, pentru a evita în-figerea în depozitele de fund (v. fig. /). Din cauza presiunii hidro-dinamice în amonte II. Detaliul A din fig, I. de tijă se produce o mică supraînălţare a nivelului apei, iar în aval, o denivelare (v. fig. //). Adîncimea apei în canal e: H Cunoscînd caracteristicile geometrice ale canalului, şi adincimea H, se poate calcula secţiunea udată a canalului. Viteza medie în canal e dată de relaţia: în care 9 e un coeficient care se determină prin tarare, efec-tuînd simultan măsurări pe canal cu prăjina hidrometrică şi cu morişca hidrometrică, iar g e acceleraţia gravitaţiei. Debitul canalului se determină prin inmulţirea secţiunii cu viteza medie. Deoarece precizia citirii înălţimilor H1 şi Hz e redusă, debitele calculate astfel sînt aproximative. 1. ~ lustruita. Expl. petr.: Tijă cilindrică (v. fig. /), confecţionată din oţel de calitate superioară, care realizează I. Prăjina lustruită pentru pompare. II. Trecerea prăjinii lustruite prin cutia de etanşare a sondei, î) cutie de etanşare; 2) prăjină lustruită; 3) conducta de evacuare a ţiţeiului; 4) capul coloanei. legătura mecanică între garnitura de prăjini de pompare şi dispozitivul de agăţare a acestora la instalaţia de acţionare (de ex. la puntea de agăţare a jugului de la unitatea de pompare) şi face trecerea etanşă prin-cutia de etanşare, montată la partea de sus a coloanei de ţevi de pompare (v. fig. II). Realizarea etanşării în acest punct şi şlefuirea tijei respective previn ieşirea ţiţeiului din sondă pe lîngă garnitura de prăjini. Prăjina lustruită are diametrul de 30, 32, 38 şi 45 mm, iar lungimea, de două ori mai mare decît lungimea maximă a cursei de pompare, e de 3, 4, 5 şi 6 m. Dacă garnitura de prăjini de pompare are curăţitoare permanente de parafină, prăjina lustruită e suspendată la capul balansierului prin intermediul unui dispozitiv de rotire care, la fiecare cursă, provoacă o rotire de circa 10-*-15° a garniturii. Sin. Tijă poli-sată, Prăjină calibrată. 2. ~ pâtratâ. Expl. petr. V. sub Prăjină de antrenare. 3. Prâjiniş, pl. prăjinişuri. Silv.: Stadiu de dezvoltare al unui arboret (v.), caracterizat prin faptul că arborii lui componenţi au, în majoritate, diametrul de bază (la 1,3 m de la sol) cuprins între 11 şi 15 cm. E stadiul de dezvoltare intermediar între p ă r i ş şi s t î I p i ş. în acest stadiu, efectele luptei pentru existenţă dintre arborii componenţi încep să se precizeze vizibil: începe diferenţierea arborilor de viitor cu caracter dominant (datorită creşterii lor mai active în înălţime), spre deosebire de cei mai puţin înzestraţi sau mai puţin favorizaţi de împrejurările staţionale (cari întîrzie cu creşterea în înălţime, fiind înghesuiţi progresiv sau chiar dominaţi de cei din prima categorie). în acest stadiu e necesară începerea operaţiilor culturale, numite rârituri, prin cari se intervine în conducerea dezvoltării arborilor de viitor şi a valorificării celor inutili. 4. Prâjire. Metg., Prep. min.: Operaţie metalurgică pe caie uscată, care consistă în încălzirea unor minereuri sau a unor produse metalurgice la temperaturi inferioare temperaturii de topire, efectuată pentru uscarea, tratarea, purificarea sau transformarea lor în alte produse în stare solidă, mai uşor de tratat. Prăji rea poate fi fără transformări chimice sau însoţită de transformări chimice. Prăjirea fără transformări chimice se aplică în următoarele cazuri: pentru uscarea aliajelor nobile, a unor minereuri, a nisipurilor, etc.; pentru dezagregarea minereurilor prin încălzire şi răcire bruscă; pentru separarea minereurilor de corpuri străine cari se topesc (minereurile rămînînd în stare solidă, de ex. îndepărtarea bitumenului din şisturi cuprifere). Prăjirea cu transformări chimice poate fi simplă sau complexă. Prâjire simpla se numeşte prăjirea la care se produce numai o descompunere chimică a produsului tratat şi se aplică pentru: descompunerea carbonaţi lor, hidraţilor sau peroxizilor, în oxizii metalului respectiv, cari sînt mai uşor tratabili în continuare, avînd aplicaţii în siderurgie (FeC03^Fe0+C02), în metalurgia zincului (Zn(OH)2^ZnO-r 4-H20), a manganului (3 Mn02^Mn3044-02); descompunerea oxizilor, avînd aplicaţii în metalurgia mercurului (2 HgO^ -2 Hg4-Oa). Prâjire complexa se numeşte prăjirea la care produsul reacţionează cu alte substanţe. Ea se poate clasifica, după natura reacţiilor chimice, în mai multe tipuri: Prâjirea oxidantă, la care în reacţM intervine oxigenul din aer sau din substanţe oxidante, şi care se aplică în următoarele scopuri: Producerea unui metal care să nu se reoxi'deze (aplicaţie în metalurgia mercurului HgS-f02^Hg (vapor i)-j-S02). Transformarea unui minereu într-un produs uşor tratabil, ceea ce se poate realiza, de exemplu, prin transformarea unui oxid în altul (2 Fe304-j-0=3 Fe2Os); prin transformarea sul-furii în oxid, fie complet (2 MeS+3 Oa=2 MeO-f 2 S02, unde Me poate fi Pb, Zn, Sb, As, Fe), fie parţial (3. MeS-f 3 02= — 2 MeO+MeS-j-2 S02, unde Me poate fi Pb sau Cu); prin transformarea sulfurii în sulfat, fie complet (MeS+2 Oa~:: ^MeS04> unde Me poate fi Cu sau Zn), fie parţial (2 PbS-f 4*2 02= PbS04-j-PbS); prin transformarea sulfurii în sulfat bazic (PbS04-Pb0); prin concentrare în Cu2S a calcopiritei (Cu2S*FeS), datorită transformării sulfurii feroase (FeS) în oxid feric (Fe203), Prăjire, cuptor de ^ 195 Prăsitoare Afinarea aliajelor nobile prin oxidarea şi îndepărtarea cuprului, arsenului ori antimoniului sau la purificarea niche-lului. Prâjirea reducâtoare, la care tn reacţii intervin substanţe reducătoare şi care se aplică pentru obţinerea metalelor din oxizii respectivi sau pentru afinarea unor minereuri, de exemplu în metalurgia nichelului (NiO-|-C=Ni+CO; NiO-j-H2=Ni-f HaO; Ni0-|-C0=Ni-fC02) şi în metalurgia wolframului (2W03+3 C=2W-f3 COa). Prâjirea clorurantâ, la care se urmăreşte introducerea clorului în minereuri cu metale cari formează cloruri solubile şi care constituie o trecere la operaţiile metalurgice pe cale umedă. Clorurarea se face cu clQrură de sodiu sau cu acid clorhidric. Se aplică în metalurgia mercurului (Ag2S04+ +2 NaCI =2 AgCI + Na2S04) şi în afinarea minereurilor de fier cari conţin arsen şi antimoniu, cu formare de SbCI3 sau AsCI3. Prâjirea penetrantă, la care se urmăreşte introducerea carbonului sau a unor metale în stratul superficial al pieselor metalice, în scopul îmbunătăţirii caracteristici lor fizico-chimice ale acestora, 1. cuptor de Tehn. V. Cuptor de prăjire, sub Cuptor de transformare chimică (sub Cuptor). 2. Prâjirea gogoşilor, ind. text.: Operaţie prin care sînt ucise crisalidele din gogoşi le de mătase de pe cari se vor trage fire, făcută prin încălzire, timp de circa două ore, la temperatura de 70---800, în maşini speciale, cu aer cald, cu abur, cu gaze asfixiante, cu unde electrice ultrascurte, etc., sau, — în regiuni le calde, — prin expunerea gogoşi lor la soare. Fără această măsură de precauţiune, crisalida poate să evolueze, să se transforme în fluture, iar acesta să găurească peretele gogoşii pentru a ieşi, rupînd astfel firele de mătase. 8. Prâjirea mâcinâturii. Ind. alim.: Fază tehnologică de la fabricarea uleiurilor vegetale, care consistă în prăjirea sau încălzirea măcinăturii de seminţe oleaginoase, cu ajutorul focului sau al aburului. Seminţele de oleaginoase, după mărun-ţire, sînt supuse operaţiei de prăjire, pentru a se micşora astfel tensiunea superficială a uleiului şi a uşura ieşirea lui, în timpul presării, din celule, şi pentru a produce coagularea anumitor substanţe proteice cari, după presare, rămîn în reziduu, cum şi trecerea în ulei a coloranţilor şi a substanţelor aromatice. Acestea se îndepărtează în timpul rafinării ulterioare. Prăjirea se face în aparate de formă cilindrică echipate cu dispozitive de amestecare şi cu fund dublu, pentru încălzirea cu abur indirect. încălzirea se poate face şi prin suflare de abur, direct în masa de măcinătură. Temperatura optimă a măcinăturii depinde de sortul de seminţe oleaginoase care se prelucrează; de exemplu: rapiţă 72--e76°, soia 145°, seminţe de palmier 85*°890Q, fioarea-soarelui 70--800. Umiditatea optimă, pentru a obţine prin încălzire efect maxim, e de 7“*9%. Datorită prăjirii măcinăturii se reuşeşte ca, după prima presare, reziduul să conţină sub 20% ulei. Prin repetarea operaţiilor de mărunţi re, prăjire şi presare, conţinutul în ulei al turtelor oleaginoase scade la circa 5%. Prin extracţia ulterioară se îndepărtează uleiul din turte pînă la un conţinut final de circa 1 %. Sin. încălzirea măcinăturii. 4. Prăjitură, pl. prăjituri. Ind. alim.: Produs de patiserie cu un conţinut mare de zahăr, grăsimi şi ouă. Prepararea prăjiturilor consistă în principal în: pregătirea şi coacerea aluatului (semifabricat); prepararea garniturilor (a cremelor) şi decorarea (garnisirea) aluatului cu cremele respective (creme cu unt, de albuşuri, de vanilie, de fructe, cremă „char-lotte“, cremă de ciocolată, de nuci, etc.). Pentru garnisire se mai folosesc fondant, geleu, fructe zaharate, etc. După felul aluatului din care sînt preparate, se deosebesc: Prăjituri din aluat de pandişpan şi de biscuiţi, la cari pan-dişpanul, după coacerş, se taie în lungul bazei, se imbibă cu sirop de zahăr, se pune un strat de cremă sau de umplutură, se acoperă cu o altă foaie (blat) de pandişpan, se ornamentează deasupra şi se taie în bucăţi dreptunghiulare sau rotunde, acestea din urmă avînd uneori şi o intercalaţie de cremă sau de preparate de fructe. Din aluatul de biscuit se face rulada cu umplutură de fructe (sau de cremă). Prăjiturile fragede se prepară din aluat special, asemănător, prin compoziţie, aluatului cu zahăr. După felul garniturii, se deosebesc: prăjituri fragede cu cremă şi glazură de fondant; prăjituri fragede cu geleu; pastile fragede (prăjituri rotunde cu intercalaţii); pastile cu umplutură; pastile cu marmeladă şi cu fructe; etc. Prăjiturile de „feuilletage“ se fabrică din aluat foetat preparat prin împăturirea şi întinderea unei foi de aluat simplu, care se unge în prealabil cu ulei. între foi se poate intercala cremă (plăcintă cu cremă). Aluatul foetat poate fi modelat, de asemenea, în formă de manşon sau de rulouri, cari se coc şi se umplu apoi cu cremă de albuş sau de frişcă; sau se fabrică fără umpluturi (feuilletage cu bucata), presărate deasupra cu zahăr pudră sau decorate. Prăjiturile spumoase se prepară din albuşuri bătute cu zahăr, fără făină. Masa se întinde pe tăvi şi se coace. Prăjiturile se umplu cu cremă de frişcă (spumoase cu cremă); ele pot avea formă de ciuperci (ciuperci cu cremă) sau jumătăţi ovale lipite perechi (merenguri). Prăjiturile cu migdale se prepară din migdale pisate, făină, zahăr şi albuşuri. Din acest aluat se coc bucăţi rotunde, picro-migdale. Prăjiturile cu aluat opărit se fabrică din aluat preparat prin opăreală (fără drojdie şi afînători); în timpul coacerii, în interiorul lor se formează goluri (sub acţiunea aburului care nu găseşte ieşire prin coaja compactă). Goluri le se umplu cu cremă de lapte fiert (tubuşoare cu cremă) sau cu frişcă (tubuşoare cu frişcă). Prăjitura se presară cu zahăr pudră sau se acoperă cu glazură de fondant sau de ciocolată. Prăjituri din fărîmituri (ponş) se prepară din resturi de diferite prăjituri, se amestecă cu unt şi cu afînători chimici, apoi se modelează, se coc şi se garnisesc cu cremă. s. Prâpastie, pl. prăpăstii. Geogr.: Loc gol mare, îngust şi adînc între munţi, mărginit de pereţi abrupţi. 6. Prâşit. Agr.: Lucrare de întreţinere a culturi lor agricole pentru combaterea buruienilor şi afînarea solului, în vederea aerisirii acestuia şi a stimulării activităţii microorganismelor din sol. Prăşitul se aplică plantelor cari se cultivă cu spaţii mari între rînduri, şi anume: porumb, fioarea-soarelui, sfeclă, cartof, etc. Prima praşilă se face curînd după răsărirea plantelor şi, uneori, chiar înaintea răsăririi lor (prăşila oarbă), în care caz rînduri le semănate se identifică după planta indicatoare (v.), semănată odată cu planta destinată culturii, dar răsărită mai repede decît aceasta. Se aplică 3***4 prăşi le, la adîncimea de 3---12 cm; prima prăşi lă se face la o adîncime mai mare decît cele următoare. La porumb, cele mai bune rezultate se obţin cu trei prăşi le, la adîncimea de 5***7 cm. Dacă pentru combaterea buruienilor se folosesc erbicide în cantităţi suficiente, numărul prăşi lelor poate fi redus. Efectul prăşi tu I u i depinde în mare măsură de aplicarea lucrării la timpul oportun. Prăşitul manual e înlocuit, în prezent, prin prăşitul mecanic, care se efectuează cu prăşi -toarea, cuiivatorul-prăşitoare sau cu sapa rotativă. Uneltele lucrează solul între rîndurile de plante, lăsînd fîşii de protecţie de-a lungul fiecărui rînd. Prăşitul mecanic trebuie efectuat cu viteză relativ mare de înaintare. Sin. Praşilă. 7. Prâşitoare, pl. prăşitori. Ut., Agr.: Unealtă agricolă destinată prelucrării superficiale a solului (fărîmiţare, afî-nare, spargerea crustei, etc.) şi distrugerii buruienilor. Se compune dintr-un cadru, pe care sînt fixate organele de lucru (cuţitele)similare cu ale cultivatorului (v.), organelede reglare 13 Praşîturâ Preamplificatdr a adîncimii de lucru, roţile de sprijin şi organele de dirijare (coarnele). Se deosebesc prăsitoare manuale, împinse şi conduse de un lucrător, şi prăsitoare cu tracţiune animală, tractate de obicei de un cal. Prăşitorile se folosesc, de obicei, în grădini sau pe suprafeţe mici; pentru prelucrarea superficială a solului pe suprafeţe mari se folosesc cu Itivatoare (v.). i. Prâşiturâ, pl. prăşituri. Agr.; Ogor prăşit plantat sau pe care s-au plantat porumb, ori cartofi sau alte pltane prăsitoare. а. Prâştinâ. 1. Ind. alim.: Sin. Boştină (v. Boştină 2), Boască, Tescovină. 3. Prâştinâ, pl. prăştini. 2. Ind. ţâr.: Prăjină care se înfige în vîrful stogului sau al clăii de fîn. 4. Prâştinâ. 3. Ind. ţâr.: Prăjină care se înfige în stuful sau în paiele de pe acoperişul caselor. (Termen regional). 5. Prâvâlie, pl. prăvălii. Arh. V. Magazin. б. Pre-: Prefix care, adăugat numeior de operaţii, indică o fază sau o operaţie preliminară operaţiei principale. Exemple: preîncălzire, precomprimare, premulare, prerefri-geraţie, prestrunjire, etc. 7. Preabataj, pl. preabataje. 1. M/ne: Lucrare minieră subterană, care se execută într-un zăcămînt de substanţă minerală utilă (strat, filon, masiv, lentilă, volbură, etc,), cu scopul de a-i desăvîrşi pregătirea (y. Pregătire, lucrări de ~) în vederea începerii abatajului. în funcţiune de metoda de exploatare aplicată, preabatajele sînt: galerii (transversale sau direcţionale) de atacare scurte; suitori cu forme şi înclinări diferite; fîşii (direcţionale sau înclinate); făgaşe de secţionare (transversale sau direcţionale); etc. Durata de existenţă a unui preabataj e, în general, limitată la perioada de exploatare a panoului sau a blocului respectiv, abandonîndu-se imediat ce se trece la abatajul propriu-zis, adică ia extragerea fîşiei superioare. Susţinerea acestor preabatajee fie provizorie, dacă zăcământul nu e prea compact, fie poate lipsi, în cazul contrar. 8. Preabataj. 2. Mine: în minele de cărbuni cu strate groase, la exploatarea prin abataje-camere (v.).şi cu abataje frontale (v.), galeria de legă-turăsăpatăîn cărbune şi situată între rostogolul de transport (cazul stratelor cu înclinare mare), sau între galeria de abataj (cazul stratelor cu înclinare mică), şi frontul de abataj. Secţiunea unui astfel de preabataj e de obicei foarte mare (lăţimea 3**-4 m, iar înălţimea, obişnuit, pînă la 3 m, egală cu grosimea stratului, la stratele mijlocii CU înclinare mică, sau Susţinere poligonală a unui pre-cu grosimea unei fîşii de exploa- abataj. tare, la stratele groase cu înclinare mare sau mică), din care cauză susţinerea lui se face cu cadre aşezate în cîmpuri şi întărite prin trei juguri (cîte unul la pereţi şi unul la mijloc), prin chingi (în dreptul îmbinărilor şi la mijlocul stîlpilor) şi prin pene (între cadre şi juguri), totul fiind căptuşit cu lăturoaie groase sau cu lemne semirotunde (v. fig.). 9. Preaccentuare. 1. Telc.: întărirea componentelor de frecvenţe înalte ale unui semnal modulator, înainte de modulare, -pentru a asigura un raport semnal/perturbaţie suficient de mare şî la aceste frecvenţe, în unda modulată. La recepţie, după demodulare se aplică o corecţie inversă, numită deaccen-tuare, care restabileşte forma semnalului transmis (fără distorsiuni de frecvenţă). V. sub Deaccentuare. io. Preaccentuare. 2. Fiz., Telc.: Operaţie care consistă în ridicarea unei părţi a curbei de răspuns a unui sistem de înregistrare sonoră, în vederea egalizării repartiţiei energiei în spectrul frecvenţelor audibile. Operaţia se efectuează înainte de aplicarea semnalului pe purtătorul de sunet. 11. Prealiaj, pl. prealiaje. Metg.: Aliaj întrebuinţat numai la elaborarea aliajelor feroase sau neferoase, pentru a introduce în topitură fie componenţi greu fuzibili, fie, uneori, componenţi uşor fuzibili sau vaporizabiIi, cu evitarea de pierderi mari prin oxidare sau vaporizare. Prealiajele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă temperatura de topire mai joasă decît a topiturii de bază şi a componentului greu fuzibil, şi mai înaltă decît a componentului uşorfuzibil; să conţină o cantitate^t mai mare de component greu fuzibil ; să aibă o compoziţie chimică omogenă; să fie fragile. Se folosesc prealiaje binare sau ternare, în special la elaborarea aliajelor cu bază de cupru, a aliajelor cu bază de aluminiu, a aliajelor antifricţiune, a fontei cu grafit nodular, a oţelurilor înalt aliate, etc. Principalele prealiaje folosite în practică sînt următoarele: Al-Cu cu 50% Cu, pentru fabricarea atît a aliajelor cu bază de aluminiu, cît şi a aliajelor cu bază de cupru, cu aluminiu; Cu-Fe cu & % Fe, pentru fabricarea aliajelor cu bază de cupru, cu aluminiu; Cu-Mn cu 30% Mn, pentru fabricarea aliajelor cu bază de cupru, cu mangan ; Al-Mn-Cu cu 15 % Mn şi 25 % Cu, cum şi Al-Mg cu 10% Mg, pentru fabricarea duraluminului; Cu-Sb cu 50% Sb, pentru fabricarea aliajelor antifricţiune; Si-Fe-Mg cu 20% Fe şi 20% Mg, pentru fabricarea fontei cu grafit nodular; etc. Prealiajele se obţin, de obicei, din metale tehnic pure, în cuptoare speciale. Prealiajele cu component greu fuzibil se prepară în cuptoare electrice, introducînd metalul greu fuzibil, preîncălzit, în topitura supraîncălzită a celuilalt metal. Cantitatea de metal greu fuzibil în prealiaj variază în sens invers cu temperatura sa de topire. — Prealiajele cu component uşor fuzibil sau uşor vaporizabiI se prepară în mod asemănător, însă se introduce componentul uşor fuzibil în topitura celuilalt metal; pentru evitarea pierderilor prin oxidare se recomandă folosirea de cuptoare fără flacără sau fără atmosferă oxidantă. După topire, ambele feluri de prealiaj se amestecă şi se toarnă în lingotiere de fontă, sub formă de plăcuţe; pentru asigurarea omogeneităţii prealiajului se recomandă efectuarea unei retopiri urmate de amestecare. 12. Preamplificator, pl. preamplificatoare. Te/c.: Amplificator utilizat într-un lanţ de transmisiune înaintea unui amplificator principal, cu scopul de a ridica nivelul semnalului la valoarea cerută de amplificatorul principal, realizînd şi adaptarea de impedanţe necesară. Preamplificatorul e un amplificator de tensiune, caracterizat prin tensiune de intrare foarte mică, factor de amplificare mare, zgomot de fond redus, distorsiuni foarte mici. După modul de utilizare, se deosebesc: Preamplificator de înaltă frecvenţă acordat: Preamplificatorul de înaltă frecvenţă acordat e un amplificator utilizat între antenă şi receptor, în scopul măririi sensibilităţii şi selectivităţii receptorului. Exemplu: Preamplificatorul de înalta frecvenţă acordat pentru televiziune amplifică tensiunea la intrarea televizorului, care e foarte mică în unele zone de recepţie, cari se găsesc la distanţe mari de emiţător. Cînd cablul de coborîre e scurt, preamplificatorul se conectează la intrarea televizorului. Cînd cablul e relativ lung, preamplificatorul se conectează la joncţiunea dintre antenă şi cablu, în caz contrar, valoarea semnalului la intrarea amplificatorului fiind mai mică (datorită pierderilor din feeder), ceea ce reduce raportul de zgomot. Impedanţa de intrare a amplificatorului are aceeaşi valoare cu cea a antenei. Ieşirea amplificatorului e asimetrică şi de 75Q, pentru a permite conectarea unui.cablu coaxiai. Cablul i.H Preamplificator 197 Preamplificator folosit ladeşire trebuie să fie cît mai scurt şi de calitate corespunzătoare, spre a evita atenuarea semnalului. Circuitul de intrare al amplificatorului se acordează pe frecvenţa medie a canalului recepţionat. Tensiunea pentru alimentarea circuitelor anodice şi de ecran ale tuburilor amplificatorului e adusă, prin cablu, de la receptor. Obişnuit, transforma- zc*7S3 II, Preamplificatoare pentru microfoane condensator. a) cu ieşire pe anod; b) cu ieşire pe catod; M) microfon condensator. /. Preamplificator de înaltă frecvenţă acordat, pentru televiziune. torul pentru încălzirea filamentelor tuburilor preamplifica-torului se montează pe acelaşi şasiu cu acesta, spre a evita căderile de tensiune în conductoare. Schema de principiu a unui astfel de preamplificator folosit pentru primele cinci canale de televiziune e reprezentată în fig. /. Preamplificator de microfon: Preamplificatorul de microfon îndeplineşte, în general, funcţiunea de amplificare în scopul măririi nivelului dat de microfon, astfel încît raportul semnal/zgomot să fie satisfăcător, cum şi cea de adaptor de impedanţă. Se caracterizează prin intrare simetrică sau asimetrică, nivel de zgomot de circa 60 dB, distorsiuni armonice reduse <0,5%, bandă de frecvenţe 30---20 000 Hz cu o abatere de ±1 dB. în funcţiune de impedanţa internă a microfoanelor, se deosebesc preamplificatoare pentru microfoane cu impedanţă (internă) mare—'Cum sînt microfonul condensator şi microfonul cu cristal—şi preamplificatoare pentru microfoane cu impedanţă (internă) mică. Preamplificatorul pentru microfon condensator are rolul principal de adaptor între impedanţa foarte mare a microfonului condensator (de ordinul sutelor de megohmi) şi impedanţa mică a liniei de ieşire. El se caracterizează prin: impedanţă de intrare de valoare foarte mare (sute de megohmi); impedanţă de ieşire mică (de ordinul a 500 O sau mai puţin); zgomot de fond redus, de ordinul microvolţilor; «------- o bună stabilitate în func-^ EF86 JL 1 ţionare (tensiunea Ia ieşire trebuie să varieze cît mai puţin la schimbarea tensiunilor de alimentare sau a caracteristici lor tubului); posibilitatea de adaptare la mai multe ieşiri de microfon, de capacităţi diverse şi funcţionînd cu diverse tensiuni de polarizaţie. Capsula microfonului se conectează direct la grila tubului electronic, în scopul reducerii la minimum posibil a capacităţii parazite care se adaugă la capacitatea de repaus a capsulei şi conduce Ia micşorarea sensibilităţii microfonului. Schema preamplificatorului e simplă şi e realizată cu tuburi miniatură; se utilizează tuburi cu microfonie foarte redusă şi de o construcţie special studiată, în vederea amplificării semnalelor mici (E F 86, etc.). Tensiunile de alimentare sînt furnisate de un redresor realizat ca un corp separat şi ajung Ia preamplificator prin intermediul unui cablu. Atît tensiunea anodică cît şi tensiunea de polarizaţie a microfonului, cum şi cea pentru încălzirea filamentelor, sînt redresate şi sînt foarte bine filtrate. Preamplificatorul de microfon condensator se realizează după una dintre schemele din fig. II a, b. Preamplificatorul pentru microfonul cu cristal are, de asemenea, rolul de adaptor de impedanţă. O schemă de principiu e indicată în fig. III. O valoare scăzută a rezistenţei R (cuprinsă între 1 şi 5M O) provoacă o atenuare în regiunea frecvenţelor joase. Legătura între microfon şi preamplificator se face printr-un cablu coaxial. Conectarea unui cablu lung la ieşirea microfonului conduce la o atenuare constantă în toată gama de frecvenţe, a cărei valoare depinde de capacitatea microfonului,cum şi de capacitatea şi lungimea cablului. Preamplificator pentru microfoane de impedanţa mica. Schemele utilizate se caracterizează printr-o amplificare mare (de cele mai multe ori 30-**40 dB). Se utilizează, în etajul de intrare, tuburi cu pantă mare, cu microfonie redusă, şi cari lucrează în regim special, în scopul micşorării zgomotului. Conectarea microfonului la etajul de intrare al preamplificatorului se face prin intermediul unui transformator ridicător (v. fig. IV). Preamplificator telegrafic: Preamplificatorul telegrafic e utilizat în cablurile submarine pentru amplificarea semnalelor slabe, înainte ca acestea să ajungă la relee şi la transformatoare. Preamplificator video: Preamplificatorul video e montat între tubuT videocaptor şi amplificatorul intermediar din echipamentul canalului de cameră, fiind situat în interiorul camerei de televiziune sau în imediata apropiere a acesteia. Preamplificatorul video serveşte la amplificarea tensiunii semnalului de imagine şi permite adaptarea impedanţei caracteristice mici a cablului coaxial, care face legătura între tubul videocaptor şi cabina tehnică, la impedanţa de sarcină mare a tubului videocaptor. Amplificarea e necesară, deoarece tensiunea de ieşire __ Ia bornele rezistenţei de sarcină a tubului videocaptor e foarte mică, de ordinul sutimi lor de volt, adică de acelaşi ordin ca tensiunile perturbatoare induse în cablul de legătură cu cabina tehnică. Datorită preamplificatorului, semnalul de imagine e adus pînă la o valoare-de ordinul zecimilor de volt,-înainte IV. Preamplificator pentru microfon de mică impedanţă. 3 V. Schema bloc pentru montarea unui preamplificator video. 1) preamplificator; 2) tub videocaptor; 3) ieşirea la amplificatorul intermediar. Prea-plin 198 Precesiune regulată de a fi trimis spre cabina tehnică (v. fig, V). Preamplifi-catorul video conţine în mod obişnuit patru sau cinci etaje de amplificare (v, fig. VI), dintre cari primul se conectează ca triodă, pentru a obţine un raport semnal/zgomot mare. Ultimul etaj al preamplificatorului video e un repetor catodic, pentru a asigura o Smpedanţă de ieşire mică (75 O), corespunzătoare cablului. Pentru corectarea efectului capacităţii parazite de la ieşirea tubului videocaptor (capacitatea de intrare a primului tub, capacitatea cablajului, etc.), caracteristica amplitudine-fre-cvenţă a preamplificatorului video urcă la frecvenţele /înalte ale benzii video, şi anume, în cazul optim, conform relaţiei: K(f)=K0 ifT+picfCRJ*. în care K0 e o constantă, R e rezistenţa de sarcină a tubului videocaptor şi C e capacitatea parazită de ieşire a lui. Compensarea atenuării caracteristicii de frecvenţă ia frecvenţe înalte se face cu ajutorul unei inductanţe L montate în serie cu rezistenţa de sarcină Rs. Cu ajutorul grupului R, C se compensează scăderea amplificării la frecvenţele joase. Datorită acestor compensări, banda transmisă în limitele a±2dB se întinde de la 50 Hz la 6 MHz. Pentru corectarea distorsiunii de apertură se introduce la intrarea preamplificatorului un circuit oscilant, acordat pe frecvenţa video maximă. î. Prea-plin, pl. prea-plinuri. Tehn.: Dispozitiv montat la un recipient pentru lichide cu suprafaţă liberă (basin, rezervor, decantor, filtru, etc.), constituit dintr-o pîlnie tronconică sau dintr-un deversor lateral şi o conductă verticală legată la conducta sau la canalul la golire, şi care serveşte !a împiedicarea creşterii nivelului lichidului peste un anumit nivel maxim. Prea-plinul trebuie dimensionat astfel, încît să poată evacua întregul debit de lichid care intră în recipient. 2. Preaprindere. Mş.: Aprinderea prematură a combustibilului in cilindrii unui motor cu ardere internă, care începe înaintea aprinderii normale, fiind provocată de puncte supraîncălzite din interiorul cilindrului (v. fig.). Aceste aprinderi premature sînt insoţite adeseori de detonaţii, datorită contrapresiunilor produse în cilindru, înainte de începerea arderii obişnuite. Puncte supraîncălzite, cari H pot provoca preaprinderi, sînt: Aprindere, electrodul central al unei bujii a) normală cu 20° avans; b) pre-alese greşit, puncte de pe mar- matură, cu avans mult mai mare, ginea talerului supapei de evacuare, particule de zgură incandescentă de pe calota pistonului, etc. De asemenea, aprinderi le detonante pot provoca preaprinderi, deoarece supraîncălzesc motorul. 3. Preatcâ, pl. pretci. Ind.. ţâr.: Fiecare dintre beţişoarele din interiorul stupului, pe care albinele îşi construiesc fagurii. 4. Prebuclare. Ind. text.: Sin. Buclare preliminară (v, sub Tricotare). 5. Precambrian. Strotigr.: în sens restrîns, formaţiunile cuprinse între Arhaic (v.) şi Cambrian (v.) (Sin. Proterozoic, Algonkian, v.), iar în sens mai larg, toate terenurile constituite după formarea primei cruste terestre şi pînă la începutul Paleozoicului, adică Arhaicul şi Algonkianul (Sin. Antecam-brian, v.). 6. Precesiune. Mec.: Una dintre cele trei rotaţii (rotaţia proprie, precesiunea şi nutaţia) în cari se descompune mişcarea unui corp solid cu un punct fix O, şi anume rotaţia axei de rotaţie proprie Oz a corpului în jurul unei axe fixe Oz1 (v, Mişcarea solidului cu un punct fix, sub Mişcare). Această mişcare e studiată cu ajutorul unghiurilor lui Euler (v. Euler, unghiurile lui ^.). 7. ~a echinoxurilor. Astr.: Mişcare foarte lentă, de la răsărit spre apus, a echinoxurilor. Deplasarea se măsoară pe ecliptică; ea e de 50" 26 pe an; în sens retrograd (în sens contrar mişcării proprii a Soarelui). Punctele de intersecţiune revin îrv poziţia lor pe sfera cerească în circa 25 800 de ani. Această deplasare e datorită în principal atracţiunii Soarelui şi a Lunii asupra umflăturii ecuatoriale a Pămîntului; în secundar e datorită şi influenţei planetelor (procesiune planetara), Atracţiunile formează un cuplu care, tinzînd să rotească umflătura spre planul eclipticei, produce o schimbare de direcţie a axei polilor Pămîntului. Această axă descrie, din această cauză, un con cu deschiderea de23°28', avînd drept axă de rotaţie perpendiculara la planul eclipticei. Planul ecuatorial ceresc perpendicular pe axa Pămîntului îşi schimbă încetul cu încetul direcţia, iar intersecţiunea sa cu planul eclipticei se roteşte încet în jurul centrului Pămîntului, rămrnînd în planul eclipticei. Actualmente, axa Pămîntului intersectează sfera cerească în apropierea stelei a din Ursa Mică, numită Steaua polară, 8. ~ planetara. Astr. V. sub Precesiunea echinoxurilor. 9. ~ regulata. Mec.: Mişcarea unui corp solid cu un punct fix O, în care: unghiul de nutaţie 0 dintre axa de rotaţie proprie Oz şi axa fixă Ozx rămîne constant (v. Precesiune); viteza unghiulară de rotaţie proprie 0=9 are o valoare numerică constantă; viteza unghiulară de precesiune I 1+ ^5—— .iîi cos 0 L JK " în care / e momentul de inerţie al corpului în raport cu axa Oz, iar Jx e momentul de inerţie în raport cu orice dreaptă trecînd prin O şi perpendiculară pe Oz. Cuplul C e mobil odată cu planul Ozz} şi dirijat după linia nodurilor ON, perpendiculară pe acest plan. Pentru o viteză unghiulară mare a rotaţiei proprii faţă de cea de precesiune se poate lua: C — coLx co ; C== J^cojco sin 0. Precesiune, con de — 199 Precipitaţie torenţială Mişcarea de precesiune regulată cere ca relaţia (1) să fie îndeplinită riguros în tot timpul mişcării, începînd cu momentul iniţial; în cazul cînd vitezele unghiulare iniţiale o şi nu corespund relaţiei (1), unghiul 0 variază şi se produce astfel o mişcare de nutaţie (v. Nutaţie). î. con de Mec.: V. sub Precesiune regulată. unghi de Mec..* V. sub Euler, unghiurile lui 3. Precipitant, pl. pre cipitanţi. Chim.: Produs chimic care, introdus într-o soluţie, la cald sau la rece, produce precipitarea sub- Oz) axa de rotaţie proprie; 0zx) axa stanţei disolvate. Precipita- fixă; 6) unghi de nutaţie; 1) con de tele formate sînt, fie sub precesiune; 2) con-bazd; 3) con rosto- formădepulberesau de cris- goîitor; C) cuplu, tale (clorura de argint, sulfatul de bariu, etc.)» fie sub forma de fulgi (clorura ferică, sulfatul feric, sulfatul de aluminiu, etc). 4. Precipitare. Chim,: Transformarea unei substanţe solubile disolvate într-un lichid, într-o altă combinaţie, insolubilă, numită precipitat, şi care poate fi separată de lichid prin filtrare sau centrifugare. Precipitarea e provocată prin evaporarea şi răcirea unei soluţii (în cazul cînd substanţa e mai solubilă la cald decît la rece); prin adăugarea unui reactiv care formează un produs nou, insolubil; (tratarea unei soluţii de azotat de argint cu acid clorhidric, cu formarea clorurii de argint care precipită); prin adăugarea sau eliminarea unei substanţe dintr-o soluţie, pentru a micşora solubiIitatea altei substanţe (îndepărtarea bioxidului de carbon dintr-o soluţie de carbonat acid de calciu cu precipitarea carbonatului de calciu); prin încălzire (coagularea unei proteine). Precipitarea e precedată, de regulă, de o stare de suprasaturaţie, iar după precipitare, soluţia saturată e în echilibru cu substanţa precipitată. în Chimia analitică, precipitarea trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie practic cantitativă; precipitatul obţinut să fie uşor filtrabii şi fără pierderi la spălare; precipitatul trebuie să aibă o compoziţie chimică definită, sau să poată fi transformat într-o combinaţie definită uşor de cîntărit. V. sub Precipitat. 5. indicator de Chim.: Indicator folosit în analiza chimică volumetrică, care marchează punctul de echivalenţă prin apariţia sau dispariţia unui precipitat colorat sau a unei combinaţii colorate. Exemple: formarea cromatului de argint, precipitat roşu, la titrarea ionului de clor cu azotat de argint în prezenţa cromatului de potasiu ca indicator, sau formarea rodanurii de fier, combinaţie colorată în roşu-brun, la titrarea ionului de argint cu rodanură de potasiu, în prezenţa sulfatului de fier şi de amoniu ca indicator. 6. indice de Ind. petr.: Mărime egală cu numărul de centimetri cubi de precipitat cari se depun cînd se amestecă şi se centrifughează 10 cm3 ulei cu 90 cm3 benzină de extracţie cu anumite caracteristici. După normele ASTM se foloseşte o fiolă conică de 100 cm3, care se supune centrifugării timp de 10 minute la 1400---1500 rot/min, şi benzină de extracţie care se caracterizează prin: punctul iniţial şi punctul de distilare, minimum 50° şi maximum 130°; distilat 50% la 70-*-80°; punctul de anilină 58--*60°; gr. sp. la 15,5° 0,692"*0,702. Indicele de precipitare indică solubi (itatea unui ulei de unş, 7. Precipitat, pl. precipitate. Chim.: Produs solid, rezultat în urma unei reacţii chimice sau printr-un fenomen fizic, şi care e insolubi I în mediul din care a fost precipitat. Formarea unui precipitat trece prin mai multe faze: substanţa greu solubilă formată la început rămîne în soluţie şi, pe măsură ce se adaugă reactiv, soluţia devine saturată şi apoi suprasaturată. în sistemul suprasaturat se formează germeni de cristalizare, în jurul cărora se dezvoltă microcristale cari, în timp, se transformă în macrocristale. După cum viteza de grupare a moleculelor în jurul centrelor de cristalizare e mai mică sau mai mare-decît viteza de aranjare în reţeaua cristalină, precipitatul obţinut e cristalin sau gelatinos, res* pectiv amorf, pentru un timp oarecare, sau practic definitiv. La formarea precipitatelor, forma diferitelor precipitate, şi, adeseori, a aceluiaşi precipitat, în condiţii diferite de precipitare, e foarte diferită şi depinde de mulţi factori. Astfel, dintre multiplele condiţii se dau mai jos: Concentraţia mare a soluţiilor măreşte, în multe cazuri, viteza de formare a precipitatului, conducînd la formarea de precipitate microcristaline; în cazul precipitatelor colo-idale, o concentraţie mare a soluţiilor uşurează trecerea mai rapidă a formei gelatinoase instabile a precipitatului într-o formă mai compactă. Structura precipitatului e influenţată de prezenţa în soluţie a diferitelor săruri. Astfel, electroliţii grăbesc trecerea precipitatelor coloidale într-o stare mai compactă. Creşterea temperaturii grăbeşte formarea reţelei cristaline şi, astfel, se poate obţi ne o formă mai compactă a preci pitatu lu i. Cu cît cristalele unui precipitat sînt mai mari, cu atît ele se filtrează mai bine, spălarea se face mai uşor, iar viteza de disolvare într-un lichid e mai mică. 8. Precipitaţie atmosferica, pl. precipitaţii atmosferice. Meteor. V. sub Hidrometeori. 9. ~ torenţiala. Hidr.: Ploaie care depăşeşte cantitatea ce dă o grosime de apă de 25-“50 mm/s în 24 ore. Intensitatea medie a ploilor torenţiale se calculează cu formula: 5 i= —-------- (mm/h), C3sare\-------—| Spate re | ^vibrare IRăcire \*fyecofar$~ Fabrici cu profii complex, cari produc toate elementele prefabricate necesare construcţiilor civile, de locuinţe sau industriale. Aceste fabrici trebuie să formeze o reţea răspîn-dită uniform pe întregul teritoriu al ţării, pentru a micşora distanţa de transport la locul de folosire, şi să fie profilate pe „construcţii terminate", ale căror elemente prefabricate să poată fi executate, astfel, centralizat. în cadrul acestor fabrici, specializarea se face pe linii tehnologice cari produc un singur tip de element sau tipuri asemănătoare (v. fig. /). Fabrici specializate, destinate producţiei de mare serie a unor elemente prefabricate cu folosire largă şi a căror confecţionare reclamă o specializare avansată (tuburi de presiune pentru alimentări cu apă, stîlpi pentru reţele electrice, traverse de cale ferată, blocuri de beton etc.) (v. fig. II). După felul amplasamentului fabricii, se deosebesc: unităţi fixe sau staţionare, al căror amplasament e stabilit la înfiinţarea fabricii şi rămîne neschimbat pe toată durata funcţionării ei, indiferent de locul de desfacere a producţiei ; unităţi mobile, al căror amplasament e legat de locul de desfacere a producţiei (şantie rup de şantiere), can 1 î_i Banc de lucru (mafri(e) V I 1 ,— r y i Banc de lucru precomprimate V /. Schema tehnologică a unei întreprinderi industriale pentru prefabricate de beton armat. rămîn pe amplasamentul ales cît timp durează şantierul pe care îl deservesc, după care se mută pe alt amplasament, şi cari de obicei au un profil mixt, asigurînd şantierul cu toate elementele prefabricate de cari are nevoie, şi o capacitate de producţie limitată la nevoile şantierului (v. fig. /// şi IV). După felul spaţiului în care se desfăşoară procesul tehnologic de formare a elementului, se deosebesc: 4 II. Schema tehnologică a unei fabrici de blocuri de beton. 1) maşină de descărcare a agregatelor aprovizionate la fabrică; 2) benzi transportoare mobile; 3) depozit de zgură; 4) buldozer pentru formarea haldei de zgură; 5) încărcător pe şenile; 6) alimentator cu bandă, cu separator electromagnetic; 6') alimentator cu bandă; 7) elevator; 8) ciur vibrator; 9) buncăr sortator; 10) concasor cu ciocane; 10') concasor cu cilindre; 11) evacuarea agregatelor cu granule prea fine; 12) depozit de ciment; 13) lopată mecanică cu troliu, pentru descărcarea cimentului di n vagoane; 14) transportor cu melc; 15) buncăr de agregate şi de ciment; 15') dozator gravimetric; 16) alimentare cu apă; 17) malaxor; 18) presă de fasonat blocuri; 19) elevator pneumatic; 20) etajere cu blocuri; 2’l) autoîncărcător; 22) camere ae aburire; 23) alimentare cu abur; 24) încăperi de răcire a blocurilor; 25) depozite de produse finite; 26) încărcarea produselor în autocamioane sau în vagoane de cale ferata; 27) înapoierea etajerelor. Prefabricară 206 Prefabricai^ Fabrici permanente, în cari procesul tehnologic de formare şi întărire a elementelor se execută în spaţii închise, în tot cursul anului, fără a fi influenţat de intemperii. şantier pentru clădiri de locuit. A) amplasamentul atelierului de prefabricate; Ş) amplasamentul şantierului; f) montarea cu macara fixă; m) montarea cu macara mobila; p) montarea cu macara Pionier; c) clădiri montate; /x)linie de transport al prefabricatelor; /2) linie de deplasare a macaralei mobile; 1) depozit de agregate; 2) depozit de oţel-beton; 3) pregătirea materiei prime; 4) centrală de beton; 5) linii tehnologice de fabricaţie a prefabricatelor; 6) depozit de prefabricate; 7) birouri, magazie, atelier mecanic, laborator, etc. Poligoane, în cari procesul de formare şi de întărire a elementelor se efectuează în aer liber, pe platforme descoperite. Fiind influenţată direct de in- * temperii, activitatea poligoane-. IV. Schema tehnologică a unui atelier de prefabricate pentru un şantier de clădiri de locuit. a)aprovizionarea cu materi i prime; b) depozit de cherestea şi de oţeî-beton; c) depozit de agregate; d) confecţionarea armaturilor şi a tiparelor pentru grinzi; d') confecţionarea armaturilor şi a tiparelor pentru plăci şi alte tipuri de elemente; e) pregătirea materiei prime; f) centrală de beton; g) confecţionarea grinzilor; h) confecţionarea plăcilor; /) aburire ; j) confecţionarea altor tipuri de elemente; j\) turnare; j2) frecare; k) platformă exterioară pentru depozitarea elementelor; î) spălător; 2) ciururi; 3) elevator; 4) buncăr de materii prime; 5) dozator; 6) betoniere; 7) buncăre de beton; 8) pod rulant; 9) mese vibratoare; Î0) etuve. lor e sezonieră. Poligoanele pot fi: staţionare, constituind fie secţii sezoniere, specializate pentru anumite produse în cadrul unor fabrici cu profil complex, fie unităţi independente, cu profil complex; mobile, organizate pe anumite şantiere pecari le deservesc, şi profilate, de asemenea, pentru producţia complexă. întreprinderile de prefabricate cuprind linii tehnologice, secţii anexe productive şi secţii auxiliare. L i nii/e tehno I ogice pentru formarea şi întărirea rapidă a elementelor prefabricate constituie partea cea mai importantă a întreprinderilor de prefabricate. Prin utilajele cu cari sînt echipate şi prin procedeele de lucru folosite, liniile tehnologice determină capacitatea de producţie a fabricilor şi, în mare măsură, calitatea şi preţul de cost ale produselor. Procesul de formare şi de întărire rapidă a elementelor cuprinde următoarele faze: pregătirea tiparelor (asamblare şi ungere) şi fixarea pieselor cari sînt înglobate în elementele prefabricate; aşezarea plaselor sau a carcaselor de armatură în tipare, montarea şi tensionarea barelor sau a sîrmelor de oţel, în cazul betonului precomprimat, montarea eventuală a elementelor de instalaţii; turnarea, nivelarea şi îndesarea betonului şi a stratului exterior de finisaj, eventual aşezarea straturilor de materiale izolante termic şi fonic; întărirea naturală sau accelerată a elementelor în instalaţii speciale; scoaterea din tipare, finisarea ulterioară a elementelor şi depozitarea lor provizorie. Pe linia tehnologică, la fiecare dintre aceste faze corespund posturi de lucru echipate cu utilajele şi mecanismele adecvate. Pentru obţinerea unor elemente prefabricate de calitate superioară, la un preţ de cost mic, liniile tehnologice trebuie echipate cu utilaje, maşini de fasonare sau agregate complexe de mare randament şi de înaltă precizie. Procesul tehnologic trebu ie complet mecan izat sau ch i ar automat i zat, ceea ce recI amă specializarea producţiei pe linii tehnologice, care e posibilă numai în cazul unui grad avansat de tipizare a construcţiilor şi a elementelor de construcţie. Liniile tehnologice din fabricile de prefabricate sînt amenajate în trei tipuri, după procedeul tehnologic de fabricare: pe stand, în flux continuu, cu agregate în lanţ. La procedeul pe stand, elementele prefabricate rămîn imobile în timpul fasonării şi al întăririi, utilajele şi dispozitivele de lucru deplasîndu-se în lungul liniei tehnologice, de la un post de lucru la altul, iar întărirea elementelor efectuîndu-se pe locul de turnare, în mod natural sau printr-un tratament termic, Procedeul pe stand e ce! mai răspîndit, şi poate fi folosit la confecţionarea oricăror tipuri de produse. E folosit, însă, în special, la executarea elementelor grele şi cu dimensiuni mari, deoarece nu reclamă transporturi intermediare. La procedeul de execuţie în flux continuu, elementele cari se confecţionează se deplasează ritmic de-a lungul liniei tehnologice cu ajutorul vagonetelor sau al benzilor transportoare, de la un loc de lucru la altul (v. fig. V). Diferitele operaţii de fasonare şi de întărire se execută la posturi fixe de lucru, cu ajutorul unor maşini şi instalaţii staţionare, prin faţa cărora trece banda de lucru. întărirea se face numai prin tratament termic, într-o anumită porţiune a liniei de fabricaţie, echipată cu camere-tunel sau cu instalaţii speciale de tratament termic. Procedeul acesta prezintă un grad avansat de industrializare şi poate fi automatizat uşor. El poate realiza o productivitate mare a muncii, dar nu poate fi folosit decît în fabricile cu capacitate mare de producţie, specializate pentru anumite tipuri de produse de mare serie (de ex.: traverse de beton precompri -mat, unele tipuri de panouri mari pentru locuinţe, etc.). Prefabricase 201 Prefabricai La procedeul cu agregate în lanţ, elementele sînt fasonate în tipare individuale, pe^acelaşi loc, cu ajutorul unor utilaje sau agregate staţionare. în unele cazuri, tiparele se cuplează parţial cu agregatele de formare (de ex. la instalaţia de vibro-presare sau la instalaţia de confecţionat fîşii cu goluri). După fasonare, piesa, împreună cu tiparul, se deplasează pe un nou loc de lucru, unde are loc întărirea betonului, care se poate efectua cu sau fară tratament termic. Acest procedeu e folosit în unităţi fixe şi permanente, cari lucrează tot timpul anului. Secţiile anexe productive şi secţiile auxiliare de deservire condiţionează desfăşurarea normală a procesului principal de producţie pe liniile tehnologice. Gradul de dotare] şi modul de funcţionare al acestor secţii indică nivelul de organizare şi de gospodărire al unităţilor de prefabricate. Principalele secţi i anexe productive şi auxiliare de deservire ale unităţilor de prefabricate sînt următoarele: depozitul de agregate, depozitul de ciment, centrala de beton, ate- fabricate, produse în fabrici echipate cu utilaje moderne, de mare productivitate, trebuie executată de arhitecţi în colaborare cu inginerii cari proiectează tehnologia de fabricare V. Schema tehnologica a unui atelier regional de prefabricate de beton armat, î) depozit de balast; 2) depozit de ciment; 3) depozit de zgura; 4) transportor cu bandă; 5) uscător de agregate; 6) elevator; 7) ciur vibrator, sortator; 8) melc distribuitor; 9) buncăre de agregate; 10) cârucior-cîntar; 11) spre fabrica de blocuri de zgură; 12) malaxor de beton; 13) distribuitor de beton; 14) spre hala de turnare a pieselor mari în tipare de beton; 15) curăţirea tiparelor; 15') ungerea tiparelor; 16) introducerea armaturilor în tipare; 16') depozit de oţel-beton; 16”) fasonarea armaturilor; 17) masa vibratoare; 18) transportor cu monoşină; 19) cărucior; 20) transbordor; 21) camere de aburire; 22) alimentare cu abur de la centrala termică; 23) decofrarea produselor; 24) depozit de piese finite. lierul de armatură, atelierul de tîmplărie, depozitul de produse finite (secţii anexe productive); atelierele de întreţinere şi reparaţii, centrala termică şi reţelele termice, postul de transformare şi reţelele electrice, gospodăria de alimentare cu apă, reţelele exterioare (drumuri, căi ferate, canalizări), laboratorul, birourile şi construcţiile administrative (secţii auxiliare şi de deservire). Industrializarea executării construcţii lor prin folosirea largă a elementelor prefabricate impune respectarea unor condiţii cari trebuie avute în vedere atît la proiectarea cît şi la executarea construcţiilor din prefabricate. — Realizarea unei producţii industriale de elemente prefabricate de mare serie reclamă limitarea numărului de tipuri de elemente, care e condiţionată de tipizarea construcţiilor şi standardizarea elementelor de,construcţie, pe baza sistemului modular de proiectare.— Proiectarea construcţiilor din elemente pre- a elementelor şi cu inginerii cari proiectează structura de rezistenţă şi procesul de montaj. — Executarea unei construcţii prefabricate reclamă acordarea unei atenţii deosebite atît calităţii elementelor, cît şi calităţii construcţiei (rezistenţă, stabilitate, izolare termică şi fonică, etanşare contra umidităţii, etc.). — Gradul de prefabricare trebuie să crească astfel, încît majoritatea elementelor să fie executate industrial, în uzine. Ele trebuie să fie livrate într-un grad avansat de finisare, sub forma desubansambluri complexe mari, cari să reducă executarea de operaţii umede, cu volum mare de muncă, pe şantier. — Greutatea elementelor prefabricate trebuie mărită pînă la limita maximă a capacităţii utilajelor de transport şi de montaj de care se dispune. — Forma şi secţiunea elementelor trebuie alese în funcţiune de solicitările la cari e supusă piesa şi de tehnologia de confecţionare şi de punere în operă a ei. Prefabricat 208 Prefabrîclt Eficienţa economică a prefabricării se poate aprecia, în general, prin următorii indicatori: consumul de muncă pe şantier; durata de execuţie a construcţiilor; consumul de materiale; reducerea greutăţii construcţiilor; reducerea preţului de deviz al construcţiilor. 1. Prefabricat, pl. prefabricate. Cs.; Element de construcţie sau parte de construcţie, cari sînt confecţionateseparat, înainte de punerea în operă, prin prelucrarea materialelor şi a semifabricatelor de construcţie—• şi cari sînt montate la locul respectiv din construcţie, de obicei cu ajutorul mijloacelor mecanizate, fiind asamblate cu alte piese prefabricate, sau cu elemente executate pe loc. Prefabricatele se execută, de obicei, pe cale industrială, în serie, în unităţi de producţie specializate, echipate cu utilaj adecvat, folosindu-se procedee noi de lucru şi materiale noi, eficiente, în locul celor vechi. V. sub Prefabricare. Prefabricatele înlocuiesc elementele de construcţie executate direct pe şantier prin metode tradiţionale (turnare, zidire, etc.), sau în ateliere, din materiale obişnuite şi folosind metode vechi. Prin folosirea prefabricatelor, metodele de execuţie pe cale umedă (turnare, zidire, tencuire) tind să fie înlocuite cu metode de executare pe cale uscată, cari reclamă numai operaţi i de montare şi de asamblare a pieselor prefabricate. Lucrările de construcţie pot fi executate, astfel, pe orice timp şi în tot cursul anului, înlăturîndu-se caracterul sezonier al şantierelor de construcţii. în acelaşi timp se măreşte gradul de industrializare a! lucrărilor de construcţie. Domeniul de aplicare a elementelor prefabricate e vast, extinzîndu-se la toate tipurile de construcţii. Pentru a fi cu adevărat eficiente, prefabricatele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să prezinte un grad de prelucrare avansat, pentru a permite suprimarea operaţiilor ulterioare (tencuire, prelucrarea feţelor aparente, montarea instalaţiilor, etc.); să nu reclame fasonare, la punerea în operă; să permită asamblarea prin îmbinări simple; să permită montarea prin metode de mare randament, pe cît posibil pe cale uscată (lipire, prindere, înşurubare, bulonare, sudare, etc.); să fie alcătuite astfel, încît să permită punerea în operă şi utilizarea materialelor cît mai avantajos; sa reclame un consum total de manoperă, în fabrică şi pe şantier, mai mic decît în cazul utilizării metodelor de execuţie tradiţionale; să se prezinte într-un număr de tipuri cît mai mic, pentru a permite o producţie de mare serie; să permită scurtarea apreciabilă a timpului de execuţie a lucrărilor de construcţie; să conducă la o reducere a preţului de cost şi de deviz al construcţiilor. Din punctul de vedere al rolului şi «al funcţiunii în construcţie, se deosebesc: prefabricate de rezistenţa sau elemente prefabricate principale, cari constituie structura de rezistenţă a construcţiilor (fundaţii, elemente de pereţi portanţi, stîlpi, grinzi, cadre, elemente de planşee, scări, ferme, arce, şarpante, buiandrugi, etc.); elemente de legătură (umplutură) sau elemente secundare, cari se montează între elementele principale (de ex.: elemente de pereţi neportanţi, — blocuri mici de zidărie, panouri de faţadă —, corpuri de umplutură pentru planşee, etc.); prefabricate de finisaj şi ornamentale, pentru finisarea şi realizarea concepţiei arhitectonice a construcţiilor (diferite tipuri de placaje pentru pereţi şi pardoseli, elemente decorative, etc.); prefabricate speciale, cu ajutorul cărora se realizează diferite detalii de construcţie (de ex. gradene de stadion, tîmplărie de lemn şi metalică, etc.); prefabricate de instalaţii, cari cuprind ansambluri de instalaţii livrate separat sau. înglobate în elemente de beton. Din punctul de vedere al materialelor de baza din cari sînt confecţionate, se deosebesc: prefabricate de beton, prefabricate de ipsos, pre- fabricate ceramice, prefabricate silico-calcare, prefabricate de lemn, prefabricate de metal, prefabricate de materiale plastice, etc. Din punctul de vedere aT'ponderii pe care o au în cadrul investiţiilor, prezintă importanţă deosebită prefabricatele de beton, prefabricatele de lemn şi prefabricatele de instalaţii. Prefabricatele de beton sînt confecţionate din betoane (simple, armate sau precomprimate), în unităţi industriale sau pe şantier, în apropierea locului de montaj. Clasificarea prefabricatelor de beton se poate face din mai multe puncte de vedere. După felul betonului.utilizat, se deosebesc: prefabricate de beton simplu, executate din beton simplu, nearmate, sau cu o armătură de siguranţă, şi cari cuprind: elemente de umplutură şi de rezistenţă (blocuri pentru zidărie, corpuri de umplutură pentru planşee, bolţari de mină, etc.), elemente de finisaj (plăci şi dale de pardoseală de diferite tipuri, glafuri mozaicate, plinte, etc.), elemente ornamentale (diferite detalii arhitectonice de ciment) şi elemente diverse (tuburi de canalizare, borduri, etc.); prefabricate de beton armat, folosite ca elemente de rezistenţă (fundaţii, piloţi, stîlpi, grinzi, buiandrugi, cadre, ferme, arce, plăci, blocuri mari, panouri, trepte, etc.), elemente de umplutură (panouri de faţadă, pereţi despărţitori), elemente ornamentale (cornişe, ancadramente, etc.) sau elemente speciale (ferestre, luminatoare, gradene, conducte de aducţie de joasă presiune, etc.); prefabricate de beton precomprimat, folosite în special ca elemente de rezistenţă (grinzi, stîlpi, panouri de zidărie şi de planşee, stîlpi pentru linii electrice, conducte de aducţie de mare presiune, stîlpi pentru spaliere de vie, etc.). Din punctul de vedere al destinaţiei, se deosebesc: Prefabricate pentru construcţiile de locuinţe şi social-culturale, dintre cari cele mai importante, prin indicii lor tehnici-economici, sînt fîşiile de planşeu cu goluri (rotunde, ovale, etc.), fîşiile precomprimate, dulapii precomprimaţi, fîşiile de scară, grinzile şi fîşiile de planşeu cu corpuri ceramice, panourile mari portante şi de faţadă, blocurile mici de zidărie, gradenele de stadion şi elementele de împrejmuire; prefabricate pentru construcţiile industriale, dintre cari se folosesc pe scară mare stîlpii pentru hale, fermele şi arcele, grinzile în arc şi fermele constituite din tronsoane asamblate prin postîntinderea armăturii, grinzile de pod rulant (de beton precomprimat), panele de beton precomprimat, plăcile portante de beton celular autoclavizat, slab armate, plăcile de fibro-beton, de armociment şi de beton de granulit (armat), chesoanele de beton armat (obişnuit şi de granulit), elementele ondulate (undele) de armociment, panourile de pereţi, ferestrele de beton armat, luminatoarele de beton precomprimat, clavourile pentru coşuri, elementele de beton precomprimat pentru paserele şi estacade, elementele prefabricate pentru turnuri de răcire, pentru canale subterane, castele şi rezervoare; prefabricate pentru construcţii speciale, cari cuprind elemente pentru poduri şi podeţe de beton armat şi beton precomprimat, piloţi de beton precomprimat, elemente pentru lucrări hidrotehnice; prefabricate specifice, cuprinzînd diferite elemente de construcţie, folosite foarte frecvent şi cari înlocuiesc piese confecţionate înainte din materiale costisitoare şi cari se găsesc greu (de ex.: stîlpii de beton armat vibrat sau centrifugat şi de beton precomprimat, pentru liniile electrice aeriene, traversele de cale ferată de beton armat şi de beton precomprimat, conductele de beton armat şi de beton precomprimat, bolţarii şi sprijinirile miniere, stîlpii precomprimaţi pentru spalierele de vie); prefabricate pentru construcţii agrozootehnice, cum sînt elementele pentru diferite construcţii (stîlpi, cadre, grinzi, plăci, blocuri mici pentru zidărie), plăcile şi stîlpii pentru silozuri, elementele pentru budane precomprimate. Prefabricâi 200 Prefabricat Din punctul de vedere al formei, se deosebesc: Elemente de lungime sau I i n e a r e, la cari lungimea e dezvoltată în principal, şi cari pot fi elemente scurte, cu lungimea între 2 şi 3 m (traverse de cale ferată, stîlpi pre-comprimaţi pentru spalierele de vie), elemente de lungime mijlocie, între 3 şi 9 m (fîşii cu goluri pentru planşee, dulapi - si pane de beton precomprimat, stîlpi de hale, grinzi, etc.) şi elemente de lungime mare, între 9 şi 15 m (stîlpi pentru linii electrice, piloţi); elemente de suprafaţă, cari au dezvoltate două dimensiuni (de ex.: panouri, plăci de acoperiş); elemente spaţiale, la cari sînt dezvoltate cele trei dimensiuni (deex.: blocuri mari pentru lucrări portuare, cabine sau cameregata prefabricate, etc.). După locul de confecţionare, se deosebesc: Elemente confecţionate în unităţi industriale (fabrici, ateliere sau poligoane),'—în cari se realizează o producţie continuă, de mare serie, se foloseşte o tehnică nouă, înaintată, cu un grad înalt de mecanizare şi se asigură un control continuu al produselor, — şi cari, pentru a putea fi transportate, au greutatea şi dimensiunile limitate, ceea ce face ca structurile obţinute prin asamblarea lor să prezinte multe îmbinări; elemente preturnate, confecţionate pe şantier, în apropierea locului de montaj, elementele mai mici (chesoane, ferestre, panouri de pereţi) executîndu-se, de obicei, lîngă construcţie, în ateliere provizorii de şantier, sau pe poligoane improvizate şi depozitîndu-se în continuarea pistelor de turnare, pentru a micşora distanţa de transport, iar elementele mari (stîlpi, grinzi, cadre, ferme) confecţionîndu-se chiar la locul de montaj, astfel încît această operaţie să se poată face direct, prin simpla ridicare pe verticală, evitîndu-se transportul orizontal. Elementele preturnate nu au greutatea şi dimensiunile limitate de posibilităţile de transport, ci numai de posibilităţile de montare. Din această cauză, ele pot fi mai mari decît cele confecţionate industrial, ceea ce reduce numărul de piese, deci şi de îmbinări, simplificînd în acelaşi timp montajul. Materia lele folosite pentru confecţionarea prefabricatelor de beton trebuie să îndeplinească condiţiile impuse materialelor folosite pentru betonul armat monolit, dîndu-se o deosebită atenţie condiţiilor de calitate. Agregatele trebuie să fie sortate şi de bună calitate, pentru a asigura obţinerea unui beton de marcă superioară, cu un consum minim de ciment. Pentru confecţionarea prefabricatelor de beton greu se folosesc agregate grele, naturale (nisip şi pietriş de carieră, de rîu, de lac) sau de concasare; pentru betoane cu greutate volumetrică mică se folosesc agregate uşoare, naturale sau artificiale. Agregatele grele trebuie să provină din roci negelive şi inerte faţă de lianţii folosiţi. Rezistenţa proprie a agregatelor trebuie să fie mai mare decît rezistenţa prescrisă a betonului respectiv. Agregatele nu trebuie să conţină impurităţi cari pot micşora calităţile betonului sau cari pot coroda armatura. Nu sînt permise materii organice de orice fel (acizi humici, resturi animale sau vegetale, reziduuri de cărbune sau de petrol). Se admite ca agregatele să conţină sulfaţi şi sulfuri, humus şi părţi levigabile în procente sub cele limită, fixate de standarde şi de normative. în limitele admise, părţile levigabile (argilă, lut sau praf fin) trebuie să fie dispersate uniform în masa nisipului, să nu adere Ja suprafaţa granulelor şi să nu _ conţină un procent mare de mică. în caz contrar, agregatele trebuie spălate. Sînt preferate' agregatele cu suprafeţe rugoase, deoarece permit să se obţină betoane cu rezistenţe mai bunela întindere şi încovoiere. Nu se recomandă folosirea excluzivă a agregatelor de concasare; cel puţin sortul fin, cu dimensiuni de 0---3 mm, trebuie înlocuit cu nisip natural. O granulozitate corespunzătoare şi constantă se obţine prin amestecarea diferitelor sorturi separate prin ciuruire. Sorturile folosite depind de marca betonului şi de mărimea maximă a agregatului. Se folosesc două sorturi, dacă dimensiunea maximă a granulelor agregatului e pînă la 15 mm ; trei sorturi, dacă această dimensiune e pînă la 70 mm, şi patru sorturi, dacă dimensiunea maximă a granulelor agregatului depăşeşte 70 mm. Deoarece elementele prefabricate, în special cele executate industrial, au grosimi mici şi armatură deasă, betoanele pentru prefabricate se prepară, în majoritatea cazurilor, cu agregate ale căror granule au diametrul maxim de 15 mm, uneori chiar de 7 mm. Consumul suplementar de ciment se compensează prin reducerea factorului apă/ciment şi printr-o compactare mai intensă a betonului. Dimensiunea maximă a agregatelor nu trebuie să depăşească 1/3 din cea mai mică dimensiune a secţiuni i transversale a elementului prefabricat. La plăci se admite folosirea agregatelor cu dimensiunea maximă egală cu 0,75 din grosimea plăcii. Dimensiunea maximă a agregatelor nu trebuie să depăşească 3/4 din distanţa dintre barele armaturii. Agregatele uşoare pot fi naturale (piatră ponce, tufuri şi scorii vulcanice, calcare cochilifere, etc.) sau artificiale (zgură granulată de furnal, zgură de cazan şi de locomotivă, zgură de furnal expandată, argilă expandată, —- che-ramzit sau granulit, — perlit, şisturi expandate, etc.). Cimenturile folosite la confecţionarea prefabricatelor sînt de tipul celor utilizate în mod curent la betoanele obişnuite, cu următoarele recomandaţii speciale: raportul dintre marca cimentului şi a betonului trebuie să depăşească 1,5; cînd prefabricatele sînt aburite se recomandă folosirea cimentului metalurgic sau a cimentului Portland cu trass, deoarece acestea permit reducerea perioadei de tratare cu abur şi sporesc rezistenţele finale ale betonului; la confecţionarea prefabricatelor de beton simplu, cari se aburesc, se recomandă folosirea cimenturilor cu cenuşă de termocentrală, cari se comportă bine la aburire, şi sînt mai puţin costisitoare, la confecţionarea prefabricatelor de beton armat pentru cari e necesar să se obţină, după 24 de ore, o rezistenţă la compresiune de minimum 70 kgf/cm2, în condiţii normale de întărire, sau la confecţionarea elementelor de beton precomprimat pentru cari se prescrie obţinerea unei rezistenţe la compresiune de minimum 300 kgf/cm2, după 72 de ore de la confecţionare, trebuie să se folosească cimenturi cu rezistenţe iniţiale mari (RIM), cari permit reducerea parţială sau totală a duratei de aburire a betoanelor; ia monolitizarea îmbinărilor dintre elementele prefabricate se recomandă folosirea cimentului expansiv, care dă rezultate foarte bune. Plastifianţii pentru mărirea lucrabiIităţii betonului trebuie să fie folosiţi cu respectarea strictă a prescripţiilor tehnice şi sub control riguros, dîndu-se o atenţie deosebită dozării constituenţilor betonului, orice exces de aditivi producînd efecte defavorabile. Oţelul pentru armaturi e folosit de preferinţă sub forma de oţeluri superioare şi, în special, cu profil periodic, sub formă de bare, plase sau carcase sudate. Utilizarea oţelurilor superioare conduce la realizarea unor economii importante de armatură şi la reducerea secţiunii şi a greutăţii elementelor prefabricatelor. Obţinerea acestor rezultate e condiţionată, însă, de utilizarea concomitentă a unor betoane superioare, de înaltă rezistenţă. Principalele clase de armaturi utilizate la confecţionarea elementelor prefabricate de beton armat sînt: oţelul-beton cu secţiunea rotundă OL 38, OL 50, OLX52; oţelul cu profil periodic, laminat la caid şi torsionat la rece TOR 47, fabricat din OL 38; oţelul-beton cu profil periodic,. laminat la cald şi torsionat la rece TOR 57, fabricat din OL 50; oţelu I- 14 Prefabricat 210 Prefabricat beton cu profil periodic, laminat la cald, PC 60, fabricat din oţelul sudabil OLX52; plasele sudate, livrate în rulouri, fabricate din OL 38. Pentru betoanele precomprimate se utilizează următoarele categorii de armaturi :sîrmă de oţel (SBP), cu profilul rotund cu diametrul de la 1 **-7 mm; sîrmă de oţel cu profiI periodic; oţeluri slab aliate, laminate la cald, folosite în special la betoanele precomprimate prin procedeul electrotermic; sîrme laminate la cald pentru betoane. Tiparele pentru confecţionarea elementelor prefabricate trebuie să permită realizarea exactă a formei elementului, indicată în proiect, să fie rigide şi etanşe. Se folosesc tipare de lemn, eventual căptuşite cu tablă, tipare metalice, tipare de beton (matriţe), tipare de ipsos, tipare de nisip, şi alte tipuri, mai puţin utilizate. Ele pot fi: demontabile, izolate sau cuplate; nedemontabile, izolate sau cuplate; mobile sau fixe. V. şî sub Tipar. La piesele confecţionate în serii mari, în unităţi industriale, se folosesc numai tipare metalice. Betoanele grele pentru prefabricate trebuie preparate şi transportate pînă la punctul de turnare în conformitate cu standardele şi cu normele în vigoare. Dozajul optim de ciment se determină cu ajutorul încercărilor preliminare, stabilindu-se şi termenele la cari se atinge rezistenţa necesară pentru decofrarea laterală a pieselor, ridicarea pieselor din tipare, transportul pieselor în depozit şi livrarea la beneficiari. Betoanele de mărci superioare se obţin prin reducerea factorului apă/ciment; folosirea unor cimenturi de mare rezistenţă; compactarea betonului prin procedee mecanice; utilizarea unor agregate superioare, cu granulozitate bine studiată; folosirea diferitelor metode de accelerare a întăriri i betonului; mărirea dozajului de ciment; activarea cimentului prin măcinare umedă. Prepararea betonului se face numai mecanizat, de preferinţă în centrale de beton, utilate cu malaxoare cu amestec forţat. Se recomandă ca dozarea materialelor să se facă gravimetric (prin cîntărire), cu mare precizie (±1,5% pentru ciment, ±2% pentru apă şi pentru agregate). La fabricile moderne de prefabricate se folosesc centrale de beton complect automatizate, în cari se pot produce cantităţi mari de betoane, omogene şi de calitate superioară. Betoanele uşoare se folosesc la executarea următoarelor elemente prefabricate: blocuri de zidărie, corpuri de umplutură pentru planşee, panouri de pereţi, plăci de beton armat pentru acoperişul construcţiilor industriale. La confecţionarea elementelor prefabricate se folosesc: betoane uşoare cu agregate poroase (piatră ponce, tufuri şi scorii vulcanice, zguri expandate, argilă expandată, etc.); betoane monogranulare constituite din granule de aceeaşi mărime (0,7-**2 mm, 1---2 mm sau 1---3 mm) şi cari sînt folosite la executarea blocuri lor de zidărie şi a plăci lor termo-izolatoare; betoane uşoare cu agregate vegetale (rumeguş, talaş, paie tocate, pleavă, puzderie de cînepă, etc.); betoane celulare (înspumate sau gazeificate). V. sub Beton. Compactarea betonului prezintă o importanţă deosebită, deoarece determină într-o mare măsură aspectul piesei şi proprietăţile betonului întărit. O bună compactare conduce fa sporirea compacităţii betonului şi la creşterea rezistenţelor acestuia. Marca betonului poate fi realizată, deci, cu un dozaj mai redus de ciment, dacă se alege o metodă eficientă de compactare. Principalele metode de compactare a betonului prefabricat sînt: vibrarea, vacuumarea, centrifugarea, vibropresarea, vibro-laminarea şi torcretarea. Accelerarea întăririi betonului prezintă q mare importanţă în procesul de fabricare a elementelor pre- fabricate, permiţînd scurtarea timpului de execuţie a pieselor, utilizarea intensivă a suprafeţelor de producţie şi reducerea numărului de tipare. La elementele prefabricate se utilizează următoarele procedee de accelerare a întăririi betonului: folosirea cimeniului cu rezistenţe iniţiale mari (RIM); folosirea adausurilor chimice (în special a clorurii de calciu, care se poate adăuga în cantităţi pînă la 2% din greutatea cimentului, la betoanele armate, şi pînă la 3%, la cele simple); folosirea procedeelor mecanice de compactare (vibrare, vacuumare, eic.); folosirea tratamentului termic (cu abur viu la presiune normală, cu abur viu la presiune înaltă, în autoclave; cu tipare încălzite; cu basine cu apă caldă). V. sub Tratarea ulterioară a betonului. Controlul calităţii elementelor prefabricate se efectuează în tot timpul confecţionării pieselor, în conformitate cu standardele şi cu normele în vigoare. El are un caracter de continuitate, se face sistematic, şi se referă la următorii factori: calitatea corespunzătoare a materialelor folosite (agregate, lianţi, apă, adausuri, oţel), a utilajului tehnologic şi a instrumentelor şi dispozitivelor de control; aplicarea tehnologiei de fabricaţie, stabilite în prealabil, în diferitele ei faze (fasonarea şi montarea armaturii, dozarea constituenţilor betonului şi prepararea lui, formarea, compactarea şi tratarea elementelor prefabricate, manipularea, transportul, depozitarea lor, expedierea şi montarea elementelor prefabricate); stabilirea, prin încercări de laborator, a caracteristicilor tehnice ale elementelor pentru fazele importante de fabricaţie (decofrarea laterală a pieselor, ridicarea din tipare, transportul în depozit, livrarea pieselor). Prefabricatele de lemn sînt confecţionate în unităţi industriale sau în ateliere de şantier, fie din cherestea de foioase şi răşinoase, fie din produse industriale semifinite obişnuite (placaj, panel, plăci de stabilit, plăci de stufit, etc.), sau din produse industriale noi, eficiente (lemn masiv tratat, plăci fibrolemnoase, plăci din aşchii de lemn aglomerate, lemn lamelat, etc.). După destinaţia pe care o au, se folosesc pe scară mare următoarele tipuri de prefabricate de lemn: elemente de şarpante sau de ferme, panouri de arce sau de ferme, ferme şi arce complete, executate din cherestea de răşinoase; grinzi profilate sau cu secţiunea dreptunghiulară, pane şi căpriori de acoperiş, grinzi cu zăbrele pentru şarpante cu deschiderea pînă la 15 m, cadre, ferme şi arce cu deschideri mari (40---50 m) pentru construcţii industriale şi podurile de şosele, — executate din lemn lamelat (din scînduri şi dulapi lipiţi cu adezivi sintetici), elementele mari fiind prefabricate sub forma de panouri cari se asamblează apoi la montaj, în construcţie, tot prin încleire; grinzi cu inimă plină pentru şarpante cu deschiderea pînă la 12 m, a căror inimă e confecţionată din placaj rezistent la apă şi ale căror tălpi sînt executate din scînduri sau dulapi lipiţi cu adezivi sintetici; ferme şi arce mixte cu elementele întinse executate din metal şi cu cele comprimate executate din lemn lamelat; panouri de pereţi exteriori portanţi pentru barăci, executate din scînduri fălţuite, izolate cu plăci de stabilit, de stufit sau de alte materialetermoizolante; pereţi despărţitori simpli şi dubli, pentru baracamente,executaţi din cherestea; pereţi despărţitori pentru construcţii definitive, executaţi din plăci fibrolemnoase sau plăci de aşchii de lemn aglomerate; panouri de pardoseală şi de planşeu; panouri de şipci pentru tencuieli; plăci de tencuială uscată, executate din plăci fibrolemnoase dure; lambriuri, imitaţie de faianţă, executate din plăci fibrolemnoase sau de aşchii de lemn aglomerate, înnobilate, emailate sau melaminate, impermeabile la apă şi la vapori de apă, rezistente la uzură, la zgîrieturi şi Ia agenţii chimici; panouri de lamele de parchet cu grosimi mici; ferestre şi uşi executate din produse de lemn obişnuit (cherestea, panel, placaj, furnir) sau din plăci fibrolemnoase ori de aşchii de Prefabricat 211 Prefabricat lemn aglomerate; panouri de cofraj de inventar, executate din piacaj încleitcu răşini sintetice. Prefabricatele de instalaţii sînt confecţionate în unităţi centrale, echipate cu mijloace mecanice adecvate, sau în ateliere de şantier, folosind scule manuale obişnuite şi metode de execuţie în serie. Prefabricarea instalaţiilor reclamă o tipizare minuţioasă a construcţiilor şi a instalaţiilor aferente, cari să permită producţia în serie a elementelor. Se tinde, pentru viitor, ca prefabricatele pentru instalaţiile din construcţiile de locuinţe să fie executate sub forma unor cabine sanitare (baie, WC, bucătărie), confecţionate din materiale uşoare, cari să se livreze pe şantiere gata finisate, cu toate obiectele montate, iar instalaţiile pentru construcţiile social-culturale şi industriale să fie executate sub forma de ansambluri de conducte. Prin prefabricarea instalaţiilor se obţin o serie de avantaje importante: reducerea numărului de lucrători de pe şantiere cu circa 10***30% ; reducerea costului manoperei cu circa 7***20%; micşorarea cheltuielilor indirecte şi a celor de organizare cu circa 5 * * • 10 % ; reducerea, în anumite condiţii, a preţului total de cost cu circa 1***2%; economie de materiale de circa 2%. Se folosesc prefabricate pentru toate tipurile de instalaţii din clădiri (electrice, de încălzire, sanitare, de gaze, de ventilaţie). Instalaţiile electrice se pot prefabrica în două sisteme: înglobînd în elementele prefabricate (blocuri sau /. Detalii de execuţie a legăturilor la instalaţiile electrice prefabricate. a) legătură perete-planşeu cu conducte INTENC; b) legătură perete-planşeu cu tuburi IP; c) detaliu pentru locul de lampă; O conductă INTENC; 2) doză; 3) nişă; 4) tub IP înglobat; 5) bară de oţel-beton din armatura planşeului; 6) cîrlig pentru lampă. panouri mari), de la turnare, dozele şi tuburile IP sau conductoare INTENC (v. fig. /); prefabricînd întreaga instalaţie alimentare ale instalaţiei de încălzire înglobate în panouri de perete (secţiune verticală prin nişa de îmbinare). î) panou superior; 2) panou inferior; 3) panou de planşeu ; 4) nişă; 5) ştuţ de intercalat pentru conducta de ducere; 6) ştuţ de intercalat pentru conducta de întoarcere. II. Instalaţie de încălzire centrală înglobată în panourile de faţadă, o) panou cu coloane de alimentare înglobate (ox — elevaţie; a2— secţiune A-A); £>) panou cu corp radiant înglobat (bj— elevaţie; b2 — secţiune 8-8); c) secţiune prin corpul radiant; O coloane de alimentare; 2) nişă pentru îmbinarea coloanelor; 3) diblu de lemn; 4) serpentină; 5) beton de zgură expandată B 90; 6) carton asfaltat; 7) beton decorativ; 8) vată minerală; 9) beton greu B 200; 10) tencuială. electrică a unui apartament (tabloul electric cu toate circuitele aferente) sub forma unui nod electric. în primul sistem, pe şantier se execută numai legăturile la doze şi montarea aparatelor. Dacă instalaţia se execută în tuburi IP înglobate în elementele prefabricate, conductoarele trebuie trase prin tuburi. Cînd conductoarele sînt înglobate direct în beton trebuie să se utilizeze numai conductoare INTENC de tip F.Y.C., de cupru, cu izolaţie de PVC şi de cauciuc, deoarece conductoarele de aluminiu se pot rupe în timpul compactării betonului. în sistemul al doilea se înglobează în elementele prefabricate de perete numai dozele şi se amenajează şanţuri pentru conductoare. Circuitele electrice se montează după trasee orizontale pe planşee şi trasee verticale, scurte, de ridicare sau de coborîre la dozele de priză şi la întreruptoare, prin şanţuri le amenajate pe panouri le pere-ţilor. Sistemul nodurilor electrice se foloseşte şi în cazul construcţiilor cu ziduri portante de cărămidă şi cu planşee prefabricate. Instalaţiile de încălzire se pot prefabrica în următoarele moduri: înglobînd în elementele prefabricate de pereţi coloanele de alimentare; aşe-zînd în panourile prefabricate pentru pereţi, serpentine încălzitoare sau panouri radiante (v. fig. II); executînd corpuri radiante prefabricate de beton cu serpentină înglobată. Asamblarea coloanelor de alimentare la nivelul fiecărui planşeu şi executarea legăturilor orizontale se face în nişe amenajate în panouri (v. fig. III). Instalaţiile sanitare sînt prefabricate sub următoarele forme: ansambluri de conducte cari se montează pe şantier; noduri tehnice-sanitare (v. fig. IV) sau blocuri sanitare cari grupează toate conductele de alimentare şi tuburile de scurgere de la bucătărie, baie, WC; panouri sanitare, în cari conductele de alimentare şi tuburi le de scurgere sînt montate în atelier într-o nişă (v. fig. V) amenajată în panoul de perete care separă baia de bucătărie, şi cari se suprapun for-mînd un canal pe toată înălţimea construcţiei ; cabinesanitare, complet prefabricate, echipate cu toate instalaţiile şi cu obiectele montate. Folosirea blocurilor şi a panourilor sanitare e posibilă numai cînd bucătăria, baia şi WC-ul sînt grupate la un loc. Instalaţiile de gaze şi de ventilaţie sînt prefabricate sub formă de ansambluri de conducte sau de canale de ventilaţie, cari se montează ulterior pe şantier. Transportul elementelor prefabricate din depozitul fabricii sau al atelierului de şantier, în cari au fost confecţionate, în:depozitul de obiecte poate fi necesar pe distanţe mari sau mici. 2 IV. Racordarea nodurilor sanitare prin coloane de fonta. 1) panou de perete; 2) nod sanitar; 3) coloană de fontă montată; 3') coloană de fontă în curs de montare. 14* Prefabricat Prefabricat Transportul pe distanţe mari se poate efectua cu vehicule de cale ferată, cu autocamioane, cu tractoare şi remorci sau trailere. Alegerea mjjlocului de transport se face în funcţiune de următorii factori: volumul total de piese prefabricate cari 3 b V. Detalii de execuţie a instalaţiei sanitare prin montare în serie, în nişa peretelui cabinei sanitare spaţiale. а) vedere în pian; £>) schema isometricăa instalaţiei unui tronson de etaj; б) baie; 1) iavoar; N) nişă; R) rezervor de spălare Ia WC; S) spălător; Sf) sifon ; 1) conducte de apă rece; 2) conducte de apă caldă; 3) conductă descurgereexecutatădin fontă;4) conductă de scurgere executată din PVC. trebuie transportate şi eşalonarea lor calendaristică; dimensiunile, greutatea şi felul elementelor; distanţa de transport; starea drumurilor; mijloacele de încărcare şi de descărcare disponibile la fabrică şi la şantier. în vederea reducerii costului transportului trebuie ca acesta să înceapă direct din depozitul fabricii sau al atelierului de confecţionare şi săse termine lîngă obiect, la punctul de montaj, fără transbordări intermediare. Transportul elementelor prefabricate se face numai după ce betonul a atins marca prescrisă. în situaţia actuală, transportul cu autocamionul e mai economic decît transportul pe calea ferată, pînă la distanţa de circa 50 km, deoarece nu reclamă transbordări şi folosirea de mijloace de transport intermediare. în cazul panourilor mari, transportul cu tractorul şi cu trailerul e mai ieftin decît transportul pe calea fera+ă chiar pîna la 100 km. Distanţa de transport nu trebuie, însă, să depăşească 50 km, deoarece în cazul unor distanţe mai mari e mai avantajoasă executarea panourilor mari în unităţi mobile amplasate chiar pe şantier. Transportul pe distanţe mici (100---300 m) în interiorul şantierului se poate efectua: mecanizat, cu tractoare şi remorci sau cu autoîncărcătoare; cu vagonete-platformă cari se deplasează pe linii Decauville; cu ajutorul unei monoşine pe care rulează cărucioare, de cari sînt suspendate elementele prefabricate; cu dispozitive simple, de mică mecanizare (de ex. căruciorul cu un ax, montat pe două roţi şi echipat cu cric, sau căruciorul cu pîrghie). Montarea elementelor prefabricate constituie operaţia cea mai importantă care se execută pe şantier. Executarea corectă a montajului şi buna lui organizare influenţează direct stabilitatea şi durabilitatea construcţiilor, contribuind în acelaşi timp la reducerea duratei de execuţie şi a preţului de cost, în raport cu soluţiile constructive tradi-ţionale. Lucrările de montaj se efectuează pe baza unui proiect de organizare a montajului, întocmit înainte de începerea lucrărilor, şi care cuprinde: cantitatea totală necesară de elemente prefabricate (defalcată pe elemente confecţionate industrial şi elemente confecţionate pe şantier); metodele de montaj şi utilajul folosit, în conformitate cu caracteristicile construcţiei şi cu specificul şantierului; schemele de montaj, cu indicarea diferitelor faze de lucru, a poziţiilor intermediare ale utilajului şi a traseelor de deplasare a acestora; organizarea depozitelor intermediare şi a depozitelor de lîngă obiect; graficul calendaristic de lucru pentru transportul şi montajul elementelor, întocmit în funcţiune de ordinea de montaj şi ţinînd seamă de timpul necesar pentru întărirea betonului de monol i-tizare şi de rigidizare a îmbinărilor. Procedeele de montare a elementelor prefabricate pot fi clasificate din mai muite puncte de vedere. După mărimea pieselor, se deosebesc: Montajul cu piese mici sau părţi de elemente constructive consistă în ridicarea individuală sau în pachete a elementelor şi în depozitarea lor pe schele sau pe porţiunea de construcţie montată anterior, de unde se execută apoi aşezarea prefabricatelor în poziţia din proiect; procedeul e folosit în cazul elementelor uşoare (grinzi cu corpuri de umplutură, dulapi precomprimaţi, fîşii ceramice), cari sînt ridicate cu macarale uşoare (pionier, triunghi, etc.) şi sînt transportate manual la punctul de montaj. Montajul cu elemente de construcţie constituite dintr-o bucată se execută într-o singură operaţie de ridicare; se foloseşte la montarea construcţiilor alcătuite din elemente distincte: stîlpi, grinzi, ferme, fîşii de planşeu, etc. Montajul construcţii for în întregime sau din elemente mari reprezintă o metodă avansată de lucru, prin care se montează cadre întregi, blocuri de luminatoare la hale, elemente spaţiale de locuinţe (camere gata prefabricate), etc. După modul de deplasare a pieselor în timpul montajului, se deosebesc: metode de montare cu ridicarea pe verticală; metode de montare prin riparesau prin translaţie orizontală, cari consistă în deplasarea elementului sau a blocului de elemente, pe orizontală, pînă în poziţia din proiect. După felul construcţiilor, se deosebesc trei metode principale de montare: montarea halelor industriale monoetajate, montarea clădirilor etajate şi montarea clădirilor cu deschideri mari. Montarea halelor industriale monoetajate se efectuează folosind pe scară largă macarale mobile pe şenile sau pe şine, automacarale pe pneuri sau pe tractor, macarale uşoare de tip „Pionier14, şi instalaţii de montaj fixe, de tipul sonetelor, catargelor, caprelor, etc. Utilizarea macaralelor pe şenile, cari au greutate mare şi viteză de deplasare mică, e rentabilă cînd cantitatea de elemente cari trebuie manevrate e mare sau cînd distanţa dintre construcţii e mică. Automacaralele se folosesc la montarea elementelor prefabricate uşoare şi de greutate medie. Datorită rapidităţii de deplasare a automacaralelor ele pot fi folosite chiar în cazul obiectelor mici, situate la distanţe mari unul de altul. în acest caz sînt necesare drumuri amenajate. La ridicarea elementelor uşoare pe acoperişuri se pot folosi macarale „Pionier", aşezate pe fermele şi pe grinzile principale ale acoperişului. Prefabricat 213 Prefabricat Instalaţiile fixe de ridicare au o productivitate mică şi nu permit mecanizarea complexă a lucrărilor de montaj. Prezintă avantajul că permit reducerea costului de execuţie şi au capacitate mare de ridicare. Succesiunea şi metodele de montaj se stabilesc în funcţiune de sistemul constructiv al clădirii, de utilajele folosite, de volumul lucrărilor' şi de termenele fixate pentru executarea lucrărilor. Ordinea de asamblare adoptată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să asigure stabilitatea construcţiei pe întreaga perioadă a montajului; să permită funcţionarea neîntreruptă a utilajelor de montaj; să dea posibilitatea verificării şi executării la timp a îmbinărilor: să permită crearea cît mai rapidă a frontului necesar pentru executarea lucrărilor de construcţie generale şi a lucrărilor speciale, la obiectul respectiv. în funcţiune de succesiunea adoptată, montajul poate fi executat printr-una din metodele descrise mai jos. Metoda succesiva sau diferenţială consistă în montarea elementelor în trei lanţuri succesive, după tipul lor (stîlpi, ferme şi elemente uşoare de învelitoare). în cadrul unui lanţ, se efectuează toate operaţiile aferente montajului pentru elementul respectiv (aşezarea, verificarea şi montarea definitivă a elementului). Metoda paralelă sau complexă consistă în efectuarea concomitentă a montării tuturor elementelor cari alcătuiesc o secţiune a halei. Ordinea de mişcare a utilajelor se stabileşte în funcţiune de metoda de montare adoptată, de caracteristicile utilajului, ale elementelor cari se montează şi ale construcţiei. Poziţii le de lucru ale uti lajelor se stabilese astfel, încît ridicarea şi montarea elem 3nte!or să se execute cu aceeaşi înclinare a săgeţii macaralei. Pentru montarea stîlpilor şi a VI. Schema de montare a unei ' hale prefabricate, o) montarea stîlpilor, cu deplasarea macaralei în lungul fiecăcui şir de stîlpi; b) montarea grinzilor dintre stîlpi, fie cu deplasarea macaralei în lungul fiecărui şir de stîlpi, fie cu deplasarea macaralei prin mijlocul deschiderii unei travee; c) montarea fermelor acoperişului. cu deplasarea macaralei prin mijlocul deschiderii traveei, grinzilor, macaraua se poate deplasa fie printre şirurile de stîlpi, fie în părţile laterale ale traveelor halei. Pentru montarea fermelor e obligatoriu ca macaraua să se deplaseze printre şirurile de stîlpi (v. fig, VI). Montarea clădirilor etajate se aplică la construcţiile de locuinţe sau la clădirile social-cuIturale cu zidărie portantă şi planşee din elemente prefabricate, la construcţiile de locuinţe sau clădirile social-cu Iturale cu ziduri executate din blocuri sau din panouri mari şi la construcţiile industriale cu mai multe etaje. La executarea montajului se folosesc macarale-turn, maca-rale-catarg şi macarale portal, cari se deplasează pe căi de Ui—ii!—yAU_. u iii i Tţ* Jfi JL i: ...i nW!—ţ—i ilUU im VII. Schema de lucrucu macaraua alunecătoare, l J ^ ^ rect la o presă ume- P dă dublă, care e construită şi ca presă de întoarcere, şi fiind apoi reţinută pe flanela de preluare, după părăsirea cilindrului sugar de preluare, de un al doilea cilindru sugar. Dispoziti vu I pick-up poate COntri- Schema modernizării unei maşini de fabri bui în mare măsură şi cat hîrtie de ziar de nare viteză, prin intro-la modernizarea rna- ducerea unui dispozitiv pick-up. sinilor vechi existen- o) situaţia iniţială; b) situaţia după moderniza te, putîndu-se realiza re; 0 cilindru sugar primitor; 2) presa umedă I; mărirea vitezei de 3) presa umedă II; 4) flanele umede; 5) cilindru lucru şi folosirea de uscător; 6) cilindru sugar de preluare; 7) ci lin-paste mai puţin rezis- sugQr de 1Q dispozitivul de spălare a fîa-tente. în fig. VI ere- nelei de preluare; 8) cilindrul sugar al presei prezentată schema de de tăcere intermediare; 9) flanelă de preluare, modernizare a unei maşini de fabricat hîrtie de ziar care, după introducerea dispozitivului pick-up, a putut prelucra paste de hîrtie în cari celuloza a fost redusă cu circa 25%, cu o viteză de lucru mai mare cu circa 30%, faţă de situaţia anterioară modernizării. î. Prelucâ, pl. preluci. Geogr.: Poiană mică într-o pădure, între munţi sau între dealuri, pe valea unei ape, etc. (Termen regional, Moldova). 2. Prelucrabilitate. Tehn.: Proprietatea unui material (de ex.: metal, masă plastică, lemn, etc.) de a putea fi prelucrat în produse semifabricate sau finite, cu defecte cît mai mici, prin operaţii de aşchiere, de deformare plastică, turnare, detaşare, fărîmare, separare, sau agregare, folosind lucru mecanic cît mai puţin şi viteze de lucru cît mai mari. Prelucrabiiitatea depinde de: forma, compoziţia chimică şi structura materialului; maşina folosită; condiţiile de lucru (la cald sau la rece, umed sau uscat, posibilitatea de evacuare a căldurii dezvoltate în prelucrare, etc.); materialul, structura şi forma uneltei folosite; felul operaţiei prin care se efectuează prelucrarea. După operaţia la care e supus materialul, se deosebesc: prelucrabilitate prin aşchiere, numită, de obicei, aşchiabi-Iitate, sau prelucrabilitate în sens restrîns; prelucrabilitate prin deformare plastică, în general, sau forjabilitate (v.), laminabiIitate, capacitatea de prelucrare prin presare sau prin tragere, etc.; prelucrabilitate prin turnare; etc. a. ~ prin aşchiere. Tehn,: Sin. Aşchiabi 1 itate (v.). Prelucrare 232 Prcpakt, metoda — 1. Prelucrare. 1. Tehn.: Modificarea formei, a dimensiunilor, a constituţiei, a stării sau a aspectului unui material, în vederea obţinerii de materii prime, de materiale auxiliare, semifabricate, fabricate, etc., prin una sau prin mai multe operaţii fizice, chimice, sau fizicochimice, făcînd parte sau nu dintr-un proces tehnologic. Exemple: prelucrarea unui lingou, prin laminare, pentru confecţionarea platinelor; prelucrarea unei ţagle de oţel, prin operaţii de deformare plastică, de aşchiere, termochimice, etc., pentru confecţionarea unui arbore principal la o maşină-unealtă; prelucrarea buştenilor de conifere, de plop sau de tei, prin operaţii de cojire, desfăşurare, tăiere în beţe, uscare, lustruire, parafinare, înmuiere în pasta de gămălie, pentru confecţionarea chibriturilor. Uneori, prelucrarea cu ajutorul maşinilor-unelte, pentru obţinerea anumitor dimensiuni, forme sau calităţi ale suprafeţelor unei piese, de obicei de metal, de lemn sau de masă plastică, şi în special, prin operaţii de aşchiere, se numeşte şi uzinare. 2. ^ la cald. Tehn.: Operaţie de prelucrare, efectuată la o temperatură mai înaltă decît cea ambiantă. Exemple: operaţia de deformare plastică a pieselor încălzite în prealabil; operaţia de cementare a pieselor de oţel. 3. ~ la rece. Tehn.: Operaţie de prelucrare, efectuată la temperatura ambiantă sau la o temperatură mai joasă decît aceasta. Exemple: operaţiile de strunjire, frezare, rectificare, etc. a pieselor metalice; operaţiile de fixare a celulozei, în procesul de fabricare a firelor textile sintetice. 4. ~ prin presiune. Mett.: Sin. Deformare plastică (v.). 5. ~ prin scînteiere. Mett.: Sin. Electroprelucrare prin procedeul electric (v. sub Electroprelucrare). 6. Prelucrare. 2. C. f.: Totalitatea operaţiilor de modificare a structurii unui tren, ca: schimbarea locomotivei, schimbarea partidei de tren, lăsarea sau ridicarea unei grupe de vagoane într-o staţie, modificarea aranjamentului vagoanelor din tren, introducerea de frîne în tren. Prelucrarea poate fi parţiala, atunci cînd trenul îşi continuă drumul cu cel puţin o parte distinctă din vagoanele cu cari a sosit, sau totala, atunci cînd trenul nu-şi mai continuă drumul. Prelucrarea totală se numeşte şi descompunere. Un tren, printr-o staţie , poate să-şi continue drumul sub acelaşi număr, în care caz se foloseşte expresia trenul transiteazâ, sau să-şi termine parcursul, în care caz se foloseşte expresia trenul se descompune. Transitarea unui tren printr-o staţie se poate face cu sau fără oprire. Transitarea unui tren cu oprire poate fi cu sau fără prelucrare. Prelucrarea unui tren care transitează poate fi cu manevrarea sau fără manevrarea vagoanelor. Schimbarea locomotivei sau a partidei de tren constituie o prelucrare de tren fard manevra, iar lăsarea şi ridicarea de grupe de vagoane, schimbarea aranjamentului vagoanelor în tren, constituie o prelucrare de tren cu manevră. Prelucrarea trenului se bazează pe o serie de operaţii tehnice sau comerciale. Operaţiile tehnice pot fi: revizia şi repararea uşoară a vagoanelor, schimbarea locomotivei şi a partidei de tren, manevrarea pentru formarea, descompunerea şi schimbarea aranjamentului vagoanelor în tren, iar cele comerciale pot fi: încărcarea, descărcarea, transbordarea mărfurilor şi verificarea încărcăturii vagoanelor, îmbarcarea, coborîrea şi transbordarea călătorilor, a bagajelor, a poştei. 7. Prelucrare, adaus de Mett., Tehn. V. Adaus de prelucrare/sub Adaus tehnologic. 8. Prelungire analitica. Mat. V. sub Funcţiune analitică. 9. Prelungitor de linie, pl. prelungitoare de linie. Telc.: Atenuator fix, fără distorsiuni de frecvenţă, montat la capătul unei linii de telecomunicaţii pentru a introduce o atenuare determinată în transmisiunea semnalelor. 10. Premagnefizare. Elt.: Magnetizare suplementară constantă a unor circuite magnetice destinate să funcţioneze în curent alternativ. Are drept scop să deplaseze punctul de funcţionare pe caracteristica de magnetizare a circuitului. Se utilizează în bobinele cu fier saturabil, în amplificatoarele magnetice (v.), în releele electromagnetice polarizate (v.), etc. Se poate obţine, fie prin intermediul unei înfăşurări de pre-magnetizare alimentate în curent continuu, fie’prin intercalarea unor magneţi permanenţi în circuitul magnetic. 11. Prematurare. Ind. text.: Operaţie în procesul de fabricaţie a fibrelor viscoza (v.). 12. Premier jus. Ind. alim.: Produs obţinut prin topirea, la temperatura de cel mult 42°, a seu lui crud, proaspăt, al % animalelor rumegătoare (bou, oaie, capră, etc.). E o grăsime animală purificată, de culoare slab gălbuie, cu structură gra-nuloasă, cu miros de seu şi cu gust plăcut. Prin presare moderată, la temperatura de circa 25°, se obţine un produs semi-fluid, oleomargarina (50---60%), şi un produs solid, o/eosteo-rina (40---50 %). E folosit în alimentaţie, ca atare, şi, în industrie ca materie primă la fabricarea margarinei. (Termen francez). 13. Premodulare. Telc.: Operaţia de modulare intermediară, efectuată în unele sisteme de curenţi purtători cu 12 căi, pentru Utilizarea premodulări i. /) 12 cai de frecvenţă vocală; II) 12 căi transpuse prin premodulare în banda 4,6***7,7 kHz; III) grupul primar de bază B. a transpune cele 12 căi de frecvenţă vocală în banda de frecvenţe a grupu Iu i primar de bază (v.) tip B. La premodulare, cele 12 căi de frecvenţă vocală modulează fiecare o frecvenţă purtătoare de 8 kHz.; prin filtrare reţinîndu-se numai banda laterală inferioară, ele ajung în banda de frecvenţă de 4,6***7,7 kHz (v. fig.). La operaţia ulterioară de modulare, cele 12 căi transpuse modulează frecvenţele purtătoare de 56, 60---100 kHz, iar prin filtrare se reţin benzile laterale superioare, cari se încadrează în grupul primar de bază (cuprins între 60,6 şi 107,7 kHz). Prin introducerea premodulări! se poate face separarea benzi lor laterale, la operaţia de modulare, şi cu filtre obişnuite LC, ceea ce evită folosirea filtrelor cu cuarţ, cari sînt costisitoare. 14. Preniî. Mineral. V. Prehnit. îs. Prepakt, metoda Cs.: Metodă de lucru folosită la punerea în lucrare a betoanelor, care consistă în introducerea în cofraj a agregatelor minerale mari, în stare uscată, şi în injectarea ulterioară, în masa acestora, a unei paste fluide de mortar de ciment, preparate cu un adaus stabilizator şi cu un adaus uşor expansiv. Această metodă prezintă următoarele avantaje: numai circa 40% din cantitatea de beton e supusă operaţiilor de betonare (dozare, amestecare, transport şi turnare); ag e-gatul mineral al betonului poate fi pus în operă în cantităţi mari, independent de condiţiile meteorologice şi de procesul de betonare, betonarea propriu-zisă fiind redusă la injectarea mortarului, independentă de alte operaţii, astfel încît tronsoanele de betonare pot fi mărite de circa 2,5 ori faţă de alte procedee, în funcţiune de viteza de betonare; rosturile de lucru nu mai prezintă o importanţă specială; agregatele betonului pot fi constituite din granule cu dimensiuni cît de mari, Preparare 233 Prepararea substanţelor minerale deoarece nu influenţează operaţiile de betonare (de ex. lipsa pericolului segregării); permite obţinerea de betoane mai omogene, la cari contracţiunea e cu 30-**50% mai mică decît la betoanele preparate după alte procedee; evită tasarea betonului proaspăt, datorită rigidităţii scheletului de agregate; evită trepidaţiile provocate prin turnarea betonului de la înălţime. Metoda prepakt prezintă avantaje în special la executarea betonării în condiţii dificile (de ex.: la betonări sub apă, la betoane cu agregate cu greutate specifică mare, la betonarea unor elemente de construcţie armate puternic, la folosirea unor betoane foarte grele, cari solicită puternic utilajele pentru malaxarea, transportul şi compactarea betonului, etc.). Metoda prepakt este mult folosită la lucrări de reparaţie, la placări, la îmbrăcarea unor instalaţii din pereţi, la betonarea elementelor masive, a lucrări lor subacvatice şi de protecţie contra radiaţiilor, la executarea construcţiilor industriale şi hidrotehnice, etc. Alcătuirea granulometrică a agregatului mineral trebuie aleasă astfel, încît granulele agregatului mare să aibă anumite dimensiuni faţă de dimensiunile maxime ale agregatului mortarului şi să formeze un schelet cu goluri cît mai puţine şi mai mici, deoarece golurile prea mari produc tensiuni proprii mari în mortarul întărit, cari, deşi nu influenţează apreciabil, contracţiunea totală, deoarece agregatele se sprijină unele pe altele, pot produce fisurarea mortarului întărit şi desprinderea lui de pe agregatele scheletului mineral, ceea ce conduce la scăderea rezistenţelor mecanice ale betonului. Se recomandă ca dimensiunile minime ale granulelor agregatului mare să fie de circa 8*• * 10 ori mai mari decît dimensiunile maxime ale granulelor agregatului mortarului. în acest caz, injectarea pastei de mortar se poate face fără o sporire apreciabilă a presiunii de injectare (pentru mortare de consistenţă normală). Se poate folosi şi un agregat cu granule mai mici (cu dimensiuni pînă la cel puţin de cinci ori dimensiunile maxime ale granulelor agregatului mortarului), dar în acest caz trebu ie să se real izeze o creştere rapidă a presiun i i la injectare. în general, cu agregate confecţionate prin concasare se obţine o compoziţie granulometrică la care golurile sînt în proporţie admisibilă de 35---45%. Volumul de goluri al agre-. gatului mare poate fi micşorat, în mică măsură, printr-o compactare mai mult sau mai puţin avansată. De asemenea, se pot realiza betoane cu anumite calităţi (de ex.: cu greutate mare, cu constanţă mare la variaţii termice, etc.) prin folosirea unor agregate adecvate. Mortarul folosit la injectare trebuie să-şi păstreze fluiditatea şi stabilitatea în timpul transportuIui şi al injectării, pentru a evita segregarea şi formarea de pungi de apă sub granulele agregatului, cari ar micşora aderenţa dintre acestea şi mortar. După injectare, şi pînă la întărire, mortarul trebuie să se umfle uşor, pentru a asigura umplerea completă a golurilor şi o compacitate sporită a betonului. în special, trebuie avut în vedere că tendinţa de segregare a mortarului creste prin folosirea unor adausuri cu greutate specifică diferită, şi cînd viteza de deplasare a pastei în masa agregatului e mai mică decît 1,5...1,0 m/s. Segregarea mortarului în masa agregatului e împiedicată în mare măsură de formarea unui curent uşor turbulent, datorită neregularităţii scheletului de agregate, car# compensează aproape . complet dezavantajul micşorării vitezei de deplasare a mortarului. Real izarea unui mortar corespunzător pentru injectare se obţine atît printr-o compoziţie adecvată a mortarului (alcătuire granulometrică şi adausuri), cum şi prin intensificarea procesului de amestecare a acestuia, în malaxoare cu două trepte (cu două tobe), în cari se amestecă în prealabi I, la turaţie înaltă, apa, cimentul şi agregatele, şi ulterior se amestecă pasta de ciment şi adausurile la mortar. Injectarea mortarului se execută cu ajutorul unor ţevi de oţel (lănci), aşezate vertical sau orizontal în masa agregatelor introduse în cofraj,—şi racordate prin conducte (de oţel, rigide sau flexibile, sau de furtun de presiune) la pompe de mortar. Diametrul conductor trebuie ales astfel, încît să asigure debitul prescris şi viteza minimă de curgere de circa 1---5m/s. Distanţa dintre lăncile de injectare variază între 1,5 şi 3,0 m, în funcţiune de granulozitatea agregatelor mortarului şi a agregatelor mari, cum şi de proprietăţi le mortarului. Injectarea se execută uniform, de jos în sus, calitatea betonului nefiind influenţată dacă golurile dintre agregate sînt umplute cu apă (la betonarea sub apă). 1. Preparare. Prep. min.: Numire abreviată pentru prepararea substanţelor minerale (v.). 2. Prepararea substanţelor minerale. Prep. min.: Complex de operaţii mecanice (preparare mecanică) sau termice (preparare termică), la care sînt supuse substanţele minerale utile în vederea îmbunătăţirii calităţii lor, respectiv a adaptării lor la condiţiile optime cerute de cjj-ferite procese în cari urmează să fie utilizate sau valorificate (industria metalurgică, industria chimică, industria materialelor de construcţie, industria materialelor refractare şi ceramice, industria termoenergetică, etc.). Sînt supuse preparării: minereurile feroase şi neferoase, cărbunii, substanţele minerale nemetalifere (sarea, grafitul, asbestul, caolinul, barita, etc.) şi majoritatea rocilor industriale. în cazul minereurilor metalifere, prepararea urmăreşte obţinerea de concentrate (v.), cari sînt supuse ulterior tratamentului metalurgic pentru extragerea metalelor. între cantitatea de minerale utile conţinută în minereul brut şi cantitatea de minerale utile conţinută în minereul concentrat există o diferenţă care constituie pierderea de preparare. Această pierdere se datoreşte: dispers iun ii bucăţilor curate în masa deşeurilor; prezenţei bucăţilor concrescute de steri I şi substanţă uti lă ; imperfecţiunii funcţionării aparatelor de sortare şi imposibilităţii practice de a modifica parametrii acestor aparate, imediat ce se produce schimbarea calităţii materialului supus prelucrării; antrenării substanţei utile foarte fine, de către apă (în procedeele umede), din care se recuperează cu atît mai greu cu cît substanţa e mai fin divizată. Randamentul preparării mecanice a minereuri lor e diferenţa dintre fracţiunea de minereu pur, din greutatea totală de minereu pur, care se găseşte în concentrat, şi dintre fracţiunea de material inutil, din greutatea totală de material inutil , care se găseşte în concentrat. în mod curent, acest randament se exprimă prin relaţia finală: ....(P-P0) .*L. 100, Po—P Pc-P p în care: p, pc şi sînt, respectiv, fracţiunile de metal conţinute în materialul brut supus preparării, în concentrat şi în deşeuri; pQ e fracţiunea de greutate de metal util, conţinut în minereul pur. Cu cît 7) e mai mare, cu aţît calitatea preparării e mai bună. în cazul cărbunilor, prepararea urmăreşte: reducerea conţinutului în cenuşă sau în substanţe dăunătoare (de ex. sulf, etc.) şi, prin aceasta, mărirea puterii calorifice; producerea cărbunilor în clasele granulometrice cerute de utilizări (de ex.: arderea în focare de diferite tipuri; cocsificarea, etc.); desecarea cărbunilor de apa de zăcămînt sau de cea căpătată în timpul extracţiei sau al preparării, pentru a-i face proprii pentru anumite utilizări (de ex.: cocsificare, distilare la temperatură joasă, hidrogenare, etc.); producerea de brichete (v.) din cărbune mărunt: separarea unui anumi component petrografic al cărbunilor sau reducerea Prepararea substanţelor minerale 234 Prepararea substanţelor minerale conţinutului acestora într-un anumit component petrografic (de ex. reducerea fuzitului într-un cărbune destinat cocsificării). Randamentul preparării (spălării) cărbunilor e raportul dintre greutatea extracţiei efectiv obţinute în instalaţia respectivă şi greutatea extracţiei calculate din curba de spălare a cărbunilor, pentru cenuşa medie la care au fost spălaţi cărbunii. După obiectul urmărit, se deosebesc: operaţii de preparare privind modificarea mărimii, respectiv a granulometriei substanţelor minerale, şi operaţii de preparare privind modificarea, respectiv îmbogăţirea conţinutului lor în substanţe utile (v. tabloul)^ Clasificarea generală a operaţiilor de preparare mecanică şi termică Modifi- carea granulo- metriei materi- alelor Modificarea conţinutului în substanţe uti le Scopul urmărit Operaţi i de preparare mecanică î preparare termică A) Reducerea volu- j Sfărîmare metrică a bucă- ! ţi lor | B) Unirea particulelor fine în bucăţi mari C) Separarea materialelor în clase de dimensiuni diferite A) îndepărtarea balastului solid (steri I) şi separarea materialelor după speci i mineralogice B) îndepărtarea ba-lastului lichid (umiditatea) C) îndepărtarea materialelor volatile (organice, anorganice) Aglomerare meca- j Aglomerare nică (brichetare, pe-: Cocsificare letizare) Clasare (volumetrică, gravimetrică, centrifugă) Concentrare (ma- I nuală, gravimetrică,! magnetică, electro- j statică, flotaţie) Desecare (îngroşa- j Uscare re, centrifugare, j filtrare) j I Calci nare, prăji re, | aglomerare, serrti-| cocsificare, cocsifi-' care conduc !a modificări chimice şi structurale substanţiale ale materialelor prelucrate. Operaţiile de preparare termică, reprezintă, astfel, o treaptă mai avansată în procesul de transformare şi de utilizare a materiilor prime, intercalîndu-se, în majoritatea cazurilor, între operaţiile de preparare mecanică şi procesele tehnologice în cari materiile prime sînt consumate (v. schema). De exemplu, în cazul minereurilor, produsele obţinute prin operaţiile de preparare mecanică sînt supuse, înainte de a fi supuse proceselor metalurgice de extragere a metalelor, unor operaţii de prăjire (v.) şi aglomerare (v‘), cari se fac în cadrul uzinelor metalurgice, spre deosebire de cele de preparare mecanică, efectuate, în majoritatea cazurilor, în apropierea locului de extragere a materiei prime (mine, cariere). Prepararea substanţelor minerale Mină - Instalaţie de preparare mecanică Steril 1 4- Haldă Concentrate -* (produse -finite) Gaze t Instalaţie de preparare termică Zgură - Cuptor metalurgic „Produs prăjit şi aglomerat Prepararea mecanică a substanţelor minerale utile consistă în operaţii prin cari materialele prelucrate nu suferă modificări chimice sau structurale. După mediul în care au loc operaţiile de preparare mecanică, se deosebesc: operaţii uscate sau pneumatice (cînd prepararea se face într-un curent de aer sau de gaze) şi operaţii umede sau hidraulice, cari sînt şi cele mai frecvente, în special în cazul substanţelor minerale foarte fine, sau cari reclamă o măcinare înaintată. Făcînd abstracţie de cazurile în cari operaţiile de preparare mecanică se rezumă numai fa operaţii de sfărîmare (v.) şi clasare (v.) (de ex.: materialele de construcţie, unele categorii de minereuri de fier şi de cărbuni, etc.), rolul cel mai important îl au operaţiile de concentrare (v.), cari implică, însă, aproape fără excepţie, conjugarea lor cu operaţii de sfărîmare şi clasare. în cazul cînd operaţiile de preparare sînt executate pe cale umedă, şi în special în cazul materialelor fine, ele sînt completate cu operaţii de desecare (v.) sau de uscare şi, uneori, de brichetare şi peletizare, reclamate atît de uşurarea manipulării şi a transportului produselor, cît şi de folosirea lor mai raţională la locul de consum. Prepararea termică, spre deosebire de prepararea mecanică, se caracterizează prin operaţii cari (cu excepţia uscării) Metal Operaţiile de preparare mecanică au un caracter mai general şi un cîmp de aplicaţie mai larg decît cele de preparare termică, considerate, prin natura lor, operaţii chimice-meta-lurgice. Tehnica preparării mecanice şi termice a apărut şi a evoluat odată cu tehnica minieră şi metalurgică. Metodele folosite pînă la începutul secolului XIX nu erau mult diferite de cele folosite în Antichitate şi în Evul mediu, cu diferenţa că acţionarea aparatelor de sfărîmare, clasare şi concentrare era din ce în ce mai mecanizată. în secolul XIX au loc perfecţionarea maşinilor de zeţaj (v. sub Zeţaj), descoperirea maselor de concentrare mobile, a valţurilor şi a concasoarelor cu fălci, a ciururilor oscilante şi rotative (v. sub Ciur 2), etc. în secolul XX, tehnica preparării cunoaşte o dezvoltare şi o perfecţionare excepţională, apărînd, în domeniul sfărîmării, concasoarele rotative (v. sub Concasor) şi morile cu bile (v. sub Moară); în tehnica clasării, ciururile vibrante, clasoarele mecanice şi hidrocicloanele (v. sub Clasor 1); în tehnica desecării, îngroşătoarele şi filtrele cu vid; în tehnica concentrării, metodele de separare în medii dense (v. Mediu dens), separarea magnetică şi electrostatică (v. sub Separare), şi flotaţia (v.), care a revoluţionat întreaga tehnică a preparării, cum şi procedeele de brichetare (v,), peletizare (v.), aglomerare (v.), semicocsificare (v.), etc. Datorită perfecţionării metodelor şi aparatelor de preparare, a devenit posibilă punerea în valoare a zăcămintelor cu un conţinut mai mic de substanţe utile (zăcăminte sărace), datorită cărora s~a mărit considerabil baza de materii prime a celor mai importante ramuri industriale, Succesiunea diferitelor operaţii de preparare la cari e supus un produs minier se reprezintă, de obicei, printr-o schemă, în care diferitele maşini şi aparate sînt reprezentate prin anumite simboluri convenţionale (v. fig. I), I. Simboluri convenţionale pentru maşinile şi aparatele folosite în schemele de prepare mecanica. I. S i m b o î u r i pentru sfarîmareidj) concasor; a2) concasor rotativ; a3) cili nd re de sfărîmare; o4) moară chiliana; a5) şteamp; a6) moara cilindrică cu bile; a7) moară cu bare; as) moară tubulară; ag) moară cu evacuare periferică; a10) moară]conică; ou) moară cu ciocane; a12) concasor conic; a13) moară cu cilindre; au) moară pendulară. II- S i m b o I u r i pentru clasare: b) clasare cu ciururi: bt) ciur; b2) grătar; b3) ciur rotativ; b4) ciur vibrator; b5) ciur oscilant; c) clasare cu curent de apă şi cu spălare: cx) con; o,) clasor mecanic; c3) clasor mecanic cu cupă; c4) clasor piramidal; c6) moară tubulară cu clasor mecanic; c6) dispozitiv de spălare; c7) spălător dezintegrator; c8) separator de nispi; d) clasare pneumatica: dt) clasor cu curent de aer; d2) ciclon; e) alegere manuala: ex) masă de alegere ;] e2) bandă jde alegere, NL Simboluri pentru concentrare: f) concentrare hidrogravi metrică: fx) masă oscilantă; f2) maşină de zeţaj; f3) maşină de zeţaj cu ciur mobil; f4) jgheaburi reospălătoare; f5) masă cu postav; f6)jgheaburi; f7) labirint: g)} flotaţie: gt) maşină de flotaţie cu agitare mecanică; g2) maşină de flotaţie cu agitare pneumatică; h) separare magnetica: hx) separator rotativ; h2) separator magnetic cu valţuri; h3) separator magnetic cu bandă; h4) separatormagnetic inelar; hs) circulaţia produselor. IV. Diverse alte simboluri: /) operaţii pe cale uscată: it) filtru pentru aer; /2) maşină suflantă; j) evacua rea apei: jt) pompă cu piston; j2) pompă cu membrană; i'3) pompă Mammuth ; j4) pompă spirală; js) pompă centrifugă; ja) îngroşător; j7) filtru ; j9) tobă de uscare ; j9) uscător cu abur ; j10) fi Itru-presă; k) transport; kt) ascensor; k2) elevator; k3) bandă de transport; k4) spirală de transport; kB) roată elevatoare; ks) rezervoare de depunere; k7) siloz; k8) haldă ;'/c9) basin de limpezire; k10) răsturnător; ku) aparat de luat probe; kl2) ameştecător; k13) alimentator de reactivi; ku) cîntar, Preparare mecanică 236 Preparat de carne încercările de prepare mecanică, pentru stabilirea caracteristici lor diferitelor minereuri şi ale diferiţi lor cărbuni, cum şi a procedeu Iu i celui mai indicat pentru prepararea lor mecanică, în vederea proiectării instalaţiilor de preparare, se fac în laboratoare sau în instalaţii-pilot şi semiindustriale. încercările propriu-zise de preparare mecanică sînt precedate de studii cari urmăresc cunoaşterea compoziţiei chimice a materialului (prin analize chimice), cunoaşterea compoziţiei mineralogice şi a structurii materialului, incluziv concrescenţa speciilor mineralogice din cari e constituit acesta (prin analize microscopice), cunoaşterea compoziţiei granu-lometrice (prin analize de sită, prin sedimentare în medii fluide sau prin analize microscopice) şi cunoaşterea capacităţi i de sfărîmare a materialului (prin încercări de sfărîmare). încercările se fac în aparate-miniatură, cari permit prelucrarea unor cantităţi mici de material (de ex. de la o jumătate b de kilogram pînă la cîteva zeci ((> cdu|e de f|otaţ|e de laborator ^ J Ograme). ţsus secţjune( jos vedere în plan). Încercări le def/o- o) de lemn, pentru cărbuni; b) de tOţie se fac în celule (apa- bachelită sau de fontă, cu agitare, rate) de celuloid sau de ba- pentru minereuri, chelită şi, uneori, în aparate de fontă, emailate în interior, iar pentru cărbuni, în celule de lemn (v, fig. //). Ele permit stabilirea, cu suficientă exactitate, a reacţiilor necesare, a consumului de reactivi, a timpului reclamat de operaţie, a numărului şi a mărimii celulelor cari vor fi necesare în instalaţia proiectată. încercările de a m a /-g a m a r e * ş i de c i a n Lira re, 'efectuate — în cazul minereurilor auro-argentifere — în mori de porţelan sau pe plăci de cupru amalgamate (pentru amalgamare) şi în agitatoare mecanice (v. fig. III) sau în vase de sticlă (pentru cia-nurare), permit stabilirea extracţiilor de metale, a consumului de reactivi, şi a duratei procesuIui, cum şi dimensionarea aparatelor. încercările de separare gravimetrică ce se fac în aparate de zeţaj (v. fig. IV) şi pe mesede concentrare permit stabilirea suprafeţelor utile necesare pentru separarea mineralelor componente. în general, acestea sînt llL Agitator mecanic de încercare precedate de analize densime- la cianurare. trice (în special în cazul cărbu- 0 rotor agitator ; 2) apă, cianură nilor), cari determină posibi- material; 3) tub pentru aspira-I ităţi le de separare a elemen- rea aerului şi circulaţia amestecu-telor componente, incluziv ex- iui; 4) vas; 5) arborele rotorului, tracţiile cari se pot realiza, în funcţiune de calitatea produselor cari urmează să fie obţinute. Aceste analize dens i metri ce se efectuează în vase de sticlă cari conţin lichide de diferite densităţi; materialul de cercetat e trecut succesiv prin Iichidele dense, în-opdinea crescîndă sau descrescîndă a densităţii lor, obţinîndu-se astfel o gamă de clase de diferite densităţi şi de diferite conţinuturi. Rezultatele obţinute sînt înregistrate sub formă de curbe (curbe de spălare), cari permit stabilirea cu uşurinţă a extracţiilor, în funcţiune de conţinutul produselor. încercările de separare magnetică se fac în special asupra mineralelor puternic magnetice (magnetit, franklinit, ilmenit, pirotin, etc,), fie pe cale uscată, cu ajutorul unui magnet de mînă sau al unui electromagnet portabil la care se poate varia intensitatea, fie pe cale umedă,pentru minereurile fin măcinate. încercările de decantare pentru stabilirea suprafeţelor separatoare, se fac în cilindri gradaţi, în cari se citesc înălţimile de apă clară cari se obţin prin sedimentarea solidului în timpi diferiţi, etc. încercările de f i I -trare se fac cu ajutorul unei piese în formă de pîlnie, confecţionată din bronz, din aluminiu sau bachelită, avînd la interior o serie de nervuri cari V. Schema unei instalaţii de filtrare pentru încercări de laborator. 1) recipient cu agitator pentru menţinerea turbureliiîn suspensie; 2) pîlnie de filtrare; 3) ventil de evacuare; 4) robinet de oprire; 5) vacuummetru; 6) rezervor de vid, transparent, gradat; 7) legătură la sursa de vid; 8) robinet de suflare cu aer. susţin pînza de filtru. Instalaţia în care se fac aceste încercări (v. fig. V) cuprinde un rezervor de vid (transparentei gradat), un rezervor cu agitator pentru menţinerea turburel ii în suspensie, etc. în cazul instalaţiilor cu capacitate mică şi al minereurilor simple, încercările de laborator sînt suficiente pentru a permite ca, pe baza rezultatelor obţinute, să se poată proceda la proiectarea instalaţiilor. în cazul unităţilor mari sau al minereurilor mai complexe, aceste încercări trebuie verificate în instalaţii semi industriale sau în instalaţi i-pi lot cu mers continuu, în cari se pot prelucra cantităţi mai mari de material (500---5000 kg în 8 ore). 1. ~ mecanica. Prep. min. V. sub Prepararea substanţelor minerale. 2. ~ termică. Prep. min. V. sub Prepararea substanţelor m inerale. a. Preparat de carne, pl. preparate de carne. Ind. alim. Produs alimentar, fabricat prin prelucrarea mecanică şi fizico- o zeţaj. 1) jgheab de colectare; 2) material; 3) sită; 4) tub de sticlă; 5) apă; 6) tijă; 7) robinet; 8) piston; 9) excentric. Preparat de car*ft6 23? Preparat de caffi6 chimică a cărnii, a grăsimii şi a subproduselor comestibile, cu adaus de substanţe auxiliare pentru gust şi prelungirea conservării. Preparatele de carne au proprietăţi nutritive superioare celor ale materiei prime luate în parte. Ele pot fi utilizate în consumfără nici o prelucrare, sau după o tratare termică. Preparatele de carne se pot obţine, fie din carne tocată, fie din anumite bucăţi de carne prelucrate ca atari. Produsele ambalate în recipiente închise ermetic şi supuse pasteurizării sau sterilizării (semiconserve, conserve) nu sînt cuprinse în categoria acestor produse. Clasificarea preparatelor de carne se face convenţional, fie după procesul tehnologic de bază, fie după durabilitate, fie după natura şi specia de la care provine materia primă. După procesul tehnologic, se deosebesc: preparate prelucrate prin tocarea cărnii şi includerea ei în membrane naturale sau artificiale şi apoi supuse procesului termic sau uscării (de ex.: mezeluri, cîrnaţi, salamuri, diverse specialităţi); preparate din specialităţi de carne supuse sărării, sărării şi afumării, sau sărării, afumării şi fierberii, cum şi produse fripte la cuptor: slănină afumată, slănină cu boia, afumături diferite, pastramă, muşchi ţigănesc, şuncă presată, bacon, etc. După durabilitate, se deosebesc: prospături (crenvurşti , polonezi, tobe, sîngerete, caltaboş; cîrnaţi proaspeţi de porc, cîrnăciori extra, etc.; piept fiert afumat, şuncă presată, muşchi ţigănesc; diverse specialităţi: piftii, aspicuri, rulade, pîini de carne, caş de ficat); preparate Schema procesului tehnologic de fabricare a preparatelor de carne Membrane L_^_i jcondimenfej ■ j— j înmuiere | Măcinare r J" Spălare | JAmestecare | Depozitare Narat, Carne de mint porc Subproduse Ficat Ceapă Salamuri semi-afumate Prospături Tobe Lebervurst Şuncă presată 238 Presaf de durata: salamuri afumate şi uscate (salam de Sibiu, elveţian), salamuri uscate (babic, ghiudem), produse sărate (şuncă cu os, pastramă uscată, bacon). După materia primă de bază, se deosebesc: preparate din carne de vită, de porc, de oaie, de pasăre, de iepure de casă, preparate din vînat. Procesul tehnologic de fabricaţie a preparatelor de carne cuprinde următoarele operaţii: recepţia cărnii de vită şi de porc, , caldă (carne proaspătă, imediat după sacrificare) sau rece (carne refrigerată, după zvîntare), care consistă în cîn-tărire, stabilirea calităţii (după gradul de îngrăşare), şi sortarea cărnii; maturizarea, care consistă, de obicei, în păstrarea la răcitor, timp de 24--*48 de ore, pentru ca fenomenele chimice cari se produc în celulele cărnii să-i dea frăgezime şi gust; desfacerea, în bucăţi, a sferturilor de vită şi a jumătăţilor de porc, prin desfacerea articulaţiilor, pentru uşurarea manevrării bucăţilor de carne; ciontolirea, care consistă în curăţirea cărnii de pe oase (dezosare), în sortarea pe specialităţi şi tăierea în bucăţi, la dimensiuni corespunzătoare maşinilor de mărunţit (maşină de tocat, cuter, etc.); mărunţirea diferitelor sorturi de carne, pentru a putea fi amestecate (în malaxoare sau manual), eventual cu condimente (după reţeta preparatelor - în lucru); păstrarea la rece a amestecului, în frigorifer, la circa +2°, pentru maturizare şi macerare, cu sare şi condimente; umplerea maţelor, carese face prin extrudarea masei maturizate, cu ajutorul „puştilor" (şpriţurilor) de diferite dimensiuni; fragmentarea produsului la dimensiune; opărirea anumitor preparate crude, şi fierberea lor; afumarea caldă, pentru a le da (prin acţiunea fumului cald) culoare, miros, gust şi conservabi I itate, prin pătrunderea în interior a unor mici cantităţi de fenoli şi crezoli prezenţi în fum. — Preparatele de carne cari urmează să fie păstrate mai mult timp (de ex. salamul de iarnă), după afumare la cald, sînt supuse fierberii, afumării la rece, şi uscării, pentru ca, prin reducerea procentului de apă, sa li se dea o conservabi I itate mai mare. Schema de la p. 237 reprezintă procesul tehnologic pentru obţinerea principalelor preparate de carne. i. Preparate opoterapice. FarmProduse provenite din ţesuturi, din diferite glande sau organe de la animale sănătoase, sau hormoni preparaţi prin sinteză, cari se administrează la om şi la animal în scop terapeutic pentru remedierea unor turburări datorite absenţei sau deficienţei unor organe sau glande. Ele se prepară sub formă de soluţii sau sub formă de pulberi şi sînt constituite, fie din extractul total, fie din extract parţial. Produsele opoterapice pot proveni din hipo-fiză, epifiză, timus, tiroidă, sînge, ficat, ovare, pancreas, glandele suprarenale, urină, etc. Pentru a obţine produsele respective, diferitele ţesuturi, glande sau organe sînt colectate şi conservate prin agenţi fizici sau diferiţi agenţi chimici, după care sînt tocate; în continuare, urmează extracţia principiilor active cu solvenţi organici, apoi operaţia de dezal-buminare prin salifiere şi de îndepărtare a proteinelor prin centrifugare. Produsul obţinut se purifică şi apoi se condiţionează sub diferite forme farmaceutice, adecvate fiecărui produs, după modul de administrare. Preparatele opoterapice se administrează per os sau paren-teral. Industria medicamentelor prepară o serie de produse opoterapice, dintre cari se citează cîteva, ca exemple: ACTH, hormon adrenocorticotrop, stimulent al secreţiei glandei cor-ticosuprarenale; coripan, extract gonadotrop în pulbere; pre-soxin, complex hormonal hipofizar; epifizan, glandă epifizară în soluţie apoasă; timus, glanda timus proaspătă, în soluţie apoasă; tiroida, pulbere de glandă tiroidă; insulina, care conţine zinc insulină cristalizată; ginosedol, extract total de estrogen hidrogenat; progesteron, hormon steroid extras din corpul galben; placenta Filatov, extract apos de placentă; neohepar, extract hepatic total, etc.—‘Sin. Produse hormonale, Produse organoterapice. 2. Preparaţie, pl. preparaţii. Ind. text.: Bandă prelucrată la ultima trecere prin laminor şi care e alimentată la flyer. De exemplu: preparaţia Nm 0,29. 3. secţia de Ind. text.: Secţia din fi latura de bumbac care cuprinde fazele de prelucrare cu trecerile prin laminoare şi flyer-e. 4. Prepeleac, pl. prepeleci. 1. Ind. ţâr. Par bătut în pămînt şi avînd cuie sau cioturi de cari se suspendă la uscat oalele, după ce au fost opărite. 5. Prepeleac. 2. Ind. ţâr.: Par cu cioturi, carese pune la mijlocul stogului, spre a ţine fînul înfoiat, pentru ca să nu se altereze. Var. Prepeleag. r». Prepeleag. Ind. ţâr. V. Prepeleac. ?. Prepeliţa, pl. prepeliţe. Zool. V. sub Phasianidae. 8. Prepotrîvire. Poligr.: Operaţia de ajustare şi de control al formei pentru tipar înalt, înainte de a fi introdusă în maşina de tipar pentru potrivire (v.), în scopul asigurării formatului, a înălţimii necesare, în special a clişeelor faţă de textul cules (v. şi Ajustarea clişeelor) şi a planeităţii formei, cum şi pentru uşurarea şi scurtarea duratei de potrivire. Pentru control, în operaţia de prepotrivire se folosesc o serie de micrometre speciale, cari măsoară grosimea şi înălţimea rînduri lor (aparate de control al grosimii şi al înălţimii rîndurilor), înălţimea clişeelor (aparat de control al clişeelor), etc., cum şi rigle de oţel corespunzătoare pentru controlul planeităţii. Prepotrivirea se execută în cadrul pregătirii formei (v.), de obicei într-un sector special al atelierului de culegere. 9. Prerie, pl. prerii. Geobot.: Stepă plană întinsă, din America de Nord, în care vegetaţia principală o constituje gramineele, cu arbori numai în lungul apelor curgătoare. în prerie, verile sînt scurte, cu zile calde şi uscate şi cu nopţi reci, iar iernile sînt aspre, secetoase, bîntuite de vînturi (iso-terma din ianuarie 0°, iar cea din iulie, 28°). Spre sud există o tranziţie lentă către ierni calde, iar spre vest, către ierni mai calde şi mai uscate. Perioada de vegetaţie în prerie e scurtă (mai-iunie şi, mai rar, aprilie-iulie). Solul, probabil fosil, evoluat din fund de mare, e negru, prăfuit cu silice. Dintre speciile vegetale cari populează preriile, mai răs-pînditesînt: Andropogon furcatus, Chrysopogon nutans, Stupa-spartina, Bouteloa curtipendula, Koeleria cristata, Sporobolus asperifolius, Buchloe dactyloides, etc. în unele regiuni cresc Yucca glauca, Agave americana, Ipomaea leptophylla, etc. Primăvara şi toamna^ se dezvoltă buruieni anuale, iar vara, graminee perene. în Estul Americii de Nord, preriile sînt cultivate intens. ^îo. sol de Ped.: Sol foarte fertil, format sub influenţa unei umidităţi apreciabile şi a vegetaţiei de ierburi înalte. Are o bună structură giomerulară, pe care o pierde, dacă în asolament nu intră ierburi şi leguminoase. Profilul acestui sol prezintă un puternic orizont A de acumulare a humusului, de culoare neagră pînă la brună închisă, urmat de un orizont B de acumulare a argi lei şi de un orizont C, care, în unele cazuri, poate lipsi. Umiditatea solului provine din precipitaţiile abundente ale unei clime umede sau subumede, cu o perioadă de secetă la sfîrşitul verii şi începutul toamnei. Pe întinderi mari, ca sol zonal, solul de preerie se găseşte în America de Nord, situat geografic între zonele cernoziomului şi ale solurilor podzolice. ii. Presar, pl. presari. 1. Tehn., Mett.: Lucrător calificat, care supraveghează funcţionarea unei prese, care efectuează operaţii Ia o presă (de ex.: o presă de uiei, o presă de Presaf 239 dresare la strung cărămidărie, o presă pentru tablă, etc.), sau care efectuează lucrări la un strung de presat (v. sub Presare la strung). Sin. Presor. 1. Presar. 2. Poligr.: Lucrător care scoate tipare de corecturi la presa de corectură acţionată manual sau mecanizat (v. şi sub Corectură, presă de — ; v. şi Corectură, tipar de —). 2. Presar, pl. presare. Ind. piei. V. Şea. 3. Presare. 1. Tehn.: Exercitarea unei apăsări statice asupra unui material,fiecu ajutorul unor unelte acţionate manual, fie cu ajutorul unor unelte ori al unor organe de maşină acţionate de o maşină de lucru, în vederea prelucrării acestui material prin deformare plastică, prin forfecare, asamblare, agregare, separare sau mărunţire. Maşinile folosite pentru exercitarea apăsării au forme cari diferă după materialul de prelucrat şi după operaţia care se execută prin apăsare. Ele sînt numite prese, sau au nume corespunzătoare operaţiei efectuate cu ajutorul lor (de ex.: strung de presat, maşină de format prin presare, maşină de cordonat, filtru-presă, maşină de călcat pielea, maşină de nituit, maşină de imprimat, foarfece, etc.). 4. ~a betonului. Cs.: Procedeu de îndesare a betonului, care consistă în aplicarea asupra betonului proaspăt, turnat în tipare, a unei apăsări exercitate cu ajutorul preselor acţionate manual, electric, hidraulic sau cu aer comprimat. în scopul măririi efectului, presarea poate fi asociată cu vibrarea sau cu vacuumarea. Presarea e folosită, în special, la fabricarea pieselor de beton cu dimensiuni relativ mici (dale de mozaic, plăci de faţadă, etc.) sau cari au secţiuni cari permit efectuarea cu uşurinţă a presării (de ex.: la tuburi pentru canalizaţie, che-soane pentru planşee şi acoperişuri, etc.). în special, presarea e folosită cu rezultate foarte bune la fabricarea tuburilor de beton pentru canalizaţie, cu diametrul interior pînă la 600 mm şi cu lungimea de 1000 mm. Betonul îndesat prin presare trebuie să aibă consistenţa şi granulozitatea corecte, astfel încît la decofrare piesa să nu se degradeze. 5. formare prin V. Formare mecanizată, sub Formare 3; v. şi sub Format, maşină de —. e. Presare. 2. Tehn.: Operaţie de prelucrare prin deformare plastică a unui material, de agregare sau de separare, cu ajutorul unei unelte sau al unei maşini de lucru, cari exercită asupra lui o apăsare statică, adică o presare în accepţiunea 1. — Uneltele folosite în operaţiile de deformare plastică prin presare se numesc matriţe sau, uneori, forme. Se pot prelucra prin presare materiale solide plastice sau aduse în stare plastică (de ex.: metale, plaste, lemn, etc.), materiale solide topite (de ex.: metale, sticlă, etc.), materiale pulverulente (de ex.: pulberile folosite în metalurgia pulberilor, praful de cărbune, pulberi de materiale ceramice, etc.). Presarea se poate efectua fie la rece, fie la cald; ea se poate efectua la uscat (de ex.: prelucrarea metalelor; prelucrarea anumitor sorturi de materiale ceramice, ceea ce le măreşte rezistenţa şi le reduce porozitatea, şi permite executarea pieselor cu toleranţe strînse şi scurtarea timpului lor de uscare), la umed (de ex. presarea majorităţii materialelor ceramice) sau cu ajutorul unui liant (de ex. brichetarea cu liant a prafului de cărbune). Presarea Ia cald e prelucrarea prin presare a unui material încălzit la o temperatură mai înaltă decît temperatura mediului ambiant. Temperatura de presare depinde de materialul de prelucrat şi poate fi mai joasă sau mai înaltă decît temperatura de topire a materialului sau a unuia dintre componenţii lui. Exemple: oţelul se presează în matriţe, la temperaturi mai înalte decît temperatura de recristalizare, astfel încît, după terminarea operaţiei, cristalele să se poată reface de la sine, însă temperatura trebuie să fie mai joasă decît temperatura la care începe oxidarea; pulberile metalice se presează, pentru sinterizare, fie la temperaturi mai joase decît temperatura de topire a componenţilor, fie la temperaturi la cari o parte din componenţi se lichefiază (sinterizare cu topire); sticla se presează în stare de fuziune, în forme sau în matriţe. Presarea la rece e prelucrarea prin presare a unui material, la o temperatură apropiată de temperatura mediului ambiant sau mai joasă decît aceasta. De exemplu, metalele se presează l duce presiunea necesară în cilindrul hidraulic de lucru al pompei (v. fig. XVII). Presele hidraulice sînt folosite ca: prese de forjat, prese de nituit, prese în industria chimică, în industria alimentară, etc. — Exemple de prese folosite în metal o-tehnică: Presă abcant: Sin. Maşină de îndoit longitudinal, cu două manivele. V. sub îndoit, maşină de ^ table şi profiluri. Presă buldozer: Sin. Maşină de îndoit transversal, cu două reazeme şi cu împingător. V. sub îndoit, maşină de table şi profiluri. Presă de forjat: Presă care serveşte la forjarea liberă sau în matriţă (v. Forjare). Ca prese de forjat se folosesc prese mecanice şi prese hidraulice, orizontale sau verticale.— Prese mecanice de forjat uzuale sînt: presa cu camă; presa cu arbore cotit şi cu bielă (de ex. presa orizontală de forjat, reprezentată în fig. III) sau presele folosite ca piese de matriţat, de precizie; presa cu manivelă şi cu bielă, cum sînt maşinile de îndoit transversal, cu două reazeme şi împingător, numite şi buldozere; presa cu genunchi; presa cu manivelă, cu bielă şi cu pîrghie, cum e presa reprezentată în fig. XIII; etc. — Ca prese hidraulice de forjat se folosesc prese hidraulice simple (v. fig. XVI) şi prese hidraulice cu acţionare cu aer comprimat, sau cu acţionare cu abur (v. fig. XVII).—O clasă importantă de prese de forjat sînt presele sau maşinile de refulat, (v. Refulat, maşină de ~). Presă de îndoit în muchie: Sin. Maşină de îndoit longitudinal, cu două manivele. V. sub îndoit, maşină de table şi profiluri. Presă de îndoit longitudinal, cu două manivele: Sin. Maşină de îndoit longitudinal, cu două manivele.V. îndoit, maşină de — longitudinal, cu două manivele. Presă de nituit: Sin. Maşină de nituit prin presare. V. sub Nituit, maşină de —. Presă de perforat: Presă portativă, transportabi lă jau fixă, care serveşte la detaşarea, dintr-un material, a unor fragmente, după o linie închisă, cu ajutorul unei stanţe de perforat; presa poate fi folosită şi la detaşarea unor fragmente, după o linie deschisă, de la marginea piesei (crestare nu detaşare). Tipuri deosebite de presă de perforat sînt, de exemplu: presele de perforat simultan mai multe găuri (pentru fabricarea tablei perforate); presele de stanţat cu masă mobilă, pentru table grele, etc. Sin. Poansoneză, Maşină de poansonat. Presă de pr o^ a t ţ e v i. V. Instalaţie de probat ţevi, sub Ţeavă. Presă de refulat; V. refulat, maşină de — Exemple de prese folosite în industria hîrtiei şi a celulozei: Presă de creponare: Presă Ia maşina de fabri- cat hîrtie, formată din: un cilindru uscător mare (de oţel), foarte neted, asemănător cilindrului uscător-satinor (v. sub Satinor, cilindru ^), care se încălzeşte la temperatură joasă; unu sau două cilindre de presare bombate, dispuse sub cilindrul uscător; un răzuitor de creponare. La presele cu două cilindre de presare, primul cilindru din direcţia intrării hîrtiei în presă e cilindru sugar. Banda de hîrtie e presată pe cilindru! uscător de către cilindrul de presare, prin intermediul flanelei de preluare a unui dispozitiv de preluare „pick-up'' (v. fig. sub Preluare automată); răzuitorul de creponare cre-ponează şi desprinde banda de pe cilindrul uscător. Presă de deshidratare. 1: Presă constituită dintr-un grup de două cilindre de deshidratare, cilindrul superior fiind acoperit cu cauciuc, iar cel inferior, cu o cămaşă de cupru, şi care serveşte, fie la uscarea materialului în curs de fabricaţie (de ex. la maşina de fabricat carton, cu site rotunde), fie la uscarea unui dispozitiv de lucru (de ex. a pîslei umede din maşina de fabricat hîrtie, cu sită plană). Presă de deshidratare. 2: Presă constituită în principal (v. fig. XVIII) dintr-o carcasă de fontă în interiorul Presă 249 Presa XVIII. Presa de deshidratare cu melc. 1) carcasă; 2) sită; 3) melc; 4) gură de alimentare; 5 şi 6) colector şi pîlniede apa; 7) ajutaj de ieşi re a pastei stoarse, sub formă de cocoloaşe; 8) sistem de fixare şi poziţionare a conului de contrapresiune; 9) roţi de transmisiune. căreia sînt montate o sită de bronz conică, groasă, şi un melc acţionat direct sau prin transmisiune de un motor electric care se roteşte în interiorul sitei. Melcul împinge pasta treptat spre ieşire şi o evacuează sub formă de cocoloaşe mici; datorită presării pastei între şurub şi sită, apa se scurge şi se foloseşte în fabricaţie ca apă grasă (de recirculaţie). Presa serveşte ja* deshidratarea ^ metan ică (stoar- ^ cerâ) a pastelor N de semifabricate fibroase (pastă de lemn, celuloză, se-miceluloză, etc.) venite de la în-groşător cu consistenţa de 3***8% pînă la consistenţe de 25--*35%, astfel încît să fie posibil transportul pneumatic la prelucrare.în prezent, presele cu şurub se folosesc din ce în ce mai rar la deshidratarea semifabricatelor fibroase, fiind înlocuite cu maşini de fabricat mucava (în cazul pastelor de lemn, de cîrpe, de maculatură) sau cu prespaturi, în special în cazul celulozelor şi al semi-celulozelor. Sin. Presă de îngroşat, cu şurub. Presă de tncleire: Presă, la maşinile de fabricat hîrtie sau carton, constituită în principal dintr-o pereche de cilindre cari se aşază de obicei înaintea ultimei treimi a părţii uscătoare a maşinii respective, şi care serveşte Ia înnobilarea superficială, prin încleire sau prin acoperire, mai ales cu pigmenţi minerali (cretare), a suprafeţei hîrtiei sau a cartonului. După tipul hîrtiei-suport şi al masei de încleire sau de acoperire, cilindrele presei sînt îmbrăcatecu cauciuc, cu ebonită ori cu piatră (stonit), sau sînt cilindre de oţel cromat. După poziţia relativă a ci I in-drelor de lucru ale presei, se deosebesc prese de încleire verticale şi prese de încleire ori-zontale. Presâ de încleire verticală (v. fig. X/X) e asemănătoare cu presa umedă obişnuită, cu două cilindre suprapuse, cu axele în acelaşi plan vertical. Masa de încleire sau de acoperire se aplică pe faţa inferioară a benzi i de hîrtie (care intră orizontal în presă), cu ajutorul cilindrului inferior, care se roteşte cufundat parţial într-o cuvă cu masă de încleire sau de acoperire, iar pe faţa superioară, prin împroşcare cu ajutorul unui împroşcător (şpriţ); uneori, masa se poate aplica prin stropire şi pe faţa inferioară a benzii de hîrtie. Presa de încleire orizontală (v. fig. XX) e formată dintr-o pereche de cilindre cu axele într-un plan orizontal, între cari se introduce hîrtia vertical astfel încît străbate stratul de masă de încleire sau de acoperire, adus între cilindre, Ia mijlocul benzii de hîrtie, cu ajutorul a două conducte de alimentare. în cazul aplicării unor mase de acoperire (cretare) cu conţinut de substanţe solide mai mare decît 40% (deci cu visco-zitate mare), pentru uniformizarea stratului se folosesc prese de încleire ori-zontale cu cilindre intermediare, cari sînt echipate, la fiecare cilindru de aplicare şi presare, cu încă două cilindre (cilindrul intermediar şi cilindrul pentru masa XX. Schema unei prese de încleire ori» zontale. O presă de încleire; 2) împroşcător de acoperire), între cari se d; ^ de Încleire'scu^ de acoperire; face alimentarea uniformă 3) cilindre c0nducSt0Qre; 4) bandă de hîrtie; 5) cilindru ^uscător. cu masa de acoperire (v. fig. XX/). Cilindrele preselor cu cilindre intermediare sînt presate cu ajutorul unor dispozitive pneumatice cu membrană, pentru îndepărtarea lor putîndu-se folosi mecanisme cu angrenaj melcat. 7 4 2 8 7 3 XIX, Schema unei prese de încleire verticale. 1) cilindru superior; 2) cilindru i nferior; 3) jgheabul pentru masă de încleire sau de acoperire; 4) intrarea masei; 5) conductă de preaplin legată la rezervorul de depozitare; 6) împroşcător (şpriţ) de masă de încleire sau de acoperire pe faţa de deasupra a hîrtiei; 7) bandă de hîrtie; 8) cilindru-suport; 9) masă de încleire sau de acoperire, adunată între hîrtie şi cilindrul presei. XXL Presă de încleire, orizontală, cu cilindre intermediare, î, 2) cilindre de aplicare; 3, 4) cilindre intermediare pentru masa de acoperire ; 5, 6) cilindre pentru uniformizat stratul de masă de acoperire; 7) împroşcător de masă de acoperire; 8) cilindru conducător; 9 cilindru uscător. Presă de netezire: Presă umedă fără flanelă. Sin. Presă offset. V. sub Presă umedă. Presă de netezire şi lustruire: Presă specială, la maşinile de fabricat hîrtie (v. fig. XXII), constituită dintr-un cilindru de presare cauciucat, care a-pasă hîrtia pe cilindrul uscă-tor-satinor (v. sub Satinor, cilindru ^), prin intermediul unei flanele cu ţesătură foarte deasă şi fină şi care nu lasă urme, pentru netezirea pe o singură faţă. — La maşinile de fabricat hîrtie cu cilindru uscător-sati-nor, mai vechi sau mai late, cilindrul de presare e susţinut de un cilindru masiv de fontă, pe ale cărui fusuri se aplică forţa de apăsare; Ia maşinile mai noi sau mai mici, forţa de apăsare se aplică direct pe fusurileci-lindrelor de presă, prin intermediul unor pîrghii şi al unor greutăţi sau al altor mecanisme. Presă de satina j: Ansamblul format din cilindrul care presează hîrtia pe cilindrul de satinaj prin intermediul unei pîsle de protecţie, din cilindrul de satinaj şi din cilindrul pentru susţinerea acestuia (cilindrul ^susţinător). XXII. Presă de netezire şi lustruire. 1) cilindru uscător-satinor; 2) cilindru de presare; 3) flanela presei de netezire şi lustruire; 4) flanela cilindrului uscător-satinor; 5) cilindru uscător de flanelă; 6) răzuitor; 7) cilindru de conducere ; 8) hîrtie. Presă 250 Presă Presă de uscare: Sin. Presă de deshidratare (v. Presă de deshidratare 1). & Presă primitoare. 1: Presă formată din două cilindre de presare, montată la extremitatea mesei sitei maşinii de fabricat hîrtie, în partea opusă cilindrului-pieptar, astfel încît sita trece peste cilindrul inferior al presei (v. fig. XXIII), XXIII. Presă primitoare (presă Gautsch). 1) cilindru inferior; 2) cilindru superior; 3) suportul cilindrului inferior; 4) suportul-pîrghie oscilantă al lagărelor cilindrului superior; 5) cilindru răzuitor Kittner; 6) perie rotativă; 7 şi 8) pîrghie şi greutăţi pentru exercitarea apăsării asupra cilindrului superior; 9) roată de mînă pentru prereglarea (potrivirea)apăsării asupra cilindrului superior; 10) roată de mînă pentru poziţionarea periei rotative; 11) şurub pentru poziţionarea (potrivirea) lagărului cilindrului superior; 12, 12', 12", 12"’'’) sita maşinii de fabricat hîrtie în diferite poziţii; 13) masa sitei. şi care serveşte atît la deshidratarea prin stoarcere a benzii de hîrtie formate pe sită şi la îndesarea acesteia pentru a fi transmisă mai departe la presele umede, cît şi la antrenarea în mişcare a sitei. Cilindrul superior al presei are diametrul mai mare şi e îmbrăcat într-un manşon gros de flanelă de lînă; el e apăsat pe cilindrul inferior de fontă, îmbrăcat cu o cămaşă de cupru sau de cauciuc. Cilindrul cu manşon e suspendat pe două braţe, articulate la batiul maşinii, iar greutatea cilindrului e echilibrată cu contragreutăţi. Apăsarea pe cilindrul inferior poate fi reglată. Valoarea presiunii între cilindre depinde de felul hîrtiei, de gradul de măcinare al pastei, de starea manşonului şi de alte condiţii. Cilindrul cu manşon e curăţit de fibre, de clei, caolin, etc., de o perie rotativă, iar în spatele periei şi deasupra cilindrului cu manşon al presei e montat un cilindru răzuitor, numit cilindru Kittner, îmbrăcat cu o cămaşă de cauciuc moale, care stoarce apa din manşon, îi netezeşte părul şi elimină fibrele necurăţite de perie. Cilindrul inferior e antrenat în mişcarea de rotaţie prin intermediul unei transmisiuni; el antrenează sita maşinii care pune în mişcare toate elementele mobile ale mesei sitei. La maşinile recente, cilindrul e antrenat de un motor electric individual. Pentru funcţionarea normală a presei primitoare, banda de hîrtie formată pe sită trebuie să fie suficient deshidratată de către sugare (v.); banda cu conţinut prea mare de apă se striveşte în presă (se produce fenomenul de „cristalizare") pe manşon şi produce brac. în prezent, presa primitoare e înlocuită, la maşinile mari şi cu viteze mari, de un cilindru sugar primitor (v. sub Sugar, cilindru —). Sin. Presă cu manşon, Presă Gautsch. Presă primitoare. 2: Presă constituită, în principal, din două cilindre de fontă cu diametru mare şi care serveşte la stoarcerea apei din covorul de fibre format la maşina de deshidratat cu sită lungă pentru plăci fibrolemnoase. Cilindrul inferior e îmbrăcat într-o cămaşă de cupru şi antrenează sita, iar cel superior e îmbrăcat într-un manşon de lînă, pentru a absorbi apa din covorul de fibre în timpul presării, şi e antrenat de covorul de fibre. Sin. Presă Gautsch. Presă umedă: Echipament al părţii umede de la maşina de fabricat hîrtie sau de la maşina de fabricat carton, format, în principal, din două cilindre orizontale suprapuse, echipate cu un mecanism de apăsare, şi care serveşte, în principal, la eliminarea prin presare mecanică a apei din banda de hîrtie care trece printre ele şi, în secundar, la obţinerea unei hîrtii mai rezistente şi mai puţin poroase; la unele prese, între cilindre se petrece o flanelă umedă. Partea umedă a maşinii e echipată cu unasaucu mai multe prese umede, de acelaşi fel sau de feluri diferite. Constructiv se deosebesc următoarele feluri de prese umede: prese obişnuite, prese sugare, prese de întoarcere, prese H, prese duble, prese offset, prese de înaltă presiune. Presa umedă obişnuită (v. fig. XX/V) e formată, în principal, din două cilindre de presare, mecanismul de apăsare (de încărcare, de presare), flanela umedă, cilindreledeghidare, de întindere şi de îndreptarea flanelei, şi eventual, un spălător de flanelă. Cilindrul s u p e r i o r de presare, numit uneori şi cilindrul de piatra, e constituit dintr-un ax de oţel, un corp de beton calat pe ax şi o cămaşă de granit sau de sto-nit (care e un amestec de piatră şi cauciuc) şlefuită şi lustruită ; la presele de la maşinile vechi, ci lindrul e de fontă şlefuită. CiIindru 1 su-per ior de presare e dispus decalat faţă de cilindrul inferior, în sens contrar sensului de mişcare a benzii de hîrtie. Cilindrul e curăţit de unu sau de două răzuitoare, fixe sau mobile. Cilindrul superior se poate încărca (pentru mărirea apăsării pe cel inferior) cu ajutorul unui mecanism de apăsare, care poate fi stereomecanic şi comandat manual cu pîrghii (rareori cu şurub), sau pneumatic ori hidraulic, şi — cu excepţia mecanismelor cu şurub, — cu suspendare elastică a cilindrului. XXIV. Presă umedă obişnuită, cu mecanism pneumatic de apăsare. I) cilindru superior, de presiune; 2) cilindru inferior; 3) mecanism de apăsare, pneumatic; 4) răzuitor mobil; 5) hîrtie; 6) flanelă umedă; 7) cilindru de conducere pentru separarea hîrtiei de flanelă; 8) grup de valve şi mano-metre pentru reglarea şi controlul acţionării mecanismului pneumatic deapăsare; ^alimentarea cu aer comprimat; 10) ieşirea aerului uzat. Presă 251 Presă Cilindrul inferior e de fontă sau de oţel şî e acoperit cu un strat de cauciuc dur sau de ebonită, îmbrăcat cu o cămaşă de cauciuc mai moale, pentru a proteja banda de hîrtie şi flanela contra uzurii. Duritatea cămăşii de cauciuc trebuie să crească de la prima la ultima presă, unde stoarcerea trebuie să fie cea mai intensă. Cilindrul inferior e bombat, pentru a uniformiza stoarcerea benzii de hîrtie. Cilindrul inferior e antrenat, fie de la o transmisiune, fie de la un motor (printr-un reductor), şi el transmite mişcarea, prin flanelă, la toate celelalte cilindre ale presei. Turaţia de lucru a fiecărei prese e reglată de un regulator de turaţie propriu. Flanela umeda, care trece între cilindrele presei, are funcţiunile de suport-transportor elastic al benzii de hîrtie; de filtru pentru separarea apei la stoarcere, 377 din aceasta; de organ \ \ Vţffih de transmitere a mişcării, de la cilindrul inferior de presare la toate celelalte cil indre ale presei. Flaneleleumede — a căror densitate creşte de la prima presă la celelalte prese ale unei maşini — sînt susţinute de un grup de cilindre de conducere ş' pot fi îndreptate şi întinse cu ajutorul unor dispozitive speciale. —■ Dispozitivul cu cilindru de îndreptare (v. fig. XXV) are cilindrul suspendat pendular cu unul dintre lagăre la extremitatea unei tije, al doilea lagăr putînd fi deplasat paralel cu banda XXV. Dispozitiv pentru îndreptarea automată a pîslelor umede. f şi 1') cilindru de îndreptareîn poziţia cu Cilindrul de îndreptare Qxa perpencj;cu|ar5 pe ptsiă, respectiv încli-se montează astfel, incit nat: 2) cilindru de conducerea pîslei; 3) la flanela să treacă peste el, făcînd un unghi obtuz. La cealaltă extremitate, tija filetată, care deplasează lagărul sus-pensiunii cilindrului de îndreptare, e echipată cu o roată care serveşte Ia eventuala îndreptare manuală a flanelei. Cilindrul de conducere, gdr deplasabil pe orizontală; 4 şi 5) şurub şi roată de mînă pentru deplasarea lagărului în vederea îndreptării manuale a pîslei; 6) lagăr pendular (suspendat); 7) tijă de suspendare; 8) axul de oscilaţie al tijei 7; 9) pîsla umedă; 10) rolă conică, liberă pe axul cilindrului 2; 11) bucşa rolei 10, cu bulon de legare a lanţului 12; 13 şi 13') marginea pîslei îndreptate, respectiv a pîslei cînd s-a deplasat antrenînd rola 10 (comandînd deplasarea palierului suspendat); 14) sensul distanţat de cilindrul de m j şcări | continuea pîslei; 15) sensul mişcării îndreptare eechipat, in de !ndreptare a p!sIei. faţa unuia dintre lagare, cu o rolă de lemn liberă şi legată cu lagărul pendular al cilindrului de îndreptare pe care îl acţionează, deplasînd flanela. — Dispozitivul cu cilindru de întindere, reprezentat în fig. XXVI, măreşte, în timpul lucrului, tensiunea flanelei. Cilindrul poate fi acţionat la ambele lagăre, întin-zînd sau slăbind flanela pe toată lăţimea ei, sau numai la unul dintre capete. Tot cilindrul de întindere îndreaptă şi firul de control al flanelei; de asemenea, cînd cilindrul de îndreptare nu acţionează asupra flanelei, aceasta e întinsă cu ajutorul cilindrului de întindere.—.Pentru ca flanela să fie în permanenţă întinsă în lăţime se folosesc cilindre cu elice pentru întindere laterala, cu două grupuri de nervuri ei i coi da le din bandă de cupru cu secţiune semicirculară, XXVI. Dispozitiv de întindere a flanelelor. 1) cilindru de întindere; 2) role dinţate conice; 3) ax pentru transmiterea mişcării; 4) roată de mînă pentru manevrarea axului 3; 5) tije filetate cuplate cu piuliţele solidarizate cu palierele 6 ale cilindrului de întindere; 7) suport. lipite pe manta; grupurile de nervuri elicoidale se întîinesc la mijlocul cilindrului şi sînt de sensuri contrare, astfel încît cilindrul netezeşte (îndreaptă) cutele şi lăţeşte flanela.— Pentru înlătura- reaîmbîcsirii fia- 2 3 ? nelei, aceasta trece printr-un spălător de flanela care prelungeşte durata de funcţionare a flanelelor şi care poate fi de mai multe tipuri, de exemplu, cu cilindre Vickery (v. sub Spălător 6 de flanelă) sau sugar (prin aspiraţie). Pentru evitarea pătrunderii bulelor de aer sub banda de hîrtie, înaintea primei prese umede e dispus un sugar sau un cilindru mic, uşor, acoperit uneori cu ocă-maşă de flanelă, care apasă pe hîrtie cu greutatea sa. Banda de hîrtie intră în prese în pantă, de sus în jos; la ieşirea din presă, banda de hîrtie e separată de flanelă cu ajutorul unui cilindru de conducere, dispus deasupra flanelei, pentru ca hîrtia să nu absoarbă din nou umiditatea flanelei. Sin. Presă umedă directă. Presa sugară e constructiv asemănătoare cu presele obişnuite, însă în locul cilindrului inferior cu cămaşă de cauciuc netedă e echipată cu un cilindru sugar similar cu cilindrul sugar primitor. Cilindrul sugar e de cupru şi, uneori, e acoperit cu o cămaşă de cauciuc; el e bombat ca şi cilindrul inferior al presei obişnuite. Datorită prezenţei cilindrului sugar, presa funcţionează mai eficient şi mai bine, deoarece el suge apa şi aerul prin porii flanelei, curăţind-o şi prelungindu-i durata de funcţionare; de asemenea, e redusă tendinţa de lipire a hîrtiei pe cilindru. Presele sugare se folosesc ca presă I şi II. Presa de întoarcere e o presă umedă obişnuită, care însă edispusă invers, adică astfel încît banda de hîrtie intră între cilindrele presei prin partea opusă, în sens contrar sensului normal de mişcare a benzi i de hîrtie în maşină. Faţa hîrtiei, care a fost în contact cu flanela, e îndreptată spre cilindrul neted al presei (v. fig. XXVII); prin aceasta se netezesc urmele (marcajul) sitei şi ale flanelei de pe banda de hîrtie uniformizînd, aproape^ în aceeaşi măsură, ambele feţe. în rmaşina de presa de întoarcere se foloseşte ca presă Presă inversăo de XXVII. Schema presei toarcere, î) cilindru superior; 2) cilindru inferior; 3) flanela umedă a presei de întoarcere ; 4) flanela presei umede anterioare ; 5) cilindre de conducere a flanelelor; 6) răzuitor; 7) hîrtie; 8) cilindre de conducere a ** hîrtiei. fabricat hîrtie, III umedă. Sin. Presă 252 Presă Presa offset are cilindrele aşezate cu axele în acelaşi plan vertical şi echipate cu dispozitiv de presare (încărcare). De regulă, cilindrele au o cămaşă de cauciuc tare; la unele prese offset, numai cilindrul superior e îmbrăcat cu cauciuc, iar cel inferior e de bronz, de piatră, etc., ambele bine şlefuite şi polisate. Un răzuitor curăţă continuu cilindrul inferior, fibrele şi resturile lăsate de banda de hîrtie pe suprafaţa lui căzînd într-un jgheab aşezat sub ci I indru. CiI indruI inferior e antrenat. Presa offset nu are flanelă. Presa offset se montează, uneori, la maşina de fabricat hîrtie ca presă ill sau ca presă IV, în vederea realizării unei preneteziri umede, superioare, pe ambele feţe ale benzii de hîrtie, înainte ca aceasta să intre în partea uscătoare a maşinii. Ea se foloseşte mai ales la maşinile cari fabrică hîrtii superioare de tipar pentru offset sau pentru policromii. Netezimea obţinută în presa offset îmbunătăţeşte aplicarea benzii de hîrtie pe cilindrele uscătoare şi uşurează acţiunea de netezire uscată a calandrului. Presa dublă e o presă umedă orizontală, cu trei cilindre cari sînt dispuse, de obicei, cu axele în acelaşi plan (v. fig. XXVIII); uneori, cilindrele extreme sînt sub nivelul cilindrului mijlociu, cauciuc, iar cel inferior e de fontă, de bronz, granit sau stonit. Pentru a efectua funcţiunea de presă de întoarcere, flanela se mişcă în jurul cilindrului superior. Presa H ocupă un spaţiu mai mic decît o presă de întoarcere. Var. Presă tip H. /> 1 j 7 • / / / ^ ! 3^.1 / ; X / V. r i < // i / / / w) i \ \ / / \ ' \ 11 1 / 4 w- XXVIII. Presă dublă, cu trei cilindre în linie, î) cilindru sugar primitor; 2) cilindru de presiune şi primire; 3) cilindru cu cămaşă de granit; 4) cilindru cu cămaşă de cauciuc; 5) cilindru de conducere; 6) presă umedă obişnuită; 7) dispozitive de prereglare a apăsării; 8) pîslă; 9) curea de transmisiune; 10) bandă de hîrtie. iar presa e numită şi presâ-tri foi (v. ş] Preluare automată cu vid, sub Preluare automată). Presa dublă se foloseşte ca primă presă umedă şi prezintă avantajele că micşorează umiditatea benzii de hîrtie cu 2-*,3% mai mult decît presele obişnuite, sporeşte durata de funcţionare a flanelelor şi reduce numărul de ruperi ale hîrtiei. Felul cilindrelor presei e diferit; la unele prese duble, primul cilindru (din spre cilindrul primitor) e sugar, cu cămaşă de cauciuc, cel mijlociu are cămaşă de stonit, iar al treilea e, de obicei, cauciucat; la alte prese duble, cilindrul mijlociu e acoperit cu o cămaşă de cauciuc moale, primul e sugar*, iar al treilea are o cămaşă de bronz; la presa dublă trifoi, primul şi al treilea cilindru sînt sugare. Presa H e constructiv asemănătoare cu presa de întoarcere (v. fig. XXIX), pe care o înlocuieşte, însă cilindrele sînt diferite, cilindrul superior de presare fiind elastic, cu cămaşă de XXIX. Presa umedă tip H. 1) cilindru superior elastic: 2) cilindru inferior de fontă sau de bronz; 3) mecanism de apăsare cu greutăţi; 4) presa li umedă; 5) flanela umedă a presei H; 6) răzuitor; 7) flanela umedă a presei II; 8) cilindru uscător; 9) răzuitorul cilindrului uscător; 10) flanelă uscătoare; 11) hîrtie. Presa de înaltă presiune are un ci Iindru de apăsare superior, elastic, cu diametrul de 1250* * * 1500 mm şi care poate fi încălzit cu abur, şi un cilindru inferior normal, antrenat. E folosită la unele maşini de fabricat carton, în vederea ridicării gradului de uscăciune a benzii de carton, înainte de intrarea acesteia în partea uscătoare. Cu o astfel de presă se poate ajunge în banda de carton pînă la48% uscăciune. Sin. Presă încălzită. u Exemple de prese folosite în industria lemnului: Presă de asamblare: Presă folosită la imobilizarea şi la strînge-rea pieselor de lemn, la încleire, în timpul cît cleiul face priză. Sin. (parţial) Dispozitiv de asamblare, Cleşte pentru strîns, de tîmplarie. Presă de încleit: Presă manuală constituitădin cadre verticale de lemn sau de oţel profilat, cari au o traversă inferioară, pe care se sprijină piesa de încleit, şi o traversă superioară, prin care trec mai multe şuruburi de strîngere; şuruburile pot fi de lemn sau de oţel şi exercită apăsarea asupra piesei de încleit prin intermediul unor piese cu talpă sau al unei traverse mobile acţionate simultan de toate şuruburile. Deschiderea dintre coloanele verticale emai mare decît lăţimea foii de panel (v. fig. XXX). Presa de încleit serveşte fa strîn-sul plăcilordeplacaj, pecari s-a aplicat furnirul, pînă cînd se usucă cleiul. Pentru a se putea strînge foi mari se folosesc mai multe cadre de presă, aşezate alăturat, la distanţe adecvate. Sin. Şasiu pentru încleit, Cadru cu şuruburi. Presă de preformare: Presă hidraulică mono-etajată neîncălzită, folosită la comprimarea covorului afînat de XXX. Prese de încleit. o) cu şuruburi de lemn; b) cu şuruburi de oţel, cu traversă de presiune mobilă; 1) coroană; 2) traversă inferioară, fixă; 3) traversă superioară fixă, cu filete interioare; 4) şurub de lemn; 5) şurub de oţel; 6) cheie; 7) traversă de presiune, mobilă. Presa 253 Presâ aşchii de lemn într-un semifabricat intermediar în formă de placă („tabletă") cu grosimea apropiată de cea a plăcii aglomerate în stare finită (după presarea la cald), în presa de preformare se real izează reducerea grosimii (de ordinul a 1/4***1/6) şi mărirea consistenţei materialului, ceea ce permite manipularea şi încărcarea concomitentă a mai multor „tablete" în dispozitivul de uscare al preselor multietajate încălzite, care urmează preselor de preformare, în linia de fabricare a plăcilor aglomerate. Sin. Presă rece, Antepresă. — Prese folosite în industria minieră şi la prepararea minereurilor şi a cărbunilor: Presă de brichetare. V. Bri-chetare, presă de — Exemple de prese folosite în industria materialelor de construcţie: Presă de mufle: Presă hidrau- lică pentru fasonarea prin deformare a mu-flelor de material refractar (de ex. acelor pentru distilarea zincului) şi, uneori, a tuburilor refractare înainte de coacere. Una dintre presele folosite (v. fig. XXXI) e constituită din următoarele părţi: un cilindru de lucru, închis printr-o matriţă (muştiuc) de extrudare şi un capac; un grup de două pistoane coaxiale, dintre cari pistonul inelar are două fante diametral opuse cari — printr-o pană — limitează cursa pistonului interior; un sistem de trei cilindri hidraulici (unul pentru pistonul interior şi doi pentru pistonul inelar, suprafaţa primului fiind mai mare decît a celorlalţi doi). Materialul se încarcă în cilindrul de lucru, după ridicarea matriţei; la introducerea apei sub presiune în cilindrii hidraulici, ambele pistoane se deplasează simultan în limitele permise de pana iimi-toare de cursă, şi apoi pistonul interior se deplasează singur în sus, iar cel inelar e împins în jos, formînd astfel fundul muflei. Porţiunea cilindrică se formează XXX/f. Presă-revolver pentru ţiglâ. î) batiu; 2) arbore cu excentric; 3) arbore de antrenare; 4) volant; 5) frînâ de banda; 6) bielă; 7) berbec; 8) axul tobei-revolver pentru cinci semimatriţe inferioare; 9) tobă-revolver; 10 şi 11) camă şi pîrghie de acţionare a tobei; 12) bulon de înzăvorîre; 13) angrenajul arborelui cu excentric; 14) roţi pentru antrenarea tobei; 15) disc de înzăvorîre; 16) postament, XXX/. Presă de mufle. î) cilindru de lucru; 2) ajutaj de extrudare; 3) capac; 4) piston inelar; 5) fantă în cămaşa pistonului; 6) pană limitoa-re; 7) piston interior; 8) pistonul presei hidraulice pentru acţionarea pistonului interior; 9) pistoanele presei, pentru acţionarea pistonului inelar. îndepărtînd capacul cilindrului de lucru şi extrudînd materialul din acesta prin orificiul inelar, limitat de matriţă şi de pistonul interior. Presă-revolver pentru ţiglă: Presă-revolver care serveşte la fasonarea ţiglei din plăci de argilă pre-formate la o presă de extrudare. E o presă cu excentric (v. mai sus) care are în locul mesei de lucru o tobă-revolver rotitoare, cu cinci locuri pentru semimatriţa inferioară şi al cărei berbec poartă o semimatriţă, pentru faţa superioară a ţiglei. Presa e antrenată prin curea de transmisiune. Arborele principal e antrenat printr-un angrenaj cu roţi cilindrice. Arborele tobei-revolver e antrenat de arborele principal, prin curea; la cealaltă extremitate a lui e fixată o roată cu cinci crestături la periferie, în cari intră un bulon de zăvorîre, care fixează toba în timpul cursei descendente a berbecului. în cursa moartă a berbecului, zăvorul e ridicat prin intermediul unui mecanism cu camoidă. Maşina e deservită manual, atît la alimentare, cît şi la ridicarea materialului presat (v. fig. XXXII). — Exemple de prese folosite în indus» tria agricolă: Presă de făcut baloturi: Presă folosită la presarea fibrelor de in, de cînepă sau de bumbac, în baloturi uşor transportabile, cu ajutorul unor pistoane acţionate hidraulic sau mecanic. Presă de fîn: Utilaj agricol folosit la adunarea şi comprimarea în baloturi a fînului (sau a paielor), în vederea transportului şi a depozitării uşoare a acestora. Baloturile, a căror greutate e de 24***40 kgf, sînt legate cu sfoară sau cu sîrmă. Se deosebesc prese staţionare şi prese mobile (montate pe un cadru cu roţi); în general, ultimele sînt echipate cu un dispozitiv culegător şi cu un mecanism de ridicat baloturile şi de încărcare a acestora în căruţe remorcate. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: prese cu rulouri, cari formează baloturi cilindrice obţinute prin răsucirea şi presarea fînului cu ajutorul a două curele cari se mişcă în sensuri contrare, şi prese cu camere, cari formează baloturi paralelepipedice, obţinute prin presarea fînului, cu ajutorul unui dispozitiv de comprimare cu piston. Sursa de energie folosită pentru comprimare poate fi forţa musculară ori un motor montat pe maşină, sau însuşi motorul tractorului, prin intermediul unei transmisiuni cu arbore cardanic. Presă de struguri: Presă folosită Ia extragerea mustului din struguri, prin strivire. Presele de struguri, uneori modificate neesenţial, pot fi folosite şi la extragerea de suc din anumite fructe, cum sînt zmeura, murele, etc. Sin. Teasc. După natura şi modul de acţionare a mecanismului de presare pentru strivire, se deosebesc prese cu şurub, prese continue, prese hidraulice şi prese pneumatice. Presa de struguri, cu şurub (v. fig. XXXIII), e constituită, în principal, . din: COSUI cilindric, de XXXW• Presa de strugur, cu şurub, mo- . , ’ . . • nuala (teasc). Şipci de stejar, Şl care j) co|ector; 2) jgheab de scurgere; 3) coş; are la fund un grătar de 4) traverse; 5) punte de presare; 6) roată lemn CU perforaţii dese; de clichet; 7) şurub; 8) clichet; 9) pîrghie. mecanismul de presare, cu tijă filetată şi cu piuliţă, legate de un mecanism cu clichet, pîrghia de acţionare a mecanismului; colectorul cu jgheab PresI 254 Presa de scurgere, fundurile, traversele şi punţile de presare cari se interpun între mecanismul de presare şi masa de struguri cari se strivesc. Prin acţionarea mecanismului de presare, acesta apasă asupra traversei care, la rîndul său, presează asupra ^barelor de presare şi asupra fundurilor. Strugurii din coşul presei între funduri sînt presaţi, iar mustul se scurge pe la partea inferioară a coşului. De regulă, pentru uşurarea încărcării şi a descărcării, coşul presei se construieşte din două jumătăţi, cari se îmbină cu dispozitive speciale. Presa de struguri, hidraulică (v. fig. XXXIV), e compusă în principal din: un cilindru hidraulic vertical, al cărui piston acţionează o platformă mobilă, un A batiu cu două coloane şi o traversă superioară fixă; o placă de presare legată de traversă printr-o tijă; un suport rotitor pen» tru două coşuri de struguri, pentru încărcare şi presare intermitentă alternată, articulat cu una dintre coloane. Pe platformă se instalează urî coş încărcat cu struguri, iar la ridicarea pistonului, platforma se ridică şi întîlneşteplacade presare, strivind strugurii. Presiunea de lucru e de 8*«»12 kgf/cm2 şi randamentul în must, de 70-**75%. Presa de struguri, continuă, are mecanismul de presare constituit în principal din: un melc, care împinge strugurii XXXIV. Presă de strugur!, hidraulică. f)cilindruhîdraulic;2)piston;3) batiu; 4) fundaţie; 5) coş; 6) placă de presare; 7) coloană; 8) traversă; 9) suport rotitor. ^ / j_2S1 —j—• S 2 XXXV. Presă de struguri, continuă. 1) carcasă; 2) roată de curea; 3) pîrghie cu contragreutăţi; 4) coşul pentru alimentarea maşinii cu struguri; 5) melc. spre o extremitate a carcasei, unde ieşirea e reglată prin con-trapresiunea creată de un şurub de reglare, şi din resorturi XXXVI. Presă pneumatică pentru struguri (schemă). 1) cadru; 2) cilindru perforat; 3) burduf de cauciuc; 4) jgheab colector. elicoidale antagoniste (sau, în alte cazuri, de o pîrghie cu contragreutăţi deplasabile); un coş cu camera de compresiune cilindrică cu manta perforată; un batiu cu mecanism de transmitere a mişcării. Cilindrul e echipat cu trei tubuluri (/, II şi III), prin cari se colectează mustul, pe calităţi (v. fig. XXXV), tubulură / fiind pentru mustul de calitatea cea mai bună. Presa prezintă avantajul prelucrării continue, însă şi dezavantajul producerii unui must de calitate mai puţin bună. Presa de struguri, pneumatică, comprimă strugurii cu ajutorul unui burduf de cauciuc în care se pompează aer (pînă la presiunea de 6 kgf/cm2), dispus în interiorul unui cilindru cu mantaua perforată; cilindrul e antrenat în mişcare de rotaţie lentă. Mustul care trece prin mantaua perforată^a cilindrului e colectat într-un jgheab de dedesubt (v. fig. XXXVI). — Exemple de prese folosite în industria alimentară, în industria chimică, a cauciucului şi a maselor plastice:. Presă Bergreen. V. Presă de borhot. Presă continuă pentru bare de gaialit: Presă cu melc, combinată cu un sistem de omogeneizare, încălzire şi extrudare, folosită la confecţionarea — prin presare şi încălzire — de bare de gaialit, din masa granulară de cazeină amestecată cu coloranţi şi cu material de umplutură. Amestecul de cazeină granulară (conţinînd cel mult 20% umiditate) cu coloranţi şi cu material de umplu-tură se încarcă în presă (v. fig. XXXVII) prin pîlnia de încărcare şi e presat de un melc cu pas regresiv; prin rotirea melcului, materialul care a ajuns în carcasa cilindrică e împins spre o placă perforată, realizîn-du-se frămîntarea şi comprimarea componenţilor, cum şi înlăturarea incluziunilor de aer. în prima zonă a carcasei cilindrului, cazeina se menţine granulară, datorită răcirii efectuate printr-o manta de răcire şi apoi trece în zona de încălzire, unde îşi schimbă structura, devine plastică, şi se comprimă. După ce a trecut prin prima placă perforată, masa plastică e refulată printr-un corp tronconic şi prin a doua placă perforată, de unde trece printr-un corp conic, echipat cu matriţa de extrudare, care dă barei forma definitivă. Sin. Presă continuă pentru bare de gaialit. Presă continuă pentru drojdie şi unt: Presă cu melc folosită la formarea, din drojdie sau din unt, a unei mase omogene şi fără incluziunile aer, care e extru-dată prin matriţe de formă adecvată. în carcasa cilindrică a presei, materialul e refulat spre matriţa de la gura de ieşire, de un melc cu pas regresiv. Materialul format care iese din XXXVII. Presă continuă pentru bare de gaialit. î) carcasă cilindrică; 2) melc; 3) pîlnie de încărcare; 4) canale pentru circuitul de răcire; 5) canale pentru circuitul de încăl-6) rezistenţe electrice de încălzire; 10) plăci perforate; 8) trunchi de 9) corp conic, cu matriţă; 11) masă plastică. zi re; 7 şi con; Presl 255 Presl matriţă e condus, pe un transportor cu role, pînă Ia dispozitivul de tăiere în calupuri cu greutate şi cu forme predeterminate. Sin. Maşină de presat drojdie şi unt. Presă de borhot: Presă cu presare continuă, cu melc tronconic, care serveşte Ia scoaterea apei din borhot, astfel încît conţinutul în apă să scadă de la 95 Ia circa 75%. XXXVIII. Presă de borhot. 1) corp; 2) roţi de curea (liberă şi de antrenare); 3) angrenaj conic; 4) melc; 5) sitâ tronconi-că; 6) capac detaşabil; 7) con pentru reglarea presiunii; 8) intrarea borhotului; 9) ieşirea borhotului presat; iO) scurgerea apei. Presarea se efectuează între un melc şi o sită tronconica, coaxială cu el. Presiunea se reglează cu ajutorul unui con de presiune, coaxial cu melcul (v. fig. XXXVIII). Sin. Presă Ber-green. Presă de brichetat legume uscate: Presă folosită la presarea, în formă de brichete (de 100***500 g şi de 1000 g), a legumelor uscate. Se construiesc prese manuale, acţionate prin forţa musculară, şi prese hidraulice. Cantitatea corespunzătoare de legume uscate se introduce în spaţiu! de sub un piston care, prin şoc, formează din această cantitate o brichetă. Sin. (impropriu) Stanţă de brichetat legume uscate. Presă-filtru. V. Filtru-presă, sub Filtru 2. P r e s ă încărcătoare - descărcătoare: Presă care serveşte la încărcarea strecurători lor preselor de ulei, cu măcinătură prăjită de seminţe uleioase, şi la descărcarea turtelor, după ce s-a extras uleiul prin presare. De regulă, e o presă hidraulică verticală, cu două pistoane coaxiale, dintre cari unul exercită apăsarea de jos în sus, iar al doilea o exercită în sens contrar. Presa mai e echipată cu următoarele organe: un inei mobil, solidar cu o placă de închidere a strecurătorii, împreună cu care se poate roti în jurul unui ax paralel cu axa presei; un colector de ulei; un dispozitiv de descărcare a turtelor presate, constituit dintr-o placă rotitoare, un coş pentru turte şi un colector de turte, cu piston de descărcare. încărcarea strecurătorilor se efectuează cu porţiuni de material introduse succesiv (inter-calînd discurile metalice şi textile necesare) prin inelul mobil, coborînd pistonul inferior pe măsura încărcării, precompri-mînd încărcătura cu pistonul inferior pînă cînd se umple strecurătoarea de încărcat şi strecurătoarea fixă, şi compri-mînd apoi cu pistonul inferior tot materialul, în strecurătoarea de încărcat, care apoi e transportată la presa de ulei. Descărcarea turtelor din strecurători le aduse de la prese se face împingînd turtele în coşul de descărcare, cu ajutorul pistonului inferior, şi descărcînd apoi acest coş, după rotirea lui, în colectorul de turte (v. şî fig. XLII). Presă pentru aluat: Presă folosită, în industria pastelor făinoase, la formarea continuă a aluatului cu ajutorul unor matriţe de extrudare, de forme şi dimensiuni adecvate. Presele uzuale sînt constituite, în principal, dintr-o cameră de alimentare cu aluatul de extrudat, o matriţă de extrudare şi sistemul de presare prin matriţă a aluatului preluat din camera de alimentare. Mecanismele de presare cel mai frecvent folosite sînt: un piston acţionat mecanic — de exemplu de un sistem asemănător mecanismului preselor cu şurub — sau hidraulic; unu sau doi melci; o pereche de cilindre de presiune. Alimentarea continuă cu aluat a preselor se realizează, de regulă, cu ajutorul unor melci şi al unor cilindre de alimentare. Avantajele principale ale preselor cu acţiune continuă sînt: posibilitatea mecanizării şi automatizării în întregime a procesului de presare a produselor crude de paste făinoase; posibilitatea efectuării într-un singur agregat a tuturor operaţiilor premergătoare presării, cum sînt dozarea făinii şi a apei, amestecarea lor şi alimentarea presei. Presă pentru format turte: Presă care serveşte Ia formarea turtelor pentru-presele de ulei semideschise, sau a pachetelor de materie primă pentru presele deschise. De regulă se folosesc prese hidraulice şi numai rareori prese acţionate cu abur. Presa hidraulică pentru format turte (v. fig. XXXIX) are masa de lucru orizontală, materialul de XXXIX. Presă pentru format turte şi pachete de măcinătură de seminţe, î) batiu; 2) placă superioară; 3) masă de presare deplasabilă; 4) cilindru hidraulic vertical pentru presare; 5) cap de presare; 6) gura de încărcare; 7) cutie dozatoare; 8) cilindru hidraulic orizontal, pentru deplasarea porţiilor de măcinătură; 9 şi 10) pîrghii de comandă a mişcării pistoanelor hidraulice. prelucrat în turte fiind comprimat cu ajutorul pistonului unui cilindru vertical. Măcinătură prăjită e introdusă (printr-o gură de încărcare) într-o cutie de dozare, care nu are capac şi fund; cutia cu porţiunea de material de prelucrat e deplasată cu ajutorul pistonului unui cilindru hidraulic cu axa orizontală. Presa e echipată cu o cutie de distribuţie pentru manipularea celor două pistoane hidraulice, şi e comandată manual, prin două pîrghii. Presă pentru şuncă: Cutie de formă dreptunghiulară sau ovală, confecţionată din oţel inoxidabil sau din duralumin, în care se pune carnea pentru presat. Cutia are un sistem de presare format dintr-un capac de forma cutiei şi dintr-un dispozitiv de strîngere; acesta e constituit dintr-o traversă care, la extremităţi, are articulate cîte o clemă cu pinteni şi central, între acestea, două orificii în cari pătrund şi se mişcă tijele resorturi lor de apăsare a capacului asupra produsului (v. fig. XL), Presă pentru ulei: Presă care serveşte la gerea uleiului din măcinătură prăjită'de seminţe oleag Se folosesc prese hidraulice şi prese mecanice. Presele hidraulice pentru ulei folosite cel mai mult sînt prese verticale, cari pot fi: prese deschise, prese semideschise ori prese cu strecurătoare, pentru prelucrarea în proces de lucru intermitent; rareori se folosesc şi prese hidraulice cu funcţionare continuă. Presa deschisa, numită şi presâ etajera, e compusă (v. fig. XLI), în principal, din următoarele părţi: postamentul; XL. Presă pentru şunca. I) cutie; 2) capac; 3) traversă; 4) lamă dinţată; 5) tijă; 6) resort. extra- inoase. Prâsa 256 PresI cilindrul hidraulic al cărui piston e etanşat în cilindru printr-o garnitură de piele în formă de manşetă, cu un inel interior de oţel; masa de presare mobilă solidarizată cu pistonul; capul de presare, legat de postament prin patru coloane cilindrice de oţel, cari servesc şi ca ghidaje pentru plăcile de presare (v. şi Presare, placă de^). Faţa superioară a postamentului constituie un colector al uleiului obţinut prin presare şi are un jgheab de scurgere. Măcinătură prăjită se încarcă între plăci ie de presare, în pa-chete învelite în pînză (v. fig. a, sub Presare, placă de '—), cari sînt comprimate în cursa de lucru ascendentă, astfel încît parte din uleiul conţinut se scurge prin pînză şi se colectează pe postament. Presa etajera. V. Presă deschisă. a b XL/. Prese hidraulice simple pentru ulei. o) presă deschisa; fa) presă semideschisă; 1) postament; 2) cilindru hidraulic; 3) piston; 4) traversă (masă) de presiune mobilă; 5) traversă (placă) superioară; 6) coloană; 7) colector de ulei cu jgheab; 8) placă de presare. Presa semideschisă pentru ulei, numită şi presă-dren (v. fig. XLI b), e compusă din aceleaşi piese ca şi presa deschisă, de care diferă prin dimensiuni şi prin forma plăcilor de presare folosite (v. fig. d, sub Presare, placă de —), cari au pe laturile lor mari cîte un perete care împiedică expulsarea materialului la presare; materialul nu mai e împachetat în pînză, ci e acoperit cu încă o placă, cu fante de scurgere a uleiului. Presa cu strecurătoare, numită şi presă închisă, e compusă din aceleaşi ansambluri ca şi presa deschisă, însă măcinătură e introdusă, pentru presare, într-un corp cav (de oţel) cilindric sau cu secţiune pătrată ori octogonală, cu mantaua perforată, numit strecurătoare, şi care are o manta exterioară neperforată, astfel încît se împiedică împrăştierea uleiului presat. Măcinătură e introdusă în strecurătoare în porţiuni uniforme, separate prin plăci de presare şi prin discuri textile de presare (v. fig. a, sub Presare, placă de ~). Strecurători le se încarcă înainte de presare, iar turtele rezultate după presare sînt descărcate cu prese încărcătoare-descărcătoare (v.), transportul între cele două prese făcîndu-se cu vagonete. Presarea se execută în două etape: ridicarea presiunii pînă la 150 at şi ridicarea şi menţinerea presiunii la 300 at, pînă cînd nu mai curge ulei. Presa compound eun agregat pentru presarea şi încărcarea şi descărcarea materialului. Presa are două strecurători cilindrice, cari sînt încărcate şi în cari presarea se efectuează alternativ. Un tip de presă compound cu debit relativ mic e constituit dintr-un agregat compus din trei cilindri montaţi pe un batiu (corp) comun; un cilindru pentru încărcare, un cilindru pentru presare şi un cilindru pentru descărcare — şi din prăjitoarea montată deasupra agregatului. Corpul de presare e legat de corpul presei prin o coloană centrală şi două coloane laterale; în jurul coloanei centrale se pot roti două strecurători. După încărcarea unei strecurători, cu ajutorul cilindrului de încărcare, aceasta e trecută la presare. în acelaşi timp, a doua strecurătoare e descărcată de măcinătură epuizată şi apoi e trecută la încărcare. Cilindrul de încărcare funcţionează la 50 at, iar celelalte două, la 350 at, putînd fi folosite atît la stoarcere cît şi la descărcare. — Un alt agregat, pentru debit mai mare, nu e cuplat cu o prăjitoare, ci e alimentat cu măcinătură prăjită. Agregatul e constituit (v. fig. XLII) dintr-o presă principală cu un singur piston, dispus Ia partea de jos, şi dintr-o presă de încărca-re-descărcare, cu două pistoane; cele două prese sînt montate pe acelaşi batiu, astfel încît strecurători le pot fi aduse succesiv la postul de încărcare, res-, pectiv de presare, prin rotire în jurul coloanei cen-, trale. Presa etajeră închisă e o variantă constructivă a preselor deschise sau semideschise, la care etajele sînt formate din cutii de oţel turnat. Aceste prese, cu preţ de cost mare, au utilizări re-strînse (în special la presarea seminţelor de bumbac, decorticate). Presele mecanice pentru ulei, folosite la prelucrarea în proces de lucru continuu, sînt prese cari au ca organ de presiune un melc orizontal, care se roteşte în interiorul unei strecurători coaxiale cu el. Maşina e compusă, în principal, din următoarele părţi: o placă frontală şi o placă din spate, legate prin patru coloane cilindrice, orizontale; o strecurătoare (numită şi corp de presare), constituită din perechi de semicilindri sau din jumătăţi de trunchiuri de con, cave şi cu fante de trecere a uleiului; melcul montat pe axul rotativ al presei; conul de presare, coaxial cu melcul; mecanismul de antrenare a melcului, cu reductor de turaţie; colectorul de ulei. Porţiunile semicilindrice de strecurătoare sînt formate din vergele metalice (sau baghete) longitudinale, între carj XLII. Presă hidraulica compound pentru ulei. A) presă de lucru (principală); B) presă încărcătoare-descărcătoare; 1) batiu; 2) traversa supe-rioarăa presei principale; 3) traversa superioară a presei încărcătoare-descărcătoare; 4) i nel de încărcare; 5) piesă rotitoare cu inel şi capac; 6 şi 6') strecurători; 7 şi 7') cămăşile exterioare ale strecurătorilor; 8) cilindrul presei principale; 9 şi 10) cilindrul inferior, respectiv superior, ai presei încărcătoare-descărcătoare; 11) coloană; 12) rulment cu bile, axial; 13) ax de rotire (coloană centrală) al perechii de strecurători. Presa 257 Presă sînt lăsate fante de trecere a uleiului, la presare, şi cari sînt montate în semiflanşe de oţel; între cele două jumătăţi ale XLIII. Strecurătoare de presa cu melc. a) secţiune transversală (detaliu); b) secţiune longitudinală; c1( c* şi c3) forme de vergele pentru formarea şliţurilor; 1) piese de fixare; 2) vergele; 3) cuţit plat, din mai multe piese cu profil longitudinal corespunzător profilului melcului strecurătorii se montează cuţite plate (cu profilul dina! corespunzător profilului zonelor presei şi a! torii melcului), cari împiedică a-derarea materialului presat la axul presei. Melcii sînt constituiţi, de regulă, din mai multe porţiuni de elice, cu acelaşi pas sau cu paşi diferiţi, cari se montează pe axul presei separate prin inele de distanţare (v. fig. XLlli). Stoarcerea se produce prin: micşorarea pasului porţiuni lor de iongitu- înfăsu.ră- XLIV. Partea strecurătorii la o presă cu melc pentru presare preliminară, pentru ulei. 1) placă frontală; 2) placă din spate; 3) coloană de strîngere; 4) melc antrenat prin reductor cu angrenaj melcat; 5) porţiune cilindrică a strecurătorii ; 6) porţiune conică a strecurători i; 7) con de reglarea presiunii în presă; 8) intrarea măcinăturii prăjite; 9) ieşirea materialului prelucrat. melc de la zona de alimentare la cea de evacuare; reducerea 'în lungul presei—a distanţei dintre axa presei şi pereţii 7 XLV. Presă cu melc pentru presarea a doua, pentru ulei. 1) batiu; 2) melc; 3) con perforat deplasabil axial, pentru reglarea presiunii în presă; 4) roatăjde comandă a dispozitivului 3; 5) semi cilindri componenţi ai strecurătorii; 6) angrenaj cu roţi cilindrice; 7) angrenai cu roţi conice, de antrenare; 8) roată de curea, de antrenare; 9) intrarea făinii din turte de*ulei; 10) ieşirea uleiului; 11) ieşirea făinii după presare. corpului de presare; întreruperea — din loc în loc — a melcului, creînd zone de împiedicare a transportului şi de aglome- rare a măcinăturii (deci de comprimare); varierea trecerii inelare de evacuare a materialului presat prin deplasarea conului de presare. Pentru presarea preliminară, strecurătoarea are zone tron-conice (v. fig. XLIV), iar melcul are turaţia de 15• -■ 18 rot/min ; extracţia de ulei poate fi pînă la 80%. Pentru presarea a doua a fărîmăturilor de turte de la presarea preliminară se folosesc prese cu melc cu debit mai mic, şi cari au turaţie mai joasă (9---11 rot/min), strecurătoarea cilindrică cu perforaţii mici, şi presiuni de lucru mai mari (v. fig. XLV); conţinutul în ulei remanent după presarea a doua ajunge la 4%. — Exemple de prese folosite în poligrafie: Presă Boston. V. Boston, presă Presă cu pedală. V. Pedală 3. Presă de copiat: Sin. Ramă de copiat (v. Copiat, ramă de ~). Presă de corectură. V. Corectură, presă de — Presă de imprimat. Sin.Maşină de tipar (v. Tipar, maşină de —), Presă de I e g ă t o r i e. V. Legătorie, presă de Presă de mulare. V. Presă cu cilindru pentru matriţe de stereotipie, sub Stereotipie. Presă de stereotipie. V. sub Stereotipie. Presă de tipar. V. Tipar, maşină de Presă de transport: Presă cu ajutorul căreia se copiază fie pe o placă litografică sau pe o placă de zinc textul sau desenul de pe hîrtia de transport, pentru a obţine clişeul planografic pentru imprimare, fie pe hîrtie de transport, desenul sau textul executat pe piatra litografică originală sau pe placa de zinc care serveşte ca original de atelier, după ce acestea au fost înnegrite cu cerneală specială de transport. Presa poate fi construită cu masă mobilă sau cu masă fixă, şi poate fi acţionată manual sau prin electromotor. Presa de transport cu masa mobila e compusă, în principal, dintr-o masă mobilă (fundament) şi un frecător fix. Pe masă se aşază şi se prinde piatra litografică sau placa de zinc, acoperite, în prealabil, cu hîrtia de transport şi cu un înveliş elastic, constituit dintr-o placă de carton gros, presat. Masa se deplasează sub frecătorul fix, care exercită o presiune reg I ab i lă. — Presele cu masa f i x ă au frecătorul mobil, constituit dintr-un cilindru de oţel, îmbrăcat cu o placă de cauciuc, şi care exercită presiunea necesară pentru copiere. Ele sînt de construcţie mai recentă şi sînt folosite, de regulă, pentru plăcile de offset. Exemple de prese folosite în industria textilă: Presă de călcat: Maşină pentru prelucrarea prin presare a detaliilor de îmbrăcăminte, pentru călcare sau descălcare. Operaţia se efectuează, fie între un organ de presiune mobil al ei şi o piesă fixă, solidarizată cu batiul, fie cu ajutorul unei unelte compuse din două sau din mai multe organe asociate în serviciu. Organul de presiune, care efectuează mişcarea de lucru şi apăsarea, poate avea mişcarea rectilinie sau curbilinie. Presa poate fi cu sau fără antrenare mecanică şi cu deservire manuală sau automată, fie numai la alimentarea cu piese de călcat, fie numai la evacuarea pieselor prelucrate, fie atît la alimentare, cît şi la ridicare. Construcţia preselor diferă după natura materialului de prelucrat şi domeniuI în care sînt folosite, după forma detalii lor de îmbrăcăminte de prelucrat ori dup?, forma acestora după prelucrare şi după procedeul de lucru aplicat, deosebindu-se, între altele, următoarele tipuri de prese: prese pentru presat canturi, prese pentru formatul piepţilor, prese pentru pantaloni şi prese pentru presarea, călcarea şi aburirea produsului gata confecţionat. Exemple: Presa 258 Presa Presa de călcat automată, pentru detalii, e constituită (v. fig. XLVI a), în principal, din: corp; motorul electric de antrenare; două perne (superioară şi inferioară) între cari se efectuează călcarea; sistemul de pîrghii de acţionare a pernelor şi sistemul de resorturi elicoidale schimbabile şi cu precomprimarea reglabilă; regulatorul cu melc pentru durata XLVI. Presă de călcat detalii de îmbrăcăminte, tip MP-2. o) vedere: 1) corp; 2) pernă superioară schimbabilă; 3) pîrghie basculantă, port-pernă superioară; 4) regulator cu melc pentru prereglarea duratei fazelor de lucru ; 5) sertar-releu cu ulei; 6) dispozitiv de comandă automată; b) construcţia pernelor (detaliu); 1 şi 1') clapa pernei superioare, respectiv inferioare; 2 şi 2') camerele de abur pentru încălzire cu abur; 3) placă perforată pentru aburire de sus; 4) orificiu pentru abur; 5) cameră de abur pentru aburire; 6 şi 6’) îmbrăcămintea textilă a pernelor; 7) armatura de legare a celor două camere de abur. fazelor; releul cu ulei şi dispozitivul de comandă automată cu butoane. Presa serveşte la efectuarea operaţiilor de sub-ţiere a detaliilor cusute sau de fasonare a produsului după o anumită formă, cum şi la presarea şi aburirea detaliilor din produs. Presa e acţionată direct de un motor electric. Forţa de apăsare depinde de diametrul sîrmei resorturilor elicoidale de amortisare şi de prereglajul lor, putînd avea valoarea maximă de 6000 kgf. Pernele se încălzesc cu abur (cu presiunea de 4---6 at) pînă la temperatura de 100°. Produsul aşezat pe perna inferioară e aburit de aburul care străbate perna superioară. în timpul aburirii, pernele presei se găsesc la o distanţă de 5*** 10 mm, putîndu-se realiza şi evacuarea aburului. Pentru a efectua diferite operaţii, presa e echipată cu perne de schimb, de exemplu pentru haine, pentru pantaloni, pentru umeri, etc. Timpii de lucru se pot regia în limitele: aburirea 2***10 s; timpul de presare 20---45 s; durata maximă a ciclului pînă la 1 min. Perna cu abur a presei M.P-2 (v. fig. XLVI b) e compusă din următoarele elemente: baza pernei, care cuprinde o cameră de abur, pentru încălzire; placa perforată, care, împreună cu baza, formează camera pentru aburul de aburire a produsului, prin intermediul orificiilor din placă; clapa de trecere a aburului din camera cu abur de încălzire în camera cu abur de aburire, comandată automat de o bobină electromagnetică. Partea călcătoare a pernei e căptuşită cu postav, cu flanelă sau cu pînză. Ambele perne sînt echipate cu termoregulator. Coborîrea şi ridicarea pernelor se fac prin intermediul sistemului de pîrghii. Datorită funcţionării automate, o singură persoană poate să deservească simultan două sau trei prese, în funcţiune de timpul de presare necesar. Presa de perniţe calcă şi presează perniţele cari se montează la umerii obiectelor de îmbrăcăminte, dîndu-le forma definitivă. Presa de perniţe consistă, în principal, dintr-un batiu metalic; două piese („calapoade") de aluminiu, încălzite din interior cu ajutorul unor rezistoare, şi dintre cari piesa inferioară e solidară cu batiul, iar piesa superioară e mobilă; un mecanism cu cablu, scripete şi pedală de acţionare a pernei superioare. Forma pieselor-calapod e astfel, încît fasonează perniţa după forma umărului. La apăsarea pedalei piesa superioară se ridică; pe piesa-calapod se aşază perniţa, astfel încît ia coborîrea piesei mobi le, aceasta să o cuprindă în întregime pentru a efectua presarea. Timpul de presare a unei perniţe e de circa 20 s; productivitatea presei e de circa 1600 de perniţe în opt ore, astfel încît o presă poate deservi două maşini de confecţionat şi cusut perniţe. Presă de perforat cartele: Presă manuală sau mecanizată, folosită la perforarea cartelelor pentru mecanisme Jacquard sau pentru ratieră. Exemple: Presa manuala pentru cartele de r a-t / e râ e o presă cu pîrghie, la care aceasta acţionează simultan un grup de poansoane cu axele coplanare; cu ajutorul unei claviaturi, unele dintre poansoane sînt blocate prin zăvoare, astfel încît nu sînt acţionate prin pîrghie, iar cartela e perforată numai la locurile cerute de raportul de bătătură al armuri i. Presa mecanizata pentru cartele de mecanisme Jacquard e o presă cu excentric, antrenată prin motor, la care excentricul acţionează simultan un grup de poansoane cu axele coplanare; cu ajutorul unei claviaturi, unele poansoane sînt blocate prin zăvoare, ca la maşina manuală de perforat cartele de ratieră. Perforarea unei cartele se efectuează în următoarele două faze: perforarea găurilor de la extremităţi, pentru cepurile de ghidare şi pentru sforile de legat; perforarea şiruri lor de găuri, care se efectuează de poansoanele neblocate, cartela primind un avans egal cu distanţa dintre şiruri, comandat de un suport cu perforaţii în care e prinsă. Presă pentru cartoane celulozice: Uti- laj constituit dintr-o cada paralelepipedică în care sînt montate platourile unei prese hidraulice, care se foloseşte în fabricaţia fibrelor viscoza, la imbibarea cu hidrat de sodiu a cartoanelor de celuloză şi apoi la stoarcerea acestora. Cartoanele de celuloză se aşază pe cant şi paralel, în grupuri separate prin cîte un perete metalic perforat, şi se menţin circa două ore acoperite cu soluţia de hidrat de sodiu de concentraţia 18*-*20%, la temperatura de 16---200. Apoi leşia se scurge, iar cartoanele se presează în aceeaşi cadă, la 100 at, între platourile presei hidraulice. Presă pentru presarea ţesăturilor. V. Presă cu albie, şi Presă pentru presarea în foi, sub Presarea ţesăturilor.— Exemple de prese folosite în industria pielăriei: Presă de formare: Presă pentru fasonarea pie1 selor rigide ale încălţămintei prin deformaţia remanentă produsă în aceste piese. Formarea se realizează prin comprimarea pieselor între suprafeţe cu formă adecvată, sau în matriţe închise. Pentru formare, piesele rigide de piele sau de înlocuitori de piele (carton, talpă artificială) sînt supuse umezirii, în scopul măririi plasticităţii lor. Presarea se realizează mecanic, hidraulic sau pneumatic. Presele pot avea unu, două sau mai multe locuri de lucru. După utilizare, presele de formare se clasifică în următoarele tipuri: Presa pentru preformarea corpului tocului, e acţionată mecanic şi are un singur loc de lucru, constituit dintr-o matriţă cu contur închis. Presa pentru preformarea tălpii sau a branţului poate fi cu acţionare mecanică sau hidraulică şi are două locuri de lucru, piesa fijnd fasonată între feţele de lucru a două piese de presiune. în cazul branţului pentru încălţămintea cusută pe ramă (simbolul C.R.) (v. sub încălţăminte), una dintre piesele de presiune are faţa de lucru cu un şanţ în care se aşază ridicătura branţului. Presele pentru formarea tălpii pe încălţăminte diferă după modul de acţionare. Se folosesc următoarele tipuri de astfel de presa: Presâ 259 Presă prese cu acţionare mecanică, la cari mişcarea suportului piesei de presiune e pendulară, iar faţa încălţămintei e presată printr-o mişcare de rostogolire, Prese cu acţionare hidraulică sau p n e u m a t i c ă, la cari faţa de presare se exercită pe direcţia verticală şi prese cu acţionare h i d r a u- I i c ă - p n e u m a t / c o, la cari se exercită hidraulic presiune asupra unor camere de aer etanşe, cari exercită presiunea asupra unei plăci de presiune. La presele cu acţionare pneumatică sau hidraulică-pneumatică, presarea tălpii se reali-zează prin intermediul unei plăci de oţel, care are forma părţii inferioare a încălţămintei, Presa pentru formarea ştaifului poate fi acţionată mecanic sau hidraulic. Organele active sînt constituite din: o patriţă (un poanson) centrală, care are forma căIcîiului de calapod; două bacuri cari se închid pe părţile iaterale ale patriţei; o piesă de călcare. La acţionarea presei*, ştaiful, cu marginile subţiate în prealabil, e prins între patriţă şi bacuri, iar piesa de călcare efectuează călcarea părţii de jos a ştaifului. Presa pentru formarea călcîiuIui, poate fi cu acţionare mecanică sau hidraulică, matriţa acesteia fiind echipată cu un dispozitiv de încălzire; e folosită la formarea călcîiului, la piesele de încălţăminte vulcanizate. Presă de lipit: Presă cu acţionare manuală, meca- nică, hidraulică sau pneumatică, folosită la îmbinarea prin lipire a unor piese de piele sau de înlocuitori de piele. După natura pieselor pe cari le îmbină, se deosebesc: prese pentru lipirea pieselor cu suprafaţă plană, folosite la confecţionarea curelelor de transmisiune, a articolelor de curelărie şi a articolelor de marochinărie; prese pentru tălpuirea încălţămintei, la cari faţa de lucru urmăreşte suprafaţa inferioară a piesei de încălţăminte cu feţele fixate pe calapod. Exemplu: Presă pneumatică de lipit talpa: Presă cu acţionare pneu- matică folosită la lipirea tălpii pe partea de jos a încălţămintei, cu ajutorul unei soluţii de cauciuc sau de celuloid, şi 1 a cari organul de presiune e o pernă pneumatică de cauciuc (tampon pneumatic). Presele se construiesc cu două sau cu mai multe (4, 6, 10, 12, 30 sau 60) locuri de lucru, constituite în principal dintr-un suport mobil pentru calapoade (pe care se pune încălţămintea din piese asamblate în prealabi I şi pe care e aplicată talpa peste un strat de soluţie de lipit), şi din perna pneumatică (de cauciuc), care se aplică pe talpă, se mulează după forma ei şi exercită apăsarea de lucru. Pentru prelungirea duratei de funcţionare, camerele sînt fixate lateral într-o garnitură metalică, iar faţa lor de lucru e protejată cu un strat de piele (blană sau piele de bovine tăbăcită în săruri de crom). —■ Camerele de aer pot fi folosite la lipirea încălţămintei cu toc jos sau a încălţămintei cu toc înalt, garnitura metalică folosită avînd forma adaptată tocului. în cazul tocului înalt şi al încălţămintei cu pînzuliţă, presa poate fi echipată cu două camere pneumatice pentru fiecare loc de lucru: prima pentru porţiunea tălpii de la pingea pînă la pînzuliţă, iar a doua, pentru porţiunea din spate a tocului; camera pneumatică din spate poate fi înlocuită cu o pernă de cauciuc microporos. Pernele pneumatice sînt alimentate cu aer de la un compresor, prin intermediul unei camere de distribuţie; la presele mecanizate, distribuţia aerului e sincronizată cu deplasarea organelor în mişcare ale presei. Presele cu 2---12 locuri de lucru sînt alimentate manual, succesiv, şi au mişcarea de lucru verticală, comandată mecanic. Presele cu 30 şi cu 60 de locuri de lucru sînt prese-carusel orizontale, cu o singură masă de lucru circulară rotativă pentru 30 de locuri de lucru, respectiv cu două mese de lucru cu cîte 30 de locuri de lucru alăturate şi deservite independent; locurile sînt alimentate manual, succesiv, la trecerea prin dreptul poziţiei de deservire, iar presa de încălţăminte rămîne sub acţiunea pernei în timpul rotaţiei cu 360° a mesei-carusel. Sm, Presă pneumatică de tălpuit. După dispoziţia camerelor pneumatice, se deosebesc următoarele tipuri de prese: prese-carusel, la cari locurile de lucru sînt dispuse pe o masă rotitoare circulară; prese cu bandă rulanta, la cari locurile de iucru sînt dispuse pe un transportor cu bandă ; prese simple, numite şi prese orizontale, Ia cari 4, 6 sau 12 locuri de lucru sînt dispuse într-un plan orizontal. La presele-carusel şi la presele cu bandă rulantă, timpul dintre două treceri succesive ale unei camere pneumatice prin dreptul unui reper fix oarecare e sincronizat cu timpul necesar pentru realizarea lipirii. într-o poziţie anumită a organului în mişcare, fiecare dintre camerele pneumatice e decuplată de conducta de legătură cu camera de distribuţie, astfel încît în interiorul ei se stabileşte presiunea atmosferică. Aceasta permite desprinderea piesei de încălţăminte din presă şi prinderea altei piese de încălţăminte. Presă de perforat: Presă cu acţionare manuală, mecanică sau hidraulică, folosită la perforarea pentru înfrumuseţare a feţelor de încălţăminte cu ajutorul unei ştanţe de construcţie specială. Stanţa e compusă din două plăci, menţinute distanţat cu ajutorul unor resorturi elicoidale. în placa superioară se montează preducele de diferite forme şi dimensiuni, într-o dispoziţie care determină forma ornamentaţiei; în placa inferioară, în poziţie corespunzătoare, sînt practicate orificii cari au aceleaşi forme şi dimensiuni ca muchiile tăietoare ale preducelelor. Piesele de piele cari trebuie să fie perforate se introduc între cele două plăci, iar ansamblul se aşază pe masa presei. La acţionarea presei, berbecul ei loveşte placa superioară a stanţei şi perforează piesa de piele. Presă de tălpuit. V. Presă pneumatică de lipi t talpa, sub Presă de lipit. Presă de vulcanizat: Presă folosită la vul- canizarea tălpii pe piesele de încălţăminte, la care organele active formează o matriţă constituită din două bacuri laterale, cari închid un contur identic cu conturul încălţămintei şi dintr-un piston cu mişcări în direcţie verticală, care închide partea inferioară a matriţei; partea superioară e închisă de în-săsi piesa de încălţăminte’ (v. fig. XLVII). La închiderea bacurilor şi deplasarea pistonului în sus, spre piesa încălţămintei, amestecul de cauciuc e închi’s în cavitatea matriţei. Matriţa e echipată cu un sistem de încălzire a amestecului prin căldura transferată prin conductivitate termică, prin bacuri şi piston, de la o sursă electrică de încălzire, realizîn-du-se pe suprafeţele în contact cu amestecul de cauciuc temperatura de 145 - * * 160°. în matriţă se realizează următoarele procese : încălzirea amestecului de cauciuc; curgerea şi formarea amestecului corespunzător formei pereţilor cavităţii matriţei şi al piesei de încălţăminte; lipirea tălpii pe partea de jos a piesei de încălţăminte; vulcanizarea amestecului. Presiunea necesară în interiorul matriţei pentru proce- sele indicate se poate dezvolta în exteriorul sau în interiorul matriţei, deosebindu-se: prese de vulcanizare cu presiune exterioară, la cari atît închiderea matriţei XLVII. Schema de lucru a unei prese cu matriţă, pentru vulcanizarea tălpii pe piesele de încălţăminte. a) matriţa deschisă; b) matriţa închisa; 1) bacuri le laterale ale matriţei ; 2) piston ; 3) piesă de încălţăminte; 4 şi 4') porţia de material pentru talpă, înainte, respectiv, după vulcanizare. 17* Presă de sart 260 Presa de cît şi presarea amestecului se realizează din exterior; prese de' vulcanizare cu presiune interioară, la cari presiunea se realizează datorită creşterii volumului amestecului, fie ca efect al dilataţiei termice, fie în urma formării microporilor, în cazul _ J prezenţei unor agenţi porofori în amestec. 1. ~ de sart. Nav.: Presă pentru formarea, cu ajutorul unei parîme de sîrmă, a unui ochi în jurul unei rodanţe. E constituită (v. fig.) dintr-o furcă în al cărei corp se găseşte un locaş prin care trece o tijă filetată, pe care culisează o placă cu două renuri, acţionată de o manivelă. Furca se închide cu un jug articulat cu un capăt pe unul dintre braţele furcii, celălalt capăt putînd fi fixat cu un bolţ pe celălalt braţ ai furcii. 2. Presa. 2. Tehn.: Organ al unei maşini de prelucrare diferită de presare sau dispozitiv de lucru, cu ajutorul cărora se poate exercita o apăsare asupra unui material, în cursul unei operaţii mecanice de prelucrare. Presa, care poate fi acţionată manual sau mecanizat, e folosită în operaţii de asamblare, de demontare, etc. 3. /v/. 3. ind. text.: Piesă a maşinilor de tricotat, care serveşte Ia apăsarea cîrligelor acelor de tricotat, în operaţia Presa de sart. 1) manivelă; 2) tijă filetată; 3) furcă; 4) placă culisantă; 5) jug. nat, de exemplu, de o pedală (v. fig. a). La maşinile de tricotat circulare, presa e constituită dintr-o roată cu grosime mică, asamblată pe un ax orizontal, în jurul căruia se roteşte; ea calcă succesiv pe cîrligele acelor cari ajung în dreptul ei, în cursul mişcării de rotaţie a roţii platinelor (v. fig. b). Pentru tricotare cu desene se folosesc — la maşinile de tricotat cu ace cu cîrlig — prese de modele (mostre) la cari muchia de presare are ştirbituri (v. fig. c); în faza presării unui rînd de ochiuri, cîrligele acelor din dreptul ştirbiturilor nu sînt apăsate, astfel încît bucla nu e reţinută, iar Ia presarea altor rînduri de ochiuri, presa e deplasată lateral, astfel încît cîrligele acestor ace să fie apăsate. La maşinile de tricotat circulare, ştirbiturile sînt practicate pe periferia presei (v- fig. d). Se pot obţine tricoturi cu efect special, de exemplu tricot Guilloche, folosind o presă auxiliară cu crestături, aplicată peste presa normală (v. fig. e); presa auxiliară are la capete fante profilate, pentru a putea fi deplasată pe porţiunile în cari tricotul nu are desen special. 4- ~ auxiiiarâ. ind. text. V. sub Presă 3. 5- ~ căzătoare. Ind. text.: Mecanism special al maşinii de tricotat Raşel, prin care se realizează efecte reliefate, prin însăilarea unor fire de efect în tricotul urzit (v. Legătură de tricot, sub Legătură 4). 6. ~ de mostre. Ind. text. V. sub Presă 3. 7- ~ pentru desene. Ind. text.: Sin. Presă de modele (mostre). V. sub Presă 3. 8. Presa de montaj. Tehn.: Dispozitiv de montare-demon-tare, folosit pentru piese cari se asamblează cu toleranţe ! ppNr, ta- jjgL Prese pentru maşinile de tricotat, o) schema unei maşini rectilinii de tricotat manual: 1) batiu; 2) suporiu; oscilanta! presei; 3) presă; 4) fontură; 5) ac; 6) platină de buclat; 7) platină de egalizat; b) schema unei maşini de tricotat circulare: 1) coroana acelor; 2) ac; 3) suportul presei; 4) presă circulară; 5) platină; 6) dispozitiv de acţionare a platinelor; c) secţiune longitudinală printr-o presă de model; d) presă circulară pentru desen (model); e) presă auxiliară fixată pe presa obişnuită, dreaptă: I) presă obişnuită; 2) presă auxiliară; 3) fantă profilată; 4) şurub de fixare. de formare a ochiuri lor (în faza de presare) pentru ca, prin închiderea acestor cîrlige, să se reţină firul buclei în ace, şi astfel bucla să poată fi transformată în ochi. Are forme diferite, după construcţia maşinii de tricotat în care e montată. La maşinile de tricotat rectilinii, cu ace cu cîrlig, presa e o bară metalică cu secţiunea triunghiulară, de lungime egală cu lungimea fonturii, şi e fixată pe un suport oscilant, acţio- a) presă de scos bucele, cu pîrghie; b) presă de montat bucele, cu şurub; c) presă de demontat, cu excentric; d) presă cu gheare fixate prin con, pentru demontat roţi, rulmenţi, etc., prin interior, cu acţionare prin piuliţă; e) presă cu gheare, pentru demontat rulmenţi, prin exterior, cu acţionare prin şurub; f) presă cu şurub, pentru presarea şi depresarea buloa-nelor de piston; 1 şi 2) piese de asamblat prin presare, sau de demontat; 3) organ de acţionare; 4) organ de prinderea piesei; 5) organ de sprijin; 6) organ de fixare. Presă de uscat şi netezit 261 Preselecţiune Presâ de uscat şi netezit. O cutie; 2) rama; 3) pînzâ; 4) dispozitiv de întindere a pîn-zei; 5) fisă pentru rezistoare; 6) placă curbă pe care se aplică copiile de uscat. strînse. Presele de montaj (v. fig.) se construiesc cu pîrghii, cu şurub, cu excentric, etc., cari constituie elementul prin care se exercită apăsarea; elementele de contact cu piesa cari se montează sau se demontează pot fi discuri, plăci, gheare, etc. în general, presele de montaj se utilizează pentru rulmenţi, butucii roţilor, bandaje, etc. î. Presâ de uscat şi netezit. Foto.: Dispozitiv pentru uscarea şi netezirea copiilor fotografice pe hîrtie, constituit din (v. fig.): o cutie de metal cu cinci pereţi plani, la care capacu I amovibil e o placă de oţel curbată, cu faţa exterioară cromată cu luciu oglindă; un sistem de rezistoare montat tn cutie; o ramă metalică articulată la o latură a cutiei, pe care e montată o pînză rezistentă cu care se acoperă capacul curb al cutiei, şi care poate fi apoi întinsă cu ajutorul unui sistem de întindere. Copii le fotografice umede se aplică cu faţa cu stratul sensibil pe placa de oţel, iar cu aceasta se acoperă cutia; apoi se aplică ramacu pînza pestecopii şi se întinde pînza pentru a presa copi i le pe placa curba. Rezistoarele încălzesc placa la 70***80°, asigurînd uscarea rapidă a copiilor. 2. Presărare. Ind. piei.: Operaţie din procesul de fabricaţie a tălpii şi a crupoanelor pentru curele de transmisiune prin sistemul lent, cu carese încheie tăbăci rea vegetală propriu-zisă a pieilor grele. Presărarea e precedată de zencuire, cu care se aseamănă prin dispunerea pieilor în basin (tasate orizontal, cu straturi de materiale tanante vegetale măcinate „presărate1* între ele), prin concentraţia redusă de tanin pur a mediului lichid şi prin durata relativ prelungită (din această cauză operaţia se mai numeşte repausul II, repausul I fiind, în cazul folosirii acestei nomenclaturi, echivalent cu zen-cuirea). Presărarea se poate face şi după tăbăcirea Ia butoi, prin ea pielea căpătînd caracterele tăbăci ri i fente în coajă. Cantitatea de material necesară la presărat e de circa 30 kg Ia 100 kg piele gelatină. Zeama tanantă de imbibare folosită la presărare e preparată din extract de quebracho şi castan în proporţii variind de Ia 30:70-**50:50. Pieile foarte grele pentru talpă pot primi, Ia tăbăcirea lentă, două astfel de presărări. în presărare, tăbăcirea ajunge la saturaţie, ceea ce se recunoaşte după culoarea brună perfect uniformă în toată grosimea secţiunii pielii; Sin. Presărătură. 3. Presârâtor, pl. presărătoare. Ut., Ind. lemn.: Subansamblu al instalaţiei de fabricat plăci aglomerate din aşchii de lemn, care serveşte la turnarea acestor particule de material pe un transportor sau în caseta ori în rama de formare, în unu sau în mai multe straturi, astfel încît grosimea totală a fiecărui strat să fie cît mai uniformă. Presărătoare le pot fi fixe sau mobile, dispozitivul alimentat putînd fi, de asemenea, fix sau mobil. Sin. Maşină de presărat. 4. Presător, pl. presătoare. Mett.: Unealtă de apăsare folosită în operaţiile de deformare plastică efectuate la presarea la strungul de presat. Presâtoarele obişnuite pentru operaţii efectuate cu mîna sînt constituite dintr-o tijă de oţel de scule, fixată într-un mîner de lemn, şi care are capătul de lucru fasonaţ în forme corespunzătoare profilului piesei de pre-lucraţ^v. fig. a); partea activă e călită (după fasonare), revenită şi netezită fin; corpul (tija) şi coada de prindere rămîn moi. Pentru lucru, presătorul e folosit ca o pîrghie de ordinul întîi, punctul de sprijin fiind susţinătorul strungului de presat. Sin, Bară de presat. Presătorul cu rola are partea activă constituită dintr-o rolă de oţel (călită, revenită şi netezită fin), rotativă, montată pe axul unei tije cu furcă Ia o extremitate (v. fig. c) Rolele au]diferite profiluri, după operaţia de executat (v. fig. b). b -§ Presătoare. o) presătoare pentru operaţii manuale; b) role pentru presător cu furcă sau pentru presător pentru fixare în suport; c) tijă cu furcă, pentru presător pentru operaţii manuale; d) presător cu rolă pentru fixare pe căruciorul port-unealtă. Tija cu furcă poate avea capătul ascuţit, pentru fixarea într-un mîner sau secţiune transversală dreptunghiulară şi uniformă, pentru a fi fixat în dispozitivul port-unealtă, la căruciorul strungului cu cărucior port-unealtă (v. fig. d). 5. Presbit, ochi V. sub Ochi 1. r6. Presbitism. Opt.: Defectul ochiului presbit. 7. Prescripţie tehnica, pl. prescripţii tehnice.Tehn.: Piesă scrisă, care cuprinde condiţiile tehnice cari trebuie îndeplinite la proiectarea, la executarea, verificarea, încercarea, folosirea, întreţinerea, etc., a unei lucrări de construcţie, a unei maşini, a unei instalaţii, etc. 8. Preselector, pl. preselectoare. 1. Telc.: Mecanism de comutaţie, auxiliar, din ansamblul unui schimbător telefonic automat, cu preselecţiune (v.) directă, cîte unul pentru fiecare abonat chemător. Acest mecanism, de construcţie similară cu a căutătorului (v.), e echipat cu un cîmp de contacte (de ex. 10), dispus astfel încît el să poată fi parcurs pe rînd de un grup de perii rotitoare. In ansamblul schimbătorului telefonic, preselectorul e conectat cu grupul de perii la linia abonatului chemător şi cu cîmpul de contacte la periile selectoarelor (v.). Cînd un abonat ridică microreceptorul de pe furcă, preselectorul corespunzător îşi deplasează liber (automat) grupul de perii rotitoare şi alege selectorul neocupat, care va permite mai departe, la primirea impulsiilor date prin discul de apel, găsirea şi facerea legăturilor la abonatul chemat. De construcţie mai simplă decît selectorul (v.), preselectorul permite asigurarea serviciului în schimbătorul telefonic automat cu un număr mult restrîns de selectoare. 9. Preselector. 2. Telc.: Circuit oscilant format dintr-o bobină şi un condensator, sau ansamblu de astfel de circuite oscilante cuplate între ele, montat Ia intrarea unui radioreceptor pentru mărirea selectivităţii acestuia sau pentru atenuarea semnalelor imagine (în cazul în care radiorecep* torul e de tip supereterodină). Preselectoarele sînt realizate practic, de obicei, sub forma unui adaptor separat de radioreceptor. Astăzi se folosesc rar, datorită incomodităţii reglajului suplementar pe care îl necesită la acordarea receptorului şi datorită performanţelor foarte bune ale supereterodinelor, cari nu mai necesită această sporire a selectivităţii. 10. Preselecţiune, pi. preselecţiuni. Telc.: Operaţie de căutare a unui selector, într-o instalaţie telefonică automată cu grupuri de selectoare. Presetupă 262 Presgarnitură După schema folosită, preselecţiunea poate fi directă sau inversă. Preselecţiunea directa se face în sensul de la abonatul chemător, prin preselector (v.), la selectorul final, care trebuie să asigure legătura cu abonatul chemat. La preselecţiunea inversă, selectorul final, care face legătura cu abonatul chemat, se conectează la linia abonatului chemător, cu ajutorul unui căutător (v.). 1. Presetupâ, pl. presetupe. Tehn.: Sin. Presgarnitură (v.). 2. Presfârîmare. Prep. min.: Operaţie de sfărîmare preliminară (prima treaptă a sfărîmării primare), aplicată materialelor cu dimensiuni mari (>200-*-300 mm), în vederea obţinerii unui material mai uniform, care urmează să fie supus altor operaţii de sfărîmare ulterioare (v. fig.). în acest scop se folosesc, în general, concasoare cu fălci sau concasoare rotative. Deoarece sfărîmarea blocurilor mari implică folosirea de aparate de mare capacitate, presfărîma-rea se aplică, de obicei, numai în cazul instalaţiilor cari prelucrează cantităţi mari de materiale. 3. Presgarnitură, pl. presgarnituri. Tehn.: Etanşor pentru organele mobile ale maşinilor, care permite o mişcare de rotaţie (de ex. la arbori) sau de translaţie (de ex. la tije sau pistoane). Presgarnitura (v. fig. /) e constituită dintr-un corp metalic, în general în formă de manşon şi cu o căptuşeală de material de mică duritate, şi dintr-un inel de presiune, cu ajutorul căruia se apasă materialul căptuşelii pînă la asigurarea etanşării. Inelul poate pătrunde în interiorul manşonului, prin împingere reglabilă, astfel încîtsă exercite o presiune asupra căptuşelii acestuia; datorită apăsării sau deformării plastice, căptuşeala ajunge să îmbrace etanş organul mobil al maşinii. Efectul de etanşeitate se reduce prin uzură (provocată, de exemplu, de o ungere nesatisfăcătoare) sau prin degradarea căptuşelii manşonului (provocată, . de exemplu, de încălziri exagerate sau de ? agenţi corozivi) şi, de aceea, e necesar să existe o posibilitate dereglare. împingerea inelului în interiorul manşonului, care asigură apăsarea asupra căptuşelii şi reglarea acestei apăsări, se realizează fie cu ajutorul unor şuruburi (v., de exemplu, fig. II a ••• d) sau al unui capac (v. fig. III) care se înşurubează pe manşon, fie prin înşurubare directă (v., de exemplu, fig. VII); uneori, în interiorul manşonului e montat un resort (v. fig. IV b şi d, şi fig. VI), care apasă asupra căptuşelii şi asigură menţinerea etanşeităţii. Corpul presgarniturii e de regulă un manşon confecţionat din oţel sau din fontă, uneori fiind monobloc cu unul dintre cele două organe în mişcare ale maşinii, cari formează cuplul cinematic ale cărui suprafeţe de contact trebuie etanşate; în general, manşonul e echipat cu bucele de bronz sau confecţionate dintr-un material antifricţiune, cari servesc la ghidarea organului mobil al maşinii.— Inelul depresiune se confecţionează din bronz sau din alt material, iar dacă duritatea acestui material e relativ mare, în interiorul ine- Schema de principiu a instalaţiei de presfârîmare. I) grătar; 2) concasor pentru presfărîmare; 3) instalaţie de sfărîmare primară şi secundară; A) material brut; 8) bolovani (>200“*300 mm). I. Presgarnitură, î) manşon; 2) inel de presiune; 3) şurub de strîngere; 4) căptuşeală de etanşare; 5) bucea de metal antifricţiune; 6) ax. Iu Iu i se presează bucele de bronz sau de alt material antifricţiune. Inelul se asamblează cu manşonul, fie prin şuruburi, cînd inelul şi manşonul au cîte o flanşă prin care pătrund aceste şuruburi, fie printr-un capac înşurubat pe manşon sau prin înşurubarea directă a inelului în manşon. — Căptuşeala manşonului presgarniturii e constituită din straturi, discuri sau inele de materiale cu duritate mică, plastice sau elastice, cum sînt: bumbacul, cînepa, pielea, cauciucul, asbes-tul, metalele moi (de ex. bronzul grafitat), etc. De obicei, se foloseşte cînepă împletită în toroane şi îmbibată cu seu, cum şi bumbac în benzi împletite şi prăfuite cu talc. Pielea, în formă de discuri sau de manşete, se foloseşte la etanşarea contra trecerii apei sub presiune, în care caz apa înlocuieşte lubrifiantul. Asbestul, răsucit în şnur şi imbibat cu parafină şi cu grafit, se foloseşte la etanşarea în mediu acid sau bazic. Presgarnituri le cu material metalic, în general cu inele metalice elastice, se folosesc la etanşarea contra trecerii aburului (de ex. la turbine şi la motoare cu piston) sau a gazelor de ardere. La presgarnituri le supuse unor presiuni şi temperaturi înalte (de ex. presgarnituri le de la unele pompe cu rotor), e de obicei necesar un circuit de răcire sau un circuit lichid de etanşare, pentru a proteja căptuşeala de apa fierbinte. Sin. Presetupă, Exem ple: Pregarnitură compensatoare: Sin. Manşon de dilataţie, Compensator cu presgarnitură. V. sub Compensator de dilataţie. Presgarnitură cu fire textile: Presgarnitură la care etanşeitatea se obţine prin intermediul unei căptuşeli de material textil, ca bumbacul sau cînepa. Forma de execuţie depinde de modul de reglare a presiunii exercitate asupra materialului căptuşelii, reglarea acestei presgarnituri putînd fi realizată cu şuruburi sau cu ajutorul unui capac înşurubat, La regla- II, Presgarnituri cu căptuşeală de materiale textile, şi cu reglaj cu şuruburi, o. c şi d) presgarnituri cu manşon fix (de ex. solidarizat cu un organ imobil al unei maşini); b) presgarnitură cu manşon mobil; 1) manşon; 2) inel de presiune; 2') flanşa i nelului 2; 3') şurub de reglaj; 4) material textil (cînepâ, bumbac); 5) bucea de metal antifricţiune; 6) gresor; 7) canal de ungere, rea cu şuruburi (v. fig. II), prin înşurubarea piuliţelor şi a unor contrapiuIiţe se exercită o apăsare a inelului de presiune 2 asupra materialului căptuşelii 4, care se deformează plastic şi îmbunătăţeşte etanşarea; înşurubarea piuliţelor, în special la presgarnituri le cu două şuruburi, trebuie Presgarnitură 263 Presgarnitură făcută cu atenţie, pentru ca inelul de presiune să nu se aşeze oblic şi astfel să frîneze mişcarea organului mobil. La reglarea cu capac înşurubat (v.fig. III), fundul capacului apasă asupra unei nervuri circulare a inelului de presiune. Aceste presgarnituri pot fi cu manşon fix şi cu inel mobil (v. fig. II a, c, d, şi fig. III), cum şi cu manşon mobil şi cu inel fix (v. fig. II b). Bumbacul sau cînepă se folosesc, de obicei, în formă de toroane împletite, imbibate cu seu. Toronul de bumbac se introduce în locaşul practicat în interiorul manşonului, înfă-şurîndu-l în jurul axei sau al arborelui, astfel încît să se obţină una sau mai multe spire; apoi e bătut cu ajutorul unei pene de lemn şi e strîns cu inelul de presiune. La presgarnituri le cu un sistem de ungere, la cari e necesară ///. Presgarnitură cu căptu-înlocuirea unsorii pe care o pierd în şeală de materiale textile, timpul serviciului, unsoarea se poate şi cu reglaj cu capac înşu-introduce prin gresoare (v. fig. II b, şi rubat. fig. ///) sau prin canale circulare des- 1) manşon; 2)ineîde pre-chise (v. fig. II c), ultimul sistem de siune; 3) capac înşurubat ungere fiind folosit la presgarnituri le (de strîngere); 4) material CU axa verticală. textil; 5) bucea de metal Presgarnituri le cu fire textile, de antifricţîune; 6) gresor. cînepă şi în special de bumbac, sînt foarte mult folosite, mai ales pentru etanşarea contra apei (reci). Căptuşeala de material textil se înlocuieşte cînd, datorită uzurii, rămîne atît de puţin, încît inelul de presiune nu mai poate apăsa suficient, pentru a asigura etanşeitatea presgarniturii. Presgarnitură cu inele metalice: Presgarnitură la care etanşeitatea se obţine prin intermediul unor inele metalice. Aceste presgarnituri pot avea inele conice sau plate, cari antifricţiune). în interiorul manşonului se montează, fie un inel (v. fig. IV), fie mai multe inele asemenea sau cu forme diferite, cari se împerechează (v. fig. VI). La presgarnituri le cu inele conice, la cari reglarea se efectuează prin şuruburi sau cu ajutorul unui capac înşurubat la exteriorul manşonului, etanşeitatea rezultă din efectul de apăsare a inelului metalic asupra piesei pe care se sprijină (de ex. arborele unui motor cu abur). De aceea, uneori, apăsarea inelului e asigurată prin acţiunea unui resort (v. fig. IV b şi d). — La presgarnituri le cu inele -| plate simetrice, etanşeitatea se poate obţine prin ? efectul de arcuire a ine- mm mm, V. Presgarniturâ cu inele metalice şi cu labirint, î) manşon; 2) inel de presiune; 3) capac de strîngere; 4) inel metalic; 5) bucea de metal antifricţiune; 6) canal de labirint; 7) resort. VI. Presgarniturâ cu inele metalice, perechi, 1) manşon; 2) inel de presiune; 3) şurub de reglaj; 4) i nel metalic; 5 şi 7) elemente de etanşare ale unui inel (4); 6) elemente de ghidare ale unui inel (4); 8) resort. lului (ca în cazul segmenţilor eiastici)sau cu ajutorul unui resort care apasă asupra pachetului de inele. Fig. V reprezintă o presgarnitură pentru tija supapei de distribuţie a unul motor cu abur, care are atît inele‘metalice 4 de etanşare, cît şi un labi- IV. Presgarnituri cu inele metalice, conice (a***d). 1) manşon; 2) inel de presiune; 3) şurub de strîngere; 3') capac înşurubat, de strîngere; 4) inel metalic, conic; 5) bucea de metal antifricţiune; 6) placâ de presiune; 7) resort; 8) bucea sferică; 9) gresor. sînt elastice (cu o crestătură) sau sînt constituite din două bucăţi rigide simetrice (confecţionate, în general, din metal VII. Presgarniturâ cu bucea de bronz grafîtat. 1) manşonul presgarniturii; 2) inel de presiune; 3) bucea de bronz gra-fitat; 4) rotorul pompei de apâ; 5) carcasa pompei; 6) orientarea curentului de apă; 7) blocul cilindrilor; 8) roată de curea (pulie); 9) cureaua de antrenare a pompei şi a ventilatorului; 10) ventilator. rint 6. — La presgarnituri le cu inele plate perechi, aceste inele se execută, de obicei, din mai multe elemente. Fig. VI Presînterizare 264 Presiune admisibilă reprezintă o astfel de presgarnitură, la care unele inele 4 sînt constituite din elementele de etanşare 5 şi din elementele de ghidare 6, iar celelalte inele sînt constituite numai din elementele de etanşare 7 şi sînt astfel dispuse, încît etanşează zonele diametral opuse celor etanşate de elementele 5 ale primelor inele. Fig. VII reprezintă o presgarnitură cu bucea 3, de bronz grafitat, montată la o pompă de apă a unui motor de automobil. Presgarniturile cu inele metalice se folosesc la etanşarea contra fluidelor calde, de exemplu la motoare cu abur, la motoare cu ardere internă, etc. Presgarnitură cu piele: Presgarnitură la care etanşeitatea se obţine prin intermediul uneia sau al mai multor manşete de piele. Aceste presgarnituri, la cari manşetele de piele sînt plasate în interiorul manşonului, pot fi reglate, fie cu ajutorul unui capac înşurubat în exteriorul manşonului, fie cu ajutorul unui inel de presiune, înşurubat în interiorul manşonului (v. fig. VIII o) sau legat cu manşonul prin şuruburi V///. Presgarnituri cu piele. a) presgarnitură cu ine! înşurubat; b) presgarnitură cu şuruburi de reglaj; 1) manşon; 2) inel de presiune; 3) şurub de reglaj; 4) manşetă de piele; 5) bucea de meta! antifricţiune; 6) pîacă de presiune; 7) canal "de ungere; 8) găuri pentru cheia de strîngere. (v. fig. VIII b). în general, la etanşarea faţă de un fluid sub presiune, chiar fluidul apasă asupra manşetei de piele a presgarniturii, asigurînd etanşarea. Se execută presgarnituri cu simplu efect (cu piele), cari etanşează numai în unul dintre cele două sensuri în cari pot fi solicitate, şi presgarnituri cu dublu efect (cu piele), cari etanşează în ambele sensuri. Fig. VIII a reprezintă o presgarnitură cu dublu efect, pentru o maşină cu piston, !a care manşeta superioară, de piele, etanşează faţă de fluidul sub presiune, iar manşeta inferioară, de piele, etanşează faţă de aerul atmosferic. Presgarniturile cu manşete de piele se folosesc, în general, la etanşarea spaţiilor de volum variabil, pline cu un fluid sub presiune, de exemplu la pompele de apă. 'i. Presînterizare. Metg., Ind. st. c.: Sinterizare (v,) care se efectuează — după presarea unor materiale pulverulente pentru produse metaloceramice— !a o temperatură de circa douătreimi din temperatura desinterizare a amestecului respectiv, cu scopul de a conferi obiectului format rezistenţă suficient de mare pentru a-l putea prelucra mecanic (de ex. prin aşchiere, de obicei prin abrazare), urmînd ca, după această prelucrare, obiectul să fie supus tratamentului de sinterizare definitivă. Sin. Sinterizare prealabilă. V. şi sub Metaloceramică. 2. Presiune, pl. presiuni. 1. Fiz.: Limita raportului dintre forţa normală de apăsare care se transmite printr-o secţiune practicată într-un mediu material fără soluţii de continuitate, şi ariasecţiunii, cînd aceasta tinde către zero, odată cu toate dimensiunile ei, I ineare, dacă, pentru fiecare punct, această limită e independentă de orientarea secţiunii. Din legile generale ale Mecanicii rezultă că, pentru ca limita considerată să fie independentă de orientarea secţiunii, trebuie ca prin secţiune să se transmită forţe cari să nu aibă componente tangenţiale la secţiune, adică trebuie ca toate tensiunile tangenţiale (v.) să fie nule. Această condiţie e totdeauna realizată în fluide la echilibru. Dacă există şi tensiuni tangenţiale, cîtul depinde şi de orientarea secţiunii, şi se numeşte (în solide) tensiune de compresiune sau compresiune. V. şî sub Tensiune. Se folosesc următoarele unităţi de măsură a presiunii: newtonul pe metru pătrat, în sistemul de unităţi MKS; baria în sistemul CGS, egală cu o dină pe centimetru pătrat, sau cu o zecime de newton pe metru pătrat; barul, egal cu 106 barii; atmosfera (atm), egală cu 1,033 kgf/cm2; atmosfera tehnică, egală cu 1 kgf/cm2; milimetrul de coloană de mercur, egal cu 1333,2 dyn/cm2; milimetrul de coloană de apă, egal cu 98,03 dyn/cm2. Sin. Apăsare specifică. 3. ~ absoluta. Fiz.: Presiunea pe care o are un corp, deasupra presiunii zero. în tehnică, se măsoară în atmosfere absolute (ata). V. şî sub Presiune hidrostatică. 4. ~ acustica. F/z.: Sin. Presiune sonoră (v.). 5. ~ admisibila. 1. Tehn.: Presiunea calculată, pe care o poate suporta un sistem tehnic, în serviciu permanent, fără defectări sau deteriorări. 6. ~ admisibila. 2. Geot., Fund.: Presiunea maximă exercitată de fundaţia unei construcţii pe teren, care nu provoacă deformaţii plastice importante aîe pămîntului şi nici tasări dăunătoare construcţiei sau exploatării acesteia. Pentru stabilirea valorii presiunii admisibile sînt necesare: cunoaşterea naturii şi a stării fizice a pămînturilor din zona activă a fundaţiei, comportarea clădirilor învecinate, dimensiunile în plan şi adîncimea de fundare a construcţiei proiectate. în cazul adîncimii de 2 m şi al unei lăţimi a fundaţiei de 0,6***1,0 m, valoarea presiunii admisibile se ia conform valorilor standardizate din tabloul de la p. 265. Pentru pămînturile macroporice sensibile la înmuiere se adoptă valori speciale (v. sub Pămînt macroporic), iar pentru pămînturile neprevăzute în tablou, cum şi pentru rocile stîn-coase foarte degradate, nisipurile afînate, pămînturile argi-loase curgătoare sau cele cu porozităţi mai mari decît cele cuprinse în tablou, presiunea admisibilă se alege de la caz la caz, în urma unor cercetări geotehnice speciale. Dacă lăţimea fundaţiei e de 5 m sau depăşeşte această valoare, presiunea admisibilă din tablou se majorează cu 20%, pentru nisipurile fine prăfoase şi pămînturile argiloase, şi cu 50% pentru celelalte pâmînturi. Pentru lăţimi ale fundaţiilor cuprinse între 1 şi 5 m, presiunea admisibilă se obţine prin interpolare lineară între valorile din tablou şi cele majorate. Pentru o adîncime de fundare nulă, presiunile admisibile se consideră, în mod teoretic, egale cu jumătate din valorile din tablou, iar pentru valori între 0 şi 2 m, se interpolează linear. Dacă adîncimea de fundare e mai mare decît 2 m, valoarea presiunii admisibile, în kgf/cm2, se calculează cu expresia: în care p e valoarea presiunii din tablou, în kgf/cm3, corespunzătoare adîncimii de 2 m; (în t/m3) e greutatea volumetrică medie a pămîntului; h (în m) e adîncimea de fundare şi K e un coeficient în funcţiune de natura terenului de fundaţie (pentru bolovânişuri, pietrişuri şi păminturi nisipoase, Presiune atmosferică 265 Presiune atmosferică Presiunea admisibilă pa* (kgf/cm2) Natura terenului Ipoteza de încărcare a ! t > c I. Roci stîncoase Stîncă în formă de masiv compact, fără crăpături sau goluri carstice 1/7 | 1/6 1/5 din rezistenţa la compresiune în stare saturată Stîncă crăpată consistînd din blocuri nelegate, asemenea unei zidării uscate 15—6 18-7 | 21-9 în funcţiune de rezistenţa rocii la compresiune şi de dimensiunile fragmentelor II. Roci marnoase, argiloase şi nisipoase c o n s o 1 i date Marne, marne argiloase şi argile marnoase compacte, tari 7.5—2,5 9,0» *3,0 10,0. .-3,5 Argile şistificate, argile şistoase şi şisturi, argi le cu silice şi nisipuri cimentate 6,0-4,0 7,0- •5,0 8,5—5,5 III. Bolovănişuri. pietrişuri Bolovănişuri cu interspaţiile umpiute cu nisip şi pietriş 6.0 7.0 8,5 Blocuri cu interspaţiile umplute cu pămînturi argiloase 4.0—2.5 5,0- -3.0 5.5--.3,5 Pietrişuri curate 5,0 6.0 7,0 Pietrişuri cu nisip 4,0 5.0 6,0 Pietrişuri cu nisip argilos 3.0-2,0 4.0- •2,0 5,0-4,0 IV. Pămînturi nisipoase îndesate | Cu îndesare mijlocie | înde- sate Cu îndesare mijlocie înde- sate Cu îndesare mijlocie Nisip mare 4,5 3.5 5,5 4,0 6,5 5,0 Nisip mijlociu 3,5 2.5 4,0 3,0 5.0 4,0 Nisip fin umed 3,0 2,0 3.5 2,5 4,5 3,0 Nisip fin foarte umed şi saturat 2,5 1.5 3,0 1,8 3,5 2,0 Nisip fin prăfos, uscat 2,5 i 2,0 3,0 2,5 4,0 3,5 Nisip fin prăfos, umed 2,0 1,5 2,5 2,0 | 2,0 2,5 Nisip fin prăfos, foarte umed şi saturat 1,5 1,0 1,8 1,2 ; 2,0 1,5 V. Pămînturi argiloase lc=0 Ic 0 h= : 1 o II Nisipuri argiloase sau praf argi los: «=33% 3,0 2,5 3,5 3,0 4.° 3,0 «=41% 2,5 1,5 3,0 1,8 ! 3.3 2,0 Argilă nisipoasă sau argilă prăfoasă: «-33% 3,0 2,5 3,5 3,0 4,0 3,3 «=41% 2,5 1.8 | 3’° 2,0 3,3 2,2 «=50% 2,0 1,0 1.2 3,0 1.3 Argile: | «-37% 5,0 3,0 6,0 3,5 7,0 4,0 «=44% 3,0 2,0 | 3,5 I 2,5 4,0 2,8 « — 52% | 2.5 1.0 ; 3,0 j 1.1 3,3 1,3 a) sarcini fundamentale; b) sarcini fundamentale şi incidentale; c) sarcini fundamentale, incidentale şi extraordinare. cu excepţia nisipurilor fine prăfoase, K—2,5; pentru nisipuri fine prăfoase şi pămînturi argiloase, cu excepţia argilelor, 2,0; pentru argile, K=1,5). Pentru terenurile constituite din roci stîncoase, marnoase tari, şistificate sau cimentate (categoriile I şi II), presiunile admisibile nu variază cu adîncimea de fundare şi nici cu dimensiunile fundaţiilor; deci valorile indicate în tablou sînt valabile în toate cazurile, ţinînd seamă de rezistenţa Ia compresiune în stare naturală a rocilor respective. La aprecierea presiunii pe bolovănişuri şi pietrişuri (categoria III) cu interspaţiile umplute cu material argilos se va ţine seamă de starea de consistenţă a umpluturii. Umpluturile de nisip în straturi bine compactate, prin batere sau vibrare, în stare umedă, sînt considerate ca avînd o îndesare mijlocie. Presiunea admisibilă pe pămînturile argiloase (categoria V) se obţine prin interpolare în funcţiune de valoarea indicelui de consistenţă Ig şi, apoi, printr-o altă interpolare, prin raport cu porozitatea pămîntului n. Dacă /.>1,0, pentru nisipurile şi prafurile argiloase, valorile presiunii admisibile se iau ca pentru 7^=1,0, iar la celelalte pămînturi argiloase, valorile se majorează cu 20%. în cazul cînd terenul de fundaţie comportă în adîncime strate mai slabe, presiunea efectivă pe fiecare dintre aceste strate nu trebuie să depăşească presiunea admisibilă a stratului respectiv. Dacă fundaţiile sînt încărcate excentric, ipoteza de încărcare (b) corespunde sarcinilor fundamentale, iar ipoteza de încărcare (c), celor fundamentale şi incidentale. La construcţiile înalte şi zvelte (castele de apă, coşuri de fabrică, etc.), presiunea maximă efectivă, micşorată cu sarcina geologică, nu trebuie să depăşească valorile corespunzătoare ipotezei de încărcare (a), iar raportul dintre presiunea maximă şi cea minimă pe teren nu trebuie să depăşească valoarea 3. î. ~ atmosferica. Meteor.: Presiunea care se exercită în atmosferă. Unităţi le curente de presiune atmosferică folosite în Meteorologie sînt: 1 mm de coloană de mercur, egal cu presiunea care se exercită la 0°, la nivelul mării şi la 45° latitudine, la 1 mm sub nivelul din vid al mercurului (1 mm Hg= = 1,333 19 mb^4/3 mb= 1/760 atm ^ 0,001 316 atm), şi atmosfera (1 atm=760 mm Hg=1 013 226 dyn/cm2=1013,226 mb= = 1,013 226 bar). Pentru a face comparabile valorile presiunii citite la barometrele diferitelor staţiuni meteorologice, aceste valori se reduc prin calcul la latitudinea de 45°, la temperatura de 0° a coloanei de mercur, şi la un acelaşi nivel geodinamic (de obicei, suprafaţa echipotenţială a nivelului mării) obţinîndu-se, astfel, presiunea atmosferică normală. Operaţia se numeşte reducţie barometricâ. Corecţia de latitudine e, în general, foarte mică (v. sub Barometru). Presiunea atmosferică descreşte în înălţime. Descreşterea depinde de temperatura şi de umiditatea aerului. Presiunea la înălţimea (în m) e . , /228-0,0065 z)5-256 ------288-----j ' unde p0 e presiunea la nivelul mării. în fiecare emisferă există un brîu de presiune înaltă (în medie, 765 mm Hg la sol), care înconjură Pămîntul, şi care se găseşte, în emisfera nordică, la circa 35° latitudine, iar în cea sudică, la circa 30°. Pornind de la aceste brîuri, presiunea scade mai repede spre pol şi mai încet spre ecuator. în regiunile ecuatoriale, valoarea medie a presiunii la sol e de 759 mm Hg. în emisfera nordică, scăderea presiunii către pol e mai puţin regulată decît în cea sudică, cea mai joasă valoare (în medie, 754 mm Hg) întîlnmdu-se în apropierea Islandei şi Presiune capilară 266 Presiune de evacuare lîngă insulele Aleutine. în emisfera sudică, presiunea scade repede pînă la 60° latitudine (740 mm Hg), după care scăderea e mai lentă. Repartiţia geografică a presiunii e în strînsă legătură cu repartiţia temperaturii. Ea se deplasează în bloc, odată cu mişcarea Soarelui în declinaţie, brîurile de presiune înaltă şi de presiune joasă ocupînd poziţii mai nordice în ianuarie decît în iulie. Brîurile nu au un caracter de continuitate. Datorită încălzirii inegale a apei şi a uscatului, ele se fragmentează: presiunile înalte se întîlnesc în regiunile mai reci, iar presiunile joase, în regiunile mai calde (în raport cu cele învecinate de la aceeaşi latitudine). Din această fragmentare se formează centrele de acţiune ale atmosferei. Se numeşte undă de presiune atmosferica sau undă bar i că variaţia periodică a presiunii atmosferice, datorită atît mareelor atmosferice (undă lunară, undă sojară), cît şi schimbărilor de temperatură. în regiunile tropicale, presiunea atmosferică prezintă o variaţie diurnă foarte regulată, cu două maxime la 10h şi la 22h, şi cu două minime la 4h şi la 16h (timp local). Amplitudinea variază între 2 şi 3 mm. Pe măsură ce latitudinea creşte, amplitudinea scade, ajungînd în regiunile noastre pînă la o valoare mijlocie de 0,7 mm. Totodată slăbesc maximul de 22h şi minimul de 4h în staţiunile continentale, şi cele de 10h şi de 16h, în staţiunile maritime. Slăbirea se accentuează către interiorul continentelor şi al oceanelor, unde presiunea nu mai prezintă decît un singur maxim şi minim diurn. La latitudini mari, variaţia presiunii e foarte mică şi e acoperită-de variaţiile neregulate produse prin deplasarea depresiunilor şi a anticicIonilor mobili, formaţi de-a iungul frontului polar. Valorile medii lunare variază puţin de la o lună la alta, şi în sens contrar variaţiilor temperaturii. în regiunile temperate, presiunea e mai joasă, vara, şi e mai înaită, iarna. Presiunea atmosferică se măsoară cu barometrul (v.), iar în unele cazuri, cu o precizie relativ mai mică, cu ipsometrul (v. Ipsometru 2). 1. ~ capilara. Fiz.: Diferenţa dintre presiunile cari se exercită în cele două medii fluide separate printr-o suprafaţă care, din cauza forţelor capilare, are forma de menise. Presiunea capilară e dată de formula lui Laplace. V. sub Capilari tate. 2. ~ critică. Fiz. V. sub Critică, stare şi sub Ecuaţie de stare a unui fluid. 3. ~ de admisiune. Mş.: Presiunea de intrare a agentului motor (abur, aer, amestec aer-combustibil) în cilindrul unui motor. Presiunea de admisiune e mai joasă decît presiunea din generatorul (de ex. căldare de abur) sau din recipientul (de ex. rezervor de combustibil) de unde provine agentul motor, această diferenţă de presiune fiind datorită pierderilor prin conducte şi pierderilor prin laminare. Se deosebesc presiune de aspiraţie şi presiune de refulare, după cum agentul motor intră în cilindru prin efect de depresiune sau prin introducere forţată. Presiune de aspiraţie: Presiunea de admi- siune inferioară presiunii atmosferice, la care se găseşte un fluid aspirat în cilindrul unei maşini sau al unei pompe, cînd în acest cilindru se produce o depresiune. Presiunea de aspiraţie depinde de subpresiunea din cilindru, diferenţa dintre presiunea atmosferică şi presiunea din cilindru fiind provocată de efectul de aspiraţie al pistonului acestuia. La pompe, presiunea de aspiraţie se exprimă prin înălţimea echivalentă de aspiraţie a unui fluid cu greutatea specifică normală a apei. Presiune de refulare: Presiunea de admi- siune superioară presiunii atmosferice, la care se găseşte un fluid introdus precomprimat în cilindrul unei maşini. Presiunea de refulare depinde de precomprimarea fluidului în exteriorul cilindrului, fluidul fiind refulat de un compresor sau în carterul maşinii. 4. ~ de aprindere. Mş., Termot.: Presiunea la care se aprinde un combustibil, cînd e introdus într-un spaţiu închis, de exemplu în cilindrul unui motor. La combustibili, presiunea de aprindere e, în general, mai înaltă decît cea atmosferică şi e cuprinsă între anumite limite, astfel încît e posibilă aprinderea spontana (v. Autoaprindere, sub Aprindere 3) sau aprinderea iniţiata prin aport de căldura (v. Electroa-prindere, sub Aprindere 3, şi Aprindere prematură, sub Aprindere 2). 5. ~ de ardere. Mş. V. Presiune de deflagraţie. e. ~ de aspiraţie. Mş. V. sub Presiune de admisiune. 7. ~ de cocsificare. Ind. cb.: Presiunea exercitată de un cărbune, în timpul cocsificării lui, asupra pereţilor camerei sau ai retortei de cocsificare, ca urmare a fenomenelor de înmuiere şi umflare a cărbunelui. Umflarea liberă — fără obstacol—se produce în timpul încălzirii anumitor cărbuni,, la temperaturi între 350 şi 420° şi se manifestă în mod obişnuit pe direcţie perpendiculară pe suprafaţa de încălzire. Mărimea gradului de umflare se exprimă numeric în unităţi lineare convenţionale sau în procente faţă de volumul iniţial al cărbunelui. Presiunea de cocsificare se exprimă în unităţi de greutate pe unitatea de suprafaţă (kgf/cm2) şi se măsoară, de cele mai multe ori, prin înregistrarea modificărilor de volum ale unei şarje supuse cocsificării sub presiune constantă (încălzire unidirecţională). O presiune de cocsificare prea înaltă poate conduce ia agăţarea cocsului de pereţii cuptorului, la înţepenirea pilotului de cocs, provocînd dificultăţi la evacuarea iui; în cazuri extreme, presiunea de cocsificare poate provoca chiar distrugerea pereţilor cuptorului de cocs. Sin. Presiune de împingere, Presiune de umflare. 8. ~ de contact. Geot.: Presiunea care se dezvoltă pe planul de separaţie dintre fundaţia unei construcţii şi terenul de fundaţie. Distribuţia presiunilor de contact depinde de modul în care se transmit încărcările construcţiei, de rigiditatea fundaţiei şi de natura şi starea fizică a materialului care constituie terenul de fundaţie. 9. ~ de deflagraţie. Mş..* Presiunea produsă prin arderea unui amestec combustibil într-un spaţiu închis, de exemplu în cilindrul unui motor. La motoarele cu electroaprindere, presiunea de deflagraţie se mai numeşte presiune de explozie, deoarece arderea amestecului combustibil-aer în cilindrii acestor motoare se produce în timp relativ scurt. Sin. Presiune de ardere, 10. ~ de detonaţie. 1. Mş.; Presiunea de undă produsă de arderea detonantă (v. sub Ardere) a amestecului combustibil-aer, în cilindrul unui motor cu ardere internă. Presiunea de detonaţie e mult superioară presiunii de deflagraţie, corespunzătoare arderii obişnuite din ci,indru, şi de aceea efectul detonaţiei e dăunător. 11. ~ de detonaţie. 2. Expl.: Presiunea gazelor rezultate din descompunerea explozivului în interiorul unui spaţiu parcurs de o undă explozivă. 12. ~ de emisiune. Mş.; Presiunea la care aburul e evacuat dintr-un motor cu abur, după efectuarea fazei de expansiune a ciclului motor. Valoarea presiunii de emisiune depinde de faptul că emisiunea se face în atmosferă, în condensator, sau că motorul funcţionează cu contrapresiune. 13. ~ de evacuare. Mş.: Presiunea la care un fluid, de exemplu gaze arse sau aer, e evacuat dintr-un motor cu ardere internă sau dintr-un motor pneumatic, după efectuarea fazei de expansiune a ciclului motor, Presiune de explozie 267 Presiune de regim 1. ~ de explozie. 1. Mş. V. sub Presiune de deflagraţie. 2. ~ de explozie. 2, Tehn., Expl.: Presiunea exercitată de gazele rezultate din descompunerea unui exploziv, cum si de descompunerea bruscă a unui combustibiI în spaţiu închis. Presiunea de explozie se determină cu formula: .AT n p=TZv~0' în care n e numărul de moli de gaze pe unitatea de volum, R e constanta gazelor (12=0,0843), T e temperatura absolută de explozie, V e volumu I gazelor de explozie şi F0=22,32-10~3n (ia 0° şi 760 mm Hg). Se numeşte presiune specifica de explozie presiunea exercitată de gazele rezultate din descompunerea unui kilogram de exploziv, într-un gol cu un volum de un litru, presupunînd că pereţii golului sînt termoizolaţi perfect. 3. ~ de fisurare. Expl. petr.: Presiunea care trebuie aplicată unui strat productiv printr-o sondă, pentru a se provoca fisuri pe suprafeţele de stratificaţie, fie în scopul introducerii în aceste fisuri a unei suspensii de ciment sau a unui alt agent de etanşare, pentru a reduce debitul de fluide nedorite (apă sau gaze), fie pentru a introduce în aceste fisuri agenţi mecanici de împănare, cari să le menţină deschise şi după încetarea aplicării presiunii de rupere, sau agenţi chimici de disolvare, cari să creeze noi căi de drenaj şi să sporească permeabilitatea zonei de strat învecinate cu sonda (acidi-zare). Sin. Presiune de spargere, Presiune de rupere a unui strat. V. şi sub Fisurare hidraulică. 4. ~ de forţare. Tehn. mii,: Valoarea maximă a presiunii gazelor încărcăturii de azvîrlire în timpul în care brîul for-ţator al unui proiectil tras de o gură de foc pătrunde în întregime în ghinturi. Determinarea presiunii de forţare se face prin trageri într-o ţeavă scurtă, cu proiectile normale, dar cu încărcături variabile, crescătoare sau descrescătoare (v. fig.). Pentru gurile de foc de artilerie, valoarea presiunii de forţare se ia între 250 şi 400 kgf/cm2; la puşti, puşti-mitraliere şi mitraliere, la cari gloanţele nu au brîu forţator, dar unde există o forţare care rezultă din tăierea în ghinturi a unei mari porţiuni din cămaşa glonţului, se consideră o presiune de forţare pînă la 550 kgf/cm2. s. ~ de fund. Expl. petr.: Presiune de echilibru static sau dinamic (v. şi Presiune de zăcămînt) al fluidelor dintr-un zăcămînt de hidrocarburi, măsurată, — cu ajutorul unui manometru de fund (v.),— la fundul găurii de sondă, practic la capătul stratului productiv deschis, sau la mijlocul perforaturilor (v.) cari îl deschid. Presiunea de fund măsurata cu sonda debitfnd e o valoare particulară a presiunii hidrodinamice de zăcămînt, referitoare la sonda respectivă, şi nu are o valoare practică decît dacă sonda are un debit uniform, timp suficient pentru ca presiunea să rămînă constantă. Ea dă indicaţii asupra regimului de lucru al aparatului de măsură şi, mai puţin, asupra condiţiilor fizice din zona stratului imediat învecinată cu gaura de sondă. Presiunea de fund măsurată cu sonda oprită (în repaus), timp suficient pentru stabilizarea practică a presiunii de echilibru, e o altă valoare particulară a presiunii hidrodinamice de zăcămînt (coincide cu presiunea hidrostatică), şi anume e valoarea acesteia atunci cînd nu se indică precis punctul la care se referă. Această presiune dă indicaţii asupra stadiului de epuizare al stratului productiv, atît în privinţa rezervei de fluid extractibil, cît şi a rezervei de energie de zăcămînt. 6. ~ de injecţie. Termot.: Presiunea necesară pentru injectarea unui combustibil lichid în camera de ardere a unui focar, a unui motor cu ardere internă, a unei turbine cu gaz, etc. Valoarea presiunii depinde de sistemul de injecţie, de caracteristicile combustibilului, de mărimea particulelor şi de gradul de dispersiune cari trebuie obţinute în urma injecţiei, de presiunea din camera de ardere, etc. Astfel, la sistemele de injecţie mecanică, valoarea presiunii de injecţie e mai mare decît la cele de injecţie pneumatică; presiunea de injecţie creşte cu viscozitatea combustibilului şi cu reducerea temperaturii acestuia; de asemenea, ea creşte cu reducerea dimensiunilor particulelor şi cu mărirea gradului de dispersiune şi a presiunii în camera de ardere. Presiunea de injecţie necesară se realizează prin pompe adecvate (cu angrenaje, cu pistoane, etc.) sau, în cazul injecţiei pneumatice, cu aer comprimat. 7. ~ de început de fierbere. Expl. petr.: Presiunea ia care, la temperatură constantă, în cursul scăderii presiunii, sistemele de hidrocarburi din zăcăminte încep să elimine gazele din soluţie, adică, ia comportare normală, are loc începutul vaporizării (v. şi Comportare retrogradă). Atingerea presiunii de început de fierbere reprezintă intrarea zăcămîntului într-o fază de exploatare în care energia lui e folosită din ce în ce mai puţin raţional la transportul ţiţeiului către gaura de sondă, din cauza efectului Jamin (v. Jamin, efect ~) şi a canalizării gazelor pe trasee de minimă rezistenţă de scurgere (zonele de maximă saturaţie cu gaze libere), trasee pe cari gazele depăşesc ţiţeiul, lăsîndu-l în urmă, în loc de a-l refula în faţa lor. Sin. (de evitat) Presiune de bulă, Presiune de fierbere, Presiune de saturaţie. 8. ~ de radiaţie sonora. Fiz.: Presiunea tt exercitată într-un punct dat al unui obstacol interpus în calea undelor acustice, de o vibraţie acustică ce se propagă într-un mediu elastic. în timp, presiunea de radiaţie sonoră are o valoare constantă pentru un sunet într-un mediu dat, atît timp cît puterea acustică a sursei şi mărimile cari caracterizează mediul dat (temperatură, densitate, etc.) nu variază. Presiunea de radiaţie sonoră e de natura unei densităţi de energie şi, presupunînd propagarea sunetului ca un proces adiabatic, *= j(x+1 )E, unde x e raportul căldurilor specifice şi E e densitatea de energie. Dacă procesul propagării sunetului e considerat isoterm, relaţia devine: iz—2E. Presiunea de radiaţie sonoră se măsoară cu radiometrul (v.). 9. ~ de refulare. 1. Mş. V. sub Presiune de admisiune. 10. ~ de refulare. 2. Hidr.: Presiunea corespunzătoare înălţimii de refulare a unui lichid, constituită din diferenţa de nivel dintre axul pompei şi cota piezometrică a lichidului la capătul aval al conductei de refulare, la care se adaugă pierderile de sarcină de pe conducta de refulare: # = YHr=Y(H+S»r). unde y e greutatea specifică a lichidului, H e înălţimea de refulare, H e diferenţa de nivel pe care se refulează, iar y£thf. e suma pierderilor de sarcină. 11. ~ de regim. 1. Tehn.: Presiunea la care o maşină funcţionează, în condiţii permanente. Presiunea de regim poate fi presiune nominala, maximă, medie sau minimă. Sin. Presiune în serviciu. ,b' 18 Z S 95 Presiune de forţare. 1) corpul proiectilului; 2) corpul ţevii; 3) corpul brîului forţator; 4) fundul ghintului; 5) faţa interiorului ţevii; 6—9) profilul conului de forţare. Presiune de regim 268 Presiune de zăcămînt Presiune nominală: Valoarea presiunii exercitate asupra unui sisterrftehnic sau de către un sistem tehnic, care reprezintă valoarea presiunii pentru care a fost realizat acel sistem. Presiune maximă: Limita superioară a presiunii pe care o poate suporta, un timp determinat, un sistem tehnic, în anumite condiţii de funcţionare. Presiune medie : Valoarea medie a presiunilor dintr-un motor, care e o mărime constantă şi care e determinată ca înălţimea unui dreptunghi cu aceeaşi suprafaţă ca a diagramei lucrului mecanic corespunzător unui ciclu al motorului, lungimea diagramei rămînînd neschimbată. Presiunea medie (pm) poate fi indicată, efectivă, etc., după felul lucrului mecanic considerat, şi se calculează cu relaţia (în kgf/cm2) Pk 'Pm F~iT ' în care P(în CP) e puterea considerată (indicată, efectivă, maximă, etc.), (în I) ecilindreea totală (adică produsul d între ci I i n-dreea unui cilindru şi numărul de cilindri), n (în rot/min) e tu raţia motorului, iar k e un coeficient care are valorile: £=450 la motoare în doi timpi şi £=900 la motoare în patru timpi. Presiune medie efectivă: Presiune medie convenţională, corespunzătoare unei diagrame ipotetice care ar trebui să reprezinte lucrul mecanic efectiv, adică suma dintre lucrul mecanic indicat şi lucrul mecanic aferent pierderilor mecanice. Presiunea medie efectivă (pm ) se calculează din puterea efectivă, pentru cilindree şi turaţie dată, şi reprezintă o caracteristică a unui motor, deoarece me mi * unde pm. e presiunea medie indicată, iar r\m e randamentul mecanic al motorului. Presiunea medie efectivă variază între anumite limite, după tipul şi modul de utilizare a motorului, şi anume are valorile (în kgf/cm2): 3—5 la motoare cu electroaprindere stabile; 4,5—6 la motoare Diesel stabile; 2—4 la motoare semi-Diesel stabile; 2,5—7 la motoare de motocicletă; 5—7 la motoare de automobil; 3—7 la motoare de autocamion şi la automotoare (cu motoare Diesel); 5—6 la motoare de nave; 7—11 la motoare cu electroaprindere pentru avion; 6—7 la motoare Diesel pentru avion. Dacă, pentru un anumit motor, se admite presiunea medie efectivă cuprinsă între limitele corespunzătoare, se poate deduce puterea efectivă (Pg) din relaţia: p =p e 1 e h * în care Vh (în I) e cilindreea totală, n (în rot/min) e turaţia, iar £ e un coeficient care are valorile £=450 la motoare în doi timpi şi £=900 la motoare în patru timpi (la Pg în CP, Pe h;Pi •' unde g e acceleraţia gravitaţiei, h. e grosimea pe verticală a formaţiunii acoperitoare i, şi p. e masa specifică a rocii acestei formaţiuni, în stare de saturaţie cu fluide (efectivă), masă care, din cauza scăderii generale a porozităţii cu adîncimea, în urma proceselor de compacizare şi diageneză, creşte, în general, cu adîncimea. Practic, ca valoare medie, presiunea litostatică se calculează cu formula />y^0,1«8-H, unde H (în m) e adîncimea totală, iar 8 (în kgf/dm3) e densitatea medie (se ia: 8^1,8—2,0 pentru 7/=0—1000; 2,0—2,2 pentru i7=1000—2000 m; 8 3*2,2-2,4 pentru 77= 2000--3000 m; S=2,5-2,6 pentru 77=4000-10 000 m). Abateri mai importante de la aceste date, cari pot provoca accidente la deschiderea stratelor productive, se întîl-nesc la stratele cari comunică cu altele, inferioare, prin căi de migraţiune ocupate de gaze. Presiunea litodinamică e presiunea exercitată în rocă de acţiuni tectonice ale rocilor învecinate. Prin natura sa, în general mai neregulată, această presiune scapă criteriilor de evaluare chiar aproximativă. Presiunea hidrostatică e presiunea exercitată asupra suprafeţei rocii, de fluidele dintr-un zăcămînt carese găseşte în repaus, înainte de punerea în exploatare (sau înainte [de reluare, cînd exploatarea începută a fost oprită un timp suficient Presiune diferenţială ^69 Presiune hidrostatică pentru stabilizarea şi uniformizarea presiunii). Variind după poziţia punctului în care se măsoară, presiunea hidrostatică e determinată de un cîmp al cărui gradient e egal, în fiecare punct, cu greutatea specifică a fluidului din rocă. Prezintă o importanţă deosebită pentru evaluarea rezervelor de energie şi de fluid extractibil ale zăcămîntului şi, în parte, asupra regimului de exploatare a zăcămîntului. Sin. Presiune oleostatică. Presiunea hidrodinamică e presiunea exercitată de fluidele cari se găsesc în mişcare în zăcămînt, asupra suprafeţei rocii. Variată în spaţiu, dar în special în timp, după legi complexe, presiunea hidrodinamică constituie obiectul destudiu al hidraulicii curgerilor eterogene prin medii poroase. în stadiul actual al acestui studiu trebuie să se ţină seamă de faptul că presiunea hidrodinamică e net diferită de cele două părţi ale unui menise interfazic, cu curbură importantă, datorită diferenţei capilare de presiune, care poate fi decizivă pentru rezultatele economice ale procesului de exploatare în medii cu distribuţie poromeritică (v. Poromeritică, distribuţie ~) în cari predomină canalele fine şi foarte fine. Sin. Presiune oieodinamică. Presiunea de contur e presiunea la conturul de alimentare (v.) al zăcămîntului sau, în practică (mai frecvent), al volumului poliedric drenat de o sondă. în ultimul caz, ea se determină prin închiderea sondei şi măsurarea presiunii transitorii în sondă, la nivelul stratului productiv, un timp suficient pentru ca, ulterior, prin extrapolare, să se determine valoarea asimptotică aparentă pentru o durată infinită a opririi sondei (v. şi Refacerea presiunii). 1. ~ diferenţiala. Hidr.: Diferenţa dintre presiunea unui fluid care se scurge printr-o conductă, înainte şi după o diafragmă aşezată pe conductă. Cunoaşterea acestei diferenţe de presiune serveşte la calculul debitului de fluid: "j/ 2 • Ap L2 — ai22 | p unde O e suprafaţa transversală a conductei, e supra- faţa contractată a vinei după trecerea prin diafragmă, Ap e diferenţa de presiune şi p e densitatea fluidului. 2. ~ dinamica. Hidr.: Presiune rezultată din transformarea energiei cinetice a unui fluid în mişcare în energie de presiune, la oprirea fluidului datorită unui obstacol. Presiunea dinamică se exprimă prin relaţia: . v2 unde p e presiunea dinamică, p e densitatea fluidului şi v e viteza lui în momentul lovirii lui de obstacol. 3. ~ dinamica a stratului. Expl. petr. V. Presiune hidrodinamică, sub Presiune de zăcămînt. 4. ~ disponibila. Alim. apa: Presiunea efectivă a apei dintr-o reţea de distribuţie, măsurată la nivelul terenului. Ea reprezintă diferenţa dintre cota piezometrică şi cota terenului în fiecare punct al reţelei de distribuţie şi se exprimă în metri coloană de apă. Presiunea disponibilă trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu presiunea de serviciu în fiecare punct al reţelei. 5. ~ efectiva. 1. Geot.: într-o masă de pămînt supusă unei presiuni exterioare sau greutăţii proprii, partea din presiunea totală preluată de scheletul solid. Presiunea efectivă se transmite prin contact direct de la o particulă la alta. La încheierea procesului de consolidare a pămîntului, presiunea efectivă e egală cu presiunea totală (v. şi sub Presiune i nterst iţi al ă). e. ~ efectiva. 2. Geot.: Presiunea pe teren, la nivelul tălpii fundaţiei, calculată ţinînd seamă de sarcinile cari se transmit prin fundaţie la teren (de ex.: sarcina utilă, greutatea proprie a construcţiei şi fundaţiei, greutatea umpluturii de pămînt de deasupra fundaţiei, etc.). Presiunea efectivă nu trebuie să depăşească presiunea admisibilă (v.). 7. ~ elastica. Ind. text.: Presiunea exercitată decilin-drele d-e presiune ale trenurilor de laminat, cari au un înveliş elastic de piele, de postav cu piele, de cauciuc, sau de mase plastice elastice, în scopul egalizării intensităţii forţelor de frecare pe toate fibrele înşiruirii prinse de fiecare pereche de cilindre. 8. ~ fixa. Ind. text.: Presiunea exercitată pe cilindrele trenurilor de laminat de la maşinile din filatură, cînd forţa de apăsare care acţionează e datorită, pe lîngă greutatea proprie a cilindrului de presiune, şi unei forţe realizate cu ajutorul unei greutăţi suspendate direct prin cîrlig sau prin intermediul unui sistem de pîrghii, pentru multiplicarea forţei, sau cu ajutorul unor arcuri, ori pe cale pneumatică. în cazul presiunii fixe, forţa de apăsare suplementară e mult mai mare decît greutatea proprie a cilindrului de presiune,.care, în cazul cînd forţa de apăsare se exercită de jos în sus, face să scadă chiar mărimea forţei realizate pe celelalte căi. 9. ~ hidrodinamică. Hidr.: într-un fluid vîscos, media aritmetică cu semn schimbat a valorilor tensiunilor normale pe trei suprafeţe elementare perpendiculare cari trec prin punctul considerat: P 2" xx~^~P‘ Se considerăcu semnul minus, deoarece într-un fluid vîscos eforturile^^, pyy şi p^z sînt totdeauna negative, iar p trebuie să fie pozitiv. Deoarece suma eforturilor normale nu depinde de orientarea suprafeţelor elementare pe cari acţionează, valoarea presiunii hidrodinamice e o funcţiune scalară de coordonatele spaţiului şi de timp: £=/(*. y> Z't) şi, într-un fluid perfect, presiunea hidrodinamică într-un punct nu depinde de orientarea suprafeţei pe care se exercită; ea e egală cu: $ ~ Pxx~^yy=^ * în cazul fluidului perfect, presiunea hidrodinamică e egală cu efortul normal şi deci se poate indica direcţia presiunii hidrodinamice pentru fiecare suprafaţă. La un fluid vîscos, efortul normal e egal cu presiunea hidrodinamică la care se adaugă efortul normal datorit viscozi-tăţii: . dvx ?»--1+1* 37' ây r ' ~ d* ' în care e coeficientul de viscozitate dinamică, iar v sînt componentele vitezei. între noţiunile de presiune hidrodinamică la fluidul real şi cel perfect, cum şi între efortul normal există o diferenţă datorită viscozităţii fluidului. 10. ~ hidrostatica. F/z., Hidr.: Tensiunea exercitată de un fluid în stare de repaus pe o suprafaţă plană infinit mică: AP fi— hm --------. &A-+0 A A ryy = -p + 2y. = ~p +2 vj ?l "t Presiune indicata 270 Presiune interstiţială Presiunea hidrostatică e normală pe elementul de suprafaţă şi are o valoare unică, indiferent de orientarea suprafeţei în jurul punctului considerat. Valoarea presiunii hidrostatice rezultă din ecuaţia fundamentală a Hidrostaticii: p-{-pU= const., în care p e densitatea fluidului, iar U e potenţialul forţelor masice. Pentru lichide în repaus, presiunea hidrostatică se calculează cu relaţia: p^p0+rh’ formă particulară a ecuaţiei fundamentale a Hidrostaticii, în care fi0 e presiunea atmosferică la suprafaţa liberă a lichidului, y e greutatea specifică, h e înălţimea coloanei de lichid deasupra punctului în care se calculează presiunea fi. Această presiune se numeşte presiune absoluta. Presiunea relativa sau manometrică e fim~ yh. Dacă presiunea absolută e mai mică decît presiunea atmosferică, se defineşte ca presiune de vid (vacuum). Pv^P^f-P- într-un lichid în repaus, epura presiunilor relative pe un perete plan e triunghiulară. 1. ~ indicata. A'lş.: Presiunea variabilă, pe pistonul unei maşini, care rezultă din diagrama ciclului înregistrată cu un indicator. în diagrama indicată, presiunile indicate absolute, sînt reprezentate prin „ordonate", iar fracţiuni le de cursă (respectiv, volumele ci Iindrului Iimitate de piston, corespunzătoare poziţiilor instantanee ale acestuia, în timpul cursei sale) sînt reprezentate prin )(abscise“. Presiunea'indicată medie: Valoarea medie a presiunilor exercitate, în timpul unui ciclu, asupra pistonului unei maşini. Se calculează din diagrama indicată a ciclului, prin împărţirea suprafeţei diagramei cu lungimea corespunzătoare cursei pistonului (ţinînd seamă de scările alese), adică presiunea indicată medie se exprimă prin relaţia: 5 Pi~ ri ' în careS(în cm2) e aria diagramei (de obicei, măsurată cu pla-nimetrul), r (în cm3/kg) e scara resortului indicatorului, iar l (în cm) e lungimea diagramei indicate. Presiunea indicată medie se poate deduce şi analitic sau din tabele. Presiune indicată medie redusă: Valoarea medie a presiunilor exercitate, în timpul unui ciclu, asupra pistoanelor unui motor cu abur cu expansiune fracţionată (policiIindric, în tandem sau compound), obţinută din diagrama „rankinizată“. Această presiune se calculează după „rankinizarea" diagramelor cilindrului motorului, adică după ce se trasează o diagramă comună a motorului, atît prin reducerea diagramelor cilindrilor de înaltă şi de medie presiune Ia scara presiunilor diagramei de joasă presiune, cît şi prin lungirea diagramelor în raportul volumelor, considerînd volumul cilindrului de joasă presiune ca volum de referinţă (v. şî sub Rankinizare); presiunea medie redusă rezultă din împărţireasuprafeţei diagramei rankinizate, cu lungimea acestei diagrame. 2. ~ interna. Fiz.: Mărimea^?, care are dimensiunile unei presiuni, definită ca limita raportului dintre variaţia energiei interne U a unui fluid şi dintre variaţia corespunzătoare, la temperatură constantă, a volumului său Pf M . [q)vJT 3. ~ interstiţialâ, Geot.: Presiunea la care e supusă apa care se găseşte în spaţiile (porii) unei mase de pămînt, sub acţiunea unor solicitări exterioare din tensiunile cărora parte (presiunea efectiva) a fost preluată de scheletul solid. în timpul procesului de consolidare (v. Consolidarea pămîn-turilor), această presiune se transmite particulelor solide, pînă cînd întreaga presiune e preluată de acestea (consolidare completă). Dacă un masiv de pămînt e descărcat de presiune, iau naştere în apa din pori eforturi de tensiune (presiuni negative sau sucţiuni). Relaţia dintre variaţia presiunii interstiţiale şi variaţia eforturilor totale din masiv e: Aw=B[Aa3-f^(Aa1—Ac3)], în care Au, Aax, Aa3 sînt, respectiv, variaţiile presiunii apei din pori, ale efortului principal maxim şi ale efortului principal minim, iar A şi B sînt doi coeficienţi experimentali cari depind de natura şi de starea pămîntului. Valoarea coeficientului A variază între 1,50 (pentru argile foarte sensibile) şi 0,50 (pentru a-rgile puternic preconsoli-date), iar a coeficientului B e dată de expresia; 1 1 +n C Presiunea internă apare ca termen aditiv al presiunii exterioare, în ecuaţia lui van der Waals (v. Ecuaţie de stare a unui fluid). în care n e porozitatea pămîntului, Ca e compresibilitatea apei sau a aerului din pori şi Cs e compresibilitatea scheletului solid. Pentru pămînturile saturate, B~ 1, iar pentru cele uscate, B — 0. Factorii cari influenţează valoarea presiunii interstiţiale în timpul construcţiei sînt: natura materialului şi umiditatea sa iniţială (pămînturile permeabile se drenează mai uşor şi presiunea interstiţială se disipează mai repede; în pămînturile mai puţin permeabile poate avea loc o creştere a presiunii, din cauza suprasarcinii date de construcţie); intensjtatea compactării, greutatea utilajului de compactare şi înălţimea construcţiei; viteza de construcţie (la viteze prea mari, supraîncărcarea poate creşte mai repede decît disiparea presiunii apei din pori, periclitînd astfel stabilitatea construcţiei). Presiunea interstiţială se măsoară atît în laborator, cît şi pe teren. în laborator, determinările se fac în aparatul triaxial, fie prin introducerea unui ac de seringă în corpul probei de pămînt, fie prin montarea unei plăci de material rigid, poros, la baza probei. Ca dispozitiv de măsură se utilizează mano-metre de înaltă precizie, cu aer, cu apă sau cu mercur. O altă metodă consistă în comprimarea în ed o metru a două probe de pămînt identice, prima drenată, iar cealaltă nedrenată. Dacă, pentru a ajunge la aceeaşi modificare de volum, a fost necesară, în primul caz, presiunea a, iar în cel de a! doilea caz, presiunea cr, presiunea interstiţială u e: u=g~g. Pe teren, determinarea presiunii interstiţiale se face cu dispozitive speciale, cari se introduc în corpul construcţiilor de pămînt (în special al barajelor), în timpul execuţiei, rămî-nînd îngropate acolo, pentru observaţii periodice ulterioare. Cele mai simple dispozitive sînt piezometrele deschise, formate dintr-un tub de sticlă sau de metal inoxidabi I, echipat la partea inferioară cu un dop de material poros. Mai precise şi mai robuste sînt piezometrele închise, formate dintr-un tub în formă de U, care are, la partea de jos (la legătura dintre cele două ramuri), o doză confecţionată din material poros, care se introduce în pămînt, la adîncimea dorită. Printr-una din ramurile tubului se toarnă apă, pînă cînd aceasta se ridică în cealaltă ramură, umplînd-o; se închide apoi una dintre ramuri cu un dop etanş, iar la cealaltă se montează un manometru Presiune în serviciu 271 Presiune iitostâtică Bourdon, care măsoară presiunile transmise de doza din pămînt. Alte dispozitive, mai precise, folosesc celule pneumatice, cu membrană, cu coardă vibrantă, sau tensometre electro-rezistive, fiind echipate cu sisteme de transmisiune şi de citire electrică a presiunilor, iar uneori, chiar dispozitive de înregistrare continuă a variaţiei în timp a presiunii, pe cale mecanică sau optică. Sin. Presiunea apei din pori, Presiune neutră. 1. ~ în serviciu. Tehn.: Sin. Presiune de regim (v. Presiune de regim 1). 2. ~ laterala. Geot.: Presiunea exercitată de un masiv de pămînt, perpendicular pe planul pe care masivul respectiv e solicitat la încărcare (exterioară sau provenită din-greutatea proprie). în condiţiile obişnuite de încărcare din natură, presiunea asupra masivului e verticală, iar presiunea laterală, orizontală. Raportul dintre presiunea laterală pj şi cea verticală pv se numeşte coeficient de presiune laterala în stare de repaus £, şi depinde de natura pămîntului şi de starea sa fizică. Coeficientul E se poate determina în laborator, cu ajutorul aparatului triaxial, iar valorile lui medii, pentru principalele tipuri de pâmînturi, sînt: nisipuri 0,35*• *0,40; nisipuri prăfoase şi argiloase 0,40*“0,55; argile prăfoase 0,55 * * *0,70; argile 0,70---0,75. .Presiunea laterală e cu atît mai mare cu cît consistenţa pămîntului e mai mică. 3. ~ libera. Ind. text.: Presiunea exercitată pe cilindrele trenurilor de laminat ale maşinilor din filatură, cînd forţa de apăsare e exercitată numai de cilindrul superior de presiune, prin greutatea sa proprie. Cînd presiunea liberă trebuie să fie mică, avînd ca scop numai formarea unui cîmp al forţelor de frecare de intensitate mică, numai atît cît e necesar pentru controlul fibrelor în mişcarea lor în trenul de laminat, presiunea liberă se exercită cu ajutorul unui cilindru uşor de 70-300 g. 4. ~ litostaticâ. Geol.: Presiunea din interiorul unui zăcămînt, sau al unui complex de roci făcînd parte din scoarţa terestră, care se exercită asupra păturilor inferioare, datorită greutăţii proprii a părţilor de deasupra acestora. Direcţia acestei presiuni e după verticala locului considerat; sensul ei e spre centrul Pămîntului, iar mărimea şi repartiţia ei în zăcămînt depind de natura mediului respectiv. Presiunea (apăsarea specifică) verticală normală la o anumită adîncime e teoretic y-h-, unde y#. (t=1,2, —, n) e greutatea volumetrică a rocii dintr-un anumit strat şi h. (i= 1, 2, ---.w) e grosimea stratului respectiv. Cum, practic, calculul lui cj^ prezintă dificultăţi, pentru cazul lucrărilor miniere orizontale, verticale şi înclinate, s-au dezvoltat numeroase teorii pentru calculul acestei mărimi (v. şî sub Boltă de presiune). în interiorul unui zăcămînt elastic, omogen şi isotrop, neatacat de vreo lucrare subterană, tensiunile normale principale orizontale de apăsare (ax şi cr )P datorite presiunii lito-statice, sînt date de relaţiile: unde [x e coeficientul lui Poisson. într-un zăcămînt plastic, omogen şi isotrop (de tipul argilelor şi al marnelor), ca şi într-un mediu dezagregat, tensiu- nilecj si a sînt date de reiaţiile: x > y Gz Gz . ®x=°j-= = (y,+vî+^)* ’ 2 în cari: k= ------r— e un coeficient care are rolul coeficien- 1 — sin p tului lui Poisson, yj=tg p e coeficientul de frecare interioară a materialului respectiv, iar p e unghiul de frecare interioară al aceluiaşi material. Modulul de elasticitate E0 la compresiune monoaxială, cînd nu se pot produce deformaţii le laterale (masiv neatacat de lucrări miniere sau în zona neinfluenţată de acestea) e: p _ _________1 -—[x______ 0 (1+ţx) (1-2fx) ' £ fiind modulul de elasticitate determinat în condiţiile existenţei deformaţii lor laterale. Pentru majoritatea rocilor, (jt,—0,20, iar Iio~1,20 E. Din relaţia: 1-2 u CT*-“Cr*=! î —[x rezultă că diferenţa creşte cu adîncimea şi că există o adîncime (H0) la care (aŢ limita de curgere), adică roca trece în stare plastică; din cauza treptei geotermice, în apropierea adîncimii Hf de topire a rocilor, se tinde spre crT=0, care caracterizează o stare analogă cu cea hidrostatică. Succesiunea de sus în jos a zonelor caracterizate prin cele trei stări, elastică, plastică şi hidrostatică, poate fi deranjată radical de natura rocilor. Astfel, în cazul argilelor, zona plastică poate atinge direct chiar suprafaţa solului, în timp ce un strat de nisip curgător din apropierea suprafeţei formează aici o zonă hidrostatică. Presiunea Iitostâtică produce deformaţii ale rocilor, deformaţii cari depind de următoarele elemente: proprietăţi le mecanice ale rocilor (coeziunea, plasticitatea şi structura lor gra-nulometrică); prezenţa apei de absorpţie, de infiltraţie, sau legată chimic în masa rocilor; condiţiile de zăcămînt (adîncimea, tectonica, adică prezenţa liniilor de fractură şi a fisurilor), stratigrafia, înclinarea stratelor; condiţiile tehnice (deschiderea tavanului sau a acoperişului, profilul transversal al lucrării miniere, timpul cît pereţii rămîn nesusţinuţi, viteza cu care se deplasează frontul, zguduirile produse de lucrul cu explozivi, rigiditatea sau insuficienţa susţinerii, poziţia frontului de lucru faţă de înclinarea stratului sau a fisurilor din acoperiş, metoda de exploatare, etc.); etc. Pe măsura creşterii adîncimii, presiunea Iitostâtică se apropie de cazul presiunii hidrostatice, ceea ce înseamnă că valoarea numărului lui Poisson (m) tinde spre valoarea lui limită 2. Deoarece densitatea materiei terestre creşte cu adîncimea, presiunea Iitostâtică creşte, probabil, mai mult decît linear, şi, spre centrul Pămîntului, atinge valori de circa 3* 106 atmosfere. Ridicarea presiunii litostatice conduce la schimbarea proprietăţilor mecanice ale rocilor Modul de deformare a unei marmore supuse (v. fig.) şi, în special, 'a compresiune crescîndă, în condiţiile unei la ridicarea limitei de presiuni ambiante variabile (7=4000 at; elasticitate, deci la 2=8000 at; 3=10 000 at). mărirea rezistenţei şi la mărirea domeniului deformaţiilor plastice înainte de rupere. Astfel se explică de ce, în scoarţa Pămîntului, roci cari apar casante la încercările de laborator sînt foarte intens cutate, fără a prezenta rupturi. în rocile tari, deformaţiile elastice nu sînt depăşite, în timp ce în rocile mai puţin rezistente ele sînt, în general, mai mici, şi durează timp scurt, după care apar deformaţii Presiunea luminii Presiune minieră plastice; culcuşul sau vatra excavaţiei se umflă sau se exfo-liază (în special marnele sau argilele, în prezenţa apei). Prin deformare plastică, pereţii excavaţiilor miniere se umflă, ceea ce se împiedică prin proptirea tavanului şi a pereţi lor cu armaturi sau cu cadre de susţinere. Efectele presiunii litostatice asupra lucrărilor miniere se studiază cu ajutorul a trei ipoteze: ipoteza boiţii de presiune, ipoteza grinzii în consolă şi ipoteza undei de presiune. După ipoteza bolţii de presiune (v.), asupra rocilor de lîngă marginile golului apasă numai porţiunea de rocă de deasupra golului minier, limitată de un contur de echilibru naturai parabolic. Ipoteza dă rezultate bune în cazul excavaţiilor cu dimensiuni mici (galerii, camere subterane). După ipoteza grinzii în consolă se consideră că, pe măsură ce linia unui front de tăiere avansează, acoperişul rămîne deasupra golului creat ca o grindă în consolă, a cărei greutate apasă asupra susţinerii artificiale; prin deformarea grinzii în consolă se produc crăpături în acoperiş, datorite tasărilor. ipoteza dă rezultate bune în cazul excavaţiilor cu dimensiuni mari (fronturi lungi de exploatare); presiunile cari se stabilesc se reduc limitînd voit lungimea grinzii în consolă, provo-cînd sur parea porţiunii de roci situate dincolo de spaţiul necesar pentru organizarea lucrărilor subterane. După ipoteza undei de presiune se stabilesc, în zonele marginale ale golului subteran, presiuni ale căror valori variază în spaţiu, avînd în ansamblu aspectul unei unde cu zone de presiune normală, de suprapresiune şi de subpresiune; unda se deplasează cu înaintarea frontului de tăiere; din ipoteză se deduc unele manifestări de presiune asupra fronturilor lungi de tăiere, sau a galeriilor de acces la aceste fronturi. După manifestarea în timp, se deosebesc: presiune iniţială, care se stabileşte imediat după excavare, cres-cînd pînă la un maxim, datorită, în special, acţiunii acoperişului direct; presiune secundară, care se stabileşte după ce presiunea iniţială a atins maximul şi rocile au atins un anumit echilibru. 1. ~a luminii. Fiz. V. Radiaţie, presiune de — electromagnetică. 2. /x/ manometricâ. Tehn.: Suprapresiune, totală sau pie-zometrică. • 3. ~ miniera. Mine: Presiunea care însoţeşte atît descărcarea de tensiuni a roci lor în subteran, cît şi regruparea cîmpului remanent de tensiuni, ca urmare a deranjării echilibrului litostatic în apropierea pereţilor unei lucrări miniere. Această presiune se declanşează îndată după săparea lucrării miniere, manifestîndu-se la început prin deformarea profilului de săpare, iar apoi, prin: tendinţa de accentuare a deformării; micşorarea secţiunii de săpare; apariţia fisurilor şi a crăpăturilor în rocile din apropierea pereţilor; detaşarea de blocuri din ele; alunecarea sau surparea parţială ori totală a rocilor; etc. In minerit, dezvoltarea deformării profilului lucrării miniere e oprită (nu poate fi total înlăturată) la limite practic acceptabile (de preferat cît mai aproape de deformaţii le elastice), cu ajutorul susţinerii miniere (v.) care suportă, din partea rocilor descoperite, o presiune a cărei intensitate exprimă mărimea presiunii miniere. Timpul dintre producerea excavaţiei şi apariţia efectelor vizibile ale presiunii miniere depinde de: proprietăţile mecanice ale rocilor (coeziune, plasticitate şi structură granulometrică); prezenţa apei (de constituţie, de absorpţie sau de infiltraţie); condiţiile de zăcămînt (adîncimea, tectonica, în special prezenţa liniilor de fractură şi înclinarea stratelor faţă de excavaţie); condiţiile stratigrafice (alternanţa dintre strate argiloase cari pot fi muiate de ape, devenind suprafeţe de alunecare şi strate grezoase cari pot aluneca); condiţiile tehnice miniere (deschiderea tavanului lucrării miniere, profilul transversal al excavaţiei, timpul cît pereţii rămîn nesusţinuţi, viteza cu care se deplasează frontul, zguduirile produse de lucrul cu explozivi, stabilitatea, rigiditatea, elasticitatea, re- {. Răspîndirea presiunii miniere în jurul unei lucrări miniere subterane. zistenţa sau insuficienţa susţinerii, poziţia frontului de lucru faţă de înclinarea stratului sau a crăpăturilor din acoperiş, metoda de exploatare, etc.). în roci foarte tari şi tari, deformaţiile elastice nu sînt depăşite nici după un timp mai îndelungat de la producerea excavaţiei şi lucrarea minieră nu trebuie susţinută. (j7 în roci mai puţin tari, deformaţiile ies curînddin limitele elasticităţii şi, devenind plastice, suprafaţa dezgolită îşi schimbă în mod vizibil profilul. în roci instabile, surparea golului subteran se produce înainte să se fi produs deformaţii vizibile. Presiunea minieră creşte din momentul producerii excavaţiei pînă la o limită (presiune primara), după care rămîne constantă (presiune stabilizată), fie la mărimea presiunii primare (în roci plastice), fie mai redusă (în roci elastice). Acţiunea presiunii primare coincide cu regruparea tensiunilor ale presiunii litostatice (v. fig. /); în acest timp, în jurul lucrării miniere iau naştere zone de tensiuni a^cr Z e presiunea de reazem) a căror intensitate creşte de Ia crr~C (la conturul lucrării miniere) pînă la af>a (în interiorul masei de rocă), după care scade la c>r=c^ (v. fig. //,. în cazul lucrărilor miniere orizontale, suprafaţa A-B-C-D a tensiunilor ^r—^z (v. fig. /) reprezintă limita pînă la care se pot surpa rocile din tavan. Această suprafaţă, numită boltă de presiune (v.) sau de echilibru, e, după M. M. Protodiakonov, parabolică. Greutatea sfarîmăturilor de rocă din interiorul bolţii constituie presiunea stabilizată a tavanului lucrării miniere respective şi, pentru 1 m lungime de lucrare minieră orizontală, se exprimă prin relaţia: II. Zonele de tensiuni în pereţii laterali ai unei lucrări miniere subterane. R Q=2ri LU-i j «tgpj UI. Bolta de presiune şi repartizarea verticală a presiunii miniere laterale. în care Yi e greutatea volumetrică a rocilor din tavan ; .+*c ------ţs-------- « mea bolţii de presiune; p, (3X sînt unghiurile de frecare interioară a rocilor din pereţi şi din tavan; 2 a, h sînt dimensiunile lucrării miniere respective (v. fig. III). Greutatea bolţii de presiune apasă pe reazemele constituite din pereţii laterali ai lucrării miniere şi, provocînd ruperea lor după un taluz care face cu planul orizontal unghiul 90°+B —-—, dă naştere unei presiuni laterale repartizate linear pe verticală, a cărei rezultantă e 26j—tg2 9°° -P y J 2 unde y e greutatea volumetrică a rocilor din pereţi. Presiune neutra 273 Presiune pe culată Presiunea din spre vatră e datorită deformaţiei provocate de greutatea Q şi de alunecarea pereţilor şi are tendinţa să distrugă vatra, care, din această cauză, uneori se susţine. în cazul lucrărilor miniere verticale (puţuri), cari traversează coloana stratigrafică formată de stratele orizontale de grosime h± , &2*“^ (v- presiunea minieră (laterală) în dreptul stratului n e: 90°—S * P=tg2---------IjTA [t/m2]. Z 1 Această presiune e uniformă în jurul lucrării miniere respective. în cazul stratelor înclinate, presiunea variază pe contur, fiind maximă pe linia de cea mai mare pantă a stratelor. în cazul abatajelor cu front lung, presiunea minieră se manifestă cu intensitate maximă (pre-sîune de reazem) la oarecare distanţă înaintea frontului (intensitatea minimă e în Spatele frontului) ^ Calculul presiunii într-o lucrare minierâ verşi are tendinţa de ticăia. revenire treptată 0 epura tensiunilor corespunzătoare rocilor respec-la mărimea pre- tive, în ipoteza stratefororizontale; //i şi //2) reparti-siunii litostatice zarea presiunilor în jurul puţului, în ipoteza stra-(V. fig. V), pe mă- teior înclinate, sură ce se îndepărtează de front. Presiunea de reazem e produsă de apăsarea rocilor din acoperişuriledirect şi principal (v.sub Acoperiş 3) sau din culcuş (uneori împreună), rămase în consolă din cauza frontului (încastrarea consolei); din a-ceastă cauză, acoperişul şi culcuşul au tendinta să se apropie '(con-vergenţă). Practic, conver- V. Variaţia presiuni i miniere de-a lungul abatajelor genţa interesează cu front lung. în spaţiul care ®z) presiune Iitostâtică; ar) presiune de reazem, trebuie susţinut din imediata apropiere a frontului abatajului, unde se lucrează, căutînd să se limiteze (se adoptă anumite tipuri de susţinere) şi să se dirijeze astfel, încît efectul presiunii miniere asupra susţinerii să fie minim. Dirijarea convergenţei, numită şi dirijarea presiunii rocilor din acoperiş, echivalează cu dirijarea presiunii miniere şi cuprinde totalitatea măsurilor pentru reglarea artificială a presiunii rocilor din acoperiş şi din culcuş (v. sub Acoperiş 3). Presiunea acoperişului în abataje cu front lung variază în funcţiune de distanţa de front şi de timp. In tehnica nouă, odată cu aplicarea mecanizării complexe în abataj, se preconizează ca înaintarea frontului să se facă în salturi scurte şi dese. E important ca, în cazul dirijării presiunii acoperişului prin surpare, ruperea ulterioară a acoperişului principal să nu aibă influenţă exagerată asupra tasării surpăturii obţinute iniţial din surparea acoperişului direct. Mărimea presiunii miniere se poate măsura indirect (cunos-cînd deformarea susţinerii, se determină eforturile la cari a fost solicitată) sau direct (cu dinamometre hidraulice, pneumatice, electrice, etc.). • Pentru adîncimi cari depăşesc 600 m (mine adînci), presiunea minieră se măreşte datorită plasticităţii, din ce în ce mai accentuate, a rocilor, şi practic e combătută cu o serie de măsuri dovedite experimental ca avînd oarecare eficienţă, cum sînt: rambleierea totală a spaţiului exploatat; exploatarea fără întrerupere şi în retragere de la hotarul cîmpului; evitarea lăsării de stîlpi de protecţie din rocă; executarea de susţineri elastice; mărirea vitezei de exploatare; etc. La adîncimi mari se manifestă uneori şi loviturile de acoperiş (ruperi instantanee ale acoperi-şului însoţite de avarii şi de accidente de persoane), provocate de descărcarea bruscă de sub tensiunea presiunii litostatice a roci lor (descărcare elastică). în cazul rocilor argiloase, presiunea minieră poate fi datorită şi umflării rocii din cauza apelor. în astfel de condiţii, susţinerea se face elastică, pentru a permite dilataţia rocilor. î. ~ neutra. Geot.: Sin. Presiune interstiţială (v.), Presiunea apei în pori. 2. nivel de ~ sonora. Fiz. V. sub Presiune sonoră. 3. ~ nominala. Tehn. V. sub Presiune de regim 1. 4. ~ orientata. Geol.: Sin. Presiune orogenică (v.), Stress. 5. ~ orogenicâ. Geol.: Presiune determinată de forţele tectonice de cutare cari acţionează în scoarţa pămîntului şi care se presupune că e orientată în planul orizontal, perpendicular pe direcţia cutelor din zonele muntoase. Valoarea acestei presiuni în timpul diverselor faze de cutare nu a putut fi determinată direct. S-a stabilit numai că presiunile orogenice au prezentat paroxism în timpul geologic, în cursul fazelor de cutare (v. Cutare, proces de ~) şi că aceste presiuni, din cauza timpului îndelungat de manifestare şi a faptului că acţionează asupra rocilor în condiţii de temperatură şi de presiune Iitostâtică (v.) mari, în prezenţa soluţiilor disolvante (în special apa), dau importante deformaţii plastice (cute) sau rupturale (falii), chiar dacă intensitatea lor esub limita de elasticitate. Presiunile orogenice se exercită în regiunile de geosinclinal (v.), în centrul acestor zone şi la adîncimi mari ele putînd nu numai să deformeze rocile, ci să şi provoace metamorfismul Ion în golurile miniere, presiunile exercitate de pereţi sînt o rezultantă a presiunii litostatice şi a celei orogenice. Sin. Stress, Presiune orientată. 6. ~ osmotica. Chim. fiz. V. Osmotică, presiune 7. ~ parţiala. Chim. fiz.: Presiunea pe care ar exercita-o fiecare gaz dintr-un amestec, dacă gazul ar fi singur în volumul ocupat de amestec şi la temperatura acestuia. Presiunea amestecului de gaze e egală cu suma presiunilor parţiale ale gazelor componente. V. sub Dalton, legea lui 8. ~ pe culatâ. Tehn. mii.: Presiunea gazelor rezultînd din încărcătura de azvîrlire, care se exercită asupra fundului ţevii. Valoarea acestei presiuni e apropiată de aceea a presiunii pe fundul proiectilului (v. Balistică interioară, sub Balistică): unde pc e presiunea pe culată,

0), şi presiune inferioară, în cazul contrar. De obicei se lucrează cu aceeaşi valoare a presiunii la toate calibrele unei perechi de cilindre de lucru. Datorită diferenţei dintre diametrii de lucru ai celor două caneluri (presiune diferită dezero), materialul laminat nu aderă decît la cilindrul cu diametrul mai mic, astfel încît nu sînt necesare piese deghidare la ieşire, decît la unul dintre cilindre. 13. Presiune. 5. Metg., Mett.: Diferenţa absolută dintre dimensiunea (groşi mea) ^amaterialului înainte de trecerea printre ci lin-drele de lucru ale unui laminor şi dimensiunea h2 după trecerea printre aceste ci I indre, măsurate după o direcţie perpendiculară pe planul del aminare (v. fig.), adică Pa—h i — ^2- Presiunea nu depinde de distanţa dintre axele cilindrelor. Sin. Presiune absolută, Presiune de laminare, Presiune directă. 14. /v/ absoluta. Metg., Mett.: Sin. Presiune (v. Presiune 5). 15. ~ indirecta. Metg., Mett.: Micşorarea dimensiunilor prin laminare, după o direcţie paralelă cu axele cilindrelor de lucru ale laminorului. In laminare nu se ia în consideraţie presiunea indirectă decît pentru porţiunile de calibru limitate de două cilindre diferite, ca în porţiunile de deasupra liniei de laminare N-N' (v. fig. sub Presiune 5). S-a stabilit experimental că, în calibrele cu linii de contur înclinate faţă de linia de laminare, deformarea materialului laminat se face integral prin presiune directă pînă la unghiuri de înclinare a=45°, respectiv prin presiune directă şi prin presiune indirectă la valori oc>45° (v. fig. o şi b). 16. ~ relativa. Metg., Mett.: Valoarea procentuală a presiunii absolute faţă de dimensiunea iniţială, dată de relaţia: -/V' Canelura de laminor pentru profi I în T. 1) cilindru inferior de laminor: 2) cilindru superior de laminor; N-N') linie de laminare; /vb2) presiune directă; di-c/3) presiune indirectă. ■100 [%]. Dacă se neglijează lăţirea materialului la trecerea printre cilindrele de lucru (de obicei mică în raport cu lăţimea Presiune, cilindru de — 275 Presiunii, menţinerea materialului laminat), presiunea relativă e egală cu „reducerea" R, care are valoarea 100 [%], •->1 în care St şi S2 sînt ariile secţiunilor materialului înainte şi după trecerea printre cilindrele de lucru. La două calibre Repartiţia presiunilor, a) câneluiă de laminor; b) diagrama repartiţiei presiunilor (directa şi Indirectă) în funcţiune de înclinaţia conturului faţă de linia de laminare; I) cilindru inferior de laminor; 2) cilindru superior de laminor; 3) diagrama presiunilor directe, în procente; /) domeniul presiunilor directe; //) domeniul presiunilor indirecte; NN') linie de laminare; a) unghiul dintre muchia profilului calibrului şi linia de laminare; 3) unghiul format de muchiile calibrului. corespunzătoare de pe două cilindre de lucru, presiunea absolută nu depinde de distanţa dintre axele cilindrelor, iar presiunea relativă şi „reducerea" variază odată cu aceasta. 1. Presiune, cilindru de Ind. text. V. Cilindru de presiune, sub Cilindru 2; v. şî sub Laminare, tren de —. 2. Presiune de disolvare electrolitica. Elt., Chim. fiz. V. Tensiune de disolvare electrolitică. 3. Presiune electrostatica. E/t.: Tensiune d^ întindere exercitată asupra suprafeţei conductoarelor, în cîmpul electrostatic, egală jcu limita raportului dintre forţa care se exercită asupra unui element de suprafaţă şi aria sa, cînd aceasta tinde către zero. Presiunea electrostatică tinde totdeauna să mărească volumul conductoarelor, condiţionînd forţe orientate spre exteriorul lor. Valoarea ei, în cazul mediilor de caracteristică lineară, poate fi calculată cu una dintre expresiile:_________ _ ED _ e £a _ -D2 xPj ^>t 2x 2x 2xe 2s ’ fiind numeric egala cu densitatea de volum locală a energiei electrostatice. în expresii le de mai sus, E şi D sînt, respectiv, intensitatea cîmpului electric şi inducţia electrică, s e permitivitatea absolută a dielectricuIui care înconjură conductorul, Pj e densitatea superficială de sarcină electrică adevărată9 x e coeficientul de raţionalizare (x= 1 în sistemele raţionalizate, x=4tt în sistemele neraţionalizate). Presiunea electrostatică e maximă în punctele în cari intensitatea cîmpului electric şi deci densitatea superficială de sarcină sînt maxime, de exemplu la porţiunile de curbură mare (vîrfuri) ale conductoarelor. 4. Presiune, piesa de Poligr. V. Piesă de presiune. 5. Presiune, turnare sub Metg. V. Turnare sub presiune, sub Turnare. 6. Presiunii, menţinerea Expl. petr.: Metodă de exploatare a zăcămintelor de hidrocarburi fluide, care consistă în injectarea în zăcămîntul respectiv a unei cantităţi de fluide străine (adeseori gaze naturale, rar apă), cari, în condiţiile de temperatură şi de presiune ale zăcămîntului, au un volum efectiv egal cu cel al fluidelor extrase prin exploatare, în aceeaşi perioadă scurtă de timp. în principiu nu e necesară menţinerea presiunii la o valoare mai mare decît cea a presiunii de început de fierbere (v.); însă, din cauză că această presiune nu e cunoscută cu precizie şi din cauza valorii mici a excesului în raport cu presiunea de început de fierbere pe care îl prezintă iniţial cea mai mare parte a zăcămintelor cu ţiţei nesaturat, pentru a fi eficientă, operaţia trebuie proiectată şi începută cît mai curînd. In cazul zăcămintelor de ţiţei propriu-zise, menţinerea presiunii permite: menţinerea unei curgeri monofazice cu păstrarea unor permeabilităţi efective mult mai mari decît cele prezentate de roca colectoare în cazul apariţiei unei saturaţii puternice cu gaze eliberate din soluţia din ţiţei; menţinerea viscozitaţii ţiţeiului la valoarea iniţială (minimă), datorită menţinerii gkzelor în soluţie; menţinerea la o valoare redusă a diferenţei de viscozitate dintre ţiţei şi fluidul dezlocuitor, ceea ce frînează amorsarea şi amplificarea neregularităţilor frontului de dezlocuire (respectiv ale zonei de tranziţie) şi permite extracţia unei fracţiuni mai mari din ţiţeiul iniţial conţinut în zăcămînt, pînă în momentul „ răzbi ri i“ fluidului dezlocuitor în sondele de extracţie. Metoda menţinerii presiunii constituie un mijloc de sporire a rezervelor tehnice de ţiţei extractibil, valorile mari întîinindu-se în speciai în cazul adîncimilor mai mari şi în cazul prezenţei în ţiţei de fracţiuni răşinoase şi asfaltoase în cantităţi apreciabile. Metoda se aplică în două variante: fie injectarea de fluide în cantităţi (volume în condiţii de zăcămînt) superioare celor extrase, fie injectarea întîrziată, la presiuni inferioare presiunii de început de fierbere. Infectarea de fluide în cantităţi superioare celor extrase se face în vederea sporirii presiunii pînă la cea care asigură trecerea în faza fluidă unică, cu suprimarea efectelor de menise (v. Jamin, efect -~) între „faza ţiţei“ şi „faza gaz". Varianta, necesitînd investiţii mari şi atingerea unor presiuni, în general, de ordinul a 500---800 at, nu e aplicabilă fără riscuri de fisurare (v. Fisurare hidraulică) a stratelor, decît la adîncimi la cari presiunea litostatică (v. sub Presiune de zăcămînt) e mult superioară presiunii realizate în fluidele stratului, adică la adîncimi de peste 2500 m, adîncimi condiţionate, în general, şi de temperatură. Din această cauză, deşi foarte promiţătoare, metoda e încă în stadiu! experimental. Injectarea întîrziatâ, cu menţinerea presiunii la valori mult inferioare presiunii de început de fierbere, se efectuează astfel, încît să se realizeze saturaţii în gaze ale mediului poros, destul de mari, însă controlate, în vederea dezlocuirii finale a unei fracţiuni mai mari din ţiţeiul iniţial conţinut în zăcămînt. Metoda e economică prin întîrzierea investiţiilor pînă în momentul în care parametrii caracteristici ai zăcămîntului sînt cunoscuţi mai exact, însă prezintă aplicabilitate limitată la zăcămintele cu o saturaţie suficientă în apă şi cu o uniformitate suficientă a permeabilităţii absolute, a compoziţiei mineralogice şi a faciesului litologic. în cazul zăcămintelor* de gaze naturale constituite aproximativ numai din metan, menţinerea presiunii prin injectare de apă, acolo unde permeabilitatea şi caracteristicile stratului o permit (destul de rar), asigură menţinerea presiunii de extracţie a gazului şi transportul lui mai economic decît cu compresoarele. Aceasta datorită, de o parte, faptului că, în condiţii favorabile, cea mai mare parte din energia de menţinere a presiunii nu mai e furnisată ca energie electrică, ci provine din energia potenţială a apei injectate (avantajoasă în cazul adîncimilor mari), iar de altă parte, faptului că pompele de presiune mică sînt, în general, mult mai puţin costisitoare decît compresoarele pentru debite şi presiuni mari. Riscurile de pierdere a unei părţi din rezerva de gaze, prin reţinerea în soluţie în apa iniţială de zăcămînt, sînt cantitativ reduse, din cauza solubiiităţii foarte mici a gazelor în această apă. 18* Presiunii, refacerea ~ 27 6 Prespat In cazul zăcămintelor de condensat (v.), metoda prezintă o valoare excepţională, dacă e aplicată corect, putîndu-se extrage direct şi separat cantităţi mari din fracţiunile de natura benzinelor cari, în mod normal, rămîn în gaze în concentraţii atît de mici, încît extragerea lor prin dezbenzinare nu se poate face decît cu cheltuieli şi cu pierderi mari, din cauza apropierii concentraţiei iniţiale de concentraţia limită economică realizabilă. Avantajele acestei metode sînt atît de mari, încît, în special în cazul zăcămintelor situate la mare distanţă de centrele consumatoare de gaze, prezintă rentabilitate exploatarea unui zăcămînt de hidrocarburi excluziv pentru extracţia condensatului (benzine şi, eventual, gaze uşor fichefiabile), menţinerea parţială a presiunii realizîndu-se prin reinjectarea în zăcămînt a gazelor sărace separate în instalaţia de suprafaţă. 1. Presiunii, refacerea Expl. petr.: Alimentarea unui zăcămînt productiv de hidrocarburi lichide, cu energie din exterior, pentru a crea condiţiile fizice favorabile măririi afluxului de ţiţei către sonde. Acest aflux se micşorează în cursul exploatării normale, fie din cauza scăderii presiunii din zăcămînt, fie datorită faptului că, prin ieşirea din soluţie a fracţiunilor uşoare ale ţiţeiului, viscozitatea acestuia creşte simţitor, fie datorită faptului că bulele de gaze rezultate reduc foarte mult permeabilitatea efectivă a stratelor prin efectul Jamin (v. Jamin, efect ~). Refacerea presiunii a fost folosită ca metodă de exploatare secundară a zăcămintelor de ţiţei şi consistă în injectarea de fluide (apă dulce sau sărată, aer, gaze naturale sau artificiale) în zăcămînt, în cantitate (volum efectiv în condiţii de zăcămînt) mai mare decît cantitatea extrasă în aceeaşi perioadă de timp. Experimentată relativ rar în trecut, metoda a dat rezultate mult inferioare celei de menţinere a presiunii şi, adeseori, chiar negative. Metoda de refacere a presiunii nu poate da rezultate sensibile decît dacă e aplicată foarte curînd după scăderea presiunii zăcămîntului sub cea de început de fierbere (v. Presiune de început de fierbere), adică atît timp cît gazele liberate din soluţie se găsesc încă dispersate, sub formă de bule ocluse, în masa ţiţeiului din care provin. în acest stadiu, suprafaţa specifică de contact a gazelor cu ţiţeiul e foarte mare şi reintrarea gazelor în soluţie, la creşterea presiunii, e posibilă, cu toate efectele ei favorabile (v. şî Presiunii, menţinerea ~). ' Aplicată mai tîrziu, după ce gazele liberate au migrat în regiuni în cari saturaţia cu gaze a mediului poros a devenit mare (reintrarea în soluţie e foarte lentă, din cauza difuziunii practic nule în medii poroase), metoda de refacere a presiunii nu conduce la rezultate favorabile din cauza viscozităţii mari a ţiţeiului, a saturaţiei neuniforme cu gaze şi ţiţei şi, adeseori, din cauza avansării neregulate a fluidului injectat. 2. Preslugâ, pl. preslugi. Mine: Sulă de lemn de formă conică, cu lungimea de" 15---20 cm şi cu diametrul la bază de 8*• * 10 mm, care serveşte la executarea găurii în cartuşul de exploziv, pentru amplasarea capsei detonante. 3. Presor, pl. presori. Tehn., Mett.: Sin. Presar (v. Presar 1).. 4. Presor, pl. presoare. Ind. text.: Sin. Apăsător (v.), Călcător. 5. Presostat, pl. presostate. Ms-, Tehn.: Aparat pentru controlul şi supravegherea presiunii unei incinte dintr-un sistem tehnic, respectiv, indirect, a temperaturi i, — la care sezisorul e comandat de presiunea agentului calorigen sau frigorigen din acea incintă. Elementul activ al aparatului care e în comunicaţie cu incinta controlată poate fi, de exemplu : un tub Bourdon ; un tub el i coi dai; un tub cu mantaua ondulată, (v. fig. o); o diafragmă metalică sau de cauciuc, şi care poate fi plană sau ondulată (v. fig. b); o capsulă aneroidă; etc. De obicei, comanda organului de admitere a agentului caloric se efectuează pneumatic sau electric; disjunctorul electric poate fi cu platine sau cu tuburi basculante cu mercur. Presostatele sînt folosite, de exemplu, la comanda unui injector automat sau semiautomat, la comanda compresoarelor din insta- [”F laţii frigorigene, etc. y1 Presostatul cu diafragmă folosit la instalaţii de încălzire cu arzător de combustibil lichid e numit, uneori, vaporstat. 6. Prespat, pl. prespa-turi. Ind. hîrt.: Maşină echipată, în principal, cu un filtru cutobă-sită,rotitoare, folosită la deshidratarea celulozelor şi a semicelu-lozel or. Considerîrd gradul de deshidratare al semifabricatelor fibroase, se deosebesc: prespatul simplu, analog unei maşini de fabricat mucava (v. sub Mucava), care deshidratează pastele la circa 25% uscăciune, şi p re s p a t u I tip K a m i r, care e o maşină mai complexă, folosită atunci cînd semifabricatele sînt expediate la distanţe mari, deoarece prin mărirea deshidratării pînă la circa 50% se reduce tonajul produsului obţinut. Presostate. o) cu tub metalic cu mantaua ondulată şi cu întreruptor cu platine de contact; b) cu diafragmă şi cu întreruptor cu mercur, cu tub basculant (vaporstat); î) carcasa tubului cu manta ondulată; V) carcasa diafragamei; 2) întreruptor cu platine de contact; 2') întreruptor cu mercur, cu tub basculant; 3) resort de Prespatul tip Kamir (v. reglare a presiunilor limită; 3') furca fig.) e compus dintr-un pentru reglarea presiunilor limită; filtru celular CU vid, echi- 4) magnet -pentru declanşare instan-pat CU trei cilindre de tanee; 4') furcă pentru declanşare in* presare suplementare, cari Stantanee; 5) tub pentru racord la dau benzii de celuloză sau căldare, de semiceluloză o consistenţă de 18**'2.0%. De pe toba-sită a filtrului, banda e condusă de cilindre conducătoare la două prese de stoarcere, Prespat tip Kamir. 1) filtru celular; 2) cilindru de presare; 3) bandă de semifabricat; 4) prese cu cilindre de oţel canelate; 5) maşină de tăiat longitudinal şi transversal; 6) cutie de alimentare; 7) conductă pentru evacuarea apei stoarse; 8) conductă pentru vid; 9) conductă de alimentare cu celuloză. cu cilindre de oţel canelate. Banda deshidratată se taie cu ajutorul unei maşini de tăiat longitudinal şi transversal, în Press !er, burghiu! Iul — 277 Pretensionare foi, sau se debitează sub formă de suluri pe un cărucior care le transportă la magazie. Alimentarea cu pastă a prespatului se face cu ajutorul cutiei de alimentare. La nevoie, după ultima presă,prespatul se poate completa şi cu 1***2 cilindre uscătoare, putîndu-se ridica astfel şi mai mult gradul de uscăciune. î. Pressler, burghiul lui Silv. V. Burghiu de creşteri. 2. Presspan. Ind. hîrt.: Sin. Carton presspan (v. sub Carton), Preşpan. - 3. Prestrunjire. Mett.: Sin. Degroşare la strunjire. V. sub Ştrunjire. 4. Presura, /ncf. alim.: Sin. Cheag (v. Cheag 1). 5. Pretâbâcire. 1. Ind. piei.: Prima fază în tăbăci rea vegetală, cînd pielea gelatină (v. Gelatină 2) e supusă unui tratament în contracurent, în basine (v. Basin de tăbăcire), cu zemuri uzate de concentraţie crescîndă. 6. Pretâbâcire. 2. Ind. piei.: Tratament de iniţiere a tăbăcirii vegetale cu zemuri tanante vegetale uzate sau cu alte substanţe, care se efectuează în butoi, în haşpel sau în basine. 7. Pretâbâcire. 3. Ind. piei.: Operaţie similară tăbăcirii, în tăbăcăria minerală, care se efectuează cu cantităţi mici de sare tanantă de crom, de aluminiu, etc., în soluţie proaspătă sau uzată, în prezenţa unor cantităţi mai mari de săruri neutre. La pretâbâcire se pot întrebuinţa şi alte substanţe tanante decît la tăbăcirea principală propriu-zisă, în care caz, de cele mai multe ori, e justificată considerarea întregului proces ca o tăbăcire combinată (v.). Pretăbăcirea se efectuează cu scopul de a pregăti pielea astfel, încît la tăbăcirea care urmează să se obţină anumite efecte, ca pătrundere rapidă, menţinerea caracterului neted al feţei, evitarea blocării căilor de acces ale taninului în interiorul pielii („tăbăcire moartă"), epuizarea mai bună a flotei de tăbăcire, repartizarea mai uniformă a taninului în piele, etc. Premergător tăbăcirii cu tananţi vegetali se întrebuinţează frecvent pre-tăbăciri cu alte substanţe tanante, înrudite sau cu totul diferite de tananţii naturali, ca: tananţi sintetici, extracte de lignină, săruri bazice de crom şi de aluminiu, formaldehidă, sulf, chi-nonă, fosfaţi, polimeri, etc. Folosirea acestor substanţe la pratăbăcire determină şi o modificare mai profundă a proprietăţilor pielii faţă de ale pielii tăbăcite excluziv cu tananţi vegetali. Cel mai frecvent se efectuează pretăbăcirea cu crom la fabricarea tălpii, a tovalului şi a iuftului, la care se folosesc cantităţi mici de crom, circa 0,5-**1,0 Cr2Oa raportat la greutatea pieilor gelatină, eventual mascat cu tananţi sintetici adecvaţi sau cu alte substanţe complexante. După un timp de repaus suficient de lung pentru ca să se producă fixarea pretăbăcirii se continuă tăbăcirea fie în basine, fie în butoaie, prin procedee mono-, bi- sau trifazice, folosind circa 25***35% tanin pur într-o flotă de circa 150-**250% la temperaturi între 30 şi 38°. La procedeele monofazice, zeama se împrospătează pentru fiecare lot nou de piei introdus în butoi, în timp ce la procedeele multifazice, primul butoi în care se introduc pieile conţine o zeamă în care s-au mai tăbăcit atîtea loturi de piei cîte faze are sistemul, iar ultimul butoi primeşte o zeamă proaspătăs Pretăbăcirile cu formaldehidă, sulf, chinonă şi hexametafosfat de sodiu permit, de asemenea, ca tăbăcirea propriu-zisă să fie iniţiată cu zemuri de concentraţie mai mare fără pericol de tăbăcire moartă şi se întrebuinţează în special la fabricarea unor piei cu utilizări tehnice, cărora le conferă anumite proprietăţi speciale, ca rezistenţă excepţională la tracţiune sau la uzură prin frecare, etc. 8. Pretcar, pl. pretcare. Ind. tor.: Tip de sfredel, pentru găuri cu diametru mic, folosit de dulgher. E constituit dintr-un corp de oţel (numit drug), care are la un capăt partea tăietoare (numită floare), răsucită în volută, şi, la celălalt capăt, un mîner de lemn cu două braţe. Suprafaţa înfăşurătoare a volutei florii e conică. Var. Pretecar. 9. Pretecar, pl. pretecare. Ind. ţâr. V. Pretcar. io. Pretensionare. Rez. mat., Tehn.: Realizarea, în materialul unei piesesau al unui element de construcţie, — înainte de aplicarea încărcărilor —■ a unei stări de tensiune care rămîne eficientă pe toată durata utilizării piesei sau a elementului de construcţie, astfel încît tensiunile (eforturile) de sens contrar, ale stării care s-ar produce sub acţiunea încărcărilor, să fie anulate de tensiunile stării de pretensionare, sau să fie micşorate de ele pînă la o valoare admisibilă. Pretensionarea e folosită, în special, la elementele de construcţie din beton armat, cari sînt precomprimate pentru a da betonului posibilitatea să reziste şi la forţe de întindere relativ mari, la cari nu rezistă betonul armat obişnuit. La elementele de construcţie executate din beton armat obişnuit, numai betonul de la partea superioară, de deasupra axei neutre a elementului, preia eforturile de compresiune datorite solicitărilor, eforturile de întindere, cari apar la partea inferioară a elementului, fiind preluate integral de armatură (v. fig. I a). Deoarece rezistenţa la întindere a betonului e foarte mică faţă de a oţelului, betonul din zona întinsă a elementului de construcţie se fisurează înainte ca solicitarea maximă a armaturii să fie atinsă. Datorită fisurării betonului, armatura e supusă coroziunii, ceea ce micşorează capacitatea ei de rezistenţă. Din această cauză, secţiunea transversală a elementelor de construcţie cari stau în medii agresive sau la cari nu se admit fisuri (de ex.: rezervoare, tuburi, etc.) rezultă prea groasă, deci neeconomică. Acest dezavantaj al betonului armat e evitat prin precom-primare, care consistă în aplicarea, asupra elementelor de construcţie de beton, a unor compresiuni iniţiale, după direcţiile în cari se pot produce tensiunile de întindere sub acţiunea încărcărilor (din timpul transportului, montării şi folosirii construcţiei), astfel încît întreaga secţiune a elementului să fie solicitată numai la compresiune sau la tensiuni de întindere foarte mici, cari să nu producă fisurarea betonului (v. fig. / b). Sînt supuse precomprimării elementele de construcţie încovoiate şi, în special, elementele la cari betonul ejplicitat în principal la întindere şi nu trebuie să se fisureze în timpul exploatării (de ex.: conductele sub presiune, rezervoarele, ti ranţi i, s i lozuri le, barajele, etc.). Prin pretensionare semăreşte capacitatea pieselor de beton armat de a prelua solicitările, rezistenţele admisibile în beton şi în armaturi atingînd valori mari (80*** 150 kgf/cm2, pentru beton, iar pentru armaturi, 0,8 din limita de curgere sau 0,6 din rezistenţa totală la întindere). La piesele de beton pretensionat, întreaga secţiune de beton e capabilă să preia forţe interioare, astfel încît, pentru aceleaşi încărcări şi deschideri, dimensiunile elementelor de beton pretensionate sînt mai mici decît dimensiunile elementelor de beton armat obişnuit (secţiunea reducîndu-se cu 20***30%), iar înălţimea de construcţie a elementelor se micşorează cu pînă la 40% din înălţimea necesară unei piese de beton armat obişnuit. Prin realizarea tensiunilor iniţiale de compresiune, tensiunile de întindere oblice pot fi anulate prin compresiuni după două direcţii, astfel încît fisurarea b, I. Diagramele repartizării eforturi lor într-o secţiune a unei piese de beton armat (o) şi într-o secţiune a unei piese de beton pretensionat (fc>). aj) secţiune de beton armat; o2) diagrama eforturilor; fc>x) secţiune de beton pretensionat; b2) diagrama eforturilor provenite din pretensionare; b3) diagrama eforturilor provenite din încărcările cari solicită piesa; b4) diagrama eforturilor în timpul exploatării construcţiei (rezultată din însumarea eforturilor provenite din pretensionare şi a eforturilor provenite din încărcări). Pretensionare 278 Pretensionare betonului e împiedicată, fără a fi nevoie de etriere cari sa preia aceste tensiuni. Calculul betonului pretensionat se bazează pe cele două ipoteze clasice: ipoteza conservării secţiunilor plane şi ipoteza proporţionalităţii între tensiuni şi deformaţii. Folosind aceste principii clasice, calculul secţiunilor de beton pretensionat se efectuează ca pentru piesele solicitate la compresiune excentrică. Secţiunile trebuie verificate în cel puţin două ipoteze de bază referitoare la încărcare, şi anume: efortul de precomprimare suprapus celui datorit greutăţii proprii; efortul de precomprimare suprapus^ celui datorit încărcării maxime. în calcul se urmăreşte ca, prin suprapunerea tensiunilor iniţiale şi a tensiunilor de încovoiere, sa se obţină situaţia cea mai dezavantajoasă. Tensiunile principale şi alunecările din piesele de beton pretensionat sînt mult mai mici decît în piesele de beton armat obişnuit, deoarece armaturile pot fi dispuse astfel, încît componenta P a forţei de pretensionare, normală pe //. Diagramele forţelor tăietoare într-o piesă de beton pretensionat supusă la încovoiere din greutatea proprie. a) diagrama forţei tăietoare produse de greutatea proprie; b) diagrama forţei tăietoare produse de pretensionare; c) diagrama forţei tăietoare rezultante. axa piesei, să producă tensiuni de sens contrar tensiunilor principale produse de încărcări (v. fig. II). Aceste tensiuni principale pot fi anulate în întregime prin executarea unei pretensionări pe o a doua direcţie. Această metodă se foloseşte la executarea grinzilor de beton în formă dej cu inimă subţire, şi la cari etrierele inimii sînt preten-sionate după direcţia perpendiculară pe axa longitudinală a piesei. Mărimea forţei de pretensionare trebuie aleasă astfel, încît sub acţiunea sarcinilor utile, să se realizeze în elementele de beton starea de tensiune prescrisă (numai compresiune sau şi întinderi mici de o anumită valoare). De obicei, armaturile sînt supuse la tensiuni iniţiale egale cu 60***80% din limita de curgere, astfel încît precomprimarea maximă a betonului să fie cel mult egală cu 50% din tensiunea admisibilă considerată în calcul. La stabilirea mărimii forţei de pretensionare a armaturilor trebuie să se ţină seamă de pierderile de tensiune produse de următoarele cauze: comprimarea elastică a betonului, datorită transmiterii forţei de precomprimare de la armatură; fluajul betonului, care se produce la o acţiune mai îndelungată a încărcărilor; deformarea plastică a betonului; deformarea permanentă a armaturii; strivirea locală a betonului sub piesele de ancoraj, etc. Această pierdere de pretensionare poate fi egală cu 5***25% din valoarea forţei de pretensionare. Materialele folosite la confecţionarea elementelor de beton trebuie să fie de calitate superioară, pentru a asigura obţinerea unor rezultate optime. Betonul trebuie să aibă o alcătuire granulometrică adecvată, să fie confecţionat cu^ agregate dure şi cu un dozaj mare de ciment; factorul apă/ciment să fie cît mai mic; compacitatea betonului trebuie si® fie mărită prin vibrare sau prin alte procedee; priza şi întărirea cimentului trebuie accelerate şi îmbunătăţite prin tratamente speciale (v. Tratarea ulterioară a betonului). Oţelul folosit la confecţionarea armaturilor pentru betonul precomprimat trebuie să aibă limita de elasticitate şi rezistenţa la rupere mari; de exemplu, pentru armaturile aderente, se foloseşte oţelul pentru coarde, cu rezistenţa la rupere de circa 24 000 kgf/cm2 şi cu alungirea la rupere de 2,5***3,5 %, iar pentru armaturile ancorate se foloseşte oţelul pentru ca-bluri, cu rezistenţa la rupere de circa 16 000 kgf/cm2 şi cu alungirea la rupere de 4--* 5%. Aceste oţeluri permit realizarea unor tensiuni iniţiale mari şi micşorează scăderea de tensiune prin deformare sub sarcină. Armatura folosită la pretensionarea pieselor de beton depinde de felul construcţiei şi de mărimea forţei de pretensionare. Armatura formată din bare rotunde cu diametrul de 5* * * 12 mm se foloseşte pentru forţe de pretensionare mici, la elemente de construcţie la cari nu sînt necesare tensiuni de compresiune iniţiale mari (de ex. armatura longitudinală la tuburi, la rezervoare cilindrice, etc.). Armatura formată din sîrmă de oţel subţire (1***5 mm), trasă la rece, constituită din fire (coarde) izolate sau grupate în mănunchiuri sau în formă de cablu se foloseşte ce! mai frecvent. Deoarece coardele permit realizarea unei forţe de pretensionare mari (12 000*•• 18 000 kgf/cm2), betoanele folosite trebuie să aibă mărci superioare (300-• *600 kgf/cm2). Elementele de beton pretensionat armate cu coarde prezintă următoarele avantaje: au rezistenţe foarte mari, nu se fisurează, şi au calităţi elastice foarte bune, pînă aproape de stadiul de rupere; au greutate proprie mică şi permit realizarea de economii importante de materiale (circa 80%, la armatură, şi circa 40%, la beton); iau săgeţi mici sub sarcini, iar fisurile apărute la sarcini foarte mari, incidentale, se închid complet, cînd sarcinile revin la valorile admisibile; au capacitate mare de a prelua sarcini dinamice mari. Armaturile formate din coarde prezintă avantajul că realizează o aderenţă mai mare decît armaturile formate din bare rotunde, deoarece, la aceeaşi secţiune de armatură, perimetrul acesteia e mai mare la armatura fabri-cată din coarde. Procedeele de pretensionare a pîeselor de beton sînt următoarele: pretensionarea cu ajutorul cimenturilor expansive» pretensionarea cu ajutorul preselor plane, pretensionarea prin metode de execuţie şi pretensionarea prin întinderea armaturii. Pretensionarea cu cimenturi expon-, sive se realizează cu ajutorul unor cimenturi speciale cari, prin întărire în mediu umed, îşi măresc volumul foarte mult (v. Ciment expansiv). Umflarea betonului creează o stare de presiune tridimensională care îmbunătăţeşte mult rezistenţa la compresiune a betonului. în vederea obţinerii unor rezultate cît mai bune au fost create cimenturi expansive la cari umflarea să fie permanentă, constantă sub acţiunea agenţilor externi neprevăzuţi, şi care să poată fi controlată şi reglată în intensitate şi în timpul întăririi betonului. Mărimea expansiunii pastei de ciment poate ajunge pînă la 50 mm/m. De obicei se folosesc cimenturi a căror expansiune e cuprinsă între 2 şi 15 mm/m. Precomprimarea betonului preparat cu cimenturi expansive se obţine prin împiedicarea dilataţiei piesei după direcţia solicitărilor, ca şi prin comprimarea ei cu ajutorul armaturilor, exterioare sau înglobate în beton, cari sînt întinse datorită expansiunii materialului. Fenomenul expansiunii poate dura cel puţin 24de ore şi cel mult 30 de zile; în general, el e reglat, printr-o dozare corespunzătoare a stabilizatorului (substanţă adăugată la ciment, care intră în acţiune după un anumit timp, pentru a opri fenomenul de expansiune), astfel încît să dureze 10***15 zile, pentru ca betonul să capete rezistenţe destul de mari. Pretensionarea cu ajutorul cimenturilor expansive, numită şi autotensionare, prezintă dezavantajul că nu permite determinarea exactă a valorii tensiunii iniţiale rea- Pretensionare 279 Pretensionare ///. Subzidirea ynui zid de clădire cu beton cu ciment expansiv. 1) zidul clădirii; 2) talpă de beton armat; 3) beton cu ciment expansiv; 4) pilot; 5) vibrator exterior; 6) pîlnie de turnare a betonului în cofraj; 7) cofraj metalic. iizate şi că nu se poate conta pe tensiuni iniţiale mari în beton. . Se foloseşte la închiderea fisurilor pieselor de beton, la lucrări de consolidare, de re- )_ parare a unor elemente HHHH£ de construcţie (de ex.: a arcelor, a bolţilor, a barajelor, etc.), la sub-zidiri (v. fig. ///), etc., deoarece betonul cu ciment expansiv realizează o legătură mai bună cu betonul vechi. Pretensionarea cu ajutorul cimenturilor expansive poate fi folosită şi asociată cu alte procedee; de exemplu, la tuburile precomprimate transversal prin înfăşurarea unei coarde, precomprimarea longitudinală poate fi realizată cu ajutorul unui beton expansiv, armat uşor. Pretensionarea cu ajutorul preselor plane se realizează cu ajutorul unor capsule de tablă, în formă de disc (v. fig. IV), închise ermetic, racordate cu o pompă de presiune. Aceste prese plane produc precomprimarea betonului prin introducerea în interiorul lor, cu presiune, fie a unui material care se întăreşte ulterior, fie a unui Jichid care e, evacuat după întărirea betonului. în primul caz, capsulele rămîn înglobate în masa betonului, iar în al doilea caz, ele pot fi îndepărtate, după împănarea şi betonarea rosturilor dintre elementele precomprimate, şi pot fi refolosite după ' recondiţionarea lor. Datorită presiunii care se u realizează în interiorul capsulelor, acestea se /y. Schema u-deformează, mărindu-şi volumul, şi comprimă nei preseplane. betonul. Procedeul acesta e folosit, în special, 0) vedere de pentru crearea forţelor directe şi de legătură Sus; b) secţi-(reacţiuni), cari realizează precomprimarea ele- Une transver-mentelor (de ex.: la îmbrăcăminte rutiere, ziduri sală. de sprijin, baraje, etc.). Pretensionarea prin metode de execuţie nu realizează o precomprimare propriu-zisă, dar îmbunătăţeşte comportarea materialului din care e executat elementul de construcţie. Dintre aceste procedee fac parte de exemplu, compensarea împingerii arcelor şi bolţilor, cu ajutorul tiranţilor metalici, simpli sau înglobaţi ulterior în beton, — şi procedeul betonării în două etape, care se aplică la grinzi le cu zăbrele şi la grinzi le suspendate, şi care consistă în betonarea, în prima etapă, a barelor solicitate Ia compresiune, în supunerea la întindere a barelor solicitate la tracţiune, prin îndepărtarea eşafodajelor de susţinere a grinzii, şi în betonarea ulterioară a acestor bare. Pretensionarea prin întinderea armaturii e folosită cel mai frecvent. Principiul acestui procedeu consistă în întinderea armaturii prin diferite procedee şi în suprimarea forţei de întindere, după întărirea betonului, astfel încît armatura tinde să-şi recapete lungimea iniţială (minus alungirea permanentă) şi transmite betonului forţa de precomprimare. — Din punctul de vede re al timpului în care se face pretensionarea armaturii, 3. * t d B ajutorul armaturii V. Schema pretensionării preîntinse. A) pretensionarea elementelor solicitate ld întindere centrică; 6) pretensionarea elementelor solicitate Ia încovoiere; o) preîntinderea armaturii; b) montarea armaturii în cofraj şi turnarea betonului; c) transmiterea efortului de precomprimare asupra piesei de beton; d) elementul de beton pretensionat în timpul exploatării construcţiei. se deosebesc: elemente cu armatură preîntinsă şi elemente cu armatură postîntinsă. La elementele cu armatura preîntinsă armatura e tensionată înainte ca betonul să se fi întărit, iar forţa de precomprimare e transmisă betonului prin aderenţă sau şi prin ancorare (v. fig. V). La aceste — r * — P ■*- - elemente se folosesc următoarele tipuri de armaturi: coarde de sîrmă trasă la rece, de obicei cu diametri pînă la 5 mm, drepte sau ondulate, pentru a le mări aderenţa, neancoratesau ancorate prin noduri cu bucle ori prin capetele lor cari sînt dublate, prin împletire, cu bucăţi din acelaşi material; bare de oţel cu profil periodic, laminat la cald sau la rece, cu diametrul de 6-"25 mm; sîrmă trasă la rece, şi care e înfăşurată continuu sub tensiune pe j dornuri fixate în tipare şi e ancorată la capete (v. fig. VI); bare autopre-comprimate, formate din miezuri de oţel comprimate de coardele cari le înconjură şi cari sînt preîntinse din fabrică (v. Cabluri cu inimă VI. Pretensionarea pe doua direcţii, cu ajutorul armaturii preîntinse, înfaşurate continuu pe dornuri fixate în tipar. 0) înfăşurarea armaturii; b) scheme de înfăşurarea armaturii; 1) tipar metalic; 2) tuburi metalice aşezate pe dornurile tiparului; 3) sîrmă preîntinsă. recuperabilă, sub Cablu de pretensionare); bare prefabricate de beton armat prefabricat, cu coarde preîntinse, executate în fabrici şi înglobate ulterior pe şantier în piesele de beton armat. La elementele cu armatura postîntinsă, armatura e tensionată după turnarea piesei de beton şi după ce betonul s-a întărit, iar forţa de precomprimare e transmisă betonului prin VII. Schema pretensionări i cu ajutorul armaturii postîntinse. A) pretensionarea elementelor solicitate la întindere centrică; B) pretensionarea elementelor solicitate la încovoiere; o) turnarea piesei de beton (cu goluri pentru armatură); b) montarea armaturi i în piesa de beton, şi tensionarea armaturii; c) transmiterea efortului de precomprimare asupra betonului; d) elementul de beton pretensionat în timpul exploatări i construcţiei. b S & Pretensionare 280 Pretensionare dispozitive de ancorare (v. fig. VII). Armatura folosită curent ia aceste elemente e de următoarele tipuri: coarde sau bare izolate, de oţel de calitate superioară, cu orice diametru; cabluri sau mănunchiuri alcătuite din sîrme drepte sau împletite, trase la rece, cu diametrul pînă la 8 mm; mănunchiuri alcătuite din fire de oţel drepte, cu secţiunea ovală, sau cu nervuri mici, confecţionate prin laminare; sîrmă trasă la rece, înfăşurată continuu pe dornuri lăsate în piesele de beton sau pe elemente cilindrice (tuburi) şi avînd capeteie ancorate. Din punctul de vedere al mărimii forţei de pretensionare, se deosebesc: elemente complet pretensionate, la cari forţa de tensionare a armaturii e calculată astfel, încît întreaga secţiune a betonului să fie solicitată numai la compresiune, sub acţiunea încărcărilor utile; elemente parţial pretensionate, la cari forţa de tensionare a armaturilor e calculată astfel, încît o parte din secţiunea betonului să fie solicitată, sub acţiunea încărcări lor, şi la tensiuni mici de întindere. Din punctul de vedere al cantităţii de armatură tensionată, se deosebesc: elemente cu armatura integral pretensionatâ, la cari întreaga armatură e pretensionată; elemente cu armatura mixta, la cari numai o parte din armatură e pretensionată. Din punctul de vedere al modului în care e transmisă forţa de pretensionare, se deosebesc: pretensionare cu armaturi ancorate şi pretensionare cu armaturi aderente. La pretensionarea cu armaturi ancorate, forţa de precom-primare e transmisă betonului prin piese de ancoraj speciale, fixate la capetele armaturii, şi cari se sprijină pe betonul pieselor (v. Dispozitiv de ancorare). Armaturile pot fi montate în cofrajul pieselor, înainte de turnarea betonului, sau pot fi introduse în piesa de beton, în canale amenajate în aceasta, ori pot fi aşezate la exterior, în locaşuri amenajate special, sau la interiorul piesei, neînglobate în beton, piesa fiind executată goală la interior. Armaturile montate în cofraj sînt învelite cu un material izolant (bitum, iută impregnată, foi de hîrtie impregnată, teci de tablă subţire sau de material plastic, etc.), pentru a evita aderenţa dintre armatură şi beton. După întinderea armaturii, se injectează între pereţii canalelor şi armatură, sau în interiorul mantalei izolante, mortar de ciment, pentru a proteja armatura contra unor eventuali agenţi coro-zivi. Uneori, la piesele cu armaturi montate în cofraj, pentru a împiedica aderenţa dintre armatură şi beton, se trece prin armatură un curent electric, care dilată armaturile, astfel încît, după răcire, acestea se separă de masa de beton. De obicei, la piesele cu armaturi ancorate se folosesc armaturi în formă de cabluri (v. Cablu de pretensionare) şi armaturi în formă de mănunchiuri (v. Mănunchi de armare). — Armaturile în formă de cabluri sînt ancorate de obicei cu ajutorul unor dispozitive fixate la fiecare capăt al cablului (v. sub Dispozitiv de ancorare). întinderea cablului e realizată de obicei cu ajutorul unei prese hidraulice cu dublu efect (v. fig. VIII). în primul timp, presa se reazemă pe o piesă a ancorajului înglobată în beton şi întinde firele cablului; în al doilea timp, presa împinge o piesă de blocare a armaturii, cu o forţă egală cu forţa totală aplicată cablului, astfel încît firele acestuia sînt strînse puternic între cele două piese ale dispozitivului de ancorare. Armaturile în formă de cablu prezintă următoarele avantaje: reclamă piese de ancorare econo- mice; tensionarea cablului se face într-un timp foarte scurt; capetele grinzii rămîn libere. Prezintă următoarele dezavan- Viii. Presă cu dublu efect, pentru întinderea armaturilor formate din coarde de oţel. o) presa la începutul operaţiei de înti ndere a coardelor; b) presa la sfîrşitul operaţiei de întindere a coardelor; 1) piesă de beton; 2) manşon de ancorare; 3) con de fixare; 4) corpul fix al presei; 5) corpul mobil al presei; 6) pompă; 7) piston de blocare a conului de fixare; 8) coarde de oţel. taje: nu se poate realiza o tensionare uniformă pentru toate firele cablului; nu permit realizarea de forţe de întindere prea mari (de obicei, pînă la 30 t). — Armaturile în formă de mănunchiuri de fire sînt ancorate, de obicei, cu dispozitive cu plăci şi pene în cari firele se fixează cîte două într-o crestătură a plăcii, cu ajutorul unor pene de oţel prismatice (v. sub Dispozitiv de ancorare). Tensionarea armaturii se face cu ajutorul unei prese hidraulice care întinde numai cîte două fire deodată. Armaturi le în formă de mănunchi prezintă următoarele avantaje: permit folosirea unui număr variabil de fire; permit realizarea unei tensiuni egale în toate firele armaturii. Prezintă următoarele dezavantaje: ancorarea firelor nu e economică, reciamînd piese speciale de oţel; tensionarea întregului mănunchi de fire durează un timp prea îndelungat; capetele grinzii nu rămîn libere. La pretensionarea cu armaturi aderente se folosesc, fie bare rotunde, fie fire de oţel, libere sau sub formă de cabluri ori de mănunchiuri. Forţa de precomprimare a betonului etransmisă acestuia prin aderenţa dintre armatură şi beton, cum şi prin autoancorarea armaturii, datorită măririi diametrului barelor sau al firelor de oţel, după suprimarea forţei de întindere a armaturii. Pentru a mări aderenţa se IX. îmbinarea armaturilor circulare aîe unui perete de rezervor executat din beton precomprimat. 1) peretele rezervorului; 2) beton pentru folosesc, uneori, armaturi umplerea |ocoşu|ui îmbinării. 3) armatură speciale: armaturi cu su- circulară. 4) piesa de îmbinare şi de ten_ prafaţa înăsprită; arma- sionare Q armaturii; 5) beton Qrmat con. tun profilate (bare cu structiv cu re{ea de QrmQtură. 6) strat de profil periodic), obţinute beton de protecţie, prin laminare; armaturi împletite; armaturi cu secţiuni pătrate, răsucite, etc. Uneori, armatura poate fi aşezată pe o inimă de beton slab armat, pe care e întinsă, şi care rămîne înglobată în piesa de beton. Pretorsor 281 Pretorsor Pretensionarea armaturilor se poate executa foiosind procedee manuale, mecanice, hidraulice sau energetice. Procedeul manual de pretensionare consistă în întinderea armaturilor cu ajutorul unor piuliţe sau al unor manşoane filetate, cari se reazemă pe plăci de oţel, la armaturile longitudinale, sau leagă capetele armaturilor, la cele inelare (v. fig. IX), şi cari sînt rotite cu ajutorul unor chei (v. Cheie pentru pretensionare). Forţa de întindere a armaturi i se reglează prin efectuarea unui anumit număr de rotaţii ale piuliţei, sau ale manşonului, în funcţiune de diametrul armaturii şi de lungimea ei, de numărul de spire ale filetului pe unitatea de lungime, şi de temperatura la care se lucrează. Procedeul mecanic de pretensionare consistă în întinderea armaturii, fixată la unul dintre capete, cu ajutorul u-norcricuri speciale, al preselor hidraulice, al unor instalaţii cu pîrghii sau cu contragreutăţi (v. fig. X), prin încărcarea elementului X. Schema pretensionări i cu ajutorul unei insta-laţii cu contragreutate, î) colac de sîrmă; 2) mecanism de transmisiune şi de frînare; 3) roţi pentru ghidarea sîrmei; 4) contragreutate; 5) masă rotativă; 6) tipar metalic pe care se înfaşoară armatura continuu; 7) sîrmă tensionată cu efortul P—G/2. de construcţie cu diferite sarcini, iar la armaturile circulare sau elicoidale, cu ajutorul unor maşini speciale, cari înfăşoară armatura şi o întind în acelaşi timp. Procedeul hidraulic de pretensionare e folosit, în special, pentru pretensionarea armaturilor construcţiilor sau ale elementelor de construcţie supuse la presiuni hidrostatice interioare(de ex.tuburi de canalizare, rezervoare, etc.). Procedeul consistă în realizarea unei presiuni în XI. Procedeul hidraulic de confecţionare a tuburilor pre-comprimate. 1) buloane de strîngere; 2) tipar de oţel; 3)armatură; 4) beton neîntărit; 5) nisip uscat; 6) cămaşă interioară de oţel. XII. Pretensionarea armaturi i unui rezervor cilindric, prin procedeul hidraulic, a) secţiune verticală; b) secţiune orizontală (la scară mai mare); 1) cintru pentru fixarea cofrajului rezervorului; 2) căptuşealăi nterioară de material elastic impermeabil; 3) panourile cofrajului ; 4) armatură inelară; 5) piesă de interiorul acestor construcţii sau al acestor elemente de construcţie, înainte de turnarea betonului sau înainte de întărirea lui completă, fie prin pompare de apă sub presiune (latuburi), fie prin umplerea construcţiei cu apă (la rezervoare). Forţa de pretensio- reazem a panourilor cofrajului; 6) şipci de lemn pentru menţinerea armaturii la distanţă de cofraj; 7) fundul rezervorului. nare e transmisă prin intermediul unei cămăşi de cauciuc sau de tablă, construită special pentru ase putea deforma sub acţiunea presiunii apei. La tuburi, armatura, inelară sau elicoidală, e aşezată pe o inimă de beton executată prin centrifugare, iar pretensionarea se execută cînd betonul a atins circa 50% din rezistenţa de calcul. Cofrajul exterior a! tubului e construit astfel, încît să se poată deforma uşor (v. fig. XI ). La rezervoare, armatura e aşezată la exteriorul unui cofraj format din panouri cari se pot deplasa unele faţă de altele, pentru a urmărideformaţiaarmaturii datorită presiunii apei (v. fig. XII). Betonarea peretelui rezervorului se execută după pretensionarea armaturii, prin torcretare. Presiunea apei trebuie să fie mai mare decît presitlnea în serviciu a construcţiei, pentru a se compensa pierderile de pretensionare datorite cofrajului, retragerii betonului, fluajufui, etc. Precomprimarea realizată prin procedeul hidraulic prezintă avantajul că tensiunile de întindere ale construcţiei sînt preluate în întregime de armaturi, iar betonul nu e solicitat deloc la tensiuni de întindere, deoarece a fost turnat în starea de tensionare a armaturii. Procedeul energetic de pretensionare consistă în încălzirea armaturii, în momentul montării în cofraj sau după turnarea betonului, cu ajutorul curentului electric sau trecînd-o prin camere sau prin dispozitive de încălzire, încălzirea armaturii cu ajutorul camerelor sau al dispozitivelor de încălzire se foloseşte la pretensionarea armaturilor elicoidale; încălzirea cu ajutorul curentului electric se foloseşte la armaturile longitudinale. în ultimul caz, dacă pretensionarea se execută după întărirea betonului, armatura se aşază în canale amenajate în piesă sau în tuburi înglobate în betonul piesei, sau se acoperă cu osubstanţătermo-izolantăuşor fuzibilă (de obicei, o compoziţie pe bază de sulf), care se topeşte sub acţiunea căldurii, îm-piedicînd aderenţa armaturii la beton. La procedeul energetic, ancorarea armaturii se execută înainte de răcirea ei, astfel încît aceasta se contractă prin răcire şi comprimă betonul. Procedeul energetic prezi ntă dezavantaj u I că nu permite controlul forţei de pretensionare. i. Pretorsor, pl. pretorsoare. Ind. text.: Dispozitiv tubular de dat torsionare falsă (v.) unei înşiruiri de fibre, în scopul măririi rezistenţei acelei înşiruiri. în fi latura de lînă cardată, pretorsorul, numit şi tubuşor pentru torsionare falsa (v. fig. I a), e situat în zona de laminare, în apropierea imediată a cilindrelor debitoare. în filatura de lînă pieptănată, pretor-sorul, numit tubuşor sau pîlniepentru torsionarefalsâ (v. fig. II), dă rezistenţă produsului ieşit din trenul de laminat, în zona d /. Pretorsoare pentru lînă cardată şi pentru bumbac. o) Tren de laminare cu pretorsor, la o maşină defilat lînă cardată: 1) cilindre alimentatoare; 2) pretort; 3) tubuşorul pretorsorului; 4) nucă de antrenare prin şnur a pretorsorului; 5) pîrghie centrifugă; 5) cilindre debitoare; 7) fir. — b) Pretorsor la furcile pentru flyer-ul de bumbac: 1) capul furci i; 2) capacul pretorsorului; 3) inel de cauciuc cu muchie ascuţită care produce torsionarea falsă. Pretort 282 Prevederea timpului dinainte de înfăşurare. La flyer-ele de bumbac, tubuşorul pre-torsor e montat în capul furcii (v. fig. I b), dînd rezistenţă mărită semitortului pe porţiunea dintre trenul de laminat şi furcă. 1. Pretort, pl. pre-torturi. Ind. text.: Semifabricat în filatura de lînă cardată, obţinut la sortimentele de carde prin divizarea vălului de la carda finisoare, în benzi înguste paralele, cari sînt rotunjite şi îndesate prin frecare şi presare (sucire) între man-şoane fi letate frecătoare. Pretortul e înfăşurat în cruce, în bobine alăturate pe cilindre de lemn, formă în carese alimentează apoi la maşini ie de fi lat cu inele sau selfactoare. Pretortul e un semifabricat cu torsionare falsă, spre deosebire de semitort, care are torsionare reală. 2. Preţ de cost, pl. 3) preţuri de cost. £c.: Expresia bănească a valorii unui produs sau a cheltuielilor lui de producţie, din care s-a scăzut partea destinată formării venitului net. în conformitate cu cerinţele gospodăririi chibzuite (v.)f preţul de cost cuprinde: cheltuielile pentru mijloacele de producţie (materii prime, materiale de bază şi materiale auxiliare; combustibilul şi energia electrică; amortisarea fondurilor fixe), cheltuielile pentru retribuirea muncii (salarii şi contribuţii asupra salariilor) şi cheltuielile pentru conducerea şi desfăşurarea procesului de producţie (cheltuieli de administraţie şi gospodăreşti, dobînzi la sumele luate cu împrumut, etc.). Ponderea dintre diversele elemente din structura preţului de cost depinde de condiţiile specifice şi de particularităţile ramurii de producţie respective (de ex.: în producţia industrială, partea cea mai mare a preţului de cost o constituie cheltuielile pentru materii prime şi materiale de bază, cum şi cheltuielile pentru salarii). Se deosebesc: preţul de cost de fabrică (uzină) şi preţul de cost total (complet sau comercial). Preţul de cost de fabrică cuprinde totalitatea cheltuielilor făcute de o întreprindere pentru producerea unei unităţi de produs, repartizate pe elementele principalespecificate mai sus. în unele ramuri ale industriei, în preţul de cost de fabrică se trec separat unele cheltuieli specifice ramurii respective (de ex.: în industria extractivă, cheltuieli le pentru „lucrări miniere pregătitoare"; în industria constructoare de maşini, cheltuielile pentru „produse, semifabricate şi servicii primite de la alte întreprinderi, în cooperare" şi pentru „organizarea producţiei de noi produse"; etc.). Preţul de cost total cuprinde preţul de cost de fabrică, la care se adaugă cheltuielile pentru realizarea produselor (întreţinerea depozitelor de produse finite, a bazelor, a aparatului de desfacere, plata transportului, etc.), cotele pentru acoperirea cheltuielilor administrative-gospodăreşti ale trusturilor şi combinatelor şi impozitul pe circulaţia mărfurilor. Gospodărirea chibzuită a unei întreprinderi urmăreşte reducerea continuă a preţului de cost. Principalele căi de redu- cere a acestuia sînt: ridicarea productivităţii muncii; introducerea progresului tehnic în tehnologia producţiei, prin mecanizare, automatizare, etc.; urmărirea unui strict regim de 7 economii; întrecerile so- y cialiste. 3. Prevaporizare.Mş., Termot.: încălzirea apei de alimentare a unei căldări de abur, înainte de a fi introdusă în corpul căldării, pînă la temperatura de saturaţie a aburului, urmată de va-porizarea parţială a apei. Emulsia apă-abur care rezultă se introduce în corpul căldării. Prevapo-rizarea se realizează prin mijloace asemănătoare cu preîncălzirea (abur prelevat, gaze de ardere) şi e folosită, în special, la căldările de înaltă presiune cu trecere forţată, la cari, datorită circulaţiei în sens unic, apa se transformă progresiv în abur saturat, al cărui grad de umiditate descreşte treptat, pentru a deveni abur saturat uscat; prevaporizarea e limitată la un titlu redus (cîteva procente) a! aburului saturat. Prevaporizarea implică o foarte atentă preparare prealabilă a apei de alimentare. 4. Prevaporizator, pl. pre-vaporizatoare. Termot.: Instalaţie pentru prevaporizarea apei. E formată din ţevi prin cari circulă apa preîncălzită. Fasciculul de ţevi e străbătut la exterior de gazele de ardere (v. fig.). V. şîsub Prevaporizare. 5. Prevederea timpului. Meteor. ; Prevederea situaţiei atmosferice, într-o regiune dată şi pentru un anumit interval de timp. Prevederea pentru o durată de 24 şi, uneori, de 48 de ore, se numeşte prevedere pe durată scurtă. Ea comportă două operaţii distincte: diagnoza sau analiza situaţiilor din trecut şi în momentul observaţiei, care se face cu ajutorul hărţilor sinoptice, şi prognoza sau prevederea evoluţiei situaţiei prezente. Pentru această prevedere sînt folosite metodele franceză şi norvegiană. •— Prima metodă e bazată pe studiul nucleelor isalobarice, care stabileşte harta variaţiei presiunii în următoarele 24 de ore, prin urmare şi harta viitoare a presiunii sau harta probabilă. Starea atmosferică e prevăzută pe baza legături lor cari există între s istemele noroase şi nucleele isalobarice, iar variaţiile temperaturii, din starea atmosferică şi din deplasările, prin intermediul vîntului, ale maselor de aer. — Cea de a doua metodă consistă în extra- II. Laminor pentru lînă pieptenată cu pretorsor în forma de pîlnie. 1) benzi de prelucrat la trenul de laminare; 2) tren de laminare cu cîmp dublu de ace; pretorsor în formă de pîlnie pentru dat torsionare falsă; 4) cilindre înfăşurătoare ale benzii debitate. Prevaporizator la o instalaţie de căldare de înaltă presiune. 1) preîncălzitor; 2) supraîncălzi-tor; 3) vaporizator; 4) prevaporizator ; 5) motor cu abur; 6) condensator de abur; 7) rezervor de apă ; 8) pompă de alimentare cuapâ; 9) focar; 10) separator-curăţitor. Prevenirea copierii 283 Prevenitor de erupţie polarea poziţiilor maselor de aer şi a poziţiilor fronturilor. Nucleele isalobarice, sistemele noroase, ca şi depresiunile, nu sînt, de fapt, decît aspecte diferite ale perturbaţii lor atmosferice decizive în schimbarea timpului. Prevederea, pentru o durată de la cîteva zile pînă la cîteva luni, numită prevedere pe durata lungă, se face după metode diferite, folosind tipurile de timp, curenţii de perturbaţie, ciclurile meteorologice şi, în general, tot ceea ce poate conduce la corelaţii între situaţii prezente şi viitoare, sau la anumite repetiţii periodice în caracterele timpului, privit ia scară mare (macrotimp). Dintre acestea, metoda sovietică dă cele mai bune rezultate. Ea se bazează pe faptul cămările procese atmosferice (macroprocesele) nu se repetă în cicluri, dar ele prezintă desfăşurări analoge, condiţionate de pregătirea lor prin procesele anterioare. Sin. Diagnoză, Prognoză. 1. Prevenirea copierii. Poligr.: Totalitatea mijloacelor prin cari se evită murdărirea imprimatelor proaspete prin trecerea unei cantităţi din cerneala imprimată pe suprafaţa colii următoare; copierea se previne prin intercalarea, între două coli imprimate, a unui strat separator (format dintr-o coală de hîrtie maculatură sau dintr-un strat de izolaţie aplicat prin stropire, chiar pe suprafaţa colilor imprimate), prin accelerarea uscării imprimatelor (prin încălzirea lor cu un curent de aer cald, prin iradiere în infraroşu sau trecînd imprimatele printr-un cuptor cu temperatură destul de înaltă), prin folosirea unei cerneli foarte concentrate, imprimată într-un strat mai subţire, prin întrebuinţarea unei hîrtii cu putere mai mare de absorpţie, prin condiţionarea aerului din sala de imprimare, pentru ca uscarea cerneluri lor să se facă mai uşor, sau purtînd coala imprimată (la prese de construcţie recentă) pe un drum ocolit, înainte de a fi depusă. 2. Prevenitor de erupţie, pl. prevenitoare de erupţie. Expl. petr.: Dispozitiv instalat la gura sondei în foraj sau în reparaţie, în scopul închiderii acesteia, cînd sonda manifestă sau e în erupţie liberă de apă, de gaze sau de ţiţei, sau cînd se forează sub presiune. La o sondă în foraj, prevenitoarele formează instalaţia de prevenire a erupţiei. Prevenitoarele de erupţie se montează la gura sondei, la ultima coloană de tubaj introdusă. Legătura cu această coloană se face, în general, cu ajutorul unor flanşe prinse în şuruburi. Prevenitoarele de erupţie trebuie să permită închiderea cît mai etanşă şi mai rapidă a gurii sondei în orice situaţie, atît cu garnitura de foraj, cu coloana de tubaj sau cu coloana de ţevi de extracţie introduse în sondă, cît şi în cazul în care acestea nu sînt introduse. Prevenitoarele trebuie să permită executarea mai departe a lucrărilor de forare şi a altor operaţii, cum sînt: introducerea şi extragerea garniturii de foraj, a coloanei de tubaj sau a ţevilor de extracţie, circulaţia de fluide în gaura de sondă, cimentarea sondei, etc. Din punctul de vedere al posibilităţii de a permite rotaţia garniturii de foraj în timp ce prevenitoarele sînt închise, se deosebesc: prevenitoare staţionare (fixe)şi prevenitoare rotative. Prevenitor de erupţie staţionar (fix): Prevenitor care în situaţia că este închis nu permite rotirea garniturii de foraj şi deci forajul nu este posibil. După modul de manevrare (închidere şi deschidere), prevenitoarele staţionare se împart în: prevenitoare de erupţie cu acţionare manuală (cele mai uzuale); prevenitoare de erupţie automate. Prevenitorul de erupţie staţionar cu acţionare manuală, după direcţia de deplasare a elementelor de închidere, poate fi: cu dispozitive de etanşare verticale şi cu dispozitive de etanşare orizontale. în fig. / e reprezentată o instalaţie de prevenire tip Schaffer construită în ţara noastră şi standardizată, formată din următoarele elemente: un prevenitor de erupţie tip A, staţionar manual, cu dispozitiv de închidere vertical (tip H o s m e r), cunoscut şi sub numirea de prevenitor cu oala şi manşon sau de prevenitor cu oală şi conus; un prevenitor de erupţie tip B^l), cu bacuri de etanşare pe corpul prăjinilor de foraj, al burlanelor sau al ţevilor de extracţie; un prevenitor de erupţie tip Bx (II), cu bacuri pentru închiderea totală a sondei; un mosor de legătură cu flanşe (7), montat între prevenitoarele (I) şi B^ll); un mosor de legătură cu flanşe (5), montat între instalaţia de prevenire a erupţiei şi coloana de tubaj; o claviatură, sau manifold (21), a instalaţiei de prevenire. Corpul prevenitorului tip A formează partea cea mai de sus a instalaţiei de prevenire a erupţiei. Conusul (2), format din două jumătăţi şi echipat cu o garnitură de cauciuc, pătrunde în interiorul corpului, ieşirea lui din corp fiind permisă numai după deşurubarea capacului corpului. în caz de manifestare a sondei se îmbracă conusul prevenitorului pe prăjinile de foraj. Coborînd garnitura de foraj, conusul pătrunde în oală, unde se blochează. Dacă se sprijină marginea unui racord special pe conus, datorită greutăţii care apasă asupra acestuia garnitura de cauciuc se deformează şi etanşează atît pe corpul prăjinilor cît şi pe corpul prevenitorului. Astfel se închide spaţiul inelar din spatele garniturii de foraj. Prevenitoarele de erupţie Bx(l) şi B1(lI) se deosebesc între ele numai după forma bacurilor de închidere. La primul prevenitor, în poziţia de închidere, bacurile lasă o deschidere circulară. Aceste bacuri etanşează pe prăjinile de foraj, pe burlanele de tubaj sau pe ţevile de extracţie. La al doilea prevenitor, bacurile închid complet deschiderea sondei. De aceea, acest prevenitor se închide numai în cazurile în cari deschiderea sondei e liberă, în gaura de sondă nefiind introduse prăjinile, burlanele sau ţevile de extracţie. Aceste prevenitoare au două sertare plane (bacuri plate), deplasarea sertarelor fă-cîndu-se simultan în sens contrar prin acţionare manuală. Pentru aceasta, bacurile sînt montate pe două şuruburi laterale paralele, cu filet stînga-dreapta (v. fig. II). Rotind şuruburi le simultan în acelaşi sens se obţine deplasarea simultană în sens contrar a bacurilor. Rotirea simultană a şuruburilor se realizează printr-o transmisiune cu lanţ şi cu roţi dinţate între ele. Mişcarea de rotaţie a şuruburilor se dă de la distanţă, printr-o tijă legată la un capăt de unul dintre şuruburi, iar la celălalt capăt, echipată cu o roată de manevră cu braţe. Legătura dintre tije şi şurub şi dintre tije şi roata de manevră se face cu articulaţii universale (cardanice). Tijele celor două prevenitoare B^l) şi B1(lI) sînt suficient de lungi, astfel încît manevra bacurilor să se facă de la o distanţă suficient de mare şi dintr-un loc degajat, în afara substructurii turlei, spre a evita accidente umane. Manifoldul sau claviatura instalaţiei de prevenire a erupţiei are rolul de a permite ieşirea de sub control a fluidului din gaura de sondă, cînd prevenitoarele tip A sau Bx(l) sînt închise şi se pompează în sondă, prin prăjini sau prin ţevilede extracţie, un fluid cu greutate specifică mai mare decît a celui din sondă ; pomparea fluidului în sondă se face pentru a opri manifestarea sau erupţia liberă. E necesar ca debitul de fluid introdus să fie mai mare decît debitul de fluid care e evacuat. în acest scop, pe manifold sînt montate două duze reglabile. Pentru siguranţă, manifoldul prevenitoarelor e echipat cu ventile duble. De altfel, toate legăturile la prevenitoare se fac utiIizînd cîte două ventile. II. Bacuri de etanşare îa prevenitorul tip Schaffer. 1) şurub cu filet dreapta-stînga; 2) bac de etanşare; 3) aripa triunghiulara de ghidare a prăjinii. I. Instalaţie de prevenire a erupţiei. A)'prevenitor de erupţie tip A (cu oală şi conus); B^/) prevenitor de erupţie tip BlP cu etanşare pe prăjini; fix(//) prevenitor de erupţie tip Bj cu închidere totală; 1) mosor de legătură; 2) conus; 3) garnitură de cauciuc; 4) tijă de comandă de la distanţa; 5) flanşă de legătură la coloană; 6) bac de închidere totală; 7) bac de închidere pe prăjini; 8) flanşă de legătură la instalaţia de pompare a fluidului în sondă; 9) roată de comandă a robinetului de derivaţie; 10, 11) flanşe de legătură; 12) inel de etanşare; 13) flanşă de legătură a derivaţiei pentru ieşirea libera a fluidului din sondă; 14) flanşă de legătură la manifoldul prevenitorului; 15) robinet de derivaţie, cu sertar-pană; 16) roată de comandă de la distanţă a robinetului de derivaţie; 17) legătura spre jgheabul de noroi; 18) robinet de ieşire (cu sertar-pană) a fluidului din sondă; 19) flanşă de legătură manifold-erupţie; 20) conductă de ieşire a fluidului din sondă; 21) cruce-manifold; 22) robinet de scurgere; 23) flanşă de legătură; 24) duză reglabilă; 25) manometru; 26) ştuţ; 27) reducţie. Prevestitor 285 Priboi Alt tip cunoscut de prevenitor de erupţie staţionar cu dispozitiv de etanşare orizontal e prevenitorul tip Cameron cu pistoane cilindrice, construit atît pentru -acţionare manuală jy. fig. III o) cît şi pentru acţionare hidraulică (v. fig. III b). în general aceste prevenitoare sînt echipate cu flanşe la ambele capete, cele acţionate manual putînd fi pistoane pentru închidere inelară, în care caz se montează sub acestea un robinet principal cu închidere totală. Prevenitorul de erupţie staţionar automat are, în general, dispozitivul de etanşare vertical, acţionat automat de presiunea de erupţie. Din această categorie face parte preven ito-r u I tip H yd r i I (v. fig. V). El are un piston cu un packer de cauciuc, prin care pot trece liber atît prăjinile de foraj cît şi prăjina pătrată (sau uneori’ octogonală). La încercarea de erupţie, pistonul e împins în sus de presiune şi packerul se strînge etanş în jurul prăjinii. Prevenitor de erupţie rotativ: Prevenitor auxiliar cu dispozitiv de etanşare montat sub masa rotativă şi deasupra pre- / nsrplr.r ctstinnarf». n“rmi- f r. venitoarelor staţionare, perrr ///. Prevenitoare de erupţie staţionare, tip Cameron, cu dispozitiv de etanşare orizontal. a) cu acţionare manuală; b) cu acţionare hidraulică; I) corpul prevenitorului; 2, 2') dispozitiv de etanşare acţionat manual, respectiv hidraulic; 3) mufă; 4) flanşă. şi cu mufe (v. fig. III a, jumătatea din dreapta). Pistoanele prevenitorului pot asigura închiderea totală sau închiderea peste prăjini, ţevi de extracţie sau burlane de diferiţi diametri. Aceste pistoane au la ambele capete (v. fig. IV) oglinzi plane, cari permit rezemarea prăjinilor pe prevenitor sau oprirea prăjinilor şi a ţevilor de extracţie împinse în sus de presiunea erupţiei. Acest tip de prevenitor asigură etanşeitatea în ambele direcţii, indiferent de flan-şa pe care e aşezat, şi trebuie să fie montat astfel, încît orificiul de ieşire a noroiului să se găsească sub pistoane. Aceste prevenitoare se construiesc pentru presiuni de încercare pînă la 700 kgf/cm2. O instalaţie de prevenire a erupţiei necesită, pentru siguranţă, cel puţin două prevenitoare tip Cameron, unul amenajat pentru închiderea totală, montat imediat deasupra gurii sondei, şi altul pentru închiderea spaţiului inelar dintre prăjini şi coloană, montat deasupra primului. Uneori se folosesc numai prevenitoare cu ţînd rotirea prăjinilor de foraj cînd prevenitorul e închis. Se construiesc prevenitoare rotative cu packer unic pentru prăjina pătrată şi pentru prăjina de foraj şi altele cu etanşare, numai pentru prăjina pătrată. Acest prevenitor e folosit la forajul sub presiune. 1. Prevestitor, pl. prevestitoare. C. f.V.Semnal prevestitor 2. Prevină, pl. previne. Pisc.: Bilă de lemn de esenţă moale, brută sau prelucrată, cu diametrul de 8-*-25 cm, folosită, împreună cu altele, în două sau în trei rînduri suprapuse, de-a lungul gardurilor închiderilor pescăreşti, fiind solidarizate cu frînghii de cînepă sau de tei, servind la susţinerea leselor. 3. Prezentarea navei. Nav.: V. Prevenitor de erupţie universal tip Hydril. 1) indicator de presiune pe piston ; 2) capul prevenitorului; 3) reţină-tor pentru centralizator; 4) şurub de reglare; 5) centralizator;6) garnitură de etanşare; 7) corpul prevenitorului; 8) capul pistonului; 9) garnitură de piston; 10) placa packerului; 11) packer; 12) corpul pistonului. IV. Piston de prevenitor tip Cameron. a) pentru închidere peste prăjini; b) pentru închidere totală. Poziţia care se dă unei nave la manevrele de ancorare sau de legare la geamandură, după curenţii şi vînturile cari domină în momentul manevrei, pentru a se putea efectua operaţia în locul dorit şi fără avarii. 4. Prezenţa, pl. prezenţe. Geobot.: Sin. (uneori) Constanţă (v. Constanţă 3). 5. Priabonian. Stratigr.: Etajul superior al Eocenului din domeniul alpinomediteranean, cuprins între formaţiunile cu Nummulites perforatus şi Nummulites striatus ale Luteţia-nului superior şi cele cu Nummulites intermedius ale Oligo-cenului inferior. în basinul vicentin, unde are dezvoltarea sa caracteristică, Priabonianul cuprinde, de jos în sus: stratele cu Cerithium diaboli, de facies puţin salmastru; calcarele de Priabona, bogate în ortofragmine şi Nummulites fabianii, şi marnele de Brendola, cu briozoare. 6. Priboi, pl. priboaie. Mett.; Unealtă de oţel de scule, care serveşte la perforare, de obicei a materialelor metalice (de ex.: table, plăci, ţagle de oţel), sau la lărgirea găurilor din acestea (v. sub Priboire). Priboirea în piese cu grosimea pînă la cîţiva milimetri se efectuează cu un priboi avînd forma unei bare cilindrice sau prismatice, cu un capăt conic, cum e priboiul dogarului. — Perforarea la cald a pieselor cu grosime marese execută cu ajutorul unul priboi cu coadă, uneori numit Priboîre 286 Prîmâtes şi ciocan de găurit, care are aproximativ forma unui ciocan de mînă şi a cărui pană e de obicei cu secţiune circulară sau pătrată. — Pentru lărgirea la cald agăurilor, priboiul are formă •tronconică, forma de butoi mic, etc.; în timpul baterii cu ciocanul, priboiul e ţinut cu ajutorul unui cleşte. Sin. (impropriu) Dorn, Duşlag, Durşlag, Mandrin. 1. Priboi re. Tehn.: Perforarea sau lărgirea unei găuri, de obicei în materiale metalice, prin deformare plastică la cald sau ia rece, cu ajutorul unui priboi (v.). Operaţia de priboire se efectuează prin batere cu ciocanul de mînă, la piesele cu grosime mică, sau cu ciocanul mecanic, la piesele cu grosime mare. 2. Priceit. Mineral.: Sin. Pandermit (v.). 3. Pridvor, pl. pridvoare. 1. Arh. V. Cerdac 1. 4. Pridvor. 2. Arh.: Galerie exterioară, deschisă, dar acoperită, mărginită de arcade sau de stîlpi cari susţin acoperişul, situată de obicei pe faţada din spre apus a unei biserici (în faţa intrării) sau care înconjură biserica, şi care e destinată să preceadă, să apere de intemperii şi să scoată în evidenţă intrarea. Pridvorul e un element arhitectonic caracteristic al majorităţii bisericilor din Transilvania. în unele părţi (Baia Mare şi Maramureş), pridvorul are adeseori un etaj, mai îngust, separat de arcadele de la parter printr-o poală de acoperiş, care continuă în jurul bisericii, marcînd o retragere a pereţilor acesteia. s. Prigitoare, pl. prigitori. Ind. ţâr.: Fotă formată dintr-o singură bucată de ţesătură, care acoperă de jur împrejur partea de la mijloc în jos a trupului. (Termen regional.) 6. Prim, pl. primuri. Ind. ţâr.: Garnitură confecţionată din piele de miel, neagră, care se aplică pe marginea căciulilor şi a pieptarelor ţărăneşti. 7. Prim-plan, pl. prim-plane. Cinem.: Prezenţa numai a detaliilor unor obiecte sau ale unor persoane filmate pe ecranul cinematografic (de ex. în cazul filmării unui actor, prezenţa în cadru numai a capului şi a gîtului acestuia). 8. Primachinâ. Farm.: 6-Metox i-8(4'-amino-1 '-metiI-butiI-amino)-chino!ină; amina primară corespunzătoare plasmo-chinei, avînd o acţiune similară acesteia, însă cu o toxicitate mai mică. Se obţine, prin sinteză, din 1,4-dibrom-pentan, care se condensează cu ftalimidă potasică, la fierbere în acetonă. Produsul rezultat se condensează cu 6-metoxi-8-amino-chinolină; eliminarea grupării ftalil se realizează prin încălzire cu hidrat de hidrazină în soluţie alcoolică. E un medicament antimalaric, cu toxicitate mică. 9. Primaj. Mş.: Antrenarea, de către abur, a apei sub formă de picături sau sub formă de cantităţi masive de apă din căldarea de abur. Primajul e un fenomen care apare la un anumit grad de vaporizaţie (cantitatea de abur, exprimată în metri cubi, produsă pe oră, şi pe 1 m3 de spaţiu ocupat de abur în căldare). Picăturile de apă formate la suprafaţa apei din căldare, prin plesnirea bulelor de abur, au un diametru mediu care depinde de tensiunea superficială a apei (constanta capilară), de gradul de viscozitate al apei, şi de raportul dintre volumele specifice ale apei şi aburului, mărimi cari depind de presiune. Picăturile de apă sînt în echilibru instabil, presiunea care acţionează asupra lor fiind cu puţin mai înaltă decît presiunea de saturaţie; ele se vaporizează cu o viteză care depinde de presiune şi de mersul curbei de saturaţie (v. Diagrama Mollier). Primajul apare cînd durata medie a existenţei unei picături de apă depăşeşte durata medie a liberului parcurs mijlociu; durata medie a liberului parcurs nu depinde decît de cantitatea de abur vaporizată pe unitatea de volum a spaţiului de abur (exprimată în kg/m3). Gradul de vaporizare variază între anumite limite; el descreşte cu conţinutul apei în săruri alcaline. Primajul e datorit formării excesive de spumă în căldare provocată dealcalinitatea mare a apei, de prezenţa uleiurilor şi a substanţelor în suspensie în apă, de spaţiul de abur prea mic (dimensionarea greşită a corpului căldării), de descărcarea bruscă a căldării prin luarea unei cantităţi mari de abur (deschiderea bruscă a regulatorului de abur, reglare prin laminare bruscă, etc.). Cînd antrenarea apei e mică, picăturile de apă se vapori» zează în supraîncălzitor; sărurile antrenate odată cu apa formează depuneri în supraîncălzitor, în conducte şi în piesele motorului în contact cu aburul; cînd primajul are valori mici, supraîncălzirea aburului scade repede, din supraîncălzitor putînd să iasă chiar abur saturat. Cînd apa e antrenată în cantităţi masive, primajul conduce la lovituri de apă, cari pot provoca defectări grave în supraîncălzitor, în conductele de transport al aburului şi în motorul cu abur (curgerea supraîncăl-zitorului, pierderea etanşeităţii flanşelor conductelor, ruperi de palete în turbine, spargeri de cilindri în motoarele cu piston, etc.). Primajul din agregatele termice cu motoare cu abur cu piston e provocat, afară de calitatea apei de alimentare, şi prin admisiunea bruscă a aburului în cilindru. Aburul admis din căldare umple, în primul rînd, supraîncălzitorul şi conductele de admisiune, pînă cînd presiunea din camera de distribuţie atinge o valoare la care porneşte motorul. Presiunea din căldare scade brusc şi, prin scăderea de presiune, bulele de abur se urcă repede la suprafaţa apei şi antrenează picăturile de apă. Dacă nu se deschid robinetele descurgere de la cilindri, se produc lovituri de apă. Primajul apare şi în timpul funcţionării motorului, cînd nivelul apei din căldare e prea înalt. Primajul apare adeseori, în special la locomotivele cu abur, din cauza condiţiilor de funcţionare (demarare în sarcină, încărcări variabile în timpul parcursului, apă de alimentare de diferite calităţi, patinare, etc.). La agregatele termice cu turbine cu abur, primajul e provocat, afară de calitatea apei de alimentare, şi prin laminarea bruscă datorită reglării. Pe lîngă ruperile de palete pe cari le poate provoca, primajul produce, în special pe paletele etajelor de înaltă presiune ale turbinei, depuneri de săruri alcaline,cari dau ocrustă puternică, micşorînd secţiunile de trecere a aburului, şi reducînd astfel atît randamentul cît şi puterea turbinei. 10. Primara, era Stratigr., Geo/.; Sin. Paleozoic (v.), Era paleozoică. 11. Primara, înfăşurare Elt. V. sub Transformator. 12. Primare, culori Fiz., Poligr. V. sub Culoare. 13. Primates. Paleont.: Ordin din clasa Mamiferelor, care se deosebeşte de celelalte mamifere prin dezvoltarea mare a creierului. Sînt plantigrade, cu cîte cinci degete cu gheare sau cu unghii, cu degetul mare opus celorlalte, ceea ce ie dă posibilitatea de a apuca ramurile arborilor sau obiectele; dent iţi a e de tip bunodont. Se hrănesc cu fructe sau sînt omnivore. Organele de simţ sînt relativ bine dezvoltate: ochii, îndreptaţi anterior, au cîmp vizual mare, auzul e fin, însă mirosul e mai slab decît la alte mamifere. în legătură cu dezvoltarea organelor de simţ şi cu coordonarea funcţiunilor deosebite ale membrelor superioare (mîini) şi ale celor inferioare (picioare) se complică structura şi se măreşte volumul creierului, care începe să posede şi facultăţi psihice. Mărirea progresivă a creierului, prin dezvoltarea lobilor frontali, conduce la mărirea cutiei craniene, la reducerea feţeiA, la micşorarea numărului de dinţi, la reducerea caninilor. în cadrul ordinului se poate urmări adaptarea treptată la staţiunea bipedă. H H C C HoCO—C^ XC/ VCH I II I HC C CH I NH I H3C—C H—(C H2)3—N H2 Primaton, procedeul ^ Primulinâ Ordinul Primates se împarte în subordinele: Lemuroîdea; Tarsioidea şi Anthropoidea (maimuţele propriu-zise), acesta din urmă cuprinzînd grupele: Platyrrhini (maimuţe cu nasul lat) şi Cotarrhini (maimuţe cu nasul îngust). în subordinul Anthropoidea e clasificată şi familia Hominidoe. Primatele se cunosc, prin cele mai vechi forme, încă din Paleocen, maimuţele propriu-zise apărînd însă în Oligocen. Sin. Primate. 1. Primaton, procedeul Poligr.: Procedeu de potrivire a tonalităţii, folosind aplicarea şi topirea unor pulberi de răşini pe coala de potrivire (v. sub Potrivire). 2. Primâvarâ, pl. primăveri. Astr.: Anotimp care, considerat astronomic, începe la echinoxul de primăvară (21 martie) şi se termină la solstiţiul de vară (21 iunie). Considerată meteorologic, primăvara începe la 1 martie şi se termină la 31 mai. 3. Primenirea apei. Inst. sari.: Sin. Aerarea apei (v.). 4. Primer. Ind. petr.: Ulei mineral obţinut prin distilarea păcurii în vid (vacuum), înainte de a se face separarea fracţiunilor. Sin. Ulei brut, Bule, Ulei total. V. şi sub Ulei mineral. 5. Primez, pl. primeze. Arh.: Perete despărţitor ia caseie ţărăneşti, de obicei de lemn. 6. Primitea, pl. primitele. Ind. ţâr:, Agr.: Mătură cu coadă lungă, cu ajutorul căreia se mătură pleava, ia vînturarea grî-nelor pe arie. 7. Primitiv, cerc Tehn., Mş. V. Cerc primitiv. V. şi sub Dantura angrenajului. 8. Primitiv, punct Tehn. V. sub Dantura angrenajului. 9. Primitiva, funcţiune Mat. V. Funcţiune primitivă. 10. Primitiva, mărime Fiz. V. sub Mărime 4. 11. Primitor, cilindru Ind. hîrt.: Cilindru sugar (v. Sugar, cilindru ~) care înlocuieşte presa primitoare (v. sub Presă) la maşinile de fabricat hîrtie recente, cu viteze mari, ceea ce prezintă următoarele avantaje: permite ridicarea vitezei maşinii (deci mărirea producţiei); uşurează conducerea şi întreţinerea maşinii; reduce opririle şi accidentele produse de cilindrul cu manşon al presei primitoare; îmbunătăţeşte calitatea hîrtiei prin deshidratare mai bună şi uniformă şi prin eliminarea pericolului de strivire (cristalizare) a benzii de hîrtie între cilindrele presei primitoare; prelungeşte durata de funcţionare a sitei. Cilindrul sugar produce însă o dublă faţă mai accentuată a hîrtiei (din cauza aspiraţiei mai puternice produse de vid, materialul de umplutură, de încleire şi de colorare din pastă are tendinţa să se concentreze spre faţa benzii de hîrtie din spre cilindru), iar la un vidprea înaintat se poate produce marcajul hîrtiei. Cilindrul primitor poate fi un cilindru sugar obişnuit cu o singură zonă (cameră) de aspiraţie (v. fig. o) sau — la maşini le recente cu viteză mare—-un cilindru cu două zone de aspiraţie (v. fig. b), care produce deshidratare mai puternică şi mai uniformă, datorită măririi zonei totale de aspiraţie (de la lăţimea de 170•••200 mm la lăţimea de 300--*375 mm, lăţimea zonei II fiind 0,5 din lăţimea zonei I) şi ridicării vidului final (în zona II) pînă la 600 mm col. Hg. Aspiraţia produsă de cilindrul sugar primitor variază între 0,25 şi 0,8 kgf/cm2, în funcţiune de felul hîrtiei şi de gradul de măcinare (la pastă „grasă" e necesar un vid mai pronunţat, de exemplu aspiraţie peste 0,5 kgf/cm2). Cilindrul primitor poate fi sprijinit în două lagăre sau — la construcţiile moderne — poate fi un cilindru primitor în consola, cu lagărul dispus în partea din spate a maşinii (partea de unde se face acţionarea), ceea ce prezintă avantaje la schimbarea sitei. De obicei, cilindrul primitor e asociat în serviciu cu un cilindru superior, de presare, uşor, îmbrăcat cu cămaşă de cauciuc moale, care produce îndesarea şi netezirea benzii de hîrtie, contribuind astfel şi la creşterea vidului la cilindrul sugar. Trecerea benzii de hîrtie de pe cilindrul primitor către prima presă umedă se poate face, fie radial (v. fig. a), fie tangenţial, folosind un cilindru de întindere dispus între cilindrul primitor şi presa I (v. fig. b). Preluarea tangenţială, aplicată Cilindre primitoare. 0) cu o singură cameră de aspiraţie; b) cu două camere de aspiraţie; 1) cilindru sugar; 2 şi 2')cameră de aspiraţie unică, respectiv camera de aspiraţie I; 3) cameră de aspiraţie II; 4) bandă de hîrtie; 5) împroşcător de apă; 6) sita maşinii; 7) cilindru de presare; 8) presă; 9) cilindru de întindere. în special la maşinile cu viteză mare, înlătură deformaţiile şi întinderea puternică a benzii de hîrtie, care, la preluarea radială, se produce la îndoitură (ceea ce cauzează scăderea rezistenţei iniţiale în stare umedă şi, deci, ruperi numeroase ale benzii de hîrtie). 12. Primordie foliarâ, pl. primordii foliare. Bot.: Formă sub care se găsesc frunzele în prima perioadă a formării lor din straturile superficiale ale meristemului de creştere, respectiv din celulele situate spre periferia conului de creştere, în primele etape de creştere, primordiile, nediferenţiate, apar ca nişte creste. Pe măsură ce ele se depărtează de vîrf se produce diferenţierea, prin alungirea conului de creştere (în apropierea căruia au apărut). Creşterea primordii lor se produce, la început, prin vîrf şi, ulterior, prin bază, ceea ce determină o îndoire, spre interior, a frunzelor tinere, cari se acoperă una pe alta. Sub această formă se găsesc dispuse în mugure frunzuliţele de vîrste diferite. Concomitent cu creşterea în lungime şi în lăţime, se produce şi diferenţierea structurală interioară, tot de la vîrf spre bază (bazipetal). 13. Primulinâ. Ind. chim.: Colorant direct, galben, cu sub-stantivitate pentru bumbac. Se obţine prin sulfonarea primu- H H H H C S C S CC Ilr V/ \ v*/ \ —^ Na03S- s o/ \ c II c/1 C J' HC c c'S/ H c-c \ c= H c-nh2 / =c H linei-bază, intermediar care conţine un nucleu tiazolic, care e utilizat la fabricarea de coloranţi azoici şi care se fabrică, la rîndul său, prin topirea cu sulf a para-toluidinei într-un raport de 7:10, cînd se formează un amestec de dehidro-tio-para-toluidină şi primulină-bază. Prin utilizarea, la topire, a unui raport diferit sulf/para-toluidină se poate obţine un amestec în care să predomine, fie primulina-bază, fie dehidro-tio-para-toluidina. Topirea se execută într-un vas încălzit, păstrîndu-se un regim special de temperatură. Primulinâ, ca atare, nu are valoare comercială, deoarece vopseşte bumbacul în nuanţe galbene-verzui puţin rezistente. Ea însă poate fi diazotată pe fibră şi cuplată cu rezorcină, cu Princeps, ediţie ^ 288 Prindere, maşini de ~ beta-naftol, sare R, meta-fenilendiamină, etc., formînd nuanţe de la portocalii-roşii la brune, cu rezistenţe la spălare mult îmbunătăţite. A fost primul colorant de acest tip (culori Ingrain). Sensibilitatea la lumină a primulinei diazotate a fost utilizată pentru imprimare pe bumbac şi pe hîrtie. Primulina a fost utilizată şi drept component diazotabil pentru fabricarea de coloranţi direcţi pentru bumbac. Exemple: Galben Dianil 3G (cuplare anilidă acetilacetică); Portocaliu Dianil G (cuplare cu acizi 1-para-sulfofeni l-5-pirazolon-3-carboxilici), etc. Prin oxidarea primulinei în soluţie alcalină cu ■ hipoclorit de sodiu la 0--*5° se formează colorantul Galben Supra Sirius RT, rezistent la lumină. V. Tiazolici, coloranţi 1. Princeps, ediţie Poligr.: Prima ediţie a unei lucrări tipărite. 2. Principal! plan Opt. V. sub Sistem optic. 3. Principal, punct Opt. V. sub Sistem optic. 4. Principiile termodinamicii. F/z. V. sub Termodinamică. 5. Principiu, pl. principii. 1. Log., Mat.: Propoziţie universală utilizată ca punct de plecare în demonstrarea unei anumite clase de propoziţii şi nedeductibilă din acestea. in cadrui unui sistem complet de axiome un principiu poate fi fie una dintre axiomele sistemului, fie una dintre teoremele universale demonstrabile cu ajutorul acestora. Exemple: principiul identităţii, principiul contradicţiei, principiul terţului exclus, în logica formală a lui Aristotel, ■—sau principiul relativităţii în Mecanica clasică (v.). Sin. (parţial) Axiomă, Postulat. 6. ~I alegerii. Mat.: Dacă M e o mulţime de mulţimi nevide şi fără elemente comune, există o mulţime care conţine un element.şi numai unul din fiecare dintre mulţimile-ele-mente ale mulţimii M. Sin. Axioma alegerii, Axioma lui Zer-melo, Principiul lui Zermelo. 7. Principiu. 2. Fiz.: Lege generală (v. sub Lege) a Naturii, sau propoziţie universală care poate înlocui o astfel de lege, aplicabilă unei clase largi de sisteme obiective şi transformări ale lor, fără a reflecta proprietăţi specifice ale acestor sisteme. Exemple: Principiile Mecanicii clasice (principiul paralelogramului forţelor, principiile variaţionale, etc. formulate independent de natura concretă a forţelor cari determină mişcarea), principiile Termodinamicii, principiile generale ale Fizicii (principiul cauzalităţii, principiul localizării acţiunilor fizice, principiile de conservare, etc.). Legile generale ale Electromagnetismului şi ale Gravitaţiei, ca şi legile de material, nu se numesc principii, deoarece exprimă proprietăţi specifice cîte unei clase restrînse de cîm-puri, respectiv de corpuri. 8. ~l conservării energiei. Fiz. V. Conservării, principiul — energiei. 9. ~l de corespondenţa. Fiz. V. Corespondenţă, principiul de — 10. de excluziune. F/z., Mec.: Sin. Principiu! lui Pauli (v. Pauli, principiul de excluziune al lui ~). 11. ~l de impreciziune. Fiz. V. Relaţiile de impreciziune. 12. ~l de incertitudine. Fiz. V. Relaţiile de impreciziune. 13. interacţiunii. Mec.; Sin. Principiul acţiunii şi reac-ţiunii (v. Acţiunii şi reacţiunii, principiul ~). 14. ~| localizării. Fiz.: Principiu al Fizicii conform căruia toate proprietăţile şi acţiunile fizice sînt localizabile în fiecare moment în puncte determinate din spaţiu, iar acţiunile fizice se transmit prin contiguitate (din aproape în aproape, în spaţiu şi în timp), cu viteză finită. Principiul localizării, al acţiunii prin contiguitate, s-a enunţat în legătură cu concepţia de cîmp, odată cu elaborarea de către Faraday şi Maxwell a acestei concepţii pentru cazul fenomenelor electromagnetice, în opoziţie cu „principiul" acţiunii la distanţă, caracteristic mecanicii newtoniene şi infirmat de experienţă. Teoria relativităţii a adus în domeniul principiului localizării precizarea valorii vitezei maxime de transmisiune a oricărei acţiuni fizice şi în orice mediu: viteza de propagare în vid a undelor electromagnetice libere (şi, deci, a luminii). 15. ~l lui Hamilton. Mec. V. Hamilton, principiul lui 16. ~l lui Pauli. Fiz. V. Pauli, principiul lui 17. ~l nedeterminării. Fiz.: Sin. Principiul de incertitudine. V. Relaţiile de impreciziune. îs. ~l paralelogramului forţelor. Mec. V. Forţelor, principiul paralelogramului 19. ~l superpoziţiei. Mec. V. Superpoziţiei, principiul 20. Principiu. 3. F/z.: Propoziţie universală care, la data enunţării ei, a fost considerată o lege, fiind logic ireductibilă la altele cunoscute pînă atunci. Această accepţiune a termenului principiu era proprie numai înainte ca propoziţia respectivă să fi putut fi redusă la altele. 21. ~l de combinare. F/z. V. Ritz, principiul de combinare al lui 22. ~l deplasării echilibrelor. Chim. fiz.: Sin. Principiul iui Le Chatelier (v. Le Chatelier, principiul lui ~). 23. ~l lui Arhimede. F/z. V. Arhimede, principiul lui —. 24. ~l lui Huygens, Fiz, V, Huygens, principiul lui 25. ~l lui Pascal. Hidr. V. Pascal, legea lui —. 26. ~[ lui Saint-Venant. Rez. mat. V. Saint Venant, principiu! lui —. 27. Principiu. 4. Fiz.: Enunţ comun al propoziţiilor formal analoge ale unei clase, demonstrabile fiecare în parte ca teoreme din legile cîte unei ramuri a Fizicii. Exemplu pentru această accepţiune a termenului e principiul superpoziţiei, valabil în toate ramurile Fizicii în cari intervin legi lineare. Cum legile de material sînt lineare numai în primă aproximaţie, propoziţiile de material cari exprimă principiul superpoziţiei pentru diferitele clase de fenomene de material sînt teoreme valabile numai în limitele aproximaţiei considerate. Termenul principiu e utilizat impropriu în această accepţiune. 28. ~l dualităţii. Fiz., Elt.: Sin. Regula de dualitate (v. Dualitate, reguia de ~ 2). 29. ~l reciprocităţii. Fiz. V. Reciprocitate. 30. ~l superpoziţiei. F/z. V. Superpoziţie. 31. Principiu. 5. Gen.: Teoremă care exprimă un adevăr avînd caracter general. Termenul principiu e utilizat impropriu în această accepţiune. 32. ~l modulului maxim. Mat.: Dacă f(z) e o funcţiune olomorfă într-un domeniu închis D, şi continuă în domeniu, incluziv pe frontiera acestuia, maximul modulului acesteia e atins pe contur. Dacă domeniul D e întregul plan, funcţiunea f(z) se reduce la o constantă. 33. Principiu activ. Chim.: Substanţă esenţială, care dă caracteru I specific unui produs de origine vegetală sau animală. Exemple: un al ca Io i d r un ulei eteric, un hormon, etc. 34. Prindere, îmbinare prin Ind. piei. V. sub îmbinare. 35. ~r maşini de Ind. piei.: Maşini cu ajutorul cărora se execută îmbinarea prin prindere a pieselor de încălţăminte. După felul îmbinării şi al elementului de prindere, se deosebesc: maşini de bătut capse şi cîrlige; maşini de bătut.cuie preformate (de ex.: maşini de bătut tecsuri, cari pot fi: maşini pentru fixarea branţului pe calapod şi a tălpii pe încălţăminte, maşini de prins vîrful cu cinci tecsuri, maşini detras pe calapod, tecs cu tecs, maşini semiautomate pentru tras încălţămintea la spate; maşini de bătut cuie metalice, cari pot fi: maşifti de bătut cuie în talpă, maşini de bătut cuie în toc; maşini de bătut ţinte în talpă); maşini de bătut şuruburi (de ex.: maşini de bătut şuruburi preformate; maşini de bătut şuruburi formate din sîrmă de către maşină); maşini de bătut scoabe (de ex.: maşini pentru fixarea branţului pe calapod şi a tălpii pe încălţăminte; maşini pentru tragerea pe calapod în scoabe); Prîndere pe caîapod 289 Prinderea garniturii maşini de bătut ştifturi (de ex.: maşini cari lucrează cu sîrmă de oţel; maşini cari lucrează cu bandă de oţel); maşini de bătut cuie de lemn. 1. ~ pe calapod. Ind. piei.: Operaţie din ansamblul procesului de formare în Jndustria încălţămintei, consistînd în fixarea provizorie a feţelor pe branţ prin intermediul tecsuri lor. V. şî sub Formare 5. 2. Prindere, mecanism de Ut., Metg.: Mecanism folosit la laminoarele recente pentru fixarea cajelor de lucru pe placa de bază sau pe o placă intermediară între cajă şi placa de bază, la locul lor de funcţionare în fluxul tehnologic. Cajele cari nu se schimbă de la postul lor de funcţionare, de exemplu cajele laminoarelor grele şi ale altor laminoare de tip vechi se prind pe placa de bază cu şuruburi cu cap ciocan sau, la utilajele foarte vechi, cu pene. La liniile recente, continue, cu multe caje, cari reclamă înlocuirea mai multor caje la schimbarea programului de producţie, aceasta trebuie să se efectueze rapid, prin înlocuirea lor — de regulă mecanizată (v. Schimbare, mecanism de ~ a cajelor) — cu alte caje pregătite în prealabil pentru noul program; după introducerea noilor caje ia iocuide funcţionare, ele trebuie fixate pe plăcile de bază, cu ajutorul mecanismelor de prindere a cajelor. Sistemul cel mai simplu consistă dintr-un mecanism cu pîrghii care—la acţionarea într-un sens — roteşte piuliţele şuruburilor de prindere pe placa de bază, eliberînd caja din strîngerea ei de placă şi permiţînd scoaterea ei; după introducerea altei caje, prin rotirea în sens contrar a piuliţelor, noua cajă e fixată pe placa de bază. — La un alt sistem de fixare, se utilizează mai multe cleme acţionate de un cilindru hidraulic, cari — prin împingere — strîng caja de placa de bază. — Un alt sistem, mai perfecţionat (v. fig.), econstituit în Mecanism de prindere a cajelor de laminor, cu acţionare hidraulic3, 1) cadrul cajei de lucru; 2) placa de baza; 3) pana; 4) dispozitiv de prindere; 5) cilindru hidraulic; 6) tija pistonului; 7) cap de fixare; 8) resort-I disc; 9) flanşa de calare. principal dintr-un cilindru hidraulic calat în placa~de bază, şi a cărui tijă e terminată cu un cap de fixare cu o faţă înclinată. Cînd cilindrul hidraulic nu e acţionat, capul de fixare e împins de un resort puternic peste o pană montată în cadrul cajei de lucru, fixînd-o pe placa de bază; la introducerea lichidului sub presiune în cilindrul hidraulic, pistonul se retrage, liberînd caja din strîngere. 3. Prinderea garniturii. Expl. petr.: Accident tehnic, care se poate produce în gaura de sondă, în timpul forajului, caracterizat prin imobilizarea, respectiv prin imposibilitatea manevrării garniturii de foraj. Prin prinderea garniturii se pierd o parte din garnitura de foraj sau unele scule de instrumentaţie, cari rămîn în gaura de sondă; apare necesitatea schimbării programului de construcţie a sondei, ca urmare a introducerii unei coloane suplementare de tubaj; apare necesitatea aplicării forajului dirijat, care se realizează uneori destul de greu; apare fenomenul de îmbă-trînire a găurii de sondă, care poate conduce la complicaţii grave, ca urmare a dărîmărilor pereţilor sondei; se uzează mai mult utilajul şi echipamentul de foraj, ca urmare a unor solicitări mărite şi a timpului mai îndelungat de solicitare; întîrzie punerea în evidenţă a unui zăcămînt, în cazul sondelor de explorare, sau punerea în producţie a unei sonde, în cazul sondelor de exploatare. Din punctul de vedere al posibiIităţii de a realiza circulaţia de fluid, se deosebesc: prinderi cu circulaţie şi prinderi fârâ circulaţie, în primul caz accidentul putînd fi rezolvat mult mai uşor decît în cazul prinderilor fără circulaţie. Din punctul de vedere al cauzelor cari produc prinderile de garnituri, se deosebesc: prinderi datorite umflării sau surpării (dărîmării) unor roci în gaura de sondă, fie în timpul operaţiei de săpare, fie în timpul operaţiilor de manevră; prinderi datorite depunerilor de detritus în unele zone ale găurii de sondă; prinderi datorite împănării garniturii cu unele piese metalice scăpate în gaura de sondă; prinderi datorite unor găuri de sondă de formă anormală. Prinderile prin surpare, cele mai frecvente, sînt cauzate, în principal, de utilizarea unor fluide de foraj cu calităţi necorespunzătoare formaţiunilor geologice traversate de sondă (de ex.: noroaiele de foraj cu filtraţie mare; apa dulce, în contact cu care unele roci se umflă şi reduc diametrul sondei; filtratul unui noroi nesalin, în contact cu care unele marne se desfac în bucăţele; acţiunea fluidului de foraj în unele nisipuri şi pietrişuri slab consolidate). Dărîmările se mai produc: ca urmare a unei presiuni insuficiente asupra pereţilor sondei, fie din cauza unui fluid de foraj cu greutate specifică mică, fie din cauza scăderii nivelului de noroi din gaura de sondă (cazul pierderilor de noroi şi al golirii sondei la extragerea garniturii de foraj); ca urmare a unor manevre necorespunzătoare (de ex. extragerea cu viteză prea mare a sapei de foraj); în cazul stratelor cu înclinare mare, în special în stratele aproape verticale. Prinderile prin depunere de detritus sînt cauzate, în general, de spălarea insuficientă a sondei, v ca urmare fie a unui debit insuficient de fluid, fie a folosirii unui fluid de foraj cu calităţi necorespunzătoare (viscozitate mare, gelaţie mică sau foarte mare, etc.). Fenomenul de prindere se produce, în special, în timp ce circulaţia e întreruptă, garnitura de foraj fiind în gaura de sondă. Detritusul se depune şi formează în unele regiuni man-şoane. Dacă se trage de garnitura de foraj înainte de ase realiza circulaţia, garnitura se înţepeneşte, particulele de detritus lucrînd ca nişte pene introduse în spatele ei. Prinderile prin î m p a n a r e se datoresc, în general, neatenţiei personalului operativ, care poate scăpa în interiorul găurii de sondă, în spatele garniturii de foraj, unele piese metalice (de ex.: bolţuri, zale de lanţ, şuruburi, etc.). La manevrarea garniturii, aceste piese se blochează între garnitură şi pereţii sondei, producînd înţepenirea garniturii. Prinderile prin forma anormala a găurii de sonda se produc în : găuri le deviate brusc; găurile de cheie (v. Gaură de cheie); găurile cu diametru variabil. în cazul găurilor deviate brusc (strîmbe), garnitura de foraj se înţepeneşte în sondă, din cauza forţelor mari de frecare, accentuate de existenţa unui noroi cu adezivitate mare. în cazul găurilor de cheie, prăjinile grele sau sapa, la extragerea lor, se înţepenesc în partea inferioară a deschiderii, înţepenirea e cu atît mai puternică, cu cît viteza de extragere e mai mare şi cu cît diferenţa dintre diametrul prăjini lor grele sau al sapei şi lăţimea deschiderii e mai mică. 19 Prinderea maşînîi asincrone 290 Prînzltor de aşchii în găurile cu diametru variabil, înţepenirea sapei de foraj, de obicei în timpul introducerii garniturii de foraj, se produce: în cazul existenţei unor porţiuni de gaură necorectate; în cazul introducerii unei sape cu role într-o gaură de sondă săpată cu sapa coadă de peşte; în cazul existenţei unei porţiuni de gaură conică la talpa sondei (ca urmare a unei uzuri exagerate a sapei; în această porţiune conică se poate înţepeni sapa nou introdusă). Prinderile garniturii de foraj pot fi prevenite prin: utilizarea unui fluid de foraj avînd caracteristici adecvate condiţiilor de foraj; respectarea regimului tehnologic; urmărirea cu atenţie a desfăşurării forajului şi luarea de măsuri imediate în cazul apariţiei unor manifestări simptomatice, caracteristice tendinţei de prindere (de ex.: creşterea presiunii la pompe avansarea sapei în salturi, variaţii mari de sarcină la extragerea garniturii, etc.); corectarea cu atenţie a porţiunilor sondei unde există pericolul de prindere (de ex. regiuni de dărîmare şi de strîngere, talpa sondei, regiuni de deviere bruscă, etc.). în cazul producerii unei prinderi de garnitură trebuie obţinută, în primul rînd, circulaţia (cu apă sau cu băi de ţiţei, în cazul rocilor marnoase cari se umflă), care simplifică mult rezolvarea accidentului. Tragerea de garnitura de foraj în cazul prinderilor trebuie făcută numai după o analiză a cauzelor cari au produs accidentul, deoarece pentru cazul prinderilor prin împănare fie cu detritus, fie cu piese metalice scăpate în sondă, sau, în cazul existenţei găurilor de cheie, tragerea e contraindicată, deoarece se produce o împănare şi mai puternică. Dacă degajarea garniturii de foraj nu e posibilă prin mane-vrarea acesteia, rezolvarea accidentului tehnic se realizează prin instrumentaţii (v.). 1. Prinderea maşinii asincrone. Elt.: Intrarea în funcţiune stabilă a generatorului asincron, la conectarea lui în paralel. Prindereae condiţionată de asigurarea curentului mag-netizant de care are nevoie această maşină spre a putea funcţiona ca generator (v. şî Generator asincron, sub Generator electric). Sin. Acroşare. 2. Prinderea maşinii sincrone. Elt: Intrarea în funcţiune stabilă a maşinii sicrone, la conectarea ei în paralel. Prinderea se produce numai dacă sînt îndeplinite condiţiile de sincronizare (v. şî Funcţionarea în paralel a generatorului sincron, sub Generator electric). Sin. Acroşare. 3. Prins, reacţia Chim.: Reacţia de condensare a alde-hidelor alifatice puternic polarizate în mediu acid (în special a formaldehidei), cu alchene reactive (olefine asimetric substituite, stiren, a-metil-stiren, anetol, isosafrol, pinen). Ca mediu de reacţie se folosesc în special acizii acetic sau formic în prezenţa unor cantităţi mici de acid sulfuric. Produsele preponderente ale condensării, în anumite condiţii, sînt 1,3-dioli i; se formează însă, şi produşi secundari, ca: ace» tali interni, 1,3-dio» xani, cari limitează folosirea reacţiei. 4. Prinzâtor, pf. prinzătoare. Poligr.: Sin. Clapă (v. sub Clapă 2). 5. Prinzâtor de aşchii. Ind.hîrt.: Se- ^părător al aşchiilor ^existente în pasta mecanică brută de lemn, ieşită din defibrator, în care se realizează, astfel, o presortare grosolană a pastei respective, înainte de a intra la sortare. Se deosebesc: prinzătoare plane, prinzătoare cu mai multe secţiuni şi prinzătoare cu tobă-sită. Prinzătoarele plane (v. fig. /) recente sînt compuse dintr-o cutie plată deschisă, cu fundul format dintr-o sită (un ciur) II. Prinzâtor de aşchii cu mai multe secţiuni (seeţiune transversală şi detaliu! braţelor port-pale). I) canal pentru pasta care vine de la defibrator; 2) cuva de beton; 3) cutie cu fund perforat; 4) contragreutate fixată excentric pe arborele discului; 5) disc de comanda; 6) ax cu palete şi cu perii; 7) contratransmisiunea axului cu palete; 8) ieşirea pastei curăţite. /. Prinzâtor de aşchii plan. I) ciur vibrator," 2) cutie plată; 3) disc; 4) braţ de susţinere a cutiei; 5) excentric; 6) împfoşcător de apă; 7) jgheab de pastă liberă de aşchii; 8) jgheab pentru aşchii; 9) intrarea pastei brute de la defibrator. de oţei inoxidabil. Sita, aproape orizontală (puţin înclinată în sus spre partea de ieşire a aşchiilor), e fixată, la capătul pe unde vine pasta de la defibrator, cu ajutorul a două discuri, de un ax excentric, acţionat de un motor electric, iar la capătul opus e susţinută de două braţe, de oţel, de bambus sau de lemn de frasin. Deasupra sitei, aproape de capătul de ieşire a aşchiilor, se găseşte, pe toată lăţimea sitei, un împroşcător de apă, care stropeşte aşchiile separate şi le spală de fibre. Cu ajutorul excentricului se imprimă sitei o mişcare vibratorie cu amplitudinea de circa 8 mm şi cu viteza de circa 600 de vibraţii pe minut. Pasta venită de la defibrator curge în cuva prinzătorului de aşchii prin sita care vibrează. Ieşirea pastei e reglată cu ajutorul unui oblon, în aşa fel încît sita să se găsească foarte puţin cufundată în material, pentru ca scurgerea pastei prin sită să fie liniştită, iar aşchiile să plutească fără să înfunde găurile sitei. Aşchiile sînt îndepărtate spre capătul opus, unde cad în jgheabul din faţa prinzătorului de aşchii, din care sînt transportate afară cu ajutorul unor cărucioare sau al unor cuti i. Prinzătorul de aşchii plan e folosit şi la presortarea altor semifabricate fibroase ca: celuloză de’ paie, celuloză sulfat de lemn, pastă de maculatură, etc. Prinzătoarele cu mai multe secţiuni (v. fig. II) sînt formate dintr-o cutie (de tablă groasă de oţel inoxidabil), cu fundul în segment de cilindru, perforat, împărţită în două sau în mai multe compartimente; cutia e montată într-o cu vă de beton, în care nivelul pastei se reglează cu un dis-pozitiv de închidere (de ex. oblon). La capătul pe unde intră pasta care* vine de la defibrator, cutia e legată cu canalul res= pectiv prin intermediul unui şorţ confecţionat din pînză cau» ciucată; la capătul opus, cutia e închisă de un perete de tablă. în fiecaresecţiune a cutiei se rotesc două palete de tablă, cari îndepărtează continuu aşchiile de pe sită în două canale laterale. în Prînzâtor de fibre Prisml urma oscilaţiilor ia cari e supusă cutia (70---100 de oscilaţii pe minut), datorită excentricelor de pe axul prinzătorului, sita se ridică şi coboară în materialul din cuvă, prevenind astfel în-fundarea găurilor, uşurînd trecerea pastei şi înlăturarea aşchii» lor. La ieşirea pastei bune din cuvă sînt montate grătare suplementare formate din vergele de oţel, cari au rolul de a opri aşchiile, cari, prin ruperea şorţului, ar intra eventual în pasta curăţită. După numărul secţiunilor (două, trei sau patru), aceste prin-zătoare au cutii-sită cu suprafaţa totală a sitei de ,5 m2 şi productivitatea de 30---80 t pastă uscată la aer (88% uscăciune) în 24 h. Prinzătoarele cu mai multe secţiuni sînt mai puţin folosite decît prinzătoarele plane. Prinzătoarele cu tobă-sită (v. fig. ///) au forma de tobă rotativă tronconică de tablă de oţel perforată, cu diametru I mic de 800-“1050 şi diametrul mare de 950---1200 mm, si cu iungimed de 1300--2800 mm. Toba se roteşte cu 25-’» 35 rot/min. Pasta de la defi-brator intră în partea cu diametrul mai mic al tobei şi, în timpul rotirii acesteia, se deplasează încet înainte. Aşchiile mari, spălate de fibra măruntă cu ajutorul unor împroşcă-toare de apă, se revarsă în partea opusă, într-un cărucior sau într-ocutie. Productivitatea acestui tip de prinzător, folosit în special în ţările scandinave, e de 25-»-100 t pastă mecanică uscată la aer, în funcţiune de mărimea prinzătoruiui şi de diametrul găurilor, î. fibre. III. Prinzător de aşchii cu tobă. I) tobă-sită; 2) ax pentru antrenare; 3) cuvă pentru pasta curăţită; 4) intrarea pastei de la defibrator; 5) canal pentru pasta curăţită; 6) locul cutiei sau al căruciorului pentru aşchi i; 7) împroşcătoare de apă pentru spălarea fibrei de pe aşchi i. de Prinzător de fibre. Ind. hîrt. V. sub Recuperator de Prinzător de noduri. Ind. hîrt. V. Noduri, prinzător 3. Priodax. Farm.: Sin. Biliselectan (v.). 4. Priorit. Mineral.: Sin. Blomstrandin (v.). 5. Pripoane. Pisc.: Şiruri de cîrlige de mărimi diferite, folosite ca momeală pentru ademenirea şi prinderea peştelui, agăţîndu-l de gură. Unealta se compune dintr-o frînghie, numită hribtinâ sau ana, pe care, cu ajutorul unor sfori numite petile, se leagă cîrligele. Unul dintre capetele hribtinei e legat de un ţăruş, înfipt în mal, iar celălalt capăt se ancorează cu o piatră sau un ghionder (de dimensiuni mici) pe fundul apei, fiind marcat printr-o plută (tigvă sau pusă de papură). Pripoaneie se folosesc, în general, la fund, şi, rareori, la suprafaţă. Dimensiunile lor variază după specia de peşte, după anotimp şi după locul în care se pescuieşte. Astfel: La fund se folosesc: pripoaneie pentru somn, folosite la Dunăre (începînd din iunie) cu momeală de peştişori sau de rîme, pe funduri tari şi fără vegetaţie, şi avînd 50---100 de cîrlige de 5***5,5 cm, hribtinâ cu lungimea de 80*• * 150 m şi petilele de 0,50 m; pripoaneie pentru cega, folosite la Dunăre (mai ales toamna şi iarna, sub gheaţă), cu momeală de rusalii, avînd 50---80 de cîrlige de 2 cm, hribtinâ de 60---100 m şi peti-.Jele de 0,50 m; pripoaneie pentru crap, folosite în bălţi (pri- măvara şi toamna) cu momeală de mămăligă, rîme, etc., avînd 80---100 de cîrlige de 2-**4 cm, hribtinâ de sfoară subţire cu lungimea de 50-“60mşi petilele de 0,50*--0,60 m; pripoaneie pentru calcan (paragate pentru calcan), folosite la mare (primăvara), cu un capăt liber şi cu aterinesau hamsii drept momeală; pripoaneie pentru sturioni (paragate pentru sturioni), folosite la mare (începînd din martie), cu momeală de hamsii; pripoaneie pentru guvizi, folosite la mare (vara), cu momeală de carne proaspătă de vită. La suprafaţă, pentru somn şi crap, primăvara în bălţi şi la Dunăre, se folosesc pripoane dispuse în şiruri, cu ramificaţii cari pot totaliza pînă la 500*-^GO" de cîrlige. 6. Pripon, pl. pripoane. 1. Ind. ţâr.: Funie sau ştreang cu care se leagă un cal sau o vită, de un ţăruş, cînd pasc. 7. Pripon. 2. Ind.ţâr.: Ţăruşul de care se leagă o vită o luntre, etc. 8. Pripon. 3. Tehn. mii.: Frînghie folosită de pontonier pentru a asigura manevra unora dintre plutitoare (de ex pentru tragerea la mal a îmbarcaţiunilor, pentru aducerea în linia de aliniere a bilelor cu cari se construiesc estacadele etc.), sau pentru imobilizarea suporturilor plutitoare la podurile militare (de ex. pentru legarea la mal a primelor suporturi sau pentru legarea în diagonală a îmbarcaţiunilor unei portiţe etc.). 9. Priponire. Tehn. mii.: Operaţia de legare cu un pripon (v.) a plutitoarelor de la podurile militare. 10. Prisacâ, pl. prisăci. Zoot. V. Stupină. 11. Prisâcar, pl. prisăcari. Zoot. V. Stupar. 12. Prismatica, structura Ped.: Structură a solurilor în agregate tari, cu axa verticală mai lungă decît axele orizontale, formate din feţe mai mult sau mai puţin plane, cari se întretaie după muchii, asemenea unor prisme pătratice. Agregatele au o constituţie lutoasă-argiloasă sau argiloasă. După lungimea axei verticale, se consideră: agregate mari, peste 10 cm; agregate medii, între 10 şi 5 cm ; agregate mici, sub 5 cm. Structura prismatică e obişnuită în orizonturile B ale solurilor brune-roşcate de pădure, brune de pădure, podzolice. 13. Prismatin. Mineral.: Varietate de kornerupin (v.) cu un conţinut pînă la 2% (Na,K)ăO. 14. Prismatoid, pl. prismatoide. Geom.: Poliedru care are două feţe poligonale paralele (baze) şi celelalte feţe cu cîte o latură sau un vîrf pe una dintre baze. Exemplu: trunchiul de piramidă. 15. Prisma, pl. prisme. 1. Geom.: Poliedru (v.) convex avînd două feţe poligonale, numite baze, cari sînt determinate de poligoane convexe egale şi situate în plane paralele, celelalte feţe, numite feţe laterale, al căror număr e egal cu numărul laturilor poligoanelor de bază, fiind paralelograme (v. fig.). Laturile feţelor laterale, cari nu sînt laturi ale poligoanelor de bază, se numesc muchii laterale. Dacă feţele laterale sînt dreptunghiuri, prisma se numeşte dreaptâ. în cazul contrar, se numeşte prismă oblică. Prismele sînt numite după natura poligonului de bază. Astfel, se deosebesc: prisma triunghiulară, patrulate-ră, pentagonală, etc. Secţiunile plane făcute într-o prismă cu n feţe laterale prin plane paralele sînt poligoane egale cu n laturi. Dacă planul de secţiune e perpendicular pe muchiile laterale, secţiunea se numeşte dreaptă. 1** Prismă. ABCDE, A'B'C'D'E') baze; AlB1C1D1£1) secţiune dreaptă ; Aa82CaDa E2) secţiune oblică. Prisma lui Coulomb 292 Prisma Aria laterală a unei prisme, prin definiţie egală cu suma ariilor feţelor laterale, e egală în valoare cu produsul dintre perimetrul secţiunii drepte şi lungimea comună a muchiilor laterale. în cazul unei prisme drepte, aria laterală e egală cu produsul dintre perimetrul bazei şi înălţimea prismei, înălţimea unei prisme oarecare fiind, prin definiţie, distanţa dintre planele poligoanelor de bază. O prismă oarecare e echivalentă cu prisma dreaptă care are ca bază secţiunea dreaptă a prismei considerate şi, ca înălţime, muchia sa laterală. Volumul ur\ei prisme oarecare e egal cu produsul dintre înălţime şi aria poligonului de bază. 1. ~a lui Coulomb. PlastVrismă exagonală dreaptă, imagine geometrică a condiţiei de plasticitate a lui Tresca (v. Tresca, condiţia lui ~). 2. Prisma. 2. Opt.: Piesă optică constituită dintr-o substanţă transparentă mărginită de feţe plane neparalele între ele, dreptele de intersecţiune (paralele cînd sint mai multe) dintre feţele prismei constituind muchiile ei. O secţiune plană perpendiculară pe muchii se numeşte secţiune principala. După funcţiunile pe cari le îndeplinesc, se deosebesc: prisme de dispersiune şi prisme de reflexiune sau prisme speciale. Prismă de dispersiune: Prismă folosită pentru dispersarea radiaţiei incidente (ultraviolete, vizibile sau infra-roşii) în radiaţiile monocromatice corespunzătoare, produ-cînd astfel un spectru. Prismele de dispersiune folosite în ultraviolet sînt constituite din fluorină, pentru domeniul de radiaţii o ale căror lungimi de undă sînt mai mici decît circa 2000 A, şi din cuarţ pentru domeniul de radiaţii cu lungimi de undă ' o cuprins între circa 2000 A şi vizibil (prismele de cuarţ putînd fi folosite şi în vizibil şi în infraroşul foarte apropiat). Cuarţul, în stare cristalină, fiind optic activ, se folosesc fie prisme de cuarţ topit (sticlă de cuarţ), fie prisme formate prin alipirea, de-a lungul unei feţe catete, a două prisme dreptunghiulare, tăiate, respectiv, din cuarţ dextrogir şi din cuarţ levogir, cu axele optice perpendiculare pe faţa catetă comună (prisma Cornu). Pentru radiaţiile vizibile (radiaţii cu lungimi de undă o cuprinse între 4000 şi circa 7500 A) se folosesc prisme de sticlă, iar pentru radiaţiile infraroşii, prisme de cuarţ (pentru radiaţii cu lungimi de undă pînă către 3 ţi), de fluorină (pînă către 6 (i,), de sare gemă (pînă către 15 pi), apoi de halogenuri alcaline, din ce în ce mai grele. Funcţionarea unei prisme de dispersiune se bazează pe faptul că indicele de refracţie al materialului din care e confecţionată prisma depinde de lungimea de undă a radiaţiei, ceea ce produce deviaţii diferite pentru radiaţii de diferite lungimi de undă. Se folosesc, fie prisme de dispersiune cu deviaţie, fie prisme cu viziune directă. Prismele cu deviaţie sînt acele prisme de dispersiune în cari fiecare dintre razele unui fascicul emergent, corespunzătoare cîte unei raze a unui fascicul incident, formează cîte un unghi, numit unghi de deviaţie sau deviaţie, cu raza incidenţă corespunzătoare. Dacă materialul din care e constituită prisma are un indice de refracţie mai mare decît acela al mediului înconjurător, deviaţia creşte cînd lungimea de undă a radiaţiei scade. Se folosesc două tipuri de prisme cu deviaţie: prisme cu deviaţie constantă şi prisme cu deviaţie care nu econstantă. Prisma cu deviaţie constanta e o prismă pe faţa de intrare a căreia căzînd un fascicul de raze paralele de direcţie determinată, prin rotirea în jurul unei axe paralele cu muchiile, trimite succesiv, într-o anumită direcţie, radiaţiile de diferite lungimi de undă în cari a fost descompus fasciculul incident. E o prismă cu secţiune patrulateră (v. fig./), care poate fi considerată ca un sistem de două prisme cu deviaţie, ale căror secţiuni sînt triunghiuri dreptunghice ABE şi ACD, între cari a fost intercalată o prismă cu reflexiune totală BEC. Dacă raza incidenţă Sl cade pe prismă sub un unghi astfel, încît raza refractată respectivă //', care corespunde unei radiaţii cu o lungime de undă oarecare, să fie perpendiculară pe faţa BE, raza emergentă l"R e perpendiculară pe raza incidenţă Sl. Condiţia e realizată pentru radiaţii de diferite lungimi de undă prin varierea unghiului de incidenţă al razei Sl pe faţa AB, deci prin rotirea prismei. Prisma cu deviaţie variabila cea mai folosită e prisma triunghiulara, care e o prismă cu deviaţie a cărei secţiune principală (secţiune perpendiculară pe muchii) e un triunghi (v. fig. II). Faţa AB, pe care cad razele fasciculului incident, se numeşte faţa de intrarea prismei, iar faţa AC, prin care ies razele fasciculului emergent, se numeşte f a ţ a de ieşire. Unghiul diedru A dintre cele două feţe se numeşte unghiul prismei, măsura lui fiind dată de măsura unghiului plan cuprins între urmele celor două feţe pe planul unei secţiuni principale. Faţa BC, paralelă cu muchia prismei, care închide prisma, se numeşte baza prismei. Formulele prismei, pentru o rază de lumină monocromatică, care străbate prisma în planul unei secţiuni principale şi care iese din prismă, sînt următoarele: sint=ttsinr, sin sin r\ A=v-\-rf, A-i-j-i'—A, i fiind unghiul de incidenţă, V unghiul de emergenţă, r şi r' unghiurile corespunzătoare din interiorul prismei, n indicele de refracţie al materialului din care e constituită prisma, în raport cu mediul exterior, şi A, unghiul de deviaţie a luminii prin prismă, adică unghiul dintre raza emergentă şi raza incidenţă.^ în cazul prismelor cu unghi mic, A=(w— Î)A. Unghiul de deviaţie depinde de unghiul de incidenţă i, de indicele de refracţie al prismei n şi de unghiul A al prismei. Pentru o prismă dată (n şi A date), unghiul de deviaţie are o valoare minimă Am pentru acea valoare im a unghiului de incidenţă, pentru care raza //' din interiorul prismei e perpendiculară pe planul bisector al unghiului A. Pentru un unghi de incidenţăi dat, direcţia //' depinde de indicele de refracţie n, deci de lungimea de undă a radiaţiei incidente şi, în cazul unei radiaţii compuse, nu e la minimul de deviaţie decît o anumită radiaţie monocromatică. Diferitele radiaţii cari compun fasciculul incident nu sînt la minimul de deviaţie pentru aceeaşi valoare a unghiului i. Pentru radiaţia care e la minimul de deviaţie i=i', y—y' şi, deci, relaţie pe care se bazează metoda de determinare a indicelui de refracţie pentru o substanţă transparentă tăiată sub forma de prismă. Prismă 293 Prismă Pentru ca o rază incidenţă pe o prismă să poată ieşi din prismă trebuie îndeplinite anumite condiţii, numite condiţii de emergenţă. Acestea sînt A<^21; arcsin [n sin (A — /)] Natura sursei de apă din care se face captarea determină, în mare măsură, caracteristicile constructive şi funcţionale ale prizei. în cadrul amenajărilor hidroenergetice, agricole, de navigaţie şi piscicole, sînt folosite cel mai frecvent prizele din ape curgâtoare de suprafaţă, de tipurile descrise în continuare. Prizele fără baraj sînt folosite pentru captarea unui debit mic în raport cu debitul minim, cu asigurarea de calcul a cursului de apă {Qe<$3-Qr m'tt)' Prizele fără baraj, n e i n g i n e r e ş t i ( r u-r a le), se execută prin simpla racordare a canalului de deviere cu albia rîului. Funcţionarea lor edifici lă, atît datorită colma-tării prizei, cît şi divagării apei în albie. Uneori, pentru atragerea apei spre priză, ' se execută praguri rudimentare dever-sânte şi lucrări elementare de fixare a albiei (v. fig. /). Prizele fără baraj, laterale, simple, sînt folosite cînd cursul de apă e regularizat şi stabil sau cînd captarea se face dintr-un canal. Construcţia acestui tip de priză diferă în funcţiune de condiţiile de funcţionare ale prizei şi de caracteristicile hidrologice ale cursului de apă. Cînd captarea se face dintr-un canal, priza poate fi constituită numai dintr-o construcţie simplă de racordare cu canalul de deviere, care e echipată numai cu pilele necesare susţinerii vanelor sau a batardourilor de închidere a accesului apei în canal (v. fig. II). Cînd se captează apă dintr-un curs care transportă gheţuri şi flotanţi şi are nivel variabil, priza se amenajează cu un timpan, pentru a împiedica accesul flotanţilor- şi al \kf II. Vedere în plan a unei prize de apă fără baraj, laterale, simple. 1) canal; 2) prag; 3) pile; 4) canal de devi ere; 5) consolidări de mal; 6) rampă de acces. III. Priză de apă fără baraj, laterală, simplă, cu vane de reglare a debitului, o) secţiune transversală; b) vedere în plan (jumătate); 1) rîu; 2) pile; 3) timpane; 4) vană-segment; 5) nişe pentru batardouri; 6) canal de deviere. gheţurilor, şi cu vane speciale (de ex. vane-segment), cu ajutorul cărora se poate regla captarea apei în funcţiune de nivelul cursului de apă (v. fig .///). Axa prizei se orientează perpendicular pe direcţia curentului, numai cînd aluviunile nu IV. Schema regularizări i albiei în drep» V. Schema unei prize fără bătui unei prize fără baraj, lateral, sinv raj, laterale, simple, cu axa ple. oblică. 0 rîu ; 2) canale de deviere; 3) lucrări 1) rîu ; 2) priză; 3) canal de de regularizare. deviere. prezintă importanţă pentru priza respectivă. Cînd se urmăreşte împiedicarea accesului aluviunilor în priză, se iau o serie de măsuri, ca: amplasarea prizei în exteriorul curbei cursului h Priză de apă fără baraj, de tip rural, amenajată pe un rîu. î)rîu; 2) canal de deviere; 3) praguri; 4) dig. VI. Formarea aluviunilor în faţa unei prize fără baraj, laterale, simple, prin folosirea de scuturi Potapov. 1) rîu; 2) scuturi Potapov; 3) priză. de apă, executîndu-se lucrări de regularizare, pentru a se realiza curbura necesară, dacă rîu! nu prezintă curbe suficient Priză de apă 299 Priză de apă de accentuate (v. fig. IV); se proiectează priza cu axa oblică spre aval, făcînd un unghi cît mai mic cu axa cursului de apă (v. fig- V); se amenajează scuturi Potapov în faţa prizei, cari dirijează firele de curent de la suprafaţă spre priză şi îndreaptă firele de curent (v. fig. VI). Prizele fă râ baraj, laterale, cu pinten, se execută prin construirea unui pinten în albie, imediat în mişcarea elicoidală a apei, care se creează din cauza curburii» conduce aluviunile captate din rîu spre aval şi priza captează apa cu un procent mic de aluviuni (v. fig. VIII). Prizele f a r a baraj, laterale, cu cheson, se execută cu ajutorul unui cheson construit pe mal şi cufundat ——7 VII. Schema unei prize fără baraj, V///. Schema unei prize fără baraj, laterale, cu pinten. laterale, cu avant-canal curb. î) rîu; 2) fîşia pe care se deplasează î) rîu; 2)avant-canal curb; 3) priză; aluviunile; 3) priză; 4) pinten; 4) canal de deviere» 5) canal de deviere. aval de amplasamentul prizei, perpendicular pe mal sau oblic spre amonte; ele sînt folosite pentru a capta apa din firele laterale de curent, mai puţin încărcate cu aluviuni (v. fig. VII). Pot fi folosite cu rezultate favorabile la rîurile de deal. Prizele fără baraj, laterale, cu căuş, se execută ca prizele cu pinten, cu 4iferenţa că pintenul are forma de L IX. Priză fără baraj, laterală, cu cheson. I) cheson; 2) conductă de aspiraţie; 3) staţiune de pompare; 4) conductă de refulare (aducţie). în punctul de priză, captarea apei făcîndu-se printr-o conductă-sifon sau prin conducta de aspiraţie a unei pompe (v. fig. IX). Sînt folosite la captările cu raportul QJQrmin foarte mic. Prizele cu baraj sînt folosite pentru Qe > 0,2 Qrmîn. Prizele cu prag deversor şi prizele în pragul deversor sînt folosite pentru rîurile de Prizele fără baraj, laterale, cu avant-canal curb, se execută prin construirea unei derivaţii curbe a cursului din care se captează apa» Canalul curb, prin X. Priză ti roîeză, o) secţiune l-l; b) secţiune 11-11; c) secţiune ///-///; d) secţiune IV-IV; e) plan; 1) baraj deversor; 2) deversor lateral; 3) priza; 4) decantor ; 5) grătar de liniştire ; 6) canal de deviere ; 7) nişe pentru batardouri; 8) priză de iarnă; 9) paserelă de serviciu ; 10) deschidere de spălare. munte şi pentru captarea unor debite sub 10 m3/s. Aceste prize sînt de două tipuri: prize tiroleze şi prize caucaziene. Prizele tiroleze se execută cu ajutorul unui prag transversal pe cursul de apă, care nu împiedică trecerea aluviunilor (v. fig. X). Coronamentul pragului se supraînalţă peste nivelul fundului rîului numai atît cît e necesar pentru ca, la orice debit al rîului, scurgerea peste coronament să se facă în condiţiile unui deversor neînecat. în prag, care are spre aval înclinarea de 1/5, se amenajează un canal longitudinal, acoperit la partea superioară cu un grătar care asigură scurgerea uniformă a unei părţi sau a întregii ape deversante în canal. Cînd albia e foarte largă, canalul se construieşte numai pe o porţiune din prag, spre partea în care se derivează debitul captat. Grătarul e construit din Priză de apă 300 Priză de apă XI. Priză caucaziană. a) vedere în plan; b) secţiune transversală; 1) filtru; 2) barbacane; 3) diguri de ghidare; 4) grătar de fund; 5) conducta. oţel şi are deschideri de4***10 mm (în funcţiune de mărimea aluviunilor), cari se lăţesc din amonte spre aval. Uneori, în locul grătarului se utilizează tole găurite, desimea găurilor crescînd spre aval. La capătul canalului din prag se găseşte o vană, pentru reglarea debitului captat şi spălarea flotanţilor reţinuţi de grătar. Spălarea se face prin închiderea vanei, astfel încît debitul trece în întregime spre aval şi produce antrenarea flotanţilor, în complexul prizei ecuprins şi un canal de spălare (sau o conductă de spălare) a aluviunilor captate. Pentru evacuarea excesului de debit, captat în timpul viiturilor, se utilizează un deversor lateral. în unele cazuri, pentru asigurarea captării debitelor la ape mici, pe porţiunea de prag pe care nu există canal se amenajează pile cu nişe pentru batardouri, cari asigură dirijarea întregului debit spre porţiunea de prag cu canal. Prizele caucaziene sînt o variantă de priză tiroleză pentru rîurile în cari debitul care se scurge prin aluviunile din albie reprezintă o parte importantă din debitul total. Pentru captarea debitului din aluviunile din albie se execută în faţa pragului un dren care comunică, printr-o serie de barbacane, cu canalul de priză din prag (v. fig. XI). Prizele cu baraj de cădere mica (H— =2---8 m) sînt folosite cel mai frecvent, cînd Qc>0,2 Qr, pe rîurile de deal şi de şes, cînd nu se urmăreşte obţinerea unei acumulări sau a unei presiuni pentru transportul gravitaţional al apei sau în scopuri energetice. Prizele cu baraj de cădere mică şi cu cap- ///\S c ^ 5 tare laterala repre- / zintă tipul cel mai răspîndit de priză, pentru utilizările cele mai variate. Părţile principale ale unei astfel de prize sînt (v. fig. XII) XII. Schema unei prize cu baraj de cădere culeele şi priza pro- mică şi cu captare laterală, priu-zisa. f) baraj; 2) priza propriu-zisă; 3) culee de mal; Culeeade mal (3) 4) culee între baraj şi priză; 5) saltea amonte; face legătura intre 6) disipator de energie hidraulică, mal, cursul de apă şi priză. Forma ei depinde de condiţiile de acces al apei spre priză. Culeea (4) face legătura între baraj şi priză. Priza propriu-zisă, care cuprinde deschiderile de captare a apei, separateprin pi le şi echipatecu vane, cu grătare şi cu mecanisme de ridicare, e constituită din următoarele părţi principale: salteaua amonte, care apără fundul rîului de eroziune în faţa prizei şi de infiltraţii pe sub priză; pragul, care face legătura între priza propriu-zisă şi salteaua amonte; pilele de separare a deschideri lor, cari servesc şi la susţinerea vanelor, a mecanismelor acestora şi a paserelelor de manevră; disipa-torul de energie al prizei, care serveşte şi ca racordare cu canalul sau cu conducta de deviere. Afară de aceste părţi principale, priza mai conţine o serie de elemente (timpan, grătare, galerii de spălare, vane, evacuator de zai, site, etc.), în funcţiune de măsurile luate în legătură cu aluviunile, cu zaiul şi cu flotanţii. Prizele cu baraj de cădere mica şi cu captare prin pile şi culee sînt folosite pentru captarea unor debite importante (pînă la 30*"35 m3/s), cu un procent mic de aluviuni. Captarea apei se face printr-o serie de deschideri (ferestre), echipate cu v c XIII. Schema unei prize cu baraj de cădere mică şi cu captare prin pile şi culee. o) secţiune prin baraj; b) planul barajului; c) secţiune prin pilă; 1) ferestre de priză; 2) galeriile prizei; 3) canal de captare; 4) protecţiadeversorului; 5) paserelă de manevră; 6) paserelă de serviciu. grătare, aşezate în pilele şi în culeea din spre canalul de deviere (v. fig. XIII). Apa captată e condusă în interiorul pilei şi al culeelor, prin galerii, la o conductă (sau un canal) de captare, care o transportă spre mal. Prizele cu baraje de cădere mijlocie sau mare (H>8 m) sînt caracteristice centralelor hidroelectrice cu lacuri de acumulare. Aceste prize trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să asigure debitul care trebuie captat, în conformitate cu graficul utilizării apei; să aibă pierderi de sarcină minime; să evite accesul aerului în conducta de derivaţie, cînd priza se găseşte la extremitatea unei conducte sub presiune; să evite intrarea flotanţilor şi azaiul'ui în conducta de derivaţie. Priza de presîtme 301 Prîzâ La acest tip de^prize, problema aluviunilor e mai puţin importantă, deoarecejapa decanteazăJîn lacul de acumulare. Prizele de a-dîncime cu puţ sînt prize laterale în mal, cari [sînt folosite cînd malurile lacului de acumulare prezintă stabilitate suficientă. Acest tip de priză consistă din trei părţi (v. fig. XIV): deschiderea de captare a apei; puţul cu vane şi mecanismele de manevră corespunzătoare; galeria de racordare între zona de acces şi puţ. Deschiderea de acces se racordează cu galeria cît mai X/V. Priza de adîncime cu puţ. î) deschidere de captare a apei; 2) puţ neînecat; 3) galerie cu racordare; 4) tunel deaducţie; 5) grătar; 6) greblă pentru curăţirea grătarului ;?7) motorul de acţionare a greblei; 8) vană-segment; 9) troliu pentru manevrarea vanei; 10) batardou; îî)scripete pentru batardou. superioare, cu apă limpede; posibilitatea folosirii iniţiale mai complete a volumului lacului, pe măsura colmatării acestuia, închizînd definitiv deschideri le de pe nivelurile inferioare; micşorarea forţei de ridicare a mecanismelor, deoarece deschiderile de pe nivelurile inferioare intră în funcţiune pe măsura coborîrii nivelului apei. în cazul deschiderilor mono-etajate se micşorează numărul vanelor şi al mecanismelor. Vanele utilizate la deschiderile pe mai multe niveluri sînt, de obicei, de tip clapetă. Vanele utilizate la deschiderile pe un singur etaj sînt, de obicei, cilindrice cu axă verticală. V. şî Turn de priză. 1. ~ de presiune. Tehn.: Orificiu sau dispozitiv în peretele unei căldări, al unui rezervor, al unei conducte, etc., prin care presiunea mediului fluid din interiorul acestora e transmisă unui instrument de măsură apropiat. 2. Priza. 2. E/t.; Derivaţie (v.) dintr-o înfăşurare electrică prin care se poate realiza o legătură electrică suplementară. La maşinile de curent continuu, utilizarea prizelor la înfăşurările închise ale indusului permite folosirea acestora ca înfăşurări monofazate sau polifazate (v. fig.). lin, raportul dintre viteza de la intrare şi viteza în galerie fiind de 1/3---1/4. Secţiunea de intrare e echipată cu grătare înclinate (de obicei de 70°), pentru a împiedica accesul flotanţilor. Puţurile vanelor pot fi înecate şi neînecate. în primul caz, vanele (plane sau segment) se aşază la adîncime mare şi mecanismele de manevră se aşază sus, în porţiunea neînecată. în al doilea caz, puţul se execută sub forma unui tronson de conductă sub presiune, echipată cu vană-fluture. Prizele de adîncime cu turn sînt folosite cînd malurile nu sînt suficient de stabi le şi sînt construite din beton armat. Sînt constituite din două părţi principale (v. fig. X^); turnul, cu deschiderile de captare, cu vane, şi mecanismele de manevră; conducta de racordare cu conducta de derivaţie. Forma turnului poate fi poligonală sau circulară. Deschiderile de captare pot fi amenajate pe un singur nivel sau pe mai multe niveluri, nivelul superior avînd cota superioară la cel puţin 3 m sub nivelul apei, iar nivelul inferior, la cel puţin 1 m . deasupra solului. Folosirea deschiderilor pe mai multe niveluri prezintă o serie de avantaje; posibilitatea captării apei din stratele O XV. Priză de adîncime cu turn. 1) turn cu deschideri inferioare; 2) deschideri de captare; 3) conductă de racordare; 4) conductă de derivaţie; 5) vană cilindrică; 6) ax vertical de manevră a vanei. înfăşurări de curent continuu cu prize. în cazul unei înfăşurări cu 2 a căi de curent, numărul necesar de prize e am\ unde m' e numărui bornelor reţelei de curent alternativ la care urmează să fie conectată maşina. înfăşurările cu prize pot fi secţionate în punctele de priză, şi, în acest caz, porţiunile distincte obţinute sînt înfăşurări de fază cari pot fi conectate în stea. înfăşurări de curent continuu cu prize se utilizează în special la comutatoare (v.) şi ia generatorul de curent continuu cu trei conducte (v. sub Generator electric). La transformatoarele electrice, utilizarea prizelor permite variaţia în trepte a raportului de transformare, adică posibilitatea de reglare a tensiunii (menţinerea constantă a tensiunii pe partea secundară, la variaţia tensiunii pe partea primară, sau variaţia tensiunii secundare, la menţinerea constantă a tensiunii pe partea primară). Această proprietate e foarte importantă pentru transformatoarele legate la linii de transmisiune a energiei electromagnetice sau în reţele de distribuţie. Schimbarea prizelor şi, deci, reglarea tensiunii se poate face cu comutator de reglare manevrabil sub sarcină (eventual automat) sau cu comutator manevrabil numai cînd sarcina e deconectată de la transformator. La bobine, priza serveşte la realizarea unui autotransfor-mator (v. sub Transformator electric). Se pot folosi prize multiple, pentru realizarea autotransformatoarelor cu mai multe ieşiri (sau cu mai multe intrări). La rezistoare bobinate, priza serveşte la realizarea unui potenţiometru (adică a unui divizor de tensiune). 3. Priza. 3. E/t.; Dispozitiv-de conectare permiţînd legătura amovibilă (v. Legătură electrică) la o reţea electrică a Priză 302 Prîză unui receptor mobil prin intermediul unei fişe (v.) reali» zînd un contact glisant. Sin. Priză electrică, Priză de curent, Contrafişă» Priza se fixează, de obicei, pe un perete, pe o mobilă, pe o ramă, etc. şi rămîne sub tensiune şi după scoaterea fişei. Prizele se clasifică după numărul de poli, după numărul contactelor de protecţie, după curentul şi tensiunea nominală, după protecţia contra agenţilor exteriori. Toate prizele au contacte (teci) cu borne pentru legarea conductoarelor, un soclu izolant (de material plastic sau ceramic) şi un înveliş izolant sau metalic. Construcţia prizei trebuie să asigure presiunea de contact prin strîngerea elastică a (intenc) (v. fig. III c), impermeabile sub tencuială (flanş) (v. fig. III d), capsulate în carcasă de bachelită sau metalică ştifturilor fişei, ceea ce se obţine prin elasticitatea materialului din care sînt confecţionate tecile (v. fig. I o), prin resorturi elicoidale (v. fig. / b şi c), prin resorturi lamelare (v. fig, / d) sau prin alte soluţii. La prizele bipolare de 10 A, a căror construcţie trebuie să asigure intrarea atît a fişelor de 6 A cît şi a celor de 10 A (prize de 6 A nu se fabrică), distanţa dintre axele pieselor de contact e standardizată, în Europa, la 19 mm, iar distanţa dintre axele şuruburilor de fixare, la 38 mm. Construcţia prizelor trebuie să asigure imposibilitatea introducerii, pînă la atingerea tecii de contact, a unui singur ştift al fişelor (v. fig. II a). Adîncimea tecilor de f III. Prize bipolare de 250 V, 10 A. o) aparenta; b) îngropată; c) semilngropatâ (intenc); d) impermeabilă sub tencuială (flanş); e) capsulată; f) aparentă, cu contact de protecţie; g) îngropată, cu contact de protecţie; I) capac de porţelan; 2) garnitură de cauciuc. (v. fig. III e); prizele bipolarede 250 V, 10 A, cu contact de protecţie, aparente sau îngropate (v. fig. III f şi g) (forma capacului împiedică introducerea în aceste prize a fişelor fără contact de protecţie; contactele de protecţie sînt astfel executate, încît să se atingă înaintea contactelor de fază); prizele tripolare cu contact de protecţie, de 380 şi 500 V, 10 şi //. Asigurarea protecţiei Ia folosirea prizelor. contact faţă de suprafaţa prizei trebuie să fie suficientă pentru ca să asigure protecţia contra atingerilor incidentale ale ştifturilor fişei, din momentul în care acestea ajung sub tensiune (v. fig. II b). Construcţii uzuale sînt: prizele bipolare de 250 V, 10 A, aparente (v. fig. HI a), îngropate (v. fig. III b) şi semi îngropate IV. Prize tripolare. a) de bachelită; b) capsulată (în fontă). V. Priză triplă. 25 A, în execuţie uşoară de bachelită (v. fig. IV a); prizele tripolare cu contact de protecţie de 500 V, 15, 25 şi 60 A, în ■execuţie capsulată (în fontă sau silumin), cu sau fără întreruptor (v. fig. IV b); prize multiple, pentru utilizări speciale In radiotehnică, automatizări, tracţiune, etc. (v. fig. V). Prîzî cîe aparat 303 Prîză 1. ~ de aparat. Elt.: Dispozitiv de conectare, fixat la capătul unui cordon, permiţtnd racordarea amovibilă la o reţea electrică a unui receptor mobil echipat cu fişă de aparat (v. sub Fişă). Celălalt capăt al cordonului e echipat cu o fişă care se introduce într-o priză (în accepţiunea Priză 3). Sin. Contrafişă. Se foloseşte uzual pentru racordul fiarelor de călcat, al plitelor electrice, al maşinilor de calcul, etc. Se construieşte uzual pentru 250 V şi 10 A. E echipat cu două teci de contact, a căror elasticitate e mărită cu ajutorul unor inele de oţel; porţiunea dintre teaca propriu-zisă şi bornă se alege cît mai lungă, de obicei cu ondulaţii, pentru a limita transmisiunea de căldură spre bornă (v. fig. a). Piesa izolantă care ajunge în contact cu fişa de aparat se execută din material ceramic, în special la prizele de aparat folosite pentru racordul aparatelor electrocalorice. Prizele de aparat mai sînt echipate cu un dispozitiv de fixare a cordonului şi cu un resort sau cu un tub de cauciuc pentru protecţia acestuia. Prizele pot fi cu sau fără contact de protecţie. Contactele de protecţie se realizează sub forma a două borne eiastice laterale, cari freacă pe peretele metalic al fişei de aparat, legînd astfel carcasa receptorului la pămînt (v. fig. b). 4. ~ de curent cu zâvor. E/t.: Priză folosită la unele aparate industriale, echipată cu un sistem de zăvorîre care împiedică introducerea sau scoaterea fişei sub tensiune, adică atît timp cît întreruptorul instalat în amonte e închis. în unele soluţii constructive fără întreruptor separat, conectarea la reţea se face prin apăsarea sau prin rotirea fişei, după introducerea ei în priză. Sin. Priză de curent blocată. 5. ~ de perete. Telc.: Sin. Priză telefonică (v.). 6. ~ electrica. Elt,: Sin. Priză (v. Priză 3). 7. ~ telefonica. Telc.: Priză electrică folosită pentru a conecta, la o reţea telefonică existentă, un telefon mobil, cu ajutorul unui cordon terminat cu o fişă. Sin. Priză de perete. în raport cu fişa folosită, priza poate fi pentru două contacte dispuse concentric, sau pentru trei contacte. în ambele cazuri, mo-dui de plasare a contactelor şi construcţia prizei nu trebuie să permită confundarea /. Si. Priză telefonică pentru trei contacte. Priza de aparat. a şi b) vedere exterioară: o) uzuală; b) cu contact de protecţie (10); c) vedere interioară; d) vedere din faţă şi laterală a contactului 3; I) corpul prizei; 2) piesă ceramică; 3) contacte; 4) dispozitiv de fixare a cordonului ; 5) resort pentru protecţia cordonului; 6) teacă de contact; 7) porţiune ondulată; 8) bornă; 9) i nel de oţel; 10) contact de protecţie. Deoarece, cu toate perfecţionările aduse, prizele de aparat folosite la aparatele electrocalorice se distrug totuşi relativ repede, tendinţa actuală e de a renunţa la ele, echipînd receptoarele electrocalorice cu cordoane proprii. 2. ~ de curent. E/t.: Sin. Priză (v. Priză 3). 3. ^ de curent blocata. E/t.: Sin. Priză de curent cu zăvor (v.). Priză telefonică pentru contacte concentrice, ei cu o priză de 1) corpul prizei;2)fişă; 3) ca-curent obişnuită, pac. de reţea. Priza pentru doua contacte dispuse concentric poate fi de interior sau de exterior, de construcţie curentă, sau protejată contra umidităţii. Ea e echipată cu capac (legat cu lanţ de corpul prizei) care închide priza cînd nu se face legătura prin fişă la telefon (v. fig. /). Ea poate servi spre a asigura legătura cu un telefon mobil sau spre a permite unele măsurări în reţea. Priza pentru trei contacte are cele trei găuri pentru contacte dispuse neuniform la periferia unui cerc cu centrul în axa prizei, pentru a nu fi posibilă introducerea greşită a fişei (v. fig. II). Ea se montează în interior, cînd se cere să fie posibilă mutarea telefonului dintr-o cameră în alta, 8. Priza. 4. Mat. cs., Bet.: Fenomenul de hidratare şi de transformarea aluminaţilor şi a silicaţilor de calciu din granulele unui ciment, în hidroaluminaţi de calciu cristalini, în hidroxid de calciu cristalin, şi în geluri de hidrosilicaţi de calciu şi de hidroferit de calciu, cari aglomerează toate produsele de hidratare a liantului, ca şi agregatele din mortarele şi betoanele respective. Concreţiunea cristalină formează scheletul pietrei de ciment, iar golurile acestuia sînt umplute de geluri. Priza cimentului e însoţită de formare de var liber şi dezvoltare de căldură (v. Căldură de hidratare). Formarea compuşilor cristalini constituie prima şi cea mai importantă cauză a întăririi hidraulice. în timpul prizei, pastele de liant, respectiv de mortar sau de beton, trec din starea plastică în starea solidă. Aceasta constituie a doua fază, caracterizată prin întărirea gelurilor. Gelul de hidrosilicat de calciu se formează la suprafaţa granulelor de liant, împiedicînd pătrunderea directă a apei în interiorul granulelor. Aceste geluri se întăresc cînd pierd apoi apa, pe care o iau, prin fenomenul de „sugere interioară'1, silicaţii şi, în special, aluminaţii de calciu încă nehidrataţi, cari se găsesc în interiorul granulelor. Gelurile întărite se transformă în timp, în mod lent, într-o structură cristalină, uniformă (fenomenul de îmbâtrînire, adică de întărire în timp a pietrei de ciment). Datorită acestui fapt, rezistenţele mecanice ale pastei de ciment, deci şi ale mortarelor şi betoanelor, cresc în timp. Procesele descrise mai sus nu se desfăşoară în mod consecutiv, ci în paralel, şi coincid, mai mult sau mai puţin, în timp. Viteza de întărire şi rezistenţa finală a betoanelor şi Prîzt 304 mortarelor sînt condiţionate de următorii factori: cantitatea de apă combinată chimic, la hidratare, temperatura şi umi-ditatea^mediului în care se fac hidratarea şi întărirea, compoziţia mineralogică a cimentului, fineţea de măcinare a acestuia, şi factorul apă/ciment. Pentru ca amestecul de liant cu apă să conţină apă suficientă în vederea hidratării întregii cantităţi de sil icaţi şi aluminaţi tricalcici, trebuie să se împiedice evaporarea sau absorbirea apei de către alte materiale, şi să se folosească la prepararea betoanelor şi a mortarelor o cantitate suficientă de apă. Legarea apei de către ciment se face atît chimic (prin reacţia compuşilor minerali ai cimentului cu apa), cît şi fizic (prin adsorpţie). După terminarea întregului proces de hidratare a cimentului e legată circa 30-*35% din cantitatea de apă de amestecare. Cu cît temperatura ambiantă e mai înaltă, cu atît reacţiile chimice de hidratare sînt mai accentuate, iar piatra de ciment capătă rezistenţe mecanice mari în scurt timp de la hidratare. Aceeaşi influenţă o are şi umiditatea accentuată a mediului ambiant. Din această cauză, tratarea mortarelor şi a betoanelor prin aburire, imediat după confecţionarea lor, permite scurtarea timpului de priză şi de întărire, produsele căpătînd în scurt timp rezistenţe mecanice relativ mari. Aburirea sub presiune are efecte şi mai favorabile, deoarece presiunea accelerează şi mai mult hidratarea. Silicatul tricalcic se hidratează repede, capătă rezistenţe mecanice mari şi produce hidroxid de calciu în timpul prizei şi al întăririi. Silicatul bicalcic se hidratează şi se întăreşte lent, dînd numai compuşi de natură gelică. Aluminatul tricalcic reacţionează energic cu apa, dînd numai compuşi cristalini. Feroaluminatul tetracalcic are viteză de întărire mare, rezistenţele lui crescînd în timp. De aceste caracteristici trebuie să se ţină seamă la fabricarea unor cimenturi cu anumite caracteristici (de ex., un ciment bogat în silicat tricalcic şi în feroaluminat tetracalcic are o întărire rapidă şi va atinge rezistenţe mecanice mari). Fineţea de măcinare influenţează în mare măsură viteza de hidratare, şi anume, aceasta e cu atît mai rapidă cu cît granulele de ciment sînt mai fine. Acest lucru se explică prin faptul că reacţiile chimice dintre granulele de ciment şi apă sînt reacţii de suprafaţă, iar suprafaţa de contact cu apa a granulelor creşte cu cît dimensiunile acestora sînt mai mici. V. şî Fineţea de măcinare a cimentului, sub Măcinarea cimentului. Viteza de hidratare a cimentului e cu atît mai mare cu cît factorul apă/ciment e mai mare, deoarece hidroliza şi hidratarea cimentului sînt mai accentuate cu cît soluţia în care se produc aceste fenomene e mai diluată. Totuşi, priza începe cu atît mai repede, cu cît factorul apă/ciment e mai mic. Aceasta se explică prin faptul că, în soluţii prea diluate, formaţiile de hidratare se sedimentează, iar gelurile formate se concentrează pe măsură ce se formează, astfel încît pasta de ciment îşi menţine mai mult timp plasticitatea, şi numai după ce sedimentarea gelurilor atinge un anumit grad de concentraţie, pasta de ciment îşi pierde plasticitatea şi începe să facă priză, care se termină foarte repede. Perioada de timp în care se produce priza se numeşte timp de priză. El are o durată de ordinul orelor, la cimenturile normale şi în condiţii normale de preparare şi de punere în lucrare. Cimenturile a căror priză începe după cel puţin două ore de la amestecarea cu apă se numesc cimenturi cu priză lentă, iar cimenturile a căror priză începe după cel mult o jumătate de oră de la amestecul cu apă se numesc cimenturi cu priză rapidă. Timpul de priză poate fi mărit prin adăugarea unui întîrzie-tor de priza (de ex.: gips, zahăr, acizi humici) sau poate fi scurtat prin adăugarea unui accelerator de priză (de ex.: clorură de sodiu, clorură de calciu, bromură de calciu, carbonat de calciu). Timpul de priză al unui ciment se caracterizează prin începutul prizei şi sfîrşitul prizei, cari nu au o semnificaţie fizică sau chimică, ci indică două grade de viscozitate a pastei de ciment, alese în mod convenţional. El se determină prin încercări efectuate cu aparate speciale, numite p r i z o m e-t r e. De obicei, se folosesc trei feluri de prizometre: aparatul Vicat, prizometrul mecanic şi prizometrul termic. Aparatul Vicat (v. fig. /) se compune dintr-un postament pe care e fixat un braţ care are un dispozitiv pentru ghidarea unei tije verticale, echipate cu un ac cu secţiunea de 1 mm2 3 b /. Aparat Vicat a) vedere din faţa; b) vedere laterala; 1) postament; 2) braţ cu dispozitiv de ghidare a tijei port-ac; 3) tijă port-ac; 4) ac Vicat; 5) placa gradată; 6) indicator; 7) vas port-epruvetă. în faţa tijei e fixată o placă gradată, pe care se mişcă un indicator Jegat sol idar cu tija. încercarea se face lăsînd să pătrundă acul, sub greutatea ansamblului tijă-ac, în pasta de ciment, la intervale de timp egale. începutul prizei se consideră cînd acul nu mai pătrunde în pasta de liant pînă la fundul recipientului în care e conţinută. Sfîrşitul prizei se consideră cînd acul aparatului pătrunde în pasta de ciment pînă Ia adîncimea de cel mult 1 mm de la suprafaţa ei. Sin. Ac Vicat. Prizometrul termic (v. fig. //) se compune din următoarele piese: un vas tronconic de metal, în care se toarnă pasta de' ciment; un tub metalic, care pătrunde în masa pastei şi în care se introduce un termometru; un vas calorimetric umplut cu apă care poate fi menţinută, în timpul duratei prizei, la temperatura pastei, cu ajutorul unui dispozitiv electric de încălzire. Determinarea timpului de priză se face măsurînd variaţiile de temperatură ale pastei de ciment, în timpul prizei. Prizometrul mecanic (v. fig. III) e format dintr-un ac Vicat, acţionat printr-un dispozitiv de ceasornic. Acul e fixat ia capătul unei pîrghi i acţionate de mecanismul de ceasornic. La celălalt capăt al pîrghiei se găseşte un creion care trasează, la intervale de timp egale, pe o foaie de hîrtie fixată pe o tobă acţionată de mecanismul de ceasornic, arce de cerc proporţionale cu pătrunderile acului în masa epruvetei. Curba reprezentativă a fenomenului prizei se obţine unind extremităţile superioare ale arcelor trasate. începutul prizei e marcat de II. Prizometru termic. I) vas de metal; 2) tuburi metalice port-termometru; 3) vas calorimetric; 4) dispozitiv de încălzire electrică; 5) agitator. Priză, timp de — 305 Priză^de pămînt p.unctul din care curba capătă un mers brusc în sus, iar sfîr-situl prizei e marcat de punctul în care curba capătă un mers orizontal. III. Prizometru mecanic. 1) dispozitiv de acţionare cu mecanism de ceasornic; 2) pîrghie port-ac Vicat şi port-creion; 3) contragreutate pentru echilibrarea pîrghiei; 4) pîrghie articulată pentru transmiterea mişcări i de rotaţie la toba port-hîrtie şi la discul port-epruvetă; 5) tijă pentru acţionarea roţii dinţate a tobei port-epruvetă; 6) roţi dinţate; 7) tobă port-hîrtie; 8) epruvetă; 9) tijă port-ac Vicat. 1. timp de Mat. cs., Bet. V. sub Priză 4. 2. Priza constanta. Mş.: Angrenarea permanentă dintre pinionul fix de pe arborele primar şi pinionui corespunzător al arborelui intermediar, în schimbătorul de viteze al unui autovehicul. Priza constantă asigură un raport invariabil de demultiplicare între arborii pinioanelor respective. V. şi sub Schimbător de viteze. 3. Priza de aterisare. Av.: Sin. Priză de teren (v.). 4. Priza de pâmint. Elt.: Dispozitiv prin intermediul căruia se realizează o legătură electrică conductoare directă cu pămîntu!, fie a unor puncte ale reţelelor sau ale circui- anularea tensiunilor electrice aie carcaselor, şi grilajelor metalice de protecţie, faţă de pămînt. O priză de pămînt se compune, în general, dintr-unu sau din mai multe conductoare aşezate în sol, în poziţie verticală (v. fig. / şi //) sau orizontală (v. fig. III), avînd rezistivitatea foarte mică faţă de rezistivitatea pămîntului şi forme dintre II. Instalarea electrozilor verticali, o) dimensiunile privind instalarea; b) electrozi instalaţi la vîrfurile unui po'igon regulat; r) pl^rtrozi instalaţi pe perimetrul unui dreptunghi. cele mai variate, şi dintr-unu sau din mai multe conductoare de mică rezistenţă, cari le leagă electric cu conductorul sau ig cu instalaţia care trebuie pusă la pămînt (v. fig. IV). Practic, efectul anulării ten- I. Electrozi verticali pentru prize de pămînt. a ... e) pentru instalaţii electroenergetice din ţeavă (a şib), de oţel profilat^ şi d), de tablă de oţel (e); f şi g) pentru instalaţii de te'ecomuni» caţii din ţeavă (f), din vergele de oţel (g); 1) electrod propriu-zis: 2) con» ductor de conexiune. telor electrice, fie a părţilor conductoare ale instalaţiilor de protecţie şi ale carcaselor maşinilor şi aparatelor electrice, în primul caz se urmăreşte realizarea unei anumite circulaţii a curenţilor, necesară în exploatare, iar în cel de al doilea caz, protecţia contra pericolului de electrocutare, prin potenţialul V0 . Rezistenţa de dispers iu ne a prizei se ca leu lează apoi din legea lui Ohm: L» / III. Electrozi orizontali. cauza rezistenţei de dispersiune în sol a prizei; pentru a obţine,, totuşi, o valoare a acesteia cît mai apropiată de zero, e de dorit ca aceste rezistenţe de dispersiune să fie cît mai reduse. Calculul lor se poate face, de exemplu, folosind o reprezentare electrostatică a cîmpului elec-trocinetic din pămînt, cum şi condiţiile de simetrie ale diferitelor prize. Utilizînd metoda imaginilor electrice şi teorema superpoziţiei, se calculează potenţialul electric într-un punct oarecare din sol, care se deplasează apoi pe suprafaţa prizei, determinîndu-i-se astfel A/ r: T=x--,r 'J- Rp=- în cărei ecurentuI de conducţie care trece din priză în pămînt. Din punctul de vedere al poziţiei ocupate de prize faţă de suprafaţa pămîntului, se deosebesc: prize de suprafaţa•, cari realizează contactul cu pămîntu.! la suprafaţa acestuia. IV. Instalaţie de legare la pămînt1. 1) piesă metalică care se leagă la pămînt; 2) conductor de legare la pămînt; 3) piesâ de legătura demon-tabilâ; 4) electrod ; 5) conductor de legătură între electrozi, 20 Priză de pămînt 306 Priza de pamfnî şi prize de adîncime, aşezate în interiorul pămîntului, ia diverse adîncimi faţă de suprafaţa lui. Din punctul de vedere al numărului de conductoare cari formează priza, prizele de pămînt se mai împart în prize singulare, cînd sînt formate dintr-un singur conductor, şi în prize multiple, cînd sînt formate din mai multe conductoare înfipte sau îngropate în pămînt. Rezistenţa prizelor se poate calcula şi cu ajutorul fluxului vectorului lui Poynting prin suprafaţa pămîntului. Pentru prizele de suprafaţă, rezistenţa prizei e dată de formula: între ele şi, prin aceasta, o micşorare a secţiunii de trecere. Tabloul I cuprinde rezistenţele de dispersiune ale cîtorva prize de pămînt dintre cele mai utilizate în practică. Rez stsnţa unei prize de pămînt existente se măsoară prin metoda ampermetrului şi voltmetrului sau prin metoda celor trei măsurări cu ajutorul punţii. In ambele metode se folosesc o priză de pămînt auxiliară A, prin care se închide circuitul electric de măsurare, cum şi o S dA, Pa iar pentru formula: prizele de adîncime, de + > V. Priză de pămînt. a suprafaţa solului; S* e ~ j2 \ S" âA, sp în cari 5 e vectorul lui Poynting vectorul lui Poynting la suprafaţa solului, obţinut din cîmpul electric h" şi cîmpul magnetic H" ale imaginii electrice a prizei faţă de suprafaţa pămîntului; e rezistenţa prizei care se presupune că e situată în pămîntul infinit extins în toate direcţiile; S ^ e suprafaţa pămîntului, mai puţin aria cercului de diametru 2a de la suprafaţa prizei (v. fig. V); Sp e întreaga suprafaţă a pămîntului. La montarea a n prize identice legate în paralel, rezistenţa nu scade de n ori, ci scade mai puţin decît n ori, dacă prizele sînt apropiate între ele (situate la o distanţă mai mică decît circa 40 m), deoarece se produce o refulare a liniilor de curent VI. Schema metodei ampermetrului şi voltmetrului, sonda S (v. fig. VI), instalată în zona de potenţial nul, între priza de pămînt de măsurat şi priza auxiliară. Distanţa dintre priza de măsurat şi priza auxiliară se ia egală cu /=40 m, cînd ambe'e prize sînt constituite din cîte un electrod, şi cu 1=5 D1-}-SD2, cînd prizele sînt constituite din mai mulţi electrozi (jDx e diagonala maximă a prizei de măsurat, iar _D2 e diagonala maximă a prizei auxiliare). în metoda ampermetrului şi voltmetrului se foloseşte o sursă de curent alternativ 1 (un transformator) care produce în circuitul prizelor P şi A un curent I de circa 10 A. Misurînd tensiunea dintre P şi S cu un voltmetru avînd rezistenţa interioară 1000, se obţine: Rp Tabloul I. Rezistenţele unor prize de pămînt U PS Forma prizei Expresia rezistenţei | Obser-I vaţi i Forma prizei Expresia rezistenţei Obser-vaţi i P 2 na i h _L r 2l. arcsin -™—"1 tl n V 0-hy+a* J h > a ?3\ p-1 r......1 - p 4 a . 21 p In — ___________<7 2 n l !>a 4/ 2/ 1 2 h+1 pin— In------h -=7 In ——Ţ a a 2 ih—l l>a 4tc / In — R=- , 2/ p In — a 2nl p In — ao 2 n* a l >a h<£ L 2txl -/ — p In 1 + 2 H2h R~- In2 Ha 2 ni kŞ>J. p In - a o *n2a fi, p In a o 1 + 1 + - In nalh In 8 afa0 n aj2h In 8 aja0 hp>a Priza de pamtrtt 30? Priză de pâmînt în metoda celor trei măsurări (v. fig. VII) se foloseşte o punte alimentată în curent alternativ 1 de la un generator de audiofrecvenţă, de 800 Hz. Tabloul II. Rezistenţele maxime admise pentru instalaţiile de legare la pămînt VII. Schema metodei celor trei măsurări. Efectuînd măsurările conform schemelor din fig. VI, se obţine: Ri=Rp-\-Ra'< ■' ^-3—Rp-\~Rs’ unde Rp, R^ Şi R$ sînt rezistenţele celor trei prize, relaţii din cari rezultă: R c R2+R9-Rlt R r1+r2-r 3 3 3 “A” 3 Deşi, în marea majoritate a cazurilor, prizele de pămînt funcţionează în curent alternativ, comportarea lor în acest regim e destul de puţin cunoscută, din cauza dificultăţilor de ordin matematic cari apar la considerarea efectului pelicular. în instalaţiile electrice, prizele de pămînt se folosesc pentru protecţia contra electrocutării. în conformitate cu prescripţiile în vigoare, se leagă la pămînt următoarele părţi conductoare ale instalaţiilor electrice şi ale echipamentului electric de curenţi tari: corpurile şi carcasele maşinilor electrice, cuvele transformatoarelor, întrerup-toarelor şi ale altor aparate electrice şi corpuri de iluminat; dispozitivele de acţionare ale aparatelor electrice; bobinele secundare ale transformatoarelor de măsură şi ale transformatoarelor pentru iluminat local şi corpul acestora din urmă, dacă protecţia prin relee permite acest lucru; părţile metalice ale tablourilor de distribuţie, ale tablourilor de comandă, panourile şi dulapurile; construcţiile metalice şi de beton armat ale staţiunilor şi instalaţiilor de distribuţie de tip interior şi exterior şi împrejmuirile metalice ale elementelor de conducere a curentului; părţile metalice ale manşoanelor de cablu, mantalele cablurilor, tuburile de oţel ale instalaţiilor electrice, stîlpii metalici şi de beton armat ai liniilor aeriene; descărcătoarele, eclatoare:e, paratrăsnetele şi conductoarele de protecţie la fiecare suport; suporturile metalice ale liniilor de transport şi de distribuţie a energiei electrice. în instalaţiile cu tensiunea de cel mult 65 V, legarea la pămînt nu e necesară decît dacă e prevăzută în prescripţii speciale. Nu se pun la pămînt: armaturi le izolatoarelor montate pe suporturi de lemn, ale liniilor de transport şi de distribuţie a energiei electrice şi din staţiunile electrice exterioare, cum şi armaturile izolatoarelor de susţinere şi de trecere montate pe construcţii metalice puse la pămînt; carcasele aparatelor electrice de măsură, ale releelor şi ale altor aparate montate pe tablouri, în cutii, în dulapuri şi în camerele de distribuţie a energiei electrice; echipamentul electric instalat peconstrucţi i metalice legate la pămînt, în cazul existenţei, la suprafeţele de sprijin, a unui contact electric sigur; construcţiile de cabluri în cari sînt pozate cabluri de orice tensiune, în mantale metalice legate la pămînt la ambele capete ale liniei. Pentru asigurarea securităţii, rezistenţa de dispersiune în sol a prizelor de pămînt trebuie să aibă o valoare cît mai mică. Rezistenţele maxime ale prizelor de pămînt ale diverselor instalaţii electrice admise în exploatare sînt următoarele (v. tabloul II): Felul instalaţiei Rezistenţa maxi mă ad-misăa prizei de pămînt Instalaţiile electrice din reţelele cu tensiuni peste 1000 V, legate la reţele cu curent mare de punere la pămînt Rp = 0,5 Q Instalaţiile electrice din reţelele cu tensiuni peste 1000 V, legate la reţele cu curent mic de punere la pămînt Rp—10 Q Instalaţii le electrice cu tensiuni pînă la 1000 V, cu neutrul izolat: a) dacă reţeaua de înaltă tensiune nu are neutrul sau o fază legate la pămînt; b) dacă reţeaua de înaltă tens i une are neutruI sau o fază legate direct la pămînt Rp — 10 Q Rp= 4 Q Instalaţii electrice cu tensiuni pînă la 1000 V. cu neutru! legat di rect la pămînt: a) generatoare şi transformatoare: — de puteri mai mari decît 100 kVA ; — de puteri mai mici decît 100 kVA ; b) dacă pe partea de înaltă tensiune neutrul sau o fază nu se leagă direct la pămînt Rp= 4 Q Rp=10 O Rp=10 a Rp—10 Q Suporturi le ! i ni i lor aeriene Întrucît rezistivitatea conductorului din care e confecţionată priza e neglijabilă faţă de rezistivitatea pămîntului, în calculul rezistenţei de dispersiune în sol a prizei se ia în consideraţie numai rezistivitatea solului. Valorile aproximative ale acesteia în raport cu compoziţia pămîntului şi a apei sînt date în tabloul III. Tablou! Mi. Valorile aproximative ale rezistivităţii soiului şi a apei Solul sau apa _4 Rezistivitatea [Q cm X 10 ] Nisipos Nisipos-argi los Argiios-nisipos Argiios Pâmînt de grădină Cernoziom Turbă Apă curgătoare Apă stătătoare 4*,,7 şi mai mult 1,5-**4 şi mai mult 0,4—1,5 şi mai mult 0,08«-«0,7 şi mai mult 0,4 0,1 ***5=3 şi mai mult 0,2 0,5 0,002-0,01 Rezistivitatea soiului variază însă în funcţiune de starea sa de umiditate, condiţionată de factori de climă,- cum sînt îngheţul, iarna, şi uscarea, în timpul secetelor de vară, din straturile de la suprafaţă. Atît uscarea cît şi îngheţul stratelor superioare ale pămîntului măresc rezistivitatea pămîntului din aceste pături şi deci măresc rezistenţa prizei de pămînt. Din această cauză, prizele se îngroapă în pămînt astfel, încît vîrful lor să se găsească la o distanţă de cel puţin 0,7*-*0,8 m faţă de nivelul pămîntului. Chiar în aceste condiţii se poate întîmpla ca partea superioară a prizelor să se găsească totuşi în regiuni superioare cu rezistivitate mărită, astfel încît valorile rezistenţelor prizelor trebuie majorate prin înmulţirea lor cu un „coeficient de climă" supraunitar. În tablourile IV şi V sînt date valorile aproximative ale rezistenţelor unor prize de pămînt a căror formă geometrică şi a căror poziţie nu permit un calcul exact al rezistenţelor lor de dispersiune, cum şi valorile aproximative ale coeficienţilor de climă în funcţiune de zona meteorologică. Priza da pamfnt â ârtteneî 508 ^rizometrii Tabloul IV. Valorile aproximative ale rezistenţelor unor prize de pămînt cu un singur electrod Felul prizei de pămînt Rezistenta Q Electrod tubular cu diametrul de 2" şi lungimea de 250 cm Cornier de oţel 50x 50 mm,cu lungi mea de 250 cm Cornier de oţel 60x60 mm, cu lungimea de 250 cm Placă dreptunghiulară (cu raportul dintre dimensiunile laturilor. mic)fixată vertical 0,00308 p 0,00318 p 0,00298 p 0,25 p Y ab a, b sînt dimensiunile laturi lor Tabloul V. Valorile aproximative ale coeficienţilor de climă Felul prizei Zona de condiţi i meteorologice în ţara noastră I | II Prize de legare la pămînt din ţevi de oţel sau corniere introduse vertical, cu lungimea de 2-**3 m şi adinei mea de îngropare a părţi i superioare de 0,5—0,8 m 1,2-1.6 1,5-2 ! Prize de legare la pămînt sau conductoare de legătur0în pămînt de benzi de oţel sau rotunde, îngropate orizontal la adîncimea de 0,8 m 1,5-2.5 3,5-7 VIII. Prizele de pâmînt (P) la folosirea pămîntului drept conductor de întoarcere. 7"i, 7"i) posturi telegrafice, de semnalizare, sau telefonice. f n telecomunicaţii, prizele de pămînt se folosesc de obicei pentru a asigura o cale de întoarcere prin pămînt şi se instalează la capetele unei linii monofilare (v. fig. VIII), astfel încît porţiunea dintre cele două*prize astfel instalate să formeze al doilea conductor („de întoarcere") al circuitului. Priza de pămînt se mai foloseşte pentru evitareatrece -pii curenţilor electrici de pe un circuit pe altul, Ia instalaţiile telefonice tip BC (cu baterie centrală). Se leagă la pămînt polul plus al bateriei centrale (v. fig. IX). Dacă nu ar exista o astfei de priză şi dacă, din defecte de izolaţie, conductoarele a două circuite vecine ar fi puse la pămînt aşa cum se vede, de exemplu, în fig. IX, s-ar produce derivaţii de curent prin prizele întîmplă-toare a şi b, întrecele două circuite. Plasarea prizei P permite limitarea efectului datorit defectului de izolaţie. în plus, ea a permite o ieftinire a instalaţiei de semnalizare folosirea pămîntului drept IX. Priză de pămînt (P) instalată la polul -f- al bateriei centrale la instalaţiile telefonice tip BC. 7"l» ^1» 7*2> ^2) posturi telefonice; C.T.) centrală telefonica; Clf C2) circuite telefonice; a, b) punere la pămînt incidentală. & 1 I / între centrale conductor de telefonice, prin ‘ntoarcere... După construcţie, prizele de pămînt utilizate în telecomunicaţie pot fi în formă de tuburi (v. fig. / f şi g), de plăci, de colaci (v. fig. X). 1. ~ de pâmînt a antenei. Te/c.: ^ s Priză de pămînt folosită la antenele ne- • ... simetrice verticale, pentru a stabili o bună legătură conductoare între partea infe- e h ţ rioară a antenei şi pămînt. 3/' - " Deoarece rezistenţa de radiaţie a an- ^ tenelor verticale, în special în unde lungi (unde lungimea antenei e mică în comparaţie cu lungimea de undă), e relativ mică, rezistenţa de pierderi în pămînt trebuie micşorată la valoarea minimă posibilă, deoarece pierderile în pămînt reprezintă de obicei partea cea mai importantă din pierderile totale ale antenei. Unul dintre mijloacele de obţinere a prizelor de pămînt de rezistenţă mică pentru antenele verticale e îngroparea în pămînt a unor conductoare, ia mică adîncime de la suprafaţa lui; suprafaţa conductorului trebuie să fie cît mai mare, pentru micşorarea rezistenţei. Dacă antena se întinde pe o suprafaţă mare — ca în cazul antenelor pentru frecvenţe relativ joase — se folosesc prize de pămînt construite astfel, încît curenţii din pămînt să fie colectaţi în mai multe puncte distanţate între ele, ..cu ajutorul unor conduc- x. Priză de pămînt toare îngropate în pămînt, iar de la aceste pentru telecomunicaţii, puncte, curenţii să se îndrepte către pune- Cu electrod spiralizat, tul de punere la pămînt a emiţătorului prin conductoare situate la suprafaţa pămîntului. în.diferite porţiuni ale acestor sisteme trebuie intercalate elemente cu reactanţă pentru repartizarea în mod potrivit a curenţilor de radiofrecvenţă. Dacă solul e foarte uscat sau pietros, se poate realiza un „sol artificial41, compus dintr-o reţea de conductoare, aşezate la o înălţime mică deasupra pămîntului şi izolate de el; acest dispozitiv se numeşte contragreutate (v.). Contragreutatea trebuie întinsă pe o suprafaţă ale cărei dimensiuni să fie cel puţin egale cu înălţimea antenei, iar conductoarele ei trebuie să formeze o reţea suficient de deasă. E posibilă şi combinarea contragreutăţii cu prize de pămînt obişnuite; în acest caz există o repartiţie optimă a potenţialului de radiofrecvenţă între baza antenei, contragreutate şi pămînt, care asigură pierderi minime. Determinarea pe cale teoretică a rezistenţei prizelor de pămînt la radiofrecvenţe şi a pierderilor corespunzătoare reprezintă o problemă dificilă; în acest scop se folosesc date experimentale şi formule empirice. 2. Priza de teren. Av.: Totalitatea manevrelor cari precedă aterisarea unei aeronave, pentru a o aduce la înălţime mică, cu faţa la vînt şi aproape de punctul ales pentru contactul cu solul. Sin. Priză de aterisare. 3. Priza directa. Mş.: Cuplarea directă între arborele principal al unui schimbător de viteze (v.) şi arborele de la care primeşte sau căruia îi transmite mişcarea, adică o cuplare fără intercalarea unui arbore intermediar. La cuplarea în priză directă, mişcarea de rotaţie se transmite, între cei doi arbori cuplaţi, fără modificarea turaţiei. în general, la schimbătoarele de viteză de la autovehicule, priza directă se obţine prin cuplarea pinionului cu dinţi interiori de pe arborele prin-cipaî^cu pinionul fix de pe arborele primar. 4. Prizometru, pl. prizometre. Mat. cs., Bet. V, sub Priză 4. 1) electrod; 2) conductă de conexiune; 3) ţeavă-suport; 4) ca. pac filetat; 5) regletă; 6) niturile regletei. Prizon 309 Probabilitate i. Prizon, pl. prizoane. Tehn., Mett.: Tijă metalică, filetată în mod obişnuit la ambele capete şi rareori pe toată lungimea, folosită ca organ de îmbinare dezmembrabilă a două sau a mai multor piese de maşini sau de construcţie, cînd nu se pot utiliza şuruburi cu piuliţă. La un prizon se deosebesc următoarele părţi principale (v. fig. /): capătul pentru înşurubare în piesa de bază, care are vîrful plat; corpul prizonului; capătul filetat pentru piuliţă, care are vîrful bombat. La asamblare, prizonul se înşurubează cu capătul pentru înşurubare în gaura filetată din piesa de bază, în care scop se folosesc o cheie adecvată, sau două piuliţe cari se blochează una pe alta prin înşurubare pe capătul pentru piuliţă. Se introduce apoi a doua piesă a ansamblului respectiv, care — pentru a putea fi fixată cu prizonul — are o gaură netedă cu diametrul corespunzător celui exterior al file--tului prizonului. Cele două piese de îmbinat se solidarizează apoi cu o piuliţă, care se înşurubează pe capătul pentru piuliţă a! prizonului. La demontare, piesa de îmbinat e eliberată de piesa de bază, numai prin deşurubarea piuliţei prizonului. Pentru fabricarea prizoanelor se folosesc oţeluri carbon obişnuite, cum sînt, de exemplu, OL 38 sau OL 50, cum şi oţeluri- de prelucrat la automate, sub forma de bară cu secţiuni poligonale; în cazuri speciale, prizoanele se execută şi din oţeluri bogat aliate, cu caracteristici de rezistenţă mari, în special la oboseală sau la temperaturi înalte. Filetele se execută cu profil standardizat şi cu toleranţe corespunzătoare clasei de precizie mijlocii, cu excepţia prizoanelor pentru înşurubat în oţel, la cari clasa de precizie a filetului se indică la comandă. Formele prizoanelor sînt standardizate pentru lungimi nominale (lungimea totală a prizonului, minus lungimea capătului pentru înşurubare), cuprinse între 16 şi 200 mm, respectiv cu diametrii nominali ai filetelor capătului pentru piuliţă între 4 şi 48 mm şi cu lungimea filetelor pentru piuliţă între 12 şi 70 mm. Prizoanele cari nu pot asigura, prin construcţia filetelor, împiedicarea autodeşurubării, au, de cele mai multe ori, la capătul pentru piuliţă, o gaură transversală perpendiculară pe axa corpului, care permite introducerea unui cui spintecat în cazul utilizării piuliţelor crenelate. Sin. Şurub-prizonier (impropriu), Prezon, Frezon, Frizon. După forma corpului, se deosebesc: prizon cu corpul cilindric (v. fig. II a), prizon cu corpul cu gîtuire II. Prizoane. o) cu filet de etanşare la capâtul de înşurubare şi cu filet normal la capătul pentru piuliţă; b) cu fi let normal la ambele capete, şi cu corpul cu secţiune pătrată; c şi d) cu filet normal la ambele capete, şi cu corpul cu secţiune circulară constantă, respectiv cu corpul cu gîtuire; e) cu filet normal la ambele capete, şi cu corpul cu umăr de sprijin. (care se utilizează în cazul cînd e supus la solicitări de oboseală; v. fig. II d); prizon cu corpul cu umăr de sprijin (care 1, 2) piese de îmbinat; 3) capătul de înşurubat în piuliţa de bază; 4) corpul prizonului; 5) capătul filetat pentru piuiiţa 6. se utilizează cînd e necesară înşurubarea pe adîncime deter minată în piesa de bază; v. fig. II e); prizon cu corpul cu secţiune pătrată (v. fig. II b) şi prizon cu corpul cu secţiune exa-gonală. Ultimele două tipuri de prizoane pot fi înşurubate în piesa de bază şi cu ajutorul unei chei care se introduce pe partea pătrată sau exagonală a corpului. După filetul pe care îl au la cele două capete, se deosebesc: prizon cu filet de etanşare la capătul de înşurubare în piesa de bază şi cu filet normal la capătul pentru piuliţă (folosit cînd filetul trebuie să etanşeze gaura fi letată din piesa de bază în care e montat; v. fig. II a); prizon care are la cefe două capete filete în sensuri contrare (folosit cînd prizonul trebuie să fie asigurat contra autodeşurubării); prizon cu filet normal la ambele capete (şi care poate avea corpul cu secţiune cilindrică sau poligonală), (v. fig. II b). După destinaţie, se deosebesc: prizon pentru înşurubat în oţel (la care lungimea capătului de înşurubare lx—d,d fiind diametrul exterior a! filetului prizonului); prizon pentru înşurubat în fontă (la care /1==1',35 d); prizon pentru înşurubat în aliaje de aluminiu (la care /x=2 d); prizon pentru înşurubat în metale mo? (la care l{>2 d). 2. Prizonier, şurub-Tehn., Mett.: Sin. Prizon (v.). 3. Prîsnel, pl. prîsnele. Ind. ţâr. V. Prisnel. 4. Pro analysi. Chim. V. sub Chimic, substanţă — pură. 5. Probabilitate. 1. Gen., Fiz.: Mărime scalară asociată unui eveniment (v.) care se produce în condiţii cari nu-i determină univoc apariţia, astfel încît ori de cîte ori aceste condiţii sînt realizate într-un număr extrem de mare de cazuri, ea să rezulte egală cu valoarea limită a frecvenţei relative (v. sub Frecvenţă 1) de apariţie a evenimentului considerat. Dacă se consideră un şir de N cazuri în cari se realizează neschimbate condiţiile necesare producerii evenimentului A şi dacă N^ e numărul de cazuri din şir în cari evenimentul A se produce efectiv, atunci frecvenţa relativă de apariţie a evenimentului A e N^iN, iar probabilitatea P^ a acestui eveniment trebuie să rezulte egală cu valoarea către care tinde frecvenţa relativă cînd N creşte nelimitat: NA P a dacă N oo . N A Din cele de mai sus rezultă că se poate defini probabilitatea numai dacă experienţa pune în evidenţă o astfel de valoare limită a frecvenţei relative (condiţia de stabilitate a frecvenţelor). în acest caz, mulţimea evenimentelor posibile corespunzătoare realizării aceloraşi condiţii, care nu le determină univoc apariţia, e susceptibilă de tratare statistică, iar evenimentele se numesc aleatorii sau întîmplâtoare. Limita considerată mai sus pentru frecvenţele relative are de asemenea un caracter statistic, în sensul că, în şiruri repetate de N experienţe (cu N-+ oo), abaterile frecvenţei relative de la valoarea ei limită sînt ele însele evenimente aleatorii extrem de rare (cu frecvenţe relative extrem de mici). Ca şi frecvenţele relative, probabilităţile sînt pozitive şi subunitare (0 Ez=Q> 5, 6), .) eP(A)- £ P(e.) Î\L / = 1 Dacă desfacerea se reduce la două evenimente!^ şi E2, ele se numesc evenimente contrare sau complementare, cum sînt ^=(1, 3, 4) şî £'2=(2, 5, 6) pentru zar. O altă proprietate importantă a probabilităţii P e teorema probabilităţilor totale, potrivit căreia P(E)=P (Ej) 4------f- 4-P(Es). dacă (Ev •••, EJ e o desfacere a lui E. Noţiunea de desfacere se poate aplica nu^numai la£,dar chiar şi unui eveniment A din E, diferit de£. în acest caz, dacă (.A1, A2, •*’, Ar) e o desfacere a lui A, are loc relaţia P(^4) = =P(At)4------\-P(A ), cunoscută sub numele de proprietatea de aditivitate a lui P. Cele trei proprietăţi cari caracterizează o probabilitate P corespunzătoare unui cîmp de evenimente finit E sînt, deci: m m P(A)^0, pentru orice eveniment din E; ^ p(e .)= y=1 y=i = 1; P(A)—P(Ar), dacă (Av Ar) e o desfacere a lui A. Dacă {£,P}e un cîmp de probabilitate finit şi A şi B sînt două evenimente din E, şi dacă P(B)=fz0, prin definiţie raportul: (1) P(Af)B) P(B) e probabilitatea lui A condiţionată deB. Rezultă că P(Af)B)= — P(B)PB (A). în mod analog, dacă P(A)=fc0, P^ (B) — P(Af)B) P(A) (2) de unde rezultă formula lui Bayes: P(A)PJB) P(B) O egalitate cu multe aplicaţii e următoarea; P(A)=P(EJ P^(.A)+P(E2)PE(^ (A)+-+P(EJPe^ (A), dacă (Ev EJ e o desfacere a lui E. Dacă Ar e evenimentul contrar Iui A, atunci P(B)=* ~P(Af)B)=P(A'f)B), de unde rezultă: P ____________WŞ)__________ B■ ; P(Af]B)+P(A'OB) ' In cazul a două evenimente A şi B, din cîmpul de eveni mente E, dacă Pa(B)=P(B), oricare ar fi realizarea lui A, probabilitatea ca evenimentul B să se producă nu depinde de A ; evenimentul B e deci independent de A. Din (2) rezultă că şi Pg(A)= =P(A), adică şi evenimentul A e independent deB. în acest caz, evenimentele A şi B sînt independente. Din definiţia probabilităţii condiţionate (1) rezultă că: (3) P(AC\B)=P(A)P(B). Relaţia (3) e mai generală decît relaţiile PA(B)—P{B) şi Pb(A)=P(A), deoarece ea poate avea loc şi pentru P(A)— —P(B)=0. Prin definiţie, evenimentele A şi B sînt independente, dacă (3) are loc. în cazul mai multor evenimente Av A2, ••*, Af, r > 2, prin definiţie, evenimentele considerate sînt independente dacă pentru orice subşir 1 ^ ^ < i2 < ••• < i^ are loc relaţia: n■■■W )=P(A; )P(A. )-P(A ), l 2 lq *i 2 q unde evenimentul A. f)A. f)-"f\A. e intersecţiunea eveni-*1 h lq mentelor A.^il—'i, 2, ••\q), formată din evenimentele elementare comune Iui A. (Z=1, 2, ••*, q). ^ / i Desfaceri le D±, D2, , Ds, unde D.— \E*, Er. j,i— 1, 2, *•*,5), dintr-un şir de desfaceri ale lui£\ sînt independente Probabilitate 311 Probabilitate dacă pentru orice şir qv q2, —, q{ ('\)= a! (n — a) P«f- 0 ■ Schema de mai sus poate fi generalizată: fie o urnă U cu dţ bile de culoarea Cj . / = 1, 2, ••*, k, iar ----1-a^—m. Se cere să se determine probabilitatea evenimentului a(<*i» <*2* *•*» &k) ca, după n extracţii succesive, punînd după fiecare extracţie bila înapoi în urnă, să se obţină ax bile de culoare cv a2 bile de culoare c2, ••*, bile de culoare oc1+oc2H----}-o^=w, O^oLj^n, l— 1, 2, k. Se obţine urmă- toarea formulă: (6) P(A (ai> -• a&>) = —-----------r Pai Pa2 - Plk y } K ' ax! a2!—c^l rk ’ în care pj (1= 1, 2, k) e probabilitatea de a extrage din urnă o bilă de culoarea Cy ■ = p. (r+sjn r+s Evident că P(A/)—1—p=q, unde A' e evenimentul contrar I ui A şi consistă în obţinerea unei bile negre în extracţia de rang j. Dacă Aî2... Un cu bile albe şi negre, de compoziţie variabilă. Din fiecare urnă se extrage o bilă; se cere probabilitatea de a extrage a bile albe şi n — a bile negre. Pentru acer-stase folo-seşte produsul (pj+q^ (p2t+q2) — (p„t+q„), undep. (i=1, 2, •**, n) e probabilitatea de a extrage o bilă albă din urna U., Pj-\-/1+^/ss,,,+^/r^ * unde />£=P(^),£ = 1, 2, ••’, m. Prin intermediul variabilei aleatorii x=f(e) se realizează, deci, un cîmp nou de probabilitate {A, Ii}, ale cărui evenimente elementare sînt ak şi Jl(a^)=7i^, & = 1, 2 Fiecărei desfaceri a lui E i se poate pune în corespondenţă o variabilă aleatorie care înlocuieşte evenimentele cu numere reale. Aceasta permite să se afirme unele proprietăţi şi relaţii referitor la evenimente cu ajutorul relaţiilor numerice. De exemplu, independenţa a două desfaceri se exprimă prin independenţa variabilelor aleatorii corespunzătoare# şi y, şi anume în modul următor: P(a1^x1, se obţin momentele de ordinul r ale lui x: /» +00 (8) mr = Mr{X)=\ ardF(a)-, J -oo dacă g=j x\r, se obţin momentele absolute de ordinul r ale lui x: (9) ___ /•+« = Mr{x)=\ J —a \a\r&F{a). Integralele considerate sînt integrale Stieltjes. Dacă variabila aleatorie x admite o densitate de repartiţie p(a), (7), (8), (9) devin, respectiv, /*+ oo /* +co g(a)p(a)da, Mr(x) — J arp(a)da, ____ /»+oo Mr(x)=>\ \ a |r[3(a)da; J -00 aceste integrale sînt integrale Riemann obişnuite, Momentul de ordinul întîi al lui x, dacă există, se numeşte valoarea medie a lui x sau speranţa matematică a lui x (termen din ce în ce mai rar folosit); în notaţia Mv indicele 1 se suprimă. Momentul M[(x' — m') (x* — m*)], dacă există, se numeşte covarianţa variabilelor aleatorii xf şi x", iar raportul Ml(x' — m') (x”— m")] (10) V M2 (x' — m') M2{x" — m") se numeşte coeficient de corelaţie. Două variabile aleatorii sînt necorelate, dacă corelaţia lor e nulă. Valoarea medie a unei sume de variabile aleatorii e suma valorilor medii corespunzătoare. Valoarea medie a unui produs de variabile aleatorii e egal cu produsul valorilor medii corespunzătoare, dacă variabilele aleatorii sînt independente sau necorelate. De asemenea, au loc relaţiile: Mr(ax)=arM(x) (r> 1); ~Mr(ax) = \a\rMr(x) (r> 1). în cazul particular al unui cîmp de probabilitate finit {E, p) , E—(ev e2, ••*, e ), o variabilă aleatorie x—f(e) care ia s valori av a2, (7), (8), (9) devin: /=1 /=1 j=1 Se numeşte dispersiune sau v a r i a n ţ ă D(x) a unei varia-bile aleatorii x=f(Z,) momentul de ordinul al'doilea, dacă există, al variabilei abatere (adică al variabi lei x—M(x)) sau centrate şi există relaţiile: D(x)=M2 [(x-M1(x)yj=M[(x-M1 (*))2]=M2 (x)-[M(x)J. D—\l(x)=\x se numeşte abatere medie pătratică sau abatere standard. Dispersiunea unei sume de variabile aleatorii independente e egală cu suma dispersiunilor variabilelor aleatorii corespunzătoare. Variabila aleatorie #=/(£) fiind dată, se numeşte variabilă redusa, standardizată sau normată, noua variabilă aleatorie y=——— , m—M(x). Evident M(y)=0 şi D(y)=1. Momentele variabilei abatere, \Lr (r= 1,2, numesc momente centrate. Numerele *) se Yi= ^4 o Ya=Jr—3 v-l se numesc, respectiv, coeficienţii sau indicii de asimetrie şi de exces ai repartiţiei considerate. Dacă x e o variabilă aleatorie şi dacă M2(x) există, atunci P(|# — m|*a /=1 rj D— M [(fn — p)2] = J- Dacă pi=p2^"'~pn * formulele (11) şi (12) devin: m(») =M (xto)=n?' Deci pentru urna lui Bernoulli: MUJ = P. DVn) = ^. Legea numerelor mari. Inegalitatea lui Cebîşev dă pentru urna lui Bernoulli: wX2 pq ' n\2 Rezultă de aici că probabilitatea ca frecvenţa să depăşească valoarea sa medie p cu X tinde către 0 cînd n tinde către infinit, oricît de mic ar fi X. Urmează de aici că probabilitatea e limita frecvenţei, însă într-o convergenţă specială — convergenţa în probabilitate. Această teoremă, cunoscută sub numele de legea numerelor mari, dă o justificare teoretică a aplicaţiilor practice din teoria probabilităţilor, îngăduind să se ia drept probabilităţi valori cari în general sînt frecvenţe. Se numeşte funcţiune caracteristica a unei variabile aleatorii valoarea medie a variabilei aleatorii eitx (unde i=}/— i), unde t e un număr real, adică: ,-+00 /(0=M( e"*)=V e d F(a). J —00 care există totdeauna. în cazul unui cîmp finit, f(t) se reduce la: J=1 'V Rezultă: /(0)=1 ; I dac a y=axJrb, atunci funcţiu- nea caracteristică a lui y e f(al)elht\ funcţiunea caracteristică a unei sume de variabile aleatorii independente e egală cu produsul funcţiunilor caracteristice ale factori lor; funcţiunea caracteristică corespunzătoare variabilei reduse z=-—— e mit /1_\ ^ e ** /v^' între momentele M şi funcţiunea caracteristică/(*), există relaţia: f^(0) = ikMk{x), dacă x admite n momente. Dacă Mn(x) există, f(t) poate fi dezvoltată în serie Mac-Laurin pentru valori mici ale lui t şi n M ■ /(<)-■ l+£^f (*/+»(<"): /=1 în mod analog, se poate obţine următoarea dezvoltare pentru log /(<): log/«=i4fWy+*K*”) y-iJ' Coeficienţii y.. se numesc semiinvarianţii repartiţiei considerate. Repartiţii mai importante sînt: Repartiţia b i n o m i a I â. Această repartiţie e legată de schema lui Bernoulli, Folosind notaţiile introduse la aplicaţiile la schema lui Bernoulli, fie Pff(a)=P(x^=a)— = C*p*q*-«. O variabilă aleatorie x urmează repartiţia lui Bernoulli sau binomială, dacă P (^=a)=(a) = C“ pa’oo, repartiţia binomială tinde către repartiţia normală, convergenţa putînd fi uneori lentă, cînd p e mic. în acest caz e necesar să se folosească o formulă de aproximaţie, diferită de cea normală. Fie np=a, unde a e un număr finit. Atunci: Pn (a) = pV_a= n (n~~ 1)“*(w — a+ 0 na a! 1 — deci P (a)- e~a. Aceasta e repartiţia lui Poisson. O varia- bilă aleatorie x urmează repartiţia lui Poisson, dacă P(x=ol)~ aa —_ e~a (a=0, 1, 2, * * *) > unc(e a e parametrul repartiţiei. Probabilitate 314 Probabilitate Funcţiunea ei de repartiţie şi funcţiunea caracteristică sînt, respectiv; F(a)~ /«= n I jbssi r. j -a pita pa ,pţt a(«)=—L C e ~2dş_ O problemă importantă e aceea în care, fiinj dat un şir de variabile aleatorii independente xv x2, ***, Xn% — = secer condiţiile ca repartiţia variabilei normate cores- ^N0* 7 ;=1 punzătoare lui#^ să tindă pentru n->oo către o lege normală. Cînd acest lucru se întîmplă, se spune că şirul xv x2, **\ %n*'" se supune teoremei limita centrale. Conform unei teoreme a lui Lindeberg, dacă xv ”',xn, ••• e un şir de variabile aleatorii independente, astfel încît mj—M(Xj) şi \j?j = D(xj), j— 1, n n 2, ••• . există şi w(B)= my, (xj. Dacă /=1 1 n C — V I (a~~m.)%dFj(a)~0 pentru orice t>C «-*» Jla|>Ta^ im -T-V \ (& — mj)Z&Fj(a)—0 pentru orice t>0, unde F -(a)=1, 2, e repartiţia lui x, 2, »**, atunci: J j 0 H8 lim * (a)=®(«)=-L (' «“Td5. «-*•" V J _OT unde (a) e repartiţia variabilei normate - x(«r,nM «*(.) Repartiţia /2. Fie 5 variabile independente normale (0, c) xv x2, *•*, ^ şi y?—x\-\-x\-\-j~x^. Densitatea lui X2 e: 1 -râ îVr(i) unde T(a) — f 5a”V?d5 Jo a>0 şi repartiţia şi funcţiunea caracteristică, respectiv: — i 52 e 2°!dt (1-2o2i/) 2 . Jo "(î) Parametrul 5 se numeşte numărul gradelor de //bertate. Momentele lui x2 sînt JV/r(z'2)=s(s+2)-(5+2»'-2)02'' r=1, 2,-; în particular, Af(x2)=saa, D(Xa)=c2\/2l. Semiinvarianţi sînt ’ xr=2r-1(»'-1)! sa2r, r = 1, 2,-. Dacă #!, x2, •••,xf sînt variabile aleatorii independente, toate urmînd repartiţia %2. respectiv de parametri nv n2, •••, r atunci variabila aleatorie y= ^ ^ a e tot o repartiţie x2 r 1 parametru ^ y=i Această repartiţie are foarte muite aplicaţii în statistica matematică, în special în studiul verificării ipotezelor statistice, Probabilitate 315 Probabilitate Sisteme de două variabile aleatorii. Fiind date două variabile aleatorii x şi y, funcţiunea de repartiţie a cuplului (x, y) se defineşte prin relaţia: F(a, b)~P (x0 şi f C p(a,b)dadb=s 1. v “=00 J —00 Pentru repartiţiile marginale se poate scrie: ra /*+ oo (14) Ft (a)= I px(u)du, unde p1(a)= j p(a,b)db, J —CO j —00 r+°° (15) F2 (6)= p2(v)dv. unde p2(&)= l p(a,b)da, J —00 j —oo Condiţia necesară şi suficientă ca variabilele aleatorii să fie independente e ca p(a, b)=p1(a) p2(b). Prin valoare medie a unei funcţiuni g(x, y) se înţelege integrala: M(g)= f g(x, y) dF(x, y), J Rs dacă există; în cazul existenţei unei densităţi, Jr +CO *+00 g(a, b) dF(a, b)= 1 \ g (a, b)p(a. b) dadb, K.3 j —00 J —co întregul plan al varial )mente ale repartiţiei 1 it=SR/bAdF(a'b) Cele mai uzuale sînt e centrate sînt: f „ («~™i9YXb-mu)kdF(a, 6). v K* unde R2 e întregul plan al variabilelor (x, y). Prin momente ale repartiţiei F(a, b) se înţeleg integralele: i, k = 0, 1, 2, —, dacă există. Cele mai uzuale sînt m10=M(x); m01—M(y). Momentele centrate sînt: Cele mai uzuale sînt: ^=1)^)=^, ^o2==I)0')==^i» iar nu e altceva decît covarianţa lui x şi y> Matricea — || ^20 ^11 jj II ^11 (^02 li e de rang O, daca şi numai dacă repartiţia e concentrată într-un singur punct; e de rang 1, dacă şi numai dacă repartiţia e pe o dreaptă; e de rang 2, dacă şi numai dacă nu există o dreaptă care să conţină întreaga repartiţie, adică e o repartiţie bidimensională propriu-zisă. Se vede că determinantul M— l*îi>0' dacă rangul lui Mei. Funcţiunea caracteristică a unei repartiţii F(a, b) se defineşte prin reiaţi a: f{t, u)=M(ei(lx+uy))= f ^ai+h) dF(a, b). J Ra Variabilele aleatorii x şi y sînt independente, dacă şi numai dacă unde 9 şi t{> sînt, respectiv, funcţiunile caracteristice ale lui x şi y. Valori medii condiţionate şi curbe de regresiune. Dacă repartiţia F(a, b) admite densitatea p(a, b), atunci densitatea de repartiţie a lui y condiţionată de x=Ş e „p(lb) 5 pi A) unde px(«) e dat de (14), în mod analog, p(a.n) P2 CA) unde p2(6) e dat de (15). Valoarea medie a lui y condiţionată de #=$ e: /*+ 00 j bp(ţ,b)db M(y\x^Q^m2{ţ)=- ~°° şi, în mod analog, M(x | y=7]) — r+co | P tt.b)db —CO 11 /• +00 J —o ap (a, rj)da p(a, 7)) da Funcţiunea 5=wx(75) e curba de regresiune a lui x în raport cu y; în mod analog se obţine curba de regresiune r)=m2(ţ) a lui y în raport cu x. Dacă una dintre aceste funcţiuni e lineară, regresiunea se numeşte lineară. Funcţiunea l(x)=m2(x) face minimă integrala: r +co /»+oo M[(y—l(x)f ] = (b -1 {a)f p (a, b) da db. J —00 J — co Elipsa de concentrare a unei repartiţii bidimensionale cu condiţia r23= 1, unde r e dat de (10), are ca ecuaţie raportată la axele cari trec prin punctul (m10, m01) 1 -r‘ Repartiţia normală n-d i m e n s i o n a I ă 1). O variabilă aleatorie vectorială«-dimensională^=(^lf x2, ) are o densitate de repartiţie normală, dacă __ 1 n (Ij—mjY y* V» \ 1 2 O (16) j--------« /=1 * , 2 (Iii) <7xo2-c Probabilitate, densitate de ~ 316 Probabilitate termodinamică iar funcţiunea de repartiţie $(«!, a2, an)= rax ra2 ran = f j - j P(51.?,.-.yd51d5,.-.d5a J — 00»/ —00 J —co Se verifica imediat că M(xj)—mj, D(xj)=gJ> j—\, 2, , n. De asemenea, funcţiunea caracteristică corespunzătoare e: ( n \ , ‘ I .2“/) I-jSa};} f(h'h''"’tn)=e Forma generală a unei densităţi normale «-dimensionale e: n - S “jk&j-afi \ n- Lanţul Markov e £=1 constant, dacă aceste probabilităţi de trecere nu depind de n. Dacă P^e probabilitatea ca după n experienţe succesive să se treacă de la evenimentul (starea) E. la evenimentul E^% are loc relaţia: pfk-pjh' /=1 pentru un lanţ Markov constant, p^ fiind probabilităţile de trecere. Pentru probabilităţile P^ are loc relaţia Chapman-Kolmogorov: P%+m)= t p,7)p;(f ■ / = 1 În condiţii suficient de generale, de exemplu dacă nici o probabilitate nu e nulă, are loc următorul fenomen ergodic: Vmp?^pk i. A-1. 2 «->00 ceea ce înseamnă că, după un număr foarte mare de experienţe, probabilitatea de a obţine un eveniment Eoricare ar fi ky nu depinde de evenimentul iniţial E.. Un exemplu foarte cunoscut de lanţ Markov e trecerea unei particule a unei suspensii, în mişcare brownianâ într-un fluid, dintr-o poziţie în alta. Noţiunea de lanţ Markov a fost generalizată de O. Onicescu şi Gh. Mihoc, cari au introdus noţiunea de lanţ cu legături complete. Acesta e un şir de variabile dependente xltm”',x , în care probabilitatea ca variabila x să ia o anumită valoare depinde de valorile luate de cele k variabile precedente *n-k •’ cum Pr°babi!ităţile ca aceste variabile să ia valorile respective, dar nu depinde de valorile şi de probabilităţile corespunzătoare ale variabilelor 1. densitate de C/c. pr.: Limita către care tinde raportul dintre probabilitatea ca o variabilăsă ia valori cuprinse într-un interval şi dintre măsura intervalului respectiv, în cazul unor probabilităţi continue. V. sub Probabilitate. 2. Probabilitate de stare. Fiz. V. Probabilitate termodinamică. 3. Probabilitate termodinamica. Fiz.: Numărul de stări microscopice (compiexiuni) corespunzătoare unei stări macro-scopice. Conform Mecanicii statistice (v.) şi Termodinamicii statistice (v.), o anumită stare macroscopică e real izată, la scară microscopică, prin parcurgerea de către sistem a unui întreg ansamblu de stări microscopice, cari se deosebesc între ele (clasic) prin poziţiile şi vitezele particulelor di dimensiuni atomice, constitutive, şi au ca trăsătură comună apartenenţa la o aceeaşi stare macroscopică. Dacă această stare macroscopică e caracterizată prin valorile energiei şi volumului sistemului (ceea ce are loc pentru un sistem izolat), diferitele stări microscopice corespunzătoare sînt echiprobabile şi probabilitatea termodinamică (>1) e invers proporţională cu probabilitatea matematică. (<1) de realizare Probant in â 317 Probi a stării macroscopice. în acest caz, entropia sistemului are valoarea S=k. In N (Planck), unde & = 1,38-10~16 erg-grad-1 e constanta lui Boltzmann, iar iST e numărul de stări microscopice corespunzătoare stării macroscopice considerate. Pentru sistemele macroscopice, această relaţie îşi păstrează valabilitatea, cu o aproximaţie foarte bună, şi pentru stările (macroscopice) caracterizate în alt fel decît prin volum şi energie date (de ex., prin volum şi temperatură date). 1. Probantinâ. Farm.: Bromură de p-diisopropil-aminoe-til-9-xanten-carboxilat-metil. Se întrebuinţează, în Medicină, ca agent parasimpatolitic în doze de 15---30 mg oral, intra-muscular sau intravenos. Produce o scădere a mobilităţii şi a secreţiei gastrice, fiind indicat în tratamentul ulcerului gastric şi în anumite gastrite. Sin. Pro-Banthin; Neo-Metantyl; Pro-panthelin bromid. 2. Probar, pl. probare. 1. Poligr.: Album cu modele de litere, ornamente, linii, etc., pe cari le posedă o întreprindere poligrafică şi le poate folosi la executarea lucrărilor comandate. 3. /%/ de litere. Poligr.: Probar cuprinzînd toate felurile (familii, subfamilii, caractere, etc.) de litere şi de cifre pe cari le poate folosi o întreprindere poligrafică la culegerea diverselor lucrări. Fiecare familie, subfamiiie sau model de literă cuprinde o pagină sau mai multe cu rînduri de text, din literele respective, aranjate în general pe mărime (corp) şi caractere (drepte, cursive, aldine). în dreptul corpului şi al caracterului se găseşte menţionat, de obicei, şi numărul de garnituri, în cazul literelor culese la maşină (linotip, monotip, etc.), sau de case, pentru litere cari se culeg manual. Probar cu litere de monotip Experienţa a demonstrat că introducerea şi extinderea procedeelor avansate de muncă contribuie Corp 8 direct la creşterea productivităţii muncii, la redu- drepte cerea preţului de cost al produselor... Experienţa a demonstrat că introducerea şi extinderea procedeelor avansate de muncă contribuie direct la ere- Corp 8 şterea productivităţii muncii, la reducerea preţului de cursive cost al produselor... Experienţa a demonstrat că Introducerea şi extinderea procedeelor avansate de muncă contribuie direct Corp 8 la creşterea productivităţii muncii, la reducerea preţu- aldine lui de cost al produselor... Experienţa a demonstrat că introducerea şi extinderea procedeelor avansate &QCorp^0 muncă contribuie direct la creşterea pro- d°gpte ductivităţii muncii, la reducerea preţului de cost al produselor... Experienţa a demonstrat că introducerea şi extinderea procedeelor avansate de muncă Corp 10 contribuie direct la creşterea productivităţii cursive muncii, la reducerea preţului de cost al produselor. Experienţa a demonstrat că introducerea şi extinderea procedeelor avansate de mun~Corp 10 că contjifcuie direct la creşterea producti- 0|dine vităţii muncii, la reducerea preţului de eost al produselor... 4. Probar. 2. Poligr.: Album de imprimate, mai ales lucrări de accidenţă, executate într-o tipografie. 5. Probar de cerneluri. Poligr.: Catalog cuprinzînd un număr de foi cu tipare (fonte pline sau desene în semitonuri, avînd treceri continue de la umbră la lumină) cari indică culoarea, nuanţa şi aspectul (luciu, mat, etc.) al unei cerneli de tipar. Pe lîngă tiparul respectiv, numirea cernelii şi numărul de cod (număr care indica, în general, natura cernelii, procedeul de tipar Ia carese foloseşte, suportul principal pentru care e destinată, etc.), foaia respectivă cuprinde, uneori, şi un tablou cu caracteristicile principale ale cernelii întrebuinţate. Probarele de cerneluri se alcătuiesc, fie de fabrica producătoare de cerneluri, fie de întreprinderea poligrafică (pentru cernelurile folosite în mod curent în întreprindere), şi anume pe categorii de cerneluri (tipo, offset, tipar adînc, flexografic, etc.) sau, în general, pentru toate categoriile de cerneluri fabricate sau folosite. 6. Proba, pl. probe. 1. Tehn.: încercare referitoare la comportarea în serviciu a unui sistem tehnic, care poate fi o maşină, un aparat, un vehicul, o instalaţie, etc. După scopul în care se efectuează, se deosebesc: probă de parcurs, probă de remorcare, probă de frînă, probă de presiune, probă de etanşeitate, probă de coloană, probă de circulaţie, probă de ocupare, etc. După felul sistemului tehnic la care se efectuează proba, se deosebesc: proba automotorului, proba autovehiculului, proba avionului, proba căldării de abur, proba locomotivei, proba maşinii cu abur, proba maşinii electrice, proba maşinii-unelte, proba motorului cu ardere internă, proba podurilor rulante, proba pompelor centrifuge, proba transformatoarelor electrice, proba turbinelor cu abur, proba turbinelor cu gaz, proba turbinelor hidraulice, etc. Proba de parcurs e controlul comportării unui vehicul în timpul mersului. Proba de parcurs se efectuează pe o anumită distanţă prescrisă, după felul vehiculului, fiind supuse la probă atît vehiculele nou construite, cît şi cele ieşite din reparaţie generală şi din revizie. Proba de remorcare e controlul comportării în serviciu a vehiculelor motoare câri remorchează greutăţi (locomotive, remorchere, etc.). Proba se efectuează pe anumite distanţe şi cu greutăţile de remorcat prescrise prin tabele de încărcare. P r o ba d e f r î n â, la vehicule feroviare, e verificarea funcţionării frînelor unei garnituri de tren, efectuată înainte de pornirea în parcurs. La trenurile echipate cu frînă continuă automată (v. sub Frînă de cale ferată) se efectuează proba mare (verificarea tuturor frînelor din tren), cînd se schimbă locomotiva, şi proba mica (verificarea frînei ultimului vagon), cînd se ataşează un vagon la tren. Proba de dilataţie e verificarea etanşeităţii la cald a unei instalaţii de încălzire centrală, efectuată la temperatura maximă, respectiv (a presiunea maximă, admisă în instalaţie. Proba de presiune e încercarea de determinare a rezistenţei la presiune a căldărilor de abur, a recipientelor sub presiune, a instalaţiilor de încălzire, a conductelor sub presiune, etc. Se deosebesc: proba la cald şi proba la rece, ultima fiind numită şi probă hidraulică. Felul probei, presiunea şi durata de încercare diferă după felul sistemului tehnic supus încercării. De exemplu, la căldările de abur se face întîi o probă de presiune la rece, la presiunea timbrului căldării majorată cu 50% sau cu 5 at, după cum timbrul nu depăşeşte 10 at sau depăşeşte 10 at; apoi se face o probă la cald, la presiunea timbrului. Proba hidraulică e proba de presiune la rece. V. sub Probă de presiune. Proba de etanşeitate e încercarea de determinare a etanşeităţii unei căldări de abur, a unui recipient sub presiune,-a-unui rezervor de fluid, a unei instalaţii de încălzire, Probi 318 Probi a conductelor, etc. Sistemul tehnic care e supus la proba de etanşeitate se pune în condiţiile de serviciu (se umple cu fluid la presiunea de regim), pe o durată de timp anumită. Se verifică părţile neetanşe şi se determină cantitatea de fluid pierdută. Proba de coloana, la sondele exploatărilor de hidrocarburi (ţiţei şi gaze), e controlul etanşeităţii, în spatele unei coloane cimentate, prin supunerea acesteia la presiune sau prin golirea ei. Prima constituie proba de rezistenţă la presiune interioară, iar cea de a doua, proba la presiune exterioară. Proba de circulaţie e verificarea circulaţiei agentului încălzitor într-o instalaţie de încălzire centrală. Verificarea depinde de natura agentului folosit în instalaţie, care poate fi apă caldă, abur, etc. La încălzi rea cu apa, verificarea se face prin ridicarea temperaturii apei din căldarea de calorifer la 45° şi controlul corpurilor de încălzire, pentru a constata dacă toate acestea se încălzesc simultan şi uniform. Defecţiunile în circulaţie constatate se înlătură prin reglarea robinetelor cu dublu reglaj ale corpurilor de încălzire. La încălzirea cu abur, verificarea se face prin realizarea, în instalaţie, a unei presiuni mai mici decît cea de regim şi prin controlul corpurilor de încălzire, pentru a constata: dacă aerul se evacuează normal din acestea, dacă condensatul se scurge în căldarea de încălzire centrală, dacă nu există locuri în cari intră abur în conducta de condensat. Defecţiunile . se înlătură prin reglarea robinetelor de intrare în radiatoare şi a pieselor de reglare de la ieşirea din e’e. Proba de ocupare, în telefonie, e operaţia efectuată pentru a constata dacă anumite mijloace (de ex.: o linie de abonat, un trunchi, etc.) sînt sau nu sînt disponibi Ie, pentru a putea fi folosite. La centrale telefonice manuale, proba de ocupare e operaţia pe care o efectuează operatoarea pentru a se asigura că abonatul chemat e liber, pentru a putea fi pus în legătură cu abonatul chemător. Proba de ocupare se face prin operaţii simple (de ex. prin contactul fişei operatoarei cu jack-ul abonatului chemat), în cari se urmăreşte (cînd abonatul chemat e ocupat), fie producerea unei pocnituri în receptorul operatoarei (sub acţiunea unui curent produs de o sursă de curent), fie obţinerea unui ton de ocupat, pe care-l poate auzi atît operatoarea, cît şi abonatul chemător. Sin. Test. Exemple: Proba automotorului se efectuează pentru determinarea forţei de tracţiune şi a vitezei de mers, cum şi a bilanţului termic şi a randamentului motorului acestuia. La probă se stabileşte variaţia forţei de tracţiune în funcţiune de viteza de mers, ţinînd seamă de influenţa transmisiunii, care poate fi mecanică, hidraulică sau electrică; de asemenea, se stabileşte curba de variaţie în raport cu rampele, şi anume F=/(S). V. şî sub Proba locomotivei. Proba autovehiculului se efectuează pentru a i se determina caracteristicile şi condiţii le de funcţionare, înainte de a intra în serviciu (în stare nouă sau după o reparaţie) şi, eventual, în timpul cînd se găseşte în uz. La un autovehicul, care poate fi automobil, tractor sau motocicletă, probele se referă de obicei la viteza maximă, acceleraţia de demarare, efectul de frînare, rezistenţele la mers, aderenţa şi declivitatea căii, consumul de combustibil, stabilitatea pe cale, suspensiunea, etc. Viteza maximă se determină prin măsurarea distanţei parcurse de vehicul, în palier şi în aliniament, şi a timpului necesar pentru parcurgerea acesteia. Dacă viteza se determină cu un indicator de viteză, presiunea şi starea anvelopelor de la roţile motoare trebuie să fie cele prescrise. Proba se face pe o distanţă de cel puţin 1000 m; pentru a înlătura influenţa vîn- tului şi a micilor declivităţi ale traseului, proba se face în cele două sensuri şi se calculează media rezultatelor obţinute. La un a u t o m o b i I, viteza maximă posibilă de rulare, pe o cale cu o anumită declivitate d, se determină trasînd atît curbele de utilizare C1"-Cn corespunzătoare, cît şi curba Pu=f(V) a puterii la arborele motorului şi curba a puteri i la janta roţi i motoare (v. fig. /). Curbele de uti I izare se obţin prin reprezentarea grafică a puterii rezistente totale Pr= 3,6-75 (R~Ri^ pentru diferite declivităţi d, ştiind căi?(kgf) şi R. sînt rezistenţa la mers totală şi rezistenţa inerţială, iar puterea la jantă e p/=wranda- mentul total r\m al mecanismelor vehiculului variind cu raportul de demultiplica-re k din schimbătorul de viteză şi cu sarcina vehiculului; curba PH*=î(y) se obţi- ne din curba Pu~ —f(n) ridicată la bancul de probă,n fiind turaţia motorului, şi se ţine seamă că viteza de rulare V are valori limită pentru diferite trepte /. Curbele de utilizare ale unui automobil. P) puterea; Pu) curba puterii la arborele motorului; Pp curba puterii la janta; Q ••• Cs) curbe de utilizare, corespunzătoare deci ivi taţi lor di—— 2%, ^8=0, d%—2%, */4=4% şi d5 — 6%; n) turaţia motorului; V) viteza de rulare a vehiculului. de demultiplicare viteză. Viteza maximă de rulare V. ale schimbătorului de max, pentru o declivitate considerată, corespunde unui punct de utilizare a vehiculului* care se găseşte la întretăierea curbei de utilizare respective cu curba puterii la jantă. La o motocicletă, viteza maximă posibilăse obţine analog, tresînd atît curba puterii rezistente totale în palier Pr=GVI270+ +CS72/56 000 pentru acceleraţie nulă şi la nivelul mării (den-* sitatea aerului p=1/8), unde C e coeficientul aerodinamic şi S e suprafaţa transversală maximă a vehiculului cu motociclist, cît şi curba puterii Pj la jantă (v. fig. II), ştiind că P- = OP 12 10 / -i - ■n- V- m- 7^ -Ej / 4, V Y- y /- J * n /. -f / V u 2 -4 n t. 3 y- VL -4 -H -h r,_ 20 40 60 80 100 km/h Curbele de utilizare ale unei motociclete. IV) curbele puterii la arborele motorului =W Curba pu—f (&0se obţi-ne din curba Pu— —f(n) ridicată la bancul de proba, legătura dintre turaţia motorului n (rot/min) şi viteza motocicletei V fiind I • Pu (curbele superioare) şi ale puterii la jantă Pj (curbele inferioare, pentru patru trepte de demultiplicare); Pp) curba puterii rezistente totale în palier; Pr) curba puterii rezistente la rulare; Pj) rezerva de putere. (km/h) Profcâ 310 Probâ unde h e raportul total de demultipiicare (dintre motor şi roata motoare) şi e raza dinamică a pneuiui la viteza respectivă, care e mai mică decît raza pneuiui în stare neîncăr-catâ; micşorarea razei pneuiui se datoreşte deformării lui sub sarcină statică şi sub acţiunea forţei centrifuge, cum şi alunecării virtuale între periferia pneuiui şi jantă (din cauza elasticităţii cauciucului). Viteza maximă posibilă se obţine iă întretăierea curbelor puterii rezistente în palier cu curba puterii la jantă, iar viteza maximă admisibilă (în special în treptele de demultipiicare intermediare) corespunde turaţiei maxime permise motorului. V. şî Rezistenţă la mers, sub Rezistenţa autovehiculului. Acceleraţia de demarare se determină, fie ca valoare medie, facînd raportul dintre creşterea vitezei între două limite alese (de ex. de la 20 la 40 km/h) şi timpul corespunzător, fie din graficul vitezei, care e curba vitezei în funcţiune de timp ridicată prin încercări. De asemenea, acceleraţia se poate măsura cu un accelerometru. Trasarea graficului vitezei se obţine folosind o roată auxiliară, care e fixată de vehicul şi rulează pe cale, şi care prin intermediul unui arbore flexibil antrenează o bandă de hîrtie într-un aparat înregistrator-; un mecanism de ceasornic marchează timpul pe bandă şi astfel se poate determina viteza benzii într-un interval de timp, respectiv viteza vehiculului, iar curba acceleraţiei rezultă prin diferenţiere grafică (v. fig. III). La un autovehicul, cu sau fără remorcă, acceleraţia maximă wmax se determină din inegalitatea: (G+GA) (^+0,01 d+0.1 te;)<(Ga+XG^)[x sau r G» + ^G = 10 | —(X m/s2 km/h n(rot/min) ui. Curba acceleraţiei de demarare. a) curba acceleraţiei (în m/s2); V) curba vitezei (în km/h); n) turaţia (în rot/min). distanţa dintre reper şi pistol. Pistolul poate fi folosit şi pentru determinarea timpului de reflex al conducătorului vehiculului. Distanţa de frînare se poate măsura, cu aproximaţie, şi prin urmele pe cari roţile frînate le lasă pe şosea. Acceleraţia de frînare, numită şi dece-I e r a ţ i e, se determină fie ca raportul dintre descreşterea vitezei şi timpul aferent, fie din graficul vitezei sau cu un acceiero-metru. Pentru determinarea acceleraţiei ca valoare medie, se lasă vehiculul să treacă de la o viteză dată la alta mai mică, cu motorul decuplat, şi se citeşte timpul necesar. Acceleraţia medie e raportul dintre descreşterea vitezei şi timpul aferent. Influenţa vîntului sau a declivităţii căii se înlătură repetînd n (rot/min) V) curba vitezei (în km/h); n) turaţia (în rot/min). g+ga unde G şi GA sînt greutăţile vehiculului motor şi remorcii, Ga e greutatea aderentă a vehiculului motor, pt^0,5 e coeficientul de aderenţă, jzr«0,015 e coeficientul de rulare, ^ (în %) e declivitatea căii şi X< 0,5 eun coeficient de supraîncărcare care intervine în cazul semiremorcilor. Acceleraţia maximă e cea mai mare acceleraţie posibilă, fără ca roţile vehiculului să patineze. Din fig. / şi II se constată că la o viteză orecare V poate exista o rezervă de putere AP, care e diferenţa dintre puterea P. şi puterea rezistentă în palier (măsurată pe ordonata corespunzătoare vitezei V), necesară pentru a asigura demarajul sau reprizele. Acceleraţia posibilă, datorită acestei rezerve de putere, e 270 AP w—-------- - > u, 'i bGV unde 8 e un coeficient introdus pentru a ţine seamă de masele rotaţionale, cum sînt volantul motorului, ambreiajul sau roţile, cari la motociclete trebuie luate în consideraţie; acest coeficient are valoarea 8^1 la automobil, 8=14-0,1 h la motocicletele utilitare şi S=1,055-f0,025 k2 la motocicletele de competiţie (cu volant mai uşor şi jante de aliaj uşor). Efectul de frînare se determină prin distanţa parcursă de vehiculul frînat sau prin măsurarea acceleraţiei de frînare (v. fig. IV). Distanţa de frînare se poate determina folosind un pistol orientat vertical spre cale, care e comandat electric de pedală şi lansează un reper în momentul acţionării pedalei de frînă; cînd vehiculul se opreşte, se măsoară IV. Curba acceleraţiei la frînare (deceleraţie). încercarea în ambele sensuri ale °) curba acceleraţiei (în m/s2); traseului şi se ia media aritmetică a măsurărilor făcute. Pentru determinarea acceleraţiei din graficul vitezei, se foloseşte aceeaşi roată auxiliară ca la încercarea pentru acceleraţia de demarare. Acceleraţia de frînare depinde atît de starea frînelor şi a căii, cît şi de tipul frînelor, cari pot fi mecanice, hidraulice, pneumatice sau combinate, instalate numai la roţile din spate ale vehiculului sau la toate roţile acestuia. în ţara noastră, la o viteză de rulare de circa 60 km/h şi considerînd coeficientul de aderenţă [jC>0,5, se pot admite următoarele valori pentru acceleraţia de frînare (valorile mai mari fiind pentru frîne în stare bună): pînă la 7 m/s2, la autoturisme, şi pînă la 4,5 m/s2, ■ la autocamioane. Timpul util de frînare se calculează din acceleraţia de frînare, adăugînd timpul de prefrînare (adică suma dintre timpul de reflex şi timpul de angajare a frînării) de aproximativ 1 s, pentru a obţine timpul total de frînare. Aderenţa caii e caracterizată prin coeficientul de frecare de repaus dintre roata propulsoare a autovehiculului şi calea de rulare. Limita de aderenţă e cea mai mare valoare posibilă a aderenţei dintre roata propulsoare şi cale, care nu poate fi depăşită de forţa de propulsiune de la janta roţii, fără să se producă alunecarea roţii; această limită de aderenţă F se determină prin încercări cu vehiculul avînd încărcătura nominală, ştiind că F —ixG , a k a' unde [x e coeficientul de aderenţă, variabil cu felul şi cu starea căii, cu presiunea de umflare şi starea pneuiui, cum şi cu viteza de rulare. Pentru autovehicule cu pneuri în bună stare se folosesc coeficienţii indicaţi în tablou (v. tabloul), dar în Coeficientul de aderenţă (jl, în funcţiune de felul şi de starea căii Starea căii Feiul căii uscată umedă Şi curată umedă Ş» murdară îngheţată (cu polei) Pentru anvelope (la viteza jy. „ 60 km/h) Nisip 0,4 __ Drum de pămînt 0,45 __ 0,2 Şosea asfaltată, cu calupuri sau cu pavele de lemn 0,55 0,3 0,2 Şosea de macadam gudronata 0,55 0,4 0.3 Şosea cu pavele de piatră 0,6 0,4 0,3 0,2 Şosea betonată 0,65 0,5 0,3 Şosea de macadam 0,7 0,5 0,4 Pentru şenile Pămînt arabil j 0.8 I — I - ! Proba 320 ^robi calcule aproximative se poate admite (i.^0,5 kgf/tf. Mărirea aderenţei se obţine prin alegerea anvelopei cu un profil corespunzător (de ex. antiderapant), armarea cu lanţuri a roţii (de ex. pentru zăpadă), repartizarea pe roţile motoare a celei mai mari părţi din greutatea totală a vehiculului. Pentru autovehicule cu şenile, la cari presiunea şenilei pe sol nu depăşeşte 0.3---0.4 kgf/cm2, se admite coeficientul de aderenţă p.^0,1, dacă aceste vehicule circulă pe terenuri moi sau alunecoase. Declivitatea caii interesează, în special, la stabilirea rampei maxime de urcare, cum şi la stabilirea pantei sau a rampei maxime de imobilizare. Aceste decIivităţi maxime se determină prin încercări, vehiculul avînd încărcătura nominală. Rampa maximă de urcare, pe care un autovehicul — cu sau fără remorcă — poate să o urce fără avînt, se determină din inegalitatea: (G+Ga) (f/y+0,01 d) <(Ga+XG^,) [*, expresie în. care s-au neglijat rezistenţele aerodinamică şi inerţială, şi din care rezultă: = 100 V °+GA adică declivitatea maximă a rampei. Factorul X devine nul la remorci independente şi I vehicule fără remorci. Din fig. / şi // rezultă că, dacă există o rezervă de putere AP la o viteză oarecare V, aceasta permite urcarea unei rampe cu declivitatea 270 AP U,U1 (G~GA)V' Curba de utilizare tangentă la curba puterii la jantă indică rampa maximă care poate fi urcată de vehiculul respectiv. La motociclete, rampa maximă care poate fi urcată fără avînt se determină ţinînd seamă să nu se ajungă la o răsturnare pe spate prin cabraj, centrul de greutate fiind relativ sus şi spre spate. în poziţie înclinată, vectorul reprezentînd greutatea trebuie să fie încă în faţa punctului de sprijin al roţii din spate, contrabalansînd cuplul de cabraj şi dînd încă o apăsare pe roata din faţă, suficientă pentru a asigura dirijarea acesteia. Declivitatea maximă a unei pante sau a unei rampe pe care un autovehicul frînat poate fi imobilizat se determină cu relaţia 0,01 d(G+GA)^(Ga+\GA) şi rezultă g«+*ga d =100 —---------- max u G+Ga deoarece rezistenţele aerodinamică şi inerţială nu se iau în consideraţie, iar rezistenţa de rulare poate fi neglijată. Dacă autovehiculul e nefrînat şi la roţile lui propulsoare nu se exercită un cuplu motor, inegalitatea devine: (G+GA) (“” (iy-f-0,01 d)^0; deci panta sau rampa pe care autovehiculul poate sta în repaus va avea declivitatea maximă: d =100 ix , max rr » deoarece numai rezistenţa de rulare poate împiedica mişcarea vehiculului (de ex., pentru ^r=0,015, rezultă ^ =1,5%). Consumul de combustibil se determină prin măsurarea cantităţii de combustibil consumat pe o anumită distanţă, parcursă cu viteză şi rezistenţă de cale constante. Se exprimă, de obicei, în 1/100 km sau în m3/100km. Consumul astfel determinat e mai mic decît consumul obişnuit pentru aceeaşi distanţă, parcursă cu aceeaşi viteză medie. Stabilitatea autovehiculului se determină prin încercări în mers, supunînd vehiculul la mişcări giratorii (şerpuiri), derapări sau înclinări laterale. Se stabileşte viteza limită admisibilă pînă la care vehiculul are stabilitate, această viteză limită variind de-a lungul căii de rulare, de exemplu e mai mică în curbe sau în pante, unde şi-stabilitatea e mai mică. Pentru automobile se determină stabilitatea de direcţie, la derapare şi la răsturnare, iar pentru motociclete se determină stabilitatea de direcţie, la solicitări aerodinamice şi în curbă. V. şî sub Stabilitatea autovehiculului, şi Mişcările perturbatoare ale autovehiculului, sub Mişcare secundară. Proba avionului se efectuează pentru a i se determina caracteristicile aerodinamice şi de rezistenţă. Se deosebesc: probe de laborator, efectuate asupra unui model redus, şi probe statice, de vibraţie şi în zbor, efectuate asupra avionului însuşi. Probele de laborator se efectuează pentru a verifica şi completa caracteristici aerodinamice prevăzute de studii şi calcule, şi anume pentru a stabili reacţiunile aerodinamice asupra avionului (portanţa, rezistenţa la înaintare,' momentele aerodinamice, etc.j, în funcţiune de incidenţă, trasîndu-se polara respectivă. încercările se fac pe un model redus, căutîndu-se ca numărul Reynolds pentru model să fie cît mai apropiat de numărul Reynolds al avionului în mărime naturală (v. Reynolds, numărul lui ~), şi se efectuează fie mişcînd modelul într-un fluid considerat imobil, fie ţinînd modelul în repaus şi mişcînd aerul, această din urmă încercare efectuîndu-se în tunele aerodinamice şi fi ind cea mai frecventă. Mişcarea modelului se obţine cu cărucioare aerodinamice sau manejuri aerodinamice, pentru avioane, şi cu cărucioare hidrodinamice, pentru hidroavioane; în tunel, modelul e suspendat rigid sau printr-o serie de fire metalice, cari transmit forţele la o balanţă aerodinamică, pentru a măsura componentele orizontale şi verticale ale forţelor şi momentele rezultante. Probele statice se efectuează pentru a verifica, la sol, rezistenţa avionului sub acţiunea unor forţe cari s-ar exercita asupra lui în zbor, alegînd cazurile cele mai defavorabile. Aceste condiţii se stabilesc prin norme şi regulamente cu valabilitate pentru uzură, internă sau internaţională. încercarea se face aplicînd avionului răsturnat şi sprijinit de cricuri, încărcări cari redau (atît ca mărime, cît şi ca repartizare) încărcările cari rezultă din calculul pentru aparatul în zbor, afectate de un coeficient de încărcare statică. încărcările se realizează, de obicei, prin saci de nisip; după fiecare încărcare se slăbesc cricurile, notîndu-se deformaţii le şi eventualele ruperi. Probele de vibraţie se efectuează pentru a determina, la sol, caracteristicile de vibraţie ale diferitelor organe sau echipamente ale unui avion în zbor, datorite unor ,-condiţii critice, cînd se produc torsiuni şi încovoieri cari se amplifică şi provoacă vibraţii. Aceste vibraţii se pot reda la sol prin sisteme mecanice (de exemplu, pentru aparatele de bord, printr-un mic motor montat puţin excentric), hidraulice, etc. Probele în zbor se efectuează pentru controlul definitiv al previziunilor şi al realizărilor constructorului, determinîndu-se performanţele şi caracteristicile aerodinamice mai complexe. Ca performanţe se verifică: timpul de parcurgere a unei baze lineare în apropierea solului, timpul de urcare la diferite altitudini, vitezele ascensionale, vitezele la diverse înălţimi, etc. în ceea ce priveşte caracteristicile, se determină maniabilitatea (eficacitatea organelor de stabilitate longitudinală, laterală şi de cale, la diverse altitudini), stabilitatea cu comenzi libere (lăsînd avionul în seama lui însuşi, necomandat), comportarea la rulare pe sol şi uşurinţa de a părăsi solul, confortul posturilor de comandă şi de observaţie, vizibilitatea, manevrele acrobatice, etc.; rezultatele ^robâ 321 £rob! încercărilor în zbor se obţin atît prin citirea diferitelor aparate, cît şi din aprecierile pilotului şi, eventual, ale observatorului. Probele şi condiţiile de funcţionare sînt stabilite prin norme şi regulamente de încercări şi recepţie. Proba căldării de abur se efectuează pentru a se determina încărcarea grătarului, producţia de abur pe metru pătrat şi oră, cifra de vaporizare netă, randamentul termic, tirajul, analiza gazelor de ardere, fumivoritatea şi rezistenţa la presiune a căldării propriu-zise. — încârcorea grătarului, care e consumul de combustibil pe metru pătrat şi oră al grătarului, se determină notînd cantităţile de combustibil introduse, pe toată durata încercării şi împărţind aceste cantităţi la aria suprafeţei grătarului şi la durata încercării. — Producţia de abur (pe 1 m2h) a suprafeţei de încălzire se măsoară prin cantităţile de apă introduse pe oră, în timpul încercării, împărţite prin suprafaţa căldării în metri pătraţi. — Cifra de vaporizare neta (v.) se stabileşte efectuînd produsul dintre raportul cantităţii de abur produs prin cantitatea de combustibil consumat şi raportul entalpiei aburului produs prin entalpia aburului normal (639 kcal). Se foloseşte, de obicei, în locui randamentului.-— Randamentul termic, care e raportul dintre entalpia aburului produs şi căldura cedată de combustibilul întrebuinţat, se determină şti ind că: entalpia aburului produs e produsul dintre greutatea de apă (în kg) consumată la încercare şi entalpia unui kilogram de abur, care se citeşte din diagrama Mollier, dacă se cunosc presiunea şi titlul aburului umed, presiunea aburului saturat, presiunea şi temperatura aburului supraîncălzit; de asemenea, căldura cedată de combustibil e produsul dintre greutatea de combustibil consumat şi puterea iui calorică. De aceea, pe tot timpul încercării (6**-8 ore) şi la intervale de timp egale, se măsoară: cantitatea de apă consumată; presiunea, titlul şi temperatura aburului produs; greutăţile loturilor succesive de combustibil introdus şi puterea lor calorică inferioară. După efectuarea acestei încercări care se mai numeşte încercare de vaporizare, se poate trasa curba cantităţilor de combustibil în funcţiune de timp. — Tirajul se apreciază după presiunea măsurată în focar. — Anaiiza gazelor se efectuează asupra eşantioanelor de gaze prelevate înaintea clapei de la baza coşului (spre căldare), folosind un aparat Orsat. Prelevarea se face la intervale de timp egale şi se trasează curba analizei gazelor în funcţiune de timp.— Fumivoritatea (reducerea producţiei de fum) se apreciază după densitatea gazelor de ardere la gura coşului, prin comparaţie cu cele şase trepte de culori (metoda Ringelmann), şi se trasează curba fumivo-rităţii în funcţiune de timp. — Rezistenţa la presiune se determină prin două probe, dintre cari prima e o probă hidraulică la rece şi a doua e o probă la cald. Proba hidraulică la rece se efectuează la presiunea timbrului căldării majorată cu 50%, sau la presiunea timbrului majorată cu 5 at, după cum timbrul nu depăşeşte sau depăşeşte 10 at; preîncălzitorul şi supra-încălzitorul (de oţel sau de fontă turnată) se supun la o presiune de probă egală cu de trei ori timbrul căldării, dar fără ca presiunea de probă să depăşească cu 15 at timbrul căldării. Proba la cald, adică proba propriu-zisă a căldării, se efectuează la presiunea timbrului. Execuţia se consideră suficient de bună, cînd căldarea rezistă la presiunile ambelor probe la cari e supusă. Proba locomotivei se efectuează pentru a i se determina caracteristicile de funcţionare, cum şi pentru verificarea datelor constructive şi stabilirea datelor de exploatare (consum, tonaje de remorcat, timpi de mers, etc.). După felul caracteristicilor cari urmează să fie determinate, se efectuează de obicei următoarele încercări: încercări pe linie, cu trenuri în circulaţie obişnuită sau cu trenuri speciale; încercări pe linie ştiinţifice, cu trenuri experimentale sau cu convoaie de locomotive-frînă; încercări la bancul de probă; încercări cu machete de locomotive, în tuneluri aerodinamice; încercări cu diferite echipamente speciale ale vehiculului (echipament de frînă, echipament de încălzire); etc. —=■ încercările pe linie cu trenuri în circulaţie sau cu tre--nuri speciale (trenuri de diferite tonaje şi viteze) nu dau rezuh tate concludente pentru trasarea curbelor caracteristice, neputîndu-se realiza valori constante pentru puterea locomotivei. Ele servesc la compararea a două tipuri de locomotive, din punctul de vedere al consumului, şi la determinarea adap-taţiei unei serii de locomotive la remorcarea unui tren (dema-. rare, accelerare, supleţă, etc.). — încercările ştiinţifice se efectuează măsurînd forţa de tracţiune şi consumul în funcţiune de valori bine determinate ale unor parametri (viteză de circulaţie, grad de admisiune, respectiv intensitate de curent electric, etc.), cu eliminarea influenţei profilului longitudinal al liniei, aceste încercări fiind efectuate prin metoda trenurilor de experienţă sau prin metoda locomotivelor-frînă. în metoda trenului de experienţă, locomotiva de încercat remorchează, pe o secţiune de remor-care determinată, un tren de compunere standardizată; încercarea-se efectuează pentru diferite trepte de vileze şi de solicitare a căldării, respectiv ale motorului, pentru a se obţine variaţia forţei de tracţiune în funcţiune de aceste date. în metoda iocomotivelor-frînă, folosită pe o scară foarte mare, convoiul de vagoane e înlocuit prin 1---3 locomotive-frînă (cu frînare prin contrapresiune sau prin contraabur, cu injecţie de apă în cilindri). încerca rea la bancul de probă (v.) e o metodă care dă rezultate concludente, dar diferite de cele obţinute pe linie, regimul de serviciu al locomotivei fiind diferit (de ex.: rezistenţa vîntuIui., răcirea pereţilor cilindrilor la locomotivele cu abur, etc.); totuşi, permite măsurarea randamentului organic al locomotivei şi determinarea deformaţiilor diferitelor piese (biele distribuţie, resorturi, osii, etc.) în raport cu viteza (prin stro-bograf, prin ultracine-matograf). / ’ ' La proba locomotivei c u a b u r se determină relaţiile de bază: variaţia forţei de viteza de mers V, pentru diferite grade de admisiune s şi diferite deschideri a de regulator, adică F=/(oc, e, V); variaţia producţiei de abur Qa pe 1 m2 şi h, în funcţiune de încărcarea specifică q a grătarului, adică Qa=f(qg)i curba randamentelor. Cu ajutorul relaţiilor de bază se trasează o serie de curbe caracteristice ale funcţionării locomotivei (v. fig. V). La proba locomotivei D i e s e I se determină relaţiile de bază; variaţia forţei de tracţiune în funcţiune de viteza de mers V, detura- f — -S j r / J — J 2 l / ? I w :j\ 7 \ h \ V >\ r n i V \ n1 I 9 I c i f) ; •v n t — h X k- U——j—+ n / sx ‘*X U '/— o-J~ ,{T r s ! P,(CP) mo 120a eoo m 200 V. Diagrama forţei de tracţiune, a puterii şi a consumului de abur, în funcţiune de viteza V, la o locomotiva cu abur model 2 CO. a) curbele consumului de abur D—/(V)\ b) curbele forţelor de tracţiune F= /(PO; c) curbele puterilor indicate Pţ— /(POî ---) valori corespunzătoare unui consum orar de abur de 7350 kg; —) valori corespunzătoare unui consum orar de abur de 8650 kg;-------) valori corespunzătoare unui consum orar de abur de 9950 kg. ţia motorului n, de presiunea de injecţie p şi de consumul de combustibil c, ..adică F=f(n, p, c, V); curba randamentelor y]= f(n, V), şi; bilanţul 21 Probă 322 Probi termic al locomotivei. încercările locomotivei în ansamblu, ale cărei echipamente (motor, transmisiuni, etc.) şi instalaţii au fost încercate separat înainte de montare, sînt necesare din cauza condiţiilor diferite cari intervin în funcţionarea ei pe cale (datorită suspensiunii, mişcărilor perturbatorii, etc.). în timpul unei încercări, viteza de mers şi forţa de tracţiune variază în limite largi, iar valorile mărimilor n, c şi p se menţin constante, astfel încît se poate trasa curba i7=f(V) pentru anumite valori ale mărimilor n, c şi p. — \n cazul locomotivelor Diesel cu transmisiune electrică, numite locomotive Diesel electrice, forţa de tracţiune e limitată de curentul maxim al electromotorului, de încălzire şi de tensiunea la borne a generatorului electric; de aceea se ridică şi curbele curentului şi ale variaţiilor de tensiune Ia bornele generatorului electric, pentru diferite valori ale vitezei de mers. La proba locomotivei electrice se determină următoarele relaţii de bază: variaţia forţei de tracţiune în funcţiune de viteza de mers F= f(V); curba de încălzire a motoarelor în funcţiune de intensitatea curentului, la diferite viteze şi forţe de tracţiune; curba randamentelor» încercările locomotivei electrice în ansamblu, afară de cele ale echipamentelor şi instalaţii» lor ei efectuate separat înainte de montare, sînt necesare din cauza condiţiilor de exploatare, cari impun un anumit regim de funcţio-nare. Forţa de tracţiune la v, Diagrama forţei de tracţiune în periferia roţii motoare, pen- funcţiecje viteză, ta o locomotivă eiec-tru diferite valori ale vitezei trică 2D() 2_ în curent continuu. de mers, se deduce din pu- f) forţa de tracţiune îa periferia roţii terea motorului de tracţiune motoare; v) viteza de mersa locomo-(în opoziţie cu locomotivele tivei; L, ,egatură în paraIe, a motoa. CU abUi la cari nu se poate re|or electrice; Ls0) legătură în serie-măsura in timpul mersului, paralel Q motoarefor electrice; Ls) Ieşi se deduce din forţa de gătUră în serie a motoarelor electrice: tracţiune la cirlig) şi se de- o) curba corespunzătoare excitaţiei ma-termina pentru valorile ex- xime. b) curbă corespunzătoare exci. treme (maxime şi minime) taţiei minime; c) curba de egală putere ale excitaţiei la diferite- regjm continuu. ^ suprafeţe,e în e legaturi ale motoarelor interiorul cărora valorile forţei de trac-(v. fig VI), trasmdu-se ş, iune , Q|e viteze| nu d c curb(J curba de egala putere. De- de egQ|ă re în im continuu_ terminările se fac atît pentru puterea şi forţa de tracţiune uniorară, cît şi pentru puterea şi forţa de tracţiune în regim permanent; de asemenea, se verifică comutaţia fără scîntei la perii, dificilă mai ales la motoarele serie monofazate. încercâr i le în tunele aerodinamice se efectuează pe machete, pentru determinarea celor mai avantajoase forme ale locomotivei (de ex. pentru micşorarea rezistenţei aerului şi conducerea fumului). încercările de frînă consistă în determinarea variaţiei apăsării saboţi lor pe bandaje, la diferite viteze de mers. Variaţiile apăsării saboţi lor se realizează prin regulatoare automate montate pe osie. Aceste încercări au mare importanţă la determinarea coeficientului de frînare al trenurilor de foarte mare viteză. Proba maşinii cu abur, cu piston, se efectuează pentru a determina puterea nominală, consumul de abur pe unitatea de putere (indicată) şi în unitatea de timp, randamentul mecanic (organic) şi randamentul termic. Consumul de abur pe unitatea de putere indicată şi în unitatea de timp se determină punînd maşina în sarcină nominală şi măsurînd: cantitatea de abur D, adică de apă, consumată în intervalul de timp cît durează încercarea; turaţia n şi lucrul mecanic indicat A. corespunzător unei rotaţii complete, considerate la intervale de timp egale. Apoi se determină mediile măsurărilor (n şi A.) efectuate pe durata T a încercării şi cu ajutorul lor se calculează lucrul mecanic indicat L-, corespunzător duratei încercării, ştiind că L. = a A. XnxT, unde a e un coeficient care depinde de unităţile mărimilor; dacă, de exemplu, se măsoară lucrul mecanic L. în cai-putere-oră, lucrul mecanic A. în kilogrammetri, turaţia în rotaţii pe minut şi timpul în secunde, coeficientul a are valoarea 10~5 /2,7. Consumul de abur C pe unitatea cal-putere-oră indicată e dat de relaţia C=D/L.şi se exprimă în kilograme pe cal-putere-oră, dacă D se măsoară în kilograme. ■— Randamentul mecanic, care e raportul dintre puterea efectivă şi puterea indicată, se exprimă prin relaţia V L. dintre lucrul mecanic efectiv Lg şi cel indicat Z,. (determinat ca mai sus), ceea ce înseamnă că se poate calcula dacă se măsoară şi lucrul mecanic efectiv Lgt pe durata încercării (cu ajutorul unei frîne sau al unui generator electric de randament cunoscut la diferite sarcini). — Randamentul termic, care e raportul dintre cantitatea de căldură Q echivalentă lucrului mecanic de un cal-putere-oră (adică Qg =632 kcal) şi entalpia aburului I folosit pentru a se obţine un cal-putere-oră efectiv, se exprimă prin relaţia Qe vr şi se determină ştiind că: entalpia unui kilogram de abur se obţine cu ajutorul diagramei Mollier* prin citiri —» la intervale de timp egale — ale temperaturii şi presiunii aburului la intrarea şi la ieşirea din maşină, efectuînd apoi mediile acestor valori (pentru timpul încercării); cunoscînd această entalpie, se poate calcula entalpia consumată pe cal-putere-oră efectiv, prin înmulţire cu consumul total de abur din timpul încercării şi împărţire cu randamentul organic. Din studiul diagramei indicate se pot deduce eventualele defecte ale distribuţiei maşinii, cari urmează să fie înlăturate. Sin. încercările motoarelor cu abur. Proba maşinii electrice. Elt. V. sub Maşină electrică. Proba m a ş i n i i-u n e 11 e. Tehn. V. sub Maşină-unealtă. Proba motorului cu ardere internă se efectuează pentru a determina puterea efectivă (nominală), consumul decombustibil şi deulei, temperatura apei de răcire şi a uleiului de ungere, consumul de aer, compoziţia gazelor de ardere, vibraţiile torsionale şi trepidaţiile, randamentul, caracteristicile specifice felului de utilizare a motorului (de exemplu 15° şi 760 mm Hg pentru motoarele stabile, sau în condiţii de altitudine, la motoarele de avion). Proba motoa» relor cu ardere internă se face la bancul de probă (v. fig. VII). Puterea efectivă Pg (nominală) a motorului e egală cu produsul dintre cuplul la arbore C şi viteza unghiulară co~2nn a arborelui, adică P 2iznCs Probâ 323 Probă unde n (în rot/min) e turaţia şi a e un coeficient care depinde de unităţile alese; dacă, de exemplu, se măsoară puterea în VII. încercarea !a bancul de probă a unui motor cu gaz. î) motor; 2) motor electric de antrenare; 3) contor de ture; 4) pompa de apa; 5) gazometru; 6) recipient de aer; 7) dispozitiv de amortisare a zgomotului (tobă de eşapament). cai-putere, cuplul în kilograme-metri şi turaţia în rotaţii peminut, rezultă a=(1432 tc)""1. Cuplul se măsoarăcu ofrînă de încercare (Prony, hidraulică, electrică, etc.), iar turaţia n, cu un tahometru. Puterea Pgse reduce la condiţiile atmosferice standard, adică la valoarea P0, care e Pn = P 7601/ T p [/ 288’ pentru motoarele cu carburator, şi se obţine* P„ °’5+°'57io 288 T pentru motoarele Diesel, ştiind că p e presiunea atmosferică şi T e temperatura absolută. —Puterea indicata se determină prin planimetrarea suprafeţei închise de diagrama înregistrată cu indicatoare sau cu manografe. Rezultatele sînt imprecise la turaţie înaltă, fiindcă diagrama se deformează, iar planimetrarea dă erori. Uneori, puterea indicată se aproximează prin suma dintre puterea efectivă şi puterea în gol a motorului, definită prin puterea dată de un electromotor tarat, care antrenează motorul la turaţia lui nominală; de obicei, încercarea pentru determinarea puterii în gol se face după încercarea pentru determinarea puterii nominale, pentru ca motorul să fie cald, astfel încît rezultatele să fie cît mai apropiate de cele din serviciu. —Consumul de combustibil şi de ulei e cîtul dintre cantitatea con- s sumată şi lucrul mecanic efectiv efectuat de motor (v. fig. VIII). Combustibilul trebuie caracterizat prin puterea calorică, greutatea specifică, cifra octanică sau cifra cetenică, punctul de fierbere, căldura de vaporiza-ţie, impurităţi (substanţe coro-zive sau răşinoase) — şi prin solubiIitate (adică, pentru combustibilii cari conţin alcool, prin limita de saturaţie în apă, astfel ca amestecul combustibil-apă să fie omogen). — Temperatura apei şi a uleiului se determină cu termometre electrice, iar a pereţilor cilindrului, a culasei, etc. cu termoele-mente. — Consumul de aer se determină cu venturimetre sau cu gazometre, între^aparatuI de măsură şi colectorul de admisiune al motorului fiind montat un recipient cu o capacitate VIII. Curba caracteristica a consumului specific. C$) consumul specific (în g/CP); n) turaţia (în rot/min); Cse) consumul specific economic; nQ ) turaţia economica (în rot/min). de cîteva ori mai mare decît cilindreea motorului. Trebuie să se ţină seamă de presiunea, temperatura şi umiditatea aerului.—■Compoziţia gazelor de ardere se determină prin analiza lor şi foloseşte la stabilirea gradului de valorificare al combustibilului la arderea în motor. Pentru cunoaşterea compoziţiei gazelor, se determină (în procente) CO, H2, COa,T, etc. — Vibraţiile torsionale şi trepidaţiile se determină cu osciJograful. — Randamentele termic, mecanic, efectiv şi total se calculează, folosind mărimile stabilite prin încercări. Motoarele de avion se încearcă la bancul de probă, aspirînd aer dintr-un rezervor cu depresiune. Condiţiile de încercare a unui asemenea motor, la bancul de probă, diferă de cele ale atmosferei standard la o înălţime dată, în principal prin temperatură şi presiune. Deoarece aceşti doi factori influenţează admisiunea, evacuarea şi răcirea, trebuie făcute corecţii de condiţii atmosferice, numite şi corecţii de altitudine. Condiţiile de atmosferă standard pot fi asigurate, însă pentru aceasta sînt necesare instalaţii costisitoare, legate de un consum relativ mare de putere. De exemplu, la o instalaţie de încercare a unui motor de 1500 kW la 15 000 m înălţime, instalaţiile anexe absorb următoarele puteri: circa 600 kW pentru a comprima aerul de admisiune, înainte de detenta de răcire; circa 1500 kW pentru a menţine depresiunea la evacuare, la temperatura corespunzătoare; circa 100 kW pentru a acţiona sufleria de răcire. Deci corecţiile de condiţii atmosferice sînt necesare pentru determinarea puterii unui motor de avion în condiţiile atmosferei standard, la o altitudine dată. Dacă puterea motorului se stabileşte în condiţii oarecari, corecţiile de condiţii atmosferice (adică corecţiile de temperatură şi de presiune), pentru a determina puterea corespunzătoare condiţiilor atmosferice standard, se pot exprima aproximativ prin relaţiile: P=P0(1,1S-0,1), notînd p-h 515 1u1,3 5uu-h' unde P e puterea reală în condiţii atmosferice oarecari, P„ e puterea care va fi obţinută în atmosferă standard, p (în % A t g/a»: {rot/min) X. Curbele caracteristice ale motorului. n) curba randamentului (în %); Pe) curba puterii (în CP) la atmosfera standard (0° şi 760 mm Hg); Q curba cuplului la arbore (în kgm); B) curba consumului de combustibil (în kg/h); b) curba* consumului de combustibil (în g/CPh) la plină sarcină; b' şi b") curbele consumului de combustibiI (în g/CPh), la 2/3 şi 1/3 din sarcină; n) turaţia (în rot/min). pieze, ştiind că 1 kg/cm2^98 pieze) e presiunea atmosferică, h (în pieze) e tensiunea vaporilor de apă, / (°C) e temperatura ambiantă şi 8 e densitatea aerului. Pe C // \ | ; 1 ^ . 1 1 î / 0 X. Curbele caracteristice ale puteri i şi ale cuplului a două motoare de avion. Pe) puterea efectivă; Q cuplu; n) turaţia; /) cuplul la un motor îent; II) cuplul la un motor rapid la care puterea creşte repede cu viteza unghiulară; I') puterea la un motor lent; II') puterea la un motor rapid. Probă 324 Probi Rezultatele încercărilor se pot folosi pentru a trasa curbele caracteristice (v. fig. IX şi X), dintre cari sînt curente curba puterii efective şi curba cuplului motor în funcţiune de turaţie. Proba podului rulant se efectuează pentru determinarea comportării lui în serviciu, referitoare la încovoierea grinzilor longitudinale, viteza de deplasare a podului şi consumul de energie electrică. — La încercarea la încovoiere a grinzilor se prescrie ca, pentru poziţia cea mai defavorabilă a căruciorului şi cu încărcătura cu 50% mai mare decît cea nominală timp de 1/2---1 oră.podul să nu prezinte nici o încovoiere permanentă, iar niturile să nu aibă jocuri. Săgeata maximă pentru încărcarea maximă nu trebuie să depăşească 3/4 mm pe 1 m deschidere. — La încercarea de viteza se cronometrează mişcările, ţinînd seamă de perioada de demarare şi de drumul corespunzător parcurs, cari trebuie eliminate din calcul. Apoi se efectuează şi se cronometrează o succesiune de mişcări diferite, cu osarcină sporită cu 20% faţă de cea nominală, la care nu trebuie să se producă o încălzire exagerată a motoarelor sau a rezistenţelor. Aparatele de siguranţă trebuie să funcţioneze în permanenţă, în gol sau în sarcină. — încercarea de consum de energie electrica se face sub o sarcină dată, cu un operator experimentat şi după un timp normal de funcţionare. Proba pompei radiale se efectuează pentru a determina randamentul, sarcina, puterea şi debitul, la diferite viteze. încercarea se face folosind o instalaţiecarecuprinde un rezervor de aspiraţie, două manometre montate la aspiraţie şi la refulare, un tub Pitot şi un rezervor pentru măsurarea cantităţii de apă deversată. Debitul e dat de tubul Pitot, iar înălţimea de ridicare e dată de suma indicaţiilor celor două manometre; randamentul se calculează din raportul dintre produsul debitului prin înălţimea de ridicare, împărţit prin puterea primită de la motor. Proba transformatorului electric. £/t* V. sub Transformator electric. i. Proba. 2. Tehn.: încercare dintr-o^anumită clasă, efectuată asupra unui material. V. şî sub încercare. Probă cu turte. Mat. cs. V. sub Turtă de ciment. Probă de aparat. Cinem.: Trecerea printr-un utilaj cinematografic (cameră de luat vederi, de înregistrare a sunetului, maşină de copiat, de developat, etc.) a unei pelicule virgine sau expuse pentru controlul funcţionării acestui utilaj. P r ob ă de atelier. Tehn.: Sin. încercare de uzină (v. sub încercare). Probă de calitate. Metg.: încercare de atelier în care se toarnă oţel într-o formă mică, asemănătoare cu o farfurie, pentru a se aprecia dacă el conţine sau nu gaze. Oţelul nu conţine gaze, dacă marginile oţelului solidificat în formă sînt netede. Probă de căldură. Metg.: încercare efectuată pentru constatarea temperaturilor topiturii din cuptorul de oţel, în timpul topirii. O porţiune de oţel topit, luată cu o lingură, se toarnă în formă de vînă subţire, pe o placă de fontă. După mărimea găurii făcute în fontă se apreciază temperatura oţelului. (Termen de atelier). Probă de recepţie. Tehn.: Probă efectuată pe baza unor prescripţiuni sau a unor condiţii de livrare, în vederea recepţionării. Probele de recepţie pot fi: probe individuale, operate asupra fiecărui produs al unui lot, şi probe de sonda], operate asupra unora dintre produsele lotului respectiv. Probă individuală. Tehn. V. sub Probă de recepţie. Probă inelară. Ind. st. c.: încercare efectuată asupra sticlei suprapuse, pentru a stabili dacă straturile de sticlă respective au aceiaşi coeficient de dilataţie (condiţie indispensabilă pentru evitarea tensiunilor de pe linia de delimitare a celor două straturi). încercarea se execută pe un cilindru cu lungimea de 100-**120 cm, cu diametrul de circa 5 cm şi cu grosimea de circa 2 mm, care se obţine dintr-o foaie de sticlă care se îndoaie şi se sudează pe generatoare. Dacă acest cilindru se atinge cu un fier incandescent, de-a lungul unei generatoare, pot surveni următoarele cazuri: capetele sudate ale foii de sticlă care a format cilindrul nu se desprind de la sine, şi deci coeficienţii de dilataţie sînt apropiaţi; cilindrul sare în bucăţi, sau se desprinde uşor pe generatoarea sudată, şi deci coeficientul de dilataţie al stratului exterior e mai mic; cilindrul rămîne strîns comprimat şi sudura se desface greu, şi deci coeficientul de dilataţie al stratului exterior e mai mare. Probă natron. Ind. petr.: Metodă calitativă de determinare a acizilor organici, alifatici şi naftenici, din produsele petroliere. Efectuarea determinării consistă în amestecarea şi fierberea acestora cu soluţie diluată de hidroxid de sodiu 6***12% , urmată de separarea extractului alcalin şi de neutralizarea lui cu acid clorhidric. Dacă la adăugarea aciauiui extractul se turbură, aceasta denotă existenţa acizilor organici. Determinarea se face în condiţii de lucru diferite în funcţiune de următoarele grupuri de produse: petro! lampant, uleiuri de uns, uleiuri de transformator. Prezenţa acizilor organici în petrolurile rafinate micşorează proprietăţile de ardere ale acestora. Proba natron dă indicaţii asupra gradului de rafinare al produselor cercetate. Probă Seger. Mat. cs.: Metodă de determinare a acordului dintre masă şi glazură. într-un vas mic, confecţionat din masă ceramică crudă sau arsă biscuit, se toarnă glazura astfel, încît acesta să fie umplut pe jumătate. După arderea la temperatura de ardere a produselor, se examinează epruveta. Dacă glazura e fisurată sau contractată, nu există acord între masă şi glazură. Probă tehnolo gică. Tehn., Mett.: Sin. încercare tehnologică (v. sub încercare mecanică). Probă Trauzl, Expl. V. Trauzl, bombă 2. Proba. 3. Tehn.: Fiecare dintre obiectele de mostră sau fracţiunea dintr-o mostră, care se examinează pentru verificarea anumitor caracteristici sau proprietăţi. Dacă proba se extrage din mostră astfel, încît probabilitatea de a fi conţinut în probă să fie aceeaşi pentru fiecare obiect, respectiv pentru fiecare porţiune de material de masă egală, ea se numeşte proba la întîmplare. Dacă proba e luată din mostră astfel, încît să reprezinte caracteristicile urmărite ale mostrei şi variaţia lor, ea se numeşte proba reprezentativa sau probă-martor. Dacă proba e folosită numai pentru comparaţie, ca model sau ca referinţă pentru un standard, pentru o întreagă livrare, pentru un lot sau pentru o piesă, ea se numeşte proba etalon, proba de referinţa sau proba model. Dacă o probă, fie din cauza unui defect local incidental, fie din cauză că nu a fost luată conform prescripţiilor, nu corespunde condiţiilor de calitate prescrise, ea se numeşte probă neconformă, probă defectă sau, uneori, probă nereuşită, O probă luată pentru a verifica rezultatul obţinut la încercări le efectuate asupra unei alte probe din acelaşi lot se numeşte contraprobă. O probă rezultată din amestecul mai multor probe se numeşte probă medie (v.) Proba metalografică eo bucată dintr-un semifabricat sau dintr-o piesă metalică, detaşată pentru a fi pregătită (prin şlefuire şi lustruire şi apoi, eventual, prin ata.care cu reactivi) în vederea analizei metaloscopice (v.) sau analizei metalografice (v.) a materialului. V. şi Metalografie. Alegerea locului de luare a probei depinde de felul materialului (semifabricat sau piesă), de dimensiunile lui, de prezenţa sau lipsa defectelor, etc. De exemplu: la semifabricate Probă 325 Probă a) pentru bare cu diametrul sub 30 mm; b) pentru produse cu diametrul de 30-"60 mm; c) pentru pro- /blumuri, ţagle, bare, etc.) , pentru analiză macroscopică proba trebuie să corespundă întregii secţiuni transversale a produsului, iar pentru analiză microscopică (v. fig. /) se vor pregăti două feţe secţionate longitudinal, respectiv transversal, din regiunea axială a semifabricatului, locul de tăiere şi de şlefuire depinzînd de dimensiunile secţiunii transversale ale semifabricatului; 1a table şi benzi, se iau cîte două probe din fiecare tablă sau colac, în direcţia laminării şi perpendicular pe această direcţie; la piese defecte, proba se ia în imediata vecinătate a locului cu defect, defectul fiind inclus în probă; în cazul pieselor de-carburate sau al celor cu strat tratat termoch im ic ori electrochimic, proba trebuie să conţină 'secţiunea transversală în locul cu strat de acoperire; în cazul pieselor cu secţiune neconstantă, probele de cercetare a structurii se iau atît din regiunile masive, cît şi din cele subţiri; în cazul pieselor tur» nate se iau probe din fiecare ZOnă caracteristică pentru rne- /. Locurile de secţionare şi de ş!e-talul solidificat (zona margina- fuire a probelor pentru analize milă, zona de transcristalizaţie, croscopice (dimensiunile în mm), zona centrală cu retasură sau cu pori); etc. Tăierea probelor trebuie e-fectuată astfel, încît să nu se duse cu diametru! mai mare decît influenţeze structura aliajului 60 mm ; I) faţa care se şlefuieşte. (de ex. prin supraîncălzire). La materialele cu duritate mică, probele se taie cu ferestrăul; la piese sau semifabricate mari, se face tăierea unei bucăţi, cu flacără oxiacetilenică, din care apoi se detaşază proba de cercetat; la metale sau aliaje fragile, proba se poate lua prin lovire cu ciocanul sau prin dăltuire, procedeu care nu se poate aplica la metalele şi materialele moi, fiind posibilă ecruisarea materialului; la piese dure şi fragile, se poate detaşa proba prin tăiere anodomecanică; etc. Dimensiunile probelor sînt, de regulă, 250 x 250 mm şi înălţimea de 50 mm la probele macroscopice, respectiv 10-" 15 mm latură (la prcbe paralelepipedice) sau diametru (la probe cilindrice) şi înălţimea pînă la 20 mm, la probele microscopice, dacă standardele nu au alte prescripţii. Pregâtirea probelor consistă în: planarea feţei prin pi lire sau frezare; şlefuirile (polizările) succesive de degroşare (la polizor), intermediară şi fină (cu hîrtie de şlefuit cu granulaţie crescînd în fineţe, cu discuri de şlefuit cu material abraziv incorporat, etc.-); uneori, lustruire electrolitică; atacarea cu reactivi metalografici pentru scoaterea în evidenţă a structurii. Probele de rocă sau de minereuri, prelevate în anumite condiţii din zăcămînt, şi pe cari se fac anumite determinări calitative şi cantitative, constituie o clasă specială de probe. ! După scopul care se urmăreşte în luarea acestor probe, se deosebesc: probe mineralogice, probe chimice, probe tehnice şi probe didactice. Probele mineralogice servesc la: determinarea caracteristicilor substanţelor minerale utile şi a raportului dintre componenţii mineralogici respectivi; determinarea condiţiilor de formare a zăcămîntului; identificarea proprietăţilor fizice ale componenţilor, ca friabilitate, caracterul clivajului, forma şi mărimea particulelor, caracterul impregnaţiei, proprietăţile magnetice şi electrice» Studiul unei probe mineralogice are caracter de lucrare auxiliară, în studiul geologic al zăcămîntului sau în studiul de preparare a minereului. Probele chimice servesc la determinarea compoziţiei chimice a rocii sau a minereului respectiv, prin analiză cantitativă. Proba chimică trebuie luată astfel, încît să asigure identitatea de compoziţie cu masa de minereu din porţiunea de zăcămînt pe care o reprezintă. Din rezultatele analizelor făcute pe probe chimice se stabileşte conţinutul mediu al componenţilor utili pe sonde, galerii, blocuri şi pe întregul zăcămînt, care constituie baza planificării în producţie. Probele tehnice se iau pentru determinarea caracteristicilor calitative ale unor roci sau substanţe minerale utile, ca material de construcţie, balast, etc., pentru elaborarea metodelor de folosire în cazul mineralelor utilizabile în stare brută sau pentru elaborarea metodelor de preparare mecanică. Se deosebesc: proba tehnică calitativă, care se colectează în vederea studiului compoziţiei chimice, a proprietăţilor fizico-mecanice şi pentru unele încercări de preparare şi utilizare; proba tehnică cantitativă, care serveşte la încercări sistematice de preparare şi prelucrare, cînd compoziţia şi proprietăţile sînt cunoscute. Probele didactice servesc ca material pentru demonstraţii la lecţii sau ca eşantioane destudiu, pentru recunoaşterea macroscopică şi microscopică a mineralelor componente, a produselor lor de alterare, cum şi la identificarea rocii sau a mineralului din care acestea fac parte.— O altă categorie importantă de probe sînt probele neturburate şi cele turburate, de p â m î n t, cari se iau în timpul lucrărilor de cercetare a terenurilor de fundaţii. Probele neturburate sînt extrase direct din strat şi conservate astfel, încît materialul să-şi păstreze nealterate, pînă la încercarea în laborator, umiditatea şi structura pe cari le-a avut în strat. Probele neturburate se iau: prin tăiere directă, în deschiderile miniere de explorare (şanţuri, şanţuri în trepte, puţuri); prin extragere din sonde cu ajutorul ştuţurilor (probe cilindrice); prin carotaj mecanic. Pentru păstrarea caracteristicilor iniţiale de umiditate, probele se parafinează. Ele servesc la: determinarea compresibilităţii, a limitei de plasticitate, a coeziunii şi a altor caracteristici cari depind de umiditate şi de structura materialului. Probele turburate, extrase prin foraj dintr-un strat de teren sau din materialul scos din săpături, sînt conservate fără pre-cauţiuni speciale, de obicei în borcane de sticlă etanşe. La aceste probe, structura şi umiditatea naturală a pămîntului se modifică, atît prin extragere, cît şi în timpul conservării. Ele servesc la: determinarea granulometriei, a greutăţii specifice, a unghiului de frecare interioară şi a altor caracteristici cari nu depind de umiditatea şi de structura materialului. Luarea probelor se face manual sau mecanic, separînd o fracţiune din materialul de examinat, prin procedee cari depind de starea de agregare a materialului, cum şi de alte particularităţi, ca umiditate (uscat sau sub formă de turbu-reală minerală), mod de depozitare sau de transport, etc. După starea de agregare, luarea probelor poate fi: prelevare de epruvete, la metale, lemn, ceramică, etc.; luarea de probe din materiale granulare, cari pot fi în vrac (uscate), în turbureii minerale; luarea de probe din zăcămînt, pentru roci şi minerale; luarea de probe din fluide, pentru ţiţei, gaze, apă, etc. Prelevarea epruvetelor e extragerea unor epruvete dintr-un material, conform prescripţiunilor, pentru a fi încercate în laboratoare. Epruvetele se iau în mai multe exemplare, dintre cari unele sînt pentru încercări, iar celelalte sau cel puţin una se păstrează ca rezervă şi control (contraîncercare), Probă 326 Probă dacă rezultatele încercărilor efectuate sînt neconcludente sau contestate. La alegerea epruvetei se ţine seama de felul materialului şi de încercările la cari trebuie să fie supusă. în general, pentru epruvete se indică forma şi dimensiunile lor, numărul necesar şi modul de prelevare, condiţiile de păstrare sau de transport, etc. Luarea sau prelevarea probelor din materialele granulare se face prin diferite procedee, în funcţiune de umiditatea materialului. La materiale uscate, depozitate în grămezi, vagoane, silozuri, etc., se prelevă probe parţiale, cu ajutorul sondelor (v. fig.//), al bur-ghielor sau prin simplă lopătare din diferite puncte, al căror număr şi amplasament sînt determinate de natura materialului şi de mărimea, forma şi omogeneitatea depozitului. Dacă luarea probelor se face în timpul depozitării sau la încărcarea materialului din stoc, operaţia se efectuează la anumite intervale de timp, Ia punctul de încărcare sau de descărcare; în acest scop se folosesc lopeţi sau bandă de transport, incluziv un şablon care delimitează un anumit volum. Pentru materiale uscate se folosesc, în general, procedee mecanice, fie pentru prelevarea continuă de probe din curentul de material, fie pentru prelevarea intermitentă de probe parţiale. — La procedeele de prelevare continua (v. fig. III), întregul material e trecut printr-un dispozitiv fix — jgheab sau u. Sondă pentru lua- tub — echipat cu pereţi despărţitori, distri- rea probelor, buiţi astfel, încît prin împărţiri succesive să rezulte în final cantitatea prescrisă pentru alcătuirea probei. Aceste procedee sînt dificile, din cauza cantităţilor mari de materiale cari trebuie manipulate şi a spaţiilor'şi înălţimilor mari cari trebuie asigurate.— La procedeele de prelevare intermitenta (discontinuă) se folosesc utilaje sau aparate cari permit luarea probelor la anumite intervale de timp. Astfel, se utilizează un transportor cu lanţ, echipat cu o cupă, care se deplasează perpendicular pe direcţia de^mişcare a benzii transportoare^ sub aceasta (v. fig. IV), De asemenea, se utilizează un aparat constituit din două trunchiuri de con metalice cave, în contact ///. Aparat fix pentru prelevare continuă de probe dintr-un circuit de minereu. '. Aparat cu bandă pentru luarea probelor de material uscat. 1) pîlnie; 2) transportor cu lanţ. mai multe pîlnii, cari întîlnesc periodic curentul de material, prelevînd de fiecare dată o cantitate anumită din acesta. Pentru materialele sub formă de turbureală minerală, luarea probelor se face de obicei mecanic, cu aparate cari V. Aparat mobil pentru luarea probelor de material uscat. 1, 2) trunchiuri de con, de tablă metalică, unite prin bazele lor mari; 3) linguri pentru prelevarea probei; 4) jgheab prin care se aduce minereul; 5) pîlnie; 6) gură de evacuare a minereului; 7) gură de evacuarea probei. VI. Aparat pentru luarea probelor din turbureală. i) pîlnie în care se ia proba, cînd se intersectează curentul de turbureală; 2) arbore; 3) şurub de reglare; 4) roată cu clichet; 5) pîrghie cu care se pune în mişcare roata 4; 6) contragreutate. prin bazele lor mari, care se roteşte în jurul axei verticale de simetrie (v. fig. V); conul superior e echipat cu una sau cu întîlnesc periodic vîna de material. Unul dintre aparatele foîo~ site cel mai frecvent e aparatul cu lingura (v. fig.W), care consistă dintr-o tijă care poate oscila în jurul unui ax orizontal şi e echipată la partea inferioară cu o pîlnie îngustă, astfel încît proba se colectează cînd pîlnia întîlneşte curentul de turbureală. Întrucît cantităţile de materia! din care sînt constituite probele sînt mult mai mari decît cele reclamate de majoritatea determinări lor sau analizelor la cari trebuie supuse, probele colectate, în special cele pentru analize chimice, trebuie supuse în prealabil unei serii de operaţii, în scopul aducerii lor la forma şi la mărimea cerută de aceste determinări sau analize. Ansamblul acestor operaţii preliminare se numeşte pregătirea probelor şi consistă, în majoritatea cazurilor, în operaţii de fărîmare, omogeneizare şi reducere, Fârîmarea materialului e necesară pentru a realiza o probă redusă, dar care să prezinte o cît mai fidelă repartiţie a elementelor constituente ale probei. Fărîmarea se face în trepte, după fiecare treaptă efectuîndu-se omogeneizarea şi reducerea probei, pînă cînd se ajunge la mărimea şi la cantitatea impusă de analizele sau încercările la cari trebuie supus materialul. Pentru fărîmare se folosesc procedee manuale sau mecanice; în foarte multe cazuri se supun fărîmării numai materialele peste o anumită mărime, separate prin ciuruire, iar cînd proba e destinatădeterminării granulaţiei, pregătirea probei se reduce numai la operaţii de omogeneizare şi de reducere. Omogeneizarea probei se face prin amestecarea ei repetată în diferite moduri, după cantitatea probei şi mărimea granulelor din care e constituită. — La cantităţi mai mari de material, omogeneizarea se execută prin lopătarea iui dintr-un ioc în altul sau prin procedeu! „con şi inel". Ultimul procedeu (v. fig.W/) consistă în aşezarea materialului în forma unui inel cu secţ une triunghiulară în mijlocu 1 2 VII. Procedeul ,,con şi inel". 1) inel; 2) con. din care se formează un con ne!ului, prin lopătare; apoi conul e împrăştiat Probă, corp de — 327 Probă de fund cu ajutorul unei vergele sau al unei scînduri — introdusă în vîrful lui — pînă la reconstituirea inelului, după care operaţia e repetată de cîteva ori. — La cantităţi mai mici şi foarte fine de material, omogeneizarea se poate efectua fie prin rostogolire pe bucăţi de pînză sau de muşama, fie prin amestecarea în mori de porţelan, în special cînd materialul e aglomerat. Reducerea probe/or se efectuează, în general, manual sau cu ajutorul divizoarelor metalice. Dintre procedeele manuale, cel mai frecvent folosit e procedeul sferturilor sau al cuar-tării, care se foloseşte la probe mari şi consistă în aşezarea materialului (omogeneizat în prealabil) sub forma unui con transformat ulterior într-un disc circular de grosime constantă IX, Reducerea probelor cu divizorul metalic. M) material supus reducerii; m) material redus la jumătate» şi împărţit în patru sectoare egale (v. fig. VIII); două dintre sferturile opuse formează proba redusă, la care se repetă operaţia şi e adusă la cantitatea dorită. Reducerea e simplificată în cazul folosirii divizoarelor metalice (v. fig. IX), cari consistă dintr-o cutie echipată cu o serie de jgheaburi înclinate la 50° şi dispuse alternativ în două sensuri contrare. Aceste aparate se folosesc, în general, pentru materiale mai mici decît 10 mm. Luarea probelor din zăcămînt. V» Colectarea probelor, şi Carotaj, mecanic, sub Carotaj. Luarea probelor de fluide petroliere se face Sa capul de erupţie, la fund (v, Probă de fund) şi din rezervor. Luarea probelor la capul de erupţie se efectuează spre a furnisa materialul pentru determinări de compoziţie şi de conţinut de impurităţi (apă, noroi, emulsie, nisip, humă, etc.) al fluidelor produse de sondă. Probele respective se recoltează la presiuni înalte, în amontele duzei, prin robinetul manometrului. Pentru luarea probei se suflă întîi, în aer, cu ajutorul jetului eruptiv, toate impurităţile depuse în robinetul mano-metrului. Apoi se ia proba în recipientul respectiv, se etichetează, notîndu-se sonda de la care s-a luat, ora colectării şi presiunea sondei, şi se trimite la laborator pentru analiză. Se iau probe individuale, prin umplerea dintr-odată a reci~ pientului, sau probe medii, prin colectarea treptată, din oră în oră, a cîte 100 cm3 de probă. Ca aparatură pentru recoltarea probelor de fluid de la capul de erupţie se folosesc recipiente de construcţie simplă, din materiale inoxidabile, echipate cu robinete la ambele capete. Luarea probelor se efectuează umplînd recipientul cu apă, iar aceasta e deplasată şi eliminată treptat, pe măsura intrării probei în vas. Luarea probelor de lichid din r e z e r ~ vor se efectuează spre a furnisa date necesare la estimarea volumului şi a calităţii ţiţeiului sau a produselor petroliere din rezervor (de ex.: densitatea ţiţeiului sau a produsului cantitatea de impurităţi conţinută şi cantitatea de materiale VIII. Procedeul sferturilor. 1) material pentru proba; 2) material care se aruncă. solide cari se găsesc în suspensie în ţiţeiul sau în produsul din care s-a luat proba, etc.). Pentru a obţine probe reprezen» tative se iau trei probe, de la trei niveluri diferite: de la fundul rezervorului, din zona de mijloc şi din zona de suprafaţă a lichidului. Probele se amestecă în proporţii egale şi se fon* mează o probă medie. Probele recoltate din rezervorse intro-duc într-un recipient închis, care nu permite degajarea părţilor volatile. Aparatul pentru luarea probelor de lichid din rezervor e un recipient metalic (metal care nu produce scîntei prin lovire) de formă cilindrică, asemănător cu o butelie şi avînd capacitatea de minimum 1 litru, fiind echipat cu toartă, pentru suspendare, şi cu dop, pentru închidere. Fundul vasului e îngreunat cu plumb, pentru a permite scufundarea rapidă în lichidul din rezervor. i. corp de ~. Rez. mat. V. Epruveta. g. ~ de fund. Expl. petr.: Probă (v« Probă 3) extrasă din fundul unei sonde, în perioada iniţială a exploatării ei, cînd fluidul e monofazic şi reprezentativ pentru compoziţia sistemului de hidrocarburi din zăcămînt sau, cel puţin, pentru zona de zăcămînt învecinată cu gaura de sondă. Probele de fund se analizează pentru determinarea proprietăţilor fluidelor din zăcămînt, în condiţiile din zăcămînt, pentru urmărirea comportării acestuia în timpul exploatării. Recoltarea unei probe de fund în condiţii reprezentative şi conservative necesită, pe lîngă o tehnică specială, etanşeitatea cea mai riguroasă a organelor de închidere de la extremităţile recipientului tubular introdus, în acest scop, la adîncimea dorită, în sonda în erupţie. In timpul recoltării probelor de fund, cu ajutorul unui manometru, respectiv al unui termometru de fund, se măsoară presiunea şi temperatura de-a lungul întregii găuri de sondă sau cel puţin în apropierea stratului productiv. Aparatele de luat probe d e f u n d se bazează pe unul dintre următoarele principii: —• Camera în care se ia proba rămîne deschisă în timpul introducerii aparatului la adîncimea de colectare, fluidul din sondă trecînd în acest timp prin cameră; cînd aparatul ajunge la adîncimea stabilită, se închide camera cu ajutorul a două supape sau ventile plasate la capătul superior şi inferior ai camerei, — Camera în care se ia proba rămîne închisă în timpul coborîrii; la nivelul ales pentru luarea probei se produce deschiderea lentă a unei supape, fără a avea loc vreo reducere a presiunii fluidelor, aceasta realizîndu-se fie prin deplasarea lină a unui piston în camera pentru probă, fie prin deplasarea lină a unei cantităţi de mercur din camera probei (în locul mercurului pătrunde proba de fluid, iar mercurul intră într-o altă cameră, prin comprimarea unui gaz). — Camera pentru probă rămîne închisă în timpul coborîrii, la nivelul de colectare deschizîndu-se brusc un ventil, prin care amestecul de fluide intră brusc în cameră. Din punct de vedere constructiv, aparatele pentru recoltarea probelor de fund sînt cu închidere la o singură extremitate, sau la ambele extremităţi. Primele nu mai sînt folosite azi, deoarece prin modul lor de lucru nu recoltează conservativ amestecul (recoltează, în general, mai multă fază gazoasă), Aparatele cu închidere la ambele extremităţi sînt de construcţii diferite, diferenţa dintre ele consistînd, de obicei, în dispozitivul de declanşare al mecanismului de închidere, în fig. le reprezentat aparatul de recoltat probe de fund, folosit în ţara noastră, cu modificaţia în care ventilele supapelor 2 şi 3 sînt cuplate prin intermediul unor tije-cremalieră, în vederea funcţionării simultane a supapelor. Probele de fund recoltate se analizează în laborator pentru a determina, în condiţiile unei expansiuni de contact sau dife* Probă de fund 328 Probă de fund renţiale: volumul total al sistemului; volumele fiecăreia dintre cele două faze (lichidă şi gazoasă) ale sistemului; tensiunea inter-facială dintre faza gazoasă şi faza lichidă; greutatea specifică a fiecăreia dintre faze în condiţiile atmosferice şi variaţia acestei greutăţi a lichidului după ieşirea gazelor din soluţie; compoziţia gazelor eliberate din soluţie, în funcţiune de presiune; . permitivitatea fiecăreia dintre faze; coeficientul de variaţie a volumului gazelor de la condiţiile din celulă la cele atmosferice; punctul (presiunea) de ieşire a gazelor din soluţie; cantitatea de gaze disolvate în soluţie; viteza de disolvare a gazelor în ţiţei, dată importantă pentru procesele de refacere a presiunii zăcămîntului sau de menţinere a presiunii în zăcămînt; factorul micşorării de volum al hidrocarburilor lichide după ieşirea gazelor din soluţie; facto- /. Aparat de recoltat probe de fund. o) detaliul dispozitivului deînchi-dere ăl aparatului; b) detaliul dispozitivului de acţionare cu cre-malieraa supapelor; 1) mufă de legătură; 2) corpul venti lului superior; 2') supapa-sertar superioară (tija tubulară); 3) corpul ventilului inferior; 3') supapa-sertar inferioară (tija tubulară); 4 şi 5) tijele de acţionare a ventilului superior; 6 şi 7) tijele de acţionare a ventilului inferior; 8) ori fi ci i de comunicaţie cu interiorul tijelor 2' ş 13'; 9) orificii de comunicaţie cu exteriorul tijelor 2'şi 3'; 10) roata dinţată pentru cuplarea cremalie-relor; 11) resorturi de închidere a supapelor; 12) mufă de ghidaj; 13) tija de comandă a supapelor; 14) garnituri de etanşare a supapelor; 15) ghidajul supapei superioare; 16) ghidajul supapei inferioare; 17) şi 18) gulere de limitare a cursei; 19 şi 20) discuri de ghidare; 21) şurub de declanşare; 22) cameră de recoltare; 23) piesa-sabot cu filtru la sită; 24) sită^ pentru reţinerea nisipului. _Li.. m .0_ rul de compresibil itate al ţiţeiului cu gaze în soluţie; variaţia viscozităţii ţiţeiului în funcţiune de cantitatea de gaze în soluţie; natura şi cantitatea de hidrocarburi gazoase conţinute în ţiţei; factorul de corecţie pentru abaterea gazelor de sondă de ia legea gazelor perfecte; fenomene de condensare retrogradă datorită scăderii presiunii sau temperaturii; etc. Pe baza acestor caracteristici se determină şi se reprezintă pe diagrame: legea de stare (P, v, T)\ curbele de eliberare a gazelor (incluziv punctele iniţiale); curba solubilităţii gazelor ; coeficientul de abatere a gazelor eliberate de la legea gazelor perfecte; raţia de soluţie şi coeficientul de volum al fazei lichide; etc. Pentru cercetările ştiinţifice şi, mai puţin, pentru cercetarea problemelor de exploatare curentă, se foloseşte instalaţia SL (v. fig. II), constituită dintr-o celulă de echilibru, //. Schema generală a instalaţiei SL pentru studiul comportării de fază şi al relaţiei (P-v-T). 1) celulă de echilibru; 2) rezervor de mercur; 3) robinet cu ac; 4) tija indicatorului de nivel; 5) indicator de nivel; 6) şurub de deplasare a indicatorului de nivel; 7) tijă de compensaţie; 8) şurub tangenţial; 9 şi 10) robinete cu ac; 11) camera indusului agitatorului magnetic; 12) robinet de legătură la pompa de vid; 13) robinet de legătură la recipientul de încărcare; 14) robinet de încărcare directă; 15) robinet de legătură la recipientul 28; 16) cameră de compensaţie; 17) recipient de încărcare; 18) baie de ulei cu termoreglaj; 19, 22 şi 25) separator Hg-ulei (tampon); 20) robinet de refulare cu gaze a mercurului; 21) baie de ulei; 23) agitatoarele băii 21; 24) balanţa de presiune; 26) inductorul agitatorului magnetic; 27) numărător de rotaţii; 28) recipient deîncărcare cu lichide nevolatile; 29) cilindru compensator. cufundată în baie de ulei, care se încarcă cu o anumită cantitate de material de probă; se aduce succesiv celula la temperaturile şi la presiunile dorite, prin reglarea temperaturii, respectiv prin injectarea de mercur. După atingerea echilibrului se determină temperatura, presiunea şi volumul ocupat de ansamblu şi de fiecare fază, obţinîndu-se legea/(P, v, t) = 0, respectiv raportul cantitativ dintre faze. Pentru analiza probelor de fund, legată de probleme de exploatare curentă, se foloseşte, în ţara noastră, instalaţia reprezentată în fig. III, care cuprinde: o celulă-autoclavă de expansiune; manometre pentru controlul presiunii; o baie de apă echipată cu dispozitive de încălzire cu termoreglaj şi cu‘termometru de precizie; reţeaua de legături la pompa de fluide de contrapresiune (glicerină şi ulei de ricin), la dispozitivul de încărcare cu material de probă prin transvazare Probă de referinţă 329 Problema plană a elasticităţii ‘din recipientul de înmagazinare, şi la aparatura de captare în care d (în mm) e dimensiunea particulelor mai mari, iar şi de analiză a gazelor eliberate; un catetometru pentru deter- K e un coeficient care depinde de caracteristicile materialu- minarea nivelului meniscului gaze-ţiţei, lufşi care variază între 0,1 şi 0,5 pentru minereuri foarte omo- ///. Schema de ansamblu a instalaţiei pentru studiu! probelor de fund cu ajutorul celulei de expansiune» 1) corpul celulei; 2) compartimentul de probă; 3) compartimentul cu mercur pentru realizarea variaţiei volumului compartimentului 2; 4) baie de apă; 5) piston pentru variaţia volumului; 6) agitator; 7) viscozimetru ; 8) tensiometru ; 9) dispozitiv de recoltat probe; 10) celula mică pentru determinarea coeficientului de abatere de la legea gazelor perfecte; 11) manometre; 12) compensator de volum; 13) catetometru; 14) vas-tampon, separator apă-mercur; 15) rezervor de apă distilată; 16) pompă-presă cu şurub; 17) vas-tampon, separator aer-a pă; 18) vas de alimentare cu ulei de ricin; f 9) vas de alimentare cu glicerină; 20) manometre de înaltă presiune (1000 at) pentru reţeaua de fluide de etanşare; 21) butelie cu hidrogen pentru eta-lonarea celulei 10; 22) pompe de transvazare; 23) flacoane de denivelare pentru captarea gazelor eliberate; 24) biurete pentru captarea şi pentru analizarea gazelor eliberate; 25) manometru; 26) debitmetru cu tub capilar (pentru măsurarea debitului gazelor eliberate); 27) flacon de colectare a gazelor eliberate; 28) inversor de circulaţie a dispozitivului de transvazare; 29) manometru! buteliei cu hidrogen; 30) tub de înmagazinare; 31) încărcarea celulei 10; 32) descărcarea celulei 10 şi eliberarea gazelor; 33) biureta de măsurare la transvazare; 34) vas de colectare; 35) robinet pentru legătura la butelia cu hidrogen sau la pompa de vid; a ••• n) robinete. 1. ^ de referinţa. Tehn. V. sub Probă 3. 2. /v/ defecta. Tehn. V. sub Probă 3. 3. ~ etalon. Tehn.: Sin. Probă de referinţă. V. sub Probă 3. 4. ~ Ia întîmplare. Tehn. V. sub Probă 3. 5. ~ mare.Metg.: Probă luată din otelul topit, cînd e gata deturnat în lingotiere, spre a fi trimisă la laboratorul de încercări, pentru a i se determina compoziţia. (Termen de atelier.) 6. ~ martor. Tehn.: Sin, Probă reprezentativă. V. sub Probă 3. 7. ~ medie. Tehn.: Probă reprezentativă avînd acelaşi conţinut şi aceleaşi caracteristici ca materialul din care provine şi constituită, în general, din amestecul mai multor probe parţiale. Pentru ca eroarea admisibilă dintre proba medie şi materialul iniţial să fie cît mai mică, greutatea probei trebuie să fie cît mai mare şi adecvată atît caracteristicilor materialului, cît şi scopului în care e efectuată proba. Mărimea probei e cu atît mai mare, cu cît dimensiunile particulelor sînt mai mari, granulometria cu intervale mai largi, minera-lizaţia mai neuniformă şi diferenţa dintre greutăţile specifice ale mineralelor mai mare, etc. Greutatea minimă a probei e dată de expresia: «-*•* [kg] , gene şi între 10 şi 20, pentru minereuri foarte neomogene, cu o mineralizaţie neuniformă, etc. Din rezervoare, proba medie se poate lua de la diferite înălţimi, după care se amestecă. 8. ~ mica. Metg.: Probă de oţel pentru încercările efectuate pe loc, în oţelărie. (Termen de atelier.) 9. ~ model. Tehn.: Sin. Probă de referinţă. V.sub Probă 3. 10. ~ reprezentativa. Tehn. V. sub Probă 3. 11. Proba. 4. Gen.: Sin. Verificare (v. Verificare 1). 12. Probe, basin de Hidrot.: Sin. Basin Froude (v. Basin de probe). 13. Probelâ, pi. probele. Nav.: Navă de mare care intră în Dunăre. Termen folosit pe Dunărea maritimă. 14. Probenecid. Farm.: Sin. Benemid (v.). 15. Probertit. Mineral.: Na2CaB6Ou • 6 HaO. Mineral din grupul boraţilor hidrataţi, care se prezintă în mase compacte de culoare albă, mai rar în cristale monoclinice. Are duritatea 3,5 şi gr. sp. 2,14. 16. Problema, pl. probleme. Gen.: Chestiune pusă în cadrul unei discipline. 17. ~a plana a elasticităţii. Rez. mat. V. Plană, problema — a elasticităţii0 Problema spaţială a elasticităţii 330 Procent construibil 1. spaţiala a elasticităţii. Rez. mat. V. Spaţială, problema — a elasticităţii. 2. Proboscidea. Paleont.: Ordin din clasa Mamiferelor, reprezentat în fauna actuală numai prin două specii (Elephas îndicus şi Loxodon africanus). Sînt animale terestre cari au atins cele mai mari dimensiuni cunoscute la Mamifere. Au caracteristic trompa, organ musculos, foarte mobil, rezultat din afungirea şi concreşterea nasului cu buza superioară; oasele craniului sînt spongioase, şi orbitele sînt unite cu fosele temporale. Deschiderea nazală anterioară e situată foarte sus pe craniu. Pe maxilarul superior se dezvoltă o pereche de incizivi cu creştere continuă (defensele, fildeşii); caninii lipsesc. Molarii (3-"4 molari de lapte, înlocuiţi la adult prin trei molari definitivi) sînt constituiţi din lame smălţuite, unite prin ciment, în cursul evoluţiei grupului pot fi urmărite transformarea şi complicarea progresivă a molarilor, de la cei constituiţi din număr mic de tubercule (4“*6*“8--* etc.) pînă la molarii formaţi din lame rezultate din alinierea şi alipirea tuberculelor. Lamele au margini paralele sau sînt rombice. Molarii se dezvoltă succesiv, astfel încît pe fiecare jumătate de maxilar nu există la un moment dat decît cel mult doi molari funcţionali. Pe măsură ce molarul anterior se toceşte, el e împins şi înlocuit de cel următor. Proboscidienii au fost reprezentaţi în faunele terţiare prin numeroase genuri şi specii. Ei sînt originari din Africa, cel mai vechi strămoş, Moeritherium, fiind descoperit în Eocenul de la Fayoum (Egipt). Se împart în următoarele subordine: Moeritherioidea, Mas-todontoidea, Deinotherioidea (Dinotherioidea) şi Elephan-toidea. Subordinul Moeritherioidea e reprezentat prin mai multe specii de Moeritherium. Subordinul Mastodontoidea cuprinde diferitele tipuri de Mastodon, cari au trăit din Oligocen pînă la începutul Cuaternarului (Palaeomastodon, Trilophodon angustidens, Zigo-îophodon turicensis, Zigolophodon borsoni, Tetralophodon longirostris, Anancus arvernensis). Afară de Palaeomastodon, ceilalţi mastodonţi au trăit şi pe teritoriul ţării noastre. Subordinul Deinotherioidea cuprinde singurul gen Dino-therium, cu fildeşii dezvoltaţi pe maxilarul inferior. Cel mai mare exemplar (Dinotherium gigantissimum) a fost găsit în ţara noastră, în Pliocenul superior de la Mînzaţi-Bîrlad. Subordinul Elephantoidea e reprezentat prin genul Stegodon, formă de legătură cu mastodonţii, şi prin genul Elephas, împărţit, după caracterele şi numărul lamelor cari constituie molarii, în: Grupa Mammuthus, în care sînt cuprinşi Elephas planifrons (Pliocen), Archidiskodon meridionalis (Pliocenul superior-Pleistocenul inferior), Archidiskodon trogontherii (Pleistocen inferior), Mammontheus primigenius (Mamutul, Pleistocenul mediu şi cel superior) şi grupa Palaeoloxo-don, cu specia cea mai cunoscută Palaeoloxodon antiquus (Pliocenul superior şi Cuaternarul inferior). în Pliocenul şi în Pleistocenul din ţara noastră, resturile reprezentanţilor acestor grupe sînt foarte frecvente, Sin, Proboscidieni. s. Proboscidieni. Paleont.: Sin, Proboscidea (v.). 4. Proca, ecuaţiile lui Fiz.: Ecuaţiile cari descriu comportarea particulelor de spin 1 (fotoni, mesoni neutri) şi în cari se pun în evidenţă termeni suplementari, cari corespund existenţei unei mase de repaus a particulelor asociate cîmpului. Considerînd funcţiunile de undă ţ[>a(a=1, 2, 3, 4) introduse de Dirac* se construieşte tensorui antisimetric: m0 fiind masa de cîmp, c viteza luminii în vid şi k, constanta lui Planck. Ecuaţiile lui Proca sînt (cu convenţia einsteiniană de sumare): a*.-**’- Ele sînt relativist invariante. Pentru cîmpurile mesonice, cari sînt reale în cazul mesoni lor neutri, tensorui de cîmp se deduce din potenţialul cuadridimensional A^(A, iy), unde i=V— 1' Pr'n relaţia: Ecuaţiile lui Proca se scriu, absenţa sarcinilor: Pentru k~0 (dispariţia masei de cîmp m0), ecuaţiile precedente se transformă în ecuaţiile iui Maxwell. 5. Procainâ. Chim.: Sin. Novocaină (v.). 6. Procedeu, pl. procedee. Tehn.: Mod sistematic de executare a unei operaţii sau a unui proces tehnologic. Spre deosebire de metodele tehnice, cari privesc principiile claselor de moduri sistematice de procedare pentru efectuarea unei operaţii sau a unui proces tehnologic, procedeul priveşte mijloacele prin cari se foloseşte o metodă. De exemplu, în metalotehnicâ (tehnica de prelucrare a -metalelor), metodele de prelucrare sînt aşchie rea, deformarea plastica sau turnarea, iar procedeele pot fi: procedee de aşchiere, cum sînt strunjirea, frezarea, rabotarea, burghie-rea, ferestruirea, etc.; procedee de deformare plastica, cum sînt forjarea, matriţarea, ştanţarea, laminarea, tăierea, etc.; procedee de turnare, cum sînt turnarea liberă, turnarea centrifugă, etc. 7. ~l Bergius. Ind. cb,, Ind. chim.: Sin. Berginizare (v.), 8. echerajului. Topog.: Sin. Procedeul absciselor şi ordonatelor (v. Absciselor, procedeul ~ şi ordonatelor). 9. ~I Fleissner. Ind. cb.: Sin. Fleissnerizare (v.). 10. Pattinson. Mett.: Sin. Patinsonare (/.). 11. ~l perpendicularelor. Topog.: Sin. Procedeul absci* selor şi ordonatelor (v. Absciselor, procedeul — şi ordonatelor). 12= Procent, pl. procente.Gen.: A suta parte. Sin. Sutime. 13. construibil. Urb.: Aria procentuală a suprafeţei de teren care poate fi ocupată de construcţii, din aria suprafeţei totale a unei parcele sau a unui ansamblu de parcele. Procentul construibil se stabileşte prin planurile de sistematizare generale ale localităţilor respective sau prin detaliile de sistematizare corespunzătoare. El variază, în general, în funcţiune de numărul de caturi ale clădirilor şi de coeficientul de utilizare a terenului considerat. în general, procentul construibil variază invers cu numărul de caturi, fără ca produsul acestor doi factori (cari constituie coeficientul de utilizare) să fie constant. Uzual, se consideră procentele construibile specificate în tabloul de mai jos. Numărul caturilor 1 2 3 4 5 6 7 Procentul construibil maxim (%) 28 27 25 24 22 21 20 ■ unde k- în practică, aceste procente sînt mai mici, în oraşele noi, şi variază aproximativ între 24 şi 15%. în oraşele vechi, procentul construibil varia între 60 şi 80 %, atingînd, uneori, 90%. Această ocupare exagerată a solului Procent de apăsare a saboţi lor 331 Proces de producţie a condus la crearea de condiţii sanitare foarte rele. Sin. Procent de suprafaţă construi bilă. 1. ~ de apâsare a saboţilor. C.f.i Sin, Coeficient de frtnare (v. Frînare, coeficient de ^). 2. ~ de armare. Cs., Bet.: însutitul raportului dintre aria totală a secţiunii transversale a armaturii de rezistenţă Ajdintr-o piesă de beton armat şi aria secţiunii transversale a piesei Ay Piesele cu o armare prea slabă (sub 0,2’e-0,25%) se rup complet odată cu fisurarea betonului» în momentul cedării betonului întins rupîndu-se şi armatura. Pentru procente de armare cuprinse în medie între 0,2 şi 2%, după apariţia primei fisuri în betonul întins, piesa respectivă mai are o rezervă Importantă de rezistenţă, variabilă în funcţiune de procentul de armare şi de calitatea armaturii. La procente de armare mari, cari depăşesc pentru betoanele obişnuite valoarea 2,2%, piesele se rup prin cedarea betonului comprimat, deoarece se atinge limita de curgere a acestuia înainte ca oţelul să fi ajuns la limita de curgere. Pentru a micşora costul armaturii, secţiunile se dimensionează astfel, încît să nu existe armatură neutilizată la capa-citatea portantă maximă, deci se preferă alegerea unor procente de armare pentru cari piesele se rup prin cedarea armaturii. Calculul elementelor comprimate centric, armate cu bare longitudinale şi etriere, se face alegînd dimensiunile acestora astfel, încît procentul de armare să nu depăşească limitele de 0,5-*-3,0%. In cazuri neobişnuite, acest procent de armare poate creşte pînă la 6%. Elementele cu procente de armare mai mici sau mai mari decît aceste valori sînt considerate ca elemente de beton simplu cu armaturi de siguranţă, respectiv ca elemente metalice învelite în beton. Procentul de armare economică a stîlpi lor. e egal cu procentul minim. Pentru lucrări obişnuite de construcţii civile şi industriale, procentul de armare curentă a stîlpi lor variază între 0,8 şi 1,2%. Sporirea procentului de armare permite realizarea unor stîlpi mai subţiri, dar e neeconomică. La elementele comprimate centric şi la cele comprimate excentric cu excentricitate mică, procentul de armare al elementelor de beton armate cu oţel cu profil periodic trebuie să fie egal cel puţin cu 0,4% din secţiunea utilă a betonului, pentru oţelul PC 52, şi cu cel puţin 0,5%, pentru oţelul TOR. Cînd secţiunile de beton sînt limitate din motive constructive, se recomandă utilizarea betoanelor de mărci superioare. Dacă secţiunea armaturii longitudinale depăşeşte procentul de 3%, trebuie să se ^înlocuiască etrierele obişnuite cu etriere sudate sau cu frete. în aceste cazuri, distanţa dintre etriere sau pasul fretei nu trebuie să fie mai mare decît de zece ori diametrul armaturii longitudinale. Influenţa flambajului se ia în consideraţie la elementele comprimate prin fixarea unui procent minim de armare. La stîlpi cu armatură rigidă, procentul normal de armare variază între 3 şi 8%, dar poate ajunge pînă la 15%. Stîlpii cu procente de armare mai mari sînt consideraţi, uneori, metalici şi înveliţi cu un strat de beton de protecţie. Stîlpii cu armatură rigidă se dimensionează ca şi stîlpii armaţi obişnuit, cu procent de armare peste 3%, adică se scade din secţiunea de beton secţiunea armaturii longitudinale. Pentru elementele încovoiate, cum şi pentru cele comprimate sau întinse excentric, şi cari sînt calculate în ipoteza că ruperea elementului se face prin ajungerea armaturii ia limita de curgere, procentele minime de armatură întinsă variază ţn funcţiune de limita de curgere a armaturii şi de marca betonului ([x=0,2-«*0,5, pentru armaturi cu ac <3000 kgf/cma; {x=0,15***0,4, pentru armaturi cu atf>3000 kgf/cm2). În cazul grinzilor cu secţiunea în T, procentul de armare se referă la secţiunea grinzii calculată ca produs dintre lăţimea grinzii (b0) şi înălţimea utilă a ei (h0). Pentru elementele întinse centric la cari se cere impermeabilitate, trebuie să se verifice coeficientul de siguranţă la fisurare, pentru procentul de armare respectiv. 3. ~ de condiţionare. Ind. text.: Conţinutul în procente de umiditate, admis oficial pentru fiecare fel de fibre textile, fire şi ţesături din fibre textile, hîrtie, asbest, sticlă, etc. Sin, Repriză. 4. ~ de frînare. C. f. V„ Frînare, coeficient de 5. Proces, pl. procese. Tehn:. Succesiune de operaţii, mai general de fenomene, prin cari se efectuează o lucrare (de ex.: proces de producţie, proces tehnologic), o transformare de stare fizico-chimică (de ex.: proces chimic, proces termic, proces electro-chimic, etc.)sau un serviciu (de ex. proces de transport). 6. ~ chimic. 1. Chim.: Proces de transformare a unor substanţe datorită reacţiilor chimice cari se produc, 7. ~ chimic. 2. Chim.: Reacţie chimică (v.). 8. ~ de fabricaţie. Tehn. V. sub Proces de producţie, * 9. ~ de producţie. Tehn.: Proces tehnic complex pentru obţinerea unui produs (în' agricultură, în industriile extractive, în industriile prelucrătoare, etc.), constituit din unu sau din mai multe procese tehnologice de lucru, şi din procesele tehnologice de transport, de control al materiei prime, de pregătire a producţiei, de control şi de încercare a produselor. Procesul de producţie se confundă cu procesul tehnologic în cazul cînd, pentru a obţine un anumit produs, e necesar un singur proces tehnologic. Procesul de producţie e raţional dacă se realizează cu minimul de preţ de cost şi de efort uman, obţinîndu-se totodată o calitate superioară» Aceste calităţi impun ca fiecare dintre procesele componente să îndeplinească condiţiile de a fi raţionale. Procesele tehnologice sînt raţionale dacă preţul de cost a! produsului e redus, adică dacă aceste procese se pot realiza cu minimul de material şi de volum de lucru pe unitate convenţională, cu minimul de preţ de cost specific ai materialului şi al orei de lucru, cu minimul de cheltuieli speciale şi generale (v. şî sub Proces tehnologic). Procesul de transport e raţional dacă se poate realiza în condiţii optime, atît în interiorul fiecărei secţii, cît şi între secţiile colaboratoare. în interiorul unei secţii, procesul de transport e raţional, dacă se bazează pe un flux tehnologic (v.) raţional, cu drumuri de lungime minimă, fără întretăieri sau reveniri pe drumuri anterioare, fie pentru materiale şi piese, fie pentru oameni; de asemenea, trebuie să se asigure mijloace de transport corespunzătoare eficienţei maxime, adică amplasarea utilajului trebuie strîns legată de alegerea celor mai eficiente mijloace de transport şi cît mai judicios orientate faţă de utilajele servite, respectîndu-se cu stricteţe regulile privind aşezarea obiectelor prelucrate, la locurile de lucru. Alegerea mijloacelor de transport e legată direct de felul producţiei, care poate fi în unicat, în serie sau în masă.Pentru fiecare fel de producţie corespunde un anumit mijloc de transport, cu eficienţă economică maximă, exprimat prin raportul dintre preţul de cost al unei ore de lucru a maşinii şi produc-tivitatea medie orară a maşinii (v. sub Proces tehnologic), Procesul de asamblare cuprinde succesiunea operaţiilor de montare, cari trebuie efectuate pentru realizarea produsului, şi e raţional dacă se efectuează cu minimul de volum de lucru, imobilizare minimă şi preţ de cost redus pe unitatea convenţională. Procesul de asamblare e legat direct defelul producţiei, anume în unicat, în serie sau în masă» Proees de reparaţie 332 Proces tehnologic cuprinzînd transportul interoperaţional şi transportul care leagă diferitele procese tehnologice componente (v. şî sub Lucru în lanţ). Procesul de control şi de recepţie cuprinde atît controlul pe parcurs al producţiei, cît şi controlul final, adică recepţia. Aceste procese sînt raţionale, dacă se pot efectua în timpul cel mai redus posibil şi cît mai precis, încadrîndu-seîn procesul de producţie fără a provoca deplasări sau imobilizări de durată mare. Procesul de producţie poate fi proces de fabricaţie şi de reparaţie. Proces de fabricaţie: Proces de producţie prin care se obţine un produs fabricat. Procesul de fabricaţie cuprinde procese tehnologice, de transport, de asamblare, de control şi de recepţie. Proces de reparaţie: Proces de producţie prin care se obţine un produs recondiţionat. Procesul de reparaţie, în care eventual se includ procese tehnologice, cuprinde totalitatea proceselor de recondiţionare parţială, procese de transport, de asamblare, de control şi de recepţie. 1. ~ de reparaţie. Tehn. V. sub Proces de producţie. 2. ~ pirochîmic. Chim.: Proces chimic realizat cu ajutorul focului, Procesele pirochimice provoacă: deshidratarea, des» compunerea, combinarea şî obţinerea de noi substanţe. s. ~ tehnologic. Tehn.: Totalitatea de operaţii concomitente sau ordonate în timp, necesare fie pentru obţinerea unui produs prin prelucrare sau asamblare, fie pentru întreţinerea sau repararea unui sistem tehnic (de ex.: maşină, vehicul, etc.). La alegerea sau stabilirea unui proces tehnologic raţionai trebuie să se ţină seamă de condiţiile optime de producţie, adică să se asigure realizarea produsului la preţ de cost redus şi de calitate superioară, iar efortul uman să fie redus. Procesul tehnologic se poate realiza prin unu sau prin mai multe procedee. De aceea, preferinţa pentru anumite procedee trebuie motivată prin consideraţii tehnologice şî economice* productivitate, etc. — Consideraţiile tehnologice se referă la ‘condiţiile de lucru cari asigură obţinerea produsului sau a lucrării tehnice de asamblare, de întreţinere, etc. a unui sistem tehnic, astfel încît săcorespundă condiţiilor de utilizare. La prelucrarea mecanică a unei piese, de exemplu, se va alege ansamblul operaţiilor de prelucrare cari vor asigura obţinerea formei geometrice, a dimensiunilor, a aspectului, a toleranţelor, a structurii materialului, etc., impuse de condiţiile de funcţionare ale piesei. —Consideraţiile economice impun, în general, alegerea procedeelor prin cari procesul tehnologic se realizează cu cele mai mici cheltuieli de fabricaţie şi de investiţie. Consideraţiile tehnologice şi economice sînt, de obicei, factorii decizivi pentru elaborarea celui mai raţional proces tehnologic. — Productivitatea maxima a unui anumit procedeu e un factor deciziv în alegerea procesului tehnologic, numai dacă e necesară o productivitate foarte mare. Din cauza cheltuielilor mari de producţie şi de investiţie, procesul tehnologic cu cea mai mare productivitate nu e, de multe ori, şi cel mai economic. La întocmirea unui proces tehnologic se prezintă o documentaţie tehnică, în care sînt cuprinse datele referitoare la materiale, utilaje şi modul de utilizare a utilajelor, în vederea efectuării procesului indicat. Documentaţia tehnică include descrierea sumară a tuturor procedeelor folosite, justificarea procedeului ales şi studii cu diferite variante încercate. De aceea trebuie ca în prealabil să se cunoască: lotul de produse (material, semifabricat sau piese) şi natura lor; operaţiile necesare şi ordinea lor, care poate fi succesivă sau concomitentă; dispozitivele şi sculele necesare; aparatele de măsură şi modul de efectuare a controlului, cu indicarea caracteristicilor pe cari trebuie să le aibă produsul; timpul de lucru pentru fiecare operaţie în parte. Uneori, procesul tehnologic se reprezintă printr-o schemă, care constituie itinerarul tehnologic. Pentru proiectarea unei instalaţii-pilot sau industriale, documentaţia cuprinde: evaluarea capacităţii instalaţiei; desene pentru instalaţii, cu descrierea sumară a diferitelor piese; schema circulaţiei materialelor; evaluarea personalului necesar; indicarea datelor necesare pentru calculul preţului de cost; măsurile necesare pentru protecţia muncii în diferitele operaţii de fabricaţie, etc. De exemplu, în cazul proceselor tehnologice pentru obţinerea anumitor produse chimice, documentaţia tehnică conţine: prezentarea problemei, descrierea lucrărilor de laborator, descrierea procesului tehnologic, caracterizarea produsului obţinut, proiectul instalaţiei-pilot sau industriale. Prezentarea problemei se face din punctul de vedere tehnic-eco-nomic, cu descrierea sumară a tuturor procedeelor folosite, justificarea procedeului ales, şi studiile de laborator în diferite variante. Descrierea lucrărilor de laborator redă în mod detaliat studiul şi încercările de laborator. Descrierea procesului tehnologic cuprinde, pe lîngă o prezentare scurtă şi sistematică a principiului care stă la baza procesului, următoarele puncte principale: descrierea exactă a operaţiilor şi a fazelor succesive ale procesului chimic, cu toate elementele specifice pentru asigurarea reproductibiIităţii condiţiilor de lucru (de ex.: temperatură, presiune, concentraţie, aciditate, randament, timp, etc.); consumurile specifice de materii prime, de materiale auxiliare, de energie, combustibil, manoperă, etc.; modul de analiză a materiilor prime şi a probelor de control, cum şi modul de interpretare a rezultatelor obţinute. Caracterizarea produsului obţinut se face prin descrierea proprietăţilor acestuia, prin indicarea metodelor de analiză, cum şi a condiţiilor de conservare, ambalare, transport, etc. Pentru o instalaţie industriala existenta, cum şi pentru lucrări tehnice curente, documentaţia tehnică se referă numai la modul de efectuare a operaţiilor de lucru succesive sau concomitente, atît pentru obţinerea unui produs intermediar sau finit, cît şi pentru realizarea unei lucrări tehnice de-asamblare, de întreţinere, revizie sau reparaţie a unui sistem tehnic, în acest caz, documentaţia procesului tehnologic poate fi prezentată sub una dintre următoarele forme: o fişă tehnologică cu date tehnice complete, pentru cunoaşterea în detaliu a condiţiilor de efectuare a fiecărei operaţii şi faze de lucru; o descriere sumară a operaţiilor de fabricaţie, eventual a fazelor, însoţită sau nu de desene explicative; scheme simple, cari indică ordinea succesivă a operaţiilor de lucru. De exemplu, în cazul prelucrărilor mecanice ale unor piese, procesul tehnologic poate fi redat sub forma unei fişe tehnologice care cuprinde: indicarea tuturor operaţiilor şi a fazelor respective, în ordinea efectuării lor; maşinile-unelte, dispozitivele de lucru, uneltele, instrumentele de măsură necesare pentru fiecare fază de lucru în parte; schiţa piesei, cu specificarea dimensiunilor, a toleranţelor, a suprafeţelor de prelucrat, a modului de prindere pe maşină, etc.; regimul de lucru (viteză de tăiere, adîncime de tăiere, avans, etc.); timpul de lucru (principal, auxiliar, etc.). Pentru studii informative, documentaţia tehnică e redată sub forma unei scheme sau a unei descrieri sumare a operaţii lor succesive de lucru. Procesele tehnologice se clasifică după diferite criterii, şi anume: după modul şi volumul de producţie, se deosebesc procese tehnologice individuale, în serie şi în masă; după scopu I urmărit, se deosebesc procese tehnologice de constru ire, de dezmembrare, distrugere, elaborare metalurgică, încercare, întreţinere, măsurare, montare-demontare, prelucrare, recondiţionare, reparaţie, transport; după modul de folosire a utilajelor, se deosebesc procese tehnologice manuale, mecanizate, sau mixte; după faza de succesiune a operaţiilor, se deosebesc procese tehnologice preliminare, intermediare (de Proces tehnologic 333 bază), sau finale; după procedeul caracteristic care intervine tn cursul operaţiilor, se deosebesc procese tehnologice mecanice, termice, electrice, chimice, electrochimice, termochi-mice, biochimice. în fiecare ramură industrială intervin numeroase procese tehnologice; de exemplu, în industria alimentară, în industria cauciucului, în industria chimică, în industria lemnului, a pielăriei, în industria textilă. Din punctul de vedere tehnic-economic, la un proces tehnologic interesează atît preţul de cost şi calitatea produselor, cît şi efortul uman care se solicită. Un proces tehnologic e raţional dacă aceste trei elemente sînt optime, în totalitatea lor sau cu predominarea unora dintre ele. Preţul de cost redus e condiţionat de consumul minim de material şi de volumul de lucru pe unitate convenţională, reducerea preţului de cost specific al materialului şi al orei de lucru, reducerea cheltuielilor accesorii şi generale. Cheltuielile accesorii cuprind: amortisarea utilajului de producţie, cheltuieli de exploatare a utilajului de producţie (adică pentru reparaţii preventiv-planificate, piese de schimb, materiale de ungere), cheltuieli pentru energia electrică şi aerul comprimat, cheltuieli pentru apă şi combustibilul de fabricaţie, cheltuieli pentru transportul intern, cheltuieli pentru dispozitivele de iucru. Cheltuielile generale cuprind: salariile conducerii, salariile lucrătorilor, cheltuieli le de exploatare a echipamentului special (ca de ex. modele, forme, matriţe, etc.), amortisarea utilajului special. La stabilirea consumului de materiale de producţie se consideră şi materialele tehnologice, cum sînt acidul sufluric pentru tratamente cu acizi, uleiul pentru căli re, etc. Cheltuielile anuale de exploatare, respectiv preţul de cost, pot fi exprimate prin formula; E=vP+C, în care v sînt cheltuielile variabile, P e programul anual (exprimat în unităţi convenţionale) şi C sînt cheltuielile constante, independente de numărul unităţilor produse într-un an. în categoria cheltuielilor variabile v intră, în general, cheltuielile pentru materialele principale şi auxiliare, cheltuielile de exploatare a utilajului şi a sculelor, cheltuielile de combustibil, energie electrică, aer comprimat şi apă; în categoria cheltuielilor constante C intră cheltuielile speciale pentru amortisarea dispozitivelor speciale, cheltuielile de exploatare a utilajelor speciale, cheltuielile de administraţie generală. Influenţa celor două categorii de cheltuieli (v şi C) variază după felul producţiei, care poate fi producţie în masă, în serie mare, în serie mijlocie, în serie mică sau în unicat, cu observaţia că cheltuielile constante cresc cînd numărul de obiecte produse e mai mic. Consumul minim de material, în procesul tehnologic al unui obiect, se poate realiza prin alegerea judicioasă a semifabricatului necesar şi a modului de confecţionare a acestuia. De exemplu, la .confecţionarea unui obiect metalic trebuie să se ţină seamă că el poate să fie prelucrat din semifabricate forjate sau turnate, ştiind că pentru semifabricatul forjat există variantele de forjare la cald sau la rece, iar pentru semifabricatul turnat există variantele de turnare în forme permanente sau semi permanente; de asemenea, e posibil ca semifabricatul forjat să fi fost prelucrat prin forjare liberă sau în matriţă, aceasta putînd fi matriţă închisă sau deschisă, iar procedeul fiind forjarea cu ciocanul, cu maşina de refulat sau cu presa de forjat. La confecţionarea semifabricatului intervin precizia formelor exterioare, dimensiunile şi mărimea adausurilor de prelucrare ulterioară, ceea ce depinde de procedeul de prelucrare ales şi influenţează preţul de cost al prelucrării la maşini. Astfel, adausul de prelucrare e de 15---30% din greutatea piesei la formele crude^şi de 5% la formele-coajă. Proces tehnoîogîe Preţul de cost specific al materialului rezultă din consumul de material, care e indicat prin instrucţiunile cuprinse în fişa tehnologică, întocmită odată cu pregătirea fabricaţiei, lla preţul de cost specific al materialului trebuie să se ţină seamă de cheltuielile pentru transportul interior şi de cheltuielile de încărcare-descărcare, cari depind de condiţiile locale ale întreprinderii, de amplasarea şi gradul de mecanizare al depozitelor, cum şi de tipul mijlocului de transport ales (cu autovehicule, electrocare, etc.). Din suma totală a cheltuielilor pentru metal se scade costul deşeurilor folosite în întreprinderea respectivă sau predate întreprinderilor de prelucrare a deşeurilor. Volumul de lucru pe unitatea convenţională se stabileşte din fişele tehnologice sau normativele de lucru, considerînd şi coeficientul aferent îndeplinirii normei. Timpul pentru executarea unei operaţii cuprinde: timpul de pregătire, timpul de bază (tehnologic), timpul auxiliar şi timpul adiţional (pentru cooperarea tehnică, cooperarea organizativă şi necesităţi fiziologice). Timpul de pregătire cuprinde atît timpul de reglare a utilajului, cît şi timpul de aducere a materialelor, a sculelor, dispozitivelor, desenelor, fişelor de comandă. Timpul de pregătire, raportat la numărul de produse, variază după felul producţiei (în masă, în serie sau în unicat), fiind cu atît mai redus cu cît numărul obiectelor e mai mare. Timpul de bază (tehnologic) variază după natura lucrării şi se stabileşte experimental, după utilajul folosit şi după particularităţile obiectului prelucrat. De exemplu, la un strung, timpul de bază se exprimă prin formula: li [min], în care l (în mm) e lungimea normală de prelucrare, n (în rot/min) e turaţia, s (în mm) e avansul pe o rotaţie şi % e numărul de treceri. în general, pentru calcule sumare şi comparative se poate stabili timpul de bază la obiecte asemenea, dacă se cunoaşte timpul de bază pentru un anumit tip de obiect. De exemplu, la prelucrarea la maşini-unelte se poate folosi formula: 'i-W-W- cu observaţia că ultima expresie arată că timpul e proporţional cu suprafaţa de prelucrat, — iar pentru operaţiile de ajustare şi asamblare se poate folosi formula aproximativă: h Si în cari tx şî gx sînt timpul de bază şi greutatea obiectului de prelucrat, iar tx şi g1 sînt timpul de bază şi greutatea unui obiect de comparaţie prelucrat anterior. Timpul auxiliar e timpul necesar pentru a pune utilajul din nou în stare de lucru. De exemplu, la maşinile-unelte, timpul auxiliar include timpul pentru poziţionarea şi scoaterea de pe maşină a obiectelor de prelucrat, cum şi timpul pentru măsurarea de control a obiectelor prelucrate (luarea instrumentului, reglarea şi adaptarea instrumentului la dimensiuni, citirea, repunerea instrumentului la loc). Timpul auxiliar şi timpul de bază constituie împreună timpul operativ. Timpul adiţional revine atît cooperării tehnice şi organizative (aprovizionare cu materiale, scule, dispozitive, desene, etc.), cît şi repausului şi necesităţilor fiziologice ale lucrătorilor. Timpul adiţional se determină după date experimentale şi, în general, se calculează în raport cu timpul de bază. De exemplu, la maşini-unelte, timpul adiţional .se Proces tehnologie 334 Proces tehnologie apreciază la 1--5% din timpul de bază, iar timpul pentru repaus şi necesităţi fiziologice se apreciază la circa 1,9--*5,5% din timpul operativ. La lucrările de prelucrarea pămîntului, de exemplu cu excavatorul, productivitatea unui excavator se exprimă prin formula: £ P=3600 ——, t în care kue coeficientul de umplere a cupei, kţ e coeficientul de folosire în timp a excavatorului, e (în m3) e capacitatea cupei şit e durata ciclului într-un minut. Prin durata ciclului într-un minut se înţelege timpul operativ (adică timpul tehnologic plus timpul auxiliar), în care se realizează: încărcarea pămîntului în cupă, ridicarea cupei, rotirea platformei spre locul de descărcare, descărcarea, rotirea platformei şi coborîrea cupei în abataj (ultimele două efectuîndu-se în timpul auxiliar), în general, coeficientul k( reprezintă 65*°*75% din timpul operativ, restul de 25-*-35% reprezentînd timpul de alimentare şi mutare (pregătire), timpul de aşteptare a mijloacelor de transport, predarea între schimburi, reparaţii curente, ungere. Preţul de cost pe unitatea de timp de lucru e influenţat de gradul de mecanizare, deoarece la o mecanizare mai redusă pot fi utilizaţi lucrători mai puţin calificaţi. De exemplu, la cuptoarele pentru tratamentele termice, cheltuielile de muncă pentru unitatea de greutate a încărcăturii sînt exprimate prin formula: sJ —i+f- în care si reprezintă salariul pentru încărcarea-descărcarea cuptorului pe unitatea de greutate a încărcăturii, sf reprezintă salariul pentru unitatea de timp a personalului care serveşte cuptorul, T (în h) e durata ciclului de tratament termic şi g (în kgf) e greutatea încărcăturii; formula stabileşte corelaţia dintre cheltuielile de muncă (primul termen) şi productivitatea agregatului (al doilea termen), cu observaţia că s. se referă ia munca necalificată şi sf se referă ia munca calificată. Consumul de energie electrica se determină ţinînd seamă de coeficientul mediu de încărcare a utilajului şi de consumul pentru funcţionarea în gol. — Consumul de abur sau consumul de aer comprimat trebuie apreciat prin normative, dar fară neglijarea consumului în gol sau a surplusului datorit gradului de uzură al utilajului (de ex. la ciocanele cu abur). — Consumul de apa nu depinde totdeauna de gradul de încărcare al utilajului şi uneori el poate fi o cheltuială constantă. Cheltuielile generale pentru reglări se pot considera negii-jabile, la producţia în serie mare sau la producţia în masă, iar cheltuiala constantă e apreciabilă (matriţe, modele, etc.) la producţia în serie mică sau în unicat. Aceste cheltuieli se pot determina practic sau se pot lua aproximativ 3--'5% din preţul de cost total la producţia în serie. Uneori, pentru calcule orientative, în scopul determinării eficienţei economice a unui anumit proces tehnologic, e suficientă compararea preţului de cost al procesului tehnologic de confecţionare raportat la unitatea de greutate (kg sau t)* Calitatea superioara a produselor se apreciază atît prin satisfacerea condiţiilor referitoare la material, cît şi prin realizarea unei execuţii corespunzătoare. în ce priveşte execuţia, aceasta trebuie să asigure forma, dimensiunile şi aspectul, în acord cu scopul în care serveşte produsul respectiv. Efortul uman redus e una dintre condiţiile esenţiale de producţie, care a condus la mecanizarea sau automatizarea proceselor tehnologice. Astfel, pentru reducerea efortului uman se impune alegerea adecvată a utilajelor de transport necesare într-un proces tehnologic, ceea ce reclamă considerarea criteriilor de apreciere comparativă a rentabi* lităţii economice a diferitelor utilaje de transport, ştiind că rentabilitatea lor economică se determină pe baza cheltuielilor de investiţii şi exploatare; uneori, instalarea unei maşini costisitoare are ca efect o reducere importantă a cheltuielilor de exploatare, ceea ce înseamnă că maşina respectivă se amor-tisează într-un termen relativ scurt şi deci alegerea ei e justificată din punctul de vedere economic. Pentru aprecierea economică a diferitelor tipuri de maşini se poate adopta, drept indice condiţional, preţul de cost a! transportului unei tone de material, eventual al unui obiect, dacă acesta e voluminos. Acest indice se determină împărţind preţul unei ore de lucru a maşinii prin productivitatea ei medie orară. Deoarece preţul unei ore de lucru-maşină reprezintă suma cheltuielilor de exploatare raportată la ora calendaristică de funcţionare, se stabileşte în prealabil suma cheltuielilor de exploatare: unde 5 e salariul personalului de serviciu, A e amortisarea utilajului, R e costul reparaţiilor curente, E şi Msînt costul energiei consumate şi costul materialelor auxiliare (lubri-fianţi. materiale de şters, materiale electrotehnice, etc.), iarAT sînt cheltuieli diverse (întreţinerea şi controlul tehnic al utilajului); în calculele comparative nu se includ salariile personalului tehnic-administrativ, costul reparaţiilor, întreţi-nerea şi reparaţia costrucţiilor. Pentru calculul amortisării trebuie să se cunoască suma de investiţie privind procurarea şi montarea utilajelor, cum şi durata lor totală de funcţionare, pînă la scoaterea lor din serviciu. Durata de funcţionare se apreciază curent la: 3-*-4 ani pentru palane, cărucioare manuale; 15 ani pentru poduri rulante şi elevatoare, etc. — Costul reparaţiilor curente se apreciază empiric, ţinînd seamă de suma de investiţie, gradul de complexitate a maşinii, condiţiile de exploatare, etc., şi anume se evaluează la: 10***15% pentru palane manuale; 5***6% pentru poduri rulante; 2-»*5% pentru cărucioare mânu-ale, monoşine şi electropalane; 8*--12% pentru transportoare; 5-”15% pentru mijloace de transport fără şine. — Cheltuielile pentru energie electrică se referă şi la consumul de energie pentru producerea aerului comprimat sau la consumul de combustibil, atît pentru funcţionarea în gol cît şi în sarcină. ■— Costul materialelor auxiliare se apreciază la 3-»-5% din suma totală de investiţie, iar cheltuielile diverse, la 2*»*5%. Productivitatea orară medie reală diferă de cea teoretică şi această diferenţă depinde de felul utilajului de transport, care poate fi cu funcţionare continuă sau intermitentă. De exemplu, la transportoarele suspendate cu lanţuri, productivitatea orară se exprimă prin relaţia: 8= °'°6p GV [t/h], în care G e încărcătura utila, v e viteza transportorului (circa 0,1 *“3 m/min) şi p e distanţa dintre două cărucioare; la transportoarele cu funcţionare intermitentă, productivitatea orară e unde g e capacitatea de ridicat, T e durata perioadei de lucru, Tf e durata ciclului de transport, iar şi kţ sînt coeficienţii de capacitate de transport şi de folosire a timpului de funcţionare. Preţul de cost al transportului unitar, pe tonă sau pe bucată, e raportul dintre suma S0 a cheltuielilor de exploatare şi productivitate, adică Q Proces termîe 335 Productivitatea stratului iar dacă lucrările de încărcare-descărcare se efectuează de lucrători auxiliari speciali, preţul de cost devine SjţS, Q ’ unde S e salariul mediu orar al acestor lucrători. 1. termic. Tehn.: Totalitatea ordonată în timp a fenomenelor cari intervin într-o maşină sau într-o instalaţie termică, în care se produce o transformare de stare termică a unui material (de ex. arderea combustibilului), sub acţiunea căldurii. Astfel, procese termice se produc în camera de combustie a unui motor sau a unei turbine, în focarul unei căldări de abur, în incinta unui cuptor, etc. 2. Proclorit. Mineral.: (Mg, Fe)5AI [(OH)8|(AlSi8O10)]. Amestec isomorf de serpentin (v.) şi amesit (v.), în care acesta din urmă predomină. Se întîineşte în şisturile cloritoase cu mag-netit (mai rar decît clinoclorul) şi în filoane de tip alpin, în asociaţie cu cuarţul şi adularul, sub formă de mase solzoase, vermiforme ori sferice, sau acoperind, uneori, sub formă de foiţe fine sau de pulbere, cristalele crescute pe pereţii geodelor. Cristalizează în sistemul monoclinic. Are culoarea verde sau verde-neagră şi luciu sidefos. E moale; are duritatea 1,2-**2, gr. sp. 2,78-**2!96 şi clivaj bun după (001). E translucid, optic biax, cu indicii de refracţie; vtp— 1.58***1,61 şi =*» =1,60-1,62. 3. Prodsincron. ind. text.: Sistem de organizare a procesului tehnologic în confecţiunile textile, la fabricarea produselor de îmbrăcăminte în serie mare, care consistă în organizarea acestuia în flux continuu, divizat în faze, grupe şi zone de confecţionare a produselor de îmbrăcăminte, astfel încît să fie asigurată dependenţa fiecărui loc de muncă. Se caracterizează prin: amplasarea locurilor de muncă conform ordinii cronologice a procesului tehnologic, în funcţiune de spaţiu! industrial, astfel încît să se asigure posibilitatea amplasării unui număr variat de locuri de muncă, în cadrul unei faze de lucru, în funcţiune de complexitatea ei; desfăşurarea procesului tehnologic în ordinea cronologică şi într-o concordanţă cantitativă obligatorie între grupe şi zone; alimentarea directă ia locui de muncă şi numai cu piesele necesare executării fazei respective, asigurînd astfel continuitatea în muncă a lucrătorilor; transportul în cadrul grupelor, de la o fază la alta a pieselor, prin mînuiri simple, după ce lucrătorul a executat faza respectivă (se folosesc mesele ajutătoare, pe cari lucrătorul pune piesa asupra căreia s-a executat lucrarea respectivă, pentru a fi luată de lucrătorul următor); transportul manual al pieselor prelucrate de la o zonă la alta şi apoi al pieselor împerecheate la capătul zonei, astfel încît să se asigure cerinţele zonei următoare; existenţa între zone a unui stoc de semifabricate, cari sînt depozitate în rafturi şi se iau în lucru d.upă numărul de ordine din comanda respectivă. 4. Producător direct, pl. producători direcţi. Agr. V. Hibrid producător direct. s. Productivitate. Tehn.: Mărime egală cu cantitatea medie de produse realizate în unitatea de timp de un lucrător, de o echipă, etc., respectiv de o maşină, de un sistem tehnic, etc., Exemple: 6. indice de ~ al sondei. Expl. petr. V. Indice de productivitate al sondei. 7. ~a muncii. £c.: Producţia medie realizată de un lucrător, de o echipă, de o întreprindere, în unitatea de timp de lucru (oră, zi, an), cu ajutorul utilajului de care se dispune, cu nivelul tehnic real sau cu uzura reală a acestuia. Productivitatea muncii se poate referi la numărul lucrătorilor direct productivi, la numărul lucrătorilor direct productivi împreună cu lucrătorii auxiliari, sau la numărul total al salariaţilor unei întreprinderi» Productivitatea muncii poate fi calculată după metoda naturală, în unităţi naturale (bucăţi, metri, tone, etc.), după metoda valorică, în valoare, etc. Productivitatea muncii depinde de gradul de mecanizare şi de automatizare al întregii instalaţii şi al fiecărei maşini de prejucrare în parte, şi de gradul de calificare al lucrătorilor. în condiţii de lucru date, ea poate fi ridicată, prin introducerea regimurilor de lucru intensive, prin aplicarea unor norme tehnice (v. sub Normă 4) progresive, prin ridicarea calificării lucrătorilor, prin antrenarea unui număr cît mai mare de lucrători în întrecerea socialistă, etc. Creşterea continuă a productivităţii muncii e o lege de bază a construirii şi a dezvoltării societăţii socialiste. 8, ~ piscicola. Pisc.: Capacitatea basinelor piscicole de a produce anual, pe unitatea de arie, o anumită cantitate de peşte. Se măsoară în kilograme spor de creştere (adaus de creştere) a peştelui pe hectar, într-un an. Se deosebesc: Productivitatea piscicola natura la, numită şi productivitate biologica sau capacitate biogenicâ, care reprezintă sporul de creştere al peştelui, obţinut ca rezultat a! hranei naturale. Ea variază, în funcţiune de condiţiile de mediu din ţara noastră, între 10 şi 500 kg/ha. Productivitatea piscicola potenţiala sau dirijată, care reprezintă sporul de creştere al peştelui în urma transformării de către om a condiţiilor naturale (lucrări de amenajare şi ameliorare a fondului de producţie, populări, aclimatări, selecţiunea fondului piscicol, distribuirea de hrană, etc.). Limitele acestei productivităţie în condiţiile din ţara noastră, sînt cuprinse între 400 şi 1500 kg/ha. Evaluarea productivităţii unei ape în vederea stabilirii valorii ei reale se numeşte bonitare. Ea se face prin cercetarea metodică a tuturor factorilor cari influenţează prezenţa şi hrănirea speciilor de peşti cu valoare economică, respectiv prin: condiţiile climatice şi geofizice, şi anume: regimul termic, durata perioadei de creştere a peştelui, natura şi caracterele specifice ale solului şi apei, posibilităţile de alimentare, configuraţia basinului, configuraţia fundului (adîncimea, întinderea diverselor zone de fund); condiţiile chimice (chimismul apei şi al solului); condiţiile biologice, şi anume: componenţa florei şi a faunei endogene şi exogene şi, în special, bio-masa planctonului şi a faunei de fund. Rezultă, deci, că productivitatea piscicolă pentru unul şi acelaşi basin e variabilă, putînd fi ridicată s^u, invers, în descreştere, ca rezultat al unor procese biologice cari se produc în apă. Echivalentul parţial sau total al productivităţii, transformat în carne de peşte ^pescuit, reprezintă producţia piscicolă a basinului respectiv. în condiţiile unei gospodării piscicole extensive, datorită măsurilor de protecţie a fondului piscicol şi în funcţiune de condiţiile de pescuit şi de uneltele folosite, producţia piscicolă poate reprezenta procente variind între 30 şi 80% din productivitatea basinelor. în condiţiile unei gospodării piscicole intensive ea poate atinge, pentru anumite perioade, limite aproximativ egale cu productivitatea. 9. ~a stratului. Expl. petr.: Capacitatea de producţie în unitatea de timp a unui strat petrolifer sau gazeifer, în condiţii economice date, Ansamblul măsurilor tehnice şi de organizare, cum şi al operaţiilor necesare desfăşurării procesului de exploatare a stratului petrolifer sau gazeifer, astfel încît săse asigure realizarea unui coeficient de extracţie (v.) final cît mai mare, într-un timp cît mai scurt, cu un consum minim de muncă şi cu respectarea condiţiilor economice respective, constituie proiectul de exploatare a stratului considerat. Spre deosebire de cazul substanţelor minerale solide, proiectarea exploatării substanţelor fiu ide, — iniţial mult mai aleatorie, din cauza instabilităţii fenomenelor de dezlocuire, accentuată de neuni» fermitatea naturală a zăcămîntului» — necesită refacerea şi Productivitatea uneî maşini de îueru 336 Produs corectarea ei la intervale relativ scurte (6***12 luni), pe baza informaţiilor obţinute prin exploatare. 1. ~a unei maşini de lucru, Ec.: Sin. Indice de utilizare intensivă. V. sub Indice tehnico-economic. 2. Productus. Paleont.: Gen de brahiopod din ordinul Protremata, familia Productidae, fixat prin spini sau prin valva ventrală. Linia cardinală edreaptă, valva ventrală e puternic convexă, iar cea dorsală, plană sau concavă, în interior se găsesc im-presiunile branhiale reniforme şi un septum median. Ornamentaţia consistă din coaste fine radiare întretăiate de dungi concentrice, ceea ce dă suprafeţei un aspect reticulat. A trăit din Devonianul superior pînă în Permian, cu frecvenţă mare în Carbonifer, Productus. cînd dă specii caracteristice. s. calcare cu Stratigr.: Calcare cu brahîopode, reprezenţînd un facies neritic de climat cald, dezvoltate în special în Carboniferul inferior, în Carboniferul superior de tip esteuropean, cum şi în Permianul mediu şi în cel superior, din domen iu I^Mediteranei eurasiatice (Sicilia, Salt Range în Nordul indiei). Sn ţara noastră, calcare spatice cu Productus ale Carboniferului inferior sînt cunoscute în Valea Idesului (Banat). 4. Producţie, pl. producţii. 1. Ec., Gen.: Proces în cadrul căruia oamenii obţin bunuri materiale, naturale (minerale, vegetale sau animale), sau creează bunuri materiale fabricate (prin simplă prelucrare sau prin fabricare propriu-zisă), ca mijloace de producţie sau ca obiecte de consum individual, necesare pentru existenţa societăţii. în procesul de producţie, oamenii adaptează nevoilor lor substanţele din natură, modificîndu-Ie forma, structura fizică şi chimică, cu ajutorul uneltelor de muncă. Producţia are două laturi: forţele de producţie ale societăţii (mijloacele de muncă şi oamenii cari, posedînd experienţă în producţie şi deprinderi în muncă, folosesc aceste mijloace pentru producerea de bunuri materiale), şi relaţiile de producţie, cari se stabilesc între oameni în procesul producţiei, schimbului şi repartiţiei bunurilor materiale şi formează structura economică a societăţii. Producţia poate avea loc în cadrul unei economii naturale, cînd bunurile sînt produse numai pentru satisfacerea nevoilor producătorului (economie astăzi aproape dispărută), sau în cadrul unei economii de schimb, cînd bunurile sînt produse în vederea schimbului (vînzării), devenind astfel mărfuri (producţie de mărfuri). După modul de producţie care o caracterizează, producţia de mărfuri poate fi: producţie de mărfuri simplă, producţie de mărfuri capitalistă sau producţie de mărfuri socialistă. Producţia de mărfuri simplă se bazează pe proprietatea privată a producătorului asupra mijloacelor de producţie şi, deci, şi asupra produselor obţinute, prin munca personală a acestuia, pentru vînzare. Producţia de mărfuri simplă se realizează în gospodăriile ţărăneşti individuale şi în atelierele meşteşugarilor cari nu folosesc muncă străină. Ea se dezvoltă pe baza acţiunii legii valorii, care reglementează în mod spontan repartizarea muncii între producţiile diferitelor mărfuri. Preţurile mărfurilor produse în cantităţi mai mici decît cele cerute pe piaţă se ridică deasupra valorii lor, producţia acestor mărfuri devine avantajoasă şi producătorii se îndreaptă spre ea. Dacă marfa respectivă se produce în cantităţi mai mari decît e nevoie, preţurile scad sub valoare, iar producţia se restrînge. Producţia de mărfuri capitalistă se bazează tot pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi asuprâ produselor (aproape totalitatea lor, marfă), însă.obţinerea acestora nu.se realizează prin munca personajă a producătorului, ci prin exploatarea lucrătorilor salariaţi. Munca producătorilor de mărfuri nu e coordonată, nu e organizată, fiecare producînd ce vrea, ceea ce consideră că-i va aduce un mai mare beneficiu. Producţia de mărfuri socialistă se deosebeşte radical, atît de producţia de mărfuri simplă, cît şi de producţia de mărfuri capitalistă, prin aceea că atît proprietatea asupra mijloacelor de producţie, cît şi asupra produselor obţinute aparţine întregului popor, iar dezvoltarea ei se face armonic, în conformitate cu Planurile de Stat (v.) ale economiei naţionale, cari reglementează atît producţia, cît şi schimbul de mărfuri.’ Din punctul de vedere al modului în care e organizată producţia, se deosebesc (v. şî sub Fabricaţie): producţie de unicate, producţie în lanţ, producţie în masă, producţie în serie, etc. s. forţe de Ec. V. sub Producţie 1. 6. mijloace de Ec. V. Mijloace de producţie. 7. mod de Ec.: Modul de obţinere a bunurilor materiale necesare societăţii pentru a trăi şi a se dezvolta. Modul de producţie format de cele două laturi ale producţiei (v. sub Producţie 1), forţele de producţie şi relaţiile de producţie, caracterizează treapta de dezvoltare a societăţii omeneşti la un moment dat, şi stă la baza orînduirii sociale respective. înlocuirea unui mod de producţie învechit, cu unul nou, se face în urma dezvoltării contradicţiilor dintre forţele de producţie cari cresc odată cu dezvoltarea tehnicii şi a ştiinţei şi relaţiile de producţie, cari rămîn în urmă. 8. ~ planificata. Ec.: Producţie care se realizează pe baza unui plan. Planificarea producţiei cuprinde planificarea aprovizionării cu materiale şi cu materii prime, planificarea fabricaţiei (adică a proceselor şi a termenelor de fabricaţie), planificarea forţelor de muncă necesare, planificarea fondurilor necesare, planificarea transporturilor. 9. relaţii de Ec. V. sub Producţie 1. 10. Producţie. 2. Ec., Tehn.: Totalitatea produselor obţinute în procesul muncii (v. Producţie 1), într-o perioadă de timp determinată calendaristic, într-un anumit sector al activităţii sociale. Se deosebesc: producţie finita, dacă produsele respective pot fi în stare finită, adică terminate în întreprinderea respectivă (pentru livrare ca atare pe piaţă sau pentru a fi prelucrate, în continuare în alte întreprinderi); producţie semifinita, dacă produsele nu sînt încă finite şi urmează să fie prelucrate, în continuare, în alte secţii ale întreprinderii respective sau în alte întreprinderi. 11. ~ la hectar. Agr.: Sin. Recoltă la hectar. V.sub Recoltă» 12. Producţie, unitate de Silv. V. Unitate de producţie. 13. Produs, pl. produse. 1. Mat.: Element p al unei mulţimi M, care corespunde în mod univoc, prin operaţia de înmulţire (v.), unei perechi de elemente a'şi a", aparţinînd, respectiv, unor mulţimi M'şi M". Se notează, de obicei, p—a'-a" sau p — a'a". Două dintre mulţimile M, M', M", sau chiar toate trei, pot să coincidă. Dacă în mulţimile M, M', M" e definită şi o operaţie de adunare, regula de înmulţire e, în general, astfel aleasă, încît produsul e distributiv faţă de adunare: bff)=a'b"; (a'-{-b')a*=a'a*-\-b'a0. Dacă mulţi- mile M' şi M" coincid, şi dacă a'a”=atra', produsul se numeşte comutativ. Dacă cele trei mulţimi M,M',M" coincid şi dacă (a'a*)a"f=a'(affd"), produsul se numeşte asociativ. Produsul numerelor reale sau complexe e definit pentru cazul în care mulţimile M, M', Mncoincid cu mulţimea acestor numere (v. sub Număr). El e comutativ, asociativ şi distributiv faţă de adunare şi nu e nul decît dacă unul dintre factori e nul. Produsul elementelor unui grup e unica operaţie de compoziţie a-elementelor, grupului (v. Grup 1). El e asociativ, dar, în general, necomutativ. Produs earteslart 33? Produs de compoziţie Dacă mulţimile M, M', M" coincid cu mulţimea matrice-lor pătrate [a], [&], cu n linii şi n coloane, avînd ca elemente numere reale aik (i, k='\, •••, n), se numeşte produs matricial n al lor, matricea [£]=[«] [6], avînd elementele tik=Yiairhrk- r= 1 Produsul matricial e asociativ şi distributiv faţă de adunare, dar e, în general, necomutativ. î. ~ cartesian, Mat.: Sin. Mulţime produs (V. Produs, mulţime —). " 2. /n/ de compoziţie. Mat.: Produs a doi vectori (elemente) dintr-un spaţiu vectorial cu un număr finit sau infinit de dimensiuni (de puterea numerabilului sau a continuului), componentele celor doi vectori fiind ordonate după un criteriu determinat. După numărul de componente, produsele de compoziţie pot fi polinomiale (sume finite), seriale (sume infinite,, numerabile, vectorii fiind aici şiruri), integrale (sume infinite de puterea continuului, vectorii fiind aici funcţiuni). Ele sînt asociative şi comutative (în afară de compoziţia Vol-terra). Sin. Produs de convoluţie, Convoluţie. Spaţiile vectoriale pe cari s-au definit produse de compoziţie se numesc algebre de compoziţie (v.). Probleme fundamentale ale teoriei produselor de compoziţie sînt, spre exemplu: determinarea un ităţi i produsului de compoziţie, problema inversiunii .direct legatăde aceea aunităţii, rezolvarea ecuaţiilor de compoziţie (v. Polinom de compoziţie) şi teoria lui Galois a ecuaţiilor de compoziţie, structura transformări lor de compoziţie (v.), aplicaţiile produselor de compoziţie la rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale, integrale, cu diferenţe finite, sau funcţionale, la determinarea diferitelor transformate: Laplace, Fourier, Hilbert (axială, circulară), Riemann, Hankel, Mei lin, etc. Exemple de produse de compoziţie: Produsul de compoziţie Volterra a două funcţiuni reale sau complexe a(x, y), b(x, y) de variabile reale e funcţiunea S+oo a (x, s) b (s,y) dx. —oo Dacă funcţiunile a(x,y) etc., pentru cari e definit produsul sînt nule în afara segmentului [y,x] cu y(») = 5] *(*) y{i-a) a=0 [dacă#(»), j(»)=O pentru »<0], intervin în teoria transformă-^ ^ ^ +c0 rilor discrete Fourier (F) şi Laplace (L) : Fx{n)= +oo n-~ co Lx(n) = ^ x{n)e"nP, prin formulele fundamentale F(x * y ) = n= O n n L(^* Produsul de compoziţie aritmetic (Riemann) a! funcţiunilor de variabilă discretă n (întreg şi pozitiv) x{n) şi y(n) e *(«) * jv(«) = 5] x(a)}(—) , cc/n a simbolul ^ reprezentînd faptul că suma se extinde pentru toţi oc In întregii pozitivi a, divizori ai lui n. Transformarea Riemann z^)=s^Ş- (^=x+'“) «=1 * transformă produsul de compoziţie aritmetic a două funcţiuni în produsul obişnuit a! transformatelor Z(x * y) = Zx*Z.y. Produsele de compoziţie integrale se clasifică după cum integrarea se face pe axa reală (R) sau în planul complex. Astfel: Produsul de compoziţie Fourier (axial) al funcţiunilor reale sau complexe, x{t) şi y{t)t e r+00 x(t) * j(/)= \ x(T)y(f — T)dr. J -co Dacă x(/) şi j(/) sînt nule pînă în zero (x(t), y(t) = 0, t<0) atunci se obţine produsul de compoziţie Borel. Există relaţiile F(*, •J’<)=(F^/)*(FJ±co /->±oo Există relaţia fundamentală /•+» „ r+°° , r+°° l e~stây(t) = \ e~tfd[*(0 * y(0l J —00 J -00 j -co Produsul de compoziţie integral complex al funcţiunilor f(z) şi g(%), analitice în planul complex e fiz) * g(z)= -^§cf&Mz-ţ)dţ. conturul C fiind,luat convenabil. Cele mai importante cazuri uzuale sînt: Produsul de compoziţie complex, L a- -i rt+ico p I ace-Me I I i n, /•s=-Tr-r\ AQiiz-fydţ, unde Lizi J Q > a(a=constantă convenabilă), > a-j-c. Există relaţia L_1 [/* g] = L-1/ • L"1^, unde L-1 e tranrsfor-marea Laplace inversă. Produsul de compoziţie complex Laplace-Mellin verifică şi relaţia M_1[/ * g]=M"1/^-1^, unde M-1 e transformarea Mellin inversă. Produsul de compoziţie Hadamard al funcţiunilor analitice a(%), 6(^) e a(z) * = ~' t fiind o variabilă complexă ce descrie frontiera fr D, D fiind un domeniu de olomorfie al funcţiunilor a(z), b(z) şi care con- 00 ţine originea în interior (0£intl>). Dacă a(%)— ^ ajtf, b(z)~ Ă Ă «=0 = 2j bn^t' = Zi ann*?' atunci există relaţia c(z)=a(z) *b(z). n—0 n—0 Numeroase operaţii integrale pot fi reprezentate ca produse de compoziţie. Exemple: Primitiva de ordinul X (întreg pozitiv sau oarecare, complex) a unei funcţiuni /(/) e un produs de compoziţie: 9(/)== w */w= wL('“t)X-1/(t) jTl 9w (/)=/(/), 9(«)=0 (X=1, 2, ••• derivate ordinare). Formulele integrale Cauchy sînt produse de compoziţie complexe: /«(Q-JLU ■ — J i-Ki Jc (z-Zf+1 conturul C fiind frontiera închiderii unui domeniu D în care f(z) e olomorfă şi care conţine punctul Integrarea invarianta pe un grup topologic compact (sau bicompact) G permite definirea unui produs de compoziţie pentru funcţionale reale sau complexe, definite pentru orice x£G astfel: /(*) ?(*)=( /(y^ixy-^dy JG *, y£G. Dacă grupul G e finit, iar topologia sa e topologia discretă, atunci produsul de compoziţie se reduce la o medie aritmetică finită. Forma produselor de compoziţie particulare diferă după cum grupul G e aditiv sau multiplicativ, iar funcţionalele /,£SÎnt nenule numai peo parte proprie sau nu a luiG. 1. ~ de mulţimi. Mat.: Sin. Mulţime produs. V. şî Mulţime. 2. ~ direct. ’ Mat.: Grup G obţinut prin înmulţirea sub-grupurilor Gv G2, Gr, G=G± x G2 X * * * Gf , fiecare grup Gi fiind divizor normal al luî G\ G e egal cu reuniunea grupafă a acestor subgrupuri: G=GiUG2U"-Gr; secţiunile fiecărui subgrup G. cu reuniunea celorlalte, mai puţin G. însuşi, sînt egale cu subgrupu! identic E: ^n^U-G.^UG.^U-G^E. s. ~ exterior. 1. Mat.: Produsul a două forme algebrice exterioare: ’l-tp (**> «] [ p, q < n ) şi care e egal prin definiţie cu [W = [V‘%V%] ■ Proprietatea lui esenţială e exprimată prin relaţia: F/?] = (-^pyy. care arată că produsul exterior a două forme algebrice exterioare e comutativ, numai dacă una dintre forme e de grad par. O altă proprietate importantă a produsului exterior e aceea de covarianţă: după o transformare lineară asupra variabilelor, produsul exterior transformat e egal cu produsul exterior ai formelor exterioare transformate. 4. ~ exterior. 2. Mat.: Produsul exterior a două forme diferenţiale exterioare, cum şi produsul exterior ai mai multor forme exterioare, definit analog ca sub 1. s. ^ exterior. 3 .Mat.: Sin. Produs vectorial. V. sub Vector, e. ~ infinit.-Mat.: Produsul unui număr infinit de factori: considerat ca limita produsului de n factori: P„=( 1+«o)(1+«i)-(1+Vi)- cînd n creşte nemărginit. Dacă Pn tinde către o limită finită P, cînd n creşte nemărginit, produsul infinit se numeşte convergent, fiind divergent în cazul contrar. P e valoarea produsului. Dacă unul dintre factorii e nul, toate produsele Pn,cu n>k, sînt nule. Produsul se numeşte nul şi cînd lim Pn— 0. Condiţia necesară şi suficientă ca un produs infinit să fie convergent e ca seria cu termenul general un să fie absolut convergentă, în care caz produsu I se numeşte absolut convergent. ?. ~ interior. Mat.: Sin. Produs scalar. V. sub Vector. 8. ~ lexicografic. Mat.: Mulţime produs, ordonată total după un criteriu analog criteriului ordonării cuvintelor într-un lexicon (dicţionar), cum se precizează mai jos. Fiind date două mulţimi finite ordonate cu elemente diferite, A = (av a2. şi bv "\b^% mulţimi numite alfabete sau scări- Produs mfct 339 Produs petrolief baze, se numeşte produs lexicografic a! Io»" produsul\4XB pe care s-a definit următoarea ordonare: (.aft, b< (a^t b8), dacă aa cu a=1, 2, n şi q^A^, notată n a.xa.x-xa^YJa^ a=1 Sin. Produs de mulţimi, Produs cartesian. V. sub Mulţime. 3. ~ scalar. Mat. V. sub Vector. 4. ~ vectorial. Mat. V. sub Vector. 5. Produs. 2. Tehn., Gen.: Bun material care s-a obţinut printr-un proces de muncă. 6. ~ ceramic. Mat. cs.: Obiect fabricat prin arderea unei mase ceramice fasonate în prealabil. După structura produsului ars, se deosebesc: produse ceramice poroase (ceramică obişnuită, refractară, faianţă) şi produse ceramice vitri-fiate (bazalt artificial, gresie ceramică, porţelan). După domeniul de utilizare, se deosebesc: produse ceramice de menaj, produse ceramice de construcţie şi produse ceramice tehnice. După felul masei ceramice folosite la fabricaţie, se deosebesc: produse ceramice din mase argiloase obişnuite, cum sînt produsele ceramice de oiărie (v.), cărămizile (v.), ţiglele (v.), olanele (v. Olan pentru acoperiş), produsele ceramice de maiolică (v.), de teracotă (v.), de bazalt artificial (v.); produse ceramice refractare (v. sub Refractare, produse ^); produse ceramice fine, cum sînt: produseie ceramice de faianţă (v.), de gresie ceramică (v.), de porţelan (v.). 7. ~ petrolier. Ind. petr.: Fracţiune a ţiţeiului, în compoziţia căreia intră, în mare majoritate, diferite hidrocarburi, parafinice, naftenice, aromatice, olefinice şi hidrocarburi mixte (alchilnaftenice, alchilaromatice, alchilarilnaftenice). în compoziţia produselor petroliere finite mai pot intra, în proporţii mici, compuşi neutri cu sulf (proporţia creşte la produsele provenite din ţiţei uri sulfuroase), cu azot sau cu oxigen. Prin extensiune, în categoria produselor petroliere intră' şi acizii naftenici, unii acizi arilalchiIsuIfonici, etc., cum şi diverse produse pe bază de fracţiuni ale ţiţeiului (de ex. unsorile consistente, etc.). Produsele petroliere sînt folosite în special ca sursă de energie sub formă de combustibili pentru motoare, pentru focare industriale, pentru uz casnic, ca solvenţi, lubrifianţi, izolanţi pentru electrotehnică, lianţi, izolanţi hidrofugi, etc. Fracţiunile ţiţeiului şi unele hidrocarburi (în special cele gazoase) sînt utilizate ca materii prime în industria petrochimică, pentru fabricarea materialelor plastice, a cauciucurilor şi a fibrelor sintetice, a detergenţilor, solvenţilor, antidăunătorilor pentru agricultură, a coloranţilor, a medicamentelor, etc. în tabloul care urmează sînt date, sistematizate după fracţiuni, produsele petroliere cu materiile prime din cari provin, şi cu întrebuinţările lor principale. Materii prime Produse | I Utilizări Materii prime Produse Utilizări Gaze naturale Gaze lichefiate Propan Butan Amoniac (prin sin- Combustibi I casnic, industrial şi pentru motoare; îmbogăţirea gazelor combustibile, solvent, etc. Component al gazelor lichefiate; în petrochimie Component al gazelor lichefiate şi al benzinelor; în petrochimie Îngrăşămînt; în petrochimie Gaze de rafinărie Gaze lichefiate Hidrocarburi nesaturate Combustibil pentru rafinărie; benzine Butadienă pentru cauciuc sintetic şi materiale plastice; polimeri pentru aditivi în uleiuri; antidetonanţi pentru benzină; alcooli, esteri, cetone, răşini, pentru agenţi antiger, solvenţi; diverse materii prime pentru petrocni-mie teza din metan) Negru de fum Etan, etc. Sulf (din hidrogen sulfurat) Gazolină Adaus ia cauciuc, cerneluri, hîrtie carbon, baterii electrice în petrochimie Materie primă Component al benzinei; solvent; în petrochimie Distilate uşoare Benzine uşoare Benzine medii Diverse benzine; solvenţi Benzine de aviaţie şi de automobil; solvenţi pentru cauciuc, lacuri, insecticide; benzen pentru benzine superioa-, re; toluen pentru benzine superioare, explozivi; xifeni şi etilbenzen pentru benzine superioare, lacuri, în petrochimie Gaze de rafinărie Gaze necondensabi le Hidrogen (de la reformarea catalitică); amoniac (din hidrogen); negru de fum; sulf (din hidrogen sulfurat) Benzine grele Solvenţi pentru vopsele, lacuri, etc.; componental combustibililorde turbo-motoare 22* Produs cîştîg-bandâ 340 Profil aerodinamic Materii prirr.e Produse Utilizări Materii prime Produse Utilizări Distilate medii Petroluri Motorine Petrol lampant; combustibil pentru maşini de gătit; insecticid, solvent; combustibil pentru tractoare şi turbo-motoare; acizi naftenici pentru detergenţi, agenţi sicativi, aditivi pentru uleiuri, insecticide şi fungicide Combustibili Diesel, combustibili pentru focare şi pentru metalurgie, gaz de apă, îmbogăţirea gazelor; acizi naftenici; mediu de absorpţie pentru recuperarea gazolinei, a aromaticelor şi altor hidrocarburi uşoare Fracţiuni de uleiuri Parafine şi cerezine Vaseline medicinale, vaseline tehnice La fabricarea hîrtiei, a lumînărilor, a chibriturilor, a cosmeticelor; în industria conservelor; pentru izolări şi acoperiri; ceară de sigilat; anti-congelanţi, acizi şi alcooli graşi, adausuri pentru cauciuc, detergenţi şi agenţi de udare Pentru creme, pomezi; componenţi pentru prevenirea ruginii, pentru ungerea şi protejarea cablurilor; adaus pentru cauciuc Fracţiuni de uleiuri i ! Uleiuri lubrifiante uşoare Uleiuri lubrifiante medi i Uleiuri lubrifiante grele Uleiuri albe Uleiuri emulsio-nabile, de flotaţie Lubrifianţi pentru transformatoare şi întreruptoare electrice, maşini frigorifice, turbine de abur şi hidraulice, compresoare, maşini casnice, aparate de măsură şi de control; călirea metalelor; reţinerea prafului, fabricarea unsorilor consistente j Lubrifianţi pentru automobile, aviaţie, j motoare Diesel, lagăre, etc.; fluide ; pentru ore lucrarea metalelor I Lubrifianţi pentru cilindrii maşinilor | de abur, pentru transmisiuni; în im- j primerie; la tratarea termică a metalelor; la fabricarea unsorilor consistente Diluant pentru insecticide şi pentru ambalarea unor alimente (ouă, fructe, etc.); fluide hidraulice; uleiuri medicinale şi cosmetice (creme, pomezi, etc.). Pentru hîrtie, piele, lînă, textile; la stropirea cărbunilor şi reţinerea prafului; la călirea şi recuperarea metalelor Reziduuri de distilare I i Păcuri Bitumuri Cocs de petrol Combustibili pentru focare; Ia impregnarea lemnului şi fabricarea gazului combustibi I Pentru construirea drumurilor; izolant hidrofug, pentru fabricarea lacurilor, a vopselelor, a cernelur i lor, a cartonului asfaltat, a bitumuri lor fluide, a emulsiilor de bitum, a bitumurilor oxidate (adaus pentru cauciuc, la izolări, pentru protejarea acoperişuri lor) Combustibil; la fabricarea carbidului; cocs metalurgic şi cocs calcinat pentru producerea aluminiului şi a unor specialităţi de grafit Gudroane şi Ieşi i de la rafinare Gudroane acide de la rafinare Leşii de la neutralizări Acizi sulfonici (agenţi pentru scindarea grăsimilor, emulsionanţi, dezemulsio-nanţi, aditivi pentru uleiuri); combus-tibiii, cocs Acizi naftenici din fracţiunile de petrol, motorină şi uleiuri; mercaptani din fracţiuni uşoare de benzină cracată şi acizi creziiici din aceeaşi benzină 1. Produs cîştig-bcmdâ. Elt., Telc.: Sin. Factor de calitate a! unui tub electronic, V. sub Calitate, factor de —. 2. Produs de inerţie. Mec.: Sin. Moment de inerţie centrifug. V. sub Inerţie* moment de ~ 1. s. Produs de soiubiiitate. Chim.: Mărime constantă dată de produsul activităţii ionilor dintr-o soluţie saturată de elec-trolit care se găseşte în contact cu faza solidă. Dacă se notează concentraţiile molare (ioni-gram) ale ionilor cu [M+] şi [X~], produsul de soiubiiitate e: de unde: însă: Psmx=[m+] [X-]. şi [jr-]=PSMX [X~\ [M+] = [^“] şi deci PsMX= [M+-f = [X~]* Şi _____ [M+] = [X-]=^JPsmx- După valoarea produsului de soiubiiitate se poate găsi uşor so!ubiIitatea molară s a electrolitului, cum şi solubili-tatea lui exprimată în grame la litru sau ia 100 g apă: s=[M+]='L*-]=ypSMX- înmulţind greutatea moleculară a electrolitului cu valoarea lui s, se găseşte solubilitatea, exprimată în grame la litru. Regula produsului de soiubiiitate permite rezolvarea multor probleme legate de formarea sau disolvarea precipita- telor în reacţiile chimice. Produsul de soiubiiitate e o mărime constantă numai pentru substanţe greu solubile; la electro-liţii uşor solubili, valoarea produsului concentraţiilor ionilor în soluţie saturată poate varia mult, în funcţiune de prezenţa unor cantităţi mai mari sau mai mici de aite substanţe. 4. Produs letal. Chim.: Sin. Produsul iui Haber, Produs de toxicitate (v. Letal, produs ~). s. Profesiune, pl. profesiuni. Gen.: Genul de activitate regulată, permisă de lege, bazată pe înclinaţie şi aptitudini şi, de obicei, pe cunoştinţe de specialitate, prin care omul se integrează în societate. 6. Profil, pl. profiluri. 1. Geom.: Conturul aparent al unui obiect, ai unui piese, etc., rezultat dintr-o proiecţie ortogonală pe un plan (care poate fi în afara corpului sau poate fi planul unei secţiuni prin corp), sau constituit de punctele de contact dintre obiect şi conul razelor vizuale, respectiv desenul care reprezintă acest contur. în cazul unei secţiuni piane printr-un corp, de exemplu o construcţie (de ex.: o clădire, un utilaj, un vehicul, etc.) sau un element al acesteia, profilul poate fi longitudinal (dacă e situat într-un plan care conţine axa longitudinală a corpului), transversal (dacă e situat într-un pian perpendicular pe axa longitudinală a corpului), sau înclinat faţă de axa cea mai lungă a corpului considerat, 7. Geom.: Proiecţia unui corp din spaţiu pe un plan de profil. 8. ~ aerodinamic. Av.: Conturul secţiunii unei aripi de avion sau a unei pale de elice, obţinută printr-un plan ortogonal suprafeţei aripii şi paralel cu axa avionului, respectiv printr-un plan tangent la un cilindru fictiv care ar intersecta elicea şi ar avea axa paralelă cu cea a elicei. Profilul (v. fig. /) Profil aerodinamic 341 Profil aerodinamic Elementele caracteristice ale unui profil aerodinamic. A) bord de atac; 8) bord de fugă; L intrados; e) grosimea profilului; f) săgeata profilului; AmS) linie de curbura medie; i) unghi de incidenţă; /) profunzimea. e caracterizat prin următoarele elemente: bordul de atac, care e bordul din faţa A al profilului, în sensul de deplasare; bordul de fuga, care e bordul din spate B al profilului; coarda, care e linia de referinţă (aleasă arbitrar) pentru definirea profilului şi a încercărilor aerodi- g Harnice,’ şi care se determină, fie ca bitangentă la intradosul profilului (în special cînd intradosul e concav), fie ca dreapta care uneşte bordul de fugă cu punctul de contact al cercului tangent la bordul de atac şi cu centrul în bordul de fugă; axa de portanţa nula, care e paralelă Zc7^7mZ'Vcu\ 'adb) cu direcţia vitezei curentului fluid, pentru care portanţa e nulă; profunzimea, care e lungimea coardei (/); extradosul, adică partea superioară a profilului (arcul ACB); intradosul, adică partea inferioară a profilului (arcul ADB); grosimea (e), care e distanţa dintre tangentele la extrados şi la intrados, paralele cu coarda; grosimea relat/vd^adică grosimea exprimată în procente din profunzime; linia decurburâ medie (scheletul), care e curba trasată prin mij-locurile segmentelor cuprinse între extrados şi intrados, şi perpendiculare pe coardă (uneori, linia de curbură medie se defineşte ca linia care uneşte segmente egale, măsurate pe normalele la profil); sâgeata, adică distanţa maximă f dintre linia de curbura medie şi coarda profilului (care trece prin extremităţile profilului); unghiul de atac, numit şi unghi de incidenţă, care e unghiul ascuţit /, format de axa de referinţă (coarda sau axa de portanţă nulă) cu direcţia curentului relativ de fluid (uneori, prin unghi de incidenţă se înţe'ege unghiul decalaj al aripii, în raport cu linia de referinţă a fuzelajului). Coarda profilului e definită, fie ca raza c a unui cerc cu centrul în bordul de fugă şi tangent la bordul de atac (v. fig. II, poziţia /), fie ca proiecţia profilului pe o linie care trece prin bordul de fugă şi e tangentă la intradosul profilului (v. fig. II, poziţia /). Astfel, pentru lungimea coardei profilului, numită şi profunzime, se pot stabili două dimensiuni cari sînt aproximativ egale, unghiul v fiind foarte mic, — Grosimea relativa II. Elementele profilului. /) coarda profilului; II) grosimile profilului; III) săgeţi le relative; A) bord de atac; 8) bord de fugă (bord de ieşire); c) coarda AB, definită ca raza cercului cu centrul în 8 şi tangentă la profil în A; c') coarda A'B definită ca proiecţie a lungini i AB pe dreapta care trece prin 8 şi e tangentă extremă ia intradosul profilului; e) groşi mea profi lului la o distanţă oarecare de bordul de atac; em) grosimea maximă a profilului; L) scheletul profilului, care e linia medie a grosimilor; h) înălţimea unui punct de pe scheletul L s şi grosimea relativa maxima se determină ‘ " m în raport cu coarda profilului, prin relaţiile e cî £ = — Şl £ =— , c m c în cari e e grosimea absolută a profilului, măsurată perpendicular pe coardă; poziţia secţiunii maxime (v. fig. II, poziţia //) e u=ljc, l fiind distanţa grosimii maxime faţă de bordul de atac. *— Sâgeata relativa f a, profilului (v.fig. //, poziţia ///), numită şi curbura profilului, e definită de raportul /- unde h e distanţa dintre coarda profilului şi tangenta Ia scheletul profilului după o direcţie paralelă cu coarda, scheletul profilului fiind definit ca linia care uneşte rnij 1 ocuri 1 e grosimilor diferitelor secţiuni ale profilului. Forma bordului de atac e rotunjită, ia profilurile clasice, şi e ascuţită sau are o rază de racordare redusă, la profilurile supersonice. —Forma bordului de f u ga (v. fig.///) poate fi ascuţită (v. fig. HI a), cînd tangenta la extrados în bordul de fugă are aceeaşi direcţie cu tangenta la intrados în acelaşi punct, în diedru (v. fig. III b), sau rotunjită (v. fig. III c). Un profil aerodinamic se poate trasa după procedee teoretice sau empirice. La trasarea după procedee teoretice a profilurilor se folosesc anumite transformări conforme, prin cari un cerc şi domeniul său exterior din planul £ = £ + w) se transformă într-un contur oarecare şi domeniul său exterior din planul z=x-\-iy. Profilurile teoretice se pot clasifica după diferite criterii, şi anume: din punctul de vedere al curburii, se deosebesc profiluri cu curburâ simpla şi profiluri cu dubla curbură, după cum scheletul profilului e un arc de curbă fără punct de inflexiune sau cu punct de inflexiune; din punctul de vedere al formei bordului de fugă, se deosebesc profiluri cu bordul de fuga ascuţit, profiluri cu bordul de fuga in diedru şi profiluri cu bordul de fuga rotunjit. Atît profilurile trasate după procedee teoretice, cît şi cele obţinute după procedee empirice, se încearcă în tunele aerodinamice, pentru a obţine coeficienţii de portanţă şi de rezistenţă la înaintare, ceea ce permite selecţionarea profilurilor cu cele mai bune caracteristici (calităţi) aerodinamice. Pentru viteze de zbor relativ mici, procedee teoretice de trasare a profilurilor sînt: procedeul Jukov-ski, prin care se obţin profiluri cu curbură simplă şi cu bordul de fugă ascuţit; procedeul Kârmân-Trefftz, care permite obţinerea profilurilor cu curbură simplă, dar cu diedru la bordul de fugă; procedeul Carafoli, prin care se pot obţine profiluri cu simplă sau cu dublă curbură, cu bordul de fugă rotunjit; procedeul von Mises, prin care se pot trasa profiluri cu dublă curbură, de formă generală. Alte procedee permit trasarea profilurilor aerodinamice cu o repartiţie prescrisă a presiunilor. Prin aceste procedee teoretice se poate aproxima orice fel de profil folosit în practică, III. Diferite forme ale bordului de fugă(numitşi bord deieşire). a) profil cu vîrf ascuţit (profil Jukovski); b) profil cu vîrf în diedru (profil Kârmân-Trefftz sau von Mises); c) profi I cu vîrf rotunjit (profil Carafoli), Profil aerodinamic 342 Profil aerodinamic Procedeele empirice de trasare a profilurilor aerodinamice consistă în considerarea unui schelet dat şi stabilirea unei repartiţii convenabile a grosimilor în jurul acestuia. Pentru viteze de zbor subsonice s-au introdus profilurile laminare, Ia cari grosimea maximă e împinsă către mijlocul profilului, spre deosebire de profilurile obişnuite, la cari grosimea maximă se găseşte aproximativ Ia un sfert din coardă de la bordul de atac. Prin această noua repartiţie a grosimilor se realizează, Ia incidenţe mici, o repartiţie mai uniformă a presiunilor pe profil, care împiedică desprinderea stratului limită, micşorînd deci considerabil rezistenţa la înaintare. Profilurile laminare se pot trasa, de asemenea, folosind procedee teoretice sau empirice. Pentru v i t ez e de zbor supersonice sînt convenabile profilurile cu bordul de atac ascuţit, cum sînt profilurile rombice sau profilurile lenticulare. In ce priveşte profilurile clasice sau cele laminare, cu bordul de atac gros, acestea prezintă dezavantajul apariţiei undelor de şoc la viteze mari. Profilurile lenticulare cu extradosul şi intradosul formate din arce de curbă cari se intersectează sub un unghi oarecare, se pot trasa, eventual, după procedeul Kârmân-Trefftz. Distribuţia portanţei în lungul anvergurii unei aripi variază de la centru la extremitatea acesteia, ceea ce depinde de forma în plan a aripii şi de variaţia unghiului de atac în lungul anvergurii. Curba de repartiţie a portanţei, care indică totodată şi sustentaţia totală, permite determinarea mărimii rezistenţei induse (asociată cu sustentaţia) şi a structurii aripii. Mărimea circulaţiei în jurul unei a-ripi variază în lungul anvergurii (v.fig. IV), iar valoarea ei, într-o secţiune oarecare e Fr = 1/2 Ccv=— * P unde c e coarda şi v (în m/s) e viteza curentului de aer. Deoarece circulaţia variază în lungul anvergurii, un vîrtej părăseşte bordul de ieşire în fiecare punct. Pentru un vîrtej situat la y2 de pianul de simetrie, la distanţa yt de Ia planul de simetrie se produce o viteză indusă normală dr j dy dw — 1 dy y2-yx viteza totală indusă va fi: dT dy +/ 1 f dy w=——1 -------dy, yz-yi vitezei induse îi corespunde un unghi de atac indus i-, de mărimea— w/v (radiani), astfel încît, dacă unghiul geometric de atac corespunzător unei secţiuni de aripă e i (măsurat faţă de I in ia de portanţă nulă), atunci unghiul de atac efectiv va fi je=(i-\-i;)=(i — wlv). — Valoarea locală a coeficientului de portanţă e C^-a0(i — wlv), unde a0 e panta curbei. Astfel, circulaţia totală e: 'r-r <•*(’“> ecuaţie care permite determinarea distribuţiei sustentaţiei în lungul anvergurii, pentru o formă de aripă dată în plan şi pentru o anumită variaţie a unghiului de atac în lungul anvergurii. O formulă curentă pentru determinarea distribuţiei sustentaţiei în lungul anvergurii e: C c —— =A1 sin 0+^2 s>n 2 0+^3 sin 3 0 *••, aQc0 unde cQ e coarda medie în planul de simetrie, Ax şi A2 sînt constante cari se determină prin calcul şi 0—cos~l(yll), unde l e semianvergura. Forma curbelor distribuţiei sustentaţiei se exprimă prin una dintre următoarele trei relaţii: Czc aoco C„c —A1 sin 0+A3 sin 3 0+* —A2 sin 2 0+^44 sin 4 0+ C„c =At sin 0-f-^42 sin 2 0+ iar coeficientul mediu de portanţă al unei aripi depinde numai de Av adică unde c0 e coarda în planul de simetrie şi c e coarda medie aerodinamică; coeficientul de rezistenţă indusă mijlocie e: Al Cl 1+3 I K tzA IV. Distribuţia portanţei în lungul anvergurii, F) circulaţia; v) viteza curentului de aer; w) viteza indusa; $•) unghi de atac indus; x'—x) axă în planul de simetrie; /) semianvergura. cu indicaţia Az—A5—A7—0, pentru o aripă eliptică. Din curba de repartiţie a sustentaţiei se poate determina coeficientul de moment Cm, prin integrare grafică, în raport cu o axă aleasă, şi anume: _ ~ ‘V qSt Sc J o unde u (pentru un punct dat) e distanţa marginii de atac la linia de referinţă a momentului M, Se aria şi q eun coeficient care depinde de densitatea p şi de viteza v. De asemenea, din curbele de distribuţie a sustentaţiei în lungul anvergurii se pot determina forţele aerodinamice cari exercită asupra aripii eforturi de forfecare şi momente de încovoiere, în fiecare secţiune. Distribuţia presiunii în jurul secţiunii unui profil e diferită pe cele două feţe ale aripii, fiind mai mică pe extrados decît pe intrados (zona de presiune corespunde la o viteză mai mică a curentului şi cea de depresiune, invers), pentru a se realiza sustentaţia. De asemenea, presiunea variază pe conturul secţiunii unui profil de la un punct la altul, ca şi presiunea medie, dar la considerarea presiunii totale se deosebeşte un centru de presiune. Fig. V o reprezintă distribuţia presiunii în iurul unui profil, presiunea într-un punct fiind egală cu normala în punctul v. jurul Distribuţia presiunii unui profil. a)'pentru portanţă pozitivă; b) pentru portanţă negativă; 1) profiI de aripă; 2) zonă de presiune; 3) zonă de depresiune. Profil aerodinamic 343 Profil aerodinamic TeSpectiv la contur, avînd lungimea determinată de întretăierea cu curba respectivă. Partea punctată reprezintă zona de depresiune (presiune mai mică decît presiunea statică în curentul liber). ................ Fig. V b reprezintă distribuţia pentru o portanţă negativă. Valoarea maximă a presiunii e în punctul de stagnare, care se deplasează cu unghiul de atac pe nasul profilului şi nu depăşeşte valoarea 1; maximul de depresiune depăşeşte valoarea 1 şi se produceî n punctele în cari viteza de circulaţie e maximă. VI. Curba de variaţie a presiunilor în lungul coardei profilului. 0) presiune; x/c) raportul dintre distanţa x de la bordul de atac şi coarda medie a profilului. Punctele de contact al curbelor de presiune cu conturul profilului sînt acelea pentru cari viteza locală e egală cu cea a curentului liber. Fig. VI reprezintă o altă curbă, în care ordonatele sînt presiuni şi abscisele sînt distanţele de la bordul de atac raportate la coarda medie c a profilului. Din această curbă se pot deduce valorile cN-. prin integrare grafică. De asemenea, se poate calcula coeficientul de moment Cm% prin raport la marginea de atac, şi anume: c»=HyMf) + WtMt)' de asemenea prin integrare grafică. Reţeaua de profiluri, numită şi grătar de profil, e o multitudine de profiluri identice. Linia care uneşte punctele corespunzătoare ale profilurilor dintr-o reţea (de ex. bordurile de atac sau de fugă) se numeşte linia frontală a reţelei, iar normala la această linie se numeşte axa reţelei. Interes practic prezintă două tipuri de reţele, şi anume reţelele rectilinii, a căror linie frontală e o dreaptă, şi reţelele circulare, a căror linie frontală e un cerc. Pentru determinarea poziţiei relative a profilurilor într-o reţea rectilinie sînt suficienţi doi parametri: pasul t al reţelei, adică dintre două profiluri, şi unghiul de poziţie care e unghiul dintre coarda profilului şi linia frontală. Raportul dintre pasul t şi coarda profilului c e pasul relativ t~ — , mă- Q C rimea inversă t== — fiind desimea reţelei. Unghiul fL dintre viteza de intrare V. şi frontul reţelei se numeşte unghiul de intrare, iar unghiul (3 dintre viteza de ieşire Ve şi frontul reţelei eunghiul de ieşire. Prin incidenţa a a reţelei se înţelege unghiul dintre coarda profilului şi viteza medie Vm\ V^VJl+VJl, Conform teoremei Kutta-Jukovski generalizată, în cazul scurgerii potenţiale a unui fluid perfect incompresibil în jurul unei reţele rectilinii de profiluri (aripi de anvergură infinită), rezultanta R a forţelor exercitate pe unitatea de lungime a unei aripi din reţea are expresia R—pV^ şi e normală pe Vm (ştiind că p e masa specifică a profilului şi T e circulaţia în jurul unui profil). Dacă fluidul e compresibil, forţa rezultantă nu mai e normală peF^, dar abaterea e puţin importantă pentru viteze subsonice nu prea mari, astfel încît în acest caz se poate utiliza formula precedentă, în care în loc de p se introduce media valorilor masei specifice la intrarea şi la ieşirea din reţea. Pentru fluidele reale intervine şi o forţă axială suplementară Ra=hpt, dirijată după normala la frontul reţelei, unde ^reprezintă pierderea de presiune în reţea; dacă se proiectează forţa pe o axă Ox paralelă cu Vm şi pe o axă Oz normală pe aceasta, se obţine: i?_v=/y sin , V'pV’-V cos^* iar dacă fluidul e perfect, rezultă Rx—0 şi R^=pVmT. Valoarea circulaţiei pentru un profil dintr-o reţea se determină din aceeaşi expresie ca şi în cazul profilului unic, în care viteza e Vm şi unghiul de incidenţă e de asemenea corespunzător acestei viteze medii. Astfel se obţine: r=w/F« sin (««-«o)' unde mp e un coeficient de proporţional itate care depinde de forma profilului şi de parametrii reţelei, c e coarda profilului, iar a0 e unghiul dintre coardă şi axa de portanţă nulă. Dacă unghiurile sînt mici, coeficientul de portanţă are expresia C^=2 mp{a^ — cco). — Trecerea de la mărimile wip şi a0, cari depind de forma profilului şi de caracteristicile reţelei, la mărimile m. şi aQ/., corespunzătoare unui profil izolat, poate fi evaluată cu ajutorul parametrilor v.—mp\m. şi S=a0—aQ/.. Stabilirea sub formă analitică a dependenţei acestor parametri de caracteristicile profilului şi ale reţelei e o problemă foarte complicată, care pînă în prezent nu a fost rezolvată decît pentru reţelele formate din plăci plane; pentru reţelele constituite din profiluri de formă oarecare s-au elaborat numeroase metode pentru găsirea aproximativă a acestor expresii. — Pentru determinarea parametrilor x şi 8, reţeaua de profiluri date poate fi înlocuită cu o reţea de profiluri teoretice, cari au aceleaşi valori ale grosimii relative, ale curburii relative, ale pasului şi unghiului de aşezare. Calculul unei reţele de profiluri teoretice se poate efectua cu ajutorul reprezentării conforme, cel mai simplu procedeu consistînd în înlocuirea reţelei date cu o reţea echivalentă de plăci, care are acelaşi pas t şi aceeaşi portanţă pentru o viteză dată Vm \ calculul teoretic al reţelei de plăci e relativ uşor, reprezentarea conformă pe cerc fiind simplă. Influenţa viscozităţii la scurgerea în jurul reţelei se traduce prin apariţia unei forţe axiale şi prin scăderea circulaţiei r. în ce priveşte influenţa compresibiIităţii fluidului asupra proprietăţilor reţelei, scurgerea subsonică în jurul reţelei are aspecte diferite, după cum numărul lui Mach M se găseşte sub valoarea sa critică sau deasupra acesteia. Grosimea stratului limită influenţează considerabil valoarea critică a lui M. — Pentru viteze subcritice, scurgerea unui fluid compresibil în jurul unei reţele poate fi înlocuită cu scurgerea unui fluid incompresibil în jurul unei reţele echivalente. Există două metode posibile pentru aceasta, şi anume: trecerea la o reţea cu acelaşi pas, dar cu grosimea relativă a profilurilor mărită Profil antiderapant 344 Profil de echilibru în raportul 1 /V1 —-M2; trecerea la o reţea în care profilurile au aceeaşi grosime relativă, dar pasul micşorat în raportul Vi — M2. Ambele metode dau rezultate comparabile cînd grosimea profilului e mică în raport cu pasul reţelei, însă a doua metodă e mai comodă pentru calcule, deoarece profilul rămîne acelaşi.— Pentru viteze la cari numărul M depăşeşte valoarea critică se formează pe profiluri o zonă supersonică, terminată cu un sistem de unde de şoc mai complex decît în cazul profilului izolat. Fenomenul e însoţit de desprinderea stratului limită, desprindere care nu se mai produce în momentul cînd scurgerea e pur supersonică în tot spaţiul dintre profiluri. Undele de şoc şi desprinderea provoacă o creştere bruscă a pierderilor şi o scădere accentuată a portanţei.— Pentru viteze supersonice ale curentului incident, în faţa fiecărui profil se formează o undă de şoc curbilinie, în spatele căreia vitezele sînt subsonice. Ulterior, viteza creşte însă din nou, astfel încît pe suprafaţa profilului regimul e aproape peste tot supersonic. Dacă profilurile au bordul de atac ascuţit, unda de şoc nu mai e curbilinie, ci se ataşează de profil, astfel încît se micşorează considerabil pierderile. Reţelele pentru scurgerea supersonică pot fi construite prin metoda cunoscută a caracteristicilor. 'Profilul J u !< o vs k i are conturul cu curbură simplă şi bordul de fugă (bord de ieşire) ascuţit, intradosul profilului fiind tangent la extrados în regiunea bordului de fugă. Acest profil se obţine printr-o transformare Jukovski (v. Jukov-ski, transformarea ~), iar forma lui depinde de poziţia centrului cercului în planul complex C=Ş+^y], ştiind că cercul şi exteriorul său se transformă în conturul profilului şi exteriorul său din planul complex z=x-\-iy. Profilul Kârmâ n-T refftz eun profil jukovsk: generalizat, care formează un unghi diedru la bordul de fugă, astfel încît intradosul profilului nu mai e tangent la extrados în regiunea acestui bord (aşa cum e cazul la profilurile |ukov-ski). Datorită formei bordului de fugă, profilul Kârmân-Trefftz e realizabil în mod practic. Funcţiunea de transformare conformă, din planul £ al cercului în planul z al profilului, e z — kc /'C—c z-\-kc \ ' unde k < 2, unghiul de la bordul de fugă fiind for/2. Profilui Carafolise caracterizează prin bordul de fugă cu contur rotunjit, raza de curbură a acestuia fiind foarte mică. Funcţiunea de transformare conformă, din planul £ al cercului în planul z al profilului, e f + % 1. ~ antiderapant. Mş.: Profilul benzii de rulare a unei anvelope, care asigură o bună aderenţă a pneului la cale, astfel încît să se evite deraparea vehiculului, prin deplasarea lui laterală. 2. ~ corijat (deplasat) al danturii angrenajului. Mş.; Profilul danturii angrenajului modificat faţă de profilul teo- retic, în scopul realizării unor caracteristici de angrenare corecte, imposibil de obţinut cu dantura normală, de exemplu pentru evitarea interferenţei la roţile dinţate cu un număr mic de dinţi, la cari piciorul dintelui e subţiat pentru a permite angrenarea. Corijarea profilului se efectuează prin deplasarea sculei de prelucrare faţă de cercul de bază al roţii dinţate. Corijarea e pozitivă sau negativă, după cum scula se deplasează spre exteriorul sau spre interiorul roţii. Cantitatea cu care se deplasează scula e un multiplu al modulului danturii şi se numeşte coeficient de corijare. Porţiunea corectată din profilul danturii se numeşte şi profil parazit. 3. ~ de aripa. Av.: Conturul secţiunii unei aripi de avion, secţiunea fiind obţinută prin tăierea aripii cu un plan perper. dicular pe suprafaţa ei şi paralel cu axa avionului. V. şi sub Profil aerodinamic. 4. ~ de bandaj. C. f. V, sub Bandaj de vehicul feroviar, sub Bandaj 1. 5. ~ de baza. Mş.: Sin Profilul cremalierei de bază, Profilul cremalierei de referinţă. V. Dantură standardizată, sub Dantura angrenajului. 6. ~ de echilibru. Geogr., Geol., Hidr.: Profilul longitudinal (v.) limită, către care tinde un curs de apă, cînd s-a stabilit un echilibru între energia sa cinetică (frecarea de albie şi viteza apei) şi materialul transportat, cînd eroziunea şi depunerile se compensează, tinzînd spre zero. In lungul unui profil de echilibru, forţa de antrenare a aluviunilor e numeric egală, la limită, cu viteza critică de antrenare a aluviunilor, ale căror dimensiuni descresc în lungul profilului, din patul alb-iei-. în porţiunile în cari panta rîului e mai mare decît panta corespunzătoare a profilului de echilibru se produc eroziuni, iar în porţiunile în cari panta respectivă e mai mică se produc depuneri. Dacă variaţia dimensiunilor aluviunilor în lungul profilului urmează o lege exponenţială (rezultată din ipoteza că eroziunea aluviunilor e proporţională cu greutatea lor), ecuaţia profilului de echilibru are expresia: A h 1- cp nr 2 (calupuri) Şanţuri pe stingă şi dreapta ta aceeaşi cofă-------- Şan! stingă Şan/ dreapta ~ - - P/an de comparaţie Beciivităti, în % Diferenţe înaxâ(mmus grosimea straturilor consF) Coteţe proiectului în curbe (cotele îmbrăcămintei la marginea inter a curb) Cote/e proiectului în 3X3 \(cotele îmbrăcămintei) Cotele terenului in axă Distanţe intre pichete Distante cumulate pe hm Pichete Aliniamente şi curbe km, hm şt repere «■. ^ ^ & " ir vc ^ ^ ^ ^ <§, ;> >3" oj £\| c\T «v »<■ <~c ^ Oi ^ rS* iXl £\/ fVj ^ «Nj ^\4 \f0,00! !0j(j\8j5\d,85\w,00\ tt,0Q \lQ,Wfr00\ 13,00 j H.22 \6,50\ \\W\ 1100 \ 10,00\ 12,13] t?J3^Jm^P^W,O0\ 13,00 \ ^ te ÎO fe !£> O} £> JN ^ " '-o “ fS ,cvs ^ ^ ‘ <*> ' '324 _ 20,00 \WM\t0,0(}\ 3t7 Ti45 308 545 309 Te 4 5 3W~~311 312 313 3tt Ti463/7 318 319 U'173°15‘ 1*22,05m R-320m C-3770m \ B -0,54m J~ Al* 70,22m jur. V8' /?- 75 m T=47,19m 0=84,26 m B* 13,61 m ăR-0,36m B46 320 32! 322 323 lc4â V 325 326 3^7 L * 26,00 m Sp= 120 m p - 4 °/o km 35 328,975 %Borna hm 3 [vechi) hm 1 Profil longitudinal pentru drumuri. reţele (hidrotehnice, electrice, termotehnice), cu specificarea punctului de intersecţiune cu axa drumului, prin distanţele la elementele de trasare ale drumului sau prin kilometraj, şi a cotei nivelului radierului reţelelor îngropate; pentru traseele de cale ferată, poziţia şi lungimea staţiilor sau eventuale variante survenite pe traseu, fie la proiectare, ulterior întocmirii proiectului, fie la execuţie, sînt reprezentate prin semne convenţionale, pe partea centrală a profilului în lung. Afară de profilul longitudinal normal, pentru liniile de cole ferata, se întocmesc profiluri longitudinale speciale, ca: profilul longitudinal redus, profilul longitudinal mic, profilul longitudinal deformat, profilul longitudinal de şantier (de execuţie), profilul longitudinal de exploatare şi profilul longitudinal de nivelment. filul longitudinal normal, conţine unele elemente referitoare Ia exploatare sau la execuţie, ca, de exemplu: volumul săpăturilor sau al umpluturilor, timpul parcursului dintre staţii, consumul de apă, etc. Profilul longitudinal mic reprezintă o schemă a profilului longitudinal normal, şi cuprinde numai următoarele elemente ale traseului: linia terenului, linia roşie, punctele de schimbare de declivitate, valoarea şi lungimea deci ivităţi lor şi lucrările de artă mai importante. Profilul longitudinal deformat se foloseşte la proiectarea dublărilor de linii de cale ferată. La acest profil, raportul dintre scara lungimilor şi scara înălţimilor e mai mare decît 10 (cît e la profilul longitudinal normal), cele mai mici variaţii ale cotelor platformei liniei existente fiind scoase în evidenţă, Profil ovoid* normal 348 Profil transversal astfel încît linia roşie a căii ferate de dublare se poate trasa foarte corect. Profilul longitudinal de şantier (sau de execuţie) se execută la aceleaşi scări ca şi profilul longitudinal normal şi cuprinde, pe lîngă linia terenului şi linia roşie a platformei, unele elemente necesare execuţiei, ca: poziţia carierelor de piatră; amplasamentele organizărilor de şantiere pe sectoare; poziţia uzinelor şi surselor de aprovizionare cu materiale, şi a depozitelor; volumul lucrărilor de executat; data începerii şi terminării lucrărilor; numărul de lucrători, bara-camente, utilaj, volumul materialelor de aprovizionat, etc. Pe măsura executării lucrărilor, profilul longitudinal de şantier se completează şi cu alte elemente, ca: volumul lucrărilor date în execuţie, executate parţial sau terminate, etc. Aceste elemente sînt înscrise cu diferite semne convenţionale şi culori, pentru a fi scoase în evidenţă. Profilul longitudinal de exploatare cuprinde, pe lîngă elementele caracteristice ale unui profil longitudinal normal, şi elemente necesare exploatării, ca: limitele secţiilor de mişcare, de tracţiune, de întreţinere şi de telecomunicaţii; limitele subunităţilor de exploatare (sectoarej districte, echipe* distanţe de revizie, etc.), cu indicarea amplasamentului sediilor acestor unităţi; zonele periculoase pentru exploatare (de ex.: zonele în cari cad sţînci, zonele inundabile, zonele înzăpezibile, cu plantaţii sau parazăpezi, etc.). Profilurile longitudinale de exploatare se întocmesc, de obicei, la scări foarte mici pentru lungimi (1:10 000, 1:50 000 sau 1:100 000) şi sînt foarte deformate din cauza scărilor alese pentru înălţimi. Ele se desenează în formate mici de buzunar, pentru a fi folosite uşor, pe teren, de personalul de exploatare. Profilul longitudinal de nivelment serveşte Ia verificarea nivelmentului liniei curente sau al staţiilor, în special al cocoaşelor de triere, şi se întocmeşte pe baza unui nivelment de precizie, executat pe teren, din care rezultă toate denivelările apărute în timpul exploatării. Profilurile longitudinale de nivelment servesc la executarea lucrărilor de întreţinere sau la proiectarea altor lucrări de îmbunătăţire a exploatării liniei, cum şi la studierea unor eventuale amenajări de staţii intermediare, a dublării de linii parţiale sau totale, pentru sporirea capacităţii de transport, sau a introducerii blocului automat sau semiautomat, cu fixarea poziţiei semnalelor de bloc, sau a amenajării liniilor de scăpare. î. /v/ ovoid normal* Hidrot.: Profil ovoid de canal, la care raportul dintre înălţime şi lărgimea maximă este mai mare decît 1,5. 2. ~ parazit Mş. V. sub Profil corijat (deplasat) al danturii angrenajului. 4. ~ redus. Mine: Sin. Profil înaintaş (v. înaintaş, pro- fu ~). 4. r^u\ sondei. Expl. petr.: Forma pe care o prezintă o gaură de sondă în planul vertical care trece prin punctele corespunzătoare gurii şi tălpii sondei. Noţiunea se întîl-neşte în specia! în cazul forajului dirijat (v.)f care e condus astfel încît să realizeze o gaură de sondă cu un profil prestabilit (v. fig. V, sub Foraj dirijat). Alegerea unui anumit tip de profil depinde de condiţiile în cari urmează să se execute forajul, adică de: adîncimea finală a sondei; deplasarea pe orizontală a tălpii sondei; poziţia gurii sondei faţă de punctul final care trebuie atins; poziţia stratului productiv; natura rocilor cari urmează să fie traversate; tendinţele naturale de deviere specifice regiunii; etc. în cazul abaterilor prea mari de la profilurile proiectate se caută aducerea găurii de sondă pe direcţia stabilită, pentru a preveni dificultăţile ulterioare cari apar atît în timpul forajului, cît şi, în special, în timpul exploatării sondelor. 5. ~ topografic. Topog.: Intersecţiunea unui plan vertical care trece-prin două puncte (de ex. Px şi Pă din- figură) cu suprafaţa topografică. In general, punctele profi fu Iui (de ex.: P1-1-2-3-4-5-P2, etc.) sînt alese prin geometrizare, la Profil topografic. schimbările de pantă, între P% şi P2, astfel încît între două puncte consecutive din profil terenul să fie, pe cît posibil, în pantă uniformă. Pentru reprezentarea mai sugestivă a profilului, scara distanţelor orizontale e de zece ori mai mare decît cea a înălţimilor. 6. /x/ transversal. 1. Tehn.: Conturul secţiunii transversale a unui sistem tehnic (piesă, element de construcţie, drum, cale ferată, etc.). 7. ~ transversal. 2. Drum., C. f.: Piesă desenată a unui proiect de drum sau de cale ferată, care reprezintă liniile de intersecţiune a suprafeţei terenului şi feţelor terasamentului, cu un plan perpendicular pe axa longitudinală a căii de comunicaţie respective, în diferite puncte ale traseului. Profilurile transversale se întocmesc pe baza ridicărilor topografice executate la trasarea pe teren sau pe baza planurilor topografice cu curbe de nivel, existente fa proiectarea traseului, şi servesc la calculul cotelor punctelor principale ale secţiunii transversale a terasamentului, şi Ia calculul săpăturilor şi umpluturilor dintr-o anumită secţiune a traseului. în general, profilurile transversale se desenează la scara 1:100 sau 1:200 (atît pentru înălţimi, cît şi pentru îungimij. Profilurile transversale ale drumurilor urbane se desenează la scara 1:200, pentru lungimi, şi 1:100, pentru înălţimi, şi cuprind zona limitată de alinierile clădirilor de pe ambele laturi ale străzilor. După nivelul platformei căii faţa de linia terenului natural, se deosebesc: profiluri transversale în umplutura (împlinire, rambleu), la cari nivelul platformei se găseşte deasupra terenului natural; profiluri transversale în sâpaturâ (debieu), la cari nivelul platformei se găseşte sub linia terenului natural, platforma fiind mărginită lateral de şanţuri pentru colectarea şi evacuarea apelor de suprafaţă; profiluri transversale mixte, ia cari platforma se găseşte parţial în umplutură şi parţial în săpătură. Numărul de profiluri transversale se determină în funcţiune de gradul de complexitate al reliefului terenului, fiind necesare cu atît mai multe profiluri transversale, cu cît terenul e mai accidentat, pentru ca volumul terasamentelor să fie apreciat cît mai exact. Se recomandă ca distanţa dintre profilurile transversale să fie de cel mult 50 m. Fiecare profil transversal e notat, fie cu un număr de ordine, fie prin distanţa kilometrică a punctului în care se execută, scrise în dreptul axei profilului transversal respectiv (şi care e intersecţiunea dintre axa căii şi planul care determină profilul respectiv). Redactarea profilurilor transversale cuprinde trei etape distincte: raportarea ridicărilor de profiluri efectuate la studiile pe teren (sau determinate pe planul topografic); reprezentarea conturului terasamentului (banchete şi taluze), cu înscrierea elementelor geometrice necesare execuţiei; stabilirea elementelor de măsurătoare (calculul suprafeţelor de umplutură şi săpătură şi al lungimilor taluzelor şi banchetelor). Profil longitudinal de cale ferată Cofele proiectului c\» n g? g? cs? «V$ *v^ «Vj *Vj jţ* «Si n N 2? «o s* *5 Cofe/e terenului SSS «5 § % ca ş'« S*. s»- 5' *f « 50 1 40 ^w\ zo\2o \ 32 ] 18 ! fifj y/ fJtofi >C5^ ^ de situaţie sumar f(m jgg ţ 2 III 3 b 5 § i- 77 * Alim&mente şi curbe Aliniament pe tf s f4$°20' C* 535,23; R-1000 \J*274*,20 8-36,91 Profil transversal 349 Profil transversal Fiecare profil transversal e constituit din două părţi, separate printr-o linie orizontală care reprezintă intersecţiunea planului orizontal de referinţă, cu planul vertical care determină profilul transversal (v. fig. /). Partea superioară Km 3* 1B3? D/stanfe între puncte Cotele proiectului Sj Cotele terenului Amoriza C I. Profi I transversal de drum. a profilului conţine linia terenului, linia conturului terasa-mentului şi linia axei căii, cari reprezintă intersecţiunile suprafeţei terenului, a feţelor terasamentului şi a axei drumului sau căii ferate, cu planul vertical care determină profilul transversal respectiv. Partea inferioară a profilului cuprinde datele tehnice numerice ale profilului, scrise în mai multe rubrici orizontale paralele, şi cari sînt: rubrica „distanţe între puncte", în care se înscriu distanţele dintre punctele caracteristice ale terenului, determinate prin ridicări topografice sau pe planul topografic; rubrica „cotele proiectului", în care sînt înscrise valorile cotelor liniei roşii, ale muchiilor platformei, şanţurilor şi piciorului şi crestei taluzelor; rubrica „cotele terenului", în care sînt înscrise valorile cotelor diferitelor puncte de pe linia terenului, caracteristice ale conturului terasamentului; rubrica „am-priză", în care sînt specificate distanţele de la axa căii pînă la marginea amprizei. Ordonatele coborîte din punctele extreme ale platformei (piciorul sau creasta taluzului) limitează ampriza totaiă a căii respective, a cărei lăţime rezultă din însumarea valorilor înscrise în rubrica „distanţe între puncte". Cotele roşii ale proiectului, adică diferenţele dintre cotele terenului şi cotele platformei , se scriu deasupra liniei roşii a platformei, dacă platforma e în umplutură, sau sub linia roşie a platformei, dacă platforma e în săpătură. Pentru proiectele de drumuri, la cari profilurile transversale în curbă se desenează cu convertirile, supraînălţările şi părţii carosabile, corespunzătoare mărimii razelor fiecărei curbe. De o parte şi de alta a axei căii, deasupra platformei, se scriu valorile diferitelor lungimi (taluze, acostamente, şanţuri, ampriză) sau suprafeţe (săpături sau umpluturi, etc.) determinate pe baza elementelor conţinute în profilurile transversale. în porţiunile în cari compensarea terasamentelor se execută din gropi de împrumut, situate în lungul traseului respectiv, profilurile transversale ale acestora pot fi executate pe acelaşi desen pe care e reprezentat profilul transversal al căii respective. La proiectarea drumurilor urbane, pe profilul transversal se reprezintă, pe lîngă partea carosabilă a drumului, şi trotoarele, benzile de plantaţii, drumurile pentru ciclişti, stîlpii reţelei de iluminat şi reţelele subterane, fiecare dintre acestea cu dimensiunile caracteristice profilului transversal. De asemenea, pe profilul transversal al drumurilor mărginite de ziduri de sprijin, pe una dintre laturi sau pe ambele laturi, se reprezintă poziţia şi dimensiunile secţiunii transversale ale acestor lucrări. Profil transversal de execuţie: Profil transversal al terenului, executat la construcţia unei iinii de cale ferată, pe baza ridicărilor topografice de pe teren, la şablonarea tera-samenteior, înainte de începerea săpăturilor sau a umpluturilor. în cursul executării lucrărilor, pentru situaţii parţiale, sau la terminarea lucrărilor, pentru situaţii finale, se completează profilul transversal iniţial cu ridicări topografice ale situaţiei terasamentului executat, care se aplică peste profilul transversal al terenului, din diferenţa dintre aceste două profiluri rezultînd cantitatea de terasamente executate. Profilurile transversale de execuţie, colorate sau executate cu alte semne convenţionale, servesc şi la urmărirea execuţiei lucrărilor de terasamente şi la calculul volumului terasamentelor executate, cari se trec în carnetele de ataşament. Profil transversal-tip: Piesă desenată a unui proiect de drum sau de cale ferată, care reprezintă profilul transversal al căii respective cu toate detaliile necesare pentru a arăta modul de alcătuire a acesteia în secţiune transversală. Un proiect poate conţine mai multe profiluri transversale-tip, corespunzătoare caracteristicilor diferitelor sectoare ale drumului sau ale căii ferate proiectate. Pentru drumuri, se execută profiluri transversale-tip unice, pe cari se reprezintă modul de alcătuire atît al infrastructurii, cît şi al suprastructurii drumului. De obicei, se folosesc profiluri transversale-tip mixte, pentru a indica supralărgirile respective, se obişnuieşte să se înscrie, sub numărul şi kilometrajul profilurilor respective, spre partea interioară a curbei, valorile pantei unice şi ale supralărgirii //. Prcfi! trcnsversol-tip de şosea cu îmfcrccf minte de fcetcn asfaltic. î) umpluture de pămînt; 2) strat de balast de 23, 29 sau cel mult 32 cm; 3) fundaţie de macadam, cu groşi-mea de 8 sau 10 cm, executată din piatra sparta 4/6 cm; 4) îmbrăcăminte de beton asfaltic pe binder de (3-j-3)cm; 5) pene-ranforturi; 6) strat de balast cu grosimea de 4 cm ; 7) dren de acostament, cu grosimea de 20 cm; 8) brazde aşezate cu faţa în jos. alcătuirea drumului în rambleu şi în debleu (v. fig. //). Aceste profiluri cuprind elemente referitoare la forma şi dimen- siunile secţiunii transversale a drumului (lăţimea platformei, Profi! 350 Profil perttru tefatamentâ lăţimea părţii carosabile, lăţimea acostamentelor, panta taluzelor, dimensiunile şi forma şanţurilor sau ale rigolelor ///. Profiluri transversale-tip pentru cale ferată în rambleu. a) profil pentru teren cu £>-^1:10; b) profil pentru teren cu p>1:10; c) profil pentru trasee situate în albia majorăaunui curs de apă; B) lăţimea platformei; 6') lăţimea amprizei; Hr) înălţimea rambleului; N.A.E.) nivelul apelor extraordinare; /r) panta taluzului rambleului; /e) limita zonei de expropriere; p) panta terenului natural; 1) teren natural; 1') teren natura! amenajat cu trepte de înfrăţire; 2) rambleu; 3) bermă; 4) groapă de împrumut; 5) şanţ de apărare. de scurgere, forma şi pantele transversale ale bombamentuiui, poziţia şi dimensiunile gropilor de împrumut, eventual pan- b IV. Profiluri transversale-tip pentru cale ferată în debleu. a) profil pentru terenuri obişnuite (excluziv stîncoase); fc>) profil în debleu deschis cu 2 m; c) profil pentru terenuri stîncoase; B) lăţimea platformei; B') lăţimea amprizei; Hj) adîncimea săpăturii; /^) panta taluzului săpăturii; /e) limita zonei de expropriere; 1) săpătură; 2) depozit de pămînt (cavalier); 3) contrabanchetă; 4) şanţ de apărare; 5) prismă de balast; 6) nişe-adăposturi; 7) bermă; 8) banchetă. tele taluzelor acestora, lăţimea benzilor de circulaţie,— cum şi lăţimea zonelor rezervate pentru circulaţia tramvaielor, lăţimea refugiilor pentru pietoni, a peluzelor, etc., la drumurile urbane) şi elemente referitoare la alcătuirea şi dimensiunile suprastructurii drumului (grosimea patului drumului şi a fundaţiei îmbrăcămintei, grosimile straturilor cari alcătuiesc îmbrăcămintea, şi dimensiunile bordurilor şi fundaţiilor acestora). Pentru calea ferată se întocmesc mai multe profiluri transversale-tip diferite, atît pentru infrastructura, cît şi pentru suprastructura căii. Profilurile transversale-tip pentru infrastructura căii cuprind următoarele elemente principale: lăţimea platformei (în funcţiune de felul terenului, de ecartamentul şi de categoria liniei) ; pantele transversale al acesteia, pentru scurgerea apelor; forma şi dimensiunile şanţurilor; înclinarea taluzelor (în funcţiune de felul şi de înălţimea terasamentului, şi de natura terenului); distanţele pînă la marginea gropilor de împrumut; lăţimea zonei de expropiere. Aceste profiluri diferă în funcţiune de relieful terenului şi de alte condiţii iocaie (v. fig. ///•••V). Profilul transversal-tip din V. Profil transversal-tip mixt pentru cale ferată. B) lăţimea platformei; B') lăţimea amprizei; H^) adîncimea săpăturii; Hu) înălţimea umpluturii; ij) panta taluzului săpăturii; ir) panta taluzului umpluturii; le) limita zonei de expropriere; 1) teren natural; 2) umplutura; 3) săpătură; 4) prismă de balast; 5) banchetă; [6) şanţ de scurgere; 7) contrabanchetă; 8) şanţ de apărare. staţii diferă de profilul transversal-tip în linie curentă,pentru fiecare tip de staţie existînd un profil transversal-tip deosebit. Profilurile transversale-tip pentru suprastructura căii cuprind toate elementele constructive referitoare la con- strucţia suprastructurii căii în linie curentă, în staţii, pe poduri sau în tunele, şi anume: tipul de şină; felul şi modul de prindere a traverselor; dimensiunile prismei de balast; modul de aşezare a prismei de balast pe platforma căii (cu substrat de nisip sau cu blocaje, etc.); modul de scurgere a apelor de pe platforma căii. Profilurile transversale-tip pentru pasajele de nivel cuprind modul de alcătuire şi dimensiunile constructive ale suprastructurii căii în dreptul pasajelor de nivel. î. Profil. 2. Tehn.: Dispozitiv sau ansamblu de piese cari indică, într-un plan vertical, limitele pînă la cari trebuie să fie efectuată o lucrare tehnică (de ex. profilul pentru limitarea feţelor unui te-rasament) sau limitele pînă la cari trebuie executată o excavaţie (un tunel, o galerie de mine etc.). pentru te-rasamente. Drum., C. f.: Dispozitiv for-mat din şipci fixate pe ţăruşi înfipţi în pămînt, aşezat într-un plan vertical, perpendicular pe axa unui traseu de drum sau Profil 351 Profil îndoit de cale ferată, pentru a indica limitele şi pantele secţiunii transversale ale unui debleu sau ale unui rambleu (v. fig./•••///). Profilurile pentru terasamente se a-şazâ în planele verticale ale tuturor ţăruşilor cari marchează poziţia profilurilor transversale ale traseului respectiv, sau numai în planele Unora dintre aceşti ţăruşi, cînd situaţia locală permite executarea lucrărilor de terasamente terasamente lor. //. Profiluri pentru ramblee mai înalte decît 3,00 m. 1) profil pentru nivelul platformei; 2) profil pentru muchia platformei şi taluz; 3) profil pentru taluz şi piciorul taluzului. în această condiţie. V. şi Trasarea III. Profil pentru deblee. f) profiluri pentru taluze; 2) martor de pămînt- (se lasă nesapat pînă !a recepţia terasamentului); 3) ţăruş aşezat în axa căii. 1. Profil. 3. Arh., Cs.: Piesă cu faţa aparentă netedă sau mulurată, de obicei cu lungimea dezvoltată faţă de celelalte dimensiuni, confecţionată din lemn, din metal, ipsos, mase plastice, etc., fixată pe pereţii sau pe tavanul încăperilor, în scop decorativ, pentru îmbunătăţirea acusticii, pentru fixarea unor piese de construcţie (de ex.: plăci de tencuială uscată, plăci de căptuşire a zidurilor, tapete, etc.), pentru limitarea unor cîmpuri colorate diferit (de ex. baghetele fixate pe linia de separaţie dintre zugrăveala pereţilor şi a tavanului), etc. 2. Profil. 4. Tehn., Metg., Mett.: Bară de material cu secţiunea transversală constantă şi cu o anumită formă, standardizată sau prescrisă printr-o normă de fabricaţie sau o normă a beneficiarului. Profilurile se fabrică din materiale metalice (de ex.: oţel, aliaje de cupru, aliaje de aluminiu, etc.), din mase plastice, din lemn stratificat, etc., prin metode şi procedee cari depind de natura materialului; de exemplu prin laminare (profiluri de oţel, de aliaje neferoase, etc.), prin extrudare (profiluri de aliaje neferoase, de mase plastice, etc.), prin îndoire sau, rareori, prin sudare (profiluri de oţel, etc.), prin mulare (profiluri de lemn mulat; v. şi sub Mularea lemnului). La profilurile standardizate, cum sînt în special cele metalice, în tabele se găsesc, pe lîngă dimensiunile şi aria secţiunii transversale, şi unele dintre următoarele date: greutatea unui metru linear, cotele axelor principale de inerţie şi ale centrului de greutate, în raport cu o bază; valorile calculate ale momentelor de inerţie, în raport cu axele respective de încovoiere; valorile modulului de rezistenţă, ale razei de giraţie şi ale coeficientului de flambaj. Profilurile sînt folosite în diferite tipuri de construcţii (construcţii civile; construcţii de maşini, de vehicule feroviare, navale, aeriene şi rutiere; etc.). • Profilurile sînt numite, de cele mai multe ori, şi după forma secţiunilor transversale. De exemplu, anumite profiluri de oţel sînt numite profil X normal, profil J cu talpă lată, profil U normal, profil U pentru vagoane, profil cornier cu aripi egale sau cornieră (v.), profil Zor£s, etc. 3. ~ cu bulb. Tehn.: Profil de oţel la care una dintre extremităţile secţiunii transversale e îngroşată în formă de bulb, pentru a-i mări rezistenţa. Se construiesc următoarele profiluri (v. fig.): oţeluri late cu bulb, cor- nierecu bulb şi oţeluri T cu bulb (de formă apropiată de cea a şinelor).' De exemplu, la chilele de ruliu se folosesc corniere cu bulb (cari micşorează însă mult viteza la înaintare a navei). 4. ~ îndoit. Metg.: Grindă obţinută prin deformarea longitudinală ia rece a benzilor, între cilindre rotative. Prin profilarea benzilor se obţin profiluri mai uşoare decît prin laminare din bară, datorită eliminării înclinării şi a racordărilor impuse de calibre, şi cu aripi mai late, ceea ce dă posibilitatea utilizării mai bune a materialului prin mărirea modulului de rezistenţăal secţiunii. Prin îndoirese pot obţine forme foarte complicate (v. fig. /), cari nu s-ar putea realiza decît prin compunere din mal multe profiluri clasice, realizînd economie de material prin eliminarea suprafeţelor de Profil cu bulb. LX > "L-iU L_ L5 L_ l________I r1 QD CD O =t£5 /. Forme de profiluri îndoite. asamblare şi economie de manoperă şi material pentru asam-blare (de ex. prin nituire sau sudare). Profilurile îndoite reprezintă un progres în folosirea raţională a metalului şi se întrebuinţează în construcţia de automobile, în construcţii metalice, tîmplărie metalică, construcţii de maşini, fabricarea de bunuri de larg consum, etc. Profilurile îndoite se realizează din diferite materiale metalice omogene (de ex.: oţel, aluminiu, alamă, etc.), metalice combinate (de ex.: oţel cu aluminiu, oţel cu cupru, în straturi suprapuse) sau, uneori, metalice împreună cu alte materiale: pîslă, cauciuc, carton, mase plastice. Ele sînt folosite în stare naturală, vopsite, cositorite, nichelate.— După forma conturului în secţiune, se deosebesc profiluri îndoite deschise şi profiluri îndoite închise. Profilurile îndoite închise se pot realiza cu contact la încheietura, cu îmbinare realizata prin îndoire sau cu îmbinare prin sudare. Instalaţia pentru fabricarea profilurilor îndoite e constituită din mecanismele de alimentare, maşina de îndoit, care e o maşină de fasonat prin deformare plastică, şi mecanismele de evacuare. De regulă, instalaţia e complet mecanizată (v. fig. II). Tot în categoria de instalaţii pentru fabricarea profilurilor îndoite sînt cuprinse şi liniile pentru fabricarea ţevilor sudate pe generatoare, însă acestea prezintă unele diferenţe constructive (v. sub Ţeavă 1). Profil 352 Profil geologie Mecanismele de alimentare servesc la alimentarea cu benzi La ieşirea din maşina de fasonat se intercalează uneori o a maşinii de îndoit şi sînt constituite din: dispozitivul de pri- maşina de sudat şi o maşina pentru curăţirea sudurii; alteori 1) transportor de colaci; 2) maşină de desfăşurat; 3) perechi de role de tragere a benzii; 4) foarfece pentru capete; 5) maşină de sudat cap la cap; 6) perechi de role de tragere; 7) groapă pentru bucle; 8) role de ghidare; 9) caje de formare ; 10) cap de ieşire; 11) grup de antrenare; 12) dispozitiv de tăiere din mers; 13) cale cu rulouri; 14) opritor staţionar; 15) buzunar colectiv; 16) împingător-aruncător; 17) grupuri motor-reductor. mire a colacilor de bandă, mecanismul de desfăşurare, foarfecele de retezare a capetelor, maşina de sudat cap la cap, dispozitivul de buclare, şi rolele de tracţiune. Maşina de fasonat prin deformare plastică (numită uneori şi maşina de îndoit profiluri sau maşina de format profiluri) e compusă dintr-un grup de caje asemănătoare celor de laminor, echipate fiecare cu cîte două cilindre orizontale, profilate. Cajelesînt montate fie pe acelaşi postament (cînd au dimensiuni mici), fie pe plăci de bază (cînd au dimensiuni mai mari). De obicei, cajele au acţionare comună — formînd un tren de caje dispuse una după alta — astfel încît se realizează o linie continuă, în care banda e prinsă în acelaşi timp între mai multe perechi de cilindre, suferind o deformaţie progresivă continuă. înaintea cajelor cu cilindre orizontale şi între ele sînt dispuse perechi de role cu axa verticală, neacţionate, cari servesc la ghidarea materialului sau la deformarea laterală ori oblică. Fasonarea benzii se realizează prin deformarea progresivă între cilindrele calibrate, astfel încît în fiecare cajă îndoirea benzii se face cu numai cîteva grade. în timpul deplasării, diferitele puncte ale secţiunii profilului sînt la distanţe diferite faţă de axele de rotaţie ale cilindrelor şi, deoarece banda are viteză constantă de deplasare, iar cilindrele au de asemenea turaţie constantă, se produc alunecări între cilindre şi bandă. Din această cauză, linia convenţională de laminare se dispune astfel, încît alunecarea să fie minimă; pentru micşorarea coeficientului de frecare materialul se stropeşte cu emulsie, care ajută şi la răcire. — Aripile îndoite ale profilului îndoit impun ca unul dintre cilindrele unei perechi să aibă un diametru mai mare decît celălalt; de aceea, pentru a avea viteze tangenţiale egale, cilindrele au turaţii diferite. Aceste maşini se construiesc în diferite mărimi, pentru a prelucra profiluri din benzi cu lăţimea de cîţiva milimetri, pînă la profiluri din benzi cu lăţimea de peste 1500 mm; banda deformată poate avea grosimea de la cîteva zecimi de milimetru pînă la 15**-20 mm. Mecanismele de evacuare cuprind un foarfece sau un feres-trău pentru tăierea din mers a profilurilor la lungimea dorită, o cale cu role, uşoară, pentru evacuarea “profilurilor, dispozitiv de aruncare şi buzunare colectoare. se intercalează maşini de încovoiere a profilului pentru formarea unei piese curbe, de exemplu pentru jante de bicicletă. i. Profil, pl. profile. 5. Geol.: Secţiune verticală printr-un teren, pentru a se indica detaliile de structură ale acestuia. geologic. Geol.: Succesiunea formaţiunilor geo-astfel cum sînt întîlnite într-un foraj sau într-un puţ 2. logice Sondajul /-/ 32 -Apă . .... /'/. :. A03 2^~ - 32? Mă' Apă dulapi pentru susţinerea trasată de creion si ori- 5) direcţia de deplasare a tijei. , o) curba trasata de creion; 7) suprafaţa zontala care uneşte ca- care se verifica, petele acesteia. Profilograful cu dreptar şi cadran (v. fig. II) e format dintr-un dreptar.cu lungimea de aproximativ 3,50m, echipat cu un cadran gradat (în mm) şi cu o pîrghie cotită, ar- *+ ? ticulată în axa de Ij' \ 1 simetrie a cadranului {___________________h--------\L--3----—» şi terminată ia unui __________I , , n —* - --t—» dintre capete cu o ro- ^/////// tiţă, menţinută, prin- 2 5 tr-un resort, în cor- //. Profilograf cu dreptar şi cadran, tact CU suprafaţa care J) dreptar; 2) rotiţă pentru urmărirea deni-se verifică, şi, lacelă- velăriior; 3) ac indicator; 4) cadran gradat; l-alt capăt, CU un ac 5) suprafaţa care se verifica, indicator. Prin deplasarea dreptarului în linie dreaptă pe suprafaţa respectivă, rotiţa urmăreşte denivelările acesteia, cari pot fi citite direct pe cadranul gradat. Profilograful articulat (v. fig. ///), e constituit dintr-un sistem de roţi cuplate două cîte două şi legate prin articulaţii III. Profilograf articulat (schema). 1) şasiuri articulate îndinabile; 2) şasiu articulat orizontal; 3) rotiţa pentru transmiterea înălţimii denivelărilor Ia aparatul înregistrator; 4) aparat înregistrator; 5) suprafaţa care se verifică. de un sistem de bare cari pot lua diferite înclinaţii, fără a modifica platforma orizontală pe care e aşezat aparatul de înregistrare. Denivelările suprafeţei care se verifică sînt transmise aparatului de înregistrat prin intermediul unei bare articulate la mijlocul platformei orizontale şi terminate la capătul inferior cu o rotiţă, care e menţinută, printr-un resort, în contact cu suprafaţa şoselei sau a terenului. Acest tip de profilograf prezintă dezavantajul că nu permite trasarea unei curbe exacte a denivelărilor, dacă acestea au valori mari. Profilograful cu rigle şi cu mire (v. fig. IV) e constituit din două rigle metalice, cu lungimea de aproximativ 3,75 m, cu faţa superioară perfect plană şi aşezate pe două suporturi echipate cu dispozitive de calare. Pentru, efectuarea măsurării denivelărilor se aşază cele două rigle cap la cap, cu feţele superioare în acelaşi plan orizontal, care se realizează cu ajutorul dispozitivelor de calare, al unei mire fixe, aşezate într-un punct de pe suprafaţa care se verifică, al unei mire mobile, care se deplasează pe faţa superioară a riglelor, şi al unei PYofîlograf 555 Progesteronă lunete de nivelment. Trasarea profilului suprafeţei respective se face cu un aparat care se deplasează în lungul riglelor metalice, şi care înregistrează mişcările unui cursor vertical, echipat IV. Profiiograf cu rigle şi cu mire (schemă); ]) rigle calate; 2) mira mobila; 3) miră fixa; 4) luneta; 5) aparat de înregistrare a denivelărilor; 6) dispozitive de calare a riglelor; 7) rotiţă pentru transmiterea înălţimii denivelărilor la aparatul înregistrator; 8) poziţii succesive ale riglelor calate, ia partea inferioară cu o rotiţă menţinută, printr-un resort; în contact cu suprafaţa şoselei sau a terenului, în timpul deplasării aparatului. Pentru distanţe mai mari decît lungimile celor două rigle se procedează din aproape în aproape, aşezînd pe rînd una dintre rigle în prelungirea celeilalte, care rămîne în poziţia determinată, Acest tip de profi Iograf prezintă avantajul că permite efectuarea unor măsurări foarte exacte şi pe suprafeţe de orice lungime. 1. Profîlograf. 2, Tehn,: Măsurător de netezime cu dispozitiv de înregistrare grafică a deplasărilor executate de pal-patdr (test), cînd acesta urmăreşte asperităţile suprafeţei pielsei al cărei grad de netezime se controlează. 2. Profi log ramă! pl. profilograme. Tehn.: Reprezentarea grafică (v. fig.), la scară mărită, cu ajutorul profilografului (v.), a asperităţilor de pe suprafaţa prelucrată a unei piese. Profilograme ale suprafeţei unei piese de oţel, după diferite cperaţii de prelucrare. Odupâ alezare; 2) pupă broşare; 3) după rectificare; 4) după honuire 3. Profilometru, pl. profilometre. Ms.: Aparat pentru măsurarea gradului de netezime a! suprafeţei prelucrate a unei piese. 4. Profundal. Geogr., Pisc.: Zona cu luminozitate mică din fundul lacurilor, caracterizată prin lipsa plantelor şi prin prezenţa, pe fundul improductiv, a depunerilor de mîl fin, cu structură uniformă. Profundalul reprezintă o biocenoză deschisă, în strînsă dependenţă în special cu litoralul, dar şi cu zona pelagică, de unde primeşte aproape întreaga cantitate de hrană, folosită de fauna sa, în general săracă. Condiţiile generale ale mediului profundalului sînt defavorabile dezvoltării florei şi faunei, valoarea lui economică fiind astfel redusă. 5. Profundare. Metg.: Ambutisarea unui obiect în formă de cupă, cu adîncime (respectiv, cu înălţime) mare în raport cu diametrul, materialul prelucrat fiind un semifabricat plat sau cav. Sin. Tragere adîncă. V. şî sub Ambutisare. e. Profundor, pl. profundoare. Av.: Ampenajui orizontal mobil al unui avion, prin intermediul căruia se imprimă avio" nului anumite mişcări în planul său vertical de simetrie. Pro-fundorul unui avion, numit şi ctrma de profunzime, permite fie realizarea unor evoluţii cu avionul respectiv, fie asigurarea echilibrului sau a stabilităţii longitudinale ale acestuia, Profundorul e constituit din unu sau din două plane montate simetric faţă de derivă (care e ampenajui vertical imobil), în prelungirea stabilizatorului, şi se roteşte în jurul unui ax orizontal, perpendicular pe axa avionului. 7. Profunzime, pl. profunzimi. Av.: Lungimea coardei profilului, la o aripă de avion sau la o pală de eiice. Profunzimea aripii e lungimea coardei unui profil de aripă, măsurată de la bordul de fugă la punctul de contact al unui cerc tangent la bordul de atac şi cu centrul în bordul de fugă, 8. Profunzime de modulaţie. Te/c.: Sin. Grad de modulaţie (v. Modulaţie, grad de ^). 9. Profunzime focalâ. Foto.: Distanţa dintre poziţiile extreme pe cari le poate ocupa placa fotografică, de o parte şi de alta a planului-imagine a! unui obiectiv fotografic, astfel încît punctele planuIui-obiect să fie reprezentate net şi clar pe placă, 10. Profunzime, inel de Foto.: Inel în montura obiectivelor aparatelor fotografice moderne, care permite stabilirea directă a cîmpului de claritate pentru orice distanţă de punere la punct şi pentru orice diafragmă. £ format dintr-o scară dublă, simetrică, de diafragme, gravată de o parte şi de alta a reperului fix care indică distanţa de punere la punct (v. fig.)- Şi dintr-o scară mobilă de distanţe. Aducînd la coincidenţă distanţa de punere la punct — aleasă pe scara mobi lă — cu reperul fix, perechea de valori identice ale diafragmei alese, aflate de o parte şi de alta a reperului fix, indică pe scara distanţelor punctui apropiat şi cel depărtat între cari se întinde cîmpul de claritate (de ex., în figură se poate vedea că distanţa de punere la punct fiind de 7 m, cu diafragma 1 : 3,5 se obţine claritate între 5,50 şi 10 m). 11. Profunzimea cîmpului. Fiz., Foto.: Sin. Adîncimea cîmpului. V. sub Caracteristică optică. 12. Progesteronâ. Chim. biol.: Substanţă din clasa stero- idelor,cu proprietăţi corespunzătoare structurii de dicetonă nesaturată. E un hormon - _ w=L.— C_ Ho o3 Inel de profunzime. S) scară mobilă; S') scară fixă; R) reper; Dlt D2l D3) diafragme. h3c 19 H2 c H2 c gestogen, produs de corpul galben (corpus luteum), sub a cărui influenţă mucoasa uterului continuă să se dezvolte, devenind aptă pentru adăpostirea oului fecundat. Cînd oul e fecundat, pro ducţia de progesteronă continuă în primele patru luni ale sarcinii; în cazul contrar, producţia de progesteronă se opreşte după aproximativ 14 zile şi o mare parte din mucoasa uterină e expulsata în fluxul menstrual, sterona cristalizează în două forme polimorfe, a H H2C2 I A H ■ 20 CH ’ - ,18c- HjCrfaV/^isCH., I C I D15| • HC HC----------CH., / 9 \f-LjH C10 8CH I 8 ! 1 7CH„ / *\ C H0 Proge- ?i P; progesteronă a cristalizează în sistemul rombic şi are p. t. 128°, iar progesteronă (?, care e folosită mai mult, cristalizează în sistemul monoclinic şi are p. t. 122°. Se obţine fie prin procedee extractive, fie prin sinteză. Progesteronă a fost sintetizată pornind de la stigmasterol. Acesta adiţionează 23* frognozl 356 Prognoză hidrologici brom''la dubla legătura din nucleul fî; prin ozonizarea dibro-murii obţinute, acetilate la HO—C3, eliminarea bromurii cu zinc şi etanol şi a grupării acetil prin hidro'iză, se obţine acidul 3 (3-hidroxi-A5-bisnor-colenic. Acesta a fost transformat în pregnenolonă care, apoi, prin oxidare, a fost trecută în progesteronă. O altă sinteză se realizează pornind de la colesterol, prin intermediul dehidro-epi-androsteronei. Sin. Hormon iuţeai. 1. Prognoza, pl. prognoze. Gen., Tehn.: Prevederea valori lor pe cari le vor |ja în viitor una sau mai multe mărimi aleatorii. Exemple: prognoză hidrologică (v.). prognoză meteorologică (v. Prevederea timpului), etc.. 2. ~ hidrologica. Hidr..: Prevederea desfăşurării în timp a unui fenomen hidrologic, bazată pe studiul proceselor cari determină apariţia şi evoluţia acestui fenomen, adică fenomenele meteorologice; topirea zăpezii; mişcarea apei provenite din precipitaţii pe suprafaţa bas inului, prin albii şi prin stratele superficiale ale scoarţei; infiltraţiile şi aportul în aibii al apelor subterane; evaporaţia şi evapotranspiraţia ; schimbul de căldură între obiectele de apă şi mediul înconjurător; influenţa activităţii umane în basin şi în albie. După obiectul prognozei, se deosebesc; prognoze ale eiementeior scurgerii lichide (debite şi debite specifice, niveluri, viteze, pante); prognoze ale eiementeior scurgerii solide (debite de aluviuni, turbidităţi, eroziuni şi depuneri în basin şi în albie); prognoze ale caracteristicilor fizicochimice (temperatura apei, data apariţiei şi durata diferitelor fenomene de iarnă, grosimea stratului de gheaţă, zăpoarele, variaţia concentraţiei diferitelor substanţe chimice în soiuţie). După metoda de prognoză utilizată, se deosebesc: prognoze bazate pe relaţii şi corelaţii între diferiţi factori hidrologici (corelaţii între niveluri la diferite posturi hidrometrice de pe acelaşi rîu; relaţii între debitul maxim al unei viituri şi viteza ei de deplasare; etc.); prognoze bazate pe corelaţii între fenomenele hidrologice şi factorii determinanţi meteorologici, hidrogeologici, vegetaţie (prevederea undelor de viitură pe baza cunoaşterii precipitaţiilor, a situaţiei pînzei subterane, a saturaţiei solului; prognoza volumului şi a debitului maxim al apelor mari de primăvară, pe baza cunoaşterii stratului de zăpadă, a umidităţii solului şi a prognozei variaţiei temperaturii şi a precipitaţiilor în cursul topirii zăpezilor); prognoze bazate pe variaţia ciclica a fenomenelor hidrologice (prognoza datei apariţiei debitelor minime, prognoza valorii debitelor medii anuale); prognoze bazate pe calcule hidraulice sau modelare (prognoza colmatării lacurilor de acumulare, a deplasării undelor de viitură, a atenuării undelor de viitură). După lungimea perioadei asupra căreia se extinde prognoza, se deosebesc: prognoze de scurta durata (prognoza unei viituri din precipitaţii, prognoza nivelurilor de inundaţie); prognoze de lunga durata (prognoza debitelor în perioada de vegetaţie, prognoza variaţiei apelor mari de primăvară). Prognoza fenomenelor hidrologice e de mare importanţă pentru exploatarea raţională a construcţiilor hidrotehnice, cum şi pentru planificarea raţională a executării lor. E necesară, în special, prognoza următoarelor fenomene hidrologice: valoarea debitului mediu anual; variaţia debitelor în cursul anului; debitul specific mediu anual, variaţia debitului specific în cursul anului, în special în perioada de vegetaţie (debitui specific trebuie determinat pe diferite porţiuni ale basinului, delimitate după criterii geomorfologice, climatologice, pedo-logice, agricole); nivelurile maxime, debitele maxime, hidro-gra-fele viiturilor şi debitele specifice corespunzătoare; debitele minime, hidrografele în perioada debitelor minime şi debitele specifice corespunzătoare. Prognoza debitului mediu anual se poate face prin mai multe metode, dintre cari, în principal, prin corelaţia între precipitaţiile anuale şi debitele medii anuale, problema redu-cîndu-se apoi la prognoza precipitaţiilor anuale (v. fig. /) sau prin determinarea unei legi periodice de variaţie a debitului mediu anual. Prognoza debitelor în perioada de vegetaţie (aprilie-sep-tembrie) trebuie considerată sub două aspecte: prognoza valorii medii a debitelor din această perioadă şi variaţia lunară (sau zilnică) a debitelor în perioada globală. Prognoza debitului mediu în perioada martie-septembrie se poate face corelînd debitele din a-ceastă perioadă cu debitele din prima jumătate a anului hidrologic corespunzător (pentru basine a căror mărime depă-"a şeşte cîteva mii de kilometri pătraţi) sau cu debitele anului ; : 2S-2&, j fe ,y\2i-22 ,\di'tS-™ -sosi l. Corelaţia dintrejjprecipitaţi ile medii anu-aleffşi debitele medii anuale.i hidrografic precedent, plus debitele lunilor octombrie-martie ale anului hidrografic în curs (pentru basine mari, măsurînd cîteva zeci de mii de kilometri pătraţi). Se obţin, de obicei, corelaţii duble, cores-punzînd verilor secetoase şi ploioase (v. fig. //). Prognoza debitelor medii lunare sau chiar zilnice prezintă o deosebită importanţă pentru sistemele ameliorative fără lacuri de acumulare importante. Fiind însă foarte dificilă şi putînd da erori foarte mari, e posibilă numai în cazul cînd se dispune de o perioadă lungă de observaţii hidrologice şi meteorologice. Prognoza nivelurilor maxime pe un rîu format din doi sau din mai mulţi afluenţi se poate face prin înregistrarea nivelurilor mari cari apar pe afluenţi în diverse puncte (în staţiuni de telelimnigrafe) şi prin transmiterea lor la punctul în care e necesară prevederea cotelor maxime (v. fig. IV). Prognoza se face în modul următor (v. fig. III): în baza cotei din punctul A pe rîul Rx se determină, pe corelaţia între cotele A şi 6 (v. fig. ///-/), cota probabilă în punctul 6. Cu această cotă se determină apoi cota la punctul C, în baza corelaţiei dintre cotele în secţiunile 6 şi C (v. fig.111-11). Se pleacă apoi de la cota în punctul D pe rîul R2 şi, în baza corelaţiei dintre cotele din secţiunile D şi £ (v. fig. ///-///), se determină cota în punctul £. Cu ajutorul corelaţiei triple dintre cotele în punctele C, £ şi F, se determină din cotele probabile în C şi £, cota probabilă în F (v. fig. UI-IV). Pentru determinarea intervalelor de timp, în prima diagramă se citesc decalajele dintre apariţia cotei maxime la punctele Asi fî în funcţiune de cota din punctul A (pe curba T^a=/(i/^)).în diagrama// se dă decalajul dintre apariţia cotei maxime în punctele 6 şi C în funcţiune de cotele la punctul B şi decalajul dintre apariţia cotei maxrme în punctele C şi F şi în funcţiune de cotele la punctul C. Însumînd cele trei decalaje succesive se obţine II. Corelaţia dintre debitele lunilor octombrie-martie şi aprilie-septembne ale aceluiaşi an hidrografic. A) corelaţia verilor ploioase; 6) corelaţia verilor secetoase. Prognoză hidrologică 357 Prognoză hidrologică [III. Graficul de determinare a prognozei hidrologice. 1) iimnigraf; 2) telelimnigraf. intervalul dintre apariţia cotei maxime în punctul A şi apariţia cotei maxime în punctul F. în diagrama III sînt date decalajul dintre apariţia ( cotelor maxime în punctele D şi £ în funcţiune de cotele în punctul D şi decalajul dintre apariţia cotelor maxime în £ şi F în funcţiune de cotele în punctul E. Suma acestor două decalaje da intervalul total dintre apariţia cotei maxime în D şi apariţia cotei maxime în F. Cum, în realitate, maximul undei deviiturăsositedin A nu se întîineşte cu maximul undei devii-turasosite din D, construcţia de mai sus e vafabi lă pentru determinarea cotei maxime posibile şi nu a cotei maxime-probabile. Prognoza debitelor maxime ale viiturilor provenite din precipitaţii se poate face pe baza prognozei (sau înregistrării) precipitaţiilor, aplicînd apoi metoda de calcul a hidrografului specific sau metoda pentru prognoza viiturilor prin isocrone şi bazată pe împărţirea suprafeţei basinului în por-ţiuni pe cari firele de apă cari se scurg ajung simultan în secţiunea care interesează, cu ajutorul isocrone-lor (v. fig. IV), şi pe stabilirea unor diagrame de aflux, cari dau variaţia debitului care se scurge de pe o suprafaţă de mărime unitară pentru o precipitaţie unitară căzută într-un timp dat (v. fig. V). Diagrama de aflux se obţine pe cale de măsurări directe pe afluenţi mici (în cari nu sînt efecte de retenţie în albie şi unde se pot considera precipitaţiile şi infiltraţiile uniforme pe basin), prin împărţirea ordonatelor viiturii înregistrate pe suprafaţa respectivă, la precipitaţia efectiv scursă în timpul viiturii. Diagramelede aflux pot fi comune pentru tot basinul, acolo unde condiţiile fizice-geo-grafice nu variază prea mult sau se pot stabili cîteva diagrame de aflux, pentru basine cu caracteristici variate. Pentru aplicarea metodei iso-cronelor de prognoză a debitelor maxime se procedează astfel: se stabilesc isocronele şi diagramele aflux; determină precipitaţiile căzute din IV. împărţirea suprafeţei basinului hidrografic cu ajutorul isocron,elor. lmm/hl V ! \ 0 1 2 St V. Diagramă de aflux. 1 li J u_r—j cari se scad infiltraţiile (v. fig. VI); se determină diagrama precipitaţiei de calcul, analog ca la hidrograful unitar (v. sub Hidrograf sintetic); se îm- hmm parte această diagramă în intervale tx; se determină pentru fiecare interval viitura rezultată în secţiunea de calcul, considerînd că se deplasează, de pe fiecare dintre suprafeţele cuprinse între isocrone, o viitură egală cu diagrama de aflux '-340 multiplicată cu precipitaţia 320 din intervalul considerat şi cu suprafaţa aferentă, şi care ajunge în secţiune după un interval de timp egal cu cel al isocronei respective; se însumează efectele perioadelor succesive de precipitaţii; la ordonatele viiturii astfel obţinute se adaugă valoarea debitului de bază; viitura astfel obţinută se recalcu lează, ţinînd seamă de efectul de regularizare al albiei majore, cu ajutorul formulei: 0) -W^iQl+QQAf- 1 COi+Oa)A/ ■ f) i -2 tj n 1 i J g I I <] rj fi 1 u n l i 1 J '0 ! \ 3 ! i I \ J n «.J \ \ n \ \\ / u . 0 \'l 1 0 \ \ l 0 \ 0 V1 \ u — ./> u in U u S 10 15 20 25 30 5 70 15 20 Iulie I August VI. Comparaţie între valorile observate şi cele calculate ale unei viituri, f) precipitaţii; 2) hidrograful observat; 3) hidrograful calculat; 4) linia debitului de bazâ. în care: W2 şi Wx sînt volumele regularizării albiei la sfîrşitul, respectiv la începutul, fiecărui interval-A/--; Qi Şi 02 sînt ordonatele viiturii, fără a ţine seamă de efectul regularizării la începutul şi la sfîrşitul fiecărui interval At. V. şî sub Regularizarea albiilor. în lipsa observaţiilor de durată mai lungă nu se poate stabili pe cale empirică variaţia decalajului cu cota la staţiunea în care se face observarea apariţiei viiturii. Pentru acest caz se poate stabili decalajul în baza unor formule de calcul şi cu, ajutorul unei ridicări topometrice, după cum urmează: - A / t l | ‘ _ ' — $ Ooj _ 1 sog i-H— — / ___ z w * t>. o, Vlh VaHaţia secţiunii (a) şi a debitului (b) în funcţiune de înălţime, şi a debitului în funcţiune de secţiune (c) Fie Sx şi 5y secţiunea iniţială şi cea finală şi S2, Să,'" o serie de secţiuni intermediare; h—3’ '"U—/+1 • respectivi de parcurgere între două secţiuni vecine şi Vv V2, •••. Vi, vitezele în secţiunile respective. Pentru fiecare secţiune se determină: variaţia secţiunii co în funcţiune de înălţimea B (v, fig. VII o); variaţia debitului Q Progradare 358 Programare matematică în funcţiune de înălţimeaH (v. fig. VII b); variaţia debitului în funcţiune de secţiunea co (v. fig. VII c). în ordonată, pe ultima diagramă, se mai desenează o scară , funcţională, reprezentînd pe H=H(Q) dedus din diagrama Vllb. Se întocmeşte apoi diagrama de calcul din fig. VIII, pe care se desenează în abscisă lungimea desfăşurată a rîului între caz particular de integrare a ecuaţiei scurgerii subterane a lui Boussinesque, are următoarea expresie analitică: secţiunile 5-, nile S, 1011 72 13 n 15 (3) figurînd în dreptul fiecăreia dintre secţiu-j»2 'Sj, diagramele indicate în fig. VII c, în ordonate negative e reprezentat aportul de debit pe parcurs Qa~\adS, iar în ordonate pozitive e reprezentat, afară de secţiunea co, şl timpul T. Se porneşte de la secţiunea S± pentru debitul iniţial Qv în punctul respectiv de pe curba q~f(o>) se duce tangenta care face cu orizontala unghiul şi rezultă; . c)<& 1 (2) tg GCj ————- - m unde vt e viteza în secţiunea dată, Se duce prin origine o paralelă la tangentă, pînă la intersecţiunea acesteia cu mediatoarea segmentului Si—S2. Segmen-tuI determinat de această paralelă, pe mediatoare, are valoarea: *2 (S2-S1) tg ai=~(52 — S1)*~ /lt adică tocmai timpul necesar străbaterii jumătăţii distanţei In^secţiunea S2 se repetă construcţia pentru un debit 3-S, iar paralela se duce deastădată, plecînd de la intersecţiunea mediatoarei segmentului •S1=-S2 cu prima tangentă, pînă la intersecţiunea cu mediatoarea segmentului S2~~SB, Se continuă, în acest mod, pînă la secţiunea finală Prognoza debitelor minime în ce priveşte durata, data şi valoarea, se poate face, într-o primă aproximaţie., în baza ^ curbei de regim în 4 perioada aprilie-^* septembrie.O precizare a acestor elemente se poate face în baza stabilirii curbelor de secare, cari reprezintă legătura /x, dintre durata secetei t, debitul minim corespunzător perioadei de secetă). Determinarea coeficientului unghiular a al curbei de secare. Q şi debitul iniţial Q0 (la începutul Curba de secare, care reprezintă un e fiind baza logaritmilor naturali şi a o caracteristică a basi-nului hidrografic considerat. Valoarea lui a se determină studiind curbele de secare în verile în cari s-au efectuat observaţii simultane hidrologice şi meteorologice (pe o diagramă dublu logaritmică în coordonate Q şi t, — a e coeficientul unghiular al dreptei care reprezintă pe această diagramă curba de secare) (v. fig. /X). 1. Progradare. Ped.: Proces de stepizare a solurilor de pădure, provocat de înlocuirea vegetaţiei de pădure prin vegetaţia ierboasă, în urma unei modificări a climei (scăderea precipitaţiilor, ridicarea temperaturii), sau a despăduririlor de către om. Solul de pădure îşi schimbă reacţia acidă spre neutră sau chiar bazică, iar orizontul B îşi modifică structura, prin pătrunderea carbonatului de calciu spălat anterior mai adînc, în urma ridicării soluţiilor solului conţinînd bicarbonat de calciu (regim ascendopercolativ, v. sub Percolare). V, şi sub Regradare. 2. Program, pL programe. 1. Gen.: Plan de activitate în care sînt indicate, în ordinea desfăşurării lor, etapele unei activităţi pentru o anumită perioadă de timp, Sin, (parţial) Orar, 3. Program. 2. Poligr.: Tipăritură (imprimat) de accidentă, care are drept scop prezentarea, într-o anumită ordine, a diferitelor manifestaţii artistice-cu (turale, sportive, etc., de o parte, iar de altă parte, numele personajelor sau ale artiştilor cari apar în cadrul acestor manifestaţii. Programele se execută cununa sau cu mai multe file, în una sau în mai multe culori, etc. în programe se pot folosi embleme sau vignete în legătură directă cu tema programului; linii ca simplu ornament în decorarea textului sau a paginii de titlu (coperta), etc. Uneori, textele programelor se tipăresc pe un fond executat din diferite elemente tipografice (chenare'de suprafaţă) sau din clişee. Programele sesiunilor ştiinţifice, ale plenarelor solemne, etc., se execută, de obicei, sobru, fără ornamentaţii. 4. Program. 3. Telc.: Ansamblu ordonat de mesaje de telecomunicaţii (v. sub Informaţiei, teoria ~), avînd o structură organizată pe baza unei planificări prealabile, destinat difuzării publice printr-o reţea de distribuţie cu fir sau prin radiodifuziune (v.). 5. Programare matematica. Gen.: Ansamblu de metode de rezolvare matematică a problemelor de tipul celor cari intervin în planificare şi cari consistă în optimizarea unei funcţiuni de mai multe variabile, numită funcţiune-obiectiv (de ex,, minimizarea unui preţ sau maximizarea unui beneficiu), variabilele trebuind totodată să satisfacă un sistem de relaţii restrictive, exprimînd interdependenţa dintre ele şi condiţiile impuse de posibilităţile procesului considerat, Se deosebesc programarea lineară, programarea nelineara. programarea stocastică şi programarea dinamică. Programare lineară: Programare matematică în care atît funcţiunea-obiectiv cît şi restricţiile sînt lineare, E ramura cea mai cunoscută şi mai răspîndită a programării matematice. Tipul general de probleme de programare lineară se formulează în modul următor; se cere să se determine mărimile x'1 ’ * * ’' XN ’ as_t^e* 'nc'* se °bt'nă (1) max (c1x1+-+cN*N) Programare matematică 359 Programare matematică si să fie îndeplinite condiţiile: anxi^r ^12^2~f“ * * ‘ anxi "f* ^22^2 + *' ’ + a2N*N^b2 (2) (3) unde: xv x2, ••• aMlxi+aM2xz+*“ + aMNxN^bM Xjsq sînt necunoscutele problemei, iar a12 aMN* ^2’ c±' '**» CN s'n1: date de problemă. Problemele de minim cu restricţii lineare pot fi aduse, de asemenea, la această formă, de exemplu prin schimbarea semnelor coeficienţilor. Programarea lineară poate fi exemplificată prin următoarea problema de maxim. O întreprindere industrială sau agricolă, dispunînd de M resurse (materii prime, maşini, forţă de muncă, etc.), poate fabrica, cu ajutorul acestor resurse, N produse (sau poate face N culturi). Cunoscînd cantităţi Ie 6. disponibi le din fiecare resursă, cantităţile a.j din fiecare resursă i necesare fabricării unităţii de produs j (sau cultivării unităţii de teren cu cultura j) şi valoarea unitară c> a produsului j, să se determine cantităţile cari să se fabrice (să se cultive) din produsul j pentru a obţine o valoare totală maximă a producţiei întreprinderii. în formulare matematică trebuie să se caute cantităţile x^ N astfel, încît valoarea totală a produselor obţinutec^x. să /=1 fie maximă şi, totodată, numărul de unităţi de resursă i necesar pentru fabricarea (respectiv pentru cultivarea) tuturor produselor să fie mai mic sau cel mult egal cu numărul maxim N de unităţi disponibile din resursa i, adică \* a..#. <^b. i=1, 2, M. /Ti 11 1 1 Deci problema se scrie ca în relaţia (1), cu condiţiile din (2). Se exemplifică programarea lineară şi prin următoarea problema de minim. Un om poate să se nutrească cu M alimente cari conţin N elemente nutritive (grăsimi, proteine, etc.). Omul avînd nevoie de o cantitate de cel puţin b. unităţi din elementul nutritiv i, numărul de unităţi din elementul nutritiv i cari intră în alimentul j fiind aiar costul unei unităţi din alimentul j fiind Cj, se cere să se calculeze ce cantitate de fiecare aliment trebuie să consume omul pentru a urma regimul alimentar cel mai economic. Matematic, problema se exprimă astfel: să se deter- N mine x^ 0 pentru care e atins min c-x- şi totodată N j=1 aijxf^bi ■ Deoarece s-a definit tipul general de problemă 7=1 de programare lineară sub forma (1), (2) ar trebui adus şi exemplul al doilea la aceeaşi formă (maximul fu neţi un i i-obiectiv, al inegalităţii de semn contrar), ceea ce se obţine prin folosirea relaţiei min max ^( — c.)x. şi înmulţirea inegalităţilor cu (—1). * 1 9 * Orice problemă de propagare lineară poate fi adusă, prin adăugarea unor variabile auxiliare (x^, •••, a^)(2VO) cari să transforme inegalităţile stricte din (2) în egalităţi, sub următoarea formă standard: (1») max -|---------YcxJ (2*) «,/!+«,•■/»+-+«/*»,<*/ (3') *j>°. - **>0 sau sub formă matricială (se face convenţia ca notaţia v^k, unde v— (vv vn) e un vector şi k e un scalar, să însemne v^k, unde cel puţin pentru un i inegalitatea e strictă): (']//) max P") Ax—b (3") unde ^—(#//)/==1 (ai« a^> e matricea, b e vectorul coloană al termenilor liberi, C e vectorul coloană al coeficienţilor functiunii-obiectiv — şi se caută vectorul coloană; i— 1, Vectorii av •**, an (coloanele matricei A) şi b fac parte din spaţiu! cerinţelor (cu m dimensiuni), iar vectorii x, ca şi C, aparţin spaţiului soluţiilor cu n dimensiuni). Mulţimea vectorilor x cari satisfac (2") şi (3*) constituie mulţimea soluţii lor posibile, care e o mulţime convexă (mulţime căreia, împreună cu orice două puncte ale ei, îi aparţine şi segmentul care le uneşte). Vectorul care eosoluţie posibilă (un program) şi optimizează funcţiunea-obiectiv (satisface (1")) e vectorul optim. Maximul exprimat prin (1") e atins într-un vîrf (vîrf al mulţimii convexe e un element al mulţimii care nu se găseşte în interiorul vreunui segment din mulţime, ci poate fi numai extremitate) al poliedru lui convex sau în acoperirea convexă (acoperirea convexă a mai multor puncte e cea mai mică mulţime convexă care conţine acele puncte) a mai multor vîrfuri (dacă maximul va fi atins în mai multe puncte, funcţiunea-obiectiv va lua în aceste puncte aceeaşi valoare). Vectorii corespunzători vîrfuri lor sînt soluţiile posibile de bază şî, matematic, se caracterizează prin faptul că au numai m coordonate strict pozitive (restul fiind nule), şi anume astfel, încît vectorii din (2') să formeze o bază în spaţiul cerinţelor. Metoda de rezolvare a problemelor de programare lineară folosită cel mai mult e metoda simplex, împreună cu diferitele ei variante, îmbunătăţite şi adaptate. Principiul teoretic al metodei consistă în a căuta soluţia problemei printre vîrfurile poliedruIui convex, astfel încît, pornind de la o soluţie posibilă de bază, să se aleagă, conform unui criteriu, o altă soluţie posibilă de bază, pentru care valoarea funcţiunii-obiec-tivsăcrească. Cum fiecărei soluţii posibiledebazăîi corespunde o bază în spaţiul cerinţelor, alegerea unei alte soluţii posibile de bază revine la schimbarea bazei, şi anume (a înlocuirea unuia dintre vectorii vechii baze, cu un alt vector din spaţiul cerinţelor, care să completeze o bază nouă. Practic, fiecare etapă consistă în întocmirea unui tablou în care se înscriu, pe „^coloane ori m linii", coordonatele ysj ale vectorilor a-\ se mai adaugă: o coloană de indice 0, cu programul (soluţia) (x^) la etapa respectivă j.£I (adică corespunzînd unui vector din bază), restul #.=0 (ieN — I), cum şi o linie de indice 0, care se completează cu noua valoare a funcţiunii-obiectiv z şi cu valorile cărora li se aplică criteriul, menţionat mai sus, de alegere a noului vector din bază, Zj — ci, j= 1, •••,«. n unde /;£/ La tablou se adaugă, de obicei, liniile cuprinzînd ci şi x. si coloanele cu cx , —■ acei c. şi x., cari corespund actualei 7/ 7/ / I baze — numai pentru motivul că acest aranjament uşurează găsirea elementelor necesare calculului în continuare. Fiecare dintre coloanele y de indice şei e yn vector unitar, Programare matematică 360 Programare matematică yh 1 yt 1 jyt2 Jr2 yhi ysi yhn yhn ySn yjmn Apoi se examinează diferenţele putînd apărea două cazuri: dacă ^ —c;.>0 j= 1, 2 soluţiae optimă şi se citeşte din coloana 0; dacă ^ — ^.<0 (şi fie Jt mulţimea de indici pentru cari are foc inegalitatea), algoritmul continuă. Pentru a calcula elementele tabloului următor e necesar să se stabilească vectorul din actuala bază care se elimină şi vectorul care se introduce. Cel mai eficient e să se introducă vectorul k pentru care c^| = max Ş* se mine vectorul l pentru care r - ySk>Q- După ce au fost stabiliţi / şi h, formulele de trecere de la un tablou la cel următor sînt: yji 'y/k' y&r y/k unde s=0, 1, 2,-, J-1, /+1.-, « j — 0, 1,***, n j=0, 1 !8**, n problema directă n max f(x) = max ^ c.x. /== 1 cu condiţii le; n i==1’ *■*- m /-1 problema duală m iin«W = niinj6j3i. »=1 cu condiţiile: i>‘ y= 1. •• ^>0 y=i,' y^0 funcţiunilor-obiectiv sînt egale, adică max/(#)=min g(y). Economic, acest rezultat se interpretează astfel: problema cîştigului optim, resursele fiind limitate (problema directă), şi cea a satisfacerii cerinţelor cunoscute cu cheltuieli minime (problema duală) sînt de fapt una şi aceeaşi. Considerarea problemei de programare lineară împreună cu duala ei conduce şi la remarcabilul rezultat, care deschide noi perspective, al echivalenţei fiecărei probleme de programare lineară cu un joc matricial (v. Teoria jocurilor). Aplicarea în practică a programării lineare pune probleme teoretice de felul rezolvării prin algoritme speciale a problemelor de tipuri particulare, de felul programării în numere întregi şi al programării parametrice. Un exemplu de tip special de probleme de programare lineară e problema transporturilor. Ca exemplificare, o problemă de transport se formulează cum urmează: Fiind date m centre producătoare ale aceluiaşi produs şi n centre consumatoare ale produsului şi ştiind că la centru li cantitatea disponibilă e ai% cantitatea cerută de consumatorul j e bit iar costul transportului unităţii de produs de ia producătorul i la consumatorul j e se cere să se determine cantităţile de produs cari ar trebui repartizate de la i la fiecare centru j, astfel încît costul total al transportului să fie minim. Adică, să se găsească #^>0, astfel încît să minimizeze expresia n m EX *=1 /=1 n c cu condiţiile: /-1 m Y>*irbi **= 1 /== 1, n\ Faptul că numărul de etape e finit e asigurat de principiul metodei expuse. Pentru obţinerea unui număr cît mai mic de etape se pot folosi, după caz, metoda simplex directă sau variantele ei: metoda simplex revizuită, metoda simplex duală sau combinaţii ale acestor metode. O importantă contribuţie la studiul problemelor de programare lineară aduce definirea, pentru fiecare problemă dată, a unei probleme d u a l e în modul următor (se defineşte problema simetric duală): Dacă problema directă sau cea duală au o soluţie finită, atunci cealaltă problemă are d§ asemenea o soluţie finită si extremele deci suma cantităţilor luate de la producătorul i să fie cea disponibilă, iar suma cantităţilor primite de la centrul j să fie cea cerută. în problemele de transporturi intervenind de obicei foarte multe variabile, şi din cauză că restricţiile au o formă particulară (necunoscutele avînd coeficienţi 1 sau 0) s-au căutat metode de rezolvare mai simple. Cea mai folosită dintre ele are la bază tot principiul metodei simplex, dar utilizînd particularităţile problemei, dă posibilitatea să aşeze necunoscutele în tablou pătratic şi nu pe o singură linie, ca în tabloul simplex. Programarea în numere întregi consistă în obţinerea optimului cu condiţii astfel, încît mărimile căutate să fie numere naturale; ea s-a impus în problemele în cari necunoscutele sînt exprimate în unităţi a căror diviziune e imposibilă sau lipsită de sens, Ele se rezolvă prin algoritmul discret sau prin cei ciclic, bazate pe metoda simplex duală şi sînt, comparativ, destul de laborioase. Programarea parametrică consistă în găsirea soluţiei optime într-o problemă de programare lineară ai cărei coeficienţi depind, de obicei linear, de un parametru. Exemplu în care funcţiunea-obiectiv depinde de un parametru: max (C+ XC') x; Ax—b; x^0. La fel, pot fi parametrici b şi, cu mai mari complicaţii, a.. Metoda de rezolvare se bazează pe o examinare a discuţiei după valorile parametrului. Astfel de probleme intervin în cazurile în cari e util să se stabilească, cum se transformă soluţia problemei la variaţia (continuă) a coeficienţilor. Dacă variaţia coeficienţilor e discretă, adică dacă, după rezolvare, o parte dintre coeficienţi se modifică, sau dacă se adaugă o nouă variabilă ori se mai pune o condiţie, problema Programare matematică 361 Programare matematică se numeşte de postopti mizare şi se poate rezolva folosind soluţia problemei iniţiale. Programare nelineară: Programare matematică în cazul în care funcţiunea-obiectiv şi restricţiile nu sînt lineare, adică sînt de forma: (1) max/OO; (2) i=1, —,»». *>0. Mulţimea vectorilor x cari satisfac (2) e mulţimea soluţiilor posibile; o soluţie posibilă care satisface şi (1) e soluţia optimă. Problema e de o mare generalitate; cazul cel mai studiat şi care intervine mai frecvent în practică e cel al programării concave, programare nelineară în care funcţiunile f(x) şi gfe) sînt concave. în condiţii destul de generale, problema de a caracteriza vectorul optim x° al problemei de programare concavă poate fi transformată echivalent într-o problema de punct-şea a funcţiunii Lagrange, asociate ca şi în cazul problemelor clasice de maxim cu iegături. Punct-şea al unei funcţiuni de două variabile F(u, v), definite pe D, e un punct (u°, v°)£D pentru care e satisfăcută relaţia F(u, v°)^F(u°, v°)^F(u°, v) cu orice (u, v)£D sau, ceea ce e echivalent, relaţia min max F(u, v)= v u — max min F(u, v)=F(u°, v°), şi anume: x° e o soluţie a sis- u v ternului (1) şi (2), dacă şi numai dacă există un vector y^)^0, împreună cu care să satisfacă qţx, jy°X <0, astfel încît 2>^(#)>0. în interpretare economică, dacă x reprezintă nivelul activităţii în diferite operaţii ale întreprinderii, iar y e preţul resurselor relativ la unitatea de produs finit; f(x) e o evaluare a produselor finite obţinute, iar g(x) sînt cantităţile de resurse neîntrebuinţate (reprezentate, de obicei, prin funcţiuni convexe), atunci existenţa punctului-şea poate fi interpretată ca echilibrul dintre preţul resurselor disponibile şi valoarea produselor. Teorema constituie şi o legătură a problemelor de programare concavă cu jocurile de două persoane. Ca şi în programarea lineară, pentru programarea concavă se defineşte, de asemenea, problema duală şi se dă o teoremă de dualitate. Metodele de rezolvare sînt: ometodă analitică, bazată direct pe teorema enunţată, şi metoda gradien-t u I u i , prin care punctul-şea al funcţiunii 9(x,y) se găseşte ca limită a soluţiilor unui sistem de ecuaţii diferenţiale (ale gradientului), modificate pe frontieră. Pentru cazuri particulare, de exemplu g* sau / lineare, sau pentru probleme de programare pătratică, se dau algoritme speciale, mai comode, de rezolvare exactă sau aproximativă, dintre cari o parte au la bază principiul metodei simplex de rezolvare a problemelor de programare lineară. Programare stocastică: Programare matematică, în cazul în care cel puţin o parte din coeficienţii funcţiuni i-obiectiv sau ai restricţiilor sînt variabile aleatorii. Dacă, de exemplu, datele sînt culese din agricultură, producţia anuală, beneficiul, costul cultivării sînt de fapt variabile aleatorii şi înlocuirea lor cu mediile conduce la imprecizii neevaluate. Acelaşi lucru e valabil ăi cu privire la datele problemelor din industrie sau din transport. Adeseori, problema programării stocastice se pune în-modul următor (definiţia, dată pentru programarea stocastică lineară, deoarece e cea mai studiată, se extinde pentru cazul nelinear): să se afle astfel încît să se obţină: L(*)==min/(*)==min (c^-)-------b Şi £ i unde c., abj sau o parte dintre ei sînt aleatorii. în cazul în care numai c.—^f sînt variabile aleatorii, relaţia dintre soluţia problemei date luînd în consideraţie caracterul aleatoriu al lui c şi soluţia obţinută prin programare obişnuită, folosind, ca de obicei, cînd caracterul aleatoriu e neglijat, media mărimilor M(£), e dată de i n e g a I i t a-tea lui Vajda: Revenind la problema iniţială, uneori variabilele x. se reprezintă şi ele ca variabile aleatorii şi atunci se pune problema obţinerii atît a valorilor cît şi a distribuţiilor lor. Un alt mod de punere a problemei (de ex. tot pentru programare lineară) e următorul: se caută x^O astfel încît să se minimizeze E(f(x)) cu condiţiile x^b^z'\ —unde e ales suficient de mic. în practică au apărut multe exemple de probleme de toate aceste feluri, cari se rezolvă de la caz la caz, prin reducerea la o problemă de programare nestocas-tică sau chiar la un sistem de ecuaţii şi la o decizie statistică. Programare dinamică: Teoria proceselor stadiale de decizie. Un proces stadial de decizie consistă în efectuarea unui şir de alegeri (luarea unui şir de decizii), cari au drept scop optimizarea unei funcţiuni-obiectiv alese de ia început drept criteriu de evaluare a rezultatului desfăşurării pe etape a procesului. Spre deosebire de celelalte domenii ale programării matematice, în cari programul optim se găseşte printr-o singură alegere (decizie), în problemele de programare dinamică, la fiecare etapă a procesului stadial (care poate marca, de exenrw piu, sfîrşitul unei perioade de timp) se ia o decizie în funcţiune de starea în etapa respectivă (caracterizată matematic prin valorile unor parametri), astfel încît rezultatul final, care depinde de desfăşurarea în întregime a procesului, să fie optim (deci se caută optimizarea funcţiunii-obiectiv finale, iar nu a celor corespunzînd etapelor intermediare). Posibilitatea trecerii de la un proces de decizii cu iV—1 etape la unul cu N etape, adică a definirii prin recurenţă a stărilor, o dă principiul optimalitâţii: un program optim (consistînd într-un şir de decizii) are proprietatea că, oricari ar fi starea iniţială şi decizia iniţială, deciziile următoare pot constitui un program optim al stării rezultate după prima decizie. Dacă, de exemplu: P e mulţimea programelor (posibile); p) e beneficiul în urma primului stadiu al unui proces cu N etape, pornind de la starea x şi folosind decizia p£P; x'(N, x, p) e starea nouă care rezultă în urma deciziei p ; e beneficiul total după un proces de N etape, pornind de la starea x, în urma folosirii unui program optim, atunci rezultă: /j (x) — max Rx(x, p) pep fN(x) = rnzx{RN(x,-p)+fN_i[*W *, p)]), p€p adică beneficiul total după un proces cu N etape e suma dintre beneficiul după prima etapă şi beneficiul optim de la procesul cu 2V—1 etape, unde p e ales astfel, încît să maximizeze suma (s-a presupus, bineînţeles, că modelul economic corespunde). Se vede că atît R, cît şi x\ depind de N, care reprezintă sici timpul. Progresie 362 Proiect-tîp i. Progresie, pl. progresii. Mat.: Şir finit de numere cari derivă unul din altul după o anumită regulă. Un şir de numere formează o progresie aritmetica, atunci cînd unul dintre ele se obţine din cel precedent, adăugîndu-i un număr fix r, numit raţia progresiei. Simbolic, se scrie: a, b, c, •••, k, l, ••• J_ , unde b—a-\-r, c—b-\-r, etc. Dacă l e termenul al a al progresiei, el e dat de: l = a-\-(n-~ 1) r. Progresia se numeşte crescătoare, cînd r>0, şi descrescătoare, cînd r<0. Termenii unei progresii crescătoare cresc indefinit. Dacă progresia are un număr finit de termeni, primul a şi ultimul l se numesc extremii progresiei. Suma a doi termeni egal depărtaţi de extremii progresiei e.egală cu suma extremilor. Suma termenilor unei progresii aritmetice e dată de: c n(a-\-l)__ w[2fl+(»-1)y] Sn= 2 2 Fiind date două numere, A şi B, se pot intercala între ele m numere cari să formeze o progresie aritmetică împreună cu A si B, de raţie B-A f=-------- ■ m-f-1 Dacă uv u2> un, ••• sînt termenii unei progresii aritmetice, un e termenul de rangul n, iar trei termeni de ranguri consecutive sînt legaţi prin relaţia: VM«-2=2V-1 , care exprimă că un termen oarecare ai progresiei e media aritmetică a termenului precedent şi a termenului următor. Se numeşte progresie armonică o progresie ai cărei termeni au, la numitor, termenii unei progresii aritmetice. Un şir de numere formează o progresie geometrică, cînd un număr se obţine din cel precedent înmulţin-du-l cu un număr fix q, numit raţia progresiei. Progresia e crescătoare, cînd q> 1 şi descrescătoare, cînd 0 px'z—a33#3. Dacă omografia admite o dreaptă de puncte unite, ea admite şi un fascicul de drepte unite şi se numeşte omologie (v.). O corespondenţă omografică între două plane distincte e o perspectiv itate dacă dreptele determinate de punctele corespondente sînt concurente într-un punct O, numit centru de perspectivă. Se realizează o astfel de omografie efectuînd, într-un snop de drepte, două secţiuni plane distincte, prin plane cari sînt exterioare centrului snopului. Corespondenţa, într-unul din cele două plane de secţiune, a dreptei improprii a celui de al doilea plan, se numeşte dreaptă de fuga sau dreaptă limită (v. fig. ///). în cazul n—3, există numai două forme de specia a treia, cari sînt spaţii proiective cu trei dimensiuni, anume spaţiul S3, considerat ca mulţime de puncte şi spaţiul S3, considerat ca mulţime de plane. O omografie între punctele spaţiului S3 are, în general, patru puncte unite formînd un tetraedru şi patru plane unite cari conţin feţele acestui tetraedru. Dacă se raportează spaţiul la un reper proiectiv format cu acest tetraedru, ecuaţiile omo-grafiei sînt: ?X± = » p#2~ a22%2 » aZZXZ » 9X4~• Dacă ecuaţia caracteristică are rădăcini multiple, există, plane de puncte unite sau drepte de puncte unite. Omografiile respective se numesc omologii (v.). în cazul mai general, în care spaţiile proiective 5^ şi 5' considerate sînt spaţii proiective complexe, afară de proiec-tivităţile definite de relaţii de forma (1) se consideră şi corespondenţele exprimate de relaţii de forma: unde Xfe e numărul complex conjugat cu , iar a^ sînt numere complexe date. Aceste corespondenţe se numesc antiproiec-tivităţi. III. Cazul unor plane în corespondenţă perspectivă. ^roiectef* 36S Prolectef 1. Proiector, pl. proîectori. 1 .Mat.: Operator într-un spaţiu Hilbert(£) care transformi un element arbitrar# din spaţiul E într-un element y din subspaţiul închis A (ACZE, A=A), astfel ca x—y± A. Descompunerea x—y-\-z (y£A, z±A) a lui x relativă la A e unică. Elementul y se numeşte proiecţia lui at pe ^4 şî se scrie y—P^'x—Px, unde P=P^S2 numeşte operatorul de proiecţie pe A sau proiector pe A. Pro lectorii sînt operatori lineari, autoadjuncţi (P+= P) şi idem potenţi (P2=P). E ementul z=x—y face parte din complementul ortogonal B al lui A (mulţimea tuturor vectori Ier ortogonali lui A). Se scrie B=EQA= Gp^-E sau B = A^~ şi (y\z) = 0, y£A, z£B(y±z). V. Spaţiu vectorial, Vector, Structură. 2. Proiector, pl. proiectoare. 2. Opt.: Aparat a cărui funcţiune principală e de a concentra lumina produsă de o sursă de lumină, într-un unghi spaţial (relativ mic) determinat şi după o repartiţie anumită, cu ajutorul unui sistem optic (oglinzi şi lentile), pentru a obţine un flux luminos intens. Proiectoarele sînt folosite pentru a iiumina şi a explora, în timpul nopţii, o anumită regiune a spaţiului sau pentru a produce semnale luminoase vizibile la mare distanţă. Un proiector cuprinde următoarele părţi principale: sursa de lumina; dispozitivul optic de concentrare a luminii şi de transformare a ei într-un anumit fascicul de raze luminoase (partea optică a aparatului, care materializează sistemul optic al proiectorului); carcasa, care cuprinde sursa luminoasă şi partea optică şi care e închisă de o fereastră de protecţie, de sticlă; dispozitivul de dirijare a fasciculului de raze luminoase; postamentul (uneori şasiul) aparatului. Sursa de lumina utilizată depinde de caracteristicile ş\ de dimensiunile proiectorului, cum şi de distanţa la care acesta trebuie să ilumineze, respectiv de fluxul luminos al fasciculului de raze luminoase produs. Se folosesc, fie lămpi cu incandescenţă, fie arce cu electrozi de cărbune; uneori, fasciculele de raze emise sînt ecranate în direcţia în care sînt îndreptate. Dispozitivele optice ale proiectoarelor pot fi catoptrice, dioptrice sau catadioptrice. Dispozitivele catoptrice sînt bazate pe fenomenul de reflexiune a luminii; ele sînt constituite din oglinzi metalicesau din oglinzi de sticlă metalizate pe faţa posterioară, concave, în general parabolice. Proiectoarele cari folosesc astfel de oglinzi (metalice sau de sticlă) ca dispozitive optice se numesc proiectoare cu reflector sau proiectoare catoptrice. Dispozitivele dioptrice ale proiectoarelor sînt constituite dintr-un sistem optic complex, cu axa optică orizontală, compus din următoarele trei părţi (v. fig. /): o lentilă plan-convexă de mică deschidere, al cărei focar principal corespunde cu centrul S al sursei luminoase; o serie de inele lenticulare plan-convexe, cu simetrie de revoluţie în jurul axei OS şi cari au focarul principal tot în S; o serie de inele lenticulare cu secţiunea triunghiulară, cu simetrie de revoluţie în jurul axei OS; acestea sînt astfel construite, încît razele provenite din S sînt total reflectate şi emerg ca raze paralele cu axa OS. în acest mod se realizează, cu aberaţii reziduale relativ mici, dispozitive cu deschideri de ordinul a 100° şi mai mari, ceea ce permite ca, prin folosirea ca sursă de lumină a unui arc electric, să se obţină, pe timp favorabil, distanţe efective de explorare de ordinul a 100 km. Proiector cu Mangin. oglinzi Proiectoarele cari folosesc astfel de sisteme optice se numesc proiectoare dioptrice (proiectoare cu refractor) sau proiectoare cu lentile zonale. Dispozitivele catadioptrice sînt constituite din oglinzi de sticlă, fie de tip Mangin, fie sferoidale sau parabolice. Oglinzile Mangin (v. fig. //) sînt formate dintr-un menise divergent MM' cu mare deschidere, a cărui faţă exterioară M' — mai puţin curbată — e metalizată. Aceste oglinzi sînt calculate şi construite astfel, încît: R' 2 n R~ In — Î unde R' şi R sînt razele de curbură ale suprafeţelor M' şi M, iar n e indicele de refracţie al sticlei optice din care e confecţionată oglinda. în acest caz, razele luminoase provenite de la sursa S, aşezată în centrul suprafeţei M, pătrund neabătute în menise, se reflectă pe suprafaţa M', apoi se refractă ia ieşirea din suprafaţă M, sub forma unui fascicul de raze paralele cu axa optică. Un astfel de dispozitiv e optic constituit dintr-o oglindă (suprafaţa M') şi dintr-un element lenticular (meniscul divergent MM'). La dispozitivele cu oglinzi sferoidale, una dintre feţele meniscului divergent nu e o sferă perfectă, ci o sferă uniform deformată. La dispozitivele cu oglinzi parabolice, cele două feţe ale meniscului sînt parabolice, puţin diferite una de cealaltă. Proiectoarele cari folosesc astfel de dispozitive optice, bazate şi pe fenomenul de reflexiune şi pe cel de refracţie, se numesc proiectoare cata-d i o p t r i c e. Caracteristicile principale ale proiectoarelor (v. fig. ///) sînt: unghiul spaţial util al proiectorului &u~ ~2 7u(1—cos 9), care e unghiul spaţial sub care e văzut sistemul optic al proiectorului, din centrul sursei luminoase; deschiderea proiectorului, proiecţia suprafeţei sistemului optic pe un plan normal pe axa optică (dacă proiecţia e un cerc, deschiderea se exprimă prin diametrul acestui cerc); factorul de amplificare al proiectorului a, raportul dintre intensitatea luminoasă Im a p oiectorului şi intensitatea medie sferică a sursei luminoase I0 (/0=O/4 tt) : Ui, (2) © /. Dispozitiv dioptrie al unui proiector. Elementele geometrice ale unui proiector, suprafaţa anterioară; Sp) suprafaţa posterioară; x'x) axa optică; A) vîrf; F) focar; P^) planul focal; 0 distanţa focală ; D) diametru; H) adîncimea; O) deschiderea (adică proiecţia suprafeţei S pe un plan normal pe axa optică xx'); 2cp) deschiderea unghiulară. deschiderea unghiulara utila a fasciculului luminos 8, unghiul la vîrf al conului în interiorul căruia intensi- tatea luminoasă a proiectorului e superioară unei anumite fracţiuni a intensităţii luminoase maxime (de obicei, această fracţiune se ia 0,1 randamentul optic al proiectorului R0, raportul dintre fluxul luminos emis de proiector, şi fluxul luminos O0, primit de sistemul optic al proiectorului: .V V (3) randamentul proiectorului R , raportul dintre fluxul lumi- Proiector <îe masuri 360 Proiector de masuri n0s p emis de proiector şi fluxul luminos y e unghiul spaţial al fasciculului produs de proiector, în cazul în care pierderile sînt neglijabile, deci intensitatea medie ■ţ fp c_ Dacă în direcţia definită de unghiul co0 e I0 . ciculul produs de proiector, Iy=03/odeci Iy=/0CD0/co/■ optica proiectorului are un grad de eficienţă-//', Ij—Ib(^Qrj"/o f sau dacă, în loc de cHj, se foloseste unghiul de răspîndire 8 în loc de ? ^ danturi, profiluri de şa-bloane.etc., cum şi pen-tru verificarea pieselor cu profil complicat, a pieselor de aparate şi a pieselor de mecanică fină. Schema de principiu a unui proiector e reprezentată în fig. /. O sursă de lumină puternică / trimite, prin intermediul unui conden-sor 2, un fascicul de /. Schema de principiu a unui proiector de măsură. 1) sursă de lumină; 2) condensor; 3) obiectiv; 4) ecran; F şi F') focarul anterior, respectiv focarul din spate al obiectivului ; y) piesa de măsurat; y') imaginea. raze paraleie care iluminează piesa de măsurat y, conturînd profilul piesei. Apoi razele ajung la un obiectiv 3, care le proiectează pe ecranul 4. în acest mod se formează pe ecranul 4 o imagine reală a profilului obiectului de măsurat. Piesa de măsurat se aşază înaintea focarului anterior F al obiectivului 3, pentru că numai în acest caz se poate obţine o imagine reală y'\ de asemenea, e necesar ca distanţa V de ia obiectiv la ecran să fie mult mai mare decît distanţa / de la obiectiv la piesă, pentru că numai în acest caz se va obţine o imagine mărită. Caracteristica principală a proiectoarelor e mărirea transversală: (1) ,j_z x xf V y 1 * 7^7’ în care / e distanţa focală a obiectivului; x e distanţa de la focarul F la piesă; xf e distanţa de la focarul F' la ecran. în general, proiectoarele au mărirea de 10, 20, 25 şi 50 de ori. Mărirea e limitată, deoarece la depăşirea unei anumite limite apar erori prea mari, datorite aberaţiilor optice şi faptului că sursa de lumină nu e punctiformă, iar piesa are şi grosime, ceea ce provoacă pierderea clarităţii conturului proiectat prin producerea unei penumbre. De asemenea, o mărire exagerată conduce la pierderea clarităţii pe ecran, care e insuficient iluminat, iluminarea E' a ecranului şi E a obiectului fiind invers proporţionale cu suprafeţele iluminate: &__s__y2 _ 1 /V. Proiectoare utilizate n Cinematografie. a încăperilor, etc., cari trebuie filmate şi pentru crearea efectelor de lumină necesare filmului. După natura suprafeţelor cari trebuie iluminate, distanţele pînă la obiectul filmării (de la cîţiva metri la cîteva zeci de metri), sensibilitatea peliculei, cerinţele de plasticitate ale cadrului cinematografic, se folosesc proiectoare ale căror surse de lumină au puteri electrice cuprinse între sute şi zeci de mii de waţi. pentru o mărire de zece ori, iluminareaE' pe ecran e de 10x10= = 100 ori mai mică decît iluminarea E a piesei; pentru mărirea de50deori, iluminarea E'e de50x50=2500 mai mică decît E, De asemenea, cîmpul C al aparatului e invers proporţional cu mărirea, adică are valoarea C=C'/P, C' fiind cîmpul (una dintre dimensiunile) ecranului; de aceea, acest cîmp e de 40-**60 mm pentru o mărire de 10 ori şi de8---12mm pentru o mărire de 50 de ori. Se deosebesc următoarele trei tipuri de aparate: Proiectoare bazate pe compararea imaginii piesei care se verifică cu un contur de referinţă desenat pe ecran. De cele mai multe ori, la astfel de aparate se aşază o hîrtie de calc pe care e trasat, la scară mărită, profilul care trebuie verificat. Se folosesc la verificarea filetelor, a şabloanelor, a roţilor dinţate, etc. Pe acest desen se trasează şi limitele tolerate. 24 Proîector de plafon 370 Proiecţie //. Schema de principiu a unui proiector de măsura cu dispozitiv micrometric de masurare. 1) sursă de lumină; 2) condensor; 3) diafragmă; 4) lentilă de iluminat; 5) oglindă; 6) măsuţă port-obiect; 7) obiectiv; 8) oglindă; 9) ecran. Proiectoarele cu dispozitive micrometrice de măsurare, numite şi proiectoare universale, au schema de principiu reprezentată în fig. II. Ele sînt constituite din: sursa de lumină 1, condensorul 2, diafragma 3, lentila de iluminat 4, oglinda 5, măsuţa port-obiect6, obiectivul de proiectare 7, un sistem de oglinzi 8 şi ecranul 9. Piesa de măsurat se aşază pe măsuţa 6, care se poate deplasa transversal şi longitudinal, cu ajutorul unor capete micrometrice de măsură. Ecranul 9 e dispus într-o poziţie comodă pentru observare şi măsurare; acest lucru se obţine constructiv prin oglinda 8, care e poziţionată în mod adecvat.— La unele proiectoare, măsuţa poate avea şi o mişcare de rotaţie, ele fiind echipate şi cu o scară gradată, circular. — După natura piesei de verificat se folosesc trei moduri de iluminat, şi anume: cu lumină directă, orientată de jos în sus; cu lumină directă, laterală; cu lumină reflectată. Pentru măsurare se focalizează (se pune la punct) aparatul, reglîndu-se distanţa de la piesă la obiectivul de proiecţie, pînă cînd se obţine o imagine netă (clară) pe ecran; odată cu focalizarea se face şi reglarea deschiderii diafragmei, pentru obţinerea unei cît mai bune clarităţi a imaginii şi a unei iluminări optime. Nu se admite focalizarea aparatului prin modificarea distanţei dintre ecran şi obiectiv, deoarece în acest caz se schimbă mărirea proiectoarelor, care trebuie să rămînă constantă. Pentru a măsura lungimea unei piese se aduce o margine a piesei astfel, încît imaginea să coincidă cu o linie întreruptă trasată pe ecran, iar mijlocul acestei linii să se suprapună pe linia de contur a piesei; se face citirea la dispozitivul cu şurub micrometric. Apoi, cu ajutorul şurubului micrometric, se deplasează măsuţa cu piesa, pînă cînd cealaltă margine a piesei coincide cu aceeaşi linie întreruptă de pe ecran. Se face a doua citire la dispozitivul micrometric. Lungimea căutată e dată de diferenţa dintre cele două citiri. Dispozitivele cu şurub micrometric au un domeniu de măsurare de 25 mm, iar valoarea diviziunii minime e de 0,005 mm. Domeniul de măsurare al aparatului poate fi mărit cu ajutorul unor cale plan-paralele: pentru deplasări transversale, pînă la 50 mm; pentru deplasări longitudinale, pînă la 150 mm. Domeniul de măsurare a unghiurilor e de 360°, iar un vernier permite citiri unghiulare de 2'. Erorile maxime cari se produc se pot determina cu relaţiile ±(5+^+^7) (în f*) Pentru lungimi, respectiv ±[(),2+JI (în grade) pentru unghiuri, în cari L (în mm) e lungimea piesei, H (în mm) e înălţimea piesei, (3 e mărirea obiectivului folosit, l (în mm) e lungimea laturilor unghiului. Proiectoarele cari permit verificarea directă a abaterilor sînt reprezentate schematic în fig. /// o. în loc de o oglindă, ele au două oglinzi, cari pot fi rotite în jurul unui ax. Cînd pe ecran e proiectată o piesă plană (o linie) şi se rotesc cele două ^oglinzi, lungimea umbrei proiectate pe ecran poate fi redusă la zero, adică ea dispare, obţinîndu-se iluminarea uniformă a întregului ecran (v. fig. IU b). Dacă în această poziţie se măreşte lungimea piesei de cercetat cu dl», pe ecran va apărea o bandă întunecată (v. fig. HI c) cu lungimea L, dată de relaţia: d/, în care p e mărirea proiectorului. Dacă se micşorează lungimea piesei (v. fig. UI d), pe ecran va apărea un cîmp alb cu lungimea care rezultă din relaţia de III. Schema unui proiector pe măsură pentru citirea directă a abaterilor. a) schema de principiu a proiectorului cu două oglinzi mobile, cu cele două oglinzi în situaţie de coplanaritate; b) poziţionarea oglinzilor pentru iluminarea uniformă a ecranului; c) apariţia unei benzi întunecate în urma lungirii piesei; d) apariţia unei benzi albe, în urma scurtării piesei; 1) obiect; 2) obiectiv; 3 şi 3') oglinzi orientabile; 4) imagine; 5) ecran; 6) sensul de iluminare a ecranuiui. mai sus. Pentru măsurare se procedează în modul următor: Se pune proiectorul la zero, folosind etalonul cu dimensiunea minimă; în cazul cînd piesa e mai mică decît această limită minimă, va apărea pe ecran un cîmp luminat. Apoi se pune la zero proiectorul, cu ajutorul unui etalon avînd dimensiunea maximă; dacă piesa are dimensiunea respectivă mai mare decît limita superioară, pe ecran va apărea un cîmp întunecos. 1. ~ de plafon. Av.: Proiector cu ajutorul căruia se poate determina înălţimea norilor. 2. ~ de semnalizare. Nav.: Proiector folosit pentru transmiterea de semnale Morse între nave, între nave şi uscat şi între nave şi avioane. Pe nave se folosesc proiectoare fixe, aşezate pe un trepied sau pe o coloana, semnalele Morse obţi-nîndu-se prin închiderea şi deschiderea unor jaluzele, cum şi proiectoare mobile de dimensiuni mai mici, echipate cu o lunetă şi un sistem de ochire cu cătare şi crestătură şi cu un comutator tip clapă pentru obţinerea semnalelor Morse. Există şi un tip de proiector mobil cu lumină continuă, semnalele obţinîndu-se prin manevrarea unui capac cilindric, care acoperă şi descoperă lumina. Proiectoarele pentru petroliere trebuie să îndeplinească condiţii speciale de etanşeitate. Uneori, proiectorul de semnalizare e echipat cu ecrane colorate în roşu, verde sau albastru, pentru a micşora bătaia luminii sau pentru a servi ca lumină colorată fixă. 3. ~ de vehicul. Transp.: Far special de putere mare, montat la autoturismele de lux, jos, în faţa radiatorului, sau, la autovehiculele militare, sus, pe cabină, în partea dreapta sau stîngă. Serveşte la luminarea drumului, în situaţii mai grele. Se folosesc şi proiectoare orientabile, cari pot fi manevrate după dorinţă, fiind îndreptate în orice direcţie. 4. Proiector. 3. Cinem.: Aparat de proiecţie (v. Proiecţie, aparat de ~). 5. ~ cu banda dubla. Cinem. V. sub Proiecţie, aparat de e. Proiecţie, pl. proiect i. 1. Geom.: Operaţia prin care se obţine o imagine în sensul de sub Proiecţie 3. Sin. Proiectare (v. Proiectare 1). 7. Proiecţie. 2. Fiz.: Trimiterea de particule dintr-un material pe suprafaţa unui obiect. 8. ~ catodica. Fiz.: Proiecţie de particule din catodul unei descărcări electrice. Proiecţia catodică e folosită pentru obţinerea unor straturi metalice subţiri pe suprafaţa unui suport, în care caz descărcarea se face în vid. ». Proiecţie. 3. Geom.: Imaginea unui obiect din spaţiu, determinată de intersecţiunea proiectantelor tuturor punctelor obiectului duse printr-un punct fix (centru de proiecţie), cu un plan (tablou) sau cu o suprafaţă de proiecţie. Proîecţîe 371 Proiecţie Se numeşte proiectanta o dreaptă care trece prin centrul de proiecţie sau care e paralelă cu direcţia de proiecţie şi trece printr-un punct oarecare din spaţiu şi care, prin intersecţiune cu tabloul plan, determină imaginea acelui punct pe tablou. Ea geometrizează fie o rază vizuală, în cazul perspectivei, fie o rază de lumină, 4:înd proiecţia e o umbră. Se numeşte plan proiectant un plan determinat de o dreaptă şi de centrul sau de direcţia de proiecţie. El defineşte, prin intersecţiunea cu tabloul, imaginea sau proiecţia dreptei din spaţiu. Planul proiectant geometrizează fie planul vizual, în cazul unei perspective, fie planul de umbră, în cazul unei umbre. Proiecţia poate fi conică (centrală) (v. fig. /, imaginea ax) sau cilindrică (paralelă) (v. fig. /, imaginile o2*--o5), V, la intersecţiunea cu tabloul T, un singur punct-proiecţie o. Dacă se pleacă, însă, invers, de la punctul-proiecţie a, şi se caută punctul-obiect A, se vede că acesta poate fi oriunde, în-Aj, A2, ••• pe proiectanta aC. Rezultă deci că între obiect şi proiecţia lui nu există o corespondenţă biunivocă şi apare ca necesară o a doua proiecţie a obiectului pentru ridicarea nedeterminării. Practica reprezentărilor a consacrat: două proiecţii ale obiectului pe acelaşi plan (v. fig. III) (procedeu ///. Dubla proiecţie (ol s o2) a unui punct-obiect (A) pe acelaşi plan (7*). /. Proiecţiile unui corp geometric (A) pe un plan vertical (T) ş ipe un pian orizontal (G). ai) proiecţia conică din centrul C pe planul T; a2 şi o8) proiecţii oblice, respectiv pe T după direcţia D2 şi pe G după direcţia Ds; a4 şi aB) proiecţii ortogonale, respectiv pe G dupâ D4 şi pe T după D6; 1 ••• 5) proiectante; dj, d3, d6) proiecţiile pe planul G, respectiv, ale direcţiilor D2i D3, D6. după cum centrul de proiecţie C e situat la distanţă finită sau infinită faţă de tablou. în acest din urmă caz, proiectantele devin toate paralele cu o direcţie de proiecţie şi, după poziţia acestei direcţii faţă de tablou (în fig. /, D2---D5, proiecţia care se obţine poate fi oblică (clinografică) (v. fig. I, imaginile a2 şi o3) sau ortogonală (ortografică) (v. fig. /, imaginile a4 şi o5). Oricare ar fi poziţia aleasă pentru centrul de proiecţie, proiectantele — în general drepte — fiind unic determinate prin condiţia impusă de a trece prin acesta, rezultă că fiecărui punct-obiect îi corespunde un singur punct-proiecţie. Prin proiectarea unui obiect pe un tablou se obţine, în anumite condiţii, o imagine suficient de sugestivă, care redă, cînd e privită, aspectul de volum al obiectului. Reprezentarea plană a obiectului printr-o singură proiecţie nefiind însă reciprocă, proiecţia obţinută nu determină obiectul. în adevăr, dacă se proiectează un obiect A (v. fig. II), redus pentru simplificare la un singur punct, dintr-un centru oarecare C, se obţine, V. Proiecţia cotata a unui punct (A) pe un plan (T). /T ' / II. Corespondenţa dintre punctul-obiect (A) şi punctul-proiecţie (o). IV. Dubla proiecţie (ax, o2) a unui punct-obiect (A) pe două plane diferite (Ti, T2). utilizat în Fotogrammetrie), cîte o proiecţie a obiectului pe două plane diferite (v. fig. IV) (ca în dubla proiecţie ortogonală Monge), o proiecţie a obiectului pe un plan, completată cu cifre cari indică distanţele de la puncte!e-obiect la puncte'e-proiecţie (ca în proiecţia cotată) (v. fig. V), etc. Orice proiecţie reduce obiectele din spaţiu la figuri plane situate în planul de proiecţie, deformîndu-le. în general, prin proiecţie nu se păstrează relaţiile metrice (distanţe, unghiuri, etc.), v dar se păstrează relaţiile de poziţie (puncte colineare, drepte concurente, etc.). In ce priveşte metodele de construcţie a proiecţiilor, se utilizează astăzi în practica reprezentărilor: metoda liberă sau d i r ectă, care preconizează construirea imaginii direct în tablou, pe baza unui număr de elemente ale obiectului luate direct în proiecţie şi al unor construcţii geometrice în tablou, bazate pe proprietăţile invariante ale proiecţiei respective; metoda indirectă sau dependentă, în care obiectul e dat într-o epură de geometrie descriptivă şi proiecţia căutată se obţine prin construcţii geometrice făcute pe această epură; metoda axonometri-câ, în care obiectul e dat în raport cu un sistem de trei axe ortogonale în spaţiu şi imaginea căutată se obţine direct în tablou cu ajutorul proiecţiilor axelor de referinţă, al unităţilor de lungime corespunzătoare şi al invarianţilor proiecţiei respective. Prin proiectarea unui obiect pe un plan se schematizează de fapt, geometric, mecanismul vederii monoculare a omului. Asimilînd lentila convergentă a cristalinului cu centrul de proiecţie (v. fig, VI) şi razele vizuale cu dreptele proiectante, imaginea care se formează pe tabloul retinian din fundul ochiului e proiecţia obiectului. Proiecţie centrală: Sin. Proiecţie conică (v.). Proiecţie cilindrică: Imaginea obţinută prin intersecţiunea cutabloul a proiectantelor duse paralel cuo direcţiefixă, numită direcţie de proiectare, prin toate punctele obiectului. VI. Schematizarea geometrică a mecanismului vederii monoculare. A) obiectul; a) imaginea obiectului pe retină; C) centru de proiecţie. Proiecţie caPtdgrafîci 372 Proiecţie cartografici După poziţia proiectantelor faţa de tablou, proiecţia cilindrică poate fi ortogonala (v. fig. /, imaginile o4 şi o5) sau oblica (v. fig. /, imaginile o2 şi o3). / a b Vii. Proiecţiile unui paralelepiped cu una dintre feţe paralela cu tabloul, o şi b) cilindrica, respectiv ortogonala şi oblică; c) conică. Proiecţia cilindrică păstrează paralelismul dreptelor din spaţiu (v. fig. VII, imaginile a şi b) şi raportul a trei puncte colineare. Considerată ca imagine care se formează în ochiul omenesc privind obiectul de la infinit, se explică de re orice proiecţie cilindrică nu apare ca naturală; de unde şi numirea de p r o - i e c ţ i e convenţionala. Proiecţia cilindrică dă imagini mai puţin expresive, dar, în general, mai puţin deformate decît cele obţinute prin proiecţia conică. Obiectele proiectate apar aşa cum sînt; de aici, larga utilizare a acestei proiecţii în reprezentările tehnice:geometria descriptivă, perspectiva cavalieră, etc. Sin. Proiecţie paralelă. Proiecţie clinografică: Sin. Proiecţie oblică (v.). Proiecţie conică: Imaginea obţinută intersectînd tabloul cu proiectantele duse dintr-un punct fix, numit centru de proiecţie, prin toate punctele obiectului (v. fig. I, imaginea ax). Proiecţia conică coincide cu perspectiva geometrică, dacă centrul de proiecţie îndeplineşte anumite condiţii impuse de proprietăţile optic-fiziologice ale ochiului omenesc. în general, proiecţia conică nu păstrează paralelismul dreptelor; dreptele paralele din spaţiu se transformă în drepte concurente pe tablou (v. fig. VII, imaginea c). Biraportul a patru puncte colineare se păstrează în proiecţia conică. Întrucît proiecţia conică nu e decît o schematizare geometrică a mecanismului vederii monoculare a omului, rezultă că imaginile cari se obţin pe tablou prin proiecţie conică, apar, îngeneral, aşacumsevăd ;deaici şi numireadep r o / e c-ţ/e naturala. Proiecţia conică e utilizată în perspectiva geometrică, în fotogrammetrie, aerofotogrammetrie, etc. Sin. Proiecţie centrală. Proiecţie oblică: Imaginea unui obiect proiectat cilindri-pe un tablou, cu ajutorul unor proiectante paralele cu o direcţie oblică faţă de acesta (v. fig. I, imaginile o2 şi o3). Proiecţia oblică poate deforma, în general, în ambele sensuri. Astfel, un segment de dreaptă din spaţiu se poate proiecta oblic pe un plan după un segment-proiecţie mai mare sau mai mic decît segmentul din spaţiu. Se utilizează în axono-metriile oblice, la trasarea umbrelor, etc. Sin. Proiecţie ciino-grafică. Proiecţia ortogonală: Imaginea unui obiect proiectat cilindric pe un tablou, cu ajutorul unor proiectante perpendiculare pe acesta (v. fig. /, imaginile a4 şi a5). Proiecţia ortogonală deformează prin reducere. Astfel, proiecţia ortogonală a unui segment de dreaptă pe un plan e totdeauna mai mică decît segmentul din spaţiu. în general prin proiecţia ortogonală se obţin imagini mai bune decît printr-o proiecţie oblică oarecare. Proiecţia ortogonală e mult utilizată în reprezentările tehnice: geometria descriptivă, cotată, etc. Sin. Proiecţie ortografică. Proiecţie ortografică: Sin. Proiecţie ortogonală (v.). Proiecţie paralelă: Sin. Proiecţie cilindrică (v.). 1. ~ cartografica. Geogr., Geod.j Topog.: Metodă de reprezentare în plan a întregii suprafeţe terestre sau numai a unei porţiuni a acesteia, efectuată în mod riguros după principiile cartografiei matematice. O reprezentare cartografică ştiinţifică necesită stabilirea unei corespondenţe biunivoce între punctele de pe suprafaţa terestră şi cele corespunzătoare lor în planul de proiecţie, corespondenţă în baza căreia fiecărui punct A(9, X) de pe suprafaţa terestră trebuie să-i corespundă un punct A'(x, y) din planul de proiecţie şi numai unul singur, numit imaginea punctului A. Această condiţie se exprimă prin ecuaţiile harţii: ^?=/1(9, X), şi y=/2(9. X), în cari: x, y sînt coordonatele plane ale punctului A'; fv f2 sînt două funcţiuni finite şi continue într-un domeniu de variaţie a argumentelor 9, X. Cu ajutorul acestor ecuaţii se construiesc reţelele cartografice, constituite, în general, din imaginile în plan ale meridianelor şi paralelelor suprafeţei terestre, şi necesare întocmirii hărţilor geografice sau topografice în proiecţiile respective (v. fig. /). După felul proiecţiei utilizate, imaginile meridianelor şi paralelelor pot fi curbilinii sau rectilinii. Datorită faptului că suprafaţa fizică reală a Pămîntului e complicată şi neregulată, avînd turtiri nu numai ia cei doi poli, ci şi laterale, în vederea efectuării calculelor necesare, se aproximează această suprafaţă cu o suprafaţă regulată, matematică, numită elipsoid terestru (elipsoid de rotaţie, sferoid). Uneori, pentru calculul reţelelor cartografice ale hărţilor geografice la scări mici şi foarte mici, se consideră Pămîntul o sferă cu raza i?=6371 km. Oricare ar fi sistemul de proiecţie ales pentru întocmirea unei hărţi şi oricare ar fi forma suprafeţei terestre considerate, reprezentarea ei în plan, totală sau parţială, suferă deformaţii de unghiuri, lungimi sau suprafeţe, deoarece atît elipsoidul cît şi sfera sînt suprafeţe nedesfăşurabile. Există un număr foarte mare de proiecţii cartografice» clasificarea lor făcîndu-se în special după caracterul deformaţii lor şi după aspectul reţelei cartografice normale. în cartografia matematică se studiază, în primul rînd, proiecţiile cari prezintă o importanţă mai mare teoretică şi practică. După caracterul deformaţii lor, se deosebesc: proiecţii arbitrare, proiecţii conforme şi proiecţii echivalente. Proiecţiile arbitrare se deosebesc atît de cele conforme cît şi de cele echivalente, deoarece deformează unghiurile şi nu menţin ariile suprafeţelor. Din această clasă fac parte proiecţiile e c h i d i s-t a n t e, în cari modulul de deformaţie lineară, pe una dintre direcţiile principale, e constant pe toată suprafaţa reprezentată, şi anume egal cu 1 (a—1; b—1) şi, deci, pentru această direcţie, p=a sau p=h. Deformaţia maximă a direcţiilor e: /. Reţeaua de cercuri meridiane şi de cercuri paralele ale geoidului (reţea geografică). 1-6 a—1 sm® sau S,nw=ss+r Datorită simplicităţii construirii reţelelor cartografice respective, proiecţiile echidistante sînt adeseori folosite la întocmirea hărţilor geografice. Proiecţie cartografică 373 Proiecţie cartografică Proiecţiile conforme nu deformează unghiurile (deformaţia unghiulară c*>=0), menţinînd asemănarea figurilor infinit mici şi determină module de deformaţie lineara, fntr-un punct dat al proiecţiei, cari nu depind de direcţiefde azimut). Rezultă că semiaxele elipsei deformaţiilor fa şi &) şi. deci, modulele de deformaţie lineară după cele două direcţii principale(m şi n) sînt egale, adică:a~& şi m=n. De asemenea, ^ je _Vg M r unde:M este raza de curbură a elipsei meridiane; r=N cos9, undeN e marea normală, adică raza de curbură a primului Aceste module îşi schimbă însă valoarea cînd se trece de ia un punct la altul al proiecţiei, la distanţe finite, fapt care condiţionează deformaţia conturelor finite. Proiecţiile conforme sînt aplicate, în special, la întocmirea hărţi lor topografice militare şi a celor pentru navigaţia marină, cum şi ia întocmirea unor hărţi ale atlaselor geografice generale. Proiecţiiie echivaiente menţin ariile, atît ale conturelor infinit mici, cît şi ale celor finite, raportul dintre arii le de pe hartă şi cele corespunzătoare de pe suprafaţa terestră păstrînd o valoare constantă (în general, 1). Rezultă că modulul de deformaţie areală p—a*h~ 1 şi, deci, 1 //. Proiecţia azimutală conformă dreaptă îndeplineşte condiţiile de conformitate (■m—n, =-^cos?+:X° - -Wcoss9(1— i3+rs), P" 6p în cari: /2=/2 9; rf—e'2 cos2 9; B e lungimea în metri a arcului de meridian axial, de la ecuator pînă la paralelul punctului considerat; X e diferenţa dintre longitudinea punctului considerat şi longitudinea meridianului axial al fusului respectiv. Pentru transformarea coordonatelor Gauss-Kruger în coordonate geografice (formulele K. Hristov): y= IO"5 • ym\ (?=(ţ1+A2yi+Aiyi; l=X0+Biy+B^+B^, în cari A şi B sînt doi coeficienţi cari se găsesc în tabele. -cos2 9(1+y]2); 1 = —rcos2 ?(1+iQ2)* 2 p 2 p în cari X=X1—X0 (în grade şi în fracţiuni de grade). Se mai utilizează, de asemenea, următoarea expresie a modulului de deformaţie lineară, în funcţiune de coordonatele Gauss-Kruger: Y2 (X=1+ 2iS§ ’ în care Y e valoarea în metri a coordonatei y, şi Rq—^MN e raza de curbură medie pentru punctul considerat. Pentru calculul unghiului de convergenţă a merid ianelor: Y~-\si n 9-I—~3“si n 9 cos2 9(1+3 2 7f). P 3 p° Proiecţia Gauss, aplicată la întocmirea hărţii topografice moderne a ţării noastre, cum şi folosirea coordonatelor Gauss-Kruger, prezintă următoarele avantaje: proiecţia e conformă; deformaţii le lineare sînt mici chiar şi în zonele meridianelor marginale ale fuselor, lungimile situate de~a lungul meridianului axial nedeformîndu-se în planul de proiecţie; formulele de calcul pot fi simplificate, iar calculele sînt uşurate prin folosirea maşini lor decalcul; e unica proiecţie internaţională în care poate fi reprezentată întreaga suprafaţă a globului, cu cele mai mici deformaţii lineare, oricare ar fi poziţia pe glob a zonei de reprezentat (coordonatele Gauss-Kruger pot fi aplicate oricărui punct de pe glob, ale cărui coordonate geografice sînt cunoscute); afară de coordonatele geografice, coordonatele Gauss-Kruger sînt unicele coordonate cari se pot aplica întregului glob, folosind un număr relativ mic de sisteme de coordonate (60 de fuse a 6°, deci 60 de sisteme de coordonate uniforme); sistemul de coordonate în cadrul aceluiaşi fus poate fi extins în ambele emisfere X///. Principiul folosirii coaie globului terestru, înlocuind arcul B ordonatelor G.-Kr. pentru din relaţia care dă pe#, cu valoarea întreaga suprafaţa a glo-(v. fig. XIII): S=Q±B, în care: S e buiui. lungimea arcului demeridian, începînd de la polul sud ; B e lungimea arcului de meridian de la ecuator, considerat în emisfera nordică sau sudică; Q e lungimea 1/4 din meridianul pămîntesc (expresia cu semnul -f* se ia pentru emisfera nordică, iar cea cu semnul — , pentru emisfera sudică). Proiecţiile circulare reprezintă atît meridianele, cît şi paralelele, prin arce de cerc. Din această clasă face parte p r o i*e c ţ i a circulara conforma Lagrange, în care meridianul mediu, cum şi unul dintre paralele, se reprezintă prin cîte o linie dreaptă. Această proiecţie, în care suprafaţa terestră e considerată sferă, e folosită în cartografie la întocmirea hărţilor geografice ale diferitelor regiuni şi la întocmirea planigloburilor. Proiecţiile conice reprezintă meridianele prin drepte convergente cari se intersectează sub unghiuri proporţionale cu longitudinile diferitelor meridiane, iar paralelele, prin arce de cercuri concentrice, avînd centrul în punctul de convergenţă al meridianelor. Suprafaţa terestră se presupune că e proiectată pe suprafaţa laterală a unui con tangent după paralelul mediu al zonei de reprezentat, sau secant, după două parale e de secţionare, convenabil alese; secţionînd suprafaţa laterală după una dintre s*a+B Proiecţie cartografică 376 Proiecţie cartografică generatoarele sale şi apoi desfăşurînd-o în plan, se obţine suprafaţa terestră în proiecţia conică. După orientarea conului în raport cu axa polară, se deosebesc: proiecţii conice drepte (normale), cele mai importante în lucrările cartografice, în cari axa conului coincide cu axa polară; proiecţii conice oblice (înclinate), în cari cele două axe se intersectează sub un unghi oarecare; proiecţii conice transversale, în cari cele două axe se intersectează sub un unghi drept. După poziţia conului faţă de zona de reprezentat, se deosebesc: proiecţii conice cu conul tangent, în cari suprafaţa laterală a conului se consideră tangentă la zona de reprezentat, în general, după paralelul mediu al zonei (v. fig. XIV); proiecţii conice cu conul secant, în cari conul intersectează zona de reprezentat după două paralele de secţionare, alese în aşa fel, încît în pianul de proiecţie să se obţină cît mai puţine deformaţii (v. fig. XV). Ecuaţiile generale ale proiecţiilor , conice sînt de forma: 8=/i(X); P=/a(=27g0138//,843 est Greenwich. Meridianul marginal de est: Xj—+ 5S faţă de Rîmnicu- Vîlcea; meridianul marginal de vest; X2= -Vîlcea. • 9° faţă de Rîmnicu- Punctul central al zonei de reprezentat avea următoarele coordonate geografice: 9—50s0000,0; XR Va —27g0138,843 est Greenwich. Elipsoidul de referinţă: Clarke (1880), cu coordonatele plane ale punctului central al zonei de reprezentat (punctul de intersecţiune a axelor de coordonate): #—+500 000 m; ^=4-500 000 m. Pentru transformarea coor-donatelor geografice în coordonate Lambert-Cholesky au fost utilizate următoarele relaţii (v. fig. XVI): XVI. Determinarea coordonatelor rectangulare în proiecţie Lambert-Chalesky. *p~Pp’s ln X'+500 000; yp^Po-?pt°s X'-f-500000 = -6 874 593,40 —p^ cos X', în cari: X'-a-X=0,70761813.X"; p>=pf+2wAlfV Pentru completarea reţelei cartografice cu detalii ale terenului s-a aplicat procedeul grafic-mecanic, servind ca material cartografic de bază hărţile topografice vechi în proiecţia pseudoconică echivalentă Bonne. Proiecţiile perspective sînt proiecţiile în cari o porţiune din suprafaţa terestră se proiectează pe planul-tablou al hărţii, după principiile perspectivei lineare, considerînd punctul de vedere din care e privită porţiunea de reprezentat, pe diametrul principal sau în prelungirea acestuia, perpendicular pe planul-tablou, la o anumită distanţă faţă de centrul sferei (v. fig. XVII). După distanţa D a punctului de vedere O faţă de centrul C al sferei terestre, se deosebesc: proiecţii perspective ortografice (D = oo); proiecţii perspective exterioare (D>R); proiecţii perspective stereografice (D—R); proiecţii perspective centrale (D = 0). După unghiul de înclinare , X); p=/2(ţ>). Pentru construcţia reţelei cartografice se folosesc formulele (v. fig. XX/X): #=<7--p cos 8; y=p sin 8. Dintre proiecţiile pseudoconice, cel mai frecvent utilizată în lucrările de cartografie e proiecţia Bonne. Proiecţia pseudoconică echivalentă (proiecţia Bonne), păstrează atît intervalele pe meridianul mediu, dintre imaginile diferitelor paralele, cît şi intervalele pe imaginile paralelelor dintre diferitele imagini ale meridianelor egale cu cele de pe suprafaţa terestră (reduse la scara generală a hărţii) (W=1, £=1). Formulele de calcul în această proiecţie sînt următoarele: x ~ q—p cos 8; ^=p sin S ; Po=iVo ctg < * / , \ > %' x / i \ o 'â V I» \ ^ V w O I X “ , ,........... 9i h ♦ 7; ♦ 2; A 3: •«; $5} $6; +7; OS; ®3 VI. Proiecţiile stereografice ale formelor cristaîografice de baza din sistemele ^cristaline. , I i n i c: Oj) pedion; o8) pinacoid. — Sistemul m o n o c ! i n i c : bj sfenoid monoclinal b2) dom; b8) prismă mono* clinală. — Sistemul r o m b i c : Ci) bisfenoid rombic; c2) piramida rombicâ; c3) bipiramidă rombică. '—Sistemul tetragonal : d\) bis-fenoid tetragonal; cf2) piramidă tetragonală; d3) trapezoedru tetragonal; d4) scalenoedru tetragonal; d6) bipiramidă tetragonală; c/e) piramidă ditetragonată; d7) bipiramidă di tetragonală. — Sistemul t r / g 0 n a I : ej piramidă trigonală; e2) romboedru trigonal; e8) trapezoedru trigonalţ e4) bipiramidă trigonală; e6) piramidă ditrigonală; e6) scalenoedru ditrigonal; e7) bipiramidă ditrigonală. —■ Sistemul exagonal: fi) piramidă exagonală; f.j trapezoedru exagonal; f,) bipiramidă exagonală; f4) piramidă diexagonală; f6) bipiramidă diexagonală. — Sistemul cubic : gi) dodeeaedru pentagonal; g2) icositetraedru; g3) diaklsdodecaedru; g4) exakistetraedru; g6) exakisoctaedru; 1) exogiră (axă de gradul VI); 2) tetragiră (axăde gradul IV); 3) trigiră (axă de gradul III); 4) digiră (axă de gradul II); 5) trigiroidă; 6) digiroidă; 7) feţe din emisfera N; 8) feţe din emisfera S; 9) feţe din cele două emisfere, simetrice. Sistemul t / Proiecţie gaodeziel 382 Proiecţie, aparat de in fig. V, sînt reprezentate proiecţiile stereografice ale formelor cristaline reprezentative ale celor 32 de clase de simetrie. 1. ~ geodezica. G?.od.i Termen general în care sînt cuprinse toate proiecţiile cartografice cari sînt folosite la reprezentarea în planuri şi în hărţi topografice a măsurătorilor geodezice şi topografice. 2. ~ geografica. Geogr.: Gen ds proiecţie care cuprinde speciile de proiecţii cartografice folosite la construcţia hărţilor geografice, a planigloburilor, etc. 3. ~ topografica. Topog.: Sistem de reprezentare pe un plan topografic a unei suprafeţe relativ mici de teren, cînd nu e necesar să se ţină seamă de curbura Pămîntului. în acest sistem de reprezentare (v. fig.), suprafaţa Pămîntului se poate asimila, pe mici întinderi, cu un plan, fără ca precizia necesară a coordonatelor şi poziţia punctelor să sufere în mod inacceptabil, în proiecţia topografică, suprafaţa de proiecţie e un plan orizontal şi verticalele proiectante sînt paralele între ele, ca perpendiculare pe acelaşi plan (proiecţie ortogonală); distanţa dintre două puncte e concepută ca o linie dreaptă, iar punctele se determină prin coordonatele lor plane rectangulare x şi y, în plan şi în înălţime, prin a treia coordonată H (v. fig.). 4. Proiecţie. 4. Cinem.: Reproducerea pe’ecran a imaginilor înregistrate pe un fi»m transparent, cu ajutorul unui fascicul luminos trimis prin acesta de un aparat de protecţie (v. Proiecţie, aparat de ). 5. aparat de Cinem.: Aparat utilizat la proiectarea filmelor de cinematograf (v. fig. /). E compus din partea mecanică de antrenarea filmului, blocul lumino-optic şi blocul de redare a sunetului. Partea mecanica a aparatului de proiecţie (v. fig. II) cuprinde: un suport (picior) care permite înclinarea aparatului între +5 şi —15°; tobele dinţate de tracţiune şi de reţinere, rolele de ghidare, rolele presoare, mecanismul de mişcare sacadată cu cruce de Malta şi toba de cruce, motorul de antrenare şi mecanismul de transmisiune, canalul filmului, mecanismul de cadrare (adică deprindere într-un cadru; v. Cadru 5), obturatorul, dispozitivele de protecţie; dispozitivul de schimbare automată de pe un aparat pe celălalt. Pentru a preveni aprinderea filmului încărcat în aparat, bobinele de film se introduc în tobe de protecţie contra focului. Proiecţie topografică. S) suprafaţa topografica de proiectat; P) planul orizontal de proiecţie; ABCDE) puncte de triangu-laţie topografică; abede) proiecţiile punctelor de triangulaţie; x, y) axe de coordonate în planul P; xQ, yQ) coordonatei punctului a în planul P; za=Hfl) cota punctului A faţa de planul P. Aparatul de proiecţie are o tobă superioară pentru bobina de film debitoare şi una inferioară pentru bobina receptoare. La intrarea şi ieşirea filmului din tobe sînt mon^ tate ghidaje cu un interstiţiu mic de aer, numite etufoare, cari împiedică pătrunderea focului în tobă. Pentru desfăşurarea filmului de pe bobina debitoare şi înfăşurarea lui pe bobina receptoare se folosesc dispozitive de acţionare cu fricţiune, cari asigură o tensiune aproape constantă în film (50,#*75 gf), în timpul desfăşurării şi înfăşurării lui. Blocul lumino-optic cuprinde: o sursă de lumină cu lampă cu incandescenţă, lampă cu arc, lampă cu descărcări în gaze (lampă cu xenon); un sistem optic de i luminare dioptrie (lenţi le condensoare), catoptric (oglinzi) sau catodioptric (lentile şi oglindă); un sistem optic de proiecţie (obiectiv de proiecţie). Radiaţiile provenite de la sursa de lumină sînt concentrate în fereastra de proiecţie de călire optica de iluminare, iar proiecţia pe ecran e asigurată de un obiectiv de proiecţie cît mai luminos şi a cărui distanţă focală se alege în funcţiune de distanţa şi de dimensiunile ecranului. Blocul de redare a sunetului realizează redarea fonogramei corespunzătoare a filmului (a copiei standard). El trebuie să asigure o deplasare a filmului cu viteză foarte constantă şi fără deplasări laterale. De aceea, orice bloc de redare a sunetului e echipat cu role de ghidare, role presoare şi tobe cu volanţi. Pentru redarea sunetului înregistrat optic, blocul are o sursă de lumină microoptică pentru formarea unui dreptunghi de lumină pe pista copiei standard şi un tub fotoelectronic care sezisează variaţiile de flux luminos ale pistei sonore. — Sunetul înregistrat magnetic e redat de un bloc cu capete de magnetofon centrate în dreptul pistelor sonore respective. Tensiunile de audiofrecvenţă produse de tubul fotoelectronic sau de capetele de magnetofon sînt aplicate unor preampli-ficatoare corespunzătoare şi apoi unor amplificatoare de putere cari alimentează agregatele de difuzoare din sala de cinematograf şi cele de control din cabina de proiecţie. Traseul filmului în aparatul de proiecţie e următorul: Din toba superioară, filmul e derulat de pe bobina debitoare prin etuforul tobei, de toba dinţată de tracţiune, apoi trece prin blocul de redare magnetică a sunetului (în cazul copiilor cu sunet înregistrat magnetic, cinemascop) pentru a ajunge în canalul filmului după ce s-a format o buclă. în canalul filmului, filmul e antrenat cu mişcare sacadată de toba de cruce care se găseşte la partea inferioară a canalului. După ce face o altă buclă, filmul intră în blocul de redare optică a sunetului, printr-un dispozitiv de liniştire (uniformizare) care face ca, în continuare, filmul să se deplaseze cu mişcare continuă şi foarte uniformă. La ieşirea din blocul de redare optică a sunetului, filmul trece peste toba dinţată de reţinere, de unde intră printr-un etufor în toba inferioară, unde se înfăşură pe bobina receptoare. Pentru proiectarea imaginii unui film, acesta trebuie deplasat fotogramă cu fotogramă pînă în dreptul ferestrei de proiecţie, II. Mişcarea filmului prin aparatul APS-35-4. 1) toba de tracţiune; 2) tobă de reţinere; 3) role de ghidare; 4) role presoare; 5) mecanism de mişcare; 6) canalul filmului; 7) tobă netedă de citire; 8) amortisor; 9) etufoare; 10) toba bobinei receptoare; 11) toba bobinei debitoare. Profecţte, obiectiv de — 383 Prolini unde e frînat şi oprit. în timpul opririi, obturatorul se deschide permiţînd fasciculului de lumină să treacă prin film şi să ajungă pe ecran, apoi obturatorul închide drumul fasciculului de lumină, iar filmul e transportat, în continuare, cu o fotogramă pentru a fi oprit din nou. Această mişcare sacadată a filmului, necesară pentru proiecţie, e asigurată de o tobă antrenantă de un dispozitiv cu cruce de Malta. Redarea sunetului cere, însă, o mişcare continuă, perfect uniformă a filmului, şi din această cauză între canalul filmului şi blocul de redare a sunetului se găseşte un filtru mecanic care uniformizează mişcarea filmului. Deoarece între fereastra de proiecţie şi blocul de redare a sunetului înregistrat optic există un interval bine determinat pe traseul filmului, sunetul corespunzător unei imagini e decalat înainte faţă de imaginea corespunzătoare cu această distanţă, aceeaşi la toate aparatele, şi cu valoarea de 20 de fotograme faţă de mijlocul fotogramei respective. La filmele pentru ecran lat, cu sunet înregistrat magnetic, decalajul e de 28 de fotograme în urma imaginii respective. Pentru exploatare, aparatul de proiecţie mai necesită următoarele instalaţii anexe: instalaţie de răcire cu apă a ferestrei de proiecţie, instalaţie de răcire cu aer a filmului, redresor pentru lampa de ton, redresor pentru sursa de lumină a aparatului, derulatoare, dulapuri termostate pentru păstrarea filmului şi instalaţiei pentru protecţie contra incendiilor. în studiourile cinematografice la sonorizarea filmelor se utilizează un aparat de proiecţie cu banda dubla. Partea sa mecanică permite transportul simuitan (şi deci sincron) a două benzi de film, dintre cari una de imagine şi alta de sunet. Aparatul are două tobe debitoare şi două tobe receptoare. Prin utilizarea acestui tip de aparat, la sonorizarea filmelor se face economie de spaţiu şi de aparataj. i. obiectiv de Fiz.,Opt.: Obiectiv de tipul fotografic reversibil, care se foloseşte pentru a proiecta pe un ecran imaginile mărite, înregistrate pe lame de sticlă sau pe pelicule numite diapozitive (cazul aparatelor de proiecţie), respectiv conturul mărit al unor piese cari se verifică sau se măsoară (cazul proiectoarelor de măsurat),— cum şi, peo hîrtie sensibilă, imaginea mărită a unui negativ (cazul aparatelor de mărit). Caracteristica lor principală e mor/rea (transversală) (3=y :y, în care y' e imaginea unui segment y perpendicular pe axa optică; (3=/:#, în care/e distanţa focală şi % e abscisa focală-obiect (diapozitiv, piesă, etc.). Pentru păstrarea perspectivei normale a obiectului, e necesar a observa imaginea mărită la o distanţă egală cu Px/p în care/! e distanţa focală a obiectivului folosit la luarea vederii. Cum iluminarea pe ecran e de mai slabă decît iluminarea pe diapozitiv, rezultă că pentru a asigura o bună vizibilitate a imaginilor e necesar ca obiectivele de proiecţie să aibă dispozitive de iluminat prin transmisiune (puternice, pentru valori P mari), cari să fie compuse dintr-o sursă luminoasă şi un con-densor. Teoretic, obiectivul folosit la luarea vederii e cel mai indicat pentru proiectare (principiul reversibilităţii luminii), aşa cum se procedează pentru măriri de negative. Practic, se folosesc obiective speciale pentru proiectare, bazate pe următoarele considerente: fiind fixate poziţia aparatului de proiecţie, respectiv a ecranului, şi mărirea (3, obiectivul trebuie să aibă o distanţă focală / determinată; obiectivul să aibă o deschidere relativă mare, pentru o iluminare optimă; obiectivul să fie un sistem optic care să prezinte acromatism pentru radiaţiile F şi C (acromatism vizual). De regulă, se folosesc obiective de proiecţie Petzval (v. fig.), cari sînt obiective duble disimetrice (bianastigmate) cu foarte mare claritate pentru deschideri de /:3. Ele sînt sisteme de patru lentile, anume un dublet acromatic Lt şi o combinaţie formată dintr-un menise divergent de flint L%ş io lentilă biconvexă de crown l8. Această ultimă combinaţie are rolul de a reduce aberaţiile de astigmatism şi curbură de cîmp; apoi, prin reglajul distanţei dintre cele două lenţi le se poate îmbunătăţi acromatismul. Acest obiectiv e calculat pe baza principiului echipartiţiei convergenţei (focala dubletului acromatic e egală cu de două ori focala obiecti- Obiectiv de proiecţie, vului). 2. Prolactinâ.Chim. biol.: Hormon lactogen şi gonadotrop, care acţionează atît pentru a iniţia lactaţia, în momentul naşterii, la mamifere, cît şi pentru dezvoltarea activităţii funcţionale a corpului galben. Are, în acelaşi timp, o acţiune diabetogenă, prevenind pierderile de glucoză cari se produc în timpul formării zahărului din lapte, în timpul lactaţiei. Prolactina e o proteină cu greutatea moleculară 33 OGO^^S 000; prin hidroliză enzimatică, acidă şi alcalină, pierde proprietăţile biologice. Sin. Luteotropină. s. Proiamine. Chim. biol.: Sin. G1 iadine (v.). 4. Prolani. Chim. biol., Farm.: Hormoni cu acţiune gona-dotropă secretaţi în special de placentă. Cei doi factori secretaţi de placentă (carion) au fost numiţi Prolan A şi Prolan B. Prolanul A e factorul de stimulare sau de maturaţie al folicuIuIui lui Graaf şi a spermatogenezei. Prolanul B e factorul luteinizant la femele şi stimulativ al celulelor interstiţiale din testicul la masculi. V. şî Glanduantin. s. Prolidazâ. Chim. biol.: Gliei 1-L-prolindipeptidază; exo-peptidază care acţionează asupra dipeptidelor. Prolidaza se găseşte în principal în mucoasa intestinală, cum şi în alte ţesuturi. E o enzimă strict specifică pentru legătura imino-peptidică a prolinei şi a oxiprolinei. E activată specific numai de ionii Mn++, cari acţionează ca o punte de legătură între enzimă şi substrat. Glicil-L-prolina e un substrat tipic al prolidazei. 6. Prolinazâ. Chim. biol.: Enzimă din grupul proteazelor, subgrupul exopeptazidelor, care hidrolizează L-prolilglicina, punînd în libertate o moleculă de prolină. Această enzimă a fost pusă în evidenţă în mucoasa intestinală, în splină şi în plămîni. E activată de Mn2+ şi Cd2+ şi e inhibită de sărurile de argint şi de hidrogen sulfurat. 7. Prolinâ. Chim. biol.: Acid pirolidin-a-carboxilic. E un l(-)aminoacid eterociclic prezent în toate proteinele naturale (animale şi vegetale), în propor- u __________^|_j ţie mai mare în cazeină (9%), gliadi- 2, i 2 nă (13 %), gelatină (20 %), în compoziţia u C «CH.COOH albuminei (4,2%), agiobulinei (4,1 %), \k,/ a cheratinei (4,4%), a hemoglobi-nei (2,3%), etc. în organismul animal, prolina poate fi sintetizată din ornitină. Sub influenţa prolinoxidazei renale, prolina trece în acid glutamic, prin desfacerea ciclului pi rol id in ic. Prin oxidare, prolina formează un hidroxi-aminoacid, oxiprolina (acid y-oxi-pirolidin oc-car-bonic), care se găseşte în cantitate mai mare în hidrolizatul gelatinei. Se obţine, alături de alte substanţe, prin hidroliză alcaloi-zilor din ergot, din grupurile ergotaminei şi ergotoxinei. Obţinerea L-prolinei pe cale sintetică se bazează pe reacţii de alchilare a unui oc-halogeno-8-aminoacid, plecînd de la diferite substanţe, de exemplu de la produsul de adiţie al acri lo-n itri Iu Iu i la esterul malonic, în ultima fază reacţia fiind: HaG-------CH2 H2C—=CHa l I -HBr I I HăC CHBr-COOH —> H2C CH-COOH NHa XN/ H ' prolinâ Proluvial, depozit 384 ^ronarcort L-prolina a mai fost sintetizată prin condensarea esterului formam ido-malon ic cu 1-clor-3-brom-propan. 1. Proluvial, depozit Geol.: Sin. Proluviu (v.). 2. Proluviu. GeoL: Tip genetic de depozite continentale format, în general, prin acţiunea torenţilor şi constituit din bolovănişuri, pietrişuri, nisipuri şi argile. Particulele grosiere ale acestor depozite sînt mai puţin rotunjite decît ale depozitelor aluvionare, ceea ce arată distanţa mai mică de transport. Din clasa depozitelor proluviale fac parte: depozitele conurilor de dejecţie şi depozitele cîmpiilor piemontane, uşor înclinate. Sin. Depozit proluvial. 3. Prometazinâ. Chim., Farm.: Sin. Fenergan (v.). 4. Prometestrol. Farm.: Produs medicamentos estrogen sintetic, nesteroid, pe bază de 3,4-bis (p-hidroxi-m-tolil)-hexan. Se deosebeşte de hexoestrol prin prezenţa celor două grupări metil din poziţiile meta ale nucleelor aromatice. Prometes-trolul acţionează asupra uterului, asupra hipofizei, asupra scheletului, asupra electroliţilor şi a retenţiei de apă; de asemenea, asupra metabolismului intermediar. Stimulează dezvoltarea musculaturii uterine, ca şi a întregului tract genital. Se recomandă în tulburările hormonale ale pubertăţii, în turburări menstruale, în distrofii ale organelor genitale. E contraindicat în hiperfoliculinemie, în neoplasme uterine şi mamare. Se prezintă sub formă de tablete a 1 mg şi se administrează per os. Produse similare: Mepran; M2prandi-pro-pionat; Dipropionat de prometestrol. s. Prometbium; aliaj Metg.: Alamă specială cu compoziţia 67% Cu, 30% Zn şi 3 % Ai. Se prelucrează la cald prin presare, forjare, etc., în bare, profiluri, organe de utilaj presate ori forjate, ţevi, etc. Se întrebuinţează la organe de utilaj cu solicitări mari, lucrînd în medii agresive. Var. Promethium-aliaj. e. Promeţiu. Chim.: Pm. Element trivalent din familia lantanidelor, cu nr.at. 61 şi gr. at. 146. Face parte din subgrupul ceriului. Din cauza vieţii lui scurte nu a fost izolat în stare metalică şi nici nu au fost preparaţi compuşii săi, A fost descoperit în produsele de fisiune ale uraniului. Sin. Iliniu. Se cunosc următorii isotopi ai promeţiu lui: H*C# Numărul de masă Abun- denţa Timpul de înjumătăţi re Tipul dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere 143 -- 200 z emisiune (T(r) Pm141(a, 2 n)Pm143. Ndu?(d, n)Pm148 147 — 3,7 ani emisiune r Ndl46(n, y)Nd147 urmată de Nd147->• Pm1,7-fr: fisiunea uraniului 148 5,3 z emisiune 3"(y) Pm,47(n, Y)Pm148, Nd148(p,n) Pm148. Nd148 (d, 2 n) Pm148, Nd145 (a, p) Pm148 149 — 47 h emisiune &"(Y) Ndl48(n, y) Nd149 urmată de Nd149-* Pm149-}-£~;fisiunea uraniului 151 - 12 min emisiune 3- Nd150(n, y)Nd151 urmată de Nd151-* Pm151+ t)=A%(r-\-vvAt, în care A, v, v sînt funcţiuni lent variabile de r şi de t. Direcţia în care se regăsesc în momente ulterioare repartiţiile de valori ale mărimii de stare — cînd există — se numeşte direcţie de propagare şi se poate caracteriza local printr-un versor v. Dintre vitezele de fază (v.) de grup (v.) şi de front sau desemnai (v.), cari caracterizează o propagare, se înţelege, de obicei, viteza ce propagare, viteza de fază, fără ca aceasta să fie o regu.ă generală. b. ~a undelor radioelecirlce.Telc., Elt.: Propagarea undelor electromagnetice folosite în radiocomunicaţii, avînd frecvenţe cuprinse între 10 kHz şi 3 000 000 MHz. în studiul undelor radioeiectrice (radioundelor) prezintă interes propagarea în prezenţa neomogeneităţilor şi a discon- tinuităţilor naturale ale mediului: atmosfera, pămîntul, obstacole naturale determinate de relief, etc.; uneori interesează şi influenţa unor discontinuităţi artificiale, ca, de exemplu, clădirile dintr-un oraş. în cursul propagării radioundelor intervin diferite fenomene cauzate de aceste neomo-geneităţi şi discontinuităţi, ca reflexiunea (v.), refracţia (v.), difracţia (v.), difuziunea (v.) şi absorpţia (v.) undelor. Scopul principal al studiului propagării e evaluarea intensităţii cîmpului la o distanţă dată de emiţător, cunoscînd puterea emisă, caracteristicile antenei de emisiune, frecvenţa undei şi caracteristicile mediului de propagare,, ţinînd seamă de toate fenomenele menţionate. Importanţa cunoaşterii intensităţii cîmpului la locul de recepţie e foarte mare pentru toate categoriile de radiocomunicaţii, iar în unele cazuri, şi în alte scopuri, ca, de exemplu, în cercetări geofizice, sau astronomice. Locul geometric al punctelor de pe suprafaţa pămîntului în care cîmpul radiat de emiţător are o aceeaşi intensitate dată defineşte o curbă de cîmp. Dată fiind întinderea foarte mare a spectrului de frecvenţe al undelor radioeiectrice, frecvenţa e unul dintre parametrii fundamentali cari determină caracterul propagării radioundelor în prezenţa discontinuităţilor terestre. La frecvenţe relativ înalte, în cazul în care lungimea de undă e mică în raport cu dimensiunile obstacolelor, propagarea radioundelor devine similară propagării undelor luminoase, putîndu-se aplica legile opticii geometrice; acelaşi caracter îl are propagarea şi în cazul mediilor omogene, ca, de exemplu: în comunicaţiile dintre două nave cosmice sau în comunicaţiile suba-acvatice. Această situaţie ideală se întîlneşte însă numai în cazuri relativ puţine; în majoritatea cazurilor, calculul propagării se poate face numai pe baza legilor generale alecîmpului electromagnetic, cari conduc la o reprezentare mult mai complicată a fenomenelor. în radiocomunicaţiile obişnuite, la cari antena de emisiune şi cea de recepţie sînt situate la înălţimi deasupra pămîntului mici în comparaţie cu distanţa dintre ele, se deosebesc două situaţii principale: prima, în care există vizibilitate directă între antene (distanţă relativ mică), şi a doua, în care vizibilitatea directă ejmpiedicată de curbura pămîntului (distanţă relativ mare). în primul caz, comunicaţia e posibilă, în principiu, prin intermediul undei „directe11 dintre antene, prin intermediul undei reflectate de suprafaţa pămîntului, şi prin intermediul undei reflectate de paturile superioare ale atmosferei, numită undă ionosferică (v. fig.). în al doilea caz, rolul principal îl are numai unda reflectată în atmosfera superioară, deoarece celelalte unde sînt puternic atenuate în urma difracţiei în jurul suprafeţei curbe a pămîntului şi datorită absorpţiei în pămînt. Deosebirea dintre unda „directă" şi unda reflectată de sol se datoreşte modului în care intervine influenţa pămîntului asupra propagării în diverse condiţii. Dacă înălţimile antenelor de emisiune hg şi de recepţie h^ sînt suficient de mari, 4 /'71(2aXY "E-f" r^av ’ undes e permitivitatea solului, a e conductivitatea lui, iar ce viteza de propagare în aer, se pot distinge o unda troposfericâ, care W777Zi7777777777777/777777777777777777^777777777^/7m Tipuri de unde prin cari se pot realiza radiocomunicaţii (reprezentare schematică). £) emiţător; R) receptor; Ag) antena de emisiune; Ap) antena de recepţie; î) unda directa; 2) unda de suprafaţa; 3) unda reflectată de pămînt; 4) unda reflectată de paturile superioare ale atmosferei. şi anume dacă satisfac condiţia Âp+Ac 25 Propagarea tindelor radioelectrice m Propagarea undelor radioelectr kâ 1 constituie, în acest caz, unda „directă" şi se propagă între cele două antene, eventual cu anumite reflexiuni sau refracţii pe neomogenităţile troposferei, şi o unda reflectata pe suprafaţa pămîntului — şi se pot aplica formulele lui Fresnel pentru calculul coeficienţilor de reflexiune. Acest caz survine, practic, în special la undele metrice şi la cele mai scurte. în schimb, pentru X>100 m, de cele mai multe ori e îndeplinită inegalitatea inversă celei de mai sus şi influenţa pămîntului devine mult mai complexă, deoarece nu se pot distinge două unde — una troposferică şi una reflectată de sol —, ci propagarea se face prin troposferă, sub influenţa curenţilor din sol şi a curburii pămîntului. în acest caz, unda „directă", numită astfel în opoziţie cu cea ionosferică, se numeşte unda de sol sau undă de suprafaţă. Importanţa relativă a acestor unde depinde de frecvenţa şi de distanţa dintre antene. La frecvenţe sub 10-**30 MHz, unda de sol şi unda reflectată de ionosferă sînt preponderente, prima la distanţe mai mici şi a doua la distanţe mai mari. La frecvenţe peste 30---50 MHz predomină unda troposferică şi unda reflectată de sol. în general, cîmpul la recepţie rezultă din superpoziţia undelor cari se propagă pe diverse căi, ceea ce conduce la unele fenomene supărătoare de fluctuaţii (v. sub Fading), în special dacă intensităţile acestor unde sînt de acelaşi ordin de mărime. Distanţa maximă pînă la care se poate obţine o intensitate a cîmpului suficientă pentru recepţie, numită şi bătaie (v. Bătaie de staţiune emiţătoare), e determinată, în principal, de puterea emisă prin antena de emisiune şi de frecvenţă. Deoarece puterea emisă e limitată de considerente de ordin practic, rezultă că numai prin alegerea adecvată a frecvenţei de lucru se poate asigura o radiocomunicaţie pe o distanţă dată. Undele lungi (avînd lungimea d£ undă X cuprinsă între 3 km şi 20 km) se propagă la distanţe relativ mari, de ordinul miilor de kilometri, datorită absorbţiei mici în sol şi datorită reflexiunii în ionosferă. Ele sînt deci potrivite pentru comunicaţii la distanţe mari; prezintă, însă, numeroase dezavantaje, ca necesitatea unor antene cu dimensiuni mari, paraziţi puternici, etc. Undele medii (X=200---1000 m) se propagă, în timpul zilei, numai prin unde de soi, ceea cejimitează raza lor de acţiune la circa 1000 km sau mai puţin. în timpul nopţii, însă, cînd încetează absorpţia puternică a stratului D al ionosferei, ceea ce permite reflexiunea pe stratul superior E, distanţa de propagare creşte simţitor. Undele scurte (X^10-"200 m) suferă în general o absorbţie slabă în ionosferă şi sînt reflectate de stratul F, ceea ce permite stabilirea de radiocomunicaţii ia distanţe foarte mari (chiar şi între antipozi), cu puteri emise relativ mici. Unda de sol se atenuează foarte repede şi practic nu prezintă importanţă. Undele metrice (X«1-»10 m) străbat ionosferă; deci ele permit radiocomunicaţii, în primul rînd, prin unda troposferică şi prin unda reflectată de pămînt. De aceea, antenele iucrînd pe unde metrice trebuie înălţate deasupra pămîntului, în aşa fel încît între ele să existe vizibilitatea directă. Aceasta limitează practic distanţa de propagare la 50”*200 km; undele metrice şi submetrice prezintă însă numeroase avantaje, ca nivelul redus de paraziţi şi posibilitatea de a transmite emisiuni cu bandă largă de frecvenţe, în anumite condiţii şi cu antene de construcţie specială se pot realiza şi comunicaţii stabile dincolo de orizont, pe unde metrice, datorită fenomenului de difuziune troposferică. Undele decimetrice, centimetrice şi milimetrice sînt caracterizate prin dependenţa puternică a propagării lor de nere-gularităţile mici ale terenului (păduri, clădiri) şi de starea atmosferei (ploaie, ceaţă, ninsoare, etc.). în cazul acestor unde, se fo.'oieşte pentru radiocomunicaţii, în primul rînd, unda troposferică. Afară de determinarea intensităţii undelor, în studiul propagării radioundelor prezintă importanţă şi alte probleme, ca, de exemplu, viteza de propagare viteza de fază şi, uneori, viteza de grup). Această problemă intervine în radiogeodezie-în radiolocaţie, geofizică, transmiterea semnalelor orare, etc* în general, radioundele se propagă cu o viteză de fază foarte apropiată de viteza luminii în vid, diferenţele relative fiind de obicei de ordinul 10-4 sau mai mici. Abateri mai mari de la viteza luminii se constată în apropierea sursei (la distanţă de cîteva lungimi de undă), în apropierea discontinuităţilor, la propagarea prin ionosferă, etc. Propagarea undei troposferice e descrisă de legi simple, avînd în vedere că la distanţă relativ mare de sursă, în lipsa neomogeneităţilor troposferei, orice undă electromagnetică e transversală, iar intensităţile cîmpului electric^ şi cîmpului magnetic sînt invers proporţionale cu distanţa. în cazul unor antene nedirective, raportul dintre puterea emisă şi puterea recepţionată e egal cu (4 7td/X)2, unde distanţa d şi lungimea ele undă X sînt exprimate în aceleaşi unităţi. Propagarea undei de sol (de suprafaţă) reprezintă o problemă de mare importanţă pentru radiocomunicaţii. Presupunînd suprafaţa pămîntului netedă şi atmosfera omogenă, principalii parametri cari determină caracterul propagării sînt constantele e şi a ale solului, frecvenţa / şi polarizaţia undei; caracterul propagării e cu totul diferit în cazul solului „bun conductor", în care a^>2ixfz, şi în cazul solului „slab conductor", în care 2tu/s. Pentru rezolvarea teoretică a problemei, s-au făcut unele simplificări; există o soluţie completă a propagării undei de sol în aproximaţiile că înălţimea antenelor e neglijabilă şi suprafaţa pămîntului e plană (această din urmă aproximaţie e valabilă dacă distanţa dintre emiţător şi receptor satisface condiţia dKQ^R2)1!3, unde Re raza pămîntului). De asemenea există o soluţie exactă a problemei în cazul pămîntului considerat sferic şi perfect conductor; pentru cazul pămîntului sferic avînd conductivitate finită s-au dat soluţii aproximative. Rezultatele teoretice şi experimentale arată că, o dată cu creşterea raportului a/s/, atenuarea undelor scade, datorită micşorării pierderilor în pămînt. Cîmpul unei antene verticale, deasupra unui plan perfect conductor, e de două ori mai intens decît cîmpul aceleiaşi antene în spaţiul infinit. în cazul pămîntului imperfect conductor, această proprietate se păstrează, aproximativ, numai la distanţe mici de antenă; la distanţe mai mari, intensitatea cîmpului, calculată ca în cazul pămîntului perfect conductor, trebuie înmulţită cu un factor „de atenuare" subunitar F(d, e, a), care se reprezintă de obicei grafic, în funcţiune de dt pentru diverse valori ale raportului 27r(£+1)/a. Dacă parametrii solului variază în lungul traseului de propagare, se poate arăta că rolul principal îl au valorile acestor parametri în apropierea celor două antene (de emisiune şi de recepţie); uneori, chiar mărind distanţa emiţător-receptor, intensitatea cîmpului poate să crească dacă recepţia se face deasupra unui sol cu conductivitate mai mare (de ex. deasupra mării). Influenţa solului se manifestă şi prin înclinarea frontului undei în cazul unei polarizări iniţiale verticale, cu apariţia unei componente tangenţiale a cîmpului electric la faţa solului. Asupra propagării undelor directă şi de sol exercită o influenţă sensibilă şi atmosfera, care produce o oarecare refracţie a undelor, datorită variaţiei permitivităţii sale cu altitudinea. De obicei, permitivitatea atmosfere/ scade cu înălţimea z, datorită scăderii densităţii aerului, ceea ce produce o curbare a traiectoriei de propagare a undelor, cari tind să urmărească curbura pămîntului. Acest fenomen e echivalent cu o mărire a razei pămîntului; de aceea, în formulele deduse pentru cazul atmosferei omogene, raza pămîntului se înlocuieşte, de obicei, ( a deY1 cu o rază echivalentă R\ 1 + ~ —I , care poate fi mai mare decît raza R cu 30“*50%. Prin aceasta, distanţa de „vizibilitate directă “ se măreşte şi creşte, de asemenea, distanţa pe care se pot stabili radiocomunicaţii normale. Propagarea undelor electromagnetice 367 Propilceluloza Uneori, variaţia permitivităţii cu înălţimea nu e monotonă, ci prezintă maxime şi minime, datorită diverselor condiţii meteorologice locale. S-au observat cazuri în cari atmosfera formează un ghid de unde natural, datorită variaţiei permiti-vităţii cu înălţimea, care permite propagarea undelor relativ scurte (de obicei metrice) la distanţe neaşteptat de mari, fără o atenuare importantă. Astfel, s-au recepţionat emisiuni de televiziune pe unde metrice la distanţe de 2000---4000 km, în condiţii în cari distanţa corespunzătoare vizibilităţii directe era sub 100 km. Propagarea undelor radioelectrice e influenţată şi de troposferă (v.), care poate produce refracţia şi difuziunea undelor. Efectul refracţiei a fost deşcris anterior. Difuziunea e cauzată de neomogeneităţile turbulente ale troposferei şi permite, în anumite condiţii, efectuarea unor radiocomunicaţii stabile la distanţe mult dincolo de orizont (efect Booker-Gor-don), în special pe unde metrice şi, într-o oarecare măsură, pe unde decimetrice. Pentru a obţine intensităţi ale cîmpului suficient de mari se folosesc, în acest scop, antene cu directivitate mare atît la emisiune, cît şi la recepţie, iar puterea emiţătorului trebuie să fie relativ mare; unghiul de elevaţie a lobului principal de radiaţie a antenelor se stabileşte în funcţiune de distanţa emiţător-receptor. O problemă specială o formează distorsiunile cari apar la radiocomunicaţiiie prin difuziune troposferică, datorite modului particular în care se produce acest fenomen de propagare. Propagarea undei reflectate de suprafaţa pămîntului prezintă importanţă, după cum s-a arătat, la lungimi de undă relativ mici. Calculul propagării, în acest caz, se bazează pe formulele de reflexiune a undelor electromagnetice pe suprafaţa plană deseparaţie dintre două medii diferite. Parametrii principali cari determină caracterul propagării în acest caz sînt înălţimile antenelor de emisiune şi de recepţie, polarizaţia undelor şi parametrii solului în jurul punctului în care se produce reflexiunea (parametrii solului în restul traseului nu prezintă importanţă).Intensitatea cîmpului la recepţie se obţine, de fapt, prin însumarea cîmpului undei directe şi al undei reflectate, ceea ce e specific pentru propagarea undelor metrice şi decimetrice. O altă caracteristică importantă a propagării acestor unde e că, la distanţe mai mari decît cea corespunzătoare vizibilităţii directe între antene (dincolo de orizont, în regiunea de umbră geometrică), intensitatea cîmpului scade foarte repede cu distanţa, aproximativ după o lege exponenţială, ceea ce face practic imposibilă comunicaţia dincolo de orizont, fără intervenţia păturilor superioare ale atmosferei. La calculul intensităţii undei reflectate de sol trebuie să se ţină seamă şi de relieful traseului de propagare. Din cauza complexităţii problemei, de cele mai multe ori se poate face doar un calcul orientativ al intensităţii medii, într-o anumită regiune; în cazul unui relief neregulat, intensitatea cîmpului poate varia relativ mult între puncte apropiate de recepţie. Influenţa anumitor obstacole izolate, ca creste de munţi, coline, clădiri izolate, etc., poate fi evaluată dacă acestea se asimilează cu obstacole de formă idealizată, pentru cari există soluţii exacte ale problemei de difracţie corespunzătoare (de ex. difracţia pe o lamă de cuţit). V. Difracţia undelor radioelectrice, sub Difracţie. Propagarea undelor reflectate de păturile superioare ale atmosferei (propagarea ionosferică) e determinată, în primul rînd, de proprietăţi le ionosferei (v.), care produce reflexiunea, refracţiunea şi absorpţia undelor radioelectrice. Undele radiate de antena de emisiune ajung sub un anumit unghi în păturile ionizate ale atmosferei şi, în urma refracţiei pe care o suferă, pot fi reflectate în aşa fel încît sînt reîntoarse către suprafaţa pămîntului. Aici ele suferă din nou o reflexiune şi fenomenul se poate repeta de mai multe ori. Parametrii principali cari determină propagarea undelor reflectate de ionosferă sînt frecvenţa, unghiul de incidenţă a undelor cu ionosferă, concentraţia în ioni şi înălţimea stratului ionizat. Cunoscînd parametrii ionosferei şi variaţia lor probabilă în următoarele 24 de ore, din datele furnisate de staţiunile ionosferice existente în diferite puncte ale globului se pot prevedea condiţiile de propagare probabile şi se pot indica frecvenţele optime pentru comunicaţii la diverse distanţe. Pentru efectuarea acestor prognoze există servicii speciale ale organizaţiilor interesate, dată fiind importanţa deosebită a legăturilor prin radio la distanţe mari, efectuarea pe unde decametrice. i- ~ undelor electromagnetice. Te/c., E/t. V. Propagarea undelor radioelectrice. 2. ~ undelor hertziene. Telc., Elt.: Sin. Propagarea undelor radioelectrice (v.). 3. Propan, Chim.: C3H8. Hidrocarbură aciclică saturată, gazoasă, din seria metanului. Se găseşte în ţiţei, în gazele asociate ţiţeiului şi în gaze de zăcămînt propriu. Se obţine în diverse procese de prelucrare a hidrocarburilor, cum e stabilizarea benzinei şi, în cantităţi mai mici, la cracarea hidrocarburilor. Are p. t. —187,6°; p. f. —42,2°; gr. sp. (în stare lichidă, la —42°) 0,582; densitatea (în stare gazoasă, în raport cu aerui) 1,562; indicele de refracţie 1,339; căldura specifică (în stare lichidă la —53,2°) 0,524 kcal/kg/°C; căldura specifică (în stare gazoasă la 0°) 0,370 kcai/kg/°C; căldura de vaporizare 100,4 kcal/kg; puterea calorică superioară 24 320 kcal/m3N sau 12 350 kcal/kg ; puterea calorică inferioară 22 350 kcal/m3N sau 11 350 kcal/kg; limita de explozie (vapori de gaz în aer) 2,4—9,5 %. Comprimat în butelii, e comercializat drept combustibil. Se mai foloseşte în industria petrochimică, ca materie primă, atît pentru fabricarea etilenei şi a propilenei prin pirogenare, cît şi la fabricarea de produse clorurate şi nitrate. Propanul are acţiune narcotică iritantă. în cazul unei expuneri prelungite provoacă dureri de cap, ameţeli şi, în concentraţii mari, poate produce chiar moartea. 4. Propandienâ. Chim.: Sin. Alenă (v.). 5. Propandioî-(1,3). Chim.: HO—CH2—CH2— CH2OH. Alcool dihidroxilicderivat din propan. Are p. f. 214°; d^°=1,060; 1,4398. E solubil în orice proporţie în apă şi în alcool. Seobţinedin 1,3-dibrom-propan. Prin eliminarea unei molecule de apă, 1,3-propandiolul trece în trimetilenoxid. Sin. Trimeti-lenglicol. 6. Propanol. Chim.: Sin. Alcool propiIic (v. Propiiic, alcool ~.) 7. Propanolizâ. Chim.: Caz particular al alcooiizei grăsimilor cu ajutorul alcoolului propiiic. Prin propanoliză se obţin glicerina şi esterii propilici ai acizilor graşi conţinuţi în grăsimea iniţială. Reacţia e catalizată prin acizi şi baze, însă decurge cu viteză mai mică decît în cazul etanolizei şi metanolizei. Rezultate bune se obţin dacă se lucrează cu un exces mare de alcool propiiic. 8. Propanolonâ. Chim.: Sin. Metilglioxal (v.). 9. Propanonâ. Chim.: Sin. Acetonă (v.). 10. Propargilic, alcool Chim.: Sin. Alcool propiolic (v. Propiolic, alcool ~). 11. Propargilkâj aldehidâ Chim.: Sin. Aldehidă pro-piolică (v.. Propiolică, aldehidă ~). 12. Proparia. Paleont.: Ordin de Tri 1 obiţi (v.) la care sutura facială e situată anterior ţepilor genali. 13. Propea, pl. propele. Ind. ţâr.: Piedică la roata căruţei. 14. Propenâ. Chim.: Sin. Propilenă (v.). îs. Propenilguaiacol. Chim.: Sin. Isoeugenol (v.). ie. Propilceluloza. Chim.: Eter de celuloză, obţinut prin acţiunea clorurii, bromurii sau iodurii de n-propil şi isopropil, la 100-• * 150°, asupra celulozei (hîrtie de fiItru)sau asupra alcali-celulozei. După condiţiile de eterificare se obţin produse cu grade de eterificare variabile, y=25---250. Spre deosebire de 25* Propilee âââ fVopiolte:, alcool ^ etiiceluioză, propilceluloza, chiar cu un grad de eterificare relativ mic, nu e solubilă în apă. Produsele cu y>200 sînt complet solubile în benzen şi sînt foarte uşor solubile în amestec de benzen-alcool (80:20). Din punctul de vedere al rezistenţei mecanice şi al elasticităţii, propilceluloza e inferioară etilcelulozei, deşi e superioară în ce priveşte stabilitatea la apă. Se întrebuinţează în industria fibrelor textile şi a lacurilor. i. Propilee. 1. Arh.: Vestibulul (porticul) din faţa intrării unui templu sau a unui edificiu monumental. а. Propilee. 2. Arh.: Intrare monumentală, formată din mai multe porţi legate între ele cu porticuri şi scări. Cele mai cunoscute propilee sînt cele de pe Acropola din Atena, construite de Mnesicles, şi executate din marmoră pentelică. S-au păstrat aproape intacte pînă în 1656, cînd au fost distruse de explozia unui depozit de pulbere. 3. Propilenâ. Chim.: CH3—CH = CH2. Olefină inferioară care se găseşte în gazele de cracare izolate din petrol. Are p.f. —47,7° la 760 mm, p. t. —185,2° şi ^—0,610 la temperatura de fierbere. Din propilenă se fabrică, pe scară mare, isopropanol (alcool isopropiIic) şi clorură de alii (intermediar în sinteza glicerinei). Sin. Propenă. 4. Propilic, alcool Chim.: CH3—CH2—>CH2OH. Alcool din seria alcoolilor alifatici cari corespund hidrocarburilor parafinice lineare. Se găseşte în fuzel. Are p. t. —127°, p.f. 97,8°, gr. sp. la 20° de 0,804. Se întrebuinţează ca solvent. Sin. Propanol. 5. Propilite. Petr. V. sub Propilitizare. б. Propilitizare. Petr.; Proces de autometamorfism hidro-termal, în urma căruia rocile vulcanice (în special dacitele şi andezitele) se transformă în propilite. în acest proces, soluţiile hidrotermale postvulcanice, încărcate cu mineralizatori, atacă rocile şi transformă mineralele componente primare: feldspa-tul în zeoliţi, cari trec ulterior în sericit, cal cit; mineralele melanocrate în clorit şi epidot, iar pasta, într-un agregat de feldspat, clorit, sericit, epidot şi cuarţ. Rocile respective capătă culoare verde, datorită doritului, şi uneori se impregnează cu pirită. Fenomenele de propilitizare, frecvente în regiunile vulcanice din Munţii Apuseni şi din regiunea Baia Mare, în curgerile de lave şi în produsele piroclastice andezitice din jurul coşurilor vulcanice, sînt foarte importante din punctul de vedere economic, deoarece de ele sînt legate acumulările minereurilor auro-argintifere, cuprifere şi plumbo-zincifere. 7. Propirtal. Chim.: Sin. Aldehidă propiolică (v. Propiolică, aldehidă ^). 8. Propinâ.Ch/m.: CH3—C==CH. Hidrocarbură nesaturată, cu triplă legătură (alchină). Gaz, cu p. t. —101,5°, p. f. 23,3°; d^“23,3=0,6714; w“23,3=1,3746; greu solubilă în apă; solubilă în alcool, în eter. Propina dă reacţii de adiţie şi polimerizare caracteristice alchinelor (cu halogeni, hidracizi, hidrogen). Reacţiile de adiţie conduc, în prima treaptă, la derivaţi etilenici şi, apoi, la derivaţi saturaţi, Acidul hipobromos oxidează propina la acetonă dibro-murată, H3C—CO—CHBr2. Propina e absorbită de acidul sulfuric concentrat şi, prin adaus de apă, trece în acetonă. Oxidarea derivatului cu cupru conduce la 2,4-hexadiină, CH3C==C—C==C—CH3. Polimerizează la cald, sau, distilată din soluţia de acid sulfuric concentrat în care a fost absorbită, dă trimetiIbenzen simetric. Propina se poate obţine din brompropenă, în prezenţa hidroxidului de potasiu alcoolic sau de zinc în alcool: -j-Br2 2 HBr > CH5-CH=CH2---------► CH3"CH Br~CH2Br --------► CH3~C=CH sau CH3—CH = CH2 CH3—CH Br—CH2Br « -» CH3—CB=CHBr -» CH3—C—CH, E folosită în reacţii de sinteză organică. Sin. Metil = ace-tilenă, Alilenă. 9. Propinol. Chim.: Sin. Alcool propiolic (v. Propiolic, alcool ^). 10. Propiolic, acid Chim.: CH=C—COOH. Acid organic monocarboxilic nesaturat, cu o triplă legătură şi trei atomi de carbon în moleculă. E incolor, are miros de acid acetic, p. t. 18° şi p. f. 144°. E solubil în apă, în eter şi în alcool. Se obţine ca sare de potasiu prin decarboxilarea parţială a sării monopotasice a acidului acetilen-dicarboxilic: HOOC—C== C—COO K C02+HC=C—C00K. Acidul propiolic formează două feluri de săruri cu metalele, după cum e înlocuit hidrogenul carboxilic sau cel acetilenic. La lumină se polimerizează în acid trimesic (acid 1,3,5-benzen-tricarboxilic). Sin. Acid propargilic; Acid acetilen-carboxiiic. 11. Propiolic, alcool Chim.: CH=C—CH2OH. Compus organic din clasa alcoolilor monohidroxilici nesaturaţi, cu o triplă legătură şi cu trei atomi de carbon în mo eculă. Are p.t. ■—17°şi p. f. 114°; e solubi I în apă, în alcool, în eter. Se obţine prin condensarea acetilenei cu formaldehidă, conform reacţiei; CH=CH+ HCHO CH==C—CH2OH. Reacţia se produce în prezenţa acetilurii de cupru, care e folosită drept catalizator. Din procesul de fabricaţie rezultă, afară de alcoolul propiolic, şi metanol, cum şi 2-butin-1,4-diol. Fluxul tehnologic poate fi urmărit în figură. în reactorul 7 Instalaţie pentru condensarea acetilenei cu formaldehidă. î)alimentarea cu gaze; 2) compresor dsacetilena; 3) rezervor de formalde-hida30%; 4) pompa ds presiune; 5) gaze recirculate; 6) intrareaamestecului de aceti !ena-azot; 7) reactor; 8) lichid de încălzire-râcire;9) răcitoreu solă; 10) pompă de recirculare; 11) gaze reziduale; 12 şi 13) coloane de distilare; 14) răcitor; 15) răcitor cu apă; 16) butin-diol; 17) recipient pentru metanol; 18) alcool propargilic. se introduce, la presiunea de 3-*-5 at, amestecul de gaze, ace-tilenă cu azot, şi soluţia de formaldehidă 30%, care, la temperatura de 90-”100°, şi în prezenţa catalizatorului, reacţionează, dînd produsul brut. Acesta părăseşte reactorul pe la partea inferioară şi, după ce se separă de acetilenă şi de azotul în exces, se distilă în coloana 12. Soluţia apoasă, cu 30---35% 2-butin-1,4-diol, se scurge pe la partea inferioară a coloanei, prin răcitorul 14, în vasul colector 16. Distilatul din coloana 12 trece în coloana 13, unde metanolul distilă şi iese pe la partea superioară, trece prin răcitorul cu apă 15 şi e colectat în reci» pientul 17. Alcoolul propiolic se scurge pe la partea inferioară a coloanei 13, trece prin răcitorul 74 şi e colectat în rezervorul 18. Amestecul de gaze, acetilenă-azot, după separarea din Propîolică, aldshidă — 389 Proporţiilor, legea — ckf'nite produsul brut rezultat în reactorul 7, e răcit în răcitorul cu solă 9, trece prin separatorul de picături şi e împins de pompa de recirculare 10, din nou, spre reactor, Gazele recirculate5 sînt amestecate cu gaze proaspete înainte de a fi introduse în reactor. Alcoolul propiolic formează combinaţii explozive, cînd atomul acetilenic e înlocuit cu metale (argint, cupru). E folosit ja prepararea a numeroase produse chimice pentru industria disolvanţilor, a maselor plastice şi a cauciucului. Sin. Propinol, Alcool propargii-ic, 3-Propin-1-ol. î. Propiolicâ, aldehidă Chim.: CHeeC—CHO. Compus organic din clasa aldehideior nesaturate, avînd o triplă legătură şi trei atomi de carbon în molecu ă. E un lichid uleios cu p. f. 60°, cu miros puternic asemănător cu al acroleinei; e solubil în apă. Se obţine din acroleină prin trecerea dublei legături în triplă legătură, prin bromurare, acetalizare şi hidroliză acidă: H2C=CH—CHO HC=C—CHO. Sub acţiunea sodei caustice se descompune în acetilenă şi formiat de sodiu; prin niarogenare în condiLii biînde, cu acid, se transformă în aldehidă propionică. Sin, Propinal; Aldehidă propargilică. 2. Propionat ds celuloza. Chim. V. sub Ceiuîozâ, esteri de 3. Propionibacterium. Biol., Ind. ol im.: Sin. Bacterii pro-pionice (v.). 4. Propionic, acid Chim.: CH3—CH2—COOH. Acid monocarboxilic saturat, derivînd de la propan. Are p. t. —22°; p. f. 141,1°; d^9,9=0,992; n1J'9— 1,3874. Se prezintă sub forma unui lichid incolor, solubil în orice proporţii în apă, alcool, eter, cloroform. Acidul propionic se obţine în procesul biochimic de fermentare a zaharurilor cu anumiţi fermenţi pro-pionici. în prima fază se obţine acid lactic, iar în a doua, acid propionic şi acid acetic (v. Fermentaţie propionică, sub Fer» mentaţie). Dintre metodele sintetice de obţinere a acidului propionic, mai importante sînt: Adiţionarea carbonilului la etilenă, în prezenţa apei şi a carbonilului de nichel, la 200-• *300° şi 150 at: H2C=CH2+H20+C0 CH3—CH2—COOH. Prin reacţia bioxidului de carbon cu etil-brom-magneziu se formează sarea respectivă a acidului propionic, din care acidul propionic e pus în libertate cu un acid mineral, astfel: C2H5MgBr+C02 C2H5COOMgBr+HCI > C2H5COCH. Din a-nitropropan prin încălzire cu acid sulfuric diluat se obţine acid propionic, alături de sulfat de hidroxilamină: ch3—ch2—ch2- no2+ h2so4+h2o -> ch3—ch2—cooh+nh2oh * h2so4 . Din propionitril prin hidroliză cu acizi sau baze se obţine acid propionic: C2H5—C=N CHS—CH2—COOH-f- NHS. Prin saponificarea esterilor metil-malonici se obţine acidul metil-malonic din care, prin decarboxilare la cald, se formează acid propionic: COOR CH.—CHX -» XCOOR ester metil-malonic COOH ch3—ch^ ch3—ch8— cooh+co2. XCOOH acid metil-moionÎG Acidul propionic, ca şi acidul acetic, e folosit pentru obţinerea unor eteri din fracţiunea alcoolilor C6—C7, cari în comerţ sînt cunoscuţi sub numele de Polysolvani, şi cari au proprietăţi de disolvare foarte bune. Sarea de calciu a acidului propionic e folosită la conservarea alimentelor şi drept component de esterificare a celulozei. L'a electroliza propionatului de sodiu se obţin, prin mecanismul sintezei anodice: butan, etan, etilenă, propionat de etil. 5. Propivan. Farm.: C6H5 XCH—COO—CHa—CH2—N (C2H6)2 n-C3H7// Esterul acidului a-fenil-valerianic cu dietil-amino-etanol. Clor-hidratul de propivan se prezintă sub formă cristalizată, cu p. t. 108,-*109°. Are o acţiune spasmolitică mai slabă decît a atropinei, însă e mai puţin toxic decît aceasta; are, de asemenea, un efect spasmolitic musculotrop şi e folosit în combaterea spasmelor gastrointestinale. Sin. Tropiston. 6. PropSatin. Metg.: Aliaj de înlocuire a platinului, constituit din nichel, argint, bismut şi aur. 7. Propolis. Zoo/., Zoot.: Substanţă răşinoasă culeasă de albine de pe mugurii arborilor şi folosită de ele ia astupatul crăpăturilor din stup, la lipitul ramelor şi la acoperirea şoarecilor sau a altor dăunători intraţi şi ucişi în stup. în industrie, propolisul, avînd un miros aromat, e folosit la prepararea lumînărilor de afumat, la fabricarea anumitor lacuri, a unor produse farmaceutice, etc. Ceara impurificată cu propolis pierde din calitatea ei. 8. Proporţie, pl. proporţii. 1. Mat.: Egalitate între două raporturi. 9. Proporţie. 2. Arh.: Raportul dintre dimensiunile caracteristice ale diferitelor părţi componente ale unei construcţii (de ex.: raportul dintre lungimea şi înălţimea unei faţade, dintre soclul, coronamentul şi părţile intermediare ale clădirii, dintre grosimea unei coloane şi înălţimea ei, dintre lăţimea şi înălţimea unei săli, etc.). Stabilirea proporţiilor unei construcţii depinde de factori multipli, ca, de exemplu: structura acesteia, materialele folosite la execuţie, necesităţile funcţionale, condiţiile de rezistenţă şi de stabilitate ale terenului de fundaţie, gradul de seismicitate al regiunii, etc. Fiecare epocă istorică şi fiecare regiune geografică, bine caracterizate prin gradul de tehnicitate, prin structura social-eco-nomică, prin climă şi resursele solului, au determinat, în arhitectură, pe lîngă stilurile respective, şi cîte o gamă de proporţii (de ex. la ordinele clasice greceşti şi romane). Pe lîngă condiţiile tehnice obligatorii, proporţiile trebuie să satisfacă simţul estetic vizual al oamenilor. Din acest punct de vedere se constată că proporţiile cele mai reuşite corespund unor raporturi simple (1/2, 1/3, 1/4, etc.), iar cele corespunzătoare raportului 1/1 între elemente diferite (de ex.: egalitatea între plinurile şi golurile unei faţade. între lungimea unei faţade şi înălţimea sa, între volumul aparent al corpului central al unei clădiri şi aripile sau pavilioanele sale laterale, etc.) nu sînt apreciate ca estetice. în vederea obţinerii unor proporţii optime, unii teoreticieni ai arhitecturii au studiat şi au recomandat înscrierea (sau circumscrierea formelor şi liniilor principale ale faţadelor (socluri, brîuri cornişe, registre, frontoane, etc.) în figuri geometrice simple: cercuri sau semicercuri, triunghiuri echilaterale, dreptunghiuri cu anumite raporturi între laturi (1 /V2. 1 /V3, 1/V4, etc.). De asemenea, s-au propus şi proporţii cari se bazează pe „numărul de aur" sau pe media şi extrema raţie. 10. Proporţiilor, legea ~ definite. Chim. fiz.: Cîtul maselor a două sau ale mai multor elemente cari se combină pentru a da o substanţă definită compusă e constant şi egal cu raportul a două numere întregi şi relativ mici. Sin. Legea lui Proust# Proporţiilor, legea — multiple 390 Propulsiune 1. Proporţiilor, legea ~ multiple. Chim.fiz.: Cînd două elemente formează două sau mai multe substanţe definite compuse, raporturile dintre diferitele mase ale unui element care se combină cu o aceeaşi masă din celălalt element sînt exprimate prin raporturile a două numere întregi şi relativ mici. Sin. Legea lui Dalton. 2. Proporţionaliiate. Mat., Gen.: Faptul că raportul dintre două mărimi cari variază rămîne constant. 3. limita de Plast. V. sub Curbă caracteristică. 4. Propoziţie, pl* propoziţii. Gen.: Enunţ susceptibil de a fi adevărat sau fals. Var. Propoziţiune. 5. Prepoziţionala, funcţiune Gen.: Propoziţie care conţine variabile logice. 6. Proprietate, pl. proprietăţi. Gen.: Caracter comun al elementelor unei mulţimi; se exprimă printr-o funcţiune pro-poziţională cu o singură variabilă, ale cărei valori sînt elementele respective. Se deosebe c specii de proprietăţi ordo-nabile şi neordonabile. Dacă pe o specie de proprietăţi se poate grefa o mărime, după natura acestei mărimi se deosebesc: proprietăţi scalare, vectoriale, tensoriale, spinoriale. V. şî sub Scalar, Vector, Tersor, Spinor, Mărime. 7. ~ aditiva. Fiz., Chim. fiz.: Proprietate a unui sistem fizico-chimic, care poate fi exprimată printr-o mărime caracterizată prin făptui că valoarea mărimii corespunzătoare unui sistem obţinut prin suprapunerea a două sisteme de aceeaşi natură e egală cu suma valorilor acelei mărimi pentru sistemele componente. Sarcina electrică e o proprietate aditivă. Volumul, refracţia moleculară, parachorul sînt proprietăţi aproximativ aditive. 8. ~ constitutiva. Chim. fiz. V. Constitutivă, proprietate 9. ~ ereditara. Elast.: Proprietatea unui corp datorită căreia starea de deformaţie (sau de tensiune) la timpul t depinde de starea de tensiune (sau de deformaţie) existentă în corp în timpul de la aplicarea sarcinilor exterioare pînă la momentul considerat t. Dacă, pentru o valoare fixă a lui t, relaţia dintre tensiune şi deformaţie e lineară, corpul are proprietatea de elasticitate ereditară (v. Reologie). 10. Proptar, pl. proptare. Ind. text.: Mică seîndură cu crestături, de la războiul de ţesut, care opreşte sulurile (cu pînză) să se rotească înapoi. V. ş] sub Război ţărănesc. 11. Proptea, pl. proptele. Mine: Element auxiliar a! unei armaturi miniere (v. Armatură 4), format dintr-un lemn în formă de bară rotundă, aşezat sub un unghi de 45° faţă de orizontală (proptea diagonală) sau mai mic decît acesta (proptea înclinată), iucrînd, în general, la compresiune axială şi sus-ţinînd sau întărind un element principal al armaturii (element care primeşte direct presiunea litostatică). Var. Proptă. 12. Propulsiune, pl. propulsiuni. 1. Tehn.: Acţiunea de deplasare a unui vehicul, prin exercitarea unei forţe de împingere sau de tracţiune asupra lui, astfel încît vehiculul să înainteze în sensul pentru care a fost construit. Propulsiu-nea se numeşte autopropulsiune, dacă e provocată de o forţă produsă de un echipament energetic instalat pe vehicul. Exemple de propulsiune: Propulsiunea autovehiculului. Transp.: Autopropulsiune produsă de echipamentul motor al autovehiculului, prin intermediul roţilor propulsoare. Echipamentul motor fiind constituit din motor şi transmisiune, cuplul motorului e transmis multiplicat la arborii roţilor propulsoare, astfel încît la periferia acestor roţi se exercită o forţă de propulsiune. Pentru ca vehiculul să poată înainta, trebuie ca forţa de propulsiune să fie egală cu suma rezistenţelor la mers, dar mai mică sau cel mult egală cu forţa de aderenţă dintre roţi şi cale, adică: unde Fp e forţa de propulsiune, Rf e suma rezistenţelor la mers, fx e coeficientul de aderenţă şi Ga e greutatea aderentă (adică încărcarea pe roţile propulsoare). Propulsiunea se poate realiza, fie prin intermediul numai al roţilor din faţă sau numai al roţilor din spate, dacă vehiculul e cu tracţiunesimplă, fie prin intermediul tuturor roţilor, dacă vehiculul e cu tracţiune multiplă. Raportul dintre greutatea aderentă Ga şi greutatea totală G a vehiculului depinde de tipul vehiculului şi de caracteristicile lui constructive, variind între 0,5 unghiul ^ declivitate; O) centrul - - - - de greutate; O0) centrul de presiune; h, h0 şi ht) înălţimile de la sol la centrele de greutate şi de presiune, respectiv la cîrligul de remorcare; şi /s) distanţele de la centru! de greutate la axele osiilor din faţa şi din spate. Gyf0,01 d+0,10 w), unde G (kgf) şi GA (kgf) sînt greutăţile totale ale vehiculului motor şi remorcii, \ir e rezistenţa de rulare, d(%) e declivitatea căii şi w (m/s2) e acceleraţia vehiculului, negli-jînd rezistenţa aerodinamică (deoarece viteza de rulare e relativ mică). Greutatea aderentă a ro-ţilor din faţă ale unui autovehicul cu dublă tracţiune, care tractează una sau mai multe remorci, se modifică şi din cauza cuplului produs de forţa de remorcare (v. fig./), în special la demarare sau frînare. Greutatea aderentă a unui autovehicul care tractează o remorcă dependentă, aceasta fiind semiremorcă sau remorcă-capră, se măreşte cu fracţiunea din greutatea GA a remorcii (v. fig. II), ştiind ca II. Vehicul cu remorcă dependentă (semiremorcă). Propulsiune, forţă de 391 Propulsiune, forţă de ~ în care l^ e distanţa dintre osia din spate a vehiculului motor şi osia remorcii, iar Iq e distanţa centrului de greutate al remorcii pînă la osia acesteia. Propulsiunea avionului. Av..* Autopropulsiune produsă de echipamentul motor al avionului, prin intermediul elicei sau prin reacţiune. Propulsiunea trebuie să învingă rezistenţa la înaintare a avionului, cu menţinerea condiţiilor de stabilitate. Pentru propulsiune e necesară o putere egală cu produsul dintre rezistenţa la înaintare şi viteza relativă a aerului, şi anume: pp=rKS'V2V=rKS‘'V3, under e un coeficient de reducţie (variabi I cu tipul avionului), K e coeficientul de rezistenţă la înaintare, S' e secţiunea transversală maximă (cupla maestră) şi V e viteza avionului. Puterea e aproape proporţională cu cubul vitezei, ceea ce explică puterea considerabilă pe care o reclamă avioanele cu viteză mare (de ex. avioane de vînătoare). Deoarece randamentul elicei e de 70-**73 % în priză directă şi de circa 78% la demui-tiplicare, iar la viraje avionul trebuie să dispună de un excedent de putere de circa 40%, puterea totală a unui avion va fi egaiă cel puţin cu dublul sumei dintre puterea necesară pentru propulsiune şi puterea necesară pentru sustentaţie. Excedentul de putere furnisat de grupul motopropulsor, faţă de puterea reclamată în zbor orizontal, e folosit la decolare şi la urcare, cum şi la mărirea vitezei de translaţie (în locul vitezei de croazieră, care corespunde unui regim mediu al motorului); unghiul de atac la urcarea unui avion, care e de 6**’7°, e unghiul care corespunde excedentului de putere disponibil. Pentru o putere dată, afară de zborul cu un unghi de atac economic, sînt posibile două regimuri de viteză: un regim rapid, la un unghi de atac mic, şi un regim lent, la un unghi de atac mare. în regimul rapid, dacă se intenţionează depăşirea vitezei, e necesară o coborîre cu motorul „în plin"; astfel, unghiul de atac se reduce, dar aripa poate fi apăsată de aer la extrados şi avionul se poate angaja în cădere la verticală, în regimul lent, comenzile sînt puţin eficiente (zona vecină de pierdere de viteză), iar dacă se măreşte incidenţa e necesară mărirea puterii motorului, pentru a rămîne în zbor orizontal. Puterea depinde de fineţea (v. Fineţe 4) şi de sarcina pe unitatea de suprafaţă portantă. Dacă puterea motorului rămîne constantă, viteza descreşte în urcare (din cauza acceleraţiei gravitaţiei), ceea ce face periculos un cabraj exagerat. Un avion cu un grup motopropulsor dat nu poate depăşi o înălţime determinată, numită plafon; cîştigul de înălţime e din ce în ce mai mic în vecinătatea plafonului, cu toată mărirea progresivă a unghiului de atac (avionul „plafonează11), iar la un moment dat se produce o rupere a echilibrului şi avionul intră în pierdere de viteză. Dacă motorul se opreşte, avionul — sub acţiunea greutăţii sale — coboară în zbor planat, cu o anumită pantă, la aceeaşi viteză şi sub acelaşi unghi de atac. Propulsiunea locomotive i. C. f. V. Tracţiunea locomotivei. Propulsiunea navei. Nav.: Propulsiune produsă de echipamentul motor al unei nave, prin intermediul unui sistem propulsor. împingerea exercitată de sistemul propulsor trebuie să învingă rezistenţa carenei la mişcarea de înaintare în apă, a cărei rezultantă e formată din rezistenţa la frecare din rezistenţa de formă şi din rezistenţele suplementare (v. sub Rezistenţa navei), cum şi din rezistenţa aerului, aceasta depin-zînd de forma operei moarte (partea de deasupra apei a navei), de viteza navei şi a vîntului şi de unghiul direcţiei vîntului cu direcţia de înaintare a navei. în cazul convoaielor remorcate, la rezistenţa navei-remorcher se adaugă rezistenţa totală a navelor remorcate, iar în cazul anumitor nave de pescuit (traulerş, ş§iner§? etc,) şi al anumitor navş militare (dra- goare), se adaugă rezistenţele accesoriilor (plase, drage) purtate prin apă. Pentru o aceeaşi navă, rezistenţa la înaintare creşte, în general, cu mărimea carenei şi cu viteza de înaintare. Propulsiunea navei se realizează cu ajutorul unui ansamblu de mijloace instalate pe navă, a căror acţionare poate fi realizată, fie prin energie furnisată din exteriorul navei (energie eoliană), utilizînd forţa de împingere a vîntului asupra unui sistem numit propulsor activ (vele sau rotoare Flettner) sau prin transformarea în energie electrică de alimentare a unui motor electric de antrenare a propulsorului, fie printr-o sursă proprie de energie termică sau termonucleară, la bordul navei, care e transformată de echipamentul motor în energie mecanică, care e astfel transmisă sistemului propulsor, numit propulsor reactiv (v. Propulsor de navă, sub Propulsor 1). Propulsiunea cu vele se obţine ca urmare a efectului forţei de împingere care se naşte din apăsarea vîntului pe suprafaţa velei. Vela poate fi considerată un profil aerodi- 1 namic, care dă naştere la o forţă portantă A==—CppFv2, avînd direcţia normală pe direcţia vîntului şi. la o forţă de 1 rezistenţă R—~CrpFv2, avînd direcţia vîntului, unde; Cp şi Cf sînt coeficienţii adimensionali respectivi de portanţă şi rezistenţă şi ale căror valori variază, pentru un acelaşi profil, cu unghiul de atac; p e masa specifică a aerului; v e viteza relativă a vîntului faţă de velă; F e aria velei. Forţa portantă (componenta utilă) e descompusă după direcţia de înaintare a navei în componenta forţă de împingere (de înaintare) şi, după direcţia perpendiculară pe aceasta, în componenta forţă de derivă. Mărimea forţei de împingere, care asigură propulsiunea navei, e cu atît mai mare, cu cît raportul Cp/Cr e mai mare, în care scop se folosesc uneori suprafeţe cu profiluri rigide în locul tipurilor uzuale de vele, întrucît ultimele prezintă, în general, valori ale acestui raport mai puţin favorabile. Propulsiunea cu1 rotoare Flettner se bazează pe utilizarea forţei de împingere care ia naştere din acţiunea vîntului asupra unuia sau a mai multor cilindri verticali montaţi pe navă, cari se rotesc în jurul axei lor, acţionaţi de electromotoare, ca urmare a repartizării diferenţiate a vitezei de circulaţie a aerului şi, deci, şi a presiunilor pe suprafaţa cilindrilor. Propulsiunea mecanizata a navei se obţine prin interacţiunea dintre apă şi un propulsor reactiv, a cărei apăsare asupra apei provoacă dislocarea unei mase de apă pe care o împinge înapoi, dînd naştere la o forţă de reacţiune care împinge nava înainte. Aceasta poate fi realizată cu una sau cu mai multe elice navale, cu roţi cu zbaturi laterale sau la pupă, cu propulsor cu palete sau cu propulsor hidraulic (v. şi sub Propulsor de navă). Acestea sînt acţionate de aparatul motor instalat la bord, care poate fi de tipul cu maşini cu abur cu piston, cu turbine cu abur, cu motor cu ardere internă, cu turbină cu gaze, cu turbine cu gaze şi generatoare cu pistoane libere, cu agregate termonucleare. V. şl Propulsor de navă, sub Propulsor 1; Propulsiune, grup de Navă. i. forţa de Tehn.: Forţa care se exercită la un organ de propulsiune al unui vehicul sau al unui utilaj de transport, produsă prin consum de energie din interiorul acestuia sau prin transformarea energiei primite din exterior. Forţa de propulsiune a unui vehicul terestru autopropulsat, numită şi forţa de tracţiune efectiva, e de obicei produsă prin intermediul unui motor sau al unui grup generator-motor, după felul energiei utilizate. La autovehicule şi automotoare, forţa de propulsiune se obţine utilizînd un motor cu ardere interni, al clrui cuplu motor e comunicat roţilor propulsoare, Propulsiune 392 Propulsiune, grup de — printr-un mecanism de transmisiune. La locomotivele cu abur, forţa de propulsiune se obţine utilizînd o căldare de abur şi un motor cu abur, al cărui cuplu motor e comunicat direct roţilor motoare; la locomotivele Diesel-electrice se foloseşte un grup constituit dintr-un motor Diesel cuplat cu un generator electric, forţa de propulsiune fiind produsă de unu sau de mai multe motoare electrice, alimentate de generatorul grupului. La locomotivele electrice, tramvaie sau troleibuse, forţa de propulsiune se obţine utilizînd motoare electrice, alimentate de la o reţea de transport de energie. Forţa de propulsiune a unei aeronave e o forţă de tracţiune sau de împingere, produsă de echipamentul de propulsiune al acesteia, pentru deplasarea ei în zbor. Forţa de propulsiune e o forţă de reacţiune şi se obţine prin mişcarea relativă dintre un fluid (de ex. aer sau gaze de ardere) şi corpul asupra căruia se exercită (de ex. palele unei elice sau corpul unui reactor); mărimea forţei de propulsiune depinde de viteza curentului de fluid şi de debitul acestuia pe secundă. Forţa de propulsiunese produce, fie prin reacţiune indirectă, la învîrtirea unei elice în aer, fie prin reacţiune directă, la evacuarea gazelor dintr-un reactor. Forţa de propulsiune a unei elice antrenate de un motor se numeşte tracţiunea elicei, iar forţa de propulsiune a unui reactor se numeşte tracţiunea reactorului. La propulsiunea prin reacţiune indirecta, caracterizată prin debit mare şi viteză relativ mică a masei de aer, energia mecanică a motorului care antrenează elicea se transformă în energie cinetică a aeronavei echipate cu motorul respectiv. Echipamentul care asigură propulsiunea avioanelor clasice se numeşte echipament motopropulsor, constituit din motoare de antrenare şi din elice (numite propulsoare). La propulsiunea prin reacţiune directa, caracterizată prin debit mic şi viteză mare a gazelor de ardere, energia produsă prin arderea unui combustibil într-un reactor (mai exact în camera de combustie a reactorului) se transformă în energie cinetică a aeronavei echipate cu reactorul respectiv, cînd gazele de ardere trec prin ejectorul acestuia. în general, termenul propulsiune prin reacţiune e folosit pentru reacţiunea directa i. Propulsiune. 2. Tehn.: Echipament al unui vehicul, care îi asigură propulsiunea. Vehiculele cu echipament propriu de propulsiune, care eventual poate transforma energia primită din exterior, se numesc vehicule autopropulsate; afară de acestea există vehicule tractate, cum sînt remorcile, căruţele, şlepurile, etc. Vehiculele autopropulsate, Ia cari propulsiunea e produsă prin motoare, se numesc vehicule motorizate. După felul energiei care provoacă propulsiunea, se deosebesc: motopropulsiune, cînd forţa de propulsiune e produsă de un motor cu ardere internă, care poate fi motor cu piston sau cu rotor; propulsiune cu abur, cînd forţa de propulsiune e produsă de un grup energetic constituit dintr-un generator de abur şi un motor cu abur, motorul putînd fi cu piston sau cu rotor; reactopropulsiune, numită şi propulsiune prin reacţiune, cînd forţa de propulsiune e produsă prin efectul de reacţiune dintre un propulsor şi gazele de ardere cari ies din el; turbopropulsiune, cînd forţa de propulsiune e produsă de un turbomotor şi prin efect de reacţiune; e/ectro-propulsiune, cînd forţa de propulsiune e produsă de un motor electric, şi care poate fi propulsiune electrică dependentă sau propulsiune electrică autonomă, după cum motorul e alimentat de la o reţea de energie electrică sau de la o sursă de energie instalată pe vehicul (de ex. un grup energetic propriu); aeropropulsiune, cînd forţa de propulsiune e produsă de energia eoliană, prin intermediul unor vele sau al unor rotoare tip Flettner; propulsiune prin tractare, cînd forţa de propulsiune e produsă prin consum de energie din exterior. Sin. (parţial). Grup de propulsiune. 2. Propulsiune, grup de Nav.: Ansamblul instalaţiilor, maşinilor (motoarelor), agregatelor, acuplajelor, reductoarelor de turaţie, liniilor de arbori şi al propulsoarelor unei nave, care transformă energia potenţială în lucru mecanic sau în energie hidrodinamică, învingînd rezistenţa mediului înconjurător (apă, valuri, curenţi, vînt, etc.), în vederea deplasării navei cu o anumită viteză. Sin. Aparat motor. Echipament motor. Energiile utilizate pentru propulsiunea navelor sînt: energia musculară, energia mecanică (eoliană sau hidraulică), chimică, electrică şi atomică. Energia necesară se poate obţine în instalaţii de forţă de pe navă, sau din exterior, şi e utilizată direct sau e transformată de motoarele grupului de propulsiune, pentru a fi transmisă navei prin intermediul unor aparate (dispozitive) sau mecanisme, numite în general propulsoare. Acestea transformă puterea motorului de antrenare într-o forţă de împingere orizontală, care trebuie să învingă rezistenţa la înaintare a navei la viteza considerată. în categoria propulsoarelor sînt considerate şi aparatele cari transformă energia eoliană în forţă de deplasare orizontală a navei Prin asimilare; mecanismele de tragere pe cabiu direct (la bacuri) sau cu vinciuri (antrenate de forţa musculară sau de un motor) pot fi considerate, de asemenea, grupuri de propulsiune. Se mai foloseşte un sistem de propulsiune, şi anume prin mişcarea dintr-un bord în altul şi înapoi a cîrmei (la îmbarcaţiuni mici) de către timonier, cu o anumită viteză şi îndemînare, asemănătoare godierii (v.). Propulsoarele navale se clasifică în propulsoare active şi propulsoare reactive. — Propulsoarele active sînt cele prin cari sursa de energie (eoliană) acţionează direct asupra navei. Din această categorie fac parte: velele (v.), cari transformă energia vîntului în lucru mecanic, îndeplinind concomitent funcţiunile propulsorului şi ale maşinii principale, şi cilindrii rotitori (numiţi rotoare Flettner), cari sînt cilindri verticali rotiţi de electromotoare şi asupra cărora acţionează forţe perpendiculare pe direcţia vîntului, datorită repartizării vitezelor şi presiunilor aerului pe suprafaţa lor. — Propulsoare reactive sînt propulsoarele cari creează forţa de înaintare prin respingerea maselor de apă sau de aer în direcţia contrară mişcării de înaintare a navei. Din această categorie fac parte: roţile cu zbaturi, propulsoarele cu palete, elicele navale (v.) şi propulsoarele hidraulice. Linia de arbori transmite cuplul motor de la motorul (motoarele) grupului de propulsiune la fiecare propu'sor (în general elice). Ea cuprinde arborele de împingere, unu sau mai mulţi arbori intermediari (la nave mari rapide, 10—15 arbori) şi arborele port-elice; diametrii lor variază foarte puţin, cei ai arborilor de împingere şi port-elice fiind mai mari. Arborii se fac masivi sau tubulari şi se asamblează prin flanşe forjate monobloc cu axul (la arbori mai mici), cu manşoane semi-cilindrice (strînse cu buloane), sau cu flanşe împănate (în special la arborele port-elice, pentru a putea fi scos prin pupa navei). Lungimea liniilor de arbori variază în funcţiune de amplasarea instalaţiilor de forţă, care poate fi, fie la centru, navei, sau la aproximativ 1/3 din lungimea navei spre pupai fie la pupa. Tronsoanele de arbori sînt susţinute de lagăre, iar la trecerea prin pereţii etanşi sînt etanşate cu presgarnituri. Arborele port-elice e susţinut de lagărele tubului-etambou, care e confecţionat, fie din doage de guaiac sau din docge de cauciuc, ori de materiale sintetice, fie din metal alb sau rulmenţi cu role şi etanşat cu presgarnituri; pe porţiunile supuse acţiunii apei de mare se acoperă cu cauciuc vulcanizat pe ax, iar capătul ieşit din butucul elicei e protejat cu o coafă metalică, profilată hidrodinamic şi etanşată. împingerea elicei e preluată de un lagăr de împingere amplasat pe ultimul tronson de arbore de lîngă motor; în construcţiile recente, lagărul Propulsor 393 Propulsor de împingere se găseşte tn motor sau în reductor, fixat de postamentul lui, care face parte din structura navei. Lagărul de împingere e de tipul cu alunecare, cu mai multe inele de presiune (sistem vechi), cu un singur inel de presiune (sistem nou — Mitchell), sau cu role. Pierderile de putere în liniile de arbori lungi pot atinge 8% (în tubul-etambou, 1 •—1,5%) din puterea laflanşa motorului, reducîndu-se, la navele cu motoare la pupă, pînă la aproximativ 1***1,5%. Reductoarele de turaţie seutiIizează pentru a coborî turaţia de regim a turbinelor şi motoarelor semi-rapide şi rapide, la turaţia elicei. Ele sînt, în general, cu una sau cu două trepte de reducere (roţi cilindrice cu dinţi înclinaţi), au un randament mare şi sînt confecţionate din materiale speciale, deoarece transmit puteri foarte mari (pînă la 50 000 CPe). Reductoarele navelor mici, cari au motoare cu un singur sens de rotaţie, cuprind în aceeaşi carcasă şi inver-sorul de marş, fiind numite invers oare-re duet oare. Ac u p l a j e I e folosite la cuplarea între motoarele instalaţiei de forţă şi linia de arbori sînt fie acuplaje fixe, fie acuplaje elastice, hidraulice (Fâttinger, Vulcan), şi electromagnetice pentru protejarea reductoarelor de variaţiile cuplului motor şi vibraţiile torsionale. Acupiajele hidraulice pot servi şi la inversarea sensului de rotaţie al axului, iar prin varierea alunecării — ca şi cele electromagnetice — , la reducerea turaţiei. Instalaţiile de forţa ale grupurilor de propulsiune navale se caracterizează prin robusteţe, siguranţă mare în exploatare, ancombrament redus prin concentrare de puteri cît mai mari în unităţi de greutate cît mai mică. .După felul agregatelor cari produc puterea necesară pro-pulsiunii, grupurile propulsoare pot fi cu: Maşini cu abur, şi anume: maşini alternative cu simplă, dublă, triplă şi cuadruplă expansiune, cu dispozitive de inversare a marşului aplicat la distribuţii şi supraîncălzire între trepte; turbine cu abur (pentru marş înainte şi pentru marş înapoi); turbine cu gaze de evacuare lucrînd împreună cu maşini alternative, pentru mărirea randamentului instalaţiei; motoare cu abur (la construcţiile recente). Pe unele nave (navele militare), cari în serviciu folosesc o viteză maximă şi o viteză de croazieră (economică), se folosesc instalaţii combinate cu turbine şi cu motoare cu ardere internă. V. şî sub Navă cu motor cu ardere externă. Motoare cu ardere interna, şi anume: motoare cu electroaprindere în doi sau în patru timpi, cuplate direct sau cu inver-sor reductor, pentru puteri instalate mici (de la 0,75***35 CPe şi, uneori, şi pînă ia 1000 CPe), amplasate în interiorul îmbar-caţiunii sau în exterior, la pupă sau lateral, folosite pe îmbar-caţiuni de sport, de croazieră şi pe îmbarcaţiuni militare (bărci de asalt); motoare cu autoaprindere în doi sau în patru timpi, cu puteri de 6***1800 CP/cilindru şi mai mult, şi pînă la 25 000 CP pe motor şi mai mult, cu simplu sau cu dublu efect, fără sau cu supraalimentare (prin turbine de evacuare), lente (^ 110 rot/min), semirapide (150---300 rot/min) sau rapide (500-‘-1500 rot/min), reversibile (cu schimbarea ordinii de injecţie prin două rînduri de came) sau ireversibile, cuplate direct cu linia de arbori, sau prin intermediul unui reductor (pentru unu, două sau patru motoare) sau al unui reductor-inversor, folosind acuplaje elastice, hidraulice sau electromagnetice; turbine cu gaze, gazele fiind produse într-un generator static (cameră de ardere) sau de un generator cu pistoane libere, cu reductoare şi acuplaje inversoare pentru mersul înapoi. La unele nave (de ex. la traulere), cari au două viteze de serviciu, se instalează două motoare de propulsiune, inegale ca putere, cuplate pe acelaşi arbore, cel de putere mai mare pentru deplasarea la locul de exploatare, iar celălalt, pentru manevrarea în timpul exploatării. V. şî sub Navă cu motor cu ardere internă. Motoare electrice, şi anume de curent continuu pentru puteri mici sau alternativ, pentru puteri mari, alimentate de turbogeneratoare, Diesel-generatoare, baterii de acumulatoare (la submarine pentru navigaţia în imersiune). V. şî sub Navă cu transmisiune electrică. Instalaţie de forţă nucleară, care utilizează energia pusă în liberatate de reacţia nucleară de fisiune în lanţ a combustibilului nuclear în reactoare atomice, transformînd-o în energie mecanică, fie printr-un sistem de agregat^motor cu turbine cu abur, fie printr-unul cu turbine cu gaz. în cazul turbinelor cu abur, aburul folosit ca agent motor e produs prin căldura preluată de la agentul de răcire a reactorului. în cazul turbinelor cu gaz, acestea sînt acţionate de reactoare cu răcire cu gaz (aer comprimat sau aspirat, C02, N, He sau alte gaze nobile). în stadiul actual al construcţiei reactoarelor, economia de greutate la combustibil e compensată de greutatea mare a instalaţiei, datorită, în special, sistemului de protecţie bio-iogică, din care cauză utiiizarea instalaţiei de propulsiune nucleară la nave e indicată numai pentru nave de mare tonaj şi de puteri mari (peste 15 000 CP) şi avînd regimuri de exploatare (curse lungi, viteze constante, opriri scurte) adecvate condiţiilor de funcţionare ale unor astfel de instalaţii . V. şl sub Navă cu propulsiune nucleară. — Alte sisteme de instalaţii de forţă folosite sînt: alimentarea cu curent electric din exterior, prin cablu, folosit la unele nave mici, pe canale cu circulaţie intensă; cîrma activă, în corpul căreia e montată o elice mică, într-o duză antrenată de un electromotor (sistemul e foarte util la manevre în porturi şi în marş cu viteză redusă); sistemul eolian-electric (sistem Barigant), constituit dintr-un generator eolian cu elice dispusă în vîrful unui catarg şi care încarcă o baterie de acumulatoare cari alimentează un motor electric, care antrenează elicea propulsoare (se utilizează la îmbarcaţiuni mici); instalaţii de forţă cu volant care înmagazinează energie fiind învîrtit ia turaţie înaltă de un electromotor de la mal şi care, cuplat apoi prin angrenaje cu linia de arbori, cedează energia înmagazinată propulsorului (sînt folosite pe navele cari fac curse între două maluri sau porturi apropiate şi sînt nevoite să aştepte mult la încărcare şi descărcare , pe transbordoare, etc.).— Instalaţiile auxiliare ale grupurilor propulsoare cuprind: pompe (cu piston, centrifuge, cu roţi dinţate, cu melc) pentru aer, apă de condensaţie, apă de răcire, apă de alimentare (căldări, cuple hidraulice), combustibil, ulei; injectoare, ejectoare pentru cenuşă şi zgură, distilatoare, condensatoare, economizoare, preîncălzitoare, epuratoare de apă de alimentare a căldărilor, instalaţii de ridicare şi de evacuare a cenuşii, suflante, grupuri electrogene (cu generatorul antrenat independent sau, la puteri mai mici, de la linia de arbori), baterii de acumulatoare şi transformatoare pentru instalaţii de forţă, tabloul electric şi toate instalaţiile de tubulaturi aferente (cu prize de fund, robinete simple şi de reţinere, etc.). Sin. Grup propu'sor. i. Propulsor, pl. propulsoare. 1. Tehn.: Organ care serveşte la propulsiunea unui vehicul, efectuînd lucrul mecanic de deplasare, cînd asupra lui se exercită o forţă de propulsiune. Organul propulsor poate fi: roată propulsoare, la automobile, tractoare, motociclete, etc.; elice, la unele avioane, la diri jabi le sau la nave; propulsor cu reacţiune, numitşi r e a c-topropu Isor, sau reactor la aeronave cu reacţiune; velă, la nave veliere sau la îmbarcaţiuni cu ve!e (de ex.: barcaz, caic, felucă, sampan, lugher, tartană, tafarel, yawl, etc.); şenilă, la unele tractoare; rame (vîsle), la îmbarcaţiuni de tip barcă, gig, skiff, canoe, luntre, lotcă, etc.; padele, la îmbarcaţiuni de tip caiac; vele şi rame, la îmbarcaţiuni de tip canoe, iolă, etc.; godiere, la gondole* Propulsiune, grup de ~ 394 I Propulsiune, grup de - Exemple: Propulsor cu reacţiune. Tehn., av.: Sin. Reactor (v.), Motor cu reacţie. Propulsor de a v i o n. Av.: Organ de propulsiune al unei aeronave, care primeşte energia de la echipamentul motor al aeronavei şi o transmite la mediul fluid în care e cufundată, efectuînd lucrul mecanic de deplasare. La aeronave, propulsorul poate fi elice sau propulsor cu reacţiune (reacto-propulsor). La grupurile motopropulsoare, elicele pot fi tractoare, dacă sînt situate înaintea motorului, sau împi ngătoare (numite propulsoare), dacă sînt situate în urma motorului. Elicele tractoare prezintă avantaje, atît din punctul de vedere al centrajului, pentru că permit montarea motorului (care reprezintă una dintre greutăţile cele mai mari ale avionului) către extremitatea dinainte a avionului, cît şi în privinţa protecţiei elicei. Elicele împingatoare prezintă avantajul că asigură realizarea unor performanţe superioare (deoarece în suflul elicei intră mai puţine elemente ale planorului), ca şi o vizibilitate mai bună (în cazul monomotoarelor), dar elicea împingatoare lucrează la suprafaţa de separaţie (la bordul de fugă) dintre două pînze fluide cu viteze diferite (una ia extrados şi alta la intrados), ceea ce provoacă vibraţii puternice, iar centrajul e mai dificil şi protecţia elicei e greu de realizat. V. şî sub Elice aeriană, şi sub Reactor. Propulsor de navă. Nav.: Propu Isor care serveşte la realizarea propulsiunii unei nave. După modul de transformare a energiei primite în forţa de înaintare a navei, propulsoarele se împart în: propulsoare active şi propulsoare reactive. Propulsor activ: Propulsor care primeşte energie din exteriorul navei (energie eoliană), transmiţînd-o direct navei, forţa de propulsiune creîndu-se ca urmare a izbirii de suprafeţele propuIsorului a maselor de aer în mişcare şi a schimbării direcţiei şi vitezei lor. Din această categorie fac parte: Cilindrul rotitor: Propulsor de formă cilindrică (2---3 cilindri cu diametrul pînă la 4 m şi înălţimea pînă la 17 m), care, prin rotirea în jurul propriei axe, realizate printr-un agregat motor, transformă presiunea vîntului în forţă de împingere a navei. Direcţia de înaintare a navei e perpendiculară pe direcţia vîntului, forţa de împingere rezultînd din repartizarea diferenţială a presiunii aerului pe suprafaţa circulară a cilindrului (efectul Magnus). Acest tip de propulsor nu a găsit utilizare, din cauza dependenţei sale de vînturi şi a slabei sale rezistenţe la furtuni. Sin. Rotor Flettner. V. şi Navă cu cilindri rotativi. Vela. V. sub Greement, şi sub Navă cu vele. Propulsor reactiv: Propulsor care primeşte energia de la un agregat motor de pe bordul navei şi o transmite fluidului în care se deplasează nava, forţa de propulsiune creîndu-se prin respingerea maselor de apă în direcţia contrară mişcării. Din această categorie fac parte: Roata cu zbaturi (v.): Propulsor rotativ constituit dintr-un sistem de zbaturi dispuse ca spiţele unei roţi (cu diametri uzuali între 2,20 m şi 3,70 m), realizînd forţa de împingere prin reacţiunea maselor de apă împinse de zbaturile imerse. Numărul zbaturilor e condiţionat de diametrul roţii şi de necesitatea ca trei zbaturi să se găsească simultan în imer-siune (primul în curs de imersiune, al doilea în poziţia cea mai adîncă, al trei Iea în curs de emersiune), iar marginea superioară a celui de al doilea să se găsească cu minimum 100 mm sub nivelul apei. Roţile cu zbaturi pot fi de tipul cu zbaturi fixe (unghiul de calare a zbatului rămîne constant) sau cu zbaturi articulate, la cari poziţia relativă a zbaturilor faţă de direcţia radială respectivă variază ciclic cu ajutorul unui dispozitiv cu excentric de fixare a pîrghiilor zbaturilor, în vederea obţinerii unor poziţii de randament optim al zbaturilor^flatş în imersiune, Roţile cu zbaturi pentru nave de pasageri se deosebesc de cele pentru remorchere, ultimele necesitînd suprafeţe mai mari ale zbaturilor, din care cauză ele se execută, în general, sub formă de roţi duble pentru fiecare bord. Utilizarea la nave se face fie sub forma unui sistem de două roţi amplasate simetric în cele două borduri ale navei, avînd centrul deplasat spre prova faţă de mijlocul navei, fie sub forma unei roţi unice aşezate la pupa navei . Roţile cu zbaturi mai sînt folosite în prezent pentru navigaţia pe ape interioare puţin adînci, pentru care sînt mai indicate decît propulsiunea prin elice, întrucît pot activiza mase mai mari de apă în unitatea de timp. De asemenea, ele nu măresc rezistenţa la înaintare a convoaielor remorcate, cum se constată la remorcherele cu elice, ca urmare a prezenţei şlepurilor chiar pentru distanţele uzuale între remorcher şi şlep. Pentru unele îmbarcaţiuni simple de agrement se folosesc roţi cu zbaturi cu acţionare manuală sau cu pedale. Propulsorul cu palete: Propulsor rotativ constituit dintr-un număr de palete dispuse circular în jurul unei axe centrale verticale sau uşor înclinate faţă de verticală. Paletele au în secţiune profiluri hidrodinamice şi sînt montate articulat pe braţele cu cari se rotesc în jurul axei centrale. Paletele se pot roti sau pot numai oscila în jurul axei propriei lor articulaţii. Sin. Propulsor elicoidal. După felul construcţiei lor în ce priveşte profilul secţiunii paletelor şi al mişcării acestora în jurul axei articulaţiei, se deosebesc: Propulsorul Kirsten-Boeing (v. fig. /), avînd profilul paletelor simetric, fiecare paletă făcînd — prin intermediul unui angre- /. Schema de funcţionare a propulsorului Kirsten-Boeing. Poziţia relativă a paletelor: a) la mersu înainte (P şi vs au direcţii şi sensuri egale); b) la oprire (P şi au direcţii egafe şi sensuri opuse); c) la manevra de rotire (P şi vs au direcţii normale între ele). 1***6) poziţiile relative ale paletelor propulsorului; co) viteza periferica a propulsorului; cop) viteza periferică a paletelor; vs) viteza de înaintare a navei; N) forţa portantă creată de mişcarea paletei în apă; P) componenta forţei care împiedică mişcarea navei. naj—o jumătate de rotaţie în jurul axei articulaţiei la o rotaţie completă a paletei în jurul axei centrale; are raportul p/D (p fiind pasul propulsorului, iar D, diametrul discului de rotaţie) egal cu tt. Acest propulsor reclamă ca nava să aibă fundul lat şi a fost puţin utilizat pînă în prezent. Propulsorul Voith-Schneider (v. fig. II a), avînd paiete cu secţiuni de profil hidrodinamic, numărul paletelor fiind în funcţiune de suprafaţa de împingere necesară, acesta putînd varia de la minimum patru pînă la un maxim condiţionat de un minim de spaţiu între palete pentru mişcările acestora. Paletele se rotesc în jurul axului central cu viteză aproximativ constantă (v. fig. II b) şi permanent în acelaşi sens şi pot oscila în jurul propriei lor articulaţii; prin deplasarea axului pîrghiilor paletelor se variază unghiul de atac al profilului paletelor, astfel încît forţa portantă R care se creează — şi o dată cu ea şi componenta sa P, care constitu ie forţa de împingere — poate lua valori de la 0 pînă la valoarea maximă şi poate fi dirijaţi în direcţia dorită, propulsorul avînd aştfel şi funcţiunea Propulsiune, grup de ^ 395 Propulsiune, grup de ~ de organ de guvernare (v. fig. III). în consecinţă, nava se poate deplasa în oricedirecţiecu viteze variind de laOpînă la valoarea maximă, sau poate sta pe loc. Acest tip de propulsor se carac- II. Propulsor cu palete tip Voith-Schneider. o) vedere laterală; b) schema funcţionării propulsorului; R) forţele hidrodinamîce create de mişcarea paletelor; P) componentele a căror sumă pentru toate paletele constituie împingerea navei; T) componentele pe direcţia rezistenţei la rotire a paletei, a căror sumă determină momentul de reacţiune; v, vx) vitezele de înaintare a navei înain-te şi după varierea unghiului de - atac al paletelor cu o valoarea; ~ u) viteza periferică a paletei; — w şi Wi) rezultantele vitezelor de ~ ma sus; NA/X) segment propor- _ ţional cu variaţia momentului - motorului pentru variaţia a a ~ unghiului de atac al paletelor; — S) sensul de rotaţie a propulsoru- “ lui; D) direcţia de înaintare a navei. terizează printr-un raport al pasului mai mic decît n. Se utilizează la nave cari necesită o manevrabilitate foarte bună (remorchere portuare, ferry-boat-uri, traulere, baleniere), III. Schema manevrăriTşi [rotirii navei cu ajutorul propulsorului. N) poziţia axului de reglare a poziţiei r paletelor; P) forţa de împingere a navei. manevrele putîndu-se efectua şi prin telecomandă. Se instalează în număr de 1**-6 pe fundul navei, la proră, la pupă sau la ambele extremităţi; se folosesc, de asemenea, uneori, ca auxiliare de manevră a navelor foarte lungi, cînd se amplasează într-un tunel transversal la prora navei, în vederea facilitării deplasărilor transversale ale acesteia (v. fig. XXIX sub Navă). S-au construit şi propulsoare la cari mişcarea paletelor e întrucîtva modificată faţă de cicloidă; aceasta, în scopul simplificării construcţiei mecanice, cum şi pentru a permite folosirea unor valori mai mari ale raportului p\D (circa 1,0tc), fără acceleraţii unghiulare excesive ale paletelor. El i cea navală (v.): Propulsor rotativ format dintr-un număr de pale rareori 6) dispuse simetric în jurul butu- IV. Elice supracavita-ţională (spirală). cului, solidare sau solidarizabile cu acesta. Elicea poate fi cu pale fixe pe butuc sau cu pale cu orientare reglabilă, cari permit varierea în serviciu a pasului elicei în anumite limite de valori negative şi pozitive, fapt care permite variaţia vitezei navei şi schimbareasensului mişcării acesteia fără modificări sensibile în turaţia agregatului motor şi fără schimbări în sensul de rotaţie al acestuia. Alte tipuri de elice, tinzînd la îmbunătăţirea randamentului şi la o mai bună adaptare a calităţilor acestora la necesităţi le tipului de navă respectiv, sînt el icele cu inel (v.), elicele contrarotatîve (v.), elicele spirale (supracavitaţionale, v. fig. IV). în acelaşi scop sînt folosite diferite dispozitive, plasate înainte sau după elice (pe etamboul elicei, pe cel al cîrmei sau pe suporturile axului elicei), profilate în contraelice, semitunele şi tunele pentru elice, duze Kort, duze-cîrmă suspendate pe un ax vertical orientabil, etc. Elicele se folosesc ca propulsoare aproape la toate tipurile de nave de suprafaţă şi submarine, fiind instalate, în generai, la pupa acestora (uneori, fa unele tipuri de nave şi la prova) în număr de una sau mai multe (pînă la cinci), montate solidar cu linia de arbore respectivă şi putînd dezvolta, după tipul de navă, pînă la 60 000 CP (la cele mai mari nave militare). V. şl Elice navală, şi sub Navă. Elicea aeriană (v.): Propulsor reactiv folosit rar la unele nave de lacuri cu vegetaţie abundentă şi la hidroglisoare. în ultimul timp, utilizarea ei ca propulsor se extinde la unele tipuri de îmbarcaţiuni şi nave planoare pe pernă pneumatică (v. sub Navă), în curs de dezvoltare, cari folosesc reacţiunea unor vine dp aer dirijate sub navă, creînd o pernă de aer între fundul navei şi suprafaţa apei, pe care nava planează, depla-sîndu-se cu viteze de cîteva ori mai mari decît ale navelor obişnuite. Propulsoru I hidraulic: Propulsor care utilizează forţa de reacţiune creată de refularea în afara bordului a unuia sau a mai multor vine de apă, cu ajutorul unor pompe amplasate pe navă; apa e aspirată de sub fundul navei şi refulată lateral spre fund sau spre pupă. Sînt de puteri limitate, datorită maselor mici de apă cari pot fi ejectate, din cauza secţiunilor reduse ale canalelor. Deşi au randamente mici (0,2-**0,4), datorită randamentelor mici ale pompelor şi frecărilor în tubulatură, sînt totuşi utilizate tajul pe care-l prezintă de a nu ^ ^ ,£ avea mecanisme în mişcare în afara bordului navei — la unele îmbarcaţiuni de salvare, la şalupe şi remorchere fluviale sau de lacuri cu ape murdare şi puţin adînci (la căratul buşteni lor şi formatul plutelor în lacurile de acumulare sau în regiuni le tropicale şi ecuatoriale cu vegetaţii abundente), cum şi la unele nave militare şi la nave tehnice echipate cu pompe puternice (drage absorbante şi refulante, staţiuni de pompare, etc.). Se deosebesc: propulsoare cu pompâ centrifugă sau elicoidală, care aspiră din fund şi evacuează în borduri; propulsatul ■ pentru avan- V. Propulsor cu conuri tip Hotchkins. 1) intrarea apei; 2) evacuarea apei; 3) grilă de protecţie; 4) aripile propulsorului; 5) angrenajul transmisiunii; 6) carcasa propulsorului; 7)sensul mişcării navei. Propulsor 396 Prosodacna cu conuri tip Hotchkins (v. fig, V), cu un con dublu, aşezat orizontal, sau unul simplu, vertical, ori cu mai multe conuri simple, antrenate în tandem sau cuplate cîte două. i. Propulsor. 2. Ind. hîrt.: Amestecător cu elice pentru antrenarea în mişcare a pastelor fibroase în rezervoarele ames- Propulsoare. a) propulsor pentru rezervoare orizontale de mare capacitate; b) propulsor pentru rezervoare verticale şi orizontale cu capacitate pînă la 200 m3; c) propulsor pentru rezervoare verticale; î) elice; 2) perete interior a! rezervorului; 3) perete exterior. tecătoare de pastă, folosit în scopul amestecării diferitelor şarje introduse în rezervor, şi al păstrării şi omogeneizării pastei. După forma şi capacitatea rezervoarelor, consistenţa pastei, etc. se folosesc diferite tipuri de propulsoare (v. fig.) Sin. Propeler. (Termenul e impropriu în această accepţiune.) 2. Prora, pl. prore. Nov.: Partea terminală dinainte a corpului unei nave. Partea prorei de deasupra apei are, în general, o formă evazată, pentru a împiedica ajungerea la punte a valurilor mari. Forma profilului. în planul diametral al prorei, ca şi aceea a cuplelor, e foarte variată şi diferă după viteza şi după utilizarea navei. Astfel, se deosebesc: prora verticala sau proră-pană (v.fig.o), avînd etrava rectilinie, verticală, utilizată la navele vechi civile; prora înclinată (v. fig. b), avînd etrava rectilinie, înclinată, şi retezată la partea inferioară, utilizată la navele civile, întrucît favorizează drumul prin apă al prorei, reduce inundarea punţii de către valuri şi reduce volumul avariei în caz de abordaj între nave; prora tip Clipper, avînd partea de deasupra apei mult prelungită înainte, utilizată în special la navele cu vele, întrucît permite reducerea lungimii bompre-sului (v. fig. d), şi la unele nave militare (v. fig. e); prora L. L / Forme de prore. a) verticală; 5) înclinată; c) proră de spărgător de gheaţă; d) proră tip Clipper; e) proră tip Clipper pentru nave mi litare ; f) proră uzuală de navă militară. uzuala de nava militară (v. fig. f), avînd etrava rectilinie, înclinată, racordarea la liniachilei fâcîndu-secu rază de curbură zero sau foarte mică, această formă avînd originea în necesitatea asigurării montării la partea inferioară a etravei a cablurilor instalaţiei de dragare a minelor şi păstrată apoi prin tradiţie; prora de spărgător de gheaţă (v. fig. c), avînd etrava mult înclinată (20*-*25° faţă de orizontală) spre a asigura ieşirea prorei deasupra gheţurilor, cum şi spargerea acestora sub acţiunea greutăţii ei. Forme speciale de proră sînt proră cu forme Meier şi prora cu bulb. — Forma M e i e r se caracterizează prin profilul pronunţat în V al liniilor de formă ale cuplelor şi prin profilul cu înclinare bruscă a etravei. Calităţile nautice îmbunătăţite ale navei sedatoresc următoarelor: traiectoria pe care o parcurg (în trecerea lor spre pupa) particulele de apă cari întîlnesc prora capătă în acest caz forma unei diagonale mai mult sau mai puţin rectilinii, de lungime redusă, ceea ce are ca urmare o reducere a rezistenţei la înaintare (la formele uzuale ale corpului, aceste particule se prezintă în proiecţia pe planul diametral ca o curbă în formă de serpentină); figura de plutire (v. sub Navă), rezultată, mai largă, dă navei un spor de stabilitate. — F o r m a c u bulb (v. fig. IV, sub Forma navei) se caracterizează prin linii de formă fine ale corpului, concave către proră şi prezentînd un punct de inflexiune la o distanţă determinată de perpendiculara prora, în funcţiune de raportul dintre viteza şi lungimea navei, rezultînd o reducere a rezistenţei Ia înaintare. Întrucît concavitatea liniilor de formă conduce la o reducere a deplasamentului, aceasta se compensează, fie printr-o sporire a lăţimii navei, fie, în special, prin lărgirea liniilor de apă inferioare în regiunea prora, care capătă astfel, la partea ei inferioară, forma unui bulb. Var. Provă. 3. Propulsor, grup Nav..* Vezi Propulsiune, grupde^-. 4. Proroca. Nav.: Brizanţi (v.) amplificaţi de configuraţia coastei, cari se produc la mareele echinoxiale pe coastele Braziliei şi, în special, la gura Amazoanelor, unde ating înălţimea de 6 m. Durata fenomenului e de circa o jumătate de oră şi poate fi periculos chiar pentru navele mari. 5. Proscomidie, pl. proscomidii. Arh.: Sin. Oblatorium prothesis. V. sub Absidiolă 2. 6. Proselachii. Paleont.: Ordin din clasa Peştilor (Pisces), subclasa Chondrichthyes, care cuprinde forme vechi, cunoscute din Silurianul superior pînă în Triasic. Au gura terminală, corpul acoperit cu solzi cari seamănă cu solzii ganoizi, aripioarele susţinute de spini (ihtiodorulite) şi coada de tip eterocerc. Mijoritatea genurilor posedă, pe lîngă aripioarele perechi, şi una sau două aripioare dorsale, ca şi aripioare ventrale suplementare. Genurile mai importante, considerate chiar ca genuri tip ale unor ordine independente, sînt: Acanthodes, Cladoselachus şi Pleuracanthus. în cursul evoluţiei, Proselachienii s-au adaptat de la viaţa marină la viaţa de apă dulce. Sin. Proselacieni. 7. Prosie, pl. prosii. Agr.: Teren care a rămas nearat unu sau doi ani. 8. Prosimieni. Paleont.: Sin Lemurieni (v.). 9. Prosobranchiata. Paleont.: Subclasă de Gasteropode cu sistemul nervos răsucit în forma de 8 şi cu branhii situate anterior inimii, ca rezultat al torsiunii corpului cu 180°, produse în timpul dezvoltării larvare. Cuprinde două ordine: Aspidobranhiate, gasteropode erbi-vore (Docoglosse şi Rhipidoglosse) şi Pectinibranhiate, gasteropode carnivore (Taenioglosse şi Stenoglosse). Esubclasa cu cei mai numeroşi reprezentanţi fosili şi actuali. Sin. Streptoneura. io. Prosodacna, Paleont.: Gen de lamelibranhiat din familia Cardiidae, subfamilia Limnocardiinae, caracteristic formaţiunilor da#iene din ţara noastră. Valvele sînt oval-alungite, cu umbone puternic răsucit şi regiunea cardinală groaşă. Dinţii cardinali $înţ rudimentari Prosop 30? Prospecţîufte sau lipsesc. Pe valva dreaptă se găses doi dinţi laterali anteriori puternici şi un dinte lateral posterior alungit, iar pe valva stîngă, numai un dinte lateral anterior şi unul posterior. Suprafaţa valvelor e ornamentată cu coaste cu muchii sau rotunjite, în număr variabil. Pe partea internă a valvelor şi marginal sînt, de asemenea, dezvoltate coaste. în sedimentele ponţiene şi daciene din Subcarpaţi se găsesc numeroase specii ale acestui gen: Prosodacna mrazeci Teisseyre, Prosodacna haueri Cobîlcescui, Prosodacna munieri Stef., Prosodacna neumayri Fuchs, etc. Sin. Psilodon. 1. Prosop, pl. prosoape. Ind. Text.: Ţesă- tură, cu legătură simplă pînză sau cu legături combinate, rezultînd aspecte diferite, Prosodacna (Psilo-mai des cu desen fagure sau ţesătură buclată don) euphrosi-(în cazul prosoapelor pluşate), tăiată în bu- nae. căţi cu lungimi şi lăţimi anumite, tivite pe margini, cu sau fără franjuri la capete, cari sînt folosite pentru şters mîinile, faţa şi corpul. Unele prosoape sînt imprimate; altele au desene de la ţesut. Se fac din fire simple sau răsucite, de bumbac, de in sau de cînepă, hidrofi le, pentru a absorbi apa. Sin. Ştergar. 2. Prosopit. Mineral.: Ca(F, OH)2 Al2 (F, OH)6. Fluorură dublă de calciu şi aluminiu, naturală, întîlnită în parageneză cu hematitul, fluorină şi sideritul. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale mici, sau se prezintă în agregate granulare. E incolor cu luciu sticlos, transparent, devenind uneori, prin dezagregare, turbure. Are duritatea 4,5 şi gr. sp. 2,89, s. Prospătură, pl. prospături. Ind. alim.: Amestec compus din făină, apă şi drojdie comprimată, în anumite proporţii, omogeneizat prin frămîntare şi fermentat pînă la o anumită aciditate, în vederea folosirii la prepararea plămădelii. Consistenţa prospăturii trebuie să fie tare (raportul dintre făină şi apă e egal cu 2,5:1), pentru ca fermentaţia să evolueze gradat şi uniform. Prospătura se prepară în panificaţie, în unele cazuri, o singură dată pe săptămînă, — folosindu-se în continuare, la prepararea plămădelii, în loc de prospătură, plămădeală anterioară matură (baş). 4. Prospect, pl. prospecte. 1. Arh., Urb.: Distanţa dintre un punct de privire într-o anumită direcţie şi obstacolul care opreşte raza vizuală. s. Prospect. 2. Arh., Urb.: Distanţa orizontală dintre o deschidere amenajată în peretele exterior ai unei clădiri în general o fereastră) şi obstacolul care limitează vederea, n practică, în regulamentele de construcţie, prospectul se măsoară pe perpendiculara pe peretele respectiv, care uneşte centrul deschiderii cu obstacolul din faţă (în general o construcţie). Prospectul minim se reglementează, pentru a permite luminarea cît mai bună a încăperii respective. Lungimea prospectului depinde de destinaţia încăperii respective şi de înălţimea obstacolului din faţă. De obicei, se foloseşte prospectul cu valoarea L^lhsau L^2,5 h, ultima fiind recomandată. Lungimea prospectului determină lărgimea minimă a străzilor, cum şi a curţilor şi grădinilor dintre diferitele clădiri proiectate pe un teren. 6. Prospect. 3. Poligr.: Tipăritură (imprimat) de reclamă, pentru o clasă de produse sau numai pentru un singur produs, care se execută în una sau în mai multe culori, pe foi volante, sub formă de broşură (v.), de pliant (v.), etc. Prospectul, care face parte din clasa lucrărilor de accidenţe (v.), e de obicei ilustrat, se tipăreşte, în general, cu mai multe caractere de litere, iar pentru cazul publicaţiilor literare se compun şi se culeg după acel ?şi reguli ca şi textele de cărţi sau de reviste, încadrîndu-se, ineori, cu ornamente (v. Ornament tipografic). 7. Prospector, pl. prospeetori. Tehn.: Persoană specializată în efectuarea prospecţiuni lor. 8. Prospecţiune, pl. prospecţiuni. Geol., Geot., Mine, Expl. petr.: Ansamblu de cercetări geologice şi tehnico-geologice sumare, cari se efectuează, atît pe teren cît şi, eventual, în laborator, în vederea descoperirii şi determinării (localizării) zăcămintelor de substanţe minerale şi de roci utile (de ex.: minereuri şi minerale nemetalifere, cărbuni, roci de materiale de construcţie, etc.) dintr-o regiune, în privinţa întinderii, formei aproximative şi importanţei lor economice (rezerve), a structurilor geologice (în cari ar putea fi înmagazinate unele substanţe minerale utile, de exemplu ţiţei, gaze, etc.), cum şi, în unele cazuri, pentru precizarea condiţiilor naturale generale, în cari se găsesc terenurile de fundaţie. Cercetările de prospecţiune sînt, în general, cercetări de suprafaţă, completate, mai mult sau mai puţin, cu lucruri miniere (dezveliri, şanţuri, puţuri, etc.) şi se bazează pe observarea ştiinţifică atentă şi pe interpretarea justă a datelor obţinute. Rezultatele prospecţiunii sînt lămurite ulterior definitiv prin lucrările de explorare (v. Explorare). După natura metodelor folosite în prospecţiune, se deosebesc: prospecţiune geologică, prospecţiune geofizică şi prospecţiune geochimică. Prospecţiunea geologică studiază în mod direct rocile întîlnite în recunoaşterea întreprinsă pe teren, în deschiderile naturale deschise la zi (pe firele pîraielor, în malurile rîurilor, în rîpele de pe coastele dealurilor, iar în rocile tari, chiar şi pe creste) sau în deschideri artificiale (şanţuri, puţuri, galerii, etc.). Rezultatul observaţiilor făcute, transpus pe hărţi topografice exacte şi detaliate, cari cuprind toate detaliile de teren (curbe de nivel, pîraie, rîuri, drumuri, cote, etc.), constituie cartarea geologică. După tema propusă şi detaliile pe cari le prezintă harta care se întocmeşte, prospecţiunea geologică poate fi: de recunoaştere, detaliata şi foarte detaliata (v. sub Cartare). în prospecţiunea geologică de recunoaştere şi în cea detaliată, fixarea punctelor de observaţie se face din ochi sau prin măsurare cu pasul şi numai rareori prin ridicări topografice, iar în prospecţiunea geologică foarte detaliată, prin ridicări topografice. Prospecţiunea geologică e recomandată în toate cazurile de cercetare geologică sau tehnică-geologică, reprezentînd faza iniţială a tuturor acestor cercetări. O prospecţiune geologică importantă şi cu caracteristici speciale e prospecţiunea pedologie a, în care se cercetează solurile, determinîndu-se caracterele profilelor de soluri şi legătura acestora cu mediul înconjurător. Prospecţiunea pedologică uşurează cunoaşterea soluri lor şi permite evidenţierea tuturor variaţiilor pe cari acestea le oferă, ca rezultat al acţiunii întregului complex de factori naturali (microrelief, pantă, expunere, rocă, vegetaţie, cultivare, etc.). Clasificarea şi cartarea solurilor, cum şi determinarea pedo-genezei nu pot fi elaborate decît în urma prospecţiunii, fiind cu atît mai precise şi avînd o aplicare cu atît mai întinsă, cu cît prospecţiunea e efectuată mai amănunţit. Prospecţiunea geofizică determină structura subsolului şi iocalizeazi zăcămintele de roci şi de minerale utile prin măsurarea unor mărimi fizice cu ajutoru I cîmpu-rilor fizice naturale (gravitaţie, magnetism terestru, etc.) sau artificiale (curenţi electrici, unde elastice, etc.). Prospecţiunea geofizică se aplică direct numai în cazul cînd zăcămîntul prospectat şi rocile înconjurătoare au valori diferite de ale mărimilor fizice de stare locală cari se măsoară. Cînd roca sau mineralul căutat nu se deosebesc, însă, de rocile vecine prin valoarea mărimii măsurate, dar se găsesc în asociaţie cu alte minerale cari, din acest punct de vedere, se deosebesc de mediul învecinat, — sau se găsesc în condiţii stratigrafice ori structurale cari permit localizarea lor, prezenţa zăcămintelor Prospecţiune 3$g ProSpecţiurie respective turburînd cîmpurile fizice cercetate, se studiază calitativ şi cantitativ anomaliile produse, cari pot da indicaţii valoroase asupra rocilor sau asupra zăcămîntului cercetat. Astfel, ţiţeiul sau gazele nu pot fi localizate direct prin metode geofizice, dar acestea pot determina anticiinalele, domurile de sare, etc., în vecinătatea cărora se găsesc, uneori, zăcăminte de ţiţei. După natura cîmpului fizic folosit, în măsurări, se deosebesc: proespecţiunea electrometricâ, prospecţiunea geotermicâ, prospecţiunea gravimetrică, prospecţiunea magnetometrică, prospecţiunea radiometricâ, prospecţiunea seismometricâ, etc. Aceste metode se pot grupa în: metode cari dau rezultate globale, cari trebuie interpretate pe baza unor ipoteze asupra structurii subsolului şi cari sînt modificate pînă cînd permit explicarea cantitativă a rezultatelor obţinute (de ex.: metoda gravimetrică, metoda magnetometrică), şi metode în cari efectele sînt produse prin transmisiunea de energie spre subsol, la adîncimi cari pot fi reglate, şi permiţînd astfel explorarea la diferite adîncimi, variabile, şi identificarea, strat cu strat, a rocilor de la acele adîncimi (deex.: metoda seismometrică, metoda conductivităţii electrice). Pe cînd, în metodele din prima categorie, un corp cu dimensiuni mici, situat la adîncime mică, are acelaşi efect ca şi un corp cu dimensiuni mari, situat la adîncime mare, în metodele din clasa a doua, efectele celor două corpuri dau indicaţii diferite, indiferent de adîncimea la care se găsesc. In general, observaţiile obţinute în metodele de prospecţiune geofizică sînt insuficiente pentru soluţionarea unei probleme. De aceea se recomandă ca, în aceeaşi regiune, să se folosească mai multe metode geofizice, sau acestea să fie completate cu o prospecţiune geologică. Prospecţiunea electrometricâ se bazează pe măsurarea proprietăţilor electrice ale rocilor din sol şi pe interpretarea anomaliilor constatate în distribuţia valorilor acestor proprietăţi, datorite unor mase de roci de natură diferită. Se deosebesc: metode potenţiome-trice, metode electromagne-tometrice şi, mai rar, metode radioelectrometrice. Metodele p o te n -ţi ometrice, prin cari se măsoară, cu ajutorul unor prize de pămînt mobile, cîmpul electric în anumite puncte ale suprafeţei scoarţei, sînt cel mai frecvent folosite. Se deosebesc: Metoda polarizaţiei chimice spontane, care se bazează pe faptul că zăcămintele unor minerale (în special zăcămintele de sulfuri: pirită, pirotină, etc.) în contact cu soluţii de natură diferită, la extremităţile lor superioară şi inferioară, se comportă ca o pilă electrică cu polul negativ (catodul) la partea superioară şi cu polul pozitiv (anodul) la partea inferioară (v. fig. I) şi /. Cîmpul electric natural în jurul unui zăcămînt metalifer şi curba potenţialului spontan (PS), măsurat la suprafaţa terenului. PS) curba potenţialului spontan ; C.P.N. centru de potenţial negativ; S) supra-sînt înconjurate de un cîmp fQîa terenului; NH) nivelul hidrostatic; electric a cărui repartiţie se °) 2°™* de oxidare; C) zona de cimen-determină prin măsOrarea taţie. diferenţelor de potenţial între staţiuni aşezate la depărtări egale, cu ajutorul unor electrozi nepolarizabi I i (v. fig. II), înfipţi în pămînt, şi al unui potenţiometru. în dreptul zăcămîntului se constată un centru de potenţial negativ, de obicei de ordinul sutelor de milivolţi. Teoretic, se poate calcula distribuţia valorilor potenţialului la suprafaţa solului, făcînd diferite ipoteze asupra formei şi adîncimii zăcămîntului şi asupra direcţiei polari-zaţiei chimice, ipotezele fiind modificate pînă cînd se obţine concordanţă între curbele teoretice şi cele deduse din măsurări. Metoda polari-zaţiei spontane se poate aplica numai cînd zăcămintele cari ajung cu partea superioară deasupra nivelului hidrostatic şi cît mai aproape de suprafaţă sînt constituite din minerale bune conducătoare de electricitate şi uşor oxidabile şi nu conţin strate de steril izolant. Acesta e cazul zăcămintelor de sulfuri metalice şi, uneori, al zăcămintelor de cărbuni fosili cari conţin mult sulf. Metoda liniilor echipotenţiale se bazează pe observarea anomaliilor liniilor echipotenţiale ale cîmpului electric dintre doi electrozi lineari sau punctuali (ţăruşi sau plăci metalice), înfipţi în pămînt şi legaţi la bornele unui generator de curent continuu sau alternativ. Liniile echipotenţiale se obţin cu ajutorui a doi electrozi de explorare, legaţi, fie la un galvanometru, fie, poros; 3) solu-printr-un audioamplificator, la un receptor tel e- ţie saturată de fonic, ţinînd fix unul dintre electrozi şi mişcîn- sulfat de cu-du-i pe celalalt pînă cînd galvanometrul sau pru,în prezen-telefonul indică lipsa oricărui curent în circuitul ţa unui exces lor (v. fig. ///). Metoda se aplică în cazul zăcămin- de cristale; telor de minerale (corpuri izolate şi filoane) cu 4) izolant; 5) conductivitate electrică mare, sau izolante, de contact cu so-mică adîncime. Metoda liniilor echipotenţiale e, iul. în general, puţin folosită. Metoda rezistivitâţilor aparente, cel mai frecvent folosită, e bazată pe determinarea rezistivităţii stratelor de la diferite II. Electrod sau priză de pămînt nepolarizabi lă. 1) tub de cupru roşu; 2) vas III. Metoda electrometricâ a liniilor echipotenţiale. a) repartizarea acestor lini i într-un teren omogen; b) repartizarea acestor linii în apropierea unui zăcămînt metalifer (în negru); -f- şi —) electrozii. adîncimi, prin introducerea în pămînt a doi electrozi de alimentare 3 şi 3' (v. fig. IV), între cari un generator 1 stabileşte o diferenţă de potenţial, şi pe măsurarea diferenţei de potenţial AF dintre doi electrozi receptori 5 şi 5', înfipţi în pămînt. Se folosesc mai multe variante ale acestei metode, toate avînd, în practică, cei patru electrozi 3, 5, 5', 3' colineari. în una dintre variante, electrozii receptori 5 şi 5', depărtaţi între ei cu distanţa 2 sînt aşezaţi simetric faţă de mijlocul distanţei 3—3'=2l. în altă variantă,^ cei patru electrozi sînt aşezaţi la distanţe egale între ei. într-o a treia variantă se introduce între 5 şi 5' un al treilea electrod 0, şi se măsoară diferenţele de potenţial AFqR1 şi AF^j^. Din valorile diferenţelor de potenţial măsurate şi din valoarea curentulu i debitat de generator se determină rezistenţa dintre prizele de curent, şi deci rezistivitatea rocilor. în general, din cauza structurii neomogene a pămîntului şi a reliefului variat al suprafeţei, se obţine o rezistivitate aparentă mijlocie. Deplasînd dispozitivul pe suprafaţa unei regiuni, se obţin valorile rezistivitâţilor în diferitele puncte ale regiunii şi se pot construi hărţi de Proipecţlufiâ m Prospecţiune Hl-AWVV r-0------1 rezistivitate, pe cari se trasează curbele cari unesc punctele de egală rezistivitate (isoohme). în aceste hărţi apar astfel zonele de rezişti- 7 vitate minimă sau maximă, cari pun în evidenţă apropierea de suprafaţă a stratelor constituite din roci cu rezistivitate mai mică, respectiv mai mare. în cazul unui teren cu stratificaţie paralelă, prin mărirea lungimii dispozitivului de măsură se obţine, în funcţiune de a-ceastă lungime, variaţia valorilor rezistivităţilor a-parente ale stratelor situate la adîncimi din ce IV. Metoda rezistivităţilor aparente. 1) generator electric (baterie de acumulatoare); 2) ampermetru; 3,3') electrozi de alimentare (reofori); 4) galvanometru ; 5,5') electrozi receptori (sonde pentru măsurarea potenţialului); /) circuit energetic; //) circuit de măsură. în ce mai mari (v. fig. V). Determinarea rezistivităţii, efectuată pe această cale, se numeşte sondaj electric ver Q-m 75 Distanta între electrozi, m V. Diagramă de rezistivitate. £7 t i c a I (SEV). Metoda rezistivităţilor aparente se a-plică Ia: determinarea adîncimilor şi a poziţiei orizonturilor şi stratelorcu conductivităţi electrice diferite; stabilirea condiţiilor stratigrafice şi tectonice, a suprafeţelor topografice acoperite de roci argiloase; cercetări hidrologice sau de minerale sedimentare stratificate, mai mult sau mai puţin electroconductoare; cercetări pentru fundaţie; cercetări pentru hidrocarburi; etc. Metoda raportului căderilor de potenţial (RCP) se bazează pe determinarea diferenţelor de potenţial între trei puncte A, B, C aşezate la distanţe egale b, pe o direcţie perpendiculară pe cea a electrozilor £lf E2 legaţi la generatorul de^curent, şi care trece prin unul dintre electrozi (v. fig. Vi). în cazul unui pămînt omogen şi al unei emisiuni în curent continuu, există relaţia: -0~ VI. Aşezarea electrozilor în metoda raportului căderilor de potenţial. VA~VC VC~VB r-\-b r — b în cazul unui pămînt eterogen, valoarea raportului căderilor de potenţial diferă de cea normală. în consecinţă se observă anomaliile faţă de.căderea de potenţial teoretică şi se reprezintă grafic, în funcţiune de depărtarea de la electrod, cîtul dintre raportul căderilor de potenţial observate şi cele teoretice. Aceste anomalii sînt explicate prin presupunerea existenţei, în sol, a unor zone sau a unor particularităţi structurale perturbatoare, modificîndu-se poziţia şi întinderea lor pînă cînd distribuţia căderilor de potenţial calculate concordă cu cea observată. Metoda e folosită, atît în curent continuu, cît şi în curent alternativ, în care caz instrumentul de măsură e şi un compensator de fază. Ea poate fi aplicată, atît pentru detectarea variaţiilor orizontale de conductivitate, cît şi pentru sondaje în adîncime. Prin această metodă se determină adîncimea fundamentului cristalin, suprafeţe mari topografice sau tectonice ale fundului basinelor sedimentare argiloase sau marnoase, etc. în ultimul timp, metoda a fost folosită şi la cercetarea hidrocarburilor. Din clasa metodelor potenţiometrice, un grup special, deocamdată în faza experimentală, e grupul metodelor cari folosesc curenţi transitorii (pulsatorii) şi curenţi de foarte joasă frecvenţă. în metodele cu curenţi transitorii se măsoară diferenţa de potenţial (care variază în funcţiune de timp) între prize de pămînt sau electrozi, folosind: înregistrarea oscilografică directă; neutralizarea curenţilor transitorii, prin două circuite generatoare opuse; compensarea curentului transitoriu, prin altul de asemenea transitoriu, de referinţă, furnisat de generatorul principal sau de un generator sincronizat cu acesta ; etc. în metodele cu curenţi alternativi de foarte joasă frecvenţă se folosesc frecvenţe cuprinse între 0 şi 10 cicli/s, cari produc în aparatul receptor o componentă intensă în fază cu curentul de emisiune şi o componentă slabă, în cuadratură cu acest curent, care se măsoară. Metodele electromagnetometrice sînt bazate pe observarea anomaliilor cîmpului magnetic produs de un curent alternativ, determinîndu-se fie direcţia, înclinarea şi forma elipsei care reprezintă cîmpul magnetic polarizat (elipsa de polarizaţie), fie valoarea absolută a cîmpului magnetic sau a componentelor sale, fie valoarea relativă (în amplitudine şi fază) a componentelor cîmpului magnetic faţă de amplitudinea şi de faza curentului primar care l-a produs, fie raportul amplitudinilor sau diferenţa de fază a uneia dintre componentele cîmpului magnetic, în diferite puncte pe suprafaţa Pămîntului, egal depărtate între ele. Metodele electromagnetometrice determină: prezenţa şi adîncimea corpurilor foarte bune conducătoare de electricitate sau foarte izolante; minerale metalice în strate sau filoane, sau orizonturi sedimentare, la adîncimi mici, net diferite de cele înconjurătoare; obiecte metalice ascunse în pămînt, etc. Se deosebesc: Metoda Elbof, în care curentul de emisiune, cu o frecvenţă de aproximativ 500 cicli/s, parcurge un cablu de 100*’*200 m lungime, avînd extremităţile legate la două prize de pămînt metalice. în cazul cîmpului magnetic, polarizat rectiliniu, se măsoară uşor proiecţia direcţiei cîmpului în planul orizontal, prin simpla rotire a unui cadru-bobină, aşezat vertical, pînă se obţine extincţie în telefonul legat la înfăşurarea cablului, înclinarea vectorului cîmpului se determină prin rotirea cadrului, în jurul axului vertical, la 90° de poziţia de extincţie şi înclinîndu-l pînă se obţine o nouă extincţie. în cazul cîmpului polarizat eliptic (cazul cel mai frecvent), extincţiile sînt înlocuite cu minime sonore în casca telefonului, minime cari corespund unor poziţii medii ale vectorului H în spaţiu. Deşi simplă, această metodă a fost abandonată o dată cu apariţia unor metode mai precise de definiţie a cîmpului magnetic alternativ. Metoda inductivă, aplicată la prospecţiunea zăcămintelor de minereuri bune conducătoare de electricitate (de ex.: pirită, calcopirită, galenă, blendă), foloseşte un curent care produce cîmpul magnetic parcurgînd o spiră de formă dreptunghiulară, aproape pătrată (400x400 m), în interiorul căreia se fac măsurările. Grupul receptor cuprinde un cadru vertical, solidar cu unul orizontal mai mic. Cadrul mic primeşte o forţă electromotoare în general în cuadratură cu cea indusă în cel mare. Compararea acestor două forţe se face prin aducerea în fază (cu ajutorul unui condensator intercalat în circuitul Prospecţiurtâ 400 Prospecţtuflâ cadrului vertical) şi la egalitate de amplitudine (prin schimbarea numărului de spire intercalate în cadrul orizontal). Se înregis- ■^\\\\«« V//////m-, VII. Metoda inductiva aplicata la un zăcămînt filonian de sulfuri complexe. I) baza topografică; 2) cablul emiţător. Săgeţile rezultante au direcţia spre conductor; zona haşurată indica nivelul de sulfuri al fi Ioanelor. trează, în fiecare staţiune, numărul de spire de pe cadru! orizontal pentru carese obţine extincţia, planul cadrului verti- 0 2 4 G 8 10 12 VIU. Diagrama de calcul a adîncimii orizontului conductor, pe baza componentei orizontale a cîmpului magnetic. —) curbă de egală adîncime;--------) curbă de egală valoare a raportului 1 jq (în care q e factorul de inducţie). cal fiind aşezat întîi în direcţia N~S şi apoi în direcţia E—V. Prin compunerea acestor două citiri se obţine raportul dintre axa mică şi axa mare a elipsei de polarizaţie, rezultanta fiind reprezentată printr-o săgeată cu direcţia spre conductor şi a cărei intensitate e maximă în apropierea acestuia (v. fig. W/j. Metoda orizonturilor conductoare măsoară amplitudinea şi faza componentelor intensităţii cîmpului magnetic produs de un curent alternativ care parcurge un cablu rectiliniu, cu lungimea de 3**’5 km, cu capetele legate la prize de pămînt (sau, uneori, o spiră dreptunghiulară, cu laturi de circa 2 km şi 1 km). Măsurările se fac în puncte aşezate Ia distanţe egale în lungul unor aliniamente perpendiculare pe direcţia curentului primar. Dacă la o oarecare adîncime se găseşte un strat plan, format dintr-o rocă bună conducătoare de electricitate, se pot calcula, cu ajutorul teoriei cunoscute a cîmpului pertur-bant, valorile componentei orizontale şi ale celei verticale ale intensităţii cîmpului magnetic, reprezentîndu-leapoi într-un grafic (v. fig. VIII) care conţine curbe de egală adîncime a stratului conductor (pentru o anumită valoare a distanţei dintre punctul de observaţie şi cablu), în funcţiune de intensitatea curentului alternativ. Prin unirea punctelor cari indică adîncimea stratului conductor, într-un anumit profil de măsură, se obţine profilul unui orizont conductor care corespunde efectiv structurilor sedimentare din regiunea studiată. Metoda orizonturilor conductoare, care se poate generaliza pentru mai multe strate conductoare, situate la diferite adîncimi, a fost folosită cu succes pentru prospectarea masivelor de sare. Metoda Turam măsoară raportul amplitudinilor şi diferenţa de fază a componentei verticale a intensităţii cîmpului magnetic, în puncte egal depărtate între ele şi situate în linie dreaptă, în direcţie perpendiculară pe cablul (cu lungimea de circa 3 km) prin care trece curentul. Dispozitivul de recepţie cuprinde (v. fig. IX) două cadre de inducţie (sîrmă de cupru izolată înfăşurată de 1200 de ori pe un cadru circular de aluminiu), legate de aparatul compensator format din rezistenţe variabile şi legat, la rîndul lui, printr-un amplificator cu trei etaje, cu o cască telefonică,cu ajutorul căreia se ajustează extincţia aparatului. Raportul amplitudinilor şi diferenţa de fază observate pe cadranul aparatului compensator se transpun pe hărţi, pe cari se pun în evidenţă anomaliile cari permit identificarea maselor perturbatoare. Metoda spirei determină anisotropia electrică a subsolului, datorită stratificaţiei, măsurînd valoarea componentei verticale a cîmpului magnetic produs de un curent alternativ de frecvenţă foarte joasă (10***15 Hz), în două puncte, situate pe două direcţii perpendiculare, de pe un cerc cu centrul într-un electrod legat la un generator de curent, şi apoi com-punînd valorile obţinute. Se obţine astfel valoarea maximă a componentei verticale, situată în direcţia stratificaţiei, ceea ce dă această direcţie. Valorile componentei verticale a cîmpului magnetic se pot măsura pe cale inductivă, cu ajutorul unei spire S aşezate lâ suprafaţa solului, cîmpul magnetic fiind produs de doi electrozi A şi 6 legaţi printr-un cablu în linie dreaptă, care trece prin centrul spirei. Cei doi electrozi, egal depărtaţi de centru, produc un efect de două ori mai mare decît cel produs de unul singur. Din motive de simetrie, fluxul magnetic trimis de cablul AB, prin spira S, e nul, astfel încît efectul asupra valorii componentei verticale a cîmpului magnetic e nul. în practică, în interiorul spirei (v. fig. X), traseul IX. Dispozitivul Turam. 1, 2) cadre de inducţie; 3) amplificator cu trei etaje; 4) cască telefonică; 5) aparat compensator care măsoară amplitudinile (o) şi diferenţele de faza (f). Prospecţiune 401 Prospecţiune X. Schema de principiu a metodei spirei. cablului e deformat, avînd forma de triunghi isoscel (triunghiul de compensare), ale cărui dimensiuni^ sînt alese astfel, încît curentul indus în spiră să se anuleze. în acest caz, fluxul stabilit in spiră prin porţiunea în triunghi a cablului e egal şi de sens contrar celui datorit anisotro-piei subsolului şi e proporţional cu ^ aria triunghiului isoscel, care, fiind astfel uşor de calculat, se consideră drept măsură a componentei verticale a cîmpului magnetic. Metoda spirei e aplicată cu rezultate bune mai ales la cercetarea structurilor petrolifere. Metodele rod ioelectrometri ce sînt bazate pe folosirea curenţilor de înaltă frecvenţă (între 100 de kilo-cicli şi mai mulţi megacicli). Aceste metode prezintă dezavantajul puterii de pătrundere foarte mici a curenţilor, din cauza efectului pe! i cu Iar în pămîntul cu o umezeală mai pronunţată, şi întîmpină greutăţi, din cauza influenţei mari a reliefului şi a variaţiilor locale ale mineralizaţiei. Din cauza acestor greutăţi, metodele radioelectrometrice se aplică în regiunile şi în climatele foarte uscate, în interiorul minelor de sare, sau în zona temperată, pentru adîncimi foarte mici. Se deosebesc: metode radioelectrometrice, în cari efectele subsolului sînt măsurate prin acţiunea acestora asupra emisiunii antenei (metoda sfertului de undă, care foloseşte efectul undei reflectate asupra caracteristicilor de emisiune ale antenei, şi metoda capacităţii, bazată pe frecvenţa de oscilaţie naturală a antenei, dependentă de proprietăţile electrice ale corpurilor învecinate) şi metode în cari se determină intensitatea cîmpului de recepţie. Deşi rezultatele obţinute prin aceste metode prezintă interese, ele nu au condus încă la concluzii unitare şi deci la o utilizare a lor mai largă. Prospecţiunea geotermică e bazată pe observaţii ale anomaliilor treptei geotermice a unei regiuni, cu ajutorul măsurărilor de temperatură efectuate în găuri desondă, aproape de suprafaţa solului, şi al determinări lor variaţiilor laterale ale temperaturii. Anomaliile de temperatură cel mai uşor de observat, cari pot ajunge pînă la 2° sau 3°, sînt cele din vecinătatea faliilor sau a filoanelor, cele din axele anticlina-lelor, etc. Pentru măsurări se foloseşte fie un termocuplu, fie un termometru gradat în sutimi de grad. Prospecţiunea gravimetrică se bazează pe observarea ano-maliilor acceleraţiei gravitaţiei într-o regiune. în acest scop se măsoară, fie valoarea absolută a acceleraţiei gravitaţiei, folosind pendulul, fie variaţiile componentei verticale a gravitaţiei în raport cu acceleraţia cunoscută, într-un anumit punct, foJosind gravimetrul (v.), fie valoarea gradien-tului orizontal al acceleraţiei gravitaţiei, folosind balanţa Eotvos (v. sub Balanţă de torsiune). în cazul măsurărilor cu pendulul trebuie să se cunoască valoarea gravitaţiei gx într-un punct şi, din relaţia: *.-*!=-57(T.-rO, în care Tx şi T2 sînt perioadele de oscilaţie ale pendulului în două puncte diferite (Tj în punctul unde acceleraţia gravitaţiei e gx), se XI. Gravimetru cu deduce g2, acceleraţia în punctul cuarţ. cercetat. Se consideră Observatorul din Potsdam ca punctul de pe suprafaţa Pămîntului în care acceleraţia gravitaţiei a fost măsurată cu cea mai înaltă precizie şi la care.se referă toate celelalte măsurări de gravitaţie (pentru uşurinţă, în diverse ţări s-au creat baze proprii, în cari s-a măsurat acceleraţia gravitaţiei, prin refe- rire la Potsdam). Gravi met re le (v.) sînt aparate în cari gravitaţia se compară cu o forţă oarecare elastică, folosind fie elasticitatea gazelor (gravimetre cu gaze), fie a unor fire sau lame de cuarţ (gravimetre cu cuarţ), fie a unor resorturi metalice (gravimetre metalice). — în gravi-metrele cu gaze, o coloană de mercur e menţinută într-o anumită poziţie de elasticitatea unui anumitvolum de gaze. Dacă greutatea coloanei de mercur se schimbă datorită gravitaţiei diferite dintr-un alt punct unde s-a mutat gravimetrul, elasticitatea gazelor menţinîn- M xn. e gravi me- Diverse scheme de principiu ale trelor metalice, a) cu arc cilindric vertical (7); b) cu arcuri late (2); c) cu arc lat (2) şi cu arc cilindric vertical (î); d) cu arc cilindric vertical (7) şi rotire în jurul unui punct fix; e) cu arc cilindric înclinat (3) şi rotire în jurul unei axe fixe. bare de XIII. Harta gravi metrică cu linii de egala valoare a acceleraţiei gravitaţiei, într-o regiune de coastă. du-se constantă, coloana de mercur se deplasează şi din această deplasare se poate deduce gravitaţia în punctul respectiv. 26 Prospecţiune 402 Prospecţiune XIV. Harta gravimetrica cu vectorii gradienţi ai Acceleraţiei gravitaţiei, determinaţi cu balanţa de torsiune. Precizia acestor măsurări e de 1 mgl, la măsurările pe uscat, şi 5 mgl la cele maritime. — Lagravimetrele cu cuarţ, constituite dintr-o pîrghie de cuarţ (v. fig. XI) care la un capăt are un resort vertical (1), iar la celălalt o contragreutate (2), precizia măsurării atinge 0,1 mgl. — Gravi-m e t r e I e metal i c e sînt de ceie mai diferite construcţi i (v. fig. XII), dar toate se bazează pe deplasarea, sub acţiunea gravitaţiei, a unei mase grele (M), suspendate cu resorturi. Valorile obţinute în aceste măsurări (după ce au fost corectate, pentru aţine seamă de dependenţa valorii acceleraţiei gravitaţiei ‘de latitudine, de altitudine şi de neregularităţile terenului din jurul punctului de staţie) sînt folosite pentru construirea de hărţi cari reprezintă, fie valoarea acceleraţiei gravitaţiei în diferitele puncte unei regiuni (v. fig. XIII), fie anomaliile ei, trasîndu-se linii de egală anomalie (linii isogame), fie gradientu! acceleraţiei gravitaţiei (v. fig. XIV), sau pentru construirea de profile gravimetrice (v. fig. XV), cu variaţia acceleraţiei gravitaţiei, sau cu variaţia gradientului ei. Anomaliile puse în evidenţă prin aceste măsurări sînt, fie a-n o m a I i i regionale, cari se referă la regiuni foarte întinse, la conţi- / nente întregi, şi au valori de sute de miligali, fie a-n om a I i i loca- l e, cari se referă la regiuni pînă la 100 km2 şi au valori de cel mult 30---40 mgl. Anomaliile locale, datorite particularităţilor de structură sau de compoziţie ale scoarţei Pămîntului, sînt cele cari prezintă importanţa cea mai mare pentru prospecţiuni. Interpretarea anomaliilor acceleraţiei gravitaţiei se face pe baza unor ipoteze asupra structurii subsolului, a naturii rocilor cari îl constituie şi a poziţiilor lor relative, ipoteze cari sînt modificate pînă cînd valorile calculate ale acceleraţiei gravitaţiei corespund, XV. Profi(e gravimetrice, a) determinat cu balanţa de torsiune, pentru o structură geologică; b) determinat cu gravimetrul, pentru un zăcămînt aurifer; 1, 2, 3, 4, 5) stratele profilului; I) curba primară; //) curba redusă, în fiecare punct al zonei cercetate, cu valorile măsurate. Uneori, profilele mărimilor măsurate indică, fără alte consideraţii, poziţia unui zăcămînt de roci cu densitate diferită de cea a rocilor din jur. Prospecţiunile gravimetrice se folosesc pe scară mare pentru cercetarea structurii zăcămintelor petrolifere şi gazeifere, a zăcămintelor de sare (interstratificate sau diapire), a faliilor sau a structurilor tectonice sau intruzive ascunse, cum şi pentru identificarea unor zone mineralizate cu aur, zăcăminte de magnetit, structuri carbonifere, zone cu hidrocarburi, etc. Ele trebuie efectuate cu puncte de staţie depărtate între ele cu cel mult 100 m. După caracterul execuţiei, prospecţiunile gravimetrice sînt: regionale, cari au drept scop determinarea în linii mari a structurii geologice din regiunea cercetată, şi d e detaliu, pentru studiul unor structuri izolate, mai mici, acestea din urmă putînd fi: de reţea (staţiile sînt dispuse pe suprafaţa studiată sub formă de reţea) sau de profil (staţiile sînt dispuse pe linii perpendiculare pe extinderea alungită a structurii). Prospecţiunea magnetometrică se bazează pe observarea anomaliilor elementelor cîmpului magnetic pămîntesc dintr-o regiune, datorite prezenţei în subsol a unor roci cu permea- j bilitate magnetică diferită de cea a rocilor înconjurătoare. Aceste anomalii sînt constituite de diferenţa dintre valorile elementelor considerate, pentru cîmpul magnetic pămîntesc normal, calculat pentru regiunea respectivă, şi valorile observate experimental. După determinarea acestor anomalii se construiesc hărţi magnetice(v.fig. XV/) pe cari se trasează curbe de egală anomalie (isanomale). Se deosebesc: anomalii regionale, cari nu au valori prea mari, dar cari ocupă zone întinse pe suprafaţa Pămîntului, fiind datorite unor mase perturbatoare situate la adîncimi mari, şi anomalii locale, mult mai mari şi, uneori, bruşte, datorite unor mase perturbatoare situate la mică adîncime. Pentru punerea în evidenţă a anomaliilor regionale se folosesc măsurări în staţii depărtate între ele cu 0,3*'*2,5 km, iar pentru anomaliile locale, măsurări în staţii mult mai dese, situate la 5--*100 m una de alta. în aceste staţii, determinările se fac, fie măsurînd valorile absolute ale elementelor cîmpului magnetic pămîntesc, adică declinaţia, înclinaţia, componenta verticală şi componenta orizontală a intensităţii cîmpului magnetic (v. fig. XVII) în cîteva staţii de bază, la cari se raportă celelalte, fie determinînd variaţia din loc în loc a acestor elemente, adică valorile lor relative. în acelaşi timp, în staţiile de bază se determină şi valorile variaţiilor în timp (diurne, lunare, anuale şi seculare) ale elementelor cîmpului magnetic pămîntesc, variaţi i (în special cele diurne) cari intervin ca termeni de corecţie în variaţiile locale ale acestor mărimi. Valorile absolute ale elementelor cîmpului magnetic se determină, fie cu teodolitul magnetic, fie cu inductorul terestru Teodolitul magnetic (v. fig. XVIII) măsoară declinaţia şi componenta orizontală a intensităţii cîmpului magnetic. Se compune dintr-un cerc gradat 1, orizontalizat cu trei şuruburi XVI, Hartă magnetică cu linii de egală anoma-iiea componentei verticale a cîmpului magnetic pămîntesc. Prospecţiune 403 Prospecţiune de calare; placa 2, care se roteşte concentric şi a cărei poziţie ■faţă de cercul 1 se determină cu microscopul; magnetul 3, aşe- fT XVIII. Teodolit magnetic. zat sau suspendat în centrul plăcii 2, a cărui poziţie, respectiv orientare, se determină cu luneta 4, şi două şine 5 şi 5aşezate perpendicular pe axa lunetei şi pe cari se pot deplasa magneţi auxiliari cu moment de inerţie cunoscut. Declinatia De dată de: XVII. Reprezentarea prin vectori a elementelor cîmpului magnetic terestru. D) declinaţia magnetică; /) in- unde: m e citirea pe cercul clinatia magnetica; F) interi- corespunzătoare norduIui magnetic, tcteo totală Q magnetismului 51 *g cea corespunzătoare nordului terestru; H) componenta orizontală a magnetismului terestru; 2) componenta verticală a magnetismului terestru; X şi Y) componentele lui H în plan orizontal; ZOH) planul meridianului magnetic; ZOX) planul meridianului geografic. geografic. Componenta orizon-H e dată de relaţia: t a 2 kK ry sin 9 în care: k e o constantă a magnetului auxiliar aşezat pe una dintre şinele 5 sau 5'; K e momentul de inerţie cunoscut al magnetului auxiljar;^ e distanţa dintre magneţi; Te perioada de oscilaţie a aceluiaşi magnet şi 9 e deviaţia magnetului 3 de la meridianul magnetic, cînd se aşază magnetul auxiliar. unei busole se aşază axa acesteia în direcţia meridianului magnetic. Cînd prin galvanometru nu mai trece nici un curent, axa coincide cu meridianul şi se măsoară înclinaţia. Măsurările relative se fac, fie cu variometrul magnetic, cu care se determină variaţia componentei verticale (variometrul vertical), a componentei orizontale (variometrul orizontal), sau ambele componente (variometrul universal), fie prin înregistrarea cu variometrul înregistrator. Variometrele magnetice, aparatele cel mai mult folosite astăzi în prospecţiunea magnetometrică, sînt construite după principiul balanţei magnetice, bazate pe echilibrul dintre forţa magnetică şi cea gravitaţională, care se exercită asupra sistemului (v. fig. XIX). Variaţia componentelor intensităţii cîmpului magnetic e: pentru componenta orizontală: AZ—Aoc ~~sin y ; M 1 pentru componenta verticală: AH=Aai [ mgd cos y , r"B~+ J X/X. Schema de principiu a sistemului magnetic al variometrului. a) variometru vertical: at) poziţia de echilibru; aa) poziţia cu echilibru deranjat; b) variometru orizontal: bj) poziţia de echilibru ; b8) po-ziţiacu echilibru deranjat; G) centru' de greutate al sistemului; Z0, Zi) componente verticale; H0, Hj) componente orizontale. Inductorul terestru, format dintr-o bobină rotativă în legătură cu un galvanometru, măsoară înclinaţia cîmpului magnetic. Bobinase roteşte cu un dispozitivspecial, în timp ce cu ajutorul XX. Secţiune prin două variometre de tip recent, a) variometru orizontal; b) variometru vertical înregistrator cu fotocelulă; 1) sistemul magnetic (v. fig. XXI); V) oglinda sistemului magnetic; 2) lagăre de cuarţ şlefuit; 3) dispozitiv de oprire ş* punere în funcţiune; 4) sistem elastic format din patru arcuri pentru amortisarea izbirilor asupra sistemului magnetic; 5) lunetă autocolimatoare; 5') lentilă ocular; 5") oglindă; 5'") lenţi lă obiectiv; 6) cutia cu două nivele cu bulă; 7) cutia înveliş exterior, 7') cleme de îmbinare; 8) strat de plută izolator de temperatură; 9) cutie cilindrică care conţine sistemul magnetic; 10) dispozitiv fotocelu-lar. care înlocuieşte, la variometrele înregistratoare, luneta autocolima-toare; 11) sursă de lumină (bec electric de 6 V); 12) fotocelulă; 13) reflector pentru razele de lumină de la sursa 11; 14) fantă; 15) condensor; 16) suportul variometrului; 17) stativ circular; 17') dispozitiv circular de cleme; 18) cadran circular fix, divizat în 360°; 19) suport; 19') şuruburi de'calare; 20) trepiedul pe care se fixează aparatul, 26* Prospecţiune 404 Prospecţiune unde: Aa se măsoară cu variometrul ; . mgd ş' nr' cos y sînt constante pentru fiecare sistem magnetic, respectiv pentru fiecare aparat; Z' se consideră constant pentru dev iaţii mici. în fig. XXsînt reprezentate schematic variometreie orizontal şl vertical de tip recent (simplu şi înregistrator cu fotocelulă), XXL Sistemul magnetic al variometrului vertical (o) şi orizontal (b). î) lame magnetice de oţel aurit; 2) corp central cubic; 3) prismă triunghiulară de cuarţ; 4) oglindă care reflectează unghiurile de înclinare a; 5) filet cu piuliţă pentru schimbarea centrului de greutate şi reglarea sensibilităţi i aparatului; 6) tijă cu filet; 7) greutate de alamă. iar în fig. XXI e reprezentat detaliul de construcţie al sistemului magnetic, identic pentru ambele tipuri de variometre, deosebindu-se numai prin poziţia lamelor magnetice. Teoretic se poate calcula variaţia unuia dintre elementele cîmpului magnetic pămîntesc, în lungul unui profi! care străbate masa perturbatoare, şi se construiesc astfel curbe reprezentative, de obicei pentru variaţia componentei verticale, uneori şi pentru variaţia componentei orizontale sau a de-cIinaţiei^ (v. fig. XXII). în calcul se presupun cunoscute forma, poziţia, dimensiunile şi permeabilitatea magnetică a masei perturbatoare, mag-netizată uniform în cîmpul magnetic normal. Curbele prin diferite profile purtate în hărţile magnetice se compară cu curbele calculate în diferite ipoteze de formă şi poziţie a maselor perturbatoare, variind aceste ipoteze pînă cînd se obţine o concordanţă între ele. Rezultatele obţinute din această comparaţie pentru masele perturbatoare sînt cu atît mai sigure, cu cît masele perturbatoare sînt situate mai aproape de suprafaţa Pămîntului şi se prezintă mai intens magnetizate. Prin metoda de prospecţiune magnetometrică se obţin rezultate bune în determinarea zăcămintelor de minerale cu susceptibilitate magnetică foarte mare, cum sînt: zăcămintele de fier (magnetit, hematit, pirotină), crom, mangan, nichel, titan, cum şi a zăcămintelor cari conţin aceste minerale ca minerale secundare. Prospectarea zăcămintelor de substanţe diamagnetice, prin această metodă, e nesigură. Metoda e AI !\\m / S i < 4 m t Wi 6 h- i' ’Trrtrrrrrrr/?/', h ionizare XXII. Variaţia componentelor cîmpului magnetic la diverse zăcăminte cu înclinări variabile, de la verticală la orizontală. Pi= + ; P.= -. folosită şi pentru cercetarea unor structuri geologice ale scoarţei Pămîntului, de exemplu pentru identificarea faliilor, a unor intruziuni de roci magmatice ascunse, cu permeabilitate magnetică diferită de cea a rocilor vecine, etc. Prospecţiunea radîometrica se bazează pe determinarea radioactivităţii probelor de roci, incluziv a aerului şi a apei conţinute în acestea. Se folosesc două metode de lucru, după cum se examinează probele culese de pe teren, în aparate de laborator, sau se determină radioactivitatea rocilor chiar pe teren, cu ajutorul camerelor de ionizare portative. în laborator se foloseşte un dispozitiv care cuprinde un contor Geiger-Muller. Radioactivitatea se determină în comparaţie cu o substanţă avînd un conţinut de radiu cunoscut; se măsoară radiaţia totală emisă de o anumită cantitate de rocă, prin prepararea unei soluţii şi măsurarea radiaţiei emise de radonul conţinut în aceasta. Pe teren se determină radiaţia totală cu o camera de ionizare fard fund (v. fig. XXIII); se măsoară cantitatea de radon (emanaţia din aerul din sol, aspirat printr-o ţeavă introdusă în pămînt pînă la adîncimea de 2 m); se de- XX///. Cameră de termină intensitatea radiaţiei pene- pentru prospecţiuni radiome-trante (raze y), cu un contor Geiger- trice. Mu Ier alimentat CU baterii. î)camerăde ionizare; 2) elec- Din rezultatele măsurărilor se trosc°P ; foiţele electro-construiesc hărţi de radioactivitate, s“Pu,ui; 4> izolato^ cari pun în evidentă zonele cu 5) bara cole<:toa''e metalică; radioactivitate mare, cum si profile b) bara de focare a electro-radioactive prin SOI. ' scopului din exterior. Determinările radiometrice prin măsurări la suprafaţa Pămîntului nu dau rezultate satisfăcătoare decît asupra stratelor din apropierea imediată a suprafeţei, astfel încît pentru adîncime sînt folosite numai la identificarea zăcămintelor de ţiţei (ţiţeiul conţinînd o oarecare cantitate de radon). Rezultate mai bune s-au obţinut în determinarea poziţiilor zonelor de contact dintre roci cu conţinut diferit de substanţe radioactive, în determinarea faliilor şi a unor filoane (v. şî Carotajul radioactiv, sub Carotaj), la stabilirea radioactivităţii spontane in rocile cristaline şi argiloase, etc. Prospecţiunea seismometrică e o prospecţiune geofizică în care adîncimea, cum şi direcţia şi înclinarea unui strat acoperit, se deduc din studiul analitic al propagării undelor elastice longitudinale, produse de un cutremur provocat artificial. Prospecţiunea seismometrică se bazează pe componenţa neuniformă a scoarţei terestre, care provoacă, la limitele succesive de separaţie a două medii cu constante elastice diferite, refracţia şi, respectiv, reflexiunea undelor elastice,’ conform cu legile Opticii. Metoda de lucru pe teren consistă în: producerea unui cîmp de tensiuni elastice variabil în timp şi în spaţiu, cu ajutorul exploziei unei anumite cantităţi de dinamită (2**-100 kg), la suprafaţa terenului sau în apropierea acestuia, într-o gaură a cărei adîncime variază în funcţiune de compoziţia litologică a regiunii şi de natura problemei destudiat, şi în recepţionarea, la suprafaţa terenului, a undelor elastice, reflectate şi refractate, cu ajutorul unor detectoare situate la distanţe variabile de locul exploziei (v. fig. XXIV). înregistrarea acestor unde pe o seismogramă (v. fig. XXV), cum şi a timpului de parcurgere din momentul declanşării exploziei pînă la înregistrare, permite calculul adîncimii stratelor de refracţie şi de reflexiune, şi, apoi, interpretarea rezultatelor obţinute. Prospecţiune 405 Prospecţiune Această ultimă operaţie se completează cu informaţii de ordin geologic asupra regiunii studiate şi se suprapune cu o altă metodă geofizică, de obicei cu prospecţiunea gravimetrică, obţinîndu-se harta structurală a regiunii. Operaţiile din teren comportă lucrări de topometrie (plani-metrie şi nivelment), de foraj, de dinamitare-înregistrare, cum s.i calcule şi interpretări. Lucrările de foraj se folosesc numai în cazul undelor elastice reflectate şi al profilelor de refracţie de mare desfăşurare; XXIV. Schema producerii exploziei şi a înregistrării oscilaţiilor terenului, în prospecţiunea seismometrică. 1) locul exploziei; 2) explozor; 3)geofoane; 4) staţiune seismicăautopurtatâ. în prospecţiunile seismice pentru fundaţii, cum şi în cazul determinării grosimii aluviunilor şi a stratelor de alteraţie, se folosesc explozii de suprafaţă. Operaţiile de dinamitare-înregistrare au drept scop înscrierea pe seismogramă a undelor elastice refractate sau reflectate, cu ajutorul a 6***24 de posturi m 0,02 y 74 100 200 300 400 m V- 700 -r—r -i— . V -1500 XXV. Seismogramă de reflexiune obţinută în prospecţiunea seismometrică. de înregistrare, cu cîte un detector (seismograf, geofon), un amplificator şi un galvanometru (oscilograf). Pe seismogramă se marchează timpul, cu ajutorul unui marcator de timp, astfel încît, la fiecare zecime (uneori sutime) de secundă, un fascicul de lumină trasează pe seismogramă o linie subţire, transversală. Determinarea momentului exploziei se face de unul dintre posturile de detectare, al cărui galvanometru e pus în circuitul capsei, în care se găseşte şi explozorul cu ajutorul căruia se declanşează explozia. Operaţiile de calcul şi de interpretare consistă în marcarea şi în calculul seismogramelor, cum şi în transpunerea rezultatelor obţinute în diagrame timp-viteză şi timp-adîncime, pe baza cărora se construiesc apoi profile şi hărţile seismice. Vitezele de propagare a undelor elastice în subsol cresc cu adîncimea, conform relaţiei vh=v0-\-ah, în care vh^(în m/s) e viteza la adîncimea h (în m), v0 (în m/s) e viteza de regim a primului strat nealterat (de obicei, 1700 m/s), iar a e un coeficient determinat experimental pentru fiecare regiune de lucru, variabil între 0,2 şi 0,4 s_1. Viteza creşte cu compacitatea rocilor. Determinarea vitezelor constituie o operaţie specială, cînd se face în sonde adînci, cu ajutorul unui seismograf special, introdus în gaura de sondă, in mod obişnuit, însă, vitezele se determină din diagramele timp-distanţă, obţinute în cazul metodei undelor refractate din undele directe de pe seismogramă (primele sosiri), sau din hodografele de reflexiune, prin metoda intersecţiunii, în cazul metodei undelor reflectate în corelaţie continuă. , După cum folosesc undele longitudinale refractate (primele sosiri pe seismogramă) sau undele longitudinale reflectate, cu perioadă scurtă, în p ros pecţ i u n ea seismometrică se deosebesc: metoda undelor refractate şi metoda undelor reflectate. Metoda undelor refractate urmăreşte determinarea a-dîncimii şi a înclinării stratelor, din timpii de sosire, la dispoziti-vu I deseismografe (plasat de o singură parte a punc-tului deexplozie), ai undelor longitudinale refractate. Drumul undelor refractate, la interfaţa a două XXVI. Curbadromocronică(diagramatimp-distanţă) medii, în cari un- (sus) şj seismograma obţinută (jos) în prospecţiunea dele au viteze de sejsmometrică, în cazul a două strate (vitezele propagare vx şi v2 şi Vx)t (v2>vx), cum şi diagrama timp-distanţă (curba dromocronică) pentru cazul a două strate, sînt reprezentate în fig. XXVI. Fig. XXVII repre^ zintă schema de principiu pentru determinarea ecua- t ţi ei liniei timp-distanţă, în metoda seismometrică prin refracţie. Distanţa parcursă de unda seismică refractată e: 5 = OMx-\-MxKx-\-KxEx. Cum regiunile OMx şi KXEX sînt parcurse cu viteza vx, iar regiunea M1Kl e parcursă cu viteza v2, se poate scrie: , OM.+Kj;, M1K1 XXVII. Schema de principiu a metode i seismometrice prin refracţie pentru stabilirea ecuaţiei timp-distanţă. înlocuind OM1 = *1^1= N1E1 h — x sin cp MxKx — NNx—NMx—KxNx=*x cos cp—A tg i—(h—x sin cp) tg. i, Prospecţiune 406 Prospecţiune rezultă ecuaţia liniei timp-distanţă: 2 h x —cos i4------sin (*+©), vt vx tn care: t e timpul în care unda parcurge distanţa de la punctul de producere Ia punctul de înregistrare; vt (în m) e viteza în mediul stratului de deasupra planului de refracţie, iar v2, sub acest plan; x (în m) e distanţa (variabilă) dintre punctul de producere a undei (punctul de explozie) şi punctul de înregistrare :(detector) al ei; h (în m) e adîncimea pînă la suprafaţa de refracţie; e unghiul de înclinare a suprafeţei de refracţie faţă de orizont; i e unghiul de refracţie total I sin i= — ]. I ^2 J Grosimea stratului de roci în care viteza undei e v1 e: 2 cos 1 2 }j v2Jrv1 Metodele de lucru în teren diferă de la o problemă la alta. De obicei, seismografele se aşază pe o dreaptă între două puncte de explozie, împuşcîndu-se în ambele sensuri (împuşcare pe profil). în cazul domurilor de sare se execută împuşcarea în evantai, comparîndu-se curba timp-distanţă neinfluenţată de prezenţa sării (curba de calibrare) cu curbele cari trec prin regiunea domului de sare. Corecţiile introduse în calculele de adîncimesînt: corecţii destrat de viteză mică (300--800 m/s), numit strat de alteraţie (sub acest strat, viteza începe de ia 1700 m/s), si corecţii de elevaţie. în fig. XXVIII sînt date exemple de curbe dromocronice ş*i profile geologice respective. XXVIII. Exemple de curbe dromocronice cu profilele geologice respective. a) cazul a doua strate diferite, cu suprafeţele de stratificaţie paralele; b) cazul a două strate diferite, cu suprafeţele neregulate (denivelate) Metoda undelor reflectate urmăreşte, pe un profil linear (care trece prin punctul de împuşcare) situat, pe cît posibil, în direcţia înclinării stratelor, unul şi acelaşi orizont reflector, marcat pe seismogramă de unul şi acelaşi ciclu de reflexiune. Diferitele detectoare sînt legate, prin amplificatoare cu filtre, la oscilografe şi la o cameră de înregistrare, obţinîndu-se astfel, pe aceeaşi seismogramă, urmele tuturor detectoarelor. Spre deosebire de metoda undelor refractate, unde distanţa dintre punctul de împuşcare şi detector reprezintă de mai multe ori adîncimea stratului prospectat (de obicei de ordinul kilometrilor) şi se folosesc pentru înregistrare primele sosiri de unde elastice, în metoda undelor reflectate, distanţa e numai o fracţiune din adîncimea stratului prospectat şi se folosesc sosirile mai tîrzii de unde elastice. Timpul dintre emisiunea undei seismice şi recepţia ei (ecuaţia timp-distanţă) e: ^ ______________________ t— —\! x2 — 4 hx sin .• * 224 10 737 5 6 J0~9 30 40*50 4016s14 3 4 4 3 1 14 221$ 4'"" 15 6 11] 10 {9 • •• ••• • • 16'28 14 7 3 2 3 8 2? 2 14*8 * • • • • • 30 28 J0 8 4 3 1 11 14J4 11 758 62332 >12 20 252013 25 ••••••• 3\103T~SU 3 2010 18 8 5 • ZO^Q 2518 2231 9 8 5 7 3*6*5*3*16*9**t* 10 19 4 3 9 7 W 3 5 9 7 10*11*1 3 4 19 1010 3 7 5 3 2 1 1 3 4 1 1 1 •w 97 346521212311 • ••••»«••••• •• 11 545325567 3 445 4» • • • • • • • • ••• • • • 27 13'T2'22 17 *i*5 *27*2U IU 10 1620 2010 6 4 4 3 9 i-, •£>• WMimWJS. 22 8 11 10 îl7,1, iihL 1* ia Ap v ' 5 3J-14ft8^8 ❖ 2463765345 14?24 2Îlflfiâ? 9 7^5 • ••••••••••<•• *\* • • 15^2050,752920] • > 2 4 3 7 8 5 8 28 22 22 219 5 • •• • •/• • 1 3 1 1 1 2 3 • • 2 1 1 • • • 232321 3232 \1 4 • ••••••••• •Xm • > XXXII. Harta probelor colectate pe profi ie. 1) profile geochimice (/—XV); 2) zone de maxime geochimice (A-3) falie; 4) gură de galerie de explorare; 5) puţ de explorare. Cifrele din dreptul punctelor negre de pe profil reprezintă părţi la milion. Metodele directe sînt: metoda cartării gazelor, cea mai bine studiată şi care a dat cele mai bune rezultate în prospectarea zăcămintelor de petrol, şi metoda bituminologică. Metoda cartării gazelor se aplică, fie la suprafaţă (cartarea gazelor din sol), fie în stratele din adîncime (gazometria sondelor), fie pentru determinarea hidrocarburilor din noroiul de foraj (v. Gazocarotaj, sub Carotaj). Metoda consistă în determinarea hidrocarburi lor gazoase.din probe de gaze, sol, roci sau din noroiul de foraj (circa 10~2,**10‘5 cm3 hidrocarburi la 100 g probă). Metoda bituminologică se bazează pe determinarea în roci, în soluri, ape, noroaie de foraj, a bituminelor cari se disolvă în solvenţi organici neutri. în lucrările de explorare, metoda se utilizează sub forma carotajului luminescent după noroi, carote sau detritus (v. şî Gazocarotaj, sub Carotaj). Metodele indirecte, cele mai multe încă în fază experimentală, sînt: metoda sărurilor, care se bazează pe măsurarea unor indici anorganici (de clor, de iod, de carbonat, de radiu, etc.) şi a cărei eficacitate nu e suficient lămurită; metoda hidrochimică, bazată pe analiza calitativă şi cantitativă a sărurilor din apele superficiale, venite acolo fie din Prospecţiune geotehnică 408 Prospecţiune geotehnică zăcămîntul de ţiţei (fenoli, iod, bitumene, etc,), fie indicînd numai existenţa favorabi lâ a unor acu mu iăn de ţiţei (hidrosu ifun , carbonat de calciu, brom, etc.); metoda potenţialului oxido-reducâtor (REDOX) ai mediu iui ambiant, care se bazează pe constatarea că acest potenţial scade pe măsura apropierii de o acumulare de hidrocarburi (metodă incertă, deoarece potenţialul oxidoreducător scade deasupra zăcămintelor de ţiţei şi din alte cauze: umiditatea solului, conţinutul de humus, etc.). Singura metodă indirectă care a depăşit faza experimentală e astăzi metoda microbiologica (bacteriologica), bazată pe observaţia că, în sol, deasupra zăcămintelor de ţiţei se găsesc o serie de microorganisme (peste 100 de genuri) cari utilizează carbonul hidrocarburilor drept sursa de energie, descompu-nîndu-le şl transformîndu-le în acizi sau în esteri organici, în alcool, în cetone, sau în hidrocarburi nesaturate. Fiecare gen de bacterie are preferinţă pentru anumite hidrocarburi. Astfel, Bacillus methanicus oxidează metanul, dar nu oxidează hidrocarburi le mai grele ; bacteri i le cari oxidează propanu I, pentanu I sau hexanul, nu atacă metanul şl etanul, etc. Prin colectarea unor probe de soi, roci, etc. din porţiunile de teren de deasupra unor zăcăminte de hidrocarburi şi determinarea conţinutului acestora în hidrocarburi groase, b; tu -minp, etc. :c obţin pe harţi (v. fig, XXXIII) zonele cu anomalii geochimice. ! O î O metodă de pros-es^une ;eo~ prospecţiunea n ■ o £ e o c r pnetatea unor plante oe a reacţiona insuficienţa anumitor elemente chi ape. Această proprietate se manifest de compozite (conce^-a^ e ^ ^ exterioară a plantelor, in r ex.: abaterea plant^ r » c * proprietăţii de a înr ^ 1 f reducerea totală sa 1 h V ci rea, uscarea şi c ct pătată sau doroza t ^ «o chimice in plante e c^.cr .a menteior respective în î oc.. centrat ie de gr j ' o ^ o: selectiv in corpi i '<>t ? - ^ r-, r i n a îlemen rlp ri p ii tot! aparte e 7, bazată pe pro-la excesul sau la sol un, roo sau ă de schimbârsie ■). în înfăţişarea ol ta re. etc, (de iera! : p!erderea minţe si fructe : u organe; răsu-^ ^ j a a irunzeior ; coi oraţia e Concentrarea elementelor T:e conţinutului ridicat al ele-o'ul sau apa unei regmm (con-etatii unor plante de a acu mu! a : eiemente necesare pentru dez- u voitarea lor nor^i în toate plantele u^c mai mare în ele lem biogeochimic, iar în ( oncer traţie egiuni (provir ie respective at il doilea caz, îr >electivă). In pnmul caz, cu) se găseşte un conţinut cît ce! normal al fondului rec iuni ie în solul cărora se concentrează unele eiemente chimice se dezvoltă, de preferinţă, anumite plante pentru dezvoltarea cărora sînt necesare aceste elemente (plante indicatoare). Astfel: vioreaua (Voia caiammana) e indicatoare pentru soiurile îmbogăţite în z > - , ipcărigea (GypsophMa patrmii) e indicatoare pentru soiunie îmbogăţite în cupru: astragalul (Astragalus pattersonn) e indicator pentru solurile cu seleniu şi uraniu; mestea-^, (Betula verrucosa) e indicator pentru unu cărbuni, etc. Metoda de prospecţiune biogeochimică consistă în colectarea de plante (scoarţă, lemn, ramuri, frunze, etc.) din porţiunile în subsolul cărora se presupune (pe baza unor prospecţiuni anterioare) existenţa unor acumulări de substanţe mineraie utile, după profile paralele situate la anumite distante sau după reţele dreptunghiulare ori pătrate, şi în analiza cenuşi-rezultate din arderea acestora, în ce priveşte elementele chimice componente. Prin amplasarea conţmutunlor in elementele analizate pe o hartă topografică, care să cuprindă detaliile terenului şi punctele de colectare a probelor. ,c obţin o hartă biogeochimică şi profiiele biogeochimice ş-se pot deduce anomaliile biogeochimice cari pot da indicaţii valoroase asupra conţinutului mineralogic al subsolului, Aceste anomalii pot fi: intense, în limitele cărora conţinutul de metale în cenuşa plantelor depăşeşte de zcci ue sute de on conţinutul fondului biogeochimic. şi s I a b e. în limitele cărora conţinutul de metale în cenuşa plantelor e numai de cîteva ori mai mare Hec't rel a! fondului. Anomaliile biogeochimice intense se observă: la corpurile de minereu cari se găsesc la adîncimi sub 2.5 m de la suprafaţa scoarţei, cu cari rădăcinile plantelor pot avea contact direct sau se pot găsi în zona aureolei de dispersiune a săruri lor din zăcămînt; la un conţinut mare de metale în minereun ; în cazul prezenţei în minereu a mineralelor cari. în zona de hipergeneză, trec uşor în minerale secundare, mai mult sau mal puţin solubile în apă. Anomaliile biogeochimice slabe se observa, de obicei: la corpurile de minereu cari se găsesc la adîncimi sub 25 m. cari se caracterizează însă printr-un conţinut mic de metale; la minereuri le cari, deşi bogate în metale, se găsesc la adîncimi mai mari; cînd nu se găsesc în minereuri minerale uşor transformabi le în zona de hipergeneză; cînd condiţiile climatice nu sînt favorabi!e proceselor de alterare chimică şi organică; cînd rocile înconjurătoare zăcămîntului mineral au o pprmpphi | 'tatc mare. udtorita care-a aureolele de dispers iune a săruri lor se întind pe distanţe foarte man, Metoda de prospecţiune biogeochimică a zăcămintelor de minereuri dă rezu Itate pozitive: în zonele cu corpuri de minereu la adîncimi mici si cu minerale slab dispersabi ie, acoperite de puternice depozite aluvionare, eluviale-deluviale, eoliene sau a lac ia re ; în regiunile de pod zoi uri si în regiunile mlăştinoase. i- Prospecţiune geotehnicâ. Geot.; Ansamblul studiilor efectuate pe teren în vederea soluţ'onan i probleme'or legate de proiectarea şi executarea fundaţiilor construcţiilor; stabilirea amplasamentului optim al construcţiei, cînd acesta nu e impus de anumite necesitătî ; alegerea sistemului si a adîn-c i m!! de fundare: alegerea variantei ce'ei mai indicate pentru traseul căilor de comunicaţie; alegerea poziţ'e; optime pentru lucrările de arta, construc-! i le hidrotehnice: etc. Studule de prospectare geotehmcâ cuprind : examinarea materialului documentam recunoaşterea terenului s; lucran'e de cercetare în adîncime a terenului prm sondaje geotehmre tv.'p Documentele cari se examinează se refera la; pianul sau schiţa amplasăm viitoarei constructi■, cu indicarea cei or vecme existente, a canalelor ş? conductelor, etc. ; datele generale asupra construcţiei (schiţa sau anteproie;tuI sumar cu d! mens lunile respective; caracteru I construc 1 iei s i i m portant a sa. cum si presiunea aproximativa transmisă pe teren, anteeva-luatâ sumar; sarcinile statice şi dinamice, efectul eventualelor tasări asupra constructiei şi date asupra procese'or tehnologice cam ar putea influenţa propnetati ie t izico-mecan ice ale terenului de fundaţie). Pross-baldus 409 Protactinîu Recunoaşterea pe teren se referă la: culegerea de informaţii asupra antecedentelor terenului (umpluturi, hrube, exploatări numere, cariere, construcţii vechi, etc) şi examinarea construcţiilor învecinate; topografia amplasamentului şi a terenului înconjurător; descrierea terenu Iu i din punctul de vedere geomorfologic; aspectul geologic al terenului din punctul de vedere al strati ficaţiei şi al stabilităţii sale generale; culegerea de i nformaţi i asupra apelor de supra fată şi subterane, etc , Cercetarea în adîname a terenului de fundaţie, pină la limita zonei care va fi influenţată de viitoarea construcţie, se face prin: prospecţiuni geofizice, sondaje prin penetrare, sondaje deschise (săpături, puţuri, galerii) sau foraje, în general manuale, mai rar mecanice, Alegerea celui mai potrivit sistem de cercetare în adîncime se face ţmînd seamă de: natura, întinderea şi importanţa construcţiei (construcţii de importanţă excepţională, cum sînt: combinatele industriale, construcţiile capitale, construcţiile subterane foarte extinse, podurile foarte mari, etc,; construcţii mari şi mijlocii, cum sînt; uzinele, fabricile, podurile, cartie- rp|p Hp Inrnintp r^nirplo cnnalp pfr ' rnncţrnrtn m i n r ţj m sînt: clădirile civile izolate, clădirile industriale de mică importanţă, podeţele, etc.; construcţii provizorii şi de mică etc,); natura şi particularităţile terenului, cum şi faza dc proiectare pentru care se execută (de ex,( în faza memoriului tehnic-economic se stabilesc condiţiile generale de stabilitate a terenului şi posibilităţile de fundare a construcţiilor cari se proiectează ; în faza proiectului de ansamblu se alege sistemul de fundare, iar în cea a proiectelor de execuţie se precizează datele necesare dimensionării fundaţiilor). Din sonda iele deschise şi din foraje se extrag probe de pămînt şi de apă pentru analize de laborator, iar unele încercări (de ex, încărcările de probă pe plăci sau pe piloţi) se execută direct pe şantier. i- Pross-baldus, Ind. texx. Proces de filare a bumbacului cardat, care se deosebeşte de procesul de filare clasic, prin faptu I că, după car dare, se efectuează două treceri prin laminor, într-un mod anumit, astfel îneît banda obţinută la a doua u ecere de i am mor e mai subţire (circa jumătate din grosimea normală), ceea ce permite o singură trecere printr-un fiyer (dacă intensitatea de cardare nu a fost suficientă). Trecerile prin laminor se fac astfel; primul laminor, de tipul clasic, se alimentează cu cîte opt benzi la fiecare cap laminor (dublajul 8) Şi se efectuează un laminaj puţin mai mic decît opt. Ai doiiea laminor se alimentează tot cu cîte opt benzi la fiecare cap laminor, însăse separă cîte patru benzi (dublajul 4), rezul-tînd cîte două benzi debitate, depuse separat la fiecare cap laminor. Prin acest procedeu se filează obişnuit fire groase o înă la Nm 60. fizostigmină (aicaloid natural lotmă, în cazul supradozări- Prostetică, grupare Prostigminâ. Chmx, Cm _ For h;droxi-fen i l-trimeti I-amon i u , me formă de cristale aibe, cu p , t, î 43•• • 1 44‘ , uşor solubile în apă, solubile în alcool. Se obţine prm smteza, trat ind m-d imet ; I - am mo-fenol ui cu N, N-d i met i!-c lo-rocarbamat, în prezenta car-bonatului de potasiu, şi apoi transformînd esterul carba-mic obţinut în sarea cuaternar Gr N-d i-sui jpare prostetica. I-carbonat de 3-Se orezmta sub O CON (C H.j) H C I HC.v * X— NiC VC hi cie amon i u , tratare m ace- tonă cu dimeti I-su I fat.. întrebuinţarea chimica a prostigminei se bazează pe acţiunea sa asupra musculaturii. în aton ia intestinală sau vezicală (postoperatorie); face parte din clasa inhibitorilor sistemului enzimatic al col inesteraze;, alături de lor se manifestă prin greaţă, vomismente, dureri abdominale, bradicardie, spasm bronhie, mioză, E contraindicat la bolnavii de astm. Sin. Neostigmmă, S/nstigmmă, Eustigmm bromură, 4. Prostii, pl. prostiluri. Arh. V, sub Templu, 5. Prostovol, pl. prostovoale. Pisc,: Unealtă de pescuit confecţionată dintr-o plasă rotundă cu diametrul de 4-**4.5 m, insforată la margine pe o frînghie cu lungimea de circa 12 m, pe care sînt înşirate greutăţi de plumb, Plasa are un orificiu centrai (gura prostovolului), ochiurile de pe marginea gurii fund însforate pe un inel metalic., prm care trec şi 8***1 2 sfori (streje), cu lungimea de cîte 2 m, prinse de frînghia marginală, Capetele de sus ale strejelor trase prin inelul gurii sînt legate — printr-un grup dedouă belciuge articulate mobile, cari permit mişcarea în orice direcţie, independent unul de celălalt, —• de o frînghie la a cărei acţionare se îndoaie partea marginală a plasei, Această frînghie are la capăt o cheotoare. care se trece ca o brăţară pe mîna stîngă a pescarului, cînd acesta aruncă unealta. Scoaterea prostovolului din apă se face tră-gînd de această frînghie. Prostovolul e aruncat în apa astfel, îneît plasa să cadă întinsă (ca o umbrelă) asupra peştelui, acoperindu-l. Prin acţio- n a cpa fr î no h i p i Hp | a hf»l r i ţjo c t r p i p | p i nt?*3 în f! J nr! ! U r* 0 fărVnri ca marginea cu plumburile să se îndoaie, formînd un sac circular, în care peştele rămîne prins. E folosit atît la pescuitul mic de mal, cît şi la pescuitul aglomeraţiilor de peşte (crap). în special toamna, în oboare, sau iarna, lazătoane. Sin. Năpastă, Sacima, Şaşma, Pleaşcă, Plaşcă. fi. Protactiniu. Chim,: Pa, Element radioactiv din familia actmiului, cu nr. at, 91 şi gr. at, 231. E un omolog superior al tantalului şi se găseşte în reziduurile de pehblendă uranică, împreună cu rad iul. în proporţie foarte mică (1 300 faţă de radiu). Materia primă pentru obţinerea protactimulu i e pent-oxidui produs prin prelucrarea reziduurilor de pehblendă (după extragerea uraniului şi a radiului). Protactimul metalic se separă prin reducerea pentoxidului sau prin descompunerea în vid înaintat a ioduri) de protactiniu obţinute din pentoxid. In primul caz, metalul se obţine sub forma unei mase străIu- ntnarP în narţp ao lomprată car/? nu se mod'^'C? H i;,r în al doilea caz, sub forma unui strat strălucitor aib-cenuşiu, Protactimul are următorii isotopi: dc H~; QS Ci A- bun- den- ţa i TXrXii'n’ i Reacţia ruclearâ ds obţ i ne ('•' :26 xS (:'"'3,Ln XX' \ captura 1 ,'X, Tb.-:î- io, 7 ni Pa--7 ^.3 n / 1 1 „ -1 X °o ' 1ca. or - 9?n a s 329 X3 z i { 0 * i. ' i n ! :: - n 1 ra--* -n ! Z i r ,-h 4 - 1 -î .... s a, a .... l;-"" * a. y. n ! ra- s.A-'Q* cm: j i -1- ■ cj . z n) Pc"’1-P i X33 z | i X * / P » Pa X , 1 .,. j z^iîizn; $ :■;) j i (■:). n > Pa~r\ •? a t j Pa-3:5 3 3-‘(UZ": 6.7 h ; -•nl.iuncfXăv)^ z 3 -1' U X -) 1 , I 4 nun ; ! Protarfrittâză 410 Protector de filet i. Protaminazcr, Chim. biol.: Enzimă din clasa hidrola-zelor, grupul proteazelor (enzime proteolitice), subgrupul exopeptidazelor, care hidrolizează peptidele desprinzînd resturi de arginină de la marginea carboxilică â catenei peptidice. Moleculele proteinelor sînt constituite din catene polipepti-dice lungi, în cari resturile de a-aminoacizi sînt unite între ele prin legături peptidice, CO—NH: rest de arginină Proteazele hidrol izează numai legături le peptidice, CO—NH, dintre resturile de a-aminoacizi cari formează proteinele. Exopeptidazele (după nomenclatura veche, peptidaze) rup numai legăturile peptidice de la marginea carboxilică a catenei peptidice, iar endopeptidazele (după nomenclatura veche, proteinaze) atacă legăturile depărtate de marginea catenei peptidice. Fiecare enzimă proteolitică e specifică pentru hidroliza legăturii peptidice a unui anumit aminoacid. Astfel, pro- taminaza nu hidrolizează decît resturi de arginină de la marginea catenei peptidice. h2N—CH—COOH Importanţa protaminazei re- | zultă din faptul că, datorită ei, CH2 în organismul mamiferelor argi- | ninae pusă în libertate şi poate NH CH2 lua parte ia anumite procese || | biochimice, de exemplu în pro- H2N—C—HN—CH2 cesul ciclic al sintezei ureei. arginină 2. Protamine. Chim. biol.: Grup de proteine simple, cu caracter puternic bazic, datorită conţinutului lor mare în diaminoacizi (arginină, lizină, histidină). Protaminele se găsesc legate de acizii nucleici, ca săruri, constituind componentul proteic al nucleoproteidelor, a căror grupare prostetică o constituie acizii nucleici. Legătura aceasta se desface prin tratare cu baze sau cu acizi. Protaminele nu sînt coagulabile prin încălzire, sînt solubile în apă şi în acizi diluaţi. Succesiunea diaminoacizi lor în molecula proteinei urmează o anumită regularitate. După natura aminoacizilor bazici se pot deosebi monoprotamine, cari conţin numai arginină; diprotamine, cari conţin arginină şi lizină şi triprotamine, cari conţin arginină, I izină şi histamină, Protaminele se găsesc, în principal, în nucleo-proteidele din celulele spermatice ale peştilor: salamina din somn ; clupeina din hareng; scombrina din scrumbie; ciprina din crap; sturina din nisetru. 3. Protargol. Chim., Farm.: Preparat de proteinat de argint coloidal. Pentru obţinerea lui se utilizează peptide, cari au proprietatea de a nu se denatura. E o pulbere fină, galbenă sau galbenă-brună, solubilă în apă, insolubilă în alcool şi în eter. Conţine 8% argint. E un preparat care se utilizează ca antiseptic, extern sau, uneori, pe cale bucală. Sin. Proteinat de argint, Albuminat de argint. 4. Protâc, pl. protăci. Ind. ţâr.: Ciur făcut din piele, cu găuri mari, şi care serveşte la cernutul grîului. (Termen regional.) 5. Proteazâ, pl. proteaze. Chim. biol.: Fiecare enzimă care catalizează scindarea legăturilor peptidice, —CO—NH—, din molecula proteinelor, pînă la produsele lor de degradare (poIi-peptide, dipeptide, peptide), sau de la acestea pînă la ămino-acizi. Proteazele scindează hidrolitic legăturile peptidice, cu fixarea componenţilor apei la moleculele cari se scindează, întregindu-se astfel grupările respective: —COOH şi —NH2. Ele fac parte din clasa hidrolazelor. Proteazele hidrolizează numai legături peptidice între a-aminoacizii din seria L. Legătura polipeptidică dintre stereoisomeri nenaturali nu e hidrolizată. Acilarea sau alchilarea grupărilor NH din catena polipeptidică opreşte acţiunea enzimelor. Fiecare dintre enzi-mele proteolitice especifică pentru hidroliza legăturii peptidice a unui anumit aminoacid. Proteazele se grupează în exopepti-daze (după nomenclatura veche, peptidaze), cari rup numai legăturile peptidice de la marginile catenei peptidice, şi în endopeptidaze (după nomenclatura veche, proteinaze), cari atacă legături le depărtate de la margini le catenei peptidice. Din punctul de vedere al compoziţiei chimice, proteazele sînt proteine simple. Ele au un rol fiziologic important deoarece, în cursul digestiei, produc o hidroliză totală a proteinelor, pînă la aminoacizii liberi, formă sub care sînt asimilate de organismul animal. Din grupul endopeptidazelor fac parte: pepsina, tripsina, chemotripsina, iar din grupul exopeptidazelor fac parte: carboxipeptidazele, aminopeptidazele şi dipep-tidazele. Sin. Enzimă proteolitică. 6. Protectoare, ţesuturi Bot,: Ţesuturi vegetale (v.) cari acoperă exteriorul organelor sau al plantelor întregi, avînd rolul de a le apăra. Din această clasă fac parte: ţesuturi le epidermice, ţesuturi le suberoase şi ritidomul. Ţesuturile epidermice sînt de origine primară şi se găsesc atît la plantele ierboase, cît şi la cele lemnoase (lăstarii tineri). Aceste ţesuturi au şi rolul de a mijloci schimbul de substanţe cu mediul exterior. V. Epidermă 2, Ţesuturile suberoase se formează la suprafaţa organelor, la cari epiderma e înlocuită cu celule a căror membrană e impregnată cu suberină, şi cari, la maturitate, mor. Tuberculul de cartof prezintă un strat continuu constituit din mai multe rînduri de celule suberificate. După originea lor, ţesuturile suberoase pot fi primare sau secundare, cu celulele dispuse în serii radiale, regulate. La maturitate, celulele de suber conţin aer (de ex. la stejarul de plută), taninuri şi răşini (de ex. la mesteacăn). Formează un ţesut flexibil, elastic, foarte puţin permeabil şi rău conducător de căldură. Suberui se poate forma în epidermă (de ex.: ia măr, la salcie, călin, leandru, etc.), în periciclu (de ex.: la carpen şi la strugurei) sau chiar în liberul secundar (de ex. la viţa de vie). Ritidomul e format din ansamblul straturilor vechi de periderm (v.), rezultate din activitatea felogenului sau a cam-biului (v.) de suber, care generează celule cu membranele impregnate cu suberină. Se poate exfolia sub formă de solzi (ritidom solzos) (de ex.: la molid, păr, măr, etc.), sub formă de fîşii (ritidom fibros) (de ex,: la viţa de vie, la curpen, etc.), sau sub formă de inele concentrice (ritidom concentric) (de ex,: la cireş, vişin, mesteacăn, eucalipt, etc.). La rănirea şi distrugerea epidermei, datorită insectelor, agenţilor patogeni sau factorilor mecanici, se formează suberui de cicatrizare, care protejează planta contra atacurilor unor ciuperci sau bacterii. După căderea frunzelor se formează un strat de suber, care acoperă complet rana respectivă. Sin. Ţesuturi de apărare, Ţesuturi acoperitoare. 7. Protector, pl. protectoare. Telc.: Dispozitiv de protecţie a instalaţiilor de telecomunicaţii contra supratensiunilor, a supraintensităţilor, sau contra ambelor efecte. Protectorul e format dintr-un suport echipat cu fuzibile (v.) sau cu bobine termice (v,), ca mijloace contra supraintensităţilor, şi cu blocuri protectoare de cărbune, cari formează descărcătorul de protecţie contra supratensiunilor. în instalaţii se.întîinesc protectoare cu bobine termice, cari se montează la capătul. Iiniei de telecomunicaţii, înainte de intrarea în centrala de telecomunicaţii; protectoare de post tip H, montate la liniile aeriene lungi, pentru protecţie contra supratensiunilor şi supraintensităţilor, şi protectoare cu fuzibile, cari se instalează în repartitoare (v.), pentru protecţia contra supraintensităţilor. 8. Protector de filet. Tehn.: Mufă scurtă, filetată, sau cep filetat, de construcţie uşoară, cari se înşurubează pe piese Protector de burlane 411 Protecţie antiatomîcă şi al mufei speciale de la de prăjini pentru a2) şi pentru mufă (blt b2)‘ filetate ia exterior, respectiv la interior şi servesc numai la protecţia contra deteriorării filetului (de ex’. la mufele şi fa cepurile materialului tubular), în timpul transportului şi ai manipulării. 1. ~ de burlane. Expl. petr. V. sub Protector de prăjini. 2. de prăjini. Expl. petr.: Piesă care acoperă, prin înşurubare, filetele cepului special capetele prăjinilor de foraj, în scopul protejării acestora în timpul transportului şi al manipulării şi pentru a împiedica pătrunderea, în interiorul prăjinilor, a corpurilor străine cari ar putea să le înfunde (v. fig. 1 Ol şi *>i). Filetul protectorului e acelaşi ca şi filetul racordurilor speciale, însă cu toleranţe mai largi, pentru a putea fi înşurubat şi deşurubat uşor. Protectoarele sînt echipate cu toarte cari permit manevra lor uşoară la cep (ot sondă. Pentru protejarea filetelor cep şi mufă de la capetele burlanelor de tubaj se folosesc p r o t e c t o a r e de burlane (v. fig. / a2 şi b2). Protectorul pentru mufa are două găuri, dispuse la 180°, prin cari trece un cablu, formînd o toartă, de care se agaţă cîrligul de la sfoara mosorului, pentru tragerea burlanului în turlă, la executarea operaţiei de tubaj. Desfacerea protectorului pentru mufă se face numai după ce burlanul a fost tras cu capătul superior în turlă, iar a protectoruIui cep, numai după ce burlanul agăţat în elevator a fost tras în întregime în turlă. Un protector special pentru filet (v. fig.//) e protectorul mufei speciale (v.), absolut necesar, deoarece, în timpul exploatării, lichidul din sondă, sub presiune sau, adeseori, cu nisip în suspensie, erodează filetul mufei, ceea ce provoacă mari neajunsur' la manevrarea coloanei de ţevi (în acest filet se înşurubează bucata de ţeavă de manevră cu ajutorul căreia se ridică din locaş co!oana de ţeavă), 3. Protecţie, pl. protecţii. 1. Tehn.: Sin. Protejare (v.). 4. Protecţie. 2. Tehn.: Totalitatea dispozitivelor şi a mijloace'or materiale prin cari se obţin suprimarea, I imitarea sau şi numai semnalizarea efectelor dăunătoare sau nedorite ale anumitor acţiuni de origine externă asupra personalului, asupra materialelor, asupra sistemelor tehnice, a produselor sau a anumitor activităţi tehnice (cum sînt transporturile, etc.). După ceea ce se protejează, se deosebesc următoarele grupuri: protecţia personalului (v. sub Protecţia muncii, Protecţie antivibratorie, Protecţie minieră; v. şî Protecţie contra electrocutărilor, Protecţie antichimică, Protecţie antinucleară); protecţia materialelor folosite (de ex.: protecţia metalelor, v.; protecţia contra impu-rificării sau infectării apei, v. sub Protecţie sanitară); p r 0-t e c ţ i a sistemelor tehnice, adică protecţia produselor tehnice (de ex. protecţia exterioară a utilajului şi a echipamentului electric; v. şi sub Protecţie antivibratorie), protecţia instalaţiilor tehnice (de ex. protecţia instalaţiilor Electrice, v.) şi protecţia lucrărilor tehnice (de ex. protecţia lucrărilor miniere, v. sub Protecţie minieră); protecţia speciilor de activitate tehnică (de ex. pro- II. Protector de filet pentru mufe speciale. tecţia transporturi lor, v.); protecţia naturii şi a obiectelor naturale (v. Protecţia naturi i, Protecţia pădurilor; v. şi sub Protecţie minieră). O protecţie-trebuie să prezinte siguranţă în serviciu, să fie simplă, uşor de manipulat şi de întreţinut şi destul de economică. O protecţie complexă cuprinde următoarele elemente: instalaţia de supraveghere a acţiunii dăunătoare, în special cînd aceasta se dezvoltă progresiv (de ex.: supravegherea ridicării temperaturi i într-un transformator electric, supravegherea dezvoltării de gaze din uleiul dintr-un transformator, supravegherea concentraţiei unui gaz dăunător, etc.); instalaţia de protecţie propriu-zisă (de ex,: instalaţia de stingere a incendiilor, instalaţia de dezexcitare a unui generator electric în anumite cazuri, instalaţia de deconectare de la reţeaua de alimentare a unui motor electric, etc.) şi, uneori, instalaţia de control al protecţiei (prin care se verifică dacă sistemul de protecţie e în bună stare). Protecţia se poate realiza evitînd apariţia solicitărilor a căror creştere peste o anumită valoare poate perieiita obiectul solicitat sau poate împiedica funcţionarea lui normală (protecţie preventivă), iimitînd sau îniăturînd efectele solicitării prin acţiuni asupra sistemului solicitat (de ex. protecţia suprafeţelor metalice prin tratamente superficiale, contra coroziunii), Iimitînd efectele solicitării prin sustragerea sistemului protejat de sub acţiunea ei (de ex. decuplarea de la reţea a unui motor electric supraîncărcat), Iimitînd sau suprimînd însăşi solicitarea (de ex. adăugînd substanţe cari ,,pasivează“ un mediu agresiv din punctul de vedere chimic). Se protejează adeseori şi contra efectelor perturbatoare (de ex.: contra zgomotului, contra diafoniei, etc.).—• După mijloacele prin cari se realizează, protecţia poate fi tehnică (realizabi lă prin tratamente fizice sau chimice, prin relee, etc.), tehnică-organizatorică, tehnică-sanitară, etc. V. şi Relee, protecţie prin După solicitarea contra căreia se protejează, se deosebesc protecţii contra solicitărilor fizice, contra acţiunilor chimice, contra agenţilor biologici şi contra solicitărilor mixte. Protecţia contra solicitărilor fizice poate proteja contra solicitărilor mecanice, contra celor termice, electrice, etc. Protecţia contra solicitărilor mecanice se poate referi la solicitarea la rupere, prin forţe prea mari (de ex.: protecţia contra forţelor de rupere pe cari le dau curenţii de scurt-circuit în anumite instalaţii electrice, sau protecţia contra forţelor provocate de deflagraţia unui fluid într-un spaţiu închis); ea se poate referi şi la oboseală, ia uzură mecanică sau cavitaţie, la perturbaţii acustice, etc. — Protecţia contra solicitărilor termice se poate referi la solicitarea prin temperatură prea înaltă (de ex. protecţia unui motor electric contra încălzirii prin suprasarcină) sau solicitarea prin variaţii de temperatură, cari produc fisurare, etc. — Protecţia contra sol icitări lor electrice se referă, în general, la solicitările la străpungere a dielectricilor prin supratensiuni, respectiv prin unde e’ectrice mobile. Personalul şi anumite materiaje se protejează contra efectelor radiaţiilor electromagnetice (de ex. protecţia prin ecrane a ochilor sudorilor contra radiaţiilor ultraviolete ale arcelor electrice de sudură). Protecţia contra" acţiunilor chimice poate proteja contra solicitări lor la atac chimic, pentru a mări durabilitatea sistemului tehnic sau a materialului, solicitat, contra reacţiilor chimice dăunătoare (de ex. prevenirea deflagraţii lor sau a explozi i lor), ca şi contra intoxicaţiilor.(de ex. contra gazelor, etc.). Protecţia contra agenţilor biologici poate proteja contra alteraţiei prin microorganisme, contra infecţiilor, etc. 5. ~ qntiatomică. Tehn. mii.: Protecţie antinucleară (v.). Protecţie antichimieă. 412 Protecţie antivibratorie 1. ~ antichimicâ. Tehn, mii.: Totalitatea mijloacelor şi a măsurilor pentru prevenirea, respingerea, reducerea efectelor şi combaterea sau suprimarea urmărilor atacului cu arma chimică. Măsurile pentru reducerea acţiunii distrugătoare a substanţelor chimice se referă la: instruirea populaţiei asupra mijloacelor de evitare a acţiunii gazelor, de tratare a leziunilor produse, şi de înlăturare a pericolului de continuare a contaminării în zona în care s-a produs atacul cu arma chimică, etc.; adâpostirea faţă de acţiunea gazelor, prin construcţia şi amenajarea de adăposturi cari trebuie să reziste la pătrunderea proiectilelor toxice şi să asigure etanşeitatea faţă de aerul viciat din exterior, deosebindu-se adăposturi complet amenajate pentru protecţia contra substanţelor chimice, în cari nu sînt necesare masca sau alte mijloace de protecţie individuală, şi adăposturi simple, cari necesită punerea măştii, neavînd mijloace de purificare a aerului; protecţia individuala, pentru protecţia căilor respiratorii şi a corpului; protecţia alimentelor (ambalaje, adăpos-tire în locuri ferite de contaminare, etc.) şi a apei, instituin-du-se un sistem de control şi supraveghere care să împiedice contaminarea, sau să decontamineze apa potabilă. Măsurile de lichidare a urmărilor atacului cu arma chimică consistă în prelucrarea sanitara, adică în înlăturarea substanţelor radioactive de pe corp sau a substanţelor toxice cari au pătruns în corp, şi în degazare, adică în. înlăturarea sau neutralizarea substanţelor toxice de pe teren —obiecte, clădiri— , degradarea alimentelor şi a apei cari conţin substanţe toxice, etc. Măsurile de protecţie antichimică sînt în multe privinţe asemănătoare cu cele de protecţie antinucleară, iar unele dintre mijloacele de protecţie respective pot fi folosite faţă de ambele arme, nucleară şi chimică. Sin. Apărare antichimică. 2. ~ antinucleara. Tehn. mii.: Totalitatea măsurilor şi a mijloacelor pentru a preveni sau a respinge atacul nuclear, -pentru a pune la adăpost obiectivele proprii de efectele acestuia, pentru a-i reduce acţiunea distructivă şi pentru a combate sau suprima cît mai repede urmări le sale. Prevenirea sau respingerea atacului nuclear consistă, în primul rînd, în distrugerea mijloacelor de atac nucleare de pe poziţiile de plecare sau de lansare pentru atac: aerodroame, platforme de lansare, baterii, etc., şi în distrugerea proiectilelor ghidate şi a rachetelor pe traiectorie, a avioanelor în zbor sau a navelor de război, purtătoare de mijloace nucleare, etc. Pentru a reduce acţiunea de distrugere a atacului nuclear, încă din timp de pace se iau măsuri cari consistă în instruirea populaţiei asupra posibilităţilor de a reduce această acţiune distructivă, în crearea de mijloace de adăpostire, în măsuri pentru mărirea rezistenţei clădirilor, măsuri pentru evitarea incendiilor, măsuri sanitare, etc. Printre cele mai importante măsuri sînt cele referitoare la adăpostire» Adăposturile trebuie să asigure pe cei adăpostiţi contra tuturor factorilor dăunători şi a exploziilor nucleare, să permită şederea îndelungată a populaţiei în adăposturi şi să asigure evacuarea celor adăpostiţi, cînd e cazul. în adăposturile speciale, echipate cu instalaţii caracteristice, nu sînt necesare masca şi costume speciale de protecţie, ele asigurînd protecţia corespunzătoare. Acest fel de adăposturi pot fi construite separat sau pot fi amenajate în clădirile existente, iar în clădirile noi se pot prevedea adăposturi dotate cu toate instalaţiile necesare. Cele mai răs-pîndite sînt adăposturile simple (tranşee căptuşite şi acoperite, bordeie, galerii, etc.), cari se construiesc cu manoperă şi cu materiale din zona respectivă. Ele asigură o bună protecţie contra factorilor dăunători, dşşi nu sînt utilate ca cele speciale, necesită folosirea materialului individual de protecţie şi permit adăpostirea pentru un timp mai scurt. O importanţă deosebită în apărarea antinucleară o constituie mijloacele de apărare individuală contra substanţelor radioactive: măşti contra gazelor, mijloace improvizate pentru protecţia căilor respiratorii (măşti de tifon şi vată), pelerine, costume speciale de protecţie. Acestea au rolul de a împiedica pătrunderea substanţelor radioactive în organism sau ajungerea lor pe epidermă. Mare importanţă prezintă şi informarea populaţiei şi cunoaşterea regulilor de comportare a acesteia, cînd există ameninţarea unui atac nuclear, cum şi luarea de măsuri preventive contra incendiilor, etc. Pentru lichidarea urmărilor atacului nuclear sînt necesare o serie de măsuri, ca salvarea celor vătămaţi, localizarea şi stingerea incendiilor, lichidarea avariilor diferitelor instalaţii urbane sau interurbane, cazarea populaţiei sinistrate, decontaminarea radioactivă a terenului, a obiectivelor şi a regiunilor mai importante, în scopul normalizării activităţii în localitate şi în regiune, etc. Sin, Apărare antinucleară. 3. ~ antivibratorie. Tehn.: Operaţie de protejare contra vibraţiilor, a clădirilor, instalaţiilor sau a oamenilor, prin izolarea adecvată a acestora. Pentru realizarea protecţiei antivibratorii se ia în consideraţie emiţătorul de vibraţii, la care se deosebesc sursa de vibraţii şi conductorul de vibraţii. Sursa de vibraţii se manifestă prin forţele perturbatoare, cari pot produce vibraţii forţate, vibraţii prin şoc şi vibraţii autoprovocate. — Vibraţiile forţate pot fi provocate de inexactităţi de construcţie ale maşinilor (de ex. dezechilibrarea generală a rotoarelor, anaxialitatea arborilor), natura cinematică a transmisiunilor (forţă de inerţie neechilibrată a mişcărilor alternative), disimetrie (de ex.: la mecanismele cu came, la lagărele cu bile sau cu role, la dinţarea angrenajelor, la curelele cu cleme) şi discontinuitate (de ex.: iregularităţile ciclice, dezechilibrările arborilor cotiţi). Uneori, vibraţiile forţate pot să apară după un timp de funcţionare a unor maşini bine concepute, în care caz sînt datorite uzurilor şi defectelor de funcţionare, ca, de exemplu: dezechilibrări din uzuri neuniforme, dezechilibrări din jocuri prea mari, etc. — Vibraţiile prin şoc, în general de joasă frecvenţă şi nesinusoidale, pot fi interne şi externe. Vibraţiile interne se datoresc forţelor de acceleraţie de fine de cursă (de ex. la masa maşinii de mortezat sau la maşini cu mecanisme bielă-manivelă) şi sînt inerente modului de funcţionare a maşinii, iar cele externe depind de procesul tehnologic (de ex.: la ciocanele de forjă, trecerea unui tren pe calea lui de rulare, loviturile de berbec în conducte). — Vibraţiile autoprovocate sînt datorite naturii operaţiei executate (de ex. modul de prelucrare a strunguri lor) sau fundaţiilor greşit concepute, cari amplifică vibraţiile proprii ale sistemului. Pentru aputea realizao izolare eficace trebuiesăse cunoască în prealabil nu numai cauzele cari generează vibraţiile, dar şi importanţa lor relativă, adică dacă ele sînt provocate de forţe perturbatoare primare sau secundare, cum şi amplitudinea şi frecvenţa lor (v. şl sub Perturbaţii inerţiale), ştiind că frecvenţele înalte sînt audibile şi cele joase sînt greu de izolat. Conductorul de vibraţii poate fi: solul, planşeul, conductele de apă sau de gaze, construcţiile metalice, etc. Vibraţiile se transmit în general prin sol, ale cărui caracteristici sînt mult variabile dintr-un punct într-altul, solul fiind un mediu ani-sotrop. Solurile de material mai rezistent permit transmiterea vibraţiilor mai departe şi mai intens decît terenurile nisipoase, iar straturilede ap-ăsînt medii cari transmit vibraţi i le cu aceeaşi intensitate ca ia origine. Undele'emise se propagă la suprafaţă şi în adîncime, ele fiind transversale şi longitudinale, iar vitezele de propagare variază cu coeficientul lui Poisson, cu modulul de elasticitate transversal, cu greutatea specifică, etc. Vibraţiile se propagă la adîncimi diferite, după natura solului şi felul vibraţiilor. De exemplu, vibraţiile produse de vehicule feroviare se propagă între 20 şi 70 m adîncime, cele produse de vehicule rutiere se propagă între 10 şi 20 m protecţie antivibratorie 413 Protecţie antivibratorie iar cele produse de maşini de lucru curente se propagă superficial sau pînă la adîncimea de maximum 10 m. Efectele vibraţiilor sînt variate şi depind de locul unde sînt recepţionate. —* Efectele asupra clădirilor sînt: fisuri ale zidurilor datorite eforturilor variabile, fisuri ale tencuielilor, tasări de fundaţii, zgomote amplificate de ferestre, uşi şi învelişuri. După intensitatea lor, măsurată în v i b r ar i,' se deosebesc: vibraţii uşoare (10---20 vibrări) si vibraţii mijlocii (20---30 vibrări), cari nu prezintă pericol; vibraţii ' puternice (30---40 vibrări), cari provoacă fisuri în ziduri; vibraţii grele (40--*50 vibrări), cari produc fisuri în zidurile principale; vibraţii foarte grele (50---60 vibrări), cari distrug clădirile. — Efectele asupra instalaţiilor şi maşinilor pot fi dăunătoare, atît prin fenomenul de rezonanţă sau prin uzura suprafeţelor în contact supuse la vibraţii, cît şi prin defectuozitatea lucrului executat (v. sub Fundaţie de maşină), la maşinile de lucru, ori prin variaţiile de debit, la maşinile de forţă. Aparatele de măsură nu pot avea precizie în măsurările lor. ■— Efectele a s u- 0,2^0,4 0.6 1 2 4 6 10 20 40 60 f (Hz) K Curbele de egală percepţie a vibraţi i lor, în funcţiune de frecvenţa şi de intensitatea vibraţiei. C^) curbă de egală percepţie, pentru a = 0, 10, 20 f) frecvenţa, în Hz; /) intensitatea vibraţiei, în cm2/s3; S) intensitatea vibraţiei, în vibrări. pra oamenilor sînt dăunătoare sănătăţii, influenţînd totodată defavorabil randamentul şi calitatea lucrului pe care aceştia îl efectuează. II, Curbele de egală percepţie a vibraţiilor. în funcţiune de amplitudine şi de frecvenţă. Cx) curba vibraţiilor abia perceptibile; C2) curba vibraţiilor bine perceptibile; C3) curba vibraţiilor supărătoare, adică puternic perceptibile; C4) curba vibraţiilor periculoase, dacă sînt de lungă durată; C6) curba vibraţiilor periculoase, în orice condiţi i; A) amplitudinea, în mm; f) frecvenţa, în Hz. Dacă vibraţiile depăşesc o anumită frecvenţă (/>300 Hz), ele devin supărătoare şi chiar dureroase pentru auz, implicit pentru sistemul nervos al omului. Intensitatea vibraţiilor (v. sub Intensitatea vibraţiei) şi frecvenţa lor au, deasemenea, influenţă asupra auzului, din care cauză se apreciază gradul de percepţie al vibraţiilor şi nu intensitatea lor, iar gradul de percepţie al vibraţiilor se măsoară după nivelul vi- 1QQ/(cm/s^ braţiilor (în pali) şi se exprimă prin: 20 N= 10 lg~ * 5 ■'» 1 unde Ie intensitatea eficientă a vibraţiilor şi/0e intensitatea^ la pragul de perce- °'1 pere. în acest scop se folosesc diagrame, cari sînt otQ1 curbe de egală perce p e r e, după frecvenţa şi Qt1 i S 20 100 500 1001, intensitatea vibraţiilor (v. fig. /), eventual după ampli- ///.Curbele de egală percepţie a vibraţii-tudine şi frecvenţă (v. fig. //) lor, în funcţiune de frecvenţă şi d@ viteză; sau după viteză şi frecvenţă C|) curba limitei minime de percepţie (v.fig. III); din aceste dia- de către om; Cn) curba percepţiei nete; grame se poate trage con- Cp) curba percepţiei vibraţii lor puterni-cluzia că pragul sensaţiei ce; cs) curba percepţiei vibraţiilor supă-rămîne practic constant rotoare; Cj) curba percepţiei vibraţii-(v. fig. I) între 2 şi 200 Hz lor dureroase; f) frecvenţa, în Hz; v) vi-(frecvenţele vibraţiilor cu- teza, în cm/s. rente) şi creşte brusc peste 300 Hz, iar trecerea de la o percepţie penibilă (curba Cd) la o percepţie suportabi lă (curba Cf), la aceeaşi frecvenţă (de ex. 50 Hz), e posibilă prin reducerea vitezei la circa 10%.— Izolaţia antivibratorie poate fi izolaţie activă, la sursa de vibraţii sau în drumul undelor, cum şi i z o I a ţ i e pasivă, la locul de primire. Pentru realizarea unei izolaţii trebuie să se cunoască, în prealabil, frecvenţa, amplitudinea şi viteza vibraţiei, atît a armonicei fundamentale, cît şi a armonicelor de ordin superior. Izolaţia antivibratorie activa a sursei de vibraţii se realizează prin atenuarea cauzelor cari provoacă vibraţiile, dar acest procedeu nu are o eficienţă integrală (v. sub Echilibrare 1). Totuşi, izolaţia activă devine o necesitate pentru orice sursă de vibraţii. Izolaţia la sursa de vibraţii poate fi fixa sau mobila, după natui . sursei. Pentru izolarea antivibratorie activa a fundaţiilor, cari sînt surse fixe de vibraţii, trebuie ca fundaţiile să fie calculate ţinînd seamă de următoarele consideraţii: să suporte sarcina statică şi solicitările dinamice; să transmită solicitările dinamice, la mediul exterior, cu un factor de transmisibilitate redus (v. sub Factor de transmisibilitate); să limiteze amplitudinile vibraţiilor la valori tolerabile, în funcţionare; să constituie totodată o izolaţie pasivă pentru perturbaţii le externe; să înăbuşe zgomotele supărătoare pentru auz (fre-cvenţă>100Hz); să fie rigidă, pentru a evita deformaţiile sistemului, cari ar putea compromite precizia în funcţionarea acestuia (v. sub Fundaţie de maşină). Formulele cari stabilesc valoarea factorului de transmisibilitate, deci gradul de izolare (v. sub Fundaţie de maşină), cuprind parametrii caracteristici ai elementelor amortisoare şi elastice. Pentru a satisface convenabil aceste calităţi de izolare trebuie să se cunoască caracteristicile materialelor folosite, adică: modulul de elasticitate (elasticitatea) şi evoluţia defor m aţ i e i statice în cursul aplicări i sarcinilor (adaptarea); p res i u n ea limi-t ă, pentru a nu trece în domeniul plastic; calităţile amortisoare. Cu cît constanta de amortisare e mai mare, cu atît se măreşte factorul de transmisibilitate (v.) în afara zonei de rezonanţă (şi scade în zona de rezonanţă), r— P V V V \T Ln \ \ S.s w Xi V, H Mp- _ -4 cl Protecţie antivibratorie 414 Protecţie antivibratorie astfel încît se impune ca. amortisarea să fie redusa în zona de funcţionare a maşinilor. Calitatea amortisoare fiind condiţionată de frecarea internă a materialului (isterezis), e necesară cunoaşterea curbei de deformaţie, în funcţiune de sarcina progresivă crescătoare şi descrescătoare. Amortisoarele pot fi cu frecare (suprafeţe nelubrifiate), cu lichid (ulei, apă, glicerina), cu aer, curenţi Foucault, frecare internă, acuplaje (v. şî sub Amortisor, Acuplaj). Soluţiile constructive „fundaţie suplă" şi „fundaţie rigidă" pot asigura, după caz, izolarea antivibratorie activă. Prima soluţie se adoptă pentru o frecvenţă relativă A>3, dacă frecvenţa forţei perturbatoare e /> 8 Hz. A doua soluţie, recoman-dabilă la instalarea unor maşini sau a unor utilaje grele, se adoptă pentru o frecvenţă a forţei perturbatoare redusă şi se stabileşte o frecvenţă relativă foarte mică; în general, se admite 0 amortisare relativă e=0,04***0,16, iar V^-1. La fundaţii suple, izolaţia activă se realizează interpunînd elemente elastice şi amortisoare între fundaţie şi maşină, ca de exemplu: resorturi elicoidale, blocuri de cauciuc, pături de pîslă, rondele BeilewiIle, plăci de cauciuc vulcanizat legate între ele şi cu două foi extreme de tablă de oţel, plăci de plută, plăcidinşipcidelemn. — Resorturi le el icoidale se folosesc la izoUţia activă, cînd se urmăreşte realizarea unei pulsaţii proprii cît mai joase. Aceste resorturi au proprietăţi de amortisare foarte reduse, iar la frecvenţe înalte produc zgomote (transmit frecvenţele audibile/>200 Hz).— Cauciucul, care conservă proprietăţile mecanice dacă nu e supraîncărcat, prezintă următoarele avantaje: e un element amortisor mediu (disipare de energie 30*• *35%), ceea ce convine izolaţiei; se poate vulcaniza la metal, spre deosebire de pîslă şi de plută. Dezavantajele cauciucului sînt următoarele: pierde elasticitatea sub influenţa luminii, a temperaturii înalte şi a umidităţii; îmbătrîneşte; e atacat de impurităţi, ca uleiuri şi acizi, pierzînd calităţile sale elastice. Modulul de elasticitate al cauciucului e E—60---70 kgf/cm2. — Pluta e un element elastoamortisor, care se foloseşte sub formă presată şi naturală. Modulul de elasticitate este £=100"-160 kgf/cm2, la pluta presată, şi E—150*• *250 kgf/cm2, la pluta naturală; pluta presată se deformează cu timpul (de la simplu la dublu), ceea ce măreşte frecvenţa relativă A. Pluta se recomandă, mai ales, pentru vibraţii de frecvenţă înaltă (9---30 Hz). -— P î s I a e un element elasto-amortisor mai rezistent la agenţii chimici, dar se alterează la rugină şi la praf, care pătrunde în pori. — Plăcile din şipci de lemn, sub formă de grătar, se folosesc acolo unde se produc solicitări Ia încovoiere şi la compresiune. La fundaţiile maşinilor supuse şocuri- 1 o r (de ex.: ciocane de forjat, sonete, etc,), pentru izolarea activă se aleg materiale cari s'ă nu dea o deformaţie elastică prea mare, fiindcă aceasta ar reduce sensibil eficienţa lucrului pentru care a fost concepută maşina. Pentru izolarea antivibratorie activa a surselor mobile de vibraţii, soluţiile sînt mai complicate, datorită spaţiului întins pe care sursa se poate deplasa. Izolaţia antivibratorie a vehiculelor rutiere se obţine, fie prin suspendarea vehiculului pe roţi elastice, fie prin reducerea greutăţii acestuia. Camioanele hipomobile trebuie să aibă o suspensiune elastică şi roţi cu bandaje de cauciuc, dacă nu e posibil să fie echipate cu roţi cu pneuri. Izolaţia antivibratorie a străzilor şi a şoselelor se realizează cînd acestea sînt construite monobloc, bine nivelate, fără asperităţi şi ondulaţii, etanşe faţă de infiltraţiile de apă. Infrastructura lor trebuie să fie cît mai adîncă posibil (se recomandă 30 cm), deoarece cu cît masa e mai mare, cu atît rezistă mai bine la şocurile produse de vehicule,. ... Izolaţia antivibratorie a trotoarelor se obţine prin fracţionarea lor, fiindcă astfel scade intensitatea vibraţiei transmise la clădiri. Izolaţia antivibratorie a vehiculelor feroviare reclamă îndeplinirea atît a condiţiei de a nu se transmite vibraţii mediului înconjurător, cît şi a condiţiei de a nu se transmite vibraţii în interiorul vehiculului, unde se găsesc călători sau materiale fragile. în acest scop, izolarea activă se realizează, uneori, prin roţi rigide şi cale elastică, iar alteori, prin roţi elastice şi cale rigidă, ultima soluţie fiind cea mai indicată. în acest mod, zgomotele în vagoane se pot reduce sensibil, creînd confortul necesar călătorilor (în vagoane curente, 60 dB, în metropolitane 80 dB, în tramvaie 70 dB). Pentru soluţia cu roţi elastice şi cale rigidă, roţile sînt echipate cu amortisoare, iar calea e cu şine sudate (cale continuă), amplasate pe o platformă din beton şi cu plăci amortisoare între talpa şinei şi infrastructură (plăci de lemn de plop, de cauciuc, pîslă, etc.). Izolaţia antivibratorie pasivă se realizează corespunzător sistemului tehnic supus perturbaţiilor vibratorii, care poate fi: maşină, clădire, aparate de măsură, încăpere de lucru, etc. De asemenea, se iau în consideraţie conductorii de vibraţie, cum sînt: planşeele, solul, fermele, tubulaturile, fluidele ambiante, etc. Fiecare sistem de izolaţie antivibratorie variază, ca formă, după natura obiectului de protejat, dar în toate cazurile e o combinaţie de elemente elastoamortisoare, cari evită rezonanţa şi atenuează amplitudinea vibraţiei. La realizarea izolaţiei antivibratorii pasive trebuie să se ţină seamă că: orice ecranare a obiectelor contra undelor de vibraţii e supusă legilor Huyghens-Fresnel, adică orice punct a! frontului unei unde poate fi considerat sursa unei noi unde de aceeaşi natură cu cea iniţială, astfel încît marginile ecranului constituie surse de unde în spatele acestuia şi, deci, se obţine numai o slabă discontinuitate locală; atenuarea vibraţiei creşte cu frecvenţa; un strat absorbant măreşte eficienţa izolaţiei pasive, iar un strat bun conducător (de ex. apa) o micşorează sensibil; ecranele modifică frecvenţa vibraţiilor propagate; ecranarea se recomandă în cazul surselor mobile, dar trebuie ca ecranele să fie foarte lungi; obiectul trebuie să fie imediat în spatele ecranului şi să fie ecranat de jur împrejur; ecranele să fie suficient de adînci, pentru ca să atenueze per-turbaţiile prin difracţie de jos în sus. Pentru izolaţia pasivă a maşinilor sau a aparatelor cu aşezare suplă, adică cele a căror instalaţie le asigură o anumită supleţe, se utilizează aceleaşi materiale ca şi pentru izolaţia activă (de ex.; cauciuc, pîslă, plută, resorturi, etc.), cu condiţia ca acestea să nu contracareze avantajele aşezării suple. Izolaţia pasiva a clădiri lor se obţine prin următoarele măsuri: fundaţie adîncă şi largă (peste cea impusă prin condiţia de stabilitate), eventual radier comun, pături elastice sub fundaţii şi sub punctele de sprijin, şanţuri paralele cu zidurile şi umplute cu nisip, ziduri de protecţie paralele, străzi largi (cari evită reflexiunea undelor), separarea zidurilor de trotoare, grădini de separare a trotoarelor de clădiri. izolaţia pasivă a maşinilor se obţine printr-o aşezare suplă, fiindcă o aşezare rigidă a unei maşini i-ar provoca deplasări egale cu ale solului în vibraţie. Aşezarea suplă e condiţionată, însă, de faptul că maşina trebuie să poată funcţiona convenabil. în general, la aşezarea suplă se realizează o frecvenţă relativă X foarte mare a maşinii; de aceea, în practică se recomandă asocierea, la masa maşinii, a unei alte mase suficient de mari şi aşezarea sistemului întreg pe resorturi foarte suple. La o izolaţie pasivă se ţine seamă de oscilaţiile proprii ale maşinii, care poate avea o oscilaţie verticală (trepidaţii), două oscilaţii orizontale (clătinări) şi trei oscilaţii pendulare (tangaj, ruliu şi şerpuire), incluziv fenomenele de interferenţă dintre acestea. De asemenea, e necesar să se descompună protecţia contra electrocutărilor 415 Protecţia contra electrocutărilor oscilaţia primită în serie Fourier şi să se examineze dacă izolaţia pasivă realizată convine şi pentru armonicele de ordin superior. Izolaţia pasivă a aparatelor de măsură se realizează prin aşezare suplă sau prin cuplaj cu o masă auxiliară. La izolarea prin aşezare suplă se recomandă o frecvenţă relativă şi un factor de amortisare s cît mai mic posibil, cu condiţia de a ţine seamă că amortisarea trebuiesă fie suficientă, pentru a se amortisa oscilaţiile libere destul de repede (provenite prin şoc sau prin mînuirea aparatului). La izolarea prin cuplaj cu o masă auxiliară, care e preferată pentru aparatele de înaltă precizie, se folosesc un amortisor şi un element elastic. Izolaţia pasivă pentru persoane se obţine ţinînd seamă că vibraţiile au o influenţă nocivă asupra omului care le recepţionează, atît prin zgomotul produs, cît şi prin vibraţiile mediului. Pentru aprecierea nocivităţii vibraţiilor, se iau în consideraţie frecvenţa şi amplitudinea lor. Zgomotele sînt recepţionate prin organele auditive şi prin sistemul osos, iar trepidaţiile se transmit prin sistemul osos la craniu şi la urechea internă. Zgomotul încetineşte reacţiile psihologice, irită sistemul nervos central şi micşorează atenţia, turbură digestia şi tensiunea arterială se modifică. Urechea se poate adapta după o perioadă de zgomot, dar numai pînă la o anumită limită (maximum 10 dB), ceea ce constituie fenomenul de adaptare a organelor auditive. Zgomotele de şoc (ciocane) şi cele mecanice de înaltă frecvenţă (roţi dinţate), zgomotele aerodinamice şi hidrodi-harnice (curgeri de gaze sau de lichide), ca şi zgomotele de rezonanţă a construcţiilor (cînd construcţiile sînt prea rigide sau nu au izolaţii acustice), se propagă în clădirile de lucru, unde produc o stare de zgomot (mai mare decît 70 de foni) şi trepidaţii, cari trebuie atenuate prin izolaţii pasive. Atenuarea acestor zgomote se obţine prin izolaţii aferente clădirilor sau persoanelor. pereţii să fie placaţi cu plăci amortisoare (deşeuri de hîrtie, de asbest, vată de sticlă) sau să aibă un strat de aer intermediar; tencuielile să fie poroase acustic (cu aer, ipsos, spumă de mare); planşeul să aibă podele flotante (suporturi elastice). Trebuie verificată şi rezonanţa clădirilor cu frecvenţa vibraţiilor curente în atelierele respective. Persoanele cari lucrează în medii vibrante pot fi-echipata cu aparate izolatoare interioare sau exterioare, mai ales cu scopul de a proteja urechile de zgomote cu frecvenţă înaltă (peste 2000 Hz). Aparatele interioare, cari se introduc în canalul auditiv extern, sînt confecţionate din cauciuc, mase plastice, vată imbibată cu parafină; acestea prezintă dezavantajul că pot provoca infecţii şi sensaţii de greutate în ureche. Aparatele externe sînt căşti cari îmbracă complet pavilionul urechii, confecţionate din plaste (mase plastice), pînză sau carton imbibat cu ulei, iar interiorul e căptuşit cu vată sau cu materiale fibroase. Contra trepidaţiilor, izolaţia pasivă se realizează prin diferite dispozitive, după natura lucrului. De exemplu: pentru persoane.e cari lucrează cu maşini pneumatice portative (de ex.: ciocane şi dălţi pneumatice, în cazangerii) se recomandă mănuşi de pîslă sau de fetru; pentru aviatori şi şoferi se recomandă perne elastice, garnituri de cauciuc la scaune, etc. (v. şî sub Insonorizare). i. contra electrocutărilor. Elt.: Totalitatea măsurilor (aparate şi procedee) folosite pentru a evita electrocutarea (v.) persoaneior cari ajung în atingere cu instalaţii electrice. Prezintă interes deosebit: protecţia contra tensiunilor de contact şi protecţia contra electrizărilor. Protecţia contra tensiunilor de contact (v. fig. / a---k) e necesară în toate instalaţiile a căror tensiune de exploatare faţă de pămînt depăşeşte 250 V, cum şi în acele instalaţii cu tensiunea de exploatare faţă de pămînt între 65 şi 250 V, la cari există condiţii speciale, favorizînd posibilitatea electrocutărilor. Măsurile de protecţie sînt: avertisarea pericolului, efectuarea de lucrări la instalaţiile electrice numai dacă a-cestea sînt scoase de sub tensiune, măsuri de pre- /. Cazuri tipice de apariţie a tensiunii de contact (Uc). o) între carcasa unui motor electric şi pâmînt; b) între o consolă metalică şî pămînt; c) între carcasd unui motor electric şi un robinet de apa; cf) între carcasa unui motor electric şi o piesă metalică; e) între carcasele a două motoare electrice; f) între conducte de apă şi de scurgere; g) între conducta de apă şi baie; h) între baie şi instalaţia electrică interioară; /) între o antenă pusă la pămînt şi jgheabul de apă; j) între un jgheab de apă dintr-un grajd şi pămînt; k) între diferite puncte de contact cu pămîntul (tensiune de pas). La clădiri, se recomandă: zidurile să fie aşezate pe asfalt sau pe bitum ; să existe canale de ecranare ; fundaţi i le maşini lor să fie separate de fundaţiile clădirilor şi la circa 1 m distanţă; cauţiune speciale în cazul cînd e necesar să se efectueze lucrări la instalaţii electrice sub tensiune,- izolare, separarea galva-.nică a circuitelor, adoptarea de, tensiuni joase nepericuloaşe, Protecţia contra radiaţiilor 416 Protecţia Contra radiaţiilor legarea la pămînt (v.), legarea la neutru (v.) şi constituirea unei reţele generale de protecţie, legate la pămînt. Avertisarea pericolului se face prin plăci sau prin panouri avertisoare, prin instrucţiuni şi prin dispoziţii de lucru. Efectuarea de lucrări la instalaţii electrice în exploatare, scoase de sub tensiune, impune măsuri prealabile de precauţiune ca, de exemplu: controlul lipsei de tensiune, scurt-circuitarea fazelor între ele şi legarea lor la pămînt, menţinînd această situaţie în tot timpul execuţiei, etc. Protecţia prin izolare consistă în măsuri de izolare a părţilor metalice ale instalaţiilor (manşoane izolante în jurul mînerelor II. Mîsuri de i zolare în construcţia unei maşini electrice de.găurit. I) suport izolant; 2) carcasă izoiantă; 3) lagăr izolant. întreruptoarelor, capsulare izoiantă a aparatelor, îmbrăcăminte izoiantă a conductelor, unelte izolate (v. fig. II), prăjini izolate pentru manevre sub tensiune, etc.), în.măsuri de izolare a oamenilor faţă de pămînt (covoare izolante, podea sau grătar uscat de lemn, scaun cu picioare izolante, pereţi izolanţi, etc.) şi mijloace de protecţie individuală (mănuşi de cauciuc, şoşoni pentru înaltă tensiune cu guler întors, galoşi pentru înaltă tensiune, basc de cauciuc, etc.), în măsuri de instalare a maşinilor şi a aparatelor electrice, astfel încît să fie evitată posibilitatea unei atingeri (v. fig. ///). UI. Moduri de instalare a motoarelor electrice spre a fi ferite de contact. a) motorul instalat la înălţime; b) cuşcă de protecţie. Protecţia prin legarea la pâmînt (v.) e extinsă uneori prin constituirea unei reţele generale de legare la pămînt, pentru a cuprinde toate obiectele metalice din vecinătatea unei reţele electrice cari pot fi supuse unei tensiuni de contact. Protecţia prin separare consistă în separarea galvanică a circuitului alimentat de circuitul de alimentare al receptorului (cu ajutorul unui transformator al cărui raport de transformare e, în general, 1/1); eaplicată pentru tensiuni de exploatare pînă la 500 V (v. fig. IV). Protecţia prin tensiuni nepe-riculoaseconsistă în alimentarea circuitelor cu tensiuni de 42, 24 sau 12 V, după gradul de periculozitate al instalaţiei. Pentru producerea de ten-siuni joase se folosesc: în curent alternativ, transformatoare numite transformatoare de proiecţie (numai cu înfăşurările separate electric), iar în curent continuu, convertisoare rotative şi baterii de acumulatoare. IV. Mod de protecţie aplicat la folosirea unei maşini de găurit într-un recipient metalic. a) fără controlul izolaţiei; b) cu controlul izolaţiei prin două voltmetre; 1) conductă de protecţie. Se folosesc sisteme fără control al izolaţiei (v. fig. Va), cu control al izolaţiei (v. fig. V b) şi legate la un punct al reţelei. Protecţia contra electrizărilor se face prin mijloacele pentru evitarea electrocutări lor (v.) şi a diferitelor accidente datorite acumulării sarcinii electrice pe unele corpuri. Mijloacele folosite sînt următoarele: evitarea apariţiei sarcinilor electrice (prin mărirea conductivităţii dielectricilor); dispersarea sarcinilor electrice apărute înainte ca ele să poată produce scîntei (prin canalizarea lor la pămînt) şi reducerea potenţialului, procesul de formare a sarcinilor continuînd (prin mărirea capacităţii electrice între piesele pe cari apar sarcini electrice). î. ~a contra radiaţiilor. Fiz., Tehn.: Ansamblul de mijloace şi de măsuri pentru apărarea persoanelor şi a instrumentelor de măsură contra radiaţiilor produse în procesele radioactive (radiaţii oc, y; fascicule de" neutroni)." Principalele procese de interacţiune a acestor radiaţii cu substanţele din organism sînt procese de ionizare; procesele nucleare propriu-zise joacă un rol neglijabil, energia absorbită în astfel de procese fiind mult mai mică decît cea absorbită pentru ionizări. Acestea pot fidatorite, fie direct acţiunii radiaţiei incidente, fie, indirect, acţiunii produşilor ionizării directe. Efectele biologice ale iradierii sînt de două feluri: efecte cu prag limita şi efecte farâ prag limita. — Efectele cu prag limită nu se produc decît dacă doza de radiaţie^ recepţionată de ţesutul iradiat depăşeşte o anumită valoare. în cazul unor astfel de efecte poate avea loc o regenerare a celulelor din ţesutul respectiv, dacă doza nu e recepţionată continuu. Dozele maxime permise sînt stabilite prin lege şi depind de vîrsta persoanei iradiate şi de durata iradierii. — Efectele fără prag limită sînt proporţionale cu doza de radiaţie recepţionată de ţesutul atins, care nu se mai regenerează. O protejare contra acţiunii radiaţiilor se poate face efectiv numai dacă radiaţiile se propagă sub formă de fascicule. în cazul unui cîmp de radiaţii cari vin din toate direcţiile, fiind împrăştiate de obstacolele întîlnite, problema protejării e complicată deoarece, în acest caz, dozele primite de organismul iradiat nu pot fi calculate din date asupra surselor şi a poziţiei relative a sursei şi persoanei iradiate. De aceea, de cîte ori e posibil, sursa trebuie să fie localizată într-un container apropriat, radiaţia ieşind, sub forma de fascicul bine definit, printr-o deschidere practicată în container. Problema protecţiei se reduce la introducerea de ecrane pe traseul fasciculului de radiaţii pentru a atenua fie total, fie suficient de mult radiaţiile pentru ca dozele recepţionate să fie sub valoarea maximă admisibilă. Calculul ecranului se face ţinînd seama de natura radiaţiei, de intensitatea şi energia ei, de distanţa de la sursă la persoana sau obiectul iradiat Prdtecţîe extefîoari 417 Protecţie exterioară şi de natura materialului folosit pentru ecranare. Materialele folosite trebuie să aibă o secţiune eficace de absorpţie rgare pentru radiaţia respectivă. în cazul unei radiaţii cu parcurs (de ex. al unui fascicul de radiaţie oc), atenuarea e totală pentru o grosime suficientă, de regulă mică, de material absorbant. în cazul unei radiaţii cu atenuare exponenţială (radiaţie y, fascicule de neutroni) de forma I = I0e-»*, unde I0 e intensitatea iniţială, x e grosimea ecranului, [l e coeficientul de absorpţie al materialului străbătut şi I e intensitatea fasciculului care a străbătut ecranul), atenuarea nu e niciodată totală şi grosimea x trebuie aleasă astfel încît doza biologică de radiaţie recepţionată să scadă sub valoarea permisă. în cazul radiaţiei y, atenuarea e un proces complex şi e datorită atît unui efect fotoelectric, cît şi unui efect Compton şi efectului de creare de perechi. Atenuarea prin efect fotoelectric e, în special, importantă pentru radiaţie y cu lungimi de undă mari şi pentru substanţe absorbante cu număr atomic mare. împrăştierea prin efect Compton e procesul predominant la energii mijlocii pentru elementele cu număr atomic mic sau mijlociu şi chiar în cazul unor elemente grele cum e plumbul, pentru energii cuprinse între 0,6--*4 MeV. Ecranarea fasciculelor de radiaţie y se face cu materiale grele (plumb, fier, beton greu). în cazul radiaţiei (3, atenuarea e datorită atît împrăştierii, cît şi unei absorpţii propriu-zise. Un fenomen care are adesea un rol important în pierderea de energie a particulelor p e frînarea datorită acţiunii forţelor electrostatice cari se ,exercită cînd o particulă p trece în vecinătatea unui nucleu. Energia pierdută apare sub forme de radiaţie x sau de radiaţie y. Ecranarea se face, de regulă, cu materiaie uşoare (apă, mase plastice, aluminiu, etc.), iar ecranul respectiv e însoţit de un ecran care atenuează radiaţia y emisă. în cazul fasciculelor de neutroni, trebuie procedat mai întîi la încetinirea neutronilor şi apoi la absorpţia neutronilor încetiniţi. Un ecran protector cuprinde, deci, un prim strat care joacă rolul de moderator de neutroni, urmat de stratul absorbant. Ca moderator se folosesc apa, grafitul, etc. Ca absorbant se folosesc cadmiul (a cărui secţiune eficace pentru neutroni termici e de 2550 barni), borul (cu secţiunea eficace de 755 barni), etc. Cum procesul de absorpţie e însoţit de reacţii (n, y), un ecran protector cuprinde şi un strat de ecranare a radiaţiei y emise. Acesta din urmă e, de regulă, un strat de plumb. Cînd sursa de radiaţie e un reactor nuclear, din punctul de vedere teoretic, o protecţie contra radiaţiilor ar trebui să fie realizată în felul următor: Se prevăd în jurul miezului reactorului materiale cari conţin hidrogen, ca apă sau polietilenă, cari încetinesc viteza neutronilor; apoi materiale cari absorb neutronii lenţi (ca bor sau oţel) şi în final un material greu (deex. plumbul),care absoarbe razele y produse în reactor. La reactoarele de putere, la cari se urmăreşte să se realizeze preţuri cît mai reduse, se prevede întîi un ecran termic •de oţel de cîţiva centimetri, urmat de un strat de beton special de 2,4***2,7 m realizat cu un procentaj mare de apă (care încetineşte neutronii rapizi) şi prin amestecul în agregat de oţel sau de bariu care face ca aceste elemente grele să atenueze radiaţia y (materialele grele absorbind şi neutronii termici cari au rezultatdin încetinirea neutroni lor rapizj prin acţiunea apei). Energia rezultată din absorpţia diferitelor radiaţii apare ca căldură în materialul protecţiei biologice, şi e necesar să fie evacuată prin răcire. i. ~ exterioara. Elt.: Mod de execuţie a maşinilor, a transformatoarelor şi a aparatelor electrice care asigură ca partea lor interioară să fie ferită de pătrunderea corpurilor străine (solide de diferite dimensiuni, şi lichide, în special apă) şi, implicit, de acţiuni mecanice dăunătoare (provocate prin lovire, transport, cădere, răsturnare, etc.); de acţiu- nea unui mediu dăunător (de ex.: protecţia contra exploziilor, protecţia contra mediilor corozive, protecţia climatică, numită tropicus humidus, şi care are simbolul TH); etc. Protecţia contra atingerilor şi contra pătrunderii corpurilor solide e standardizată şi cuprinde următoarele moduri de protecţie (cifrele dintre parenteze, cari urmează, servesc la simbolizarea felului protecţiei): contra atingerii cu o mare porţiune a mîinii şi contra pătrunderii corpurilor străine mari (1); contra atingerii cu degetele şi contra pătrunderii corpurilor străine de mărimi mijlocii (2); contra atingerii cu uneltesau cu alte obiecte similare şi contra pătrunderii corpurilor străine mici (3); contra atingerii prin orice fel de mijloace şi contra pătrunderii parţiale a prafului (4); contra atingerii prin orice fel de mijloace şi contra pătrunderii prafului (5). Protecţia contra pătrunderii apei e, de asemenea, standardizată şi cuprinde următoarele moduri de protecţie: contra picăturilor (1); contra stropilor cu direcţie înclinată pînă la 45° faţă de verticală (2); contra apei aruncate din orice direcţie (3); contra stropirii cu furtunul (4); contra pătrunderii apei în caz de imersiune (5). Simbolizarea tipurilor şi a modurilor de protecţie precedente (considerate tipuri normale) se face prin litera P, urmată de două cifre: prima simbolizează modul de protecţie contra atingerilor şi contra pătrunderii corpurilor străine; a doua simbolizează modul de protecţie contra apei. Protecţia contra exploziilor e o protecţie specială contra mediului dăunător. O maşină sau un aparat electric, funcţio-nînd într-un mediu conţinînd un gaz exploziv, sînt corespunzătoare, pentru această utilizare, dacă o explozie, care s-ar produce în interiorul maşinii sau al aparatului, nu se propagă în afară sau se poate micşora foarte mult această posibilitate (maşină sau aparat cu siguranţă mărită). Protecţia contra exploziilor cuprinde clase variate, deosebite după natura gazului exploziv, ţinînd seamă de inflama-bilitate: metan, hidrogen, vapori de benzină, acetilenă, butan, propan, etc. Dintre maşinile şi aparatele protejate contra exploziilor, o clasă importantă o constituie cele antigrizu-toase, cari pot funcţiona în mine de cărbuni, unde sînt emanaţii de grizu (gaz metan). — Mijloacele constructive pentru obţinerea unui anumit mod de protecţie sînt variate. După felul construcţiei generale a maşinilor electrice, care le asigură contra pătrunderii corpurilor străine, se deosebesc maşini deschise, protejate şi închise. Maşinile deschise nu au protecţie. Ele se execută cu ventilaţie axială, radială sau axial-radială (v. fig. / a, b, c, d). 3 b c d I. Maşini electrice deschise, o) motor asincron cu ventilaţie axiala; b) motor de curent continuu cu ventilaţie axiala; c) motor asincron cu ventilaţie radială; d) motor de curent continuu cu ventilaţie radial-axială. 27 Protecţîa Instalaţiilor electrice 418 Protecţia instalaţiilor electrice Maşinile protejate sînt construite pentru a evita atingerea părţilor înterioare şi contra pătrunderii corpurilor străine mari şi mici (dar nu contra pătrunderii prafului). Maşinile protejate cu puterea sub 50 kW se execută, în general, cu ventilaţie radială (v. fig. II a). Orificiile de intrare şi de ieşire a aerului sînt executate în mod special. La motoarele de tracţiune, aerul de răcire circulă uneori, în stator, în sens contrar celui din rotor (v. fig. II b). La motoarele asin» crone cu inele, construcţia protejată e completată, uneori, cu o cap-sulare eficientă contra pătrunderii gazelor la inelele de contact. Maşinile închise sînt protejate contra pătrunderii oricăror corpuri străine. Se deosebesc două construcţii: cu ori-ficii de intrare şi de ieşire a aerului de răcire, legate la conducte de aer (v. fig. III a), sau Maşini electrice protejate, comnlet înrhkf* fra dp a) mcrtor asincron cu, ventilaţie axială; exemplu, motoarele de b) motorde curent continuu pentru tracţiune, tracţiune). în al doilea caz, se produce în maşină o cir- culaţie interioară a aerului, în scopul egalizării temperaturilor; eliminarea căldurii se obţine prin radiaţia suprafeţei exterioare (v.fig. III b) sau răcind-o prin circulaţie de aer activată de un ventilator (v. fig. IU c). IU. Maşini electrice închise, o) motor asincron cu orificii de intrare şi de ieşire a aerului; b)motor de curent continuu pentru tracţiune electrică; c) motor asincron cu răcirea mantalei exterioare ; d) motor cu răcitor special. Maşinile electrice închise, de putere mai mare, dar sub 250 kW, pot fi echipate cu un răcitor special (v. fig. III d) în interior, prin care trece aerul cald, iar exteriorul e răcit cu aer proaspăt. în această execuţie, maşina are două ventilatoare. i. ~a instalaţiilor electrice. Elt.: Ansamblul mijloacelor electrotehnice (aparate, dispozitive, circuite şi procedee) aplicate pentru limitarea efectelor perturbaţii lor (defecte8 avarii sau funcţionări anormale) produse într-o instalaţie electrică de supracurenţi (v.) (în special de supracurenţi datoriţi scurt-circuitelor), de supratensiuni (v.) sau cauzate de defec- tele de izolaţie (micşorarea izolaţiei normale între părţile sub tensiune sau între părţile sub tensiune şi pămînt sau masă), sau numai pentru semnalizarea perturbaţii lor menţionate. Mijloacele de protecţie folosite în electrotehnică sînt diferite în cazurile menţionate, deosebindu-se: protecţia contra scurt-circuitelor şi protecţia contra supratensiunilor. Protecţia contra scurt-circuitelor: An» samblul mijloacelor de apărare a instalaţiilor electrice contra efectelor curenţilor de scurt-circuit. Dispozitivele de protecţie se instalează în camere de comandă, în celulele staţiunilor electrice, pe panouri sau tablouri. Dispozitivele de protecţie se pot realiza cu siguranţe fuzi-bile (v. sub Siguranţă electrică) sau cu relee de protecţie (v. sub Releu 1). Protecţia prin siguranţe fuzibile se aplică în principal la instalaţiile de joasă tensiune (sub 1 kV), cum şi la instalaţiile de înaltă tensiune, mai frecvent pînă la maximum 35 kV. Avantajele protecţiei prin siguranţe sînt simplicitatea în execuţie şi reglare, rapiditatea în funcţionare şi costul redus, iar dezavantajele sînt selectivitatea şi precizia în funcţionare, mici. Protecţia prin relee poate fi aplicată circuitelor de orice tensiune, însă e utilizată, în special, la cele de înaltă tensiune. Dispozitivele de protecţie prin relee cuprind, în general, următoarele trei elemente: elemente de pornire sau de măsură (constituite din relee de curent, tensiune, etc.), elemente de acţionare (constituite din relee intermediare sau de timp) şi elemente de semnal izare. Două sau toate elementele menţio-natepotfi concentrate într-un dispozitivsau într-un aparat unic. Protecţia prin relee poate acţiona în două feluri: fie coman-dînd declanşarea întreruptoarelor instalaţiei protejate, sepa-rînd-o de restul reţelei, fie comandînd o semnalizare. Sistemele de protecţie trebuie să fie selective (să acţioneze numai în cazul defectării părţii de instalaţie protejate), rapide (comanda de declanşare a întreruptoarelor instalaţiei protejate să fiedată în minimul detimp după producerea defectări i), foarte sensibile la scurt-circuite (oricari ar fi modul şi locul- producerii scurt-circuitului în zona protejată), sigure în funcţionare (condiţie importantă deoarece protecţia, care se găseşte în mod normal în repaus, fără supraveghere continuă, trebuie să intervină la defectări, cu maximul de eficienţă), independente, în funcţionare, de configuraţia reţelei, insensibile la pendulări în reţea şi, eventual, la suprasarcini. După stabilirea mijloacelor de protecţie ale unei instalaţii electrice trebuie să se determine, prin anumite relaţii, mărimea parametrului de acţionare (tensiune, curent, etc.), pentru care se reglează releele; de asemenea se calculează sensibilitatea protecţiei. După numărul parametrilor folosiţi, sistemele de protecţie pot fi simple (cu relee de măsură de un singur tip) şi complexe (cu relee de tipuri diferite: maximale, direcţionale, de distanţă» etc.); după timpul de acţionare, se deosebesc sisteme de protecţie cu acţionare instantanee şi temporizata; după domeniul protecţiei, se deosebesc sisteme de protecţie contra defectelor interioare (în generatoare, transformatoare, etc.) şi contra defecteior exterioare; după felul defectelor, se deosebesc sis° teme de protecţie contra scurt-circuitelor monofazate, poli-fazate şi contra punerilor la pâmînt; după importanţă, se deosebesc sisteme de,protecţie de baza (destinate să protejeze cu maximul de sensibilitate şi de rapiditate numai instalaţiile pe cari sînt instalate) şi de rezervă (destinate să intervină în cazul cînd nu a funcţionat protecţia de bază sau în cazul cînd defectele exterioare nu au fost separate de protecţia de bază respectivă). ■— După felul parametrului măsurat, respectiv după felul elementului de măsurare, se deosebesc următoarele sisteme de protecţie: de curent, de curent cu blocare de tensiune minimă, de curent Protecţia instalaţiilor electrice 419 Protecţia Instalaţiilor electrice cu blocare direcţională (adică funcţiune de sensul puterii), de curent omopolar, diferenţială, de distanţă (funcţiune de depărtarea locului cu defect, măsurată în ohmi) şi diferenţială de faza (funcţiune de defazajul parametrilor de acelaşi fel, măsuraţi în puncte diferite ale instalaţiei), Protecţia de curent e caracterizată prin măsurarea curenţilor de defect (cari, la scurt-circuit, depăşesc de cîteva ori valorile maxime admisibile pentru instalaţia pro- J. Diagrama de calcul şi de funcţionare a protecţiei cu secţionare de curent. X) reactanţa elementului protejat; /)zona protejată; ir)curentul reglat. II. Caracteristicile de temporizare ale protecţiei maximale temporizate. a) caracteristica independenta de valoarea curentului /fc; b) caracteristica semidependentă de valoarea curentului /^; î) porţiune dependentă; 2) porţiune independentă; iţ) curentul reglat j tr) timpul reglat, tejată) şi prin intrarea în acţiune cînd curentul de scurt-circuit depăşeşte valoarea curentului reglat. Elementele de măsură ale protecţiei de curent sînt constituite din relee de curent, iar elementele de acţionare, din relee intermediare sau de timp, după cum protecţia e instantanee sau temporizată. Există şi protecţii de curent cari, afară de elementele menţionate, au şi elemente de blocare, în scopul satisfacerii condiţiilor de selectivitate şi sensibilitate. Din punctul de vedere al reglării, se deosebesc următoarele protecţii de curent: cu secţionare de curent, şi maximală temporizată. Protecţia cu secţionare de curent, a cărei diagramă de calcul şi funcţionare e reprezentată în fig. /, durată. Timpul de lucru se reglează după condiţiile de selectivitate din reţea. Protecţia poate funcţiona după două tipuri fundamentale de caracteristici de temporizare (v. fig. //): i n d e p e n d e n tă (curba a) (folosită aproape excluziv pentru protecţia generatoarelor, a transformatoarelor şi a liniilor electrice) şi s e m i-dependentă (curba b) (folosită în special la protecţia motoarelor). Alegerea timpilor de acţionare a protecţiilor se face pe principiul temporizării în trepte, care asigură o funcţionare selectivă: pentru o porţiune a .unui circuit, timpul de acţionare e mai lung decît timpul pentru porţiunea de circuit care urmează în sensul de la consumator spre sursă. în instalaţiile trifazate, protecţia de curent se poate obţine cu trei, cu două sau cu un releu de curent, după felul instalaţiei protejate şi sensibilitatea protecţiei (v. fig. III). Protecţia de curent cu blocare de ten-s i u n e m i n i m a se bazează pe condiţionarea acţionării ///. Scheme de protecţie maximală, o) pe trei faze (cu stea completă); b) pe trei faze (cu stea incompletă); c) pe două faze; d) pe două faze l (schemă diferenţială); 1) releu de curent RC 1-1; 2) releu de timp RTp sau intermediar RI-2; 3) releu de semnalizare RdS-2. poate fi reglată să funcţioneze instantaneu sau rapid (sub 1 s), după condiţiile de selectivitate din reţea, schema fiind cea din fig. III a sau III c. Protecţia de curent maximala temporizata acţionează la o depăşire a curentului nominal, inadmisibilă ca valoare şi IV. Schema protecţiei maximale cu blocare de tensiune minimâ. 1) releu de curent RC 1-1; 2) releu de tensiune RT 2-2; 3) releu de timp RTp 4) releu de semnalizare RdS-2; 5) de la transformatorul de tensiune la barelor. protecţiei nu numai de mărimea curentului, ci şi de mărimea ^tensiunii. Faţă de protecţiile de curent simple, cuprinde în plus relee de tensiune minimă cari îşi închid contactele la scăderea tensiunii reţeiei în locul în care e instalată protecţia. Releele de tensiune alimentate prin transformatoare de tensiune (v. schema de principiu a protecţiei în fig. IV) de la barele circuitului protejat se leagă în stea sau în triunghi. P r o te cţ ia de cure n t cu blocare •j-direcţionalâ e caracterizată prin condiţionarea acţionării nu numai de mărimea curentului, ci şi de sensul puterii de scurt-circuit. Faţă de protecţiile maximale simple, cuprinde şi relee de putere (relee direcţionale), cari îşi închid contactele numai la un sens determinat al transmisiunii puterii. Protecţiile maximale direcţionale se aplică numai în reţele cu mai multe surse de alimentare, V. Schema monofilară a protecţiei maximale cu blocare direcţională. 1) releu de curent RC 1-1 ; 2) releu de putere IMB; 3) releu de timp RTp ; 4) releu de semnalizare RdS-2. obţinerii unei funcţionări selective a in scopul protecţiei (v. schema de 27 * Protecţia instalaţiilor electrice 420 Protecţia înstaîaţîiîor electrice principiu în fig. V). Protecţia poate fi montată pe două sau pe trei faze, după tipul protecţiei de curent de bază (v. fig. ///). Protecţia de curent o m o p o I a r se bazează pe apariţia unui curent de secvenţă omopolară, fenomen care se produce în reţelele trifazate, în cazul cînd o fază (a unei linii aeriene sau a unui cablu) vine în contact cu pămîntul sau în cazul unui contact la masă (la maşini electrice rotative şi la transformatoare). Sistemul de protecţie (v. fig. VI) e con- Schema de funcţionare a protecţie idiferen-ţiale longitudinale, a) Ia scurt-circuit interior; b) la scurt-circuit exterior; 1) instalaţia protejată; 2) releu de curent; 3) la dispozitivul de declanşare. curenţii şi i2 fiind în fază şi egali ca valoare, diferenţa lor geometrică ir e teoretic nulă şi releul nu e acţionat; în cazul unui scurt-circuit în interiorul zonei protejate, circulaţia curenţi lor se schimbă şi curentul rezultant provoacă acţionarea releului. Protecţia diferenţială longitudinală se foloseşte ca protecţie de bază pentru toate tipurile de instalaţii energetice: maşini V7. Scheme de protecţie de curent omopoiar. o) schema cu filtru Holmgreen; b) schema cu transformator de curent omopoiar; 1) releu de curent RC 1-1; 2) transformator de curent omopoiar TH-75; 3) spre semnalizare sau declanşare. stituit dintr-un singur releu de urent, conectat la un filtru de curent de secvenţă omopolară (v.). în cazul din fig. VI a, filtrul e format cu ajutorul a trei transformatoare de curent, ale căror înfăşurări secundare sînt conectate în montaj Holmgreen, iar în cazul din fig. VI b, filtrul e constituit dintr-un transformator de curent omopoiar de construcţie specială (de formă toroidală, destinat să fie montat pe cabluri). în reţelele cu punctul neutru legat direct la pămînt, punerea unei faze la pămînt constituind un scurt-circuit monofazat, protecţia, realizată de obicei în două trepte, ca şi protecţiile de curent simple, comandă declanşarea. în reţelele cu punctul neutru izolat sau în reţelele compensate, punerea unei faze la pămînt constituind o funcţionare anormală, protecţia comandă semnalizarea. Protecţia diferenţiala se bazează pe compararea mărimii şi a sensului a doi sau al mai multor curenţi cari parcurg părţile instalaţiei electrice protejate. Schemele protecţiilor diferenţiale se realizează, de obicei, pe trei faze, fiecare releu de curent fiind legat între o fază şi conductorul neutru. Protecţiile diferenţiale sînt de două feluri: longitudinale şi transversale. Protecţia diferenţiala longitudinală (v. fig. Vil) compară valorile şi sensurile curenţilor de la intrarea şi de la ieşirea aceleiaşi faze a instalaţiei protejate. Zona protejată e limitată de grupurile de transformatoare de curent montate la extremităţile instalaţiei protejate. Reieul de curent 2 măsoară diferenţa geometrică »a a curenţilor secundari de la cele două capete ale circuitului primar. în funcţionare normală şau în caz de scurt-circuit produs în afara zonei protejate, VIII. Scheme de protecţii diferenţiale longitudinale. o) simplă (schemă trifi Iară); b) cu transformatoare cu saturaţie rapidă (schemă monofi Iară); c) cu frînare (schemă monofi Iară); 1) releu de curent; 2) releu-clapetă; 3) releu intermediar. sincrone, transformatoare, bare, linii şi cabluri, motoare. Se deosebesc protecţii diferenţiale longitudinale simple (numai cu relee de curent obişnuite), cu relee de curent conectate prin transformatoare cu saturaţie rapidă şi cu relee cu acţiune de frînare (v. fig. VIU). Protecţia diferenţială simplă (v. fig. VIU a), caracterizată prin legarea directă a releelor de curent în circuitul diferenţial, se foloseşte la maşini sincrone, la transformatoare de putere sub 10 MVA şi la linii sau cabluri. Protecţia diferenţială cu relee de curent conectate prin transformatoare cu saturaţie rapidă (pentru a desensibiIiza protecţia de curenţii cari conţin componente aperiodice) (v.fig. VIII b) se foloseşte la protecţia generatoarelor (în special a hidrogeneratoarelor) şi a transformatoarelor de puteri mari, cum şi la protecţia barelor. Protecţia diferenţială cu relee cu acţiune de frînare (v. fig. VIII c) e caracterizată prin folosirea de relee cari, afară de bobina de acţionare obişnuită, mai au una sau două bobinede frînare parcursedecuren-ţii principali şi cari produc în releu un cuplu antagonist. Acest cuplu predomină în cazul circuitelor exterioare şi frînează re-leul. La scurt-circuitele interioare, din contra, e predominant lfr IX. Curba de funcţionare a protecţiei diferenţiale cu frînare. Protecţia instalaţiilor electrice 421 Protecţia instalaţiilor electrice cuplul dat de curentul din bobina de acţionare şi releul lucrează. Această protecţie se foloseşte, în general, la transformatoare de puteri mari (peste 10 MVA). Curentul de acţionare al releului depinde de valoarea curentului de frînare, crescînd odată cu acesta după o curbă cum e cea reprezentată în fig- IX. Protecţia diferenţiala transversală se utilizează pe liniile formate din două circuite paralele, principiul ei de funcţionare bazîndu-se pe compararea curenţilor cari trec prin fiecare dintre cele două circuite. Pentru executarea protecţiei e necesar ca acestea să fie echipate cu transformatoare de curent cu acelaşi raport de transformare. în funcţiune de schema de conectare a liniei la bare se folosesc două tipuri de protecţii diferenţiale transversale: de curent şi de curent direcţională. Protecţia diferenţială transversală de curent se utilizează la liniile duble cari sînt legate de curent 1, ca organe de pornire ale protecţiei, şi relee.'e direcţionale de putere 2, ca organe de selectare a circuitului defectat. Pentru asigurarea deconectării bilaterale a defectului, grupurile de protecţie se instalează la ambele capete ale liniei protejate. Protecţia de distanţa e caracterizată prin creşterea timpului de acţionare cu disnanţa dintre locul instalării releelor şi locul defectului, măsurată prin impedanţa, reactanţa sau admitanţa circuitului electric dintre cele două puncte. Protecţia de distanţă cuprinde, în general, următoarele elemente principale: de pornire (sezisează defectul şi pune în funcţiune protecţia în momentul apariţiei acestuia); de distanţă (măsoară distanţa dintre locul instalării protecţiei şi locul defectului); de temporizare (creează temporizarea corespunzătoare distanţei pînă la locul defectului); direcţional de putere (controlează sensul puterii de defect, permiţînd acţionarea protecţiei, dacă sensul e de la bare spre linie şi blocînd protecţia, la sensul contrar). tfsj 2 ^ o 7 iA ? 7 9 X. Schema protecţiei diferenţiale transversale de curent. a) schema de funcţionare; b) schema de principiu; 1) releu de curent; 2) releu intermediar; 3) releu de semnalizare. la bare printr-un singur întreruptor (v, fig. X). Prin releu trece curentul rezultant al curenţilor secundari din cele două circuite: «==*].—*2. în cazul funcţionării normale şi al scurtcircuitelor exterioare (K2), curenţii ix şi i2 fi ind egali ca valoare şi coincizînd ca fază (neglijînd curentul de dezechilibru), i — 0 şi protecţia nu acţionează. în cazul unui scurt-circuit pe una dintre linii (ifj i1=f=i2. deci, i =/=0 şi, dacă e superior curentului reglat, releul acţionează şi comandă declanşarea întrerupto-rului comun. Dăcai1^i2, e posibil ca if să fie inferior curentului reglat şi releul să nu acţioneze, ceea ce se întîmplă dacă scurt-circuitul e foarte apropiat de capătul opus al liniei. Porţiunea din linie în limitele căreia protecţia nu acţionează la un defect constituiezona moartă, care nu trebuie să depăşească 10% din lungimea liniei protejate. Protecţia di-ferenţială trans-vers a Iă de curent direcţională se utilizează la linii cu dublu circuit, legate la bare prin întreruptoare separate la ambele capete. Schema protecţiei (v. fig. Xi) conţine releele XII. Caracteristicile de funcţionare a protecţiei de distanţa. a) caracteristică în trepte; b) caracteristica în pantâ; c) caracteristica mixta; f) treapta !; 2) treapta 'I; 3) treapta III. XI. Schema protecţiei diferenţiale transversale direcţionale, î) releu de curent; 2) releu de putere (direcţional); 3) releu de semnalizare; 4) de la transformatoarele de tensiune. Se deosebesc caracteristici de temporizare (variaţia timpului de acţionare a protecţiei în funcţiune de distanţa pînă la locul defectului) în trepte (cea mai răspîndită, în general, cu trei trepte, dar se construiesc şi relee cu patru şi cu cinci trepte), în pantă şi mixtă (v. fig. X//). Protecţiile de distanţă se clasifică în funcţiune de tipul elementelor de pornire şi de distanţă. Elementele de pornire ale protecţiei de distanţă trebuie să acţioneze precis în cazul oricărui fel de scurt-circuit (mono-fazat, polifazat, metalic, prin arc, etc.), dar nu trebuie să pună în funcţiune protecţia în cazul suprasarcinilor de regim. Pentru a satisface diferitele cerinţe se folosesc următoarele tipuri de elemente de pornire: de curent, de impedanţă (direcţionale) şi de putere de secvenţă inversă. Elementele de pornire de curent sînt constituite din relee maximale de curent, cari funcţionează fără temporizare. Elementele de pornire de impedanţă sînt constituite din relee de impedanţă cari îşi închid contactul instantaneu, cînd impedanţa aplicată la bornele lor scade sub impedanţa reglată, numită impedanţă de pornire. (în planul complex de coordonate (R, X) caracteristica acestor relee e un cerc (v. fig. XIII a) cu centrul în origine.) Elementele de pornire constituite din relee de impedanţă direcţionale sînt folosite în instalaţiile pentru transportul unor puteri mari la distanţe mari. Funcţionarea lor se bazează pe diferenţa mare care există între unghiurile 9regîm şi 9iinje- Elementele de pornire bazate pe existenţa acestei diferenţe sînt releele de impedanţă direc- Protecţia instalaţiilor electrice 422 Protecţia instalaţiilor electrice ţjonale cu caracteristică circulară (v. fig. XIII b) şi cu caracteristici eîipsoidale sau~ova!e (v. fig. XIII c). $ :> :> 0 F.C Lj f.r XIV. Schema de alimentare cu filtru a unui releu de putere de secvenţă inversă, î) filtru de curent de secvenţă inversă; 2) filtru de tensiune de secvenţă inversă; 3) releu de putere de secvenţă inversă; 4) de Ia transformatoarele de tensiune. 0 Yo> ^o* Metode speciale de expioatare sînt acele metode de exploatare (v. Exploatare, metodă de — a cărbunilor; Exploatare, metodă de ~ a minereurilor), în urma cărora se produc cele mai mici mişcări ale rocilor din jurul zăcămîntului, se transmit a suprafaţă cele mai mici deplasări (scufundări) ale terenului şi se produc daunele materiale cele mai mici. Astfel de metode sînt: Metode de exploatare cu stîlpi pâră-s / ţ /, la cari stîlpii de substanţă minerală utilă trebuie dimensionaţi astfel, încît să se excludă strivirea lor sub presiunea rocilor din tavan. Această soluţie neeconomică, cu pierderi mari de rezervă în stîlpii părăsiţi, e aplicabilă numai în anumite cazuri, de exemplu exploatare sub mări, sub oraşe, etc., sau în masive cu substanţă minerală utilă puţin costisitoare. Metode de exploatare cu front lung, în cari viteza de înaintare a frontului fiind mare, pe lîngă că se micşorează deplasările de roci, albia de scufundare a suprafeţei devine plată (raportul HjA >1), iar zonele marginale ale albiei înaintează repede (împreună cu frontul), ceea ce face ca tensiunile din rocile acestor zone să nu aibă timp sase dezvolte pînăja intensităţile maxime cari ar produce rupturi de terenuri. în cazul unui pachet de strate suprapuse se poate alege, în unele cazuri, o ordine de exploatare simultană a stratelor respective (abataje armonice), care să permită realizarea raportului HIA>/\ şi, prin urmare, obţinerea unor efecte de scufundare mult reduse. Metode de exploatare cu ramhleiere, foarte costisitoare, se aplică numai acolo unde trebuie să fie protejate edificii importante, lucrări de artă, etc. în orice caz trebuie luat în consideraţie numai rambleul pneumatic şi, în special, cel hidraulic, rambleul manual putînd da îndesări ulterioare pînă la 50%. Principalele norme tehnice de proiectare şi execuţie a construcţiilor, pentru protejarea lor contra scufundărilor terenurilor de la suprafaţa minelor în curs de exploatare, se referă la alegerea locului de construcţie şi la principiile şi normele de construcţie. Alegerea locului de construcţie se face, de preferinţă, în afara albiei de scufundare; dacă aceasta nu e posibil, se caută să se înceapă construcţia după încetarea sDufundării sau să se plaseze construcţia în zona centrală a albiei (aici se produc numai deplasări verticale; lipsesc cele orizontale) sau deasupra punctului celui mai adînc al zăcămîntului (adîncimea amortisează săgeata scufundărilor). Principiile şi normele de construcţie se referă la următoarele elemente: împărţirea clădirilor în părţi componente, cu dimensiuni mici, cari să reziste independent una de alta la rupturileda-torite scufundărilor; evitarea reazemelor static nedeterminate; executarea fundaţiilor: pe radier continuu (soluţie costisitoare), în formă de cupolă, static determinate (sprijin în trei reazeme); executarea suprastructurii construcţiei în formă de schelet rigid; verificarea suplementară contra solicitărilor datorite împingerilor orizontale şi scufundărilor verticale ale terenurilor; abaterea cursurilor de apă de pe suprafaţa terenului supus scufundărilor (dacă această soluţie e dificilă, se vor canaliza cursurile de apă prin scocuri de lemn); construirea stîlpilor de funiculare sau de linii de forţă din elemente elastice (lemn), pe piloţi cari se pot prelungi pe măsura scufundărilor de teren. î. muncii. Gen., Tehn., Ig. ind.: Totalitatea măsurilor cari se iau în întreprinderi, în fabrici, pe şantiere, etc., pentru a asigura desfăşurarea muncii în condiţii nepericuloase şi nedăunătoare pentru sănătatea şi integritatea corporală a lucrătorilor, —cum şi totalitatea măsurilor privitoare Ia munca femeilor şi a tinerilor. Protecţia muncîî 431 Protecţia muneîî Protecţia muncii are următoarele trei aspecte: protecţia juridică a muncii, protecţia sanitară a muncii, protecţia tehnică a muncii. Protecţia juridică a muncii cuprinde legislaţia privitoare la obligaţiile conducerii întreprinderilor şi instituţiilor de a organiza condiţii de muncă nedăunătoare sănătăţii şi integrităţii corporale a lucrătorilor, cum şi la modul de aplicare şi de control al măsurilor legiferate. Dispoziţiile legale se referă, atît la măsurilede protecţie tehnică şi sanitară, cît şi la anumite drepturi cari sînt acordate lucrătorilor salariaţi (de ex.: echipament de protecţie; alimentaţie de protecţie, pentru cei cari lucrează cu substanţe toxice sau în anumite locuri de muncă; concedii de odihnă pentru toţi lucrătorii şi funcţionarii, şi concedii de odihnă suplementare pentru munci grele; durata zilei de muncă redusă sub opt ore la anumite categorii profesionale şi pentru locuri de muncă ia cari sînt condiţii grele de lucru; etc.). Măsurile de protecţie a muncii trebuie să fie cunoscute atît de lucrători, cît şi de conducătorii formaţiilor de muncă (echipe, brigăzi, etc.)- în acest scop se predau cursuri de protecţie a muncii în şcolile profesionale şi medii, în institutele de învăţămînt superior şi la cursurile de calificare de toate categoriile. Pe şantiere şi în fabrici, măsurile de protecţie a muncii se popularizează prin instructaje şi propagandă vizuală şi auditivă. Instructajul se face în două etape: instructajul introductiv şi instructajul la locul de muncă. Instructajul introductiv se face cu toţi lucrătorii, pe echipe, şi cuprinde noţiunile generale: reguli de comportare, norme generale de tehnică a securităţii muncii, modul de înregistrare, de evidenţă, şi de anchetare a accidentelor, primul-ajutor în caz de accident, reguli de disciplină în muncă, etc. Instructajul Ia locul de lucru cuprinde noţiunile de tehnică a securităţii muncii specifice locului de lucru. Propaganda vizuală utilizează următoarele mijloace de popularizare: placarde de imagini sugestive şi texte explicative montate vizibil în ateliere, pe şantier, în sălile de mese şi de lectură, instrucţiuni afişate, filme, diafilme, fotomontaje, expoziţii, etc. Propaganda auditivă organizează conferinţe, consfătuiri, schimburi de experienţă, etc., în cari sînt prezentate probleme generale, analiza unor situaţii speciale, cercetarea cauzelor unor accidente, etc. Se reglementează de asemenea: munca femeilor şi a minorilor ; timpul şi condiţiile de lucru în medii toxice sau în condiţii anormale (de ex. în chesoane); normele sanitare pentru amplasarea şi proiectarea întreprinderilor; activitatea inspectoratelor sanitare şi antiepidemice, etc. Protecţia sanitară a muncii priveşte măsurile preventive de igienă a muncii şi de sănătate industrială cari trebuie luate în cadrul unei întreprinderi, pentru a evita efectele diferiţilor agenţi dăunători sănătăţii lucrători lor din ateliere, din birouri, etc. Măsurile tehnice-sanitare stabilesc, de exemplu: organizarea şi întreţinerea încăperilor industriale; concentraţiile maxime admise pentru gaze, vapori şi pulberi toxice în atmosfera locului de lucru ; condiţiile de microclimat ale atmosferei din vecinătatea locului de lucru (de ex.: ventilaţia, umiditatea, temperatura); condiţiile de iluminare, de încălzire, etc» Igiena muncii se ocupă cu determinarea factorilor profesionali nocivi din mediul de producţie, cari, acţionînd timp îndelungat asupra organismului omenesc, au ca urmare îmbolnăviri profesionale, cum şi cu studiul metodelor de prevenire şi înlăturare a acestora. Principalii factori nocivi, cari se găsesc aproape în fiecare profesiune, sînt: condiţiile meteorologice (temperatura, umiditatea şi presiunea) anormale, praful industrial, aburul şi gazele nocive, zgomotul şi trepidaţiile, poziţiile anormale ale corpului. Aceşti factori se combat prin: înlăturarea sau diminuarea condiţiilor de nocivitate prin instalaţii de ventilaţie, ecrane protectoare contra radiaţiilor» perdele de apă sau de aer, mecanizarea lucrărilor cu volum mare de muncă, mecanizarea proceselor tehnologice executate cu substanţe nocive, reducerea duratei zilei de lucru, alimentaţie suplementară, dispozitive individuale de protecţie, măsuri de igienă generală (de ex.: curăţenie corporală, îmbrăcăminte corespunzătoare de lucru, curăţenia locului de lucru, îndepărtarea deşeurilor, prevenirea pericolului de contaminare, dormitoare şi săli de mese igienice, lavabouri, duşuri, etc.). Condiţiile meteorologice optime pentru organismul omenesc se realizează la temperatura de 18-“22°, cu umiditatea aerului de 40--60% şi mişcarea acestuia cu viteza de 0,1 "“0,2 m/s. In condiţii de muncă fizică grea, temperatura mediului înconjurător trebuie redusă la 14*"17°. * Praful industrial, care se poate clasifica după: natura substanţei din care provine (organic, anorganic, metalic), nocivitatea lui, pericolul de explozie, mărimea particulelor, pătrunde cu atît mai adînc în organism şi provoacă îmbolnăviri cu atît mai grave, cu cît particulele din cari e constituit sînt mai fine. Activitatea îndelungată în mediu prăfos produce pneu-moconioze (v.), dintre cari cele mai grave sînt: silicoza (v.), antracoza şi asbestoza (v,). Normele sanitare prevăd concentraţiile admisibile ale prafului netoxic în aerul diferitelor locuri de lucru. Intoxicaţiile profesionale (v. sub Intoxicaţie), datorite substanţelor toxice cari pătrund în organism pe căile respiratorii, prin piele sau cu alimentele, se consideră accidente, dacă o cantitate mare de substanţe toxice pătrunse în organism într-un timp scurt provoacă o intoxicaţie acută, şi boli profesionale dacă doze mici de substanţe toxice, pătrunse în organism într-un timp îndelungat, produc o intoxicaţie cronică. Limitele maxime de substanţe toxice în aerul locului de lucru sînt fixate prin normele sanitare. Detectarea lor şi determinarea concentraţiei pariculoase se fac cu aparate speciale, iar combaterea lor se face prin măsuri sanitare şi tehnice stabilite de institutele de cercetări ştiinţifice. Zgomotul industrial şi trepidaţiile devin nocivităţi profesionale, cînd intensitatea lor depăşeşte o anumită limită. Zgomotul are o influenţă nocivă asupra auzului şi asupra sistemului nervos, scade atenţia şi încetineşte reacţiile psihice ale lucrătorului (micşorează capacitatea de lucru şi măreşte pericolul de accidente). Iluminatul industrial (v. şi sub Iluminat), reglementat de asemenea de normele sanitare, trebuie să asigure locurilor de lucru o anumită intensitate de lumină, dirijată raţional, pentru a evita umbre pronunţate, pete de lumină şi strălucire orbitoare, cari reduc capacitatea de lucru şi pot produce accidente. La iluminatul natural, acest efect se obţine, fie prin lumină laterală, fie prin lumină de sus, sau prin combinarea celor două surse de lumină. La iluminatul artificial se utilizează, fie sisteme de iluminat general, cari asigură iluminarea întregului spaţiu, fie iluminatul local, pentru iluminarea directă a locului de lucru, sau iluminatul combinat, Protecţia tehnică a muncii priveşte măsurile tehnice şi organizatorice pentru uşurarea muncii şi pentru eliminarea cauzelor accidentelor de muncă, ţinînd seamă de caracteristicile proceselor tehnologice, de mijloacele de producţie şi de metodele de muncă. Principalele măsuri folosite în acest scop, specificate în detaliu pentru fiecare profesiune în „Norme pentru tehnica securităţii muncii", sînt: mecanizarea proceselor tehnologice, pentru uşurarea muncii manuale (de ex, mecanizarea transportului materiei prime şi al produselor semifinite şi finite, în special la fabricaţia în serie şi în masă); folosirea mijloacelor de protecţie în locurile în cari se pot produce accidente de muncă (de ex.: apărători la organele în mişcare ale maşinilor; apărători contra aşchiilor proiectate la prelucrarea prin aşchiere a materialelor la maşini-unelte; supape de siguranţă la conductele, la rezervoarele sau la căldările sub presiune; instalaţii de punere la pămînt a utilajului Protecţia naturii 432 Protecţia parcursului electric; protecţia maşinilor electrice contra subtensiunii; paratrăsnete pentru unele construcţii civile sau industriale; dispozitive de avertisare prin semnalizare acustică sau optică; etc.); pregătirea lucrătorilor, în special a noilor angajaţi, astfel încît aceştia să-şi însuşească cunoştinţele adecvate de tehnică a securităţii muncii; însuşirea, de către lucrători, şi în special de cei nou angajaţi sau de cei transferaţi de la un loc de lucru la altul, a conţinutului instrucţiunilor privind măsurile de tehnică a securităţii muncii, specifice fiecărui loc de lucru; examinarea şi interpretarea statisticii accidentelor de muncă, pentru a cunoaşte cauzele reale ale accidentelor şi, deci, pentru a putea stabili măsurile cari trebuie luate pentru a le evita. Normele de tehnica a securităţii m u n-c i i se împart în măsuri generale şi măsuri speciale. Masurile generale de tehnica a securităţii muncii se referă la alegerea amplasamentului întreprinderii şi la planul general al acesteia. Amplasamentul întreprinderii trebu ie să fie uscat, neinundabil şi să permită evacuarea uşoară a apelor pluviale. Nivelul apelor subterane trebuie să se găsească la o adîncime convenabilă, iar sursele de apă trebuie să asigure consumurile industriale, gospodăreşti şi de incendiu. Apa potabilă trebuie să îndeplinească condiţiile sanitare. Planul general al întreprinderii trebuie să asigure: amplasarea judicioasă a clădirilor industriale, sociai-cuiturale şi sanitare; realizarea unei scheme de transport simple, comode şi sigure; succesiunea raţională a proceselor tehnologice; condiţii igienice-sanitare bune, atît pe teritoriul întreprinderii, cît şi în zona de locuinţe vecină, care trebuie protejată de influenţa nocivităţilor (praf, gaz, fum, zgomot, mirosuri neplăcute, etc.) prin zone de protecţie plantate. Masurile speciale de tehnica a securităţii muncii se referă la particularităţile tehnice ale proceselor de producţie pentru fiecare ramură industrială în parte. Normele cuprind prescripţii detaliate pînă în cele mai mici amănunte pentru proiectarea, punerea în funcţiune şi exploatarea instalaţiilor industriale, a maşinilor componente, şi pentru deservirea celor mas mici organe ale acestor maşini. — Obiectivul principal al tehnicii securităţii muncii e studiul cauzelor accidentelor de muncă (v„ sub Accident) şi al măsurilor pentru înlăturarea lor. Studiul cauzelor accidentelor de muncă se face prin: metoda de grupare, metoda topografică, metoda analizei comparative şi metoda monografică. /Metoda de grupare stabileşte frecvenţa accidentelor similare cari se produc în condiţii asemănătoare. Timp de şase luni sau de un an se adună materialul statistic sistematizat, scoţînd în evidenţă focarele de accidente şi cauzele cari au dat ioc la frecvenţa cea mai mare de accidente. Metoda topografica marchează cu semne convenţionale locurile de accidente pe planul general al şantierului sau al atelierului. Astfel, se scot în evidenţă zonele cu frecvenţa cea mai mare de accidente. Metoda analizei comparative studiază comparativ metodele de lucru, de exploatare a utilajului, din punctul de vedere al accidentelor. Această metodă limitează studiul la întreprinderi similare. Metoda monografica e cea mai eficientă. Aceasta analizează cauzele posibile ale unui accident, începînd cu împrejurările generale, desfăşurarea procesului tehnologic, organizarea locului de lucru, şi terminînd cu măsurile de protecţie individuale. Pe baza analizei făcute se elaborează concluziile şi se iau imediat măsurile necesare pentru înlăturarea cauzelor cari au provocat accidentul. Legislaţia muncii din ţara noastră specifică folosirea acestei metode pentru determinarea evidenţei accidentelor de muncă. Rezultatele evidenţei accidentelor se exprimă cu ajutorul unor indici, numiţi coeficienţi ai accidentelor de munca, şi cari sînt coeficientul de frecvenţă şi coeficientul de gravitate. Coeficientul de frecvenţă se calculează cu formula: A-1000 /= N ’ în care A e numărul de accidente dintr-un trimestru şi N e numărul de lucrători mediu scriptic (în ţara noastră 1000), iar coeficientul de gravitate, cu formula: în careZ e numărul total de zile de incapacitate de muncă ale accidentaţilor în perioada unui trimestru, iar A e numărul de accidente în acelaşi trimestru. Coeficientul de gravitate exprimă numai convenţional gravitatea accidentelor şi nu e real decît pentru cazurile de pierdere temporară a capacităţii de muncă. Studiul ştiinţific al cauzelor accidentelor a condus la masuri eficiente pentru eliminarea lor şi la elaborarea amănunţită a normelor de tehnică a securităţii muncii. Respectarea întocmai a acestor norme exclude accidentele de muncă, iar neres-pectarea lor dă inspecţiei tehnice de Stat şi controlului sanitar dreptul de a interzice punerea în funcţiune a întreprinderii, sau de a opri producţia nereglementară a unei întreprinderi în exploatare. Strîns legată de tehnica securităţii muncii e tehnico a p a r â r i i contra incendiilor, deoarece incendiile provoacă de multe ori accidente, iar accidentele sînt de cele mai multe ori urmate de incendii. Măsurile cari se iau contra incendiilor trebuie coordonate cu măsurile de tehnică a securităţii muncii şi cuprind: măsuri de organizare şi măsuri tehnice. Măsuri de organizare sînt: popularizarea şi aplicarea controlată a măsurilor tehnice de prevenire a incendiilor; pregătirea şi instructajul cadrelor; organizarea unităţilor de pompieri şi echiparea lor cu utilaje moderne de stingere a incendiilor; organizarea formaţiilor voluntare de pompieri; etc. Măsuri tehnice sînt: eliminarea cauzelor directe sau indirecte ale incendiilor; echiparea cu instalaţii de stingere cu funcţionare automată; măsuri de limitare a incendiilor, etc. 1. ~a naturii. Gen.: Ansamblul de măsuri pentru păstrarea şi ferirea naturii de distrugere şi de degradarea ei de către om sau de diferiţi factori dăunători. Anumite terenuri se scot de sub influenţa umană (ca vînat, păşunat, tăiere de păduri), atît pentru a-şi păstra neatinse compoziţia şi aspectul, cît şi pentru a putea urmări evoluţia lor naturală. Se păstrează frumuseţi ale naturii, aflorimente geologice caracteristice, peşteri, păduri virgine, stepe şi peizaje geografice caracteristice, urmărindsalvareaspeciilordeanimaleşi de plante ameninţate cu dispariţia, în special prin vînare excesivă, cale pe care au fost stîrpite sau mult reduse numeroase specii de animale utile, cum sînt cetaceele şi altele. 2. ~a parcursului. C. f.: Protejarea flancurilor parcursului contra acostării datorite mişcărilor de trenuri sau de manevră, incompatibile cu parcursul comandat, sau.de vagoane în mişcare necontrolată (vagoane fugite, sau manevrate prin îmbrîncire). Protecţia parcursului se poate obţine folosind: semnale, prin excluderea reciprocă a parcursurilor incompatibile, ţinînd seamă şi de drumul de alunecare (v. şî sub Parcurs 4); macazuri de protecţie, în care caz protecţia poate fi simplă, multiplă sau îndepărtată (v. sub Macaz de acoperire); dispozitive de închidere a liniei, cum sînt saboţii de deraiere, saboţi i de oprire, opritoarele mobile şi macazurile de deraiere; reglementari speciale, cari, atît timp cît e comandat un parcurs de intrare sau de ieşire, interzic efectuarea mişcărilor de Pfâtecţia pădurilor 433 ^rotetţia Sanîtafă manevră, cari ar putea periclita mişcările de trenuri comandate şi cari prevăd asigurarea vagoanelor garate prin saboţi de mînă. Protecţia contra acostării datorită mişcărilor de trenuri sau mişcărilor de manevră pe parcursuri centralizate se face prin semnale şi macazuri de protecţie. Protecţia contra acostării datorită mişcărilor de manevră pe parcursuri necentralizate sau de vagoane în mişcare necontrolată se face prin dispozitive de închidere a liniei, macazuri de protecţie, semnale de manevră şi reglementări speciale. Ca protecţie contra acostării de vagoane în mişcare necontrolată se folosesc numai macazuri de protecţie şi dispozitive de închidere a liniei. Liniile de garaj industriale şi liniile de garaj cari nu au macazuri de protecţie, cari servesc la depozitarea şi manevra vagoanelor şi de pe cari ar putea avea acces spre liniile de circulaţie vagoane cu mişcare necontrolată, sînt echipate cu saboţi de oprire sau de deraiere. Saboţii de deraiere se instalează, de obicei, la 10 m de la marca de siguranţă; saboţii de oprire la 3 m, iar macazurile de deraiere, la 30 m. Nu se admite instalarea dispozitivelor de închidere a linie: pe liniile de primire şi expediere a trenurilor şi pe liniile cari servesc excluziv circulaţiei locomotivelor. i. pădurilor. Silv.: Ansamblul de măsuri cari se iau contra dăunătorilor pădurilor şi pentrn evitarea daunelor pricinuite de aceştia, cum şi al mijloacelor şi căilor de prevenire şi de combatere a vătămătorilor pădurilor spre a le consolida viabilitatea şi capacitatea de producţie, —cum şi disciplina corespunzătoare a ştiinţelor forestiere. Măsurile de protecţie a pădurilor se clasifică după natura factorilor dăunători, şi anume, după cum se referă la factori abiotici (vînturi, zăpadă, îngheţuri, insolaţie, secetă, incendii, etc.), la plante dăunătoare (bacterii şi microbi patogeni,ciuperci parazite, ierburi, buruieni, etc.) sau la animale dăunătoare (insecte, păsări, mamifere mici şi mari, etc.); vătămările pădurilor produse de om constituie obiectul, în principal, al legislaţiei forestiere. Măsurile de protecţie a pădurii sînt numeroase şi complexe; ele se împletesc, se întregesc şi se influenţează reciproc cu acţiunile de conducere a arboreteior, de la înfiinţarea acestora şi pînă la definitiva lor exploatare. Aceste măsuri de protecţie se diferenţiază, deci, în timp şi în spaţiu şi, apoi, după natura factorilor dăunători. Un mare grup de măsuri de protecţie contribuie la crearea de arborete cit mai viguroase şi rezistente faţă de diverşii dăunători, iar dintre acestea, cea mai importantă măsură e considerată alegerea speciilor arborescente componente ale arboreteior şi a amestecului lor cît mai corespunzător condiţiilor :staţionale. Alt complex de măsuri se referă la îngrijirea arboreteior în cursul dezvoltării lor. Dintre aceste măsuri, răriturile sînt considerate drept cele mai importante; apoi, evitarea acţiunilor dăunătoare, cum sînt, în special, păşunatul excesiv, în general, şi păşunatul în pădure. Al treilea grup de măsuri se referă Ia crearea unor condiţii de echilibru biocenotic cît mai favorabil, în pădure, prin protejarea păsărilor, a mamiferelor şi a insectelor cari stînjenesc dezvoltarea dăunătorilor pădurii; de exemplu, înmulţirea şi apărarea furnicilor roşii de pădure (Formica rufa) sînt considerate excelente măsuri de protecţie a pădurii, dată fiind marea cantitate de insecte dăunătoare pe cari le consumă. Acelaşi rol au şi păsările insectivore (de ex.: piţigoiul, ciocă-nitoarea, cinteza, cucul, grangurele, graurul, etc.), mamiferele insectivore (de ex. liliacul, cîrtiţa, şoarecele cu botul scurt, etc.). O măsură esenţială de combatere a dăunătorilor animali e protecţia insectelor parazite ale insectelor dăunătoare (de ex. cele din familiile Ichneumonidae, Braconidae, Tachinidae, etc.) şi a insectelor răpitoare (de ex. cele din familiile Carabidae, Cicindelidae, unele ploşniţe şi păianjeni, etc.). Ultimul grup mare de măsuri, cari sînt diferenţiate după specificul diferiţilor agenţi dăunători,se referă la terapeutica pădurii. Aceste măsuri pot fi măsuri de diagnoză a dăunătorilor, de prognoză sau de combatere propriu-zisă. Măsuri le de combatere a dăunătorilor aparţin unuia dintre următoarele grupuri: metode mecanice şi fizice, cum sînt adunatul în capcane şi distrugerea dăunătorilor, izolarea arborilor de dăunători prin îngrădiri de diferite feluri (de ex. inelarea arborilor cu clei persistent, etc.), etc.; metoda chimică, bazată pe folosirea de substanţe chimice distrugătoare ale dăunătorilor (de ex.: insecticidele, rodenticidele contra mamiferelor rozătoare, erbicidele, fungicidele, bactericidele); metoda biologică, bazată pe introducerea masivă de duşmani animali ai dăunătorilor, în focarele de atac al pădurii; metode agrotehnice şi de cultură, cari se referă, în primul rînd, la operaţiile de pregătire a solului (arături, desfundări, etc.) şi de întreţinere a acestuia (praşile, etc.), distrugînd astfel în mare măsură plante şi animale dăunătoare (larve de cărăbuşi, etc.). 2. ~ sanitara. Alim. apă: Totalitatea măsurilor tehnice şi de organizare cari se iau pentru amenajarea construcţiilor, efectuarea transporturilor, utilizarea terenurilor şi accesul persoanelor în zona situată în vecinătatea surseior de apă potabilă, în vederea împiedicări i impurificării sau infectării apei. Terenul din jurul lucrărilor de captare, al staţiunilor de tratare şi pompare, al rezervoarelor şi conductelor de apă potabilă, pe care trebuie să se respecte anumite condiţii speciale de lucru, în vederea evitării infectării apei, se numeşte zonă de protecţie sanitară. Pentru reţeaua de distribuţie a apei potabile se iau măsuri de protecţie sanitară prin alegerea judicioasă a traseelor, cît mai departe de punctele sau de instalaţiile insalubre (reţele de canalizare a apelor impurificate, closete, rampe sau depozite de gunoi, etc.). Delimitarea zonelor de protecţie sanitară se face de către proiectantul instalaţiilor de alimentare cu apă, în colaborare cu organele sanitare şi cu organele puterii locale de Stat. Pe baza documentaţiei prezentate de proiectant, organele de conducere, cu ajutorul organelor sanitare, dau decizii de instituire a perimetrilor de protecţie sanitară. Zona de protecţie sanitară a surselor de apă potabilă se compune din trei perimetri: perimetrul de regim sever, perimetrul de restricţie şi perimetrul de observaţie. Perimetrul de regim sever cuprinde teritoriul în interiorul căruia se găsesc construcţiile şi instalaţiile de captare a apei, de tratare şi de pompare a apei, cum şi rezervoarele de apă potabilă. în interiorul acestui perimetru sînt interzise: construcţiile de locuinţe de orice fel; accesul persoanelor cari nu sînt legate direct de activitatea din insti-tuţii le centrale de alimentare cu apă potabilă; orice construcţie care nu e legată de necesităţile tehnice de captare a apei sau de îmbunătăţire a calităţilor ei. Perimetrul de regim sever se împrejmuieşte cu gard, se plantează cu arbori şi e păzit în permanenţă. în jurul perimetrului de regim sever se amenajează şanţuri de gardă, pentru a împiedica pătrunderea în incintă a apelor de ploaie acumulate pe terenurile exterioare. Mărimea perimetrului de regim sever se determină de la caz la caz, în funcţiune de situaţia locală şi de felul sursei de apă. La captările de apă potabilă din surse subterane, distanţele faţă de captare ale limitelor perimetrului de regim sever se stabilesc astfel, încît să corespundă unui timp de filtrare prin pămînt de 20---30 de zile (interval în care microorganismele din apă sînt distruse printr-un proces biochimic). Cînd apa care se captează va fi dezinfectată în permanenţă cu clor, cu ozon, etc., timpul de filtrare a apei în interiorul perimetrului de regim sever se poate reduce la 8*-*12 zile, 28 Protecţia transporturilor 434 Protecţie, îmbrăcăminte de astfel încît dimensiunile zonei de protecţie sanitară se reduc mult. Perimetrul de restricţie cuprinde teritoriul din jurul perimetrului de regim sever, în interiorul căruia trebuie să se menţină o stare de salubritate perfectă, In interiorul acestui perimetru se interzice folosirea terenului sau a surselor de apă, în scopuri cari ar putea conduce la modificarea calităţii apei sau la micşorarea debitului. Se admit numai construcţiile legate de buna funcţionare a instalaţiilor de apă sau alte lucrări cari respectă condiţiile stabilite de organele sanitare de Stat. Se interzice despădurirea terenului cuprins în interiorul acestui perimetru. Perimetrul de restricţie e delimitat prin borne şi indicatoare cu inscripţii. Perimetrul de observaţie cuprinde un teritoriu mai întins în jurul perimetrului de restricţie, a cărui stare de insalubritate poate atrage o răspîndire a bolilor transmisibile prin apă. Pe teritoriul perimetrului de observaţie, organele sanitare sînt obligate să ţină o evidenţă a bolilor contagioase transmisibile prin apă şi să execute cercetări epidemiologice obligatorii la toate cazurile de îmbolnăviri de astfel de boi i. 1. ~a transporturilor. Transp.: Asigurarea condiţiilor normale de efectuare a unui transport (terestru, aerian sau naval), prin măsuri cari să permită funcţionarea regulată s\ ordonată a vehiculelor afectate transportului respectiv. în acest scop trebuie să se aleagă vehicule cari să corespundă constructiv solicitărilor inevitabile în timpul transportului considerat, iar pe de altă parte trebuie să se obţină informaţi i le necesare asupra stării rutelor, înainte şi în cursul efectuării transportului; de asemenea trebuie să se asigure controlul sau legătura cu vehiculele în timpul parcursului. Protecţia transportului diferă după felul vehiculelor folosite şi după natura transportului. 2. Protecţie, îmbrăcăminte de Ind. text.: îmbrăcăminte destinată să creeze condiţii mai bune de lucru şi să satisfacă cerinţele de tehnică a securităţii muncii. Se deosebesc mai multe feluri ce îmbrăcăminte. Co;ocelul-pieptar se poartă de lucrătorii cari lucrează în locuri expuse la frig şi la curenţi reci de aer, unde se cere o mare mobilitate a braţelor şi a trunchiului sau unde trebuie evitată îmbîcsirea îmbrăcămintei cu substanţe nocive pulverulente. Se confecţionează din materiale uşor de spălat, şi anume din piei de ovine sau blană (ţigaie, stogoşă sau ţur-cană), avînd faţa tăbăcită „crom" sau piclată şi tăbăcită „crom". Combinezonul protejează unitar tot corpul, de la gleznă pînă la cap; e folosit în locurile de muncă unde există pericolul prinderii manşetelor sau a poalelor hainelor de către organe de maşini în mişcare sau pericolul accidentării prin alt mod de agăţare a hainelor. Se folosesc combinezoane cu spatele desfăcut pe linia taliei, sau cu spatele dintr-o singură bucată; combinezoane contra prafului, de ţesătură deasă, cu platcă (dublură) în faţă (încheiată cu nasturi), cu burdufuri la mîneci, cari pot fi strînse elastic, cu pantaloni cari se strîng jos cu găici şi catarame sau cu elastic, cu glugă cu nasturi de fixare şi cu elastic de strîngere pe gît; combinezoane impermeabile cu glugă, pentru operaţia de curăţire a rezervoarelor şi a budanelor, pentru vidanjare, etc., confecţionate din doc cauciucat, cu glugă detaşabilă şi cordon cu o cataramă fixă şi alta mobilă. Costumul antiacid serveşte în locurile de lucru în cari se folosesc soluţii de acizi şi de alcalii din industria chimică, din secţiile de finisare textilă, etc. Se confecţionează din ţesături de lînă sau de poiiclorură de vinii; haina se închide pînă la guler, iar mînecile ei se strîng cu elastic pe tiv, în partea lor inferioară. Acest costum trebuie ferit de contactul cu benzen, toluen, eteri, esteri, cetone, suprafeţe fierbinţi (peste 60°), etc. Costumul contra gazelor serveşte la lucrul în mediu de gaze saude vapori toxici, cari au capacitatea de a pătrunde prin confecţiunile textile şi prin piele în organism (de ex. la fabricarea şi la manipularea acidului cianhidric). El se utilizează împreună cu mască şi cu încălţăminte corespunzătoare, acest ansamblu trebuind etanş din creşte.ul capului pînă Ia talpa încălţămintei. Costumul propriu-zis se confecţionează din materiale plastice pe suport textil, stabile faţă de reactivi şi faţă de agenţii atmosferici. Masca cu filtru sau cu aer proaspăt protejează capul şi căile respiratorii. Are vizioare echipate cu foiţe anti-aburitoare şi e în Jegătură cu filtrul antitoxic prin intermediul unui tub gofrat. încălţămintea consistă din cizme sau bocanci cu feţe din înlocuitori de piele impermeabili la gaze şi cu talpa de cauciuc. Costumul de asbest protejează corpul contra acţiunii focului şi a materialelor incandescente în diferite intervenţii ca: turnarea şarjelor, stingerea unui incendiu, etc. Haina şi pantalonii se confecţionează din ţesătură de asbest, dublată cu o ţesătură deasă de bumbac, ignifugată. Constumul de protecţie pentru lucrătorii cari lucrează în serviciile de salubritate cuprinde, la modelul pentru vară, o haină de bumbac şi pantaloni,, respectiv fustă, iar ia modeiui pentru iarnă, o haină de postav cu cordon pentru două catarame metalice, iar pantalonii, de postav cu elastic de prindere pe picior la glezne, cu două buzunare lateraie şi un buzunar la spate. Costumul salopetă serveşte la locurile de muncă de la fabricarea şi manipularea substanţelor nocive pentru piele, la locurile de îngrijire a animalelor mari, bolnave, şi acolo unde apare pericolul prinderii manşetelor sau a poalei hainei de către organele în mişcare ale maşinilor, sau la lucrări la cari îmbrăcămintea obişnuită e foarte mult expusă uzurii şi impurificării. Se folosesc costume salopetă din doc, avînd mînecile bluzei întărite cu dublură de doc, în regiunea cotului, şi platcă pe partea superioară a spatelui, iar pantalonii întăriţi la genunchi şi la spate (destinate, în special, lucrătorilor din exploatările miniere); costume salopetă cu bluză de doc, întărită simplu cu ţesătură impermeabilă, sau cu bluză vătuită, cu pantaloni cu întărituri de ţesătură impermeabilă şi tighe-laţi, ca şi bluza, în forme pătrate. Constumul vătuit serveşte în locurile de lucru în cari este frig. Haina şi pantalonii au, între faţa de doc şi căptuşeala de pînză nealbită, o umplutură de vată de croitorie, consolidată prin tighelire. Haina de foaie de cort, cu glugă fixă, cu cordon şi buzunar interior, e folosită de canalagii. Haina impermeabilă de doc cauciucat, destinată protecţiei la locurile de lucru expuse ploilor şi ninsorilor, se confecţionează în trei modele: scurtă, manta şi pelerină, toate avînd glugă detaşabila şi fixabilă cu nasturi de guler şi orificii capsate la subraţ. Haina impermeabilă cu dublură vătuită se foloseşte la lucrul în depozitele de gheaţă. Peste o haină vătuită se prinde cu nasturi o altă haină, acoperitoare, de ţesătură cauciucată, croită astfel încît să lase spatele liber (neacoperit) de la umeri în jos. Halatul da lucru, confecţionat din doc sau din ţesături albite ori vopsite, serveşte ca protecţie la locurile de lucru unde se manipulează sau se ajunge în contact cu substanţe nocive, în mediul septic din sectorul sanitar, sau ca îmbrăcăminte de lucru, cu condiţia să nu existe posibilitatea de accidentare prin prinderea lui de către organe de maşini în mişcare. Halatele confecţionate din foi de polietilenă sau de poiiclorură de vinii sînt impermeabile, uşor de curăţit şi se folosesc împreună cu alte dispozitive de protecţie individuală, la lucrări de intervenţie pentru curăţire de rezervoare cu conţinut de substanţe nocive, pentru reparaţii în medii cu temperaturi pînă la 60°, etc. Pantalonii cu pieptar servesc ca protecţie la dulgherie, zidărie, tîmplărie, tinichigerie, etc., iar pentru manipularea Prbtecţîe, masurile de — miniera 435 Proteine geamurilor mai au o întăritură (dublură) pe regiunea gambei, ca protecţie contra tăieturilor. Scurta cu slăvuţă e o haină impermeabilă care serveşte la protecţia lucrătorilor în locurile de lucru expuse la frig şi la intemperii. Se confecţionează cu faţa din ţesătură cauciucată pe partea invizibilă (pe jos) şi cu o dublură interioară (slăvuţă), care are forma unei căptuşeli vătuite, cu mîneci, şi o glugă detaşabilă. Pentru lucrul în mediu cu substanţe acide sau alcaline şi în frig, partea exterioară a scurtei se confecţionează din doc cauciucat sau din policlorură de vinii pe suport textil. Pentru tractorişti, muncitori din industria forestieră, etc. se confecţionează un model de scurtă, cu faţa de doc cauciucat şi cu slăvuţa de blană de piei de ovine tăbăcite crom, fixabilă de scurtă prin nasturi şi bride, iar de glugă, prin butoniere şi alţi nasturi. Şuba e folosită contra frigului, avînd faţa (piepţi, spate şi mîneci) şi dosul de gu.'er confecţionate din postav tip loden iar îmblănitura şi gulerul, din blană de ovine, cu partea der-mică tăbăcită crom. între faţa de postav şi căptuşeala de pînză, mînecile au un strat intermediar de sibir (v.) sau două straturi de vatelină (v.). Vesta vătuită e destinată lucrătorilor cari lucrează în spaţii neîncălzite sau cari sînt expuse la curenţi reci de aer, la curăţirea canalelor de fum, la gatere, pentru magazineri şi manipulanţi de materiale în magazii neîncălzite. între faţa de doc şi căptuşeala de ţesătură vopsită se pun mai multe straturi de vată de croitorie. Tighelele verticale de consolidare, depărtate între ele cu circa 5 cm, dau vestei un aspect exterior caracteristic. 1. Protecţie, masuri de ~ miniera. Mine. V. Protecţie minieră. 2. Proteidâi pl. proteide. Chim.: Compus organic rezultat din combinaţia unei proteine propriu-zise cu o substanţă neproteică, numită grupare prosteticâ. După natura grupării prostetice se deosebesc următoarele clase: fosfoproteide, lipo-proteide, glicoproteide şi mucoproteide, cromoproteide şi metaloproteide, cum şi nucleoproteide. Fosfoproteidele sînt proteide a căror grupare prostetică o constituie un ester al acidului fosforic. Din această clasă fac parte cazeina din lapte şi vitelinele din ouă, cari au importanta funcţiune fiziologică de a furnisa animalului tînăr sau embrionului aminoacizii şi fosforul necesare dezvoltării.-— Lipoproteidele sînt combinaţii ale proteinelor cu fosfatidele (în serul sangvin) şi cu sfingomie-Iina, fosfatidă din ţesutul nervos. Carotinoidele cu proteine formează lipoproteide colorate. Dintre acestea, o importanţă mare are purpura vizuală, din retină, necesară vederii în timpul HoC CH3 \ / 3 CH CH, CH2SH ch2 I c hcx \:h ii i HC CH XC^ zaharidecari conţin totdeauna resturi de N-acetil-hexozamină, alături de resturile altor monozaharide sau acizi uronici. Proteidele cari au sub 4% polizaharidă se numesc glicoproteide, iar cele cari au peste 4% se numesc mucoproteide. Dintre glicoproteide se menţionează albumi-ne'e din ser şi din ou, iar ca mucoproteide se dau ca exemplu mucoideledin grupa sangvină A, din salivă, din ou, din umoarea sticloasă a ochiului. — Cromoproteidele şi metaloproteidele sînt proteide cari conţin în gruparea prostetică fier, cupru sau alte metale, ca: vanadiu, zinc, magneziu, mangan. Cromopro-teideie cari formează pigmenţii respiratori din sîngele vertebratelor sînt formate dintr-un component proteic, globina, şi dintr-un component prostetic, hemul. Globina variază de la o specie la alta, iar hemul e acelaşi şi e un complex al fierului cu protoporfirina. Din grupul metaloproteidelor fac parte pigmenţii respiratori din sîngele moiuştelor şi al artro-podelor, numiţi hemocianine, cari conţin în moleculă cupru. Pigmentul respirator al ascidiilor conţine vanadiu. — Nucleo-proteidele au ca grupări prostetice acizi nucleici sau polinucleo-tide de constituţie macromoleculară. Componenţii proteici ai nucleoproteidelor sînt protaminesau histone, cari au caracter bazic. Nucleoproteidele sînt componenţii esenţiali ai nucleelor celulelor, dar apar, în cantităţi mici, şi în afara nucleelor, în plasma celulară, cum şi în multe sucuri şi secre-ţiuni ale organismului animal (lapte, fiere). Se găsesc în toate celulele vii, cum şi în bacterii şi în virusuri. 3. Proteinazâ. Chim. biol.: Sin. Endopeptidază (v.). 4. Proteine, sing. proteină. Chim. biol.: Produse cu structură macromoieculară şi cu proprietăţi coloidale, cari se transformă, prin hidroliză, în a-aminoacizi. Proteinele conţin, ca elemente principale, carbon, hidrogen, oxigen, azot şi sulf; unele dintre ele conţin, în cantităţi mici, fosfor, fier, cupru, iod, clor şi brom. Conţinutul procentual al elementelor principale e: 50-**52% C; 6,8---7,7% H; 21.5***23,5% O; 15*• * 18% N, în cele mai multe proteine 16**• 17% ; 0,5***2,5% S; Moleculele proteinelor sînt constituite din catene polipeptidice lungi, în cari resturile de a-aminoacizi sînt unite între ele prin legături peptidice, CO—NH ; catenele polipeptidice sînt constituite din unităţi CH—CO—NH, legate cap la cap, şi se deosebesc numai prin catenele laterale R, R/, R"; de exemplu: NHg.CH.CO—NH.CH.CO--........NH.CH-COOH. ii f R R' R" Structura polipeptidica a proteinelor Resturile R, R', R" de aminoacizi pot fi nepolare, polare, acide sau bazice, astfe! cum se exemplifică prin formula care urmează: I NH (CH2)3 -NH *CH *CO—NH *CH *CO—NH - CH «COOH CH2 (CH2)4 I I ch2 nh2 I COOH leucină OH ti rozi na cisteinâ acid glutamic arginină lizina nopţii. — Glicoproteidele şi mucoproteidele sînt formate din proteine şi din hidraţi de carbon. Hidraţii de carbon, cari formează grupările prostetice din aceste substanţe, sînt poli- Restul de leucină e nepolar, cel de tirozină e polar,: cel de acid glutamic e acid, resturile de arginină şi de lizină sînt bazice. Grupările nepolare, provenite din mono-aminoacizii 28* ^rdteine 436 Proteine monocarboxilici, sînt atrase de grupări similare numai prin forţe van der Waals. Grupările polare conţinînd hidroxili, provenite din hidroxi-aminoacizi, se pot lega de grupări similare din alte catene prin legături de hidrogen, iar grupările acide şi bazice, prin legături electrostatice. Gruparea SH, provenită din cisteină, e singura care poate forma legături covalente, disulfurice S—S,cu grupări similare din alte catene. Afară de legătura peptidica CO—NH şi legătura disulfurică S—S nu s-a descoperit, în moleculele proteinelor, nici un alt tip de legătură covalentă între resturi de aminoacizi. Grupările COOH din catenele laterale, aparţinînd resturilor de acid glutamic sau asparagic sînt, în proteinele naturale, fie libere, fie amidificate, CONH2. Prin hidroliză acidă sau bazică, proteinele din aceste grupări pun în libertate amoniacul şi acizii respectivi. Gruparea NH2 din catena laterală a resturilor de lizină e liberă în proteine, dar gruparea NH2 din catena laterală de ornitină nu apare liberă, ci numai sub forma de argi-nină. Catena polipeptidică conţine, afară de cele două grupări marginale de NH2 şi COOH, un număr de grupări bazice şi acide aparţinînd resturilor laterale de aminoacizi. Proteinele sînt, ca şi aminoacizii, amfioni, dar, spre deosebire de aceştia, au caracter macromolecular. Punctul iso-electric e o constantă caracteristică fiecărei proteine şi, pentru cele mai multe, se găseşte în regiunea slab acidă (pV\- 4,6—5,3) ; unele proteine sînt însă puternic acide (pepsina, pH. 2,8), altele sînt bazice (globulina, pH. 8,1; clupeina, pH- 12,2). Punctul isoelectric e determinat de raportul dintre numărul grupărilor acide şi bazice din moleculă. Proteinele au proprietăţi de „tampon*1, putînd neutraliza atît acizii, cît şi bazele, proprietate prin care ele pot menţine un exponent de hidrogen constant în lichidele din organism. Proteinele, din cauza caracterului lor puternic polar, sînt insolubile în disolvanţi organici. Solubilitatea lor în apă e minimă la punctul isoelectric şi ea creşte atît în regiunea acidă cît şi în cea bazică; adausurile de mici cantităţi de electroliţi neutri măresc solubilitatea, probabil prin formarea de perechi de ioni cu proteine. Solubilitatea în apă se datoreşte solvatării grupărilor cu sarcină ionică, COO“ — şi NHj. Solvatarea (hidratarea) grupărilor polare explică marile cantităţi de apă (30-**60% din greutatea lor) conţinute în proteine pure, chiar cristalizate. Proteinele fibrilare, cum e gelatina, înainte de disolvare se imbibă puternic cu apă şi formează, la răcire, geluri elastice tipice. Sali-fierea, precipitarea proteinelor din soluţii concentrate de electrol iţi, se datoreşte tendinţei puternice, a ionului electrolitului, de a se hidrata, apa necesară pentru aceasta fiind cedată de proteină care, nemaidispunînd de disolvant suficient, precipită; proteina precipitată se redisolvă, însă, dacă se îndepărtează electrolitul (de ex. prin dializă). Insolubilitatea în apă a scleroproteinelor (proteine insolubile) se datoreşte legăturilor transversale dintre macro-molecule. Prin încălzire ia o anumită temperatură, proteinele din soluţie apoasă trec brusc într-o formă insolubilă. Această transformare, numită denaturare, e specifică proteinelor. Un exemplu de acest fel e coagularea albuşului de ou prin încălzire. Denaturarea proteinelor e produsă, afară de căldură, şi de alte forme de energie, de exemplu de lumina ultravioletă, sau de presiunile mari, cum şi de anumite substanţe chimice. Aceste substanţe se grupează în trei clase: substanţe cari produc ionizare (acizi, baze); substanţe cari produc denaturarea la punctul isoelectric (uree, guanidină, salicilaţi, tiocianaţi şi diferiţi detergenţi); unii disolvanţi organici (alcool, acetonă). Prin denaturare, proteinele suferă anumite transformări privind solubilitatea; îşi pierd activitatea fiziologică şi specificitatea serologică; se pun în evidenţă anumite grupări funcţionale, cari sînt mascate în proteina naturală (grupările SH). Multe proteine denaturate şi păstrate în soluţie la temperatură joasă recapătă, după îndepărtarea agentului de denaturare, toate proprietăţile iniţiale. în unele cazuri, denaturarea proteinei produce transformări mai profunde ale moleculei, cari fac imposibilă revenirea la forma iniţială. Proteinele se întîlnesc atît în regnul animal, cît şi în cel vegetal. în primul caz se numesc zooproteine, iar în al doilea caz, fitoproteine. Ele sînt combinaţii importante pentru fenomenul vieţii, fiind componenţi esenţiali, alături de apă, săruri anorganice, lipoide, hidraţi de carbon, vitamine, enzime, etc., ai materialelor lichide şi gelifiate din celule, în cari se produc reacţii chimice intense şi cari sînt cuprinse sub numirea de protoplasma. Protoplasma e un sistem organizat, în continuă prefacere ale cărui caractere esenţiale sînt: menţinerea în timp, efectuarea schimburilor metabolice, producerea şi consumul de energie, sintezele de substanţe organice, cum şi asigurarea creşterii şi reproducerii fiinţelor vii. Proteinele se deosebesc de ceilalţi componenţi ai protoplasmei prin proprietăţile deosebite pe cari le au. Enzimele, catalizatorii reacţiilor din organismele vii, pigmenţii respiratorii, mulţi hormoni şi anticorpii, sînt proteine. Acestea se găsesc în natură într-un număr foarte mare, datorită faptului că ele sînt specifice diferitelor specii de animale şi vegetale; uneori se observă diferenţe chiar între proteinele indivizilor aceleiaşi speci i. Greutăţile moleculare ale proteinelor se determină prin aceleaşi metode cari sînt folosite pentru compuşii macromolecu-lari, dar adaptate problemelor speciale din clasa proteinelor. Dintre metodele folosite, mai importante sînt: metoda presiunii osmotice, modificată pentru proteine, în sensul că se foloseşte o soluţie salină concentrată, care trece liber prin membrană, astfel încît presiunea osmotică măsurată e produsă numai de proteină; metoda uitracentrifugârii, prin determinarea echilibrului de sedimentare sau a vitezei de sedimentare, la care se folosesc centrifuge cu turaţia de 60 000 rot/min şi prin care se determină greutăţile moleculare efective ale particulelor considerate, fără ca acestea să fie influenţate, în general, de solvatarea particulelor; metoda bazata pe împrâştierea luminii; metoda chimica, prin care greutatea moleculară se calculează pe baza determinărilor analitice cantitative şi plecînd de la ipoteza că molecula conţine un singur atom de metal sau o singură moleculă dintr-un anumit aminoacid; metoda care foloseşte spectrele de radiaţii X ale proteinelor corpuscu-lare cristalizate, prin care se poate determina greutatea celulei elementare de cristal. Cu ajutorul microscopului electronic se pot obţine, de asemenea, indicaţii asupra greutăţilor moleculare ale proteinelor cu molecule mari. Greutăţile moleculare ale proteinelor sînt mari, putînd atinge valori de ordinul milioanelor. Clasificarea proteinelor s-a realizat pe baza lucrărilor realizate prin metoda radiaţiilor X, prin cari s-a demonstrat existenţa a două tipuri de proteine, deosebite prin conformaţia moleculelor lor: proteinele corpuscu lare sau globulare şi proteinele fibrilare, corespunzînd, în mare măsură, clasificării obişnuite în proteine solubile, respectiv proteine insolubile. Proteinele corpusculare, globulare sau solubile, apar în celule în stare disolvată sau sub formă de geluri hidra-tate; din această clasă fac parte albuminele, solubile în apă şi în soluţii diluate de electroliţi, cum şi globulinele, solubile numai în soluţii de electroliţi (acizi, baze, săruri). Din această clasă fac parte proteinele cu proprietăţi fiziologice specifice: proteinele din serul sangvin, enzimele, hormonii proteici, anticorpii şi toxinele. Proteinele fibrilare sau scleroproteinele se găsesc în organismul animal în stare solidă şi dau rezistenţă mecanică unor părţi ale organismului (de ex. cheratina din păr, din unghii, copite, epidermă; colagenul din oase, piele şi tendoane; fibroina din mătase). Scleroproteinele nu se găsesc în plante, funcţiunea lor fiind îndeplinită de celuloză* Proteidele (v.) sau proteinele conjugate sînt Proteine 437 Proteine combinaţii ale unei proteine cu un component neproteic; ele constituie o clasă importantă şi sînt mai apropiate, prin proprietăţile lor, de proteinele solubile. Compoziţia proteinelor. Descompunerea proteinelor în aminoacizi se realizează prin hidroliză cu acizi, baze, sau cu enzime. în scopul hidrolizării proteinelor se foloseşte, de obicei, fierberea cu acid clorhidric sau cu acid sulfuric, în care caz triptofanul e transformat într-o masă amorfă neagră, numită huminâ. Hidroliza cu hidroxizi alcalini sau cu hidroxid de bariu menajează triptofanul. Unii aminoacizi suferă o racemizare, alţii sînt desaminaţi; arginina e transformată în ornitină şi în uree, iar cisteina şi cistina sînt descompuse. Prin hidroliza grupărijor CONH2 ale asparaginei şi glutaminei se formează amoniac. în urma hidrolizării unei proteine rezultă un amestec din a-aminoacizii constituenţi; aceştia sînt, în unele cazuri, în număr de douăzeci. Separarea cantitativă a aminoacizi lor din amestec sau dozarea lor se face prin diferite metode, mai mult sau mai puţin exacte. Procedeul de esteri-ficare a aminoacizilor cu metanol şi distilarea fracţionată a esteri lor (Emil Fischer, 1901) permite dozarea a 60-**70% din totaiul de aminoacizi. Metoda bazată pe soîubilitatea diferită a aminoacizilor în n-butanol (H. D. Dakin) dă rezultate mai bune, dar nu satisfăcătoare. S-au pus la punct şi multe metode gravimetrice şi colorimetrice pentru dozarea unor anumiţi aminoacizi. Cele mai exacte metode sînt însă cele cromato-grafice (v. Cromatografie), şi microbiologice. Rezultatele analizelor privind conţinutul proteinelor în aminoacizi se exprimă, fie în procente (grame din fiecare aminoacid la 100 g proteină), fie în moli de aminoacizi obţinuţi din 105 g proteină. Izolarea şi purificarea proteinelor. Proteinele insolubile se separă uşor de grăsimi, de hidraţi de carbon şi de proteinele solubile, compuşi cari le însoţesc în organismele animale. Din cauza insolubilităţii lor, ele nu se pot purifica prin procedeele utilizate la proteinele solubile şi e greu de stabilit dacă sînt compuşi unitari sau amestecuri de mai multe proteine asemănătoare. Proteinele solubile pot fi izolate şi purificate, însă e necesar să se lucreze la temperaturi joase şi prin metode rapide, pentru a nu se degrada, fie din cauza agenţilor fizicochimici, fie prin infectarea cu bacterii, ele constituind un mediu favorabil dezvoltării acestora. Pentru izolarea proteinelor, membrana celulelor se distruge prin mărunţire sau măcinare, cu sau fără adaus de nisip curat ori prin îngheţare, şi apoi proteina se extrage, de obicei, cu o soluţie salină, sau cu disolvanţi organici (glicerină, acetonă) diluaţi cu apă. Soluţia obţinută, care conţine proteinele şi substanţele neproteice, e supusă dializei sau electrolizei, pentru a îndepărta substanţele neproteice. Proteinele se obţin, din soluţiile purificate prin dializă, prin precipitare cu săruri neutre (sulfat de amoniu, sulfat de sodiu) sau cu etanol. Proteina cristalizată se obţine prin evaporarea lentă a soluţiei unei proteine conţinînd un electrolit într-o concentraţie iniţială insuficientă pentru precipitarea ei. Prin metoda elec-troforezei se poate stabili puritatea unei proteine; aceasta se bazează pe proprietatea pe care o au proteinele de a migra spre anod în soluţie bazică şi spre catod în soluţie acidă. Hidroliza enzimatică a proteinelor. Organismul animal asimilează numai aminoacizii iiberi, nu şi proteine sau peptide şi, pentru aceasta, în cursul digestiei se produce, cu ajutorul enzimelor proteolitice sau al proteazelor din sucurile tubului digestiv, o hidroliză totală a proteinelor. Pentru realizarea hidrolizei complete intervin două grupări mari de enzime: proteinazele, cuprinzînd pepsina, tripsina şi chemotripsina, cari hidrolizează proteinele din alimente pînă la peptide mari, şi peptidazele, cuprinzînd carboxipeptidaze, aminopeptidaze şi dipeptidaze, cari hidrolizează peptidele pînă la aminoacizi. Proteazele hidrolizează numai legături peptidice între a-aminoacizii din seria L. Clasificarea aceasta, a proteazelor în pro- teinaze şi peptidaze, e justificată numai din punctul de vedere fiziologic. S-a stabilit, pe baza experimentărilor cu proteaze în stare pură, că toate proteazele sînt peptidaze, ele putînd hidroliza atît proteine native cît şi peptide mici. Din punctul de vedere chimic, enzimele proteolitice se împart în două grupuri, şi anume: exopeptidaze, enzime cari rup numai legăturile peptidice de la marginea catenei peptidice (corespund peptidazelor vechii nomenclaturi) şi endopeptidaze, enzime cari pot ataca legăturile depărtate de marginile catenei (corespund proteinazelor vechii nomenclaturi). Fiecare enzimă proteolitică e specifică pentru hidroliza legăturii peptidice a unui anumit aminoacid. Asimilaţia şi sinteza proteinelor. Pentru sinteza aminoacizilor, respectiv a proteinelor cari se găsesc în fiecare celulă vie, plantele folosesc combinaţii anorganice ale azotului (amoniac şi azotaţi), pe cari le iau din sol (bacteriile din sol pot folosi chiar azotul molecular). Animalele nu au capacitatea de a asimila combinaţiile anorganice ale azotului şi folosesc proteinele de origine animală sau vegetală, pe cari le desfac, prin digestie, pînă la aminoacizi, pentru ca aceştia să formeze substanţele de bază pentru sinteza proteinelor necesare organismului animal. Conţinutul aproximativ în proteine al cîtorva produse animale şi vegetale (în %) Carne de bovine 19 Grîu: făină integrală 13,8 Oase (anhidre) 30 Grîu: făină albă 10,8 Piele (anhidrâ) 95 Porumb 8 Coarne, gheare, pâr, mătase 90-100 Orez 8 Sînge 20 Fasole Soia 36 Lapte 3 Ciuperci (anhidre) 30 Oua de pasăre 12 Spanac (anhidru) 25 Organismul animal nu depune rezerve de proteine, cum depune grăsimi şi hidraţi de carbon, ci degradează excesul de aminoacizi conţinut în alimente, prin desaminare, în ficat, eliminînd prin urină amoniacul care rezultă din reacţie, sub formă de uree. Cînd alimentele nu conţin aminoacizii necesari (calitativ şi cantitativ) sau între două digestii, unele proteine din muşchi sînt degradate, prin acţiunea proteinazelor celulare, pînă la aminoacizi, cari sînt folosiţi pentru sinteza altor proteine; fenomenul de reconstrucţie al proteinelor e normal şi permanent, dar se observă mai uşor la organismul înfometat. Valoarea nutritivă a proteinelor e diferită şi ele nu constituie un aliment complet, dacă lipsesc unii aminoacizi; astfel, creşterea unui animal tînăr încetează, dacă e hrănit cu zeină (proteina porumbului din care lipseşte lizina). Lipsa din alimente a proteinelor cari conţin principalii aminoacizi (valina, leucină, isoleucina, fenilalanina, treonina, metionina, triptofanul, histidina, lizina şi, în parte, arginina) produce turburări de creştere sau de funcţionare normală a organismului animal. Proteine mai importante. Proteinele sînt grupate în: proteine cospusculare (solubile); scieroproteine (proteine insolubile); proteine conjugate (proteide). Din grupul proteinelor solubile, mai importante sînt: albuminele şi globulinele animale (globulinele se divid în euglobuline şi pseudog lobul ine); proteinele din sînge (fibrinogenul, globulinele şi albuminele); proteinele din muşchi (miogenul, miozina, globulina X, stroma musculară, tropomiozina, actina);în ou: ovalbumina; în lapte: cazeina, lactalbumina, lactoglobulina; proteinele vegetale: globulinele vegetale (edestina, excelsina, amandina, cori lina, faseo-lina, legumina); proteinele din cereale: glutenul format din glutenină şi gliadină; hordeina,-zeina; proteinele bazice din Proteinice, răşini — 438 Protoplasmă nucleoproteide: salamina, clupeina, scombrina, histonele; proteinele cu activitate fiziologică specifică: enzimele, hormonii (proteohormoni), hormonii hipofizei (andrenocorticotrop, lac-togen, gonadotropi, etc.); proteinele responsabile de reacţiile imunologice: anticorpii; toxinele. — In grupul proteinelor insolubile sînt cuprinse: cheratinele, fibroina, colagenul, gelatina, elastina, spongina, gorgonina, conchiolina, etc. — Din grupul proteinelor conjugate fac parte: fosfoproteideie, lipo-proteide.'e, glicoproteidele, mucoproteidele, cromoproteidele, metaloproteidele, nucleoproteidele, virusurile, etc. —■ Sin. Substanţe proteice. 1. Proteinice, răşini Chim. V. Mase plastice obţinute prin policondensare,’ sub Masă plastică. 2. Protejare. Tehn.: Ansamblul operaţiilor prin cari personalul, materialele, sistemele tehnice sau un anumit gen de activitate (transporturi le, etc.) sînt sustrase acţiuni i dăunătoare sau nedorite a anumitor factori de origine externă externe, sau prin cari efectele acestor acţiuni sînt limitate, sau numai semnalizate. Sin. Protecţie. 3. Proteoiipide. Chim. biol.: Complexe constituite din proteine cu lipidele, în cari acestea din urmă pot fi lecitina, cefalina, colesterolul, etc, şi cari se găsesc în toate ceiuieie şi ţesuturile organismului animal. Ţesutul nervos şi creierul sînt foarte bogate în proteoiipide. 4. Proteolitic. Chim. biol.: Calitatea unei substanţe de natură enzimatică de a descompune prin hidroliză proteinele, polipeptideîe sau peptidele, prin ruperea legăturii peptidice dintre aminoacizi. Această calitate e specifică peptidazelor din familia proteazelor (v. Protează) numite şi enzime proteo-litice. De exemplu: pepsina, tripsina, sînt enzime proteolitice. 5. Proteoliticâ, activitate Chim. biol.: Acţiune de descompunere hidrolitică pe care o exercită peptidaze'e (numite şi enzime proteolitice sau proteaze) asupra substanţelor proteice (proteine, polipeptide, peptide), prin ruperea legăturilor peptidice dintre aminoacizi. Activitatea proteolitică e specifică fiecărei enzime şi ea se manifestă prin hidroliză legăturii peptidice a unui anumit aminoacid. De exemplu, pepsina nu hidrolizează decît legătura peptidică de la marginea aminică a unui rest de fenilalanină sau de tirozină dintr-o peptidă (carbobenzoxi-L-glutamil-L-t irozi na ; gliei I-L-glutam i l-L-tirozi-na; carbobenzoxi-L-glutamil-L-fenilalanina; L-glutamii-L-tiro-zina, şi altele). 6. Proteoiizcs, Chim. biol.: Scindarea proteinelor în constituenţi mai simpli: polipeptide, peptone şi aminoacizi, sub acţiunea enzimelor proteolitice (proteaze) sau a unor substanţe chimice (acizi, baze). 7. Proteoze, sing. proteoză. Chim. biol.: Produşi de desfacere hidrolitică (acidă, alcalină sau enzimatică) a proteinelor şi cari mai păstrează în molecula lor un număr mare de aminoacizi. Proteozele sînt componenţi cu molecula mare, cari precipită, ca şi proteinele, la saturare cu sulfat de amoniu, însă, spre deosebire de acestea, nu sînt coagulabile prin căldură. 8. Proterozoic. Stratigr.: Sin. Algonkian (v.). s. Proteuthis. Paleont.: Cefalopod dibran- hiat din subordinul Belemnoidea, familia Belem-nitidae, cu rostrum mare, cilindric, avînd două şanţuri laterale scurte, la vîrful lui, şi fiind mai dilatat în regiunea alveolară. Specia Proteuthis (Belemnites) paxillosus (Schloth.) e menţionată în ţara noastră în Liasicul de la Cozla-Banat, Vulcan-Codlea-Braşov, Munţii Codru-Moma. io. Protista. Paleont.: Totalitatea microorganismelor uni-celulare considerate ca un regn; şi care sesubdivide în două subregnun: Protozoa (protiste animale) şi Protophyta (protiste vegetale). între aceste două subregnuri există forme de legătură. Proteuthis (Belemnites) paxillosus. 11. Protobitumen. Mineral.: Bitumen în formare, reprezen-tînd prima fază de transformare a materiei organice în ţiţei. 12. Protoginâ. Petr.: Rocă granitică, puternic strivită sub acţiunea forţelor orogenice, caracterizată printr-o textură şistoasă şi o structură net cataclastică. Mineralele componente, larg cristalizate, sînt feldspatul, cuarţul, sericitul şi doritul, la care se adaugă epidot şi granaţi şi, mai rar, mică neagră. Feldspatul, puternic zdrobit şi laminat, e reprezentat prin microclin şi albit secundar, iar cuarţul se găseşte sub formă de cristale tabulare şi granulare, ale căror anomalii optice trădează acţiunile mecanice suferite. Protoginâ e o rocă puternic dezvoltată în masivul Mont Blanc. 13. Protoiigninâ. Chim.: Substanţă cu caracter de hidrat de carbon, care se găseşte în plante la începutul formării ţesuturilor vegetale şi care se transformă, sub acţiunea acizilor, în lignină insolubilă. Pe măsură ce ţesuturile se lignifică, protoiigninâ se metoxilează treptat (v. şi sub Lignină). Se presupune (teoria lui Hilbert) că protoiigninâ are un rol şi în procesul de respiraţie a plantelor. 14. Protolizâ. Chim.: Reacţie chimică ce se produce la disoivarea unui acid în apă, la care participă şi apa. Astfel, la disolvarea acidului clorhidric în apă se produce reacţia: H—0:+H—CI: I H "H—O— Hl+:CI . H Reacţi-a consistă în transportul unui proton de ia molecula de acid la molecula de apă. Se desface legătura covalentă a protonului cu ionul de clor şi se formează o nouă legătură covalentă a sa cu o pereche de electroni neparticipanţi, oferită de o moleculă de apă. Astfel iau naştere ionii H30+, numiţi ioni de hidroniu (sau de oxoniu). 15. Proton, pl. protoni. Fiz. V. sub Particulă elementară. 16. Protoparafinâ. Ind. petr.: Parafină amorfă conţinută în ţiţei şi în fracţiuni de ţiţei, care, după unele ipoteze, se transformă, prin încălzire, într-o formă uşor cristalizabi!ă, numită pi ropa rafina. 17. Protopectinâ. Chim. biol.: Polizaharidă al cărei component principal e acidul pectic, în care grupările carboxil sînt parţial esterificate cu metanol, şi parţial neutralizate cu calciu sau cu magneziu şi care, de obicei, e asociată cu un araban şi un galactan. E o polizaharidă de schelet, care se găseşte în pereţii celulelor plantelor terestre, în special în fructe şi în ţesuturile tinere. Protopectinâ e numele vechi al pectinei. Sin. Pectină (v.). îs. Protophloem. Bot.; Fasciculele liberiene, din rădăcină şi din tulpină, formate din vase cu diametrul mic, ciuruite, de formă prismatică, cu pereţii subţiri şi celulozici, cari împreună cu vasele cu diametrul mare (metaphloemul) şi cu fasciculele lemnoase formează ţesutul conducător al plantelor. Componentele protophloemului se găsesc în vecinătatea periciclu-lui (v.), iar metsphioemul, spre interior. Var. Protofloem. 19. Protophyta. Po/eont.: Microorganisme unicelulare, (Protiste) de origine vegetală, constituite din protoplasmă, nucleu şi pigmenţi asimilatori cu rol în fotosinteză. 20. Protoplasma. Bot., Zoo!.: Substanţă complexă, de natură proteică, ce se găseşte în natură în principal în celulele organismelor vii (la plante şi animale), însă şi în afara celulelor. Protoplasma se prezintă sub formă de lichid, în care se deosebesc o fază dispersată (substanţele albuminoide) şi o fază dispersantă (apă), cu o slabă viscozitate şi transparenţă, fiind cuprinsă, fie în interiorul unei membrane (celulară), fie de un strat mai gros de aceeaşi substanţă (protoplasmatică). Protoplasma liberă şi cea conţinută în interiorul unei membrane sînt comune tuturor fiinţelor organizate (animale şi vegetale), constituind un factor important al bazei materiale Protoporfîrînă 439 Proustît a vieţii şi avînd caractere morfologice variate şi compoziţie chimică apropriată. Protoplasma prezintă mişcări ameboide (contracţiuni şi destinderi asemănătoare protozoarelor) în anumite condiţii de temperatură, de umiditate, de oxigenare, cum şi sub acţiunea agenţilor chimici, mecanici sau electrici. Aceste calităţi demonstrează că această substanţă complexă prezintă o iritabilitate comună tuturor elementelor vii. Mixo-micetele, amibele, etc., din clasa protozoarelor, sînt constituite din mase protoplasmatice libere, lipsite de membrană celulară, în celula vegetală tînără, protoplasma ocupă cea mai mare parte din conţinutul ei. Spre exteriorul celulei se deosebeşte un strat subţire, mai vîscos (hialoplasmo), care e mai evident la celulele fără membrană (la gimnoplaste), decît la cele cu membrană (dermatoplaste). Hialoplasma are, la exterior, o peliculă protoplasmatică (plosmalemâ), iar vacuolele sînt învelite de o peliculă citoplasmatică (tonoplast). Ambele pelicule au rolul de a permite circulaţia substanţelor. Caracterul coloidal al protoplasmei are o importanţă deosebită, deoarece totalitatea particulelor (miceiii) pe cari le conţine însumează o suprafaţă foarte mare de contact cu mediul, şi deci, un cîmp vast pentru multiplele procese fizice şi chimice din celule. Are o viscozitate variabilă; densitatea 1,020***1,040; e semipermeabilă, absorbind preferenţial substanţele, după necesităţile fiziologice ale celulei, şi are o structură submicrosco-pică. Are calitatea de a se mişca şi de a fi sensibilă. Compoziţia chimică a protoplasmei variază după condiţiile în cari se găseşte planta şi după mişcările pe cari le execută. Conţine circa 46 de elemente chimice (bioelemente), dintre cari: carbonul, hidrogenul, oxigenul, azotul, fosforul, potasiul, calciul, magneziul, sulful, fierul, cuprul, zincul, borul şi man-ganul sînt constante. î. Protoporfirina. Chim. biol.: C34H3404N4. Colorant cu patru cicluri pirolice, derivat al porfinei, din grupul porfi-rinelor, care, cu fier bivalent legat complex, constituie hemul, colorantul propriu-zis din hemoglobină. Protoporfirina se obţine prin eliminarea fierului din hemină, în care scop aceasta e tratată cu acizi şi cu metale (paladiu sau fier), cum şi prin acţiunea bacteriilor de putrezire asupra heminei, cînd de asemenea se elimină fierul. Protoporfirina derivă teoretic din porfină, prin introducerea a patru radicali metil în poziţiile 1, 3, 5 şi 8, a doi radicali vinii în poziţiile 2 şi 4, şi a două resturi de acid propionic în poziţiile 6 şi 7. C—C H = C H CH C — CH, I CH2 I CH,— COOH H H H C C C , ^2\r^ aV^3\ Hc;, c c /CH H3C—C I 11 s 3 O II z HN-C / \ HC 5 3 CH—v HC % C-NH N-C HC's^ r r '"KH HX-C' C C C H H H ch2 II CH ch3 ! H 1 C C c * \(-// \t~* \ \ 1 1 ^ O II z HN-C / \ // \l-NH z 1 n / 1 JJ N< /c\ // c c c HgC I HOOC — H2C porfină protoporfirină Protoporfirina a fost obţinută şi pe cale sintetică, plecînd de la tetrametil-pirometenă şi de la pirometenă bromurată, cari au fost topite cu acid succinic, pentru a obţine deutero-porfirina. Aceasta a fost supusă unei condensări Friedel-Crafts (cu anhidridă acetică şi SnCI4), unei reduceri catalitice şi apoi unei deshidratări, pentru a înlocui cei doi atomi liberi ai nucleului porfinic cu grupări vinii şi a obţine, în final, protoporfirina, 2. Prototaxites. Paleont.: Sin. Nematophycus (v.). 3. Prototip, pl. prototipuri. Tehn.: Produs în unicat, în general proiectat, care e supus unor încercări şi urmează să constituie modelul pentru executarea altor produse de acelaşi fel, în privinţa modului de execuţie, caracteristicilor sau comportării în serviciu. Astfel, prototip poate fi o maşină sau un vehicul, cum şi un element component al acestora, care e primul exemplar din seria proiectată pentru fabricaţie. încercările se* efectuează, fie pentru verificarea modului cum satisfac anumite condiţii impuse, fie pentru determinarea caracteristicilor sau a performanţelor acestora. 4. Protoxid de azot .Chim.: Sin. Gaz ilariant. V. sub Azot. 5. Protoxilem. Bot.: Fasciculele lemnoase, din rădăcină şi din tulpină, formate din vase cu diametru mic, cari, împreună cu vasele cu diametru mare (metaxilemul) şi cu fasciculele liberiene, formează ţesutul conducător al plantelor. Proto-xilemul e format din vase cu îngroşări inelate şi spiralate, şi se dezvoltă centripet, la rădăcini, şi centrifug, la tulpină. 6. Protozoa. Paleont., Zool.: Microorganisme (Protista) animale unicelulare constituite din protoplasmă înconjurată sau nu de o membrană solidă (test) cu unu sau cu mai multe nuclee. Se înmulţesc prin sciziparitate, înmugurire sau sporulaţie. Cuprinde încrengăturile: Rhizoflagellate, cu specii caracterizate prin prelungiri protoplasmatice sub formă de pseudopode sau flageli, şi unu sau mai multe nuclee asemănătoare, şi Ciliate, specii caracterizate prin aparat ciliar, care serveşte la deplasare, şi aparat nuclear constituit din două nuclee cu dimensiuni diferite. Ambele încrengături au reprezentanţi fosili (v. Foramini-fere, Radiolari, Infuzori). Sin. Protozoare. 7. Protozoare, sing. protozoar. Paleont.: Sin. Protozoa (v.). 8. Protrachyceras. Paleont.: Gen de amonit din subordinul Ceratina, superfamilia Trachycerataceae, cu numeroase specii caracteristice pentru Triasicul mediu şi pentru ce! superior. Cochilia, cu ombilic relativ mic, era ornamentată cu coaste bifurcate, pe fiecare coastă fiind dispuse noduri aşezate în serii spirale. Pe marginea externă, coastele erau întrerupte de un şanţ. Speciile Protrachyceras archaelaus Laube, Pr. arma- , tum Munst., Pr. infundibuli-forme Klipst., ca şi alte specii, au fost descrise din Triasicul de la Hagighiol (Dobrogea). fg. Protremata. Paleont.: Ordin de Brahiopode (v. Brachio-poda), în care sînt grupate forme al căror foramen e mai mult sau mai puţin închis de un pseudodeltidium. 10. Protuberanţe, sing. protuberanţi. Astr., Meteor. V. sub Activitate solară. 11. Proţap, pl. proţapi. Ind. ţâr.: Sin. Oişte (v. Oişte 2), ia. Proust, legea lui ~. Chim. fiz.: Sin. Legea proporţiilor definite (v. Proporţiilor, legea definite). 13. Proustit. Mineral.: Ag3AsS3. SuI-foarseniură de argint naturală, răspîn-dită în filoanele hidrotermale plumbo-argentifere, cu gangă de cuarţ şi calcit.' Conţine: 63,4—67,6% Ag; 12,3-20,2% As şi 13,1-20,2% S. Cristalizează în sistemul trigonal, clasa ditrigonalpiramidală, în cristale cu aspect scalenoedric, cu romboedre ascuţite (v. fig.)* Apare frecvent sub formă de granule diseminate şi, uneori, în Protrachyceras archaelaus. Cristale de proustit. Prova 440 Provincie petroliferă şi gazeiferă mase compacte sau dendrite. Are culoarea roşie aprinsă (de cinabru), urma la fel, dar mai deschisă decît a pirargiritului, şi luciul puternic adamantin-metalic. E casant, prezintă clivaj bun după (1011) şi spărtură concoidală şi are duritatea 2*--2,5 şi gr. sp. 5,57*--5,64. E translucid, optic biax, cu indicii de refracţie coNa=3,0877 şi sNa =2,7924 şi prezintă pleocroism: ^=roşu-carmin şi ^=roşu. în secţiuni lustruite e puternic anisotrop. Nu e bun conducător de electricitate; se topeşte la flacăra suflătorului, degajînd mirosul caracteristic al arsenului şi se disolvă în HN03, cu separare de S şi As203. E un important minereu de argint. 1. Prova. Nav.: Direcţia de orientare pe navă, care indică partea dinainte a acesteia (de ex. la prova), sau a unui obiect de pe navă (de ex. în prova compasului). 3. Prova. Nav. V. Proră. 3. Provincie metalifera, pl. provincii metalifere. Petr.: Sin. District metalifer (v.). 4. ~ petrograficâ. Petr.; Ţinut întins pe suprafaţa pămîntului, în care sînt dezvoltate o varietate mare de roci magmatice, de la cele mai acide pînă la cele mai bazice, de la cele plutonice pînă la cele efuzive şi filoniene. legate între ele prin caractere genetice comune; derivă din aceeaşi magmă, fiind legate de procese fizicochimice determinate; sînt de aceeaşi vîrstă şi prezintă anumite caractere chimice de înrudire. Unele provincii petrografice se caracterizează printr-un conţinut bogat în natriu (de ex.: rocile din Madagascar şi din centrul Africii); altele, printr-un conţinut mai bogat în potasiu (de ex. rocile din regiunea Vezuviului) sau în oxizi de magneziu şi de fier, etc. Rocile alcaline-pămîntoase sînt localizate în zonele de cutare ale scoarţei, pe cînd rocile sodice sînt strîns legate de procesele tectonice de ruptură (falii), deşi aceste două categorii de roci sînt legate genetic prin procese de diferenţiere magmatică. Pe baza informaţii lor culese de pe teren şi a experienţelor de laborator s-au deosebit trei tipuri de roci caracteristice: tipul pacific sau tipul rocilor alcalin e-p ă m î n-toas e, puternic dezvoltat în regiunea Oceanului Pacific, şi care prezintă o largă răspîndire; tipul atlantic sau tipul rocilor sodice, dezvoltat în regiunea Oceanului Atlantic şi care constituie numai 1-*-2% din toate rocile magmatice; tipul mediteraneean sau tipul rocilor potasice, care se întîlneşte numai într-un număr limitat de locuri. în ţara noastră poate fi considerată provincie petrogra-fică partea de vest a Banatului, unde se dezvoltă masivele granodioritice cu toată succesiunea de roci diferenţiate, intru-zive şi efuzive, ale magmei iniţiale. Separarea provinciilor petrografice are o mare importanţă economică, deoarece cu asociaţiile rocilor magmatice sînt în legătură anumite tipuri determinate de bogăţii minerale utile. 5. ~ petroliferă şi gazeiferă. Geol., Expl. petr.: Regiune închisă, scufundată, a scoarţei terestre, de care sînt legate zone de acumulare de ţiţei şi gaze. Răspîndirea zonelor de acumulare de petrol şi gaze e determinată de geotectonica provinciei şi de conturele ei geomorfo-logice, cari nu coincid totdeauna cu limitele geotectonice (legate, fie de elemente structurale proeminente, cari apar la suprafaţă, fie de bariere structurale îngropate). Din punctul de vedere geomorfologic şi geotectonic, provinciile petrolifere şi gazeifere pot fi împărţite în trei grupuri principale: Grupul I cuprinde provinciile petrolifere şi gazeifere din depresiunile platformelor de cîmpie, mărginite, de cele mai multe ori, de ridicările mari, boltite, ale platformelor, de zonele de ridicare îngropate, orientate linear sau, uneori, de edificii muntoase nivelate., slab exprimate la suprafaţă. Provinciile din acest grup se caracterizează prin: dimensiuni foarte mari; complexele de roci cari ie formează au căderi regionale mici; căile de pătrundere a apei de suprafaţă spre adîncime sînt foarte reduse, din cauză că, la suprafaţă, numai o foarte mică parte din profilul geologic e dezvelită; acumulări le de ţiţei şi de gaze sînt legate de roci sedimentare formate în stadiul de dezvoltare al platformei; acumulările de ţiţei şi de gaze din rocile metamorfice sau cristaline ale fundamentului sînt posibile numai în cazul cînd ele au pătruns din rocile cari acoperă fundamentul; apariţia zonelor structurale sau a altor ridicări în complexul de roci sedimentare e legată de mişcările fundamentului. Provinciile din acest grup se împart în: provincii legate de depresiunile centrale ale platformelor şi provincii legate de depresiunile marginale ale platformelor. Provinciile legate de depresiunile centrale ale platformelor au fundamentul format din roci cristaline de vîrstă cambriană, acoperite de roci de vîrstă paleozoică, a căror grosime e de 2000---3000 m. Zonele de acumulare sînt legate de ridicările fundamentului, cum şi de zonele de efilare şi de discordanţă a complexeior paieo-zoice în cari se găsesc zonele respective. Migraţiunea prin porii rocilor slab permeabile e relativ mică, din cauza presiunii litostatice mici şi a lipsei fisurilor şi fracturilor. După caracterul fundamentului, se deosebesc: provincii cu fundament vechi, format din roci precambriene (de ex.: basinul Moscovei, din partea centrală a Platformei ruse, şi basinele Michighan şi Illinois, din Statele Unite) şi provincii cu fundament paleozoic-hercinic (de ex. basinul anglo-parizian). Provinciile legate de depresiunile marginale ale platformelor au fie un fundament scufundat, cu structură complexă, fie un fundament puţin scufundat. Provinciile cu fundament scufundat cu structură complexă sînt legate de regiuni mari de scufundare ale scoarţei, ceea ce face ca fundamentul lor să fie scufundat Ia o adîncime de peste 10 000 m, iar grosimea complexelor sedimentare să fie foarte mare. De exemplu: provincia din nordul Mării Caspice (URSS) şi provincia din golful Mexic (Provincia Golfului sau Gulf-coast), în care, în partea de nord, zăcămintele sînt legate de depozite paleozoice, iar în partea centrală, de depozite mesozoice şi terţiare. Provincii cu fundament puţin scufundat sînt, de exemplu, provinciile situate de-a lungul golfului Guineei, provincia Karnaroon din Australia de vest, etc. Grupul II cuprinde provinciile petrolifere şi gazeifere din depresiunile premuntoase, delimitate de o parte de edificii muntoase, iar de cealaltă parte, de marginea platformelor cu relief de cîmpie. Provinciile din acest grup au următoarele caractere: sînt asimetrice, limitate de o parte de o zonă îngustă, relativ înclinată, reprezentată adeseori prin cutele frontale ale unui edificiu muntos, iar de cealaltă parte, de o zonă largă, slab înclinată, care, de cele mai multe ori, e un monoclinal de platformă, complicat cu anticlinale slab înclinate; condiţiile de formare şi conservare a acumulărilor de ţiţei şi de gaze de pe marginea de platformă a basinului sînt aceleaşi ca şi în depresiunile de platformă; presiunea Iitostâtică mare, ca şi procesele tectonice uşurează procesele de migraţiune a hidrocarburilor, iar oscilaţiile frecvente şi pronunţate ale nivelului de eroziune şi ale fundului basinului conduc la schimbări rapide ale faciesurilor şi, deci, şi la modificări ale condiţiilor de transformare a materiei organice şi de acumulare a depozitelor colectoare; deplasarea continuă a regiunilor de maximă scufundare şi apariţia unor noi pante structurale şi depresiuni conduc la deplasarea zonelor de acumulare de ţiţei şi gaze; zonele de acumulare de pe marginea cutată a provinciilor sînt Provitamine 441 Provitamine legate de forme structurale, reprezentate prin zonele antici i-nale frontale mari ale edificiilor cutate, cum şi de zone de tip stratigrafie, a căror apariţie e legată de efilări de strate sau de suprafeţe de discordanţă. După vîrsta edificiilor muntoase, se deosebesc: provin-c i i de avantfose ale edificiilor tinere (cainozoice), cari sînt: fie provincii cutate, terţiare, cum sînt, de exemplu: provincia aquitaniană, Languedoc (Franţa); Azov-Cuban (URSS); golful Persic; provinciile din estul şi vestul Venezuelei; etc., fie provinciile legate de geosinclinalele actuale sau de cele mai mobile sectoare ale scoarţei (de ex.: basinul Kubanului de nord, Mediteranean de est), — şi provincii de avantfose ale edificiilor vechi (precainozoice), limitate de un versant muntos, reduse ca număr, deoarece foarte multe dintre ele au intrat în componenţa teritoriilor de platformă. După vîrsta depresiunilor, se deosebesc: provincii de avantfose ale edificiilor m e s o z o i c e, întîlnite mai frecvent (de ex.: provincia vest-canadiană, provincia interior vestică din Statele Unite), — şi provincii de avantfose ale edificiilor p a I e o z o i c e, întîlnite mai rar (de ex.: provincia Peciora (URSS); provincia Sahara (Africa); provincia appalaşiană (Statele Unite)). Grupul III cuprinde provinciile petrolifere şi gazeifere din depresiunile intramuntoase, variate atît din punctul de vedere al poziţiei lor geotectonice, cît şi din punctul de vedere al dezvoltării lor geologice. Aceste provincii au următoarele caractere: sînt mărginite din toate părţile de munţi de vîrstă şi origine diferită; condiţiile de sedimentare, de formare a bitumurilor şi de formare a acumulărilor de ţiţei şi de gaze sînt adeseori asemănătoare cu cele din platformele premuntoase, iar în părţile centrale ale depresiunilor intramuntoase, cu cele din provinciile de platformă. în funcţiune de vîrsta edificiilor muntoase cari mărginesc provincia, se deosebesc: provincii limitate de edificii ale cutărilor tinere şi provincii limitate de edificii preterţiare. Provinciile limitate de edificii ale cutărilor tinere sînt umplute în special cu depozite terţiare şi, mai puţin, cu depozite mesozoice, iar zonele de acumulare dinspre edificiile cutate seamănă, ca tip, cu zonele din provinciile de platformă. în funcţiune de caracteristicile geotectonice se deosebesc: provincii cari au apărut în urma formării unor sinclinale, scufundări şi grabene mici, şi cari pot fi legate de sectoarele actualelor geosinclinale ori de zonele foarte mobile ale scoarţei (provinciile din vestul Californiei) sau de depresiuni ori grabene limitate de edificiile putate terţiare (de ex.: provincia Columbiei în America de Sud; provincia Birmaniei în Asia, etc.) şi provincii formate pe baza unor masive mediane şi a ramificaţiilor mari din cuprinsul unor depresiuni vaste şi la cari, de asemenea, s-au distins două varietăţi, cari pot fi: lipite de sectoare extrem de mobile ale scoarţei (de ex.: provincia de la sud de Marea Caspică) sau formate pe baza unui masiv median (de ex. Provincia panonică). Provinciile limitate de edificii preterţiare se caracterizează prin dimensiuni mici; sînt umplute de obicei cu depozite de vîrstă mesozoică şi, mai puţin, cu depozite paleozoice sau terţiare; zonele de acumulare seamănă foarte mult cu zonele din provinciile intramuntoase mici, limitate de edificii tinere. De exemplu: provincia Munţilor Stîncoşi (Statele Unite) mărginită de edificii mesozoice; provincia din estul Canadei şi provincia Fergana (URSS), mărginite de edificii paleozoice vechi; provinciile insuficient studiate, variate ca dimensiuni şi particularităţi structurale, limitate atît de edificii muntoase, cît şi de blocuri (basinul Rinului, al Scoţiei, al Egiptului, cum şi o serie de basine din China). —Sin. Başin petrolifer şi gazeifer. 1. Provitamine, sing. provitamină. Chim. biol.: Substanţe naturale de origine vegetală sau animală, cu constituţie chimică foarte apropiată de a vitaminelor (v.), cari se transformă în vitamine, fie în organele plantelor, fie, după ingerarea acestora sub forma de alimente, în organismul animal. Pro-vitaminele sînt forme premergătoare vitaminelor, fiind necesare pentru ca funcţiunile metabolice specifice ale organismelor să poată fi realizate în mod normal. Lipsa totală din alimentaţie a provitaminelor, ca şi a vitaminelor, provoacă turburări grave în organismele animale (avitaminoze); lipsa parţială a acestora provoacă deficienţe în funcţiunile normale ale întregului organism, cu apariţia unor fenomene caracteristice carenţei provitaminelor sau a vitaminelor respective (hipovitami-nozâ); uneori, însă, ingerarea exagerată a acestora provoacă turburări dăunătoare (hipervitaminoză). Cele mai cunoscute şi mai importante provitamine sînt indicate mai jos. Provitaminele A aparţin clasei carotenelor şi se găsesc în plante, împreună cu clorofija, de care au fost separate prin metoda cromatografiei. în cantităţi foarte mici s-au găsit în grăsimile de depozit, în placenta umană, în corpul galben, la vaci, în testiculi de taur, la unele bacterii şi în ficatul unor peşti. Stabilirea structurii vitaminelor A a devenit posibilă numai după cunoaşterea structurii chimice a provitaminelor acestora. Provitaminele A se găsesc, în general, sub forma combinată cu proteinele şi, dintre acestea, mai importante sînt următoarele: a-carotenul; p-carotenul; y-carotenul şi criptoxantina, cari au formula empirică C40H56. Se prezintă sub forma de pigmenţi cristalini, cu multiple duble legături conjugate; sînt hidrocarburi nesaturate, aparţinînd clasei poli-enelor. Toate provitaminele A sînt corelate cu carotenele oc', (3 şi y ; acestea sînt formate dintr-un lanţ alifatic, constituit din 18 atomi de carbon, legaţi între ei prin nouă duble legături conjugate; conţin patru grupăH metilice—CH3,substituite la patru grupări metenice—CH = . în mijlocul catenei e restul etilenic —CH = CH—, scindat hidrolitic în procesul de trecere de la provitaminele A la vitaminele A. La capătul catenei alifatice se găseşte cîte un ciclu tetrahidrobenzenic. Din molecula ^-carotenului rezultă in vitro două molecule de vitamină A; din a-, y-carotene şi criptoxantină, numai cîte o singură moleculă de vitamină A, ceea ce indică prezenţa obligatorie a ciclului (3-iononic ca grupare terminală a catenei nesaturate, pentru ca aceşti compuşi să poată funcţiona ca provitamine A. Din multiplicitatea isomerilor posibili, sub cari poate apărea fiecare moleculă de caroten, isomerul „al-trans“ funcţionează, în principal, ca provitamină A. în biosinteza provitaminelor A, care s-a realizat în ultimii ani, lumina intervine ca sursă energetică; s-a constatat că, la plantele cari se găsesc la întuneric, conţinutul în carotene e mult mai mic decît la plantele cari se găsesc la lumină. Transformarea provitaminei în vitamină A se produce, probabil, la nivelul intestinului, sub acţiunea unei enzime (carotinaza). S-a constatat că nu are loc o transformare cantitativă; astfel, în organism, dintr-o moleculă de ^-caroten rezultă, de obicei, o singură moleculă de vitamină A (teoretic, rezultă două molecule), iar din a- şi y-carotene sînt necesare cel puţin două molecule, ceea ce indică un proces complex, cu formarea şi a altor produşi. în resorpţia provitaminelor din tractul intestinal au un rol foarte important grăsimi ie cu un grad de nesa-turaţie mai mare, acizii biliari, lipaza pancreatică, etc. O deficienţă a absorpţiei lipidelor conduce la o eliminarea pro-vitaminelor prin fecale. Resorpţia provitaminelor se produce în 7***8 ore, iar a vitaminelor, în 3”*5 ore de la administrare. Transportul provitaminelor se realizează pe cale sangvină. Transformarea provitaminelor A în vitamine A are loc pe măsura necesităţii organismului, ea fiind reglată de nivelul Provitrît 442 Proxîmîtate vitaminei A din sînge, excesul fiind depozitat tn ficat, în celulele Kupffer şi în celule epiteliale (în particulele iipidice). Provitaminele A şi vitaminele A au un rol fundamental în menţinerea integrităţii ţesuturilor epiteliale şi în formarea celulelor noi, cum şi în ciclul vizual. Carenţa acestor substanţe produce turburări oculare, cutanate, urogenitale, glandulare (lacrimale, sebacee, sudoripare), etc. Provitaminele D sînt compuşi chimici de origine vegetală, avînd scheletul de bază ciclopentanoperhidrofenantrenul care, sub acţiunea unei energii exterioare, se transformă în vitamina D. Fac parte din clasa sterolilor, conţinînd ciclurile A, B, C şi D şi o catenă laterală; se caracterizează printr-o grupare hidroxil, în poziţia 3 a ciclului A din nucleul sterolic, şi prin două legături duble conjugate în poziţiile 5-6 şi 7-8. Această configuraţie e comună tuturor provitaminelor; diferă între ele prin catena alifatică laterală din poziţia 17 a ciclului pentagonal, care se menţine şi la diferitele vitamine D, în cari se transformă. Catenele laterale, la principalele provi-tamine D, se prezintă astfel: CHa CH3 ru CH3 i ' T* yCHs —CH—CH—CH—CH—CH \ nch8 ergosterol I / - CH—CHS—CHa—CHa—CH \ ch3 CH- ch3 Jh. colesterol C.H. / CHa ■ CH=CH~CH“—CH v CH, C.H. /CH, —CH—CH„—CHa—CH—CH NCH„ 'CHa sitosterol stigmasterol Micile modificări din lanţul lateral nu influenţează calitatea provitaminică, ci numai intensitatea acţiunii farmaceutice, spre deosebire de modificările din ciclurile A, B, C şi D, cari antrenează pierderea acestei calităţi (v. si Ergosterină). Provitamina D3 (7-dehidrocolesterolul) se găseşte în pielea animalelor superioare şi a omului, şi, sub acţiunea luminii solare, se transformă în vitamina D3. Cristalizează sub forma de plăci, din amestecul alcool-eter. Solubilitatea e asemănătoare cu a ergosterolului; are p.t. 142***143,5°. Provitamina D4 (22-dihidroergosterolul) are p. t. 152°; provitamina D5 (7-dehidrositosterolul) are p. 1.144-**145°; provitamina D«j (7-dehidrostigmasterolul) are p. t. 154°; au proprietăţi fizice şi chimice similare cu ale ergosterolului. După originea lor, sterolii cari se transformă în produse cu proprietăţi de vitamină D pot fi clasificaţi astfel: zoosteroli (steroli animali): colesterol, coprosterol, lanasterol, spon-gosterol, dehidrocolesterol, etc.; fitosteroli (steroli din plante superioare): sitosterol, stigmasterol, dehidrositosterol, etc.; micosteroli (steroli ai criptogamelor): ergosterol, fungisterol, zimosterol, ascosterol, dehidroergosterol, etc. La om şi la animale predomină 7-dehidrocolesterolul, iar la plante şi la drojdia de bere predomină ergosterolul. Provitaminele D se pot obţine, fie prin extracţie (cu cloroform, acetonă) din surse naturale, fie prin sinteză parţială, pornind de la steroli. Se extrag, la început, grăsimile totale, după care se separă, prin saponificare alcalină, fracţiunea nesaponificabilă, sterolii izolîndu-se prin cristalizări repetate în alcool, din această fracţiune. Separarea provitaminelor din steroli se realizează mai uşor, atunci cînd cantitatea de provi-tamine e de cel puţin 4--*5%. Se foloseşte, de obicei, adsorpţia pe coloană de oxid de aluminiu sau se condensează produsul cu anhidridă maleică, iar din acest complex, după izolare, la cald, se pun în libertate provitaminele respective. Sursele industriale, mai importante, sînt drojdia de bere şi culturile de Aspergillus niger; culturile de drojdie de bere se menţin în mediu acid, bine aerate şi la temperaturi mai înalte. Sinteza parţială a 7-dehidrocolesterolului (provitamina D3) s-a realizat plecînd de la colesterol, prin oxidarea acetatului său, la cetonă* şi reducerea acesteia cu hidrura de litiu-aluminiu. De la ace-tatul colesterolului se mai poate obţine 7-dehidrocolesterol, folosind brom-succinimidă; se obţine 7-brom-derivatul aceta-tului colesterolului, din care se elimină acidul bromhidric, prin fierbere cu dimetilaniIină sau cu alţi agenţi bazici. Sinteza provitaminei D4 (22-dihidroergosterolului) s-a realizat plecînd de la ergosterol, prin hidrogenarea catenei laterale; după trecerea prin acetilergosterol, apoi printr-un produs de adiţie, cu anhidridă maleică, hidrogenare catalitică, descompunere şi saponificare, se pune în libertate provitamina D4. Sinteza provitaminei D5 (7-dehidrositosteroiului) se realizează plecînd de la un amestec de isomeri de sitosterol, din uleiul desoia. Pentru sinteza provitaminei D6 (7-dehidrostigma-sterolului) se porneşte de la stigmasterol, folosind metodele descrise. Transformarea provitaminelor D în vitamine D se realizează printr-un proces chimic complex, cu ajutorul unei energii din exterior, sub forma de radiaţii ultraviolete, de raze catodice, emanaţie de radiu, etc. Astfel, de exemplu, transformarea ergosterolului în vitamina corespunzătoare (D2). sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, e un proces fotochimic ireversibil şi dependent de energia absorbită, de lungimea de undă absorbită de provitamina respectivă (pentru ergosterol e cuprinsă O între 2750 şi 3000 A). Produsul uleios, obţinut prin iradierea ergosterolului, e un amestec de cinci isomeri; alţi patru se formează prin tratament termic ulterior, cu sau fără iradiere: lumisterol, tachisterol, vitamina D2, suprasterol I, supraste-rol II şi patru pirosteroli. Reacţia fotochimică începe Ia C10 din ciclul A, al cărui substituent, metilul —CH3, care se găseşte iniţial în poziţia cis, e deplasat, în raport cu planul moleculei, în poziţia trans, rezultînd primul compus de transformare, lumisterolul, cu aceeaşi formulă ca şi ergosterolul. Acţiunea următoare a razelor ultraviolete e o deschidere a ciclului 8, între C10 şi C9, cu formarea unei legături duble între C10 şi Clt rezultînd compusul isomer, tachisterolul, care conţine o legătură dublă mai mult decît ergosterolul şi lumisterolul, în conjugare cu cele două legături duble din ciclul acestora. Iradierea, în continuare, a acestuia, duce la o deplasare a legăturii duble din ciclul A, din poziţia 10-1, între C10 şi gruparea metil substituită, la C10, cu transformarea grupării metilice —CH3 în grupare metilenică = CH2. Compusul rezultat e o vitamină D, care în cazul ergosterolului e vitamina D2 (calciferolul), cu proprietăţi fiziologice noi şi cu eficacitate antirahitică. Din punctul de vedere chimic, vitaminele D sînt isomerii fotochi-mici ai provitaminelor D. 1. Provitrît. Petr.: Vitrit (v.) cu structură. 2. Provizie momentana. Geobot., Hidr., Ped.: Cantitatea de apă care se găseşte, într-un anumit moment, la dispoziţia plantelor în stratul activ de sol. 1 3. Proximitate, pl. proximităţi. Opt.: Mărimea 5=— , 'n care x e distanţa unui punct (de pe axa optică) măsurată de la vîrful unei suprafeţe optice. Proximitatea se măsoară în dioptrii. Dacă unui punct-obiectP îi corespunde proximitatea-obiect 1 5=— în raport cu o suprafaţă optică, punctului imagine P* x . 1 (conjugatul său) îi corespunde proximitatea-imagine £'=—-> legate prin relaţia (invariantului paraxial): x n%r—«)p, în care n%' e proximitatea-imagine redusă, n* e proximitatea- 1 obiect redusă; (nf—n)p e puterea suprafeţei optice (p =—. unde y e raza suprafeţei optice) iar i refracţie. respectiv n'ţ indicii de Proximitate, efect de 443 de Pschorr» reacţîa — Relaţia exprimă faptul că efectul unei suprafeţe optice e de a mări proximitatea redusă cu o cantitate egală cu puterea suprafeţei optice. Dacă suprafaţa optică e plană (r—oo), proximităţile reduse, obiect şi imagine, sînt egale (n%'=nţ). Sin. Vergenţă. 1. Proximitate, efect de Elt., Telc.: Efectul care consistă în modificarea repartiţiei curenţilor variabili din conductoarele masive, ca urmare a prezenţei, în apropiere, a unor aLe conductoare parcurse ce curenţi variabili. Astfel, în fiecare dintre conductoare, se induc cîmpuri electrice suplementare, datorite variaţiei cîmpului magnetic produs de conductorul vecin. Aceste cîmpuri electrice modifică repartiţia densităţii curentului electric de conducţie faţă de situaţia în care fiecare dintre conductoare ar fi singur. Astfel, în cazul a două conductoare paralele parcurse de curenţi de acelaşi sens, curentul e refulat spre feţele cele mai depărtate ale conductoarelor; în cazul curenţilor de sensuri contrare, curentul e refulat spre feţeie cele mai apropiate ale conductoarelor. Efectul de proximitate contribuie, de obicei, la creşterea rezistenţei în curent alternativ peste valoarea condiţionată de efectul pelicular, în cazul în care conductorul ar fi izolat, şi scade odată cu depărtarea conductoarelor între ele, fiind de obicei neglijabil, cînd această depărtare depăşeşte de cîteva ori dimensiunea lineară maximă a secţiunilor transversale ale conductoarelor. Problemele de efect de proximitate se calculează utilizînd aceleaşi ecuaţii şi metode ca şi în cazul efectului pelicular (v. sub Pelicular, efect ~). Sin. Efect de apropiere. 2. Prozenchim, pl. prozenchime. Bot.: Sin. Ţesut prozen-chimatic (v. sub Ţesuturi vegetale), Ţesut prozenchimatos. s. Prozenchimatic, ţesut Bot.: Sin. Prozenchim, Ţesut prozenchimatos. V. sub Ţesuturi vegetale. 4. Prozenchimatos, ţesut Bot.: Sin. Ţesut prozenchimatic (v. sub Ţesuturi vegetale), Prozenchim. 5. Prun, pl. pruni. Agr., Bot.: Pom din genul Prunus,-subfamilia Prunoideae, familia Rosaceae; există şi sub formă de arbustoizi şi de arbuşti. Speciile principale din cari provin soiurile cultivate în ţara noastră sînt: prunul comun (Prunus domestica L.), goldanul (P. insititia JusI.), corcoduşul sau mirobolanul (P. cerasifera Ehrh.), porumbarul (P. spinosa L.), prunul cais (P. Simonii Carr). Prunul cultivat e de tal ie mijlocie, înălţimea atingînd 5***8 m. Trunchiul are scoarţa netedă, dar ca:'e crapă la o vîrstă mai înaintată a prunului. Forma coroanei e foarte variată. Prunul are o rădăcină cu ramificaţii numeroase în plan orizontal, dar care nu pătrunde adînc în sol. Lăstă-reşte puternic. Ramurile sînt lungi şi subţiri; frunzele, oval-eliptice, atîrnă în jos; florile sînt albe-verzui; fructul (pruna) e o drupă rotundă sau ovoidă, albastră, .roşietică, violetă, galbenă, şi conţine un sîmbure oval, ascuţit la ambele capete. Compoziţia chimică a fructului e, în medie, următoarea: 81 % apă, 16,7% hidraţi de carbon (zahăr, etc.), 0,8% substanţe proteice, 0,9% aciditate, 0,8% substanţe minerale. Prunele conţin, de asemenea, vitamină C (4*** 13 mg la 100 g fruct) şi carotină (0,1 mg la 100 g fruct). Unele soiuri sînt autofertile, iar altele, autosterile. Polenizaţia se face prin insecte. Prunul se înmulţeşte pe cale vegetativă, dar poate fi înmultit şi prin sîmburi. Se altoieşte de preferinţă pe mirobolan. începe să rodească după 3-**4 ani de la plantare; perioada de rodire durează 25-**35 de ani. Producţia medie, în ţara noastră, e de IS-’^O kg, dar poate atinge 70 kg de pom, iar în condiţii optime, 200 kg de pom. După ani de producţie foarte mare, prunul rodeşte adeseori slab sau nu rodeşte deloc. El se dezvoltă bine pe soluri nu prea adînci, cu umiditate mare, uşor acide. E, în general, rezistent la secetă. Pe glob se cultivă peste 2000 de soiuri de pruni. în ţara noastră sînt cultivate mai ales soiuri locale, dintre cari cele mai valoroase sînt: Tu leu gras, Grasă, Vînătă romînească. Dintre soiurile străine sînt mai răspîndite în ţara noastră: Ana Spăth, d'Agen, Reine Claude, etc. După epoca înfloririi, se deosebesc: soiuri timpurii, mijlocii şi tîrzii. Prunul se cultivă în ţara noastră în special în regiunea dealurilor din Oltenia, Muntenia şi Banat. E specia de pom cea mai numeroasă în prezent în ţara noastră, ocupînd 65% din suprafaţa totală a livezilor (în conformitate cu planul de dezvoltare a pomiculturii noastre, această proporţie va scădea în viitor). Valoarea economică a prunului e importantă; fructele sînt consumate în stare proaspătă şi constituie şi o materie primă apreciată pentru fabricarea ţuicii, a magiunului, a prunelor uscate şi a altor tipuri de conserve. Din sîmburii de prune, după spargere şi măcinare, se obţine, de obicei, direct prin extracţie cu solvenţi, un ulei care se foloseşte în special în scopuri industriale sau, dupâ rafinare, ca ulei comestibil. Principalii dăunători ai prunului sînt: păduchele cenuşiu a! prunului (Hyalopterus pruni Fabr.), păduchele ţestos a! prunului (Eulecanium corni Bche.), gărgăriţa fructelor (Rhyn-chites bacchus L.), viermele prunelor (Laspeyresia funebrana Tr.), viespea prunelor (Hoplocampa minuta Christ.), etc., cari se combat prin prăfuiri sau stropiri cu DDT, HCH, uleiuri minerale şi alte insecticide. Daune mai importante sînt produse de următoarele boli: vărsatul (băşicarea) prunelor, provocat de un virus (Prunus virus 5 Hutchins) şi combătut prin măsuri de carantină şi distrugere a pomilor bolnavi; boala petelor roşii ale frunzelor (Polystigma rubrum (Pers.) DC), monilioza sau mumifierea fructelor (Monilinia cinerea (Bonord./Honey)), hurlupi (Taphrina pruni/Fuk./TuI.), provocate de ciuperci patogene şi combătute prin stropiri cu fungicide. Sin. Perj. 6. Prunâ, pl. prune. Bot.: Fructul prunului (v. sub Prun). 7. Prunârie, pl. prunării. Agr.: Livadă sau grădină cu pruni. 8. Prund, pl. prunduri. Nav.: Fund mic (adîncime mică). Termen folosit pe Dunărea maritimă. 9. Prundiş, pl. prundişuri. Petr.: Material granu Iar, format din fragmente de roci, transportat de apele curgătoare şi depozitat de-a lungul albiei lor, în şesul aluvial şi în terasele fluviati le. Pentru prundiş e caracteristică forma rotunjită a granulelor componente. 10. Prunolidâ. Chim. V. sub Pseudoaldehide. 11. Prusie, acid Chim.: Sin. Acid cianhidric (v. Cian-hidric, acid ~). 12. Przibramit. Mineral.: Varietate de blendă (v.) care conţine pînă la 5% cadmiu. 13. Psamite. 1. Petr.: Fracţiune detritică, cu granulaţia constituită din elemente cu dimensiuni cuprinse între 0,02 şi 2 mm. 14. Psamite. 2. Petr.: Sin. Roci psamitice (v. Roci sedimentare, sub Rocă). 15. Psamofitie. Geobot. V. sub Edafoclimatică, clasifica-ţie —. 16. Psamoserie, pl. psamoserîi. Geobot.: Comunitate vegetală care creşte pe nisip. 17. Pschorr, reacţia Chim.: Metodă generală de sinteză prin ciclizare a combinaţiilor polinucleare. Sinteza clasică a fenantrenului după această reacţie consistă, în prima fază, într-o condensare de tip Perkin, a o-nitrobenzaldehidei cu acid fenilacetic, care conduce, după reducere, la acid a-fenil- o-aminocinamic: CH=C—COOH c6h4( | nh3 c6h5 Psefite 444 Preudociclolde Acest acid se diazoteaza, şi apoi, în prezenţa pulberii de cupru, seciclizează la acid 9-fenantrencarboxilic care, prin decarboxi-lare, trece în fenantren: H C- CH= HC // xc=c/ H H COOH H -C '’C—No ;C H C—C \ Wcf ^CH XC=C/ H H COOH H I c=c / \ -HCI HC NC- xc=c/ H H H c—c -coa -C' NCH xc=cy H H H H H /C==Cv H C—C C-C HC^ %C—C* Vh xg=c/ xc=c/ H H H H ori p e r s i c o lactona): se înţelege y-undecalactona (y-heptilbutiro- -CH9----CO -O- E un lichid incolor pînă la galben, cu miros dulce de fructe, sugerînd piersica, solubil în alcool şi în cei mai mulţi solvenţi organici, miscibil cu alcool benzilic şi benzoat de benzii; are d1B=0,945-0,949; ,„20 1,450*** 1,454; are indicele de aci- ditate pînă la 5, conţinutul în lactonă 98*** 100%; e solubil în KOH 100%; e solubil în 4***6 volume alcool 60°. Se obţine prin lactonizarea acidului undecilenic, sub acţiunea acidului sulfuric. Sub numirea de aldehidă C16 sau aldehidă fragi se înţelege metiIfeniIglicidatuI de etiI, C12H1403. E un lichid incolor pînă la gaiben deschis, cu miros intens de fragi; are ^15=1,093**• 1,104, n2Q= 1,507*'*1,515, indicele de aciditate pînă la 5; e solubiI în 1,5***3 volume alcool de 70°. Sub numirea de aldehidă C18, sau cocos-aldehida, ori p r u n o I i d a, se înţelege y-nonil lactona (y-n-ami Ibutiro- I actona) CH3(CH2)4CH2~CH2 E un lichid uleios, incolor pînă la gaiben, cu miros de nucă de cocos şi de prune. Are d15=0,960***0l964( w^=1,447*** 1,451, indicele de aciditate pînă la 5; e solubil în 5***6 volume alcool de 50°. Pseudoaldehidele se utilizează drept componenţi ai aromelor de fructe şi în parfumerie. e. Pseudoarmonic. Mat.: Calitatea unei funcţiuni de a fi egală cu produsul unei funcţiuni armonice printr-o funcţiune neperiodică de aceeaşi variabilă. 7. Pseudobrookif. Mineral.: Fe2Ti05. Titanat de fier natural, întîlnit, ca produs pneumatolitic de dezagregare a ilme-nitului, în rocile magmatice. Cristalizează în sistemul rombic,. frecvent în mici cristale cu habitus tabular, dreptunghiular după (100), asemănător cu brookitul. Are culoare neagră pînă la brună închisă, roşie în transparenţă, cu luciu semimetalic. Prezintă clivaj slab după (010); are duritatea 6 şi gr. sp. ~ 4,4. 8. Pseudocannel coal.Petr.: Şist bituminos negru, cu aspect macroscopic mat, semănînd cu cannel coal-ul (v.). 9. Pseudocicloide, sfng. pseudocicloidă. Geom.: Curbe plane a căror ecuaţie naturală are una dintre formele: S*—b2n2='>?' b2R2~ 0) (2) =a* S2—a2, Se pot obţine derivaţi substituiţi ai fenantrenului, folosind o-nitrobenzaldehidă substituită sau acid fenilacetic substituit. Printr-o înlănţuirede reacţii asemănătoare se obţin crisenul, din o-nitrobenzaldehidă şi a-naftilacetat de sodiu, unii derivaţi ai fluorenului sau ai carbazolului. 1. Psefite. 1. Petr.: Fracţiune detritică avînd granulaţia dată de eiemente cu dimensiuni mai mari decît 2 mm. 2. Psefite. 2. Petr.: Sin. Roci psefitice (v. Roci sedimentare, sub Rocă). 3. Pseudoadiabatâ, pl. pseudoadiabate. Meteor. V. sub Diagramă aerologică. 4. Pseudoadiabaticâj transformare Meteor. V. sub Termodinamice, transformări în atmosferă. 5. Pseudoaldehide. Chim.: Grup de substanţe odorante de sinteză. (Numire improprie.) Sub numirea de aldehidă C14 sau aldehidă persică unde 5 e lungimea arcului calculat de la o origine fixă, R e raza de curbură, iar a şi b sînt două constante reale. Dacă una dintre curbele (1) sau (2) se rostogoleşte fără alunecare pe o dreaptă fixă, centrele de curbură cari corespund punctelor de contact aparţin unei aceleiaşi iperbole fixe. Pseudocicloide. Curba (1) e reprezentată parametric de relaţiile: f ab f1 k 0 Q , ,, 6 • «1 *=^(&chTcos0+shTslne} (3) J I , 0 . „ .6 „) /=^Uch'&sin0_shFcos0} în cari 6_.,l„î±V^2 • a In raport cu reperul polar asociat, curba e reprezentată de ecuaţia: ab f 1 m 0 , u2 9)1/2 (4) • Pseudocicloidă (3) e simetrică în raport cu axa x'x, admite un punct de întoarcere în A »0j şi un punct dublu nodal cu tangente reale situat pe x'x şi diferit de A (v. fig. a). d-^seudococaîni 445 Pseudogleî Curba (2) e reprezentată parametric de relaţiile: a& f 1 , 0 a , , 0 A x=P+î\VhJcose+c bsm6j (5) L=J!L/ishisine-ch®cos6) y b* + 'l\b b b j în cari: a , S+V 52+«2 u— in ----------- a Curba e simetrică în raport cu y'y (v. fig. b) şi are un punct dublu nodal cu tangente reale pe această axă, iar podara ei, în raport cu 0, e curba: ab 0 r=V*+7\C b' care e spirala cosinusurilor iperbolice. 1. d-Pseudococainâ. Farm.: Esterul racemic al pseudo-ecgoninei, obţinut alături de cocaină din frunzele arbustului Erytroxyion Coca. Se întrebuinţează, în Medicină, ia anestezia de suprafaţă. 2. Pseudococs. Ind. cb.: Produs obţinut din cărbuni nea-glutinanţi, cu toate proprietăţile mecanice şi chimice-tehnice ale cocsului clasic. Sin. Cocs brichete. Fabricarea pseudococsului consistă în carbonizarea cărbunilor (prin fluidizare sau prin alte mijloace), la 800-** 1000°; brichetarea lor cu circa 10,,*12% liant bituminos petrolier la 300 at, urmată de oxidarea, la 200,,*300°, cu gaze arse. în urma acestui tratament, brichetele capătă o puternică rezistenţă mecanică. Un alt tip de pseudococs e cocsul fabricat prin procedeul Rammler din cărbuni bruni pămîntoşi, numit cocs B.T.H., prin brichetarea cărbunilor bruni pămîntoşi la 1500'“2000 at şi carbonizarea menajată a brichetelor obţinute. După procedeul Sapojnikov, obţinerea pseudococsului se face în două faze distincte. în prima fază, cărbunele e încălzit pînă la trecerea în stare plastică, iar apoi e brichetat la presiunea de 3#,,5 at. în faza a doua, brichetele sînt degazate. 3. Pseudocoloid, pl. pseudocoloizi. Chim.: Sistem dispers eterogen care conţine, pe lîngă particulele mai mari, vizibile la microscop sau cu ochii liberi, şi particule coloide (coloizi propriu-zişi). Aceste particule mai mari sînt menţinute în stare de suspensie prin acţiunea curenţilor termici şi a adausurilor speciale, numite stabilizatori. Exemple de pseudocoloizi sînt: suspensiile (v.), emulsiile (v.), aerosolii (v.) şi pastele (v.). 4. Pseudoconglomerat, pl. pseudoconglomerate. Petr.: Formă rotunjită care apare la unele roci sub influenţa proceselor de alterare superficială şi care se poate confunda, la prima vedere, cu conglomeratele (v.) autentice. Se întîineşte în rocile diabazice, în gresiile concreţionare, ca urmare a eroziunii sau a eforturilor tectonice,—ori în alternanţele de roci tari şi fragile. 5. Pseudocromatism. Mineral.: Fenomenul de coloraţie falsă care se observă la unete minerale transparente — şi care consistă într-un joc de culori, asemănătoare curcubeului (film de irizaţie), care nu are nimic comun cu culoarea naturală a mineralului însuşi şi e datorit interferenţei razelor de lumină reflectate de suprafeţele interioare ale planelor de clivaj sau, uneori, pe suprafeţele diferitelor incluziuni. Se întîineşte la labradorit (care pe suprafeţele lustruite sau la colţuri prezintă reflexe albastre sau verzi, datorite ilmeni-tului sau altor minerale), la masele reniforme de limonit, la bornit, etc. Fenomenul e cunoscut şi de la peliculele irizante de ţiţei, păcură şi ulei, cari plutesc pe apă, unde se explică prin interferenţa razelor reflectate pe cele două feţe ale peliculei. 6. Pseudodipter. Arh. V. sub Templu. 7. Pseudoefedrinâ. Farm.: Alcaloid care se găseşte, alături de efedrină, în unele specii de efedra (în Ephedra vulgaris se găseşte L(-f)-pseudoefedrina). Molecula efedrinei (v.) conţine doi atomi de carbon asimetrici şi apare în două forme racemice, efedrina şi pseudoefedrinâ, deci are patru isomeri optic-activi (diastereoisomeri): D(—)-efedrina (p. t. 40°), L(+)-efedrina (p. t. 40°), D(—)-pseudoefedrina (p. t. 115°), L(+)-pseudoefedrina (p. t. 115°). Efedrina are p. t. 76***78°, iar pseudoefedrinâ are p. t. 118°. Literele D şi L se referă la seria sterică faţă de substanţa convenţională luată ca etalon, glicerin-aldehida. Prin sinteză se obţine, de asemenea, un amestec al celor doi racemici, efedrina şi pseudoefedrinâ, în proporţii variabile, după condiţiile de lucru şi după metoda aplicată. Separarea lor se realizează prin extragerea cu cloroform a amestecului clorhidraţilor respectivi, clorhidratul pseudoefe-drinei fiind mai uşor solubil (de circa 50 de ori). E un medicament simpaticomimetic, cu activitate asemănătoare efedrinei, în tratamentul astmului, al rinitei, al guturaiului fînului şi în alte stări alergice. Are o acţiune presoare mai slabă decît a adrenalinei, însă de mai iungă durată. 8. Pseudofitohormorij pl. pseudofitohormoni. Ind. chim.: Compus sintetic cu acţiune analogă unui fitohormon (hormon vegetal) care, în concentraţie foarte mică, exercită o acţiune regulatoare în metabolismul organismelor vegetale, putînd fi stimulator sau inhibitor de creştere. Din punctul de vedere al naturii chimice, pseudofitohormonii sînt foarte variaţi, o mare parte dintre ei fiind săruri sau esteri ai unor acizi organici. Principalele substanţe utilizate ca regulatori ai metabolismului vegetal sînt: Compuşi carboxilici: acidul levulic, acidul 2,3,5-triiod-benzoic, acidul 2,3,4-triclorfenilacetic, aGidul a-naftilacetic, acidul 2,4-diclorfenoxiacetic, acidul 2,4,5-triclorfenoxiacetic, acidul (3-naftoxiacetic, acidul 3,6-endoxohexahidroftalic. Compuşi carbamici: N-fenilcarbamatul de etil, N-fenilcar-bamatul de isopropil (IPC, IPPC), N-3-clorfenilcarbamatul de isopropiI (Cloro-IPC), N-etil-N-fenilcarbamatul de etil (Bi-kartol, Keimex), N-fenilditiocarbamatul de amoniu. Compuşi aminici: bromura de 2,4-diclorfenoxietil-hexa-metilentetramoniu, clorura de 2,4-d iclorbenzi Ipirid in iu. Compuşi indolici: acidul p-indolilacetic (acidul indol-3-acetic, eteroauxină), acidul y-3-indoliIbutiric, acidul 3-indo-lilacetonitril. Compuşi pirolici: N-fenil-2,5-dioxo-pirolidina (N-fenilsuc-cinimida), N-fenil-2,5-dioxo-pirolina (N-fenilmaleinimida). Compuşi diazinici: 1,2-dihidropiridazindion-3,6 (hidrazida maleică), 1,2,3,4-tetrahidroftalazindion-1,4 (hidrazida ftaiică). Unii pseudofitohormoni, aplicaţi în concentraţii mai mari, se folosesc ca erbicide (v.). 9. Pseudofocalâj distanţa Opt.: Distanţa focală a unei lentile groase, neglijînd grosimea ei; e egală cu distanţa focală a unei lentile infinit subţiri, care are aceleaşi caracteristici ca şi lentila dată. Sin. Pseudofocală. 10. Pseudogel, pl. pseudogeluri. Chim. fiz.: Numire dată uneori pastelor de tipul cerurilor cristaline, cum e parafina (v. Pastă). 11. Pseudoglei. Ped.: Manifestarea morfologică a procesului de gleizare (v.) sub acţiunea apei de precipitaţii, care, întîlnind un orizont B foarte argilos, îl imbibă cu apă, favorizînd producerea, pentru o perioadă destul de îndelungată, a unui mediu reductor. Uneori, pseudogleiul se deosebeşte de glei (v.) prin aspectul marmorat al orizontului, pe cînd gleiul se prezintă obişnuit cu pete. Se poate ca pseudogleiul să reprezinte un orizont de glei relict, în urma drenării cu timpul a terenului, produsă de fragmentarea acestuia şi adîncirea văilor prin eroziune. Pseudogleîc, Sol ^ 446 Pseudosferl 1. Pseudogleîc, sol Ped.; Sol format în zona de pădure, sub influenţa apei de precipitaţii, care imbibă orizontul B foarte argiios. la naştere pe platouri, pe placore (v.) cu foarte mică înclinare, care nu permite o scurgere importantă a apei la suprafaţa solului sau la contactul dintre orizontul A, uşor permeabil, şi orizontul B, greu permeabil. V. şî Gleic, sol ~; Gleizare; Pseudoglei. 2. Pseudogleîzare.Ped. V. sub Gleizare. 3. Pseudoglobulinâ, pl. pseudoglobuline. Chim, biol.: Substanţă proteică uşor solubi la în soluţii de electroliţi. în grupul proteinelor solubile se cuprind albuminele, cari sînt solubile în apă şi în soluţii diluate de acizi, baze şi săruri, şi globul inele, cari sînt solubile numai în soluţii de electroliţi. Ultimele se împart în euglobuline, mai greu solubile, şi pseudoglobuline, mai uşor solubile. Proteinele din serul sangvin se precipită şi se separă adăugînd şi mărind treptat concentraţia în sulfat de amoniu; se precipită întîi fibrinogenul, apoi globulinele şi, la urmă, albuminele. Globulinele pot fi separate în trei fracţiuni, cînd concentraţia soluţiei în sulfat de amoniu e de 1,34, 1,64 şi 2,05 mol/l. 4. Pseudoholcodîscus. Paleont.: Sin. Kossmaticeras (v.). s. Pseudoiniervai, pl. pseudointervale. Mat.: O mulţime lineară de puncte, E, pentru care există o lege care face să corespundă oricărui întreg pozitiva o subrnulţime închisă C^nj din jE şi osuccesiuneD^ de intervale nenule nesuperpozabile şi care acoperă complet mulţimea Et astfel încît diferenţa dintre lungimile intervalelor echivalente cu şi să fie inferioară lui —. n 6. Pseudolabîlitate. Meteor.: Starea de labilitate a unei mase de aer, raportată la pseudoadiabata din zona curbei aero logice. 7. Pseudolânţişor, pl. pseudolănţişoare. Geom.: Curbă plană definită prin ecuaţia naturală: în care S e lungimea arcului, considerat de la un punct fix al curbei, R e raza de curbură, iar a şi b sînt două constante reale. în cazul a—b, ecuaţia defineşte lănţişorul: u x y~a ch — a V. Lănţişor. 8. Pseudoligninâ, pl. pseudollgnlne. Chim.: Produs de rezinificare, de culoare închisă, insolubil, cu aspect exterior foarte asemănător cu cel al ligninei, obţinut prin acţiunea acidului sulfuric (72%) sau a acidului clorhidric (42%) asupra monozaharidelor. Pseudoligninâ, spre deosebire de lignină, nu conţine grupări metoxil. Randamentul în protoiigninâ depinde de natura zaharurilor şi de condiţiile de tratare a acestora, în special de temperatură. Cu acid sulfuric, glucoza şi alte aldohexoze dau pînă la 0,9% pseudoligninâ. Pseudo-Iigninele pot falsifica rezultatele obţinute la determinarea ligninei, astfel încît trebuie dată mare atenţie la precipitatele formate cari nu conţin grupări metoxil şi cari, deci, nu trebuie considerate lignină. 9. Pseudomicelii. Ped.: Acumulări de carbonat de calciu, obişnuit spre baza orizontului A sau în suborizontul AC al solurilor de stepă sau de semideşert, cari se prezintă sub formă de firişoare subţiri, curbate, cu aspect de mucegai sau de fulgi de zăpadă. Firişoarele sînt, în realitate, cristale fine, aci cu lare, răsucite. io. Pseudomonotîs. Paleont.: Gen de iamelibranhiat dirr familia Pteriidae (Aviculidae), cu valve ovai-înalte şi cu prelungiri aliforme(urechiuşe) aproape egale. Suprafaţa valvelor e ornamentată cu coaste subţiri radiare. Diferitele specii au trăit din Carboniferul inferior pînă în Cretacic. Specia Pseudomonotis venetiana Hauer e caracteristică pentru Liasicul mediu din Dobrogea, Munţii Apuseni. ii* Pseudomorfinâ. Chim.: Sin. Dehidro- morfină (v.). 12. Pseudomorfozâ, pl. pseudomorfoze. Mi- 0 , neral.: Proces de transformare în care un mine- Pseudomonot,s ral cu o anumită compoziţie chimică înlocuieşte, venetiana. total sau parţial, un alt mineral, cu o compoziţie chimică deosebită. Se deosebesc: pseudomorfozâ de mula], în care mineralul nou cristalizează peste cristalele formate ale mineralului iniţial sau în golul lăsat de disolvarea acestuia, luînd forma cristalografică a mineralului înlocuit, — şi pseudomorfozâ propriu-zisâ, produsă ia schimbarea radicală a condiţiilor fizicochimice ale med iu iui ambiant, cari determină înlocuirea particulă cu particulă a mineralului vechi prin mineralul nou, stabil în noile condiţii. Se cunosc: pseudomorfoze de limonit după pirită, de hematit după calcit, de galenă după pirotină, etc. 13. Pseudooolit. Mineral.: Formaţiune minerală asemănătoare cu oolitul ( v.), care nu are însă stratificaţia concentrică regulată caracteristică a acestuia. 14. Pseudopelletierinâ. Chim. V. sub Pelletierină. 15. Pseudoperioadâ, pl. pseudoperioade. Mat. V. sub Funcţiune aproape-periodică. 16. Pseudoperiodic. Mat.: Calitatea unei funcţiuni de a fi egală cu produsul unei funcţiuni periodice printr-o funcţiune neperiodică de aceeaşi variabilă. 17. Pseudoperipter. Arh. V. sub Templu. 18. Pseudoplancton. Biol.: Totalitatea organismelor minuscule moarte sau în stare latentă (ouă, larve), cum şi a deşeurilor lor, cari se găsesc în apă. 19. Pseudopotenţialâ, temperatura Meteor. V. sub Temperatura aerului. 20. Pseudorendzinâ. Ped.: Sol rendzinic format pe roci neconsolidate, conţinînd mai puţin carbonat de calciu decît calcarele sau calcarele marnoase (cari dau naştere la rendzine), cum sînt, de exemplu: marnele argiloase, argilele cu carbonat de calciu, gresiile calcaroase. în comparaţie cu rendzinele propriu-zise, pseudorendzineie conţin, în general, mai puţin humus şi pot suferi mai uşor levigarea, degradarea şi podzol i rea. 21. Pseudoscopic, efect Fotgrm.: Sensaţia falsă de relief, obţinută asupra unei stereograme în care clişeele au fost orientate invers; e sensaţia inversă celei date de modelul optic al unei stereograme orientate normal şi examinate normal cu stereoscopul (sau cu ochelari coloraţi, cînd foto» gramele conjugate au fost colorate în culori complementare). 22. Pseudoscopic, relief Fotgrm.: Model optic fals, în care formele de relief pozitiv apar ca depresiuni şi invers, datorit permutării eronate a celor două clişee cari constituie o stereogramă, respectiv folosirii greşite a ochelarilor coloraţi sau a stereoscopuiui. 23. Pseudosferâ, pl. pseudosfere. Geom.: Suprafaţa de curbură totală negativă obţinută prin rotirea tractoarei (v. Tractoare) în jurul asimptotei sale (v. fig.). ^seudospîrala 44? ^seudostereofonîe în raport cu un reper cartesian ortogonal ale cărui axe y'y şi z'z sînt, respectiv, tangenta cuspidală şi asimptota tractoarei, pseudosfera e reprezentată de relaţiile parametrice: x—u cosv] y=u sinz/; (1) z=f(u), unde (2) f(u)—a In a+V a2 —îi a reprezentînd lungimea constantă a segmentului determinat pe o tangentă arbitrară a tractoarei de punctul de contact şi de punctul de intersecţiune cu asimptota. Cercul paralel z=0. descris de punctul cuspidal al tractoarei lare ale pseudosferei. Cele două forme diferenţiale fundamentale asociate suprafeţei sînt: e o linie de puncte singu- (3) 9i = cU2——z du2-\-u2dv2 , u2 92 = — /"0)dw2+ — f'(u)dv2, a a iar curbura medie si curbura totală sînt date de expresiile: (4) 2 u2 — a2 au\j al—u2 ' u" Considerînd pe a ca o constantă parametrică, pseudosferele cari corespund diferitelor valori ale lui a sînt asemenea între ele. Liniile asimptotice sînt curbele integrale ale ecuaţiei diferenţiale: (5) a2du2 ™ u2(a2 ™ u2)dv2 = 0. Considerînd curbele integrale particulare (6) u= 4-~—-, chy chy cari sînt simetrice în raport cu planul xOz, toate celelalte linii asimptotice ale pseudosferei se obţin din curbele (6), prin rotirea în jurul axei z'z. Reţeaua gaussiană formată detractoarele meridiane şi de cercurile paralele e o reţea isotermă. Prin schimbare de parametri pe curbele acestei reţele: (7) ~ =dY), dv=aă?, u2 forma diferenţială 0. Punctele axei x'x corespund punctelor de la infinit ale pseudosferei. Geodezicele sînt reprezentate de semidrepte paralele cu Oy şi de semicercuri ortogonale axei x'x. Considerînd semiplanul y>0 ca fiind format din puncte şi din imaginile geodezicelor pseudosferei, aceste elemente verifică axiomele geometriei absolute şi axioma paralelelor a lui Lobacevski-Bolyai (v. sub Geometria spaţiului cu trei dimensiuni) referitoare la puncte şi la drepte. Rezultă deci că geometria planului iperbolic Lobacevski-Bolyai e echivalentă cu geometria intrinsecă a liniilor geodezice pe o pseudosferă. Echivalenţa e valabilă numai într-o regiune convenabil aleasă pe pseudosferă. i. Pseudospiralâ, pl. pseudospirale. Geom.: Curbă plană a cărei ecuaţie naturală are forma: 0) R—aSm, 5 fiind lungimea arcului curbei considerată de la un punct fix ai ei, R fiind raza de curbură, iar a şi m fiind două constante reale. Dacă m=j=A, curba (1) e reprezentata parametric de reiaţi i le: (2) (1 —m) a ds, zA-m (1—* = ds. 5, fiind parametri isometrici. In raport cu aceşti parametri, ecuaţia liniilor geodezice e: 7)7)/r-|-7)*2-}- 1=0 şi admite integrala generală: (9) (5-?o)2+via=C3, şi C fiind constante de integrare. Considerînd un plan (II) raportat la un reper cartesian ortogonal Oxy, prin relaţiile: x=a%, y—ai), în cazul m=1, curba (1) e o spirală logaritmică (v. Loga-ritmică, curbă ^), iar pentru m—— 1, e o clotoidă (v.). Evolventa cercului e o pseudospirală corespunzătoare valo-1 rii m——. 2. Pseudostereofonîe. F/z. ,Te/c.: Procedeu de reproducere a sunetului prin care se creează o imitaţie a efectului stereofonic. Spre deosebire de stereofonie, care realizează sensaţia de spaţial prin localizarea adecvată a surselor sonore, pseudo-stereofonia creează un efect analog prin anularea posibilităţii de localizare a sursei sonore. în cazul unei audiţii pseudoste-reofonice, ascultătorul are sensaţia că se găseşte în aceeaşi încăpere cu sursa sonoră şi că sunetele vin spre el din toate direcţiile. Efectul pseudostereofonic rezultă din combinarea unui semnal /(/) cu el însuşi, după ce a suferit o întîrziere t (în general mai mică decît 50 ms); prin două difuzoare dispuse simetric faţă de ascultător se transmit semnalele /(0+/(^~T) ŞÎ /W-/C'-")- Producerea efectului pseudostereofonic e legată, în principal, de diferenţa de intensitate a semnalelor cari sosesc la Pseudotecl 443 Psilomelaiî cele două urechi, şi, în mai mică măsură, de diferenţaj^de fază între cele două semnale. Efectul pseudostereofonic e plăcut ia auz într-un domeniu restrîns de frecvenţe (pînă la aproximativ 1600 Hz). Sistemul de redare pseudostereofonică are o largă utilizare în special în radioreceptoare, deoarece, spre deosebire de stereofonie, a cărei realizare necesită două canale pentru transmisiune-recepţie, pentru pseudostereofonie e suficient unul singur. în scopul redării pseudostereofonice a programelor de radio se divizează gama de frecvenţe recepţionată în două — frecvenţe joase şi frecvenţe înalte — şi se aplică întîrzierea artificială r în canalul de joasă frecvenţă. Pentru redarea pseudostereofonică sînt necesare două difuzoare, cari se aşază astfel, încît la o excitaţie identică, ele să apară identice ca intensitate şi fază în punctul în care se găseşte ascultătorul. 1. Pseudotecâ, pl. pseudotece. Paleont.: Peretele (teca) unor tetracoralieri, rezultat din îngroşarea capetelor exterioare ale septelor. V. şî sub Antozoare. 2. Pseudotractoare, pl. pseudotractoare. Geom.: Curbă piană definită de ecuaţia naturală: 1/ - l = b)l ea —1 în care 5 e lungimea arcului, considerată de la un punct fix al curbei ca origine, R e raza de curbură, iar a şi b sînt două constante reale. Pentru b—a se obţine tractoarea (v.). 3. Pseudoturbare. Ind. alim.: Sin. Boala lui Aujeszky (v. Aujeszki, boala lui ~). 4. Pseudoversierâ, pl. pseudoversiere. Geom.: Curbă pla- nă care se obţine dintr-un cerc fix dat prin construcţia următoare: într-un cerc (C) cu centrul ^ într-un punct fix A0 şi de rază a se consideră doi diametri perpendiculari (AA') şi (OB). Dacă P e un punctai cercului (C), dreapta (OP) intersectează diametrul (AA') într-un punct P0 (v. fig.)- Dreptele paralele, prin P şi P0, respectiv la cei doi diametri daţi, au un punct comun M. Figura formată de punctele M, corespunzătoare, prin construcţia indicată, punctelor cercului (C), e curba numită pseudoversierâ. în raport cu reperul cartesian Pseudoversierâ. ortogonal avînd ca axe diametrul (OB) şi paralela prin O la (AA'), ecuaţia curbei e: (1) y(x2+a2)-2a3=0. Pseudoversierâ e o cubică raţională, admiţînd reprezentarea parametrică: 2 a (2) *-«, y-^r- Paralela prin O la diametrul (AA') e asimptotă a curbei. Curba admite două puncte de inflexiune reale, corespunzînd il 3 . 2 3 cului (C) pentru cari dreptele (OP) formează cu diametrul (AA') respectiv, unghiurile: 0!=—, 02=^v- Curba e simetrică în raport cu (OB). Transformata curbei (1) prin afinitatea: B \ v M / 4 0 X (3) X-x, -e curba numită versierâ (vj. Y-±, Aria domeniului plan care are ca frontieră axele x'x< y'y, paralele prin (a, 0) lay'y, şi arcul corespunzător de versieră, e dată de formula (4) dx x2-{-a2 deci e egală cu jumătatea ariei cercului (C). Dacă integrala definită din (4) se evaluează sub forma: (5) din compararea s. Psicainâ. rezultatelor 1_ 2 Chim., Farm. T-'- se obţine relaţia 1 1 iui Leibnitz: +T- iNO» i606. Bitartrat de pseudococaină. Se prezintă în cristale cu p. t. 139°, solubile în apă şi în alcool. Soluţia apoasă estabilă şi poate fi sterilizată prin fierbere fără descompunere. Se întrebuinţează în Medicină, ca narcotic. Poate fi întrebuinţat şi ca anestezic de suprafaţă, 6. Psihozinâ. Chim.: Produs al hidrolizei parţiale a cere-brozidelor, rezultat prin îndepărtarea acizilor graşi din molecula cerebrozidelor. Prin hidroliză galactolipidelor (galacto-cerebrozide) rezultă galactopsihozina , iar prin hidroliză glucolipidelor (glucozidocerebrozide), rezultă glucozidopsi-hozina. Pentru preparare se hidrolizează frenozina (sau alte cere-brozide) cu hidroxid de bariu, timp de şapte ore, pe baie de apă. Frenozina nereacţionată şi psihozinâ se separă prin filtrare la răcire. Psihozinâ se usucă în vid, se reia cu alcool de 96%, se filtrează, se concentrează şi se precipită ca sulfat, cu ajutorul unei soluţii de acid sulfuric diluat în alcool etilic. Sulfatul de psihozină recristalizat din alcool absolut se hidrolizează cu hidroxid de bariu, iar prin filtrare se obţine psihozinâ liberă în amestec cu sulfatul de bariu de care se separă prin extragere cu alcool. Soluţia alcoolică filtrată se concentrează, iar la răcire precipită psihozinâ. Psihozinâ e o pulbere albă, solubilă în alcool metilic şi în alcool etilic, insolubilă în eter etilic şi în eter de petrol. 7. Psîhrofîtîe. Geobot. V. sub Edafoclimatică, clasificaţi© 8. Psihromeîru, pl. psihrometre. Meteor., Tehn,: Sin. Hi-grometru cu evaporare (v. sub Higrometru). 9. ~ Assmann. Meteor.: Sin. Psihrometru cu aspiraţie. V. Higrometru cu evaporare, sub Higrometru. 10. Psilocerae, Etajul cu Stratigr.: Etajul inferior al Liasicului din Jurasuabă, caracterizat prin prezenţa amonitului Psiloceras planorbis. Corespunde Hettangianului inferior. 11. Psiloceras. Paleont.: Amonoideu, genul tip al familiei Psiloceratidae, cu cochilia discoidală, cu ombilic foarte larg, şi cu suprafaţa ornamentată cu stri-uri fine sau cu coaste cari dispar spre partea ventrală. Linia lobară e simplă, cu lobi în general trifizi. Unele exemplare posedă Anap-tychus. Speciile acestui gen sînt caracteristice Hettangianului inferior şi celui mediu, iar specia Psiloceras planorbis Sow. se întîlneşte frecvent în partea inferioară a Liasicului. 12. Psilodon. Paleont.: Sin. Pro-sodacna (v.). 13. Psilomelan. Mineral. : Mn0*Mn02‘^H20. Amestec intim de diverse minerale de mangan, în care raportul „dintre MnO şi Mn02 variază în limite relativ mari. Psiloceras planorbis. Psifophytaîeâ 449 Pterichthys în cantităţi mici conţine oxid de bariu (pînă la cîteva procente), unii alcalii, oxizi de Ca, Co, Mg, Zn, cum şi S,02, Fe203, A!203 sub formă de impurităţi; rareori conţine W03, pînă la 5--*8% (tungstomelanul). Se formează în condiţii exogene, în zonele de oxidare ale zăcămintelor de minereuri de mangan şi în zăcămintele de origine sedimentară, pe seama mineralelor: braunit, haus-mannit, siIicaţi şi carbonaţi de mangan, cum şi independent, prin întărirea gelurilor de hidroxizi de mangan (cari au absorbit diferite substanţe: K, Na, Li, Ca, Mg, Ba, Co, Fe, Si, Al, Vr etc.) în goluri sub forma de mase compacte şi de stalactite. Ca mineral secundar se întîineşte în minereurile de mangan de origine hidrotermală. Se .întîineşte frecvent sub formă de intercalaţii stratiforme, compact sau cu structură concentrică zonară ori în agregate fin cristaline; sînt frecvente, de asemenea, şi eflorescenţele dendritiforme. Culoarea psilomelanului e neagră de fier, uneori neagră-brună; urma e neagră-brună sau neagră lucioasă, iar luciul, semimetalic şi, la varietăţile afînate (wad), mat. E casant, are duritatea 4--*6 şi gr. sp. 4,4-**4,7. Prin aiterare, psiio-melanul se oxidează şi se deshidratează, formîndu-se pe seama lui piroluzit. în secţiuni lustruite apare ca amestec de piro-luzit şi alte minerale de mangan. Psilomelanul e minereul principal folosit în siderurgie, pentru fabricarea feromanganului şi, ca adaus, la fabricarea fontelor. Zăcăminte mai importante de psilomelan se cunosc în URSS la Ciaturi (Transcaucazia) şi la Nicopol (Ucraina); în Germania, Franţa, India, etc. la ţara noastră se cunosc minereuri de psilomelan în zona oxidată a zăcămintelor din regiunea Vatra Dornei (Carpaţii orientali), la Delineşti (reg. Timişoara) şi în regiunea Tîrgul Lăpuşului. 1. Psilophytales. Paleont.: Grup de plante lemnoase sau ierboase, din filumul Pteridophyta (v.), cu tulpină subpămîn-teană (rizom) şi aeriană, lipsită de frunze, sau cu frunze solzoase, cunoscute din Devonianul inferior şi din cel mediu. In interiorul tulpinilor e dezvoltat un cilindru central, învelit de o scoarţă celulară groasă, constituit din vase de lemn în centru, şi din vase de liber înconjurătoare. La exterior există cuticula, printre celulele căreia sînt răspînditestomatele. Se înmulţeau prin spori de acelaşi fel (isosporee), grupaţi în sporangi situaţi în vîrful ramurilor dezvoltate dicotomic. Sînt primele şi cele mai primitive plante terestre cunoscute pînă acum. După caractere, diferitele genuri sînt grupate în familiile: Rhy-niaceae şi Asteroxylaceae. 2. Psilophyton. Paleont:: Reprezentant caracteristic, foarte important, al Psilofitalelor (v. Psilophytales), din Devonianul inferior şi din cel mediu. Posedă un rizom cu perişori şi tulpină aeriană ramificată dicotomic, vîrfurile ramurilor, răsucite, purtînd sporangii. Nu avea frunze; stomatele, celule specializate cu rol ^ w AwmtTro în-schimburi le gazoase, erau răspîn- Psilophyton princeps. dite printre celulele epidermei. s. Psilunio. Paleont.: Gen de lamelibranhiat din familia Unionidae, frecvent în sedimentele de apă dulce dacian-levan-■tîne din.Subcarpaţi. ' Forma cochiliei e mai puţin alungită, dar mai groasă şi mai clezvoltata în regiunea umbonală, decît la genul. Unio (v.). Pe suprafaţă, dungile concentrice sînt mai adînci, iar unele specii prezintă îngroşări cari dau aspect sculptat. Se cunosc numeroase specii: Psilunio subrecurvus (Teissey-re), caracteristică pentru Meoţian (Stratele cu Dosinia); Psilunio craiovensis (Tournauer), întîlnit în Levantinul de la Diverse specii de Psilunio. a) Psilunio craiovensis; b) Psilunio condai; c) Psilunio bielzi. Creţeşti (Craiova); Psilunio lenţi cu I ar is (Stef.) din Levantinul de la Greaca (regiunea Bucureşti); Psilunio condai (Porum-baru); Psilunio bielzi (Jekelius), din Levantinul din Oltenia; etc. 4. Psofometru, pl. psofometre. Telc.: Aparat pentru măsurarea tensiunii psofometrice (v.) a circuitelor telefonice. Aparatul cuprinde un filtru corector, un amplificator şi un dispozitiv de redresare, combinat cu un miIivoltmetru de curent continuu. Tensiunile de zgomot din circuitul telefonic, de diferite frecvenţe, sînt ponderate ca acţiune ulterioară, prin trecerea lor prin filtrul corector, astfel încît la ieşirea din acest filtru se obţine tensiunea psofometrică (v.) care trebuie măsurată. Această tensiune, amplificată şi redresată, se citeşte ia milivoltmetrul etalonat în prealabil cu tensiunea de frecvenţă de 800 Hz. 5. Pt Chim.: Simbol literal pentru elementul Piatin. 6. Pteranodon. Paleont.: Reptilă din ordinul Pterosauria, adaptată la zbor. Posedă un cioc alungit, cornos, fără dinţi, şi o creastă supraoccipitală de asemenea lungă, care îi servea la echilibru. Cu aripile întinse, măsura pînă la 8 m, fiind cel mai mare zburător al tuturor timpurilor. Aripile erau constituite dintr-o răsfrîngere a pielii de pe laturile corpului, prinsă de degetul al cincilea, care depăşea în lungime întregul corp. Zborul era planat. A trăit în Cretacicul superior. 7. Pteraspis. Paleont : Verte- cioc de Pteranodon. brat primitiv, cu aspect de peşte, lipsit de maxilarul inferior (Agnatha) din subclasa Ostra-codermilor, ordinul Eterostracilor, care a trăit din Silurianul superior pînă în Devonianul inferior. Capul şi jumătatea anterioară a corpului sînt protejate de o carapace constituită din oase dispuse astfel: un scut dorsal, unul ventral şi mai multe plăci cu dimensiuni mici între acestea. Pteraspis. Capul prezintă o prelungire anterioară (rostrum), iar scutul dorsal, un spin. Restul corpului e acoperit cu solzi mărunţi, rombici. înotătoarea caudală e de tip eterocerc invers (hipo-cerc, lobul inferior mai mare). 8. Pterichihys. Paleont.: Peşte placoderm, din ordinul Antiarchi, care a trăit în Devonianul mediu. 29 Pterîdînâ 450 Pteroeerâ Corpul era în mare parte acoperit de plăci osoase. Scutul cefalic se articula cu crusta toracică prin intermediul unei proeminenţe de pe partea cefalică şi a unei gropiţe, pe crusta toracică, articulaţie care permitea mişcări ale capului. Ochii erau foarte apropiaţi şi situaţi pe partea superioară a craniului, ceea ce conduce la presupunerea că era un peşte de fund (animal bentonic). Coada era de ti p eterocerc. Avea şi înotătoare dorsală, iar în apropierea de craniu, două a-pendice constituite din mai multe Pterichthys. piese articulate, cari serveau, probabil, la deplasare. Nu erau peşti buni înotători. i. Pteridinâ. Chim.: Pirimidinpirazină, — sistem etero-ciclic cu un nucleu biciclic, format dintr-un inel pirimi-dinic condensat cu un inel pira-zinic. în natură se găsesc derivaţi ai pteridinei ca: leucopterina (2,3, 5-trihidroxi-7-aminopteridină), izolată din produşii naturali de pe aripile fluturelui alb obişnuit (albi!iţa, Pieris brassicae); xantopterina (3,5-d'ihidroxi-7-aminopteridină), o substanţă gal benă, izolată de pe aripile fluturului galben (Gonopteryx rhamni). Eosubstanţăsolidă, galbenă, volatilă, inodoră, cu p.t.139,5°, uşor solubilă în apă, greu solubilă în eter. Sintetic se obţine din 4,5-diaminopirimidină şi glioxal: H H c nh2 c n H C N N f5XC/4VH I II I HC7 o C 1 2CH N XNX I HC II ^N^ XNHi + OHC I OHC N I HC II CH I CH Acidul folie e şi el un derivat al pteridinei şi conţine în molecula sa sistemul ciclic al acesteia, un rest de acid p-amino-benzoic şi un rest de acid glutamic. Acidul folie e utilizat în tratamentul anumitor forme de anemie. 2. Pteridophyta. Bot., Paleont: Fiium de plante cu organizare superioară (rădăcini, tulpini şi frunze), cari se înmulţesc prin spori. Aceste plante au un sistem de vase conducătoare: unele pentru transportul pînă în frunze al substanţelor minerale, sub forma de soluţii (vase de lemn), şi altele pentru răspîn-direa în toate organele plantei a substanţelor organice elaborate în frunze (vase de liber). Vasele constituie, în totalitate, sistemul libero-lemnos. Sporii se dezvoltă în sporangi, situaţi fie pe axa frunzelor, fie grupaţi pe faţa inferioară a acestora. Unele pteridofite posedă spori de acelaşi fel (isosporee); altele au două feluri de spori (eterosporee). La acestea din urmă, unii spori sînt mici şi numeroşi (microspori), dezvoltaţi în microsporangi; alţii sînt mari, mai puţini (macrospori), cari se dezvoltă în macrosporangi. La isosporee, din spor ia naştere un aglomerat de celule (p rot al) pe care se dezvoltă atît anteridii cari conţin anterozoizi mobili, cît şi arhegoane, în cari se dezvoltă cîte o oosferă. Anterozoizii şi oosferele reprezintă elementele sexuale din a căror unire ia naştere un embrion, care va da mai departe planta purtătoare de spori. La eterosporee, din microspori se dezvoltă protale mascule, cari produc anteridii le cu anterozoizi, iar din macrospori se dezvoltă protale femele, pe cari iau naştere arhegoane cu oosfere, prin fecundarea cărora, de către anterozoizi, se dezvoltă embrionii. Pteridofitele prezintă, deci, o alternanţă de generaţii: generaţia sexuată, gametofitu I, reprezentat prin pro-tal, şi generaţia asexuată, sporofitu I, reprezentat prin planta adultă, purtătoare de sporangi. Pteridofitele actuale cuprind trei grupuri: F i I i c a I e s (v.), Equisetales (v.) şi Lycopodiales (v.). Pe lîngă acestea se mai cunosc două grupuri, numai fosile, Psilophytales (v.) şi Cladoxylalae (v. Cla-doxylon), ambe.e importante ca forme de legătură, primele cu Talofitele şi ceJelalte cu plantele superioare cu flori. Pteridofitele au apărut prin grupul Psilophytales, la limita dintre Silurian şi Devonian. Au avut maximul de dezvoltare în Carbonifer cînd, prin marea răspîndire şi diversitate de forme, au format păduri dese şi umede, asemănătoare celor din zona tropicală actuală. Prin acumularea rădăcinilor, a tulpinilor subterane şi a trunchiurilor, au dat naştere la marile zăcăminte de cărbuni de vîrstă carboniferă. Astfel de zăcăminte se găsesc în ţara noastră la Baia Nouă, Lupac şi Secul, în Banat. Sin. Criptogame vasculare. 3. Pteridospermaphyta. Paleont.: Grup de Gimnosp erme primitive, cu caraciere colective, important pentru evo.uţia plantelor superioare. Sînt plante arborescente sau ierboase, cu frunze asemănătoare celor de ferigi, dar cari se înmulţesc prin seminţe provenite din ovule neînvelite în ovare. Structura rădăcinilor şi a tulpinilor e complexă, îmbinînd pe cea a ferigilor cu aceea a Gimnospermelor. Frunzele sînt compuse (fronde), constituite dintr-un ax principal (rahis principal), pe care se dezvoltă axe secundare (rahis secundar), cu frunzişoare (pinule) de diferite tipuri. Organele reproducătoare sînt constituite din inflorescenţe mascule (saci în cari se dezvoltă polen) şi ovule prinse pe frunze modificate (cârpele) nesudate. După fecundare, ovulul se transformă într-o sămînţă lipsită de embrion, care se dezvoltă probabil, în momentul încolţirii. După mărimea lor, seminţele se împart în două grupuri: Lagenostoma, cu dimensiuni milimetrice, şi Trigonocarpus, seminţe mari, lemnoase, cu creste longitudinale. Pteridospermafitele sînt cunoscute din Devonianul mediu, cu maximul de dezvoltare în Permo-Carbonifer şi, cu unele forme cari au continuat şi în Mesozoic, pînă Ia începutul Creta-cicului. Se împart în două mari familii: Lyginodendraceae (Cycadofilicinee) cari cuprind forme primitive (Lyginodendron şi Heterangium) şi Medulloseae (Medullosaceae), cari cuprind forme evoluate, cu fronde de tip Alethopteris, Cal-lipteris, Neuropteris, Odontopteris, Taeniopteris, Pecopteris, etc. şi seminţe de tip Trigonocarpus. Importanţa ştiinţifică a acestui grup de plante se îmbină cu cea economică, deoarece au luat parte la formarea marilor zăcăminte de cărbuni de vîrstă carboniferă. Sin. Pteridosper-matophyta, Pteridospermeae, Ferigi cu sămînţă. 4. Pteridospermeae. Paleont.: Sin. Pteridospermaphyta(v.). 5. Pterine, sing. pterină. Chim. biol.: Grup de produşi na- turali, derivaţi ai pteridinei, izolaţi din aripile fluturilor, din ochii şi pielea peştilor, din urina mamifere- H lor, etc. Structura consistă dintr-un inel C N pirimidinic, condensat cu unul pirazinic j\j^ ^CH (v. formula). Una dintre cele mai răspîn- \ o j dite pterine e xantopterina (3,5-dihidroxi- HC C CH 7-aminopteridina), care e componentul ^N^ XN^ acidului folie din vitaminele B. Are culoarea galbenă şi e considerată ca o vitamină pentru peşti. Intervine în metabolismul oxidativ al aminoacizilor şi al purinelor. Pterinele au proprietăţi oxidoreducătoare şi au un rol fiziologic important în diverse metabolisme. e. Pterocera. Paleont.: Gasteropod prosobranhiat, mono-tocard, cunoscut din Jurasic şi Cretacic în facies recifal. Cochilia e conică, cu o spiră scurtă şi cu ultima circumvoluţiune Pt^roâeriah 451 Pucherlt Pterocera (Harpagodes) ocean i. Craniu de Pterodacty-i us. foarte mare. Buza externă a peristomului prezintă 6***7 prelungiri digitiforme, dintre cari patru corespund^unor coaste puternice după ultima circumvoluţiune. Specia Pterocera (Harpagodes) oceani Brongn. se întîineşte în ţara noastră în Jurasicul superior şi în Cretacicul inferior din Sudul şi din centrul Dobrogei şi numai sub formădemulaje interne, lacari lipsesc prelungirile digitiforme. Sin. Harpagodes. 1. Pterocericm. Stratigr.: Etaj local al Malmului mediu, în partea de est a Basinului Parisului, corespunzător Kimer-idgianului inferior (zona cu Streblites tenu-ilobatus) şi constituit din calcare marnoase cu Harpagodes oceani. (Termen stratigrafie învechit.) 2. Pterodactylus. Paleont.: Reptilă din ordinul Pterosauria, adaptată la zbor, cu dimensiuni mici, cu craniul de tip repti-lian, avînd un cioc ascuţit şi dinţi mărunţi, reduşi ca număr, situaţi numai spre vîrful lui. Ca şi la păsări, prima serie de oase tarsieneera sudată latibie, iar membrana alarăse prindea de degetul al cincilea, care depăşea, prin lungime, întregu I corp. A trăit din Jurasicul superior pînă în Cretacic. 3. Pterophyllum. Paleont.: Tip de frunze penate apar-ţinînd Cicadofitelor, cu foliolele lungi, cu nervuri paralele, cu vîrf rotunjit, cari se prind pe laturile unui ax (rahis) puternic. Sînt frecvente în sedimente liasice, în special în regiunile cu zăcăminte de cărbuni. Speciile Pterophyllum rigidum Goppert, Pterophyllum longifolium Brauns., Pterophyllum Jaegeri Brongn. sînt frecvente în Li as icul de la Vulcan-Codlea, Rudăria, Anina şi Cioclovina (Banat). 4. Pteropodae. Paleont.: Gasteropode opistobranhiate, adaptate la viaţă pelagică, avînd piciorul transformat în doi lobi simetrici, cari serveau la înot. Ochii sînt rudimentari, iar branhiile lipsesc la unele forme. Cochilia, subţire, e tubulară, în formă de cornet. Prin acumularea acestora s-au format mîlurile cu Pteropode. Pteropodele fosile sînt cunoscute din Neogen (Balanthium în Oligocen; Spirialis, caracteristic pentru Tortonian). Se alătură Pteropodelor genul Tentaculites din Silurian şi Devonian, şi Hyolithes din Cambrianul inferior, iar unii specialişti consideră între Pteropode şî genul Conularia, care a avut maximul de dezvoltare în Silurian şi în Devonian. Se pare însă, că unii Tentaculiţi reprezintăstadiul embrionar deOrthoceras, că genul Hyolithes ar aparţine viermilor anelizi, iar Conularia, cu poziţie sistematică incertă (incertae sedis), ar fi celenterat. 5. Pterosauria. Paleont.: Ordin de reptile adaptate la zbor, cari au trăit din Jurasicul inferior pînă în Cretacicul superior, cînd au dispărut odată cu apariţia păsărilor. Modificările corpului, ca urmare a acestui mod de viaţă, sînt: craniul, cu maxilarele prelungite în formă de cioc; articularea craniului la coloana vertebrală în unghi drept; membrele anterioare, cu degetul al cincilea foarte lung şi îngroşat, de care se prindea membrana alară sub formă de aripă; oasele, goale în interior (pneumatizate); dezvoltarea sternului, pentru inserţia muşchilor, cari acţionau membrele anterioare în timpul zborului. Zborul era planat. Pterophyllum Jaegeri, Pterygotus osiliensis. După caractere se împarte în subordinele: Rhamphorhyn-choidea, cu genul principal Rhamphorhynchus din Jurasic, şi Pterodactyloidea, cu genurile Pterodactylus şi Pteranodon, din Jurasic şi Cretacic. în ţara noastră, în Cretacicul fosilifer de la Sînpetru (Haţeg) a fost identificat genul Ornithodesmus, asemănător cu Rhamphorhynchus. Sin. Pterosaurieni. e. Pterosaurieni. Paleont.: Sin. Pterosauria (v.). 7. Pterygotus. Paleont.: Artropod din subîncrengătura Cheliceratae, clasa Merostomata, subclasa Gigantostraca, care a trăit din Silurianul superior pînă în Permian. Atingea dimensiuni pînă la 2 m şi avea cefalotoracele semicircular; ochii, compuşi, situaţi pe marginea acestuia, şi ocelii (ochi simpli), pe partea superioară. Pe partea ventrală a cefalotoracelui se găsesc şase perechi de apendice, dintre cari prima pereche era transformată în cleşte (chelicere), iar ultima, în palete înotătoare. Abdomenul era constituit din şasesegmente abdominale, urmatede şase segmente postabdominale, corpul termi-nîndu-se prin telson lăţit. Specia Pterygotus osiliensis F. Schmidt e caracteristică pentru Silurianul superior. s Ptigmatice, cute Geol.: Cute minore (cu dimensiuni centimetrice sau decimetrice), cu forme neregulate şi cu aspect şerpuitor (v. fig.), cari se observă uneori în masa rocilor sedimentare ----337" (de ex. la gipsul provenit din hidra-tarea anhidritului)sau metamorfice (de ex. la gnaisuri de injecţie). Aceste cute sînt determinate de — ^ unele procese fizicochimicesuferite de roci (hidratare, recristalizare, apariţia de minerale noi, etc.), Cute Ptigmatice. cari produc măriri de volum în spaţiu închis şi, deci, încreţirea rocilor. Sin. Pseudocute, Cute false. 9. Ptiiolit. Mineral.: Sin. Mordenit (v.). 10. Ptolomeu, relaţia lui Geom. V. sub Patrulater. 11. Ptomaine, sing. ptomaină. Chim. biol.: Produşi rezul- taţi prin decarboxilarea acizilor aminaţi sub acţiunea bacteriilor intestinale. Astfel, prin decarboxilare în intestin, ornitina dă naştere la putresceinâ (tetrametilendiamină); lizina se transformă în cadaverinâ (pentametilendiamină). Din grupul ptomainelor mai fac parte sepsina, midatoxina, etc. Ele se disolvă uşor în apă şi se oxidează repede. Aceste produse de descompunere sînt eliminate prin fecale, dar uneori pot fi absorbite în circulaţie şi unele dintre ele pot contribui la producerea unor intoxicaţii grave. 12. Ptychites. Paleont.: Amonit din subordinul Ceratitina (Ceratitoidae), familia Ptychitideae, caracteristic pentru Triasicul inferior de tip alpin. Avea cochilia subglobuloasă, cu partea ventrală rotunjită şi cu slabe coaste marginale; ombilicul, îngust, 'şi linia lobară, cu elemente auxiliare. Speciile Ptychites eusomus Be-ryrich, Ptychites (Flexoptychites) flex-uosus Mojs, au fost identificate în Triasicul mediu din apropiere de Hagighiol şi Deşli-Kaira (Dobrogea). 13. Pu Chim.: Simbol literal pentru elementul Plutoniu. 14. Pucherit. Mineral.: Bi[V04]. Vanadat de bismut, natural, întîlnit ca produs de oxidaţie în unele zăcăminte de mine- 29* Ptychites reductus. Pucioasa, strate de 452 Pudra de asfalt reuri de bismut. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale foarte mici, dezvoltate izolat. Are culoarea roşietică pînă la brună şi luciu adamantin. Prezintă clivaj după (001). Are duritatea 4 şi gr. sp. 6,2. î. Pucioasa, strate de Stratigr.: Strate atribuite Oligocenului, tipic dezvoltate în partea de sud a Carpaţilor orientali, începînd din basinul văii Teleajenului pînă în cel al lalomiţei, şi constituite din argile compacte, cenuşii închise, negricioase, cu vagă nuanţă verzuie, cînd sînt proaspete, sau fisile şi brune-gălbui, cu o crustă gălbuie, cînd sînt alterate, cu concreţiuni de carbonaţi de Ca, Mg şi Fe, şi cu rare intercalaţii de gresii curbicorticale. Stratele de Pucioasa, cu grosimea de aproximativ 1000 m, urmează peste orizontul şisturilor disodilice inferioare, atribuite Oiigocenului inferior, şi suportă un pachet argilos-marnos cu intercalaţii de gresii curbicorticale şi de cinerite. în jumătatea superioară a Stratelor de Pucioasa se găseşte intercalată Gresia de Fusaru (v. Fusaru, Gresia de ~), care în dezvoltarea ei^ tipică e o gresie masivă moale, în parte conglomeratică. între valea Teleajenului şi valea Buzăului, Stratele de Pucioasa şi gresiile în bancuri groase asociate lor sînt substituite de Strateie de Krosno, caracterizate printr-un aspect mai pronunţat de fliş şi printr-o alternanţă deasă de gresii în bancuri şi şisturi argiloase, în tot intervalul cuprins între orizontul disodilelor inferioare şi Stratele de Krosno superioare (Stratele de Vineţişu). 2. Pucioasa. Chim.: Sin. Sulf (v.). (Termen popular.) 3. Pud, pl. puduri. Mş.: Unitate de greutate, veche, din URSS. E egală cu 16,38048 kgf, 1 pud —40 funţi (a 409,5 g)= = 1280 loţi (a 12,80 g)=3840 solotnici (a 4,255 g)=368640 doli (a 44,43 mg). 4. Puding, pl. pudinguri, Petr.: Conglomerat (v.) cu ele-» mente uriaşe (blocuri), perfect rotunjite şi cu mult ciment (în general silicios), foarte compact. 5. Pudlaj. Metg.; Procedeu de afinare a fontei în cuptorul de pudlare (v. sub Cuptor), prin care se obţine oţel în stare pastoasă în lupe (sau lentile), care se sudează şi se forjează uşor, e tenace şi rezistent la coroziune (v. şî sub Oţel 1). La primele aplicaţii ale procedeului (1784), vatra cuptorului — care participă la reacţiile din baie — era acidă (bătută cu nisip), astfel încît zgura avea putere mică de oxidare şi de defosforare; ulterior (în 1840) s-au folosit vetre bazice (din minereu de fier, zguri vechi şi arsură), cari acţionează favorabil în procesele de reducere a elementelor însoţitoare din fontă, ajutînd la formarea unei zguri foarte oxidante şi cu temperatură joasă de topire. în procedeul pudlajului, şarja e constituită din fontă brută albă şi cu diferiţi oxizi de fier (arsură, zguri, minereuri, etc.). Fonta se încarcă, pentru preîncălzire, pe antevatra cuptorului, şi apoi e împinsă pe vatră şi e topită. Pentru a asigura amestecul intim între zgura oxidantă şi fonta topită, cum şi pentru a aduce topitura în contact cu atmosfera cuptorului, baia e agitată intens cu ajutorul unor răngi de oţel. La început se oxidează siliciul şi manganul; apoi, în parte, fosforul, sulful şi fierul, după care oxidarea carbonului devine energică; temperatura băii creşte şi baia „fierbe" (din cauza degajării puternice a oxidului de carbon). Pe măsură ce carbonul e oxidat (redus), fierberea băii scade, iar apoi încetează. La temperatura din cuptor (circa 1350°), fonta e lichidă, însă, pe măsura decarburării, temperatura la care e posibilă menţinerea în stare lichidă a băii creşte (v. Diagrama fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje ~), depăşind temperatura cuptorului, şi în masa Ikhidă încep să se depună îngrămădiri de cristale de fier în formă de conopidă; prin amestecarea masei pastoase, îngrămădirile de cristale se sudează între ele şi operaţia de amestecare (pudlare) devine tot mai grea; se continuă amestecarea pînă cînd pe vatră rămîn cîteva lupe şi zgura neevacuată ; lupele se scot din cuptor şi sînt supuse imediat forjării, pentru îndepărtarea zgurii şi pentru sudarea îngrămădirilor de cristale. Oricît de bine ar decurge procesul, oţelul pudlat cel mai fin încă mai conţine 0,5*”0,6% zgură, din care cauză are^ruptura fibroasă. în acest procedeu, sulful e redus mult, pînă la sutimi de procent (chiar pînă la 0,02%), şi, uneori, pînă la miimi de procent. Defosforarea e mai puţin accentuată, conţinutul de fosfor ajungînd normal la 0,10-• • 0,20% ; lucrînd cu zgură multă şi schimbînd-o înainte de creşterea temperaturii, conţinutul de fosfor poate fi redus pînă la 0,01 %. Pentru obţinerea lupelor de oţel moale (cu conţinut sub circa 0,20% C) trebuie folosită fontă cu conţinut mic de siliciu şi de mangan; în acest caz, consumul de combustibil (huilă sau antracit) e de 80***100% din greutatea lupelor obţinute, iar pierderile în fier, de 6-“8%. — Pentru obţinerea lupelor de oţel dur (cu 1,0**• 1,2% C) sînt necesare: fontă cu conţinut mare de mangan (circa 4,,*5% Mn), cuptoare cu vatră mai adîncă şi atmosferă slab oxidantă. Consumul de combustibil creşte pînă la 160***180% din greutatea oţelului obţinut. Pierderile în fier ating 12*• • 15%, Durata elaborării unei şarje în cuptorul de pudlaj cu vatră bazică e de aproximativ două ore. Pentru reducerea duratei şi pentru uşurarea elaborării s-a recurs la următoarele mijloace: amestecare mecanică; încărcarea fontei lichide din melanjoare; cuptoare de pudlaj cu două vetre (folosite alternativ, ca vatră de preîncălzire şi ca vatră de pudlaj) sau, uneori, cu vatră turnantă; etc. Aceste încercări nu au putut conduce la o reducere satisfăcătoare a preţului de cost, iar producţia cuptoarelor de pudlaj a devenit neglijabilă, faţă de producţia mondială de oţel. în prezent, acest procedau e rar folosit. e. oţel de Metg. V. sub Oţel 1. 7. Pudlare. 1. Metg.: Operaţia de amestecare a masei topite de pe vatra cuptorului de pudlaj, în procedeul de pudlaj, pentru obţinerea oţelului sub formă de lupe. Sin. Pudlaj, 8. cuptor de Metg. V. sub Cuptor cu vatră 2 (sub Cuptor). 9. Pudlare. 2. Metg.: Sin. Pudlaj (v.). 10. Pudlor, pl. pudlori. Metg.: O ţel ar care lucrează la compunerea şarjei pentru cuptorul de pudlare şi la elaborarea oţelului prin pudlaj (v.). 11. Pudrare. Tehn., Mett.: Aplicarea, pe suprafaţa unui obiect, a unui strat de pulbere naturală sau artificială, pentru a forma, fie un strat protector, fie un strat cu anumite proprietăţi tehnologice, insecticide, etc. Pudrarea se poate efectua manual sau mecanizat. Sin. Prăfuire. Exemplu de pudrare manuala e pudrarea (sau prăfuirea) formelor de turnătorie, pentru izolare, cu pulbere de cuarţ sau de licopodiu: pulberea de licopodiu se introduce, de obicei, într-un săculeţ de pînză rară, care se scutură deasupra suprafeţelor de separaţie a formelor (v. şî sub Pudră de izolare); pudrarea cu nisip fin de cuarţ se face împrăştiind cu mîna pulberea pe suprafeţele de separaţie ale formelor. Exemplu de pudrare mecanizata e împrăştierea de pulberi fungicide sau inse.ticide cu aparate sau cu maşini de prăfuit (v. sub Prăfuit, maşină de ^). 12. Pudra, pl. pudre. 1. Tehn.: Material solid sub formă de particule de orice formă şi cu dimensiuni mici (de obicei, mai mici decît 1 mm); de exemplu: cărbune pudră, zahăr pudră, etc. 13. cărbune Ind. cb.: Cărbune în granule cu dimensiuni mai mici decît 1 mm, obţinut, prin ciuruire, fie din praful de cărbune provenit de la sortare, fie din cărbune pulverizat. 14. ~ de asfalt. Drum.: Pulbere foarte fină, obţinută prin măcinarea în mori speciale a rocilor calcaroase asfaltice cu conţinut de 6—13% bitum, folosită la executarea îmbrăcă-mintelor rutiere de asfalt bătut (comprimat). Pudră de Izolare 453 Puf, bumbac ^ 1. ~ de izolare. Alett.r Materia! auxiliar granu Iar fin, folosit la formare şi miezire, pentru a împiedica lipirea amestecului de formare de suprafaţa modelului, a plăcii de model sau a cutiei de miez, cum şi a semiformelor între ele, la suprafaţa de separaţie. Pudra de izolare trebuie să fie insolubilă în*apă şi hidrofobă, pentru a anihila tendinţa de a se lipi a amestecului de formare, cauzată de conţinutul în apă care activează liantul din amestecul de formare. Ca pudră de izolare se foloseşte pulbere fină de cuarţ şi licopodiu (v.). Licopodiul folosit la turnătorie are granule cari trec 90% prin sita de 0,06 mm, şi trebuie să aibă culoare uniformă şi să nu conţină aglomeraţii şi impurităţi. 2. de piele. Ind. piei. V. Piele, pudră de 3. ~ de turnatorie. Mett.: Material antiaderent, constituit din materiale combustibile sau refractare, măcinate fin, care se aplică pe suprafaţa formelor şi a miezurilor crude, cu scopul de a evita formarea aderenţelor la piesele turnate, fie datorită filmului de gaze pe care îl generează la arderea în contact cu metalul lichid (pudră combustibilă), fie datorită refractari- tăţii sale mari (pudră refractară). Răspîndirea pudrei, adică pudrarea, se face cu ajutorul unui mic sac de pînză rară, care se scutură deasupra formelor sau miezurilor crude. Pentru formele şi miezurile uscate, în locul pudrelor cari nu aderă la acestea, se foloseşte o vopsea de turnătorie (v.). Pudrele combustibile se folosesc la turnarea pieselor cu pereţi subţiri. Pudra caracteristică din această categorie e mangalul măcinat fin, cu granule cari trebuie să treacă 60% prin sita cu orificii de 0.06 mm. Nu e indicată folosirea pudrelor combustibile la turnarea pieselor cu pereţi groşi, deoarece ele ard înainte de solidificarea pereţilor piesei. Pudrele refractare se folosesc la turnarea pieselor mari, cu pereţi groşi. Astfel de pudresînt: praful degrafit, cu granule cari depăşesc trecerea de 80-*-90% prin sita de 0,1 mm şi care are conţinutul în carbon de minimum 70%; praful de cuarţ (marşalita), cu granule cari depăşesc trecerea de 90% prin sita de 0,06 mm. Sin. Praf pentru forme, Pudră pentru forme. 4. Pudra. 2. Farm.: Pulbere solidă fină, obţinută prin mărunţirea unor corpuri solide (prin măcinare, frecare în mojar sau pe pînzele unor site, etc.), folosită în cosmetică sau în medicină pentru acoperirea, protejarea sau tratarea pielii sau a părului (de ex.: pudră de orez, pudră de talc, etc.). 5. ~ cosmetica. Farm.: Praf fin, aderent, plăcut parfumat, uneori colorat, destinat protecţiei, menţinerii igienii sau înfrumuseţării epidermei. Pudrele cosmetice trebuie să fie fine, să aibă aderenţă mare, putere de acoperire, lipsă de luciu, putere de absorpţie pentru apă şi uleiuri (secreţii sudorifere şi sebacee), să dea uniformitate pielii, să fie neiritante şi să se aplice uşor. Se obţin, în general, prin amestecarea mai multor substanţe cu calităţi specifice, cum sînt: talcul, stearatul de magneziu, bioxidul de titan, oxidul de zinc, oxidul de magneziu, carbonatul de magneziu, caolinul, amidonul, etc. Colorarea pudrelor (aplicată numai în cazul pudrelor de faţă) se face cu lacuri organice (lacuri de aluminiu sau de bariu, cu roşu toluidină, tetrabromfluoresceină, rodamină B, tartrazină, amarant, etc.) sau cu pigmenţi anorganici (ocru, terra di Siena, pămînt de Armenia, oxizi de fier, ultramarin). După scop, se deosebesc: pudre pentru faţă (pudre de toaletă), pentru corp, pentru &opii, pentru picioare; pudre anti-solare; astringente, dezodorizante. Pudrele pentru faţă au rolul de a masca imperfecţiunile feţei, de a proteja epiderma, de a absorbi secreţiile glandelor sudorifere şi sebacee, de a da netezime epidermei.— Se prezintă sub trei forme: pudre pulverulente, pudre compacte şi pudre lichide. Pudrele pulverulente (obişnuite) sînt amestecuri în diferite proporţii ale materialelor de bază, colorate în diverse nuanţe, aprfumatş şi, unşori, şupragresate cu adauşuri dş 1*”10% vaselină, ulei de parafină, cetaceum, lanolină, lecitină, pentru a le asigura o mai bună aderenţă. Pudrele compacte sînt pudre obişnuite comprimate. Constituenţii lor sînt aceeaşi ca ai produselor pulverulente, cu diferenţa că li se adaugă un agent liant (gumăarabică, gumătragant, carboximetilceluloză) în proporţia de 5% (ca soluţie de 1 %). Pudrele lichide se utilizează ca bază de machiaj. Ele conţin aceleaşi ingrediente ca pudrele obişnuite, dar în suspensie în apă (în proporţia de 30-**60%). Pudrele pentru corp au rolul să absoarbă transpiraţia şi secreţia glandelor sebacee, să evite mirosul neplăcut, să răcorească; se utilizează, de obicei, după baie. Ca materii de bază conţin talc şi caolin. Pudrele pentru copil au rolul de a absorbi umiditatea corpului şi de a calma iritaţiile şi opărelile. Ca adausuri la materiile de bază obişnuite se folosesc substanţe calmante (extract de muşeţel, azulen, oxid de zinc), dezinfectante (acid boric), supragresanţi (lanolină, alcool cetilic, vaselină, ulei de parafină). Pudrele pentru picioare se utilizează pentru absorbirea transpiraţiei excesive, pentru dezodorizare şi dezinfectare. Ele conţin adausuri astringente (alaun, AIC!3, formaldehidă şi derivaţi ai ei), dezinfectanţi (acid boric, benzoic, sal ici I ic). Pudrele antisolare au rolul de a preveni acţiunea prea energică a radiaţiilor ultraviolete şi de a calma eritemele produse de acestea. Conţin, pe lîngă pigmenţii acoperitori, ecrane solare (anestezină, tanin, salicilat de metil, cicloform, etc.). Pudrele astringente, utilizate după ras sau pentru micşorarea secreţiei sudorifere, conţin săruri de aluminiu ca: AI(OH)3, stearat de aluminiu, alaun, sulfat de aluminiu, salicilat de aluminiu, tanin, carbonat de zinc. Pudrele dezodorizante au în compoziţie acid boric, stearat de zinc, hexaclorfenol, etc. e. Pudretâ de cauciuc. Mat. cs.: Material constituit din granule de cauciuc, fabricat din deşeuri de anvelope uzate de automobil, folosit ca izolant fonic şi termic la unele tipuri de pardoseli. Pentru fabricaţie se îndepărtează talonul anvelopelor, care e bogat în fi bre texti le, se taie anvelopele în bucăţi, cari se toacă într-o maşină, obţinîndu-se semiinele cu lăţimea de cel mult 1 cm, iar acestea se spală într-un tambur spălător şi se macină într-o maşină cu valţuri canelate, pentru a fi transformate în granule cu dimensiuni pînă la 6 mm, cari sînt sortate cu ajutorul ciururilor vibratoare. Prin măcinare şi sortare se elimină 85"*90% din cantitatea de fibre cord. Pentru ca stratul de izolaţie să fie uniform, pudreta de cauciuc se aglomerează cu o emulsie de latex, fie în momentul executării izolaţiei, fiesub forma de plăci prefabricate. Cînd pudreta se aglomerează pe locul de punere în lucru, se aplică întîi un strat subţire de emulsie pe placa planşeului, pentru a aglomera praful şi a astupa porii; apoi se aplică un strat mai gros de latex, peste care se aşterne un strat uniform de granule de cauciuc, care se bate cu maiul pînă cînd emulsia de latex apare la suprafaţă. Pardoseala se execută după 24*”26 de ore de la aglomerarea pudretei. 7. Puf. 1. Zoo/., Zoot.: Firişoare de natură cheratinoasă, cari îmbracă corpul păsărilor pentru a-l apăra de pierderea de căldură. Puful se găseşte sub penele de acoperire, din care cauză se numeşte şi subpenaj, şi e mai moale decît acestea, avînd rahisul elastic şi puţin dezvoltat. E folosit la confecţionarea pernelor. V. Pană 1. 8. Puf. 2. Zoo/., Zoot.: Părul mai mărunt şi moale şi, în general, ondulat, al iepurilor de casă şi al anumitor animale de blană (vulpe argintie, nurcă, etc.). e. Puf, bumbac Ind. text.: Bumbac brut, imediat după cules, sau bumbac egrenat, caracterizat prin faptul că se găseşte în masă neregulată, neconstituind Q formă continuă, regulată, cum şînt păţura şay banda? Pufăr 454 Puitoare, maşină — 1. Pufâr, pl. pufăre. Ind. text.; Accesoriu ai războiului de ţesut, confecţionat, în special, din piele sau din mase plastice, cauciuc, răşini sintetice cu inserţii textile — şi servind la amortisa-rea mişcării picărului, a braţului de bătaie sau a săbiei de bătaie, cari sînt organe ale mecanismului de lansare a suveicii războiului de ţesut. Pufărul e un corp foarte elastic, calitate care îi e conferită atît prin modul de confecţionare (v. fig.) cît şi prin înseşi proprietăţile materialului din care e confecţionat, pentru a amortisa lovituri puternice repetate, respectiv fără deteriorare rapidă, proprie sau a organului de care e lovit. Sin. Amortisor elastic pentru războiul de ţesut. 2. Pufnâ, pl. pufne. Geol.: Sin.: Vulcan noroios (v.), Pîclă. 3. Pufoaica, pl. pufoaice. Ind. text.: îmbrăcăminte groasă pentru apărarea r r . • Diverse forme de pu- corpului de frig şi de intemperii, confecţio- mre arnortisoare. nată din două ţesături între cari s-a pus un o) !ndoit simplu; strat de puf de bumbac sau deşeuri de fibre ^ curbat', c) în forma textiie; ţesăturile sînt apoi cusute una de S; d) în forma de M. peste alta cu maşina, prin matlasare (v.). Ca ţesătură se foloseşte pînza de bumbac 100% sau în amestec cu celofibră 16,6%, compusă din fire de urzeală cu fineţea Nm 27, din fire de bătătură Nm 20, în legătură diagonal 2/2 .şi vopsită cu coloranţi de sulf. 4. Puhoi, pl. puhoaie. Geogr., Hidr.: Torent vijelios de apă, respectiv apă curgătoare umflată de ploi, care iese din albie şi se revarsă peste maluri, producînd inundaţii. e. Pui, pl. pui. 1. Zoo/.: Animai, în special pasăre, de la naştere pînă la maturitate. e. Pui, pl. puiuri. 2. Nov. V. sub îmbarcaţiune. 7. Puierniţâ. pl. puierniţe. 1. Zoot.: Adăpost pentru creşterea puilor şi a bobocilor. Construită, de obicei, din lemn sau din cărămidă, se aşază cu faţa spre sud, pe un loc uscat şi ferit de curenţi. Ferestrele trebuie să fie mari, pentru a lăsa să pătrundă cît mai multă lumină în interior. Podeaua se face din scînduri sau din asfalt. Se cere ca puierniţele să fie bine ventilate şi să dispună de o sursă de căldură (sobă, calorifer) care să asigure o temperatură constantă de 18***20°. Ele cuprind, de obicei, cloşti artificiale (crescători) de diferite tipuri, cele mai practice fiind constituite dintr-o umbrelă şi o lampă sau mai multe lămpi electrice ori cu radiaţii infraroşii. Temperatura sub umbrelă se menţine, în general, la 20*-*30°. Puierniţele se împart în compartimente corespunzătoare unui număr de 200 de pui sau boboci. în jurul fiecărei puierniţe trebuie să se găsească un padoc. 8. Puierniţâ. 2. Pisc.: Instalaţie simplă, folosită pentru Instalarea cutiilor incubatoare şi pentru păstrarea şi hrănirea puietului de păstrăvi în gospodăriile salmonicole. Poate fi: un jgheab metalic sau o cutie plutitoare. Jgheabul metalic e confecţionat din lemn sau din beton, cu lungimea variind între 2 şi 3 m, cu lăţimea de 30---60 cm şi adîncimea pînă la 20***30 cm. Cînd e folosit la rărirea alevinilor, jgheabul are compartimentul amonte despărţit de restul jgheabului printr-un perete perforat numai pe jumătatea lui inferioară, în timp ce peretele despărţitor aval e perforat în întregime, ceea ce face ca apa să treacă prin partea de jos, deci pe la fundul puierniţei. Alimentarea se face astfel, încît fiecare puierniţă să primească apa direct de la ulucul de distribuire, spre a preveni răspîndirea bolilor . şi a asigura un curent care să permită o bună oxigenare în raport cu densitatea populaţiei, în cazul păstrăvăriilor portative (volante), drept puierniţe pot fi folosite şi cutiile interioare ale incubatoarelor. Cutia plutitoare are lungimea de 2 m, lăţimea de 1 m şi înălţimea de 0,50 m; are un cadru de lemn, pereţii de tablă de zinc găurită (orificii cu diametrul de 2 mm) şi capac de sită. E folosită pentru păstrarea şi hrănirea puietului de păstrăv direct în pîraie, în special în acţiunile de repopulare a apelor de munte. 9. Puiet, pl. puieţi. 1. Agr.: Pom tînăr care se scoate dintr-o pepinieră sau din alt loc unde a fost cultivat, pentru a fi plantat la locul definitiv. 10. ~ forestier. Silv.: Puiet de arbore sau de arbust forestier, crescut de obicei pentru a fi plantat în terenuri forestiere şi degradate, cum şi pentru constituirea de perdele forestiere de protecţie, de zone verzi, etc. Puieţii forestieri se clasifică din mai multe puncte de vedere: după specia botanică, în puieţi foioşi sau de specii foioase (de stejar, de fag, salcîm, arţar, corn, etc.) şi puieţi răşinoşi sau de specii răşinoase (de molid, de bradr pin, larice, etc.); după organul de provenienţă, în puieţi de sămînţă, puieţi din lăstari de rădăcină (drajoni), puieţi din butaşi (înrădăcinaţi), puieţi din marcote; după locul de producţie, în puieţi din pepiniere silvice (v.- sub Pepinieră 1) sau din alte culturi forestiere (semănături directe), şi puieţi din însămîn-ţări naturale (puieţi sălbatici); după modul producţiei, în puieţi nerepicaţi şi puieţi repicaţi; după vîrstă, în puieţi de un an, de doi, de trei, patru, ••• ani; după mărime (determinată prin înălţimea tulpinii), în puieţi cu talie înaltă (de minimum 1,30 m, pentru răşinoşi; de 2,1 •••2,0 m, pentru foioşii destinaţi să fie plantaţi de-a lungul străzilor, bulevardelor şi pe marginea peroanelor de gări; de 1,9-*-2,1 m, pentru foioşii destinaţi să fie plantaţi de-a lungul aleilor, drumurilor, şoselelor ; de minimum 1,7 m, pentru foioşii destinaţi să fie plantaţi în alte locuri) şi puieţi cu talie mică, iar ultimii se mai clasifică, după locul de plantare, în puieţi de categoria A (pentru plantare în zona forestieră) şi puieţi de categoria B (pentru plantare în zonele de silvostepă şi de stepă), 11. Puiet. 2. Agr.: Plantă tînără. 12. Puiezime, pl. puiezimi. Silv.: Sin. Seminţiş (v.), 13. Puitoare, maşina Ind. text.: Maşină de lucru din filatura de fuior pieptenat de in şi de cînepă, folosită pentru formarea unei benzi uniforme din fuiorul obţinut, fie după Maşină de format banda din fuior pieptenat. 1) masă de alimentare, formată din curele late fară fine; 2) conducător hmitor de lăţime; 3) cilindre de alimentare; 4) linealele cîmpului cu ace ale trenului de lami nat; 5) şi ne de ghidare ; 6) conducător li mi tor de bandă; 7) cilindre laminoare ; 8) placă de reunire; 9) cilindre presătoare ; 10) pîlnie de depunere; 11) cană pentru depunerea benzii; 12) îndesător de bandă. pieptenarea manuală, fie la maşina verticală de pieptenat. Termenul e impropriu în această accepţiune, termenul propriu fiind maşina de format bandă din fuior pieptenat. Puitor 455 Pulbere neagră Maşinile puitoare se alimentează cu fuior, pe cît posibil, uniform, folosind o masă cu patru sau cu şase curele fără fine, cari alimentează trenul de laminat cu cîmp de ace, la care se efectuează un laminaj mare, cu valoarea de 8-**32. Fibrele sînt despărţite în fibre mai fine şi rezultă patru sau şase benzi subţiri cari, suprapuse şi presate, dau o bandă unică, depusă într-o lungime anumită în cană (v. fig.)* Trecerea se repetă, alimentînd, de astă dată, maşina de dublat benzi cu 8---12 benzi. După ecartamentul trenului de laminat, se deosebesc: maşini de tip uşor, cu ecartamentul pînă la 90 cm, cari pot fi folosite pentru in scurt şi cînepă, la aceasta fuiorul fiind tăiat scurt; maşini de tip mediu, cu ecartamentul de la 90 la 120 cm, pentru in cu lungime medie; maşini de tip greu, cu ecartamentul peste 120 cm, pentru in cu lungime mare. 1. Puitor, pl. puitori. Poligr.: Sin. Punător (v.). 2. Puitor automat, pl. puitoare automate. Poligr.: Sin. Alimentator de coli de hîrtie (v.). 3. Puitor de cabluri. Nav.: Sin. Cablier. V. sub Navă. 4. ~ de mine. Nav. V. Navă puitoare de mine, sub Navă 5. Pulberărie, p!. pulberării. 1. Tehn. mi!.: întreprindere industrială în care se produc pulberile şi, uneori, explozivii folosiţi pentru energia pe care o eliberează prin trecerea de la starea solidă la starea gazoasă, într-un timp foarte scurt şi la o temperatură foarte înaltă. într-o pulberărie se fabrică în special, pulbere pe bază de nitroceluloză, de nitroglicerină şi de diglicol. e. Pulberărie. 2. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţii bastionate şi poligonale, încăpere destinată depozitării muniţiilor. 7. Pulbere. 1. Tehn.: Praf (v. Praf 1 şi Praf 2). 8. /x/ atmosferica. Meteor. V. sub Aerosol atmosferic. 9. ~ tectonica. Geol.: Rocă fărîmată pînă la stadiul de praf (granulele cu 0/ abraziva. Tehn.: Abraziv în granule mici, de regulă între 3,5 şi 20 folosit la operaţii de aşchiere fină, de exemplu rectificare, şlefuire, lustruire, etc. Pulberile abrazive se obţin prin mărunţirea unor abrazivi naturali sau sintetici şi se utilizează atît sub formă de granule libere, cît şi sub formă de pastă, în ultimul caz în amestec cu apă, cu ulei, etc.; de asemenea, se utilizează hîrtie abraziva (de ex. hîrtia iticlată, numită şi glaspapier) şi pînza abraziva, cari sînt foi de hîrtie sau benzi de pînză, cu un strat de pulberi abrazive, aglomerate şi lipite prin intermediul unui liant (clei, răşini, etc.). Aceste pulberi se utilizează la prelucrarea obiectelor de diferite materiale, cum sînt cele de metal, de sticlă. Pulberile abrazive se caracterizează prin duritate şi prin granulozitate (adică prin conţinutul de granule de diferite mărimi, exprimat în procente de greutate). După natura abrazivului, se deosebesc: pulberi abrazive naturale, %de exemplu emeri, corindon, granat, cuarţ, flint, tripoli, gresie, piatră ponce, diamant; pulberi abrazive artificiale, de exemplu corindon sintetic, sticlă, carbură de siliciu, carbură de bor. 12. anticopiativâ. Poligr.: Pulbere foarte fină pe bază de carbonat de calciu, talc, etc., folosită la înlăturarea fenomenului de maculare (v.) a tiparelor. Se aplică pe imprimatele ieşite din maşina de imprimat, cu ajutorul unor pu-lverizatoare. Pulberea anticopiativă e cu atît mai bună cu cît neutralizează mai complet electricitatea statică, cu cît permite trecerea aerului între foi şi nu afectează calitatea cernelii (în special luciul), lăsînd suprafeţei tipărite aspectul său neted (pulberea nu trebuie să fie abrazivă). Sin. Pulbere antimaculantă. 13. Pulbere. 3. Expl.: Amestec de substanţe, sub formă de granule, formînd un sistem labil din punctul de vedere termodinamic şi care, în anumite condiţii, suferă o transformare chimică bruscă, însoţită de dezvoltare unor mari cantităţi de gaze şi de căldură. După viteza de ardere, relativ mică, pulberile intră în categoria explozivilor deflagranţi sau lenţi. Reacţia explozivă se produce şi se propagă prin ardere, fiind amorsată de o flacără. în practică, arderea prafului de puşcă se provoacă prin flacăra capsei de aprindere. Arderea se propagă, cînd pulberea e în spaţiu deschis, cu o viteză de OJ**^ mm/s; aceasta creşte cu temperatura şi cu presiunea de la strat la strat, formînd o flacără caracteristică. Cînd arderea se produce într-un spaţiu închis, presiunea creşte la valori mari (2000 at), producînd explozia. 14. ~ fârâ fum. Expl.: Fiecare dintre substanţele constituite din nitroceluloză, singură sau în amestec cu alte substanţe solide şi uleiuri explozive, aduse într-o formă cornoasă greu detonabilă, cari ard rapid şi sînt puţin fumegătoare. Pentru fabricarea pulberilor fără fum se foloseşte nitroceluloză cu 12,5-•• 13,4% azot, numită fulmicoton (solubilă în acetonă şi insolubilă într-un amestec de eter-alcool de 2:1). După modul de fabricaţie, pulberile fără fum sînt grupate în următoarele clase: pulberi preparate cu disolvanţi volatili; pulberi fârâ disolvanţi volatili; pulberi cu un adaus minim de nitroderivaţi cristalini. Prima pulbere fără fum fabricată a fost cea obţinută din nitroceluloză pură, prin disolvare într-un amestec de alcool-eter sau în acetonă, substanţe uşor volati le. Prin acest procedeu se obţine o masă consistentă, care se amestecă cu stabilizatori, pentru a se fixa acidul azotic sau oxizii de azot. în acest scop se folosesc: cretă umedă coloidală, difenilamină, derivaţi ai ureei (centralite) sau uretani. Masa obţinută e trecută printre cilindre sau (cu ajutorul preselor hidraulice) prin filiere, pentru a obţine benzi, fire sau cilindre, de orice lungime. Acestea se taie apoi mărunt şi se usucă. — S-au fabricat şi pulberi fără fum cu putere mai mare, din nitroceluloză şi nitroglicerină (sub 30%), folosindu-se ca disolvant acetona (de ex. cordita, v.). Ulterior s-au obţinut pulberi din nitroceluloză şi nitroglicerină fără disolvanţi. Amestecul brut al acestora, obţinut în prezenţa apei, e trecut prin cilindre încălzite la 90°, pînă cînd se evaporă toată apa. Se obţine o masă cornoasă, plastică la temperaturi înalte, care e trasă în foi sau e presată pentru a obţine batoane sau fidea şi apoi e mărunţită. în cazul unui conţinut mai mic în nitroglicerină se adaugă pulberilor cantităţi mai mari de stabilizatori. — Nitroglicerina a fost înlocuită cu dinitrat de diglicol, produs obţinut prin sinteză şi cu ajutorul căruia se obţin pulberi cu un conţinut caloric mai mic, care corodează mai puţin ţevile de tun. Pulberile cu nitroderivaţi cristalini au fost obţinute prin adaus de nitrat de guanidină sau nitroguanidină, la pulberea cu diglicol. Conţinutul mare în azot al acestor combinaţii a condus la un conţinut caloric mai mic, concomitent cu un volum de gaze mai mare. Aceste pulberi au fost folosite la tunurile antitanc şi antiaeriene, puternic solicitate, la cari, în fracţiuni de secundă, se obţin presiuni de SOO’^OOO at şi, în ultimul timp, ca încărcături de propulsiune pentru rachete, la cari arderea durează cîteva secunde şi se realizează presiuni de 200,,,400 at. 15. ~ neagra. Expl.: Substanţă explozivă, compusă, de obicei, din 75% azotat de potasiu, 15% mangal şi 10% sulf. Conţinutul în azotat de potasiu poate fi redus, în cazul pulberilor speciale, pînă la 65%, iar conţinutul în şulf poate fi Pulberi, ploaie de 456 Pulie mărit, în cazul pulberilor cu ardere lentă, pînă la 30%. Conţinutul în cărbune variază între 5 şi 20%. Pentru fabricarea pulberii negre, materiile prime sînt mărunţite foarte fin, azotatul de potasiu separat, iar mangalul şi sulful împreună, iar apoi cele trei materiale se amestecă în kollergang-uri, adăugîndu-se 5**'15% apă pentru a se reduce pericolul de aprindere. Prin presarea materialului se obţin plăci cari sînt apoi farîmate, iar pulberea obţinută e uscată în camere la circa 40%. Praful se presează din nou în plăci şi e fărîmat din nou în granule. Acestea se polisează într-o tobă rotativă şi sînt acoperite, prin adaus de grafit, cu un strat de grafit strălucitor, neted, care îmbunătăţeşte condiţijle de transvazare a pulberii şi evită încărcărilecu electricitate. în cazul pulberilor speciale, după amestecare şi uscare are loc o măcinare într-o moară cu bile de lemn tare, operaţie numită triturare. S-au fabricat diferite tipuri de pulberi, ca: pulberi cu azotat de sodiu, cari sînt însă mai higroscopice; pulberi cu azotat de potasiu şi adaus de azotat de bariu, pentru mărirea timpului de ardere; pulberi cu adaus de nitroderivaţi şi esteri ai acidului azotic, pentru mărirea puterii de explozie. S-au fabricat şi pulberi prin amestecul azotatului de amoniu cu cărbune de lemn, numite pulberi de amoniu, cari s-au folosit ca înlocuitori de pulberi fără fum pentru încărcături la tunuri. Pulberea neagră se foloseşte în exploatările miniere pentru roci de construcţie sau de alte substanţe minerale utiie, prezentînd avantajul că se obţin bulgări mari, fără a se produce ,o mărunţire a rocii; de asemenea, în pirotehnică, putînd fi aprinsa foarte uşor prin flacără sau scînteie. E interzisă în minele grizutoase sau în cele cu praf de cărbune, unde există pericol de explozie. Pulberea neagră de minăse fabrică în tipurile şi cu proporţii e indicate în tabloul care urmează: Numirea pulberii C Compoziţia Azotat de potasiu. % Cărbune de lemn, % Sulf. % Pulbere nr. 1 73-77 10--15 8-15 Pulbere nr. 2 68-72 14-20 8-16 Pulbere nr. 3 63-67 15-22 12-19 avea coaste late, iar regiunea ven- ombilic foarte îngust, separate prin şanţuri, trală era în unghi. Specia PulchelIia provincialis d'Orb. a fost găsită în Barremianul din Munţii Baraolt şi, împreună cu alte specii, în Barremianul din Basinul Dîmbovicioarei. 4. Pulegonâ. Chim.; 1 -Metil-4-isopro-piliden-ciclo- hexanonă-3, A4^-menten-3-onă, cetonă din grupul monoterpenoi-delor monociclice. lsomerul d-pulegona e un lichid incolor cu miros de mentol, CH3 I CH H.C/ XCH, Hi <1.0 \/ c II c H,C/ XCH, p. f. 224°, df=0,932 ^=1,4880; [a]D=+21°, miscibil cu lsomerul pulegonei, d-isopulegona O H3 n C—Cv HoC—C / \ / xc—c H» H CH—C—CH3 II CH, 2 e un lichid, cu p. f.17=101***102°; d^ =0,9208; =1,4666; [a]D ==H-24i70. Reducerea pulegonei în diverse condiţii conduce Ia pulegol, la mentonă sau mentol. Pulegona dextrogiră se găseşte în uleiurile eterice ale mai multor specii de labiate; în uleiuri din busuiocul-cerbilor (Mentha pulegium) se găseşte în stare foarte pura. Se poate izola şi separa cu ajutorul combinaţiei pe care o dă cu bisulfit de sodiu. Isopulegona se poate prepara prin oxidarea isopulegoîuIui cu acid cromic. Pulegona e utilizată la sinteza mentolului (v.). 5. Poîfrich, fotcrr.etru Ind, hîrt., Poligr.: Fotocolori-metru (v.) universal cu sau fără sferă integratoare Ulbricht, care serveşte la determinări colorimetrice, cum şi la determinarea gradului de alb şi a luciului. Fotometrul Pulfrich fora sferă integratoare (cel mai frecvent folosit) e reprezentat în fig. I. Aparatul se bazează pe principiul Se prezintă în formă de granule negre, de 1,03~*4,70 mm. Are următoarele caracteristici: gr. sp. aparentă (cu golurile dintre granule): 0,95***1,00 (în granule); 1,1***1,3 (în pulbere comprimată), faţă de gr. sp. absolută (fără goluri între granu le): 1,45**• 1,60 (în granule); 1,7-**1,9 (în pulbere comprimată); temperatura de aprindere, 305-**315° temperatura gazelor de explozie, 2000***2500°; presiunea specifică de explozie, 2540 atl/kg; viteza de explozie, pînă la 400 m/s; căldura de explozie, 713 kcal/kg; volumul gazelor (la temperatura de 0° şi la presiunea de 760 mm col. Hg), 280~*300 l/kg. 1. Pulberi, ploaie de Meteor. V. Ploaie de pulberi. 2. Pulberilor, metalurgia .Metg. V. Metaloceramică. s. Pulchellia. Paleont.: Amonit, genul tip al familiei Pulchelliidae, caracteristic pentru Barremian, Cochilia, cu s I. Schema de principiu a fotometrului Pulfrich fără sferă integratoare, pentru determinări în lumina reflectată. A) epruvetă de încercat; 6) mostră de referinţă; D) filtru de lumină; Li, L2) lentile; Mlt II. Schema fotometrului Pulfrich cu sfera integratoare. 1) sferă integratoare Ulbricht; 2) cap fatome-tric; 3) suport cu arc pentru epruvetă de încercat; 4) bec electric cu filament transversal; 5) filtru de difuziune; 6) stativ. egalării a două fascicule de lumină cari traversează cuvele cu soluţia de cercetat, cu diafragme; Plt P2) prisme rombice; P3) prismă dublă; Oc) ocular; Olt O.) obiective; O) oglindă; S) suport. alcoolul, cu eterul, imişcibiI cu apa; esensibil la lumină, la aer» m2) tambure de măsură respectiv cu soluţia etalon (v. subColo-rimetru), sau sînt reflectate de proba de cercetat, respectiv de proba etalon. Fotometrul Pulfrich cu sferă integratoare (v. fig. II) se deosebeşte de fotometrul obişnuit prin faptul că sistemul de iluminare şi comparare a probei de cercetat e realizat cu ajutorul unei sfere integratoare Ui-bricht. Sub această formă, fotometrul serveşte, în special, la determinări de grade de remisiune, pentru stabilirea gradului de alb al culorilor şi a gradelor de fluorescenţă. 6. Pulie, pl. pu Iii. Mş.: Roată de transmisiune fără sriţe, care are la periferie un şanţ (de obicei cu profil în semicerc, sau în trapez). Exemple: scripetele dintr-o muflă; roata cu şanţ, fixată pe axul arborelui cotit, care transmite mişcarea la ventilator, la pompa de apă şi la dinamul automobilului, prin intermediul curelei de ventilator, Pulmonata 457 Pulsaţie 1. Pulmonaîa. Paleont.: Ordin de gasteropode adaptate la respiraţie aeriană (încă din Carbonifer), ia care mantaua care căptuşeşte cavitatea paliaiă, vascuiarizată, îndeplineşte funcţiunea de pulmon. Aerul pătrunde printr-un orificiu numit pneumostom. Sînt, în general, forme terestre, dar unele, readaptate la viaţa acvatică (în ape dulci), au păstrat respiraţia aeriană. Cochilia e olostomă (cu peristom continuu). Se împart în subordinele: Basomatophora, forme readaptate la mediu acvatic, cu o singură pereche de tentacule şi cu ochii situaţi la baza acestora (de ex.: Physa Limnaea, Valenciennius, Planorbis, etc.) şi Stylomatophora, forme excluziv terestre, cu două perechi de tentacule şi cu ochii situaţi la vîrful lor (de ex.: Helix, Bulimus, Pupa, Clausilia, etc.). Sin. Pulmonate. 2. Pulover, pl. pulovere. Ind. text.: Articol de îmbrăcăminte tricotat, caracterizat, prin borduri patent în talie, la mîneci sau umeri — şi la gît. 3. Pulpane. Ind. piei. V. Şea. 4.- Pulpar, pl. pulpare. Ind. p/e/.: Carîmb de piele, uneori ..întărit cu o şină de oţel în sens longitudinal, care protejează piciorul călăreţului de pe calul rotaş contra loviturilor oiştii. 5. Pulpasan. Ind. hîrt., Chim.: Produs chimic fungicid şi bactericid, pe bază de fenilacetat de mercur, care are formă de pulbere sau de soluţie, folosit în industria ceiulozei şi a hîrtiei ca dezinfectant, pentru înlăturarea formării mucilagiilor datorite microorganismelor, în conductele şi rezervoarele de apă grasă şi de pastă şi contra degradării produse de microorganisme în cazul depozitării semifabricatelor fibroase umede. Adausurile sînt, în general, de 20**3Q g pulpasan sub forma de pulbere şi 100-** 150 g pulpasan sub formă de soluţie, pe tona de-produs finit. 6. Pulpa, pl. pulpe. 1. Bot.: Ţesut parenchimatos, plin cu jsucuri, care formează, de obicei, cea mai mare parte din substanţa fructelor cărnoase. 7. ~ de fructe. Ind. alim.: Semiconservă de fructe, fabricată din fructe întregi (smeură, fragi, căpşune, cireşe, prune) sau tăiate (mere, pere, gutui, caise), închise în butoaie de fag parafinate Ia interior, sau în cisterne izolate contra atacului acizilor, împreună cu soluţie conşervantă de bioxid .de sulf. La deschiderea pentru întrebuinţare, pulpele trebuie fierte, pentru îndepărtarea bioxidului de sulf şi pentru uşurarea strecurării masei. - 8* Pulpe*- 2- Ind. alim.: Reziduu obţinut în industria zahărului, în distilerii şi la prepararea feculei. Pulpa proaspătă de sfeclă conţine: circa 9% substanţă uscată, 0,4% proteine, 0,1% grăsimi, 6,3% zaharuri; reziduurile de distilare uscată conţin: circa 43% substanţă uscată, 16% proteine, 4,5% grăsimi, 32% zaharuri. Pulpa presată, sau bine stoarsă, aşezată convenabil în siloz şi ferită de contactul cu aerul, se conservă bine şi e un aliment important pentru îngrăşarea animalelor, fiind introdusă în raţiile de hrană, în locul sfeclei de zahăr. 9. Pulpcliner, pi. pulpclinere. Ind. hîrt.: Epurator turbionar (v.) cu corpul conic, folosit la curăţirea pastelor fibroase, io. Pulsator, pl. pulsatoare. Mine: Dispozitiv folosit la unele tipuri de maşini de havat, pentru reglarea vitezei de avans prin. modificarea timpului de strîngere a unui ambreiaj, care cuplează şi decuplează ritmic transmiterea cuplului necesar pentru deplasarea maşinii între o bucea şi un arbore. Acţiunea de strîngere şi de slăbire ritmică a ambreiajului e comandată de un organ de comandă care se găseşte în mişcare de rotaţie şi e transmisă, printr-o piesă de contact (tachet, rolă), unui sistem de tije şi pîrghii, între cari e intercalat şl un resort comprimat în prealabil (v. fig.). Ambreiajul patinînd cînd cuplul ce trebuie transmis depăşeşte o anumită valoare, direct proporţională cu forţa de comprimare a resortului (respectiv cu săgeata resortului), această forţă determină cuplul maxim ce se poate transmite, deci şi forţa de tracţiune a mecanismului, de avanş al maşinii de havat. Prin aceasta, pulsatorul face şi funcţiunea de organ de siguranţă, protejînd maşina contra suprasarcinilor. Durata de strîngere a ambreiajului reprezintă o parte din perioada de rotaţie a organului de comandă. Ea e e-gală cu timpul în care organul de contact se găseşte Schema de funcţionare a pulsatorului (Ia maşina în contact cu or- de havat sovieticâ KMP). ganul de comandă 7) r0Qtâ. de mîna pentru acţionarea sistemului de şi poate fl variată reg|are; 2)sistem şurub-piuliţă pentru reglarea vite-mtre zero Şl in- zej 0^aVans; 3) resort precomprimat; 4) tija resortu-treaga perioadă |uţ. ^ tachet; 6) ambreiaj cu discuri; 7) placa pentru de rotaţie a orga- strîngerea ambreiajului; 8) roată dinţată mo-nu l U i de comandă, toare( servind şi ca organ de comandă al pulsato-prin deplasarea ru|uj (cu o faţă laterală tăiată înclinat); 9) arbore poziţiei de repaus acţjonat (cav); 10) resort pentru slăbirea ambreia-a organului de ju|uj. jf)tijadestrîngere a ambreiajului; î2)pîrghie# contact de către havator. Viteza instantanee de deplasare a maşinii fiind invariabilă, atît timp cît ambreiajul e strîns, viteza medie de deplasare a maşinii de havat e direct proporţională cu durata strîngerjl ambreiajului, putînd fi variată de havator continuu, Între zero şi o valoare maximă, corespunzînd strîngerii permanente a ambreiajului. Forţa de strîngere a ambreiajului datorită pulsatorului are expresia: F-Fq+FM. în care: F0 e o forţă constantă, proporţională cu comprimarea prealabilă a resortului; o funcţiune periodică de timp, avînd aceeaşi perioadă ca a organului de comandă ajDulsato-rului şi o alură ce depinde de profilul acestui organ. (In cazul cînd comanda se face de faţa laterală a unei roţi, avînd înclinare constantă, ca în figură, Fx e o funcţiune sinusoidală.) în partea perioadei, în care organul de comandă nu atinge organul de contact, F=0. Datorită faptului că forţa de strîngere a ambreiajului variază periodic, viteza de avans a maşinilor de havat echipate cu pulsator se reglează şi automat, redueîndu-se atunci cînd tracţiunea în cablul maşinii, respectiv rezistenţa pe^ care o opune roca la tăiere creşte, depăşind o an&mită limită. în astfel de cazuri, forţa F nu mai e suficientă pentru transmiterea cuplului necesar, într-o parte a perioadei organului de comandă, cu atît mai mare cu cît cuplul rezistent e mai mare, fapt care face ca, prin patinarea ambreiajului, viteza de avans să se adapteze automat la tăierea în roci cu rezistenţe diferite. 11. Pulsatorie, mărime Mat.: Mărime scalară variabilă periodică (v. sub Mărime 2), a cărei valoare nu-şi schimbă semnul, adică e fie mereu pozitivă sau nulă, fie mereu negativă sau nulă. p 12. Pulsaţie, pl. pulsaţii. 1. Fiz.: Produsul prin 27U al frecvenţei unei mărimi care e f^ncţ une periodică de timp. E egală cu numărul de perioade efectuate în 2tt unităţi de timp. între pulsaţia co, perioada T şi frecvenţa / există relaţiile: “=2tt/= -f Se măsoară în radiani pe secundă. 13. Pulsaţie. 2. Ind. text.: Trecerea repetată a unui smoc de fibre de pe garnitura tobei pe aceea a linealelor, la carde,e de bumbac, şi invers, datorită variaţiei forţelor cari acţionează asupra smocului de fibre, la trecerea lui prin zona de cardare dintre tobă şi linealele capacului în contact cu toba* : Pulsaţii 458 Pulsometru Smocul de fi bre rămîne Ia suprafaţa garniturii tobei şi e supus cardării atîttimp cît e respectată inegalitatea forţelor (v. fig.)* P > C ctg 2 pentru care Tq>=(p, unde T e un operator care transformă spaţiul metric D sau o sub-mulţime oarecare a acestuia în acelaşi spaţiu. Punctul fix e rădăcina ecuaţiei Ty=y şi poate fi obţinut prin metoda aproximaţiilor succesive, etc. 35. ~ limita. Fiz., Mat.: Sin. Punct de acumulare. V. sub Mulţime. - 36. Punct. 3. Mat., Fiz., Chim.: Sistem de n valori xx, Xoi •••,#„ dintr-o anumită multiplicitate X cu n dimensiuni. n i Valorile x. se numesc coordonatele punctului. în particular, cele n valori pot fi valorile a n mărimi de stare ce caracterizează un sistem fizic sau fizicochimic, 87. ~ de cumulizare. Meteor. V. sub Diagramă aerologică, Punct de funcţionari 464 Punct de ochire 1. ~ de funcţionare. 1. Elt.: Punct pe o caracteristică (v.) care determină unii dintre parametrii de funcţionare ai maşinii electrice. 2. ~ de funcţionare. 2. Te/c.; Starea electrică a unui element de circuit e,ectronic (tub sau dispozitivsemiconductor), caracterizată de tensiunile aplicate tuturor electrozilor şi de curenţii rezultaţi la fiecare electrod şi reprezentabilă printr-un punct în planul diferitelor caracteristici aie elementului de circuit. Se deosebesc: Punct static de funcţionare: Punctul de funcţionare al elementului de circuit înainte de aplicarea sau de apariţia semnalului alternativ, în care mărimile caracteristice (curenţi şi tensiuni) au numai componente continue. Alegerea punctului static de funcţionare depinde de funcţiunea pe care urmează să o îndeplinească elementul, de performanţele cari se cer în îndeplinirea ei şi de valorile maxime admisibile pentru tensiunile, curenţii şi puterile disipate pe fiecare electrod. Punct dinamic de funcţionare: Punctul de funcţionare al elementului electronic de circuit într-un moment oarecare din funcţionarea lui cu semnale periodice (alternative). Locul geometric al punctelor dinamice de funcţionare e o curbă închisă, situată într-un spaţiu cu două, trei sau mai multe dimensiuni. Proiecţiile acestui loc geometric pe diferitele plane de caracteristici se numesc caracteristici dinamice (v. sub caracteristică de maşină sau de transformator electric). 3. /v de taiere. Telc.: Pentru electrodul (k) al unui element electronic de circuit (tub electronic sau dispozitiv semi^ conductor), punctul de pe curba curentului t^=/(«^) din cîmpul caracteristicilor elementului (toate tensiunile, afară de tensiunea Uj a electrodului /, fiind menţinute constante), în care curentul se anulează local. E posibil ca (cînd comanda se face pe alt electrod decît cel prin care trece curentul folosit) sau ca l=k (cîrvd comanda se face pe acelaşi electrod prin care trece curentul folosit). Abscisa punctului de tăiere se numeşte tensiune de taiere Ujţ. 4. ~u! fui Boyle» Fiz.: Punct, în diagrama de stare a unui gaz real, obţinut în modul următor: se reprezintă isoter-mele unui gaz real în sistemul de coordonate în care, în abscise, sînt purtate presiunile p, iar în ordonate, volumele specificei ; aceste isoterme au un minim, curba loc geometric al minimelor intersectînd axa p—0 în punctul lui Boyle. In cazul în care se poate folosi ecuaţia de stare a lui van der Waals (v. Ecuaţie de stare a unui fluid), temperatura absolută a punctului lui Boyle e TB—3,375 T , Tff fiind temperatura critică a fluidului respectiv. Sin. Punctul lui Mariotte. 5. ~ lui Mariotte. Fiz. V. Punctul lui Boyle. 6. /^/ triplu. Fiz.: Punct obţinut prin intersecţiunea curbelor de topire, de sublimare şi de vaporizare a unei substanţe, într-un grafic care poartă în ordonate presiunile şi, în abscise, temperaturile corespunzătoare. Punctul triplu reprezintă condiţiile în cari o substanţă se poate găsi, în acelaşi timp, în stare cristalină, lichidă şi de vapori. 7* Punct. 4. Gen.: Regiune a cărei extensiune, e atît de mică în raport cu toate distanţele intervenind într-o consideraţie, încît presupunerea cănu are extensiune(v. Punct 1) conduce la erori mai mici decît cele ad-misibile în acea consideraţie. 8. ~ amfidromic. Geofiz. V. Amfidromic, punct ^ ; v. şî sub Maree. 9. ~ul cel mai iluminat. Opt.: Punct pe suprafaţa unui obiect expus unei surse luminoase punctuale, pe care raza luminoasă cade normal. io. ~ul cel mai iluminat prin reflexiune. Geom.: Punctul suprafeţei unui obiect în umbra lui proprie, în care raza de lumină reflectată a atmosferei cade normal. Se ia, ca iluminare în acest punct, iluminarea curbei de egală iluminaresituată pesfera tip mata, la 5/8 între punctul cel mai iluminat şi separatoare. 11. ~ de cădere. Tehn. mii.: Punctul în care un proiectil atinge zona în care se află ţinta terestră asupra căreia e tras. £1 e intersecţiunea traiectoriei proiectilului cu ţinta şi se caracterizează printr-o serie de particularităţi balistice: unghiul de cădere, care e unghiul traiectoriei cu planul orizontal în punctul de cădere şi care e mai mic decît acelaşi unghi în originea traiectoriei; viteza rămasă, care e viteza în punctul decădere şi care e mai mică decît viteza în origine, atît în mişcarea de translaţie, cît şi în mişcarea de rotaţie; durata traiectului, care e timpul de la originea mişcării, pînă cînd proiectilul ajunge în punctul de cădere. în calculul tablelor de tragere, punctul de cădere se consideră în planul orizontal al originii traiectoriei, distanţa lui la origine reprezentînd bătaia din tablele de tragere. în practică, punctul de cădere e mai sus sau mai jos decît ţinta şi, din această cauză, elementele furnisate de tabla de tragere, valabile pentru puncte de cădere în planul orizontal al originii traiectoriei (gura ţevii) se corectează în raport cu distanţa de [a ţintă la plahul orizontal al originii. în mod normal, proiectilele nu cad în punctul de cădere care rezultă din calculul elementelor de tragere; din această cauză, tragerea trebuie corectată cu abaterile punctului de cădere real faţă de punctul de cădere teoretic, cînd aceste abateri depăşesc anumite valori (v. şî Traiectorie). 12. ~ de contact. C. f.: Punct situat la.10 mm sub cercul de rulare (v.) al bandajului unei roţi de vehicul feroviar, în care buza bandajului ajunge în contact cu coroana şinei pe care rulează roata. Acest punct prezintă importanţă la verificarea stabilităţii rulării, deoarece în acest punct se măsoară grosimea buzei bandajului. 13. ~ de deportare. Nav.: Ultimul punct făcut (determinat) cu obiecte la uscat, de la care se începe navigaţia estimată. Sin. Depărtare. 14. ~ de derivaţie, Tehn.: Punct în care se face o derivaţie (v.) dintr-o reţea de distribuţie (de energie electrică, de apă, de gaze). 15. ~ de încrucişare. Mş.: Punctul de intersecţiune a axelor roţilor sau a acestor axe cu perpendiculara lor comună, după cum axele roţilor angrenajului sînt concurente sau neco-planare. Astfel, la un angrenaj cu roţi conice există un singur punct de încrucişare, iar la un angrenaj cu roţi hipoide există două puncte de încrucişare situate la intersecţiunea axelor celor două roţi hipoide cu perpendiculara comună a axelor, numită şi linia de încrucişare. ie. ~ de îngustare. Ind. text.: Efect de tricot realizat prin transferul unui ochi de pe un ac pe altul vecin —- în timpul tricotării — , în vederea realizării unui tricot fasonat (v. Tricot). 17. ^ de întoarcere. 1. Nav.: Loc, în genera! circular, pe un fluviu, pe un canal sau într-un port, avînd diametrul mai mare decît lăţimea normală a căii navigabile, unde navele pot executa manevrele de întoarcere. îs. ~ de întoarcere. 2. Nev.: Gaură practicată într-uriul din malurile unui fluviu sau ale unui canal, unde navele intră cu pupa pentru a întoarce prora sub efectul curentului. 19. ~ de ochire. Tehn. mii.: Obiect care poate fi observat şi indicat uşor în teren, pe care se face ochirea cu gurile de foc, în vederea tragerii. Punctul de ochire poate fi ţinta asupra căreia se trage (ochire directă), sau diferit de aceasta (ochire indirectă). Poliţia punctului de ochire se alege astfel, încît cel puţtn pe o anumită perioadă de timp, acesta să poată fi bine observat. Pentru guri le de foc portative, punctu l de ochire se găseşte chiar în ţintă. Aruncătoarele şi gurile de foc de artilerie, necesită punct de ochire în afara ţintei, deoarece bătaia acestora fiind mare, apare nevoia tragerii asupra unor ţinte-cari nu se văd de la gura de foc. în acest scop, ele dispun de o aparatură, cu; atît Punct de feglaffc 465 Punct de aderenţă mai complexă, cu cît bătaia e mai mare şi tragerea necesită o mai bună precizie. 1. ~ de reglare, Tehn. miL: Punct în raport cu care se fac observaţiile şi se măsoară abaterile punctului de cădere sau ale punctului de spargere a proiectilelor trase de o gură de foc asupra aceleiaşi ţinte. Punctul de reglare poate fi identic cu punctul de cădere teoretic (v. Punct de cădere), dar poate fi şi diferit de acesta. El trebuie să fie bine văzut de la observator, atît pe direcţia de tragere, cît şi pe direcţia perpendiculară pe aceasta, putînd fi schimbat în raport cu vizibilitatea sa. Abaterile în direcţie ale punctului de cădere în raport cu punctul de reglare se măsoară şi se comunică la baterie în miimi, iar abaterile în bătaie se indică uneori în metri, dar de cele mai multe ori numai prin sensul lor faţă de punctul de cădere: scurt, dacă punctul de cădere e mai aproape, sau lung, dacă e mai departe degura de foc, decît punctul de cădere. Adeseori , observarea punctelor de cădere nu se poate face de pe direcţia de tragere sau suficient de aproape de aceasta, astfel, încît direcţia observator-punct de reglare diferă apreciabil de direcţia de tragere. Punctul de reglare în spaţiu poate fi chiar ţinta care, în majoritatea cazurilor, e aeriană şi mişcătoare, dar poate fi şi un punct anumit din spaţiu, determinat prin coordonatele sale. Ultimul caz se obişnuieşte mai frecvent, atunci cînd se face reglarea tragerii cu şrapnele asupra ţintelor terestre. 2. /v/ de reper. Tehn., Metg.: Fiecare dintre cele două semne trasate, înainte de încercare, pe epruvetele de încercare la tracţiune sau la compresiune, pentru a permite măsurarea deformaţiei epruvetei în timpul încercării. Distanţa dintre punctele de reper se numeşte lungimea iniţială între repere. în vederea măsurărilor, această lungime se împarte, de obicei; în douăzeci de părţi egale (la epruvete lungi) sau în zece părţi egale (la epruvete scurte), eventual se trasează pe epruvetă două sau trei perechi de repere. 3. ^ de secţionare. C.f.: Punct folosit pentru delimitarea intervalului de spaţiu necesar între două trenuri în circulaţie, interval în care nu trebuie să se găsească în acelaşi timp decît un singur tren (v. Bloc-sistem). Puncte de secţionare sînt: staţiile, haltele de mişcare, posturile de mecanizare în linie curentă, posturile blocului de linie semiautomat şi semnalele de trecere ale blocului de linie automat. 4. ~ de spargere. Tehn. mii.: Punct aerian în care se produce spargerea unui proiectil tras de o gură de foc asupra unei ţinte aeriene sau chiar terestre. Punctul de spargere se determină prin calcul, cu ajutorul tablelor de tragere, ţinînd seamă de poziţia ţintei si de condiţiile meteorologice în cari se execută tragerea. în practică, punctul de spargere real diferă de punctul de spargere teoretic; de aceea, cînd această diferenţă depăşeşte anumite limite tragerea se corectează (v. Punct de reglare, şi Tragerea proiectilelor). Elementele cari caracterizează punctul de spargere sînt coordonatele spaţiale şi diviziunea pe focosul proiectilului care e fuzant şi care corespunde duratei de arderea pulverinului care declanşează explozia proiectilului. 5. ~ de sudura. Mett. V. sub Sudură. 6. ~ fotografic. Poligr., Foto.: Subdiviziune în formă de punct a suprafeţei active (care tipăreşte) a unei forme de tipar (clişeu) realizate pe cale fotochimică sau fotomecanică. împărţirea în puncte se obţine prin folosirea, în procesul de fotocopiere, a unei site fotografice (a unui raster) (v. Sită fotografică, Reproducere fotografică, Similigravură). 7. ~ mort. Mş.: Poziţie prin care trece un element în mişcare al unui mecanism (de ex. butonul manivelei unui motor cu abur), caracterizată prin pierderea desmodromiei mecanismului, deoarece elementul, ajungînd în această poziţie, poate contigua sensul iniţial de mişcare sau poate începe o mişcare în sens contrar. în punctul mort, viteza elementului în mişcare al mecanismului e nulă, iar acceleraţia e maximă. Pentru a evita pierderea desmodromiei în punctele moarte, se construiesc mecanisme identice şi cu ciclurile de funcţionare decalate (de ex.: mecanismele motoare ale unei locomotive, arborele cotit cu mai multe mecanisme bielă-manivelă, mecanismele pompelor duplex), eventual se foloseşte inerţia unui volant calat pe arborele rotativ al mecanismului (deex. volantul unui motor stabil, cu abur sau cu ardere internă). Fiecare mecanism bielă-manivelă al unei maşini cu piston are două puncte moarte, corespunzătoare unghiurilor 0° şi 180° pe cari le formează axa manivelei (la motoare cu abur monocilindrice), respectiv axa braţului cotului (la motoare pol ici I indr ice), cu direcţia traiectoriei rectilinii alternative a pistonului. în general, aceste puncte moarte se numesc punct mort apropiat şi punct mort deportat, după cum poziţia lor e cea mai apropiată sau cea mai depărtată de fundul cilindrului în care se deplasează pistonul; uneori, la maşinile verticale, punctele moarte se numesc inferior şi superior, iar la maşinile orizontale, punct mort interior (corespunzător punctului mort apropiat) şi punct mort exterior (corespunzător punctului mort depărtat). 8. ~ neutru. Fit.: Nod constituit printr-o anumită conectare conductoare a fazelor unui sistem polifazat a avea tensiunea faţă de pămînt egală cu zero, în condiţii normale de funcţionare a sistemului. După modul de realizare se deosebesc: Punct neutru natural, care rezultă la conectarea în stea sau în zig-zag a fazelor unui sistem polifazat (generator, transformator, receptor). Punct neutru artificial, care e constituit dintr-o reţea conectată în poligon (frecvent în triunghi), printr-o bobină în zig-zag sau printr-un transformator stea-triunghi, de putere mică, avînd neutrul legat la pămînt (prin intermediul unei reactanţe egale cu reactanţa omopolară a bobinei sau a transformatorului). v După locul de realizare a nodului, se deosebesc puncte neutre: ale generatoarelor, ale transformatoarelor, ale receptoarelor sau ale reţelei. în cazul’ sistemelor polifazate simetrice şi echilibrate, tensiunea faţă de pămînt a punctului neutru e egală cu zero. Din cauza nesimetriei şi a dezechilibrului mai mult sau mai puţin pronunţate ale oricărui sistem polifazat, în condiţii practice, tensiunea faţă de pămînt nu e niciodată riguros egală cu zero; în cazul punerilor la pămînt (v.), tensiunea poate lua valori mari. în topograma tensiunilor unui sistem polifazat, apariţia unei tensiuni diferite de zero e marcată prin deplasarea neutru-lui _(v.). în reţelele polifazate cu conductor neutru (folosite numai în joasă tensiune), acesta se leagă te punctul neutru al generatoarelor sau al transformatoarelor. în aceste condiţii, reţeaua dispune, pentru alimentarea receptoarelor, de două tensiuni: tensiunea între faze şi tensiunea fazei. în reţelele polifazate de înaltă tensiune, neutrul „se tratează" în diferite moduri. 9. ~ radiant. Astr.: Punctul din care provine o ploaie de stele căzătoare; se găseşte în constelaţia stelară caracteristică ploii de stele căzătoare respective. 10. ~ strălucitor. Fiz. V. sub Sferă tip lucioasă. 11. Punct. 5. Fiz., Chim., Termod.: Valoarea unei mărimi de stare, de regulă temperatura, 1a care se produce un fenomen caracteristic. 12. ~ criohidratic. Fiz.: Temperatura eutetică a unui sistem compus din apă şi dintr-o sare solubilă în apă. 13. ~ critic. Chim., Fiz. V. sub Critică, stare 14. ~ Curie. Fiz. V. Curie, punct 15. ^ de aderenţa. Ped.: Sin. Punct de adezivitate (v. Ade-zivitate, punct de — 30 i Punct de anilină 466 Punct material 1. ~ de anilinâ. Chim. fiz. ind. petr. V. Anilină, punct de ~ 2. ~ de aprindere. Fiz.: Sin. Punct de infiamabilitate (v. Infiamabilitate, punct de ~). s. ~ de ardere. Chim.: Sin. (impropriu) Temperatură de ardere. V. sub Ardere. 4. ~ de chiciura. Tehn., inst. san.: Sin. Temperatură de chiciură. V. Aer umed, sub Aer 2. 5. de condensare. Meteor. V. sub Diagramă aerologică. 6. ~ de congelare. Ind. petr.: Sin (impropriu) Temperatură de congelare (v. Congelare, temperatură de ^). 7. ^ de eutexie. Chim. fiz., Metg.: Sin. Punct eutectic (v. Eutectic, punct -^). 8. ~ de incongruenţa. Mat. cs.: Temperatura deasupra căreia un compus chimic’ nu e stabil, deoarece se descompune înainte de a se topi. 9. ~ de infiamabilitate. Fiz. V. Infiamabilitate, punct de 10. ^ de înmuiere. Chim. fiz. V. înmuiere, punct de 11. ~ de picurare. Ind. petr. V. Picurare, punct de 12. ~ de rigidizate. Chim. V. Rigidizare, punct de 13. ~ de rouă. Tehn., Fiz., Meteor.: Sin. Temperatură de rouă (v.). 14. /%/ de rupere. Ind. petr. V. Rupere, punct de îs. ^ de soldificare. Chim. fiz.: Sin. Temperatură de soli-dificare (v.). ie. de topire. Chim. fiz.: Sin. Temperatură de topire (v.). 17. ~ de turburare. Chim. fiz.: Sin. Temperatură de tur-burare, V. sub Turburare. 18. ~ eutectic. Chim. fiz., Metg.: Sin. Temperatură eutec-tică. V. Eutectică, temperatură 1». ~ eutectoid. Chim. fiz., Metg. V. Eutectoid, punct 20. /x/ eutectoidic. Chim. fiz., Metg.: Sin. Punct eutectoid (v. Eutectoid, punct 21. /x/ isoelectric. Chim. fiz. V. Isoelectric, punct —. 22. /x/ isoionic. Chim. biol.: Va!oarea ^>H-uIui la care un aminoacid, disolvat în apă pură (în absenţa electrol iţi lor), nu are nici o migraţiune electrică, adică pH-ul la care, în mediu fără electroliţi^ numărul cationilor e egal cu cel al anionilor din moleculă. în soluţii de electroliţi sau de alţi ioni decît cei proveniţi din aminoacid, aceştia îi pot infiuenţa disocierea, deoarece grupările încărcate electrjc pot neutraliza grupările bazice sau acide ale aminoacidului. în aceste cazuri, ^H-ul isoelectric nu se suprapune cu ^H-uI isoionic. Numai în soluţii apoase pure se produce această suprapunere. La acest punct, numărul protonilor fixaţi lagruparea bazică e egal cu numărul protonilor disociaţi de grupările acide. 23. Punct. 6. Gen., Tehn.: Element de dimensiuni relative mici al unui ansamblu de corpuri solide care are o structură complexă. 24. ~ de alimentare. 1. Elt.: Instalaţia care serveşte Ia injectarea de energie electrică într-o reţea electrică. E constituită din: staţiunile de conexiuni şi transformare ale centralelor electrice în cazul reţelelor de înaltă tensiune; posturi de transformare alimentate de feeder-e (v.), în cazul reţelelor de joasă tensiune; cofretul la care se termină branşamentul în cazul instalaţiilor electrice la consumator; legătura dintre firele de contact şi cablurile de alimentare de la substaţiune, în cazul reţelelor de tracţiune electrică. 25. ~ de alimentare. 2. Elt.: Staţiune electrică (v.) care primeşte energia electromagnetică printr-un număr mic de feeder-e de alimentare (1—2) şi o distribuie la aceeaşi tensiune unor posturi de transformare (v.). Frecvent această funcţiune o îndeplineşte un post de transformare special amenajat. Punctul de alimentare poate fi considerat o sursă de energie electromagnetică intermediară între centralele sau staţiunile principale şi posturile de transformare ale unei reţele electrice. Se folosesc punctele de alimentare în reţelele cu mulţi consumatori răspîndiţi pe suprafaţă mare (cum sînt reţelele electrice urbane), deoarece, în acest caz, alimentarea directă a posturilor de transformare de la centralele electrice sau de.la staţiunile electrice principale nu ar fi economică. 26. ~ de comanda. Tehn. mii.: Amplasament în care se găseşte comandantul unei unităţi militare, care întreprinde o acţiune care necesită supraveghere continuă şi intervenţie promptă pentru ca desfăşurarea acţiunii să corespundă scopului urmărit. Prin extensiune, noţiunea se foloseşte şi pentru amplasamentul unor organizaţii civile cari întreprind acţiuni similare. 27. ~ de observaţie. Tehn. mii.: Amplasamentul din care se execută observarea unei acţiuni pe cîmpul de luptă: mişcările trupelor proprii şi inamice, reglarea tragerilor, eficacitatea focului de infanterie şi artilerie, desfăşurarea luptei, erc. V. Observator. 28. Punct. 7. Gen., Ms.: Unitate de măsură. 29. Nav.: Unitate de măsură egală cu 1°, folosită numai în comenzile privitoare la unghiul de cîrmă. La aceste comenzi, termenul „grad" e folosit numai pentru a indica capul (v. Cap 6). 30. ~ cizmâresc. Ind. piei.: Unitate de măsură egală cu 6,67 mm, folosită în industria încălţămintei pentru măsurarea lungimii piciorului şi marcarea lungimii încălţămintei. Sin. Punct parizian. 31. ~ de compas. Nav.: Unitatede măsură pentru unghiuri, folosită la roza vînturilor, egală cu 11°15', sau cu a treizeci şi doua parte dintr-un cerc. Sin. Punct, Cart, Rumb, Arie de vînt. 32. ~ parizian. Ind. piei.: Sin. Punct cizmăresc (v.). 33. ~ tipografic. Poligr.: Unitate de măsură a lungimii, folosită pentru litere şi pentru întregul material tipografic (linii, spaţii, regleţi, etc.). Un punct e egal cu 0,376 mm sau, mai exact, unui metru îi corespund 2600 de puncte. Acesta constituie punctul tipografic internaţional. Multiplii punctului tipografic sînt cicero (v.) şi cuadrâtul (v.). întregul material tipografic de culegere, cum şi suprafaţa formelor de tipar compuse din acest material, se măsoară în cuadraţi întregi şi în fracţiuni de cuadraţi (treisferturi, jumătăţi şi cicero). în Anglia şi în Statele Unite, punctul tipografic e egal cu numai 0,351 mm, fiind deci cu 0,025 mm mai mic decît punctul tipografic internaţional. în ultimul timp, în special în URSS, se caută să se înlocuiască sistemul de măsură în puncte tipografice cu sistemul CGS, ceea ce va conduce la înlăturarea dificultăţilor cari există în cadrul diverselor sectoare ale industriei poligrafice, prin folosirea acestui sistem de măsură aparte. 34. Punct 8. Nav., Geogr.: Cap puţin proeminent al unei coaste. 35. Punct material. Mec.: Corp atît de mic în raport cu orice distanţă intervenind într-o consideraţie de Mecanică, încît ipoteza că e lipsit de extensiune conduce la erori mai mici decît erorile admisibile în acea consideraţie. Starea lui cinematică poate fi deci complet caracterizată de poziţie (punctul geometric în care se găseşte) şi viteză, iar starea lui dinamică, de masa. Se poate face deci abstracţie de rotaţia lui, ca şi de fenomenele legate de aceasta. în mişcarea de translaţie, orice corp solid se poate considera redus la un punct material confundat cu centrul masei Iui. Dacă nu interesează forma corpului şi dimensiunile Iui, e posibil ca studiul chiar şi al unor corpuri mari, cu dimensiuni apreciabile (Pămîntul, planetele, Soarele, etc.) să se reducă la studiul mişcării unui punct material; în astfel de cazuri masa corpului se consideră concentrată în centrul lui de greutate, în care se presupune că se găseşte punctul material considerat. Punctaj 467 Punctelor, metoda — fixe Punctul material poate fi liber sau legot. Punctul material liber are trei grade de libertate. Poziţia lui în spaţiu depinde de trei parametri (de ex.: coordonatele lui cartesiene x, y, z, coordonatele lui cilindrice r,0, z, etc.). Punctul material supus la legături (adică punctul material legat) e un punct material obligat să respecte anumite legături, cari restrîng posibilităţile lui de mişcare, oricari ar fi forţele cari acţionează asupra lui . Punctul material mobil pe o suprafaţă pe care nu o poate părăsi are două grade de libertate, iar punctul material mobii pe o curbă, pe care nu o poate părăsi, are un singur grad libertate. Pentru studiul mişcării punctului material, v. Mişcarea punctului material, sub rlişcare. 1. Punctaj, Cinem.: Operaţie, care la traducerea filmelor, vorbite consistă în marcarea, pe bandafilmului, a locului în care încep şi în care se termină titlurile traduse, cu adaptarea traducerii la posibilităţile de realizare a titlurilor. [2. Punctapthychus. Paleont.: Tip^ de apthychus (v.), pe suprafaţa căruia sînt numeroşi pori. în ţara noastră, în zona Teliu, la baza Stratelor de Sinaia, au fost găsite numeroase exemplare din aceste piese calcaroase. 3. Punctare. 1. Tehn.: Imprimarea pe faţa unei piese — de obicei de-a lungul unor linii de control —a unor puncte de marcare (sub formă de mici adîncituri conice)# cu ajutorul unui punctator (v.), acţionat prin bătăi uşoare cu ciocanul de mîna. Punctarea se efectuează, fie pentru a menţine şi a face mai vizibile liniile trasate cu acul detrasare, fie pentru a obţine adîncituri în centrele unor cercuri cari trebuie trasate ulterior -cu un compas, fie pentru a efectua — înainte de operaţii de burghiere — găuri de centru cari asigură atacarea materialului de către burghiele elicoidale precis în locul dorit; în ultimul caz, adîncituri le de punctare se execută mai mari decît pentru operaţiile de trasaj. Punctele de,trasaj se bat aproximativ echidistante, precis pe liniile de trasaj, cum şi la intersecţiunile acestora; pe traseele curbe, punctele se bat la distanţe mai mici decît pe cele drepte. V. şî Trasare. 4. Punctare. 2. Mett.: Asamblare provizorie a două piese cari trebuie sudate, prin puncte de sudură izolate, de-a lungul liniei pe care trebuie să se execute cusătura de sudură; se efectuează ca operaţie preliminară sudării, pentru a împiedica deformarea ansamblului de sudat prin dilataţii inelare lasudare, ale pieselor adiacente cari se îmbină. 5. Punctare. 3. Ind. text.: Trasarea unor semne de aţă prin cusături de copiere, la detaliile simetrice de îmbrăcăminte, în scopul respectării dimensiunilor acestor detalii în produsul finit. 6. Punctator, pl. punctatoare. Ut., Mett.: Unealtă pentru punctare (v. Punctare 1), la trasarea pieselor. La punctare se folosesc diferite construcţii de punctatoare, dintre cari unele se descriu mai jos. Punctatorul obişnuit e constituit dintr-o tijă de oţel, în formă de creion (v. fig. a şi b), cu secţiunea transversală circulară, exagonală sau octogonală, cu vîrful conic, ascuţit sub un unghi de 30, 45 sau 60°, căiit, revenit şi rectificat. Sin. (termen de atelier) Chernăr. Punctatorul cu cerc serveşte la trasarea, concomitent cu punctarea, a unui cerc concentric cu gaura de centru, pentru a elimina operaţia de trasare a cercului, cu compasul. Extremitatea de lucru are un vîrfscurt de punctator şi un tăiş circular concentric cu acesta (v. fig. e). Serveşte la trasarea de găuri diferite (găuri de nit, de şurub, etc.) cu acelaşi diametru. Punctatorul cu manşon de centrare serveşte la marcarea centrului pe feţele frontale ale barelor rotunde, fără a fi necesară o trasare prealabilă. E constituit dintr-un punctator obişnuit cu corp cilindric, care e ghidat într-un manşon cu o extremitate evadată, tronconică (v.fig. d); aceasta se aplică pe capătul pe care trebuie marcat centrul şi axează punctatorul, # -ISll : \ ; 1 ' ! 1 i i • 1 yx// l i j ! ¥1 2 / * c Punctatorul ghidat asigură perpendicularitatea axei vîrfului punctatorului, pe suprafaţa piesei care se punctează. E constituit dintr-un punctator obişnuit cu tija cilindrică, ghidat într-un corp de revoluţie, care are suprafaţa de aşezare perpendiculară pe axa punctatorului ; în manşonul de ghidare e montat şi un resort elicoidal, de readucere (v. fig. c). E folosit, de obicei, ia punctări de precizie, de exemplu la instru* mente de măsură, la anumite dispozitive de lucru (de ex.: matriţe, stanţe, cochilii, etc.). 7. Puncte cardinale. Astr. V. Cardinale, puncte 8. Puncte dure.Metg.: Sin. Locuri dure (v.). 9. Puncte, sistem de ~ materiale, Mec, Totalitatea punctelor materiale luate în consideraţie, mişcarea fiecăruruia dintre acestea depinzînd de poziţia şi de mişcarea şi a celorlalte puncte. 10. Punctele ciclice ale planului. Geom.: Sin. Punctele absolute ale planului (v. Absolute, punctele — ale planului). mr J Tipuri de punctator. 11. Punctele principale ale a şj 5) obişnuit, circular, respectiv eclipticii. Astr.V. sub Ecliptică. octogonal. c) ghidat; d) cu manşon 12. Punctelor, metoda de centrare; e) cu cerc; 1) corp; fixe. St.cs.: Procedeu pentru 2) vîrf conic; 3) corp de ghidare; determinarea diagramei de mo- 4) manşon de centrare; 5) proe-mente la grinzi continue şi la minenţă cu tăiş circular; 6 şi 6') ba-unele cadre CU noduri fixe, ră circulară, respectiv tablă, care CU ajutorul coeficienţilor de se punctează; 7) cercul trasat de puncte fixe de la stingă şi de punctator pe tablă. la dreapta (v. Punct fix). Dacă se consideră o grindă continuă neîncărcată pe primele q deschideri începînd de la stînga, diagrama de momente pe aceste deschideri variază linear şi momentele pe două reazeme consecutive sînt de semne contrare şi sînt în raportui: KÂ= -- Mţ_ Kj e numit coeficient de punct fix la stingă în deschiderea lj (dintre reazemele/— 1 şi j) şi e dat de relaţia de recurenţă: (1) Kr 2+X" v(2 Ki-J' in care intervin (*, elemente geometrice ale grinzii e momentul de inerţie arbi- numai y-l. e lungimea redusă; I0 7 trar; Iţ e momentul de inerţie al grinzii pe deschiderea lj). Pe deschiderea lj, momentul încovoietor se anulează în punctul fix lj, determinat în mod unic prin coeficientul Kj. Dacă deschiderile grinzii la dreapta reazemului q sînt neîncărcate, diagrama de momente variază de asemenea linear pe aceste deschideri, momentele pe două reazeme consecutive sînt de semne contrare şi sînt în raportul: K'=- ikf -1 30* Punctiforma, curba ^ 468 Punctiformă, curbă K'r e numit coeficient de punct fix fa dreapta în deschiderea lf (dintre reazemele r— 1 şi r) şi e dat de relaţia: (2) VM ’ Kr+) ' În funcţiune de coeficientul Kfr se determină, în deschiderea lr, punctul P', numit punct fix la dreapta, în care momentul încovoietor e nul. Pentru grinda continuă din figură, încărcată numai pe deschiderea l4, se determină întîi momentele pe reazemele 3 şi 4 (Mz, M4) din ecuaţiile de continuitate pe aceste reazeme (ecuaţiile celor trei momente), după care se determină momentele pe celelalte reazeme, cu ajutorul punctelor fixe de la stînga (P) şi de la dreapta (P')f în cari momentele sînt nule. Determinarea coeficienţilor de puncte fixe, cari stabilesc punctele fixe, se începe de la stînga cu expresia (1) şi de la dreapta cu expresia (2). în cazul considerat, Kx= oo, adică punctul fix la stînga în deschiderea lt e pe reazemul zero şi Kr7 = l, l adică punctul fix la dreapta în deschiderea l7 e Ia -y de la incastrare. De altfel, în fiecare deschidere se poate determina, un punct fix la stînga şi unul la dreapta. în punctul fix la stînga p2 P3 mcrn P5 P‘S />7* ro Îl n J^2; h a{3 — •3 •—/q ~ * h ‘-/5 Mit r m5 Diagrama momentelor încovofetoare îa o grindă continua, construita cu ajutorul metodei punctelor fixe. 0'"6) rezemele grinzii continue; 7) incastrare; deschiderile grinzii continue; q) încărcarea pe deschiderea /4; AV'M?) momentele pe reazeme; Pu, P») puncte fixe fa stînga deschideri i încărcate; P', P', P') puncte fixe la dreapta deschiderii încărcate. A f momentul e nul cînd sînt încărcate deschiderile de la dreapta, şi în punctul fix la dreapta momentul e nul, cînd sînt încărcate deschiderile de la stînga. în cazul cadrelor deschise cu noduri fixe, cînd numai o anumită deschidere e încărcată, se procedează în mod identic ca la grinzile continue, coeficienţii de puncte fixe calculîndu-se însă cu alte expresii decît formulele (1) şi (2). 1. Punctiforma, curba Geom.: Curbă algebrică plană de ordinul al patrulea, reprezentată, în raport cu un reper cartesian ortogonal, de ecuaţia: (D Această cuartică (v.fig. /) se poate obţine din iperbola raportată Ia axele sale de simetrie: (2) Tangenta într-un punct N(x, y) al acestei iperbole intersectează axele de simetrie, respectiv, în punctele M'( —, 0) , / b2\ \x J 0,------). Dreptele paralele Ia axele de simetrie prin x y* (a* b2\ . aceste puncte au in comun punctul M\^ —, ——j şi mulţimea acestor puncte aparţine curbei (1). Deoarece iperbola (2) admite reprezentarea parametrică (3) x=acht, b), în care se fixează un diametru comun (AA') (v. fig. //). Un punct N al cercului (Ca) se proiectează ortogonal pe diametrul (AA') în N0, iar semidreapta (ON) intersectează cercul (C£) în N'. Cercul cu centrul în N0 şi avînd ca rază segmentul N'T, determinat de punctul N* şi de punctul de intersecţiunea tangentei în N' Ia cercul (C^) cu diametrul (.BB'), perpendicular pe (AA'), intersectează paralela prin Nq Ia (BBf) în punctele M, M*. Mulţimea acestor puncte M, Mf formează curba punctiformă (1) care e, în acest caz, reprezentată parametric de relaţiile: (5) x=acost, y—b ctg t, (O^t^n), în cari t=(Ox, ON). Curba (1) admite axele x'x, y'y, ca axe de simetrie. Originea O e un punct dubiu nodal inflexional; fiecare dintre cele două ramuri ale curbei cari conţin acest punct îl admit ca punct de inflexiune, tangentele inflexionale fiind asimptotele iperbolei (1); bx—ay =0, bx+ay —0. Cele doua ramuri sînt aproximate în 0, respectiv de parabolele oscuiatoare: a 2 a3 v b b 3 a 2 a3 Punctul impropriu al axei y'y e tot un punct dublu nodal inflexional. Asimptotele corespunzătoare sînt dreptele: #=-{-0, %— —a. t Punînd w~tg —, reprezentarea parametrică (5) devine: (6) 1 +«2 2 u Punctul navei 469 Punere la pămînt deci curba (1) e o cuartică raţională. Ea e o curbă de clasa VI, ecuaţia ei tangenţială fiind: /7\ t % ['1 (auj)» — (b u2)* — u/ = 0. în reprezentarea (5), tangenta şi normala într-un punct M{t) al curbei sînt reprezentate, respectiv, de ecuaţiile: (8) bx — a sin 3 t-y — ab cos4/=0, (9) a sin4 sin t •y — (a2 sin2 /+&2) cos t — 0. Printr-un punct din plan M0 (%0, y0) trec, în general, şase tangente la curba (1). 1. Punctul navei, Nav.: Poziţia navei pe harta marină, definit prin intersecţiunea unui paralel cu un meridian sau prin relevment şi distanţă la un obiect cunoscut şi trecut pe hartă. Ultimul procedeu se foloseşte la trecerea de pe o hartă la o scară pe o hartă la o altă scară, sau pe două hărţi vecine cari conţin punctul de referinţă, sau de pe o hartă de o anumită provenienţă (naţionalitate), pe altă hartă, de altă provenienţă, cu scopul de a elimina eventuale erori ale caneva-sului. După mijloacele folosite pentru a face punctul navei, se deosebesc: punct astronomic, punct estimai, punct radio-goniometric, etc. V. şi sub Navigaţie marină. 2. Punctului, metoda ~ apropiat. Topog., Geod. V. Apropiat, metoda punctului —. 3. Punctum proximum. V. sub Ochi 1. «. Punctum remotum. V. sub Ochi 1. 6. Puncturi. Poligr.: Acele cari se înfig în marginea de jos a colii, în momentul îndoirii şi tăierii benzii de hîrtie tipărite în mecanismul respectiv de la maşinile de tipar rotativ (v. sub Tipar, maşină pentru — rotativ). 6. Punere în cultura. Hidrot.: Sin. Deschiderea mlaştinilor (v.). 7. Punere în mers. Tehn.: Operaţia de aducere a unei maşini sau a unui utilaj în stare de funcţionare, cu organele lui mobile în mişcare, pornind din repaus. La motoare sau la vehicule autopropulsate, punerea în mers se numeşte, de obicei, demarare sau pornire. 8. Punere în pana. Nav. V. sub Pană 11. 9. Punere în perspectiva. Geom.: Operaţia de executare a perspectivei unui corp. 10. Punere în producţie. Expl. petr. V. sub Pregătirea sondei. 11. Punere în soluţie. Metg.: Tratament termic în timpul căruiaseseparădintr-osoluţiesolidă fieanumiţi compuşi duri în stare de dispersiune fină, fie alte faze fin dispersate şi care se aplică pentru durificarea anumitor aliaje; tratamentul e numit, impropriu, şi durificare dispersă, deoarece duritatea finală a aliajului depinde de gradul de dispersiune al fazelor separate. Spre deosebire de durificarea obişnuită (v. Durificare 2), realizată prin tratament termic (de ex. călire), la durificarea prin punere în soluţie nu se modifică reţeaua cristalină de bază a aliajului, ci din această reţea sînt scoase elementele cari făceau ca soluţia solidă să fie suprasaturată; decî, pot fi supuse tratamentelor de durificare prin punere în soluţie numai acele aliaje cari au solubiIitate limitată a constituenţilor în stare solidă, solubiIitate care variază sensibil cu temperatura. De exemplu: la aliajele Al-Cu, solubilitatea cuprului în aluminiu e de 0,5% la temperatura normală şi creşte pînă la 5,7%, la 548° (v. diagrama /, sub Aluminiu, aliaje de ~); la aliajele Al-Mg, solubilitatea magneziului în cupru creşte de la 2r95% la temperatura normală, pînă la 15,35% la 451° (v. diagrama III, sub Aluminiu, aliaje de ~); la aliajele Fe-C, solubilitatea carbonului în fierul oc creşte de la 0,008%, ia temperatura normală, pînă la 0,04%, la 723° (v. Diagrama fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje ~). Tratamentul de durificare prin punere în soluţie se efectuează, la aceste aliaje, în următoarele faze de tratament: se face o călire de punere în soluţie, prin încălzire deasupra temperaturii curbei desolu- biîitate (curba variaţiei saturaţiei, în funcţiune de temperatură) şi menţinere la această temperatură timp suficient pentru ca faza sau fazele în exces să se disolve în soluţie soi idă şi aceasta să se omogeneizeze, urmate de răcire rapidă (de obicei în apă), obţinîndu-se astfel o soluţie solidă suprasaturată la temperatura normală; această soluţie e supusă apoi unei reveniri (naturală sau artificială), numită îmbătrînire, în cursul căreia se separă din soluţia solidă — în stare de dispersiune fină —, fie anumite faze, sub forma unor zone dure (cum sînt zonele Guillet-Preston în aliajele Al-Cu), fie anumiţi compuşi duri, binari sau ternari (cum sînt compuşii CuMgAI2 şi CuMg5AI5 în aliajele ternare Al-Cu-Mg). Creşterea durităţii astfel realizate e foarte diferită, Ia diferite aliaje; pentru aliaje de aceeaşi compoziţie, ea depinde în special de gradul de omogeneitate şi de saturaţie al soluţiei solide obţinute după călire, cum şi de modul în care s-a executat revenirea (natural sau artificial). Pot fi supuse tratamentului de durificare prin punere în soluţie, cu rezultate foarte bune, următoarele aliaje: aliajele Al-Cu cu mai mult decît 5**-6% Cu; aliajele Al-Cu-Mg, cu 4*”5% Cu şi 1---1,5 % Mg ; aliajele din familia duraiuminului; etc. — Aliajele fier-carbon cu conţinut foarte mic în carbon sînt, deasemenea, susceptibilede durificare prin punere în soluţie. Astfel, un oţel carbon cu pînă la 0,04% C poate fi durificat prin punere în soluţie prin: călire prin încălzire la o temperatură deasupra temperaturii corespunzătoare temperaturii PQ respective (v. Diagrama fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje ^), urmată de răcirea în apă şi apoi de o revenire naturală sau artificială. Mărirea maximă a durităţii şi a rezistenţei de rupere la tracţiune se realizează la aliaje cu 0,04% C sau cu conţinut foarte apropiat de această valoare; la oţeluri cu 0,20% C, modificarea acestor proprietăţi ale materialului e neînsemnată. Astfel, un oţel carbon cu 0,07% C, supus tratamentului de durificare prin punere în soluţie, ajunge la rezistenţele: crr—140 kgf/mm2, după revenire timp de o oră, la 200°; C7^.— 165 kgf/mm2, după revenire timp de 2--*3 ore, la 100°; o-r= 180 kgf/mm2, după revenire timp de 16-“20 ore, la 50°« Concomitent cu duritatea şi cu rezistenţa de^ rupere la tracţiune creşte sensibil şi forţa coercitivă. în general, însă, rezilienţa şi plasticitatea unui aliaj fier-carbon durificat prin tratament de punere în soluţie sînt reduse mult. Astfel, după o îmbătrînire naturală de 28 de zile, care a urmat după o călire pentru durificare prin punere în soluţie, alungirea se reduce cu circa 50%, iar duritatea şi rezistenţa cresc relativ puţin.— Rezultate mai bune se pot obţine la durificarea prin punere în soluţie a aliajelor de fier cu wolfram, cu molibden, cupru, fosfor, etc., solubilitatea acestor elemente în fier variind mult cu temperatura. Revenirea obişnuită sau revenirile repetate (2***3 reveniri) cari se fac după călirea oţelurilor înalt aliate pot fi considerate, parţial, procese de durificare prin punere în soluţie, deoarece la aceste reveniri se produce ieşirea din soluţia solidă a compuşilor cari formează carburi simple sau complexe ale elementelor de aliere (W, Cr, Mo, etc.), ceea ce conduce Ia mărirea durităţii finale a aliajului. V. şî sub Călire. 12. Punere la masâ. Elt.: Punere Ia pămînt (v.) prin intermediul unor piese metalice legate la pămînt. 13. Punere la pâmînt. Elt.: Defect în funcţionarea unei reţele electrice, consistînd în stabilirea accidentală a unei legături electrice conductoare, de foarte mică rezistenţă ohmică (v. şî Rezistenţă de trecere), între conductele electrice sub tensiune şi pămînt, prin atingere directă cu pă-mîntul, prin atingerea unei piese metalice legate la pămînt sau prin străpungerea izolaţiei dintre conducte şi părţile în contact cu pămîntul (v. şi Scurt-circuit). Dintre defectele cu caracter electric cari se pot produce în reţelele electrice de tensiuni înalte (peste 1 kV), punerile Punere Ia pămînt 470 Punere la pămînt sau ajungerile la pămînt sînt cele mai frecvente. Pentru evitarea sau limitarea consecinţelor acestora se foloseşte o protecţie prin relee (v. Protecţia contra scurt-circuiteior, sub Protecţia instalaţiilor electrice). Din punctul de vedere al modului de producere, se deosebesc: puneri la pămînt directe (sau metal i c e) şi prin orc. 4- [-0—vwv-0^-AAAA- -0^vw- —1—W\A~ —0^-W _0^VW^ |f-"—0^Wv^ -0^WV^ dt 0^W\A—=-------f-s L-@**A----------I-* T ^2 -iA 9oK/L ZK!o 800 \ \ eA £s k A Punere Ia pămînt. Oi şi aă) monofazată într-o reţea trifazată cu neutru! legat la pămînt; bi ?i ba) monofazată într-o reţea trifazată cu neutrul izolat; cx şi c2) bifazată într-o reţea trifazată cu neutrul izolat; dx şi d%) bifazată într-o reţea trifazată cu neutrul iegat la pămînt; ex ş< e3) bifazată, dublă, într-o reţea trifazată cu neutrul izolat. (Arcul e intermitent, dacă se stinge la trecerea curentului prin zero şi se reaprinde cînd tensiunea în punctul punerii la pămînt se apropie de valoarea maximă.) După numărul fazelor unei reţele trifazate, puse Ia pămînt, se deosebesc puneri la pămînt: monofazate, bifazate şi trifazate, predominînd ca frecvenţă punerile la pămînt monofazate. (Punerile Ia pămînt trifazate sînt tratate, în general, ca scurtcircuite.) Punerile la pămînt bifazate şi trifazate pot fi simple (v.fig. q şi dj), duble (v. fig. ej)sau tr/p/e, după cum contactul fazelor cu pămîntul se face în acelaşi punct, în două puncte diferite sau în trei puncte diferite. După locul unde se produce defectul, se deosebesc puneri la pămînt în maşinile electrice, în transformatoare, în aparate (în toate aceste cazuri, punerile la pămînt apar cel mai frecvent ca puneri la masă, v.) şi în reţele electrice. După structura reţelelor electrice, se deosebesc puneri la pămînt în reţele cu curent mare de punere la pămînt (reţele cu neutrul legat direct la pămînt, cum sînt, în general, reţelele pentru tensiuni de 110 kV şi mai înalte) şi cu curent mic de punere la pămînt (reţele cu neutrul izolat sau legat Ia pămînt prin dispozitive de stingere a arcului, cel mai frecvent cu bobine de stingere acordate). Punerile la pămînt mono- şi bifazate fiind caracterizate prin dezechilibrarea sistemului tensiunilor sau al curenţilor, cu apariţia componentelor de secvenţă inversă şi de secvenţă omopolară, la studiul acestor defecte se foloseşte în mare măsură metoda componentelor simetrice (v. Componentelor, metoda ~ simetrice). în examinarea în continuare a diferitelor cazuri de puneri Ia pămînt menţionate au fost făcute următoarele ipoteze simplificatoare: reţeaua electrică, redusă la un singur circuit trifazat, alimentat de la un singur capăt de un generator ale cărui tensiuni electromotoare pe fază sînt E^, Eg şi E^., e considerată că funcţionează în gol; înainte de apariţia defectului de punere la pămînt, sistemul trifazat considerat e echilibrat simetric (tensiunile electromotoare ale fazelor E^-aPE E^=aE^); rezistenţele sînt neglijabile pentru calculul curenţilor de defect, nu însă pentru stabilirea relaţiilor reale dintre tensiuni şi curenţi; rezistenţa de trecere (v.) la locul defectului e zero, punerea la pămînt fiind considerată directă. (La întocmirea diagramelor vectoriale se ţinea seamă de sensurile pozitive, stabilite convenţional pentru mărimile electrice.) Punerile la pămînt monofazate în reţele cu mare curent de punere la pămînt provoacă dezechilibrarea sistemului (v. fig. °i ŞÎ °2)* Starea electrică la locul defectului e caracterizată prin VA=0, Ig=0 şi lg=0, iar componentele simetrice ale curentului (v. şî schema echivalentă din fig. a2) sînt date de relaţiile: _ _ _ „ Ea I j — I: — I(i ==:~ zd+zi+z* (unde ZQ, Z^ ş] Z. sînt impedanţele omopolară, directă şi inversă ale circuitului, văzute de la locul defectului), de unde rezultă curentul real în faza defectă 3 Ea Componentelesimetricealetensiunii la locul defectului sînt: ^=(Z0+J.)/0, V. = — Z.f0, v=-zj0, în funcţiune de cari se determină tensiunile fazelor sănătoase, în general, unghiul dintre ele poate varia între limite mari, şi anume între: — pentru Z0=oo (punct neutru izolat) şi tc, pentru Z0=0. Punere la pilon 471 Pungă E obligatoriu ca în reţelele electrice sase instalezeo protecţie cu acţiune rapidă contra punerilor la pămînt monofazate şi, deoarece punerile la pămînt au, în general, un caracter trecător, se adoptă frecvent deconectarea numai a fazei defecte şi reanclanşarea ei automată. Punerile Ia pămînt monofazate în reţele cu mic curent de punere la pămînt sînt caracterizate prin următoarele (v.fig. bt şi b2): potenţialul fazei defecte (F^=0), în punctul de defect K, e egal cu potenţialul pămîntului, iar căderile de tensiune datorite curenţilor de defect fiind mici, se poate considera că, în toate punctele reţelei, potenţialul fazei A faţă de pămînt coboară la zero; neutrul sistemului se deplasează [V0=V^k—Ea = —Ea) ; tensiuni le fazelor sănătoase sînt; VB=^o+^B=^B-^A Şi_Kc=C=EC-Za■ Suma ten-siunilor celor trei faze e: V^-\-VBJrVc~ — 3EA=3Vo, iar tensiunea de secvenţă omopolară e egală cu V0. (Diagrama din fig. b2 e stabilită luînd ca origine punctul K cu potenţialul egal cu zero; în alternativă se poate construi luînd ca origine neutrul sistemului.) Prin capacităţile în serviciu ale fazelor sănătoase ale liniei se scurg la pămînt curenţii IB=joiCVBşiIc=j(^CV^, defazaţi înainte cu 7t/2 faţă de Vc \ prin capacitatea fazei defecte^ nu circulăcurent, ea fiind scurt-circuitată în K. Curentul de punere la pămînt are valoarea lK==Iyi=j 3coC.E^(unde C e capacitatea totală faţă de pămînt a fazelor sănătoase ale tuturor elementelor sistemului) şi e defazat cu tt/2 înaintea tensiunii electromotoare . Punerea la pămînt monofazată în reţele cu curent mic de punere la pămînt fiind caracterizată numai prin deplasarea tensiunilor pe fază, egale cu deplasarea neutrului, şi apariţia componentelor de secvenţă omopolară, triunghiul tensiunilor între faze rămînînd neschimbat, alimentarea consumatorilor nu e perturbată. Aceste puneri la pămînt neconstituind un pericol direct pentru consumatori şi pentru sistemul electric, protecţia are numai rolul de semnalizare şi consistă dintr-un dispozitiv de control al izolaţiei (montat pe barele centralei electrice de alimentare) sau dintr-o protecţie de curent de secvenţă omopolară. Punerea Ia pămînt difazată în reţele cu mic curent de punere la pămînt e caracterizată prin următoarele: cele două faze defecte, de exemplu B şi C (v. fig. q şi c2), iau forţat, în punctul defectului K, potenţialul pămîntului; neutrul sistemului prezintă faţă de pămînt o deplasare egafâ cu 0,5 EA \ tensiunea fazei sănătoase creşte luînd valoarea ^=^+^^4=1.5EA-valorile curenţilor de defect, ale tensiunilor dintre faze şi relaţiile lor pe fază sînt aceleaşi ca şi în cazul scurt-circuitelor bifazate. în particular e de menţionat că vîrfurile fazorilor tensiunilor V$ şi Vq se găsesc pe dreapta care uneşte vîrfurile fazorilor tensiunilor electromotoare EB şi Eq. Protecţia contra acestui defect se execută în acelaşi fel ca şi contra scurt-circuitelor bifazate. Punerea la pămînt difazată în reţele cu mare curent de punere Ia pămînt e însoţită de căderi de tensiune mari, atît pe faze cît şi între fazele defecte, de curenţi de scurt-circuit mari şi de producerea unui dezechilibru în sistem, caracterizat prin apariţia componentelor de secvenţă omopolară ale tensiunilor şi curenţilor. Starea electrică la locul defectului e caracterizată prin: Componentele simetrice ale curentului sînt: z.z,+zAz +z.z„ 1 d 1 a o 1 t o -A’ J.=------ Z ;E ZiZd + ZdZo+ZiZo ZdZi+ZdZo+ZiZo componentele simetrice ale tensiunii la locul defectului sînt: V = V - = ~°Z-^ Ij=- o t d z z, O 1 = 0, Vc — 0 şi IA = 0 (v. şî schema echivalentă din fig. d2). Zi+Z„ ZiZ&ZdZo+ZiZo Pe baza valorilor obţinute pentru componentele simetrice ale curenţilor şi tensiunilor se pot calcula curenţii şi tensiunile reale. Unghiul dintre curenţii şi Îq ai fazelor defecte variază între n pentru Zo= oo (scurt-circuit între faze) şi tt/3 pentru Z= 0. Protecţia contra acestui fei de defecte trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi protecţia contra celorlalte feluri de scurt-circuite polifazate. Se poate realiza atît prin protecţie contra scurt-circuitelor între faze, cît şi prin protecţia de secvenţă omopolară, folosită contra punerilor la pămînt monofazate. Punerea dublă Ia pămînt (dublă punere Ia pămînt) consistă în punerea la pămînt a două faze în două puncte diferite (v. fig. e! şi e2). Din punctul de vedere practic, acest defect trebuie luat în consideraţie numai în cazul reţelelor cu curent mic de punere la pămînt; în cazul reţelelor cu neutrul legat Ia pămînt, e puţin probabil să se producă. Apare, în general, din cauza slăbirii izolaţiei, ca urmare a creşterii tensiunii sau a supratensiunilor provocate de punerea Ia pămînt a unei singure faze. Pe porţiunea dintre punctul neutru al sistemului şi primul Ioc de defect Kc, curenţii pe fazele defecte sînt egali şi de sens contrar (conform relaţiilor/^-f/jB-f/^=0 şi 1=0); pe porţiunea dintre cele două defecte KB circulă numai curent în faza B şi, deci, pe această porţiune apare componenta _ IB de secvenţă omopolară iar punctul neutru al sistemu- lui e deplasat faţă de potenţialul pămîntului (v. şî fig. e2). Punerea triplă Ia pămînt (triplă punere la pămînt), fiind puţin frecventă, nu prezintă interes practic. 1. Punere la pilon. Av.: Accident sau incident de zbor, la aterisare, în care o aeronavă capotează cu un unghi de 90°, datorită inerţiei. Punerea la pilon se produce din cauza unei greşeli de pilotaj sau a unui obstacol de pe teren, cînd aeronava rulează pe sol şi e frînată brusc; în acest caz, aeronava se opreşte cu „botul" în pămînt, axa ei longitudinală ajungînd într-o poziţie aproape verticală. 2. Punere la post. Nav.: Aşezarea unei părţi a arboradei, a unei bărci, a unei ancore sau a unui alt obiect Ia postul său. 3. Punere pe uscat. Nav.: Sin. Eşuare (v.). 4. Punga, pl. pungi. 1. Ind. hîrt.: Produs confecţionat din hîrtie simplă sau înnobilată (acoperită cu masă plastică, metalizată, parafinată, etc.), din celofan sau din folii de masă plastică (mai ales polietilenă), care serveşte la ambalarea diferitelor produse solide (în special a celor sub formă de pulbere sau de granule) şi, mai ales, a produselor alimentare, în scopul prezentării lor estetice şi al transportului lor mai uşor. Pungile pot fi simple sau căptuşite (din două foi, dintre care cea exterioară, în general de hîrtie simplă, iar cea interioară, dintr-un produs mai impermeabil Ia apă şi Ia grăsimi: Pungă 472 Pungă de balast hîrtie pergament sau imitaţie de pergament, hîrtie parafinată, celofan, folie de masă plastică, etc.), cu tipar sau fără, cu clapă sau fără. După formă, se deosebesc (v. fig. /): pungi plane simple sau cu clapă, pungi cu burduf, pungi cu fund exagonal, pungi cu vîrf (cornete). Pungile se execută manual (aproape excluziv pungile plane şi cornetele) sau mecanizat, cu ajutorul unor maşini speciale. 3 b I, Pungi de hîrtie. a) pîanâ, simplă; b) cu burduf, simplă; c) cu burduf şi fund exagonal; d) cu vîrf şi clapă (cornet). Principiul execuţiei mecanizate consistă în transformarea unei benzi de materia! (hîrtie, celofan, polietilenă, etc.) într-un manşon (prin lipire, sudare, etc.), în scurtarea manşonului la lungimi predeterminate şi în lipirea sau sudarea capătului scurtat, formînd astfel punga; în cazul pungilor de masă plastică, manşonul se poate obţine şi pe maşini speciale, prin extrudare, rămînînd ca maşina de pungi propriu-zisă să execute numai scurtarea şi sudarea la un capăt. în majoritatea cazurilor, maşina de confecţionat pungi e echipată şi cu un grup de tipărire (mai multe grupuri, dacă tiparul e policrom), lucrînd în general prin procedeul de tipar flexografic sau de tipar adînc; grupul de tipărire e aşezat la extremitatea de intrare în maşină, banda de material sau manşonul fiind supuse, în primul rînd, operaţiei de tipărire. Fig. II reprezintă schema unei maşini clasice de confecţionat pungi de hîrtie. Pentru confecţionarea pungilor se montează, în prealabil, în maşină, linealul corespunzător formatului de pungă care se va executa, după care maşina se pune în funcţiune prin învîr-tirea roţii 22, pînă cînd hîrtia a trecut prin toată maşina. Manşonul astfel format e tras de-a lungul linealului, fără a-l lăsa să facă cute, şi e trecut prin presa 8. Benzile de transport, cari se mişcă prin acţiunea cilindrelor 12, prind manşoanele de hîrtie şi le conduc pînă la cilindrul 13, unde fiecare manşon e apăsat de braţu I pîr-ghiei 23, pentru a prinde clei. Marginea îndoită a manşoanelor e strînsă şi lipită de cleştele 14, formînd astfel punga. După rotireacu 180° a cilindrului 13, cleştele 14 se deschide, iar punga cade pe banda de transport a cilindrului 17, care o aduce pînă în dreptul tobei 18, unde e prinsă de un cleşte şi e strînsă, în timp ce toba face o mişcare de 180°. După aceasta cleştele se deschide, pungile cad pe masa 19, unde sînt strînse în teancuri de cîte 20 de bucăţi II. Schema maşinii de confecţionat pungi de hîrtie. 1) masa maşini i; 2) suport de susţinere a sulului de hîrtie; 3 şi 16) băi de clei; 4) ax cu role pentru îndoit banda de hîrtie; 5) braţe pentru îndoit marginile hîrtiei; 6) dispozitiv pentru susţinerea linealului; 7) lineal; 8 şi 9) prese cu cilindre de antrenare a hîrtiei; 10) cuţit pentru tăiat manşonul de hîrtie ; 11) presă cu cilindre pentru imobi li zat manşonul în ti mpul tăi eri i; 12) ci I ind re le transportorului cu benzi; 13) cilindru cu cleşte şicanai pentru îndoirea şi lipirea manşonului; 14) cleşte; 15) dispozitiv pentru îndoit şi lipit manşonul; 17) cilindru de bronz cu bandă transportoare; 18) toba transportoare; 19) masa pentru pri mi rea pungi lor confecţionate ; 20) suport; 21) manivel^ de comandă a pornirii şi opririi maşinii; 22) roată pentru porni rea manuală; 23) pîrghie pentru presarea şi lipi rea capătului tăiat ai manşonului; 24) disc; 25) banda de hîrtie desfăşurată din su!; 26) pung i gata confecţionate. şî sînt puse în cutii-presă, de unde sînt luate şi uscate în uscă-torii, încălzite de preferinţă electric, după care sînt controlate, alese, numărate şi ambalate în pachete de cîte 50 de bucăţi. Pentru calitatea pungilor şi productivitatea maşinii, un rol important are cleiul pentru lipit. Pentru hîrtie se folosesc cleiuri reci, pe bază de amidon şi dextrină, cleiuri pe bază de eteri şi esteri de celuloză (în special carboximetil-celuloză), emulsii apoase de acetat de polivinil (cleiuri tip adevin), soluţi i apoase de alcool poliviniIic ; pentru celofan şi mase plastice se folosesc adezivi sintetici adecvaţi (de ex.: pe bază de clor-cauciuc, de polivinil-butirol, de răşini epoxi, etc.). Pentru lipirea marginilor manşonului se foloseşte un clei cu viscozi-tate mică, dar cu putere de lipire mare, în timp ce, pentru fund, cleiul trebuie să aibă o viscozitate mai mare. Cele mai folosite pungi sînt: pungile farmaceutice, executate în general din hîrtie tip sulfit, satinată pe o parte, cu gramajul de 40---120 g/m2 şi avînd o formă plană, cu burduf şi cu fund dreptunghiular (de la 46x 87 mm pînă la 195x 465 mm), şi pungile obişnuite, folosite în general pentru produse alimentare, executate de obicei din hîrtie specială, cu gramajul de 80* * * 145 g/m2, şi avînd formă plană simplă sau de burduf (pungile cu burduf se confecţionează pentru conţinuturi de 0,125, 0,250, 0,5, 1, 2, 3, 5 şi 10 kg, iar cele plane, simple, pentru conţinuturi de 0,5 şi 1 kg). 1. Punga. 2. Agr.: Sin. Bursă (v.). 2. Punga de aer. Tehn. V. Sac de aer. 3. Punga de apa. Tehn.: Sin. Sac de apă (v.), Colector de apă. 4. Punga de balast. C. f.: Depresiune în platforma unei căi ferate, formată prin pătrunderea balastului de sub traverse în corpul terasamentului. Formarea pungilor de balast e o consecinţă a executării incorecte a terasamentulu' căii, cînd, adică, nu s-a executat compactarea perfectă a pămîntului şi nu s-a asigurat scurgerea apelor de ploaie de pe platforma căii. Ta-sarea terasamentului sub efectul circulaţiei trenurilor produce depresiuni cari reţin apele de ploaie, iar acestea produc înmuierea pămîntului , astfel încît balastul pătrunde în tera-sament, iar pămîntul înmuiat pătrunde în golurile balastului (v. fig.). Pungile de balast producdenivelări permanenta ale liniei şi contribuie la degradarea continuă a terasamentului căii. Eliminarea pungilor de balast e o operaţie de întreţinere a căii foarte costisitoare, care reclamă executarea de lucrări, în timp ce linia e circulată, pentru consolidarea terasa-mentelor. Pungile de balast se înlătură prin refacerea rambleului pe întreaga adîncime a porţiunii degradate. Deoarece executarea Punga de balast. Punjab 473 Punte acestei lucrări prezintă dificultăţi mari, în special cînd nu se poate întrerupe circulaţia, se execută uneori (cînd siguranţa circulaţiei nu e micşorată de această degradare a terasamentului) lucrări de asanare a platformei, cari să împiedice dezvoltarea în continuare a pungilor de balast, şi cari consistă, fie din drenuri de piatră cu scurgere pe taluze, fie din ţevi metalice perforate, introduse lateral în corpul terasamentului. 1. Punjab. Ind. text.: Varietate superioară de bumbac, cultivat în Pakistan, şi care tinde să înlocuiască toate celelalte varietăţi cu fibra mai scurtă decît 20 mm. în raport cu regiunea de cultură şi cu o parte dintre indicii de calitate, se deosebesc: bumbac Punjab 289 (cel mai bun), care e comparabiI cu bumbacul de sortul I din clasicarea sovietică; bumbac Punjab Desi, care e comparabil cu bumbacul de sortul 5 din clasificaţia sovietică. 2. Puntal, pl. puntale. Nav.: Grindă de lemn folosită ca reazem la susţinerea separaţiilor (v.) sau a mărfurilor. 3. Puntalare. Nav.: Operaţia de rezemare, cu ajutorul puntalelor, a unei separaţii (v.) sau a mărfurilor încărcate pe punte (v.). 4. Puntat. Nav.: Calitatea unei nave sau a unei îmbarcaţiuni de a fi echipată cu punte (v.). 5. Punte, pl. punţi. 1. Cs.: Platformă uşoară şi îngustă, de cele mai multe ori improvizată, construită peste un obstacol, peste un şanţ, sau peste un curs mic de apă, pentru a permite trecerea pietonilor, uneori şi a unor vehicule mici (roabe, cărucioare, etc.) trase sau împinse de oameni. 6. ~ de asalt. Tehn. mii.: Punte uşoară construită pe suporturi plutitoare şi folosită pentru trecerea infanteriei peste cursurile de apă, în şiruri de cîte un om. De obicei, e construită cu mijloace improvizate, din scînduri (aşezate uneori pe saci plutitori umpluţi cu paie sau cu aer) legate cu ştreanguri sau cu sîrme şi imobilizate prin priponire sau prin ancorare. 7. ~ de comunicaţie. C. f.: Punte metalică rabatabilă» folosită în timpul mersului, ca legătură între două vagoane de călători. Punţile, cari sînt prinse printr-o articulaţie, la unul dintre capetele de vagon, sînt astfel dimensionate, încît după cuplarea vagoanelor să se acopere puţin una pe alta, formînd astfel o trecere continuă la mersul atît în aliniament, cît şi în curbe. Din punctul de vedere constructiv, diferă după cum vagoanele sînt cu sau fără burduf. 8. ~ hidrometricâ. Hidr.: Punte amplasată în profilul de evidenţă (v. sub Profil hidrometric) al unui post hidrometric (v.), care serveşte la executarea diferitelor măsurări hidrometrice în profilul respectiv, în special pentru sondaje şi măsurări de debite şi de aluviuni. Pentru ca puntea hidro-metrică să nu modifice regimul natural de scurgere, construcţia nu trebu ie să aibă pi le în albie sau cu lee cu terasamente cari să obstrueze albia majoră, din care cauză punţile hidrometrice cu deschideri mari se execută sub forma de punţi suspendate. Puntea nu trebuie situată la o înălţime prea mare deasupra apei, însă, pentru a evita distrugerea ei de flotanţi sa'u de gheţuri, e necesara o gardă de cel puţin 50 cm în raport cu nivelurile maxime, in scopul obţinerii unei construcţii economice, puntea hidrometrică se dimensionează la sarcinile utile strict impuse de funcţionarea ei (echipa de tehnicieni şi aparate) şi, în general, e închisă pentru circulaţia pietonilor. Pe puntea hidrometrică se marchează verticalele fixe de măsură pentru sondaje şi pentru măsurări de debite. 9. Punte. 2. Nav.: Planşeu continuu pe întreaga secţiune orizontală a unei nave sau numai pe porţiuni ale acesteia, ser-vind^ la compartimentarea pe verticală a navei, cum şi la preluarea şi transmiterea solicitărilor provenite din sarcinile cari se găsesc pe ea sau din valurile cari se ridică pe punte; unele punţi mai servesc la amenajarea încăperilor de locuit şi de deservire şi la amplasarea unei părţi a echipamentului navei. Puntea e constituită dintr-un înveliş format, după felul construcţiei corpului navei, din filedetablă, lisăsau uneori striată, sau din blăni de lemn, susţinute de traverse de punte (v.), metalice sau de lemn, ori de beton armat (v. şî sub Navă). La navele de pasageri, punţile metalice se acoperă cu lemn sau cu mase plastice, pentru a împiedica schimbul de căldură şi pentru a mări siguranţa contra alunecării; la îmbarcaţiunile mia (deex.: caiac, skiff), puntea poate fi de pînză impermeabilă. în cadoul proiectelor de nave, prin punte se înţelege ansamblul unei'succesiuni de traverse de punte, învelit în întregime sau parţial, dispuse după o linie paralelă cu linia de selatură, pe întreaga lungime a navei sau numai pe o porţiune a acesteia. Suprafaţa punţii e suprafaţa generată de curba traversei secţiunii maestre în translaţia ei de-a lungul liniei de selatură. După mărimea şi destinaţia lor, navele pot fi echipate cu una sau cu mai multe punţi (la marile nave transoceanice, pînă la 11 punţi şi chiar mai multe). V. şî sub Navă. După poziţia pe verticală pe care o ocupă în construcţia navei şi după rolul pe care-l au în rezistenţa acesteia, se deosebesc mai multe punţi (v. fig. IX, sub Navă). Puntea principală închide partea superioară a cocei navei pe întreaga sa lungime, e situată de obicei în vecinătatea şi deasupra liniei de plutire şi formează, prin construcţia ei robustă, un element de mare rezistenţă al corpului. De cele mai multe ori, puntea principală e şi punte de bord liber (v.). Puntea principală poate să nu susţină nici o suprastructură, în care caz se numeşte punte dreapta, sau poate susţine suprastructuri (de ex.: teugă, dunetă, castel, purtînd numele de suprastructuri). La navele cu suprastructură continuă, puntea situată deasupra acesteia e numită puntea superioara sau punte de rezistenţă, iar puntea imediat inferioară păstrează, în general, numele de punte principală, putînd fi şi punte de bord liber. La navele cu două punţi şi cu suprastructură continuă, puntea de deasupra se numeşte punte superioara, iar cealaltă, punte inferioară. La navele militare, pe puntea superioară se amplasează artileria şi echipamentele lans-torpile şi de rachete. Puntea intermediară e amplasată în corpul navei, sub puntea principală, pe întreaga lungime a navei sau numai parţial. După mărimea şi destinaţia navei se folosesc 1***4 şi mai multe punţi intermediare. Se numesc, fie prin numerotarea lor de sus în jos (puntea întîi, a doua, etc.), fie prin notarea lor cu litere alfabetice în aceeaşi ordine (puntea A, puntea B, etc.). Puntea pereţilor etanşi e folosită la navele cu mai multe punţi şi reprezintă puntea etanşă cea mai de sus, pînă la care se ridică pereţii etanşi ai compartimentelor etanşe ale corpului. Această punte poate fi puntea principală, puntea superioară sau prima punte intermediară. La navele de mărfuri, ea e totodată punte de bord liber. Puntea dubiului fund e constituită din învelişul şi din partea superioară a osaturii dublului fund, pe care se sprijină învelişul. Puntea suprastructurilor (punţile suprastructuri lor), una sau mai multe, se amplasează deasupra punţii principale, respectiv deasupra punţii superioare. Aceste punţi se numesc, în general, după poziţia, după rolul pe care-l au sau după spaţiul pe care-l ocupă (de ex.: puntea dunetei, puntea teugei, puntea de promenadă, puntea de manevră, puntea de comandă, puntea-tendă, puntea bărcilor). Exemple de punţi ale suprastructurilor: Puntea bărcilor e destinată adăposti ri i' bărci lor de salvare. Puntea de comandâe situată deasupra suprastructurii, orientată transversal pe navă, de la un bord la altul; IHinte de rezistenţă 474 Punte pe ea stau comandantul, pilotul şi ofiţerul cu navigaţia în timpul mersului şi al manevrelor în port. Sin. Paserelă de comandă. Punte de comandă se mai numeşte şi încăperea cea mai mare, pe marile nave militare, amplasată, în general, pe puntea mijlocie, destinată adunărilor generale ale echipajului, şedinţelor solemne, mitingurilor, etc. Puntea de contracovertâ e situată deasupra punţii principale, la unele cargouri şi serveşte ca punte de adăpost al mărfurilor de pe puntea principală şi care îndeplineşte întrucîtva şi funcţiunea de punte de rezistenţă, cum şi pe aceea de punte de bord liber (v. fig. X/, sub Navă). Puntea de cove rto, de construcţie uşoară , completă pe toată lungimea navei, deasupra punţii principale, e destinată ca adăpost pentru mărfurile sau persoanele de pe puntea principală şi de pe care se pot mînui manevrele navei (v. fig. X, sub Navă). Sin. Punte de manevră . Punte de manevră. V. Punte de covertă. Puntea d u n e te / acoperă la pupă duneta navei. Puntea ridicata eo punte principală, supraînăl-ţată în partea din spre pupa cu aproximativ jumătate din înălţimea suprastructurii, pentru recuperarea spaţiului ocupat de tunelul elicei. Puntea-tendâ e o punte de construcţie uşoară, situată deasupra punţii principale, şi care serveşte numai la acoperirea golurilor de magazii şi a mărfurilor depozitate pe puntea principală (v. fig. XIII, sub Navă). Puntea teugei, acoperă la proră teuga navei. Punte cuirasată: Punte constituită din plăci de cuirasă fixate direct pe grinzile de punte, destinată protecţiei părţilor vitale ale navei contra proiectilelor de artilerie şi aeriene. Navele militare moderne au, în general, o punte cuirasată principală, amplasată la nivelul marginii superioare a filei inferioare a cuirasei, sub care se găseşte o a doua punte cuirasată, destinată protecţiei contra schijelor; Ia unele nave, deasupra punţii cuirasate principale se găseşte o a treia punte cuirasată, numită punte de explozie, destinată să provoace explozia obuzelor de ruptură, înainte ca acestea să întîlnească puntea cuirasată principală. Punte de bord liber: Puntea de Ia care se măsoară bordul liber (v.) al navei. E, în general, o punte continuă, pe toată lungimea navei, cea mai de sus avînd deschiderile în punte, ■—expuse intemperiilor şi valurilor, — etanşabile. Punte de tonaj: Puntea care limitează volumul de încărcare al navei, în calculul capacităţii de încărcare (tonajul) a acesteia, în această punte sînt practicate gurile magaziilor sau deschiderile de încărcare (bocaporţi). i- ~ de rezistenţă. Nav. V. Punte principală, sub Punte 2. 2. grinda de ’~.Nav.: Sin. Traversă de punte (v. Punte, traversă de ^-). 3. traversa de Nav.: Piesă a osaturii cocei unei nave, care susţine bordajul punţilor. E sprijinită lateral pe cuple (consolidate uneori prin carlingele de sub punte) şi — la interiorul cocei —de unu sau de mai multe pontile (v.). Sin. Grindă de punte. 4. Punte. 3. E/t.: Circuit electric de măsură (v. Circuit electric 2) avînd schema unui patrulater complet — sau una reductibilă prin transfigurare Ia aceasta—, la care în una dintre diagonale se găseşte un instrument electric de măsură, iar în cealaltă diagonală (puntea propriu-zisă) se găseşte o sursăde energie electromagnetică (v. fig. /). Sin. Punte electrică, Punte de măsură. Puntea se foloseşte pentru a măsura — în principal cu metode de zero ^-mărimi electrice (ca rezistenţe, inductivi-tăţi, capacităţi, impedanţe, etc.) sau, indirect, mărimi neelectrice (ca deformaţii, temperaturi, concentraţii, presiuni, umidităţi, grosimi, etc.). Schema electrică a unei punţi are, în principal, şase ramuri: laturile patrulaterului, numite şi braţele punţii şi constituite din elemente pasive de circuit, şi diagonalele patrulaterului, dintre cari aceea care conţine sursa se numeşte diagonala sursei, iar aceea care conţine instrumentul de măsură se numeşte diagonala de măsură (sau puntea în sens restrîns). Fiecare dintre ramurile punţii constituie un dipol electric care poate avea şi o structură mai complexă. Măsurarea cu ajutorul punţii se poate face prin două metode: metoda punţii echilibrate şi metoda punţii dezechili- i> Punte electrica, braţe. Metoda punţii echilibrate eo metodă de zero şi consistă în modificarea unora dintre parametrii celor patru braţe ale punţii, pînă cînd prin instrumentul de măsură nu trece curent. în acel moment, punctele c şi d au acelaşi potenţial electric şi între impedanţele braţelor punţii există relaţia (scrisă pentru cazul curentului alternativ sinusoidal): (1) Zx.Zk=Zt.Z%, care se numeşte condiţia de echilibru a punţii. Exprimînd impedanţele Zv Z2, Z3 şi Z4 sub formă exponenţială, relaţia (1) conduce la două relaţii de condiţie a echilibrului punţii, între modulele şi argumentele impedanţelor: Z^'Z^—Z^'Z^ 9i+î>4='Pa+, pentru ca punctul d să ajungă în regiunea mijlocie a firului a-b. Punte simplă: Punte servind la măsurarea rezistenţelor prin comparaţie cu alte rezistenţe cunoscute (v. fig. III). Sin. Punte Wheatstone. La echilibrul punţii are loc relaţia: R III. Punte simplă. Echilibrul punţii se poate obţine, fie păstrînd raportul Rg/R^ constant şi variind rezistenţa Rr> fie variind raportul, la Rr= const. Rezistenţele Rr, Rq, Rj sînt formate din cutii de rezistenţe cari permit, în general, o variaţie discontinuă. De aceea» de cele mai multe ori nu se obţine un echilibru propriu-zis> trebuind să fie efectuată o interpolare a rezistenţei de echilibru între două valori vecine, Rr şi Rr ale rezistenţei Rr (la raport Rg/Rf constant), pentru care se obţin, la galvanometru I G, derivaţii ccv respectiv a2 în sensuri contrare, rezistenţa de interpolare fiind: +(i? *> ' ai R- = Rt Ri ^ a1-Foe2 Sensibilitatea punţii se poate determina experimental ai + a2 prin expresia: s = Rr în care se folosesc valorile de la interpolarea rezistenţei de echilibru a punţii. Sensibilitatea punţii poate fi mărită prin mărirea sensibilităţii galvanometrului, prin mărirea tensiunii sursei de alimentare şi prin alegerea unui raport U^RqIR^ pentru care puntea dă o sensibilitate maximă, determinat de valori optime, şi anume:, RRir R, opt V%+^iî(Ă+i)’ pt — k-Rc unde r e rezistenţa galvanometrului folosit, iar Rr e rezistenţa de echilibru sau de interpolare. Un caz particular al punţii simple e cel din fig. IV, care serveşte la determinarea rezistenţei unui galvanometru prin metoda numită de zero fals. Echilibrul punţii se constată prin închiderea şi deschiderea întreruptorului 2, indicaţia galvanometrului trebuind să nu se modifice prin această manevră. Puntea simplă, construită pentru înaltă tensiune, e folosită la localizarea defectelor de izolaţie ale liniilor electrice prin măsurarea rezistenţei liniei pînă la locul defectului. c IV. Punte simplă pentru metoda de zero fals. V. Punte dublă. 1) întreruptor. Jopt Punte dublă: Punte electrică destinată măsurării rezistenţelor foarte mici, cu valori sub 1 Sin. Punte Thomson, Punte Kelvin. Rezistenţelerv r2, rz şi r4 constituie, braţele punţii, Rx e rezistenţa de măsurat şi R e o rezistenţă calibrată cu cursor (v. fig. V). Alegînd iniţial raportul: 'i/*s='a/'4’ echilibrul se obţine variind rezistenţa cu cursor R pînă cînd galvanometrul indică în ramura c-d un curent zero. în acest caz: Rx=Rr-±- x *3 Există punţi la cari R, r2 şi r4 sînt menţinute constante, iar echilibrul se obţine variind .simultan r1 şi r3. Punte Kelvin. V. Punte dublă. Punte Mance: Punte derivată din puntea simplă (Wheatstone), destinată măsurării rezistenţelor interioare ale pilelor şi acumulatoarelor electrice (v. fig. VI), în care pila ocupă una dintre laturi, iar în diagonala în care se găsea sursa, rămîne numai întreruptoru I 1. c Echilibrul punţii se constată închizînd şi deschizînd întreruptorul 1, 2 fiind în prealabil închis; în aceste două situaţii, deviaţia citită la galvanometru trebuie să rămînă neschimbată. în acest caz, Ro r =R - Rs Punte Thomson. V. Punte dublă. -VI. PunteMance. Punte Wheatstone. V. Punte simplă. Punte de curent alternativ: Punte’1 a cărei sursă de al imentare e un generator de curent alternativ. Braţele pun-ţii sînt constituite din rezistoare, bobine, condensatoare, etc. Sursa de alimentare cu energie electromagnetică poate fi o sursă de tensiune pur sinusoidală, ca oscilatoare sau generatoare de înaltă frecvenţă electronice, sau o sursă nesinusoidală (surse de tensiune nesinusoidale pot fi folosite la punţile, destul de numeroase, ale căror condiţii de echilibru sînt realizate independent de frecvenţă), ca buzzere sau Punte 476 Punte vibratoare electromagnetice. Ca instrumente de zero se pot folosi: galvanometre de vibraţii, căşti telefonice sau aparate electronice (voltmetre electronice, indicatoare cu ochi magic, etc.). Punţile de curent alternativ pot servi la măsurarea inducti-vităţilor proprii, a inductivităţilor mutuale, a capacităţilor, a unghiului de pierderi şi a frecvenţei, după cum necunoscut e unul sau altul dintre aceste elemente cari compun puntea. Puntea de curent alternativ poate fi de joasă tensiune sau de înaltă tensiune. Puntea de curent alternativ de joasă tensiune serveşte la măsurări sub tensiu- ; ne joasă. Se deosebesc: Punte Anderson: Punte folo-sită pentru măsurarea i nduct i vi tăţi lor şi apoi cu 1 deschis, cînd: VIL Punte Anderson. proprii (v. fig. VII). La echilibrul punţii se pot scrie relaţiile: L^CRS \Rp+r 1+- R Rd a R=R Pentru Rg~Rp , relaţiile se simplifică: R = RS, L = CRS (Rp+2 r). Echilibrul se realizează întîi în curent continuu, utilizînd un galvanometru în locul telefonului T şi variind pei?£, la Rp—Rconst. Apoi se alimentează puntea în curent alternativ şi, la o anumită capacitate C, reglînd numai rezistenţa v se caută obţinerea unui sunet minim în telefon. Punte Campbell: Punte pentru măsurarea frecvenţei şi a inducti vităţi lor, deosebîndu-se variantele: Punte pentru măsurarea frecvenţei (v. fig. VIII a şi b), care e echilibrată pentru <0* = ^-. M-C Frecvenţa trebuie să fie constantă şi curba de tensiune dată de sursă să fie pur sinusoidală. De asemenea, condensatorul trebuie sa fie cu pierderi în dielectric nule sau foarte mici. VIII. Punte Campbell pentru frecvenţei. rarea IX, Punte Campbell pentru măsurarea inductivitaţilor proprii. 1) întreruptor; 2) telefon Puntea pentru măsurarea inductivitaţilor proprii (v. fig. IX) e o variantă a punţii M axwell. Puntea se echilibrează de două ori, din R R şi M, o dată cu i închis, obţinîndu-se relaţiile: Rp Rpri^'RR. şi L (’+sfH R0 Ri Li+Lx M-t raportul Rq/R^ fi ind menţinut constant. Din aceste relaţii obţin relaţiile de calcul pentru Px şi Lx. Pentru Rn=Re, relaţiile, simplificate, sînt: RPx=!=RR1~Rh Puntea pentru măsurarea inductivităţilor mutuale (v. fig. X) se echilibrează întîi cu comutatoarele fixate în poziţiile c-1 şi d-1, prin metoda Maxwell (v. Punte Maxwell). Dacă MX>M2, trebuie inclusă în ramura a-c o inductanţă suplementară, pentru ca L1>L2, şi o rezistenţă, pentru ca Rp>RR. La echili-brul acestei punţi se realizează condiţiile: LJL^RpIR^Rgfy. Apoi se mută comutatoarele în poziţiile c-1' şi d-1' reface echilibrul variind pe obţinîndu-se relaţia: MJM^LJL^RglRj . şi se X. Punte Campbell pentru măsurarea inductivitaţilor mutuale. Punte Ca re y - F os te r: Punte pentru măsurarea induc-tanţelor mutuale prin comparaţie cu o capacitate (v. fig. XI). La echilibrul punţii: M—CRqRr= -L-. R Q E0 + RS relaţie care permite determinarea Iui M cu ajutorul capacităţii C sau, invers, a capacităţii C la un M cunoscut. Rezistenţa r se adaugă pentru ca Rr, rezistenţa totală a braţului a-d, să aibă o valoare convenabilă (de obicei o putere a lui 10). Punte de rezonanţă: Punte utilizată pentru măsurarea inductivităţilor prin comparare cu o capacitate sau pentru măsurări de frecvenţe (v. fig. XII). Condiţiile de echilibru ale acestei punţi sînt: LCg>2— 1. Sursa de energie trebuie să furniseze o tensiune pur sinusoidală, iar ca instrument de zero trebuie folosit un galvanometru de vibraţii, acordat la rezonanţă pe frecvenţa tensiunii de alimentare a punţii. Punte Harworth: Punte derivată din puntea de rezonanţă, destinată măsurării precise a capacităţii echivalente şi a rezistenţei serie a unei celule electrolitice, Cx, respectiv ■ftp (v- f'g- XIII). Inductivitatea Lx trebuie să fie variabilă. 1 x Echilibrul se realizează în două etape: întîi cu C si Rp , scurt Punte 477 Punte circuitate de întreruptorul 1, se echilibrează puntea din r, luîndu-se Rq=R$‘, apoi se deschide 1 şi se reface echilibrul, modificînd Lx cu ALx şi r cu AR. Rezultă: Rp «Ar şi C =ÎI«)*-ALV Xfl. Punte de rezonanţă. XIII. Punte Harworth. Punte Hay: Punte utilizată pentru măsurarea capa- cităţilor reziduale şi a inductivităţilor, deosebindu-se variantele: XIV. Punte Hay pentru măsurarea capacităţii reziduale a unei rezistenţe. XV. Punte Hay pentru măsurarea inductivităţilor de valoare mare. Puntea pentru măsurarea capacităţii reziduale a unei rezistenţe (v. fig. XIV), care e analogă cu puntea Anderson, La echilibru, c «- 1+ în practică se alege RR=Rn şi rezultă: R0~~Rp cx-c RR+2r Rn şi L de unde rezultă: Lx rqrr si Rn ,s 'px RQRR 1 co2C3i?j.' Frecvenţa tensiunii de alimentare trebuie menţinută constantă şi măsurată exact. co 2C2Rs Punte Heaviside-Campbeli: Punte pentru măsurarea inductivităţilor cu valori mici, folosind o inductanţă mutuală variabilă şi cunoscută (v. fig. XW). Braţul a-c conţine inductanţa fixa a variometrului (Rp, L) şi bobina de măsurat (Rt> , L ), care poate fi scurt-circuitată de întreruptorul U i x x Braţul a-d conţine o bobină identică cu bobina fixă a variometrului (Rp, L) şi o rezistenţă variabilă r. Braţele c-b şi d-b conţin rezistenţe egale Echilibrarea punţii se faceTntîi cu întreruptorul 1 deschis şi apoi cu el închis, din r şi M, cari capătă valorile rx, Mx, respectiv r2, M2. Condiţiile de echilibru ale punţii dau: Rr = rr—r.y, XVI. Punte Heaviside-Campbeli. XVII. Punte Hughes. Punte Hughes: Punte utilizată la măsurarea frecvenţei sau a inductivităţilor proprii prin compararea lor cu o inductivitate mutuală variabilă şi cu rezistenţe fixe cunoscute (v. fig. XVII). La echilibrul punţii: o)2ML=RqRr - RpRs, RsL = M(Rp-{-Râ+RR+Rs). Eliminînd pe M, se obţine: 3 rp + rq+rr+rŞ RSL2 •(RgRR-RpRs')- Braţele Rq şi R$ se execută ca o rezistenţă calibrată cu cursor, punctul b fiind cursorul. Astfel, R^-{-R^=b = const. Dacă bobina (Rp, L) e cunoscută şi are valori constante, se poateluaşi Rr~ const., echilibrul realizîndu-se din M şi din cursorul b. Punînd Rp-\-R^ + R^-\-R^=a= const., relaţia pentru calculul frecvenţei se reduce la: L2 RR(b-Rs) -Rr. Puntea pentru măsurarea inductivităţilor de valoare mare (v. fig. XV'), la care echilibrul se obţine din Rr, R$ şi, dacă e'necesar, din C. Rezistenţa/?^ se menţine fixă. La echilibru: în care apare numai o singură variabilă R$. Se poate citi, astfel, frecvenţa, direct pe o scară care însoţeşte rezistenţa calibrată cu cursor Rq+rs- Domeniul de măsură poate fi extins, reducînd pe L la Ljn. Punte Kohlrausch: Punte electrică cu fir, ali- mentată în curent alternativ şi utilizată la determinarea conductivităţii soluţiilor de electroliţi (v. şî Kohlrausch, punte ~). Punte Maxwell: Punte pentru măsurarea induc- tivităţilor prin comparare, deosebindu-se variantele: Puntea pentru măsurarea de inductivităţi proprii prin comparare cu o inductivitate proprie cunoscută (v. fig. XVIII), la care rezistenţa r poate fi inclusă, fie în braţul a-c, fie în braţul a-d, spre a obţine echilibrul. Celelalte două braţe ale punţii conţin două rezistenţe, Rg şi •%» fixe, cari formează raportul punţii. Punte 478 Punte La echilibrul punţii, L J b* L Rz R a R c RP+r R, rr rs după cum r e inclus în serie cu Rr, respectiv cu Rp . Echilibrul se obţine prin varierea succesivă a raportului RgjRş şi a rezistentei r. XV///. Punte Maxwell pentru măsurarea de inductivităţî proprii, prin comparare cu o inductivitate proprie cunoscută. X/X. Punte Maxwell pentru măsu* rarea de inductivităţi proprii prin comparare cu o capacitate. XX. Punte Maxwell pentru măsurarea de inductivităţî mutuale prin comparare cu o altă inductivitate mutuală. Echilibrul se obţine prin varierea inductivităţii l şi a rezistenţelor din laturi (de ex.R±). Puntea pentru măsurarea unei inductivităţî mutuale prin comparaţie cu o inductivitate proprie (v. fig. XX/). Inductivi-tatea mutuală de măsurat M se compară cu inductivitatea L, care e chiar inductivitatea uneia dintre bobinele cari constituie inductanţa mutuală de măsurat, astfel încîtL trebuie cunoscut sau măsurat în prealabil. Condiţiile de echilibru ale punţii sînt: Rp-Rs^Rg‘RR, L = —M Deoarece L>0, trebuie ca inductivitatea mutuală M să fie negativă. Puntea poate fi echilibrată numai dacă M rs s‘nt fixe-Iniţial, impedanţa Z='\jR'ş-\-X* e înlocuită cu rezistenţa R$ de o valoare apropiată, M e pusă la zero şi puntea se echilibrează din Rp şi C ca o punte de rezonanţă. La echilibru, XXV. Punte Serner. şi Rp=R^ (dacă se ia, în prealabil, Rr=R£). Relaţiile de echilibru dau: şi A

2 se poate scrie: XXXII. Punte Schering (variantă) nereactivă Rg se înlocuieşte cu ansamblul din fig. XXX//, în care Re o rezistentă fixă de valoare mică si R e o rezis-n ' r tenţă fixă în serie cu o rezistenţă cu cursor R£; suma RfîJrRrJrRs se ia egală cu 100 Q. Rezistenţa R^ e formată dintr-o cutie cu rezistenţe de 1111 Echilibrul se obţine prin varierea lui p şi a lui C2 şi prin deplasarea cursorului rezistenţei Punte de măsuri 4â1 Condiţiile de echilibru sînt acum: Rs {Rn + Rr+R+Rp) Ci R.(Rp+xj tg Oj^toiî^Ca- a>R^C1 ■ Xr+R-R o *p+Ro Rs(m+Rp) Rn^a + Rp> oa«Jîi5.C, = 0,1 C,. dacăseiaJ?ff+i?r+^=100, JRx=1000Itc şi C2 se exprimă în piF. 1. ~ de măsură. Elt V. Punte 3. 2. Punte. 4. E/t.; Aparat electric de măsură constituit în principal dintr-o punte (în sensul 3) şi echipat cu dispozitive auxiliare de măsură, etalonare, alimentare, etc. 3. Punte. 5. Te/c., Elt.: Cuadripol electric (v. Cuadripol). format din patru elemente de circuit dispuse analog cu braţele unei punţi electrice de măsură şi ale cărui perechi de borne de intrare şi ieşire (porţi) corespund diagonalelor acestei punţi. în funcţiune de eiementeie componente aie punţii, respectiv de relaţiile cari se stabilesc între mărimile de intrare şi de ieşire, acest cuadripol poate servi drept circuit defazor (v.), stabilizator (v.) de tensiune, modulator (v.), dispozitive de separare a două. căi telefonice, etc. Puntea defazoare, numită şi punte de fază, are cele patru elemente componente formate din două rezistenţe R egale, şi din două capacităţi C egale, dispuse în braţe diametral opuse (v. fig. /). Defazajul dintre tensiunea de intrare Ux şi tensiunea de ieşire U2 depinde de raportul între rezistenţa R 1 . 1 si reactanţa capacitivă -—. In cazul particular, cînd R=--------' Cco C co cele două tensiuni sînt în cuadratură. Puntea stabilizatoare de tensiune are cele patru elemente componente formate din două rezistenţe R egale şi din două elemente nelineare (termistoare, v.f rezistoare nelineare Rţ cu carbură de siliciu, vilit, tirit), dispuse de asemenea în braţe /. Punte defazoare. II. Punte stabilizatoare de tensiune. diametral opuse (v. fig. II). Datorită caracteristici lor nelineare, în cazul cînd R şi rezistenţa dinamică Rj. au valori apropiate, dispozitivul funcţionează în anumite limite ca stabilizator de tensiune, astfel încît, la variaţii mari ale tensiunii Uv se obţin variaţii restrînse ale tensiunii U2 (puntea este echilibrată pentru mici variaţii în jurul unui punct de funcţionare). Punţile modulatoare cu diode semiconductoare (v.) se întîlnesc cu scheme în inel, în punte propriu-zisă şi în punte încrucişată, în cari patru eiemente componente sînt dispuse în cele patru braţe ale unei punţi, iar în ansamblu schema e completată şi cu alte e'emente componente. La schema în inel (v. fig. III a), diodele semiconductoare se dispun în serie, semnalul de joasă frecvenţă se introduce la una dintre porţi (în figură, poarta din stînga), iar frecvenţa purtătoare, la ambele porţi. Semnalul rezultat se scoate la bornele 3 şi din el se extrage semnalul transpus în banda de frecvenţă dorită (v. Modulare). La schema în punte (v. fig. III b), diodele semiconductoare se dispun două cîte două în opoziţie. De asemenea, semnalul de joasă frecvenţă se aplică prin 1 la una dintre porţi, frecvenţa purtătoare prin 2 la cealaltă poartă, iar semnalul rezultat, la bornele 3. La schema în punte î n c r u c i ş a t ă (v. fig. III c). diodele semiconductoare se dispun două cîte două în opoziţie şi în serie cu înfăşurarea secundară a transformatorului Tr. Semnalul de joasă frecvenţă se aplică prin 2 la aceeaşi poartă la care seaplicăfrecvenţa purtătoare prin 2, iar semnalul rezultat se extrage la bornele 3. Dispozitivele de separare a două căi au puntea formată din elemente cari, la frecvenţele folosite, permit echilibrarea. în acest caz, atenuarea de la o diagonală la alta a punţii e infinit de mare, şi deci căile montate la cele două diagonale sînt practic neinfluenţate una de alta. Astfel depunţi echilibrate se întîlnesc în diversele dispozitive duplex (v.) şi sisteme diferenţiale (v. Sistem diferenţial), la cari elementul de bază e transformatorul diferenţial (v.). 4. Punte. 6. Elt.: Piesă de asamblare a plăcilor (v. Placă 2) de aceeaşi polaritate ale unui element de acumulator electric. Cuprinde pieptenele (între dinţii căruia se asamblează, prin sudură, plăcile) şi polul (de care se fixează, prin sudură sau înşurubare, legătura (v. Legătură electrică 4) de conectare la elementele alăturate). La unele acumulatoare, puntea e o simplă bară de plumb de care se sudează plăcile şi polul. s. Punte. 7. Ind. ţâr.: Bară de lemn cu crestături în capete, care se montează paralel cu pînza, la mijlocul ramei de feres-trău de mînă cu ramă de lemn ; cele două crestături din capete îmbucă mijlocul celor două braţe ale ferestrăului, pe cari le menţin distanţate. 6. Punte. 8. Ind. ţâr.: Scîndură aşezată de-a curmezişul unui fund mobil de butoi, pentru a-i solidariza doagele. 7. Punte. 9. Ind. lemn., Ind. ţâr.: Partea morii de vînt care susţine crapodina („tigaia") prisnelului. 8. Punte. 10. Ind. piei.: Fiecare dintre intervalele cari rămîn între piese, în porţiunile de tangenţă a tiparelor, la croirea mecanică a materialelor. Sin. Puntiţă. Punţile se datoresc strivirii marginii materialului prin depăşirea limitei de compresibilitate elastică prin muchia înclinată a cuţitului de stanţă (v. fig, /), la croirea prin ştanţare, sau croirii conturelor curbe, prin urmărirea unor conture frînte exînscrise (v. fig. II), în cazul croirii cu ferestrăul-bandă. III. Punţi modulatoare, o) schemă în inel; b) schemă în punte; c) schemă în punte încrucişată; 1) intrarea semnalului de joasă frecvenţă; 2) intrarea semnalului cu frecvenţă purtătoare; 3) ieşire. 31 Punte continentali 482 Puntea din spatâ La ştanţare, muchia înclinată a cuţitului determină comprimarea materialului pe porţiunea Ab cu valori diferite; astfel, pe porţiunea BC, grosimea materialului nu s-a redus I. Producerea punţii prin strivirea marginii sub muchia cuţitului deştanţâ. 8) grosimea iniţiala; S') grosimea Ia care apar deformaţii permanente; n) puntea. //. Producerea punţi i ia croirea cu feres-trâul-banda. III. Aşezarea pieselor cu punţi între ele tc) puntea. sub valoarea 8' care corespunde valori i I imite pentru producerea deformaţiiior elastice; pe porţiunea CD se produc deformaţii remanente şi elastice. După ştanţare, marginea liberă a materialului e strivită pe o porţiune /XI', care s-a notat cu n. La croirea cu ferestrăul-bandă, lăţimea benzii nu se înscrie în conturul curb al piesei (v. fig. II), conturul croindu-se prin linii frînte. Aşezînd piesele pe suprafaţa materialului, între piese, pe porţiunile de tangenţă, apar punţi ca în fig. ///. i- Punte continentala. Geol.: Zonă de uscat pe amplasamentul unor regiuni oceanice actuale, despre care se presupune că în trecutul geologic a legat continentele între ele. Această noţiune apare necesară pentru teoriile geologice cari consideră continentele fixe (nu admit translaţia continentală), pentru a putea explica identitatea de faună terestră fosilă, pentru anumite epoci geologice, între două continente azi separate de oceane; de exemplu: faunele de vertebrate terestre, identice pînă la mijlocul Mesozoicului, din Africa şi din America de Sud. Această :ipoteză presupune că oceanele nu sînt permanente (v. Problema permanenţei oceanelor, sub Ocean). 2. Punte de agâţare. Expl. petr. V. sub Jug 3. 3. Punte de hidrogen. Chim. V. sub Legătură chimică, 4. Punte de legătură. Elt.: Piesă electroconductoare pentru efectuarea legăturilor directe între bornele maşinilor electrice (v. fig.). De obicei e executată din cupru, avînd secţiunea corespunzătoare curentului. Punţi de legătură se întîinesc, în general, la motoarele cu şase borne şi servesc la legarea înfăşurării în stea sau în triunghi. 5. Puntea din spate. Transp.: Puntea motoare a unui autovehicul, care serveşte la susţinerea şi la propulsiunea acestuia, cum şi la înscrierea în curbe a lui. Puntea din spate, numită abreviat „diferenţial", cuprinde: un mecanism diferenţial, care în general e un mecanism planetar, montat într-un carter; eventual reductoare, supiementare sau finale (de ex. la unele tractoare); două trompe laterale, în prelungirea carterului, în cari se rotesc arborii planetari ai mecanismului diferenţial şi pe cari se pot solidariza tobele de frînă. Mecanismul diferenţial poate realiza o demultipiicare constantă a turaţiei arborelui de transmisiune şi asigură turaţii diferite roţilor propulsoare, cu o repartiţie egală a forţei de tracţiune la aceste roţi, chiar cînd vitezele lor sînt inegale. (° °) Punte de legătură. Demultiplicarea turaţiei, produsă de puntea din spate, se realizează fie direct, prin angrenaje pinion de atac-coroană, fie prin pinioane intermediare, ca la unele autocamioane (de ex.: „Steagul Roşu", Saurer, ZIS-150, etc.). Raporturile curente de multiplicare sînt aproximativ: 3:1 la autoturismele mari, 4 :1 la cele mijlocii şi 5 : 1 la cele mici; 6 : 1 la autocamioane mici, 7 : 1 la cele mijlocii şi 8:1 Ia cele grele. Randamentul de transmisiune al punţilor din spate de construcţie curentă e de circa 97%. Randamentul total al organelor de transmisiune variază în funcţiune de priza (treapta de demultipiicare) din schimbătorul de viteză şi de unghiul y la care lucrează articulaţiile cardanice. Astfel, în priza directă şi y=0, randamentul transmisiunii e 0,99*0,97^0,96, pe cînd în priza cu cea mai mare demultipiicare (numită „viteza1* I) şi y=6°”*7°, randamentul va fi 0,94*0,99-0,99*0,97^0,90; deci pierderile în transmisiune variază între 5 şi 10%. Temperatura de regim a punţii din spate variază între 30°, iarna, şi 100°, vara. Pinionul de atac şi coroana mecanismului diferenţial formează împreună cuplul conic, care la unele tipuri de autovehicule se poate înlocui, folosind cupluri conice cu diferite raporturi de demultipiicare. Cînd raportul e mai mic, cuplul conic se numeşte „lung", pentru că roţile „calcă" mai mult la acelaşi număr de rotaţii ale pinionului de atac. Adoptînd un cuplu conic cu un raport de demultipiicare mai mare, numit „scurt", avantajele sînt: autovehiculul demarează mai bine, poate urca rampe mai pronunţate şi poate circula mai încet în priza directă; în schimb, consumul creşte, turaţia motorului la viteza maximă poate fi excesivă şi uzura motorului creşte. Diferenţe de acelaşi fel se produc montînd cauciucuri de altă dimensiune. La majoritatea punţilor din spate pentru autoturisme, pinionul de atac se găseşte sub centrul coroanei (cum e cazul la angrenaje cu dantură ipoidă), ceea ce prezintă următoarele avantaje: caroserie mai joasă, stabilitate mărită, rezistenţă mai mică la înaintare, viteza posibilă mai mare, etc. Aproape la toate autocamioanele, cu excepţia camioanelor derivate din autoturisme, axa pinionului de atac se găseşte în acelaşi pian cu axa coroanei. Datorită punţii din spate, forţa de tracţiune se repartizează egal la roţi, indiferent de condiţiile derulare ale vehiculului, Prin caseta diferenţialului, care e solidară cu coroana (v. fig. /), se „ f transmite cuplul motor la crucea sau la axul 3 al sateliţilor, care, prin intermediul pinionului sa- A telit 1, se împarte în mod egal la cele două pinioane planetare 2. Forţele corespunzătoare se exercită în A şi 5, indiferent dacă /. Schema de funcţionare a turaţia celor două pinioane pla- diferenţialului, netare e sau nu e aceeaşi, adică I) pinion satelit; 2) pinion indiferent dacă satelitul) se roteşte planetar; 3) axul sateliţilor; sau nu pe axul său. Rotirea even- A, B) puncte de aplicaţie a forţe-tuală a satelitului nu e O cauză, lor F/2; F) forţa corespunză-ci un efect al rotirii inegale a toare cuplului motor, roţilor. Turaţia roţilor autovehiculului e în general inegală, din diferite cauze, cum sînt: mersul în curbe, pneuri uzate diferit sau umflate la presiuni inegale, încărcătură statică diferită, aderenţa drumului inegală, diferenţe de consistenţă a stratului de cauciuc al anvelopei pneuiui, etc. încărcarea dinamică în curbe măreşte diferenţa de turaţie a roţilor, deoarece roata care are de parcurs un drum mai lung are o rază efectivă mai mică. Cîrd roata patinează (de ex. pe gheaţă), forţa ce tracţiune a roţii care nu patinează e egală cu forţa de tracţiune a roţii care patinează; pentru a evita acest dezavantaj, unele Puntea şeii 483 Pupa diferenţiale se pot bloca, fie prin comandă manuală, fie automat. Mersul permanent cu diferenţialul blocat provoacă creşterea uzurii anvelopelor, dificultăţi de manevrare la viraje şi creşterea consumului de combustibil. Cînd un automobil e remorcat pentru a-i porni motorul, diferenţialul punţii din spate poate produce diverse dezavantaje; de exemplu, dacă o roată calcă pe gheaţă, ea se va învîrti înapoi, în timp ce automobilul merge înainte. Fig. II reprezintă două construcţii mai puţin uzuale, de punţi din spate, şi anume: diferenţial cu pinioane cilindrice (v. fig. 11 a), cu două pinioane sateliţi cilindrice, care e foarte rar folosit, fiind voluminos, greu şi constructiv complicat; punte cu culisă verticală (v. fig. II b), folosită la unele automobile de competiţie (de ex. automobile De Dion), la cari greutatea nesuspendată e mică şi ţinuta de drum e bună, însă construcţia e complicată. Arborii planetari ai punţii din spate (v. fig. ///), cari impropriu se numesc axe p t a n ţ i, numiţi şi „complet descărcaţi", cari în serviciu sîntsupuşi numai Ia torsiune (v. fig. III a); arbori cuasiflo-t a n ţ i, numiţi şi „3/4 semiflotanţi" sau „semi-încărcaţi",cari înserviciu sînt supuşi atît la torsiune, cît şi la încovoiere, în special la mersul în viraje (v. fig. III b); arbori semiflotanţi, numiţi şi „complet încărcaţi", cari în serviciu sînt supuşi la torsiune şi suportă integral greutatea aferentă a vehiculului (v.fig. Iile); arbori oscilanţi, cari sînt independenţi, fiind folosiţi la punţile calate pe rama şasiului (v. fig. III d). Arborele flotant prezintă avantajul că poate fi demontat din carterul diferenţialului, scoţîndu-l prin butucul roţii corespunzătoare a vehiculului, fară a demonta „diferenţialul" şi fără a ridica roata pe cric. — Crucile cardanice ale arborilor planetari oscilanţi sînt dimensionate mai larg decît cele de la transmisiunea cardanică, deoarece au de transmis un cuplu de circa două ori mai mare şi trebuie să preia şi efectele reacţiunilor giroscopice produse de oscilarea roţilor. La puntea din spate a tractoarelor, diferenţialul e asemănător celui de automobil, avînd 4***6 pinioane conice sau 4***6 pinioane cilindrice. La multe tractoare, diferenţialul e blocabil (v. fig. IV). — Tractoarele cu şenile nu au, de lanetare, pot fi: arbori f I o- III. Tipuri de arbori planetari. a) arbori complet flotanţi, numiţi şi complet descărcaţi, cari sînt supuşi numai la torsiune; b) arbori 3/4 flotanţi, numiţi şţ 1/2 încărcaţi, cari sînt supuşi !a torsiune şi încovoiere; c) arbori 1/2 flotanţi (semiflotanţi), numiţi şi complet încărcaţi, cari sînt supuşi la torsiune şi suportă integral greutatea aferentă a vehiculului; d) arbori oscilanţi;)) arbore; 2) butuc; 3) rulment. II. Diferite construcţii de punţi din spate. a) cu pinioane cilindrice; b) cu culisă verticală; 1 şi 2) pinioane satelite; 3 şi 4) pinioane planetare; 5) culisă verticală. obicei, diferenţial, ci ambreiaje laterale, astfel încît virarea sau întoarcerea se obţin prin debreiere şi frînarea şenilei din spre interiorul virajului. Un număr foarte mic de trac- IV. Organele de transmisiune ale tractorului UTOS 26. I) ambreiai; 2) arbore primar; 3) arborele tubular de comandă a prizei de forţă cu arbore; 4) pinionul de comandă a prizei de forţă-arbore; 5) arborele i ntermediar ai cutiei de viteze ; 6) arborele secundar cu pinioane bala-doare; 7) pereche de pinioane baladoare reaiizînd demultiplicări diferite la arboreleintermediar; 8) pinioane baladoare reaiizînd opt trepte de demul-tiplicare; 9) pinioane pentru mersul înapoi; 10) grup conic ; 11) diferenţial; 12) roţi de tracţiune; 13) priza de forţă-roată de curea; 14) priză de forţă-arbore de transmisiune; 15) tobe de frînă; 16) manşon pentru blocarea diferenţialului. toare cu şenile au diferenţial, însă nu au ambreiaje laterale; virarea sau întoarcerea se obţin frînînd arborele planetar din spre interiorul virajului. 1. Puntea şeii. Ind. piei. V. Şea. 2. Puntit. Nav.: Sin. Puntat (v.). 3. Puntiţâ, pl. puntiţe. Mş.: Partea plină (de material) cuprinsă între găurile de ţevi ale unei plăci tubulare (de ex. ale unei căldări de abur). La plăcile tubulare Ia cari se folosesc ţevi mandrinate, puntiţele trebuie să fie suficient de mari pentru a permite prelucrări ulterioare (mandrinarea ţevilor, reprofilarea găurilor de ţeavă ovalizate, etc.). Sin. Punte. 4. Pupa. Paleont.: Gasteropod pulmonat terestru, de talie mică, din familia Pupidae. Cochilia, mică, oval-alungită, subcilindrică, e formată din multe circumvoiuţiuni. Peristo-mul, semicircular, posedă îngroşări denticuliforme pe buza columelară. Specia Pupa (Pupilla) muscorum Linnd e frecventă în Levantin şi în loess-ul cuaternar din ţara noastră (pe valea laio-miţei, la Şotînga, etc.). Sin. PupiIIa. 5. Pupa. Nav.: Direcţie de orientare pe navă, indicînd partea spre înapoi a acesteia, sau a anui obiect de pe navă (de ex. în pupa compasului) 6. Pupa, pl. pupe. 1. Nav.: Partea terminală dinapoi a corpului unei nave. Partea pupei de deasupra apei e de obicei în consolă peste etambou, pentru a obţine o suprafaţă mai mare a punţii şi, astfel, o mai bună amplasare a încăperilor suprastructurii. După profilul secţiunilor verticale prin pupă, se deosebesc: pupa normală (v. fig. a), avînd partea în consolă suspendată deasupra planului de plutire; e utilizată la navele civile; pupă semirotundâ sau de crucişător (v. fig. b), la care partea în consolă se reazemă pe suprafaţa apei, ceea ce favorizează calităţile nautice şi protejei/ă cîrma; e utilizată la navele rapide civile şi militare; pupă cu oglindă (v. fig. c) şi pupă cu forme Meier (v. fig. HI, sub Navă). 31* 484 Pupinlzarâ 1. Pupa. 2. Zoo/., Zoot.: Stadiu de dezvoltare a insectelor cu metamorfoza completă, care urmează după stadiul larvar şi precede pe cel de insectă adultă (imago). în stadiul de pupă, insecta e imobilă şi suferă modificări interne adînci, cari duc la formarea organelor formei adulte. Stadiul de pupă durează de la cîteva zile la cîteva luni sau chiar la cîţiva ani. Pupa multor specii de insecte e învelită într-o gogoaşă (cocon). La sfîrşitul dezvoltării pupei, învelişul chitinos (exuvia) al acesteia crapă şi din ea iese insecta adultă. Sin. Nimfă, Crisalidă. 2. Pupila de ieşire, pi. pupile de ieşire. Fiz., Opt.: Deschiderea de diametru minim a diafragmei, reală, sau imagine a unei diafragme reale în spaţiul imagine, dată de sistemul optic posterior di'afragmei, care limitează deschiderea conului de raze de lumină emergente dintr-un sistem optic. Dacă pupila de intrare e montura primei lentile a unui instrument optic, pupila de ieşire e imaginea pupilei de intrare produsă în instrument, şi ea poartă numele de inel ocular. Pentru o vedere cît mai clară, inelul ocular trebuie să coincidă cu pupila ochiului observatorului. V. şi Cîmp, sub Caracteristică optică. 3. ~ de intrare. Fiz., Opt. V. Cîmp, sub Caracteristică optică. 4. Pupilla. Paleont.: Sin. Pupa (v.). 5. Pupin, bobina Telc.: Sin. Bobină de încărcare (v.). 6. Pupinizare. Telc. .-Operaţie de încărcare inductivă (v. încărcarea linii lor) a liniilor de electrocomunicaţii, prin folosirea bobinelor Pupin, pentru a îmbunătăţi condiţiile de propagare a semnalelor, în sensul apropierii de condiţia lui Heaviside (v.) de atenuare minimă şi de transmisiune fără distorsiuni a semnalelor. Pupinizarea se aplică liniilor în cablu simetrice, prin introducerea, ia distanţe egale cu un pas de pupinizare, a unor bobine de încărcare numite bobine Pupin. La aceste linii, la cari constanta de atenuare se exprimă prin: -fVMVf . /o— 1 it\j S'C'Ls în care C e capacitatea lineică a liniei nepupinizate, L e inductivitatea bobinei Pupin şi S e pasul de pupinizare. Tipuri de pupă. a) normală ;b) semirotundă (de crucişător); c) cu oglindă. /. Linie pupinizată terminată prin o jumătate de bobină. o) schemă; b) celulă a lanţului de cuadripoli în T echivalent. Parametrii primari ai liniei neomogene sînt: II. Linie pupinizată terminată prin o jumătate de pas. o) schemă; b) celulă a lanţului de cuadripoli în II echivalent. R = R Ls L =L+—- ; e = C + G — G -}-- * T o unde R, L, C şi G sînt parametrii primari ai liniei omogene, Rs, Ls, Cs şi Gs sînt parametrii corespunzători ai bobinei de încărcare (v.), S e pasul de pupinizare, iar ^=///0( unde / e frecvenţa semnalului. Desi factorul 04') din relaţia care dă rezistenţa unde R, L, C, G sînt parametrii primari ai liniei omogene (adică rezistenţa lineică, inductivitatea lineică, capacitatea lineică şi conductanţa de izolaţie lineică), atenuarea devine minimă pentru‘condiţia lui heaviside: RC=LG. Pentru că la aceste linii RC>LG, L se sporeşte prin pupinizare. O linie pupinizată nu mai e omogenă şi poate fi echivalată cu un lanţ de cuadripoli, în T, cînd linia se termină printr-o jumătate de bobină (v. fig. /) sau în II, cînd linia se termină printr-o jumătate de pas (v. fig. II). în ambele situaţii, linia pupinizată se comportă ca un filtru-trece jos (v.) cu o atenuare în banda de trecere mică (inferioară unei linii nepupinizate), cu o atenuare foarte mare dincolo de frecvenţa f0, dată de relaţia: echivalentă reduce rezistenţa efectivă cu creşterea frecvenţei, rezistenţa echivalentă creşte, totuşi, cu frecvenţa, din cauza creşterii cu frecvenţa a lui R şi R. în practică, la liniile în cablu simetric, ia cari se aplică pupinizarea, prezintă importanţă, în special, capacitatea C a liniei omogene şi inductivitatea proprie Ls a bobinei Pupin. Parametrii secundari ai liniei n e o m o-gene sînt impedanţa caracteristică şi constanta de propagare. Impedanţa caracteristica are expresii diferite, după cum linia se termină printr-o jumătate de bobină sau prin jumătate de pas (jumătate de cablu). La o linie care se termină cu o jumătate de bobină, impedanţa caracteristică (Zj.), pentru frecvenţe sub frecvenţa critică ^/o=^~)» are expresi. sia: ZT=X+jY = VT^ :«]fLe k ’ i\Ic/ Ca n ' z y 7) în care mărimea k, pentru r\ = 0.2--1, rezultă din expresia: 1 + + 1 în care a e atenuarea reală a liniei. La o linie care se termină cu o jumătate de bobină, impedanţa caracteristică (Z^), pentru frecvenţe sub frecvenţa critică, are expresia: Z~X+jY. 1 ■ 1 c, TlO-t}2) Pupitru de amestec 485 Purice -a oala de amortisare (la evacuarea nămolului); 8) rolă; 9) pîrghie articulată; 10) manşon filetat; 11) cap car-danic de legătură; 12) roată de acţionare. comandă mecanizată locală, fie prin comandă pneumatică de la distanţă (la locomotive). La unele căldări de abur, dispozitivul de purjare e echipat cu un aspirator de nămol (v. fig.), pentru a se putea colecta uşor nămolul din diferitele părţi ale căldării. Sin. Purjor. 4. Purjor, pl. purjoare. Mş. V. Purjare, dispozitiv de s. Purkînje, efect Opt.: Fenomen fiziologic datorită căruia, dacă se realizează egalitatea de strălucire a două suprafeţe iluminate cu radiaţii de culori diferite, de la două surse Puromîcină ___________________A. 491 Purtător de sunet de lumină situate la anumite distanţe de acele suprafeţe, această egalitate nu mai e realizată cînd iluminările ceior două suprafeţe sînt micşorate în acelaşi raport, apărînd ca mai strălucitoare suprafaţa iluminată cu radiaţia de lungime de undă mai mică. 1. Puromicinâ. Farm.: Antibiotic, produs de Strepto-m/ces albo-niger; conţine un rest purinic, un rest de amino- pentoză şi un rest de p-me-toxifenilalanină. Structura propusă a fost confirmată prin sinteză. Puromicinâ e activă faţă CH, Nx I ^CH r 3 C---- l HC II C Vi' -N II CH HOH ■i/°\ C H H C I ^c—c/ H i I HN OH OC—CH- NH» de bacterii gram-pozitive şi gram-negative, avînd o acţiune antitumorală şi anti-bacteriană eficace, uneori chiar atunci cînd radioterapia nu mai dă rezultate satisfăcătoare. H H xc=cx H H C—OCH, 3 2. Purpura Iui Cassius. Chim. V. Cassius, purpura lui 3. Purpura anticâ. Chim.: Materie colorantă, violetă, extrasă întîi din moluscă Murex brandaris, care trăieşte în Mediterana orien- HO q ^ tală. A fost obţi- CC CC nută şi pe cale sin- Hrf 4\r/3\ /3\/rtru' tetică. Din pune- HV5 ^ 5v-H II C 2C=C2' II ■ C 7,6'CBr tul de vedere chimic, purpura antică e 6,6'-di- C N N C bromindigo. n n n n 4. Purpura aurie. Chim.: Pigment colorant, care se aplică pe produsele ceramice, arse şi nesmălţuite, în scopul decorării lor. Se obţine prin reducerea soluţiei de clorură aurică, pînă la metal sau pînă la protoxid de aur, şi prin fixarea precipitatului, într-o dispersiune foarte fină. 5. Purpura vizuala. Ch im. biol.: Cromoproteidă al cărei component prostetic e retinenul (aldehida corespunzînd vitaminei A), iar componentul proteic e opsina, şi care se găseşte în organele microscopice (bastonaşe) din retină. Sin. Rodopsină. 6. Purpurinâ. Chim.: Derivat antrachinonic; 1,2,4-tri-hidroxi-antrachinonă. Cristalizează în ace roşii (din alcool), în ace portocalii cu 1 H20 (din alcool diluat). Are p. t. 255*** j_j O OH 257°; sublimează cu descom- CCC punere parţială. E uşor solubilă ^ \ / \ / ^ în alcool (culoare roşie), în ţ benzen (galben închis), în eter ^ ^ (galben închis, fluorescent). Se disolvă în soluţie apoasă de n ^ H O I OH hidroxid de potasiu (culoare roşie), în soluţie de carbonat de sodiu, la rece, şi în amoniac; formează un precipitat purpuriu cu săruri de calciu şi de bariu. E uşor solubilă în soluţie de alaun, la fierbere (coloraţie roşie-galbenă, puternic fluorescentă). Soluţia alcalină roşie e decolorată de aer şi se formează acid ftalic. Cu zinc în pulbere, în acid acetic, formează leucopurpurina (galben-verde), care se autooxidează. în natură se găseşte în special ca glicozidă, în rădăcina de garanţa sau roibă (Rubia tinctorum), în rădăcina de Rubia cardifolia şi de Sikkimensis. Se fabrică din alizarină, prin oxidare cu bioxid de mangan în mediu de acid sulfuric de 18---200. Produsul brut are o concentraţie de 80% şi poate fi utilizat direct la fabricarea unui colorant albastru-negru de alizarină B. Pentru ceilalţi coloranţi (de ex. roz Celliton RF) se purifică prin sublimare într-un interval de temperaturi de 180***320°, sub vid de 3-**4 mm. Puritatea produsului sublimat e de 90***92%. Se mai poate obţine şi prin încălzirea acidului chinizarin-2-sulfonic cu Ca(OH)2 în mediu apos, într-o autoclavă la 250°, cum şi prin condensarea anhidridei ftalice cu o-clorfenol în mediu de acid sulfuric şi adaus de acid boric la 225°. Dacă se încălzeşte anhidridă ftalică cu .p-clorfenol în acid sulfuric se formează chinizarină impurificată cu purpurină. Purpurinâ e utilizată ca intermediar pentru prepararea de coloranţi antrachinonici acizi cu mordant (cu mordant de aluminiu formează o nuanţă ecarlat). 7. Purpurit. Mineral.: Mn”,(P04). Fosfat de mangan, natural, întîlnit sub formă de cruste subţiri, ca produs de oxidare al litofilitului şi trifiI inu lui, sub formă de mase granulare primare, în unele pegmatite. Cristalizează în sistemul rombic. Are culoare brună închisă, în secţiuni subţiri prezentînd un puternic pleocroism (» =»iW=roşu ca sîngele; //^=brun-cenuşiu). Prezintă clivaj după (100) şi (001); are duritatea 4,5 şi gr. sp. 3,4. 8. Purtătoare, aîuri Nav.: Aluri ale navelor cu vele cu vîntul dinapoia traversului, cari utilizează la maxim forţa de propulsiune a vîntului şi la cari deriva e minimă. Aceste aluri sînt: vînt larg, vînt mare larg, vînt din pupa. Alura purtătoare cea mai favorabilă e vîntul mare larg. 9. Purtătoare, unda Telc.: Unda radioe.'ectrică corespunzătoare unui semnal purtător (v.). 10. ~ comandata. Telc.: Procedeu folosit la unele radio-emiţătoare, care consistă în reducerea automată a amplitudinii undei purtătoare în momentele în cari amplitudinea semnalului modulator e mică, cu scopul de a mări pe această cale gradul de modulaţie şi de a asigura o economie de putere radiată. Cum receptoarele actuale sînt echipate cu sistemul de reglaj automat al amplificării (acţionat de nivelul undei purtătoare) utilizarea la emisiune a procedeului cu purtătoare comandată determină o reducere a dinamicii transmisiunii. Sin. Flotting carrier. 11. Purtător de sunet, pl. purtătoare de sunet. F/z., Telc.: Suport corporal pe care se înregistrează semnalele acustice (v. ^înregistrare 2, şi înregistrarea sunetelor). înregistrarea consistînd în reprezentarea cît mai fidelă a succesiunii (temporale) de valori ale semnalului printr-o repartiţie (spaţială ) unidimensională de valori ale unei mărimi de stare locală a suportului — procedeul de înregistrare şi, deci, suportul, depind de natura acestei mărimi de stare locală. După acest criteriu, se deosebesc următoarele tipuri principale de purtătoare de sunet: Purtător mecanic de sunet, sub formă de disc, tambur, etc., pe care semnalul e înregistrat sub forma repartiţiei de valori a unei deformaţii plastice permanente. Se caracterizează prin durata foarte mare de conservare nealterată a informaţiei şi prin posibilitatea de utilizare numai pentru o singură înregistrare. V. Disc de gramofon. Purtător magnetic de sunet, sub formă de bandă, tambur, disc, etc., pe care semnalul e înregistrat sub forma repartiţiei de valori a unei magnetizaţii remanente. Se caracterizează prin posibilitate de înregistrare repetată (după ştergerea imprimării precedente), capacitate mare de înregistrare, durată mare de conservare nealterată a informaţiei, fidelitate mare. V. Magnetică, înregistrare a semnalelor. Purtător optic de sunet, sub formă de peliculă (v.), pe care semnalul e înregistrat sub forma repartiţiei de valori a transparenţei globale la lumină a acestei pelicule. Purtător, semnal 492 Puşcă antitanc Afară de tipurile principale menţionate, există, în stadiu de experimentare, purtătoare electrice de sunet, la cari mărimea de stare e o densitate locală de sarcină sau de polarizaţie; purtătoare termoplastice de sunet, la cari mărimea de stare e o deformaţie ter-moplastică produsă de acţiuni electrice; etc. 1. Purtător, semnal Telc.: Semnal utilizat pentru a transmite mesaje prin modulaţie (v. Modulaţie 1). Sin. Purtătoare. 2. Pustiu, pl. pustiuri. Geogr.: Sin. Deşert (v.). 3. Puşcare. Mine: Explodarea încărcăturilor găurilor de mină. Var. împuşcare (v.). 4. Puşca, pl. puşti. 1. Tehn. mii.: Gură de foc portativă, cu care se trage folosind ambele mîini, sprijinind-o de umărul trăgătorului, cu sau fără alt reazem. Puşca e constituită din: patul puştii, ţeavă, închizător, magazia de cartuşe, dispozitivul de ochire, baionetă şi accesoriile puştii (v. fig. /). Piesa principală a puştii e ţeava (v.), cu secţiune variabila, carese micşorează spre gură. La culată, ţeava are o proeminenţă care constituie baza închizătorului, iar la gură, o altă proeminenţă, care e baza cătării. La ţeavă se înşurubează cutia închizătorului. Interiorul ţevii e ghintuit, avînd în general patru ghinturi cari au, în cele mai multe cazuri, sensul acelor unui ceasornic. închizătorul (v.) asigură realizarea unui mare număr de operaţii în funcţionarea acesteia. Cartuşele sînt introduse iniţial în magazia de cartuşe fixată la cutia închizătorului, în partea de jos. Ea se încarcă cu cartuşe prin introducerea unui încărcător (v.) în magazie; la această operaţie, cartuşul de jos al încărcătorului apasă pe ridicătorul mecanismului de alimentare de la magazie şi alunecă cu gulerul de-a lungul rampelor înclinate de la peretele magaziei. Cartuşele următoare execută aceeaşi mişcare, afară de al cincilea, care rămîne în cutia închizătorului; la deplasarea închizătorului înainte, capul său mobil împinge cartuşul în camera cartuşului de la ţeavă, iar glonţul alunecă de-a lungul teşiturilor rotunjite ale cutiei închizătorului, patrun-zînd în cameră (v. fig. //); cînd gheara extractorului apucă gulerul cartuşului, în momentul ocupării poziţiei de tragere a cartuşului, cartuşul următor e ridicat de alimentatorul din magazie rşi e adus în poziţia pe care a ocupat-o primul cartuş, înainte de a porni în cursa de încărcare. Dispozitivul de ochire al puştii e format din înălţător (v.) şi din cătare (v.). Patul puştii e partea pe care se sprijină toate elementele importante ale puştii; el uşurează mînuirea atît la tragere cît şi Ia lupta cu baioneta. Patul e compus din: patul propriu-zis, care e partea cea mai masivă a patului şi are o talpă cu care se reazemă puşca de pieptul trăgătorului, la ochire şi tragere; ulu-c u I, care are un şanţ în care se fixează ţeava puştii cu cutia închizătorului şi cu care puşca e sprijinită, la ochire şi la tragere, pe mîna stîngă; gîtu I, care face legătura între uluc şi patul propriu-zis. La pat se adaugă apărătoarea mijnii. care e un sector de coroană cilindrică ce acoperă ţeava la partea de deasupra şi protejează mîna de ţeava înfierbîntată, cînd se trage un număr mare de cartuşe. /, Puşca, î) pat; 2) închizător; 3) cutia închizătorului; 4) înălţător; 5) apărătoarea ţevii; 6) baionetă ; 7) cureaua puşti i; 8) trăgaci; 9) magazie de cartuşe; 10) brăţară. II. Situaţia pieselor închizătorului în poziţia închis, cu percutorul declanşat. î) ridicător; 2) arcul ridicătorului; 3) pîrghia ridicătorulu ; 4) arcul pîrghiei ridicătorului. Puşca mai are şi alte elemente, ca: brăţările patului, cari leagă între ele ulucul, apărătoarea mîinii şi ţeava; vargeaua de curăţit ţeava după tragere şi cureaua, cu ajutorul căreia puşca e purtată de trăgător la umăr sau pe spate. Puşca e echipată cu accesoriile necesare pentru demontare, curăţire şi ungere, cari sînt constituite dintr-un degetar ai gurii ţevii, un mîner de vergea, o şurubelniţă, capul pentru cîlţi a! vergelei, o perie pentru curăţirea interiorului ţevii, etc. Puştile pot fi: militare, de vînătoare şi de sport. Puşca militară se caracterizează prin calibrul de 6***9 mm, lungimea de 1100—1350 mm şi greutatea de 3600**'4300 Puşca militară trage numai lovituri sertisate, formate din tub-cartuş, încărcătură de azvîrlire şi glonţ (8*16g);eaare o singură ţeavă, care e ghintuită. Bătaia puştilor militare, folosind înălţătorul, nu depăşeşte 1500 m; în practică, focul puştilor de infanterie e folosit pînă la circa 500 m. . Puştile pentru trăgătorii de elită au o lunetă care permite tragerea precisă Ia distanţe mai mari. Puşca cu lungime mai mică, folosită în cavalerie, artilerie şi de alte trupe speciale, se numeşte carabină (v.). Puşca de vînătoare poate fi cu alice, cînd calibrul e de ordinul a 15—20 mm, iar cartuşul e, în general, de carton, în care se găsesc gloanţele şi încărcătura, sau cu glonţ, în care caz calibrul e, în general, puţin mai mare decît la puştile militare, iar lovitura e sertisată. Puştile de vînătoare pot avea una, două sau chiar trei ţevi; ele se încarcă, în general pe la culată. Cele cu glonţ au închizător, pe cînd cele cu alice, în general, nu au închizător. Puşca de sport, de diferite tipuri, după felul tragerii Ia care se foloseşte, poate fi cu alice sau cu glonţ şi, în general, are dispozitive de ochire dezvoltate, asemănătoare celor militare, iar patul, amenajat pentru o mai bună sprijinire Ia pieptul trăgătorului. 5. ~ antitanc. Tehn. mii.: Puşcă special construită şi cu muniţie specială pentru a fi folosită contra tancurilor. Puştile antitanc pot fi: de calibru mare, de circa 20 mm, trăgînd proiecti le perforante, echipate cu brîuri forţatoare; ele realizează o putere mare de pătrundere, fără o creştere apreciabilă de viteză, dar necesită o greutate mare a gurii de foc; de calibru mijlociu, între 12 şi 15 mm, cari trag gloanţe cu cămaşă; de Puşca automaţi m calibru mic, de circa 9 mm, cari trag gloanţe perforante speciale, cu o mare viteză iniţială. Greutatea puştilor antitanc nu trebuie să depăşească 20 kg ; funcţionarea poate fi automată sau neautomată. Cele mai potrivite sînt puştile antitanc de calibru mijlociu; cu acestea se obţin cele mai bune efecte, folosind gloanţe de aliaje metalo-ceramice, trase cu viteze de circa 1200 m/s. î. ^ automata. Tehn. mii.: Puşcă la care încărcarea sau încărcarea şi tragerea se execută automat. Puşca cu încărcarea automată are practic o viteză de 25 de lovituri pe minut; la puşca cu încărcare şi tragere automată, viteza de tragere e mult mai mare, dar durata de tragere e mai mică din cauza încălzirii, iar precizia e slabă, deoarece nu se poate ochi decît prima lovitură, ceea ce impune tragerea în serii scurte, pentru a putea verifica des ochirea. Pentru mărirea preciziei, unele puşti automate au frînă de gură, suporturi stabile şi regulator de cadenţă. La puştile automate, gloanţele pot fi obişnuite sau speciale (trasoare, perforante. incendiare). Lungimea puştii automate e de circa 1200 mm, iar în majoritatea cazurilor, puşca e echipată cu lunetă de ochire, pentru asigurarea unei precizii bune. 2. ~-mitralieră. Tehn. mii.: Puşcă automată cu greutate relativ mică şi cu calităţi balistice asemănătoare puştii neautomate. Are stabilitate mare; la tragerea continuă nu se supraîncălzeşte şi prezintă o precizie satisfăcătoare la trageri în serii mici. Cadenţa practică e de circa 150 de lovituri pe minut, iar distanţa eficace e de circa 800 m. Puştile-mitraliere sînt echipate cu încărcătoare a căror capacitate e de 20***50 de cartuşe; ele au o rezemătoare la partea dinainte, care le măreşte stabilitatea şi sînt echipate, în cele mai multe cazuri, cu frînă de gură. in jurul ţevii, puştile-mitraliere au manşon de răcire sau ţeava are proeminenţe, pentru a uşura radierea în aer a căldurii provenite de la tragere, cum au automatele şi mitralierele. s. Puşca. 2. Expl. petr.: Sin. Perforator cu proiectile, Perforator cu gloanţe (v. sub Perforator 4). 4. Putere, pl. puteri. 1. Mat.: Fiind date un număr real sau complex a şi un număr natural (adică aparţinînd şirului 1, 2, 3, ••• n), numit exponent, se numeşte puterea a n-a a numărului a, şi se notează cu d1, produsul a n factori egali cu a\ (1) an—a n ->oo unde rn e raţional şi lim rn~x. Limita d* depinde numai de n ->oo numărul real x, nu de şirul special de numere raţionale r cari tind către x. Regula (3) e valabilă pentru x şi y reali, raţionali sau iraţionali. în special, dacă a are valoarea particulară e—2,718 28“* (baza logaritmilor naturali), funcţiunea e* poate fi calculată prin seria: * =1+—+TT+- x” n ! Această serie permite să se generalizeze definiţia funcţiunii e* la un exponent complex arbitrar: = 1 + + - + ■ (u-\-iv)n -|—= e? cos p-f-zV* sin v. Pentru un a oarecare real şi pozitiv se pune: (i) log a, unde log a e logaritmul natural al numărului a, şi se obţine puterea pentru un exponent complex. Regula (3) e valabilă şi pentru exponenţi complecşi. Cazul general al unui număr a, real sau complex arbitrar, nu permite o definiţie univocă a puterii pentru exponentul complex . Se foloseşte tot definiţia (5), dar punînd , se obţine: lOg <2= log p-|-/0 Şi au+iv__ e{u+iv) log a__e(u+iv) log p e(u+fo)iQ > Deoarece numărul a nu defineşte pe 8 decît pînă la multipli de 2nn, expresia de mai sus nu are o valoare independentă de aceşti multipli, decît dacă v—0 şi u e întreg. în unele cazuri, pentru a avea o determinare univocă, se alege argumentul 0 astfel, încît el să satisfacă inegalităţile: — 7T<0< + 7T. 5. Putere. 2. Mat.: Proprietatea comună tuturor mulţimilor (v.) ale căror elemente se pot pune în corespondenţă biunivocă, două cîte două — şi cari, deci, aparţin unei clase de mulţimi echipotente sau cardinal echivalente. Sin. Număr cardinal. Conceptul de putere generalizează la orice mulţime conceptul de număr de elemente definit pentru mulţimi finite. Puterea Ct a unei mulţimi oarecare A se notează A sau card A. Calcului cu puteri formează algebra transfinită (v. Mulţimi echipotente, sub Mulţime). Operaţii cu puteri. Suma a două puteri ÎTt =card M, ft=card N, unde M şi N sînt două părţi disjuncte ale unui referenţial E (adică Mf)N = 0), este puterea g = îît -f-H- — = card (M\JN). în particular: w-f«0 = «0 (w = finit); w0-t-#0 = w0; #o+C = C ; C + C = C- De asemenea, Ut-f-N0= ÎTt, dacă m>#0* Produsul a două puteri, Ht=card M şi tt—card N, e puterea ţ) = tTt• Tt =card (M x N)s unde M x N e produsul mulţimilor oarecari M şi N, adică M xN CZE2 (cu M, N CZE). în particular: (w — finit); n-Q=C: «o-C = C; c-c = c; »-f = f; = c - f = f ; f • f = f. De asemenea ttl*^0==nt. dacă Puterea unei mulţimi Puteri Exponenţierea numărului cardinal ttT = card M, relativ Ia numărul cardinal n = card N, reprezintă numărul cardinal ţ) = ţţţtl = card (Mn), unde MN e mulţimea tuturor aplicaţiilor lui N în M (M, N C.E). în particular: = #o = #oî nHo=C(« = fin«t); Cn=C ; CX°=C;»C = C: CC= f =card (PR), C Ce? unde R e mulţimea numerelor reale; 2 = f. în relaţiile 'de mai sus «0 e puterea numerabilului, C e puterea continuumului, iar f e puterea mulţimii tuturor funcţiunilor reale (v. sub Mjiţime). Definiţiile lui îît+tt. Ul-tt. tttn sînt necontradictorii, întrucît depind de clasele lui M \J N (M f| N = 0), MxN, Nm şi nu de anumite elemente ale acestor clase. Operaţiile cu puteri au următoarele proprietăţi: nt+ît=n+nt; (comutativitate), (m+n)+^=m+(n+W; (m-n)-ţ>=m-(n-t>) (asociativitate), m(n+p)=m-n+m-p;aman=am+n (distnbutsvitate), am.B«t=(tt-6)t», (ont)n=aîn'n (asociativitate mixtă) Dacă M şi N sînt mulţimi finite, avînd drept puteri numerele naturale m şi n, atunci se demonstrează că au loc relaţiile card (M (J N) = m+n (dacă M f| N = 0), card (M x N) = =mn, card (MN)=mn. Există relaţiile: card A < card cardTU^l^ S carc^ {cAc?${E)) lAZA J AGA cardl* fl^l = fi card A (old^^E)) \_Acard Aa. De asemenea se notează » cunoscută sub numele de ipoteza continuumului, nu a putut fi demonstrată în cacrul sistemului de axio.xe Zermelo al teoriei mulţimilor. Inducţia transfinită sau raţionamentul prin recurenţă cu puteri oarecari e legat de lema lui Zorn şi de axioma alegerii a lui Zermelo. 1. ~a unei mulţimi. Mat. V. Putere 2. 2. Putere. 3. Geom.: Produsul PA-PB ai distanţelor de la un punct P la cele două punc-teA şi B în cari o secantă oarecare, dusă prin P, intersectează un cerc. Dacă punctul P e Figură pentru definirea puterii exterior cercului, puterea sa unui punct P, în raport cu un cerc C. faţă de cerc e egală cu pătratul lungimii segmentului de tangentă dusă din P Ia cerc, cuprins, între P şi punctul de tangenţă. Dacă raza cercului e r şi distanţa de Ia P la centrul cercului e d, puterea e în acelaşi mod se defineşte puterea unui punct P faţă de o sferă, prin produsul PA-PB al distanţelor de Ia un punct P Ia cele două puncte în cari o dreaptă oarecare, dusă prin P, intersectează sfera. 3. Putere. 4. Fiz., Tehn.: Mărime scalară egală cu limita raportului dintre energia (liberă) transferată AfF (v. sub Energie 2) unui sistem fizic, de la sistemele vecine şi durata A/în care s-a efectuat transferul, cînd această durată tinde către zero, raportarea fi ind făcută la un referenţial inerţial — respectiv limita raportului dintre energia (liberă) transformată dintr-o formă în alta şi durata transformării ei: o r P— lim —• A/-+0 At Puterea reprezintă deci viteza de transfer sau de transformare a energiei, respectiv, mai puţin precis: energia transferată sau transformată în unitatea de timp. Dacă acest transfer poate fi caracterizat local printr-un vector densitate de flux de energie S (v. sub Flux 1), fluxul acestuia prin suprafaţa închisă 2 care mărgineşte sistemul fizic considerat reprezintă puterea transferată (sau fluxul de energie), absorbită sau cedată, după cum la calculul fluxului se consideră normala interioară sau exterioară: P=<£ SnâA. Pentru definiţia puterii nu e necesar să se ia în consideraţie toată energia transferată de un sistem fizic, ci şi numai energia transferată prin anumite forme de transfer de energie (lucru mecanic, transfer de căldură, transfer de energie electromagnetică). De aceea puterea nu e în general derivata energiei sistemului fizic în raport cu timpul. Prin extensiune, se numesc puteri şi toate mărimile obţinute prin relaţii de definiţie din putere şi avînd dimensiunea puterii, cum sînt puterea medie (v.), activă (v. sub Putere electromagnetică), reactivă (v. sub Putere electromagnetică), etc. Unităţile de putere sînt date în tabloul I pentru diversele sisteme de unităţi. Tabloul I. Unităţi de putere Sisteme I de unităţi j Unităţi Multipli Relaţii de transformare S! (MKSA) watt (W) 1 W=1 J/s 1 kW=103 W=1,36 CP;1 mW=10-3W 1 MW=106 W=103kW;1{x W=1Cr6W 1 W=107 erg/s CGS erg pe secundă (erg/s) erg 1 —=10~7 w Alte sisteme ^ kgf-m 1 s cal putere (CP) 1 cal/s 1 kcal/s 1 W^9,8-107 erg/s 1 CP=75 —=0,736 kW s 1 calfe4,18 W 1 kcal/s=s4180 W Puterile transferate de sistemele fizice se pot clasifica din mai multe puncte de vedere: Din punctul de vedere al sensului de referinţă al transferului de energie, se deosebesc puterea cedata şi puterea primita. Puterea cedată se defineşte presupunînd convenţional că energia sistemului fizic e transferată din interior către exteriorul său; daca transferul poate fi caracterizat local printr-un Putefe m Putere vector densitate de flux de energie, S, puterea cedată, se defineşte prin fluxul acestuia corespunzător normalei exterioare la suprafaţa 2: P= ^ S-nextdA Sin. Putere produsă. Puterea primită se defineşte presupunînd convenţional că energia sistemului fizic e transferată din exterior către interiorul lui, respectiv prin fluxul vectorului S, corespunzător normalei interioare la suprafaţa 2: p=§jr„.ntdA. Rezultă că puterea e definită în raport cu un anumit sens de transfer al energiei şi e o mărime algebrică susceptibilă de a fi pozitivă, negativă sau nulă. Sin. Putere absorbită. Dacă puterile determinate în raport cu sensurile de referinţă adoptate, adică puterile cedate, respectiv primite, rezultă pozitive, e'e sîr.t efecJv ceja.e, respecJv efeciiv primite; dacă rezultă negative, ele sînt efectiv primite, respectiv efectiv cedate. Din punctul de vedere al transformărilor energiei, se deo:sbesc: putere transformată reversibil, si putere transformată ireversibil (sau putere pierdută)» Putere transformată reversibil: Putere care corespunde unei transformări reversibile a unei forme de energie liberă, în alta. De exemplu, densitatea de volum a puterii corespunzătoare energiei transformate reversibil din electromagnetică în altă formă, prin intermediul curentului electric de conducţie, are expresia: Pj rev~ ^7 * J , în care Ei e intensitatea cîmpului electric imprimat, iar J, densitatea curentului electric de conducţie. Un alt exemplu îl constituie puterea care caracterizează transformarea energiei electrice în energie magnetică în sistemele electromagnetice oscilante ideale. Putere transformată ireversibil: Putere care corespunde unei transformări ireversibile a unei forme de energie liberă în energie interioară legată. Sin. Putere pierdută, Putere disipată. V. sub Pierdere de energie. Exemple: Puterea transformată în mod ireversibil din electromagnetică în putere interioară a conductoarelor, cînd acestea sînt parcurse de curenţi electrici de conducţie, prin efect Joule-Lenz: P== [ ppdv, JV unde p e rezistivitatea mediului, j e densitatea curentului de conducţie. Puterea transformată ireversibil prin isterezis. V. sub Isterezis, şi sub Pierdere de energie. Din punctul de vedere al naturii formelor de transfer de energie, puterile se clasifică în putere mecanică şi, în particular, acustică, putere termică, putere electromagnetică. Putere mecanică. 1: Puterea transferată prin intermediul lucrului mecanic şi egală cu limita dintre lucrul mecanic elementar AL efectuat de forţele de interacţiune dintre sistem şi exteriorul său şi durata A/ a efectuării acestuia, cînd aceasta tinde către zero: în cazul unui sistem de puncte materiale asupra căruia acţionează sistemul de forţe Fx , F2 , *•*, Fn , punctele avînd vitezele i\, v2, •••, , ••*, vn în raport cu un referenţial inerţial, puterea mecanică e dată de relaţia: £=1 semnul + corespunzînd puterii primite de sistemul de puncte materiale, iar semnul — puterii, cedate. în medii continue, puterea primităse poate calcula cu relaţia: F={ pdp=[ f.p dV, JVz în care p=f • v e densitatea de volum a puterii primite de corp, egală cu produsul scalar dintre densitatea de volum a forţei (v.) / exercitate de un cîmp fizic asupra corpului şi viteza locală a punctului în jurul căruia e situat volumul elementar dV. Pentru a obţine întreaga putere primită de o porţiune de corp mărginită de suprafaţa 2 (ataşată acestuia) la integrala ce volum ce mai sus se mai adaugă, în general, o integrală de suprafaţă corespunzătoare lucrului mecanic al tensiunilor: P= ±^ (T-n)vdA = ±($j (v-T)ndA, T fiind tensorui tensiunilor, iar nt normala exterioară la suprafaţa 2 • în coordonate generalizate, puterea se exprimă: p=±YiQkik' k dqk unde Qţ, sînt forţele generalizate (v.), iar vitezele generalizate ale sistemului mecanic. Dacă q^e un unghi, Q^e un cuplu, atunci puterea se exprimă: P=±C-â (produsul scalar dintre cuplu şi viteza unghiulară). în mecanica relativistă a punctului material, puterea mecanică primită de punctul material e proporţională cu componenta temporală a cuadrivectorului (v.) forţă, ale cărui componente spaţiale în spaţiul cuadridimensional minkowskian sînt proporţionale cu componentele forţei: fi. 14 La c0 aJ un6eP=F v (în cazul unor interacţiuni strict mecanice), iar oc— ==V /\—p2lcl>c0 fiind viteza de propagarea luminii în vid, /=Y—1. în cazul mecanicii relativiste a mediilor continue, densitatea de putere primită e proporţională cu componenta temporală a cuadrivectorului (v.) densitate de forţă-putere: Putere acustica: Puterea mecanică total radiată de o sursă acustică în unitatea de timp. Puterea acustică a unei surse poate fi determinată cu relaţia? P=^IdS, Puteri Putere în care I e intensitatea acustică (v.) la o anumită distanţă de sursă, iar ăS e elementul de arie considerat la aceeaşi distanţă. în tabloul II sînt date cu titlu indicativ puterile acustice ale cîtorva surse sonore. Datorită puterii acustice reduse a vocii a rezultat necesitatea amplificării sunetelor vocale în săli mari sau în spaţii deschise, cînd sunetele trebuie auzite de un mare număr de auditori. Tabloul II. Puterile acustice ale cîtorva surse sonore Sursa sonora Puterea acustica, în W Voce normala Voce puternică Clarinet Flaut Violoncel (25-50)Xl0‘' 1X1CT 5XKT 6X 10": 1,6x 10“' Sursa sonora Tobă Trompeta Pian Orgă Orchestra mare (75 de persoane) Puterea acustica, în W 2x 10 3x 10"1 3x 10_1 13 50-70 Putere mecanică. 2; Puterea transmisă prin convenţia energiei mecanice în medii fluide, exprimabilă prin integrala: J-dZ unde S e, de exemplu, vectorul Umov (v.), care exprimă con-vecţia de energie mecanică liberă, iar 2 e ° suprafaţă fixă prin care se consideră această convecţie. Dacă w e densitatea de \olum a energiei mecanice libere şi v e viteza locală a fluidului (faţă de 2)» atunci S=wv. Putere termică: Puterea transferată prin intermediul transferului de căldură (v. sub Căldură, transfer de ~), adică viteza de cedare sau de primire a căldurii; e egală cu limita cîtului dintre căldura schimbată de sistem AQ şi durata A/ a schimbului, cînd aceasta tinde către zero: r AQ q_ |,m . Ai 0 A/ Pgterea termică se poate transfera prin radiaţie (v.), convecţie (v.), conducţie (v.). Putere electromagnetică: Fluxul vectorului lui Poynting (v.) prîntr-o suprafaţă închisă imobilă faţă de un referenţial inerţial: p={ SdĂ={ SnâA. Js Js în această expresie, p reprezintă puterea electromagnetică transmisă la un moment dat (putere instantanee) în sensul de - — E xH referinţă definit de normala n ia suprafaţă; S =—----------------- __ _ x^° ©vectorul lui Poynting (v.), E şi H fiind intensitatea cîmpului electric şi intensitatea cîmpului magnetic definite în referenţialul inerţial în raport cu care suprafaţa e considerată imobilă; x e coeficientul de raţionalizare (x=47rîn sistemele neraţionalizate, x=1 în sistemele raţionalizate); y0 e constanta lui Gauss (y0= ^ în sistemele uzuale de unităţi, 1 afară de sistemul de unităţi al lui Gauss, în care Yo~ ~" > — - c° **0 fiind viteza de propagare a luminii în vid); dA = ndA reprezint ă elementul de arie al suprafeţei 2 cu normala n orien- e ne- tată spre exterior (putere cedată) sau interior (putere primită). Dacă rezultatul integrării e pozitiv, puterea electromagnetică e efectiv transmisă în sensul normalei n; dacă gativ, puterea e efectiv transmisă în sens contrar acestei normale. în cazul particular al unui circuit dipolar, dacă se ia drept suprafaţă de integrare o suprafaţă a tensiunii la borne (normală în orice punct pe componenta soienoidală a intensităţi i cîmpului electric), puterea electromagnetica instantanee primita are ex- P*+Uhl a ■£;«etW sin sin [t+pjV)] + sin sin Putere 497 Putere se defineşte puterea a c t i v a P ca medie pe un număr întreg de perioade a puterii instantanee: în care *,■4 r —1 a nr J0 xy0 cos cos (oy-^)] + +7|fy!2A^x cos (V[3x)„£iî_^^ cos (otjf_pţ) | + cos cos («,- ?x)] se numeşte vectorul lui Poynting activ. De asemenea se mai defineşte puterea reactiva Q prin expresia: S-S/,»- în care: Sr=7[-*jpfqgr-sin (%-^)-fi^Wsin (a _^]+ + sin (g^px)-£y-?£^,^ sin («x-pţ)] + +A-ţfxw^j^, sin (a^_ ^ Jjjn^xnax sin (a^_y j reprezintă vectorul lui Poynting reactiv, construit prin simetrie, substituind cosinusul prin sinus în expresia lui Sa. Puterea reactivă Q nu reprezintă media vreunei componente a puterii instantanee. Mărimea scalară definită prin relaţia: s=Vph-02 se numeşte putere aparenta. Pentru un circuit dipolar în regim armonic permanent, cînd expresia tensiunii la borne şi a curentului sînt: Uh sin (co^-f-a) şi i =Y21 sin (co/+P), puterile activă şi reactivă primite au, respectiv, expresiile: P= ~ f p dt=±U.T cos (a.~[6) = ±UbI cos 9 1 J o Şi Q=±UbI sin 9, în cari Ub şi I sînt valorile efective ale tensiunii la borne şi curentului, iar cp=a —(3 e defazajul dintre tensiune şi curent; în aceste expresii, semnul + corespunde regulii de asociaţie a sensurilor pozitive de la receptoare, iar semnul —, regulii de (a generatoare. în acest caz, puterea aparentă are expresia: S=ypz+Q* = UyI. Puterea instantanee absorbită de un dipol în regim sinusoidal permanent se mai poate descompune: p = ±ubi=±2UbI sin (o/-fa) sin (oc^ + a—±tnrk=± t ~utÂh=p-iQ ™ 0=^ k=1 k=1 Pentru multipol m-fazat simetric, Pţ=±tnUj~If, unde P şi Q au semnificaţiile specificate mai sus. Semnul puterii reactive nu e afectat de utilizarea puterii aparente complexe conjugate. în aplicaţii se pot utiliza ambele forme complexe ale puterii aparente cu obligaţia ca, în cazul unei probleme date, să se utilizeze numai una dintre forme. Expresia puterii aparente complexe, exprimată în funcţiune de componentele simetrice ale unui sistem w-fazat, e: m—1 Pa=±mYiu * = 1 ' ///*• 8=2“ hsdv=2 “ (w"~ unde p e rezistivitatea mediului din interiorul suprafeţei, e valoarea efectivă a densităţii de curent, Pj sînt pierderile prin efect Joule, wm şi w sînt, respectiv, valorile medii ale densităţilor de volum ale energiei magnetice şi electrice, m s^nt’ resPect'v' valorile medii ale energiei magnetice şi energiei electrice din interiorul suprafeţei 2. Semnul puterii reactive transmise spre interiorul suprafeţei e dat de semnul diferenţei Wm—We şi nu depinde de alte convenţii. în cazul unui dipol, expresiile puterilor primite devin: Pa=P+jQ=±UbI*. Pentru multipoli, aceste expresii sînt: P=P+jQ = ± £ vkl%= ±%Ublt, în care Ujk şi Isînt componentele de secvenţă k ale ten-siunilor de fază şi curenţilor de fază. în cazul particular al sistemelor trifazate, pa=^ujt+y5+u/t). unde UQ, Uj şi Ui, respectiv Iq , Ij, Ii, sînt componentele omopolară, directă şi inversă ale tensiunilor, respectiv ale curenţi lor. în regim periodic nesinusoidal puterea activă primită se defineşte ca şi în regimul sinusoidal şi are, în cazul unui dipol monofazat, expres ia i p=± ii ukikcosi 1 se numeşte putere deformantă. Ca unităţi de putere se folosesc: ■— pentru puterile instantanee şi active: wattul [W], 1W= = 1 —; kilowattul [kW], 1 kW=103W; megawattul [MW], 1 MW-103 kW=106 W; — pentru puterile reactive: varul [var], (voltamperreactiv); kilovarul [kvar], 1 kvar= 103 var; megavarul [Mvar], 1 Mvar — = 10® kvar =106 var; Şiitere, echivalent de ~ Putsrk ,__pentru puterile aparente: voltamperul [VA]; kilovolt- amperul [kVA], 1 kVA=10* VA; megavoltamperul [MVA], 1 MVA=103 kVA=106 VA; ___pentru puterile deformante s-a propus: vadul [vad] (volt-amper-deformant), cu multiplii corespunzători. Din punctul de vedere al valorilor lor, puterile se clasifică în: puteri instantanee, puteri maxime sau minime, puteri medii. Puterea instantanee (sau momentana) reprezintă valoarea puterii la un moment dat. Puterea maximă, respectiv minimă, reprezintă valoarea maximă, respectiv minimă, a puterii instantanee într-un interval determinat de timp. Puterea medie reprezintă valoarea medie a puterii instantanee într-un interval determinat de timp: Valoarea medie pe un număr întreg de perioade a puterii electromagnetice*absorbite de un receptor de curent alternativ funcţionînd în regim permanent se numeşte putere activa (v. sub Putere electromagnetică). 1. echivalent de Alee.; Viteza de variaţie în timp a echivalentului în lucru mecanic al unei acţiuni externe. 2. Putere. 5. Tehn.: Mărime caracteristică unui sistem tehnic, egală cu puterea (v. Putere 4) dezvoltată de sistem sau de o parte a lui în condiţii specificate, sau definită în funcţiune de astfel de puteri. Puterile, în această semnificaţie, sînt caracteristici principale ale sistemelor tehnice construite pentru producerea, transmisiunea sau transformarea energiei, cum sînt generatoarele, motoarele, maşinile de forţă, etc. în instalaţii tehnice oarecari, se definesc: Putere nominală: Puterea pentru care a fost conceput un sistem tehnic, indicată ca atare de constructor. în general, puterea nominală e puterea produsă (utilă) în regimul nominal şi e înscrisă pe plăcuţa indicatoare sau pe fişa sistemului considerat (maşină, aparat, etc.). Putere instalată. 1: Puterea nominală a unui motor, la bornele unui generator electric, sau la ieşirea dintr-o pompă, adică puterea pentru care a fost construită maşina şi care e înscrisă pe placa ei indicatoare (puterea instalată a unei maşini de forţă). Putere instalată. 2: Suma puterilor nominale ale maşinilor de forţă instalate într-o uzină, centrală, etc., sau montate pe un vehicul motor (navă, avion, etc.). Putere utilă: Puterea cedată de un sistem fizico-tehnic sub forma pentru care a fost conceput. De exemplu, la maşinile generatoare hidraulice, puterea utilă e produsul dintre debit şi înălţimea de ridicare, iar la maşinile generatoare electrice, puterea utilă instantanee e produsul dintre intensitatea curentului şi tensiunea la borne. La motoare, puterea utilă e, în general,'puterea la arborele maşinii, şi se confundă cu puterea efectivă momentană (instantanee). în cazul motoarelor şi al maşinilor de forţă, se definesc: Putere continuă: Puterea maximă pe care o poate dezvolta o maşină de forţă în regim continuu, în condiţii de funcţionare prescrise (de ex. fără depăşirea încălzirii admisibile). Sin. Putere de durată. Putere de antrenare: Puterea necesară pentru antrenarea unei maşini de forţă generatoare sau a unei maşini de lucru. Puterea de antrenare e egală cu puterea absorbită, plus pierderile în transmisiune. Sin. Putere de cuplare. Putere de funcţionare: Puterea cu care funcţionează un motor, care corespunde punctului de intersecţiune a curbei de putere a motorului cu curba puterii reclamate de sistemul antrenat. Acest punct depinde de curba de utilizare instantanee şi de regimul de funcţionare al motorului. Putere de regim: Puterea pe care o dezvoltă un motor în serviciu, la regimul obişnuit de funcţionare. Puterea de regim poate fi diferită de puterea nominală şi, în general, e mai mică decît puterea maximă, continuă sau uniorară* Putere economică: Putere a unui motor, corespunzător regimului de funcţionare cu consum minim de combustibil şi de lubrifiant. La avioane, puterea economică e puterea minimă cu care acestea pot zbura orizontal. Putere efectivă: Puterea care se obţine la arborele unui motor, pentru un regim oarecare de funcţionare al acestuia. Cîtul între puterea efectivă (.Pg) şi puterea indicată (P#.) e randamentul mecanic sau organic al motorului, adică: iar cîtul dintre puterea efectivă (.Pg) şi puterea teoretică (.P0) e randamentul economic sau total al motorului, adică: \c-PJP0 • Putere Ia cîrlig: Puterea dezvoltată la cîrligui de tracţiune al unui vehicul motor. Puterea la cîrlig (P ) se exprimă prin relaţia: F v în care F( (în kg) e forţa de tracţiune la cîrlig, iar v (în km/h) e viteza de mers a vehiculului. în cazul cînd puterea la cîrlig se exprimă în funcţiune de forţa de tracţiune indicată sau de puterea indicată, se introduce în formulă (la numitor) şi randamentul mecanic; pentru locomotive, se introduce în formulă produsul dintre randamentul mecanic şi randamentul carului vehiculului. Sin. Putere de remorcare, Putere de tracţiune. Putere la frînă: Puterea dezvoltată la periferia roţilor osiei (sau osiilor) motoare ale unui vehicul motor. Puterea la frînă (Py) se exprimă prin relaţia: F fv rt—ktcp]' în care Fy (în kg) e forţa de tracţiune Ia periferia roţii, iar v (în km/h) e viteza de mers a vehiculului. Sin. Putere la periferia roţii, Putere la jantă. Putere indicată: Puterea dedusă din diagrama indicată a unei maşini de forţă, egală cu lucrul mecanic indicat mediu, raportat la unitatea de timp. La motoare, cîtul dintre puterea indicată (P.) şi puterea teoretică (P0) e randamentul indicat, si are valoarea: ^PJPoi la maşini de forţă generatoare, cîtul dintre puterea utilă (P^) şi puterea indicată (P.) e randamentul indicat şi are valoarea: ■r, = PJPi ■ Putere litrică: Puterea efectivă a unui motor cu ardere internă, raportată la cilindreea totală a acestuia. Puterea litrică (Py) se exprimă prin relaţia: P^PJ^P,*!*- în care Pg şi pg sînt puterea şi presiunea medie efectivă, Vh e cilindreea totală a motorului, n e turaţia, iar k e un coeficient care are valorile 450, pentru motoare în doi timpi, şi 900, pentru motoare în patru timpi. Puterea litrică, care depinde atît de turaţia motorului, cît şi de presiunea medie efectivă pe piston, e o caracteristică importantă, care trebuie luată în consideraţie Ia alegerea regimului şi a modului de folosire a motorului. Sin. Putere 32* Putere 500 Putere specifică. V. şî sub Motor cu carburator (în patru timpi şi în doi timpi), sub Motor cu ardere internă. Putere teoretică: Puterea unui motor, calculată sau dedusă din ciclul teoretic de funcţionare al acestuia. La un motor termic, puterea teoretică (P0) se calculează cu relaţia: L BH-• sau 75 Ti* 632 BH. P = -^ = * 0 102 '* 464 [CP] [kW], I 572- ■0,11 pentru motoare fără compresor sau pentru motoare cu compresor, dar deasupra altitudinii de restabilire, respectiv de relaţia: "•[,+w28 (’-£)]- 515 500-f-^ pentru motoare cu compresor, dar sub altitudine3 de restabilire (în relaţiile de mai sus, p0 e presiunea la sol, iar şi th sînt presiunea şi temperatura la altitudinea h), dacă se notează cu P0 puterea efectivă corespunzătoare atmosferei standard la sol. Putere la arborele de propulsiune: Puterea necesară la arborele motorului de antrenare al sistemului de propulsiune al unei nave. Puterea la arboreie de propulsiune (P ) se exprimă prin relaţia: pl'tp’ unde P* e *p e puterea de înaintare a navei, iar v}p e randamentul sistemului de propulsiune. Putere la sol: Puterea dezvoltată de un motor de avion, la sol, în atmosfera standard. Ţinînd seamă de variaţiile de temperatură şi de densitate ale aerului, puterea dezvoltată la o altitudine oarecare poate fi convertită în puterea (P0), corespunzătoare atmosferei standard, folosind relaţia: P, = Pr unde L (în kgm) e suprafaţa diagramei ciclului teoretic» B (în kg/h) e consumul de combustibil, H. (în kcal/kg) e puterea calorifică inferioară a combustibilului, iar rlţ e randamentul termic al motorului. Putere uniorară: Puterea maximă pe care o poate dezvolta o maşină de forţă, în timp de o oră, în condiţii de funcţionare prescrise (de ex. fără a depăşi încălzirea admisibilă), în navigaţie, se definesc: Putere de croazieră: Fracţiunea din puterea nominală a grupului motor a! unui vehicul (navă, avion, etc.), folosită în timpul unei croaziere, care reclamă o funcţionare continuă, fără solicitarea excesivă a motorului. Puterea de croazieră (P„) se exprimă cu relaţia: Pc = cPH' c n în care c=50*-*80%, iar Pn e puterea nominală a grupului motor. Putere de decolare: Puterea dată de motor, în timpul decolării avionului (rulare pe sol şi desprindere). E cea mai mare putere pe care o poate da motorul într-un interval mic de timp, fără să se deterioreze, şi anume e cu circa 20% mai mare decît puterea nominală. Sin. (parţial) Putere de suprasarcină la sol. Putere de suprasarcină la sol: Puterea maximă pe care o poate dezvolta un motor de avion la sol, şi care se consideră, uneori, identică cu puterea de decolare (v.). Putere la altitudine: Puterea dezvoltată de un motor la o anumită altitudine. La avioane, variaţia puterii motorului cu altitudinea depinde de condiţiile de zbor şi de funcţionare ale motorului; dacă se notează cu P j puterea fictivă pe care ar avea-o la sol un motor care nu e supracomprimat şi nici supraalimentat şi care, la altitudinea h, ar avea puterea motorului considerat, puterea la altitudine Ph e dată de relaţia: PhlPo în care ^0şi ph sînt presiunea standard (760 torr) şi presiunea la altitudinea h, t0 şi th sînt temperatura standard (15°) şi temperatura la altitudinea h. La avioane, motoarele dezvoltă puterea maximă la so!; cu creşterea altitudinii scade puterea, din cauza scăderii densităţii aerului. în instalaţii electroenergetice, se definesc: Puterea de rupere a unui întreruptor: Produsul dintre curentul de rupere, tensiunea de restabilire efectivă între faze (la frecvenţe de serviciu) şi factorul de fază (1 pentru sistemele monofazate şi "\/3 pentru sistemele trifazate). Se deosebesc: Putere de rupere simetrica, determinată pentru valoarea medie a componentei alternative simetrice a curentului de rupere şi pentru valoarea medie a tensiunilor de restabilire. Putere de rupere asimetrica, determinată pentru valoarea maximă efectivă a curentului de rupere asimetric şi pentru valoarea medie a tensiunilor de restabilire. Putere de rupere nominală, determinată pentru curentul de rupere nominal şi pentru tensiunea de restabilire la frecvenţa de serviciu. Putere disponibilă: Puterea maximă care se poate obţine de la un motor primar, un generator electric, un grup electrogen, o centrală electrică sau un sistem electric în regim de funcţionare de durată şi condiţii normale (fără ca încălzirea maşinilor să depăşească valorile nominale şi fără ca uzura să devină anormală, menţinîndu-se condiţiile de siguranţă în funcţionare). Puterea disponibilă e considerată (la arbore pentru motoarele primare, la borne pentru generatoare electrice şi grupuri electrogene, la bornele tuturor generatoarelor pentru centrale electrice şi pentru sisteme electrice) ca putere activă în curent continuu şi ca putere aparentă în curent alternativ, . a Pentru o anumită putere instalată, puterea disponibilă e determinată de starea instalaţiilor: strangulări, uzură, defectări. Putere efectiv disponibilă: Puterea activă la bornele generatoarelor pe care o poate dezvolta instalaţia, în regim de funcţionare de durată şi condiţii normale (menţionate mai înainte, la Putere disponibilă), luînd însă în consideraţie toate condiţiile, permanente sau temporare, cari pot reduce puterea maximă posibilă de durată (P^)- Puterea efectiv disponibilă e determinată, pentru o anumită putere disponibilă, de următoarele: folosirea unui alt combustibil decît cel propriu, funcţionarea grupurilor electrogene cu o turaţie sau tensiune mai joase decît cele nominale, răcire insuficientă, temperatura mediului ambiant peste cea normală, debit de apă sau de abur insuficient, etc. Putere efectiv indisponibilă: Diferenţa dintre puterea instalată şi puterea efectiv disponibilă a instalaţiei: e ind ed~ P,W+^ li' unde AP^ e reducerea de putere disponi bilă =pd-per Putere efectiv utilizabilă: Puterea activă maximă la bornele generatoarelor pe care o poate dezvolta o centrală, respectiv un sistem energetic în regim de durată, ţinînd seamă numai de instalaţiile cari nu sînt în reparaţie, în Putere hidraulică 501 Putere hidraulică condiţii de funcţionare normale (definite mai înainte, la Putere disponibilă), luînd însă în consideraţie toate condiţiile (locale, permanente sau temporare) cari reduc încărcarea maximă posibilă de durată (Peu). Putere efectiv inutilizabilă: Diferenţa dintre puterea instalată şi puterea efectiv utilizabilă a centralei, respectiv a sistemului Pe inu “ ~~ ^ eu = ^ inu^ ^lu ~ Pe ind~^~ ^ red ~ =Pind+^Prd+^Pl«=Pind + Pld+*Pred ■ unde AP ^ e reducerea de putere efectiv disponibilă =P^— ___p , APIu e reducerea de putere utilizabilă =P^—P^. Puterea efectivă a unei uzine hidraulice: Diferenţa dintre puterea hidraulică şi pierderile în uzină. Puterea efectivă (P ) se exprimă cu relaţia: în care Ph e puterea hidraulică, iariq e randamentul uzinei. Putere în funcţiune: Suma puterilor disponibile ale grupurilor electrogene pe cari o centrală electrică le are in funcţiune într-un moment dat, pentru acoperirea puterii cerute. Puterea în rezervă, disponibilă» a unei centrale electrice: Diferenţa dintre puterea disponibilă şi puterea momentană a centralei. Sin. Rezervă disponibilă a unei centrale electrice. Puterea în rezervă, în revizie, a unei centrale electrice: Diferenţa dintre puterea disponibilă şi puterea utilizabilă a centralei. Sin. Rezervă în revizie a unei centrale electrice. Puterea în rezervă, momentană, a unei centrale electrice: Diferenţa dintre puterea utilizabilă şi puterea momentană a centralei. Sin. Rezervă momentană a unei centrale electrice. Puterea în rezervă, utilizabilă, a unei centrale electrice: Diferenţa dintre puterea utilizabilă şi puterea în funcţiune a centralei. Sin. Rezervă utilizabilă a unei centrale electrice. Puterea în rezervă, turnantă, a unei centrale electrice: Diferenţa dintre puterea în funcţiune şi puterea momentană produsă de centrală. Sin. Rezervă turnantă a unei centrale electrice. Puterea în rezervă, turnantă, minimă anuală, a unei centrale electrice: Cea mai mică valoare a puterii în rezervă, turnantă, pe care a avut-o o centrală în cursul anului considerat. Sin. Rezervă turnantă minimă anuală a unei centrale electrice. Puterea în rezervă, turnantă, la vîrf, a unei centrale electrice: Diferenţa dintre puterea în funcţiune la vîrf şi puterea produsă la vîrf de centrală, în cursul zilei considerate. Sin. Rezervă turnantă ia vîrf a unei centrale electrice. Puterea în rezervă, turnantă, Ia vîrful maxim, a unei centrale electrice: Diferenţa dintre puterea în funcţiune la vîrf şi puterea maximă de vîrf a centralei, în ziua de încărcare maximă din anul considerat. Sin. Rezervă turnantă la vîrfui maxim, a unei centrale electrice. Putere indisponibilă: Diferenţa dintre puterea instalată şi puterea disponibilă: Pind = Pi ~Pd' Sind = Si ~ Sd ■ Putere inutilizabilă: Diferenţa dintre puterea instalată şi puterea utilizabilă a centralei, respectiv a sistemului: P. =P.-P =P. ,+AP ,, inu i u ind 1 rd unde AP ^ e reducerea de putere disponibilă = P^—P^. Putere naturală: Putere care, dacă ar fi transportată pe o linie electrică, şi dacă linia nu ar avea pierderi, ar da o tensiune efectivă ia bornele secundare egală cu valoarea efectivă a tensiunii la bornele primare. Putere racordată: Suma puterilor tuturor receptoarelor de energie electrică de orice natură, racordate la o reţea de distribuţie într-un anumit punct» Putere sincronizantă: Puterea egală cu produsul turaţiei sincrone a unei maşini electrice sincrone, prin cuplul ei sin-cronizant. Putere tarifară: Puterea stabilită după prescripţii le tarifului şi utilizată ca mărime de bază în cal cu I aţi i I e tarifare. Putere utilizabilă: Puterea activă maximă la bornele generatoarelor pe care o poate dezvolta o centrală, respectiv un sistem energetic, în condiţii de funcţionare normale (definite mai înainte la Putere disponibilă) luînd în consideraţie numai instalaţiile cari nu sînt în reparaţie în perioada respectivă. în instalaţii electronice şi de telecomunicaţii, se definesc: Putere absorbită de un amplificator: Puterea consumată de un amplificator de la sursele de curent continuu de alimentare a tubului. Din puterea absorbită, parte se pierde în tub (putere disipată), parte trece în circuitul de ieşire (putere utilă). Putere disipată de un electrod al unui tub electronic: Puterea care se dezvoltă ca urmare a ciocnirilor electronilor de acei eiectroa şi care produce încălzirea iui. Puterea disipată e o putere pierdută. La creşterea acestei puteri, temperatura electrodului creşte pînă la stabilirea unui nou regim permanent de schimb de căldură, dar o temperatură prea înaltă distruge tubul. De aceea, se stabilesc limite maxime admisibile pentru puterea disipată de fiecare electrod. Puterea disipată maximă admisibilă a unui transistor: Valoarea maximă a puterii pe care colectorul transistorului o poate disipa fără ca variaţia parametrilor transistorului să depăşească limitele admise. Puterea disipată maximă admisibilă a unui tub electronic: Valoarea maximă a puterii pe care anodul tubului o poate disipa timp îndelungat în condiţiile de răcire prescrise pentru acel tub, fără ca gradul de vid să fie compromis sau ca tubul să sufere alte defecţiuni. Puterea de exicitaţie a unui amplificator: Puterea absorbită de circuitul de intrare al tubului amplificatorului. Spre deosebire de circuitul anodic, la care sursa de putere e redresorul, adică puterea de alimentare e continuă, în circuitul de grilă sursa de putere e etajul de amplificare precedent, puterea de alimentare e alternativă, iar redresorul sau bateria de negativare, ca şi rezistenţa de negativare, nu debitează, ci consumă putere (bateria de negativare se încarcă). Puterea în impulsie a unui generator sau amplificator: Media puterii debitate în sarcină pe durata impulsului. Puterea în impuls poate fi determinată prin măsurarea prin metoda calorimetrică sau altă metodă a puterii medii şi înmulţirea acesteia cu raportul dintre perioada de repetiţie a impulsurilor şi durata unui impuls. Puterea nominală a unui tub de emisiune: Cea mai mare valoare a puterii de radiofrecvenţă pe care tubul, funcţionînd în regim telegrafic (clasă C), cu tensiune de încălzire nominală şi cu tensiunea anodică maximă, o poate debita în circuitul său anodic. Sin. Putere la ieşire a tubului, Putere nominală la ieşire. Puterea utilă a unui amplificator: Puterea debitată de amplificator în circuitul de ieşire, la frecvenţa sau la frecvenţele a căror folosire e urmărită în acel circuit. i. ~ hidraulica. Hidr.: Puterea teoretic disponibilă prin utilizarea energiei potenţiale gravitaţionale a unui fluid. Puterea hidraulică se exprimă prin relaţia: pA=Tr[CP]“ w[kW]' în care Q (în m3/s) e debitul fluidului, H (în m) e înălţimea brută de cădere şi y (în kgf/m3) e greutatea specifică a fluidului. Putere 502 Puterea făinii i. Putere. 6. Fiz., Chim.: Raportul dintre valoarea pe care o are o mărime fizicochimică şi valoarea maximă pe care o poate avea acea mărime. a. ~ absorbanta. Fiz.: Raportul dintre energia corespunzătoare radiaţiei cu lungimi de undă cuprinse în intervalul X'*-X+dX incidenţă pe suprafaţa unui corp, care e absorbită de corp, şi energia totală incidenţă, cu lungimi de undă din acelaşi interval. Dacă 70 e energia fasciculului incident, I energia absorbită, puterea absorbantă e dată de: Dacă se neglijează energia reflectată pe feţele cari mărginesc corpul, raportul: reprezintă transparenţa corpului sau puterea transmiţâtoare pentru radiaţia respectivă, astfel încît: 1. Dacăseţineseamă şi de reflexiune, şi 7r e ener gia reflectată pe cele două feţe ale corpului, întîlnite de fasciculul de radiaţii, raportul e puterea reflectâtoare şi, în acest caz, şi Se poate defini, în acelaşi mod, o putere absorbanta globala, respectiv o putere transmiţâtoare globala, I0 şi Ia reprezentînd în acest caz, energiile globale, nedescompuse spectral, ale fasciculelor de radiaţii. Sin. Factor de transmisiune. 3. ~a multiplicatoare a unui shunt. Elt.: Sin. Factor multiplicator al unui shunt (v.). 4. ~ reflectâtoare. Fiz.: Sin. Factor de reflexiune. V.sub Putere absorbantă, şi sub Reflexiunea şi refracţia undelor electromagnetice. 5. ~ transmiţâtoare. Fiz.: Sin. Factor de transmisiune. V. sub Putere absorbantă. 6. Putere. 7. Fiz., Chim., Tehn.: Raportul dintre o energie şi o mărime care caracterizează extensiv un material sau un corp. 7. ~ calorifica. Termot. V. Calorifică, putere —. 8. ~ calorifica inferioarâ. Termot. V. Calorifică, putere — inferioară. 9. ~ calorifica superioarâ. Termot.W. Calorifică, putere — superioară. 10. /%/ calorifică volumetricâ. Fiz., Chim.: Căldura dezvoltată prin arderea completă a unităţii de volum a unui combustibil. Se utilizează, în special, la combustibili fluizi în condiţii de presiune şi temperaturi date (de obicei p= = 760 mm col. Hg şi 2=0°C). 11. /x/ emisivâ. Fiz. V. Putere emiţătoare. 12. ^ emiţâtoare. Fiz.: Energia corespunzătoare radiaţiei de lungimi de undă cuprinse între X şi X-j-dX, radiată în unitatea de timp de unitatea de arie a unui corp emiţător, într-o direcţie normală pe suprafaţa lui. Puterea emiţătoare totală e suma puterilor emiţătoare cari corespund fiecărui interval de lungimi de undă. Sin. Putere emisivă. 13. Putere. 8. Fiz., Tehn.: Capacitatea (v.) de a produce un anumit efect, sau mărimea care caracterizează această capacitate. 14. ~ de absorpţie.Chim. fiz.: Cantitatea maximă dintr-un corp, care poate fi* absorbită de unitatea de masă dintr-un' alt corp, în condiţii de temperatură şi de presiune date. 15. /v/ de acoperire. -Chim.: Capacitatea unei vopsele cu pigment de a colora suprafaţa unui obiect. Se exprimă prin cantitatea minimă de vopsea care poate colora unitatea de arie, acoperind complet materialul pe care e depusă. 16. ~ de fermentaţie.Chim. bici.: Capacitatea unei drojdii de a produce o fermentaţie. Se exprimă prin cantitatea de zahăr consumată de unitatea de cantitate de drojdie în unitatea de timp la o anumită temperatură. 17. /x/ de germinaţie. Agr.: Capacitatea de a încolţi a seminţelor puse la germinat. Ea se exprimă în procente, deter-minîndu-se procentul de germeni normali, după trei zile la in şi la rapiţă, după patru zile la cereale, după şase zile la cînepă, etc. îs. ~ de strâbatere. Agr.: Capacitatea pe care o au seminţele de a străbate, în cursul germinaţiei, stratul care le acoperă, spre a ieşi la suprafaţă. Se determină în laborator, punînd seminţele la încolţit pe un strat de zgură, de cărămidă, şi acoperit cu un alt strat de zgură de 1"*4 cm, dup! plantă. Se exprimă prin numărul de procente al seminţelor cari au încolţit şi au străbătut stratul. 19. ~ de ungere. Tehn. V. sub Ungere. 20. ~ dioptricâ. Opt.: Unghiul sub care se vede, peintr-un sistem optic, unitatea de lungime din obiectul cercetat, perpendiculară pe axa optică a sistemului: pp' dintre puterea dioptrică D a unui sistem optic, raza p a pupilei de intrare şi raza p' a pupilei de ieşire. 22. ~a fâinii. Ind. alim.: Capacitatea făinii de a forma cu apa un aluat care să aibă, după frămîntare şi în cursul fermentării şi dospirii, anumite proprietăţi fizice. Se consideră o faina puternicâ făina care e capabilă să absoarbă, la frămîn-tarea unui aluat cu o consistenţă normală, o cantitate relativ mare de apă. Aluatul format din făină puternică îşi păstrează foarte bine proprietăţile fizice (consistenţa normală, elasticitatea şi uscăciunea la pipăit) în cursul procesului de frămîntare şi fermentare. De aceea, bucăţile de aluat din făină puternică se prelucrează bine cu ajutorul maşinilor de rotunjit, de ale căror organe funcţionale aluatul nu se lipeşte. Bucăţile de aluat modelate îşi păstrează forma în timpul dospirii şi coacerii şi se lăţesc foarte puţin, avînd capacitatea de a reţine bioxidul de carbon. Se consideră fâinâ sîabâ făina care, la frămîntarea aluatului cu consistenţa normală, absoarbe relativ puţină apă. în cursul procesului de frămîntare şi fermentare, aluatul dintr-o astfel de făină îşi înrăutăţeşte repede proprietăţile fizice, devenind, spre sfîrşitul fermentării, de consistenţă slabă, puţin elastic şi lipicios. Fâina medie, din punctul de vedere al puterii ei, ocupă o poziţie intermediară între proprietăţi le făinii puternice şi cele ale făinii slabe. Puterea fainii se poate caracteriza prin determinarea cantităţii şi calităţii substanţelor proteice şi a glutenului pe cari le conţine. Puterea făinii se poate determina şi cu aparate speciale, cum sînt alveograful şi farinograful. Valoarea caracteristici lor curbei farinografice (dezvoltarea aluatului, stabilitatea aluatului, înmuierea aluatului şi lăţimea curbei), exprimate într-un singur număr, cu ajutorul riglei volumetrice, reprezintă puterea făinii, Putere măritoare 503 Puterii, metode de măsurare a — 1. ~ măritoare. Fiz.: Sin. Grosisment. V. sub Caracteristică optică. 2. /x/ rotatorie. Fiz.: Sin. Activitate optică (v.). 3. /x/ rotatorie specifica. Fiz. V. sub Activitate optică. 4. ~ separatoare. Fiz. V. sub Caracteristică optică. 6. ~a separatoare a materialului fotosensibil. Foto.: Proprietatea unui material fotosensibil de a înregistra imagini punctuale distincte pentru puncte obiect cît mai vecine. Puterea separatoare a materialului fotosensibil depinde de granulaţia şi sensibilitatea emulsiei, de modul şi condiţiile de developare, şi, adeseori, de halourile de difuziune (v. Halo) din interiorul stratului sensibil. Puterea separatoare variază astfel: Sensibilitate la lumină 10/10° DIN Granulaţia (mărimea cristalelor de halogenură de argint) Puterea separatoare 17/10° DIN mijlocie mijlocie 23/10° DIN Se realizează o putere separatoare maximă prin menţinerea fineţei granulei de argint, dacă materialului expus i se face o developare scurtă pentrujgranulaţie fină şi ultrafină, tem» peratura menţinîndu-se Ia 18° (bine înţeles, dacă expunerea a fost corectă). Prin developare rapidă, prin te’mperatură înaltă la developare, prin developare lungă (obţinerea imaginii maxime), cum şi prin supraexpunere şi sub-expunere, puterea separatoare scade, da-torită măririi granulei de argint. Pentru determinarea relativă (comparativ) a puteri i separatoare a materialelor fotografice negative se fotografiază o figură de control (v. fig.), cu timpuri identice de expunere şi se develo-peazăîn condiţi i riguros identice. Numărul micilor sectoare cari nu sînt clar separate pe negativ constituie' o măsură relativă a puterii separatoare. 'La o bună putere separatoare] a obiectivului trebuie să corespundă o bună putere separatoare a materialului sensibil fotografic. Una fără cealaltă nu poate da efectul dorit. Sin. Putere separatoare, Putere de rezoluţie. 6- Puterea orizontului. 9. Ped.: Sin. Grosimea orizon-tului. V. sub Profilul solului. 7. Puterii, metode de mâsurare a Elt.: Metodele de măsurare a puterii electrice se clasifică, după natura curentului electric, în metode de curent continuu sau alternativ. Metodele de măsurare a puterii în curent alternativ depind de: felul puterii (activă, reactivă); sistemul tensiunilor şi curenţilor (monofazat sau polifazat); regimul de funcţionare (simetric, nesimetric, sinusoidal, deformant) şi de frecvenţa reţelei (joasă frecvenţă, înaltă frecvenţă). Măsurarea puterii în curent continuu se face prin: metoda voltmetrului şi ampermetrului; metoda wattmetruiui; metoda bazată pe efectul Joule. în metoda voltmetrului şi ampermetru-I u i, aparatele de măsură pot fi montate în circuitjn montaj aval (v. fig. ox) sau în montaj amonte (v. fig. o2). în montaj aval se măsoară: P1=UI + Ui=P+Ui; deci în plus consumaţia voltmetrului, care absoarbe curentul i; se utilizează la măsurarea puterii în circuite în cari curentul e foarte mare şi tensiunea e redusă (de ex. electroliză). Eroarea dispare dacă se utilizează un electrometru în loc de voltmetru. în montaj amonte se măsoară: P't=UI+pI2=P+pI2; deci în plus consumaţia ampermetrului, care are rezistenţa p; se utilizează la măsurarea puterii în circuite în cari tensiunea e mare şi curentul e redus (de ex. motoare). în metoda wattmetru lui, bobina de tensiune poate fi montată ava! (v. fig. b{) sau amonte (v. fig. b2); se comit aceleaşi erori ca în cazul precedent, domeniile de utilizare fiind aceleaşi; e indicat, totuşi să se folosească montajul aval, corecţia fiind mai riguroasă, deoarece rezistenţa circuitului de tensiune se poate determina mai uşor decît aceea a circuitului de curent, din cauza rezistenţelor de contact. La legarea wattmetrelor în circuit trebuie să se ţină seamă de sensul fluxului de energie şi de schema de montaj a watt» metrului; dacă această schemă nu există, se leagă bornele polarizate (intrarea în wattmetru) spre sursă; dacă rezistenţa adiţională e separată de aparat, se leagă în serie după bobina voltmetrică, către receptor (v. fig. b3); în caz contrar apar diferenţe de potenţial inacceptabile între cele două bobine ale aparatului. în metoda bazata pe efectul Joule, cunos-cînd rezistenţa R a unui receptor pasiv şi măsurînd tensiunea ia borne U (v. fig. q) sau curentul absorbit (v. fig. c2), se obţine: U2 p~g-Kn. E necesar ca R să nu varieze cu temperatura. Măsurarea puterii active în curent alternativ monofazat se face prin: metoda celor trei voltmetre; metoda celor trei ampermetre; metoda cu electrometru I şi metoda cu wattmetru I. în metoda celor trei voltmetre, voltme-trele se montează ca în fig. dv unde ZAB =Rs e impedanţa reprezentativă a sarcinii şi R e o rezistenţă neinductivă. Din diagrama tensiunilor (v. fig, c/2) se deduce: cos 9= Figură de control pentru determinarea comparativă a puterii de separare a materialelor negative. v*-v\l-vi 2 FXF2 si deci p=VxI cos 9=F- F 2 F2 — Ff — Ff_ 1 1’H ’ 2 VjVţ 2 R Metoda comportă erori sistematice, din cauza consumaţiei aparatelor, cari se pot elimina. Astfel, în loc de R trebuie Rg9 introdus i?, = -=——, unde g2 e rezistenta voltmetru Iu i F2; 1 R+gt 2 din puterea măsurată trebuie scăzută consumaţia voltmetrului V\ Vv care e p= astfel încît puterea adevărată e P'=P—p. E preferabilă utilizarea de voltmetre termice sau, în general, neinductive, cele mai bune fiind voltmetre'e electrostatice fără consumaţie. Puteri1, metode de măsurare a 504 Puterii, metode de măsurare a E necesar ca indicaţiile iui V2 să fie cît mai mari, pentru a în metoda celor trei amp'erm'etre amper- micşora eroarea; de aceea trebuie ca R să fie cît mai mare. metrele se montează ca în fig. e1? unde 2AR e impedanţa •"—®—T Ir ! vb. Ti J ItV h 9? ~V3 ~ Vq -*1 -v3 3/? gy? 9ii * J r— z ■ ţ-»UUUi * * ' Schemele electrice în diferitele metode pentru măsurarea puteri i electrice. în curent continuu: o) metoda voltmetrului şi ampermetrului: Oi) montaj aval; o2) montaj amonte; b) metoda wattmetrului: f^) montaj aval; b2) montaj amonte; fa3) cu rezistenţa adiţională separată; c) metoda legii lui JouleîCt) cu măsurarea tensi uni i; c2) cu măsurarea curentului. Jn curent alternativ: d) metoda celor trei voltmetre : dt) schema montajului; d2) diagrama tensiunilor; e) metoda celor trei ampermetre: ex) schema montajului; e2) diagrama curenţilor; f) metoda cu electrometrul: fi) schema montajului; f2) determinarea constantei k; g) metoda cu wattmetru: gx) cu transformator de tensiune şi curent; g2) cu transformator de curent; g3) în sistem bifazat cu patru fire, patru wattmetre; g4) în sistem bifazat, cu patru fire, trei wattmetre; g6) în sistem bifazat cu patru fire, două wattmetre; g6) în sistem bifazat cu trei fire, două wattmetre; g?) în sistem trifazat cu patru fi re, trei wattmetre; g8) în sistem trifazat cu patru fi re, un wattmetru; g8) în sistem trifazat cu trei fi re, trei wattmetre; gi0) în sistem trifazat cu trei fire, două wattmetre; gu) în sistem trifazat cu trei fire, un wattmetru cu furcă simetrică; g12) în sistem trifazat cu trei fire, un wattmetru cu urcă nesi metrică; g13) în sistem trifazat cu trei fi re, cu două wattmetre neidentice ; h) măsurarea puteri i reactive: hj) diagrama tensiunilor; hs) montaj cu trei wattmetre electrodinamice; hmontaj cu două wattmetre electrodinamice. Puterii, metode de măsurare a — 505 Puteriî, metode de măsurare a — sarcinii şi R e o rezistenţă foarte mare, neinductivă. Din diagrama curenţilor (v. fig. e2) rezultă, ca mai sus: p-f Erorile sistematice ale metodei se datoresc consumaţiei aparatelor şi pot fi corectate: la rezistenţa R trebuie adăugată rezistenţa r2 a ampermetrului A2 şi din rezultat trebuie scăzută consumaţia p—vxl\ a ampermetrului A±. în metoda cu electrometrul, electrometrul cu cadrane se montează ca în fig. fv unde Z e impedanţa sarcinii şi R o rezistenţă etalon neinductivă. Se leagă mai întîi 1 cu 2 şi 3 cu 4 obţinîndu-se deviaţia 0X; apoi 7 cu 3 şi 2 cu 4 obţinîndu-se deviaţia 02. Puterea e dată de relaţia: A-a p=k~ R rRP> unde ultimul termen e consumaţia rezistenţei R \ acest termen poate fi neglijat sau eliminat printr-o nouă măsurare în care borna C a electrometruiui e legată ia 2. Se obţine: de unde, prin adunare, rezultă: „ 1 ,(0x-O2)+(0i-02) P=T* R Constanta k se determină prin etalonare în curent continuu (sau alternativ sinusoidal), utilizînd montajul din fig. f2. Metoda cu wattmetru I utilizează acelaşi montaj ca în curent continuu (v. fig. bx şi b2) şi sînt necesare aceleaşi corecţii datorite consumului propriu. Dacă se ţine seamă de inductivitatea proprie a bobinei de tensiune, notînd cu defazajul dintre tensiunea aplicată la bornele ei şi curentul care o străbate, wattmetru! măsoară: (D P K j ™ i+tg2^ Eroarea sistematică de măsură e ^________sin (9—t|0 sin ^ P cos 9 care e nulă, dacă ^=9 sau ^=0. Compensarea acestei erori se face shuntînd bobina mobilă a wattmetrului şi rezistenţa sa adiţională cu o impedanţă a cărei rezistenţă e egală cu această rezistenţă adiţională, totul fiind apoi legat în serie cu o altă rezistenţă, egală tot cu rezistenţa adiţională; reactanţa acestei impedanţe e astfel dimensionată, încît să poată anula defazajul (v. Wattmetru). Neglijînd în (1) tg2^ faţă de 1, eroarea absolută de măsură e A P=Pm—P=P tg 9 tg 4i=0 tg 41, unde Q e puterea reactivă din circuit; e nulă pentru Q=0, sau 9—0, şi 'n jo^să tensiune, dacă intensitatea curenţilor depăşeşte 5 A, bobina de curent se leagă în circuit prin intermediul unui transformator de curent (v. fig. g2) = Măsurarea puterii active în curent alternativ n- fazat se poate face folosind n, n— 1 wattmetre sau un wattmetru. în metoda celor n wattmetre se montează cîte un wattmetru pe fiecare fază, şi anume bobina de curent în serie pe fază, iar bobina de tensiune între faza respectivă şi un potenţial de refennţă, în general potenţialul punctului neutru. Puterea din circuit e dată de suma aritmetică a indicaţiilor celor n wattmetre. Dacă se ia ca potenţial de referinţă potenţialul uneia dintre faze se obţine metoda celor 1 wattmetre şi puterea din circuit e dată de suma algebrică a indicaţiilor. Dacă circuitul e echilibrat şi e alimentat de tensiuni simetrice, e suficient un singur wattmetru legat pe o fază cu bobina de tensiune între această fază şi punctul neutru al sistemului, în reţelele bifazate se pot folosi patru wattmetre (v. fig. g3), trei wattmetre (v. fig. g4) sau două wattmetre (v. fig. g5), dacă sistemul e cu patru fire; două wattmetre (v. fig. g6), dacă sistemul e cu trei fire. In reţelele trifazate se pot folosi trei wattmetre (v. fig. g7), dacă sistemul e cu patru fire; un wattmetru, dacă sistemul e cu patru fire, echilibrat (v. fig. g8); trei wattmetre(v. fig. g9), două wattmetre (v. fig. g10), un wattmetru cu furcă simetrică (v. fig. gn) sau cu furcă nesimetrică (v, fig= g12). dacă sistemul e cu trei fire. în cazul montajului cu două wattmetre e necesar să se folosească wattmetre identice, cari să se monteze în acelaşi mod în cele două faze ale circuitului. Dacă cele două wattmetre nu sînt identice şi nu au nici bornele marcate, se procedează astfel: se leagă ambele wattmetre, în aceeaşi fază şi în acelaşi mod, astfel încît să se obţină deviaţii în acelaşi sens. Fără a schimba legătura bobinei de tensiune, se leagă bobina de curent în a doua fază (v. fig. g13). Indicaţiile wattmetrelor depind de defazajul din reţea, cele două wattmetre măsurînd respectiv: Defazajul

I CH2Br CHăCN CH2-~ CH2NH2 1,2-di brom-etan nitrilul putresceinâ acidului succinic Prin încălzirea putresceinei cu acid ciorhidric la 300° se obţine clorhidratul de putresceinâ şi, apoi, pirolidina. Sin. Tetrametilen-diamină; 1,4-Diamino-butan. 2. PutrescsbiL Gen.: Calitatea unei substanţe de a putrezi relativ uşor» 3. Putrezire. 1. Chim. biol,: Ansamblul fenomenelor fizico-chimice de dezagregare a unor substanţe organice (vii sau moarte), de origine animală sau vegetală, sub influenţa bacteriilor de putrefacţie (v. Putrefacţie, bacterii de —). Procesele de putrezire se produc în condiţii convenabile de umiditate, de presiune osmotică, temperatură, reacţie (apropiată de cea neutră) şi de lipsă a substanţelor antiseptice. Caracterul proceselor de putrezire diferă după microorganismele (aerobe sau anaerobe) cari acţionează în principal. în procesul de putrezire sub influenţa fermenţilor soIubiliB produşi de unele microorganisme şi de acizi minerali, macro-moiecula de albumină, de exemplu, se descompune în numeroase molecule mai simple, transformîndu-se, succesiv, în albumoze, peptone şi peptide mai simple, pînă la aminoacizi. în procesul de descompunere a albuminelor prin putrezire se produc fenomene de hidroliză, de dezaminificare (desfacerea grupării aminice de acizii aminici), de desfacere a bioxidului de carbon din gruparea carboxilică, de reducere (cu hidrogenul care se dezvoltă prin putrezire), de oxidare (cu oxigen din aer sau din apă). Putrezirea prezintă importanţă în echilibrul materiei din natură. Animalele şi vegetalele moarte, ca şi resturile lor (frunze, uree, fecale, etc.), se transformă în substanţe minerale mai simple, cum urmează: amoniac, acid azotic şi acid azotos, bioxid de carbon, apă, acid sulfuric şi acid fosforic. Aceste substanţe trec în atmosferă şi în sol, devenind substanţe nutritive pentru plante, fiind folosite în sinteza substanţelor organice complicate, pentru crearea noilor celule vii. Astfel, se stabileşte, între lumea minerală şi lumea plantelor şi a animalelor, un circuit de substanţe necesare pentru continuarea vieţii pe pămînt. în acelaşi timp» procesele de putrezire împie- dică acumularea organismelor moarte, pe uscat şi în apă. Putrezirea se foloseşte ca factor important de îmbunătăţire a solului, transformînd resturile animalelor şi ale plantelor în gunoi. — Procesele de putrezire prezintă importanţă în formarea nămolurilor, în tehnică (la muierea inului, la prepararea unor produse lactate, în industria alimentară, etc.), la curăţirea biologică a apelor de scurgere (care se face prin acţiunea combinată a proceselor de putrezire anaerobe şi aerobe), înlăturarea posibilităţii de dezvoltare a procesului de putrezire prezintă mare importanţă, şi se obţine prin uscare, prin afumare, ridicarea presiunii osmotice (adăugînd clorură de sodiu, zahăr, etc.), sterilizare (v.)f pasteurizare, etc. Sin. Putrefacţie. 4. Putrezire 2. Agr.: Sin. Putregai (v.). 5. ~ nobila. Agr.: Sin. Putregai nobil (v. Putregaiul cenuşiu al strugurilor, sub Putregai 1). 6. Puţ, pl. puţuri» 1. C/c. v.: Punctele unui cîmp de vectori în cari divergenţa vectorului cîmp e negativă. Liniile de cîmp pornesc totdeauna din surse (punctele în cari divergenţa vectorului cîmp e pozitivă) şi se termină în puţuri. ?. Puţ. 2. Tehn.: Săpătură cu bccţiunea mica în raport cu adîncimea, cu axa verticală sau, uneori, înclinată, executată în pămînt, pentru a pătrunde pînă la o anumită adîncime din scoarţă, în scopul de a stabili o comunicaţie între un punct de (a acea adîncime şi suprafaţă. 8.- ~ absorbant. Canal.: Puţ coborît pînă la un strat de teren permeabil, şi care e folosit pentru introducerea apelor uzate, în cantităţi mici, în sol. Apa uzată respectivă trebuie să fie decantată în prealabil (în fose septice sau în decantoare cu etaj), pentru a micşora posibilitatea de colmatare a stratelor permeabile, care se produce destul de repede (în ţara noastră, de obicei, în mai puţin de un an). La introducerea apelor uzate trebuie să se ţină seamă, de asemenea, de natura stratului permeabil, pentru a evitaimpu-rificarea apelor freatice, folosite pentru alimentarea cu apă a populaţiei sau în alte scopuri. Puţurile absorbante se execută, fie prin coborîrea căptuşeli i pereţilor în teren, fie prin executarea ei pe loc, Ele pot vea secţiunea pătrată sau circulară (v. fig.) şi pot avea pereţii constituiţi din zidărie de cărămidă sau din beton. în pereţii puţului se amenajează barbacane pentru trecerea apei în stratul permeabil din sol. Puţul e deschis la partea inferioară, iar în interiorul lui se execută un filtru invers (v.), constituit din următoarele straturi (de jos în sus): un strat de10 cm grosime, alcătuit din granule de 1---3 cm; un strat de 30 cm grosime, alcătuit din granule de 3***5 cm; un strat de 50 cm grosime, alcătuit din granule de 5 —10 cm. în jurul puţului (în afara căptuşelii), de la nivelul tubului de aducere a apei pînă la fund, se execută un drenaj care să asigure aerisirea stratului din jurul puţului şi să mărească suprafaţa de trecere a apei în stratul permeabil. Puţul se amenajează cu un cămin de acces şi cu o ventilaţie. Diametrul sau latura puţului e de 1,0-**2,0 rn, grosimea stratului de apă în puţ e de 0,5***1,5 m, iar distanţa pînă la nivelul maxim al apelor freatice e de 1,0 m. Pentru determinarea capacităţii puţurilor absorbante se pot folosi următoarele debite orientative: în pâmînturi Secţiune verticală printr-un puţ absorbant. 1) strat permeabil; 2) tub de beton cu barbacane; 3) tub de ventilaţie; 4) trepte de oţel-beton; 5) tub de aducere a apei ; 6) drenaj. Puţ colector 509 Put de captare nisipoase 150*"200 i/m2 zi; în pămînturi argiloase-nisipoase, 100' * * 150 i/m2 zi; în terenuri argiloase, < 100 l/m2 zi. î. /v/ colector. Alim. apă: Sin. Cameră colectoare (v.). 2. ~ de apa. Alim. apă. V. Puţ de captare. 3. ~ de captare. Alim. apă: Puţ cu secţiunea circulară, mai rar pătrată, coborît pînă la un strat acvifer din care se captează apă subterană pentru alimentarea cu apă potabilă sau industrială. Poate avea peretele executat din beton simplu, din beton armat, din zidărie de piatră, zidărie de cărămidă, căptuşeală de lemn, sau dintr-un tub de oţel ori de bazalt artificial. Sin. Puţ de apă. Puţurile de apă pot fi clasificate din diferite puncte de vedere: după scop (puţuri pentru alimentări centrale, puţuri pentru alimentări restrînse); după mărimea secţiunii orizontale (puţuri cu diametru mare, puţuri cu diametru mic); după materialul de construcţie (puţuri de beton, puţuri de beton armat, puţuri de zidărie de piatră sau de cărămidă, etc.); după adîncimea la care se găseşte apa subterană (puţuri de mică adîncime şi puţuri de mare adîncime); după procedeul de construcţie (puţuri săpate, puţuri forate şi puţuri înfipte), Puţurile săpate au, de obicei, secţiunea plană circulară, cu diametrul interior mai mare decît 0,80 m, astfel încît exca-vaţia poate fi executată şi manual. La alimentările cu apă restrînse, pentru gospodării izolate, se folosesc puţuri săpate cu diametrul cuprins între 0,80 şi 1,50 m, iar pentru alimentările cu apă centrală, puţuri săpate cu diametru I de 1,50-°”3,0 m. Puţurile cu secţiunea plană pătrată se utilizează foarte rar, deoarece materialul pereţilor e folosit neraţional. La puţul săpat, apa pătrunde din strat în puţ printr-o serie de barbacane, amenajate în peretele acestuia, apoi e aspirată de o conductă metalică, echipată la capăt cu sorb (v. fig. /) şi pe traseu cu o vană şi, eventual., cu un apometru. La partea superioară, puţuI săpat e închis cu o placă de beton armat, echipată cu un orificiu cu capac, pentru accesul personalului de exploatare, şi cu un tub de ventilaţie. Pentru coborîrea în puţ, acesta e echipat cu o scară metalică. Puţurile săpate se folosesc numai pentru captarea apei din strate freatice, cari au stratul impermeabil de bază la adîncimea de cel mult 12*'* 15 m. Puţurile săpate pot fi executate, fie prin procedeul săpării în cheson (cel mai frecvent), fie prin procedeul săpării în interiorul unui batardou de palplanşe, ca la puţurile de mină, cel puţin spre partea lor superioară. Alegerea procedeului depinde de felul.stratelor de pămînt cari trebuie să fie străbătute, de grosimea stratului acvifer şi de debitul de apă al acestuia. La puţurile izolate, coborîte la adîncime mică (6-*-8 m), săparea puţului se poate executa prin mijloace manuale, in acest caz, trebuie să se epuizeze apa din interiorul chesonului, cu ajutorul pompelor, pe toată perioada scufundării acestuia. La captările cari au un număr mai mare de puţuri şi la puţuri le cari se sapă la adîncime mai mare decît 8 m şi în strate de apă cu grosime mare (peste 3*"4 rn) se recomandă execuţia mecanizată a săpăturilor, cu ajutorul excavatorului (cu cupe de construcţie specială sau cu greifer), care evită epuizarea apei din puţ în timpul execuţiei şi permite realizarea de economii. Se poate folosi şi excavarea hidromecanizată, utilizînd pentru săpare un hidromonitor (v.) şi, pentru ridicarea materialului din puţ, un hidroelevator (v.). Puţurile cari trebuie săpate pînă la adîncimea de 15---20 m, în strate acvifere cu grosimi mari şi cu permeabilităţi mici, pot fi executate în chesoane pneumatice. Puţurile mai adînci, cari trebuie să străbată strate de apă cu grosimi mari, se execută de obicei prin forare. Puţurile săpate în cheson pot fi coborîte pînă la stratul impermeabil de bază (puţ perfect), ca în fig. /, sau pot fi oprite cu colacul în stratul acvifer (puţuri imperfecte), cînd debitul de apă care trebuie să fie captat poate fi obţinut dintr-un strat cu grosime mai mică, chiar în perioadele cu nivelul cel mai scăzut al apei subterane. Cînd nu există pericolul de tasare, puţul poate fi executat fără radier. Cînd stratele acvifere conţin nisip fin, iar secţiunea de intrare a apei din suprafaţa laterală a puţului e insuficientă, se amenajează pe fundul acestuia un filtru invers, de pietriş şi nisip grăunţos. Cînd există pericolul unor tasări. apreciabile ale construcţiei puţului în timpul exploatării, trebuie ca puţul să se execute cu un radier de beton, apa intrînd în puţ numai prin bar-bacanele din pereţii acestuia. Puţurile săpate în batardou de palplanşe sînt folosite numai cînd stratele de pămînt în cari trebu ie săpat puţul sînt constituite din nisipuri fine, iar stratul acvifer e relativ subţire şi situat la adîncime mică §ub nivelul terenului. Palpianşele se bat pînă la stratul impermeabil de bază, între piloţi moazaţi şi ancoraţi la exteriorul incintei. Pentru economie, incinta se execută începînd de Executarea puţului în săpătură taluzată lao platformă, executată şi batardou de paip|anşa. CU taluze, aşezată la CII ca teren permeabil; 2)strat de teren imper- 0,50mdeasupra nivelului meabil. 3)pi|oţi; 4) palplanşe; 5) puţ. apei subterane (v. fig. II). La adăpostul peretelui de palplanşe se execută săpătura fie manual, concomitent cu epuizarea apei din batardou, fie mecanizat, ca la puţurile săpate în cheson. Acest procedeu de construcţie reclamă epuizarea apei în timpul execuţiei zidăriei puţului. La exteriorul puţului, în dreptul suprafeţei amenajate cu barbacane, se execută un filtru de pietriş cu granule de mărime descrescătoare de la peretele puţului spre exterior. La execuţia umpluturii din jurul puţului se execută un dop de argilă deasupra nivelului hidrostatic. Puţurile forate au diametrul mic (100---800 mm) şi sînt constituite din coloane tubulare, de obicei de oţel (v. fig. IU). Peretele puţului e perforat în dreptul stratului acvifer, formînd coloana filtrantă. Cînd colectarea apei dintr-un grup de puţuri forate se face prin aspiraţie, în fiecare puţ se montează o coloană de aspiraţie, care e coborîtă pînă sub nivelul hidrodinamic minim al apei, şi care e legată la conducta generală de aspiraţie. în acest caz, fiecare puţ e echipat cu o vană, pentru reglarea debitului captat, şi» I. Puţ de captare executat prin săpare în cheson. 1) teren permeabil; 2) strat de teren i mpermeabil, de bază; 3) chesonul puţului; 4) colac (cuţit) de beton armat; 5) barbacane; 6) conducta de aspiraţie; 7) capac de acces; 8) ventilaţie; 9) dop de argilă; 10) nivelul pînzei de apă subterană, Puţ de captare 510 F>uţ de eaptafâ eventual, cu un apometru. Aceste armaturi sînt adăpostite în căminul de control al puţului forat, Puţurile forate sînt folosite pentru captarea apei din stratele acvifere cu grosime mare şi din strate ascendente şi arteziene situate la orice adîncime. Forarea puţurilor se poate executa prin metoda percutanta (metoda uscată) sau prin metoda rotativa (metoda hidraulică). La fiecare dintre aceste metode, unealta de săpat poate fi acţionată manual sau mecanizat (v. sub Foraj 3). Un puţ forat, executat complet, se compune din următoarele părţi: filtrul, coloana puţului, coloana de protecţie, conducta de legătură şi căminul de control. Filtrul puţului e constituit dintr-un tub de tablă de oţel, de fontă, de bazalt artificial, etc. avînd orifici i de formă alungită, alternate, prin cari pătrunde apa. La partea inferioară, filtrul e prelungit cu un tub de tablă fără orifici i şi închis la partea de jos, numit piesă de fund (v.), şi care are rolul de a înmagazina nisipul fin antrenat de apa captată în puţ. Filtrul poate fi independent sau poate fi executat în prelungirea coloanei puţului. Cînd puţul e forat într-un strat acvifer de nisip fin, pînă ia adîncimea de 30-"40 m, trebuie să se execute în jurul coloanei filtrante un filtru invers (v.), constituit din unu sau din mai multe straturi de pietriş mărgăritar (cu grosimea de cel puţin III. Puţ forat. 1) strate de teren permeabil; 2) strate de teren i mpermeabi I; 3) cămin de control; 4) coloana de oţel a puţului; 5) coloană fi I-trantă; 6) capac de acces cu ven-tilaţie; 7) conductă de legătură (de aspiraţie); 8) coloană de protecţie; 9) nivelul pînzei de apă subterană. £T /V. Filtru cu buzunare. I) coloană de foraj; 2) nisip; 3) nisip grăunţos; 4) pietriş mijlociu; 5) pietriş mare. V. Filtru-clopot. 1) strat permeabil; 2) elementele fi Itrului. 5 cm), pentru a împiedica pătrunderea nisipului fin în puţ. Pentru adîncimi mai mari, la cari trebuie împiedicată intrarea în puţ a nisipului fin, se pot executa filtre de construcţie specială, cum sînt filtrul cu buzunare (v. fig. IV) şi fiItrul-clopot (v. fig. V). în cazul captării unei ape agresive, pentru a evita degradarea metalului, se folosesc coloane filtrante executate din materiale rezistente la coroziune (oţel inoxidabil, bazalt artificial, oţel protejat cu masă plastică, etc.). Coloana puţului are rolul de a susţine pămîntul din jurul puţului şi de a conduce apa vertical, de la filtrul puţului pînă la conducta de deservire. Se execută din tuburi de oţel, cu grosimea de 7***8 mm, îmbinate cu manşon filetat sau prin sudare. în cazuri speciale, cînd puţul trece prin strate de apă agresivă sau cînd apa captată e agresivă, coloana puţului tre-' buie să fie executată din materiale rezistente la coroziune (oţel inoxidabil, bazalt artificial sau oţel cu protecţie catodică obişnuită). Coloana puţului poate fi legată cu filtrul fie direct, prin sudură, fje prin intermediul unei etanşări cu garnitură de cauciuc. în ultimul caz, coloana filtrantă şi coloana puţului trebuie să se petreacă pe o înălţime de 1,5°--3 m. Coloana de protecţie e un burlan metalic aşezat la exteriorul coloanei puţurilor adînci, de la radierul căminului de control pînă la stratul impermeabil de bază ai primului strat acvifer, care nu se captează, pentru a proteja apa captată de infiltraţia directă, pe lîngă puţ, a apei de suprafaţă. Pentru o siguranţă mai mare, spaţiul inelar dintre coloana de protecţie şi coloana puţului se cimentează. Conducta de legătură a puţului serveşte la transportul apei de la puţ la conducta principală, de colectare a apei din puţuri. Ea poate fi de aspiraţie sau de refulare, după cum captarea se face printr-o staţiune centrală de pompare sau prin pompe individuale, aşezate în puţuri. Legătura dintre tronsonul vertical al conductei de aspiraţie (coloana de aspiraţie) care coboară în puţ pînă sub nivelul hidrodinamic minim şi conducta de legătură, orizontală, se face printr-o piesă numită cască, care serveşte şi la dez-nisiparea puţului. După cască se montează o vană de izolare şi de reglare şi, eventual, uîi apometru. Căminul de control al puţului e o construcţie de beton sau de cărămidă, care adăposteşte capătul superior al puţului cu vana de izolare şi apometrul. Accesul în cămin se face printr-un capac metalic sau de beton armat,.cu deschiderea de cel puţin 0,60 m şi pe o scară metalică. Capacul căminului se aşază coaxial cu coloanele puţului, pentru ca operaţiile de deznisi-pare să poată fi executate uşor. Cota capacului trebuie să fie situată cu cel puţin 0,50 m deasupra apelor de inundaţie din zonă. Căminul de control e echipat şi cu un tub de ventilaţie (Dn — 50---100 mm). Puţurile înfipte sînt puţuri metalice cu diametrul foarte mic (25*”60 mm), echipate la partea inferioară cu un sabot, sau cu un burghiu, pentru a uşura înfigerea coloanei în pămînt. în-figerea lor se poate executa prin batere cu o sonetă specială (puţ bătut) sau prin înşurubare. Aceste puţuri sînt folosite numai pentru captarea unor debite de apă foarte mici, din strate freatice situate la adîncime mică (cu nivelul hidrostatic situat la cel mult 3***4 m sub nivelul terenului). Cînd debitul necesar e asigurat de un singur puţ, extragerea apei se face cu o pompă de mînă (v. fig.m W). —* în general, la alimentările cu apă centralizate, un singur puţ nu poate asigura întregul debit de apă necesar, astfel încît captarea trebuie să aibă mai multe puţuri legate la o staţiune de pompare comună, sau la o conductă de refulare comună, în care trimit apa elec-tropompele montate în fiecare puţ. Colectarea apei din mai multe puţuri se poate realiza fie printr-un sifon şi printr-un puţ colector (v. fig. VII a), fie printr-o conductă de aspiraţie şi un cazan de vid (v. fig. VII b), cînd nivelul hidrodinamic nu coboară mai mult decît 6-**8 m sub nivelul terenului. Dacă nivelul hidrodinamic în puţuri VI. Puţ înfipt, î) strat de teren permeabil ; 2) nivelul pînzei de apă subterană; 3) coloana puţului; 4) coloană filtrantă; 5) sabot; 6; pompă de mînă. Puţ de infiltraţie 511 Puţ de mină e mai jos decît 8 m faţă de nivelul terenului, în fiecare puţ se montează pompe cari se leagă (a o conductă generală de refulare. Conducta de 3 sifonare sau de aspiraţie, ca şi conducta de refulare generală, se aşază la distanţa de4*"5 m de linia puţurilor, pentru a evita tasarea a-cesteia din cauza antrenării nisipului fin din strat, de către puţuri. Sifoanele lungi se fragmentează în tronsoane,pentru a se putea localiza cu uşurinţă defectele de'etanşare cari ar putea conduce la dezamorsarea sifonului. Pentru aceas- VIL Sisteme de colectare a apei din ma' multe puţuri ta se leagă cîte de mica adîncime. 4-**5 puţuri la un o) sistem de colectare cu puţ colector şi sifon; b) sis-sifon secundar şi tem de colectare cu cazan de vid şi conductă de se montează O Va- aspiraţie; I) puţ colector; 2) puţuri de captare; 3) şină de izolare şi- O fon înclinat; 4) staţiune de pompare; 5) conductă piesă de observa- de refulare spre rezervor; 6) nivelul hidrodinamic ţie la legătura cu minim; 7) linia piezometrică a sifonului; 8) cazan sifonul principal de vacuum; 9) conductă de aspiraţie. (v. fig. VIU). Sifoanele şi conductele de aspiraţie se montează înclinate către punctul central al captării (puţ colector sau rezervor de vid). î) puţ colector; 2) puţuri de captare; 3) sifon principal; 4) sifon secundar; 5) vană; 6) piesă de observaţie; 7) staţiune de pompare; 8) conductă de refulare. Punerea în funcţiune a sifonului şi asigurarea condiţiilor de scurgere a apei în conductă se obţin prin realizarea vidului cu ajutorul unei pompe de vid. Cantitatea de aer care trebuie să fie eliminată dintr-o conductă-sifon sau de aspiraţie e proporţională cu cantitatea de apă captată, dar ea depinde şi de lungimea sifonului, care, prin defectele de îmbinare, măreşte debitul de aer care trebuie evacuat. Conducta-sifon trebuie executată cu multă atenţie, iar etanşeitatea^ei trebuie încercată înainte de astuparea tranşeei cu pămînt. încercarea conductei se face Ja o suprapresiune de 1 at sau la un vid de 0,7 at (0,3 ata). încercarea se consideră reuşită cînd, după o oră, manometruI (respectiv vacuum-metrul) indică o variaţie de presiune mai mică decît 10 mm col. Hg. Perimetrul de regim sever al zonei de protecţie sanitară se trasează de formă dreptunghiulară, cu distanţe de protecţie diferite spre amonte, aval şi lateral. V. şî sub Protecţie sanitară. î. ~ de infiltraţie. Alim. apa: Puţ forat sau săpat, echipat cu un rezervor la partea superioară, care serveşte la infiltrarea apei de suprafaţă în stratele acvifere, fie în scopul îmbogăţirii debitului unui strat de apă subterană, fie în scopul îndepărtării unor ape uzate» Cînd puţul de infiltraţie e folosit pentru îmbogăţirea debitului unui strat acvifer, apa care se infiltrează (provenită dintr-o sursă de suprafaţă) trebuie să fie decantată şi filtrată în prealabil, pentru a nu se -.col mata filtrul puţului. Puţurile de infiltrare pentru îmbogăţirea stratelor acvifere se amplasează în amonte de frontul de captare, în raport cu direcţia de curgere a stratului subteran îmbogăţit. V. şî sub îmbogăţirea stratelor de apă subterană. â. ^ de mina. Mine: Lucrare minieră principală, verticală sau înclinată, cu care se deschide o mină şi care se sapă, fie pornind de la suprafaţă (puţ la zi), fie între galerii le de bază a două orizonturi sau suborizonturi (puţ orb), fără legătură directă cu suprafaţa» Puţul de mină serveşte ca: punct de plecare pentru lucrările dedeschidere şi de pregătire a orizonturi lor de bază sau intermediare ale minei; loc de concentrare în subteran şi cale de transport la zi al substanţelor minerale utile extrase din zăcămînt, cum şi a sfărîmături lor de roci sterile rezultate în decursul lucrărilor miniere de deschidere şi de pregătire (puţ de extracţie); loc de concentrare la zi (sau în orizonturile superioare) a materialelor întrebuinţate în exploatare şi cale de transport al acestora la orizontu- l. Formele secţiunilor transversale ale puţurilor şi compartimentarea lor, a) dreptunghiulară; b) circulară; c, d) patrulater curbiliniu; e) eliptică. II. Gura puţului amenajată cu cameră de îmbarcare mai jos decît rampa. 1) cameră subterană de îmbarcare; 2) uşi contra incendiului în puţ; 3 şi 5) uşi contra incendiului în galeria subterană; 4) ieşire de salvare; 6) clădire administrativă. rile inferioare; spaţiu pentru montarea tuburilor principale de aer comprimat, a cablurilor electrice de alimentare a minei cu energie electrică şi a conductelor principale de evacuare Puţ de mîna 512 Puţ de mină \ jjL a apelor subterane; cale pentru introducerea aerului proaspăt de ventilaţie sau pentru evacuarea celui viciat din mină (puţ de oeraj), etc. Puţurile se sapă (v. fig. /) cu secţiune transversală circulară, pătrată, dreptunghiulară, eliptică, în patrulater curbiliniu, etc.; forma secţiunii şi mărimea depind de roca traversată, de materialul întrebuinţat la susţinere, de cantitatea de materiale cari tre-buie transportate în unitatea de timp(gabaritul coliviei sau al skipu-lui) şi de cantitatea de aer de ven-tilaţie care trebuie să circule prin puţ (viteza de circulaţie a aerului e stabilită denormeledeteh-nică a securităţii muncii). în lungul său, un puţ de mină are: o staţiune de încărcare -descărcare a dispozitivelor de transport (colivii, ski- ^ puri) la zi (staţiu- j ne de primire la j zi) şi cel puţin una în subteran; porţiunea de racordare cu suprafaţa (capul sau gura puţului) în care se aşază instalaţiile de încălzire a aerului iarna (în cazul unor infiltraţi i puternice de apă şi de îngheţ), uşilede izolare. în caz de incendiu, şi iegătura subterană de salvare în caz de incendiu în casa turnului de extracţie; acroşa-jeie la cari se face joncţiuneacu rampele orizonturilor; jompul (la fund) pentru colectarea apelor. Normele de tehnică a securităţii muncii impun ca gura puţului care iese la zi, şi trece astfel prin rocile slabe din partea superioară a scoarţei, să fie susţinută, pe o lungime de cel puţin 10 m de la suprafaţă, cu materiale ignifuge (zidărie, beton). UI, Distribuţia găurilor de mina tn puţuri dreptunghiulare şi circulare (g, h). a) sîmbure în forma de pană centrală simplă; b) sîm-bure în formă de pană centrală dublă; c) sîmbure central piramidal; d şi e) distribuţia găurilor în trepte; f) sîmbure-pană lateral; g) distribuţia găurilor pe circumferenţe concentrice; h) sîmbure-pană central» Uneori, gura puţului e amenajată astfel, încît (v. fig. II) permite intrarea şi ieşirea^oamenilor din coliviile de transport printr-o cameră care e situată cu 8*15 m mai jos decît suprafaţa terenului şi fereşte pe mineri să vină în contact direct cu aerul atmosferic, în special în timpul iernii, La puţurile oarbe, gura e situată, de cele mai multe ori, pe una dintre galeriile principale de transport, pînă la cari trebuie ridicate va-goneteie încărcate cu materialul exploatat, de unde apoi aceste vagonete sînt dirijate fie afară, dacă galeria respectivă iese la zi (galerie de coastă), fie sînt conduse la puţul de extracţie care face legătura între galerii şi suprafaţa minei. Amenajarea gurii puţului e, în această situaţie, mai simplă şi consistă în săparea şi în amenajarea camerii maşinii sau a troliului şi în amenajarea racordării puţului la rampa care deserveşte manipularea vagone-telor cari ies şi intră pe gura puţului. Puţul e compartimentat în secţiuni de transport (prin cari circulă colivii sau ski puri), în secţiuni de circulaţie pentru personal (cu poduri orizontale şi scări) şi în secţiuni pentru conducte de ţevi şi cabluri electrice. Compartimentarea se face cu moaze (v.) montate orizontal, bine încastrate în susţinerea pereţilor, de cari se prind, cu legături demontabile, ghidajele pentru colivii sau ski puri. Deasupra puţului se construieşte, la zi, turnul de extracţie (v.), pe care sînt montate moletele (v.) cablurilor de oţel de cari sînt suspendate coliviile (v.) sau skipurile (v.) de transport. La rampele orizonturilor se instalează dispozitivele mecanice de încărcare şi de descărcare a coliviilor. Săparea e precedată de fixarea axei puţului, de ridicarea topografică exactă a terenului în jurul centrului, pe o rază de 150---250 m, de forarea unei sonde de cercetare hidrogeologică şi de stabilire a coloanei stratigrafice, cu determinarea permeabilităţii şi a rezistenţei rocilor cari urmează să fie traversate. După condiţiile geologice, hidrogeologice şi petrografice ale rocilor, se deosebesc metode de săpare obişnuite, metode de săpare speciale şi metode de săpare prin procedee de foraj. /V. Instalaţie de acţionare a unui încărcător pneumatic, la săparea unui puţ. î) dispozitiv de încărcare; 2) închidere pneumatică; 3) troliu pneumatic; 4) braţul de conducere al încărcătorului; 5) furtun flexibi I. % Puţ de mina 513 Puţ de mină Metodele de săpare obişnuite, aplicate la roci rezistente, neacvifere sau cu aflux de apă redus la frontul de săpare, consistă în excava-rea frontu Iu i de săpare (fundul puţului), de obicei cu explozi- vi (în roci le moi se lucrează fără explozivi, cu unelte pneumatice adaptate la tăria rocii: lopeţi sau pi-coane). Găurile de mină se plasează concentric, primele rîn-duri înclinate spre centru, pentru ca e-fectul primelor explozii să scoată un miez, iar la periferie, uşor înclinate în afară (v. fig. III). în general, talpa puţului are un mic basin de colectare pentru apă, iar amorsele electrice folosite sînt impermeabile. Roca sfărîmată se încarcă în chible (v.), cu lopata sau cu încărcătoare mecanice cu gheare, acţionate pneumatic (v. fig. IV şi V), suspendate pe - un pod mobil instalat deasupra frontu Iu i desăpare. Cablul chi-blei nu pendulează, deoarece e dirijat de jugul de conducere (v. fig. VI), a cărui ramă alunecă de-a lungul a două cabluri de ghidaj; acestea se trec peste două roţi de conducere, instalate pe platforma mofetelor de extracţie şi se fixează pe tobele troliilor de mină aşezate lîngă puţ; prin în-vîrtirea tobelor, ghidajele sînt coborîte în puţ, pe măsura avansării lucrării. La săparea puţurilor cu diametru mic şi puţin adînci se poate lucra cu două chible (una se încarcă în timp ce a doua face transportul); dacă diametrul şi adîncimea cresc, se lucrează cu trei chible. Pentru ca lucrătorii de la fund să fie la adăpost de obiectele cari cad din chiblă. se instalează deasupra locului de muncă un pod de protecţie (fix pentru puţuri desecţiune redusă desăpare, mobil pentru secţiune mai mare şi circulară), cu uşi sau cu tuburi pentru trecerea chiblei, a conductelor de aeraj şi de refulare a apei (v. fig. VII şi VIII). La gura puţului în săpare sînt, de obicei, două poduri de protecţie fixe, ale căror uşi sînt manipulate de un troliu special. în perioada de săpare se folosesc o maşină de extracţie provizorie (pentru chible) şi un turn provizoriu (turn desăpare), amenajat pentru descărcarea chiblelor şi montarea moletelor peste cari trec cablurile de oţel pentru suspendarea în puţ a V. Organul de prindere al unui încărcător pneumatic cu gheare. 1) corpul încărcătorului; 2)închizător pneumatic; 3) gheare de prindere ale încărcătorului; 4) cilindrul închizătorului pneumatic; 5) cercel pentru legarea ghearelor la cilindru; 6) ax în jurul căruia se rotesc ghearele. VI. Jug de conducere. 1) jug de conducere; 2) cabluri de ghidaj; 3) cablu de extracţie. VII. Pod de protecţie suspendat, cu uşi. diferitelor poduri, conducte, cabluri electrice, etc., cari servesc la săpare. Turnul e construit din lemn sau din tuburi de oţel (v. fig. sub Turn de săpare), cu dimensiuni tipizate (există tendinţa să se organizeze astfel lucrările, încît de la început să se instaleze turnul definitivde extracţie, reaiizînd economie de timp şi de cheltuieli de investiţie). Puţurileîn sapăse ventilează (aspirant, refulant sau combinat) cu ventilatoare instalate la suprafaţă, iar apele din frontul de săpare se evacuează cu pompe speciale (centrifuge, cu axă verticală sau Mammuth), fie direct la suprafaţă, fie într-un basin amenajat la un orizont superior, de unde pompe centrifuge obişnuite le pompează la suprafaţă. Susţinerea puţurilor de mină săpate după metodele obişnuite se execută cu: cadre dreptunghiulare de lemn ecarisat sau rotund (v. fig. IX), aşezate în cîmp sau în desiş, montate în tronsoane de 4"*6 m de jos în sus sau suspendate cu tiranţi VIII. Pod de protecţie suspendat, cu tuburi. 1) pod suspendat; 2) dispozitiv de suspensiu-ne; 3) tub pentru trecerea chiblei; 4 şi 5) tuburi pentru aeraj şi pentru ţevile de aer comprimat. Puţ de mină 514 Puţ de mînă de oţel (v. fig. X); cadre metaMce, din grinzi de oţel profilat U saul, legate cu buloane sau cu nituri (v. fig. XI); ancore cari prind de ri pereţi o plasa peste care se proiectează beton torcret; zidărie de blocuri de beton (bolţari sau be-tonite)(v. fig. X//)sau de cărămizi clădite în tronsoane cilindrice rU, ff-a r h IX. Susţinerea unui puţ cu cadre dreptunghiulare de lemn, în desiş. pornind,‘'"de jos în sus, de la un picior (pinten) de sprijin (v.fig. XIII), incastrat în rocă rezistentă (nu se pretează la mecanizare); cuvelaj de beton armat (v. sub Cuvelaj), constituit din inele formate din segmente montate de sus în jos şi solidarizate între ele cu buloane; monolit, de beton armat, turnat de jos în sus, începînd de Ia un picior de sprijin (v.fig.XIV); inele de monolit de beton, înalte de 2 m, turnate de sus în jos, pe măsura avansării săpării (se pretează la mecanizare, cu cofraj alunecător) (v. şî sub Susţinere minieră). După modul cum sînt organizate şi cum se succed operaţiile de săpare şi de susţinere, construirea unui puţ, după metoda obişnuită, se poate executa după una dintre următoarele variante: IMetoda succesiva, cea mai veche, e caracterizată prin săpare, urmată imediat de o susţinere provizorie X. Susţinerea suspendata a unui puţ (vedere perspectiva). (v. fig. XV), executată pe tronsoane cu lungime egală cu distanţa dintre două picioare de sprijin, (10---50); după ce se opreşte săparea, la adîncimea respectivă se incastrează piciorul de sprijin în rocă rezistentă şi pe el se aşază susţinerea XII. Aşezarea bolţilor de beton în peretele de susţinere al unui puţ circular. XL Susţinerea metalică cu cadre de oţel dublu T a unui puţ cu secţiune dreptunghiulară, şi modul de îmbinare a elementelor sale. definitivă de jos în sus. Cu această metodă, folosită pentru puţuri oarbe sau puţuri la zi, circulare, cu diametrul pînă la 5,5 m şi sub 200 m adîncime, se obţin viteze de construcţie de puţ gata, de circa 65 m/lună. Metoda paralela se deosebeşte de metoda succesivă prin faptul că susţinerea definitivă a unui tronson se execută de pe un pod suspendat, de jos în sus, în timp ce săparea, de sus în jos, şi susţinerea provizorie a tronsonului imediat inferior, se execută în continuare, fărăîntrerupere.Cu această metodă, la care sînt necesare două instalaţii de extracţie independente: una pentru extracţia rocii de la talpa puţului, alta pentru coborîrea materialelor desusţinerepînă la podul suspendat, se obţin majorări de viteze pînă la 30---40% faţă de metoda succesivă. Se foloseşte pentru adîncimi şi diametri mai mari, în roci mai slabe, instabile sau cu înclinare mare (v. fig. XVI). Metoda cumulativă se caracterizează prin alternarea susţinerii definitive cu operaţia de săpare pe tronsoane de 2-"4 m adîncime şi excluderea totală sau parţială a susţinerii provizorii (v. fig. XVII). Organizarea lucrului consistă în utilizarea unei platforme bietajate, suspendate deasupra frontului, de care sînt prinse dispozitivele mecanice de încărcare în chible, pompele, co-frajul metalic alunecător, pentru cazul cînd se susţine cu beton monolit (cu ciment cu priză rapidă), sau scripeţii pentru manevrarea segmentelor, în caz desusţinere cu cuvelaj de beton armat. Metoda e cea mai simplă dintre toate, poate realiza viteze pînă la 150 m/lună şi se poate aplica în majoritatea cazurilor cari se întîlnesc în practică. Metoda cu scut e o variantă a metodei paralele, Ia care, între talpa puţului şi susţinerea definitivă, se intercalează XIII. Formele picioarelor de sprijin ale unei susţineri de zidărie. Puţ de mina 515 Puţ de mini un cilindru (un scut), constituit din segmente de oţel bulo- Pentru săparea puţurilor între două orizonturi deschise nate, suspendat de un pod bi-sau trietajat şi care îndeplineşte se obişnuieşte ca, în prealabil, să se foreze în secţiunea de rolul susţinerii provizorii. Coborîrea scutului se face imediat săpare, în general cu ajutorul unei maşini de forat (v. Forat, XIV. Executarea susţinerii de beton armat la un puţ circular, cu cofrajul din bolţari. /) picior de sprijin; II) vederea, în perspectivă, a montajului armaturii metalice în masa de beton armat; III) secţiune orizontală prin peretele susţinerii; 1) bolţari de beton; 2) inele circulare de fier LJ cari,împreună cu platbanda 3, formează baza piciorului de sprijin. XV. Metodă de săpare succesivă a puţului, î) cadru de întindere; 2) pod suspendat; 3) conductă de aer comprimat; 4) chiblă; 5) pompăt suspendată; 6) lampă suspendată; 7) distribuitor de aer; 8) perforator; 9) conducte de aeraj dupăsăpareaunui salt, descoperind în parteasuperioară un tronson care se susţine definitiv, ca în metoda precedentă. Metoda se aplică la roci cu oarecare stabilitate, la puţuri adînci, şi permite realizarea de viteze record (pînă la 290 m/lună). Metoda cu susţinere şi amenajare simultana consistă în săparea puţului după metoda cumulativă obişnuită, pe o adîncime egală cu lungimea ghidajelor, după care urmează amenajarea penultimului tronson cu moaze şi ghidaje (ultimul tronson rămîne neamenajat, pentru protecţia moazelor contra sfărîmături lor de rocă aruncate de explozii). Metoda prezintă avantajul că permite prinderea ghidajelor, a utilajelor şi a instalaţiilor de conducte, ţevi, etc., de pereţi şi moaze, suprimînd sistemul complicat de cabluri şi trolii, permiţînd astfel instalarea, chiar de la început, a turnului de extracţie definitiv, şi realizarea de viteze de săpare pînă la 100 m/lună de puţ. maşină de ~), o suitoare, care serveşte ulterior ca rostogol pentru roca împuşcată, suprimîndu-se astfel transportul cu chibla; lărgirea pînă la profilul proiectat şi susţinerea definitivă se execută de sus în jos. O altă variantă e săparea de jos în sus, pe toată secţiunea puţului, lăsînd roca împuşcată pe loc (afară de plusul cerut de afînare), pentru ca să îndepl inească •rolul de rambleu provizoriu (se suprimă susţinerea provizorie); susţinerea definitivă se execută de sus în jos, iar roca sfărîmată se evacuează prin rostogolul unei suitori amenajate în rambleul provizoriu. Metodele de săpare speciale se aplică în roci instabile şi acvifere (curgătoare sau cu debite de peste 50 m3/h apă la front). Se deosebesc: Săparea cu susţinere prealabilă a spa-ţiului care se va excava consistă în a izola, înainte de excavare, secţiunea puţului de restul rocii, printr-o construcţie care 33* Puţ de mînă' 516 Puţ de mini poate fi o susţinere provizorie sau una definitivă. Metoda are, In principal, două .variante curente: săparea cu palplanşe şi săparea cu trusă tăietoare. XVII. Metodă cumulativă de săpare a puţului, concomitent cu susţinerea definitivă. XV!. Metodă de săpare paralelă a puţuiui. 1) cadru deîntindere pentru extracţia încărcăturilor; 2) chiblă de extracţie; 3) cadru de întindere pentru chiblă; 4) chiblă pentru materiale; 5) pod suspendat; 6) pompă suspendată; 7) conductă de aer comprimat; 8) conducte de aeraj. Săparea cu palplanşe (v.) de lemn, cu lungimea de 2---4 m, sau metalice cu profiluri diferite (U, V, Z) sau tubulare (v. fig. XVIII), de 5-**8 m(rar mai mult), cari se bat cu ciocane manuale sau mecanice (sonete), vertical sau înclinat in afara (v. fig. XIX), pe perimetrul de excavaţie al puţului. Pe-măsură ce avansează palplanşeîe, se excavează roca din interiorul incintei, secţiunea acesteia rămînînd invaria- -o—o- XVIII. Tipuri de palplanşe metalice, o) tubulare; b) din fiare profilate Li şi dublu T;c şi d) forme diferite (U, Z) îmbinate cap la cap prin construcţia lor specială. bilă (palplanşe înclinate) sau micşorîndu-se pentru fiecare inel nou de palplanşe (palplanşe verticale). Vîrfurile ultimului tronson de palplanşă trebuie să se înfigă în roca rezistentă şi impermeabilă. Se aplică la roci cu un conţinut relativ mic de apă. Săparea cu trusă tăietoare consistă în folosirea unui cilindru (de zidărie, de metal, de beton simplu sau de beton turnat între două tole de oţel), echipat cu un sabot metalic, ascuţit la bază (v. fig. XX), peste care se zideşte (v. fig. XXI) şi care, prin greutatea., proprie, pătrunde în roca curgătoare. Trusa tăietoare curentă poate fi folosită pentru adînciri pînă la circa 25 m, în roci afînate, moi şi curgătoare, cu un aflux de apă de maximum 15 m3/h; dacă în exteriorul cilindrului se execută alveole în cari se injectează aer comprimat (scade frecarea de pereţi), trusa tăietoare poate fi folosită pînă la X/X. Adîncîrea puţului de mină prin procedeul palplanşelor (de lemn). o***c/) fazele adîncirii cu palplanşe înclinate; e, f) sprijinirea fundului puţului, în teren curgător; g) continuarea adînciri i puţului după sprijinirea fundului.' h) adîncîrea cu palplanşe verticale; adîncimi de circa 120 m. Acţiunea sabotului începe de pe talpa consistentă, Ia1-**1,5m maisus decît acoperişul rocii curgătoare care trebuie traversată, după care începe zidirea pe sabot. Avansarea trusei tăietoare (v. fig. XXII) e posibilă numai puţ de mînă 517 Puţ de mină dacă greutatea ei proprie (la care se adaugă, dacă e necesar, şi apăsarea unor prese) depăşeşte frecarea dintre rocă şi zidărie. Pe măsura coborîrii trusei, miezul de u rocăe îndepărtat manual (pompînd în prealabil apa), sau cu încărcătorul cu gheare (fără apă). Cînd cuţitul sabo-tului ajunge în rocă tare, el se fixează în aceasta pe o oarecare adîncime, direct, — dacă suprafaţa stratului dezvelit e aproximativ orizontală, iar partea superioară a rocii e dezagre- Săparea I o r consistă prin impermeabil i z a r ea roci- în astuparea crăpăturilor, a fisurilor sau a 'WMmm XXII. Modul de avansare a trusei tăietoare. 1) puţ preliminar; 2) sabot; 3) cilindru de zidărie; 4) ţeava de ap&j 5) puţ de mină pentru colectarea apei; 6) picior de beton. cavernelor din roci (prin cari ap* şi presiune mare), în dreptul şi XX. Sabot de trusă tăietoare. 1) sabot; 2) tije verticale de ancorare a zidăriei; 3) platbande de legare a zidăriei; 4) piuliţe de prindere a piatbandelor. XXI. Ridicarea zidăriei peste un sabot de trusă tăietoare, a) secţiune verticală; b) vedere de sus a trusei; /) sabotul trusei; 2) nervuri de întărire a sabotului; 3) ramă de lemn între două elemente de sabot; 4) tijă de ancorare a zidăriei. gată şi înmuiată, —sau prin intermediul unei mase de beton aşezate cu 2--*2,5 m mai jos pe fundul puţului (v. fig. XX///) Săparea în cheson cu aer comprimat se efectuează cu ajutorul unei truse tăietoare cu cheson, la baza căreia se amenajează, între talpa puţului şi un tavan transversal de beton armat, o cameră închisă ermetic, în care se pompează, prin ţevi, de lasupra-faţă, aer comprimat (maximum 3 kgf/cm2), a cărui presiune refulează apa din cameră, săparea făcîndu-se ca în teren relativ uscat (v. fig. XXIV). Accesul în cameră se face prin tubul central al chesonului şi prin aparatul cu ecluze pentru aer (sasul cu aer). Pentru cobo-rîre, greutatea trusei tăietoare trebuiesăfie mai mare decît frecarea ei de teren plus presiunea aerului pe tavanul chesonului. XXIII. Fixarea trusei tăietoare pe suprafaţa oblică a fundului puţului în rocă tare (b). 1) sabotul trusei; 2) palplanşe de lemn; 3) nisip; 4) zidăria definitivă a puţului de beton ; 6) piciorul de sprijin al zidăriei definitive. !e subterane circulă cu debit în jurul viitorului puţ, for-mîndu-se astfel un monolit impermeabil, în care se sapă ulterior după una dintre metodele obişnuite şi se susţine definitiv cu cuvelaj (v.). Procedeul nu se poate aplica la roci neconsolidate. După materialul întrebuinţat la impermeabilizare, se deosebesc: Săparea în roci impermeabilizate prin argilizare (v.), folosită mai rar ca variantă de sine stătătoare (în roci cu fisuri fine şi cu debite de apă şi presiuni mici), mai frecvent ca auxiliar la cimentare, pe care o precede pentru umplerea golurilor mai mari. Argilizarea se execută prin sondaje, forate fie de la suprafaţă (cu sondeze), fie din frontul de săpare (cu perforatoare). în’ primul caz, sondajele sînt verticale; în al doilea caz, sondajele se forează concentric cu puţul înclinat radiar (pentru argilizarea în limitele secţiunii puţului) şi tangenţial (pentru o mai bună intersectare a fisuri lor din roci) (v. fig. XXV), Prin sondaje se injectează sub presiune (60***80 at), în roci, o pulpă argiloasă sau argiloasă-nisipoasă cu floculanţi (5% clorură de calciu + 2% sticlă solubilă), care se depune în goluri, provocîndu-le astuparea sau colma-tarea. Săparea în roci impermeabil izate prin bituminizarese aplică în cazul rocilor cu caverne, cu goluri şi cu fisuri, cînd argilizarea şi cimentarea nu pot fi folosite din cauza agresivităţii apelor şi a vitezei lor mari de circulaţie şi consistă în injectarea prin sonde, forate de la suprafaţă sau din subteran a bitumului încălzit (electric sau termic) la 180° şi împins cu 5--*24 at (limitasuperioară pentru crăpături mari). Adăugîn-du-i-se turbă, se reduce conductibilitatea termică a amestecului, ceea ce uşurează menţinerea fluidităţii acestuia, chiar dacă pătrunde adînc în fisuri. în terenuri puţului (a) şi continuarea săpării 5) umplutură Puţ de mină 518 Puţ de mină bituminizate, săparea se poate executa cu explozivi, însă folosirea acestora cere multă prudenţă, pentru a nu se deteriora perdeaua bituminizată de protecţie. Sâparea în roci impermeobilizate prin cimentare (v.)se aplică Ia debite de apă de peste 50 m3/h( indiferent de presiune, şi dă cele mai bune rezultate în cazul rocilor cu fisuri de peste 40 jjl, formate din gresii, argile, şisturi argiloase, calcare, graniţe, etc. Sondele de cimentare se foreaz^ XXIV. Instalaţia unei truse tăietoare cu cheson. 1) planşeu fix, de beton armat; 2) dispozitiv de ecluze (sas); 3) pompa; 4şi 5) conducte; 6) cameră de lucru ; 7) chiblă; 8) tub de legătură cu sasul; 9) susţinere provizorie; 10) scări; 11) aer comprimat. de la suprafaţă, concentric cu puţul (v. fig. XXVI) pe un diametru cu 3***4 m mai mare decît cel de săpare şi în număr de 8* * * 12 găuri, sau din subteran pornind de la un dop de ciment fixat pe talpa puţului, pe tronsoane de 12***25 m în adîncime (v. fig. XXVII), în loturi de 16-30 de găuri. în fig. XXVIII e ^ reprezentată amplasarea găurilor de / cimentare, la săparea jompurilor (v.) ^ ( şi a rampelor (v.) puţului. Trebuie ( \ folosite cimenturi în funcţiune de \ proprietăţile chimice ale soluţiilor din 9 ape, cu priza şi viteza de întărire corespunzătoare (de ex.: în apele neacide, cu viteza de circulaţie sub 20 m/zi, se va folosi un ciment silicat; la viteza apei de 20---80 m/zi, ciment argiios JUUy/7 cu priză rapidă; în mediu acid e permisă numai folosirea cimentuIu i silicios XXVI. Aşezarea găurilor pentru cimentare de la suprafaţă. 1) puţui proiectat; 2) găuri pentru cimentare; 3) terenuri consistente; 4) terenuri acvifere sau neconsistente. V 3 77T, X / e! 777 sau argiios). Concentraţia laptelui de ciment poate varia de ja3***6% (în fisuri fine) pînă la 50% (în caverne mari), în fisurile foarte fine se introduce, înaintea injectării laptelui XXV. Schema de amplasare a sondajelor de argilizare. o) sondaje săpate de la suprafaţă; b) sondaje săpate din frontu! de săpare pe un singur rînd; c) sondaje săpate din frontul de săpare pe două rînduri; î*** 12) sondaje. curat de ciment, un amestec de soluţii de sticlă solubilă şi de sulfat de aluminiu, iar în caverne, pentru economie de ciment.se adaugă, în pulpă, nisip. Fig. XXIX reprezintă o instalaţie de cimentare. Pentru injectarea pulpei trebuie executate, la fiecare sondaj în parte: montarea legăturilor dintre sondaj şi pompe, încercarea sondajului respectiv la pătrunderea apei* injectarea pulpei (pentru caverne şi crăpături mari prin circulaţie, adică la presiune constantă, excesul de mortar reîntorcîndu-se prin conductă la ames-tecător; pentru fisuri fine şi pentru tronsoane înalte de cimentare, prin presiune progresivă), spălarea conductelor de apă, demontarea legăturilor la pompe şi la rezervor. Se consideră cimentarea terminată cînd debitul de apă s-a redus cu 80%. După cimentarea unui tronson se face controlul operaţiei, prin 4---8 sondaje cu diametrul de 80---100 mm şi lungimea egală cu a celor iniţiale, în cari se măsoară permeabilitatea specifică a rocii cimentate; în cazul cînd înfiltraţiiIe nu depăşesc 0,05 l/min, cimentarea se consideră reuşită şi se începe săparea puţului după metoda obişnuită, folosind explozivii cu prudenţă, pentru casă nu se redeschidă fisurile cimentate. La săparea unui puţ prin impermeabilizare cu cimentare, timpul total folosit se împarte cum urmează: 35--*50% pentru operaţii în legătură cu cimentarea, 30-**60% pentru săpare şi 15—20 % pentru susţinere. Se realizează viteze medii lunare de 8*• * 12 m puţ executat complet. Sâparea prin roci consolidate definitiv se aplică în cazul rocilor neconsolidate şi al rocilor curgătoare şi consistă în a înjecta în rocă, succesiv, două soluţii, în anumite condiţii, cari, intrînd în reacţie, depun în porii rocii un gel cu proprietăţi de liant al part icu lelor, care consolidează roca. în roca astfel consolidată se sapă după metode obişnuite şi se susţine cu zidărie sau cu beton monolit. Sâparea în roci consolidate definitiv prin silicatizare (v.) se aplică în roci fisurate şi cu pori fini, în cari lapteledeciment, fiItrîndu-se, cimentarea nu dă rezultate, cum şi în roci argiloase şi în nisipuri acvifere. Pentru injectare se folosesc: o soluţie de silicat de sodiu, în concentraţia de 36***38° Be şi o soluţie de clorură de calciu în concentraţia de 27***30%. Pentru roci cu permeabilitatea de 9*10~2***2,3*10“3 cm/s se injectează, alternativ, ambele soluţii; pentru roci cu permea- XXVII. Aşezarea găurilor pentru cimentare din subteran. 1) puţ în curs de săpare; 2) găuri de cimentare; I) lungimea unui lot de înaintare. /$ii& ' 1 i 1 1 \ \ /i! i i \ \N XXVIII. Amplasarea găurilor de cimentare din galerie la săparea unei rampe (a) şi a unui jomp (b). puţ de mină 519 Put de mină bi litatea de 2,3*10“3*-*3,5*10“4 cm/s se injectează un amestec din ambele soluţii; iar pentru roci cu permeabilitatea de 2 3-1(T3**,1,2-10“4 cm/s se injectează numai soluţia de silicat de sodiu. Utilajul pentru aplicarea procedeului comportă: tuburi de oţel cu sabot ascuţit la capăt, pentru ca să pătrundă in teren, şi cu găuri în pereţi, pentru trecerea soluţiei injectate (v. fig. XXX); ciocane pneumatice pentru înfigerea injectoarelor; pompe cu piston şi cu supapesferice; rezervoare pentru soluţii; furtun de cauciuc, piese de legătură, racorduri, aparatură de măsurare şi de control. Fig. XXXI reprezintă săparea unui puţ de mină în terenuri dezagregate şi acvifere 2, după ce a trecut prin terenurile consistente 1. După montarea cuvelajului metalic 3, se execută pe fundul puţului dopul de beton 4, în carese fixează ţevile de injecţie 5 prin cari se injectează cele două soluţii. După impermeabil izarea terenului 6 se sparge dopul de beton şi se lucrează pe fund uscat, după metoda obişnuită. Săparea *n roci consolidate definitiv prin electroosmozâ (v.) se aplică în cazul rocilor cu permeabil itate mai mică decît 1,2-10“4 cm/s. în linii mari, metoda cuprinde următoarele XXIX. Instalaţie de cimentare. 1) conductă de alimentare cu lapte de ciment; 2) burlan de tubaj; 3) conductă de prea-plin; 4) ventil; 5) manometru ; 6) furtun de cauciuc; 7) pompă; 8) vas de amestec pentru laptele de ciment. XXX. Injector pentru soluţii de silicat de sodiu, î) capul injectorului; 2) regiune neperforată; 3) niplu; 4)regiune perforată; 5) vîrf cu sabotdeoţel. XXX/. Săparea unui puţ în nisipuri acvifere prin silicatizare. operaţii: se perforează în front găuri cu diametrul şi cu lungimea ţevilor de injectare (injectoare), în cari acestea se introduc prin presare sau prin înşurubare; injec-toarele sînt legate electric (electrozi) la sursa de curent continuu (110 V şi 150 A), jumătate din ele la polul pozitiv, iar restul, Iacei negativ; se trece prin teren curent continuu timp de 24 de ore (electrodrenare); se face legătura dintre anozi şi vasul cu soluţie de silicat de sodiu (concentraţia 20---240 Be), cu furtunuri, şi se pompează în teren soluţie (60---65 % din total) sub curent; se spală cu apă instalaţia de pompare, furtunurile şi electrozii; se injectează a douasoluţie, de clorură de calciu (10"*12° Be), sub curent, în cantitate egală cu prima; se spală din nou instalaţia, se inversează sensul curentului (catozii devin anozi), se schimbă legăturile cu furtunurile dintre rezervoare şi noii anozi, şi se pompează, ca în cazul precedent, restul de soluţii de silicat şi de clorură; se trece numai curent electric timp de circa 48 de ore prin masa de teren consolidat, cu inversarea sensului curentului din opt în opt ore, pentru electro-drenarea gelului de SiOa, mărindu-se densitatea curentului de la 15---20 la 28***30 A/m2. în ţara noastră, în nisipurile curgătoare din zăcămintele de lignit (v. Borchişuri) s-a obţinut un material consolidat cu rezistenţa la strivire de 2 kgf/cm2 si cu un coeficient de permeabilitate de 100 de ori mai mic decît cel iniţial. Săparea prin roci consolidate provizoriu se aplică în terenurile acvifere congelate artificial. Metoda fiind universală, se poate aplica în orice condiţii şi în orice fel de roci (cu fisuri, cu carsturi, neconsolidate, curgătoare, etc.). Congelarea se efectuează prin sonde forate în jurul conturului de săpare a puţului (pe unu sau două cercuri concentrice, distanţa dintre axele forajelor fiind de 1***1,1 m, pentru roci tari, şi de 0,8 * * *0,9 m, pentru roci slabe), şi tubate cu două rînduri concentricele tuburi, cari servesc la circulaţia agentului frigorifer (de sus în jos, în tubul central, şi de jos în sus, prin spaţiul inelar dintre cele două tuburi); în jurul tubului exterior se formează un cilindru de teren îngheţat care, crescînd în diametru, pe măsură ce soluţia absoarbe din căldura rocilor, ajunge să se intersecteze cu cilindrul de teren îngheţat al sondei vecine şi să formeze, cu timpul, un perete circular îngheţat, în interiorul căruia se poate săpa XXXII. Coroană tubulară circulară pentru distribuţia amestecului refrigerent. 1) intrarea amestecului refrigerent în coroana ci rculară 2; 3) ieşi rea amestecului refrigerent prin coroana 4; 5 şi 5') tuburi de legătură cu sondajele de njecţie pentru intrarea amestecului, respectiv pentru ieşirea lui; 6) ventile. i după metodele obişnuite în roci consolidate. Succesiunea principalelor operaţii în procesul de congelare a rocilor e următoarea ^cercetarea geologică şi hidrogeologică a rocilor, Puţ de mină 520 Puţ de mînS pentru a determina: coloana stratigrafică ce urmează să fie traversată, înclinarea stratelor, permeabilitatea lor, debitul, temperatura, viteza şi conţinutul de săruri, presiunea şi direcţia de curgere a apelor subterane;—forarea percutantă sau rotativă a sondajelor de congelare, deviaţia fiecărei sonde controlîndu-se permanent şi neadmi-ţîndu-se devieri peste 0,5*'*1 % (peste numărul sondelor de congelare se adaugă 15% sonde pentru corectarea deviaţiilor şi trei sonde de control); — montarea instalaţiei de producere şi de distribuţie a frigului, sursa defrig fiind constituită din vapo-^izarea (în vaporiza-a amoniacului. XXX!!!, Formarea zone i îngheţatejprin scăderea (o) (congelare simultană) sau prin menţinerea (congelare t&are) aamori iacului, comprimat în compresoare şi lichefiat în condensator, şi în răcirea la —25° a unei soluţii de clorură de calciu sau de clorură de magneziu (29° B£), care se aspiră cu pompele şi e refulată în tubul central din sonde, prin intermediul unei coroane tubulare circulare de distribuţie (v.fig. XXXII), (pentru circulaţie în sonde scurte.de 10---20 m, se poate întrebuinţa şi amoniac lichid sau clorură de meti( lichid); — congelarea propriu-zisă, care are două perioade: congelarea activa, care durează pînă cînd se formează peretele îngheţat cu grosimea şi cu temperatura necesare pentru ca să reziste la presiunea apelor din exterior (se realizează, fie făcînd să circule agentul frigorifer în toate sondele simultan, fie congelînd în cascadă, succesiv, în cazul apelor subterane cu viteză mai mare de circulaţie, v. fig. XXXIII),— şi congelarea pasivaf care începe odată cu săparea puţului şi are ca scop completarea frigoriilor pierdute prin conducti-bilitate şi convecţie;— săparea puţului în tronsoane'de circa 20 m adîncime, carese execută cu unelte manuale, mecanice sau cu explozivi (tip amonite), cu găuri de mină scurte şi puţine, nefiind necesară susţinerea provizorie; — susţinerea definitivă a puţului, care trebuie să fie etanşă, se face cu beton monolit (se iau măsurile cunoscute pentru priză şi întărire la temperaturi joase) sau cu cuvelaj (v.); —dezgheţarea rocilor congelate şi extragerea coloanelor de congelare, care trebuie condusă uniform, încălzind treptat soluţia de răcire cu 2***3° pe zi. Sâparea în roci as e c a t e (v. şî sub Asecare 3) e o metodă care se apl ică în roci uşor drenabi Ie (calcare poroase, nisipuri cu bob*grosolan) şi care consistă în a scădea presiunea şi debitul apelor freatice, forînd în jurul puţului o serie de sonde adînci, de drenaj, din cari se pompează apa. în jurul puţului se formează, astfel, o pîlniede depresiune (v.fig. XXXIV), înăuntrul căreia, rocile fiind asecate, acestea pot fi traversate folosind metode o-bişnuite de săpare. Săparea prin procedee de foraj, analogă cu săparea sondelor obişnuite, dar la scară mai mare, se a-plică la traversarea rocilor puternic acvifere, în cari trebuie să se lucreze cu puţul totdeauna plin cu apă. Se folosesc procedee de foraj percutant şi procedee de foraj rotativ. Procedeele de foraj percuta n £ se bazează pe lovirea tălpii puţului cu o sapă (un trepan), care dezagregă roca respectivă, şi pe evacuarea fărîmăturilor produse, sub formă de noroi, fie intermitent, cu lingura (procedeul Kind Chau-d r o n), fie continuu, cu ajutorul pompelor Mammuth (procedeul Pattberg). în procedeu! continuu (v. fig. XXXV), săparea se execută cu ajutorul unui trepan, de lăţime corespunzătoare diametru Iu i liber al puţului, care lucrează prin percusiune şi rotaţie, iar treptată a temperaturi i în toate sondajeledeodată aceleiaşi temperaturi, în sondaje succesive (b) în cascadă). XXXIV. Săparea unui puţ cu coborîrea prealabilă a nivelului apelor subterane. O sonde săpate de la suprafaţă, în afara conturului puţului, pentru epuizarea apelor din stratul acvifer; 2) pompe centrifuge; 3) conductă de evacuare a apei; 4) nivelul coborît al apei subterane. XXXV. Instalaţie de săpare cu trepan percutant şi cu pompe Mammuth. 1) canal; 2) cap de spălare ; 3 şi 8 conducte ; 4) dinţi i trepanului; 5) ţeavă de evacuare pentru turbureală; 6) cablu; 7) furtun; 9) ţevile pompelor Mammuth; 10) suvei; 11) rezervor cir- cular; 12) deschizături de spălare; 13) trepan cu tăiş ; 14) conductă pentru introducerea aerului comprimat. evacuarea noroiului, în mod continuu, prin două pompe. Trepanul are greutatea de 10 000 kg (la o lăţime de tăiş de 6 m)^şi execută 50---60 de lovituri pe minut, de la o înălţime Puţ de nrfnă 521 Puţ de mină de cădere de 20---30 cm. Cu această metodă, utilizată rar si asociată frecvent cu folosirea unei truse tăietoare, s-au realizat viteze de adîncire a puţurilor pînă la 30--40 m/lună. în procedeul intermitent, de balansierul unui troliu de foraj se suspendă, printr-o tijă, garnitura de foraj (constituită din prăjini de lemn întărite cu benzi de fier), cu sapa (de con- torul unui tub de tablă groasă, avînd diametrul aproape cît diametrul puţului, în spatele căruia se toarnă mortar sau beton. După săpare, susţinerea definitivă se execută cu cuvelaj (v.) metalic, care se înfige în terenul impermeabil de sub stratul acvifer. Procedeul Kind-Chaudron, care reuşeşte numai dacă stratele traversate sînt destul de rezistente, e costisitor XXXVI. Instalaţie pentru săparea percutantă a puţului (procedeul Kind Chaudron). 1 şi 1') barele transversale ale trepanului; 2) balansier; 3) piesă de conducere; 4) amortisor cu arcuri; 5) şurub de coborîre; 6) lingură de lăcărit; 7 şi 7') bară cu dălţi şi ghidaje; 8) şină orizontală pentru ghidajul rolelor; 9) piese intermediare prin cari trepanul e legat de prăjini; 10) aparat de instrumentaţie; 11) lanţul balansierului pentru suspendarea prăj i ni lor ; 12)suvei; 13) prăjină; 14) role ; 15) cilindru de abur, strucţie specială) avînd diametrul puţului. De obicei se sapă în prealabil o gaură cu diametru mic (1,5***2,6 m), cu o sapă de 6000---15 000 kg, care se lărgeşte ulterior la 4,3—5 m, folosind o sapă ghidată de 18 000-**25 000 kg (v. fig. XXXVI). în timpul săpării, pereţii puţului sînt susţinuţi prin presiunea noroiului sau, în cazul unor roci mai fărîmicioase, cu aju- v VI v/l VM XXXVII. Schema adînciri i unui puţ de extracţie de sus în jos. şi realizează o viteză de săpare mică, din care cauză e astăzi înlocuit cu alte procedee, în special cu procedeul consolidării provizorii prin congelare. Procedeele de f o r o j rotativ, cari permit să se sape puţuri cu pereţii nesusţinuţi, chiar în roci friabile (nisipuri curgătoare, strate de argilă, etc.), au luat o deosebită dezvoltare înultimultimp,e!easigurîndo săpare aproape complet mecanizată a puţurilor. La săparea puţului pe întreaga suprafaţă a tălpii se foloseşte un dispozitiv rotativ, purtător de role cu dinţi cari rup, strivesc sau rod roca de la talpa puţului. Rolele sînt aşezate pe diametri diferiţi (sfredel de conducere în vîrf, lărgire la diametri de 1,2, respectiv 3,6 şi 6,2 m). Rotirea întregului dispozitiv se face de la suprafaţă, prin intermediul unei mese de foraj care transmite rotaţia la prăjinile de cari sînt prinse sapeie. Detritusul din fundul puţului e antrenat de noroiul greu care circulă de sus în jos în puţ şi de jos în sus în prăjini. La începerea săpării prin foraj a puţuIui.sapacu rolese instalează în gura puţuIui (săpată cu diametru mai larg pe 10 • * -15 m de la suprafaţă). Pentru diametri de puţ mai mici (sub 3,6 m) se foloseşte procedeul de săpare numai la periferia puţului, rămînînd un miez central (o carotă), care se smulge (procedeu mai ieftin, pentru că se macină numai o parte din rocă, dar limitat de posibilitatea de a se smulge miezul). # Puţ de mină 522 Puţ de mină XXXVIII. Metode deadîncire de jos în sus. Susţinerea se face, fie cu inele de beton armat, ale căror capete terminale orizontale sînt metalice şi se pot asambla între ele prin sudură electrică, fie cu inele constituite din două tole concentrice de o-ţel, între cari s-a turnat beton, cari se asamblează, ca şi în primul caz, la suprafaţă, şi se coboară în puţ pe măsura adîncirii lui; după fixarese injectează beton între cuvelaj şi pereţi. A d î n c i r e a puţurilor cari se găsesc în exploatare impune soluţionarea unor probleme speciale de organizare a menţinerii extracţiei, a protecţiei normale a puţului şi a protecţiei personalului care lucrează la adîncire. Procedeele de lucru cele mai cunoscute sînt următoarele: S o p a r e a de sus în jos, care se poate efectua sub un pod de protecţie format de masivul rocii, sub un planşeu de protecţie artificială sau în legătură cu un plan înclinat sau puţ orb cu puţul în funcţiune (v. fig. XXXVII) (schemele, //, III au maşina de extracţie la zi şi instalaţia de descărcare a chiblei, respectiv, Ia zi, orizont superiorsau orizontul de bază al puţului care se adînceste, iar scheme,e IV, V, VI, VII şi VIII au maşină specială pentru adîncire şi diverse aranjamente ale instalaţiei de descărcare a chiblei). Săparea de jos în sus, aplicată în cazul rocilor stabile şi la adîncimi sub 120 m, dar cu greutăţi mari :a aeraj, se efectuează, fie prin săparea unei suitori verticale în secţiunea puţului, (v. fig. XXXVIII a) de la orizontul inferior, care se lărgeşte ulterior de sus în jos, suitoarea servind drept rostogol, fie prin săparea de Ia început a profilului întreg al puţului, care se susţine provizoriu (v. fig. XXXVIII b) sau definitiv (v. fig.. XXXVIII c) în timpul lucrului. Săparea simultană d e s u s în jos sau de jos în sus, pornind de la orizonturi diferite (v. fig. XXXIX). Săparea şi susţinerea puţurilor înclinate se execută analog cu a celor verticale, însă în Ioc de chiblă se folo eşte un skip pe roţi, iar podurile de siguranţă sînt înlocuite cu nişe de siguranţă în cari se adăposteşte personalul în timpul transportului cu skipul. Amenajarea puţului săpat şi susţinut definitiv e operaţia finală de împărţire a secţiunii sale libere în compartimente (v. şi sub Compartimentare), cu ajutorul moazelor (v.), de montare a ghidajelor, a podurilor de odihnă şi a scărilor de circulaţie a personalului în caz de control sau de avarie. La puţuri le susţinute în lemn, moazele sînt de lemn ecarisat şi se montează în acelaşi timp cu cadrele de susţinere, făcînd parte dintre elementele de rezistenţă ale acestora; la susţinerea de XL. Pod suspendat bietajat pentru amenajarea puţului de mină. XXXIX. Adîncirea concomitentă a puţului cu trei fronturi de abataj la trei nivelur (/, II, III) diferite. zidăriesau metalică, moazele sînt confecţionate din oţel profilat (rar din lemn) şi se montează de pe pod bietajat (v. fig. XL), de sus în jos (mai rar de i g r jos în sus), fie incastrîn- ser-i ' ^ du-se în susţinerea definitivă a puţului, fie pe tronsoane. Concomitent cu aşezarea moazelor se aşază utilajul pentru compartimentul scărilor (v. fig. XLI), se instalează conductele pentru evacuarea apelor şi scoabele pentru fixarea ulterioară a cablurilor de forţă, de semnalizare, de iluminat şi de telefon. Ghidajele se confecţionează din lemn de răşinoase sau din şine de oţel, se îmbină cap Ia cap şi se fixează de moaze. — După destinaţia lor principală, după formă, după situaţie, etc., se deosebesc următoarele puţuri de mînă: Puţ auxiliar cu secţiune, în general, mai mică, şi echipat cu instalaţii de transport cu capacitate mai mică decît puţul principal, însă adaptate la transportul de ma: teriale de mină (lemn, fierărie) şi de personal; uneori, în mică măsură, serveşte şi la extracţie. Puţ central, care e amplasat în mijlocul cîmpului de exploatare al minei şi care e, în general, puţul principal al acesteia. Puţ cu frînă, în general puţ orb, care face legătura între suborizonturi sau între două orizonturi, şi prin care producţia se transportă de sus în jos, pe baza diferenţei de greutate dintre colivia cu vagonet încărcat şi cea cu vagonet neîncărcat (sau contragreutate). Mişcarea coliviilor în puţ e reglată cu ajutorul unui troliu-frînă. Puţ de aeraj, echipat cu instalaţii mecanice (ventilatoare) pentru aspirat aerul viciat din mină, sau pentru refulat aerul proaspăt în mină, şi care e în legătură directă cu reţeaua principală de aeraj a minei. E amenajat cu o serie de dispozitive uşi, (clopot, sas, etc.) cari evită scurt-circuitarea aerului la gură. Legătura dintre puţ şi ventilatoare se face prin canale speciale de minimă rezistenţă. Puţ de explorare, care e un puţde micaadîncime (pînă la 20 m), cu caracter provizoriu, cu un compartiment de circulaţie şi cu unul de transport cu chibla, săpat manual sau cu explozivi, cu susţinere provizorie de lemn, cu troliu de extracţie manual, fără turn, care serveşte la identificarea unui strat sau a unui zăcămînt situat aproape de suprafaţă. Puţ de extracţie, folosit pentru deschiderea minei şi pentru transportul la zi al producţiei. Puţul de extracţie, în jurul căruia gravitează activitatea de bază a minei, se numeşte şi puţ principal. E puţul cel mai bine echipat cu instalaţii şi mecanisme cari deservesc coliviile (sau skipurile). Puţ de rambleu, care serveşte la introducerea rambleului în mină, fie cu vagonete, fie prin ţevi ; poate fi, în acelaşi timp, şi puţ auxiliar sau puţ de aeraj* Puţ de observaţie 523 Puţ Puţ înclinat, a cărui axă face cu orizontala un unghi cuprins între 30 şi 90°. Puţurile înclinate se pot executa: în masivul de mi- ----- nereu sau în stratul de substanţă utilă (v. fig. XLII a); în rocile din culcuş, paralel cu stratul (v. fig. XLII b); în rocile din culcuş, în afara zonei posibile de surpare (v. fig. XLII c). Execuţia poate fi complet înclinată, sau combinată cu un put vertical (v. fig. XLII d, e, f). Puţ orb, care nu are legă- d e ^ f XLII. Poziţia puţurilor de mină înclinate, faţă de zăcămînt. o) în za^Smînt; b) în culcuş, paralel cu zăcămîntul; c) în culcuş, în afara zonei posibile de surpare; d, e şi O combinaţie între un puţ înclinat şi un puţ vertical, Profilul pîlniei A a Valorile li mită ale lui l Perete subţire 0,383 0,078 2,25-20 Formă parabolică (fară racordare de acces) 0,367 0,086 5,6-25 Formă parabolică cu racordare deaccesşi amenajări pentru evitarea vîrtejuri lor 0,309 0,080 4,5-25 Pîline cu porţiune conică şi ra- cordare lină 0,348 0,017 4,5-25 tură directă cu suprafaţa şi care face legătura între orizonturi, în general, puţurile oarbe sînt puţuri auxiliare, puţuri cu frînă sau puţuri de aeraj şi numai rareori sînt puţuri principale de extracţie (la mine deschise prin galerie de coastă). Puţ principal. V. Puţ de extracţie, î. /-w de observaţie. Alim. apa: Puţ forat sau bătut, executat în scopul urmăririi variaţiilor de nivel ale unui strat de apă subterană. Puţurile de observaţie se folosesc, fie pentru cercetarea variaţiilor periodice naturale ale stratelor de apă subterană, fie pentru înregistrarea denivelărilor suprafeţei apei subterane, produse în vecinătatea unui puţ din care se pompează, pentru a determina coeficientul de permeabilitate al stratului acvifer. în ultimul caz se folosesc cel puţin două puţuri de observaţie pentru fiecare puţ de pompare. Distanţa dintre puţurile de observaţie şi puţul de pompare variază între 5 şi 20 m. Limita inferioară se ia pentru strate acvifere cu permeabi I itate mică, iar cea superioară, pentru strate cu permeabiI itate mare. 2. ~ deversor. Hidrot.: Deversor cu secţiunea transversală circulară şi cu secţiunea longitudinală în formă de pîlnie racordată la un puţ vertical, care se varsă într-un tunel de evacuare orizontal sau în pantă (v. fig.). Debitul capabil al unui puţ deversor depinde de mai mulţi factori, dintre cari cei mai importanţi sînt: raza şi forma secţiunii transversale a coronamentului, forma pîlniei de racordare şi caracteristici le geometrice şi hidraulice ale puţului şi aje tunelului de evacuare. în cazul unui coronament cu pile pentru vane, debitul capabil al puţului (Q) se determină cu formula: Q = (2n:R-n-b)zmyTgH3l\ în care R e raza crestei puţului deversor, n e numărul de pile, b e lăţimea unei pile, e e coeficientul de contracţiune (egal, aproximativ, cu 0,90), g e acceleraţia gravitaţiei, H e diferenţa dintre cota apei în basin şi cota coronamentului deversoruiui, iar m=A%9a e coeficientul de debit, în care A şi a sînt parametri cari depind de forma pîlniei de intrare, iar ^ e un parametru care depinde de condiţiile geometrice şi hidraulice ale puţului şi ale tunelului de evacuare. în tablou sînt specificate valorile parametrilor A şi a pentru diferite tipuri de forme de pîlnii şi limitele de variaţie ale parametrului £. Valorile lui £ trebuie precizate prin încercări pe modele sau prin măsurări la puţuri deversoare existente. Debitele şi vitezele evacuate prin sistemul puţ deversor-tunel pot avea variaţii mari (pulsaţii), ceea ce explică limitele mari de variaţie a valorilor Deversoarele-puţ se utilizează, de obicei, pentru evacuarea debitelor mari dintr-un basin de acumulare, cînd condiţiile locale nu permit realizarea unui deversor frontal sau lateral. Cînd deversorul-puţ se construieşte deasupra terenului, se recomandă tipul de deversor fără prag de acces, iar cînd se execută prin excavări, se preferă tipul de deversor cu prag lat de acces. 3. ~ forat. Alim. apa. V. sub Puţ de captare. 4. ~ gol. Expl. petr.: Porţiunea din gaura de sondă în care, pe o anumită adîncime, nu se găsesc fluide (noroi sau apă în timpul forajului sau în timpul probelor de producţie; ţiţei, în timpul exploatării). 5. petrolier. Expl. petr.: Deschidere minieră executată în trecut, manual, cu unelte obişnuite, simple (cazma, sapă, tîr-năcop, lopată), pînă la un strat petrolifer care urma să fie exploatat. în mod obişnuit, puţurile petroliere săpate în ţara noastră aveau adîncimea de 20---70 m; au existat însă şi puţuri petroliere cu adîncimea de 250-**300 m (de ex. la Cîmpi-na, Băicoi, Gura Ocniţei). Secţiunile cele mai uzuale ale puţurilor petroliere erau circulare (în Moldova) şi pătrate (în Muntenia), cu diametrul, respectiv cu latura, de 0,8***1,2 m. Căptuşirea pereţilor puţului se făcea, pe măsura creşterii adîncimii, cu împletitură de nuiele pentru puţurile cu secţiune circulară şi cu ţambre de lemn, în cadre, pentru puţurile cu secţiune pătrată. Operaţiile de introducere şi de scoatere a oamenilor din puţ, de extragere a sfărîmături lor de rocă, cum şi de extragere a ţiţeiului din strat, se executau cu instalaţia specială, rudimentară, numită hecnă. Sin. (rar şi impropriu) Gaură desondă. 6. Puţ. 3. Gen.: Spaţiu sau obiect de forma unui puţ (în accepţiunea de sub Puţ 2), cu axa principală, în general, verticală, folosit în scopuri variate. 1. Nav.: Spaţiu I cuprins între creştetu I central, combinat cu o dunetă prelungită, şi peretele din pupă al teugei (v.). 7. 2. Nav.: Spaţiu cu axa principală verticală, executat sub puntea navei. Se deosebesc: puţul elicei, care e practicat, la nave’e plate fluviale, deasupra tunelului elicei, cu scopul dea permite, fără scafandrier, vizitarea elicei cu nava la apă, sau deschidere în pupa unei nave cu vele, cu motor auxiliar, şi în care se pune la post elicea, cînd nava merge numai cu vele (e folosit foarte rar în prezent); puţul lanţului, în careseţine lanţul ancorei, fiind situat sub una dintre punţile Elementele geometrice ale unui puţ-deversor. H) diferenţa dintre cota apei din basin şi creasta puţului-deversor; H') înălţimea totală a puţului-de-versor; R) raza puţului-deversor ia creastă; R') raza de curbură a conductei de racordare dintre puţul deversor şi canalul de evacuare; 1) puţ-deversor; 2) canal de evacuare. Puţ cald 524 Pytonomorphae inferioare; puţul maşinii, situat între compartimentul maşinilor principale şi punte, fiind folosit pentru introducerea şi scoaterea maşinilor de la bord; puţul pompei, constituit din lemn sau din tablă, cuprins între varange şi covertă şi folosit, în general numai pe navele cu vele, pentru protecţia pompelor. 1. /v/ cald. Nav.: Tanc de apă situat, în general, în compartimentul maşinii, la partea de jos (dublufund) a anumitor nave, servind la colectarea apei calde de la condensoare sau de la başe, cu carese alimentează apoi căldările. 2. ~ de alimentare. Nav.: Cutie prismatica, constituită din dulapi de lemn, între două punţi, şi comunicînd la partea inferioară cu o magazie încărcată cu grîne în vrac. Grînele cari se găsesc în puţul de alimentare se scurg în magazie, umplînd golurile produse prin tasarea grînelor, sau provenite dintr-un rujat (v.) defectuos. Capacitatea puţurilor de alimentare trebuie să reprezinte circa 7% din aceea a magaziei pe care o deservesc. 3. ~ de baterie. C. f.: Cameră de beton sau de oţel îngropată în pămînt, avînd o deschidere cu capac la partea superioară, şi care serveşte la amplasare^'bateriilor de acumulatoare sau a pilelor electrice cari alimentează becurile de semnal, circuitele de cale şi alte instalaţii de semnalizare. 4. ~ de derivor. Nav.: Cutie prismatică prinsă etanş pe fundul bărcii, avînd la partea superioară (pe faţa opusă) o fantă prin care trece sîrma de manevră a derivorului. Serveşte ca locaş al acestuia. 5. /^/ de paravan. Nav.: Tub situat, pe navele mari, între punte şi fundul navei, imediat în pupa etravei, prin care trec lanţurile de manevră ale paVavanului. 6. X/ de santinâ. Nav.: Spaţiul dintre două tancuri de balast sau dintre extremităţile unui dublu fund şi un perete etanş. 7. Puţ. 4. Geol.: Peşteră verticală, mai mult adîncă decît largă,sau porţiune verticală dintr-un sistem de caverne. Sin. Aven. 8. Puţar, pl. puţari. 1. Alim. apă: Lucrător care construieşte, curăţă şi repară puţuri de apă. Sin. Fîntînar. 9. Puţar. 2. Expl. petr.: Lucrător la sondele de ţiţei. 10. Puzderii, sing. puzderie. Ind. text.: Impurităţi formate de resturile lemnoase, aderente la fibrele obţinute la meliţarea tulpinilor de plante liberiene cari au fost supuse procesului biologic de topire. Puzderiile sînt îndepărtate de pe fibre prin operaţii de curăţire, consistînd în scuturare, batere, destrămare, cardare, pieptenare, şi în timpul trecerii prin trenurile de laminat cu cîmp de ace. Puzderiile sînt folosite la ars, direct sau aglomerate cu un liant, sau la fabricarea plăcilor aglomerate şi presate pentru diverse utilizări. Procentul de puzderii conţinut în materialul fibros constituie un criteriu de calitate a produselor, la clasificarea materiei prime sosite în filaturi. 11. Puzosia. Paleont.: Gen de amonit cretacic din familia Desmoceratidae, cu cochilia în partea ventrală rotunjită şi cu ombilic relativ dezvoltat. Ornamentaţia cochiliei consistă din cîteva coaste fiexuoase majore, între cari sînt costuie fine, dezvoltate numai în regiunea ventrală. în ţara noastră se cunoaşte specia Puzosia pe.lanulata Sow. din Cretacicul Basinu'ui Streiului, Valea lui Ecle şi Valea Carasu, şi specia Puzosia me'chioris Tietze, din Barre- puzosia melchiorîs. mianul Basinului Dîmbovicioarei. 12. Puzzolanâ, pl. puzzolane. 1. Petr. V. sub Piroclastit. 13. Puzzolanâ. 2. Mat. cs.: Produs natural sau artificial, bogat în bioxid de siliciu reacţionabil (solubil în soluţii alcaline), care poate fi întrebuinţat ca adaus hidraulic. Dintre materialele naturale din această clasă fac parte: trassul (tuf dacitic), tuful andezitic, diatomitul, iar dintre materialele artificiale fac parte: sterilul ars de cărbune, zgura de furnal acidă granulată, cenuşa de termocentrală şi argila arsă. Puzzolanele se întrebuinţează ca adaus hidraulic la fabricarea cimenturilor. 14. Pycnodonta. Paleont.: Grup de peşti ganoizi, adaptaţi la viaţa recifală, cu corpul turtit lateral şi cu dinţii caracteristici, specializaţi pentru fărîmat (cochilii). Sînt cunoscuţi, începînd din Jurasic, în special prin dinţi, scheletul fiind cartilaginos. în calcarele cretacice de la Cernavodă s-au găsit dinţi de la genurile Gyrodus şi Coelodus. 15. Pygope. Paleont.: Brahiopod articulat din familia Terebratulaceae, ale cărui valve prezintă un sinus frontal adînc, astfel încît, la unele specii, cochilia apare bilobată. La adult, Pygope Jamtor. lobii se pot uni, delimitînd în centrul cochiliei un orificiu (Pygopediphyoides d'Orb.). Aparatul branhial epuţin dezvoltat. Pentru Jurasic şi pentru Cretacicul inferior, sînt caracteristice: Pygope diphya Colonna (Valea Sirina, Şviniţa-Banat), Pygope bonei (Valea Lupului), Pygope Janitor Neum, Munţii Hăghimaş). 16. Pyknit. Mineral.: Varietate de topaz (v.), care se prezintă sub formă de cristale cu habitus columnar. 17. Pyrazogin. Chim.: Sin. Melubrin (v.). îs. Pyrgo. Paleont.: Sin. Bi locui ina (v.). 19. Pyrgula. Paleont.: Gasteropod prosobranhint de talie mică, din familia Truncatellidae, cu cochilia formată din mai multe (8---11) circumvoluţiuni şi prezentînd o ~ carenă mediană. Peristomul era circular sau oval. cS Specia Pyrgula eugeniae Neum. e caracteristică Dacianului superior de la exteriorul Carpaţilor, ca şi din basinele de la nord de Racoş. WQ 20. Pyromic. Metg.: Grup de aliaje din clasa IjmL nicrom sau feronicrom, cu compoziţii cuprinse în W/ limitele 65*--80% Ni, 15--*20% Cr şi 0**-20% Fe. pyrgu|a Sînt întrebuinţate la fabricarea de rezistenţe elec- eugeniae. trice, de piese rezistente la temperaturi înalte (pînă la circa 1100°), etc. Var. Piromic. V. şî sub Nicrom. 21. Pyropissit. Petr.: Varietate rară de cărbune liptobiolitic fărîmicios, deculoarecenuşie-trandafirie pînă la brună deschisă, şi foarte bituminos. S-a format din plante bogate în substanţe răşinoase şi ceroase. Conţine un procent mare de ceară montana (v. sub Ceară), fiind folosit pentru extracţia acestui produs. 22. Pyros. Metg.: Aliaj complex pe bază de nichel, rezistent Ia temperaturi înalte, cu compoziţia: 82% Ni, 7% Cr, 5% W, 3% Mn şi 3% Fe. Coeficientul lui de dilataţie variază linear cu temperatura, de la 12,57x 10"6 ia 0°, pînă Ia 21,24x 10"6 mm/grd Ia 1000°. E întrebuinţat la construcţia dilatometrelor. 23. Pytonomorphae. Paleont.: Reptile dispărute, cu răspîn-dire paieogeografică aproape generală, cari au trăit în special în Cretacicul superior şi erau adaptate la viaţa marină. Aspectul general era al unei şopîrle cu dimensiuni mari, cu craniul care depăşea 1 m. Poseda foramen pineal, inel sclerotical şi dinţi ascuţiţi prinşi în alveole. Trunchiul, foarte lung, avea peste 150 de vertebre, iar membrele erau scurte şi transformate în palete înotătoare. Genurile mai cunoscute sînt: Mosasaurus (Maestrichtian), caracterizat prin aparat auditiv de tipul şopîrlelor, şi Plio-platecarpus, care putea pătrunde în zone maritime adînci şi avea orbitele situate pe partea superioară a craniului şi un aparat auditiv puternic. Q.q 1. Q 1. F/z.: Simbol literal pentru căldură. 2. Q 2. Elt.: Simbol literal pentru sarcina electrică ade- vărată. 3. Q 3. Fiz., Opt.: Simbol literal pentru cantitatea de lumină. 4. Q 4. Geot.: Simbol literal pentru cantitatea totală de lichid scurs. s. Q, aliaj Metg..* Grup de aliaje pe bază de nichel, similare cu aliajele feronicrom (v. sub Nicrom), cu compoziţiile indicate în tablou şi cu conţinut de Mn, Si, C, S, P, Al, etc., ca impurităţi de elaborare, în procente mici. Se prelucrează Compoziţia aliajelor Q (în %) Ti pul Ni Cr Mn. Si, C, S, P, Al, etc. Fe A ■66-68 15-19 mici cantităţi ca impurităţi rest B 60 12 de elaborare ; rest uşor şi sînt întrebuinţate la confecţionarea de rezistenţe de încălzire funcţionînd pînă la temperaturi de 1000°. Var. Q-aliaj. 6. Q# cod Nav.: Cod internaţional pentru indicaţii de serviciu în radiotelegrafie. Se compune din semnale scurte, de 2***3 litere, cari cuprind totdeauna litera Q. 7. Q-metru. Elt.: Instrument pentru determinarea factorului de calitate Q—-~ al bobinelor în înaltă frecvenţă. Se XL compune dintr-un circuit oscilant serie, alcătuit dintr-o bobină de inductivitate L, al cărei factor de calitate se măsoară, şi 1 dintr-un condensator de capacitate 0=-—^ , alimentat sub o tensiune ia borne alternativă u, de valoare efectivă U cunoscută, şi de frecvenţă f=~ . La bornele capacităţii C se măsoară 2. 7U o tensiune efectivă U care, raportată la U, dă factorul de calitate al bobinei. Instrumentul e construit astfel, încît U rămîne constantă, iar voltmetrul care măsoară tensiunea U e etalonat direct în mărimea Q. Cu ajutorul Q-metrului se pot măsura, de asemenea, inductivităţi şi capacităţi, cînd se cunoaşte una dintre aceste mărimi şi frecvenţa dată de instrument, care e în rezonanţă cu circuitul format din L şi C, legaţi în serie. 8. q 1. F/z.: Simbol literal pentru densitatea curentului de căldură. 9. q 2. Elt.: Simbol literal pentru sarcina electrică. 10. q 3. Rez. mat.: Simbol literal pentru sarcina (grea) totală, uniform distribuită. 11. q 4. Tehn.: Simbol literal pentru debit (flux ,de volum, flux de masă). 12. Quadrat, pl. quadraţi. Poligr. V. Cuadrat 2. 13. Quartamdn. Chim.: Agent activ de suprafaţă cationic v. sub Agent 2). E un derivat benzilat al unei alchilamide a acidului dimetil-aminoacetic, în care radicalul alchilic afe cel puţin opt atomi de carbon. (Numire industrială.) 14. Quarz. Mineral. V. Cuarţ. 15. Quarzal. Metg.: Grup de aliaje pe bază de aluminiu, cu compoziţiile indicate în tabloul care urmează. Primul Compoziţia aliatelor Cuarzal (în % ) Tipul Cu Ni Fe Ti Mn Al Quarzal 5 5 <1 <1 <0,5 rest Quarzal 15 15 — — — 6 rest tip e folosit ca aliaj uşor pentru lagăre cu solicitări mici şi miljocii; al doilea tip, pentru turnat pistoane de motoare. ie. Quassia. Bot./Specie de arbori sau arbuşti din familia Simarubaceae, cu frunze mai adesea compuse şi lipsite de pungi secretoare; conţin canale secretoare oleo-rezinoase perime-dulare. Există circa 120 de specii, cari cresc în ţinuturile tropicale. Dintre cele mai cunoscute şi mai mult întrebuinţate sînt: Quassia amara (Simarubaceae-Simarubeae), .care creşte în ţinutul Surinam, în Nordul Braziliei, în Panama, cum şi în Antile. E un arbust cu înălţimea de 2---3 m. Picraena excelsa (Picrasma excelsa planchon; Simarubaceae-picrasmateae), care creşte în insulele Jamaica şi în Micile Antile. Simaruba officinali (Simaruba amara), care creşte în America Centrală. Lemnul de quassia (lignum quassiae) e oficinal; are gust foarte amar; are proprietăţi tonice, stomahice, stimulînd secreţiunile şi motricitatea digestivă. Se întrebuinţează sub formă de tinctură; de asemenea, ca extract, la prepararea hîrtii lor pentru combaterea muştelor (insecticid) şi pentru protecţia contra înţepăturilor de ţînţari, prin ungerea feţei şi a mîinilor. Var. Lemn de cuosia, 17. Quassinâ. Farm.: Substanţă extrasă din lemnul arborilor quassia sau Surinam. Lemnul arborelui Surinam conţine 0,25% quassină, iar lemnul de Jamaica, 0,07%. J Prin extracţie mai înaintată, după obţinerea quassinei se obţin uleiuri eterate. Quassina se prezintă sub formă de cristale fine, avînd aspectul unor frunzuliţe, fără culoare şi miros, cu gust foarte amar; are p.t. 210---211°. E greu solubilă în apă şi în eter; e uşor solubilă în alcool, cloroform şi acid acetic. Soluţia apoasă e neutră. Se întrebuinţează în terapeutică, sub formă de tinctură, de extract sau de apă de quassia; e un tonic şi un stimulent al secreţiunilor şi al motricităţii digestive; se administrează înaintea’ meselor. Sin. Picrasmin; Quassinum purissimum crystalisatum; Quassin. îs. Quaternar. Stratigr. V. Cuaternar. 19- Quaternar, aliaj ~ uşor fuzibil. Metg. V. Exemple de aliaje cuaternare uşor fuzibile, sub Aliaj uşor fuzibil. 20. Quaternar, oţel /v*. Metg.: Oţel complex care conţine, pe lîngă carbon, încă patru elemente de aliere. Sin. Oţel cuartenar. V. şî Oţel complex, sub Oţel. Quebracho 526 Quîntenz, batanţa lui ^ i. Quebracho. 1.Silv., Ind. lemn., Ind. piei.: Arbore (Que-brachia Lorentzi i .Schinopsis Lorentzii, Schinopsis Balaneae), din familia Anacardiaceae, din regiunile tropicale şi subtropicale ale Americii de Sud, folosit ca materjal tanant pentru conţinutul bogat în tanin a! lemnului său. în economia mondială are un rol deosebit, întrucît în prezent acoperă singur circa o treime din necesarul total de tanin al Lumii. E cunosut şi sub nume’e de Quebra ch o colorado. Arborele e răspîndit în Argentina, în Bolivia şi în Paraguay, undecreşte izolat sau în grupuri, formînd rareori păduri întinse. Atinge înălţimea de 20 m, avînd porţiunea trunchiului, liberă de crengi, de 6---8 m. Pentru dezvoltare necesită un sol umed şi temperaturi medii anuale de 24---280, din care cauză creşte numai la cîmpie. Pentru fabricarea extractului se folosesc trunchiurile în vîrstă de 100*--200 de ani, cu greutatea de circa 1000 kg. Lemnul de quebracho colorado, are inima roşie, greutateaspecificăde circa 1,3 şi e extraordinar de dur. Se întrebuinţează ca lemn de construcţie şi de traverse de cale ferată, iar deşeuriie, trunchiurile cu defecte şi, în unele regiuni, chiar cele sănătoase, la obţinerea extractului tanant cu acelaşi nume. în acest scop se îndepărtează coaja şi albumul, rămînînd numai inima lemnului, cu conţinutul de 17***25% tanin, excepţional de mare pentru materiale tanante lemnoase. Trunchiurile mai tinere şi mai subţiri conţin mai mult tanin decît cele groase, mai bătrîne. Conţinutul de tanin creşte spre baza trunchiului şi în rădăcini, a căror parte lemnoasă e folosită, de asemenea, la fabricarea extractului tanant. Taninul de quebracho face parte din grupul taninurilor condensate, pirocatechinice, caracterizate prin rezistenţa lor la scindare hidrolitică, formare de flobafene (v.) macromolecuiare, prin condensarea sub influenţa agenţilor de oxidare sau a acizilor tari, cari apar sub formă de precipitat în soluţiile extractului tanant cum şi prin faptul că, la încălzire, produc pirocatechina. Calitativ se identifică prin precipitare cu formaldehidă şi acid clorhidric sau cu apă de brom. Din lemnul de quebracho se fabrică, în ţările de origine, Argentina şi Paraguay, extractul de quebracho în stare solidă, în timp ce în Europa se importă foarte puţin lemn ca atare, din care se fabrică un extract lichid; se produc două tipuri: extract de quebracho „ordinary", solubil la cald, ale cărui particule tanante greu solubile se disolvă numai în apă fierbinte, precipitîndu-se la răcire, — şi extractul de quebracho solubil la rece, care e de obicei sulfitat. Extractul solubil la cald conţine circa 66% substanţe tanante şi 7% insolubile, iar cel solubil la rece de la 71 % la 83% substanţe tanante, funcţiune de procedeul de fabricaţie aplicat. Sulfitarea are ca efect o degradare chimică a substanţei tanante şi o mărire a gradului de dispersiune, prin micşorarea dimensiunii particulelor coloidale de tanin. Intensificarea sulfitării conduce la o înrăutăţire a proprietăţilor tanante ale extractului de quebracho. Pentru evitarea dezavantajelor sulfitării la prepararea extractului de quebracho solubil ia rece se folosesc şi alte procedee, cari reduc intensitatea acesteia, ca, de exemplu: solubilizarea particulelor greu solubile ale extractului de quebracho prin dispersare cu ajutorul unor tananţi sintetici, cu proprietăţi dispersante cari nu modifică chimic molecula taninului de quebracho, ci numai dimensiunea particulelor; solubilizarea extractului de quebracho cu extract de lignină (acid lignin-suifonic în soluţie cu 50% substanţă uscată), cu care se încălzeşte mai multe ore la 90***95°f obţinîndu-se extracte mixte uşor solubile. Extractul de quebracho solubil izat prin tratare cu extract de lignină are o putere de tăbă-cire mai mare decît cel solubil izat prin sulfitare. Extractul de quebracho are o astringenţă foarte mare, produce o piele tare, de culoare brună-roşcată, foarte sensibilă la lumină, cu un bun randament de greutate, şi se întrebuinţează, fără excepţie, împreună cu alte materiale tanante, mai bogate în netaninuri, ca extractele din lemn de castan, din coajă de molid, din tananţi pirogalolici. 2. Quebracho. 2. Silv., Ind. lemn.: Arbore (Aspidosperma Quebracho Sch!echt) din familia Aqocinaceae, originar din Argentina. E cunoscut şi sub numele de Quebracho blanco. Lemnul de quebracho blanco e foarte dur, durabil, şi conţine puţin tanin. Se întrebuinţează ca lemn de construcţie şi la confecţionarea de traverse de cale ferată. 3. Quebracho. 3. Ind. piei.: Lemnul arborelui quebracho (v. sub Quebracho 1). (Numire comercială). 4. Quenselit. Mineral: PbO*MnOOH. Plumbat bazic de mangan cristalizat în sistemul monoclinic. Are culoare neagră cu striaţiuni brune închise. Prezintă clivaj după (001). Are duritatea 2,5 şi gr. sp. 6,84. 5. Quercetinâ. Ckim-, V. Cvercetină. 6. Quercineae. Silv.:Termen colectiv vechi pentru speciile genului Quercus L., folosit, încă, în terminologia silvică romî-nească, incompatibil, însă, cu sistematica botanică actuală (v. Stejar). Var. Cvercinee. 7. Quercitrinâ. Chim.~V. Cvercitrină. 8. Quercitron. Ind. piei. V. Cvercitron. 9. Quericit. Chim.: C6H7(OH)5. Pentahidroxiciclohexan. E un poliol ciclic cu gust dulce, care se găseşte în ghindă. Are p.t. 235°. Are zece isomeri cis-trans posibili, dintre cari şase sînt racemici scindabili în antipozi optici, iar patru sînt optic activi. io. Quîntenz, balanţa luî Tehn.: Balanţă la c are greutatea de cîntărit se aşază pe un platan DE (v. fig.), care se sprijină în £ pe pîrghia FG cu punct fix în G, şi în L, prin pîrghia LM, pe piesa M, legată în 8 de pîrghia A OC, care poate oscila în jurul punctului O. Pîrghia FG e, de asemenea, legată în C de pîrghia A OC. Dimensiunile braţelor de pîrghie sînt alese astfel, încît EG/FG— = OBjOC. Greutatea Q se repartizează, atît în £, cît şi în 8, prin M. Partea care exercită o forţă în £, asupra pîrghiei FG, în valoarea p, corespunde în F forţei EG 08 P F G~p OC’ care se transmite în C, unde produce acelaşi efect asupra pîrghiei AOC ca o forţă de valoarea absolută CB o a .m. 6 E F Balanţa lui Quintenz. 06 OC OC 08 P’ aplicată în 8. Aici se aplică şi partea din Q:Q— p, care acţionează prin intermediul lui M; deci în 8 acţionează asupra pîrghiei AOC forţa rezultantă Q. Cînd pîrghia e în echilibru, această forţă e echilibrată de greutatea P, pusă în platanul atîrnat în A, dacă valoarea greutătii P e R,r;P,p 1. R 1. Mat., Tehn.: Simbol literal pentru raza unui cilindru, a unui alezaj sau a unui corp cilindric. 2. R 2. Mec.: Simbol literal pentru rezultanta unui sistem de forţe. 3. R 3. Fiz.: Simbol literal pentru radianţă. 4. R 4. Fiz.: Simbol literal pentru constanta lui Ryd- berg (v. Rydberg, constanta iui ~). 5. R 5. Fiz.: Simbol literal pentru viscozitatea (convenţională) Redwood. 6* R 6. Fiz., Chim.: Simbol literal pentru constanta gazelor perfecte (v. sub Gaz perfect). 7. R 7. Fiz., Elt.: Simbol literal pentru rezistenţa electrică. 8. R 8. Elt.: Simbol literal pentru reluctanţă. 9. R 9. Hidr.: Simbol literal pentru raza hidraulică. 10. R 10. Mş.: Simbol literal pentru eroarea probabilă a valorii medii a unui şir de măsurări. 11. R Chim.: Simbol literal pentru radical chimic. 12. R, acid Chim.: Acidul 2-naftol-3,6-disulfonic. E delicvescent şi uşor solubil în apă şi în alcool. Sarea de sodiu e uşor solubilă în apă rece, însă e precipitată de clorura de sodiu. Sarea de bariu cristalizează cu 6 H20; e greu solubilă în apă rece; e solubilă în apă la fierbere: 1 parte la 12părţi apă. Cuplează în poziţia 1 (|) cu amine diazotate, formînd azocoloranţi. Dozarea acidului se poate face prin cuplare sau titrare cu bromură-bromat în acid sulfuric. în industrie se utilizează, de obicei, doua procedee pentru obţinerea acidului R: sulfonarea beta-naftolului cu acid sul-furie 98% în prezenţa sulfatului de sodiu anhidru între 105 şi 122°; masa de la sulfonare se diluează cu apă şi se separă sarea de sodiu a acidului R prin adăugare de clorură de sodiu şi filtrare la 30° (randament în sare R: 68% cu un conţinut în acid Schaeffer de 2***3,5%), sau se neutralizează cu cretă şi, după filtrare şi separarea calciului din filtrat, acesta conţine sare R (80% randament) împreună cu sare Schaeffer (12%); sulfonarea beta-naftolului cu oleum, cu formarea acidului 2-naftol-6,8-disulfonic, care se separă ca sare de potasiu, se filtrează, iar din filtrat se recuperează o cantitate mică de acid R, prin tratarea cu clorură de sodiu la 55---600 şi filtrare la 30°. Se obţine un randament de 13% faţă de beta-naftol, cu un conţinut de 3% acid Schaeffer. Acidul R e un intermediar foarte important pentru fabricarea de azocoloranţi şi de pigmenţi, cum şi la fabricarea unor coloranţi acizi rezistenţi trifenil-metanici; de exemplu: Albastru Cromoxan R, Verde de lînă S, etc. E utilizat şi ca materie primă la prepararea unor acizi naftil-aminsulfonici; de exemplu: 1-naftilamin-3',6-disulfonic, etc. 13. v 1. F/z.: Simbol literal pentru constanta specifică a unui gaz ideal. 14. v 2. Fiz.: Simbol literal pentru căldura de vaporizaţie (pe unitatea de masă). 15. r 3. F/z.: Simbol literal pentru coeficientul de reflexiune al unei suprafeţe optice. 16. p 1. Fiz.: Simbol literal pentru densitate sau masă specifică. 17. p 2. F/z.: Simbol literal pentru coeficientul de reflexiune sonoră. îs. p 3. Elt.: Simbol literal pentru densitatea de volum de sarcină electrică. 19. p 4. Elt.: Simbol literal pentru rezistivitatea electrică. 20. p 5. Rez. mat.: Simbol literal pentru raza de curbură. 21. p 6. Ms.: Simbol literal pentru valoarea probabilă a valori măsurate (individuale). 22. p 7. Geot., Rez. mat.: Simbol literal pentru unghiul de taluz natural. 23. p 8. Cs.: Simbol literal pentru coeficientul de rigiditate, în construcţiile de beton armat. 24. Rabanâ, pl. rabane. Ind. text.: Ţesătură dungată, impermeabilă, care se ootme dm rafie (v.) printr-un proces de prelucrare consisiînd în zdrobirea fibrelor într-un fel de piuă cu apă, în uscarea materialului zdrobit, divizarea în fi br i le cu ajutorul unui ac sau al unei croşete de os, reunirea şi torsionarea acestora şi ţeserea fibrelor rezultate. Rabanele, folosite pentru îmbrăcăminte de locuitorii din Africa, se albesc prin tratare cu suc de lămîie. Unele rabane se obţin prin ţeserea firelor de urzeală de rafie cu fire de bătătură de bumbac, sau prin ţeserea firelor de urzeală de rafie cu fire de bătătură de mătase (ţesături jabo). Aceste rabane sînt uşoare şi se întrebuinţează ca perdele, pînză de cort, etc. 25. Rabarburâ. Bot.: Sin. (parţial) Revent (v.). 26. Rabatabil. Tehn.: Calitatea unui element de construcţie sau a unui organ de maşină de a putea fi rotit în jurul unei axe, în general orizontale. 27. Rabatere. Geom. V. sub Geometrie descriptivă. 28. Rabator, pl. rabatoare. Mş.: Organ al anumitor maşini agricole (de ex.: secerători-legători, combine de cereale, etc.), avînd rolul de a susţine plantele la partea lor superioară în timpul tăierii — şi de a asigura rabaterea acestora pe platforma maşinii agricole respective. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc rabatoare cu palete, cu furci, etc. Rabatorul cu palete (cel mai frecvent utilizat) e constituit dintr-un ax, din suporturi de palete şi H H C C HC^ XC/1^C—OH I I! I HO„S—C C C—SO,H 3 V/ Rabator cu palete. 1) paleta; 2) suport de paleta; 3) ax. Rabbittit S2â Rabotat, maşină de ~ din palete (v. fig.)- De cele mai multe ori, axul e echipat la unul dintre capete cu un acuplaj de siguranţă, care scoate din funcţiune rabatorul cînd, din anumite cauze, presiunea pe palete depăşeşte iimita admisibilă. 1. Rabbittit. Mineral.: Carbonat hidratat de calciu, magneziu şi uraniu, care conţine circa 35% U3Og. Are culoarea verde pală si luciu sidefos. 2. Rabdofan. Mineral.: (Ce, La, Y, Di, Er) (P04) HâO. Fosfat natural hidratat de ceriu şi de alte elemente din familia lantanidelor. Sin. Fosfocerit. 3. Rabdolit. Paleont. V. sub Coccolithophorideae. 4. Rabdosom, pl. rabdosomi. Paleont. V. sub Graptoliţi. s. Rabiţ. Cs.; Plasă de metal, cu ochiurile de 1---4 cm, confecţionată din sîrmă galvanizată, cu diametrul de 1---2 mm, folosită în construcţii ca suport al unei tencuieli care nu e aplicată pe o zidărie, şi anume: la tencuirea elementelor de construcţie (pereţi, tavane, etc.) executate din materiale la cari tencuiala nu aderă bine (de ex.: lemn, metal); la executarea unor elemente arhitectonice sau ornamentale în relief (de ex.: cornişe, console, etc.) cari nu suportă sarcini şi trebuie să fie cît mai uşoare, pentru a nu mări încărcările permanente ale construcţiei pe cari sînt aşezate; Ia executarea unor pereţi despărţitori uşori, a tavanelor piane ia planşeele cu grinzi, etc. Plasa de rabiţ rămîne înglobată în tencuială, împiedicînd crăparea, dezlipirea şi căderea acesteia, şi asigurînd rezistenţa ei la solicitări mecanice. Fixarea plasei de rabiţ se face, fie direct pe suprafaţa elementului de construcţie pe care se aplică tencuiala, cu ajutorul unor cuie speciale sau al unor scoabe mici, fie pe un schelet de metal, executat din bare de oţel-beton sau din oţel profilat, şi care are forma elementului de construcţie respectiv (de ex.: cornişă, consolă de balcon, coloană, etc.), de care se leagă cu sîrmă, —-sau e suspendată de elementul de construcţie (de ex. un planşeu), cu ajutorul unor vergele subţiri de oţel-beton, ori al unor piese speciale. 6. Rabotaj, petic de Geol.: Pachet de roci smuls de o pînză de şariaj din autohton şi împins înainte pe planul de supraîncălecare. Cînd apare la zi se plasează în dreptul liniei de contact dintre pînza de şariaj şi autohton, sau în faţa acestei linii. De exemplu: Măgura din regiunea Moineşti e un petic de rabotaj adus de Pînza de Tăzlău din flişul autohton (marginal). Uneori, aceste mase de roci au dimensiuni foarte mari şi, din această cauză, au gradul de pînză independentă. De exemplu, Pînza de Severin (formată din Strate de Sinaia din Cretacicul inferior) e o imensă lamă de şariaj între Pînza getică şi Autohtonul danubian, care a fost smulsă de pînză din faţa zonei sale de rădăcină de Ia vest şi împinsă spre est. Sin. Petic de împingere, Lamă de şariaj. 7. Rabotare. Tehn., Mett.: Operaţia de rindeluire (v.) a unui material, de obicei metalic, efectuată printr-o mişcare relativă de translaţie între material şi unealtă, cu ajutorul unei maşini de rabotat (maşini de rabo-tat longitudinal, numite şi raboteze, maşini de rabotat transversal, sau maşini de rabotat speciale). Prin rabotare se profilează sau se netezesc piese avînd dimensiuni şi forme foarte variate, folosind maşini de rabotat adecvate. Aşchierea se obţine prin atac continuu al uneltei — care e un cuţit de rabotat (v. Cuţit de rabo-teză, sub Cuţit 3) — în timpul cursei utile. La maşinile mici, de obicei numai una dintre cele două curse ale mişcării principale e cursă utilă (care e urmată de cursa moartă, efectuată adeseori cu viteză mărită), iar Ia maşinile mari, uneori ambele curse sînt curse utile; în cursa moartă, căruciorul port-unealtă permite alunecarea cuţitului în contact cu piesa, eventual îl ridică, întrerupînd contactul cu piesa. Unealta de rabotat are axa sa longitudinală perpendiculară sau aproape perpendiculară pe direcţia mişcării principale — adeseori orizontală — şi e solicitată la încovoiere în timpul aşchierii, spre deosebire de unealta de mortezat, care se mişcă în direcţia axei sale longitudinale şi e solicitată la compresiune (v. fig. sub Rindeluire 1). Se deosebesc următoarele mişcări relative de rabotare, între unealtă şi piesă: mişcarea principală alternativă, de obicei în direcţie orizontală, care poate fi efectuată, fie de unealtă (la maşinile de rabotat longitudinal şi la maşinile de rabotat transversal cu port-unealtă alunecătoare, cum şi la majoritatea maşinilor de rabotat speciale), fie de piesa prelucrată, în ultimul caz concomitent cu cea a mesei maşinii pe care e prinsă (ia maşinile de rabotat longitudinal cu masă alunecătoare); mişcarea de pătrundere (care determină adîncimea de tăiere), efectuată totdeauna de cuţit, într-o direcţie perpendiculară pe suprafaţa prelucrată; mişcarea de avans, care e perpendiculară pe direcţia mişcării principale (v. fig.) şi e efectuată, fie de dispozitivul port-unealtă (de ex. la majoritatea maşinilor de rabotat longitudinal şi la maşinile de rabotat transversal, cu berbec cu avans orizontal), fie de piesă, în ultimul caz concomitent cu cea a mesei maşinii pe care e prinsă (la majoritatea maşinilor de rabotat transversal, cu masă cu avans orizontal); o mişcare de avans circular — numai la anumite maşini de rabotat speciale— efectuată, de obicei, de piesa prelucrată. După gradul de finiţie care trebuie obţinut prin prelucrare, se deosebesc: rabotare de degroşare şi rabotare de netezire; rabotarea de netezire se efectuează cu viteze şi cu avansuri mai mici decît cele folosite la degroşare. 8. ~a cilindrelor de moara. Mett., Ind. alim.: Sin. Ri- fIuire (v.). Termenul ei mpropriu în această accepţiune. 9. Rabotat, cuţit de Mett. V. Cuţit de raboteză, sub Cuţit 2. io. Rabotat, maşina de Ut., Mett.: Maşină de rinde-iuit metal (v. sub Rindeluit, maşină de ~), la care unealta are axa perpendiculară sau aproape perpendiculară pe direcţia mişcării principale, care e o mişcare relativă de translaţie, de obicei orizontală. Aşchierea se obţine prin atac continuu al uneltei în timpul cursei utile, uneori, — la maşinile mari, — ambele curse ale mişcării principale fiind curse utile, iar la maşinile mici, numai una dintre ele, cursa moartă fiind efectuată cu viteză mărită. Sin. Raboteză. Maşina e compusă, în general, din batiu, masa maşinii (masa de lucru, masa port-piesă), dispozitivul port-unealtă, mecanismul de antrenare, mecanismul organic (mecanismul pentru mişcarea principală şi ce! pentru mişcarea de avans), ghidaje, dispozitive de comandă, dispozitive şi instalaţii auxiliare. Construcţia maşinii diferă după dimensiunile şi după forma pieselor prelucrate. Mişcarea principală şi cea de avans pot fi efectuate, fie de piesa fixată pe masa de lucru, fie de unealta fixată în dispozitivul port-unealtă. Energia folosită ia rabotare poate fi cedată maşinii de motoare sau prin forţă musculară. Maşinile antrenate prin forţă musculară au productivitate mică şi sînt folosite numai rareori; cele mai multe maşini de rabotat metal sînt antrenate de unu sau de mai multe motoare. Lanţul cinematic al mecanismului organic e stereomecanic sau, la maşinile moderne, hidromecanic (v. fig. /). După elementul care efectuează mişcarea principală — masa de lucru pe care se prinde piesa de prelucrat sau dispozitivul port-unealtă—, maşinile de rabotat metal se clasifică în: maşini de rabotat cu masa alunecătoare, la cari masa de lucru şi piesa fixată pe ea efectuează mişcarea principală, iar cuţitul fixat în port-unealtă efectuează mişcările de avans, 3 3 -IH Vc Avansurile şi poziţiile cuţitului în diferitele operaţii efectuate Ia maşina de rabotat longitudinal. I) Ia rabotarea feţelor orizontale; 2) la rabotarea feţelor verticale; 3) la rabotarea feţelor înclinate. Râbotat, maşină de 520 Rabotat, maşină de si maşini de rabotat cu port-unealtâ alunecătoare, la cari masa Maşină de rabotat longitudinal, cu masă alunecătoare: de lucru e fixă, iar port-unealta efectuează mişcarea princi- Maşină de rabotat la care piesa prelucrată, fixată pe masa /. Maşină de rabotat transversal (maşină de shaping) cu mecanism organic hidromecanic, tip 737, al Uzinei din Gomei. I) soclu; 2) batiu; 3) berbec; 4) masă în consolă, cu avans transversal; 5) mecanism de avans transversal al mesei; 6) mecanism de ridicare a mesei; 7) picior de sprijinire a mesei; 8) cărucior port-unealtă; 9) motor de antrenare; 10) pompă; 11) distribuitor de comandă hidraulică; 12) cilindru hidraulic solidar cu batiul maşinii; 13) piston; 14) tija pistonului, solidară cu berbecul. pală. La unele maşini de rabotat, numite maşini de rabotat speciale (v. mai jos), fie port-piesa, fie port-unealta, efectuează şi alte mişcări, diferite de mişcarea rectilinie de translaţie. După direcţia mişcării principale, maşinile de rabotat metal pot fi: maşini de rabotat orizontal, cari constituie majoritatea maşinilor de rabotat; maşini de rabotat vertical, cari sînt construite în scopuri speciale (de ex. maşinile de rabotat canale de pană şi unele maşini de rabotat prin reproducere); maşini de rabotat orizontal şi vertical, cari au două dispozitive de ghidare a căruciorului port-unealtă, datorită cărora mişcarea principală a uneltei poate fi atît orizontală, cît şi verticală. După orientarea direcţiei mişcării principale în raport cu dimensiunea mai mare a piesei prelucrate, se deosebesc: maşini de rabotat obişnuite (cu masa alunecătoare sau cu port-unealta alunecătoare), cari se împart în maşini de rabotat longitudinal şi maşini de rabotat transversal, şi m a ş i n i de rabotat speciale. Maşină de rabotat longitudinal: Maşină de rabotat la care mişcarea principală are, în general, direcţia dimensiunii mai mari a suprafeţei prelucrate. Maşinile de rabotat longitudinal se folosesc, în general, la prelucrarea pieselor cu dimensiuni mari sau cu greutate mare. Sin. Raboteză, Raboteză longitudinală. După cum mişcarea de lucru e efectuată de masa port-piesă sau de dispozitivul port-unealtă, se deosebesc maşini de rabotat longitudinal, cu masă alunecătoare, şi maşini de rabotat longitudinal, cu port-unealtă alunecătoare (v. fig. II). maşinii, efectuează împreună cu aceasta mişcarea principală, alternativă, de lucru. Sin. Raboteză.^ Maşina e compusă, în principal, din următoarele părţi: batiu, masa maşinii, dispozitivul port-unealtă, mecanismul de antrenare, mecanismul organic, ghidaje, dispozitive de comandă şi dispozitive auxiliare. — Batiul e compus dintr-un soclu (care are picioare, la maşinile mici, sau care e fixat direct pe sol, la maşinile mari) şi o coloană, sau două coloane solidarizate la partea superioară printr-o traversă de rigi-dizare; pe faţa orizontală, liberă, batiul are ghidaje de translaţie, plane sau profilate, pentru masa alunecătoare. Coloana, respectiv coloanele verticale, au ghidaje cu alunecare pentru dispozitivul port-unealtă.— Piesa de prelucrat se fixează pe masa orizontală a maşinii, care efectuează mişcarea principală, rectilinie şi alternativă. Cursa şi viteza mesei pot fi variate. — Dispozitivul port-unealtă e constituit dintr-o traversă orizontală, deplasabilă în înălţime, echipată cu ghidaje orizontale pentru căruciorul port-unealtă, care efectuează avansul transversal . Unele maşini mari au pe traversa mobilă două cărucioare (v.fig. II cşih)sau o placă port-cuţite (la maşina de rabotat cu mai multe cuţite, v. fig. II e), ale căror unelte prelucrează simultan piesa; alte maşini mari au şi cărucioare port-unealtă deplasabile în înălţime, pe ghidajele verticale de pe coloane. Căruciorul port-unealtă trebuie să permită reglarea preliminară (poziţionarea), manuală, a cuţitului, şi să asigure avansurile necesare pentru prelucrarea în plane orizontale, verticale sau oblice. Căruciorul e compus, de obicei, din sania inferioară şi din sania superioară, înclinabile, ultima avînd 34 Rabotat, maş?nă*de 530 Rabotat, maşina de un ax de oscilaţie orizontal şi perpendicular pe direcţia miş- cuţite, care permite aşchierea în ambele curse (v.fig. /// 7Tf -Mg 7Î2 a h II. Schema de principiu a etajârii rachetei. precedentă, prin trecerea combustibilului pe lîngă pereţii camerei de ardere, prin circuitul 2. R o c h e t a compusa e o rachetă cu mai multe trepte (v. fig. II). Treapta întîi e întreaga rachetă înainte de lansare, a cărei instalaţie motoare imprimă mişcarea unei mase utile, repre-zentînd o rachetă simplă sau o rachetă de asemenea compusă. Viteza caracteristică (viteza totală) a masei utile (m) e egală cu suma vitezelor imprimate de fiecare propulsor (tt) ; astfel, viteza caracteristică pentru o rachetă cu două trepte e: V*=vţ+v*=ve In (vrv2), unde V],« v2=iVr reprezintă raportul de masă global al rachetei compuse, şi v2 fiind raportul de masă al fiecărei trepte, iar vg e viteza medie de ieşire a gazelor din ajutajul de reacţiune. Pentru a obţine o realizare optimă a rachetei compuse trebuie îndeplinită condiţia ca raporturile de masă ale treptelor să fie proporţionale cu raporturile de masă proprie ale propulsoarelor corespondente, adică: %_ = «2 = ... => , Vl v8 vp unde n.—Tz.jitf e raportul dintre masa iniţială şi masa finală (la sfîrşitul arderii) a fiecărui propulsor, pentru i— 1, 2, •••, p. Numărul p minim de etaje, pentru un raport dejnasă global dat, se determină cu relaţia p>\gN!\gn. Dacă numărul ales de etaje e prea mare, avantajul care se obţine în creşterea vitezei caracteristice devine din ce în ce mai neînsemnat, în timp ce racheta capătă dimensiuni extrem de mari; valorile uzuale pentru n sînt cuprinse între 3 şi 5. Lansarea unui satelit artificial sau a unei planete artificiale se efectuează utilizînd o racheta multietajatâ, de regulă cu 3***4 trepte (etaje), pentru ca să se poată atinge vitezele cosmice. Fiecare dintre treptele rachetei multietajate e o rachetă completă, cu combustibilul necesar şi camera sa de ardere, construită astfel încît să asigure transportul său şi al tuturor treptelor superioare. Cînd combustibilul dintr-o treaptă a fost consumat, această treaptă se desprinde, concomitent cu intrarea în funcţiune a treptei imediat superioare; ultima treaptă poartă satelitul sau planeta, eventual fiind chiar satelitul sau planeta. Fig. III reprezintă schema unei rachete cu trei „etaje", de tipul celei cu care a fost lansat în URSS primul satelit artificial, treapta III fiind satelitul. Necesitatea rachetei multietajate pentru atingerea vitezelor cosmice rezultă din formula simplă a lui Ţiolkovski: , , mn »=«„+»,. In- _?L m UI. Tren de rachete cu trei etaje. 1) racheta primu lui etaj; 2) racheta etajului al doilea; 3) racheta etajului a! treilea; 4) capsulă cu greutatea utilă; 5) carenaje. utilă ~r e viteza de scurgere constantă a vinei (jetului) de gaze. Se consideră că pentru fiecare masă mu transportată e necesară o masă de 2,5 ori mai mare, reprezentînd masa corespunzătoare elementelor de construcţie, aparatelor de dirijare, pompelor şi motoarelor, rezervoarelor, etc.; deoarece masa de transportat m e m^+2,5 m^=3,5 mH, pentru care se presupune necesară o cantitate de carburant şi de comburant de două ori mai mare, rezultă că raportul dintre masa totală iniţială w0=3,5wi>+7l0w^=10l5w şi masa transportată neconsumabilă m e 3. Cum vo=0 şi raportul m0jm=3, conform formulei lui Ţiolkovski se obţin vitezele vx< vz şi vz la sfîrşitul arderii combustibilului în treptele respective I, II şi III, şi anume: vx=2,4 In 3^ 2,64 km/s va=î;i+2.4 In 3^5,27 km/s +2,4 In 3^7,91 km/s, adică în treapta a treia se atinge prima viteză cosmică (v3), necesară lansării satelitului artificial pe orbită. Adoptarea rachetei multietajate prezintă avantajul largării greutăţilor devenite inutile, aferente treptelor inferioare, ieşite din funcţiune după consumarea combustibilului lor. Deoarece combustibilul se consumă foarte repede, rezervoarele de combustibil se golesc într-un timp scurt, astfel încît cămaşa metalică exterioară de la coada rachetei, camera de ardere, ajutajul şi celelalte accesorii ale treptei respective devin o încărcare inutilă, care poate fi largată. Prin această delestare, masa rachetei se micşorează mult şi, în consecinţă, forţa de propulsiune (produsă prin arderea combustibilului din rezervoarele superioare) imprimă rachetei o acceleraţie mai mare, racheta ajungînd la o viteză mai mare decît dacă ar fi rămas întreagă. Dar întreaga rachetă are la început cîteva zeci de metri înălţime şi e încărcată cu sute de tone de combustibil, iar în circa 5***10 min, după arderea întregului combustibil şi pierderea treptelor inferioare, trebuie să ajungă la vitezele cosmice de circa 8 km/s sau 11 km/s. Construirea unei astfel de rachete reclamă: alegerea combustibilului adecvat, întreaga construcţie a rachetei depinzînd de calitatea acestui combustibil, de puterea sa calorifică, de viteza de curgere a vinei de gaze prin ajutaj, etc.; alegerea materialelor rezistente la presiuni şi latemperaturi înalte, aceste materiale fiind utilizate la camerele de ardere, la ajutaje, la aripioarele de dirijare a vinei de gaze, etc.; automatizarea funcţionării rachetei, pentru aprinderea fiecărei trepte la momentul oportun, desprinderea treptelor după arderea combustibilului, menţinerea constantă a temperaturii şi a presiunii în camera de ardere (prin relee cari leagă aparatele de măsură cu turbinele şi pompele de alimentare), etc.; autoghidarea şi teleghidarea rachetei, cu ajutorul giroscopului sau prin procedee electronice, ghidare care trebuie să fie cît mai precisă în primele 5---10 min de funcţionare a rachetei, pentru ca restul traiectoriei pe sute de mii de kilometri (respectiv zeci şi sute de ore) să corespundă calculului. Racheta fiind un corp oblong cav, cu deschidere unică la una dintre extremităţi (v. fig. IV) şi a cărui propulsiune se obţine prin expulsarea sub presiunea unui fluid din interior, pentru studiul mişcării de translaţie a rachetei se folo- ? 2 seşteteorema impulsului H = R , astfel încît pentru un interval de timp A* rezultă jy, Schema de principiu a unei rachete simpfe __ rAt________ f) învelişul rachetei; 2) cameră de combusti- Ai"/ = ^ Rdt, bil (solid sau lichid); 3) ajutaj. unde H e impulsul masei variabile m a rachetei, presupusă că nu are o mişcare de rotaţie în jurul axei ei longitudinale, Rachetă 543 Racheta iar R e vectorul rezultant al tuturor forţelor exercitate asupra ei. Dacă At e foarte mic, atunci AH=RAt şi, cum ( H=Yimov+2 'm’v = ma -1- 2 'm'v V H-{-AH—YimQ{v-\-Av)J^^/m'v, = fn(^-{-Av)-{-^/mfvf,, se obţine mAv-\~Y/m' kpr ~~ v)—R&t sau Av — Am -m —— = R H—7— u , At At unde m0 e masa unei particule materiale din sistemul constituit de rachetă şi fluid, m' e masa unei particule de fluid expulsate în intervalul de timp Ai, m=Sm0 e masa totală a sistemului rachetă + fluid, Am=—Sm' e masa totală de fluid expulsat în intervalul de timp At, v e viteza de zbor a rachetei, v' e viteza absolută a unei particule de fluid, iar u=vf—v e viteza relativă a acestei particule de fluid, presupusă constantă. Punînd ultima expresie sub forma (în considerarea că At -» 0) ma=R+mu, rezultă ecuaţia mişcării centrului de greutate al rachetei, numită şi ecuaţia Mescerski-Ţiolkovski, cînd asupra rachetei se exercită atît rezultanta R a forţelor exterioare (de ex. forţa de gravitaţie şi rezistenţa Ia înaintare) cît şi o forţă de propulsiune T — — mu, orientată în sens contrar vitezei relativei#; dacă se cunoaşte legea de variaţie a masei m, care depinde de legea de ardere a fluidului propulsant din interiorul rachetei, oarecare / se va găsi Ia o distanţă OM=x de la soi şi va avea o viteză v, se poate scrie dy — , dm - _mdi=R + dîVr' şi, admiţînd R=-~mg (cu neglijarea rezistenţei Ia înaintare şi a variaţiei acceleraţiei g), se obţine ^-(v+i>rln m) = —g, unde m e masa variabilă a rachetei (din cauza vinei continue de gaze cari se scurg din racheta), g e acceleraţia gravitaţiei, iar vf e viteza de curgere a gazelor în raport cu racheta (viteza relativă), presupusă constantă şi egală cu circa 2000 m/s (poate atinge 2000-• -2500 m/s, cu valorile mai mari pentru rachetele mari). Astfel, prin integrare, rezultă expresia vitezei de zbor v=-gt+v In V77777Ţr i vr to '7777777777', ■v fin — d/j . r Jo V m 1 dacă m0 e masa iniţială a rachetei care porneşte din repaus şi deci viteza ei iniţială e vo—0; negii jind greutatea proprie a rachetei, se ajunge la expresia: , mo v=v In , r Wl VI. Traiectorie ver- numită formula lui C,E. Ţiolkovski. Spaţiul ţ[caia a rachetei, parcurs de rachetă se exprimă prin relaţia O forţa_de propui- siune; R) forţa ex- 0 j# I terioarâ; v) viteza de deplasare; vr) vi-în care, pentru generalizare, s-a luat vo=/!=0. teza de curgere a Ultimul termen din membrul al doilea se gazelor în raport cu poate determina considerînd, după A. A. Kos-modemianski, una dintre următoarele două legi de variaţie a masei m=m0(1 — at) sau m=^ , unde e e baza logaritmilor neperieni şi a e o constantă experimentală. Astfel, viteza rachetei, distanţa parcursă şi forţa de propulsiune (ascendentă) vor fi v=v0 — gt~~vr In (1—at) x=vQt — ~ gt2-\—-[(1 —at) In (1 —a/)-f a*] a racheta; m) masa rachetei la înălţimea x, cu valoarea iniţiala mQ la sol (în punctul Q), cînd dm F=-—vr = M0ocvi = const. sau de legea de expulsare a acestui fluid, atunci prin integrare se poate determina spaţiul parcurs de rachetă şi forţa de propulsiune T, viteza u fiind presupusă cunoscută. Conform notaţiilor din fig. V, ecuaţiile diferenţiale ale mişcării rachetei în aer sînt mv=T — Psin 0 -Rx mvQ= T (£-&,) -P cos Q+Rn (S-S^+Y unde e asimetria lineară a rachetei, J e momentul de amortisare al vinei (jetului) de gaze şi / e momentul forţelor aerodinamice. Pentru o rachetă lansată vertical de la sol (punctul O în fig. VI) cu viteza iniţială vQ, rachetă care la un moment în prima ipoteză, respectiv ’ v=v0 — gt + wrt 1 x = v0t-~ gt2 + ~T F — — dm dt v =mQccv e în a doua ipoteză; deci, în primul caz e constantă forţa de propulsiune, iar în al doilea caz e constantă acceleraţia F m = const. Rachetele neghidate sînt rachete cu combustibil solid (pulbere), în majoritatea cazurilor fiind proiectile balistice reactive, folosite contra ţintelor terestre pînă la o distanţă Rachetă 544 Rachett de 50 km. Aceste rachete cuprind, în principal: încărcătura de distrugere (explozivi), cu focos în vîrful rachetei; camera de ardere, cu încărcătura de pulbere şi amorsă; diafragma, care e un grătar metalic dispus la extremitatea posterioară a camerei de ardere, pentru împiedicarea mişcării longitudinale a bas-toanelor de pulbere şi a ieşirii bucăţilor de pulbere; efuzorul (ajutajul reactiv) şi ampenajul stabilizator. Traiectoria rachetelor neghidate se compune dintr-o porţiune activă şi o porţiune pasivă. Pe porţiunea activă a traiectoriei se produce arderea rezervei de combustibil încărcate la bordul rachetei (înaintea lansării ei), după a cărei terminare racheta se mişcă mai departe pe porţiunea pasivă a traiectoriei, datorită energiei cinetice înmagazinate pe porţiunea activă a traiectoriei. Mişcarea rachetei pe porţiunea pasivă a traiectoriei nu se deosebeşte cu nimic de mişcarea unui proiectil de artilerie, deci pentru calculul porţiunii pasive a traiectoriei rachetei se folosesc metodele obişnuite ale balisticii exterioare a proiectilelor de artilerie. Pe porţiunea activă a traiectoriei, mişcarea rachetei se deosebeşte în mod esenţial de mişcarea proiectilului de artilerie, deoarece intervine forţa reactivă de propulsiune, preponderentă faţă de celelalte forţe; pentru studiul porţiunii active a traiectoriei rachetei se pot negiija forţele aerodinamice (în speţă, rezistenţa la înaintare), dar calculul porţiunii active a traiectoriei rachetei e mult mai complicat decît calculul traiectoriei unui proiecţii de artilerie, din cauza devierilor de la regimul de funcţionare normal al motorului şi a asimetriei constructive, datorită impreciziei fabricaţiei şi deformaţiilor diferitelor părţi ale rachetei în timpul arderii. Aceste cauze provoacă o „împrăş-tiere" de cîteva ori mai mare la rachetele-proiectil, decît la proiectilele de artilerie. Se folosesc rachete-proiectil rotitoare şi neroti-t o a r e, primele efectuînd o mişcare de rotaţie în jurul axei lor longitudinale, în zbor. Rachetele-proiectil nerotitoare se stabilizează în zbor cu ajutorul unui ampenaj, care produce un moment aerodinamic de revenire. Rachetele-proiectil rotitoare pot fi stabilizate pe traiectorie şi fără ampenaj, datorită efectului giroscopic, dar raportul dintre lungimea şi calibrul lor e de obicei mai mare decît la proiectilele de artilerie (din cauza motorului-rachetă) şi deci stabilizarea numai prin rotire e mult mai dificilă, iar practic nu reuşeşte totdeauna. în timpul arderii combustibilului pe porţiunea activă a traiectoriei rachetei se evacuează neîntrerupt un fiux de particule de gaze de ardere, astfel încît masa iniţială a rachetei se reduce, adică racheta constituie un corp cu masă variabilă. Conform teoremei impulsului, considerînd racheta care se mişcă pe o traiectorie rectilinie orizontală cu viteza constantă v, se pcate scrie, m dv—mu dt = (pg~~p0)sedt+R di unde m e masa rachetei la un moment t, v e viteza de zbor a rachetei, u e viteza medie de ieşire a gazelor din efuzor (constantă în timp), pg e presiunea medie a gazelor în secţiunea de ieşire a efuzorului, pQ e presiunea atmosferică, sg e aria secţiunii de ieşire a efuzorului, R e rezultanta forţelor exterioare în direcţia de zbor. Forţa de reacţiune fiind rezultă: T——mu + (p~p0)s [ P~Po \ l\U------:---S = V m e) unde pQ e presiunea din exterior, pg e presiunea fluidului (propulsant) în secţiunea de ieşire s a efuzorului şi P-Po M =«--------:--S, e m g e viteza efectivă de curgere. La rachete cu combustibil solid (pulbere), valoarea {Pe~~Po)seim nu depăşeşte de obicei 10 % din u, fiind în general dependentă numai de compoziţia combustibilului şi de configuraţia efuzorului; deoarece debitul masei m şi presiunea pg sînt proporţionale cu presiunea din camera de ardere, iar în cazurile obişnuite se poate neglija valoarea p0se/m, viteza efectivă de scurgere ug se consideră, de regulă, independentă de presiunea din camera de ardere. Întrucît m e proporţional cu presiunea din camera de ardere, rezultă că forţa de reacţiune T e proporţională cu presiunea p din camera de ardere. Impulsul/(f) al forţei de reacţiune T(f) în momentul t rezultă din relaţia T dt şi e reprezentat în fig. VII prin suprafaţa OABCO. — ■^0 Impulsul corespunzător duratei de ardere a întregii cantităţi de combustibil e Hj,— £ Tdt (v. fig. VII) sau Ht—u„(mQ—m) = u B şi deci HT Ue = ~B~ g. undeB (kgf) e cantitatea de combustibil ars şi H^B e impulsul specific al unui kgf de combustibil (pulbere). Valoarea impulsului specific depinde de proprie-tăţile combustibilului, de condiţii le arderii iui în cameră şi deconfigura-ţia efuzorului, iar ug^2000 m/s. Acest impuls poate fi măsurat pe bancul de probă, determinîndu-se astfel şi valoarea vitezei efective de scurgere u$ . ■— Forţa de reacţiune variază brusc, în funcţiune de temperatura iniţială a încărcăturii de VII. Diagrama tracţiunii în funcţiune de timp. combustibil, înainte de aprindere; ?) durata arderii cantităţii totale deexemplu, în cazul reducerii tem- depulbere. peraturii de la +40° la —40°, forţa de reacţiune poate să ajungă la o valoare de 2--*3 ori mai mică. — în ce priveşte variaţia cu temperatura a impulsului, experienţa arată că aceasta nu depinde de temperatura iniţială a încărcăturii de combustibil. Ţinînd seamă de greutatea G a rachetei şi de rezistenţa la înaintare R, se consideră că porţiunea activă a traiectoriei se găseşte în planul vertical determinat de axa dispozitivului de lansare al rachetei şi. se presupune (ca şi în balistica exterioară a proiectilelor de artilerie) că axa rachetei coincide în timpul zborului ei cu tangenta la traiectorie, astfel încît ecuaţiile diferenţiale ale mişcării vor fi (v. fig. VIII) VIII. Traiectoria pe porţiunea ei activa, a unei rachete. T) tracţiunea; R) rezistenţa la înaintare; G) greutatea rachetei; &) unghi de elevaţie. dv -R—G sin & yA t—- r -G cos Rachetă 545 Rachetă unde & e unghiul format de tangenta la traiectorie cu orizontala şi r e raza de curbură a traiectoriei. Întrucît d& ds de- Ut JMdŞ-v I dt si —<0 (pentru că & descreşte odată cu creşterea lui t), se ’ dtf poate scrie v2 T=~V dt şi ecuaţiile mişcării devin ■ Q. —au — g sin dt T 11 d& dt -g cos & , unde ciţ — Tjrn, aK~Rjm şi g=Gjm. Neglijînd în primă aproximaţie greutatea G şi rezistenţa aerului Q (cari sînt forţe mici în raport cu forţa reactivă T), se obţine dv dt _T m dv = dt m de unde, prin integrare, se obţine ecuaţia vitezei de zbor a rachetei I i mo v = vn-\-u In — » dacă m0 şi v0 sînt masa iniţială şi viteza de zbor iniţială ale rachetei. La proiectile de artilerie trase cu tunul vo=fc0, însă la rachetele-proiectil lansate numai prin forţa reactivă T, racheta se găseşte în momentul lansării în repaus şi deci vQ=0, ceea ce înseamnă că v — u In — expresie care se numeşte formula lui Ţiolkovski. Viteza maximă v^ax=lVM ia sfîrşitul, porţiunii active a traiectoriei va fi . mo v =u In — » max e wip fiind masa pasivă a rachetei, adică masa întregii rachete fără masa încărcăturii de combustibil; ştiind că mo GP+B Gp ’»p "p o -în care G0 şi Gp sînt greutăţile totală şt pasivă ale rachetei viteza maximă devine -A) Astfel, viteza maximă depinde numai de raportul BIG0ş\ de impulsul specific, deoarece viteza efectivă de curgere u$ se determină din impulsul specific. Prin urmare vmax nu depinde de caracterul procesului de ardere a pulberii; însă cum impulsul specific variază între limite relativ mici la pulberile existente, efectul principal pentru modificarea mărimii îl are ra- portul B/G0. Proiectilele-rachetă au fost utilizate (în Europa) înaintea tunurilor cu ţevi ghintuite, dar avînd o precizie de tir mai mică au căzut în desuetudine. Prin introducerea diferitelor sisteme de ghidaj, în timpul celui de al doilea război mondial, rachetele-proiectil au redevenit o armă militară şi astăzi rachetele intercontinentale au o bătaie atît de lungă, încît pot atinge orice punct de pe suprafaţa terestră; de asemenea, ar putea fi folosite ca vehicule pentru transportul bombelor nucleare şi termonucleare. O etapă oarecum însemnată dezvoltarea practică a tehnicii rachetelor a fost realizarea rachetei teleghidate V-2, cu motor-rachetă cu combustibli lichid. Rachetele ghidate, cari au o forţă de tracţiune cuprinsă între cîteva sute kgf şi cîteva sute de mii kgf, se pot clasifica în următoarele categorii; rachete balistice, adică rachete s o l-s o I, cu acţiune depărtată şi foarte depărtată; rachete antiaeriene, adică rachete s o l-aer; rachete de avion, adică rachete aer-sol şi aer-aer; rachete-sondâ, rachete meteorologice, rachete purtătoare de sateliţi. Rachetele cu acţiune apropiată, pînă la 50 km, sînt în general rachete neghidate, cu combustibil solid. Stabilizarea lor pe traiectorie se poate obţine prin rotire rapidă, datorită încl inării ajutajelor, ceea ce provoacă un cuplu de rotaţie reactiv. Aceste rachete, cari sînt proiectile balistice reactive, se mai numesc proiecti le-rachetă reactive. Rachetele antitanc sînt de cele mai multe ori rachete neghidate, cu combustibil solid, avînd o cavitate la partea anterioară, în care se depune încărcătura de distrugere. Efectul e cumulativ, prin concentrarea undei explozive într-un fascicul îngust, ceea ce produce o acţiune mărită de distrugere asupra blindajelor tancurilor. Uneori, rachetele, antitanc sînt ghidate electric, cu ajutorul unei sîrme care se derulează în timpul zborului, de la punctul de lansare pînă la ţintă. Din acest grup mai fac parte rachetele incendiare. Rachetele balistice cu acţiune depărtată, cari au o bătaie de 50---800 km, sînt fie rachete cu combustibil solid sau lichid, fie proiectile lansate din tun şi cu reactopropulsiune. — La rachetele cu combustibil solid (pulbere), obţinerea bătăilor mari întîmpină dificultăţi impor-tan.e, deoarece odată cu mărirea încărcăturii de pulbere cresc volumul şi greutatea camerei de ardere, dar şi timpul arderii, ceea ce provoacă supraîncălzirea pereţilor, a căror răcire e foarte greu de realizat. Se poate folosi un tren multietajat de rachete cu combustibil solid (pulbere), soluţie prin care se obţine o oarecare mărire a distanţei, pentru că în timpul zborului se larghează în mod succesiv cîte un etaj, după arderea cantităţii de pulbere care îi corespunde. Efectul acestor rachete cu pulber^e foarte slab, din care cauză nu s-au putut menţine. —■ La rachetele cu lansare şi autopropulsiune, cari sînt lansate din tun şi zborul lor continuă prin propulsiune reactivă, nu se pot obţine distanţe prea mari. —■ La rachetele cu combustibil lichid, forţa de tracţiune a motoareior-rachetă reprezintă cîteva zeci de tone forţă şi depăşeşte greutatea de lansare a rachetei aproximativ de două ori, iar traiectoria de zbor pe porţiunea pasivă reprezintă traiectoria unui corp Iiber aruncat. De exemplu, racheta V-2 (A-4) avea o tracţiune de 26 tf la sol şi 30 tf la altitudini dincolo de limita atmosferei, la o greutate de lansare de 12,9 t. Timpul de funcţionare a motorului e, de obicei, de 60---80 s. Rachetele balistice sînt echipate cu un aparat automat de stabilizare, care asigură zborul lor stabil în direcţia impusă. Racheta bal istică se lansează de pe platforma de lansare vertical în sus, iar după ce a ajuns la o viteză de urcare suficientă, ea se încl ină la un unghi puţin mai mic decî. 45° faţă de orizon t (din motive de stabilitate) şi se îndreaptă spre ţintă. La atingerea vitezei şi a direcţiei impuse, motorul se opreşte, după 35 Rachetă 546 Racheta care racheta îşi continuă zborul ca proiectil; viteza maximă de zbor a rachetei e de ordinul a 1500 m/s. Oprirea motorului rachetei balistice se produce la altitudini la cari practic lipseşte aerul atmosferic. Din acest moment, racheta devine neghidată şi se orientează în spaţiu în mod cu totul arbitrar (v. fig. IX), în funcţiune de forţe incidentale, cari pot acţiona asupra ei în momentul opririi motorului. La intrarea în straturile mai dense ale atmosferei, racheta în coborîre se orientează în direcţia de zbor datorită am-penajuIui stabilizator şi, spre sfîrşitul căderi i avînd în momentul lovii IX. Traiectoria rachetei balistice cu acţiune depărtată. a-b) porţiunea activă; b-c-d) porţiunea pasivă; c-d) porţiunea de stabilizare; 1) suprafaţa Pămîntului; 2) limita atmosferei. zboară din nou cu vîrful înainte, i ţintei o viteză de 700-■ *800 m/s. Pentru a obţine distanţe mari de acţiune se folosesc rachete balistice compuse dindouăsau din mai multe etaje. în timpul lansării şi accelerării trenului de rachete funcţionează numai racheta din primul etaj, care se larghează în momentul arderii complete a cantităţii ei de combustibil, moment în care începe să funcţioneze racheta din etajul al doilea. Utilizînd un număr suficient de etaje, se pot obţine orice viteze şi orice distanţe de zbor ale rachetei din ultimul etaj; pentru distanţe pînă la 550 km se folosesc rachete balistice cu un singur etaj, iar pentru distanţe de 550---2150 km, rachete cu două etaje, şi pentru distanţe de 2150---5000 km, rachete cu trei etaje. Dezavantajul acestei soluţii consistă în greutatea întregului tren de rachete, care creşte în progresie geometrică cu numărul etajelor. S-a conceput o rachetă avînd aripi la ultimul etaj, pentru ca după largarea rachetelor din celelalte etaje să zboare ca un planor, coborînd şi urcînd în straturi le superioare ale atmosferei, ceea ce permite atingerea unei distanţe pînă la 4800 km. Dezavantajul principal al acestei soluţii e scăderea apreciabilă a vitezei de zbor a rachetei din ultimul etaj şi aplatisarea pronunţată a traiectoriei ei; aceste condiţii de zbor uşurează interceptarea rachetei, iar unul dintre avantajele principale ale zborului pe o traiectorie balistică se pierde parţial. Din această cauză, soluţia nu a fost adoptată la rachetele balistice actuale, cu acţiune foarte depărtată (1000---5000 km), numite rachete intercontinentale. Rachetele antiaeriene pot fi rachete ghidate prin comandă de ia sol, sau rachete autoghidate. Această împărţire e convenţională, întrucît se folosesc şi rachete cu ambele sisteme de ghidaj, combinate. Explozia încărcăturii de distrugere a rachetei trebuie să se producă la o oarecare distanţă de ţintă, pentru că schijele se răspîndesc cu viteza lor datorită exploziei, sumată vectorial cu viteza de zbor a rachetei întregi; momentul exploziei se determină de un sezisor al distanţei pînă la ţintă. Tipurile şi construcţia rachetelor antiaeriene sînt foarte diferite. Rachetele de avion a e r-s o l, cari pot fi ghidate şi neghidate, sînt echipate cu motoare reactive pentru mărirea vitezei şi distanţei lor de zbor, pentru ca avionul care le lansează să nu fie obligat să se apropie prea mult de zona de apărare a ţintei. Proiectilele obişnuite de avion sînt: bombele ghidate şi torpilele aeriene cu autoghidaj pentru distrugerea navelor de război. Rachetele de avion a e r-a e r sînt rachete ghidate prin comandă din avionul care ie lansează sau, rachete autoghidate, eventual cu un sistem de ghidaj combinat. Aceste rachete măresc puterea de foc a avioanelor de război, înlocuind tunurile de calibru mare, cari nu pot fi utilizate pe avion din cauza greutăţii lor mari şi a forţei de recul. Lansatoarele rachetelor de avion sînt foarte simple şi uşoare, deoarece lansarea rachetei de pe avion nu provoacă o forţă de recul. Rachetele-sondâ şi rachetele meteorologice servesc la urcarea la înălţimi de sute de kilometri a aparatelor măsurătoare şi înregistratoare, pentru cercetarea proprietăţi lor atmosferei şi a condiţiilor fizice dincolo de limita ei. Racheta-sondă se deosebeşte de racheta-proiectiI cu acţiune depărtată, numai prin montajul aparaturii ştiinţifice în locul încărcăturii de luptă; sistemul ei de ghidaj e mai simplu, întrucît nu se pune problema „împrăştierii" (v.), dar trebuie să asigure recuperarea aparaturii ştiinţifice în timpul căderii ei, ceea ce e destul de dificil, ţinînd seama de înălţimile mari de zbor şi de vitezele mari de cădere ale acestor rachete. Cu rachetele-sondă cu două etaje s-au atins înălţimi de peste 400 km şi viteze de zbor de ordinul a 2200 m/s. Rachetele purtătoare de satelit, capabile să dezvolte viteza necesară pentru a plasa un satelit artificial pe o orbită circuiară sau eliptică în jurul Pămîntului, eventual pentru a se transforma singure în sateliţi artificiali, se numesc rachete orbitale, iar rachetele capabile să dezvolte viteza de eliberare sau a doua viteză cosmică (v. sub Satelit artificial) se numesc rachete cosmice sau rachete spaţiale. Aceste rachete sînt compuse din cel puţin trei etaje, fiind în general echipate cu motoare-rachetă cu combustibil lichid (v. fig. IU). Viteza pe care o poate dezvolta o rachetă orbitală sau cosmică în spaţiul liber, adică într-un spaţiu lipsit de mediu rezistent şi destu I de depărtat de corpuri le cereşti, astfel încît să se poată neglija forţele gravitaţionale, se numeşte viteză ideală sau caracteristică. Viteza ideală v. a unei rachete orbitale cu un singur etaj se calculează cu formula vi-=gP$ In v, unde Ps (în kgfs/kgf) e tracţiunea specifică a motorului-rachetă, raportată la greutatea B=gţL (în kgf) a combustibilului consumat pe secundă, şi v = w0/m^ e raportul maselor. Această formulă se obţine din formula lui Ţiolkovski, prin substituirea P P P «*= t: = e ™ =s g =gp, gv- Pentru o rachetă compusă din mai multe etaje, dacă raportul maselor se notează v=m1/(w1—m^), v2=m2/(w2 — w ), etc., atunci vitezele ideale v. ale diferitelor etaje sînt. vh=gpn ln vi' v- =gP 12 S Sf lnv21- vtn =gPsn In v unde Pn, Psî, \P sînt tracţiunile specifice ale etajelor respective şi n e numărul etajelor rachetei compuse, iar m1 e masa rachetei întregi şi m e masa combustibilului primului etaj, m2 e masa rachetei rămase după largarea primului etaj si e masa combustibilului etajului al doilea, etc. Viteza C 2 J ideală vie a ultimului etaj al rachetei compusese obţine prin însumarea vitezelor ideale parţiale ----\~vjn' ad'c^ vic = SPn ln vi+gps*ln v2+-+?-p,« In vB . în cazul P =P : Jl = P =P , rezultă J-3 S vu = gps ln vlV"V Construcţia rachetelor orbitale şi cosmice, care se găseşte în plină dezvoltare, a progresat mult în ultimii cîţiva ani, după cum o dovedesc zborurile recente ale cosmonauţilor. M otorul-rachetă, prezintă, faţă de aeroreac-tor, următoarele avantaje în utilizare: poate funcţiona şi Rachetă 547 Racheta dezvolta forţa de tracţiune şl într-un spaţiu fără aer, deoarece lucrul mecanic de deplasare se obţine prin intermediul unui propulsant independent de natura mediului înconjurător (de ex. gazele produse prin arderea unui combustibil în prezenţa unui comburant purtat pe navă); tracţiunea motorului creşte odată cu mărirea înălţimii de zbor a rachetei; motorul-rachetă produce o tracţiune foarte mare (de ordinul sutelor de tone), chiar cînd e de dimensiuni nu prea mari, şi are o greutate specifică redusă (0,01 •••0,040 kg/kgf tracţiune); greutatea motorului-rachetă e mult mai mică decît a oricărui aeroreactor de aceeaşi putere; permite o uşoară adaptare pe aparatul de zbor căruia îi e destinat, datorită dimensiunilor sale foarte mici; asigură rachetei o viteză mare de zbor şi posibilitatea îndepărtării pînă la mare distanţă de suprafaţa Pămîntului; poate porni singur, fără să reclame un motor auxiliar. Dar, de asemenea în comparaţie cu aeroreactorul, motoru l-rachetă prezintă unele dezavantaje cari îi limitează utilizarea, şi anume: nu e economic pentru viteze mici de zbor ale rachetei; funcţionează un timp foarte scurt, cu un mare consum de combustibil; limitează capacitatea de încărcare utilă a rachetei, la distanţe mari de zbor; reclamă măsuri adecvate pentru păstrarea componenţilor combustibilului, cînd aceştia sînt în stare de agregare lichidă. Se deosebesc: motoare-rachetă cu combustibili chimici, motoare-rachetă nucleare, motoare-rachetă cu isotopi, motoare-rachetă termosolare, motoare-rachetă fotonice. Considerînd starea de agregare a substanţelor folosite ca propulsanţi, motoa-rele-rachetă cu combustibili chimici se clasifică în următoarele două grupe: motoare-rachetă cu propulsanţi solizi şi motoare-rachetă cu propulsanţi lichizi. Mărimile caracteristice ale motorului-rachetă sînt: tracţiunea, consumul specific de combustibil, greutatea specifică a motorului, viteza maximă ideală, viteza reală, vitezele efectivă şi critică, randamentul termic, randamentele interior şi efectiv, randamentul tracţiunii. Tracţiunea e forţa care asigură propulsiunea rachetei, obţinută prin ejectarea gazelor de ardere. Se deosebesc: tracţiunea absolută, tracţiunea nominală, tracţiunea litrică şi tracţiunea specifică. — Tracţiunea absolută (în kgf), numită şi tracţiune totală, corespunde funcţionării motorului în regimul calculat. — Tracţiunea nominală T (în kgf) e rezultanta axială a tuturor forţelor interne produse prin arderea combustibilului şi evacuarea gazelor arse, ţinînd seamă şi de ' presiunea statică exterioară a mediului înconjurător. Expresia tracţiunii nominale e T=mve+(pt-pa)S, unde m şi p sînt debitul masic de gaze prin ajutajul de reacţiune şi presiunea acestora, p e presiunea atmosferică şi S e suprafaţa secţiunii de ieşire a ajutajului. — Tracţiunea litrică Tţ (în kgf/l) e raportul dintre tracţiunea nominală şi volumul camerei de ardere, adică undePFf(în I) e volumul camerei de ardere.— Tracţiunea specifică T(în kgf/s), numită şi impuls specific, e raportul dintre tracţiunea totală şi consumul total de combustibil pe secundă, adică Tsp = TzlGf unde (în kgf/s) e consumul total de combustibil, în care se înglobează şi consumul de combustibil pe secundă pentru acţionarea sistemelor de alimentare şi de răcire a motorului. Tracţiunea specifică constituie o caracteristică foarte im- portantă a motorului-rachetă; cu cît e mai mic, cu atît e mai mică şi rezerva necesară de combustibil la bordul rachetei, pentru o durată de funcţionare a motorului dată. Celor mai buni combustibili chimici lichizi le corespund r =300 s, iar unor combustibili chimici solizi le corespund numai Tsp= = 230 s, pe cînd „combustibilii nucleari" pot asigura tracţiunea specifică 7^=1000 s (adică 1000 kg tracţiune/1 kg com-bustibil/1 s). Tracţiunea specifică jnaximă, care se poate obţine cu combustibilii chimici actuali de foarte mare putere calorică, e sub 400 s şi e încă dificil să se depăşească această valoare. Totuşi, există o posibilitate de folosire a unui combustibil chimic aciuai pentru realizarea tracţiunilor specifice foarte mari reclamate de cosmonautică, anume folosirea hidrogenului atomic. în procesul de recombinare a atomilor hidrogenului în molecula obişnuită, compusă din doi atomi, se dezvoltă o cantitate de căldură de zece ori mai mare decît în procesul de ardere a combustibililor chimici obişnuiţi; prin folosirea acestei recombinări se poate obţine teoretic o tracţiune specifică de ordinul a 1400 s, dar dezavantajul hidrogenului atomic e instabilitatea, avînd o existenţă de numai cîteva micro-secunde. De asemenea, energia nucleară permite mărirea însemnată a tracţiunii specifice. Consumul specific de combustibil, C^, e cantitatea de combustibi I consumată într-o secundă sau într-o oră. raportată la unitatea de tracţiune, adică VTsp kgf combustibil/s/kgf tracţiune sau Csp— 3600 1 jTsp kgf com-bustibil/oră/kgf tracţiune. Consumul specific de combustibil e o caracteristică foarte importantă a motorului; cu cît Csp e mai mic cu atît durata de funcţionare a motorului (t^f) şi distanţa de zbor a rachetei (X) sînt mai mari. Greutatea specifică a motorului, ymot, e raportul dintre greutatea motorului-rachetă şi unitatea de tracţiune a motorului, adică Tmot=Gmot/r£ kSf/kSf tracţiune. Pentru o rachetă cu mare rază de acţiune, la care Tsp= = 200-*-240 kgf tracţiune/kgf combustibil/s şi Csp= 15*• * 18 kgf combustibil/oră/kgf tracţiune, greutatea specifică a motorului-rachetă e Ymot“ 10*”40 kgf/tf tracţiune. Viteza maximă i d e a l ă, v , se defineşte ca max1 viteza de curgere a gazelor ejectate prin ajutajul de reacţiune al unui motor ideal, în procesul de transformare a energiei chimice a unui kilogram de combustibil în energie cinetică a gazelor, şi se exprimă (în m/s) prin relaţia în care k—cp\cv e raportul căldurilor specifice Ia presiune şi Ia volum constant, R e constanta gazelor şi T e temperatura absolută în camera de ardere. Viteza reală, ve% e viteza medie de curgere a gazelor în secţiunea de ieşire a ajutajului de reacţiune al unui motor real, care se exprimă (în m/s) prin relaţia k — ' \ k \ Pe 1 k V = / 2 g ——- RT 1 L e / 6 Ă-1 - Pi _ unde pe e presiunea în secţiunea de ieşire a ajutajului şi p. e presiunea din camera de ardere a motorului. Pentru combus- 35* Rachetă 548 Racheta tibilii chimici lichizi actuali corespunde z;^=2000---3000 m/s; se admite că, prin îmbunătăţirea procesului tehnologic de preparare a combustibililor pentru motoarele-rachetă termo-chimice, se va putea mări această viteză pînă la 2^=4500 m/s, ceea ce constituie o cale de mărire a tracţiunii specifice a motorului expresie în care s-a presupus Pe—Pa• Creşterea vitezei de curgere a gazelor e posibilă fie prin alegerea unui combustibil cu putere calorică mai mare, fie prin mărirea raportului dintre presiunea p. din interiorul camerei de ardere şi presiunea p din secţiunea de ieşire a ajutajului. Mărirea puterii calorice e limitată de rezistenţa termică a materialului din care e confecţionată camera de ardere a motorului. Mărirea raportului pţ!pe e limitată de o valoare optimă a acestui raport şi nu e raţional să se mărească mai mult presiunea interioară, deoarece provoacă o creştere nesemnificativă a vitezei v \ în motoarele-rachetă actuale, ^//^= 16—60. Viteza efectiva, vey, e o viteză convenţională, corespunzătoare curgerii gazelor prin ajutajul de reacţiune al motorului-rachetă real, în timpul funcţionării acestuia într-un anumit regim şi la o înălţime determinată. Expresia vitezei efective (în m/s) e vtf=sTh!Gs, unde Th e tracţiunea motorului la înălţimea h. Viteza critică vcr corespunde secţiunii critice a ajutajului şi se exprimă (în m/s) prin relaţia V'-pg^RT. k ’ k+ \ ' Randamentul termic al m o t o r u l u i, r}f, arată cît anume din energia chimică disponibilă a combustibilului introdus în camera de ardere s-ar transforma în energie cinetică a gazelor, în cazul unui motor ideal, şi are expresia V maxj unde simbolurile au semnificaţiile indicate. Graficul din fig. X reprezintă variaţia randamentului rlf în funcţiune de p- şi k, considerînd pg— 1 atm; curbele arată ca ^ creşte la început repede (cu atît mai repede cu cît k) e mai mare şi apoi lent, pentru ca r\ţ să devină aproape constant la pi « 200 atm. Deci, pentru creşterea lui r\t e necesar ca motorul să funcţioneze cu presiuni cît mai înalte în camera de ardere, folosind un combustibil ale cărui produse de ardere au indicele k toarelor-rachetă actuale e t)f ^ 0,4***0,7. X. Graficul variaţiei funcţiunii = f(pţ, k). mai mare. Randamentul termic al mo- Randamentui i n t e r i o r, t^., al motorului se defineşte ca şi randamentul termic, cu deosebirea că raportarea se face la motorul-rachetă real, adică 427 H, unde e puterea calorică inferioară a combustibilului. Randamentul interior al motoarelor-rachetă existe'nte e ~ 0,3*--0,5. Randamentul efectiv, al motorului arată cît anume din energia chimică a combustibilului folosit în motorul real se transformă în energie cinetică, adică v= v2J2g unde 5^=0,015—0,03 e un coeficient care exprimă consumul relativ de combustibil, pentru acţionarea organelor sistemului de alimentare a motorului. Randamentul efectiv al motoarelor-rachetă actuale e 7)^=0,25***0,45. Randamentul tracţiunii motorului,^, arată cît anume din energia cinetică a gazelor, cari curg prin ajutajul de reacţiune al camerei de ardere a motoru Iu i-rachetă real, se foloseşte pentru propulsiunea rachetei. Expresia randamentului tractiunii e 2v 7}t = 'efv XI. Schema motorului-rachetă cu pulbere. 1) cameră de ardere; 2) ajutaj; 3) baton de pulbere; 4) amorsă; 5) diafragma. unde v e viteza de zbor a rachetei în momentul considerat. Se observă că: 7^=0 pentru vjvej=0, Y)r= 1 p'entru şi scade pentru vjvej> 1. Motoru l-rachetă cu combustibil solid (v. fig. XI), care abreviat se notează MRCS, e constructiv cel mai simplu. Acest motor cuprinde atît o cameră de ardere, care serveşte şi ca rezervor de combustibil, cît şi un ajutaj de reacţiune, un amorsorşi o diafragmă. încărcătura de propulsiune din camera de ardere se aprinde prin intermediu! unei încărcături de pulbere neagră, datorită amor-sorului electric; gazele de ardere formate ies prin ajutajul de reacţiune, producînd forţa de reacţiune. întreaga rezervă de pulbere se încarcă direct în camera de ardere, împreună cu amorsa, iar între camera de ardere şi efuzor se intercalează un grătar numit diafragmă, pentru a împiedica sprijinirea încărcăturii de pulbere direct pe efuzor, ceea ce ar putea provoca obturarea lui (din cauza forţelor de presiune şi de accelerare cari acţionează asupra batoa-nelor de pulbere) şi, deci, explozia motorului. MRCS pot fi cu intensitate de ardere ilimitată şi cu intensitate de ardere limitată. Producerea forţei de reacţiune, care asigură propulsiunea rachetei, se explică fie prin legea conservării impulsului, fie prin teorema centrului de greutate. Conform teoremei conservării impulsului se demonstrează că, în timpul funcţionării motoru Iu i-rachetă, impulsul masei de gaze mvg din vîna de reacţiune e transmis corpului rachetei şi se obţine impu Isu I MV al acesteia, astfel încît se poate scrie mv +MV=C, Rachetă 549 Rachetă unde m şi vg sînt masa şi viteza gazelor ejectate, M şi V sînt masa şi viteza rachetei, iar C e un vector constant. Conform teoremei centrului de greutate, mişcarea rachetei se explică prin faptul că orice deplasare într-o anumită direcţie a unei părţi dintr-un sistem (masa de gaze ejectate prin ajutajul de reacţiune) trebuie să fie însoţită de o deplasare în sens contrar, deoarece numai în acest fel centrul de greutate al sistemului poate rămîne pe loc. Pentru demonstraţie se consideră relaţia mvg -\-MR=(mJr M)yq , under#, R şi Yqsînt vectori de poziţie, indicele G corespunzînd centrului de greutate al sistemului. Prin derivarea acestei relaţii se obţine o expresie care arată că centrul de greutate al sistemului are o viteză constantă _ mv0-\-MV ~c V_= —f---------==--------; G m-\-M m-\-M cum sistemul porneşte din repaus, rezultă că Vq=0, adică centrul de greutate rămîne pe loc. Motoru l-rachetă cu combustibil solid (MRCS), faţă de cel cu combustibil lichid (MRCL), prezintă următoarele avantaje constructive: e mai simplu, are mare siguranţă în funcţionare şi în manipulare, poate fi pus în funcţiune într-un timp foarte scurt, are greutate specifică foarte mică, poate fi adaptat cu uşurinţă pe orice rachetă, costă mai puţin; de asemenea, în funcţionare nu depinde nici de manevrele pe cari le efectuează aparatul de zbor pe care e instalat, nici de acceleraţia acestuia. Combustibilii MRCS produc, în general, un impuls specific mai mic decît combustibilii MRCL, dar se extind ca utilizare, datorită stabilităţii lor îndelungate, cum şi datorită faptului că nu sînt toxici şi nu atacă metalele în contact. De aceea, motoarele-rachetă cu combustibili solizi sînt indicate în special pentru obţinerea unor acceleraţii mari ale rachetei, caracteristică dată de raportul mic dintre greutatea şi tracţiunea motorului. Ceea ce limitează generalizarea motoarelor-rachetă cu combustibili solizi e durata scurtă de funcţionare a motorului, cu o încărcătură de combustibil dată. Pentru mărirea duratei de funcţionare a motorului, deci şi a razei de acţiune a rachetei, trebuie mărite dimensiunile camerei de ardere. A^IRCS cu intensitate de ardere i I i m /-tata asigură o forţă mare de tracţiune şi un impuls mare al tracţiunii (tracţiunea înmulţită cu timpul arderii), din care cauză se foloseşte ca motor pe proiectilele reactive de artilerie şi pe rachetele-proiectil ghidate, cum şi ca rachetă acceleratoare, pentru lansarea rachetelor-proiectiI ghidate. Drept combustibil, la aceste motoare se folosesc batoane presate din pulberi combustibile, pentru rachete cari conţin şi comburantul necesar; dimensiunile şi forma acestor batoane determină caracterul procesului de ardere, deci şi mărimea tracţiunii. Arderea se produce totdeauna pe suprafaţa liberă a încărcăturii; în timpul arderii se formează produsele gazoase de ardere, cari ies cu viteză mare prin efuzor, dezvelind o nouă porţiune a suprafeţei combustibilului, unde continuă reacţia arderii. Viteza reacţiei de ardere depinde de viteza cu care căldura se transmite suprafeţei combustibilului, iar viteza de transmitere a căldurii depinde de temperatura combustibilului şi a atmosferei ambiante. Întrucît viteza de ardere a combustibilului trebuie să fie reglabilă, dependenţa ei de temperatura atmosferică reprezintă un anumit dezavantaj; din această cauză, în ultimul timp se întrebuinţează pulberi la cari această dependenţă a fost mult atenuată. Totuşi, rachetele mari cu MRCS au nevoie de huse, încălzite electric în timpul transportului şi înainte de lansare. /V! RCS cu intensitate de ardere limitata dezvoltă de obicei o tracţiune mai mică, însă într-un timp mai îndelungat, din care cauză se foloseşte ca rachetă acceleratoare, pentru decolarea forţată a unor avioane, a proiectilelor cu statoreactoare şi a altor rachete-proiectiI ghidate. Intensitatea de ardere poate fi limitată prin tratarea suprafeţei libere a combustibilului solid, în camera de ardere, cu un inhibitor (o peliculă de protecţie); în acest caz, încărcătura de pulbere din cameră arde în mod progresiv de la un capăt la celălalt, ca o ţigară. MRCS pot dezvolta tracţiunea după un 'program dinainte stabilit. Aceasta se obţine printr-o configuraţie corespunzătoare a batoanelor de pulbere sau a încărcăturii. Majoritatea pulberilor folosite drept combustibil solid pentru rachete sînt pulberi fără fum, cari conţin nitroglicerină şi nitroceluloză; ele se numesc combustibili solizi cu doi componenţi pentru rachete şi pot asigura o tracţiune specifică de ordinul a 200 s, dezvoltînd o temperatură pînă la 2700°. Avantajele pe cari le prezintă MRCS sînt tracţiunea lor specifică mare şi siguranţa funcţionării lor. Dezavantajele sînt dimensiunile relativ mari ale camerelor de ardere, pentru a încărca o cantitate de pulbere cît mai mare, şi timpul foarte scurt (cîteva secunde) de funcţionare activă. Motoru l-rachetă cu combustibil lichid (v. fig. XII şi XIII), care abreviat se notează MRCL, e constructiv mai complicat decît motoru l-rachetă cu combustibil chimic solid, dar durata defuncţionare activă a lui e mult mai mare (cîteva minute şi chiar ore). Afară de elementele componente ale motorului-rachetă precedent, acest motor reactor cuprinde: un sistem de alimentare, constituit din turbină, xil. Schema de principiu a motorului-rachetă cu pompe reductoa- combustibil lichid, re, conducte, in- ^ rezervor cu carburant; 2) rezervor cu oxidant; jectoare, etc.J un rezervor cu apă oxigenată; 4) sistem turbopompe; sistem de răcire ^ cameră de ardere, şi rezervoare separate pentru substanţele componente ale propulsantuiui (combustibil şi oxidant). Durata comparativ mai lungă de funcţionare activă se datoreşte faptului că rezerva de combustibil şi comburant nu e depozitată în camera de ardere (ca la MRCS), ci în rezervoarele vehiculului pe care e montat motoru l-rachetă, fiind adus prin conducte în camera de ardere, pe măsura desfăşurării procesului de ardere. Fig. XIII reprezintă schema funcţională cel mai frecvent folosită, mai ales la MRCL pentru rachete mari. Clasificarea motoarelor-rachetă cu combustibil lichid se poate face după diferite criterii, şi anume: după destinaţie, se deosebesc motoare de marş sau principale, motoare de start şi acceleratoare de decolare (motoare auxiliare de decolare); după posibilitatea de aprindere a combustibilului, se deosebesc motoare cu combustibil cu autoaprindere sau fără auto-aprindere; după natura combustibilului, se deosebesc motoare cu propulsant cu un singur component (isopropiInitrat, nitro-metan, hidrazină, etc.), motoare cu propulsant cu doi componenţi (combustibil şi oxidant) şi motoare cu propulsant cu trei componenţi, a doua variantă fiind cea mai răspîndită; după sistemul de alimentare, se deosebesc motoare cu acumulator de presiune cu gaze, motoare cu acumulator de presiune cu pulbere şi acumulator de presiune cu un lichid, Rachetă 550 Rachetă motoare cu agregat turbopompă şi motoare cu injector ; după temperatura maximă din camera de ardere (în serviciu), se deosebesc motoare „fierbinţi“ (2700---3600 ) şi „reci (320*•• 480°); după sistemul de aprindere a combustibilului, se deosebesc motoare cu aprinzător chimic, cu amorsor electric, cu amorsor pirotehnic; după mărimea forţei de tracţiune dezvoltate, se deosebesc motoare cu tracţiune mică (0.5---5 t), motoare cu tracţiune mijlocie (5***25 t) şi motoare cu tracţiune mare (peste 25 t). La motoarele-rachetă cu combustibil lichid se pot întrebuinţa oxidanţi pe bază de oxigen lichid, pe bază de acid azotic, pe baza de apă oxigenată, pe bază de fluor şi pe bază de clor. Există şi motoare-rachetă cari funcţionează cu suspensiuni metalice sau cu metaloizi şi un carburant lichid. Combustibilul şi comburantul sînt aspirate din rezervoarele lor şi trimise sub presiune în camera de ardere a motorului, de către două pompe centrifuge (uneori pompe cu roţi dinţate) separate, montate direct pe arborele unei turbine, care, la rîndul ei, e antrenată de gaze produse de un generator, alimentat de asemenea din rezervoarele de combustibil şi comburant; în aceste rezervoare, de construcţie uşoară, se exercită presiunea redusă a unui gaz inert (comprimat într-o butelie), pentru a evita fenomenul de cavitaţie la pompele centrifuge. Combustibilul ajunge în camera de ardere prin camera ei de răcire, fiind injectat în camera de ardere concomitent cu comburantul, astfel încît în această cameră se produc amestecul şi aprinderea, iar gazele de ardere sînt expuîsate prin efuzor, ceea ce are ca efect tracţiunea motorului. La primele MRCL, combustibilul şi comburantul erau trimişi în camera de ardere a motorului, din rezervoarele lor sub presiune, fără pompe; actualmente, acest sistem de aducţie a combustibilului se foloseşte numai la MRCL cu timp de funcţionare activă redus şi cu consum total de combustibil mic (motoare-rachetă utilizate la unele tipuri de rachete-proiectil ghidate, cu rachetele acceleratoare de lansare), deoarece la MRCL mai mari e mai mică greutatea echipamentului de alimentare prin pompe decît greutatea rezervoarelor grele cu pereţi groşi, rezistenţi la presiunea aerului sau a gazului inert comprimat (pentru refularea combustibilului şi a comburantului în camera de ardere). Combustibili lichizi pentru MRCL sînt, de obicei, alcoolul, benzina, petrolul lampant, iar comburanţi pot fi oxigenul lichid, acidul azotic, peroxidul de hidrogen. Combustibilii cu doi componenţi, de exemplu alcool cu oxigen lichid, se aprind numai cu ajutorul unui sistem permanent de aprindere, din care cauză e necesar un sistem de aprindere pirotehnic (la motoarele cari funcţionează neîntrerupt pînă la arderea completă a combustibilului) sau un sistem de aprindere electric (la motoarele cari funcţionează cu opriri şi porniri repetate). — La MRCL ale rachetelor intercontinentale balistice şi cosmice se folosesc combustibi I i lichizi cu foarte mare putere calorică. — La unele MRCL se folosesc combustibili lichizi cu un singur component, care conţine şi comburantul, cum şi amestecuri de combustibili lichizi cu praf de combustibili solizi; aceşti XIII, Schema funcţionala a unui motor-rachetă cu combustibil lichid, cu alimentare prin pompe centrifuge antrenate de o turbină. 1) camerade ardere; 2) cameră de răcire; 3) pompe centrifuge ;4) turbină; 5) generator de gaz; 6) rezervor de combustibil: 7) rezervor de’ comburant; 8) butelie cu gaz inert. XIV. Schema desfăşurări i proceselor de ardere în camera de ardere a unui motor-racheto cu combustibil lichid. 1) cameră de ardere; 2) efuzor; scr) secţiunea critică: se) secţiunea de ieşire a efuzorului; p) presiunea; T) temperatura; w) viteza de scurgere a gazelor. combustibili cu un singur component prezintă avantajul simplificării construcţiei motoru Iu i-rachetă, dar dezavantajul lor e pericolul exploziei în timpul manipulării, din care cauză nu şi-au găsit încă utilizarea pe scară mare. Camera de ardere a MRCL poate fi împărţită, în acord cu desfăşurarea procesului de ardere, în următoarele trei zone (v.fig. XIV): prima zonă (/—//) din imediata apropiere a injectoarelor, unde se produce pulverizarea componenţilor combustibilului, avînd o lungime care depinde de construcţia injectoarelor ; a doua zonă (II—III), unde se produce preîncălzirea, vaporiza-rea şi amestecarea combustibilului cu comburantul; a treia zonă (III—IV), care e zona de combustie, unde se produce procesu I de ardere, gazele de ardere ieşind prin efuzor (IV—V). Această împărţire a camerei de ardere în trei zone e mai mult convenţională, pentru că procesele cari se desfăşoară în ea sînt legate între ele şi nu pot fi limitate în mod strict. în practică interesează ca volumul camerei de ardere să fie suficient pentru desfăşurarea completă a acestor procese pînă la capăt, în care scop combustibilul trebuie să rămînă în cameră un interval de timp egal cu suma intervalelor necesare pentru desfăşurarea fiecărui proces. Volumul camerei de ai dere se determină în funcţiune de timpul necesar pentru rămînerea în cameră a gazelor de ardere, care depinde atît de compoziţia lor, cît şi de temperatura şi presiunea din cameră. Ciclul termodinamic ideal al MRCL (v.fig. XV), pentru un kgf combustibil la presiunea şi temperatura atmosferică, reprezintă grafic variaţia parametrilor de stare a gazelor de ardere în camera de ardere (v. fig. XIV); cxlul real reprezintă procesele reale de ardere şi de detentă, considerînd toate pierderile, ceri se stabilesc pe cale experimentală. Cea mai importantă mărime pentru stud ul MRCL nu e lucrul mecanic al ciclului termodinamic, ci tracţiur.ea specifică a motorului. Tracţiunea MRCL poate fi considerată ca rezultanta, în direcţia axei efuzorului, a forţe'or de presiune exercitate asupra pereţilor motorului. Partea principală a tracţiunii T e egală cu produsul presiunii p în amera de ardere prin aria scr a secţiunii critice a efuzorului. Pentru calculul tracţiunii se fac următoarele consideraţii: presiunea pe întreaga suprafaţă a pereţilor motorului (cu excepţia secţiunii de ieşire a efuzorului) e egală cu presiunea mediului ambiant p^, lâ înălţimea H la care funcţionează motorul ; scurgerea gazelor prin efuzor se presupune uniformă, adică cu cîmp de viteze uniform pe secţiune şi cu direcţia de scurgere în direcţia axei efuzorului ; fluxul gazelor prin motor se consideră stabilizat, adică viteza şi presiunea în fiecare secţiune r.u variază în funcţiune de timp; injecţia combustibilului (componenţilor în cameră se admite că se realizează în toate direcţiile cu viteză foarte mică, putîndu-se astfel neglija impulsul combustibilului lichid ; viteza iniţială a combustibilului transportat în rezervoare, raportată la rachetă sau la motorul-rachetă, e egală cu zero. XV. Ciclul termodinamic idea! a unui motor-rachetă cu combustibi lichid. Rachetă 551 Rachetă în cazul general, presiunea pg a fluxului de gaze în secţiunea de ieşire s a efuzorului nu e egală cu presiunea pţţ a mediului c mbiant, astfel încît forţa de tracţiune a motoru iu i se compune din forţa Fx exercitată pe pereţii interiori şi forţa F2 exercitată pe pereţii exteriori ai motorului. Asupra fluxului de gaze, care se găseşte în motor pînă la sec- ţiunea de ieşire a efuzorului, intervin reacţiunile pereţilor şi presiunea gazului din partea exterioară a secţiunii de ieşire a efuzorului. Motorul se consideră ca un corp XV/. Forţele cari acţionează cu simetrie axială, deci toate reac- asupra fluxului interior de gaze* ţiunile pereţilor motorului sînt Fi) rezultanta forţelor pereţi-orientate rad i a I şi se echilibrează, lor camerei de ardere; Se) sec-rămînînd neechilibrate numai for- ţiunea de ieşire a efuzorului; tele axiale, cari dau O rezultan- Pe) presiunea gazeleor în se. tă — F1 în direcţia axei motorului; ca sens pozitiv se admite sensul de orientare contrar celui de scurgere a gazelor. Astfel, forţa exercitată de gazul din partea exterioară a secţiunii de ieşite a efuzorului, asupra fluxului de gaze interior, e egală cu pe$e, iar forţa totală va fi (v. fig. XVI) (1) F Dacă motorului, de la fundul camerei de ardere pînă la secţiunea de ieşire a efuzorului, atunci conform teoremei impulsului se poate scrie (2) FAt = Am( — wg), unde At e intervalul de timp în care masa Am de fluid activ pătrunde în motor. Masa combustibilului care pătrunde în motor în intervalul de timp At fiind = — Fi + Pese' wg e creşterea vitezei gazelor pe întreaga lungime a (3) B (4) W O < sau B (5) F1== - u g (8) T wo Ts=n=^ + i^-pH)> adică tracţjunea T corespunzătoare la 1 kgf/s de combustibil consumat. în cazul cînd Pe = Pu< adică presiunea pe însecţiunea de ieşire a efuzorului e egală cu presiunea pHa mediului ambiant, rezultă w „ Ts=Z ' 0,1 wg; uneori se calculează cu viteza efectivă de scurgere wef=we+y, (P,-Ph) ' T _ W*f (9) şi deci (10) Tracţiunea şi tracţiunea specifică a MRCL depind de altitudinea la care funcţionează motorul şi cresc cu descreşterea presiunii atmosferice. La altitudini la cari p^^O, se obţine B r= c rezultă expresia tracţiunii MRCL (6) T = Fl + Ft= - we + sf (p-pH), care, pentru Pe = Pn devine (6') astfel, tracţiunea totală a MRCL se compune din componenta B . ,. . . ^ cinetică Fc? = — wgş\ cin componenta statica Ffţ =sg (pe — pH); deci valoarea absolută a tracţiunii e (în kgf) (7) T = Fti + F„ . Ca parametru calitativ de apreciere se admite tracţiunea specifică T , raportată la 1 kgf/s consum de combustibil, numită şi impuls specific, care e (în kgf/kgf/s) deci lucrul mecanic Lc> reprezintă mărimea determinantă a tracţiunii specifice, observînd că cu cît e mai mare lucru! mecanic cu atît e mai mare şi tracţiunea specifică Tg. Motoarele-rachetă nucleare constituie o clasă de motoare de perspectivă, dintre cari unele sînt în stadiu experimental. Aceste motoare, numite motoare-racheta atomice (abreviat MRA), pot funcţiona prin: utilizarea directă a produselor fisiunii, pentru formarea vinei reactive; utilizarea energiei nucleare pentru încălzirea unui fluid activ, care expan-dează în timpul scurgerii prin efuzor; utilizarea energiei nucleare pentru producerea energiei electrice, care la rîndul ei să se folosească pentru producerea unui flux de particule ionizate. La anumite variante se prevede folosirea ca propulsant a hidrogenului lichid, încălzit la o sursă nucleară de energie (un reactor nuclear), iar ia alte variante se prevede utilizarea unei vine (a unui jet) de gaze formate din particule de hidrogen şi de uraniu. Utilizarea directă a produselor fisiunii constituie procedeul cel mai simplu, dar nu poate fi folosit practic din cauza temperaturii enorme, apropiată de temperatura provocată de explozia unei bombe atomice. — Utilizarea energiei nucleare pentru încălzirea unui fluid e mai uşor realizabilă, din punct de vedere tehnic. Fluidul e pus în circulaţie de o pompă, care îl trimite din rezervor în reactorul atomic, unde se încălzeşte şi apoi expandează în efuzor. în acest caz, fluidul acţionează la fel ca într-un motor reactiv obişnuit, iar tracţiunea specifică e direct proporţională cu temperatura iniţială a gazelor şi invers proporţională cu greutatea lor moleculară; dacă s-ar folosi heliu sau hidrogen, a căror greutate moleculară e mult mai mică decît cea a gazelor produse într-un MRCL Rachetă 552 Rachetă obişnuit (aceasta variază între 15 şi 45), s-ar putea mări tracţiunea specifică de 3-**4 ori, faţă de tracţiunea specifică a MRCL actuale la aceeaşi temperatură a gazelor. — Utilizarea fluxului de ioni cu viteză de curgere egală cu viteza luminii într-un tub catodic e posibilă numai în spaţiul vid, deci dincolo de limitele atmosferei terestre. Folosind un agregat reactor nuclear-cazan de apă-regenerator electric, pentru obţinerea unui flux puternic de particule ionizate s-ar realiza o tracţiune specifică de ordinul a 50 000 s; pentru obţinerea unei tracţiuni de 1 kgf ar fi nevoie de un curent electric de 10 A şi de 250 000 V. Dezavantajele acestui MRAsînt randamentul mic ai sistemului de producere a energiei electrice şi evacuarea prin radiaţie a căldurii excedentare, pentru evacuarea căldurii fiind necesare suprafeţe foarte mari de radiaţie, cari ar depăşi dimensiunile totale ale unei rachete mari. Dintre motoarele-rachetă nucleare, caracteristice sînt motoru l-rachetă cu combustibil nuclear solid, lichid sau gazos, motorul-rachetă cu reactor cu vîrtej de gaze şi motoru l-rachetă cu reactor axial. Motoru l-roche ta cu reactor nuclear cu pereţi solizi (v.fig .XV//) are forma obişnuită a moto-rului-rachetă cu combustibil chimic solid, conţinînd în camera de ardere un reactor nuclear cu bare de uraniu. Prin cămaşa ajutajului de reacţiune pătrunde hidrogen, care răceşte barele de uraniu şi se încălzeşte pînă la 2500-*-3000°. Gazele astfel formate sînt expulsate prin ajutaj, atingînd o viteză de curgere de 8***12 km/s; durata de funcţionare a motorului e de circa 10 minute şi tracţiunea e de circa 50 P, unde P e greutatea proprie. XV/f. Schema de principiu a moto-rului-rachetă cu reactor nuclear cu pereţi solîzî. 1) bare de uraniu; 2) accesul hidrogenului. actor cu vîrtej de gaze. 1) reflector de neutroni; 2) zona de reacţiune; 3) orificiu pentru injecţia tangen-ţialăa hidrogenului; 4) circuit de ura» iu; 5) accesul hidrogenului. XV!!!. Schema de principiu a moto-rului-rachetă cu reactor nuclear cu pereţi lichizi. 1) reflector de neutroni; 2) carbură de uraniu; 3) perete poros; 4) accesul hidrogenului. Motorul-rachetâ cu reactor nuclear cu pereţi lichizi (v. fig. XV///) se deosebeşte de ce! precedent prin construcţia reactorului, format dintr-un strat lichid de carbură de uraniu, care adera la interiorul camerei de ardere a motoruîui-rachetă, datorită forţei centrifuge produse prin rotirea acesteia. Prin peretele lichid al reactorului se infiltrează fluidul de lucru (hidrogen), care se încălzeşte pînă la temperatura de 3200° şi curge prin ajutajul de reacţiune sub forma unei vine ţa unui jet) cu viteza *>, = 15 km/s. Motorul-rachetâ cu reactor cu combustibil nuclear gazos (v. fig. X/X) e constituit dintr-o cameră de ardere căptuşită cu XIX. Schema de principiu a motoruîui-rachetă cu reactor cu combustibil nuclear gazos. 1) reflector de neutroni; 2) zonă de reacţiune; 3) circuit de uraniu; 4) accesul hidrogenului. un reflector de neutroni injector în peretele opus ajutajului de reacţiune. , avînd un Prin injec- tor se introduce uraniu, care se amestecă cu hidrogenul pătruns prin cămaşa motorului şi formează masa de gaze de ejecţie. Viteza de curgere a gazelor poate ajunge Ia 15 km/s, corespunzător unei temperaturi în camera de combustie de 25 000---30 000°. Motorul-rachetâ cu reactor cu vîrtej de gaze (v. fig. XX) reprezintă o soluţie mai econo- mică decît precedenta, deoarece în vîna (jetul) de gaze se pierde o canti- xx. Schema de principiu tate mai mică de uraniu. Hidrogenul amotoruîui-rachetă cu re- intră în cameră tangenţial la pereţii acesteia, formînd o trombă specifică, în care curentul de uraniu — introdus printr-o conductă — e antrenat şi lipit de pereţi; astfel.uraniul constituie un cilindru de încălzire, pe care-l străpunge hidrogenul. Viteza de curgere a gazelor atinge 50 km/s. Motorul-rachetâ cu reactor nuclear coaxial (v. fig. XX/) e o variantă transformată a motoruîui-rachetă precedent, faţă de care prezintă particularita- f 4 2 tea că asigură circulaţia ura- 15 \ y niului gazos în întîmpinarea A hidrogenului şi introducerea lui în circuit. Viteza de curgere a particulelor din 7 vîna (jetul) de gaze e de 30---50 km/s, iar raportul tracţiune/greutate e pînă la circa 10 : 1. Durata de funcţionare e de ordinul zecilor de ore. Motoarele-rachetă cu fluid motor încălzit într-un reactor nuclear sînt mai economice decît cele cu combustibil chimic şi, în general, dezvoltă o tracţiune egală cu a acestora din urmă, astfel încît pot asigura startul rachetei pe care sînt instalate, fără să se recurgă la instalaţii de forţă auxi I iare. O aită categorie de motoare-rachetă nucleare o constituie acele motoare cari folosesc un reactor nuclear ca sursă de energie electrică, pentru accelerarea fluidului de lucru într-un accelerator. Sursa de energie poate fi un generator termoelectronic sau un turbogenerator (de ex. cu natriu lichid şi cu mercur). Cu ajutorul motoruîui-rachetă nuclear termo-_ electric poate fi obţinută o vînă (jet) de gaze cu viteza particulelor ^=100 km/s. în comparaţiecu motoru l-rachetă termochimic, acest motor are consumul specific de aproximativ 30 de ori mai mic, însă prezintă dezavantajul că dezvoltă o forţă de tracţiune foarte mică. Generatorul şi turbogeneratorul termoelectric ar putea fi folosite în combinaţie cu motoarele cu plasmă, ionice, sau foton ice. Motorul-rachetâ m a g-netogazod inamic (v. fig. XXII) e un motor nuclear, în care se formează un amestec de hidrogen ionizat, uraniu şi electroni ai acestora. Curentul gazos astfel format intră într-o capcană, în care se separă uraniul de hidrogen; uraniul reintră în reac- XXL Schema de principiu a motoruluj-rachetă cu reactor nuclear coaxial. 1) reflector de neutroni; 2) zonă de reacţiune; 3) condensator-separator; 4) circuit de uraniu; 5) accesul hidrogenului . XXII. Schema de principiu a motoruîui-rachetă magnetoga-zodinamic. 1) reflector de neutroni; 2) zonă de reacţiune; 3) solenoid; 4) reactor; 5) plasmă de hidrogen; 6) electrozi; 7) circuit de uraniu; 8) accesul hidrogenului. Rachetă de semnalizare 553 Rachiu torul nuclear, iar hidrogenul ionizat e accelerat într-un accelerator pînă la viteza necesară. La acest motor se pot obţine viteze de curgere într-o gamă largă, de la 10 km/s pînă la 100 km/s, după cum şi raportul tracţiune/greutate poate fi variat între limite largi, de la 1 : 1000 pînă la 20 : 1. Durata de funcţionare depinde de regimul de lucru al reactorului nuclear, putînd ajunge la cîteva luni. Un astfel de motor-rachetâ ionic (v. fig. XX///) poate folosi ca fluid de lucru şi heliu ionizat (plasmă de heliu), cum şi XX!//. Schema de principiu a motorului-rachetă ionic. 1) reactor nuclear; 2) schimbător de căldură; 3) turbină; 4) radiator; 5) compresor; 6) electrogenerator; 7) evaporator; 8) ionizator şi accelerator de ioni; 9) vînă de reacţiune. vapori de cesiu (la 150°). Fiecare vînă (jet) de particule (electroni şi ioni grei pozitivi) e accelerată separat într-un cîmp electrostatic; particulele sînt neutralizate la ieşirea din motor, pentru ca în spaţiul în care pătrunde vîna de particule să nu se producă o încărcare electrică, cu efect de frînare. La o tensiune de accelerare de 104V, motorul cu cesiu produce o vînă de reacţiune cu viteza ve=S5 km/s. Motoru l-rachetă cu isotopi realizează tracţiunea prin ejec-tarea directă a produselor rezultate în procesul de dezintegrare radioactivă a unor elemente cunoscute (de ex. toriu-228), cari pot da o vînă de reacţiune intensă, stabilă şi de durată (de ordinul anilor). Motoru! e constituit dintr-un strat de berii iu absorbant şi o sursă radioactivă. Viteza de ieşire a particulelor alfa e 10 000 km/s, iar raportul tracţiune/greutate e 1:10®. Motoru l-rachetă termosolar (v. fig. XXIV) utilizează energia radiaţiei solare, pe care o transformă cu dezvoltare de căldură. Unul dintre ? 7 aceste motoare, 2 4-36 mai bine studiat, ( e motorul elec-trog'azod inamic, care funcţionează cu mercur cafluid de lucru în elec-trogeneratorul solar şi cu hidrogen ca fluid de lucru în motoru l-rachetă propriu-zis. Motorul-rache-tă foton ic se găseşte în stadiu experimental şi e conceput să realizeze o vînă de particule XX/V. Schema de motorului-rachetă principiu termosolar. 1) încălzitor solar; 2) evaporator; 3) turbină; 4) radiator; 5) pompă; 6) electrogenerator; 7) evaporator; 8) ionizator şi accelerator de ioni; 9) vînă de reacţiune. de masă de repaus nulă, cu viteza ve~c, egală cu viteza luminii. i. Racheta de semnalizare. Tehn. mii., Nav.: Sin. Rachetă I uminoasă (v.). ■ 2. Racheta luminoasa. Tehn. mii., Nav.: Cartuş special, cuprinzînd o cantitate mare de substanţe pe bază de magneziu, cari ard producînd lumină. Se lansează cu pistolul de semna- lizare, atinge înălţimea de circa 100 m, şi permite iluminarea terenului în timpul nopţii. Pentru mărirea duratei de iluminare, rachetele luminoase sînt uneori echipate cu paraşute. în navigaţie, racheta luminoasă e folosită de bărcile de salvare ale navei, pentru a atrage atenţia navelor salvatoare; de bărcile de salvare de la uscat, pentru legătura cu nava naufragiată sau cu uscatul, şi de nave, ca semnal de sinistru. Sin. Rachetă de semnalizare. 3. Racheta meteorologica. Meteor. V. sub Sondaj meteorologic. 4. Rachitomi. Paleont.: Sin,. Temnospondili (v.). 5. Rachiu, pl. rachiuri. Ind. alim.: Băutură alcool ică, obţinută prin distilarea fructelor sau a sucurilor fermentate (rachiu natural), sau şi prin amestecarea alcoolului cu apă (rachiu artificial). Rachiurile naturale se fabrică, de obicei, din fructe strivite şi presate, al căror must (uneori împreună cu pulpele, pieliţele şi sîmburii) e supus fermentaţiei, care se produce, fie prin fermentaţie naturală, datorită fermenţilor de pe fructe, fie prin fermentaţie dirijată, datorită fermenţilor selecţionaţi introduşi (însămînţaţi). Temperatura lichidului în fermentaţie trebuie menţinută la 15-**25°, pentru a evita fermentaţiile secundare, cari sînt dăunătoare. în acest scop, după nevoie, lichidul în fermentaţie se încălzeşte sau se răceşte. Distilarea lichidului fermentat, pentru obţinerea rachiului, se face în: alambicuri simple, cu încălzire directă sau indirectă; alambicuri cu coşuri de metal sau cu baie de apă; alambicuri cari au cazanul cu fund dublu sau cu încălzire cu abur, care se introduce în masa borhotului; alambicuri cu amestecător şi rectificator; alambicuri echipate cu agitator mecanic, etc. Pentru a obţine produse omogene şi cu gust plăcut, rachiurile sînt supuse, după distilare, unor operaţii ca: tăierea (cupajul), respectiv amestecarea rachiurilor rezultate din diferite distilări; diluarea cu apă necalcaroasă; corectarea cu mici cantităţi de sirop, de caramel, etc.; filtrarea; limpezirea prin tratare cu albuş de ou, cu lapte fiert smîntînit, cu gelatină, cu ser de sînge proaspăt, defibrinat, etc. Pentru îmbunătăţirea calităţii, rachiurile sînt supuse, uneori, învechirii, care se face, fie păstrînd produsul în vase de lemn şi supunîndu-l, în primii ani, launasau la două pritociri anuale, la aer (învechire naturală), fie, pentru a scurta timpul învechirii, prin aerisire, prin oxigenare la rece, prin ozonizare, prin căldură, etc. (învechire artificială). După materia primă folosită, se deosebesc: rachiu de prune, rachiu de vin, rachiu de drojdie, rachiu de tescovină, rachiu de trestie de zahăr (rom), rachiu de fructe (în general). Rachiul de prune e cunoscut în special sub numele de ţuică (tăria 28---320 alcoolice) sau şliboviţă (tăria 40---500 alcoolice); acest rachiu se obţine prin distilarea borhotului de prune fermentat. Distilarea se face în alambicuri simple sau în aparate perfecţionate. Calitatea ţuicii depinde de gradul de coacere al prunelor, de condiţiile de fermentare şi conservare a borhotului, de modul de distilare şi de păstrare a produsului. La fermentare se va evita o temperatură mai înaltă, deoarece se pot produce fermentaţii dăunătoare, în special fermentaţia butirică, cari alterează calitatea organoleptică a produsului final. Din 100 kg prune se obţin, în general, 12***25 I ţuică de 30° alcoolice. Rachiul de vin se obţine din anumite vinuri, de obicei vinuri albe, sănătoase, cu tăria de 7---8° alcoolice şi aciditate mare, prin distilare în alambicuri cu funcţionare continuă, echipate cu deflegmatoare. Distilatele au tăriia de 65”'70° alcoolice. t După învechire convenabilă pot fi diluate la concentraţia de 40% şi date în consum. Dacă distilatul e de cal itate superioară şi se lasă la învechire în anumite condiţi i şi un timp suficient de îndelungat, se obţine rachiul de vin învechit şau coniacul (v.). Racilă 554 Racletă Rachiul de drojdie se obţine prin distilarea depozitului (drojdii, resturi de pieliţe, sîmburi, etc.) de pe fundul vaselor, din cari s-a tras vinul limpezit, cu ocazia primelor pritoceli. Volumul de drojdie reprezintă, în total, 10* * * 12 % din volumul vinului, iar cantitatea de vin conţinută în drojdii ajunge pînă la 60% din volumul lor. Distilarea se face cu precauţiuni speciale, în cazane echipate cu agitator, spre a evita lipirea drojdiilor şi afumarea distilatului. Rachiul de tescovină se obţine prin distifarea tescovinei fermentate, rezultate de la vinificarea strugurilor roşii, sau a tescovinei dulci, rezultate de la vinificarea strugurilor albi, în acest din urmă caz, numai după fermentare. Tescovina dulce e bine presată în căzi sau în cisterne şi e acoperită cu un strat gros de pămînt. Se păstrează, astfel, 1---2 luni, în care timp se produce fermentaţia, la temperatura de 18---200. Apoi tescovina se distilă, folosind alambicuri încălzite la foc direct sau cu vapori de apa. Un alt procedeu consistă în extragerea lichidului din tescovina fermentată prin difuziune sau macerare şi în distilarea acestuia. Pentru a obţine un produs de calitate bună se purifică distilatul brut printr-o redistilare. Romul se obţine prin fermentarea şi distilarea sucului de trestie de zahăr sau a plămezii din melasa trestiei de zahăr. V. şi sub Rom. Rachiul de fructe cu sîmburi (caise, cireşe, piersice, etc.), ca şi cel de fructe cu seminţe (fragi, mure, coacăze, etc.) se prepară, în general, în acelaşi mod ca şi cel de prune, în unele cazuri, fructele zdrobite sînt lăsate să fermenteze; apoi se presează, iar musturile rezultate se supun distilării în aparate încălzite la foc direct sau cu abur. Rachiurile artificiale (industriale) se obţin prin diluarea cu apă a alcoolului rafinat pînă la 30---400, cu sau fără adăugare de esenţe aromatizante (uleiuri eterice), zahăr şi coloranţi, în general se adaugă uleiuri eterice, obţinute, fie prin distilarea unor plante aromate (anason, chimion, mentă, etc.), fie prin sinteză, rachiurile respective fiind numite după planta sau substanţa folosită pentru aromatizare. Operaţiile principale pentru fabricarea rachiurilor artificiale sînt: diluarea alcoolului, folosind apă cu duritate cît mai mică sau, mai bine, apă distilată; amestecarea pentru omogeneizare; aromatizarea rachiului astfel obţinut; colorarea, disolvînd coloratul în apă caldă; îndulcirea cu ajutorul siropului de zahăr; macerarea timp de minimum 48 de ore; filtrarea prin filtre cu asbest sau cu celuloză ; tragerea în sticle. Printre rachiurile artificiale sînt clasificate: vodca, rachiul de secărică, rachiu! de mentă, romul artificial, etc. Vodca se obţine din alcool rafinat, prin diluarea cu apă la tăria de 40 sau de 50° alcoolice (conform sortimentului). Pentru a elimina gustul şi mirosul aspru, arzător, caracteristic alcoolului, vodca se supune unui tratament cu cărbune activ. Rachiul de secărică se obţine din alcool diluat la 36°, aromatizat cu 5% anetol şi colorat cu 3% colorant galben alimentar. Rachiul de mentă se obţine din alcool rafinat, diluat la 35°, aromatizat cu 5% ulei de mentă, colorat cu 2% colorant verde şi îndulcit cu 2,5% zahăr. Romul artificial se prepară din alcool diluat la 45°, cu adaus de esenţă de rom. V. şi sub Rom. i. Racila, pl. racile. Pisc.: Unealtă folosită la prinderea racilor. După formă, se deosebesc trei tipuri. Racila în formă de ţ ă p u ş a eo trestie cu lungimea de 1,50*-*2 m, despicată la partea inferioară pînă la primul nod, cu o deschidere de 3-**4 cm şi menţinută astfel printr-o pană. Se foloseşte de pe mal sau din barcă, la apă limpede, apropiind-o încet la 20***25 cm de rac, după care, printr-o mişcare energică, se înfige pentru a prinde racul ca într-un cleşte. Racila în formă de taler, eun halău (v.) de 0,50/0,50 m, cu speteze în coardă* echipat cu un arc de lemn care permite manipularea, sau o bucată de plasă prinsă pe un cerc de lemn sau metalic, pentru a forma un sîn puţin adînc; aceasta e legată orizontal pe mijlocul unei nuiele ascuţite la unul dintre capete, cu care se înfige pe fundul bălţilor, la apă cu adîncime mică. înainte de instalarea în apă, se pun în plase bucăţi de carne, de mămăligă, etc. La ridicarea bruscă a racilei din apă, racii rămîn în aceste talere. în bălţile mai adînci, instalarea racilelor se face în grupuri de 3---6. Racila în formă de coş (c a p c a n ă) e formată din coşuleţe confecţionate din papură, răchită, nuiele de alun, etc., de diferite dimensiuni şi forme, avînd la unu sau la ambele capete, ori lateral, deschideri-capcană în formă de gîturi (pîlnie răsfrîntă spre interior), cari se fixează în serie de-a lungul malurilor, cu ajutorul unor ghiondere (după ce s-a pus momeala în interiorul lor). Racii, după ce au intrat, nu mai pot ieşi, ei fiind scoşi la controlul uneltei, care trebuie făcut zilnic, pentru a evita moartea animalelor. [2. Radare. Tehn.: Sin. Răzuire (v.). 3. Racleta, pl. raclete. 1. Poligr.: Lamă de oţel foarte .flexibilă, cu grosimea de 0,1 •••0,5 mm, fixată într-un suport ; adecvat, care serveşte la îndepărtarea de pe suprafaţa formei cilindrice de tipar a excesului de cerneală la maşinile de tipar adînc. Lamei i se imprimă o mişcare oscilatorie, muchia ei ap!icîndu-se pe suprafaţa cilindrului care constituie forma de tipar (v.şîsub Rotoheiiografie). Cilindrul trebuie să nu fie prea puternic frecat, însă muchia lamei trebuie să şteargă orice urme de cerneală de pe suprafaţa cilindrului. Condiţiile necesare pentru aceasta sînt: suprafaţa cilindrului-formă să fie perfect netedă, cu liniile rasterului pe cari se sprijină racleta, intacte; muchia lamei să fie dreaptă, ascuţită uniform şi fără crăpături sau rupturi; muchia racletei să fie paraielă cu axa cilindrului; racleta să se aplice cu presiune uniformă şi elastică, sub un unghi adecvat (obişnuit 45°); fixare arcuită a racletei, independentă de vibraţiile maşinii; dispozitivul de mişcare oscilatorie să nu dea vibraţii şi să poată fi reglat pentru cursa de 0---50 mm, şi potrivit astfel, încît schimbarea sensului mişcării să se facă de fiecare dată pe altă porţiune a formei. Lamele de racletă cu grosimi sub 0,20 mm trebuie susţinute de una sau de două lame de sprijin (v. fig. o şi b). Pentru fixarea racletei se folosesc D L Sisteme de sprijinire a lamei racletei şi de montare a racletei. 0) sprijinire pe o singura parte; b) sprijinire pe am-belepărţi; c) montarea unei raclete cu contragreutate; 1) suport de prindere (din două piese); 2) lama racletei; 3) lamă de sprijin ; 4) suport de racletă, oscilant; 5)contragreutate; 6) suflător de aer; 7) cilindrul formei; 8) jgheab de cerneală; sisteme cu arcuri sau cu contragreutate 9) cilindru (val) ungător; (v. fig. c); la ambele sisteme, presiunea 10) cilindru de presiune, racletei trebuie să fie reglabilă. Unghiul de aplicare a racletei pe cilindre şi presiunea exercitată influenţează intensitatea tonurilor tipărite; cînd racleta e puţin înclinată şi exercită presiune mare.se şterge mai bine cerneala de pe suprafaţa formei, scoţînd chiar şi cerneala din cavităţile imaginii (imaginea tipărită va avea tonuri mai deschise, în special în porţiunile mai luminoase ale imaginii); cînd racleta e mult înclinată (aproape tangentă) şi exercită presiune mai mică, imaginea va fi tipărită ,în tonuri mai puternice. Prezintă importanţă şi unghiul de ascuţire al muchiei racletei. Sin. Raclor. Raeletă 555 Racord 1. Racletâ. 2. Ind. hîrt.: Dispozitiv format dintr-o lamă de oţel şi un suport corespunzător, asemănător cu acela de la maşinile de tipar rotoheliografic (v. sub Raeletă 1), servind la eliminarea excesului şi la egalizarea masei de acoperire, pe suportul de hîrtie, la maşini le de fabricat hîrtii acoperite şi, în special, cretate. V. şi sub înnobilarea hîrtiei. 2. Raeletă. 3. Alim. apă: Lama răzuitoare a raclorului în accepţiunea Raclor 2. 3. Raclor, pl. racloare. 1. Poligr.: Sin Raeletă (v. Raeletă 1). 4. Raclor. 2. Alim. apa: Dispozitiv mobil folosit pentru curăţirea nămolului depus pe fundul decantoarelor, fără a scoate din funcţiune instalaţia. E constituit dintr-o construcţie metalică montată pe un cărucior care se deplasează pe o cale de rulare, fiind acţionat de un motor electric, şi care e echipată cu una sau cu mai multe lame răzuitoare (raclete) la partea inferioară (v. şi sub Decantor de apă). Sin. Răzuitor. 5. Raclor. 3. Ind. lemn., Tehn.: Sin. Răzuitor (v. Răzuitor 1). 6. Racon, pl. racoane. Nav.: Dispozitiv electronic care, acţionat prin .recepţia unei impulsii radar transmise de o navă, emite un semnai avînd anumite caracteristici, cari permit identificarea prin radar a balizei pe care e instalat dispozitivul. Semnalul de pe ecranul radarului permite determinarea distanţei navă-racon, cum şi relevmentul acestuia, dînd posibilitatea de a face punctul navei. 7. Racord, pi. racorduri. 1. Tehn.: Element de legătură rigid sau flexibil între două recipiente, tuburi, etc., echipat, de obicei, cu un închizător şi prin care poate circula, între acestea, un material fluid (de ex.: apă, aer, etc.) sau un material solid, pulverulent ori granular fin (de ex.: făină, nisip, etc.). Racordul rigid se confecţionează din tuburi metalice (de ex.': de oţel, fontă, cupru, etc.) sau nemetalice (de ex.: mase plastice, sticlă, bazalt, etc.); el poate fi rectiliniu sau curb. Racordul flexibil se confecţionează din tuburi de materiale nemetalice (de ex.: de cauciuc, textile impregnate sau neimpregnate, mase plastice, etc.) sau din elemente tubulare metalice articulate (de ex. furtun metalic; v. sub Furtun), ori din. elice de fire metalice dispuse în unu sau în mai multe straturi (de ex. tuburi flexibile). 8. Racord. 2. Tehn.: Sin. Branşament (v.). 9. ~ electric. Elt.: Sin. Branşament electric (v. sub Branşament). 10. Racord. 3. Tehn., Expl. petr.: Piesă de legătură constituită din o piuliţă de racord şi o piesă tubulară cu o extremitate bordurată, ori din piese de revoluţie (filetate sau nefiletate) şi una sau mai multe piuliţe de racord, şi cu care se poate realiza o asamblare uşor dezmembrabilă, fie între o piesă cilindrică filetată la interior ori la exterior şi o conductă tubulară, fie între două conducte, fie între două piese cilindrice filetate la o extremitate. Forma racordului e diferită, după felul pieselor pe cari le asamblează şi după felul etanşării dintre piesele racordului asamblate prin piuliţa de racord ; unele racorduri sînt fitinguri. Exemple: Racord cu un şurub: Piesă de legătură între două piese tubulare, folosită de obicei la capetele de erupţie şi la legăturile de cimentare, pentru a asigura rapiditatea montării, în piuliţa de strîngere, care e asigurată prin strîngerea unui singur şurub, are două sau trei sectoare filetate. Racordarea se execută printr-o rotire a piuliţei racordului cu circa 60° şi strîngerea ei cu şurubul dispus tangenţial (v. fig. /). Se execută în touă tipuri: pentru ţevi de conducte (presiunea de lucru 0---70 kgf/cm2) şi pentru ţevi de extracţie (presiunea ,de lucru 140**-210 kgf/cm2). Racord de siguranţă: Elementul de legătură între garnitura de foraj sau garnitura de instrumentaţie şi sculele de instru- mentaţie de tipul nedezgăţabil (de ex.: dornul, tuta, corunca fixă, racul mort sau fix). Racordul de siguranţă se intercalează între cele două piese ale unui racord special pentru prăjini de foraj (v. mai jos) şi permite deşurubarea uşoară a garniturii de foraj sau a garniturii de instrumentaţie, cînd piesele prinse de sculele de instrumentaţie nu se degajează, evitînd complicaţiile grave cari ar apărea cînd nu se poate extrage partea de garnitură de foraj rămasă în sondă. în ţara noastră e folosit mult racordul de siguranţa de tipul cu zăvor (v. fig. II), compus din două piese principale cari se asamblează printr-un filet trapezoidal cu pasul mare, avînd acelaşi sens ca filetele prăjinilor cu cari se instrumentează. La una dintre piese e înşurubată o mufă de racord special pentru prăjini de foraj, la care se înşurubează cepul racordului specia! a! prăjinii. Cealaltă piesă e terminată cu cep cu filet special, cu care se face legătura cu mufa specială a reducţiei de legare a sculei de instrumentaţie la garnitura de foraj sau de instrumentaţie. Asigurarea contra deşurubării nedorite de la filetul trapezoidal se face cu un zăvor sau cu un pinten de blocaj, care e împins de un resort eiicoidal. în vederea realizării circulaţiei pe la partea inferioară a garniturii, cele două piese principale sînt etanşate între ele prin două garnituri. I. Racord cu un şurub. 1) piesâ-mufă; 2) piesă-cep; 3) piuliţă de racord ; 4) şurub; 5) inel de etanşare. II. Racord de siguranţă cu zăvor, pentru foraj. 1) cep; 2) mufă; 3) mufă specială; 4) zăvor; 5) resort eiicoidal; 6 şi 7) garnitură inferioară, respectiv superioară; 8) piuliţă de fixare a garniturii 6; 9) filet racord special; 10) ii let normal; 11) fi let cilindric trapezoidal. Racord fix pentru furtun de stins incendii : Racord standardizat, construit pentru a realiza manual, uşor şi rapid, o asamblare etanşă între o armatură sau o altă piesă filetată la exterior, şi un furtun echipat cu un racord pentru furtun de stins in-cendii (v.), obişnuit. Racordul fix e constituit dintr-un corp de racord turnat, care are o intrare cu filet interior şi o intrare cu gheare de asamblare (v. fig. III). Racord olandez cu filete: Racord avînd două intrări tubulare (fie ambele cu filete interioare sau exterioare, fie una cu filet interior si cealaltă cu filet exterior) pentru legarea a două III. Racord fix pentru furtun de stins incendii. 1) corp cu filet şi cu gheare; 2 şi 3) garnituri. Racord 556 Racord ţevi filetate, a două mufe ori a două piese cu mufe sau a unei ţevi filetate cu o mufă ori cu o piesă cu mufă (v. fig. IV a şi b). Suprafaţa de etanşare poate fi plană, conică sau sferică; racor-durile cu suprafaţă plană reclamă garnitură de etanşare. Sin. Olendru, Holendru. Racord olandez pentru ţeavă de plumb: Racord la caretubu- I uri le de intrare nu sînt filetate şi se asamblează cu ţeavă de plumb, prin lipire (v. fig. IVe). De construcţie asemănătoare sînt racordurile olandeze pentru doua furtunuri de cauciuc, la cari intrările au striuri circulare pentru asamblare cu furtunurile V. Racord de absorpţie pentru furtun de stins incendii, o) ansamblu de două racorduri; b) vederea corpului; c) desfăşurarea ghearei racordului; d) desfăşurarea buzei racordului; 1) corpul racordului; 2) ţeava racordului; 3) inel de sîrmă; 4) garnitură de cauciuc. cord, la care tubulura se asamblează cu ţeava prin sudare sau prin lipire. Racord special pentru prăjini de foraj: Element component al garniturii de foraj (v.), prin care se realizează legarea în timp scurt, prin înşurubare, a prăjinilor de foraj, ferind de uzură filetele lor; uzura filetelor ar impune îndepărtarea <±in exploatare a întregii prăjini, pe cînd uzarea filetului racorduri impune numai înlocuirea — uşor de realizat — a racordului. Racordul special obişnuit (v. fig. VI) e format din două piese — cepul special (numit şi cep racord IV. Diferite racorduri, o) şi b) racord olandez cu filete interior şi exterior şi cu etanşare plană, respectiv cu filete interioare şi cu suprafeţe de etanşare conice; c) racord pentru ţevi nefiletate; d, e, f şi g) racorduri olandeze, cu etanşare plană pentru ţeavă de plumb şi ţeavă filetată, respectiv pentru două ţevi de plumb, pentru două furtunuri de cauciuc, pentru furtun de cauciuc şi ţeavă filetată. v. fig. IV f), racordurile olandeze pentru ţeavă filetată şi ţeava de plumb (v. fig. IV d) şi racordurile pentru ţeavă filetată şi furtun (v. fig. IVg). Racord pentru ţevi nefiletate: Racord constituit dintr-un niplu şi două piuliţe de racord (v. fig. IV c). Racord pentru furtun de stins incendii: Racord standardizat, construit pentru a realiza manual, uşor şi rapid, o asamblare etanşă cu un racord identic sau cu un racord fix pentru furtun de stins incendii. E constituit din: ţeava racordului, corpul cu gheare de asamblare (printr-o rotire de 90°), inelul de siguranţă şi garnitura de cauciuc (v. fig. V). VI. Racord special obişnuit, pentru prăjini de foraj. 1 şi 1') prăjini de foraj; 2) cep special (cep racord special); 3) mufa specială; 4) filet normal; 5) filet special. s p e c i a I) şi mufa speciala — cari se asamblează prin înşurubare la cîte unul dintre capetele prăjinilor de foraj. Legătura între racord şi prăjină se realizează prin filet normal, cu pas mic, iar legătura între piesele racordului, printr-un filet conic special, cu pasul mai mare decît al filetului normal. Forma filetului şi calitatea materialului folosit (oţel aliat, superior oţelului prăjinilor de foraj) micşorează atît durata timpului de introducere şi extragere a garniturii de foraj, cît şi uzura pieselor. Racordurile speciale obişnuite se construiesc fie ca racord special normal (simbol RSN), fie ca racord special larg (simbo! RSL), cari se deosebesc prin valorile diametrilor interiori şi exteriori şi prin caracteristicile filetelor lor speciale, filetele normale ale mufelor pieselor racordurilor rămînînd filete cilindrice normale. Racordul special normal are diametrii exterior şi interior mai mici decît ai racordului special larg, ceea ce prezintă avantajul unor deschideri mai mari ale spaţiului inelar dintre pereţii sondei şi racordurile normale (deci o mai uşoară evacuare a detritusului rezultat din fărîmarea rocilor). El are însă diametrii interiori, de trecere, mai mici decît diametrii interiori minimi ai prăjinilor; de aceea, rezistenţele hidraulice şi deci căderile de presiune, la circulaţia fluidului de foraj, sînt mai mari decît la racordurile largi. Racordurile speciale largi sînt utilizate mai mult, în special la forajul cu turbina, la care căderile de presiune trebuie reduse la minimul posibil. Racordurile speciale cu corp monobloc sau sudat cu prăjina se folosesc la anumite VII. Racorduri speciale cu corp monobloc sau sudat cu prăjina, a) executat prin refularea capătului prăjinii; b) executat prin sudare; c) executat prin refulare şi sudare; f şi 1') prăjină de foraj; 2) cep racord special; 3) mufă specială; 4) filet special. Racord simplu pentru sudare sau lipire: Racord constituit prăjini de foraj şi sînt realizate prin refularea la capete, spre dintr-o tubulură cu o margine bordurată şi o piuliţă de ra- exterior, a corpului prăjinii (v. fig. Vila), respectiv prin asam- Racord olandez 557 Racord blare Ia prăjină, efectuată prin sudare prin contact şi presiune (v. fig. VII b şi c). Prima construcţie a fost abandonată aproape complet, fie din cauza lungimii mici a exteriorului părţii refulate (ceea ce produce dificultăţi |& folosirea deştelor pentru înşurubare şi deşurubare), fie din cauza dificultăţilor tehnologice la realizarea unor părţi refulate lungi şi la tratarea capetelor prăjinii, fie din cauza uzurii rapide a filetului special (ceea ce impune şi scoaterea prăjinii din uz). Racordurile speciale sudate se construiesc, fie cu sudarea într-un plan dintr-o regiune a corpului, prăjinii în care grosimea peretelui e mică (v. fig. Vil b) şi, în acest caz, prăjinile au acelaşi diametru pe toată lungimea şi, deci, căderi mici de presiune la circulaţia fluidului de foraj (prăjinile se folosesc la forajul cu turbina, care dă solicitări mecanice mici ale garniturii de foraj), fie (v. fig. Vil c) într-o porţiune a capetelor prăjinii în care pereţii sînt îngroşaţi prin refulare (prăjinile sînt utilizate lâ forajul rotativ, la care solicitările mecanice sînt mai mari). La unele prăjini şi racorduri s-au luat măsuri pentru prevenirea ruperii la baza filetului normal al cepului prăjinilor. Pentru aceasta, fie că s-a renunţat la filetul normal cep (v. fig. VIU o) al prăjinii, construindu-se prăjini cu mufă în loc Deplasarea zonei de incastrare (la construcţiile speciale de racorduri şi prăjini) se face prin crearea unor suprafeţe de contact între racord şi prăjini, în prelungirea regiunii filetului normal, astfel încît, pe lîngă blocajul obişnuit prin filet dintre racord şi prăjini, se creează al doilea blocaj pe suprafeţele menţionate. Aceste racorduri se numesc racorduri speciale cu dublu blocaj. După forma suprafeţelor de contact, se deosebesc racorduri cu dublu blocaj cilindric cu blocaj suplementar cilindric) (v. fig. /X a) şi racorduri) VUt. Prevenirea ruperii !a baza filetului normal de Ia capul prăjinilor de foraj. o) prin folosirea de prăjini cu mufe la extremităţi şi a unui niplu (cu filete normale); b şi c) prin deplasarea zonei de incastrare, prin sudarea unui cep special şi a unei mufe speciale, la cele două extremităţi cu filet normal cep ale prăjinilor, respectiv prin sudarea unui cep special şi a unui niplu (cu un filet normal şi un filet special) la cele două extremităţi cu mufe, ale prăjinilor; d) prin sudarea unui cep special la un inel din două semi-inele, aşezat pe corpul prăjinii cu extremitate cu cep; 1 şi î') prăjinile legate; 2 şi 2') niplu cu ambele filete normale, respectiv cu un filet normal şi unul special; 3) mufa cu un filet normai şi unul special ;4) cep special ; 5) filet normal; 6) filet special; 7) inel; 8) cusătură de sudură; 9) fîşie de protecţie, de cupru. de cep şi racordurile cu cep în loc de mufă pentru legătura cu prăjina, fie că s-a procedat la deplasarea zonei de incastrare a prăjinii la racord, de la baza filetului normal, în zona nefiletată a prăjinii (v. fig. VIII b şi d), aplicîndu-se uneori concomitent cu primul procedeu (v. fig. VIU c). Deplasarea zonei de incastrare (la prăjinile şi racordurile obişnuite) se face, fie prin sudarea marginii racordului la corpul prăjinii (v. fig. VIU c), fie prin sudarea marginii racordului la un inel, format^din două semiinele, aşezat pe corpul prăjinii (v. fig. VIU d). în acest din urmă caz, sudura nu mai vine în contact cu corpul prăjinii, zona dintre marginea racordului şi inel fiind acoperită cu o fîşie de tablă de cupru. IX. Prevenirea ruperii la baza filetuiui normal al prăjinilor de foraj, la construcţii deosebite de racordări şi prăjini, prin crearea unor feţe pentru blocaj suplementar. a şi b) cu feţe de blocaj cilindrice (la prăjini normale, cu refulare Ia interior), respectiv conice (la prăjini cu refularea peretelui la interior şi Ia exterior); c„ c2 şi c3) cu feţe de blocaj conice, Ia prăjini fără refulare a peretelui la exterior; 1) prăjină; 2) cep special; 3 şi 3') suprafaţa de blocaj elementar# cilindrică, respectiv conică; 4) filet normal; 5) filet special. cu dublu blocaj conic (cu blocaj suplementar conic), (v. fig. IX b şi c). Tipul reprezentat în fig. IX b e mai bun, însă mai greu de realizat, deoarece materialul de la capetele prăjinii trebuie să fie refulat atît la exterior cît şi la interior. La unele tipuri de prăjini şi racorduri, pentru a împiedica pătrunderea fluidului de foraj Ia filetele normale, se realizează şi un blocaj al capătului prăjinii de racordare special; aceste racorduri se numesc racorduri speciale cu triplu blocaj. î. ~ olandez. Tehn. V. sub Racord 3. 2. />/ special. Expl. petr. V. sub Racord 3. 3. piuliţa de Tehn.: Sin. Piuliţă olandeză. V. Piuliţă de racord, sub Piuliţă 2. 4. Racord. 4. Hidrot.: Parte dintr-un cana! sau piesă a unei conducte, care face legătura între două porţiuni cu secţiuni diferite ale acestora. Racordul e convergent (confuzor), dacă secţiunea din amonte e mai mare decît cea din aval, şi e divergent (difuzor), dacă secţiunea din amonte e mai mică decît cea din aval (v. fig.). Racord convergent (a) şi racord divergent (b). Din ecuaţia energiei la trecerea printr-un racord, se constată că într-un confuzor presiunea aval scade (odată cu creşterea vitezei). Fenomenul e invers pentru difuzor. La trecerea prin racord se produce o pierdere de sarcină AH proporţională cu pătratul vitezei curentului, AH=?i y2i Racord 558 \ Racordarea biefurilor unde g e acceleraţia gravitaţiei, iar e un coeficient ale cărui valori variază între 0,5 şi 1,0, pentru confuzor, şi între 1 şi 0,8, pentru difuzor, în funcţiune de forma racordului. Valoarea mai mare a lui £ pentru difuzor se explică prin desprinderea stratului limită (v.) de pereţii racordului şi prin apariţia unor vîrtejuri. în cazuri speciale, cînd se urmăreşte micşorarea pierderii de sarcină, aceasta se poate realiza prin executarea unor puncte de sucţiune pe pereţii conductei, cari conduc la menţinerea contactului între stratul limită şi pereţii racordului. 1. Racord. 5. Cinem.: Legătură (plan de legătură) între două secvenţe de film, care asigură continuitatea ideii cine- matografice. 2. Racord. 6. Cinem.: îmbinarea (lipitura) a două benzi de sunet, fără a întrerupe unitatea coloanei sonore. 3. Racord cu etrier. Tehn.: Dispozitiv de legare a reduc-torului de presiune la butelia de acetilenă pentru sudare oxi-acetilenică, constituit, în principal, dintr-un cadru dreptunghiular (numit etrier), care are cîte un filet interior în cele două laturi scurte; în unul dintre filete se asamblează un şurub de presiune, iar în celălalt, o piesă tubulară de legătură, care are la extremitatea din spre ochiul etrierului un scaun drept (pentru robinetul buteliei), iar la cealaltă extremitate un filet, pentru asamblarea cu reductorul de presiune (v. fig.). Pentru solidarizarea racordului cu robinetul buteliei se foloseşte şurubul de presiune. Sin. Racord cu jug. 4. />✓ cu jug. Tehn.: Sin. Racord 5. Racordare. 1. Geom. Racord cu etrier pentru reductor de acetilenă. 1) etrier; 2) şurub de presiune; 3) racord tubular, filetat pentru reductor; 4) capăt cu faţă plană pentru aşezare pe robinetul buteliei de acetilenă. cu etrier (v.). Operaţia de construire a unei curbe de un anumit tip, determinată astfel, încît în punctele în cari întîineşte două curbe date să aibă tangente comune cu acestea, — respectiv operaţia de construire a unei suprafeţe de un anumit tip, determinată astfel, încît de-a lungul curbelor în cari întîineşte două suprafeţe date să aibă plane tangente comune cu aceste suprafeţe. 6. Racordare, p). racordări. 2. Gen., Tehn.: Zonă d in suprafaţa unui obiect cu profilul curb, prin intermediul căreia se face joncţiunea, ca sub Racordare 1, dintre două zone cu secţiuni diferite ale acestuia. Racordarea se efectuează, fie pentru consideraţii de rezistenţă, cum e racordarea fusurilor arborilor cu corpul acestora, fie pentru considerente de configuraţie, cum e racordarea aerodinamică. Racordările se execută prin adăugare de material, prin operaţii de deformare plastică, de exemplu prin refulare, sau prin operaţii de prelucrare cu prelevare de aşchii, de exemplu prin strunjire, fre-zare, rectificare, etc. Racordarea fusului se efectuează între corpul unui arbore şi un fus al acestuia, care poate fi intermediar sau marginal periodic, avînd ca efect apariţia unor vibraţii dăunătoare. Aceste inconveniente pot fi evitate, dacă suprafaţa aripii şi suprafaţa fuzelajului în regiunea întretăierii lor sînt racordate astfel, încît să nu formeze un unghi intrînd. La avioanele cu aripă joasă, racordarea trebuie executată cu atenţie, pentru a evita fenomenele de desprindere a curentului de aer; la avioanele cu aripă mediană, întretăierea dintre aripă şi fuzelaj permite o racordare simplă. 7. Racordare. 3. Tehn.: Locul de legătură a două elemente ale unui sistem tehnic sau a două sisteme tehnice identice sau diferite (de ex. racordarea unei conducte de canalizare la o conductă principală de colectare). 8. Racordare. 4. Tehn.: Operaţia de realizare a racordării în accepţiunile de sub Racordare 2 şi 3. 9. ~a biefurilor. Hidrot.: Racordarea sectoarelor unui curs natural de apă sau ale unui canal, produse de accidente ale albiei, cari determină, în general, o schimbare a tipului de mişcare a apei în aceste sectoare. Cele mai importante cazuri de racordare a biefurilor sînt: la schimbarea de pantă, ia curgerea peste un deversor şi la curgerea pe sub stavilă. Racordarea biefurilor la schimbarea de pantă poate fi: racordare fără salt şi racordare cu salt. Racordarea fârâ salt se întîineşte cînd ambele pante sînt mai mici decît panta critică. Dacă ^>«2 (v. fig. / a), Racordare între arbore şi fus. (v. fig.), cu scopul de a reduce efectul de 1) arbore; 2) fus; 3) ra-crestătură. Uneori, materialul din zona de cordare. racordare e refulat, pentru ca să se evite concentrarea tensiunilor. De asemenea, se poate efectua racordarea corpului arborelui cu zonele decalare a unor piese, de exemplu cu zona de calare a unui volant. Racordarea aerodinamică se efectuează între suprafeţele diverselor organe ale unui avion, pentru a evita perturbaţii le locale ale curgerii aerului. Racordarea are un rol important, în special la întretăierea aripii cu fuzelajul, unde s-a constatat pe cale experimentală că, dacă nu se iau precauţiunile necesare, se pot produce fenomene de desprindere cu caracter a--g) racordare fără salt; h---f) racordare cu salt. curba de racordare e de tipul aL; dacă ix < i2 < V(v- f'g-,b)' curba de racordare e de forma dacă ii~icr şi i2 < icr , curba de racordare e a3 (v. fig. / c). în toate cazurile citate, regimul din amonte fiind lent, curbele de racordare se vor forma în acest bief. Racordarea fără salt se mai produce şi cînd regimul de mişcare în bieful amonte şi aval e rapid. Racordarea planurilor topografice 559 Racordarea planurilor topografice Dacă ix > icr şi i2 > icr , iar între ele există relaţia ix > i2 , curba de racordare care apare în bieful aval e de tipul c2 (v. fig. Id). în cazul particular H—icr se obţine o curbă de racordare f3 (V. fig. I e). Cînd ix\r ’ racor<^area se face Pr‘n două curbe: în bieful amonte—• curbă de tipul bv şi în bieful aval —• curbă de tipul b2, trecînd în punctul de separaţie prin adîncimea critică (v. fig. / g). Racordarea cu salt se realizează în cazul în care se trece de la o mişcare rapidă în bieful amonte, ix> %cr , la o mişcare lentă în bieful aval, H hi ^‘n<^ adîncimea conjugată a lui hv trebuie să se consume în prealabil o parte din energie prin frecarea pe porţiunea A8, astfel încît să se realizeze în 8 o adîncime de apă h2, egală cu adîncimea conjugată a Iu i h2, între secţiuni le A şi 3 se formează o curbă de racordare de forma q, în regim rapid, iar din secţiunea 8 va începe saltul, care va racorda adîncimile h2 cu h2\ h2 se calculează din funcţiunea saltului, în acest caz, saltul fiind localizat la o oarecare distanţă de accidentul din albie, racordarea se numeşte racordare cu salt deportat (v. fig. / h). Dacă h2—, se obţine forma critică de racordare, cînd saltul începe chiar din secţiunea A. Adîncimile hx şi h2 sînt adîncimi conjugate. E cazul saltului apropiat (v. fig. / /). Dacă h2> h'[, formarea saltului e posibilă numai prin deplasarea lui în bieful amonte pînă la distanţa la care se realizează adîncimea h"lt obţinîndu-se racordarea cu salt înecat (v. fig. I j). După salt urmează o curbă de racordare av pînă în secţiunea A, de unde începe mişcarea normală din bieful aval. Racordarea biefurilor ia curgerea peste un deversor poate fi: cu regim de fund în bieful aval, cu regim de suprafaţă în bieful aval, cu regim mixt. Regimul de fund se caracterizează printr-o distribuţie a vitezelor în secţiune cu vitezele cele mai mari în apropierea fundului albiei. Dacă în aval de deversor, în mişcarea naturală uniformă, regimul e lent, iar la piciorul deversorului, din cauza căderii, bile cele trei cazuri: salt depărtat (hap h")> undehap e adîncimea normală în aval de deversor, iar h* e adîncimea conjugată adîncimii contractate hc (v. fig. II a). Adîncimea contractată (h ) se calculează cu formula: h = 9,y 2g (H0+p-hc) în care q e debitul specific;

h^,, între secţiunea contractată şi zona de mişcare uniformă se formează o curbă de racordare de tipul b2 (v. fig. II d). Racordarea în regim de suprafaţă se caracterizează printr-o distribuţie a vitezelor în secţiune, cu vitezele mai mari la suprafaţă. Regimul de suprafaţă se realizează la de-versoare cari au un prag în aval şi adîncimea normală din aval depăşeşte o^anumi-tă valoare critică. în funcţiune de adîncimea curentului de apă din aval pot apărea cazurile de racordare din fig. III a-**c. în schemele III d şi /// e e reprezentată O r a C 0 r - ///> Racordarea biefurilor Ia curgerea dare în regim mixt; peste un deversor în regim de suprafaţa, regimul e de suprafaţă, ime- 0,..c) în regim de suprafaţă normal, în diat după pragul deversoru- funcţiune de adîncimea curentului; lui, iar la o distanţă oare- ^ şj e) ]n regim mixt. care devine regim de fund. Racordarea biefurilor la curgerea pe sub stavilă poate fi lentă sau rapidă, după cum mişcarea uniformă din aval e lentă sau rapidă. SaIf înecat 'Salt apropiaţi ? ’rC1 Salf depărtat hav trici II. Racordarea biefurilor Ia curgerea peste un deversor în regim de fund. a) cazul regimului de fund cu mişcarea curentului din aval lentă; b--*d) cazul regimului de fund cu mişcarea curentului din aval rapidă. se realizează un regim rapid în adîncimea contractată, racordarea suprafeţei libere a curentului se face cu salt, fiind posi- în prima situaţie, racordarea se face prin: salt depărtat şi curbă de racordare de tipul clP dacă h h" (v. fig. IV). Ca şi la deversoare, dacă în aval regimul de mişcare e rapid, nu mai apare salt hidraulic şi curbele de racordare vor fi: pentru hap>hc, curba c2; pentru hap =hc, trecerea se face direct, fără curbă de racordare; pentru hav< he, curba b2. i. ~a planurilor topografice. Topog.: Operaţie de corectare a două sau a mai multor planuri cari reprezintă regiuni X* ‘cr IV. Racordarea biefurilor Ia scurgerea pe sub stavilă. Racordare 560 Racordare vecine, pentru ca punctele lor comune, cari nu au aceleaşi coordonate în planuri, să aibă coordonate egale. Inegalitatea coordonatelor poate proveni din faptul că originile coordonatelor planurilor sînt diferite, din faptul că linia NS (deci şi azimutul unui aliniament comun) diferă, ca şi din faptul că distanţa dintre două puncte comune, greşit calculată, e diferită în cele două planuri. După efectuarea racordării, pentru verificarea operaţiilor executate, se calculează, din coordonatele noi, ariile celor două planuri; rezultatul obţinut trebuie să fie acelaşi ca rezultatul obţinut din coordonatele vechi. 1. Racordare. 5. Drum., C.f.: Realizarea unei axe convenabile pentru circulaţie, a traseului unei. şosele sau a unei linii de cale ferată, ■—■ prin introducerea între aliniamente a unei porţiuni de traseu cu axa în arc de cerc, tangentă la cele două aliniamente, — prin introducerea între al in iamente şi porţiunea de traseu în arc de cerc a unei porţiuni cu axa curbă a cărei curbură e diferită de a acesteia şi variază după 0 anumită lege, — prin introducerea, între două porţiuni de traseu cu declivităţi diferite, a unei porţiuni de traseu a cărei axă e un cerc situat într-un plan vertical, — cum şi prin intercalarea, între marginea supraînălţată a unui traseu şi marginea normală a traseului vecin, a unei porţiuni de traseu în pantă. Din punctul de vedere al elementelor cari se racordează, se deosebesc: racordarea aliniamentelor, a curbelor, a decii-vităţilor şi a denivelărilor. Racordarea aliniamentelor: Racordarea a două aliniamente vecine printr-o porţiune de traseu a cărei axă e în formă de curbă, dezvoltată fie în interiorul unghiului celor două aliniamente (racordare interioara), fie în afara acestuia (racordare exterioara, în bucla, serpentina). Racordarea aliniamentelor de cale ferată, convergente, se face prin curbe în formă de arc de cerc, cu rază cît mai mare, pentru a permite circulaţia cu viteze cît mai mari, fără a exista pericolul deraierii vehiculelor în curbă, datorită forţei centrifuge. La curbele cu rază mai mare decît 5000 m, acţiunea forţei centrifuge e foarte mică. La curbele cu raza sub 3000 m trebuie luate măsuri speciale pentru a anula efectul forţei centrifuge, şi cari consistă în supraînălţarea firului exterior de şine ale căii în curbă şi introducerea unei curbe de racordare progresive între aliniament şi curba în arc de cerc. Viteza maximă admisă la circulaţia în curbe e dată de r^ţia V^^R, în cărei? e raza curbei în arc de cerc, iar K e un coeficient care variază între 3 şi 5. La căile ferate din ţara noastră, pentru liniile normaie şi înguste, vitezele maxime admise, pentru fiecare rază de curbură, sînt calculate pentru K—3,6, cu rotunjiri din 5 în 5 km/h. Raza minimă admisibilă, din punctul de vedere al vitezei, trebuie să fie mai mare decît cea prevăzută pentru viteza maximă admisă. Valorile razelor minime ale curbelor sînt următoarele: pentru linii normale de categoria I, în regiuni de şes, R—700 m, în regiuni de deal,i? = 500 m, în regiuni de munte, R = 300 m; pentru linii curente de categoria 11, R = 300 m; pentru liniile de garare de pe liniile de categoria 1 şi pentru linii industriale, J?=200 m, iar pentru liniile de garare de pe liniile de categoria II şi pentru linii industriale de trafic redus,i2 = 180 m ; pentru linii înguste,R — 80 m pentru linii cu ecartamentul de 1000 mm şi R — 50 m pentru linii cu ecartamentul de 750 şi 760 mm. Curbele în arc de cerc folosite la racordarea aliniamentelor sînt caracterizate prin următoarele elemente geometrice: U, unghiul de abatere, format de cele două aliniamente, şi care e egal cu unghiul la centru între punctele de tangenţă\R, raza curbei de racordare, care se alege la proiectare, între 200 şi 500 m, variind din 50 în 50 m, şi între 500 şi 3000 m, variind din 100 în 100 m; T, tangenta cuprinsă între punctul de tangenţă dintre aliniament şi curba în arc de cerc şi vîrful de unghi dintre ceie două aliniamente cari se racordează, tgU *** şi care are valoarea T—R—— ; C, lungimea curbei de racordare cuprinsă între punctele de tangenţă teoretică, şi care are valoarea C~R y—5 ; B lungimea, măsurată pe bisectoarea unghiului la centru, dintre vîrful unghiului şi mijlocul curbei în arc de cerc, şi care are valoarea B=R ^sec ~ — lj . Aceste elemente geometrice ale curbei de racordare se înscriu pe planul de situaţie şi pe profilul în lung al traseului căii ferate respective. Racordarea aliniamentelor de cale ferată, paralele, se face cu ajutorul a două curbe în arc de cerc de aceeaşi rază, dar de sens contrar (curbă şi contracurbă), legate printr-un aliniament a cărui lungime Z e egală cu lungimea racordării parabolice corespunzătoare razei curbelor în arc de cerc, dacă aceste raze sînt mai mici decît 3000 m. De asemenea, aliniamentul dintre cele două curbe poate să lipsească la liniile de garaj din staţii, în afară de linia curentă. Lungimea L a racordării, din punctul A pînă în punctul D (v. fig. /), se consideră egală cu suma lungimii celor două curbe în arc de cerc şi a lungimii aliniamentului intermediar (neglijîndu-se proiecţia pe lungimea aliniamentului), avînd în vedere că raza curbei e relativ mare şi distanţa 8 dintre aliniamente e mică; deci l=4t+z. Lungimea tangentei T se determină în funcţiune de raza curbelor R si de 8, cu formula: Racordarea aliniamentelor de cale ferată, ralele. ■ + VIt care se deduce dintr-o ecuaţie de gradul II, obţinută punînd condiţia de egalitate: tg a- § 2 T 2 T+Z~~~R~ ’ între elementele triunghiului BCE şi ale curbei arcului de racordare, oc fiind unghiul dintre direcţia aliniamentelor şi direcţia tangentelor interioare ale celor două curbe de racordare. în general, se preferă racordarea fără aliniament intermediar, folosind pentru curba în arc de cerc R = 3000 m, pentru linii curente, şi R — 250 m, pentru linii din staţii. Sin. Racordare în S. Racordarea aliniamentelor de drum se realizează prin porţiuni de traseu cu axa în arc de cerc, a căror rază depinde de viteza de proiectare (v.) corespunzătoare drumului respectiv. Racordară 561 Racordare în funcţiune de viteza de proiectare, razele recomandabile (i?r), curente (.Rc) şi minime (.Rm) ale curbelor de drumuri sînt date în tablou. Prin raza recomandabila se înţelege raza limită inferioară pînă la care curbele respective se pot executa fără nici o corectare pentru a asigura o circulaţie bună cu viteza de proiectare respectivă. Fac excepţie curbele cu raze sub 300 m, cari se supralărgesc spre interiorul curbei şi se amenajează conform prescripţiilor respective. Prin raza curenta se înţelege raza limită inferioară, de la raza recomandabilă, pentru care curbele trebuie să aibă convertit profilul transversal. Fac excepţie curbele cu raza de 300 m, cari primesc şi o supralărgire. Prin raza minima se înţelege raza limită inferioară care mai poate asigura circulaţia cu viteza de proiectare respectivă. Curbele a căror rază e cuprinsă între raza curentă şi raza minimă se supralărgesc, se racordează cu aliniamentele prin curbe progresive şi se convertesc la profil cu pantă transversală unică, corespunzătoare vitezei de proiectare respective. Se recomandă ca, oricare ar fi viteza de proiectare, să se folosească curbe cu raze cît mai mari. Razele minime trebuie să se adopte numai local şi numai în cazuri bine justificate prin studii tehnice-economice. La alegerea razei curbelor de drumuri se recomandă să se ţină seamă de următorii factori: lungimea curbei măsurată între tangentele teoretice să nu fie mai mică decît 1,4 V (în m), care e valoarea corespunzătoare distanţei parcurse de un autovehicul în 5 s, cu viteza de proiectare V (în km/h); între două aliniamente cu lungimea de peste 1 km, curbele trebuie să se proiecteze cu raze mai mari decît raza curentă. Elementele geometrice principale ale curbelor în arc de cerc de% racordare a aliniamentelor sînt următoarele: unghiul la vîrf (v.), raza curbei (R), tangenta (v.), punctele de tangenţă — şi anume ia intrarea în curbă (T^) şi la ieşirea din curbă (Tf), —-lungimea curbei (C) şi bisectoarea (v.). Racordarea curbelor: Racordarea porţiunii de traseu cu axa în arc de cerc (curba propriu-zisă) cu aliniamentele vecine, printr-o porţiune de traseu cu axa curbă, a cărei axă de curbură e diferită de a acesteia, şi care se numeşte curba de racordare. O curbă de racordare trebuie să îndeplinească următoarele patru condiţii: raza curbei să varieze continuu, după o anumită lege, de la infinit, în punctul de tangenţă cu aliniamentul, la valoarea R a razei arcului de cerc care formează curba propriu-zisă, pentru ca forţa centrifugă să crească treptat de la zero la valoarea maximă mV2/R, pe care o are în curba propriu-zisă; să fie tangentă, la începutul ei, la aliniamentul — şi, la sfîrşitul ei, la arcul de cerc al curbei propriu-zise; mersul ei să fie astfel, încît acceleraţia de ridicare a fiecărui punct al vehiculului sa nu depăşească o valoare limită admisibilă, iar variaţia acceleraţiei eficace (smucirea), în orice punct al ei, să fie mai mică sau cel mult egală cu o anumită valoare. Din punctul de vedere al curburii axelor, curbele de racordare se împart în două categorii: curbe de racordare constante, formate din arce de cerc (racordări circulare), şi curbe de racordare progresive, la cari curbura variază progresiv de la zero, în punctul de tangenţă cu aliniamentul, pînă la valoarea 1 jR, în punctul de tangenţă cu arcul de cerc de rază R. care formează curba propriu-zisă. Ultimele se numesc şi curbe radioide, deoarece legea de variaţie a lor depinde de legea de variaţie a curburii. Curbele radioide folosite ce! mai frecvent în racordarea curbelor de drumuri şi de cale ferată sînt: parabola cubică (v.), lemniscata lui Bernoulli, (v. Bernoulli, lemniscata lui ~), spirala (v.) şi ciotoida (v.)f o) elementele curbei de racordare balansată; b) variaţia înclinării rampei de supraînălţare; c) variaţia vitezei de ridicare; d) variaţia acceleraţiei de ridicare; e) variaţia smucirii; AQ) prima ramură a curbei de racordare, respectiva rampei de supraînălţare ; CtBi) a doua ramură a curbei de racordare, respectiv a rampei de supraînălţare; R) raza curbei propriu-zise; f) deplasarea arcului curbei propriu-zise, către interiorul curbei; x,) deplasarea abscisei centrului arcului de cerc a curbei propriu-zise, pentru realizarea tangenţei dintre curba de racordare şi curba propriu-zisă de rază R; Yg) ordonata punctului de tangenţă dintre curba de racordare şi curba de rază R; as) unghiul de înclinare a rampei de supraînălţare, la racordarea balansată; a) unghiul de înclinare a rampei de supraînălţare, la racordarea parabolică; h) supraînălţarea într-un punct al rampei de supraînălţare; hi) supraînălţarea totală; Vsr) viteza de ridicare, la racordarea balansată; Vcr) viteza de ridicare, la racordarea parabolică; ysr) acceleraţia de ridicare {a racordarea balansată; <|»s) smucirea, la racordarea balansată; ^c) smuci rea, la racordarea parabolică. şi unele curbe de gradul al patrulea, stabilite pentru anumite legi de variaţie a curburii. Deoarece folosirea curbelor de racordare reclamă supraînălţarea liniei în exteriorul curbei, cu o rampă de supraînălţare, parametrii ecuaţiilor curbelor de racordare se stabilesc în funcţiune de legea de variaţie a înclinării rampei de supraînălţare. Viteza km/h m ** m Rm m 25 80 40 20 40 200 100 50 60 440 220 110 80 800 400 200 100 1200 600 300 36 Racordare 562 Racordare Parabola cubică se foloseşte la racordarea curbelor de drumuri şi, în special, a curbelor de fale ferată. Clotoida şi lemniscata se folosesc, în special, la racordarea curbelor de drumuri, prima fiind înlocuită, de cele mai multe ori, cu arce de cerc cu raza de două ori mai mare decît cea a curbei propriu-zise, deoarece diferenţele dintre arcul de clotoidă, stabilite pentru o curbă circulară cu o anumită rază, şi arcul de cerc cu raza de două ori mai mare decît cea a curbei de racordat, sînt practic neglijabile. Spirala se foloseşte foarte rar şi numai în cazuri speciale, iar curbele de gradul al patrulea se folosesc numai la racordarea curbelor de cale ferată (racordarea balansată), în anumite condiţii. Racordarea circulara e formată din arce de cerc cu raza de două ori mai mare decît cea a arcului curbei propriu-zise. Se foloseşte, în specia!, pentru racordarea curbelor de drumuri, în anumite condiţii. Racordarea balansata e formată din două curbe de gradul al patrulea, tangente la mijlocul lungimii racordării. Rampa de supraînălţare a curbei de racordare e formată din două arce de parabolă de gradul al doilea, tangente între ele la mijlocul lungimii L a curbei de racordare (v. fig. //). Se foloseşte în special pentru racordarea curbelor de cale ferată. Racordarea balansată permite construirea unei curbe cu lungimea de 1,41 ori mai mare decît cea a racordării parabolice, ceea ce permite lungirea racordării fără a se,deplasa mai mult cercul curbei spre interior. Uneori, acest lucru e foarte a-vanta jos, deoarece se evită lucrări suplementare de poză a căii şi de terasamente. Racordarea balansată prezintă, ca şi racordarea parabolică, dezavantajul că nu realizează o tangenţă perfectă cu cercul curbei, astfel încît şi la trasarea acestei racordări trebuie făcute corecţiile necesare. Racor- o) elementele curbei de racordare parabolice; b) va-darea balansată riaţia înclinării rampei de supraînălţare ; c) variaţia mai prezintă dez- vitezei de ridicare; d) variaţia acceleraţiei deridi-avantajul că tra- care; e) variaţia smucirii; AS) curba de racordare; sarea pe teren a R) raza curbei propriu-zise; f) deplasarea curbei celor două ramuri propriu-zise, către interior; x2) deplasarea abscisei de parabole ale centrului curbei propriu-zise, pentru a se realiza rampei de racor- tangenţa dintre curba de racordare şi curba propriu» dare e O opera- zisă; yg ) ordonata punctului de tangenţă dintre ţie dificilă, care curba de racordare şi curba propriu-zisă; a) înclina» reclamă personal rea rampei de supraînălţare; vr) viteza de ridicare; Specializat şi ex- yr) acceleraţia de ridicare; <|0 smucirea. perimentat. Racordarea parabolica e formată d i ntr-o curbă a cărei axă e o parabolă de gradul III. Se foloseşte pentru a face ca forţa centrifugă să crească în mod progresiv, de la y-2 * valoarea zero, în aliniament, pînă la valoarea m~~, în curba ii în arc de cerc. Raza curbei de racordare progresive variază de la infinit, în aliniament, pînă la valoarea razei R acurbei în arc cje cerc, invers proporţional cu distanţa pe tangentă, de la aliniament spre mijlocul curbei. Prin introducerea curbei de racordare parabolică (v. fig. ///), curba în arc de cerc se deplasează spre interiorul curbei, cu valoarea: J 24 R Curba de racordare parabolică cu lungimea L se situează pe lungimea — în porţiunea în aliniament, de la punctul de racordare teoretică între aliniament şi arcul de cerc, înainte de deplasarea sa. Tangenta comună dusă la punctul de contact dintre curba de racordare parabolică si curba în arc de cerc taie prelungirea 2 aliniamentului la o distanţăL, de punctuî de origine ai curbei parabolice. Pe lungimea racordării parabolice se execută supraînălţarea şi supralărgirea căii (v.). Trasarea pe teren a racordării parabolice se face prin metoda coordonatelor pe tangentă, dîndu-se valori lui x, luate ca abscise din punctul de origine, obţinîndu-se valorile ordonatelor y, măsurate pe perpendicularele ridicate în fiecare punct. Pentru trasarea în continuare a arcului de cerc se ţine seamă de deplasarea curbei în arc de cerc cu valorea £2 f ~ 24R S^r0 ‘nter'oru^ cur^ei» La calea ferată, curbele cu rază mai/nare decît 3000 m nu se pot executa cu racordări parabolice. în curbele cu raza sub 3000 m şi cari nu au racordări parabolice nu se admite circulaţia cu viteza maximă a liniei respective. Pe aceste curbe se circulă cu viteza redusă corespunzătoare razei curbei fără racordare. De obicei, pentru curbele cu raza sub 500 m şi fără racordări parabolice se reduce viteza la 30 km/h. Din această clasă fac parte toate curbele de racordare din interiorul schimbătoarelor de cale de pe linia abătută. Sin. Racordare C. Racordarea curbelor de cale ferată se execută pentru a asigura uzura cît se poate de egală a şinelor ambelor fire ale căii, mersul liniştit al vehiculelor în curbă, siguranţa circulaţiei şi reducerea acceleraţiei centripete la o valoare cît mai mică, pentru a micşora smucirea spre exteriorul curbei, datorită creşterii bruşte a acceleraţiei centripete, la trecerea vehiculului din aliniament în curbă. Uzura egaiă a şinelor de la ambele fire ale căii e asigurată prin supraînălţarea şinelor de la firul exterior al căii. Valoarea supraînălţării depinde de viteza de circulaţie şi de raza de curbură, şi nu trebuie să depăşească anumite limite (v. şî sub Supraînălţare). Trecerea de la nivelul normal al căii, la nivelul corespunzător supraînălţării, se face printr-o rampă de supraînălţare, continuă pe întreaga lungime a curbei de racordare, şi al cărei mers determină legea de variaţie a curbei de racordare. Pentru a asigura circulaţia în curbe trebuie ca rampa de supraînălţare să fie suficient de lungă, astfel încît, în special la coborîrea rampei, pericolul de deraiere să fie înlăturat. Mersul liniştit al vehiculelor în curbă e asigurat dacă acceleraţia de ridicare (variaţia vitezei de ridicare) a fiecărui punct al unui vehicul nu depăşeşte valoarea de 0,05 m/s2, dedusă din experienţă. Prin amenajarea unei curbe de racordare, variaţia acceleraţiei centripete se face progresiv, de la zero (în aliniament) c | Vr=fotg« H toL, ~ n Tr~ ^ I Şoc e f . _ V* \8l7Vh1 i¥ ' UBfiBRL L Ui. Racordare parabolică. Racordare 563 Racordară la valoarea v2jp (în curba circulară). Deoarece curbele de racordare ş< rampele de supraînălţare se amenajează în funcţiune de o viteză medie normală, corespunzătoare traficului celui mai intens şi mai greu (care e, de obicei, traficul de marfă), rezultă că, pentru viteze de circulaţie mai mari (pentru traficul de călători), se va produce o acceleraţie centripetă mai mare decît cea de calcul. Diferenţa dintre aceste două acceleraţii se numeşte acceleraţie eficace. Cînd variaţia acceleraţiei eficace se face prea repede, depăşind o anumită valoare, se produce smucirea spre exteriorul curbei. Variaţia, în unitatea de timp, a acceleraţiei eficace y, se numeşte „s m u-c i re": i- 1,41 deoarece diferenţele dintre aceste două arce sînt foarte mici. Spirala se foloseşte foarte rar. Parabola cubică se foloseşte, în general, la racordarea curbelor cu raze mari şi cînd racordarea se poate întinde pe lungimi mari, fără a fi stînjenită de apropierea altor curbe; pentru racordarea curbelor cu raze mai mici, ea se foloseşte numai dacă acestea sînt situate între aliniamente lungi. La curbele cu raza mai mică decît 50 m, sau la curbele cari trebuie să treacă prin puncte obligate, ori la cari amenajarea lor ar reclama săpături sau umpluturi de volum mare (în special în regiunile accidentate), se preferă ca întreaga curbă să fie amenajată din două arce de lemnis-cată. Pentru toate curbele cu raze mai mari decît 50 m, cînd nu se pun probleme speciale (puncte obligate, săpături sau împliniri mari), se recomandă ca racordarea să se facă prin arce de cerc cu raza de două ori mai mare decît raza curbei propriu-zise. Curbele de şosele cu raze mai mari decît raza recomandabilă nu se racordează şi nici nu se supraînalţă sau supralărgesc, afară de cazuri speciale. Curbele cu raze cuprinse între raza recomandabilă şi raza curentă se supralărgesc şi se supraînalţă, fără a se amenaja prin curbe de racordare. Curbele cu raza cuprinsă între raza. curentă şi raza minimă se amenajează cu o curbă de racordare şi primesc şi supra-lărgiri şi supraînălţări racordate. Lungimea curbelor de racordare se stabileşte, pentru toate curbele de racordare, afară de cele formate din arce de cerc, cu formula: 28 R Din compararea racordărilor parabolică şi balansată rezultă ca prima e mai avantajoasă în privinţa vitezei de ridicare, a acceleraţiei de ridicare şi a smucirii. Racordarea balansată prezintă avantajul că evită şocurile la intrarea şi la ieşirea de pe rampă, cari se produc la racordarea parabolică. Acest defect al racordării parabolice poate fi remediat prin racordarea rampei de supraînălţare cu aliniamentele printr-un arc de cerc cu raza foarte mare, care să evite şocul şi să producă o acceleraţie de ridicare sub limita admisibilă, şi care să se producă numai pe lungimea scurtă a cercului de racordare. Racordarea balansată e avantajoasă numai cînd lungimea racordării trebuie mărită şi nu se poate deplasa mai mult cercul curbei spre interior, din cauza unor obstacole sau a altor considerente tehnice. Dacă traseul prezintă curbe şi contracurbe, se pot executa, pentru liniile principale curente, curbe de racordare în continuare, dacă rampele de supraînălţare de pe fiecare fir pot fi amenajate continuu de la capătul primei pînă la capătul celei de a doua curbe de racordare. Altfel, se va intercala, între cele două rampe, o porţiune de aliniament cu lungimea î//2, în metri, v (km/h) fiind viteza maximă. în cazuri excepţionale, lungimea acestui aliniament poate fi micşoratăla 20 m, pentru v = 120 km/h, respectiv la 30 m, pentru z/>120 km/h. Trecerea vehiculelor de la o curbă la alta se face mai lin cînd curbele au rampele de racordare încrucişate. Racordarea curbelor de drum se execută pentru a asigura înscrierea în curbă a vehiculelor, siguranţa circulaţiei şi vizibilitatea. Curbele de racordare pentru şosele pot fi formate din arce de cerc cu raza de două ori mai mare decît raza curbei care se racordează, sau din arce de curbe progresive (de parabolă cubică, de lemniscată, de clotoidă sau de spirală). Cel mai frecvent sînt folosite curbele de racordare formate din arce de cerc, de parabolă cubică şi de lemniscată. Cele formate din arce de clotoidă se folosesc, în special, la străzile pe cari se amenajează linii de tramvaie, cărora le asigură o trecere foarte lină în curbă, — şi la autostrade. Pentru şosele obişnuite, arcele de clotoidă se înlocuiesc cu arce de cerc cu raza de două ori mai mare decît raza curbei care se racordează, în care L (în m) e lungimea curbei de racordare, v (în km/h) e viteza de proiectare considerată, iar R (în m) e raza curbei care trebuie racordată. Pentru curbele de racordare formate din arce de cerc cu raza 2 R, lungimea curbei de racordare se determină cu formula: L' = 0,577 L = 48,5 R = 2 a. Racordarea supralărgiri lor şi a supraînălţări lor se face, în acest caz, pe lungimea de racordare L, care se obţine adău-gîndu-se,; de o parte şi de alta, la fiecare capăt al arcului de cerc folosit la racordarea curbei, lungimea b — 0,732 a, astfel încît L = 2(a+fc) = vs 28 R Prin' amenajarea curbei de racordare, axa şoselei în curbă se deplasează spre interior cu o distantă Ai? (v. fig. IV).' Lungimea L, pe care se execută racordarea în plan, se amplasează jumătate pe aliniament şi jumătate în curbă, tangenţă al curbei IV. Racordarea curbelor de drum în plan. Tj—Te) curba i niţialâ neracordată ; AS şi A'B') arce de cerc egale, cu rază dublă; CD şi C'D') lungimile pe cari se face racordarea supraînălţări i şi a supra-lărgirii; AR) deplasarea curbei iniţiale. simetric în raport cu punctul teoretic de propriu-zise, în arc de cerc cu raza i?+Ai?. 36* Racordare 564 Racordare Această condiţie de simetrie nu e obligatorie pentru racordarea prin arce de parabolă cubică. Pentru siguranţa circulaţiei, curbele de şosele reclamă, de obicei, supralărgirea şi supraînălţarea platformei şoselei în curbă, şi racordarea acestor supraînălţări şi supralărgiri (v. şi Supraînălţare; Supralărgire). Pentru realizarea supraînălţării trebuie să se execute convertirea bombamentului şoselei, adică profilul transversal al acesteia trebuie să fie transformat de la profilul cu două pante, din aliniament, la profilul cu o singură pantă, din curbă, egală cu panta transversală din aliniamente La curbele la cari raza e cuprinsă între raza recomandabilă şi raza curentă, la cari nu se amenajează o curbă de racordare, convertirea se face pe o lungime d, a cărei valoare e cuprinsă între 15 m pentru viteza de proiectare de 25 km/h, şi 40 m pentru viteza de proiectare de 100 km/h. Racordarea supralărgiri i se face tot pe această lungime. Convertirea şi racordarea supralărgirii se fac în afara punctelor teoretice de tangenţă, astfel încît, la intrarea în curbă, profilul să fie convertit şi supraiărgit. Racordarea părţii supralărgite cu aliniamentul adiacent se face, fie printr-o curbă de racordare, fie printr-o linie pornind de la extremitatea distanţei d, tangentă ia curba interioară şi racordată uşor la întretăierea ei cu aliniamentul. Marginea exterioară a platformei, respectiv a părţii carosabile, se înalţă linear pe lungimea de convertire. La curbele a căror rază e cuprinsă între raza curentă şi raza minimă se face întîi convertirea pentru realizarea unui profil transversal cu pantă unică, egală cu panta transversală din aliniament; apoi se măreşte panta transversală a profilului convertit, pînă la realizarea înclinării transversale maxime prescrise pentru curba principală, care rămîne constantă pe toată lungimea acesteia. Convertirea şi racordarea supraînălţării se fac pe aceeaşi lungime L ca a curbei de racordare în plan, astfel încît, la intrarea în curba principală, profilul transversal să fie convertit şi supraînălţat (v. fig. V). Supralărgiri le se racordează în plan pe aceeaşi lungime ca racordarea în spaţiu. La curbele de racordare progresive, lungimea de convertire d se măsoară de la capătul curbei progresive. Supraînălţarea se face în continuarea convertirii, cu aceeaşi declivitate pe marginea exterioară, pînă la realizarea pantei transversale prescrise, care rămîne constantă pe restul curbei. Dacă, prin supraînălţarea realizată astfel, nu se obţine panta transversală prescrisă, se racordează linear înălţimea de la convertire cu înălţimea de la bisectoare. La racordările în spaţiu, declivitatea marginii exterioare a părţii carosabile nu trebuie să depăşească declivitatea din axa şoselei cu mai mult decît 3% pentru viteza de proiectare de 25 km/h, şi decît 1 % pentru viteza de proiectare de 100 km/h. Suma acestui spor de declivitate şi a deci ivităţi i axei şoselei nu trebuie să depăşească declivitatea excepţională prevăzută pentru viteza de proiectare respectivă a şoselei considerate,, Curbele succesive de acelaşi sens, dacă nu pot fi înlocuite cu o curbă unică, se racordează în plan astfel; Racordarea se face separat pentru fiecare curbă, după procedeul obişnuit. Cînd curbele au supralărgiri şi distanţa dintre cele două puncte de tangenţă e mai mică decît 2 (L1-f-L2)/2, racordarea se face unind punctele cu supralărgiri complete ale celor două curbe (v. fig. VI), Racordarea supraînălţări lor se face astfel: printr-o pantă continuă, dacă distanţa dintre punctele teoretice de tangenţă e mai mică decît 2 (L1+JLa)/2. Dacă această distanţă e cuprinsă între 2(Li+Lg)/2 şi 3 {L1+L2)I2, acelaşi sens. TCi şi T/g) punctele teoretice de tangenţă dintre cele două curbe şi aliniamentul dintre ele. V. Racordarea în spaţiu a curbelor de şosea. 7) punctul teoretic de tangenţă În axa şoselei; AB şi CD) sectoarele de traseu pe cari se fac supraînălţarea şi convertirea profilului; 6D) sector de traseu cu supraînălţare completă, constantă; 0 panta transversală a profilului, în aliniament; it) panta tranversalăa pro» filului supraînălţat» se face racordarea supraînălţări i totale a fiecărei curbe, la profilul convertit, care rămîne constant între cele două curbe. Dacă distanţa dintre punctele teoretice de tangenţă e egală cu 3 (L^-j-JLg)^. racordarea se face pentru fiecare curbă în parte. Curbele succesive de sens contrar, cari nu pot fi evitate, se racordează astfel: Dacă distanţa dintre punctele teoretice de tangenţă e mai mare decît (L^Lş)/!, dar mai mică decît 2(Ll-\-L2)l2, se face o racordare în plan după metodele obişnuite. Racordarea în spaţiu se face prin racordarea celor două supraînălţări totale şi a marginilor interioare corespunzătoare unui profil intermediar care se găseşte la întretăierea celor două pante marginale ale şoselei. începutul racordărilor va fi situat, pe fiecare curbă, la distanţa LJ2, respectiv L2/2 de la punctul teoretic de tangenţă. Distanţa minimă dintre punctele de tangenţă trebu ie să fie în acest caz, lungimea racordării va fi 2(L1-fL2)/2. Cînd una sau ambele curbe au supralărgiri, iar distanţa dintre punctele teoretice de tangenţă e mai mică decît 2(L,1-fL2)/2, supralărgiri le se racordează separat pentru fiecare curbă. Pentru a evita lucrări de artă costisitoare, distanţa dintre punctele teoretice de tangenţă poate fi redusă de la valoarea (L1+L2)/2 la valoarea limită (L[+L2)I2, stabi- A lită ţinînd seamă de respectarea condiţiilor de declivitate şi de valoarea supraînăl-ţărilor. Lungimea supraînălţări lor va fi şi ea redu- ? să la 2 (L1+L2)/2, 2 iar racordarea se 3 începe, pentru fiecare curbă, de la distanţajLj/2, respectiv L212 dincolo de punctul teoretic de tangenţă. Racordarea în plan se face numai pe lungimea (j L2)l 2, începînd, pentru fiecare curbă, din acelaşi punct în care se racordează supraînălţările (v. fig. VII). La curbele de sens contrar cari nu au supraînălţări, dar la cari se face convertirea profilului transversal, distanţa dintre cele două puncte teoretice de /o r —- ~ h»- c/< 2 VIL Racordarea supraînălţări lor în curbe de sens contrar. /j) panta unică a primei curbe; /3) panta unică a celei de a doua curbe; î) panta marginii din stînga; 2) panta axului; 3) panta marginii din dreapta; 4) cota roşie. Racordare 565 Racordare tangenţă trebuie să fie de ce! puţin trei ori mai mare decît lungimea necesară pentru convertire. Această distanţă poate fi redusă, în mod excepţional, la cel mult de două ori distanţa de convertire. în acest caz, racordarea în spaţiu a profilurilor convertite se face prin racordarea lineară a celor două profi-luri cu pantă unică Ia un profil orizontal intermediar. Racordarea în plan se face în modul obişnuit. Racordarea declivi taţilor: Racordarea a două porţiuni veci ne de traseu, în aliniament, cu declivităţi diferite, de acelaşi sens sau desensuri contrare, printr-o porţiune de traseu cu axa în arc de cerc vertical cu raza foarte mare, tangentă la axele traseelor cari se racordează. Racordarea declivităţi lor cari formează un unghi cu vîrful îndreptat în sus (culme) se face cu ajutorul curbelor convexe, iar racordarea deciivităţi-lor cari formează un unghi cu vîrfu! îndreptat în jos (vale) se face cu ajutorul curbelor concave. Sin. Racordare verticală, Racordare în plan vertical, Racordare în profil longitudinal. Racordarea declivităţi lor, la calea ferată, se face pentru a evita ridicarea buzei bandajului roţilor vehiculelor peste nivelul şinei, datorită forţei centrifuge din plan vertical, la schimbările de declivitate. Dacă diferenţele dintre două declivităţi vecine de acelaşi sens sînt mai mari decît 5°/00, pe liniile de cale ferată principală, se intercalează un element de profil în lung de cel puţin 200 m lungime, cu o declivitate intermediară1? (v. fig» VIU a). ~ { De asemenea, dacă suma celor două declivităţi vecine şi de sens contrar e ma' mare decît 5°/00, se introduce o declivitate intermediară sau un palier, de cel puţin 200 m (ve fig! V///6). La căile ferate, racordările declivităţi lor se realizează prin curbe verticale în arc de cerc cu rază mare, şi anume: i? = 10 000 m, pentru liniile principale; R= 5000 m, pentru liniile secundare; #=2000 m, pentru liniiledin staţii şi pentru linii le de garare. Numai la racordările planurilor înclinate de triere şi ale cocoaşelor de triere raza curbei de racordare poate fi micşorată la 300 m, pentru a realiza racordări scurte, deoarece se circulă cu viteze mici» Lungimea curbei de racordare se poate considera aproximativ egală cu suma celor două tangente. Deplasarea punctului de intersecţiune V, pe direcţia bisectoarei, se notează cu b (v. fig. /X), Valoarea tangentei AV=a e dată de relaţia: n a, — a2 a=,R • VIIL Introducerea unei porţiuni de traseu între două declivităţi de valori diferite, o) între doua declivităţi [de acelaşi sens; b) între două declivităţi de sensuri contrare. /X. Pentru unghiuri mici, se poate face aproximaţia: «i—a2 tgotj —tga2 tg -j—------------^’ în care tg a 1^i1 şi tg a2=/2. Se obţin formula: pentru racordarea deciivităţilor de acelaşi sens, şi formula: a=flii+k, pentru racordarea deci ivităţi for de sensuri contrare. Din triunghiul AOV se deduce (R-\-b)2=R2~\-a2. Dacă se neglijează valoarea lui b2, care, în general, e foarte mică rezultă b— 2 R care s^ foloseşte în practică. Racordarea declivitaţilor de cale ferată. Lungimea tangentei a se determină cu formula: a=hŞjL.Rt valoarea cu plus considerîndu-se pentru declivităţi de sens contrar, iar cea cu minus, pentru declivităţi de acelaşi sens. Cînd una dintre porţiunile de traseu e în palier, una dintre declivităţi e nulă. Lungimea elementelor din profilul longitudinal trebuie să fie mai mare decît suma lungimii curbei de racordare şi a lungimii unui vagon. Racordarea declivitaţilor Ia drumuri se face pentru a asigura o vizibilitate bună (la declivităţi care formează o culme) şi o circulaţie comodă (la declivităţi cari formează o vale). Raza curbei de racordare a deci ivităţi lor cari formează o culme depinde de lungimea de frînare, care e determinată de condiţia ca un conducător de vehicul, ai cărui ochi se găsesc la înălţimea de 1,20 m deasupra şoselei, să vadă un obstacol situat la 0,20 m peste nivelul şoselei şi să aibă timpul necesar pentru a frîna şi a opri înaintea obstacolului (v. şî sub Vizibilitate). Deoarece lungimea de frînare depinde de viteza de proiectare şi de declivitate, rezultă că şi raza curbei de racordare depinde de aceste două elemente. Racordarea deci ivităţi lor cari formează o culme se face prin curbe convexe în arc de cerc a căror rază minimă variază între 150 m, pentru viteza de proiectare de^25 km/h, şi 5000 m, pentru viteza de proiectare de 100 km/h. în mod excepţional, pentru viteza de proiectare de 100 km/h, se admite raza de 3000 m. Pentru a îmbunătăţi condiţiile de circulaţie se recomandă alegerea unor raze cît mai mari, dacă, în acest caz, nu sînt necesare lucrări de terasamente de volum prea mare. Racordarea deci ivităţi lor cari formează o vale se face prin curbe concave în arc de cerc, a căror rază minimă variază între 150 m, pentru viteza de proiectare de 25 km/h, şi 2000 m, pentru viteza de proiectare de 100 km/h. Pentru a îmbunătăţi circulaţia pe porţiunea de traseu ocupată de curbele de racordare concave, curba în arc de cerc poate fi înlocuită cu două ramuri de parabolă cubică sau de curbe radioide, tangente în punctul inferior al văii. Racordarea denivelărilor: Racordarea verticală locală a profilului în lung al unei linii de cale ferată, care se realizează prin introducerea de porţiuni de traseu cu declivităţi de 2—5°/00, racordate la capete prin porţiuni de traseu cu axa formată din arce de parabolă. Racordarea verticală a căii se face la ridicarea liniei pe balast, la deformaţiile căii din cauza umflăturilor produse de îngheţ, din cauza tasărilor tera-samentelor sau din alte cauze. Racordare falsă 566 / Radială, curbă — 1. ~ falsa. C.f.: Deformarea, spre partea de convexitate a curbei, a unei linii de cale ferată în curbă, datorită izbiturilor provocate de creşterea bruscă a acceleraţiei centripete, provocată de variaţia bruscă a curburii de la 0 la 1 jR, cînd aliniamentul şi curba cu raza R nu au fost racordate. 2. curba de Drum., C. f. V. sub Racordarea curbelor (sub Racordare 5). 3. Racordare. 6. Ind. textr: Scurtareasau întreruperea unei flotări (v.) lungi în desenul unei ţesături. De exemplu, în desen, un fir de urzeală flotează peste nouă fire de bătătură. Această flotare se poate scurta, suprimînd unu sau două dintre primele şi ultimele puncte de legare a flotării, sau se poate întrerupe flotarea, suprimînd la mijlocul ei un punct de legare. Suprimarea punctului de legare, adică racordarea, se indică desenînd deasupra punctului de legare un cerc, 4. Racordare, unghi de Fiz., Hidr.: Sin. Unghi de contact, Unghi marginal (v. sub Capilaritate). 5. Racul. Astr.: Constelaţie compusă din grupul de stele Krippe (Praesepe), vizibil cu ochiul liber, din 92 de stele mici foarte apropiate, cum şi din mai multe nebuloase mici. 6. Radar. Te/c., Nav. V. Radiolocaţie. 7. Rada, pl. rade. Nav.: Suprafaţă de apă cu apărare natu® rală sau artificială, contra vînturilor dominante ale regiunii, contra valurilor şi a curenţilor, situată în vecinătatea unui port, şi care serveşte la adăpostirea navelor şi la ^aşteptarea momentului ieşirii în larg sau al intrării în port. în general, se mai numeşte radă şi suprafaţa de mare din jurul unui port (pînă la circa 2 mile), care intră sub jurisdicţiunea acestuia; în această radă, navele aşteaptă la ancoră intrarea în port, plecarea, sau execută limbarea la gura unui fluviu. Radele naturale sînt mărginite de obstacole naturale, cum sînt peninsulele în formă de ieşinduri în mare, insulele, etc., sau estuarele de fluvii, în cari accesul e uşor în orice fază a mareelor. Radele naturale adăpostite bine se numesc rade închise. Radele artificiale sînt apărate de moluri, de jetele şi de diguri. în general, rada ia numirea portului respectiv (de ex. rada Sulina). Radele porturilor maritime trebu ie să înde-piinească următoarele condiţii: să aibă o intrare destul de largă, pentru a permite accesul uşor al navelor, dar fără a • permite propagarea nestînjenită a hulei; să aibă fundul bun pentru ancorarea navelor, fără a permite deriva lor (în caz contrar, navele se ancorează de geamanduri); să aibă adîncimea cu cîţiva metri mai mare decît pescajul maxim al navelor cari intră în port, pentru ca acestea să nu se lovească de fund în timpul hulei (rezerva de adîncime depinde de dimensiunile navelor şi de modul de protecţie al radei); să fie spaţioasă, astfel încît o navă care intră cu viteză în radă să poată opri fără a lovi ţărmul. La determinarea suprafeţei radei trebuie să se aibă în vedere că navele legate de o ancoră pot să descrie, în timpul furtunii, un cerc cu razai?=L+5H, (L fiind lungimea navei, iar H, adîncimea apei). Dacă nava e fixată cu două sau cu mai multe ancore, trebuie să se ţină seamă de suprafaţa ocupată de acestea. De asemenea, în interiorul radei ^trebuie să se asigure coridoare pentru circulaţia navelor. în general, în radă nu se fac operaţii de încărcare-descărcare. Radele porturilor interioare servesc ta primirea, trierea şi expedierea convoaielor de şlepuri, în unele cazuri, rada unui port interior poate fi alcătuită dintr-o radă de sosire şi o radă de expediere. Pentru a uşura exploatarea se recomandă ca rada să fie situată pe acelaşi mal cu portul respectiv şi în aval de acesta, pentru ca intrarea în port din radă să se facă fără rondouri. Cînd există două rade, rada.de sosire se amplasează în aval, iar cea de expediere, în amonte. V. şî sub Port maritim. 8. Radere. Gen.: Răzuirea, curăţirea sau îndepărtarea, cu ajutorul unui unelte, a unei strat subţire de la suprafaţa unui obiect. 9. rezistenţa Ia Ind. hîrt.: Proprietate specifică hîrtiilor de scris de calitate superioară şi a hîrtiilor de desen, care caracterizează posibilitatea de scriere sau de desenare fără ca tuşul sau cerneala să se întindă sau să pătrundă în hîrtie, pe un loc de pe care scrisul sau desenul s-au şters cu guma ori cu alt mijloc mecanic de radere. Această proprietate a hîrtiei e condiţionată de o măcinare corespunzătoare a pastei şi de o bună încleire. Determinarea capacităţii de rezistenţă la radere se face cum urmează: trăsăturile cu cerneală standard, executate în condiţii determinate pe proba de hîrtie de încercat, sînt şterse cu hîrtie abrazivă specială, prin folosirea unui dispozitiv mecanic, observîndu-se numărul de mişcări ale capului derâdere la 1, 2, 3 ... scrieri, scăderea medie a grosimii la radere, tendinţa de scămoşare a suprafeţei hîrtiei şi capacitatea de scriere a suprafeţei curăţite. Pentru hîrtiile de desen şi de calc, capacitatea de rezistenţă la radere se poate găsi, mai^simplu, prin stabilirea gradului de încleire pe locul curăţit (v. încleire, grad de ^). 10. Radia!. Gen.: Calitatea unui obiect sau a unui ansamblu de obiecte de a avea axa, respectiv axele, dispuse în direcţia razelor unui cerc. Exemplu: cilindrii unui motor în stea au o dispoziţie radialâ. 11. Radial, triangulator Fotgrm. V. Triangulator radia!. 12. Radialâ. /Vis., Ut.: Calitatea unei maşini-unelte (de ex, o maşină de găurit) de a fi echipată cu un cărucior port-unealtă deplasabil şi ghidat de-a lungul unui braţ orizontal rotitor, braţul putînd să fie nedeplasabil sau deplasabil în înălţime. Uneori, braţul esolidar cu o cămaşă rotitoare în jurul coloanei maşinii sau se poate deplasa pe ghidaje verticale ale acestei cămăşi. Exemplu de maşină radială: v. Maşină de găurit cu burghiul, radială, universală, sub Găurit, maşină de ~ 2. 13. Radialâ, curba Geom.: Curbă asociată cum urmează unei curbe plane: fiind date o curbă plană (F) şi un punct fix A0 în planul ei, se asociază fiecărui punct M al curbei (F) un punct P definit de echipolenţa: (1) A~~P = MC, unde C e centrul de curbură corespunzător punctului M. Mulţimea punctelor P, corespunzătoare punctelor curbei (r), formează o curbă (Fi) numită radiala curbei (r) în raport cu punctul A0. Radiala curbei (r) în raport cu un alt punct din plan Ax se deduce din radiala în raport cu punctul A0 printr-o translaţie al cărei vector director e A0Ar Dacă (r) e definită în raport cu un reper cartesian ortogonal (<0,.i, j) de funcţiunea vectorială: (2) coordonatele punctului P(t) corespunzător punctului M(t) af curbei (T) sînt; (3) y'(x'2 + y'2) x'y" — x,,y' x\x'2Jry'%) x'y*—x*y' x0, y0 fiind coordonatele punctului A0. Dacă (r) e reprezentată de o ecuaţie de forma: (4) '/(*. y)=o. Radială, debitare — 567 Radiaiă, debitare radiala în raport cu A0(x0, yQ) e reprezentată de relaţiile: (5) /*(/£+/,*) y=y0+: în cari: A = fx f V o Radiala unei curbe algebrice (T) de ordinul n e, în general, de ordinul 3n(n — 1), iar dacă (r) are puncte multiple, ordinul se micşorează. Astfel, dacă (I") are un punct multiplu de ordinul p cu tangente distincte, ordinul radialei se micşorează cu Ap{p— 1) unităţi. Radiala unei curbe algebrice raţionale de ordinul n e, în general, de ordinul 6 (n—1) şi acest număr se micşorează dacă dreapta improprie a planului se găseşte în reiaţ:e specială cu (T). Punctelor de inflexiune şi punctelor improprii ale lui (f) le corespund pe radială puncte improprii. Dacă (r) se rostogoleşte pe o dreaptă fixă, centrele de curbură corespunzătoare punctelor de contact sînt situate pe o curbă (r ), numită curba lui Mannheim asociată curbei (!T). în cazul în care curba (r) e reprezentată ecuaţia naturală: de (6) s=9(R) ; ('4 s fiind lungimea arcului şi p fiind curbura, ecuaţia polară a radialei, polul reperului fiind în punctul A0, e: (7) e (r) dr Pentru curbele reprezentate de r XdiR o ecuaţie de forma: (8) '!/( R\n P ' 1 numite curbele lui Cesâro, radialelesînt reprezentate de ecuaţia: P r = ------5 (9) jţB 2 X Curba (r) e un lănţişor de egală rezistenţă şi radiala e o dreaptă. 4°) x=y Curba (F) e o parabolă şi radiala e curba numită dupli-catoarea lui Longcbamps şi intervine în problema clasică a dublării volumului cubului. 5°) f* = y, X = - Curba (F) e o iperbolă ecHilateră şi radiala e curba de ordinul al şaselea: (x2 — y2)3=a2(x2 -f y2)2. O curbă care nu face parte din clasa (8) a curbelor lui Cesâro e tractoarea (v.), a cărei ecuaţie naturală e: „yx,. R = Radiala ei e curba reprezentată în coordonate polare de ecuaţia: r = a tg 0 şi e o tangentoidă polară, numită curba kappa (v. Tangentoidă polară, Tacnod). Această curbă e formată de mu Iţi mea punctelor de contact ale tangentelor duse dintr-un punct fix al unei drepte fixe (D) la mulţimea cercurilor avînd o rază constantă dată şi cari au centrele pe dreapta (.D). Dacă ecuaţia unei curbe (r) e dată sub forma: (11) R=n t). unde t e unghiul format de tangenta la (r) cu o direcţie fixă, ecuaţia polară a radialei, raportată la un reper polar avînd axa polară paralelă cu direcţia dată şi corespunzînd valorii t=0, e (12) r = m. Fiind dată o curbă (r), curba (F-x) — care o admite ca radială •— se numeşte antiradiala curbei (r). Dacă (r) e reprezentată în coordonate polare de ecuaţia: e=/M. ecuaţia naturală a antiradialei e: Clasa (8) cuprinde numeroase curbe cunoscute. Astfel: 1°) ţJL=-2. X=1. Curba (r) e o cicloidă şi radiala e un cerc care conţine polul. 1 2°) f*=1. X = y Curba (r) e lănţişorul şi radiala e curba: 0°) y=-^7T cos2 0 numită campila lui Eudoxos (v. fig.)* Această curbă e folosită în problema dublării volumului cubului şi a fost definită de geometrii vechi ca proiecţia unei curbe din spaţiu. 3°) 2, X=1. De exemplu, antiradiala unei drepte: p = P cos (6—0O) are ca ecuaţie: ///>+«-'//> 5—, care reprezintă lănţişorul de egală rezistenţă. i. Radiala, debitare Ind. lemn.: Tăierea pieselor de cherestea astfel, încît să prezinte, în secţiune transversală, urmele inelelor anuale sub unghiuri cuprinse între 45 şi 90° faţă de muchii le capetelor (adică ale suprafeţelor transversale oc=S0° Debitarea cherestelei. a, b şi c) dulapi proveniţi din debitare radiala; d) dulap provenit din debitare tangenţială. Au* *5° obţinute din retezarea extremităţi lor pieselor de cherestea, perpendicular pe axa longitudinală),—spre deosebire de Radîan 568 Radiator acustic debitarea tangenţială, la care unghiurile inelelor cu muchiile capetelor sînt mai mici decît 45° (v. fig.)- Debitarea radială se numeşte, uneori, şi debitare pe sfert plin, cînd unghiurile sînt cuprinse între 60 şi 90°, respectiv debitare semi radialâ sau debitare pe sfert fals, cînd unghiurile sînt cuprinse între 45 şi 60°. 1. Radian, pl. radiani. Geom., Mat.: Unitate de măsură a unghiurilor plane în sistemul de unităţi internaţionale SI, avînd simbolul rd sau rad, egală cu unghiul care, avînd vîrful în centrul unui cerc, interceptează, pe circumferenţa acestui cerc, un arc a cărui lungime e egală cu a razei cercului. Are circa 57°29578. 2. Radiant. 1. Fiz.: Calitatea unui sistem fizic sau tehnic de a putea emite o radiaţie. 3. panou Inst. conf. V. Panou radiant. 4. Radiant. 2. Fiz.: Calitatea unei energii de a fi emisă sub forma de radiaţie. 5. ~â, densitate Fiz., Elt.: Raportul dintre o energie radiantăşi volumul pe care-l ocupă, cînd acesta tinde către zero. e. ~,emitantâ Fiz., Elt.: Densitatea fluxului radiant emis de o suprafaţă. 7. ^ energie Fiz., Elt.: Energie asociată unor radiaţii electromagnetice, egală cu integrala de timp a fluxului radiant corespunzător. Are simbolul iiterai U. 8. ^ energie ~ spectrală. Fiz., Elt.: Limita cîtului dintre energia radiantă asociată radiaţiilor cu lungimea de undă cuprinsă într-un anumit interval şi măsura acestui interval, cînd această măsură tinde către zero. Sin. Densitate spectrală a energiei radiante. Energia luminoasă emisă e integrala produsului energiei radiante spectrale U^ prin factorul de eficacitate luminoasă spectrală, în domeniul vizibil cuprins între 3800şi 7600 A: /.760 0= KXUX dX. -'380 9. Radiant, flux Fiz., Elt.: Energia radiată printr-o su» prafaţă în unitatea de timp. Are dimensiunea unei puteri şi simbolul I iterai P. Se măsoară în waţi, Sin. Flux de energie radiantă» 10. ~â, intensitate Elt.: Fluxul radiant care revine unităţii de unghi solid, într-o anumită direcţie» 11. vector Fiz., Elt.: Vector a cărui integrală de suprafaţă e fluxul radiant (v.). Sin. Densitatea fluxului de energie radiantă. V. şî Poynting, vectorul lui —. 12. Radiant, pl. radianţi. 3. Astr.: Punctul de pe bolta cerească de unde pornesc meteorii unui aceluiaşi roi de meteori periodici. 13. Radiant, pl. radianţi. 4. Tehn., Inst. conf.: Radiator cu gaz, cu radiaţii infraroşii. V. sub Radiator cu gaz. Termenul radiant e impropriu în această accepţiune. 14. Radianţa. Fiz., Elt.: Mărime fotometrică R egala cu derivata. d A dintre fluxul luminos d e sau r a~d’i atoarele pelicula re. Exemple:] Radiator carenat: Radiator pentru motor de avion, carenat cu o îmbrăcăminte de tablă, pentru a micşora rezistenţa la înaintare (v. fig. V a). Carenajul, a cărui formă e adaptată poziţiei în care se montează radiatorul (de ex.la intradosul aripii), are cîte un ajutaj convergent, spre amonte şi spre aval (v. fig. V b). Radiator pelicular: Radiator de motor de avion, dispus la extradosul aripii, pentru a micşora rezistenţa la înaintare, îmbrăcămintea exterioară a aripii are şi funcţiunea de trans-miţător de căldură. Acest radiator prezintă dezavantajul că îngroaşă stratul limită al aripii, deci măreşte tendinţa de desprindere a curentului de aer. E puţin răspîndit, fiind înlocuit cu radiatorul carenat (v.). Radiatorul de ulei eun schimbător de căldură asemănător cu radiatorul de apă, din punctul de vedere con- V. Radiator de avion. a) radiator carenat; b) radiatoare sub aripă; 1) radiator; 2) carenaj; 3) sensul de mişcare al avionului; 4) aripă. Radiator 571 Radiator cu ga? structiv. şi funcţional, şi e utilizat în special la motoarele de avion. Aceste radiatoare sînt în marea majoritate de tipul aerocelular, iar forma lor variază după locul instalării lor pe avion, de obicei fiind aproape cilindrice, ovale sau în formă de potcoavă. Uleiul încălzit intră prin tubulura de acces în colectorul de intrare al radiatorului, de unde se răspîndeşte în canalele intercelulare şi apoi ajunge în colectorul de ieşire, pentru ca să se scurgă prin tubulura de ieşire spre rezervor sau direct la motor. Pentru asigurarea unei viteze suficiente de curgere a uleiului prin canalele intercelulare şi pentru a evita unghiurile moarte, în cari uleiul poate îngheţa cînd viteza de circulaţie e insuficientă şi temperatura mediului exterior e prea joasă, radiatorul trebuie să aibă pereţi despărţitori în interior, cari dirijează circulaţia curentului de ulei; aceşti pereţi despărţitori servesc, totodată , la rigidizarea constructivă a radiatorului. Radiatorul de ulei e echipat cu un robinet de ocolire» prin intermediul căruia se poate evita trecerea uleiului prin spaţiul intercelular sau prin colectoarele radiatorului, cînd temperatura e foarte joasă şi deci u iei ui e vîscos. Această deviere a circuitului de ulei e necesară, pentru ca presiunea mare de împingere a uleiului prin canalele intercelulare înguste (1---2 mm) ar putea provoca deteriorarea celulelor sau a colectoarelor, de exemplu la pornirea motorului pe ti mp de iarnă. Robinetul de ocolire, cu resort sau cu comandă ter-mostatică, e montat pe radiatorul de ulei sau pe conducta de ulei, iar funcţionarea lui e următoarea: cînd uleiuleprearece la ieşirea din radiator, aneroidul termo-static e comprimat, robinetul e deschis şi uleiul circulă prin radiator, fără a trece prin canalele intercelulare; odată cu încălzirea uleiului, a-neroidul se dilată şi robinetul se închide, astfel încît uleiul poate trece numai prin canalele intercelulare, eventual printr-o cămaşă de încălzire (în loc de a circula direct de la tubulura de intrare la cea de ieşire), ceea ce uşurează încălzirea radiatorului, în cazul îngheţării lui parţiale sau totale. — Unele radiatoare de ulei au două circuite de ocolire: un circuit de înaltă presiune (4*** 5 kgf/cm2), cu trecerea directă a uleiului prin robinetul de siguranţă, şi un circuit de joasă presiune, cu trecerea uleiului prin cămaşa de încălzire. Reglajul intensităţii răcirii uleiului se face cu ajutorul unui volet, situat la ieşirea din tunelul radiatorului, iar radiatorul pentru avioanele de mare viteză are jaluzele de obturare la intrarea aerului în radiator, pentru protecţia acestuia contra îngheţului. Răcirea uleiului la turboreactoare şi turbopropulsoare e oarecum diferită, şi anume: la turboreactoare, încălzirea uleiului eatîtde redusă, încît uneori e suficient să se răcească rezervorul şi conductele de ulei printr-un curent de aer; la turbopropulsoare, la cari uleiul se încălzeşte mai mult în reductoarele elicelor, sînt necesare radiatoare de ulei similare Radiatoare cu gaz. a) cu elemente, cu cameră de ardere deschisă, cu transfer mixt de căldură; b) cu elemente, cu cameră de ardere închisă, cu transfer de căldurăîn principal prin convecţie; c) cu elemente încălzite indirect, cu transfer de căldurăîn principal prin convecţie; d şi d') pîlnie de siguranţă, la funcţionare normală, respectiv la contrapresiune produsă de vînt, în coş; 1) element încălzit direct de gazele de ardere; 2) element încălzit indirect; 3) arzător de gaz; 4) reflector; 5) cameră de ardere închisă; 6) dop de evacuare aapei de condensare din gazele de ardere. celor pentru motoare cu piston. La turbinele cu gaz pentru avioane, răcirea uleiului devine tot mai dificilă, din cauza vitezelor de zbor din ce în ce mai mari şi a creşterii corespunzătoare a încălzirii; din această cauză, la turbinele cu gaz se foloseşte sistemul de răcire a uleiului prin combustibil, cu ajutorul unor radiatoare pentru combustibil şi ulei. Acest sistem nu poate fi folosit la motoarele cu piston, din cauza consumului mic de combustibil şi a încălzirii mari a uleiului, pe cînd la turbine intervine şi avantajul preîncălzirii combustibilului, înaintea admisiunii acestuia în camera de combustie. 1. Radiator. 3. Tehn.: Aparat sau element de instalaţie folosit pentru încălzirea prin radiaţie (v. şî sub încălzire 3). 2. ~ cu gaz. Tehn., Inst. conf.: Aparat folosit în locul, sobelor, în încălzirea locală cu gaz a încăperilor. Căldura se dezvoltă în radiator prin arderea gazului (gaz natural, gaz aerian, gaz de furnal, etc.) şi e cedată aerului încăperii încălzite, fie în principal prin radiaţie, fie prin radiaţie şi convecţie; unele aparate cu tran:fer mixt sau în principal prin convecţie sînt numite sobe cu gaz (v. sub Sobă specială pentru combustibil gazos, sub Sobă). Pentru prevenireastmgerii flăcării prin contrapresiunileproduse de vînt în coş se intercalează, uneori, pe conducta la coş, o pîlnie de siguranţă’(v. fig. d şi d') care reglează tirajul prin ad- misiunea de aer fals în gazele de ardere, sau un registru regulator de tiraj. Arzătoarele de gaz pentru radiatoare,cu gaz de construcţie recentă sînt echipate —pentru siguranţă^în funcţionare •— cu flacără de vegheşi,uneori,cu siguranţesau cu regulatoare automate de temperatură, cari închid automat robinetul de admisiune al gazului, cînd se stinge flacăra de veghe. Radiatorul cu transfer de căldură mixt (prin radiaţie şi convecţie) e constituit din mai multe elemente verticale de fontă, asamblate cu nipluri. Elementele au o porţiune mijlocie tubulară, cu secţiunea în lentilă, şi au partea superioară fasonată astfel, încît să formeze un colector transversal cu secţiune circulară, iar partea inferioară fasonată astfel, încît să formeze un focar deschis. în focar e montat orizontal un arzător multiplu de gaz, cu flăcări luminoase, şi un reflector constituit dintr-o placă de tablă ondulată (care reflectă radiaţia termică a flăcărilor arzătorului); gazele de ardere, după ce încălzesc elementele de fontă (cari transferă căldură prin convecţie), sînt colectate şi sînt evacuate la coş. Uneori, pe colectorul de gaze de ardere se montează un colector pentru apa de condensaţie din aceste gaze (v. fig. a). Radiatoarele cu transfer de căldură mixt prezintă dezavantajul încălzirii elementelor la temperaturi prea înalte, ceea ce viciază aerul prin arderea impurităţilor» Modificări ale acestui tip de radiator sînt următoarele tipuri: Radiatorul cu transfer de căldurăîn principal prin convecţie e constructiv asemănător cu cel cu transfer mixt, însă nu e echipat cu reflector. Radiator de calorifer 572 Radiator de încălzire centrali* Radiatorul cu transfer de căldură mixt, cu corpuri incandescente, are un focar mai înalt, în care sînt montate, deasupra arzătorului, o serie de corpuri tubulare de material ceramic; tuburile ceramice sînt aduse la incandescenţă de flăcările arzătorului şi radiază direct 20°"40% din căldura dezvoltată prin ardere. Randamentul total al acestor radiatoare poate atinge 90%. Acest tip de radiator e construit şi de industria noastră. — Se construiesc şi aparate cu arzătoare şi corpuri incandescente montate în corpuri de teracotă sau de tablă, numite sobe cu gaz cu incandescenţă. Radiatorul cu camera de aer închisa (v. fig.b); e folosit la încălzirea încăperilor în cari se degajă vapori explozivi. Un alt tip e radiatorul cu elementele î n-călzite indirect constituite dintr-un tub îndoit în formă de ac de cap, montat într-un alt tub, căruia îi transferă căldura prin intermediul unui strat de aer (v. fig. c); temperatura tubului exterior al elementului e mai joasă şi mai uniformă decît la primul tip, astfel încît aerul din încăpere e mai puţin viciat. Radiatorul cu transfer de căidură în principal prin radiaţie e constituit dintr-un corp de tablă, de obicei paralelepipedic, în care sînt amenajate un focar pentru un arzător multiplu de gaz şi o serie de corpuri tubulare de incandescenţă, de material refractar. De obicei, gazul e ars fără flacără. Gazele de ardere sînt evacuate la coş. Randamentul total e mai mic decît la radiatoarele cu transfer mixt de căldură, nedepăşind 75%. Aceste radiatoare sînt folosite la încălzirea încăperilor mici, cari trebuie încălzite cu intermitenţă» Un tip special eradiatorul cu „ardere catalitic a“, numit în ţara noastră radiant, constituit dintr-un corp metalic» un amestecător de gaz şi aer comburant şi un corp de incandescenţă. Corpul incandescent e constituit, de obicei, dintr-o placă ceramică refractară poroasă, prin porii căreia se trece forţat amestecul de gaz combustibil-aer, care arde fără flacără la suprafaţa plăcii. Placa atinge tempera-tura de 800”-90Q°. Radiatoarele au mare energie de iradiaţie, radiaţiile emise fiind în domeniul radiaţiilor infraroşii cu lungimi de undă de 0,8-e-5[x. î. /x/ de calorifer. Tehn., Inst. conf.: Sin. Radiator de încălzire centrală (v.). 2. ~ de încălzire centrala. Tehn., Inst. conf.: Corp de încălzire pentru încălzirea centrală (v.) cu |apă sau cu abur, constituit dintr-un număr de elemente de încălzire centrală, interschimbabile, asamblate rigid, determinat astfel încît să se obţină suprafaţa de încălzire necesară. Căldura primită de la mediul încălzitor e transmisă aerului din încăpere prin radiaţie şi prin convecţie. Sin. Radiator de calorifere Mediul încălzitor e introdus în radiator la partea superioară, printr-o conductă de intrare; el umple radiatorul, se răceşte, cedîndu-i căldură, şi e readus în reţeaua de circulaţie printr-o conductă de ieşire de la partea inferioară. La încălzirea cu abur de joasă sau de medie presiune, aburul se răceşte în contact cu suprafaţa de încălzire a radiatorului şi se condensează, astfel încît se stabileşte un plan orizontal de separaţie între abur şi aer, iar prin conducta de ieşire se scurge mediul încălzitor, sub formă de condensat. La încălzirea cu apă sau cu abur de înaltă presiune, mediul încălzitor umple complet radiatorul.-—La intrarea şi la ieşirea din radiator sau, uneori, numai la intrare, se montează robinete de reglare. De obicei, la încălzirea cu abur de joasă presiune se montează o piesă de condensare (deex. un teu de reglare) pe conducta de ieşi re din radiator. Radiatorul se reazemă, în instalaţie, pe picioarele cu cari sînt echipate două^sau mai multe elemente, sau pe console de radiator; el se asigură contra răsturnării, prin susţinătoare» Caracteristicile principale ale radiatoarelor sînt numărul de elemente, suprafaţa totală şi următoarele caracteristici ale elementelor de radiator: distanţa dintre axele orificiilor de asamblare, numărul de coloane, înălţimea totală, adîncimea şi lungimea, cari determină suprafaţa de încălzire; greutatea; căldura cedată (în kcal/m2*h). Suprafaţa de încălzire a radiatoarelor variază cu forma şi cu dimensiunile radiatorului» Căldura transferată de un radia» tor e dată de relaţia: [kcal/m2«h], în care*! e temperatura medie a mediului încălzitor în radiator, e temperatura medie a aerului din încăperea încălzită, iar k e coeficientul de transfer, care e proporţional cu şi depinde de forma şi materialul radiatorului, cum şi de amplasamentul în cameră, fiind determinat prin încercări (de ex* pentru un radiator de tablă cu patru coloane, cu înălţimea de construcţie de 800 mm, £=7,6, iar pentru un radiator de fontă cu patru coloane, cu înălţimea de construcţie de 777 mm, h = 6,6). Se mai foloseşte şi relaţia: «.(^rckcai/m2,h]' în care tx şi î% au semnificaţiile indicate mai sus, Qqo e căldura cedată la diferenţa /1 —/a=60°, constantă, iar % e.un exponent cu valoarea 1,30**-1,33. I —i -±:1 Radiatoare de calorifer» a şi c) radiatoare de fontă cu picioare, cu şase coloane, respectiv cu nouă coloane; b) radiator de fonta, mural; d) îmbinare cu conuri, fără nipluri, la radiator de tablă de oţel; /“) înălţimea de construcţie; /r) înălţimea fără picioare; /^) înălţimea butucului inferior; /f) înălţimea totală; /) lăţime; lc) lungimea de construcţie; /£) lungimea totală. După materialul de construcţie, se deosebesc radiatoare de fontă şi radiatoare de oţel. Elementele de radiator de fontă se toarnă, se uzinează şi se asamblează apoi cu nipluri de calorifer (v. fig. a-'c). Elementele de radiator de oţel, se execută din tablă de oţel, prin presare în matriţe urmată de sudare, sau din tablă de oţel presată în matriţe, şi din tuburi de oţel, asamblate prin sudare; elementele de radiator de oţel pot fi asamblate prin nipluri de radiator, prin conuri de îmbinare şi ancore (de ex. ca la îmbinarea reprezentată în fig. d), sau prin sudare. Elementele de oţel au greutatea mai mică decît cele de fontă, însă ruginesc. După volumul ocupat de fluidul de încălzire în elemente, se deosebesc radiatoare cu elemente cu volum mare de apă (folosite în instalaţii cari reclamă inerţie termică mare) şi radiatoare cu elemente c u v o l u m mic de apă (folosite în instalaţii cari nu reclamă inerţie termică mare, de exemplu în instalaţii de încălzire cu abur). Din punctul de vedere al formei elementelor din cari sînt compuse, se deosebesc ‘.radiatoare cu elemente cu coloane (folosite cel mai mult), şi anume cu două, cu patru, şase sau nouă coloane (v. fig. a şi c); r a d i a t o a r e cu elemente netede (folosite, de obicei, în spitale, pentru a fi curăţite uşor); radiatoare cu elemente cu aripioare (cari sînt folosite rar); radiatoare Radiator de perete 573 Radiaţia oscilatorului elementar murale, cu lăţime mică, cari se aplică pe perete (v. fig. b) şi la cari transferul de căldură se produce, în principal, prin radiaţie (folosite rar). 1. ~ de perete. Tehn,, Inst. conf.: Sin. Radiator murai de încălzire centrală. V. sub Radiator de încălzire centrală. 2. ~ de vagon. C. f.; Radiator de încălzire cu abur sau electric, pentru vagoanele de călători, montat pe culoare sau în compartimente (sub bănci). Forma radiatoarelor diferă după felul încălzirii trenului. Radiatoarele cu abur de înalta presiune sînt formate din tuburi de oţel cu diametrul de 100---150 mm, legate la conducta principală de abur. Rad iatoârele cu abur de joasa presiune sînt formate, de obicei, din trei elemente (ţevi) reunite la capete. în unul dintre elementele radiatorului e montat un tub de dilataţie pus în legătură cu o supapă care micşorează gradul de admisiune a aburului în radiator, cînd tubul e dila- Radiator de compartimente al instalaţiei de încălzire cu abur de joasa presiune. 1) element exterior de radiator; 2) piesă de reglare a tubului de dilataţie? 3) element median de radiator; 4) element de radiator cu tub de dilataţie; 5) tub de dilataţie: 6) supapă de închidere; 7) sită pentru curăţirea aburului; 8) conductă de legătură la radiator; 9) orificiu de intrare a aburului în radiator» tat. La începutul încălzirii, cînd tubul nu e dilatat, intră în radiator cantitatea maximă de abur; supapa de admisiune se închide complet, cînd încălzirea tubului de dilataţie atinge 100° (v. fig. ). Radiatoarele cu abur pentru încălzire mixta sînt formate din trei elemente, dintre cari unul e legat direct cu conducta principală, constituind încălzirea de înaltă presiune, iar celelalte două elemente sînt legate la conducta principală, prin robinete de reducere, constituind încălzirea de joasă presiune. Radiatoarele electrice folosite la vagoanele de călători ale trenurilor cu tracţiune electrică sînt construite din rezistoare electrice pentru puteri medii (0,5‘°*1 kW), bine izolate electric şi montate în tuburi netede sau cu nervuri şi dimensionate astfel, încît temperatura în tub să nu depăşească 100°. Tensiunile folosite sînt de 3000 V şi de 1500 V în curent continuu, şi de 1000 V în curent alternativ. La unele vagoane-motor, rezistoarele radiatoarelor constituie o parte din reostatul de demarare, respectiv de frînare electrică, V. şi sub încălzirea trenurilor. s. /v/ electric. Elt.: Aparat electric de încălzire, în care căldura e produsă prin efect electrocaloric şi e transmisă în principal prin radiaţie către sistemul de încălzit. Aparatul e constituit, în principal, din rezistoare şi dintr-un dispozitiv de reflectare a căldurii. Se deosebesc radiatoare parabolice, dreptunghiulare, tip paravan şi cu circulaţie forţată. Radiatorul parabolic (v. fig. a) e de mică putere (pînă la 300 W) şi are rezistorul de încălzire aşezat în focarul unei oglinzi para-bol ice. Radiatorul dreptunghiular (v. fig. b) are puterea pînă la 1000 W; căldura e produsă în rezistoare spiralate pe şamotă sau presate în tuburi şi e radiată de oglinzi cilindrice. Radiatorul tip paravan (v. fig. c) cu puterea, de cele mai multe ori, între 1000 şi 1500W, are suprafaţă mare de radiaţie. Radiatorul cu circulaţie forţa tâ (v.fig. d), cu puterea, de cele mai multe ori, pînă la 2000 W, e echipat cu un ventilator care sufiă un curent de aer printr-un grup de rezistoare9 permiţînd încărcarea acestora cu densităţi de curent mari, ceea ce conduce la obţinerea unui randament optim. Aparatele de acest tip de mare putere sînt folosite pentru crearea perdelelor de aer cald la intrările în hale mari. 4. ~ mural de încălzire centrala. Tehn., Inst. conf. V.sub Radiator de încălzire centrală. s. /%/, mufa de Tehn.: Sin. Mufă de reglare. V. sub Reglare, fiting de ~. 6. niplu de /%/. Tehn. V. Nipîuri pentru radiatoare de încălzire centrală, sub Niplu. 7. Radiator. 4. Telc.: Antenă de emisiune (v.) de con= strucţiesimplă, de obicei reprezentînd un element activ (alimentat) al unui sistem de antene. Se deosebesc radiatoare fiiiforme (în sfert de lungime de undă, în semiundă, simetrice, nesimetrice, îndoite, etc.), radiatoare cu grosime (cilindrice sau tip „ţigară", sferoidale, biconice, etc.), radiatoare-fanta, radiatoare elicoidale, etc, (v. sub Antenă). Sin. Antenă elementară; Element de antenă. 8. ~ isotrop. Telc.: Antenă (v.) ideală omnidirecţională, al cărei cîmp radiat are intensitatea independentă de direcţie. Radiatorul isotrop e realizabil cel mult cu aproximaţie; el serveşte ca antenă de referinţă la definirea coeficientului de directivitate. 9. Radiatus. Meteor. V. sub Nori. 10. Radiaţie. 1. F/z., E/t., Telc.: Emisiune de unde sau de particule rapide în spaţiul liber înconjurător, însoţită de o transmisiune de energie din spre sursă spre exterior. După natura emisiunii se deosebesc, în principal, radiaţie electromagnetică, consistînd în emisiune de unde electromagnetice, radiaţie acustică, consistînd în emisiunea de unde sonore, şi radiaţie corpusculară, consistînd în emisiunea de particule rapide. 11. ~a oscilatorului elementar. -Fiz., Elt., Telc.: Radiaţia undelor electromagnetice de către un dipol electric elementar al cărui moment electric echivalent p=ql e variabil în timp (v. sub Dipol electric 1). Dacă momentul electric are direcţia invariabilă, dar mări» mea periodică (de perioadă T=2nlu>), 00 in (»«<+%). 8=1 Radiator electric. a) parabolic; b) dreptunghiular; c) tip paravan; d) cu circulaţie forţată. Radiaţie radioelectrîca, 574 Radîaţîe atmosferîcl puterea medie pe o perioadă, radiată de dipo!, are expresiaS J C0„=1 în care Ao=9*109 N-m2*C-2 e constanta universală din legea Iui Coulomb, co=3-108 m-s"1 e viteza luminii în vid, iar An e amplitudinea armonicii de ordinul n intervenind în expresia distanţei dintre sarcinile (q, ~~q) ale dipolului. 1. ~ radioslectricâ, Telc.: Producerea undelor electromagnetice de radiofrecvenţă (v.) cu mijloace excluziv electrice, şi nu optice, termice, etc. V. Dipol electric 1, şi Antenă. 2. Radiaţie. 2. F/z.: Undele sau particulele rapide produse prin radiaţie (în sensul 1). s. cctinicâ. Fiz.: Radiaţie care poate fi folosită pentru efectuarea unei reacţii fotochimice. Sînt radiaţii actinice radiaţiile electromagnetice cu lungime de undă destul de mică, cum sînt radiaţia violetă, radiaţia ultravioletă, etc. 4. acustica. Fiz.: Undele sonore emise de un radiator sonor. Sin. Radiaţie sonoră. V„ sub Sunet, 5. ~ a, Fiz.: Radiaţie corpusculară constituită din particule a (adică din nuclee de heliu ; v. ş) sub Particulă elementară), produse prin dezintegrare de către anumite elemente radioactive. Radiaţia a emisă de unele dintre aceste elemente (de ex.: radon, rad i u A, tor iu A, poloniu) e constituită dintr-un grup monocinetic de particule; cea emisă de alte elemente (de ex.; radiu, toriu C, actiniu C) conţine mai multe grupuri monocinetice. Viteza particulelor se determină din valoarea razei de curbură a traiectoriei descrise de o particulă oc supusă acţiunii unui cîmp magnetic perpendicular pe direcţia vitezei. Vitezele principalelor grupuri de particule oc cunoscute sînt cuprinse în intervalul 1,4—2,3* 109 cm/s; deci energiile lor cinetice sînt cuprinse între 4,1 şi 10,5* 106 eV. La trecerea printr-un material, particula a pierde treptat energia cinetică prin ciocniri cu electronii mediului respectiv. Ciocnirile neelastice cu electronii legaţi din atomi conduc la excitarea şi ionizarea acestora. Pierderea de energie pe unitatea de lungime e dată (în unităţi CGS) de formula: (1) — J dx m0v* a I I în careze(z=2) e sarcina particulei a, v e viteza sa, $=vlc0 (c0 fiind viteza luminii în vid), m0 e masa de repaus a electronului, n , respectiv Z, e densitatea de atomi, respectiv numărul atomic al mediului străbătut,/ e potenţialul de excitare mediu. dr Forma funcţiunii care dă transferul de energie prin ionizare în funcţiune de energia particulei, e reprezentată în figură. La ener-gii foarte mari JT (peste 100 MeV), particulele oc încep să piardă e-nergia prin procese nucleare. O mărime caracteristică radia^ ţiei oc e parcursul ei. Aceasta se defineşte ca distanţa străbătută pînă la anularea energiei cinetice. în aer, pierderea de energie e de aproximativ 35 eV pentru fiecare pereche de ioni formaţi. Pe fiecare centimetru de parcurs, în aer, o particulă oc creează aproximativ 40000 de perechi de ioni. Parcursul depinde de viteza iniţială a particulelor şi de natura mediului absorbant. Relaţia dintre parcursul Ra, în aer, şi energia iniţială E0 e R =4-£03/2. * 3 Ra fiind exprimat în centimetri şi E0, în MeV. Raportul dintre parcursul R% într-un material cu numărul atomic Z şi parcursul R pentru aceeaşi radiaţie oc în aer poate fi calculat, pentru particule cu energii iniţiale cuprinse între 0,1 şi 1000 MeV, şi pentru materiale cu Z>10, cu relaţia: R? En —=• = 0,9+0,0275 Z+(0,06-0,0086 Z) log -5. a Particule cu aceeaşi viteză iniţială au parcursurile distribuite după legea de probabilitate a lui Gauss în jurul unui parcurs mijlociu. Parcursul unei particule poate fi calculat prin integrarea numerică a relaţiei (1). Deoarece aceasta nu poate fi aplicată particulelor cu energii mici (sub 1 MeV) se foloseşte expresia: cT ar (2> M 5^+*- T0 în care R0 se determină experimental, iar T0 e energia corespunzătoare acestui parcurs. Parcursurile se determină experimental cu ajutorul camerei WiIson. Geiger şi Nutall au determinat o corespondenţă între parcursul radiaţiei a şi constanta radioactivă X a radioele-mentului emiţător; reprezentînd grafic log X în funcţiune de log R, punctele reprezentative se găsesc pe trei drepte paralele, fiecare corespunzînd cu cîte una dintre cele trei familii radioactive. Dacă se înlocuieşte logaritmul parcursului cu viteza iniţială sau cu reciprocul ei, se obţin tot trei drepte paralele. Atenuarea radiaţiei a e, deci, o atenuare cu parcurs, iar ecranarea unui fascicul de radiaţie oc se poate face folosind un strat de material protector ciu o grosime mai mare decît parcursul radiaţiei în materialul respectiv. 6. ~ anodicâ. Fiz.: Radiaţie corpusculară (v.) constituită din ioni pozitivi emişi prin efect termoionic (v. Termoionică, emisiune —), într-un tub de descărcare, de un anod acoperit cu o sare. Sin. Raze anodice. 7. /x/ atmosferica. Meteor.: Radiaţia electromagnetică provenită din atmosferă, fie prin emisiune, fie ca urmare a împrăş-tierii radiaţiei solare. Avînd o temperatură mai înaltă decît temperatura de 0° absolut, atmosfera e o sursă de radiaţii termice. Atmosfera nu poate fi asimilată, însă, cu un corp absolut negru, deci legea de repartiţie spectrală a energiei emise sub forma de radiaţie termică diferă de legea lui Planck. Radiaţia termică emisă de atmosferă are intensitatea maximă în jurul lungimii de undă de 13 pt, intensitatea globală a acestei radiaţii fiind, în medie, de 0,35 cal/min, pe o suprafaţă orizontală cu aria de 1 cm2. Valoarea radiaţiei atmosferice termice se obţine scăzînd din radiaţia terestră (calculată folosind legea lui Ştefan pentru temperatura solului) radiaţia nocturnă, măsurată cu pirgeometru! (v. sub Radiaţie efectivă). Intensitatea radiaţiei împrăştiate (a radiaţiei difuze) creşte odată cu înălţimea Soarelui deasupra orizontului, depinzînd de cantitatea de impurităţi din atmosferă şi de aibedoul solului, adică de intensitatea radiaţiei reflectate, care pătrunde din nou în atmosferă, unde e împrăştiată din nou. în atmosferă* radiaţia e împrăştiată atît de impurităţile cu dimensiuni mai mari (pulberi, picături de apă), cît şi de moleculele gazelor cari compun atmosfera, intensitatea radiaţiei împrăştiate fiind, invers proporţională cu X4, X fiind lungimea de undă a radiaţiei. Radiaţiile cu lungimi de undă mici sînt împrăştiate* dx Mc* 10Mc2 100Mc2 Energia cinetică aparticulei Radiaţie a. Radiaţie atomica 573 Radiaţie ^ deci, mult mai intens, ceea ce produce culoarea albastră a cerului (v. şi Radiaţiei, împrăştierea electromagnetice). Ţinînd seamă de repartiţia energiei în spectrul radiaţiei solare care pătrunde în atmosferă, în spectrul radiaţiei împrăştiate se găsesc radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 0,3 şi 3 jjl, intensitatea maximă globală nedepăşind 0,2 cal/min pe o suprafaţă orizontală cu aria de 1 cm2. Principalele instrumente de măsură a radiaţiei împrăştiate sînt piranometrele (absolute şi relative) şi solarimetrele. Piranometrul lui Angstrom (v. fig.) e constituit din patru lamele de manganin identice (dintre cari o Piranometru absolut Angstrom» a) schemă de principiu ; b) vedere de ansamblu ; ?) piesă sensibilă; 2) calotă de sticlă; 3) disc de ecranare; 4) baterie; _5) reostat; 6) galvanometru două sînt înnegrite şi două sînt acoperite cu alb de zinc sau de magneziu), aşezate sub o calotă de fl int şi protejate, printr-un mic ecran, contra radiaţiei solare directe. Lamelele înnegrite absorb atît radiaţia împrăştiată, cît şi radiaţia termică, pe cele albe absorb numai radiaţia termică, deoarece reflectă radiaţiile cu lungimi de undă mai mici decît 4 fx. Lamelele negre se încălzesc mai puternic decît cele albe, fapt care se constată cu ajutorul unei pile termoelectrice, în al cărei circuit se găseşte un galvanometru. Diferenţa dintre cantităţi le de căldură primite de cele două perechi de lamele, şi care reprezintă căldura energetică echivalentă cu radiaţia atmosferică împrăştiată, e compensată prin încălzire electrică, pînă la egalizarea temperaturii lor, cantitatea de căldură respectivă fiind dedusă din intensitatea curentului şi din durata de încălzire. Instrumentul dă valoarea intensităţii radiaţiei împrăştiate, în cal/min’cm2. Se folosesc şi piranometre relative. Un instrument de acest ti pe piranometrul Arago-Davy-Kalit in, constituit din două termometre identice, montate într-un înveliş de sticlă în care s-a realizat vid. Rezervorul unuia dintre termometre e acoperit cu negru de fum, iar al celuilalt, cu alb de zinc. Intensitatea radiaţiei împrăştiate se deduce din valorile temperaturi lor indicate de ceie două termometre, după o etalonare prealabilă a instrumentului. — în solari-metrul Gorczinsky, instrumentul de măsură a intensităţii radiaţiei e o pilă termoelectrică avînd sudurile calde înnegrite şi expuse radiaţiei împrăştiate. Bateria e protejată, printr-un ecran, contra radiaţiei solare directe. Totodată, ea se găseşte- sub o calotă de sticlă care absoarbe radiaţia termică, sticla fiind opacă pentru radiaţii cu lungimea de undă mai mare decît 4 yL. Intensitatea radiaţiei măsurate e proporţională cu tensiunea electrică produsă de baterie, tensiune măsurată cu un miIivoltmetru. Intensitatea radiaţiei măsurate poate fi înregistrată cu piranometre înregistratoare. Un tip de astfel de instrument e piranograful Robitsch, în care piesa care acţionează acul înregistrator e constituită din două lame bimetalice albe, între cari se găseşte o lamă bimetalică înnegrită, care are unul dintre capete fixat de lamele albe, iar celălalt, de sistemul înregistrator. Sub acţiunea radiaţiei incidente, lama neagră se deformează mai mult decît lamele albe, deformaţia rezultată crescînd monoton cu intensitatea de măsurat. Un alt tip de instrument înregistrator e solari-graful Gorczinsky, asemănător cu solarimetrul, de care se deosebeşte prin faptul că e echipat cu un mii ivoltmetru înregistrator. 1. ~ atomica, F/z. V. sub Radiaţie moleculară. 2. ~ p. Fiz.: Fascicul de electroni obţinuţi prin dezintegrarea unor elemente radioactive, în urma procesului în care un neutron, din nucleul elementului respectiv, se transformă într-un proton (v fiind un antineutrino): in -> {H+e + v. Spectrul de energie al radiaţiei (3 emise de un anumit element e constituit dintr-un fond continuu, peste care se adaugă un spectru de linii. Continuitatea spectrului (3 se explică prin faptul că în procesul de dezintegrare apar, pe lîngă electroni, şi neutrini, energia dezvoltată în procesul de dezintegrare împărţindu-se statistic între cele două feluri de particule. In spectrul radiaţiilor p, intensitatea e distribuită neuniform: ea creşte la început repede cu viteza pînă la un maxim, după care scade pînă cînd se anulează. Interacţiunea radiaţiilor (3 cu substanţele în cari pătrund are următoarele efecte: ionizarea atomilor, producerea unei radiaţii de frînare, efectul Cerenkov, împrăştierea electronilor, reacţii nucleare. Ionizarea atomilor. Electronii p pierd treptat energia cinetică prin ciocniri neelastice cu atomii. Transferul de energie linear calculat în ipoteza că viteza particulei (3 e mai mare decît aceea a electronilor de pe orbitele atomice e; 2 ize^Zn H-O-P*)- /'dT'j JlT.eiZna r [ dx J ion m0v2 [ 2/2(1 — fi2) P^-1+P2) In 2-f (1-V unde Z e numărul atomic al elementului, n e numărul de a atomi pe centimetru cub, I e potenţialul de excitare mediu al atomului, m0, v şi T sînt, respectiv, masa de repaus, viteza şi energia cinetică a particulei (3, iar $=vjcQ. Potenţialul de excitare mediu I poate fi calculat cu formula: In I = SZ/'n/, S/, ’ în care I- sînt potenţialele orbitelor electronice cari conţin j electroni. Transferul de energie linear e proporţional cu numărul de electroni pe centimetru cub de substanţă. Numărui de perechi de ioni produşi pe unitatea de lungime a traiectoriei particulei — ionizaţia specifică-—descreşte la energii mici, cînd energia electronului creşte. E importantă mărimea numită ionizaţie totală: suma dintre ionizaţia primară (ansamblul perechilor de ioni formaţi prin interacţiunea unei particule cu atomii) şi dintre ionizaţia secundară (ansamblul perechilor de ioni formaţi de electronii din ionizaţia primară prin interacţiunea lor cu atomii). Ionizaţia secundară reprezintă 70***80% din ionizaţia totală. Interacţiunea unei particule (3 cu atomii unui mediu depinde de Radîaţie-eanai 57 6 Radîaţîe cosfnică densitatea acestuia. Cu cît densitatea e mai mare se produce o polarizaţie a atomilor vecini care micşorează cîmpul electric efectiv al particulei în mişcare şi, astfel, micşorează transferul de energie. Trecerea particulelor (3 printr-o substanţă face să apară radiaţii electromagnetice numite radiaţii de frînare, a căror frecvenţă maximă vmax e dată de relaţia ^max=eU, în care U corespunde tensiunii de accelerare, intensitatea radiaţiei de frînare nu depinde de energia particulei (3. Transferul de energie linear, datorit radiaţiei de frînare, e proporţional cu energia particulei (3 si cu pătratul sarcinii nucleului. Pentru _ jL o particulă cu energia W, în cazul m^c\<^W<4 î37 m^Z 3 _fii] L]niw_±\. U*Jrad a KcoJ l «Vo3 3 J Raportul dintre transferul de energie prin radiaţie transferul de energie prin ionizarea atomilor e efectiv. Diferenţa dintre parcursurile R0 şi Rgj ', este Şi (d27d*)rad TZ 16UU 2 mp* • 4 0 ~2 UjnaJ-±X], 1 * \ mQv J J unde Z e numărul atomic al mediului împrăştietor şi v e viteza particulei incidente. Pătratul unghiului de deviaţie 02 e dat de relaţia aproximativă: l*nZ(Z+l)e*d f J J h 0=------------------losf - • în care d e grosimea stratului şi p e impulsul electronului* Un nucleu bombardat cu particule (3 se poate dezintegra după o reacţie nucleara de tipul zNA(e ; e', , unde zNa e nucleul bombardat, e şi e' reprezintă particula (3 înainte şi după interacţiune şi n e neutronul eliberat de nucleu. Parcursul caracteristic unui grup de particule p monoenergetice poate fi calculat cu formula: «. r° - Grosimea materialului, g/cm2 Radiaţie 3. ) j — dTjdx Din reprezentarea grafică a trans-misiunii în procente a electro-nilor, prin diferite grosimi de material (v. fig.). se poate defini, prin extrapolarea porţiunii lineare, un parcurs se dato- w ■ ei reşte, în special, împrăştierii multiple. Atenuarea globala pe care o suferă un fascicul de radiaţie (3 printr-un mediu, datorită efectelor menţionate, e o atenuare de tip exponenţial: J Ţ p ~ i3~iojr » J0p fiind intensitatea fasciculului incident, 1^, intensitatea fasciculului emergent, x, distanţa parcursă în mediul absorbant, iar un coeficient care caracterizează radiaţia incidenţă şi mediul respectiv, curba care reprezintă pe în funcţiune dex întrerupîndu-se cînd %=RQ. Poate fi definită o distanţă de înjumătătire In 2 x , = 1/2 Probabilitatea pierderii de energie prin radiaţia de frînare e cu atît mai mare faţă de probabilitatea pierderii de energie prin ioni zare cu cît energia cinetică T a particulelor şi numărul Z al substanţei e mai mare. Un electron în mişcare uniformă într-un dielectric radiază energia electromagnetică prin efect Cerenkov, dacă viteza sa de deplasare e mai mare decît viteza de fază a radiaţiilor electromagnetice în mediul respectiv. Pierderea de energie prin efect Cerenkov e mică în comparaţie cu celelalte pierderi de energie. Interacţiunea particulelor (3 cu cîmpul electric al nucleelor şi electronilor orbitali are ca urmare o deviaţie a particulelor» Ecuaţia lui Rutherford exprimă probabilitatea de împrâş-tiere a electronilor sub un unghi 0 în unghiul solid 2 re sin 0d0: 7ze4Z2 sin 0 Dat fiind că emiţătorul de radiaţie (3 e totdeauna conţinut într-un container şi că radiaţia (3 e emisă în toate direcţiile, are un rol, care nu e neglijabil* radiaţia împrăştiată înapoi ne peretele containerului, intensitatea acestei radiaţii depin-zînd de natura materialului din care e construit containerul şi de grosimea peretelui. 1. ~-ecmaS. F/z.» Radiaţie corpusculară (v.) constituită din ionii pozitivi dintr-o descărcare electrică în gaze, ioni cari au străbătut catodul (în care, în acest scop, au fost practicate orificii) şi cari se propagă în spatele acestuia. Sin. Raze canal. 2. ~ catodica. F/z.: Radiaţie corpusculară constituită din electroni, obţinută într-o descărcare electrică în gaze la presiune suficient de joasă pentru ca drumul liber mijlociu al electronilor în tubul^de descărcare să fie mai mare decît dimensiunile tubului. în aceste condiţii, electronii se propagă în linie dreaptă, normal la suprafaţa catodului, viteza finală a lor fiind dată de relaţia *=]/; 2— U , în care e, respectiv m m, sînt sarcina, respectiv masa electronului, iar U e tensiunea electrică aplicată tubului de descărcare. Sin, Raze catodice. s. ~ corpusculară, F/z.: Fiux dirijat de particule cu dimensiuni cel mult de ordinul dimensiunilor moleculare. Sînt radiaţii corpusculare fluxurile de particule elementare (nucleoni, particule a, mesoni, electroni, pozitroni, neutrini, hiperoni), cum şi fluxurile de atomi şi de molecule (v. Radiaţie moleculară). V. şî Radiaţie a, Radiaţie (3, R_diaţie-canal, Radiaţie catodică. 4. ~ cosmica. F/z.: Radiaţia corpusculară şi electromagnetică, parţiai de origine extraterestră, dar şi rezumată in urma unor reacţii nucleare cari au ioc între particu.e de origine extraterestră şi nucleele atomilor gazelor din atmosferă, şi care cade pe suprafaţa Pămîntului. A fost pusă în evidenţă prin descărcarea, aparent spontană, a electroscoapelor încărcate. Viteza de descărcare a acestora depinde de altitudinea şi de latitudinea la cari se găsesc, dependenţa de latitudine punînd în evidenţă o acţiune a cîmpului magnetic pămîntesc, iar dependenţa de altitudine, originea extraterestră a unei radiaţii primare, cum şi reacţiile nucleare din atmosferă, în urma cărora apare radiaţia secundară. Radiaţia cosmică care pătrunde în straturile superioare ale atmosferei (radiaţia cosmica primara) e constituită din particule încărcate, mai ales protoni, dar şi nuclee de atomi mai grei. Aceste particule provin din spaţiile interstelare şi au fost accelerate în cîmpurile electromagnetice cari, în acele spaţii, au variaţii atît dintr-un loc în altul cît şi, în acelaşi loc, în timp. în astfel de cîmpuri, particulele din radiaţia cosmică primară ating energii pînă ia 1019 MeV. Cînd ele pătrund în atmosferă, ciocnesc nucleele atomilor întîlniţi şi, pe de o parte, nucleele mai grele din radiaţia primară se rup Radiaţie de lumînescenţa 577 Radiaţie electromagnetică în protonii şi neutronii cari Ie constituie; pe de altă parte, nucleele ciocnite se rup şi ele, producîndu-se, de asemenea, protoni şi neutroni, mesoni şi radiaţie y. Protonii secundari astfel produşi repetă ruperile prin ciocnire, producîndu-se adevărate avalanşe de particule secundare, şi ei încetează de a mai fi eficace cînd energia lor, în urma ciocniri lor suferite, scade sub 100 MeV. Neutronii secundari produc efecte asemănătoare pînă la energii mult mai mici. Această multiplicare a particulelor din radiaţia cosmică, prin ciocniri, atinge un maxim la altitudinea de 28 km. în cursul interacţiunilor dintre particulele-proiectil şi nucleele-ţintă apar mulţi mesoni. Meso-nii tu produc şi ei alte dezintegrări. Mesonii pişe propagă, însă, fără a produce dezintegrări şi cei cari ajung la suprafaţa pămîn-tului formează cea mai mare parte din radiaţia cosmică pătrunzătoare. în drumul lor, unii dintre ei se transformă în electroni şi pozitroni. Tot în cursul interacţiunilor dintre particu-lele-proiectil şi nucleele-ţintă se produce radiaţie y. Unii fotoni y trec în perechi electron-pozitron. De asemenea, radiaţia y se mai produce şi cînd un electron trece pe lîngă un nucleu pozitiv. în acest caz, din cauza forţei de atracţiune dintre cele două particule, electronul e frînat, viteza lui, deci energia lui cinetică, scade, diferenţa de energie apărînd sub forma de radiaţie y. Dacă fotonul y emis se transformă în electron şi pozitron, se poate ca electronul produs să sufere aceeaşi frînare, cu o nouă emisiune de foton y, care suferă aceeaşi transformare. Rezultatul acestor fenomene repetate sînt cascadele, adică mănunchiuri de particule cari, într-o cameră cu ceaţă în care se găseşte o foiţă subţire metalică, par să pornească dintr-un acelaşi punct, punctele de frînare şi de contopire electron-pozitron fiind, în foiţă, extrem de apropiate. în cele din urmă, la suprafaţa Pămîntului ajung pe de o parte mesoni şi radiaţie y dură (radiaţie cu lungimi de undă mici) şi o mică proporţie de neutroni, care formează o componentă pătrunzătoare (componenta dură), adică o componentă care, străbătînd straturi destul de groase de diferite substanţe, poate fi pusă în evidenţă şi la adîncimi mari, cum şi electroni, pozitroni şi radiaţie y cu lungimi de undă mari, cari formează o componentă absorbabilă (componenta moale) care poate fi oprită prin straturi destul de subţiri de substanţe. 1. ~ de luminescenţâ. Fiz.: Radiaţie electromagnetică emisă prin fenomene de luminescenţă (v.). 2. ~ dura. Fiz. V. sub Radiaţie X. 3. ~ efectiva. Meteor.: Partea din radiaţia terestră care determină condiţiile echilibrului termic la suprafaţa solului. Reprezintă diferenţa dintre intensitatea radiaţiei terestre Rj şi suma dintre intensitatea radiaţiei solare primite la sol R$ (ţinînd seamă, astfel, de absorpţia de radiaţii în atmosferă), intensitatea radiaţiei atmosferice termicei?^ şi intensitatea radiaţiei atmosferice împrăştiate R Re=Rt—(Rs + Ra+Rd) . Intensitatea radiaţiei efective se exprimă în cal/cm2-min. Ea are o variaţie periodică diurnă şi o variaţie periodică anuală, fiind uneori pozitivă (cînd pămîntul pierde mai mult decît primeşte şi temperatura, la sol, e în scădere), iar alteori negativă (pămîntul primind mai^mult decît pierde şi temperatura, la sol, fiind în creştere). în timpul nopţii, Rş=RD=0, iar diferenţai?g—e pozitivă. Această diferenţă, numită radiaţie nocturna, nu depăşeşte, de regulă, 0,3 cal/cm2*min. Intensitatea radiaţiei efective se măsoară cu p i r g e o m e-t r u I (v. fig.). Partea lui sensibilă se compune din patru lamele de manganin, identice, două înnegrite şi două aurite, aşezate în apropierea solului, astfel încît iau temperatura acestuia. Lamelele înnegrite emit şi absorb energia radiantă ca şi pămîntul, iar cele aurite emit în aceleaşi condiţii, dar nu absorb. Dacă radiaţia terestră e mai intensă decît cea primită, lamelele aurite se răcesc mai mult decît cele înnegrite, fapt care se constată cu ajutorul unei pile termoelectrice, ale cărei suduri sînt prinse pe feţele inferioare ale lamelelor. Determinarea intensităţii radiaţiei efective se facecompensînd diferenţa de temperatură prin încălzirea lamelelor aurite, cu un curent electric. Căldura dezvoltată prin efectul termic al curentului e egală cu căldura corespunzătoare radiaţiei efective. 4. ~ electromagnetica. Fiz.: Cîmp electromagnetic care se propagă ca undă electromagnetică; aceasta e însoţită de transmisiunea de energie electromagnetică. Energiei electromagnetice îi corespund o masă inertă proporţională cu ea şi un impuls electromagnetic. în domeniul din spaţiu în care există cîmp electromagnetic, există, deci, mărimile masă inertă, energie şi impuls, ca şi în domeniile ocupate de corpuri. Sistemul fizic care are ca mărimi de stare intensităţile de cîmp şi inducţiile electrice şi magnetice, energia electrică şi cea magnetică, masa inertă şi impulsul electromagnetic corespunzător, e numit deci mai sus cîmp electromagnetic, aşa cum sistemul fizic care are mărimile de stare masă inertă, energie, impuls mecanic, sarcină electrică, etc., se numeşte corp. Deosebirea dintre corpuri şi cîmpul electromagnetic consistă în faptul că masa inertă de repaus e diferită de zero în cazul corpurilor, şi e nulă în cazul cîmpului. Fenomenul producerii cîmpului electromagnetic, cu transformarea energiei dintr-o formă oarecare în forma de energie electromagnetică radiantă, se numeşte emisiune, iar fenomenul invers se numeşte absorpţie. Radiaţia electromagnetică e emisă de corpuri încărcate cu sarcini electrice şi în mişcare neuniformă, sau de corpuri parcurse de curenţi electrici variabi I i. O mărime care caracterizează, din punctul de vedere global, un cîmp de radiaţie electromagnetică, este intensitatea specifică a radiaţiei într-un punct al cîmpului şi într-o direcţie dată de propagare. Aceasta e definită prin limita cîtului dintre energia electromagnetică AW care trece, într-un timp A*, printr-o mică suprafaţă de arie A A, normală pe direcţia dată a undelor electromagnetice avînd direcţia de propagare cuprinsă într-un unghi solid AQ în jurul direcţiei date, şi produsul A t A A AH, cînd fiecare dintre factorii acestui produs tinde către zero: J_lim ATF _ d *W ~ Â/^o AtAA AQ ~ dtdAdQ AA-+0 AQ-*0 Un cîmp de radiaţie electromagnetică se numeşte isotrop într-un punct al spaţiului, dacă în acel punct intensitatea nu depinde de direcţia de propagare aleasă. El se numeşte omogen într-un domeniu al spaţiului, dacă intensităţile au aceleaşi valori în toate direcţiile paralele din toate punctele domeniului. Orice radiaţie electromagnetică poate fi descompusă spectral, adică poate fi considerată ca o suprapunere a unor radiaţi i ale căror cîmpuri electrice şi magnetice variază sinusoidal în timp. In acest sens, intensitatea specifică I e egală cu suma 00 Vv’ 0 pentru întregul spectru al frecvenţelor v, a produselor mărimilor 7V, prin creşterile de frecvenţă dv. Mărimea Jv, intensi- Pirgeometru Ăngstrdm. 37 Radiaţie electromagnetică 578 Radiaţie electromagnetici tatea specifică spectrala a radiaţiei, e definită ca raportul dintre intensitatea dJ a „componentelor" radiaţiei cari au frecvenţa cuprinsă în intervalul spectral dintre v şi v+dv, şi creşterea corespunzătoare a frecvenţei: / JL. v dv Starea macroscopică de radiaţie dintr-un punct e cunoscută, dacă se cunoaşte în toate punctele intensitatea specifică spectrală a radiaţiei, pentru toate orientările posibile. Radiaţiile pot fi clasificate cum urmează, după poziţia intervalului spectral al radiaţiilor în scara frecvenţelor, respectiv după poziţia intervalului lungimii lor de undă \=c0jv în scara undelor (c0 fiind viteza de propagare în vid a undelor); radiaţie infra roşie, cu X=0,313 mm pînă la 8‘10-5 cm; radiaţie vizibilă sau lumină în sens restrîns, cu X=4-10~5 pînă la 8*10-5 cm; r a d i a ţ i e ultravioletă, cu X=8-10-5 pînă la 4-10"7 cm; r a d i a ţ i e X, cu X=8-10-7 pînă la 1-10-10 cm ; r a d i a ţ i e y (g a m m a), cu X=5-10-10 pînă la 10“12 cm. Se numeşte radiaţie monocromatică sau omogenă radiaţia cu o singură lungime de undă. în cazul contrar, radiaţia se numeşte compusă sau eterogenă. Radiaţia epoiarizată, cînd anumite proprietăţi ale unui fascicul de radiaţie prezintă asimetrie faţă de direcţia de propagare; în cazulcontrar, radiaţia e nepolarizată sau ■naturală. Pentru a caracteriza complet, din punctul de vedere macroscopic, un fascicul de radiaţie electromagnetică, cu direcţiile de propagare cuprinse într-un unghi solid suficient de mic şi cu frecvenţele cuprinse într-un interval spectral suficient de strîmt, mai trebuie date starea sa de polarizaţie şi proprietăţile sale de coerenţă (v.) faţă de alte fascicule. Starea de polarizaţie poate fi definită folosind posibilitatea de a considera orice fascicul ca suprapunere a două fascicule polarizate linear în două plane cari conţin direcţia de propagare şi cari formează între ele un unghi drept; ea e definită prin intensităţile celor două fascicule componente şi prin relaţiile de coerenţă dintre ele. Dacă cele două intensităţi sînt egale şi fasciculele sînt totai incoerente, fasciculul se numeşte nepolarizat sau natural. Dacă cele două fascicule sînt complet coerente, fasciculul se numeşte polarizat şi starea de polarizaţie e, în general, cea el i p t i c ă, dar putînd degenera, după raportul dintre intensităţi şi după diferenţa de fază, în polarizaţie I i n e a r ă sau c i r c u I a r ă. în cazul cel mai general, un fascicul poate fi parţial polarizat, adică poate fi considerat ca suprapunerea unui fascicul natural cu un fascicul polarizat (eliptic, circular sau linear). De exemplu, oscilatorul elementar al lui Hertz şi antenele de radioemisiune emit radiaţie electromagnetică polarizată. Corpurile incandescente şi corpurile excitate electric emit radiaţie electromagnetică naturală. Radiaţia naturală condiţionată, la corp emiţător dat, excluziv de temperatura corpului solid sau lichid emiţător, se numeşte radiaţie termică (v.); radiaţia naturală a corpurilor solide sau lichide, care nu e condiţionată excluziv de temperatură, ci şi de excitaţia electrică (ionizare şi recombinare), de reacţii chimice, etc., ca şi radiaţia electromagnetică a gazelor, se numeşte radiaţie de lumi nescenţă (v.). Viteza macroscopică de propagare a radiaţiei electromagnetice depinde, în general, de frecvenţă, de direcţia de propagare şi de starea de polarizaţie. Dependenţa de frecvenţă se numeşte dispersiune. Pentru un mediu dispersant trebuie să se facă deosebire între viteza de fază (v.) şi viteza de grup (v.). Dependenţa de direcţie se numeşte anisotropie („optică"). Mediile anisotrope prezintă fenomenul dublei refracţii, carese datoreşte vitezelor de fază diferite ale radiaţiilor cari se propagă în aceeaşi direcţie, dar sînt polarizate linear în plane diferite. Mediile optic active prezintă fenomenul rotirii planului de polarizaţie, care se datoreşte vitezei de fază diferite a radiaţiilor polarizate circular în sensuri contrare. Un mediu poate fi, în acelaşi timp, anisotrop şi optic activ.— Din punctul de vedere microscopic, radiaţia electromagnetică e caracterizată, în fiecare moment şi în fiecare punct al spaţiului, prin mărimea şi direcţia intensităţii microscopice a cîmpului electric e şi ale inducţiei magnetice microscopice b (mărimile clasice de stare ale cîmpului electromagnetic). Dacă variaţiile în timp şi în spaţiu ale acestor mărimi nu sînt prea rapide, ele pot fi determinate prin aplicarea legilor clasice ale cîmpului electromagnetic (v. Fluxului, legea — electric; Fluxului, legea — magnetic; Inducţiei, legea ~ electromagnetice; Circuitului, legea magnetic). Radiaţia poate fi caracterizată parţial şi prin densitatea de energie a cîmpului ei electromagnetic (v. Densitate de energie electromagnetică): (1) x ; 2k unde s0 e permitivitatea vidului, (x0 e permeabilitatea lui magnetică, iar k e coeficientul de raţionalizare, egal cu 1 în sisteme raţionalizate şi cu 4 tt; în sisteme neraţionalizate. Densitatea de energie poate fi descompusă spectral, ca şi intensitatea ei; repartiţia ei spectrală se descrie cu ajutorul unei mărimi , al cărei produs prin creşterea de frecvenţă dv dă densitatea de energie dw , care provine din radiaţiile cu frecvenţa cuprinsă între v şi v+dv; (2) dv . în cazul unor variaţii foarte rapide intervin restricţii în posibilitatea de a defini mărimile de stare clasice, restricţii datorite valorii finite a cuantei de acţiune h (v. Constanta lui Planck), şi legile clasice au deci numai o aplicabilitate limitată. Experienţa arată că, în acest caz, radiaţia electromagnetică prezintă anumite proprietăţi de corpuscule, dar că acestor corpuscule, numite foton[ (v.), nu li se pot aplica integral legile clasice ale Mecanicii. în teoria cuantică a radiaţiei electromagnetice se^face o sinteză a proprietăţilor corpus-culare şi ondulatorii. în cazul limită, în care constanta lui Planck e neglijabilă, ea coincide cu teoria clasică a Electromagnetismului. — în tehnică şi în cercetările ştiinţificese folosesc surse diverse de radiaţie electromagnetică, fie pentru iluminat, fie în scopuri speciale. Becul Auer, de exemplu, dă o radiaţie intensă, infraroşie, cu o mare lungime de undă; filamentul Nernst constituie o sursă de radiaţie constantă, folosită şi ea ca emiţător de radiaţie infraroşie; lampa Hefner a servit mult timp ca sursă standard pentru radiaţia vizibilă; becul Bunsen cu vapori desăruri e folosit pentru lumină vizibilă monocromatică; lămpile cu arc electric se folosesc cu electrozi de cărbune imbibaţi cu săruri, sau cu electrozi de fier, cu radiaţia bogată în ultraviolet; tuburile de descărcare electrică în gaze sau în vapori metalici la presiuni relativ joase se folosesc pentru emisiunea de radiaţie monocromatică; scînteia electrică sub apă, între electrozi de aluminiu sau de cadmiu, se foloseşte pentru obţinerea unui spectru aproape continuu în ultraviolet, ca şi lampa cu descărcare electrică în hidrogen la o anumită presiune (a cărei valoare depinde de tensiunea electrică aplicată); lampa cu vapori de mercur în balon de sticlă se foloseşte pentru radiaţie monocromatică vizibilă, iar în balon de cuarţ, pentru o radiaţie ultravioletă (pînă la 2100 A), sau pentru radiaţie infraroşie foarte lungă (pînă la 0,313 mm); filamentul de wolfram în elice, în vid, se foloseşte pentru radiaţia cu spectru o continuu din infraroşu pînă aproape de X=2230 A. Radiaţie Y 579 Radiaţie solara i. ^ y. Fiz.: Radiaţie electromagnetică cu lungimi de O o undă mici (de ordinul 1 A---0.01 A mai mici), emisă fie în cursul proceselor de dezintegrare radioactivă, de regulă cînd nucleul rezultat prin dezintegrare se găseşte într-o stare excitată, din care trece în starea fundamentală, prin pierderea energiei de excitare sub forma de radiaţie, fie în cursul proceselor de contopire a unor particule, ca în contopirea electron -j- pozitron, fie ca radiaţie de frînare emisă în procesul frînării unui electron rapid, cînd trece în vecinătatea unui nucleu atomic. în cazul radiaţiei y emise în dezintegrările radioactive, nivelurile energetice ale nucleului rezultat prin dezintegrare fiind discrete, radiaţiay emisă prezintă un spectru de linii. Interacţiunea radiaţiilor y cu substanţa în care pătrund are următoarele efecte: împrăştiere Thomson, efect fotoelectric, efect Compton, formare de perechi şi de tripleţi, fotodezin-tegrare, etc. împrâştierea Thomson provine din punerea în oscilaţie a electronilor unei substanţe sub acţiunea undei incidente (radiaţia y) şi consistă în reemiterea energiei primite de electroni, ca energie de radiaţii electromagnetice împrăştiate, de aceeaşi frecvenţă. în aproximaţia în care electronul ciocnit se consideră liber, fracţiunea de energie împrăştiată de un electron în unghiul spaţial elementar dOsub unghiul d 1,02 MeV şi devine apoi mai mic, pe măsură ce energia E a fotonilor creşte. Raportul *cryz2 nu depinde de Z pînă la energii de 10 MaV, peste cari trebuie să se ţină seamă de efectul de ecranare a nucleului de către electronii orbitali. Secţiunea eficace pe atom, pentru formarea de tripleţi, e aat^ZEn. Pentru atenuarea fasciculelor de radiaţie y, crearea de perechi e importantă, în special, în cazul radiaţiilor cu energii mari, deci cu lungimi de undă mici, şi în cazul materialelor absorbante constituite din elemente grele. Cum pozitronul apărut dispare repede întîlnmd un electron, cu apariţia a doi fotoni y cu energii de ordinul a 0,5 MeV, atenuarea prin crearea de perechi e complicată prin apariţia unei radiaţii y secundare, cu energie relativ mică. Atenuarea globala eo atenuare exponenţială, conform relaţiei: T _ Ţ p- Y °Y ' IOy fiind intensitatea fasciculului incident, J , intensitatea fasciculului care a străbătut o grosime x de strat absorbant, iar un coeficient de atenuare a cărui valoare depinde de numărul atomic al elementelor din cari e constituit stratul absorbant, de densitatea lui şi de energia fotonilor y incidenţi. Atenuarea se produce prin dispariţia de fotoni y din fasciculul incident. — Ecranarea pentru protecţia radiaţiei y se face cu materiale grele (plumb, fier, beton greu, etc.). Scăderea intensităţii unui fascicul y fiind exponenţială, o ecranare completă nu e posibilă, iar ecranele folosite permit numai atenuarea fasciculului pînă sub limita periculoasă. 2. /v/ infraroşie. Fiz. V. lnfraroşu; v. şi sub Radiaţie electromagnetică. 3. ~ infraroşie în atmosfera. Fiz. V. sub Radiaţie solară, şi sub Radiaţie atmosferică. 4. ~ Lenard. Fiz. V. Lenard, radiaţie 5. ~ moaie. Fiz. V. sub Radiaţie X. 6. ~ moleculara. Fiz.: Radiaţie corpusculară constituită din molecule, obţinută încălzind substanţa respectivă într-un mic recipient şi lăsînd vaporii rezultaţi să iasă printr-un sistem de deschideri sau printr-un tub capilar, astfel încît moleculele să se propage într-o singură direcţie. Se obţine astfel un fascicul de molecule cari se mişcă cu viteze repartizate după legea de distribuţie a lui Maxwell, în jurul valorii care corespunde temperaturii recipientului în care e încălzită substanţa respectivă. Cînd această substanţă produce vapori cu molecule monoatomice, radiaţia obţinută se numeşte radiaţie atomica. 7. ~ nocturna. Meteor. V. sub Radiaţie efectivă. 8. ~ pozitivă. Fiz.: Termen comun pentru radiaţie canal (v.) şi pentru radiaţie anodică (v.). Sin. Raze pozitive. 9. ~ restanta. Fiz.: Radiaţie monocromatică obţinută dintr-o radiaţie cu spectru continuu, prin reflexiuni succesive, selective, pe cristalele unei anumite substanţe. Lungimea de undă a radiaţiei restante depinde de natura acestei substanţe. Monocromatizarea prin procedeul radiaţiei restante e folosită în infraroşul depărtat, în care nu pot fi folosite, ca piese dispersive, prisme, deoarece toate substanţele din cari acestea ar putea fi construite absorb radiaţiile respective. 10. ~ Roentgen. Fiz.: Sin. Radiaţie X (v.). 11. ~ solara. Meteor.: Radiaţia electromagnetică emisă de Soare. Distribuţia energiei în spectrul solar extraterestru (adică dincolo de atmosfera Pămîntului) se aseamănă cu cea din spectrul unui corp negru avînd temperatura de 6500°K. Intensitatea ei maximă corespunde radiaţiei cu lungimea de undă de 0,47 y., deci se găseşte în regiunea albastră a spectrului 37* Radîaţîe solară 580 Radîaţîe solara Ea scade repede către Iungimife de undă mici şi, mai încet, către ceie mari. Limitele exacte ale spectrului extraterestru nu sînt cunoscute, fi indcă sînt acoperite de bandele de absorpţie ale ozonului atmosferic (în ultraviolet) şi de cele ale vaporilor de apă şi ale bioxidului de carbon (în infraroşu). Intensitatea radiaţiei solare, în special a celei din ultravioletul depărtat, prezintă mici fluctuaţii legate de activitatea solară, în Meteorologie, intensitatea radiaţiei solare (totale sau în diferitele regiuni spectrale) se exprimă în calorii-gram pe minut, şi se raportă la o suprafaţă de 1 cm2, expusă normal razelor. Energia solară primită într-un minut de o suprafaţă de un centimetru pătrat, perpendiculară pe raze, la limita superioară a atmosferei, se numeşte constanta solara. Constanta solară C se raportă la distanţa medie Pămînt-Soare D şi se exprimă în calorii (mici) pe centimetru pătrat şi pe minut (cal *cm"2* min-1). Cînd Pămîntul se găseşte la o distanţă d de Soare, intensitatea radiaţiei solare, la limita superioară Q a atmosferei, e 7=-v unde r=dlD. Valoarea constantei solare rz e de 1,94 cal cm_2min"1. Constanta solară are mici fluctuaţii, cari nu depăşesc 4% şi cari sînt în legătură cu activitatea solară. Traversînd atmosfera, radiaţia solară directă slăbeşte, datorită împrăştierii în interiorul atmosferei. Slăbirea depinde de lungimea drumului parcurs de radiaţie în atmosferă, adică de distanţa zenitală z a Soarelui. Dacă 7 e intensitatea radiaţiei solare la limita superioară a atmosferei, iar 7^ şi 70 sînt intensităţile aceleiaşi radiaţii după traversarea atmosferei, cînd distanţa zenitală e, respectiv, z şi 0 (Soarele la zenit), şi dacă se neglijează efectul refracţiei atmosferice şi curbura Pămîntului, rezultă: I» f T Vec K fif) sau T^ipm, formulă care exprimă legea lui Bouguer. Mărimea p=I0/I se numeşte coeficient de transparenţă, iar m=sec z, coeficient de masâ atmosferică. Coeficientul de transparenţă creşte cu lungimea de undă de la 0,40 (pentru X=0,3 jx) pînă la 0,99 (pentru X= 1,5 (x). Pentru ansamblul radiaţiilor solare şi la nivelul mării, ^>^0,7; el scade, cînd conţinutul în praf şi în vapori al atmosferei creşte. Ultima formulă se mai scrie sub forma: 7 =le~am, Z unde mărimea a se numeşte coeficient de extincţie. Mărimile m şi 7 se calculează plecînd de ia distanţa zenitală a Soarelui şi de la valoarea constantei solare, redusă la distanţa actuală Pămînt-Soare. Aceasta permite să se calculeze coeficientul de transparenţă p al aerului. Mărimea m, din legea lui Bouguer, reprezintă masa de aer din cilindrul cu secţiunea^ egală cu unitatea şi avînd ca axă direcţia razelor solare. în adevăr, dacă se ia ca unitate masa atmosferică corespunzătoare distanţei zenitale z=Q, masa m, corespunzătoare distanţei zenitale z a Soarelui, e m—sec z. Pentru distanţe zenitale mai mari decît 65° e necesar să se ţină seamă de efectul refracţiei atmosferice şi de cel al curburii Pămîntului. Masele atmosferice în funcţiune de distanţa zenitală sînt cuprinse în tabela lui Bem-porad (pentru presiunea de 760 mm): z [ o 10 20 30 40 50 60 70 80 85° m j 1,00 1,02 1,06 1,15 1,30 1,55 1,995 2,904 5^60 10,39 Extincţia radiaţiei solare în atmo- sfera e datorită atît împrăştierii, cît şi absorpţiei. Radiaţia solară e împrăştiată în atmosferă de moleculele gazelor permanente şi ale vaporilor de apă, şi de impurităţile atmosferice (v. sub Aerosol atmosferic). Extincţia suferită, prin împrăştiere moleculară, de o radiaţie cu lungimea de undă X, într-un centimetru cub de aer care conţine N molecule, cu indicele de refracţie n, poate fi calculată teoretic sau poate fi dedusă din intensitatea radiaţiei solare măsurate la sol, cu ajutorul legii lui Bouguer (dacă legea e aplicată unei radiaţii monocro-matice şi dacă se ţine seamă de faptul că coeficientul a se referă nu la 1 cm3 de aer, ci la o coloană-unitate, extinsă pînă la limita superioară a atmosferei). Intensitatea radiaţiilor împrăştiate prin împrăştiere moleculară e invers proporţională cu puterea a patra a lungimii de undă. Extincţia prin împrăştiere într-o masă atmosferică-unitate e de circa 7%. împrăştierea produsă de impurităţile atmosferice poate fi exprimată prin relaţia: if=pX“a, în care oc şi (3 sînt două constante (4>a>0). în general, a depinde de diametrul particulelor cari produc împrăştierea. Pentru diametri mai mici decît 1/4 X, a=4, iar pentru d’iametri mai^mari decît 3 X, a=0. în atmosferă, pe lîngă împrăştiere, radiaţia solară e absorbită selectiv de gazele din atmosferă şi de vaporii de apă. în general, gazele cel mai puţin abundente sînt cele mai active. Astfel: bioxidul de carbon produce bande de absorpţie puternice în infraroşu, în regiunea în care intensitatea radiaţiei solare e mică (2,4—3,0 ţx, 4,2—4,5 jx, etc.); oxigenul produce o serie de linii cari, în notaţia lui Fraunhofer, poartă simbolurile A, B, a, a', a" (respectiv 0,76 ţx, 0,69 fx, 0,63 (x, 0,58 jx, 0,54 jx); ozonul are o bandă intensă, situată între 0,23 şi 0,32 fx, care produce limitarea spectrului solar, în ultraviolet, pe la 0,29 [x, cum şi în infraroşu (4,8 (x, 9—10[x); vaporii de apă produc numeroase bande de absorpţie, cele mai importante şi mai intense fiind în infraroşu (0,93 [x, 0,94 (x, 0,97 ix, 1,12-1,45 [x, 1,47 [x, 1,75-2,24 fx,’ 1,91 -2,03 fx, etc.). Absorpţia produsă de gazele permanente e foarte mică: 0,01 %. Absorpţia datorită vaporilor de apă variază între 0% (aer uscat) şi peste 10%. Toate aceste valori sînt valabile pentru variaţia solară care pătrunde în atmosferă după verticală. Datorită slăbirii parţiale, produse prin absorpţia şi împrăştierea în atmosferă, intensitatea radiaţiei solare nu depăşeşte, în general, 1,40 cal • cm*2 - min*1, la nivelul mării. Creşterea cantităţii de pulberi şi de vapori de apă în atmosferă provoacă o scădere corespunzătoare a intensităţii radiaţiei solare. Compoziţia spectrală a radiaţiei solare care e primită la sol variază cu distanţa zenitală a Soarelui (mai precis, cu masa atmosferică): la distanţe zenitale mai mari, radiaţia solară e mai săracă în radiaţii cu lungimi de undă mici. Aceasta rezultă din tabloul de mai jos (valori mijlocii, la nivelul mării): Soarele la zenit o O vO II *=75° Ultraviolet, sub 0,35 jx Vizibil, între 0,35 şi 0,4 jx Vizibil, între 0,4 şi 0,5 jx Vizibil, între 0,5 şi 0,6 jx Vizibil, între 0,6 şi 0,7 jx Infraroşu, peste 0,7 jx 1% 3 14 15 16 51 0,5 25 12 14 18 53 0% 1 9 12 20 58 Pentru calculul intensităţii radiaţiei solare pe o suprafaţă orizontală se foloseşte legea lui Lambert: dacă o suprafaţă normală pe razele solare primeşte/ cal-mirr1, aceeaşi suprafaţă, aşezată orizontal, primeşte, în acelaşi interval de timp, /'= = 7 cos z caUmin-1, z fiind distanţa zenitală a Soarelui. Absorpţia şi împrăştierea radiaţiilor solare, produse de gazele permanente din atmosferă, nu variază decît cu masa atmosferică. în schimb, absorpţia şi împrăştierea produse de vaporii de apă şi de impurităţile atmosferice variază cu cantitatea acestora. Pentru exprimarea acţiunii optice a vaporilor de apă şi a prafului se folosesc diferite mărimi. Una dintre acestea e factorul de opacitate, definit prin r=---------------iog — • am log e 7 Radiaţie solară 581 Radiaţie solară unde I e intensitatea radiaţiilor solare la limita superioară a atmosferei; 7 e intensitatea măsurată la sol; m e masa atmos-Z ferică; a e coeficientul de extincţie al aerului pur şi uscat; e e baza logaritmilor naturali. Mărimea T exprimă de cîte ori aerul atmosferic e mai opac decît un aer pur şi uscat. Ea are o variaţie anuală şi e mai mică în cîmpul liber (între orele 2 şi 8) şi mai mare în oraşe şi în centre industriale (între orele 3 şi 9). Există tablouri cari dau mărimea 1 \am log e în funcţiune de distanţa zenitală a Soarelui. Intensitatea şi repartiţia energiei în spectru I extra terestru (adică la limita superioară a atmosferei) se determină cu spectrobolometrul. Acesta e constituit dintr-un sistem dispersiv adecvat (prisme de sare gemă pentru infraroşu, prisme de cuarţ pentru ultraviolet, etc.) şi din bolometrul propriu-zis. Acesta din urmă se compune din două benzi subţiri şi foarte înguste de platin sau de manganin, înnegrite şi identice, cari înlocuiesc rezistenţa de măsură şi rezistenţa reglabilă dintr-o punte Wheatstone. Una dintre benzi e protejată contra oricărei radiaţii, iar cealaltă primeşte una dintre radiaţiile monocromatice ale Soarelui, pe care o absoarbe, dezvoitînd căldură. Deviaţia galva-nometrului punţii e proporţională cu diferenţa de temperatură dintre cele două lamele (se măsoară diferenţe de ordinul a 10"8 grade), şi, deci, şi cu intensitatea radiaţiei respective. Galvanometru I înregistrează fotografic. Prin deplasarea benzii de manganin de-a lungul spectrului solar se obţine o curbă care reprezintă repartiţia energiei, exprimată în unităţi relative, în funcţiune de lungimea de undă (spectrobolograma). Curba astfel obţinută se referă la spectrul radiaţiei solare după traversarea atmosferei. Pentru determinarea repartiţiei energiei în spectrul extraterestru se aleg o serie de radiaţii monocromatice, repartizate asupra întregului spectru solar (de obicei 40), situate în domenii în cari atmosfera nu produce nici o absorpţie selectivă; în cursul unei aceleiaşi zile se obţin spectrobolo-gramele corespunzătoare unor distanţe zenitale diferite aîe Soarelui (deci pentru mase atmosferice diferite) şi se construieşte un tablou cu intensităţile celor 40 de radiaţii, în funcţiune de masa atmosferică m. Din legea Iui Bouguer, exprimată sub forma: log I = log I -f m Io gp, purtînd masa atmosferică în abscise şi log I în ordonate, se obţine o dreaptă. Intersecţiunea dreptei cu axa ordonatelor dă logaritmul intensităţii extraterestre a radiaţiei considerate (log I). Cu valorile extraterestre ale celor 40 de radiaţii se construieşte curba care dă repartiţia energiei în unităţi relative, în spectrul solar extraterestru. Măsurările se fac numai în regiuni foarte aride şi pe munţi foarte înalţi, unde transparenţa p a aerului rămîne constantă în cursul zilei. Constanta solara se determină cu ajutorul curbelor cari dau repartiţia energiei în spectrul solar corespunzător unei distanţe zenitale oarecari z a Soarelui şi în spectrul solar extraterestru. Odată cu măsurările unei spectrobologramese măsoară şi intensitatea totală a radiaţiei solare I , în cabcm-^min"1, cu ajutorul unui pirheliometru. Aria s, dintre curba spectro-bologramei şi axa absciselor, e proporţională cu ISe construieşte curba repartiţiei energiei în spectrul solar extraterestru. Aria S, dintre această curbă şi axa absciselor, e proporţională cu valoarea căutată Ariile s şi 5 sînt expri-^mate în aceleaşi unităţi de măsură, şi deci: S V relaţie din care se determină /' în unităţi le în cari a fost exprimat 2^. Se reduceI' ladistanţa medie Pămînt-Soare, şi se obţine constanta solară. Măsurările se fac în regiuni aride şi pe munţi înalţi. Intensitatea radiaţiei solare d u p â traversarea atmosferei se exprimă în cal* cm^min-1. Se măsoară intensitatea radiaţiei totale şj cea a unor domenii, limitate după voie, din spectrul solar. în acest din urmă caz se folosesc, fie receptoare sensibile numai în domeniul spectral care interesează, fie filtre optice de sticlă, cari sînt transparente numai pentru acel domeniu. Instrumentele cu cari se măsoară intensitatea radiaţiei solare sînt instrumente foto-metrice şi instrumente calorimetrice. Fotometrele cari servesc la măsurarea intensităţii radiaţiei solare sînt, aproape toate, echipate cu celule fotoelectrice. Dezavantajul principal al celulelor fotoelectrice consistă în faptul că sensibilitatea lor variază cu lungimea de undă (spre deosebire de suprafeţele înnegrite) şi că această sensibilitate se modifică în timp. Fotometrele fotoelectrice sînt folosite la măsurarea intensităţii luminii solare şi a ultravioletului solar. Instrumentele calorimetrice au corpul sensibil constituit dintr-o suprafaţă metalică înnegrită, de obicei cu negru de platin, care absoarbe radiaţia solară, dezvoitînd căldură. Suprafaţa se găseşte în interiorul unui tub înnegrit, îndreptat spre Soare. Instrumentele calorimetrice pot fi pirheliometre absolute sau etaloane, şi pirheliometre relative sau act i nometre, cari se etalonează prin comparaţie cu primele. Principalele instrumente folosite sînt următoarele: Pirheliometru cu curent de apa (etalon) (v. fig. /): Corpul sensibil e un con metalic înnegrit, care primeşte radiaţia solară, în contact cu peretele exterior al conului (partea neexpusă Ia Soare) se găseşte un canal eiicoidal, prin care circulă apă. Apa primeşte căldura dezvoltată prin absorpţia radiaţiei solare. Temperatura apei e măsurată de două termometre cu rezistenţă electrică. Ansamblul e izolat printr-un înveliş cu pereţii dubli, jn care s-a făcut vid. în jurul părţii absorbante a conului se găseşte un fir conductor prin care trece un curent electric şi astfel se dezvoltă o cantitate de căldură care serveşte la etalonarea aparatului. Pirheliometrul cu disc de argint al lui Abbot (etalon secundar): Partea sensibilăe o capsulă de argint înnegrită şj expusă la Soare. în interiorul capsulei se găseşte rezervorul unui termometru sensibil. Capsula e umplută cu mercur. Se determină creşterea temperaturii corespunzătoare expunerii la Soare, într-un timp determinat. Aparatul se etalonează în cal-cm"2*min-1, prin comparaţie cu pirheliometrul cu curent de apă. Pirheliometrul cu compensaţie electrica al lui Angstrdm (etalon): Două lamele identice de manganin, subţiri şi înnegrite, sînt aşezate în interiorul unui tub, perpendicular pe axa tubului. Pe lamele se găsesc sudurile identice ale unei pile termoelectrice legate la un galvanometru. Dacă ambele lamele sînt expuse în acelaşi timp la Soare, ele se încălzesc în aceeaşi măsură şi acul galvanometrului nu deviază. Cînd însă una dintre lamele se găseşte în^ umbră, acul deviază /. Pirheliometru cu curent de apă (secţiune). 1) intrarea apei; 2) ieşirea apei; 3) vas Dewar; 4) tub căptuşit cu material izolant; 5) tub înnegrit; 6) fire conductoare. Radîaţîe sonoră 582 Radiaţie termică proporţional cu diferenţa de temperatură dintre lamele. Se încălzeşte electric lamela umbrită, pînă cînd acul galvano-metrului revine la zero. Căldura dezvoltată de curent în lamelă, prin efect joule-Lenz, e egală cu energia radiaţiei solare absorbite de lamela expusă. Actinometruî bimetolic al lui Michelson şi Marten (v. fig. II): Organul sensibil e o lamelă bimetalică înnegrită, carese expune la Soare. Prin deformarea ei, datorită încălzirii, lamela antrenează un fir de cuarţ, care se deplasează în dreptul unei scări gradate, situate în cîmpul unui microscop. Deplasările firului sînt proporţionale cu intensitatea radiaţiei solare. Se etalo-nează prin comparaţie cu unul dintre instrumentele descrise mai sus. Actinometru termoelectric (tubul pirheliometric al lui Gorc-zînsky, care poate funcţiona şi ca pirhel iograf; actino-metrul lui Voloşin, al lui Savinov, actinome-trul blindat al lui Linke şi Feussner, etc.): Instrument la care se folosesc, în moduri deosebite, una sau două baterii de pile termoelectrice. Astfel, în tubul pirheliometric, sudurilecalde, înnegrite, sînt expuse direct la Soare.— intensitatea radiaţiei solare globale (v. Radiaţie atmosferică) esuma intensităţilor radiaţiei solare directe şi a radiaţiei împrăştiate în atmosferă. Radiaţia globală se măsoară cu aceleaşi instrumente ca şi radiaţia atmosferică difuză. Pentru nevoile agriculturii se folosesc instrumente mai puţin precise, dar mult mai simple. Acestea sînt constituite dintr-o pereche de termometre, unul cu rezervorul înnegrit sau de sticlă neagră, celălalt, cu rezervorul acoperit cu oxid de zinc, sau de sticlă alba (respectiv, termometrele de insolaţie ale lui Robitzsch şi actinometruî lui Arago). La un alt model, datorit Iui Violle, se folosesc două sfere metalice, dintre cari una aurită şi cealaltă înnegrită. în toate cazurile, diferenţa de temperatură indicată de termometre e proporţională cu intensitatea radiaţiei globale. intensitatea radiaţiei solare ultravioletei suma intensităţilor radiaţiilor directă şi împrăştiată, cu lungimi de undă cuprinse între 0,29 şi 0,36 (x. Aproape toate instrumentele de măsură a intensităţii ultravioletului solar servesc la aplicaţii biologice, terapeutice, agricole, etc. ale acestui important grup de radiaţii. La ele se folosesc deci receptoare a căror sensibilitate spectrală se apropie de aceea care interesează aceste probleme. Toate aceste instrumente au în ultraviolet o sensibilitate spectrală similară celei a pielii corpului omenesc. Receptorul ideal pentru măsurarea ultravioletului solar integral ar trebui să fie format dintr-un cuplu termoelectric asociat cu un filtru optic, transparent numai pentru ultraviolet. Există un număr foarte mare de instrumente cu cari se măsoară ultravioletul solar, cum sînt: Fotometrul fotoelectric al Iui Elster şi Geitel, cu celulă'de cadmiu, şi altele similare, cari folosesc ceiule cu zinc, cu magneziu, paladiu şi titan. în general, celulele sînt echipate cu filtre optice adecvate, cari corectează sensibilitatea spectrală a celulelor, conform scopului urmărit. Mekapionul lui Strauss şi radiometrul U. V. al lui Coblentz folosesc o celulă fotoelectrică asociată unui tub cu trei elec-rozi. Tubul comandă un releu care e acţionat Ja intervale cu atît mai scurte, cu cît acţiunea ultravioletului asupra celulei e mai puternică. Mişcările releului pot fi numărate sau înregistrate. Un tip de dozimetru e compus dintr-un tub de uviol, umplut cu o soluţie de leucosulfit de fuchsină. Sub acţiunea ultravioletului solar, soluţia se colorează în roşu (pentru a reveni la normal, cînd tubul e ţinut la întuneric). Gradul de colorare, proporţional cu intensitatea radiaţiei ultraviolete, se măsoară printr-o metodă colorimetrică. 1. sonora. Fiz. V. Radiaţie acustică. 2. ~ terestra. Meteor.; Radiaţia emisă de Pămînt, considerat ca un emiţător termic. Pămîntul nefiind un corp absolut negru (albedoul său e diferit de zero), distribuţia energiei în spectrul radiaţiei terestre nu corespunde perfect cu distribuţia în spectrul surselor absolut negre, iar intensitatea totală I a energiei radiante emise trebuie calculată cu o expres ie de forma: J = aaT4, obţinută aplicînd expresiei din legea lui Ştefan un factor de corecţie a<1. 3. ~ termica. Fiz., Elt., Tehn.: Parteadin radiaţia electromagnetică a corpurilor, care depinde numai de temperatura lor. E radiaţia existentă în interiorul unui sistem în echilibru termodinamic. Radiaţia termică dintr-o anumită regiune a spaţiului e caracterizată local exhaustiv prin densitatea spaţial-spectrală w a energiei, definită astfel încît W'ăV-dv să reprezinte cantitatea de energie electromagnetică din elementul de volum dV, conţinînd (în urma descompunerii spectrale) unde de frecvenţe cuprinse într-un interval (v, v+dv). în principiu, această densitate ar trebui raportată la o anumită direcţie de propagare şi la o anumită direcţie de polarizaţie, dar, în echilibru termodinamic, w nu depinde de aceste două caracteristici (legea I a lui Kirchhoff) şi va fi considerată, în continuare, ca integrată pe toate direcţiile de propagare şi însumată pe cele două direcţii de polarizaţie. O descriere echivalentă a radiaţiei termice, mai adecvată din punctul de vedere experimental, se obţine introducînd mărimea numită intensitatea specifica a radiaţiei /, definită local cum urmează: energia care traversează un element de suprafaţă dS, centrat pe punctul considerat M, în direcţia MP făcînd un unghi 0 cu normala orientată la suprafaţă, cuprinsă în elementul de unghi solid dQ axat pe direcţia MP, în timpul d^ şi care conţine numai unde cu frecvenţele cuprinse în intervalul (v, v+dv), are prin definiţie expresia: l-cos 6-dS-dO-dv-diî. Relaţia dintre w şi I e: w = ~ ■ f I• dO, J unde c0 e viteza luminii în mediul considerat. E posibilă descompunerea lui I în doi termeni relativi la cele două direcţii de polarizaţie transversale, ■^=^+■^,2’ 'n cazLJl echilibrului, descompunerea e inutilă, întrucît Ip-\ = Ip2' Dacă radiaţia e isotropă, deci I nu depinde de direcţia de propagare (ca la echilibru), w———■/. co Pentru caracterizarea schimbului de energie radiantă între un corp şi cîmpul electromagnetic din vecinătatea lui se folosesc coeficientul de emisiune (puterea emiţătoare) E şi coeficientul de absorpţie (puterea absorbantă, factorul de absorpţie) A. Aceştia intervin în energia emisă şi în energia absorbită de un corp, cum urmează: Energia emisă de elementul de suprafaţă dS (care reprezintă o porţiune din suprafaţa corpului considerat) în unghiul solid dO, în timpul dt, pe frecvenţe cuprinse în intervalul (v,v + dv), are expresia E- cos 0-dS-dlQ-dv*d£. Energia care cade pe dS din direcţia PM, în unghiul solid dH, în timpul d*, de frecvenţe cuprinse în intervalul (v, v+dv), HI. Actinometru bimetalic. o) secţiune prin instrument; b) piesa receptoare; î) Iama bimetalică; 2) oglinda; 3) radiaţie solara incidenţă; 4) iluminarea oglinzii. Radiaţie termici 583 Radiaţie termică şi care e absorbită de corp (chiar dacă ulterior e reemisa), are expresia A-I*cos 0'dS’dO-dvd/, în care / se referă la aceleaşi caracteristici dO, dv, PM şi la un element de suprafaţă (fictiv) provenit din dS printr-o deplasare infinitezimală spre exteriorul corpului (în direcţia MN). Mărimile: densitatea spectrală a energiei sau densitatea monocromatică a energiei (w), intensitatea monocromatică a radiaţiei (I), cum şi mărimile E şi A, corespund mărimilor analoge în fotometrie, în a căror definiţie se ţine însă seamă şi de sensibilitatea spectrală medie a ochiului omenesc (considerat ca aparat de măsură în definiţiile mărimilor fotome-trice). în general, mărimile w, I, E, A depind de temperatura T, de frecvenţa v, de direcţia de propagare, de natura mediului, de forma corpurilor, etc. în cele ce urmează se va considera însă numai radiaţia termică în sens restrîns (în echilibru termodinamic), care se propagă în interiorul unei incinte rigide izolate sau menţinute la temperatură constantă prin ^contact termic cu un termostat, după stabilirea echilibrului. în acest caz, proprietăţile mărimilor w, I, E şi A se simplifică, după cum rezultă din legile lui Kirchhoff, Stefan-Boltzmann şi Planck, demonstrabile termodinamic sau pe baza Fizicii atomice. Legea întîi a lui Kirchhoff afirmă că radiaţia în echilibru termic e omogenă, isotropă, independentă de direcţia ei de polarizaţie sau de natura fizicochimică şi de geometria incintei. Aceasta înseamnă că w, I sînt independente de punctul considerat M (dacă mediul din incintă e uniform) şi că specificarea direcţiei de propagare sau de polarizaţie e inuti lă. Prin urmare, w, I sînt funcţiuni universale numai &e frecvenţă, de temperatură şi de natura mediului din incintă (caracterizată prin indicele de refracţie n)\ w = w(v, T; n), I—I(v, T\ n). Se arată că dependenţa de n consistă într-o proporţionalitate cu n3, respectiv cu n2, astfel încît w, I se obţin, pentru un mediu oarecare, din valorile lor pentru vid prin înmulţire cu nz, respectiv cu w=»*.tevid(v, T), J = «2.Jvidţv, T). Legea a doua a lui Kirchhoff afirmă că, deşi mărimile E, A depind (chiar la echilibru termic) de direcţiile de propagare şi de polarizaţie, cum şi în mod complicat de natura corpului considerat, raportul E/A e independent de toţi aceşti factori, fiind egal cu intensitateaspecifică a radiaţiei în mediul învecinat cu corpul: (v' r:w)=”2,/vid(v'T)■ Corpurile pentru cari, independent de frecvenţă, A — 1 (corpuri perfect absorbante sau „corpuri negre"), au cea mai mare putere emiţătoare posibilă: E—I. Corpurile reale sînt selective, adică A <1, A depinzînd de frecvenţă într-un mod oarecare. Unele corpuri sînt aproximativ „cenuşii", valoarea lui A fiind subunitară, dar independentă de frecvenţă; în acest caz, puterea emiţătoare, deşi mai mică decît valoarea I corespunzătoare corpului negru, e totuşi proporţională cu ea: £=const. I (const.<1). în laborator se realizează mici suprafeţe de corp negru ca orificii în peretele unei incinte isoterme; radiaţia, care cade din afară pe un astfel de mic orificiu, se reflectă pe pereţii interiori ai incintei de foarte multe ori, pînă la completa ei absorpţie, suprafaţa orificiului comportîndu-se ca avînd A = 1. Conform legii lui Stefan-Boltzmann, densitatea spaţială a radiaţiei a;=l w^-dv e proporţională cu puterea a patra a temperaturii absolute: u (T) = a»T4 («=7,62*10“ erg/cm3-grad4). în conformitate cu legea lui Wien, funcţiunea «^(v, T) se reduce la o funcţiune universală / de raportul v/T: "vid* v T” V / De aici rezultă „legea de deplasare" a isotermelor radiaţiei (curbele w(v,T) la T—const.): vîd (v', T v' )s ')= " V / [v, T), dacă T'/T-v'/v. O consecinţă, a legii de deplasare e regula de modificare a abscisei maximului unei isoterme odată cu variaţia temperaturii; într-o astfel de variaţie, raportul vmaJT rămîne constant (sau Xmax*T=const.; măsurările dau const. = 0,289 crrvgrad); cu alte cuvinte, maximul se deplasează şpre frecvenţele înalte, cînd temperatura creşte. Legea lui Wien conţine maximul de informaţie pe care o poate da Termodinamica asupra funcţiunii wvjd(v, T). Expresia completă şi corectă a funcţiunii /(v/T), deci a densităţii spectrale ^^(v, T), e conţinută în formula care exprima lui Planck: ry- 8 7TV2 hv eWkT_^ rv-27 în care c0 e viteza luminii în vid, = 6,62• 10 erg*s e constanta Iui Planck, k=î ,38*10'16 erg/grad e constanta Iui Boltzmann. Această formulă rezultă din aplicarea Mecanicii statistice cuantice. La frecvenţe joase (hvjkT^. 1), ea se reduce la legea lui Rayleigh şi Jeans: “Vid(v- r): 8 7T\>2kT 8 nk conformă deci cu legea lui Wien, dar incorectă la frecvenţele înalte, la cari wvJd ar diverge („catastrofa ultravioletă14); legea lui Rayleigh-Jeans e o consecinţă a Mecanicii statistice clasice şi infirmarea ei experimentală în domeniul frecvenţelor înalte (sau al temperaturi lor joase) a constituit punctul de plecare al cercetărilor lui Planck, cari au culminat cu introducerea noţiunii de „cuantificare" şi cu stabilirea formulei corecte. La frecvenţe înalte (hv/kT^> 1), legea Iui Planck ia o altă formă simplă, numită legea Iui Wien (în sens restrîns): 8 nh "vid (V. T)f în tehnică şi în Fizica experimentală, legile de distribuţie spectrală se exprimă în scara lungimilor de undă X» ţinînd seamă că X=s/v, dX=—-^*dv. în această scară, legea lui Planck, exprimată prin valoarea intensităţii specifice a radiaţiei r o I = -—w, e: 4tt 4 7T r)-—= 1 dX 2 cp x5 r).dX=~^jd(v,T).dv), sau încă T)=2^-- (^=5,95 • 10'17 W-m2, £2=1,44*10-2 grad*m). V. şî sub Căldură, transfer de Radîaţîe ultravioletă 584 Radîaţîe X 1. ~ ultravioleta. Fiz. V. Ultraviolet 2; v. şî sub Radiaţie electromagnetică. 2. ~ X. Fiz.: Radiaţie electromagnetică cu lungimi de O undă în vid de ordinul sutimilor de angstromi pînă la cel al zecilor de angstromi. Se emite radiaţie X fie printr-un proces de excitare a atomilor materialului emiţător, în urma căruia unul dintre electronii cu număr cuantic principal mic e smuls din atom, fie printr-un proces de frînare, de către materialul emiţător, a unor particule-proiectil cu energie cinetică mare. De regulă, sursa de radiaţie X e un tub de descărcare electrică într-un gaz rarefiat sau în vid, numit tub de radiaţie X, care cuprinde un catod emiţător de elec- ^ troni, un anod şi un anticatod care (sub bombardamentul e-Jectronilor emişi de către catod şi acceleraţi în cîmpul electric dintre anod şi catod) emite radiaţiaX. Se folosesc, fie tuburi Q cal Tub de radiaţie X. jd; A) anticatod; J) fascicul de electroni; 2) fasiccui de radiaţie X, cu catod rece, în cari presiunea gazului e de ordinul a 10-3 mm col. Hg, fie tuburi cu catod incandescent (tuburi Coolidge) cu vid înaintat (pînă la 10'6 mm col. Hg), în cari emisiunea electronilor se produce prin efect termoelectric. La tuburile de construcţie veche, anti-catodul constituie un electrod separat, legat conductor cu ano-dul; la tuburile de construcţie recentă, anticatodul e unit cu ano-dul (v. fig. /). Catodul acestor tuburi are forma unei emisfere cave, la baza căreia se găseşte un filament de wolfram (v. fig. il). Tuburile funcţionează _ /. 3 Catodul unui tub de radiaţie X. 1) emisferă; 2) filament wolfram; 3) cilindru. Pentru a mări intensitatea radiaţiei emise, la unele tuburi anodul se face rotitor, astfel încît diversele lui puncte sînt bombardate succesiv de fasciculul de electroni (v. fig. V). Acelaşi rezultat se poate obţine şi prin devierea fasciculului de electroni cu ajutorul unui cîmp magnetic, şi rotirea întregului tub (v. fig. Vi). in urma ciocnirii anticatodului de electronii emişi din catodul unui tub de radiaţie X se produce o radiaţie X con- V.Tub de radiaţie X cu anod rotitor (schemă). C) catod ; A) anticatod ; M)dispozitivpentru crearea cîmpului magnetic învîrtitor necesar rotirii anodului. VI. Tub de radiaţie X cu anod rotitor (schemă). C) catod ; A) anticatod ; M) cîmp magnetic transversal; 1) fascicul de electroni, deviat; 2) fascicul de radiaţie X. de III. Tub de radiaţie X pentru 1 MV. Q catod; A) anticatod; L) lentilă magnetică; P) ecran de plumb; 1, 2 şi 3) grupuri de perechi de tuburi. sub diferenţe de potenţial a căror valoare depinde de frecvenţa radiaţiei X, care urmează să fie produsă, şi cari pot varia între 104 şi 106 V şi mai mult. Tuburile de radiaţie X de foarte înaltă tensiune se obţin prin legarea în serie a mai multor tuburi. In fig. Ui e reprezentat un tub pentru 1 MV, compus din şase unităţi, aşezate două cîte două în trei grupuri. Tuburile de radiaţie X de puteri mici au înveliş de sticlă ; IV. Secţiune printr-un tub de ra-cele de puteri mari au înveliş diaţie X de mare putere, metalic, CU ferestre amenajate Q catod; A) anod; F) fereastră; special, cari pot fi străbătute X) fascicul de radiaţie X. de radiaţia emisă (v. fig. IV). Anodul lor are aripioare de răcire, iar la sarcini mari e cav şi e răcit prin circulaţie de apă sau de ulei. stituitădintr-o radiaţie caracteristică elementului din care e format anticatodul şi care, analizată spectral, dă un spectru de linii, şi dintr-o radiaţie care corespunde energiei pierdute de electroni prin frînare pe anticatod şi care, analizată spectral, dă un spectru continuu, cu o limită netă către lungimile de undă scurte (v. şl Spectru de radiaţie X). Se obţine radiaţie X şi prin fluorescenţă, adică prin iradierea cu radiaţie X monocromatică a unui material, în urma căreia se produce emisiunea unor radiaţii X secundare, cu un spectru de linii de intensitate mică, folosit, uneori, în analiza chimică. RadiaţiaX poate fi pusa în evidenţa fiecu ajutorul unor ecrane acoperite cu un strat de material (platinocianură de bariu, wolframat de calciu, etc.) care devine fluorescent cînd asupra Iui cade radiaţia respectivă, fie prin înregistrare fotografică (metodă folosită atît pentru obţinerea imaginilor spectrelor de radiaţie X, cît şi în radiografie), fie cu ajutorul unei camere de ionizare (v. Ionizare, cameră de ~). Camera de ionizare e folosită şi la măsurarea intensităţii unui fascicul de radiaţie X, intensitate care poate fi determinată şi prin înregistrare fotografică, determinîndu-se înnegrirea plăci i. Intensitatea unui fascicul de radiaţie X se exprimă în roentgerti, un roentgen fiind intensitatea unui fascicul de radiaţie care, prin ionizare, produce, într-un centimetru cub de aer la temperatura de 0° şi la presiunea de 760 mm col. Hg, un număr de ioni a căror sarcină electrică e egală cu unitatea electrostatică de sarcină electrică. La propagarea în diferite substanţe, radiaţia X suferă o atenuare datorită atît împrăştierii, cît şi absorpţiei. Imprâştierea e datorită interacţiuni i dintre radiaţie şi atomii, respectiv moieculele substanţei traversate. Afară de această împrăştiere moleculară se produce o împrăştiere prin efect Compton (v. Compton, efect ^), însoţită de micşorarea frecvenţei. împrăştierea moleculară a radiaţiei X diferă de aceea a radiaţiilor cu lungimi de undă de ordinul sutelor si al miilor o ’ de angstromi. In cazul acestora din urmă, intensitatea radiaţiei împrăştiate e invers proporţională cu puterea a patra a lungimii de undă. în cazul radiaţiei X, cu lungimi de undă de ordinul O ... angstromului, adică al dimensiunilor particulelor cari provoacă împrăştierea, intensitatea radiaţiei împrăştiate nu depinde Radiaţie, camera de — 585 Radiaţie, presiune de electromagnetică de lungimea de undă. Se poate defini o secţiune eficace pe electron, pentru împrăştiere, _8 iz e4 3 m%4 ’ e fiind sarcina şi m, masa electronului, iar c, viteza luminii în vid. împrăştierea moleculară fiind datorită electronilor moleculei (cu masă relativ mică şi, deci, relativ mai uşor de deplasat de către cîmpul electric de frecvenţă înaltă al radiaţiei X), secţiunea eficicace pe un atom e suma secţiunilor eficace ale electronilor; deci e 8 7T e*Z 3 m2c4 Z fiind numărul atomic al elementului care e străbătut de radiaţia care suferă împrăştiere. Absorpţia propriu-zisă produce o atenuare exponenţială în funcţiune de distanţa străbătută: I = IQe-**t {jl fiind un coeficient a cărui vaioare depinde de natura mediului străbătut şi de lungimea de undă a radiaţiei, iar %, grosimea de strat de material absorbant. De regulă, pentru un material dat, radiaţia X suferă o atenuare cu atît mai rapidă, cu cît lungimea de undă e mai mare. Radiaţiile cu lungimi de undă mari, puţin penetrante, se numesc radiaţii moi, iar cele cu lungimi de undă mici, penetrante, se numesc radiaţii dure. Dacă se ţine seamă, în acelaşi timp, şi de absorpţie şi de împrăştiere, (z e suma dintre un coeficient de absorpţie propriu-zisă t şi un coeficient de împrăştiere a: [L — T+a. Relaţia exponenţială care exprimă atenuarea mai poate fi scrisă şi sub forma: -li'px 1 = 1n< tX unde p e densitatea mediului, iar u/=— e coeficientul de p atenuare masic, a cărui valoare nu depinde destarea de agregare a mediului. Se mai folosesc formulele: Radiaţia X e folosită, de asemenea, în Medicină, atît în scopuri terapeutice, cît şi pentru cercetarea radiografică sau radioscopică a interiorului organismelor. Sin. Radiaţie Roentgen. V. şl Spectru de radiaţie X. i. camera de Tehn.: Zonă dintr-o căldare de abur tubulară, în care transmisiunea căldurii la ţevile în-călzitoare se face în principal prin radiaţie. Aceste căldări sînt formate, în general, dintr-o cameră de radiaţie şi din alta, de convecţie. Utilizarea zonei de radiaţie pentru încălzirea ţevilor prezintă avantajul unui coeficient foarte mare de transfer de căldură. 2. coeficient de Tiz., Tehn.: Constanta C I — I t\6 1=1* e , în cari na reprezintă numărul de atomi, iar ng, numărul de electroni din unitatea de volum a mediului. Raportul — se UL a numeşte coeficient de atenuare atomic, iar — , coeficient de n e atenuare electronic. Dacă, în mediul străbătut, centrele de împrăştiere sînt dispuse, în spaţiu, în poziţii cari se repetă periodic, radiaţia X împrăştiată interferează. Fenomene de interferenţă de radiaţie X se observă în radiaţia care străbate un gaz (centrele de împrăştiere fiind atomii gazului) şi, mai puţin net, un lichid, sau care străbate sau cade pe un cristal, centrele de împrăştiere fiind nodurile reţelei cristaline. Fenomenele de interferenţă în gaze sînt folosite pentru studiul moleculelor, iar cele de interferenţă pe cristale, pentru studiul reţelei cristaline sau pentru determinarea lungimii de undă a radiaţiei X (v. şî Bragg, teorema lui ~). Radiaţia X e folosită în tehnică atît pentru descoperirea neomogeneităţilor de structură sau a defectelor din interiorul pieselor (v. sub Defectoscopie), cît şi pentru studiul structurii cristaline a materialelor, urmărind astfel schimbarea proprietăţilor materialelor (de ex. îmbătrînirea lor). ^0,57* 10"7 W/m2 grad4 care înmulţeşte puterea a patra a temperaturii absolute T în expresia: E —C T4 tot n a puterii radiate totale (în toate direcţiile unui semispaţiu), la echilibru termic, de unitatea de suprafaţă a unui corp negru, în acord cu legea lui Stefan-Boltzmann (v. sub Radiaţie termică şi Căldură, transfer de ^-). 3. echilibru de ~ electromagnetica. F/z., E/t.: Stare a unui sistem de corpuri şi a cîmpurilor electromagnetice cari interacţionează cu acele corpuri, caracterizată printr-un bilanţ energetic nul, adică prin faptul că fiecare corp emite, într-un interval de timp dat, o cantitate de energie, sub formă de radiaţie termică, de aceeaşi valoare şi cu aceeaşi distribuţie spectrală ca şi energia, sub forma de radiaţie termică, pe care o absoarbe în acelaşi interval de timp. Un sistem de corpuri nu poate fi în echilibru de radiaţie electromagnetică decît dacă acele corpuri au aceeaşi temperatură. Dacă anumite corpuri sînt în echilibru de radiaţie electromagnetică la o anumită temperatură, ele sînt în echil ibru la orice temperatură (legea lui Prevost). 4. presiune de ~ electromagnetica. F/z.: Presiunea pe care radiaţia electromagnetică (de ex. lumina), emisă sau incidenţă, o exercită asupra corpurilor. Ea depinde de intensitatea microscopică e a cîmpului electric şi de inducţia magnetică microscopică & şi se calculează cu ajutorul densităţii microscopice de forţă / în cîmpul electromagnetic, care depinde şi de densitatea de sarcină p şi de viteza v a corpurilor încărcate: 7=p tf + YoP v x"&, unde Y0 e constanta lui Gauss, diferită de unitate numai în sistemul de unităţi al lui Gauss, în care e egală cu valoarea reciprocă a vitezei luminii în vid. Cu ajutorul legilor fluxului electric şi fluxului magnetic, şi al legilor circuitului magnetic şi inducţiei electromagnetice, expresiile componentelor %, y şi z ale forţei se pot calcula în funcţiune de tensiuni le maxwel-liene şi de variaţia impulsului electromagnetic. în cazul unei unde electromagnetice piane care se propagă în lungul axei Ox întîlnind un perete absorbant plan (%=0) se obţine, după efectuarea mediei macroscopice în spaţiu şi în timp: P={w)x=0. unde simbolul — din al doilea membru indică media, w fiind densitatea medie a energiei electromagnetice. Exercitîr\d o presiune p, radiaţia transmite un impuls G, egal cu produsul dintre p şi timpul t = lc, dacă l e lungimea trenului de unde al radiaţiei, adică: * 1 G=pt—p — =w—, c c şi deci densitatea de volum a impulsului electromagnetic al undei plane e: w Radiaţie, rezistenţă de — 586 Radiaţiilor, absorpţia — electromagnetice Fiindcă impulsul se transmite cu viteza c, radiaţia acţionează asupra pereţilor absorbanţi ca avînd densitatea de masă w relaţie între masă şi energie, care e generală (v. Relativităţii, teoria ~). în cazul unei radiaţii dezordonate isotrope, de exemplu în cazul radiaţiei negre, rezultă: w *=T. relaţie importantă, care se foloseşte la stabilirea legii de radiaţie termică Stefan-Boltzmann (v. sub Radiaţie termică). Presiunea pe care o exercită lumina la incidenţă normală asupra unui corp care are puterea reflectâtoare R se obţine analog şi e ..................S p={'\ R)w — (î R)~ t unde 5 e densitatea fluxului de energie. Presiunea luminii a fost măsurată pentru prima oară de Lebedev, în anul 1901. El a verificat relaţia de mai sus dintre această presiune, care e foarte mică, şi valoarea medie a densităţii fluxului de energie electromagnetică, în limitele de precizie ale erorilor experimentale. Presiunea radiaţiei solare asupra Pămîntului, la incidenţă normală, de exemplu, e de 0,4 mgf/m2. 1. rezistenţa de Telc. V. sub Antenă, şi sub Dipol electric 1. 2. spectru de ~ X. F/z. V. Spectru de radiaţie X. s. ~f temperatura de Fiz. V. Temperatură de radiaţie. 4. tub de ~ X. Fiz. V. sub Radiaţie X. 5. ţeava de Ut., Mett.: Element de încălzire al cuptoarelor cu radiaţie, pentru tratamente termice în atmosferă de protecţie, încălzitecu combustibil gazos.Ţeava de radiaţie (confecţionată, de obicei, din oţel rezistent la temperaturi înalte) se montează orizontal (v. fig.) sau vertical pe suprafaţa interioară a cuptorului, şi constituie camera de combustie pentru gazul care e introdus în ea, împreună cu aerul comburant, printr-un arzător de gaz (montat la capătul inferior al ţevilor verticale). La celălalt capăt, situat în afara cuptorului, ţeava nivel superior, asociată cu descreşterea energiei cîmpului electromagnetic radiant înconjurător). Se distinge o absorpţie adevărata (transformarea energiei absorbite în altă formă de energie, de ex. termică neradiantă, chimică) de o absorpţie prin împrăştiere (absorpţia radiaţiei urmată de imediata ei reemitere). Caracterizarea unei substanţe din punctul de vedere al absorpţiei se face macroscopic prin coeficientul linear de absorpţie a (eventual prin alţi coeficienţi derivaţi) sau prin indicele de absorpţie n", iar microscopic prin coeficientul Iui Einstein B al sistemelor atomice absorbante constituente. Coeficientul linear de absorpţie oc determină descreşterea (exponenţială —• legea iui Lambert-Beer) cu distanţa parcursă x a intensităţii I(x) a unei unde electromagnetice: El reprezintă descreşterea relativă a intensităţii I(x), raportată la unitatea de lungime a drumului parcurs: _______1__ d I(x) d x I (x) Raportînd aceeaşi descreştere relativă dIjl la alte mărimi fizice caracteristice pentru stratul traversat (masa, numărul de atomi, numărul de moli, etc.), se obţin anumiţi coeficienţi de absorpţie derivaţi (v. tabloul I). Coeficientul a se compune aditiv dintr-un termen de absorpţie adevărată şi dintr-un termen de absorpţie prin împrăştiere: adev + 0C, »mpr indicele de absorpţie n” e definit ca partea imaginară (cu semnul schimbat) a indicelui de refracţie complex n—n'—i-n* caracteristic pentru propagarea unei unde electromagnetice într-un mediu absorbant. Descreşterea exponenţială cu x a intensităţii unei astfel de unde e descrisă cantitativ prin introducerea unui indice complex n=n'—in" în locul indicelui real din expresia uzuală a unei unde plane monocromatice într-un mediu necbsorbant: A(x, t) ~AQ*e .( . \ 2te „ ,( 2n , \ ^(0/—T~nx) x n x ) At m Ţeavă de radiaţie orizontala, tip Stalproect. 1) arzător de gaz; 2) cameră de combustie; 3) ieşirea gazelor de ardere; 4) ejector de aer pentru mărirea tirajului; 5) aer comprimat. are orificiul de evacuare a gazelor de ardere. Prin ardere, ţeava devine incandescentă şi încălzeşte materialul din incinta cuptorului prin radiaţie, fără a-l pune în contact cu gazele de ardere. Sin. Ţeavă radiantă. 6. Radiaţiilor, absorpţia ~ electromagnetice. Fiz.: Descreşterea energiei transportate de o undă electromagnetică în tjmpul traversării unui mediu diferit de vid, respectiv pro-câVal elementar răspunzător de această descreştere (tranziţia unui sistem atomic, de pe un nivel de energie inferior pe un unde X e lungimea de undă. Din I — \A\2 rezultă relaţia dintre n" ş i a: Uneori indicele de refracţie complex se scrie în forma n = n'> (1 — ik) şi prin indice de absorpţie se înţelege mărimea k — n"/n'. Radiaţiiîor, absorpţia — electromagnetice 587 Radiaţiilor, absorpţia — electromagnetice Tabloul I. Coeficienţi de absorpţie ai radiaţiilor electromagnetice Numirea Definiţia Coeficient de absorpţie li near Coeficient de absorpţie masic j Coeficient | de absorpţie molar (al unei soluţii) *at Coeficient de absorpţie atomic _J_.dI d* I Expresia diferenţiala a legi i absorp-ţiei dl = =—a-I-dx dl= d/= = -ccafI-n dx Expresia i n-tegrată a legii absorp-ţiei Observaţi i I(x) = =I0-e~«x I(m) — —Iq-6 am u7t)- — Jfj’S K*) = = T.e-«af>x p=densitatea ;%?=masa (pe unitatea de suprafaţă) a stratului de grosime x concentraţia, în moli ^—numărul de moli (pe unitatea de suprafaţă) strdtului de grosime x #=numărul de atomi pe unitatea de volum în teoria maxwelliană a propagării undelor electromagnetice, oricare dintre parametrii de material oc, n=n'—in"= = n'(î—ik), n', n", k derivă din parametrii fundamentali s (permitivitatea relativă), jjt, (permeabilitatea relativă), a (conductivitatea), conform relaţiilor n* = z\L — i—, (relaţia generalizată a lui Maxwell) respectiv *'=[t unde e0 e permitivitatea vidului, p?0 e permeabilitatea vidului, co=27tv e pulsaţia, v e frecvenţa. în baza acestor formule, e posibilă înlocuirea mediului real considerat (caracterizat prin mărimile reale s, [/,, a) printr-un mediu fictiv (caracterizat prin mărimile în general complexe z^ct-=-z' — iz", pifict=p(/ —, afjct = a' — ia") avînd proprietăţi electromagnetice identice (v. tabloul II). Coeficientul de absorbţie al lui E i n-s te i n B determină probabilitatea de absorpţie a unui sistem atomic. Astfel, într-un cîmp e'ectromsgnetic radiant de densitate spaţialo-spectrală w (co), probabilitatea de absorpţie pe unitatea de timp are expresia B (co)-z unde: h e constanta lui Planck 6,62-10-27 erg-s, *=—, 2 TU Tabloul II. Reprezentări echivalente ale mediilor absorbante Mediul real Mediul fictiv echivalent Expresia lui #2 Exemple de probleme în cari se utilizează echivalenţa respectivă e li=1 a .... . o Sfict = £ —/S ==S—/ lLL coe0 ^fict==^,‘“/tA"=^=1 Ofict=o/—,*o//ss=:® »!=efict Teoria pierderilor dielectrice s O t^fict”^—= {i—1 Ofict” *’0'/==o-f-/2. — în linie generală, dependenţa de frecvenţă (lungime de undă) şi material a absorpţiei, determinată de mecanis-mul proceselor elementare cari stau la baza ei (tranziţiile sistemelor atomice), se prezintă în felul următor. Absorpţia frecvenţelor relativ Joase din domeniul radio (X = 104 * * * 1 m) depinde în ansamblu monoton de frecvenţă pe regiuni spectrale suficient de întinse, neexistînd niveluri discrete ale sistemelor atomice suficient de apropiate pentru ca tranziţiile dintre ele să dea naştere unor maxime de rezonanţă. în mediile conductoare absorpţia adevărată se datoreşte frînării curenţilor de convecţie (de ex.: absorpţia undelor radio în ionosferă, efectul pelicular, etc.); în mediile dielectrice ea se datoreşte în cea mai mare parte frînării mişcărilor de rotaţie ale moleculelor dipolare de către mediu (de ex. pierderi le dielectrice). Absorpţia microundelor (X= 102* * * 10-1 cm) e un fenomen complex, în care, pe lîngă efectele menţionate mai sus, intervin în mod esenţial tranziţiile sistemelor atomice (incluziv nucleare) între nivelurile lor discrete de energie, eventual perturbate (despicate) de prezenţa unor cîmpuri constante aplicate. Spectrul de absorpţie prezintă maxime de rezonanţă, ale căror poziţii şi lărgimi informează asupra structurii materialului (metoda rezonanţei magnetice şi nucleare: determinarea momentelor magnetice elementare, a cîmpului electric cristalin, etc.). Absorpţia undelor din domeniul optic propriu-zis (X= = 10-5 * * * 10"1 cm ; infraroşu, vizibil, ultraviolet) se caracterizează printr-un spectru de linii (discret), asociat cu tranziţiile purtătorilor legaţi, continuat prin sau suprapus peste un spectru continuu, asociat cu efectul Joule al curenţilor de purtători cuasiliberi. în gaze există o absorpţie în vizibil şi ultraviolet, de tip discret + continuu, asociată cu tranziţiile electronilor de valenţă ai atomilor, cum şi o absorpţie care se extinde şi asupra infraroşu Iu i, caracterizată printr-un spectru de linii foarte apropiate (benzi de absorpţie) asociate cu tranziţiile electronilor (vizibil, ultraviolet) şi cu mişcările de vibraţie-rotaţie ale moleculelor (infraroşu). în metale spectrul de absorpţie e continuu în măsura în care e datorit tranziţiilor electronilor în interiorul benzilor de energie (tranziţii Radiaţiilor, Imprăştierea — electromagnetice 588 Radiaţiilor, împrăştierea ^ electromagnetice intra-bandă), dar prezintă uneori o structură spre lungimile de undă mici (maxime) asociate cu tranziţiile electronilor de la o bandă la alta (tranziţii inter-benzi). în semicon-ductorii şi dielectricii cristalini există o absorpţie continuă în infraroşu (tranziţii intra-benzi ale electronilor şi găurilor), o absorpţie cu maxime de rezonanţă în vizibil, ultraviolet şi infraroşu (tranziţii inter-benzi, tranziţii întrenivelurile locale şi benzi sau între nivelurile locale şi ele înseşi), cum şi un spectru de linii (benzi de absorpţie) datorit tranziţiilor intramoleculare în cristalele moleculare şi vibraţiilor reţelei în cristalele ionice. Absorpţia radiaţiei X (X— 10-7* * * 10"9 cm) prezintă un fond continuu pe regiuni, satisfăcînd relaţia a = C1X8Z4+C2 (Z e numărul atomic; Gv C2 sînt constante), întrerupt de anumite maxime („creste de absorpţie") în punctele în cari Cx variază brusc. Tranziţiile corespunzătoare ale electronilor se fac între păturile interioare ale atomului şi păturile neocupate exterioare; se adaugă efectul Compton şi efectul fotoelectric. Absorpţia.radiaţii lor y (X < 10"9 cm) e caracterizată printr-un spectru de linii, deoarece şi spectrele de emisiune sînt tot astfel. La ea contribuie efectul fotoelectric, efectul Compton şi generarea de perechi electron-pozitron. i. Radiaţiilor, împrâştierea ~ electromagnetice. Fiz.: Fenomenul de transformare a unui fascicul regulat (de ex. paralel) de radiaţii electromagnetice, într-un fascicul ale cărui raze pot avea orice direcţie. Se deosebesc: împrăştierea prin reflexiune pe o suprafaţă rugoasă e datorită orientărilor diferite ale elementelor de suprafaţă în vecinătatea diferitelor puncte de incidenţă ale razelor fasciculului, fiecare dintre aceste raze suferind o reflexiune regulată peelementul desuprafaţărespectiv. Pentru casă existe împrăştiere, dimensiunile asperităţilor trebuie să depăşească un sfert de lungime de undă a radiaţiei incidente; deci o suprafaţă poate reflecta regulat o anumită radiaţie şi poate împrăştia radiaţiile cu lungime de undă mai mică. împrăştierea prin transmisiune e datorită particulelor din mediul străbătut de radiaţie. Aceste particule pot fi, fie particule în suspensie într-o fază care, în primă aproximaţie, poate fi considerată continuă (efect Tyndall), fie înseşi particulele cari constituie mediul respectiv (efect Rayleigh), fie, în cazul în care radiaţia incidenţă are lungime de undă mică (radiaţie X, radiaţie y), unii electroni mai puţin legaţi, din materialul care constituie mediul respectiv (efect Compton, v. Compton, efect ^). împrâştierea prin efect Compton e datorită unor ciocniri dintre fotonii din fasciculul de radiaţie incidenţă şi electroni, cu cedare de energie de către foton către electronul ciocnit, urmată de creşterea lungimii de undă a radiaţiei. împrâştierea prin efect Tyndall sau prin e f e ' t Ra y I e > g h e datorită faptului că electronii din materialul străbătut de radiaţie sînt puşi în vibraţie sub acţiunea cîmpului electric al radiaţiei şi, ca atare, devin, larîndul lor, surse de radiaţie de aceeaşi frecvenţă ca aceea a radiaţiei incidente. Din datele obţinute asupra intensităţii radiaţiei împrăştiate şi asupra distribuţiei unghiulare a acestei intensităţi se pot deduce informaţii asupra repartizării electronilor, deci asupra formei şi dimensiunilor particulelor cărora e datorită împrăştierea. Din punctul de vedere al dimensiunilor acestor particule, în raport cu lungimea de undă a radiaţiei incidente, cum şi al valorii relative a indicelui de refracţie al substanţei din care ele sînt constituite, în raport cu indicele fazei continue în care se găsesc particulele, se deosebesc: împrăştiere de tip Rayleigh, împrăştiere de tip Debye şi împrăştiere de tip Mie. în toate cazurile, intensitatea radiaţiei împrăştiate e proporţională cu intensitatea I0 a radiaţiei incidente. Dacă radiaţia incidenţă e polarizată şi observaţia se face sub un unghi 0 faţă de raza transmisă, într-o direcţie perpendiculară pe direcţia de vibraţie, radiaţia împrăştiată e polarizată în aceeaşi direcţie, dacă particulele împrăştietoare sînt isotrope, şi e parţial depolarizată, dacă ele sînt anisotrope. Dacă particulele cari produc împrăştierea sînt independente unele de altele, ca moleculele unui gaz perfect sau ale unei soluţii foarte diluate, intensitatea Iq a radiaţiei împrăştiate într-o direcţie 0 oarecare e proporţională cu numărul v de particule pe unitatea de volum. Dacă particulele nu sînt independente, există relaţii de fază între undele elementare împrăştiate de diferitele particule şi împrăştierea are un caracter de fenomen de difracţie. Astfel de cazuri sînt: împrăştierea datorită diferiţilor electroni ai unei aceleiaşi molecule, împrăştierea datorită particulelor de Ia nodurile unei reţele cristaline, etc. împrâştierea de tip Rayleigh se produce dacă dimensiunile particulelor sînt foarte mici (<^j) ' coincide cu ceea ce se numeşte, în cazul luminii vizibile, efect Rayleigh. Pentru particule isotrope cu dimensiuni mici în raport cu lungimea de undă A'=— (n0 fi ind indicele de refracţie n° al mediului şi X lungimea de undă a radiaţiei incidente în vid), intensitatea Iq, într-un punct la distanţa r de particula care produce împrăştierea, e /0 = ^j4a2/o(1 + COs20)' a fiind polarizabilitatea particulei. Se vede că e invers proporţională cu puterea a patra a lungimii de undă a radiaţiei; deci cînd aceasta e o radiaţie compusă, sînt împrăştiate, cu I deosebire, radiaţiile cu lungimi de undă mici. Dacă —— = RQ, o se poate defini o mărime t = 2tt^ Rq sin0d0 numită turbid itatea materialului sau coeficientul de extincţie prin împrăştiere, astfel încît intensitatea radiaţiei transmise e /=vT/. I fiind grosimea de strat traversat. Se poate deduce, în cazul împrăştierii de tip Rayleigh, Dacă se foloseşte expresia polarizabiIităţii a în funcţiune de indicii de refracţie n ai substanţei care alcătuieşte parti- N c culele şi al mediului, şi dacă se ţine seamă că > No fiind numărul lui Avogadro, c, concentraţia în greutate şi M, greutatea moleculară a substanţei, t = HcM, unde l,7v?nl U-nA2 3 N0\* { c j ‘ Turbiditatea fiind proporţională cu produsul cM, turbiditatea unui sistem polidispers de particule independente mici va fi determinată de media greutăţilor moleculare. în cazul în care particulele nu sînt independente, de exemplu în cazul unor soluţii concentrate, intensitatea totală a radiaţiei împrăştiate nu e suma intensităţilor împrăştiate de fiecare Radical 589 Radical particulă în parte, ci apar enomene de interferenţă. De asemenea, din cauza agitaţiei termice, apar fluctuaţii de densitate, realizîndu-se, astfel, noi neomogeneităţi cari produc împrăştierea. Un caz particular interesant de împrăştiere de tip Rayleigh e aceea datorită înseşi moleculelor unei substanţe. Acest caz reprezintă, deci, împrâştierea molecularâ a radiaţiilor şi poate fi pus în evidenţă atît în cazul lichidelor, cît şi în cazul gazelor. Faptul că, şi în împrăştierea moleculară, intensitatea radiaţiei împrăştiate creşte cînd lungimea de undă a radiaţiei incidente scade, explică culoarea albastră a cerului, deoarece moleculele din atmosfera superioară împrăştie, în special, radiaţiile albastre şi violete din radiaţia solară incidenţă. Aceluiaşi fenomen i se datoreşte culoarea mai roşie a Soarelui la orizont. Pe lîngă moleculele unui fluid, constituie centre de împrăştiere aglomeraţiile de molecule datorite fluctuaţiilor. Fluctuaţiile de densitate scăzînd cînd se trece de la gaze la lichide, din cauza micşorării mobilităţii moleculelor, la masă egală un lichid împrăştie mai puţin decît un gaz, însă la volum egal, lichidele împrăştie mult mai intens radiaţiile, de exemplu, apa de 200 ori şi benzenul de 2000 ori mai mult decît aerul la presiunea atmosferică. Neomogeneităţile datorite fluctuaţiilor de densitate cresc cu creşterea temperaturii şi ating valoarea maximă la temperatura critică a fluidului. Intensitatea radiaţiei împrăştiate creşte şi ea, cu temperatura, iar la temperatura critică, fluidul devine opalescent, fenomenul fiind numit opalescenţă critică. Astfel, la temperatura critică, eterul împrăştie de 750 de ori mai mult decît eterul lichid la 35° şi de 20 000 de ori mai mult decît vaporii saturaţi la aceeaşi temperatură. Faptul că moleculele unui mediu constituie centre de împrăştiere pentru radiaţii cu lungimi de undă de ordinul de mărime al celor ale luminii vizibile arată că pentru lumină nu există medii perfect optic vide. împrâştierea de tip D e b y e se produce dacă dimensiunile particulelor sînt mari şi indicele de refracţie al substanţei din care sînt constituite e practic egal cu cel al fazei continue (adică e egal cu unitatea cînd e vorba de un mediu care produce împrăştierea datorită unor molecule de mari dimensiuni, în aer). în acest caz, particulele cu dimensiuni comparabile sau mai mari decît lungimea de undă a radiaţiei împrăştie mai intens înainte decît înapoi, în raport cu sensul de propagare al fasciculului incident, datorită faptului că undele elementare împrăştiate de două puncte ale particulei au faze mai vecine în sensul de propagare al fasciculului decît în sensul contrar. Calculul intensităţii radiaţiei împrăştiate e greu de efectuat în cazul general şi a fost efectuat pentru diferite forme de particule: sfere, cilindri, macromolecule în spirală, etc. Intensitatea e dată prin produsul dintre intensitatea împrăştiată în fenomene de tip Rayleigh şi dintre o funcţiune de unghiul dintre direcţia de propagare a fasciculului incident şi direcţia de împrăştiere. Datorită interferenţelor, turbiditatea soluţiilor diluate, în cazul Debye, e mai mică decît în cazul Rayleigh, pentru substanţe cu aceeaşi greutate moleculară. în general, turbiditatea e proporţională cu X“4+^, undep^O pentru împrăştiere Rayleigh şi are valorile 1,0; 1,74; 2,0, respectiv, pentru bastonaşe, spirale şi sfere. împrâştierea de tip Mie e datorită unor particule de dimensiuni mari, cu^ indice de refracţie mare în raport cu cel al fazei continue. în cazul împrăştierii de tip Mie, fenomenul e important în special pentru particule sferice cu dimensiuni mari, în studiul vizibilităţii şi al transmisiunii undelor de radio prin ceaţă (faptul că şi în acest tip de împrăştiere, radiaţiile cu lungimi de undă mari sînt mai puţin împrăştiate, permite fotografierea cu radiaţii infraroşii, prin medii turburi), iar pentru particule de dimensiuni mai mici, în studiul împrăştierii de către aerosoli şi de către soluri de coloizi hidrofobi. Calculul intensităţii radiaţiei împrăştiate e, în general, foarte complicat, şi nu a fost efectuat decît în cîteva cazuri particulare. Determinarea distribuţiei valorilor intensităţii împrăştiate în funcţiune de unghiul 0 dă informaţii asupra formei şi asupra dimensiunilor particulelor. Fenomenele se complică în sisteme în cari particulele împrăştietoare sînt apropiate, prin împrăştieri multiple. — Tipuri speciale de împrăştiere pot fi considerate şi anumite fenomene de foto!urninescenţă (v.), de exemplu efectul Raman, însă, în aceste cazuri, fenomeneie sint cu totul diferite de cele cari intervin în cazurile descrise mai sus. î. Radical,pl. radicali. 1. Mat.: Simbol matematic V , care indică extragerea rădăcinii pătrate din numărul de ,,sub“ el. Extragerea rădăcinii de un ordin superior se indică printr-un indice scris în stînga, deasupra simbolului. Astfel, rădăcina cubică se indică prin , iar rădăcina de ordinul n, prin . 2. Radical. 2. Chim.: Parte componentă a moleculei unor substanţe, constituită din mai mulţi atomi, care rămîne neschimbată în cursul anumitor transformări chimice ale substanţei respective, putînd exista, în anumite cazuri, şi sub formă liberă (v. Radical liber). Sin. Rest. După natura substanţelor din cari provin, se deosebesc: radicali anorganici şi radicali organici. Radical anorganic: Radical provenit dintr-un compus anorganic— de exemplu: S03, S04, NOa, Cr04, NH4, etc. — , care poate trece dintr-o combinaţie în alta, prin reacţii de substituţie sau de dublu schimb, fără să se modifice. Radicalii anorganici se comportă, în cele mai multe schimbări, similar cu elementele chimice. Exemplele următoare, în cari radicalii sînt închişi între paranteze, arată posibilităţile de trecere de la o substanţă la alta: 2 NaCI + H2[S04]=2 HCI + Na2[S04] Na2[S04]+BaCI2=Ba[S04]-f 2 NaCI [N H4]2[S04]+ BaC l2= Ba[S04] -f 2[N H4]C I. Cei mai mulţi radicali anorganici în soluţie apoasă trec în ioni liberi. Radical organic: Radical provenit dintr-un compus organic. Combinaţiile organice sînt formate din două părţi: din radicalul sau restul unei hidrocarburi şi din una sau din mai multe grupări funcţionale. Combinaţiile cari au radicali deosebiţi, dar grupări funcţionale identice, au proprietăţi asemănătoare; de exemplu, toate substanţele cari conţin gruparea funcţională OH (alcooli) au un atom de hidrogen reactiv, înlocuibil prin metale; cele cari conţin gruparea NH2 (aminele) au proprietăţi bazice, etc. Radicalii liberi sau atomii iau naştere în reacţiile omoli-tice, prin cari se modifică legăturile covalente de doi electroni, prin împărţirea acestora între cei doi atomi sau radicali, astfel: X:Y-*Xm+Y. Reacţiile omolitice se produc în fază gazoasă omogenă şi în fază lichidă, de preferinţă în disolvanţi neionizaţi. Sînt trei tipuri mai importante de reacţii prin cari se formează radicali şi atomi liberi, şi anume: reacţii prin descompunere fotochimică, prin descompunere termică şi prin transferul unui electron. Toate aceste reacţii comportă ruperea unei valenţe: CHg — J-»CH3'4--J (fotochimic) (^'6^5)3^-'“C(C6H5)3-»2 (C6H5)3C- (termic) Na--J-CH3— CI-^Na'^cr-hCHg* (transfer de electroni) Reacţiile prin transfer de electroni se produc, fie prin cedarea unui electron de către atomul unui metal, fie prin acceptarea unui electron cedat de catod în timpul unei electrolize. Radical Radical Deoarece radicalii liberi sînt molecule puternic reactive, ei tind să se stabilizeze, fie prin combinarea doi cîte doi, fie prin alte reacţii. Radicalii şi atomii liberi, în reacţiile de stabilizare, extrag un atom dintr-o moleculă, generînd în acelaşi timp un alt radical liber: CI • + H2->HCI + H • H • -f CH3CI->HCI-f-CH3 • CH3- + CCI4-»CH3CI+CCI3- ch3+ h3c-r->ch4+- h2c-r. Din reacţiile de dezlocuire de mai sus rezultă că pe lîngă produsul stabil ia naştere un alt. radical, care reacţionează, la rîndul său, generînd astfel o reacţie în lanţ. O reacţie în lanţ are proprietăţi caracteristice şi poate fi formulată astfel: / ?->Ar Propagare < X-\-A~>Y-\-P v / 2 X sau 2 sau Y2 Terminare < X-\-Y ~>XY \ X sau y-f- inhibitor -> radical inactiv, unde A şi B sînt substanţele iniţiale, P şi R sînt produşi i de reacţie, iar X şi Y sînt radicalii sau atomii liberi cari asigură propagarea lanţului. Reacţia iniţială e o reacţie endotermă, care se produce rar şi necesită un aport de energie cinetică sau radiantă exterioară. Inhibitorii din reacţiile în lanţ, ca şi promotorii, nu sînt catalizatori, fiindcă ei iau parte la reacţie şi se consumă. Drept inhibitor în studiul reacţiilor în lanţ a fost utilizat oxidul de azot, posedînd el însuşi un număr impar de electroni, în cazul radicalului metil, de exemplu, se formează nitrozo-metan: CH3- + NO->CH3-NO. Se cunosc următoarele categorii principale de radicali organici: Radicalul acid, R—CO—, care derivă de la un acid organic prin scoaterea grupării hidroxil de la carboxil, e numit prin adăugarea sufixului -oii la numele hidrocarburii corespunzătoare. De exemplu: butanoil, CH3—(CH2)2—CO—■, hexanoil. Se admite utilizarea unor nume comune, consacrate prin uz şi cari derivă de la numele acidului prin înlocuirea sufixului -ic cu sufixul -il. De exemplu: formil, acetil, pro-pinil, benzoil, toluil, etc. O O II 1! CH3-C- C6H5—C— acetil benzoil Radicalul eterociclic derivă dintr-un compus eterociclic, prin îndepărtarea din ciclu a unuia sau a mai multor atomi de hidrogen. Radicalii monovalenţi, provenind prin îndepărtarea unui atom de hidrogen de la un atom din ciclu, se numesc adăugînd sufixul -il la numele compusului corespunzător, astfel: indolil de la indol, p i r o linii de la pirolină, triazolil de la triazol, triazinil de la triazină. Se păstrează următoarele excepţii: furii, isochinolil, piperidil, chinolil, tienil. H Hcf4XC- HC6 \}y 2CH 3 KC- oe || 3 4CH II«. indolil HC5 . 2C—• furii Radicalii bivalenţi, avînd cele două valenţe libere la acelaşi atom, se numesc adăugînd sufixul -iliden la numele compusului eterociclic corespunzător; de exemplu: 2-a-pira-niliden. H HCs'4 Vh II HC6 *C = 2-a-pi raniliden Radicalii plurivalenţi, derivînd de la compuşii eterociclici prin îndepărtarea mai multor atomi de hidrogen de la atomi de carbon diferiţi, se numesc adăugînd sufixele -diil, -triil, etc. la numele compusului eterociclic; de exemplu: 2,4-chi-nolindiil: H I c c Hcf 5\:/4^CH HC7 ii c 2C-- c H 2,4-chinoljndii! Radicalii hidrocarburilor derivă din hidrocarburile lineare sau ciclice, saturate sau nesaturate, prin eliminarea unuia sau a mai multor atomi de hidrogen. Radicalii monovalenţi proveniţi din hidrocarburi saturate lineare (alcani) sau ciclice (cicloalcani), prin îndepărtarea unui atom de hidrogen terminal, se numesc a I c h i I i normali respectiv cicloalchi I i. Sin. Radical parafinic; Radical alchiIic. Numele radicalilor se formează prin înlocuirea terminaţiei -an a hidrocarburii, cu terminaţia -il. Astfel se obţin: de la metan, metil, CH3—; de la propan, propil, C3H7—; de la pentan, pentil sau amil, C5H22—. Radicalii monovalenţi cari derivă din alcani ramificaţi se consideră că derivă de la cel mai lung radical alchil prezent. Numerotarea începe de la atomul de carbon care are valenţa liberă; de exemplu: 2-meti l-but il : CH3-CH2-CH-CH2 ch3 2-metil-butiI Numirile unor radicali alchilici cari sînt utilizate în mod curent se păstrează, dar numai pentru radicali nesubstituiţi, astfel: isopropil, (CH3)2CH—; isobutil, (CH3)2CH—CH2; sec-butii, CH3—CH2CH—CH3; terţ-butil, (CH3)3C—; isopentil, I (CH3)2CH-CH2-CH2- ; neopentil, (CH3)3C—CH2— ; tertpen-til, CH3CH2-C(CH3)2; isohexiI, (CH3)2CH-CH2-CH2-CH2~. Radicalii monovalenţi proveniţi din hidrocarburi nesaturate se numesc radicali alchilici nesaturaţi. Numele radicalilor se formează prin înlocuirea terminaţiei -enă cu terminaţia -enil, -ină cu -inii, respectiv -enină cu -eninil, etc. De exemplu: etenil, CH2— CH—; propinil, CH==C—CH2—; 2-butenil, CH3—CH = CH—CH2—.Sînt admise următoarele numiri pentru radicalii nesubstituiţi: vinii (pentru etenil), CH2—CH—; alil (pentru 2-propenil), CH2=CH—'CH2—, şi isopropenil (pentru 1-metil-etenil), CH2=CH—. I ch3 Radicalii bivalenţi derivaţi din alcani prin pierderea a doi atomi de hidrogen de la ambii carboni marginali ai catenei Radical de benzii 591 Radical liber se numesc înlocuind terminaţia-il a radicalului monovalent cu terminaţia -ilen: etilen, —CH2—CH2—■ ; trimetilen, —CH2— — CH2—CH2—; propilen, —CH2—CH—CH3 (numirespecial I rezervată). Radicalii bivalenţi şi radicalii trivalenţi avînd valenţele libere la un singur atom de carbon se numesc folosind terminaţia -iliden, respectiv -ilidin, în locul terminaţiei -il a radicalului monovalent. De exemplu: etiliden, CH3—CH = ; etilidin, CH3—Ce™. Radicalul H2C= se numeşte metilen, iar radicalul HC™ metin, numiri consacrate prin uz. Radicalii bivalenţi proveniţi prin eliminarea cîte unui atom de hidrogen de la carbonii marginali ai alchenelor, alcadienelor, alchinelor, etc., normale sau aciclice, se numesc înlocuind terminaţiile -ena, -dienă, -ină, etc. cu terminaţiile -enilen, -dienilen, -inilen, etc. în mod analog se numesc şi radicalii cicloalchenelor, cicloalcadienelor, cicloalchinelor, etc. proveniţi prin eliminarea a doi atomi de hidrogen de la doi car-boni diferiţi de ciclu. De exemplu: vinilen, —CH = CH—; 1,4-ciclohexilen, —C6H10—■. Radicalii monovalenţi provenind din hidrocarburi aromatice prin îndepărtarea unui atom de hidrogen de la un atom de carbon din ciclu au numele generic de a r i I. Atomul de carbon avînd valenţa liberă are numărul unu. Radicalii arii sînt: fenil de la benzen; tolii de ia toluen; (o-, m-, p-)xilil, de la (o-, m-, p-)xilen; cumenil, delacumen. Radicalii bivalenţi proveniţi din hidrocarburi aromatice substituite, cari au valenţele libere la atomii de carbon din ciclu, au numele generic ari I e n. Radicalul bivalent de la benzen se numeşte fenilen, —C6H4—■. Radicalii bivalenţi ai hidrocarburilor substituite se numesc ca radicalii fenilen substituiţi şi valenţele libere se numerotează, după caz: 1,2-; 1,3-; 1,4-; sau orto-; meta-; para. Pentru unii radicali ai hidrocarburilor aromatice substituite, avînd o valenţă liberă în catena laterală, se păstrează următoarele numiri consacrate: benzii, C6H5—CH2—; cinamil, C6H6CH = CH—CH2—; fenetil, C6H5—CH2—CH2—; ştirii, C6H5CH = CH—; tritil, (CeHB)8C—. Radicalii oxigenaţi monovalenţi, de forma R—O—, numiţi generic a c o x i I, îşi formează numele prin adăugarea particulei -oxil la numele radicalului R. De exemplu: hexiloxil, ciclo-hexiloxil. Urmltorii radicali au numiri abreviate: metoxil, CH3—O—; etoxiI, CH3—CH2—O—-; propoxil, CH3—CH2—-—CH2—O; butoxil, 2-butenoxil; isopropoxil; isobutoxil; terţ-butoxii; fenoxil, C6H5—O—■; naftoxil, C10H7—O—-. Radicalii oxigenaţi bivalenţi de forma —O—R—O— se numesc adăugînd particula -dioxi la numele radicalului bivalent corespunzător. De exemplu: metiîendioxi,—O—CH2—O—; trimeti lendioxi, —O—CH2—CH2—CH2—O— Radicalii de forma R-—S—• se numesc adăugînd sufixul -tio la numele radicalului R. De exemplu: etiltio, C2H5—S—-. Radicalii compuşilor organici ai siliciului au numiri obţinute prin adăugarea sufixelor folosite în cazul radicalilor hidrocarburilor, la numele compuşilor respectivi. De exemplu, se menţionează cîţiva radicali: silii, H3Si—sililen, H2Si=; silidin, HSi= ; disilanil, H3Si—SiH2—; trisilanilen, —H2Si— — SiH2—SiH2—; ciclohexasilanil, Si6Hn—; disiloxanil, H3Si—O—SiH2—; disiltianil, H3Si—S—SiH2—■; disilazanil, HaSi—NH—SiH2—; siloxi, H3Si—O—; siltio, H3Si—S—; sil-amino, H3Si—NH—. 1. ~ de benzii. Chim. V. Benzii, radical de 2. ~ liber. Chim.: Radical (v. Radical 2) care a fost desprins din molecula în care se găsea şi care există în stare liberă. Radicalii liberi au o comportare similară celei a atomilor liberi; ca şi aceştia, ei sînt reactivi şi instabili. Radicalii liberi se pot obţine, ca şi atomii liberi, prin descompunerea moleculelor prin procedee termice, fotochimice, sau prin transfer de electroni, de exemplu prin descompunerea apei la temperatură mai înaltă; afară de reacţia prin care se obţin molecule de hidrogen şi de oxigen, se produce şi reacţia: 2H20->H2+2 HO, prin care se formează radicalii hidroxil, HO. Radicalii liberi sînt caracterizaţi prin faptul că grupările de atomi cari îi formează nu au valenţele total saturate şi deci sînt puţin stabili. Radicalii se pot lega şi pot forma diferitecombinaţii chimice, ca şi elementele. în molecule, radicalii sînt legaţi de atomi de hidrogen, de alţi radicali, de atomi diferiţi sau de grupări funcţionale. Da exemplu, radicalul anorganic, S04, apare atît în molecula de sulfat de sodiu, Na2S04, cît şi în molecula de acid sulfuric, H2S04, în reacţia: 2 NaCI-hH2S04=2 HCI + Na2S04. Prin acţiunea clorului sau a bromului asupra uleiului de migdale amare, benzaldehida, C6H5CHO, trece în clorură de benzoil, C6H5COCI, sau în bromură de benzoil, C6H5COBr, cari, tratate cu apă, dau acid benzoic, C6H5COOH, iar tratate cu alcool, dau benzoat de etil, C6H5COOC2H5, etc. Toate aceste substanţe conţin radicalul benzoil, C6H5CO. Radicalii chimici din molecule au un caracter funcţional. Un radical liber e o moleculă care conţine, la unul dintre atomii ei, un orbital, ocupat numai parţial de un singur electron. Radicalii liberi conţin un număr impar de electroni în moleculă. Ei sînt neutri din punctul de vedere electric, spre deosebire de ioni, cari conţin un număr de electroni mai mare (ioni negativi, anioni) sau mai mic (ioni pozitivi, cationi) decît sarcina nucleară pozitivă a atomului caracteristic. Datorită reactivităţii lor mari, unii radicali sînt mai instabili şi se combină repede între ei sau reacţionează cu moleculele pe cari le întîlnesc (radicali liberi cu viaţă scurtă); alţii, deşi sînt destul de reactivi, pot exista, totuşi, mult timp în soluţii (radicali liberi cu viaţă lungă). Radicalul liber cu viaţă lungă e foarte reactiv, stabil în soluţie, unde e în echilibru cu dimerul său. Se formează prin disocierea unor compuşi ca hexaariletanul, hexaarilhidra-zina, etc. Se obţin, astfel, radicali liberi, ca trifeniImetiIul, (C6H5)3C, provenit prin disocierea hexafeniletanului în soluţie benzenică, pînă la obţinerea unui echilibru; difenilazotul, (C6H5)2N, format prin disocierea tetrafenilhidrazinei, pe la 80---900, etc. La tetraarilhidrazine, gradul de disociaţie variază cu natura solventului. Radicalii liberi prezintă paramagnetism, proprietate care serveşte la recunoaşterea lor. Ei au şi proprietatea de a cataliza trecerea hidrogenului greu în hidrogen obişnuit. Sin. Radical de echilibru. Radicalul liber cu viaţă scurtă are viaţa medie foarte scurtă, încît el se transformă imediat după obţinere şi nu poate fi păstrat ca atare. Astfel de radicali liberi se obţin, fie prin piro-genarea unor combinaţii organometalice, de exemplu a tetra-metil- şi a tetraetil-plumbului (cu formare de radicali liberi cu viaţă scurtă: metilul, CH3, şi etilul C2H5), fie prin piro-genarea unor hidrocarburi, aldehide, cetone, a unor eteri, etc., fie în urma unor reacţii fotochimice, sau în descărcări electrice. Ei sînt sintetizaţi şi studiaţi cu ajutorul unei tehnici speciale, în tuburi de cuarţ, în cari au fost depuse în prealabil oglinzi metalice, de cadmiu, mercur, plumb, arsen, staniu sau zinc, şi unde sînt apoi identificaţi sub formă de combinaţii cu metalul respectiv. Pentru un radical liber cu viaţă scurtă se poate stabili o viaţă medie sau un timp de înjumătăţire a cărui valoare depinde de presiunea şi de temperatura la care se găseşte, de forma şi de natura recipientului, cum şi de natura celorlalte molecule cu cari se găseşte în amestec. Radicalii liberi cu viaţă scurtă, în stare gazoasă, dispar prin ciocniri dimoleculare cu moleculele gazului în cari sînt diluaţi (de ex. cu molecule de hidrogen, pecari le rup, unindu-secu unul dintre atomii moleculei). în soluţie, radicalii liberi se pot obţine cu aceleaşi mij- Radical, centru Radier de tunel loace ca şi în stare gazoasă. în prezenţa moleculelor disol-vantului, radicalul liber suferă schimbări şi provoacă uneori, acestora, schimbări cari duc la stabilizarea sistemului. Un radical liber poate lua, de exemplu, un hidrogen de la o moleculă a solventului, completîndu-şi octetul său şi descomple-tînd un octet al acesteia. Molecula solventului devine radical liber şi se poate dimeriza sau poate reacţiona cu o altă moleculă de disolvant, cedînd acesteia un hidrogen. Prin această reacţie de disproporţionare se formează în sistem o olefină. Obţinerea radicalilor liberi cu viaţă scurtă a contribuit la studiul mecanismelor multor reacţii, dintre cari unele au mare utilitate în practica industrială. S-a dovedit existenţa radicalilor liberi ca produşi intermediari în .halogenări şi în anumite oxidări (reacţia Wurtz, reacţia Kolbe, etc.). Radicalii liberi cu viaţă scurtă prezintă însă cea mai mare importanţă la explicarea şi conducerea în practică a reacţiilor de cracare şi de polimerizare. S-au obţinut radicali liberi prin pirogenarea butanului. De asemenea, apariţia unor dimeri şi a unor olefine, în tratamentele termice industriale ale hidrocarburi lor din ţiţei, demonstrează existenţa intermediară a radicalilor. Un alt domeniu e acela al polimerizărilor în lanţ ale olefinelor, cu formare de cauciuc şi de alte materii plastice, la cari prin radicalii liberi cu viaţă scurtă se explică mecanismul reacţiilor. 1. Radical, centru 1. Geom. V. sub Cerc. 2. Radical, centru 2. Geom. V. sub Sferă. 3. Radical, plan Geom. V. sub Sferă. 4. Radicala, axa 1. Geom. V. Axi radicală a două cercu.'i, şi sub Cerc. 5. Radicala, axa 2. Geom. V. Axă radicală a trei sfere, şi sub Sferă. 6. Radicala, şarnierâ Geol.: Linia de curbură maximă a stratelor din zona de rădăcină a unei pînze. Planul axial care trece prin şarniera radicală separă autohtonul de corpul pînzei (v. Pînză de acoperire, sub Pînză 4). 7. Radicelâ, pl. radicele. 1. Bot./ Rădăcină secundară care se formează pe rădăcinile principale. în cele mai multe cazuri, radicelele au origine periciclică, formîndu-se dintr-un grup de celule din dreptul fasciculelor lemnoase sau între fasciculele lemnoase şi cele liberiene. Aceste celule se divid prin pereţi tangenţiali, formîndu-se două straturi de celule cari, în secţiune, apar arcuite. Din celulele exterioare, în urma diviziunii lor prin pereţi anticlinali şi tangenţiali, se formează piloriza, dermatogenul şi periblemul, iar din celulele interioare se formează pleromul. Ansamblul de celule cari dau naştere viitoarei radicele se prezintă sub formă de mamelon mic, care se dezvoltă cu ajutorul celulelor endodermului şi care, prin diviziuni repetate, se diferenţiază într-o calotă, cu funcţiunea de a secreta unele enzime, cari favorizează străbaterea scoarţei. Radicelele sînt dispuse în şiruri longitudinale, respectiv în dreptul vaselor lemnoase. Sin. Rădăcină secundară, Rădăcină laterală. V. şî sub Rădăcină. 8. Radicelâ. 2. Bot.: Partea inferioară a axei embrionului, care formează (după germinaţie) rădăcina unei plante. 9. Radicelâ. 3. Ind. alim.: Firişor dezvoltat la bobul de orz în timpul germinaţiei, pentru fabricarea malţului, şi care se detaşează de malţul uscat, cu ajutorul unor maşini. Radicelele sînt galbene-brune şi sînt bogate în substanţe proteice şi în hidraţi de carbon, constituind astfel un excelent furaj pentru animale. O infuziune de radicele în apă caldă poate îmbogăţi diversejmedii de cultură în substanţe nutritive. 10. Radicin. Agr.: Îngrăşămînt bacterian, preparat pe cale artificială, cu bacterii de nodozităţi — Bacillus radicicola — cari trăiesc în simbioză cu plantele leguminoase şi cari fixează azotul liber din aer. Radicinul se prepară cultivînd pe medii nutritive bacteriile specifice fiecărei plante leguminoase. Mediului de cultură i se adaugă extract din planta leguminoasă respectivă. Sin. Nitragin. 11. Radiculâ, pl. radicule. bot.: Forma embrionară a rădăcinii, care, împreună cu tulpiniţa (v.), cotiledoanele (v.) şi muguraşul (v.), constituie embrionul seminţelor. Radicula se formează în partea opusă muguraşului, în apropierea suspen-sorului, şi e primul organ care apare din sămînţă, în timpul germinaţiei. în dezvoltarea ei, radicula formează rădăcina principală. Sin. Rădăcină embrionară. V. şî sub Sămînţă. 12. Radier, pl. radiere. 1. Fund. V. sub Fundaţie. 13. Hidrot.: Element de construcţie în formă de placă, de obicei de beton armat, care serveşte ca fundaţie a unei /. Secţiune transversală printr-un baraj cu golire de fund şi deversor, cu disipator de energie în forma de prag. 1) pilă; 2) radierul barajului; 3) radierul disipatoruluî; 4) disipator; 5) ecran de pămînt argiios-nisipos. construcţii hidrotehnice, ca fund de canal sau de basin, ca element de apărare a fundului albiei, în amonte sau în aval de construcţiile hidrotehnice, cum şi ca reazem pentru unele elementefixesau mo-bi le ale acesteia (pi le, vane, praguri, re F^a.dier de beton în formă de cadru, dane, etc., v. fig. I). Radierul se dimensionează la sarcinile transmise prin intermediul construcţiilor cari reazemă pe el şi la sarcinile directe (presiunea sau subpresiu-nea^apei). în funcţiune deschemaconstruc-tivă, radierul se calculează ca o grindă rezemată pe mediu elastic, ca un cadru (v. fig. II) sau ca o placă simplă (v. fig. III). Cînd terenul de fundaţie are o capacitate portantă mică, radierul se fundează ///. Radier de beton în formă pe piloţi. Cînd pe faţa superioară de placă, a radierului apa se scurge cu viteze mari (în special dacă e încărcată cu aluviuni sau cu gheţuri), aceasta se protejează cu betoane speciale, mai rar cu piatră de talie sau cu scînduri. 14. ~ de tunel. Tnl.: Element de construcţie care leagă fundaţiile picioarelor-drepte ale unei căptuşeli de tunel executat în terenuri nestîncoase. (Cînd terenul e stîncos, se execută numai o tencuială de protecţie, pentru a uşura scurgerea apelor evacuate prin barbacane către canalul colector.) Din punctul de vedere al destinaţiei, se deosebesc: radiere de protecţie şi radiere de rezistenţă. Radierele de protecţie sînt folosite la tunele executate în terenuri destul de rezistente pentru a prelua toate eforturile transmise de picioarele-drepte. Sînt formate dintr-o placă de beton cu grosimea de 30---40 cm, tencuită pe faţa superioară şi înclinată cu 2%.către canalul colector al apelor de infiltraţie (v. fig. /). Radier 503 Radioactivă, activitate Radierele de rezistenţa sînt folosite Ia tuneie executate în terenuri slabe, pentru a repartiza pe o suprafaţă mai mare presiunea terenului asupra căptuşelii tunelului, /. Radier de protecţie, 1) picioare-drepte; 2) fundaţiile picioareior-drepte; 3) radier de protecţie; 4) tencuială de mortar de ciment, cu grosimea de 2 cm; 5) canal colector; 6) conductă pentru evacuarea apelor colectate de drehul din spatele îmbrăcămintei tunelului. pentru a împiedica apropierea picioareior-drepte, cînd acestea sînt solicitate de împingeri mari orizontale (laterale), şi pentru a rezista eventualelor presiuni de jos în sus ale vetrei galeriei, Principiul metodei radierii. II. Radier de rezistenţă. 1) picioare-drepte; 2) fundaţiile picioareior-drepte; 3) radier de rezistenţă; 4) beton de umplutură; 5) tencuială de mortar de ciment, cu grosimea de 2 cm; 6) canal colector; 7) dren; 8) conductă pentru evacuarea apelor drenate. datorite umflării pămîntului. Radierele de rezistenţă se execută sub forma de boltă răsturnată, cu grosimea constantă (v. fig. li), egală cu 50--*80% din grosimea la cheie a bolţii superioare a căptuşelii tunelului. Raportul dintre săgeată 1 1 si coarda boltii radierului de rezistenţă variază între— si • s ' 10 Deasupra radierului se execută o umplutură de beton, cu partea superioară înclinată cu 2% către canalul colector şi tencuită şi sclivisită, pentru a uşura scurgerea apelor. în acest beton se amenajează, în dreptul barbacanelor, mici rigole de scurgere spre canalul colector. Radierele de rezistenţă se execută în fîşii transversale numite lamele de radier, cu lăţimea de 1 -'3 m, în funcţiune de presiunea terenului, şi aşezate la distanţă unele de altele, intervalele dintre primele lamele fiind executate ulterior. Cînd împingerile masivului muntos nu sînt prea mari, radierul se execută după întărirea betonului căptuşelii şi des-cintrarea bolţii, iar cînd presiuni le sînt mari, poate fi executat înainte de întărirea betonului bolţii. în timpul execuţiei lamelelor de radier, circulaţia în tunel se face pe poduri provizorii uşoare, acoperite cu dulapi. în cazul pămînturiior cu consistenţă slabă, la cari împin-gerilesînt mai puternice, metoda de săpare romînească reclamă, după realizarea galeriei inferioare, executarea, în primul rînd, a lamelelor pe cari vor fi rezemate fermele de susţinere, amplasarea lor fiind astfel precizată. Aceste lamele se execută din beton armat, cu bolţi în arc de cerc, încastrate în fundaţi i le p i c i oara I or-d repte. 1. Radier. 2. Pod.: Căptuşeală de beton, de bolovani sau de pavele de piatră, executată între culeele unui podeţ, pe fundul albiei cursului de apă peste care e construit acesta, eventual între picioarele unui pod, pe fundul unei albii cu caracter torenţial, pentru a împiedica eroziunea şi adîncirea albiilor. Cînd panta fundului albiei e foarte mare, radierul se execută din beton sau din pavele mari, zidite cu mortar de ciment, şi se amenajează cu mai multe trepte, cari formează cascade, pentru a reduce viteza apelor. De obicei, radierul se prelungeşte, în amonte şi în aval de pod sau de podeţ, pe o distanţă de 1,0***5,0 m sau mai mult, în funcţiune de panta şi de natura terenului. 2. Radiera, pl. radiere. Gen.; Sin. Gumă de şters (v.). 13. Radierii, metoda Topog.: Metodă de determinare a punctelor de detaliu, folosind coordonatele polare. Se măsoară distanţa de la un punct de staţie (vechi sau determinat anterior) de coordonate cunoscute, la puncte de detaliu, cum şi unghiurile făcute de aceste distanţe leu :o linie de referinţă |(de ex. o latură de poligona-ţie) (v. fig.)- Distanţele se mă» soară direct (cu panglica sau cu ruleta) ori indirect (pe cale optică). Metoda radierii are două variante: metoda directa (vize directe) şi metoda inversa (vize inverse, de la punctul de detaliu ia punctul de radiere). 4. Radina, pi. radine. 1. Pisc.: Zona în formă de cotlon de sub malurile abrupte acoperite de vegetaţie ale apelor dulci, în special curgătoare, produsă de curent prin spălare, în care, printre rădăcinile arborilor, se produc, vara, aglomeraţii de peşte (crap, clean, mreană, etc.) în căutarea hranei sau a unui refugiu, la creşterea excesivă a temperaturii, ori la creşterea puternică a nivelului, — iar toamna şi iarna, în căutarea unui loc de iernat. (Termen regional.) 5. Radina. 2. Pisc.: Reţea pescărească confecţionată din aţă groasă cu ochiurile mari —15-**20 cm —, montată pe una sau pe ambele părţi ale setei lor (v.), numite în acest caz reţele cu si recuri. Radina are rolul de a uşura încurcarea peştelui în ochiurile sale, cum şi de a-l reţine, deoarece, fiind mai îngustă decît reţeaua centrală (deasa), cînd unealta e aşezată în apă în poziţie verticală, îndată ce peştele se loveşte de ea, deasa cedează şi, trecînd printr-un ochi al radinei, iese afară, formînd o pungă în care peştele rămîne prins. V. şî sub Setcă. 6. Radio-. 1. F/z.: Prefix care indică, fie faptul că un element e radioactiv (de ex. radioisotop), fie faptul că un fenomen e în legătură cu dezintegrarea spontană a nucleelor atomice (de ex. radioactivitate). Radioactiniu. Fiz.: RdAc, 2^J Th. Isotopul cu numărul de masă 227, al toriului (v.), element radioactiv din familia acti-niului, rezultat din dezintegrarea, cu emisiune de particule oc, a actiniului. Se dezintegrează cu emisiune de particule a şi de radiaţie y. cu timpul de înjumătăţire de 18,6 zile, trecînd în actiniu X. 8. Radioactiv. Fiz.: Calitatea unei substanţe de a prezenta radioactivitate (v.). o. echilibru Fiz. V. Echilibru radioactiv. V. ş] sub Radioactivitate. 10. indicator Fiz.: Sin. Trasor (v.). 11. Radioactiva, activitate Fiz.: Sin. Radioactivitate (v, Radioactivitate 2). 38 Radioactivă, constanta — 594 Radiografie, aparat de 1. Radioactiva, constanta F/z. V. sub Dezintegrare radioactivă. 2. Radioactiva, familie Fiz. V. Familie radioactivă, V. şl sub Radioactivitate 1. а. Radioactive, emanaţii Fiz.,Chim. V. Emanaţii radioactive. 4. Radioactivitate. 1. Fiz.: Ansamblul de fenomene cari însoţesc dezintegrarea spontană a nucleelor instabile ale unor elemente chimice, respectiv ale unor isotopi instabili ai altor elemente. V. Dezintegrare radioactivă, Nucleu 2. în unele cazuri, elementul format prin dezintegrarea unui element radioactiv e el însuşi radioactiv. Elementele cari se formează, succesiv, unul din altul, prin dezintegrare, constituie o familie radioactiva. V. şî Radiaţie a, Radiaţie p, Radiaţie y. s. ~ artificiala, Fiz.: Radioactivitate provocată prin bombardarea unui element cu particule-proiectil convenabil alese, ca urmare a unei reacţii dintre aceste particule şi nucleele elementului bombardat. б. ~ indusa. Fiz.: Radioactivitatea obţinută de un material inactiv, pe suprafaţa căruia s-au depus diferite produse radioactive rezultate prin dezintegrare. 7. Radioactivitate. 2. F/z.; Mărime care reprezintă, într-o probă conţinînd un element radioactiv, numărul de atomi cari se dezintegrează în unitatea de timp. Radioactivitatea caracterizează deci viteza de dezintegrare a elementului respectiv. Se exprimă în dezintegrări pe secundă, sau, în practică, în curie (v.) sau în rutherforzi (v. Rutherford). Sin. Activitate radioactivă. 8. Radiobarit. Mineral.: Varietate de baritină (v.) radioactivă. 9. Radioelement, pl. radioelemente, Fiz.: Element radioactiv. 10. Radioprotectoare, substanţe Chim. biol.: Medicamente cu acţiune protectoare a celulelor vii, contra radiaţiilor ionizante. Aceste substanţe intervin în lanţul de reacţii biochimice pe cari le iniţiază radiaţia ionizantă (reacţii cari se propagă prin radicalii liberi), se combină cu radicalii liberi rezultaţi şi întrerup mersul reacţiilor. Astfel de substanţe sînt; cisteina, ciVteamina, cistamina, etc. 11. Radiotoriu. F/z.; RdTh,^Q8Th. Isotopul cu numărul de masă 228, al toriului (v.), element radioactiv din familia toriului, rezultat din dezintegrarea, cu emisiune de electroni, a mesotoriului 2 (v.). Se dezintegrează cu emisiune de particule aşi de radiaţie y, cu timpul de înjumătăţi re de 1,9 ani, trecînd în toriu X. 12. Radio-. 2. F/z., Tehn.: Prefix care indică un aparat (de ex. radiomicrometru), un proces (de ex. radioscopie), etc., în legătură cu radiaţia (v. Radiaţie 1). V. şî Radio 3. 13. Radioautografie. Tehn.: Metodă roentgenologică de veri= ficare a prezenţei substanţelor radioactive în glandele hormonale ale vieţuitoarelor. Această metodă dă rezultate optime, de exemplu pentru a constata chiar cantităţi minime de iod radioactiv, fixate în glanda tiroidă. Cu ajutorul filmelor fotografice sensibile la aceste radiaţii se constată că iodul se fixează, în principal şi imediat, în coloid. 14. Radiocristalografie. Mineral.: Ramură a Cristalografiei, care se ocupă cu studiul structurii interne a substanţelor cristalizate cu ajutorul radiaţiilor. îs. Radiocromometru, pl. radiocromometre. F/z.; Instru» ment pentru determinarea calităţii mijlocii a unui fascicul de radiaţie eterogenă, bazat pe compararea variaţiilor de transparenţă ale unui element uşor şi ale unui element greu, cînd variază lungimea de undă efectivă a radiaţiei fasciculului. Sin. Cualimetru de radiaţie Benoist. 16. Radiodermitâ. F/z., Ig.ind.: Dermită produsă prin absorpţia prin piele a unei doze puternice de radiaţii X sau de radiaţie produsă prin radioactivitate. 17. Radiodiagnostic, pl. radiodiagnostice. Gen., Ig. Ind.: Diagnostic medical pe bază de examinare radiologică. îs. Radiografie, pl. radiografii. Gen.: Imagine fotografică a unui corp sau a unui organ, obţinută pe un film expus radiaţiilor X, după revelare şi fixare. Opacităţile sînt diferite, după densitatea mediilor străbătute de radiaţie, iar imaginea reprezintă negativul. Pentru a obţine imagini mai bune, mai rapide şi mai clare, se folosesc ecrane întăritoare fluorescente, constituite dintr-o foaie de carton pe care se găsesc cristale de wolframat de cad» miu, acoperite cu o peliculă de celuloză, cari sub acţiunea radiaţiilor X emit lumină, de culoare albastră-violetă, care impresionează mai intens stratul sensibil al filmului. Radiaţia X traversînd corpurile, chiar netransparente la lumina, suferă modificări. Astfel, intensitatea fasciculului de radiaţie se micşorează prin absorpţie. Absorpţia creşte cu greutatea atomică a elementului din care e constituit corpul traversat, cum şi cu densitatea şi grosimea acestuia. Astfel, un os care conţine calciu (numărul atomic 20) absoarbe mai mult decît oxigenul (numărul atomic 8). Prin aceasta se explică posibilitatea de a obţine o imagine radiografică a osului, spre deosebire de părţile moi ale orga-nismului nostru, cum şi folosirea unor elemente cu mare număr de ordine, ca substanţe de contrast (bariu, uroselectan, urombral, etc.). Formarea imaginii radiografice s'e datoreşte, deci, absorpţiei inegale a radiaţiei X, la nivelul regiunii de examinat. Pentru realizarea imaginii e necesară o radiaţie cu o anumită lungime de undă, suficient de pătrunzătoare prin grosimea regiunii radiografiate. Pe o imagine radiologică se obţin diferite nuanţe, datorită diferenţelor de opacitate, respectiv indicelui de absorpţie diferit. Există un contrast natural între organe, cari deşi sînt constituite din ţesuturi moi, deci puţin absorbante, diferă prin densitatea lor. Astfel, inima iese în evidenţăîntrecei doi plămîni plini cu aer, fiindcă deşi absoarbe puţin radiaţia, o absoarbe, totuşi, mai intens decît plămînii, creîndu-se astfel un contrast. Datorită proiecţiei conice, imaginea radiologică a unui organ apare mărită pe filmul radiografie. Pentru a obţine o imagine radiografică mai puţin măritase aşază corpul respectiv cît mai aproape de film sau se măreşte distanţa focar-film. De exemplu, pentru a realiza o teleradiografie a inimii se stabileşte o-distanţă focar-film de doi metri. Situaţia relativă a regiunii de radiografiat faţă de film (poziţia) şi situaţia razei centrale a fasciculului de radiaţie faţă de regiunea respectivă şi faţă de film (incidenţa) sînt variate în raport cu regiunea de examinat şi cu elementele cari trebuie scoase în evidenţă pe imaginea radiografică. Se deosebesc poziţii de faţa (frontale), cînd planul frontal al pacientului e paralel cu filmul, poziţii laterale, cînd pianul sagitai e paralel cu filmul, pacientul fiind aşezat pe dreapta sau pe stînga, pe masa aparatului. Pentru executarea unei bune radiografii trebuie cunoscute unele date preliminare, şi anume: regiunea de examinat, regimul necesar executării radiografiei (tensiunea, curentul, timpul de expunere, etc.), funcţionarea perfectă a mesei de comandă, aşezarea pacientului în poziţie neobositoare (pentru a sta liniştit), etc. Pentru a evjta defectele trebuie evitate următoarele cauze: alegerea greşita a tensiunii (voltajul prea mare sau prea mic), căderea tensiunii datorită unei încărcări exagerate a aparatului, supraexpunerea sau subexpunerea, centrarea defectuoasăs radiaţia secundară, etc. 19. aparat de ~,Gen.: Aparat folosit pentru obţinerea de radiografii (v.). V. sub Radiaţie X, şi sub Radiologie. Radiograma 595 Radîoopaee, substanţe — 1. Radiograma, pl. radiograme. Gen.: Sin. Radiografie(v.). 2. Radiologie. Gen.: Ramură a ştiinţei care studiază şi foloseşte radiaţiile electromagnetice de lungime de undă mică (în particular, radiaţia X) şi cele corpusculare. în Medicină, tehnica radiologică are aplicaţii de primă importanţă, atît pentru diagnosticarea (radiodiagnostic) cît şi pentru tratarea (radioterapie) multor boli şi accidente ale oaselor, ale pielii, ale plămînilor, ale tubului digestiv, ale ficatului, etc. în acest scop se folosesc instalaţii radiografice din ce în ce mai perfecţionate, aplicîndu-se o tehnică complexă (operaţii radiografice). La o instalaţie pentru radiodiagnostic, se deosebesc: aparatul propriu-zis (generatorul de radiaţie X), format dintr-un tub generator, un generator de înaltă tensiune, un transformator de filament (pentru încălzirea pînă la incandescenţă a filamentului catodului tubului radiogen) şi un ansamblu de instrumente, necesare executării radiografiilor şi radiosco-piilor, cari ajută la manipularea tubului generator, a dispozitivelor de centrare, de fixare, etc. Se cunosc diferite tipuri de instalaţii pentru radiodiagnostic; de exemplu: aparate cu jumătate de undă neredresată, respectiv un aparat mic, cu tubul radiogen legat direct de Schema unui aparat cu şase ventile. T) tub generator de radiaţii X; transformator trifazat de înalta ten- siune; Vf*V9) ventile; o) transformator de încălzire pentru filamentul ventilului; b) transformator de încălzire pentru filamentul tubului. transformator; aparate cu undă redresată; aparate de putere mare, la cari se foloseşte curent electric trifazat (aparat cu şase ventile) (v. fig.). Executarea unei radiografii depinde de mai mulţi factori, şi anume: distanţa anod-film, timpul de expunere, tensiunea, curentul, regiunea care trebuie radiografiată, calitatea filmelor radiografice şi a ecranelor întăritoare, etc. 3. Radiometalografie. Metg.: Ramură a Metalografiei (v. Metalografie 1)care cuprinde ansamblul procedeelor de studiu al structurii metalelor şi aliajelor, cum şi al pieselor metalice, fără distrugerea acestora, cu ajutorul radiaţiilor X sau al radiaţiilor y. Sin. (parţial) Roentgenografie. V. şi Defec-toscopiecu radiaţie X, şi Defectoscopie cu radiaţie y, sub De-fectoscopie. 4. Radiometrie, efect 1. Fiz.: Efectul mecanic datorit presiunii exercitate de un flux de radiaţie asupra unui corp. 5. Radiometrie, efect 2. Fiz.: Efectul mecanic datorit diferenţei dintre presiunile exercitate pe cele două feţe ale unei foiţe plane de moleculele unui gaz a cărui temperatură e diferită în cele două regiuni din spaţiu, separate prin foiţa respectivă. 6. Radiometru, pl. radiometre. 1. Fiz.: Aparat pentru măsurarea diferenţei de presiune caracteristice efectului radio-metric (v. Radiometrie, efect 2). 7. Radiometru, 2. F/z.: Aparat folosit pentru măsurarea presiunii de radiaţie acustică (v. fig.). Aparatul e constituit dintr-o balanţă de torsiune foarte sensibilă. De braţul orizontal al balanţei, suspendat de un fir de'cuarţ, sînt suspendate, la un capăt, un disc foarte uşor, şi Ja celălalt capăt, o contragreutate. într-un punct al firului e fixată o mică oglindă. Pentru ca re-flexiunea undelor sonore să fie totală, discul e constituit din două foi subţiri _ de mică sau de metal, cu un spaţiu de aer între ele. Acest ansamblu e montat T într-o cutiei rămînînd numai o mică fereastră în dreptul discului, acoperită cu o membrană de celofan sau Radiometru acustic, de alt material similar, pentru ca curenţii de aer sau curentul aerodinamic care se produce, ca urmare a radiaţiei sursei, să nu afecteze măsurarea. Datorită presiunii exercitate de unda acustică asupra discului, balanţa se roteşte, iar unghiul de rotaţie poate fi determinat, făcînd să cadă pe oglindă un fascicul de lumină. Cunos-cînd valoarea unghiului de rotire al balanţei, poate fi calculată presiunea de radiaţie. Radiometrul acustic poate fi folosit la determinarea presiunii de radiaţie şi în cazul propagării undelor acustice în lichide, însă măsurarea e mai puţin precisă decît măsurarea efectuată într-un mediu gazos. s. RadiomicrometrUi pl. radiomicrometre. Fiz.: Instrument folosit la măsurarea intensităţilor foarte mici de radiaţie electromagnetică, constituit dintr-un cuplu termoelectric, pe care cade ra- ___________ ____ diaţia de măsurat, şi din galvano- 1 ' metrul cu care se măsoară intensitatea curentului rezultat. Galvanometru! cu cadru mobil are o singură spiră sau un număr mic de spire, de rezistenţă foarte mică, şi conţine în spiră cuplul termoelectric respectiv (v. fig.). Sin. Microradiometru. 9. Radîoopaee,substanţe Farm.: Substanţe chimice cari, introduse în organism, au calitatea de a se acumula selectiv, în anumite organe, şi de a împiedica astfel trecerea radiaţiei X prin organele respective. Astfel se pot obţine, pe placa fotografică, imaginile ^ acestor organe şi anomaliile pe cari ________1 le-ar prezenta. Substanţele radioopace sînt cu atît mai corespunzătoare scopu- Radiomicrometru. lui medical urmărit, cu cît elementele 1) magnet; 2) cadru de pe cari le conţin au numere atomice f,-r conductor; 3) sudura mai mari, fără a fi insă toxice. Hidro™ cuplului termoelectric; genul, oxigenul, carbonul, azotul, fosfo- 4) oglindă, rul şi sulful, principalele elemente constituente ale organismului animal, au număr atomic mic şi nu dau contraste apreciabile; calciul, cu numărul atomic 20, e singurul element care se găseşte în cantitate mai mare în organism, în scheletul osos, şi e vizibil roentgenografie. Alte elemente cu număr atomic mare se găsesc în cantităţi foarte mici. Sin. Substanţe de contrast. 38* Radîoscopîe 596 ftadîoaîtîmetru B a r i u I, cu numărul atomic 56, mai mare decît al calciului, se întrebuinţează sub formă de sulfat de bariu, pentru a pune în evidenţă roentgenografic organele aparatului digestiv. Sulfatul de bariu, fiind insolubil, nu e toxic şi traversează nealterat tractul digestiv. în acelaşi scop s-a folosit şi titanul, sub formă de oxid de titan, sub forma unei soluţii coloidale, stabile, care prezintă dezavantajul de a se acumula în anumite organe (ficat, splină), cu efecte dăunătoare asupra ţesuturilor. Iodul, cu numărul atomic 53, e bine tolerat şi prezintă maximul de absorpţie în regiunea lungimilor de undă utilizabile în practica radiologică. Cele mai importante substanţe radioopace sînt combinaţiile organice solubile ale iodului, folosite, sub formă de soluţie, în examinarea căilor urinare, a căilor biliare, etc. Aceste substanţe nu trebuie să fie toxice; ele trebuie să se acumuleze selectiv în anumite organe şi să se elimine înainte de a se produce o absorpţie sistemică importantă. Substanţele radioopace solubile se introduc, de obicei, direct în circuitul sangvin, de unde trec în căile urinare şi biliare sau în anumite organe (ficat, spiină) cari pot fi examinate, astfei, pentru a stabili un diagnostic concludent. Substanţele respective se introduc, fie pe cale sistemică (pe cale bucală sau prin injecţii intravenoase), fie direct în uretră, în vezică, ureter, etc. Unele substanţe radioopace sînt folosite pentru a face vizibile vasele sangvine (aorta, vena cavă superioară, coronarele, etc.). Compuşii insolubili ai iodului sînt folosiţi, în principal, ca agenţi de contrast pentru depistarea tumorilor canalului rahidian (mielografie), a leziunilor bronhopulmonare (bron-hografie) şi în ginecologie (uterosalpingografie), etc. Unele substanţe de contrast se obţin prin adiţia iodului la diferite uleiuri vegetale (uleiuri iodurate) folosite, în principal, pentru mielografii, bronhografii şi în ginecologie; de exemplu: lipiodoiul, prin iodurarea uleiului din seminţele de mac; campiodolul, prin iodurarea uleiului de rapiţăs etc. Cele mai folosite şi mai importante substanţe radioopace din seria alifatică sînt derivaţii acidului iod-metansulfonic; de exemplu: abrodilul (urombral) e sarea de sodiu a acestui acid; intramina (tenebril) e sarea de sodiu a acidului diiod-metansulfonic, etc. Dintre compuşii aromatici, mai importanţi sînt următorii: uroseiectanul A, care e sarea de sodiu a acidului 5-iod»2-piridon-N-acetic; uroseiectanul B, care e sarea de sodiu a acidului N-metil-3,5 diiod-4-piridon-2,6-dicarboxiIic; perabrodiIuI, care e sarea cu dietanolamină a acidului 3,5-diiod-4-piridon-N-acetic, Dintre compuşii cu nucleu benzenic cu conţinut mare în iod şi cu toxicitate redusă, mai importanţi sînt următorii: BiIiselectanuI, care e acidul oc-fenil-(3-(3,5-diiod-4-hidroxi-fenil)-propionic; are p. t. 160--*164° şi e folosit, în principal, în colecistografie (radiografia căilor biliare), fiindr după condiţiile de administrare, foarte toxic (parenteral), respectiv foarte bine suportat (per os), eliminîndu-se cu uşurinţă. Bili-selectanul se obţine prin condensarea p-hidroxi-benzaldehidei cu acid fenilacetic (condensare Perkin), urmată de reducere catalitică (sau cu amalgam de sodiu) şi iodurare, cu ajutorul unei soluţii de iod-iodură de potasiu în mediu alcalin sau de monoclorură de iod. Conţine circa 51% iod. — Telepacul e acidul p-(3-amino-2,4,6-triiod-fenil)-a-etil-propionic; are p.t. 154***158°; conţine ,66***68% iod; se acumulează în vezica biliară, permiţînd şi examinarea căilor extrahepatice. — Hipu-ranul e sarea de sodiu a acidului o-iod-hipuric. — Urokonul e sarea de sodiu a acidului 3-acetilamino-2,4,6-triiod-benzoic, cu conţinut de 65,8% iod; se foloseşte, sub formă de soluţie 30%, în urografie şi în pielografie retrogradă. — Radioselec-tanul (biIigrafin, iodipamid, colegrafin) conţine 64% iod fiind indicat, în principal, ca agent colecistografic. Unii derivaţi ai fenolftaleinei (v.)se întrebuinţează ca agenţi auxiliari, fie în roentgenografie, fie pentru observarea modului de funcţionare al unor organe. Astfel, tetraiod-fenolftaleina (bilagnost, iodtetragnost) se întrebuinţează (parenteral sau per os) la examinarea vezicii biliare, sub forma de sare de sodiu în soluţie apoasă; are p. t. 270---2720, cu descompunere; isomerul său se întrebuinţează, de asemenea, şi la evaluarea activităţii funcţionale a ficatului. Fenol-sulfoftaleina (roşu fenol) se întrebuinţează la determinarea activităţii funcţionale a rinichilor, datorită faptului că acest colorant, după injectare, e excretat fără a fi metabolizat. Urina colectată, după un anumit timp se alcalinizează, comparîndu-se culoarea obţinută, colorimetric, cu o soluţie etalon de sare de sodiu a fenol-sulfoftaleinei. Tetraclorfenolftaleina se întrebuinţează la examinarea funcţiunii hepatice, urmărindu-se dispariţia colorantului din plasmă sau apariţia lui în fecale. 1. Radîoscopîe, pl. radioscopii. Gen.: Examinarea unui corp prin observarea umbrei proiectate pe un ecran fluorescent de un fascicul de radiaţie X care a străbătut corpul respectiv. Prin radioscopie se pun în evidenţă, fie părţile opace aie acelui corp, cari apar în umbră pe un fond iuminat, fie defectele unui corp opac. Metoda de determinare radioscopică a defectelor, folosind radiaţia X, se numeşte examinare radio-scopicâ (v. Defectoscopie cu radiaţie X, sub Defectoscopie). 2. Radioseîectan. Farm. V. sub Radioopace, substanţe —. 8. Radiostereoscopie. Gen.: Radioscopie în care se folosesc două surse de radiaţie, obţinîndu-se o impresie de relief. 4. Radioterapie. Gen.: Tratament medical care foloseşte ca agent terapeutic radiaţiile X. Ţesuturile normale şi cele patologice prezintă radiosen-sibilităţi foarte diferite la radiaţiile X. Datorită acestui fapt» un fascicul radiant poate distruge un ţesut patologic radio-sensibil, situat în profunzime, după ce a traversat, fără a leza, straturi de celule sănătoase, radiorezistente. Radiosensibili-tatea pielii variază după vîrstă, după regiunea corpului iradiat, după testul biologic, şi, în principal, de la o persoană ia alta. în tratament se ţine seamă, de asemenea, de profunzimea leziunii, cum şi de prezenţa elementelor normale de apărare, cari nu trebuie distruse. iradierea trebuie să se apiice uniform asupra ţesutului patologic, în doze fragmentate sau deodată, timp de o zi ori de mai multe zile sau chiar săptămîni, după caz. Pentru a executa tratamentul în mod corespunzător şi cu eficienţă trebuie să se ţină seamă de: doza de energie radiantă eficace; repartiţia dozei la suprafaţa pielii; repartiţia uniformă a dozei, în profunzime; repartiţia dozei în timp, şi calitatea iradjaţiei folosite. în tehnica radioterapiei se foloseşte o gamă largă de radiaţii, de la radiaţiile de frecvenţă joasă, corespunzînd la o tensiune (aplicată tubului de radiaţie X) de 70 kV, pînă la radiaţii de frecvenţă înaltă, corespunzînd la o tensiune de 200---600 kV, după cum se acţionează asupra unei leziuni superficiale sau asupra unei tumori care se găseşte în profunzime. De cele mai multe ori se folosesc, însă, radiaţii de pătrundere mijlocie, emise sub o tensiune cuprinsă între 120 şi 150 kV. 5. Radio. 3. Telc.: Calitatea unui semnal, a unei mărimi, a unui dispozitiv, a unei instalaţii, etc. de a se referi la undele radioelectrice utilizate pentru transmiterea de informaţii, respectiv la radiofrecvenţe. Termenul radio e folosit, de obicei, ca prefix. 6. Radio, aparat de Telc.: Sin. Receptor radio (v.). 7o Radioaltimetru, pl. radioaltimetre. Av. .'Aparat de rad io- locaţie instalat la bordul unei aeronave, care e folosit pentru determinarea altitudinii de zbor, prin reflexiunea undelor electromagnetice de către sol (uscat sau apă). Radioaltimetrul se compune dintr-un post emiţător şi un post receptor, astfel încît — pentru stabilirea înălţimii de zbor faţă de suprafaţa solului—produce o emisiune radioelectrică, în mod continuu sau Radioamatorism 597 Radioamplificare ■y\z, I. Radioaltimetru, î) antenă de emisiune; 2) antenă de recepţie. prin impulsii; semnalul trimis prin antena de emisiune e orientat spre sol, iar ecoul electromagnetic e primit prin antena de recepţie, după un interval de timp t=2Hjc, care depinde de altitudineaH a aeronavei şi de viteza de propagare c a undelor electromagnetice (v. fig. /). Se deosebesc radioaltimetre cu modulaţie şi radioaltimetre cu impulsii, după cum emisiunea lor e continuă sau prin impulsii, ambele aceste tipuri fiind utilizate de obicei împreună, la avioanele actuale. La radioaltimetre le cu modulaţie continua, recomandabile pentru măsurarea altitudinilor mici (pînă la circa 1200 m), emiţătorul aparatului emite continuu unde radioeiectrice spre soi, modulate în frecvenţă. în intervalul de ti mp £ pînă la recepţia ecoului electromagnetic, frecvenţa emiţătorului variază cu Affi)tjT, considerînd că fl şi /2 sînt valorile între cari frecvenţa emiţătorului variază Iinear în timpul unei perioade T de modulaţie; dacă se compară frecvenţa undelor ^m3x emise de emiţător cu frecvenţa undelor reflectate ^min în momentul recepţiei lor (v. fig. //), se constată că ^ aceste frecvenţe nu sînt ega- ^ le, deoarece frecvenţa emi-ţătorului a variat cu Afg în ^ intervalul de timp t (în care > semnalul de la emiţător a § ajuns pînă la sol şi s-a întors ^ la avion) şi frecvenţa modu- > laţiei e/^=(2 T)"1, adică A/,=A/.*.2/w= 4 A/. fH = —Lijl. =rn, Timpul il. Principiu! funcţionării radioaltime-trului cu modulaţie a frecvenţei emiţătorului. fmax, fmjn) valoarea maximă, respectiv minimă a frecvenţei emiţătorului; fm) frecvenţa de modulaţie; £/_/) intervalul de timp între emisiunea şi recepţia semnalelor. imprimă tensiuni III. Ecranul indicatorului radroaltimetrului cu baleiaj electronic, î) cerc luminos; 2) semnal de zero; 3) semnalul ecoului; H) înălţimea de zbor. unde k e o constantă, ştiind că Afe şi fm sînt mărimi constante. Cînd receptorul primeşte semnalele emiţătorului, atît direct cît şi după reflectarea lor de la sol, la compunerea acestor semnale se produc pulsaţii cu o frecvenţă egală cu diferenţa frecvenţelor acestor semnale. La detectarea acestor pulsaţii, numite bătăi, se produce o tensiune variabilă cu frecvenţa A/ , pentru care se foloseşte un frecvenţmetru etalonat în unităţi de înălţime, deoarece altitudinea H e proporţională cu frecvenţa A/ a bătăilor. Fig. II reprezintă curba variaţiej A/ în funcţiune de timp, ale cărei puncte zero corespund cu punctele de intersecţiune ale curbelor frecvenţelor semnalelor directe şi reflectate, iar durata dintre două astfel de puncte e cu atît mai mare, cu cît înălţimea de zba.~ a avio vjiui emu mare. La radioaltimetrele cu emisiune prin impulsii, utilizate pentru măsurarea altitudinilor mai mari (pînă la 15 000 m), se produc impulsii foarte scurte, de ordinul a 0,2 pis, radiate prin antena de emisiune spre soi. Impulsiile de sondare sînt produse de un cronodeclanşator, cu o frecvenţă de repetare strict constantă "şi egală cu 100 sau cu 1000 Hz, durata lor fiind de 0,5 sau de 1,0 [xs; aceste impulsii se trimit la modulatorul unui generator, care generează impulsii de înaltă frecvenţă (în gama undelor decimetrice) şi le radiază prin antenă, iar ecourile reflectate de la sol se recepţionează de antena receptorului, construit după schema obişnuită a superetero-dinei. Semnalele detectate intră într-un videoamplificator şi se trimit la placa de deviaţie a unui tub catodic. Baleiajul razei electronice e circular şi se produce cu ajutorul plăcilor de deviaţie, cărora li se variabile sinusoidal, defazate la 90°, cu frecvenţa impulsiilor de sondare. Acest baleiaj circular dă un cerc luminos pe ecranul indicatorului, care are un cadran cu diviziuni le în unităţi de înălţime de zbor (v. fig. l/l); impulsiile de sondare cari pătrund direct în receptor dau pe ecranul indicatorului indicele zero, sub forma unei ieşiri a cercului luminos, care se reglează astfel, încît să coincidă cu diviziunea zero a cadranului. Semnalul-ecou, reflectat de la sol, dă o altă ieşire a cercului luminos, la un unghi proporţional cu timpul de întîrziere a semnalului, adica cu înălţimea de zbor. Radioaltimetru I cuprinde un bloc indicator, cu un întreruptor şi organe de reglaj pentru intensitatea luminii, focalizarea fasciculului şi reglajul indicelui zero. Aparatul emiţător» receptor al radioaltimetrului se montează în apropierea antenelor, iar indicatorul se instalează pe tabloul de bord al navigatorului. Energia electrică pentru radioaltimetru se ia de la reţeaua de bord a avionului, circuitele anodice fiind alimentate printr-un convertisor. Acest radioaltimetru consumă circa 100 W, iar greutatea lui totală e sub 10 kg. Radioamatorism, Gen., Telc.: Practicarea radiocomuni-caţiilor de persoane cari manifestă interes pentru radiotehnică şi stabilesc legături între radiostaţiuni proprii, fără a urmări interese economice sau transmiterea altor informaţii decît a celor referioare la calitatea legăturilor stabilite. Radiostaţiunile de amatori funcţionează în următoarele benzi înguste de frecvenţă, stabilite prin convenţii internaţionale: 3,5—3,8 MHz 28—29,7 MHz 2300—2450 MHz 7—7,15 MHz 144—146 MHz 5650—5850 MHz 14—14,35 MHz 420—460 MHz 10 000—10 500 MHz 21—21,45 MHz 1215—1300 MHz Tot prin convenţii s-au stabilit şi alte norme relative la staţiunile de radioamatori, ca, de exemplu, puterea maximă admisibilă. Regulamentele de funcţionare a acestor staţiuni mai prevăd că schimbul de informaţii practicat de radioamatori trebuie să aibă un caracter tehnic-ştiinţific, putîndu-se referi la date asupra emiţătoarelor şi receptoarelor folosite, asupra condiţiilor de propagare, etc. şi excluzînd mesaje de interes personal sau cu alt conţinut, cu excepţia cazului în care e în pericol viaţa unei persoane (semnale de ajutor, în cazul unei catastrofe, cererea de medicamente pentru salvarea vieţii unui bolnav, etc.). Radioamatorii îşi construiesc de obicei singuri aparatele; ei îşi comunică observaţiile tehnice întîi direct, prin radio, şi apoi îşi confirmă legăturile efectuate prin cărţi poştale speciale, expediate prin poştă. în cursul legăturii radioelec-trice dintre două staţiuni de radioamatori se face, de obicei, un schimb de observaţii asupra calităţii legăturilor, folosind adeseori un limbaj convenţional (v. ş] Cod Q); calitatea legăturii e caracterizată cu ajutorul unui număr într-un cod special (v. Calitatea unei radiorecepţii). Radioamatorii lucrează în telefonie sau în telegrafie, cu modulaţie de amplitudine sau cu modulaţie de frecvenţă, puterea emiţătorului fiind de obicei mică (de ordinul unităţilor sau al zecilor de waţi). 2. Radioamplificare. 1. Telc.: Radiorecepţia, amplificarea şi distribuirea prin fire a programelor de radiodifuziune cu Radioamplificare 598 Radioastronomîe ajutorul unei instalaţii, numită instalaţie de radioamplificare, care poate fi folosită şi pentru captarea, amplificarea şi distribuirea prin fire a unor programe locale. Instalaţia de radioamplificare cuprinde o staţiune de radioamplificare, care asigură radiorecepţia şi amplificarea, şi o reţea de distribuţie pe fire a programelor. V. şî Radiodistribuţie. 1. Radioamplificare. 2. Te/c. V. Sonorizare. 2. Radioastronomîe. Gen.: Studiul fenomenelor din Univers, folosind pentru informaţie undele radioelectrice emise de corpurile din spaţiul cosmic, cum şi unde radioelectrice emise de pe Pămînt şi reflectate de aceste corpuri. In principiu, Radioastronomia se deosebeşte de Astronomie (Astronomia „optică") numai prin lungimea de undă a radiaţiilor electromagnetice utilizate pentru obţinerea informaţiilor asupra corpurilor din Univers. Lungimile de undă folosite în Radioastronomîe, cuprinse între circa 1 cm şi 10*-*30 m, fiind, însă, mult mai mari decît lungimile de undă folosite în Astronomie (0,4"-0,8 (x), metodele şi rezultatele Radioastro-nomiei prezintă mai multe particularităţi. Radioastronomia, spre deosebire de Astronomie, nu se rezumă excluziv la observaţie; metodele radioastronomice permit şi efectuarea unor experienţe, cu ajutorul undelor radioelectrice reflectate de corpurile din Cosmos. De exemplu, s-au recepţionat impulsuri reflectate de suprafaţa Lunii, folosind un radiolocator (v.), putîndu-se determina pe această cale distanţa dintre Pămînt şi Lună. Desigur, astfel de experienţe sînt, cel puţin în principiu, posibile şi în Astronomie, prin mijloace optice, dar pînă în prezent nu s-au putut realiza surse de radiaţii luminoase suficient de intense. Radioastronomia a luat fiinţă, ca ştiinţă independentă, după descoperirea posibilităţii de a recepţiona unde radioelectrice provenite din Cosmos (în deceniul al patrulea al secolului nostru, sub forma de perturbaţii electromagnetice observate în radiocomunicaţii le pe unde decametrice şi metrice) şi după efectuarea primelor observaţii sistematice cu ajutorul unor instalaţii speciale, numite radiotelescoape (v.). Radioastronomia poate furniza informaţii cari nu pot fi obţinute cu ajutorul Astronomiei „optice", datorită unor particularităţi ale propagării undeior radioelectrice, în comparaţie cu undele luminoase. Ea mai prezintă avantajul că observaţiile nu sînt influenţate, practic, de condiţiile meteorologice. în schimb, puterea separatoare a radiotelescoapelor e mult mai mică decît cea a telescoapelor optice, din cauza lungimii de undă mai mari. De asemenea, energia care poate fi captată de radiotelescoape e incomparabil mai mică decît cea corespunzătoare lungimilor de undă ale radiaţiilor luminoase, ceea ce impune o tehnică specială a recepţionării lor, pentru a putea fi separate de zgomotele (perturbaţiile) proprii ale antenei şi ale receptorului. Principalele rezultate ale Radioastronomiei sînt legate de radiaţia de radiounde a Soarelui, a Lunii, a Galaxiei, de „radio-linia" hidrogenului, de descoperirea „radiostelelor", a radio-nebuloaselor şi a radiogalaxiilor. Radiaţia de radiounde a Soarelui a fost descoperită cu certitudine în 1944, pe lungimea de undă de 1,87 m. Ulterior s-a constatat existenţa acestei radiaţii pe toată gama lungimilor de undă recepţionabilă din Cosmos (atmosfera Pămîntului absoarbe majoritatea radiaţiilor electromagnetice, cu excepţia undelor luminoase şi a radioundelor metrice, decimetrice şi centimetri-ce), adică de la 8 mm pînă la 12 m. Radiaţia de radiounde a Soarelui are o intensitate foarte variabilă. Există scurte perioade în cari intensitatea acestor radiaţii e de milioane de ori mai intensă (Soare „agitat") decît în perioadele în cari Soarele e „calm“. S-a constatat că radiaţia de radiounde a Soarelui nu ia naştere în fotosferă, ci în atmosfera solară, care nu e transparentă pentru radiounde; aceste fenomene au fost verificate cu ocazia eclipselor solare* S-a stabilit că în radiaţia de radiounde a Soarelui pot fj deosebite două componente: una care variază relativ puţin în timp şi e observabilă cînd pe suprafaţa Soarelui nu există pete cari provoacă perturbaţii în atmosfera sa (r a d i a ţ i a Soarelui „cal m“), şi alta, mai intensă, care prezintă variaţii rapide, legată strîns de apariţia petelor solare (radiaţia Soarelui „agita t“). Există mai multe metode pentru a separa aceste două componente. Radiaţia de radiounde a Soarelui „calm" se explică prin radiaţia termică a atmosferei solare. Din intensitatea acestei radiaţii s-a dedus temperatura cinetică a coroanei solare, găsind valoarea de 106 °K; s-a constatat, de asemenea, că temperatura cinetică a cromosferei creşte cu înălţimea. S-a studiat în detaliu repartiţia strălucirii discului solar în funcţiune de lungimea de undă, găsindu-se rezultate concordante cu cele teoretice. în ce priveşte radiaţia Soarelui „agitat", există un mare număr de observaţii, dar concluziile certe cari decurg din ele sînt destul de puţin numeroase. S-a constatat o corelaţie strînsă între coordonatele petelor solare şi direcţia radio-undelor ernibe; radiaţia Soarelui „agitat" e maximă în gama undelor metrice, undele recepţionate fiind polarizate circular. Din observaţiile efectuate cu ocazia unor eclipse de Soare, s-a dedus că intensitatea cîmpului magnetic al Soarelui e sub 5 gauss. Radiaţia de radiounde a Lunii a fost descoperită în 1946, pe lungimea de undă de 1,25 cm. S-a constatat că fluctuaţia temperaturii Lunii, dedusă din intensitatea radioundelor emise de ea, e mai mică (între —750 şi +30°) decît cea care rezultă din radiaţia în infraroşu (care indică fluctuaţii între “-150° şi +130°). Aceasta se explică prin faptul că suprafaţa Lunii conduce foarte slab căldura, fiind formată, probabil, dintr-un strat de praf produs de bombardamentul continuu al meteoriţilor. Din observaţiile efectuate pe diferite lungimi de undă s-a ajuns la concluzia că fenomenele constatate pot fi explicate chiar dacă se admite existenţa unui strat foarte subţire de praf, de numai 1 mm. Studiul radioastronomic al Lunii a fost realizat şi prin metode de radiolocaţie, trimiţînd semnale radio în direcţia ei şi recepţionînd semnalele reflectate. Cu această ocazie s-a verificat şi libraţia (oscilaţia în jurul axei) Lunii, fenomen cunoscut din Astronomie, pe baza efectului Doppler constatat. Radiaţia de radiounde a Galaxiei a fost studiată în detaliu, întocmindu-se chiar hărţi radioastronomice ale Galaxiei, reprezentînd curbele de egală intensitate a radiaţiei pe anumite lungimi de undă. Se crede că originea acestei radiaţii e gazul interstelar ionizat. Observaţiile efectuate au permis stabilirea structurii spiralate a sistemului nostru stelar, ceea ce ar fi fost .dificil cu mijloacele obişnuite ale Astronomiei, din cauza absorpţiei luminii de către pulberile cosmice. Observaţii importante asupra Galaxiei s-au efectuat prin recepţionarea radiaţiei hidrogenului interstelar pe lungimea de undă de 21 cm (aşa-numita radiolinie a hidrogenului), folosind un receptor selectiv (cu bandă de circa 50 kHz, faţă de banda de 2***3 MHz a receptoarelor obişnuite, folosite în Radioastronomîe). Cercetarea formei semnalelor recepţionate, determinată de lărgimea rad io I i n iei şi de dublarea ei, a permis studiul unor detalii ale rotaţiei Galaxiei. Radiostelele sînt surse de radiounde relativ intense, cu dimensiuni unghiulare mici, analoge stelelor „optice", dar cari nu pot fi identificate cu ajutorul telescoapelor optice. Ele au fost descoperite, prin metode de interferenţă, ulterior studierii radiaţiei Galaxiei, cînd se credea că unica sursă de radiounde e gazul interstelar ionizat. Cea mai puternică sursă de acest gen a fost descoperită în constelaţia Cassiopeea; fluxul radiaţiei acestei surse e de ordinul de mărime al aceluia al Soarelui „calm" în gama undelor metrice. Celelalte surse sînt, în general, mult mai Radioaterisare 599 Radioaterisare puţin intense, putînd fi identificate şi unele al căror flux de rad iaţiee de ci rea 1000 de ori mai slab decît al celei mai intense. S-a determinat radiospectrui radiostelelor, constatîndu-se că repartiţia energiei în spectru diferă, pentru diversele surse, însă, în general, fluxul de radiaţie creşte cu lungimea de undă. Coordonatele radiostelelor intense sînt cunoscute azi cu o precizie de ordinul 1'. E interesant că unele dintre ele au putut fi identificate cu nebuloase. Au fost descoperite şi alte surse de radiounde, de dimensiuni unghiulare mai mari, cari au fost numite radionebuloose şi radiogalaxii. Se crede că radionebuloasele ar fi urmele unor mari catastrofe cosmice, cari s-au produs cu mii de ani în urmă. i. Radioaterisare. Av.: Aterisare fără vizibilitate, cu ajutorul mijloacelor de radionavigaţie. Radioaterisarea e posibilă, fie prin dirijarea de pe sol a avionului, fie prin comenzi după indicaţiile aparatelor de bord ale avionului. Aterisarea fără vizibil itate reclamă efectuarea următoarelor operaţii; căutarea aerodromului pe care avionul trebuie să ateriseze; determinarea direcţiei pistei de aterisare pe acest aerodrom; determinarea traiectoriei de coborîre; aprecierea continuă a distanţei pînă la punctul de contact cu solul; fixarea momentului redresării avionului,înaintea atingerii pistei cu roţile. La radioateri sarea prin dirijare de pe soi, rolul principal îl au mijloacele radiotehnice terestre de urmărire a avioanelor în aer, cari permit observarea poziţiei exacte a acestora faţă de sol. Pe baza acestor observaţii, operatorul de pe aerodrom transmite indicaţii radiotelefonice, necesare pilotului pentru aterisarea avionului. în timpul executării aterisării, operatorul terestru corectează continuu pilotarea avionului care vine la aterisare, prin comenzile „mai sus“, „mai jos'\ „dreapta" sau „stînga", pînă în momentul contactului avionului cu solul. La acest sistem de radioaterisare, pilotul avionului are rolul pasiv de executant al indicaţiilor operatorului terestru, iar pentru avion nu e necesar un echipament special, ci e suficient să se dispună de mijloace radiotelefonice sigure pentru legătura cu solul. Echipamentul instalaţiei terestre, pentru dirijarea aterisării, se compune din posturi de radioio-caţie, cari permit operatorului terestru de a „vedea" situaţia avioanelor în aer şi de a recunoaşte exact înălţimea, distanţa şi direcţia de zbor ale acestora. La radioateri sarea după indicaţiile aparatelor de bord, rolul principal îl are pi lotul, care, după indicaţiile aparatelor de bord, determină direcţia de zbor a avionului, traiectoria de coborîre şi distanţa pînă la pista de aterisare, pilotînd avionul după aceste indicaţii. Pentru acest sistem de radioaterisare, care e cel mai răspîndit, e necesar ca pe aerodrom să fie instalate: o radiobaliză de d i r e c ţ i e, la capătul de ieşire al pistei de aterisare, pentru indicarea direcţiei pistei de aterisare; o radiobaliză de coborîre, pentru indicarea traiectoriei de coborîre; o radiobaliză de intrare, pentru indicarea marginii de intrare a aerodromului, adică a punctului de redresare a avionului ;un post de radioteleme-t r i e, pentru determinarea distanţei. Radiobalizele de direcţie şi de coborîre sînt emiţătoare de unde ultrascurte (metrice sau decimetrice), cari emit o radiaţie unidirecţională bine precizată, în formă de două loburi suprapuse parţial. La'această radiaţie, zona semnalelor egale are aceeaşi intensitate pentru ambele loburi, în porţiunile în cari ele se suprapun ; în toate punctele de deasupra acestei zone predomină radiaţia lobului superior, iar 'în punctele de sub ea predomină radiaţia lobului inferior. Dacă direcţia radiaţiei emiţătorului *e potriveşte astfel, încît linia zonei semnalelor egale să coincidă cu direcţia pistei de aterisare, acest emiţător poate fi folosit ca radiobaliză de direcţie. — Radiobaliza de coborîre dă linia zonei semnalelor egale, înclinată la unghiul de coborîre de-a lungul pistei de aterisare. Cu ajutorul zonelor de semnale egale ale radiobalizelor de direcţie şi de coborîre, folosindu-se echipamentul specia! de bord, avionul poate fi ţinut în zbor planat pe traiectoria de coborîre.— Postul de radiotelemetrie de pe aerodrom permite pilotului să stabilească distanţa pînă la pista de aterisare, după indicaţiile aparatului de bord respectiv. — Radiobaliza de intrare pe aerodrom emite o radiaţie în formă de evantai vertical, iar traversarea acestei radiaţii indică pilotului momentul redresării. Avionul e echipat cu cîte un radioreceptor pentru radiobalizele de direcţie, de coborîre şi de intrare, cum şi cu un bloc radiotelemetrie. Radioreceptoarele radiobalizelor de direcţie şi de coborîre, care lucrează pe frecvenţe fixe şi nu trebuie să fie acordate în timpul zborului, se instalează în avion în apropierea antenelor lor, iar indicatorul lor se montează pe tabloul de bord al pilotului. Radioreceptorul radiobalizei de direcţie are o antenă în formă de vibrator simetric, excitată de radiaţia ambelor loburi ale acesteia. Întrucît frecvenţa purtătoare comună a loburilor drept şi stîng ale radiobalizei de direcţie e modulată cu două frecvenţe joase diferite (de ex. 150 şi 95 Hz), în radioreceptor intră ambele semnale cu cele două frecvenţe joase. Intensitatea rezultantelor cu frecvenţe joase depinde de poziţia avionului faţă de zona semnalelor egale; astfel, predomină rezultanta modulată cu frecvenţa de 150 Hz sau rezultanta modulată cu frecvenţa de 95 Hz, după cum avionul se găseşte în dreapta sau în stînga zonei de semnale egale, iar rezultantele cu 150 şi 95 Hz au aceeaşi intensitate, cînd avionul se găseşte exact pe linia acestei zone. De obicei, schema radioreceptorului radiobalizei de direcţie e de tip supereterodină, în care caz cele două filtre de după detector sînt acordate astfel, încît să permită trecerea frecvenţelor respective de 150 Hz şi 95 Hz. în consecinţă, semnalele filtrate de joasă frecvenţă se trimit la două cadre galvano-metrice ale indicatorului de aterisare, acestea avînd un ac cu ax orizontal pentru direcţie şi un ac cu ax vertical pentru înălţime; dacă avionul se găseşte pe direcţia de aterisare şi deci intensitatea semnalelor ambelor frecvenţe e egală, atunci acul cu ax orizontal al indicatorului stă vertical (indicativ zero), iar dacă avionul are o deviaţie faţă de zona semnalelor egale, predominarea semnalelor de 150 sau de 95 Hz va provoca devierea acului spre dreapta sau spre stînga. Corec-tînd direcţia de zbor în timpul coborîri i, astfel încît acul vertical al indicatorului să se menţină la mijloc, pilotul poate ţine avionul pe direcţia de aterisare. Radioreceptorul radiobalizei de coborîre lucrează după aceiaşi principiu, însă pe o altă frecvenţă purtătoare, iar semnalele lui de ieşire se trimit la acul cu ax vertical al indicatorului. Radioreceptorul radiobalizei de intrare are o antenă separată, cu tijă sau cu fantă. Semnalele radiobalizei de intrare, după detectare şi amplificare, se trimit la un releu, care se declanşează în momentul trecerii avionului prin zona ei de radiaţie, conectînd un bec semnalizator pe indicatorul de aterisare sau pe tabloul de bord al pilotului. Aprinderea becului indică trecerea marginii de intrare a aerodromului. în ultimul timp s-au introdus sisteme de radioaterisare pe unde decimetrice şi cu indicatoare cari folosesc un tub catodic. Undele decimetrice pentru radiobalizele de direcţie şi de coborîre prezintă avantajul că dau zone de semnale egale precis conturate, iar folosirea tubului catodic drept indicator de aterisare dă pilotului indicaţii mai simple şi mai clare pentru pilotarea avionului în timpul aterisării. In acest caz, pilotul are numai obligaţia ca punctul luminos produs pe ecranul indicatorului de fasciculul catodic să-l menţină la Radiobalîzaj 600 Radiocompas mijlocul distanţei dintre două puncte de reper, roşu şi verde, plasate pe diametru! orizontal al ecranului; orice deviere de la această poziţie a punctului luminos, în sus sau în jos, eventual spre dreapta sau spre stînga, indică pilotului corecţiile de pilotaj pe cari trebuie să le facă în timpul coborîri i avionului. 1. Radîobalizaj, pl. radiobalizaje. Nav., Av., Telc.: Sin. Balizaj hertzian (v. Balizaj hertzian 1). 2. Radiobalizd, pl. radiobalize. Av.: Aparat de radiona-vigaţie terestru, care indică trecerea unei aeronave deasupra unui anumit punct geografic, fie prin emiterea unor unde radioelectrice, fie prin reflectarea unor unde radioelectrice recepţionate. Sin. Radiofar. Radiobaliza emiţătoare emite unde foarte scurte, orientate pe verticală, cari sînt recepţionate pe aeronavă, pentru a stabili exact momentul în care s-a zburat peste punctul geografic respectiv. Aceste radiobalize sînt folosite atît în radionavigaţia aeriană, cît şi în sisteme de radioaterisare fară vizibilitate. Se deosebesc radiobalize unidirecţionale şi radiobalize multidirecţionale, după cum marchează o linie de poziţie sau un fascicul' de linii de poziţii (sub formă de drepte radiale); de asemenea, se folosesc rad i o-balize omnidirecţionale, ale căror semnale pot fi recepţionate din orice direcţie. Mărimea şi stabilitatea radiobalizei depind în mare măsură şi de gama radioundelor folosite, iar dacă se foloseşte şi unda indirectă, apar erori de măsurare, datorite influenţei acţiunii comune a undei directe şi a celei reflectate. Emisiunea semnalelor unei radiobalize poate fi continuă sau puisatorie. l_a radiobaliza cu emisiune continuă, care are 0 schemă funcţională mai simplă, trebuie să se ţină seama de influenţa obiectelor locale, cari provoacă o oarecare deviaţie a liniei de poziţie, numită r ad i od ev i a ţ i e; la radiobaliza cu emisiune puisatorie, constructiv mai complicată, influenţa obiectelor locale e mai mică. Radiobalizele cu emisiune continuă, ale căror scheme funcţionale depind de felul radiaţiei dirijate, pot fi: rad i o b a- 1 i z e unidirecţionale, cu un circuit de antenă, cari emit semnale intercalate (punct şi linie) sau semnale modulate cu frecvenţe diferite; radiobalize multidirecţionale, cu mai multe circuitedeantenă; radiobalize omnidirecţionale, cu antenă-cadru rotativă şi cu semnal de nord ;rad ioba I ize cu comutare de fază, etc. — Cel mai frecvent folosite, mai ales pentru radioaterisare, sînt radiobalizele unidirecţionale cu zonă de semnale egale; la acestea (v. fig.), semnalele sînt radiate din două antene cu diagramele unidirecţionale 1 şi 2, ale căror semnale se disting în radioreceptorul avionului, după durată (punct şi linie) sau după modulaţia frecvenţei. Direcţia zonei semnalelor egale se determină prin audiţie (ton continuu, prin intercalarea punctelor şi a liniilor) sau cu ajutorul unui indicator de intensitate, după cum semnalele sînt intercalate sau modulate. Radiobalizele cu impulsii permit reducerea erorilor provocate de radiodeviaţie. Aceste radiobalize prezintă avantajul că permit simplificarea echipamentului necesar, deoarece mijloacele actuale de radionavigaţie sînt de tipul cu impulsii, în special cele pentru navigaţia în apropierea aerodroamelor. Radiobalizele cu impulsii, cari funcţionează pe gama undelor ultrascurte şi centimetrice, pot fi de diferite tipuri, iar dintre ele mai mult folosite sînt: radiobalizele unidirecţionale, cu zonă de semnale egale, pentru aducerea avio- Radiobaliză unidirecţională, cu zonă de semnale egale. 1 şi 2) diagrama antenei 1, respectiv 2; 3) direcţia zonei semnalelor egale. nului spre aerodromul de destinaţie şi pentru radioaterisare, şi radiobalizele omnidirecţionale, pentru radiogoniometrie. Radiobaliza reflectoare eo construcţie metalică instalată într-un punct geografic caracteristic, care reflectă undele radioelectrice emise de la bordul aeronavei, iar undele reflectate sînt recepţionate pe aeronavă, ceea ce permite cunoaşterea momentului în care s-a zburat peste acel punct. s. Radiocanal» pl. radiocanale. t. Telc.: Sin. Canal de frecvenţe (v.). 4. Radiocanal. 2. Telc.: Canal de telecomunicaţii (v.) în care transmiterea de mesaje se face şi prin intermediul undelor radioelectrice. 5. Radiocentru, pl. radiocentre. Telc. V. Centru de radio-emisiune. 6. Radiocomandâ. Telc.: Telecomandă (v.) efectuată prin intermediul undelor radioelectrice. Radiocomanda se poate efectua de la un punct de dirijare (care emite undele) la obiectul comandat (care le recepţionează), constituind o radiocomunicaţie (v.) unilaterală, care asigură transmisiunea unor informaţii de comandă. Radiocomanda se poate efectua prin emisiunea unor unde de către obiectul comandat care le recepţionează după reflectarea lor de către alte obiecte; în acest caz se mai numeşte radioautocomandă. 7. Radiocompas, pl. radiocompasuri. Av.: Aparat de radiogoniometrie, instalat la bordul avioanelor, care e folosit pentru radionavigaţie. Radiocompasul serveşte la determinarea direcţiei axei longitudinale a avionului, în raport cu un post terestru de radioemisiune, la care sînt cunoscute coordonatele geografice şi frecvenţa de emisiune; astfel, e posibilă conducerea avionului în orice condiţii atmosferice şi de vizibilitate, spre ţinta dorită. Se deosebesc două sisteme de radiocompasuri: rad i o-compasul neautomat, aproape abandonat, la care antena-cadru se roteşte manual; radiocompasul automat, la care antena-cadru se roteşte automat, planul antenei-cadru fiind menţinut în mod automat perpendicular pe direcţia postului terestru de radioemisiune, cu care radiocompasul a fost acordat. Radiocompasul neuatomat se compune din: antena-cadru, mecanismul de rotire a acesteia, antena obişnuită, tabloul de comandă, două indicatoare de cap (unul pentru pilot şi al doilea pentru observator), indicatorul de acordare, mecanismul de acordare şi aparatul de radiorecepţie pentru unde lungi şi medii. Radiocompasul automat cuprinde aceleaşi echipamente, exceptînd antena-cadru cu mecanismul manual de rotire, care se înlocuieşte cu o antenă-cadru cu dispozitiv automat de rotire, echipat cu o cutie cu relee. Cînd receptorul radiocompasului automat e acordat cu postul terestru de emisiune, semnalele de ieşire de la receptor declanşează pornirea motorului electric al dispozitivului pentru rotirea antenei-cadru, pînă cînd planul acesteia e rotit în poziţia perpendiculară pe direcţia postului terestru de emisiune şi semnalele de ieşire de la receptor încetează. Antena-cadru e legată printr-o transmisiune electrică sincronă cu indicatoarele de cap ale radiocompasului, astfel încît acestea indică unghiul de gis-ment al postului terestru de emisiune; cînd acest unghi e I. Radiocompas. RaR) relevmentul adevărat al punctului de radionavigaţie; CQ) cap adevărat; G) gisment; RaA) relevmentul adevărat al avionului. Radîocomunîcaţîe 601 Radlocomumcaţie egal cu zero, avionul se găseşte pe direcţia postului terestru de emisiune, adică capul avionului coincide cu relevmentul acestui post (cu relevmentul punctului de radionavigaţie, v. fig. I). Cu ajutorul radiorelevmentelor a două sau a trei astfel de puncte de radionavigaţie se poate determina punctul pe hartă în care se găseşte avionul. Relevmentul punctului de radionavigaţie se poate determina şi cu ajutorul unui radiocompas a cărui antenă-cadru se roteşte continuu ; în acest caz, tensiunea electromotoare produsă în antena-cadru prin semnalele postului terestru de radioemisiune variază periodic ca mărime şi fază la fiecare tur al acesteia, trecînd de două ori prin zero, cînd planul ei e perpendicular pe di» recţia postului terestru de radioemisiune.Pe axul antenei-cadru e montat un generator (v. fig. II), care produce un curent alternativ cu frecvenţa egală CU turaţia antenei- II. Indicarea gismentului Ia un radiocompas cadru, iar generatorul cu rotire permanentă g antenei-cadru. poate fi reglat astfel, G) gisment; A) unghi de defazaj; /) tensiu-încît începutul perioadei nea electromotoare a antenei-cadru ; //) ten-tensiunii să coincidă cu si unea generatorului; î) generator de cu-momentul în care planul rent alternativ; 2) motorul antenei-cadru» antenei-cadru e perpendicular pe axa longitudinală a avionului. Dacă postul terestru se găseşte în direcţia axei longitudinale a avionului, tensiunea electromotoare din antena-cadru şi tensiunea generatorului trec simultan prin valoarea zero, adică decalajul lor de fază e nul; dacă, însă, postul terestru se găseşte într-o direcţie laterală» atunci decalajul de fază e egal cu gismentul postului terestru» Acest sistem de radiocompas nu e folosit pe scară mare, din cauza dezavantajului rotirii continue a antenei-cadru» Radiocompasul automat obişnuit prezintă dezavantajul că, pentru determinarea punctului în care se găseşte avionul, e necesar să se ia cel puţin două relevmente succesiv, a două posturi terestre diferite, ceea ce reclamă acordarea consecutivă a radiocompasului la lungimile de undă ale acestora. Pentru luarea simultană a celor două relevmente trebuie ca avionul să fie echipat cu două radiocompasuri, fiecare dintre ele fiind acordat cu postul lui terestru. Acest sistem cu două radiocompasuri separate e foarte util la pilotajul fără vizibilitate în condiţii meteorologice grele, pentru aducerea avionului pe direcţia de aterisare; dacă de-a lungul direcţiei pistei de aterisare sînt dispuse două posturi de radioemisiune, se poate menţine avionul pe direcţia liniei lor de aliniament, menţinînd indicatoarele celor două radiocompasuri ia gismentul zero. i. Radiocomunicaţie, pl. radiocomunicaţii. Telc.: Telecomunicaţie care foloseşte, pentru transmiterea informaţi i lor, unde radioeiectrice cari nu sînt ghidate prin mijloace artificiale (ca de ex. linii de transmisiune sau ghiduri de undă)* Se deosebesc radiocomunicaţii unidirecţionale sau u n i-laterale (într-un singur sens) şi bidirecţionale sau bilaterale (în ambele sensuri); radiocomunicaţia unidirecţională efectuată de un singur emiţător şi destinată unui număr arbitrar de receptoare, situate în puncte diferite ale unui teritoriu, se numeşte radiodifuziune (v.). Radiocomunicaţi i le bidirecţionale se pot efectua pe o singură frecvenţă sau pe două frecvenţe diferite pentru cele două sensuri de transmisiune; dacă cei doi corespondenţi pot transmite simultan mesaje, sistemul se numeşte duplex (v.)f iar dacă ei pot transmite numai succesiv mesaje, sistemul se numeşte simplex (v.). Lucrul în simplex se poate realiza pe o sin- gură frecvenţă sau pe două frecvenţe, pe cînd lucrul în duplex e posibil numai pe două frecvenţe diferite.*în cazul unui număr mai mare de corespondenţi, folosind un număr adecvat de frecvenţe de lucru diferite, se poate realiza transmiterea simultană de mesaje între corespondenţi în toate sensurile, sau numai în anumite sensuri. Serviciile de radiocomunicaţii se clasifică după diferite criterii, numite şi clase de transmisiuni (v.). După tipul de modulaţie, se deosebesc radio-comunicaţii cu modulaţie de amplitudine, notate cu simbolul A, radiocomunicaţii cu modulaţie de frecvenţă sau de fază, notate cu simbolul F, şi radiocomunicaţii cu modulaţie de impulsii, notate cu simbolul P. După tipul transmisiunii, se deosebesc transmisiuni fără modulaţie (simbolul 0), telegrafie fără modulare cu frecvenţă audibilă (simbolul 1), telegrafie prin manipularea unui semnal de frecvenţă audibilă, a mai multor astfel de semnale sau a semnalului modulat (simbolul 2), telefonie (simbolul 3), facsimile (simbolul 4), televiziune (simbolul 5), transmisiuni complexe si alte transmisiuni (simbolul 9). După alte caracteristici, suplementar e, se mai deosebesc: radioemisiuni cu transmiterea integrală a purtătoarei şi a componentelor laterale (fără simbol), cu osingură bandă laterală şi cu purtătoarea redusă (simbolul a), cu două benzi laterale independente şi cu purtătoarea redusă (simbolul b), alte emisiuni cu purtătoarea redusă (simbolul c), emisiuni în impulsii modulate în amplitudine (simbolul d), impulsii modulate în durată (simbolul e), impulsii modulate în poziţie sau în fază (simbolul f). De exemplu, o transmisiune în telefonie, cu modulaţie de amplitudine, cu bandă laterală unică şi cu purtătoare redusă se notează cu simbolul A 3a. •—■ Pentru radiocomunicaţii se pot folosi unde radioeiectrice (v.) de diferite frecvenţe, de la circa 10 kHz la 3 000 000 MHz. Fiecare radiocomunicaţie are nevoie de o anumită bandă de frecvenţe, situată în jurul frecvenţei de lucru, pentru transmiterea de informaţii; lărgimea acestei benzi de frecvenţe e determinată de cantitatea de informaţii cari trebuie transmise, de tipul modulaţiei şi de tipul transmisiunii. Pentru evitarea interferenţei dintre radiocomunicaţii e necesar ca acestea să se efectueze astfel, încît benzi le de frecvenţe ocupate de ele să nu se suprapună, sau, dacă acest lucru nu e posibil, să se asigure un raport anumit între intensităţile semnalelor respective. în acest scop s-au stabilit, prin convenţii internaţionale, benzile de frecvenţe alocate diverselor tipuri de radiocomunicaţii şi repartizarea teritorială a acestora (v. sub Frecvenţă de emisiune, şi Benzilor, alocarea ~ de frecvenţe)9 Radiocomunicaţiile se efectuează cu ajutorul unor instalaţii cari generează undele radioeiectrice, de obicei modulate, numite emiţătoare (v,), şi al unor instalaţii cari captează aceste unde şi Ie transformă în semnale acustice, optice sau mecanice, corespunzătoare informaţiei transmise, numite receptoare (v.). Un rol esenţial în radiocomunicaţii îl au antenele (v.) de emisiune şi de recepţie, cum şi propagarea (v.) radioundelor în atmosferă. Una dintre caracteristicile cele mai importante ale radio-comunicaţiei e raportul semnal/perturbaţii la recepţie, adică raportul dintre intensitatea undei modulate provenite de la corespondent şi intensitatea .undelor perturbatoare existente la locui antenei de recepţie. Acest raport trebuie să depăşească o anumită valoare minimă, care depinde de felul transmisiunii şi de calitatea cerută acesteia; el determină, împreună cu distanţa emiţător-receptor şi cu condiţiile de propagare a radioundelor, puterea necesară a emiţătorului. Radiocomunicaţiile constituie una dintre formele cele mai răspîndite ale telecomunicaţiilor, prezentînd avantajul de a Radiocomunicaţii, aparataj portabil de 602 Radiodifuziune nu fi legate de necesitatea existenţei unei linii de 'telecomunicaţie între corespondenţi. Datorită acestui fapt, ele se pot efectua între obiecte mobi le (vehicule terestre, marine, aeriene), în atmosferă sau în afara ei (în spaţiul cosmic, în interiorul pămîntului sau sub apă); în ce priveşte distanţa de transmisiune, cantitatea de informaţii transmise şi calitatea transmisiunii, radiocomunicaţiile sînt superioare celorlalte tipuri de telecomunicaţii. i» Radiocomunicaţii, aparataj portabil de Telc.: Em'r ţătoare radio (v.), receptoare radio (v.) sau aparate combinate emiţător-receptor, de dimensiuni mici, folosite pentru radiocomunicaţii pe distanţe relativ mici. Aparatele portabile de radiocomunicaţii asigură, de obicei, o calitate redusă a transmisiunilor, fiind simplificate la minimum pentru a avea dimensiuni şi greutate mici. Ele lucrează, de cele mai multe ori, pe unde scurte sau ultrascurte, cu antene incorporate (antene de ferită, antene telescopice, etc.). în ultimul timp se realizează, în special, cu elemente semiconductoare, cari prezintă avantaje considerabile, în acest caz, în comparaţie cu tuburile electronice. Ca surse de alimentare se utilizează pile uscate sau acumulatoare (uneori baterii solare). Aparatele portabile de emisiune-recepţie pot asigura radiocomunicaţii pe distanţe variind între cîţiva kilometri şi cîteva sute de kilometri, în funcţiune de frecvenţa de lucru, de puterea emiţătorului, etc. Ele sînt folosite în cele mai diferite scopuri: pentru comunicaţii în procesul de producţie, în expediţii, la serviciile de salvare, în scopuri militare, etc. V. şl Radio-telefon. 2. Radiocomunicaţii, servicii de Te/c.: Clase de radiocomunicaţii, deosebite după conţinutul şi natura legăturii realizate, pentru cari normele internaţionale rezervă anumite benzi de frecvenţă în spectrul undelor radioelectrice (v. Benzilor, alocarea — de frecvenţe). Se deosebesc: servicii de radiodifuziune (v.), servicii fixe (cari folosesc legături între staţiuni fixe cu amplasament bine determinat, de exemplu pentru radiotelegrafie şi radiotele-fonie), servicii mobile (cari folosesc legaturi între două staţiuni dintre cari cel puţin una e mobilă), servicii de amatori (v. Radioamatorism), servicii de radioreperaj (v.) şi în particular de radiolocaţie (v.), servicii de radionavigaţie (v.) maritimă sau aeronautică, servicii ale auxiliarelor meteorologiei (v. Radiolocaţie în Meteorologie), servicii de frecvenţe etalon (cari asigură emisiunea unor semnale de frecvenţe stabile, cunoscute cu o precizie înaltă, destinate recepţiei generale) şi servicii speciale (efectuate pentru nevoi de interes general şi neutilizate pentru corespondenţă publică). Se consideră în alocarea frecvenţelor şi servicii de aplicaţii ştiinţifice, industriale şi medicale (cari interesează pentru perturbaţiile pe cari le pot aduce celorlalte servicii). Serviciile mobile se mai clasifică în servicii mobile maritime, aeronautice şi terestre. 3. Radioconductor, pl. radioconductoare. Elt.: Sin. Coe-ror (v.). 4a Radiocontroler, pl. radiocontrolere. E/t., Te/c.; Cutie de rezistenţe specială, folosită la măsurări în circuitele de radiocomunicaţi i. s. Radiocurentometru, pl. radiocurentometre. Nav.: Aparat pentru măsurarea vitezei curenţilor marini şi pentru transmiterea acestor date prin radio. Aparatul (v. fig.) consistă dintr-o geamandură pe care e montată o structură din bare de oţel care susţine o antenă de emisiune şi lumini pentru identificare. în interiorul geamandurii se găseşte aparatul de emisiune şi dispozitivul de comandă. De geamandură se suspendă aparatul de măsură a vitezei curentului, care are formă hidrodinamică, fiind echipat cu o elice specială, şi un dispozi- tiv de înregistrare a rotaţiilor elicei, provocate de curentul marin. La partea inferioară e suspendat un lest. Tot ansamblul e ancorat cu ajutorul unui cablu. Radiocurentometrele sînt ancorate în punctele de staţie, ele emiţînd automat, la ore fixe, emisiunile lor fiind înregistrate de o centrală automată instalată la uscat. 6. Radiodetecţie. Te/c., Nav.: Utilizarea undelor radioelectrice şi, în principal, a proprietăţilor lor de propagare, pentru a semnala într-o regiune dată prezenţa şi, eventual, natura unui obiect, fără par- Radiocurentometru. ticiparea Iui activă la aceas- î) geamandură; 2) suprastructură me-tă operaţie. talică; 3) antenă; 4) lumini de iden- Radiodetecţia e O formă tifîcare; 5) cablu electric; 6) aparat de particuIară de radiorepe- m&surat viteza curentului; 7) lest; 8) ca= raj (v.), utilizată de obicei blu de ancorare, concomitent cu determinarea poziţiei obiectului considerat (v. Radiolocaţie) sau cu alte forme de radioreperaj. Radiodetecţia se foloseşte şi în radionavigaţie (v.)f pentru semnalarea prezenţei şi a naturii obstacolelor. Sin. Detecţie radioelectrică. 7. Radiodifuziune. 1. Te/c.: Radiocomunicaţie (v.) unilaterală care consistă în transmisiunea sistematică, prin unde electromagnetice neghidate (fără fir), a unui program de sunet (muzică, vorbire, etc.), de imagini (în general nepermanente) sau de sunet şi imagini, destinat recepţiei publice, adică recepţiei de către oricine dispune de un receptor adecvat caracteristicilor emisiunii şi situat în zona de serviciu a emiţătorului. După natura programului radiodifuzat, se deosebesc radiodifuziunea sonora, care consistă în transmiterea programelor de sunet, şi radiodifuziunea vizuală (sau televiziunea radiodifuzată), care consistă în transmiterea programelor de imagini nepermanente însoţite de programe sonore asociate primelor. V. şl Radiodifuziune 2, Televiziune. în radiodifuziune se utilizează undele radioelectrice kilo-metrice (lungi), hectometrice (medii), decametrice (scurte) şi metrice (ultrascurte). Etapa actuală a dezvoltării radiodifuziunii se caracterizează prin tendinţa de utilizare a lungimilor de undă tot mai mici, adică a frecvenţelor tot mai înalte, cu următoarele avantaje: posibilitatea obţinerii unei emisiuni dirijate, ceea ce are o mare importanţă, în special în tehnica radioreleelor; perturbaţii mai reduse — în special cele industriale; benzi de frecvenţă mai largi, susceptibile de a asigura un număr mai mare de canale de frecvenţă şi, deci, de radio-emisiuni simultane fără perturbaţii reciproce; lărgimi de bandă ale canalelor suficient de mari pentru nevoile modulaţiei de frecvenţă sau ale programelor de televiziune. Dezavantajele unei transmisiuni pe unde ultrascurte sînt bătaia relativ mică a unui emiţător (practic, nu mult peste limita vizibilităţii optice, circa 50***80 km, în funcţiune de înălţimea antenei) şi preţul de cost mai ridicat al radioreceptoarelor. Primul dezavantaj e compensat de posibilitatea de a utiliza radio-emiţătoare cu frecvenţe apropiate, situate la distanţe nu prea mari, cari nu îşi perturbă reciproc zonele de serviciu. Pentru emisiunile în domeniul undelor kilometrice, hectometrice şi decametrice se utilizează sistemul de modulaţie în amplitudine (MA) (care necesită o lărgime de bandă minimă); modulaţia de frecvenţă (MF) e utilizată numai în domeniul undelor metrice sau mai scurteo Radiodifuziune tropicală 603 Radiodifuziune, centru de — Prin tipurile de modulaţie şi emisiune utilizate în tehnica radiodifuziunii, radiodifuziunea sonoră se încadrează în clasa emisiunilor A3 (modulaţie în amplitudine) sau F3 (modulaţie de frecvenţă), iar televiziunea radiodifuzată se încadrează în clasa A5 (imagine) şi clasa A3 sau F3 (sunet). Pentru o reproducere fidelă a mesajului, în radiodifuziune^ sonoră se consideră satisfăcătoare o lăţime de bandă de 9 kHz (pentru MA) şi de circa 250 kHz (pentru MF), iar în televiziune se consideră satisfăcătoare transmisiunea cu o lărgime de bandă de 0,5 MHz pentru canalul de sunet şi 6,5"-7,6 MHz (v. Normă de televiziune) pentru canalul de imagine. Pentru a evita interferenţele între emisiunile posturilor cu frecvenţe purtătoare vecine, distribuirea frecvenţelor se stabileşte prin acorduri speciale internaţionale. în.ţara noastră, benzile de frecvenţă alocate radiodifuziunii sonore şi vizuale sînt cele din tabloul de mai jos: Benzile de frecvenţă alocate radiodifuziunii Radiodifuziune sonoră Gama de unde Banda Frecvenţele limită ale benzii I Lăţimea benzii unde lungi 160-255 kHz 95 kHz unde medi i 525—1605 kHz 1080 kHz unde scurte 1 5,9—6,2 MHz 0,300 MHz 2 3 7,1—7,35 MHz 0,250 MHz 9,5—9,8 MHz 0,300 MHz 4 11,7—12,075 MHz 0,375 MHz 5 15,1—15,55 MHz 0,450 MHz 6 17,7—17,9 MHz 0,200 MHz 7 21,45—21,75 MHz 0,300 MHz 8 25,6—26,1 MHz 0,500 MHz unde ultrascurte 66—73 .MHz 7 MHz Radiodifuziune vizuală (televiziune radiodifuzata) Banda Canalul Frecventele limita a!e benzi i Lăţimea benzii I 1 2 48,5—56,5 MHz 58—66 MHz 8 MHz 8 MHz il 3 4 5 76—84 MHz 84—92 MHz 92—100 MHz 24 MHz Ui 6 7 8 9 10 11 12 174—182 MHz 182—190 MHz 190—198 MHz 198—206 MHz 206—214 MHz 214—222 MHz 222—230 MHz ' 56 MHz IV 470—622 MHz 152 MHz î. ~ tropicala. Telc.: Radiodifuziune realizată pentru deservirea cu program a teritoriilor din zonele tropicale. Nivelul ridicat de perturbaţii impune adoptarea unor măsuri speciale — prin convenţii internaţionale privind benzile de frecvenţă alocate, antenele utilizate, puterile staţiunilor de radioemisiune, etc» 2» Radiodifuziune. 2. Telc,: Serviciu public de telecomu-nicaiţi, organizat în vederea producerii, transmisiunii la distanţă şi difuziunii prin unde radioeiectrice a programelor cultural-informative, de muzică, ştiri, etc. După natura programului transmis şi difuzat, se deosebesc radiodifuziunea sonora şi radiodifuziunea vizuala (v. Radiodifuziune 1). în principiu, radiodifuziunea consistă în: traducerea unui mesaj (acustic sau optic) într-un semnal electric echivalent; modularea cu acest semnal (în prealabil reglat şi amplificat) a unor unde electromagnetice de radiofrecvenţă; emisiunea şi propagarea acestor unde; recepţia undelor modulate, detecţia şi amplificarea semnalului electric obţinut şi transformarea lui într-un mesaj de aceeaşi natură şi reproducînd cît mai fidel mesajul iniţial. Mijloacele tehnice necesare unei transmisiuni de radiodifuziune sînt: studioul (de radiodifuziune sonoră sau de televiziune), cuprinzînd aparatajul de captare şi transformare a mesajului (sunet sau imagine) în semnal electric (microfon sau cameră videocaptoare); aparatajul tehnic necesar elaborării, primirii şi distribuirii programelor de radiodifuziune; una sau mai multe staţiuni de radioemisiune; un număr oarecare de radioreceptoare (de radiodifuziune sonora sau de televiziune). Studioul şi aparatajul tehnic aferent sînt grupate într-un centru de radiodifuziune (v.). Pentru realizarea sa practică, radiodifuziunea necesită atît mijloace tehnice cît şi măsuri de organizare speciale, naţionale şi internaţionale, în conformitate cu importantele roluri educative, culturale, politice, sociale, economice şi artistice cari îi revin» Astfel, pe plan internaţional, se organizează: distribuirea radiofrecvenţelor; activitatea de cercetare ştiinţifică depusă în acest domeniu; transmisiuni de programe internaţionale; reţele de radiocomunicaţii (de ex. radiorelee) pentru schimburi de programe, etc. Forurile internaţionale cari coordonează aceste probleme sînt: CEI (Comisiunea electrotehnică internaţională); CCIR (Comitetul consultativ internaţional al Radiocomunicaţiilor); OIRT (Organizaţia internaţională de Radiodifuziune şi Televiziune); UER (Uniunea europeană de Radiodifuziune), rn colaborare cu alte organizaţii internaţionale (ca CISPR —~ Comitetul internaţional special de Perturbaţii radioeiectrice). Pe plan intern, în fiecare ţară problemele de radiodifuziune sînt reglementate şi coordonate de instituţii profilate în acest scop (radiodifuziunea naţională). Caracterul de serviciu public al radiodifuziunii pune atît problema relaţiilor cu auditorii, cît şi cu presa sau cu alte mijloace de informaţie publică, în ce priveşte relaţiile cu auditorii, utilizarea radiodifuziunii ca mijloc de comunicaţie are rol educativ, de culturalizare şi de menţinere a legăturii cu viaţa politică, socială şi economică® s. centru de ~8 Telc.: Ansamblu de construcţii şi instalaţii care asigură pregătirea, captarea, elaborarea şi distribuirea, către staţiunile de radioemisiune, a programelor de radiodifuziune. Sin. Casa radiodifuziunii, Studio de radiodifuziune (impropriu). în cazul programelor de radiodifuziune vizuală, centru! se mai numeşte centru de televiziune. Din punctul de vedere al serviciului pe care îl asigură, se deosebesc centrul de radiodifuziune naţional (Casa centrală a radiodifuziunii) si centre de radiodifuziune regionale (studiouri regionale). în ambele cazuri, centrul cuprinde studiourile, aparatajul şi instalaţiile tehnice necesare, unităţile administrative de alcătuire a programelor, de redacţie, de coordonare, etc., şi clădirile aferente. Din punctul de vedere al exploatării, centrul de radiodifuziune poate fi organizat conform unui sistem centralizat sau descentrai izat. Exploatarea centralizata — indicată pentru un număr mic de studiouri — presupune o încăpere centrală, cuprinzînd Radiodifuziune, centru de — 604 Radiodifuziune centru de întreaga instalaţie necesară elaborării şi distribuirii programelor. Exploatarea descentralizata foloseşte o încăpere centrală, care primeşte programele efectuate de mai multe g r u p u r i t e h n i c e — alcătuite din studiouri şi încăperi anexe cu aparataj care permite transformarea unei producţii sonore în semnale electrice — şi le distribuie emiţătoarelor de radiodifuziune. Pe lîngă alte avantaje, sistemul descentralizat de exploatare asigură responsabilitatea unică în ce priveşte funcţionarea corectă a tuturor elementelor lanţului electro» acustic, de la microfonul din studio, pînă la intrarea cablului către emiţător. — Din punctul de vedere al activităţii desfăşurate într-un centru de radiodifuziune, se deosebesc diverse sectoare, ca: sectorul tehnic, sectorul programelor, sectorul administrative Amploarea acestora depinde de destinaţia centrului. Sectorul tehnic cuprinde: grupuri tehnice, încăperi pentru efecte sonore, încăperi tehnice centrale (camere de distribuţie şi control tehnic al programelor şi camera pentru controlul calităţii tehnice şi al conţinutului — din punctul de vedere artistic — a! programelor, laboratoare, ateliere, depozite pentru aparataj şi materia! tehnic), instalaţii de alimentare cu energie electrică, o centrală automată de ceasornice şi o centrală telefonică. Pentru înregistrări şi transmisiuni de pe teren se prevede un sector special. Grupurile tehnice, alcătuite din studiouri şi cabine tehnice asociate lor, se clasifică, după funcţiunea lor, în grupuri de înregistrare şi grupuri de emisiune. Grupurile tehnice de înregistrare elaborează programe înregistrate pe bandă magnetică sau pe disc. Grupurile tehnice destinate producţiei de studio se numesc grupuri de fonomontaj, iar camerele de regie tehnică corespunzătoare se numesc cabine de fonomonta i. încăperile tehnice cari nu deservesc studiouri şi cari sînt destinate numai înregistrării programelor sosite din exterior» mixajului, reglajului, corecţiei şi copierii de pe un dispozitiv de înregistrare pe altul, se numesc cabine de fonoteca r e. După tipul producţiei din studio, grupul tehnic poate fi afectat emisiunilor vorbite, muzicii, teatrului, etc. Grupurile tehnice de emisiune elaborează programe cari sînt trimise, chiar în momentul elaborării lor, către radio-staţiuni. Alcătuirea lor cuprinde un studio de emisiuni vorbite, deservit de o cameră de regie tehnică, numită cabină de^em is iune. într-un centru de radiodifuziune, numărul, destinaţia şi dimensiuni le studiourilor sînt determinate de frecvenţa, durata, proporţia relativă şi gradul de simultaneitate al diferitelor tipuri de programe, de numărul maxim şi minim de executanţi pentru fiecare tip de program, de numărul necesar de ore de transmisiune, etc. Sectorul programelor cuprinde săli de redacţie, bibliotecă, depozit de benzi magnetice, fonotecă, discotecă, arhivă muzicală, depozit de instrumente, săli de conferinţe şi de recepţii, camere pentru artişti şi camere de repetiţie, etc. Sectorul administrativ, pe lîngă serviciile necesare în mod obişnuit bunului mers al unei instituţii (contabilitate, financiar, muncă şi salarii, etc.), cuprinde: ateliere de întreţinere şi reparaţii, depozite, instalaţii de climatizare, ascensoare, garaje, etc. — Caracteristicile principale ale unui centru de radiodifuziune sînt: amplasamentul, caracteristicile arhitectonice, instalaţiile electroacustice şi instalaţiile auxiliare necesare. Aceste elemente sînt determinate de destinaţie, de sistemul de exploatare şi de factori tehnici şi economici, în primul rînd de numărul şi caracterul programelor cari trebuie să fie difuzate, cum şi de perspectivele de dezvoltare (de obicei, pentru minimum 20 de ani). Amplasamentul centrului de radiodifuziune e ales ţinînd seamă de factori tehnici, funcţionali şi economici, astfel încît să asigure un acces uşor al colaboratorilor (deci să fie situat în zona centrală a oraşului); să uşureze obţinerea unei bune izolaţii fonice faţă de zgomotele exterioare şi vibraţiile provocate de trafic şi de întreprinderile industriale învecinate (să fie situată într-un cartier liniştit); să permită dezvoltări ulterioare; să ţină seamă de soluţia arhitectonică corespunzătoare unor astfel de clădiri; să ia în consideraţie criteriile obişnuite de ordin constructiv (tipul solului, adîncimea pînzei de apă freatică, etc.). Caracteristicile arhitectonice ale unui centru de radiodifuziune sînt determinate de aspectul funcţional (cît mai raţional) al procesului tehnologic şi de trăsăturile specifice exploatării de radiodifuziune. Astfel, trebuie să se asigure amplasamentul raţional al grupurilor tehnice şi al redacţiilor, reducînd la minimum circulaţia necesară a personalului, uşurînd accesul executanţilor, al personalului tehnic şi redacţional şi al publicului. E indicat ca birourile să fie astfel situate în planul clădirii, încît să protejeze studiourile de zgomotele exterioare. într-un sistem descentralizat de exploatare, sectorul grupurilor tehnice destinate emisiunii e situat cît se poate de izolat faţă de celelalte încăperi, dar apropiat de camera de distribuţie şi de control tehnic. Amplasamentul acesteia în planul clădirii e central. Amplasamentul fonotecii trebuie să uşureze transportul benzilor între grupurile tehnice şi depozit. Amplasamentul instalaţiilor de alimentare cu energie electrică de frecvenţă industrială şi al celor de încălzire şi climatizare trebuie să ţină seamă de cerinţele izolării fonice, astfel încît aceste surse de zgomote şi de vibraţii să fie cît se poate mai departe de studiouri. Ansamblul arhitectonic al unui centru de radiodifuziune trebu ie să cuprindă un garaj pentru maşinilede reportaj şi de serviciu, cum şi un parc de staţionare a maşinilor funcţionarilor, colaboratorilor şi publicului (în cazul existenţei unui studio-sală de spectacol). Cerinţele funcţionale pot fi satisfăcute adoptînd fie sistemul unui grup de pavilioane, fie sistemul unui singur imobil cu mai multe etaje. în acest ultim caz sînt necesare măsuri speciale de izolare fonică, în ce priveşte studiourile, construcţia acestora trebuie să facă faţă cerinţelor acustice, specifice fiecărui tip de producţie, respectînd totodată condiţiile de izolare fonică faţă de zgomotele exterioare, cu tratamente acustice adecvate (v. Studio, Izolare fonică). Camerele de regie tehnică şi camerele de ascultare sînt, de asemenea, tratate acustic, urmărindu-se obţinerea unor condiţii acustice similare celor existente într-o cameră de locuit. Instalaţia eiectroacusticâ din centrul de radiodifuziune cuprinde instalaţiile electroacustice din grupurile tehnice (v. Regie tehnică, Canal de transmisiune), instalaţia din încăperea destinată controlului tehnic şi distribuirii programelor, instalaţia din camera de control al calităţii tehnice a programelor, instalaţii pentru efecte sonore. Instalaţia eiectroacusticâ a unui grup tehnic permite elaborarea şi controlul programelor de radiodifuziune sonoră şi cuprinde: elementele lanţului electroacustic (surse de semnal; microfoane, doze, magnetofoane şi linii de program din exterior; elemente de amplificare, de reglaj şi de mixaj; dispozitive de corecţie şi de efecte sonore; instalaţia de control subiectiv şi obiectiv; instalaţia necesară transmiterii semnalelor indicative —- semnale de pauză —- şi a semnalelor orare); aparatajul necesar înregistrării (magnetice sau pe disc) a programului, elaborat; un dispozitiv de alegere automată a programelor, conectat la instalaţia de ascultare din clădire; o instalaţie de semnalizare (v.). Instalaţia eiectroacusticâ din camera de distribuţie şi de control tehnic al programelor asigură primirea programelor Radiodifuziune, emisiune de ~ 605 Radiodifuziune, reţea de din exteriorul centrului de radiodifuziune sau a celor produse de grupurile tehnice şi distribuirea lor, fie în cadrul centrului radiodifuziunii, către grupuri de înregistrare şi săli de ascultare, fie către radioemiţătoare; de asemenea, instalaţia permite controlul obiectiv şi subiectiv al programelor. Această instalaţie cuprinde: dispozitive de comutare, echipament de control (modu lometre, difuzoare), dispozitive de reglaj şi de corecţie (atenuatoare, filtre, corectoare, compresoare, limitoare), amplificatoare, separatoare, aparataj de măsură a performanţelor electrice ale elementelor canalului de trans-misiune, instalaţii de semnalizare. De obicei, instalaţia din camera de distribuţie şi de control tehnic asigură posibilitatea comenzii directe a trimiterii către staţiunile de radioemisiune a semnalelor indicative şi orare. Instalaţia electroacustică din camera de control al calităţii tehnice şi artistice a programelor — echipată cu aparate radioreceptoare de înaltă calitate şi conectată la instalaţia de ascultare din clădire — permite controlul atît al programelor trimise radioemiţătoarelor cît şi al programelor radiodifuzate (controlul recepţiei). Instalatiiie clectroacustice din centru! de radiodifuziune trebuie să corespundă nivelului tehnicii mondiale şi să asigure posibilitatea introducerii unor tehnici noi (de ex.: înregistrarea, reproducerea şi transmiterea stereofonică). E necesar să se dispună de aparataj de măsură de înaltă precizie şi de cadre calificate. Indicii calitativi ai instalaţiilor electroacustice trebuie să fie: distorsiuni de frecvenţă — 1,5 dB, între 30 şi 15 000 Hz, faţă de 1000 Hz; distorsiuni de nelinearitate <1%; nivelul de zgomot mai bun decît 60 dB sub nivelul maxim de lucru în punctul respectiv al lanţului electroacustic; fluctuaţiile de nivel ale magnetofoanelor <±2 dB; fluctuaţiile vitezei benzii pe agregatele de magnetofon <0,15%. Actualmente se tinde către automatizarea operaţiilor tehnice. De asemenea, se iau măsuri de asigurare a unei funcţionări continue, utilizînd dispozitive cari permit evitarea greşelilor, semnalizarea şi înlăturarea rapidă a defecţiuni lor. Instalaţia destinată transmisiunilor către radiostaţiuni e echipată, în mod special, cu o rezervă de aparataj de 100%, permiţînd ocolirea şi înlocuirea rapidă a elementului defect din canalul de transmisiune. Instalaţiile tehnice auxiliare ale unui centru de radiodifuziune sînt: instalaţia de climatizare, instalaţia de alimentare cu energie electrică de frecvenţă industrială, instalaţia de iluminat, instalaţia de avertisare a incendiilor, instalaţia de radioamplificare, instalaţia de alegere automată şi de ascultare a programelor, instalaţia de ceasornice electrice şi centrala telefonică. Instalaţia de climatizare deserveşte studiourile şi încăperile lor auxiliare, cum şi depozitele de instrumente muzicale, asigurînd ventilaţia artificială cu o temperatură de 20-"22° (în timpul iernii) şi 23"-25° (în timpul verii), cu o umiditate relativă a aerului constantă, de 50-’-60%. Instalaţia e amplasată în subsol şi se iau toate măsurile necesare evitării transmiterii zgomotelor prin dispozitivele de ventilaţie. Instalaţia de alimentare cu energie electrică de frecvenţă industrială trebuie să poată fi conectată la două reţele electrice (sau staţiuni) distincte şi la un grup electrogen propriu, în caz de defectare a unei reţele electrice, dispozitive automate de comandă permit comutarea sursei de energie electrică în timp minim. instalaţia de iluminat ridică probleme speciale în cazul iluminării studiourilor cu lămpi cu fluorescenţă, şi anume relativ la eliminarea zgomotelor produse de acestea. instalaţia de avertisare a incendiilor e necesară în studiouri cu atît mai mult cu cît materialele utilizate pentru tratamentul acustic S'înt deseori inflamabile. Măsuri speciale sînt luate şi în depozite şi în fonotecă,, Sistemul de ceasornice electrice, sincronizat cu ora observatorului astronomic, asigură transmiterea automată a semnalului de oră exactă. Precizia acestor ceasornice trebuie să fie de ordinul a 0,1 s pe zi. Centrul de radiodifuziune cuprinde, de asemenea, o instalaţie de alegere automată şi de ascultare a programelor produse în oricare din grupurile tehnice, o staţiune de radioamplificare locală, o centrală telefonică şi o centrală telefonică manuală. i i. emisiune de 1. Telc.: Producerea şi radiaţia undelor electromagnetice de radiofrecvenţă, pentru radiodifuziune (v.). a. emisiune de 2. Telc.: Clasă de părţi compo*» nente ale unui program zilnic, săptămînal, etc. de radiodifuziune, cari au un conţinut înrudit, specific, şi un interval determinat ca durată şi poziţie în cadrul desfăşurării acestui program. Se deosebesc emisiuni permanente, cari revin după o anumită regulă (de ex.: radiojurnalul, emisiunile literare, emisiunile teatrale, emisiunile muzicale, emisiunile tehnice-ştiinţifice, emisiunile pentru copii, emisiunile de satiră şi humor, etc,), şi emisiuni ocazionale (politice, culturale, sportive, etc.). 3. emiţător de Telc.: Emiţător radio (v.) foiosit pentru radiodifuziune (v.). V. şî Emiţător pentru radiodifu- ziune, sub Emiţător radio. 4. lanţ de Telc,: Ansamblu ordonat a! aparatelor şi dispozitivelor cari intervin în procesul de captare, transmisiune, emisiune şi recepţie a programelor de radiodifuziune (v. Radiodifuziune). O parte a lanţului de radiodifuziune, care îndeplineşte o funcţiune determinată, se numeşte element al lanţului de radiodifuziune. 5. /%/, program de Telc.: Ansamblu ordonat de mesaje de telecomunicaţie pentru radiodifuziune, avînd o structură organizată pe baza unei planificări prealabile. Din punctul de vedere al conţinutului mesajelor transmise, programele de radiodifuziune se clasifică în: programe de muzică, programe vorbite şi semnale indicative. Programul de muzică poate fi un program de muzică populară, de muzică de dans, de muzică simfonică, etc. De asemenea, muzica poate fi solo sau concertată, vocală sau instrumentală. Proporţia, în cadrul programului zilnic sau săptămînal, a acestor categorii de programe muzicale, se stabileşte luînd în consideraţie resursele artistice, cererile auditorilor şi rolul educativ-social ai radiodifuziunii. Programul vorbit include: date informative şi practice (ştiri, buletin meteorologic, buletin sportiv, anunţuri, etc.); lecturi, critici artistice şi literare, emisiuni de teatru; reportaje asupra unor evenimente politice, sportive, etc.; discursuri politice; conferinţe cu caracter literar, artistic, ştiinţific; emisiuni cultural-educative; emisiuni de satiră şi humor, etc. Semnalele indicative sînt semnale de pauză (v.), semnale de control pentru emiţătoare (semnal de frecvenţă etalon) şi imagini de control (în cazul televiziunii radiodifuzate). Din punctul de vedere al modului de elaborare, programul de radiodifuziune poate fi direct sau înregistrat. Programul direct (sau „pe viu") e programul transmis către emiţătorul de radiodifuziune, practic concomitent cu captarea lui, adică fără posibilitatea unei prelucrări intermediare. Programul înregistrat e programul transmis către emiţătorul de radiodifuziune, după înregistrare şi păstrare, şi cu posibilitatea unei prelucrări intermediare. e. ~s reţea de Telc.: Ansamblu! constituit din sta-ţiunile de radioemisiune, studiourile aferente şi liniile de Radiodifuziune 606 Radiodistribuţie telecomunicaţie (în cabluri, aeriene, de radioreleu) cari asigură legătura între ele, în vederea transmisiunii programelor la emiţătoare. 1. Radiodifuziune. 3. Telc.: Instituţie care coordonează şi dirijează problemele referitoare la radiodifuziune (în sensul 2). Termenul radiodifuziune e utilizat impropriu în această accepţiune. 2. Radiodifuziunii, casa Telc. V. Radiodifuziune, centru de 3. Radiodistribuţie. Te/c.: Distribuţia publică a programe» lor de radiodifuziune prin linii de telecomunicaţii speciale, de la o staţiune centrală la posturile de abonaţi. Sin. impropriu Radioficaţie. Avantajele prezentate de acest sistem faţă de radiorecepţia cu aparate individuale sînt următoarele: un număr foarte mare de ascultători pentru programele de radiodifuziune, cu un cost mediu al instalaţiei pe abonat mai mic; posibilitatea transmiterii unor programe locale; distribuirea programelor şi în comune depărtate, fără surse de-energie şi unde condiţiile de propagare a undelor electromagnetice determină o recepţie nesatisfăcătoare. Un sistem de radiodistribuţie cuprinde: staţiunea de radiodistribuţie centrală cu echipament de radiorecepţie şi echipament electroacustic; substaţiuniîe de amplificare şi de transformare; reţeaua de distribuţie pe fire; branşamentele şi instalaţiile interioare la abonaţi. în centrele industriale, unde marea diversitate de instalaţii electrice provoacă perturbaţii industriale locale, redu-cînd calitatea radiorecepţiei, centrele de radiodistribuţie folosesc posturi de recepţie izolate, situate în afara localităţii şi cari au rolul de a furnisa staţiunii centrului de radiodistribuţie orăşenesc o radiorecepţie de înaltă calitate. Rolul şi numărul instalaţiilor cari constituie un sistem de radiodistribuţie depind de modul de asigurare a acestuia cu program, de alimentare a sistemului cu energie electrică, cum şi de scopul şi de întinderea lui. Din punctul de vedere al asigurării cu program, se deosebesc sistemul de radiodistribuţie centralizat şi sistemul descentralizat» O !. Reprezentarea schematica a centralelor de radiodistribuţie cu alimentare centralizata a reţelei, o) schefna reţelei cu o treapta de tensiune; b) schema reţelei cu doua trepte de tensiune; c) schema liniei de abonaţi a unei reţele cu o treaptă de tensiune; d) schema feeder-ului de distribuţie şi a liniilor de abonaţi ai unei reţele cu două trepte de tensiune; i) staţiune de recepţie şi amplificare; 2) feeder de distribuţie; 3) transformator de abonaţi; 4) linie de abonaţi; 5) post de abonat. II. Reprezentarea schematică a unui centru de radiodistribuţie cu alimentare descentralizată, cu două trepte de tensiune. 1) staţiune centrală de amplificare; 2) substa-ţiune de amplificare; 3) linii de intercomunicaţie; 4) feeder-e de distribuţie cu linii de abonaţi. Sistemul centralizat foloseşte o singură staţiune de radiorecepţie şi amplificare, care distribuie programul radial reţelei de abonaţi. în acest caz, sistemele pot fi: cu o treapta de tensiune (cu reţeaua formată numai din linii de abonaţi) sau cu doua trepte de tensiune (cu reţeaua formată din linii de abonaţi şi din feeder-e de distribuţie, cari transmit programul la liniile de abonaţi). în fig. I sînt reprezentate schematic aceste două tipuri de sisteme. Sistemul centralizat cu o treaptă de tensiune se utilizează în sate şi în localităţi mici, unde lungimea liniilor de abonaţi şi sarcina lor (adică numărul posturilor de abonaţi legate la reţea) sînt mici. Sistemul centralizat cu două trepte de tensiune se utilizează în centrele raionale şi în oraşe mici şi poate asigura funcţionarea normală a posturilor de abonaţi, în aceste cazuri. S iste m u I descentralizat se compune din mai multe sisteme de tip centralizat, cari primesc semnalul de program de la o staţiune centrală de amplificare. Staţiunile sistemelor subordonate (numite substaţiun i) pot fi de amplificare sau de transformare, după cum ridicarea nivelului semnalului se face prin intermediul unor amplificatoare de putere sau al unor transformatoare de putere. în cazul unui sistem descentralizat cu două trepte de tensiune (v. fig. II), programul e trimis de la staţiunea centrală sub o tensiune de maximum 5 V, prin linii de intercomunicaţie speciale, spre substaţiun i le III. Reprezentarea schema-de amplificare (abreviat SA), tică a unui centru de radiounde semnalul audio e amplificat pînă distribuţie cu alimentare la puterea necesară pentru alimenta- centralizată, cu trei trepte rea reţelei cu două trepte de tensiune a raionului deservit. în cazul substaţiun ilor de transformare (abreviat ST), aparatajul de amplificare e înlocuit cu transformatoare, ceea ce face să dispară necesitatea alimentării cu curent alternativ a substaţiunilor şi reduce cheltuielile de exploatare, uşurînd întreţinerea. Pentru un astfel de sistem (v. fig. III), aparatajul e concentrat în staţiunea centrală de amplificare şi semnalul audio, cu puterea necesară, e trimis substaţiunilor de transformare sub o tensiune înaltă (960 V), prin feeder-e principale de înaltă tensiune. Aceste feeder-e constituie a treia treaptă de tensiune a reţelei de radiodistribuţie. Sistemele descentralizate cu două şi cu trei trepte de tensiune se folosesc în centrele mari. în oraşele mari, pentru fiecare raion se instalează o staţiune de amplificare de baza, de mare putere (abreviat SAB). Fiecare staţiune de bază amplifică semnalul audio de joasă tensiune primit de la staţiunea centrală şi alimentează, prin reţeaua de tensiune, f) staţiune centrală; 2) sub-staţiuni de transformare; 3) linii principale de feeder-e; 4) feeder-e de distribuţie cu linii de abonaţi. Radiodistribuţie 607 Radiodistribuţie de feeder-e principale de înaltă tensiune, mai multe substa-ţiuni de transformare. La rîndul lor, acestea alimentează IV. Reprezentarea schematică a alimentarii descentralizate a reţelei cu trei trepte de tensiune din oraşele mari. I) staţiune centrală de amplificare; 2) staţiune de amplificare de bază; 3) substaţiuni de transformare ; 4) linii principale de feeder-e; 5) linii de intercomunicaţie ; 6) feeder-e de distribuţie cu linii de abonaţi» reţeaua de distribuţie respectivă cu două trepte de tensiune, în fig. IV e reprezentat schematic un astfel de centru de radio-distribuţie. Din punctul de vedere al alimentării cu energie electrică, se deosebesc sisteme cu alimentare locala şi sisteme cu a I imen- după următoarele norme: se consideră că 70% din totalul locuitorilor vor folosi sistemul de radiodistribuţie; consumul p al unui post (consumul difuzorului şi pierderile pe linie) se consideră de 0,5 W (dacă alimentarea aparatajului instalat în staţiune se face de la reţeaua de curent alternativ), de 0,25 W (dacă aparatajul e alimentat cu curent continuu produs de baterii de acumulatoare) sau de 0,1 W (dacă alimentarea se face de la elemente galvanice). Puterea totală necesară a centrului de radiodistribuţie reZUltă* 7-j ,T A7 ^ P—N X 0,7 X p, unde N e numărul de familii din localitatea radioficată. Valori tipice pentru puterile nominale ale centrelor de radiodistribuţie sînt: 100---50W pentru centrele raionale; 5000-•-20 000 W pentru oraşele mijlocii şi mari.— în tehnica actuală se tinde tot mai mult spre automatizarea centrelor de radiodistribuţie şi spre realizarea unor sisteme de radiodistribuţie cu multe programe. Automatizarea centrelor de radiodistribuţie e necesară în cazul centrelor mari, cu trei trepte de tensiune şi cu multe staţiuni de amplificare de puteri mari (5---60 kW). Problemele mai importante cari se pun în acest caz sînt: telecomanda (comanda emisiunii, conectarea şi deconectarea instalaţiilor, comutarea instalaţiilor de rezervă); telesemnali-zarea (referitoare la instalaţii, la comenzi şi la pericolul de incendiu); măsurările la distanţă (telemăsurări); telecontrolul (controlul de retur al comenzilor şi al emisiunii staţiunilor). O schemă de principiu parţială a elementelor principale ale unui centru de radiodistribuţie automatizat e reprezentată în fig. V. principiu parţială a elementelor principale ale unui centru de radiodistribuţie automatizat. SC) staţiune centrală ; SA) staţiune de amplificare]; ST) staţiune de transformare; 1) generator de impulsii; 2) linii de abonaţi ; 3) feeder rezervă ; 4) telefon cu baterie locală (BL); 5) schimbător telefonic ; 6) casa radio» difuziunii ; 7) ateneu ; 8) studio, teatru ; A^-Ag (atenuatoare ; AP) amplificatoare de program ; TU) amplificator de putere ; Tr) transformatoare ; Li( Lg) lămpi de semnalizare; ACV AC8) amplificatoare de control; Dlt Dg) difuzoare de control; R) relee, tare de la d i s t a n ţâ, după cum localitatea în care se găseşte staţiunea centrului de radiodistribuţie e electrificată sau nu. —• Numărul necesar de posturi de abonat şi teritoriul localităţii radioffcate (deci lungimea liniilor de radioficaţie) determină sarcina şi deci puterea instalată a centrului de radioficaţie, La automatizarea unui centru de radiodistribuţie trebuiesă se ţină seamă de: creşterea productivităţii şi reducerea preţulu i de cost; 'nealterarea parametrilor calitativi şi stabilitatea exploatării; măsuri de tehnică a securităţii muncii la staţiunile automatizate; posibilitatea înlocuirii cu rezerve a instalaţiilor şi a liniilor de program şi de alimentare cu curent alternativ Radiodistribuţie, staţiune de — 608 Radîofîeare sau cu curent continuu. Pentru a crea sisteme automatizate de radiodistribuţie de înaltă calitate şi stabile în exploatare se utilizează dispozitive de conductoare formînd canale, pentru a furnisa programul si a organiza comenzile, controlul, măsurările şi legăturile. în acest caz, ca linii de legătură sînt folosite liniile directe ale reţelei telefonice urbane, puse la dispoziţia rad iodistribuţiei în mod permanent. Sisteme de radiodistribuţie cu multe programe se pot realiza, fie prin folosirea liniilor cu mai multe perechi, cu funcţionare directă în joasa frecvenţă, fie prin utilizarea compresiunii în frecvenţă a reţelei existente. în acest ultim caz e obligatorie menţinerea nivelului semnalului audio transmis. în mod curent, sistemul transmite trei programe. Purtătoarele celor două programe suplementare se vor situa în domeniul limitat de frecvenţa superioară a canalului de joasă frecvenţă (15 kHz) şi de cea inferioară a benzii radiofonice(150 kHz). S-a stabilit purtătoarea canalului 2 la 78 kHz, iar cea a canalului 3, la 120 kHz. Ansamblul emiţătoarelor e instalat în sala aparatajului centralei sau al staţiunii de amplificare centrale. într-un sistem de radiodistribuţie cu multe programe, principalul tip de echipament de abonat îl constituie un receptor individual cu acord fix, realizat sub forma unui adaptor care se utilizează cu difuzoarele de radioficaţie obişnuite. La recepţia primului program, comutatorul receptorului conectează direct difuzorul ia linia de alimentare şi deconectează redresorul receptorului de la reţeaua de alimentare cu curent alternativ. Se construiesc şi dispozitive receptor-amplificator de grup, cari pot deservi pînă la 100 de abonaţi, cu o reţea interioară cu trei perechi. O problemă care trebuie rezolvată în construcţia sistemelor de radiodistribuţie cu multe programe o constituie reducerea diafoniei produse de canalul de joasă frecvenţă în canalele suplementare. Aceasta poate atinge valoarea de —30 dB. O reducere a zgomotului la un nivel admisibil prin utilizarea modulaţiei de frecvenţă ar mări complexitatea şi costul instalaţiei la abonat. S-a adoptat, deci, soluţia de reducere a diafoniei prin utilizarea, în canalele de înaltă frecvenţă, a metodei de modulaţie în amplitudine cu grad de modulaţie constant. Distorsiunile nelineare cari rezultă în detector pot fi înlăturate prin mărirea amplificării în partea de înaltă frecvenţă şi reducerea ei în mod corespunzător în partea de joasă frecvenţă» în acest mod, nivelul diafoniei nu depăşeşte —50 dB, ceea ce e acceptabil. De asemenea, pentru înlăturarea diafoniei se preferă utilizarea liniilor de cupru în locul celor de oţel, cari prezintă o diafonie mărită din cauza nelinearităţii proprietăţilor magnetice ale fierului. Tot astfel, pentru reducerea diafoniei canalelor 2 şi 3 se pot monta, la intrarea receptorului, filtre selective. La trecerea la sistemul de radiodistribuţie cu trei canale nu e necesară o construcţie specială a liniilor de distribuţie. Se impun, totuşi, un anumit control şi o întreţinere suplementară a liniilor. 1. staţiune de Telc.: Staţiune radioelectrică pentru recepţia, amplificarea şi difuzarea prin fir a programelor unor staţiuni de radiodifuziune, cum şi a unor eventuale programe locale. Sin. Staţiune de radioamplificare. Centru de radioamplificare. V. ş] sub Radiodistribuţie. 2. Radioelectricitate. 1. Fiz.: Total itatea fenomenelor electromagnetice cari intervin în oscilaţiile şi undele electromagnetice de înaltă frecvenţă, folosite în radiocomunicaţii, în radiolocaţie, în navigaţie, în industrie, măsurări, etc. 3. Radioelectricitate. 2. Fiz.: Ramură a Electricităţii şi Magnetismului, care studiază oscilaţiile de înaltă frecvenţă şi undele electromagnetice din punctul de vedere al aplicaţiilor lor în radiocomunicaţii, radiolocaţie, navigaţie, industrie, măsurări, etc. Ea studiază, în particular, modul de producere a oscilaţiilor şi a undelor electromagnetice, amplificarea, transformarea şi transmisiunea lor, folosirea lor pentru transmiterea informaţiilor şi în scopuri energetice, radiaţia şi captarea undelor electromagnetice, măsurarea mărimilor electromagnetice cari caracterizează aceste unde, etc. Faţă de problemele şi metodele generale ale Electricităţii şi Magnetismului, în Radioelectricitate intervin unele fenomene specifice oscilaţiilor de înaltă frecvenţă (circuite cu constante repartizate, semnale nesinusoidale, transmiterea impulsiilor prin circuite, circuite nelineare diferite, perturbaţii, etc.) şi undelor electromagnetice de înaltă frecvenţă (radiaţia diferitelor tipuri de antene, propagarea ghidată a undelor electromagnetice, interacţiunea dintre cîmpuri le electromagnetice şi fasciculele de electroni, etc.). 4. Radioemisiune, pl. radioemisiuni. 1. Telc.: Producerea şi radiaţia undelor electromagnetice de radiofrecvenţă, în scopul realizării unei radiocomunicaţii. 5. Radioemisiune. 2. Telc.: Sin. Emisiune de radiodifuziune (v.). 6. staţiune de Telc.: Sin. Radiostaţiune (v.). 7. Radioemifâtor. pl. radioemiţătoare, TelcSin, Emiţă-tor radio (v.). 8. Radiofar, pl. radiofaruri. 1. Nav.: Staţiune de radioemisiune, al cărei amplasament e trecut pe hartă şi ale cărei emisiuni servesc la obţinerea unui relevment radiogonio-metric. Se deosebesc: Radiofaruri circulare, cari emit unde pe un sector de 360°. Acest tip de radiofar nu poate fi folosit decît pe o navă echipată cu radiogoniometru. Radiofaruri direcţionale fixe, cari emit dirijat după una sau după mai multe direcţii. Acest tip de radiofar poate fi recepţionat cu un post de recepţie obişnuit, direcţia fiind indicată de o combinaţie de puncte şi linii. Un sistem uzual e acela de a emite pe direcţia de urmat linii şi puncte, iar într-o parte a acesteia puncte şi în cealaltă linii. Acest tip de radiofar serveşte ca aliniament de intrare într-un port, la balizarea unei treceri periculoase, etc. Radiofaruri direcţionale rotative, cari emit un fascicul dirijat care se roteşte. Pentru a folosi un astfel de radiofar e suficient un aparat de recepţie. Marcarea direcţiei se face, în cele mai multe cazuri, numărînd punctele şi liniile auzite, aparatul emiţînd un punct pentru fiecare grd?d care se roteşte de la direcţia iuată ca reper (zero). Cînd numărul de puncte e mai mare decît 10, pentru fiecari zece puncte se emite o linie. Oricare ar fi sistemul folosit, radiofaruri le sînt calibrate, adică li se determină sectoarele în cari se poate conta pe precizie, relevmentul fiind aproximativ. Emisiunile radiofaruri lor nu sînt continue, de regulă, decît pe ceaţă, ele emiţînd în mod normal după un program (un număr de minute la fiecare oră), în locurile periculoase sedispun, de regulă, 2-»-3 radiofaruri, astfel încît pe ceaţă să se poată face un punct cît mai precis, iar în mod normal să se dispună de cel puţin un radiofar în funcţiune. 9. Radiofar. 2. Av.: Sin. Radiobaliză (v.). 10. Radioficare. 1. Elt., Telc.: Generalizarea radiodistri-buţiei printr-un ansamblu de lucrări efectuate în scopul mă-riării auditoriului emisiunilor de radiodifuziune, prin instalarea de centre cari distribuie pe fire —în oraşe, în sate şi în întreprinderi — programele unor posturi de radioemisiune şi eventuale programe locale. V. Radiodistribuţie. Prin planul de electrificarea ţării noastre s-a dat generalizării radiodistribuţiei o atenţie deosebită. La sfîrşitul pri-mului plan cincinal, numărul auditorilor staţiunilor de radiodistribuţie din centrele muncitoreşti şi de la sate a atins 3,5 milioane de persoane. 11. Radioficare. 2. Telc.; Sin. Radiodistribuţie. Termenul radioficare e folosit impropriu în aceiastă accepţiune. Radiofieaţie 609 Radioghidaj 1. Radioficaţie. Telc.: Sin. Radiodistribuţie (v.)* 2. Radiofonie. Telc.: Radiocomunicaţie (v.) unilaterală sau bilaterală, care consistă în transmisiunea, prin unde electromagnetice neghidate (fără fir) modulate, a unor mesaje sonore. Sin. Fonie. Radiofonia poate fi radiotelefonîe (v.) sau radiodifuziune(v.) sonoră. 3. Radiofrecvenţă. 1. Telc.: Frecvenţă a unei oscilaţii sau a unei unde e.ectromagnetice folosite pentru radiocomunicaţii. V. şî sub Benzilor, alocarea de frecvenţă. 4. Radiofrecvenţâ. 2. Telc.: Frecvenţă purtătoare a unei unde radioe.ectrice folosite pentru radiocomunicaţii, sau a unei oscilaţii electromagnetice din receptorul sau emiţătorul aferent unei radiocomunicaţii, în cazul în care ea e egală cu frecvenţa undelor recepţionate, respectiv emise. 5. Radioghidaj. Av.: Procedeu radiotehnic de teleghidare, pentru dirijarea proiecti lelor-rachetă şi a altor corpuri zburătoare fără pilot. Dirijarea proiecti lelor-rachetă, din momentul lansării şi pînă la ţintă, se realizează efectuînd trei operaţii principale: urmărirea, calculul datelor obţinute şi comunicarea direcţiei. Urmărirea e observarea continuă a traiectoriei ţintei (dacă ea e mobiiă) şi a traiectoriei proiectilului; calculul datelor înseamnă transformarea în comenzi a informaţiilor obţinute la urmărire, pentru corectarea zborului proiectilului, iar comunicarea direcţiei consistă în procesul de transformare a comenzilor primite de la aparatul calculator, în mişcări mecanice pentru acţionarea cîrmelor proiectilului. Ghidarea proiectilelor poate fi realizată cu diferite feluri de unde: electromagnetice, optice, termice, sonice şi suprasonice, însă numai undele electromagnetice permit realizarea eficientă a te le-ghidajului pe distanţe mari, de ordinul a sute de kilometri şi mai mult. Din această cauză, ghidajul cu ajutorul mijloacelor radiotehnice e mijlocul principal pentru dirijarea proiecti-lelor-rachetă. Mijloacele radiotehnice folosite ia dirijarea proiecti lelor-rachetă, atît cele terestre, cît şi cele de pe proiectil, diferă după modul de funcţionare al sistemului de ghidare utilizat. Astfel, se deosebesc: radioaparate simple de emisiune şi recepţie, cu antene unidirecţionale mobile, pentru diferite lungimi de undi; radiolocatoare, cari recep» 38 ~ i ţionează ecoul reflectat . —. t al semnalelor proprii sau emise dealteradioemiţă-toare. Modul de funcţionare al sistemului de ghidare se alege în funcţiune de felul acţiunii sau declasa proiectilului-rachetă. în acest scop se consideră următoarea clas if i caţie a proiecti lelor-rachetă: după mobilitatea punctului de lansare şi a ţintei vizate, proiecti lele-ra-chetă se împart în patru clase principale, anume sol-sol, sol-aer, aer-sol şi aer-aer; după distanţa acţiunii lor, se deosebesc proiectile cu acţiune (depărtată şi proiectile cu acţiunş apropiată. Din clasa proiecti lelor-rachetă cu acţiune depărtată fac parte proiectilele-rachetă sol-sol, cu o distanţă de acţiune de ordinul a sute şi mii de kilometri (rachete balis- 2 3 4 Viteza de zbortM L înălţimile şi vitezele de zbor cari pot fi atinse de proiecti lele-rachetă echipate cu diferita motoare de propulsiune. TR) turboreactor; TSRC) turbostatoreactor combinat; SR) statoreactor; MRCL) motor» rachetă cu combustibil lichid. ti.ce şi intercontinentale). Toate celelalte proiecti le-rachetă sînt cu acţiune apropiată pînă la o distanţă de ordinul a 200 km» iar punctu I lor de lansare şi ţinta lor sînt de obicei mobile.— De asemenea se ţine seamă că, în prezent, pentru propulsiunea proiecti lelor-rachetă se folosesc aeroreactoare, adică turboreactoare, statoreactoare şi turbostatoreactoare combinate, cum şi motoare-rachetă cu combustibil solid sau lichid. Tipul motorului de propulsiune se alege în funcţiune de viteza şi de altitudinea de zbor prevăzute pentru proiectil (v. fig. I), dar pentru altitudini de peste 30 km şi viteze de peste 5 M se pot folosi numai motoare-rachetă cu combustibil lichid. Există patru tipuri principale de sisteme pentru dirijarea proiecti lelor-rachetă, şi anume: ghidajul autonom, ghidajul prin comandă, ghidajul automatizat şi autoghidajul. La auto= ghidaj, se deosebesc autoghidajul pasiv şi autoghidajul activ.. La ghidajul autonom, programul de dirijare ^ ^ - e calculat anticipat şi / e introdus în servome- / N canismul cu program de A\ \ ^ pe proiectil, înaintea "l lansării acestuia. Astfel, //. Traiectoria unui proiecti l-rachetă cu ghi-traiectoria proiectilului daj autonom, la care programul de dirijare nu mai poate fi modifica- se introduce înaintea lansării, tăsau corectată. Progra- A) punctul de lansare; 8) ţinta, mul de dirijare se poate desfăşura în funcţiune de timpul de zbor, astfel încît servome-canismul de pe proiectil să acţioneze cîrmele la momentul determinat, pentru ca traiectoria proiectilului să se încline la 45° faţă de verticala de lansare (v. fig. II). Acest sistem de ghidaj, care e cel mai simplu, prezintă următoarele avantaje: distanţa de acţiune a proiectilului e ilimitată, proiectilul nu poate fi deviat prin intervenţii exterioare de perturbare şi după lansarea proiectilului nu mai e necesar vreun echipament terestru pentru menţinerea lui pe traiectorie. Dezavantajele sînt: proiectilul poate fi folosit numai pentru ţinte fixe şi devia- 2 ţii le provocate de vînt nu pot ^ fi corectate- La ghidajul prin comanda, proiectilul se dirijează prin semnale de comandă emise de un aparat din afara proiectilului, ///. Sistemul de radioghidaj prin amplasat de obicei pe locul lan- telecomandă a unui proiectil-ra-sării sau în apropierea acestuia. chetă din clasa sol-aer. Informaţiile asupra poziţiilor f) fasciculul de transmitere a co~ reciproce ale proiectilului şi menzilor; 2) fasciculul locatorului ţintei se pot obţine de la sol de urmărirea proiectilului; 3) fasci-sau de la proiectil. Urmărirea cuiul locatorului de urmărire a ţintei şi a proiectilului se face ţintei, cu radiolocatoare, iar semnalele de comandă se transmit prin radio (v. fig. III). Acest sistem de ghidaj, care se foloseşte la proiectile'e din clasa sol-aer, prezintă avantajul că pe proiectil se instalează mai puţine aparate, deci acesta poate fi mai mic, mai uşor şi mai puţin costisitor. La ghidajul automatizat, proiectilul e echipat, cu aparatura necesară urmăririi automate a traiectoriei. Un exemplu de astfel de sistem e ghidarea proiectilului prin fascicul director (v, fig. sub Ghidarea proiectilelor). Aparatura instalată pe proiectil reacţionează la cele mai mici deviaţii de la traiectoria impusă şi le prelucrează imediat în comenzi de corecţie, pentru ca proiectilul să nu poată părăsi fasciculul îngust al traiectoriei, cînd acesta e mereu deplasat şi orientat spre ţinta zburătoare. Acest sistem se foloseşte, de asemenea, ia proiectilele din clasa sol-aer. 39 Rad logon Iograf 610 Radiogoniometru O altă variantă de dirijare după o direcţie dată e sistemul de ghidaj cu radionavigaţie, la care proiectilul e echipat cu o aparatură automată de navigaţie, după o direcţie dinainte stabilită. Deşi acest sistem e puţin mai precis decît sistemul de ghidaj autonom, totuşi nu e ireproşabil, întrucît nu există un sistem de navigaţie care să asigure un ghidaj absolut precis. Acest sistem prezintă acelaşi dezavantaj ca şi celelalte sisteme de radioghidaj, adică sensibilitatea la perturbaţii artificiale. La autoghidaj, proiectilul e echipat cu aparate cari îi permit să se dirijeze singur spre ţintă, fie numai prin recepţia radiaţiilor emise de aceasta, fie prin emiterea unor radiaţii spre ţintă şi recepţia lor. Deoarece celelalte sisteme de ghidaj sînt influenţate de deviaţiile proiectilului de la direcţia corectă, cari de obicei cresc în timpul zborului acestuia spre ţintă, autoghidajul e indicat să fie folosit pe ultima porţiune a traiectoriei proiectilului. Autoghidajul spre o ţintă aeriană sau navală se realizează mult mai uşor decît spre o ţintă terestră, care se distinge mai greu.—Autoghidajul pasiv, prin care proiectilul recepţionează radiaţiile caracteristice emise de ţinta zburătoare, permite auto-ghidarea acestuia spre ţintă, ca şi cînd ar fi atras de ea. La acest sistem de autoghidaj, la care sursa radiaţiilor e însăşi ţinta, se pot folosi multe feluri de radiaţii, ca radiaţii electromagnetice, termice, infraroşii, luminoase, sonice. Autoghidajul pasiv prezintă dezavantajul că radiaţiile emise de ţintă . pot fi controlate de inamic. — Autoghidajul activ, în care radiaţiile sînt emise de pe proiectil, permite auto-ghidarea acestuia spre ţintă, prin recepţia radiaţiilor reflectate de ţintă. — Există şi un autoghidaj semiactiv» la care se folosesc radiaţii emise de o sursă exterioară de pe sol, iar aparatele de pe proiectil recepţionează radiaţiile reflectate de ţintă. La sistemele active şi semiactive de radioghidaj, axa fasciculului de radiaţii nu trece exact prin centrul ţintei zburătoare, ci oscilează în jurul lui. Acest fapt creează două surse de erori, şi anume: licărirea (scintilaţia) şi fadingul. Cînd ţinta vibrează şi se mişcă uşor, datorită cabrajului şi giraţiei, punctul reflectării razei de radiolocaţie se deplasează de asemenea pe suprafaţa ţintei, ceea ce provoacă licărirea; totodată, calităţile de reflectare ale diferitelor părţi ale suprafeţei ţintei nu sînt egale, din care cauză se produce o slăbire a intensităţii radiaţiilor, adică fading-ul. Aceste fenomene provoacă instabilitatea semnalului pe ecranul tubului electronic şi pot conduce la manevre inutile ale proiectilului. 1. Radiogoniograf, pl. radiogoniografe. Telc.: Radio- goniometru (v.) înregistrator, folosit de obicei în studiul perturbaţii lor electromagnetice (v.). 2. Radiogoniometrare. Te/c., Nav.: Operaţia prin care se determină direcţia unui radioemiţător în radiogoniome-trie (v.). 3. Radiogoniometrie. Telc., Nav.: Metodă de măsurarea azimutului unui radioemiţător în raport cu un radioreceptor, folosind proprietăţile de propagare rectilinie a undelor electromagnetice radiate de emiţător şi proprietăţile direcţionale ale antenelor receptorului sau emiţătorului — incluziv sistemul de triangulaţie bazat pe aceste măsurări de azimute. Se pot folosi două sisteme generale de radiogoniometrie: cu emisiunedirijată şi recepţie nedirijată, şi cu recepţie dirijată. Rad i ogon i o m e t r ia cu emisiune dirijata şi recepţie nedirijatâ foloseşte două (practic, trei) emiţătoare fixe cari emit dirijat unde electromagnetice, iar receptorul recepţionează semnalele numai cînd sînt dirijate asupra lui. Dacă se cunosc direcţiile în cari emit, în ac el moment, emiţătoarele — şi poziţiile lor,—se determină poziţia receptorului prin intersecţiunea dreptelor cari au direcţiile respective, cari trec prin poziţiile radioemiţătoarelor. Radiogoniometrie cu recepţie dirijata foloseşte un radioreceptor, fix sau mobil, cu recepţie dirijată, echipat cu un radiogoniometru cu cadru mobil, care determină direcţia din care sosesc undele electromagnetice ale unui emiţător cu emisiune, în general nedirijată (mobil sau fix). Cînd intensitatea semnalului recepţionat e maximă, postul recepţionat se găseşte în planul cadrului, iar cînd intensitatea e minimă, postul recepţionat se găseşte în direcţia perpendiculară pe planul cadrului. Prin intersecţiunea dreptelor orizontale cari au direcţiile în cari se găsesc două (practic, trei) emiţătoare şi trec prin poziţiile cunoscute ale acestora, se determină poziţia receptorului. Prin intersecţiunea dreptelor orizontale cari au direcţiile în cari segăseşte un em iţător în raport cu două (practic, în raport cu trei) receptoare şi cari trec prin acestea, se determină poziţia emiţătorului. Radiogoniometria aduce mari servicii navigaţiei pe apă şi navigaţiei aeriene, în condiţii de slabă vizibilitate. Prezenţa unor mase metalice în apropierea radiogonio-metrului dă însă erori de determinare a direcţiei, cari pot ajunge pînă la 20°. De aceea se ridică, pentru fiecare navă sau aeronavă, o curbă a erorilor, pentru diferitele direcţii., comparînd datele goniometriei optice cu datele radiogonio-metriei. 4. Radiogoniometru, pl. radiogoniomstre. Telc., Nav.; Aparat de radiorecepţie care permite să se determine direcţia din care sosesc semnalele radioelectrice (v. Radiogoniometrie). în acest scop se folosesc proprietăţile directive ale cadrului vertical al aparatului, care serveşte, în acest caz, drept colector de unde. V. Cadru electromagnetic. Dacă unda incidenţă e polarizată vertical, tensiunea rezultantă care acţionează’de-a lungul unui cadru vertical rectangular (v. fig. /) e dată de relaţia: u — 2EhN sin cos & A (fcosd)- L Cadru rectangular. h) înălţimea cadru lui; I) lăţimea. forma din indiferent în care £ (în V/m) e intensitatea cîmpului; h (în m), înălţimea cadrului; l (în m), lăţimea cadrului; N, numărul de spire ale cadrului; X (în m), lungimea de undă a undelor radioelectrice recepţionate; unghiul pe care-l formează direcţia din care soseşte unda cu planul cadrului. Caracteristica direcţională a cadrului are deci fig. II, care se aplică tuturor cadrelor verticale, de forma conturului lor. Planul cadrului se poate roti în jurul unei axe verticale,ocupînd diverse orientări în azimut. Intensitatea semnalului recepţionate maximă cînd direcţia din care soseşte semnalul e conţinută în planul cadrului, şi minimă, cînd această direcţiee perpendiculară pe planul cadrului, cum rezultă din caracteristica direcţională. Direcţia se determină apre-ciindu-se minimul semnalului, care e definit mai precis decît maximul. Fig. III reprezintă combinarea celor două tensiuni induse în laturile verticale ale cadrului, cari permit să se determine numai direcţia în care se găseşte emiţătorul recepţionat, nu şi sensul din care sosesc undele pe această direcţie. Pentru determinarea sensului se combină efectul cadrului cu efectul unei antene verticale. Fig. III arată că tensiunea rezultantă care acţionează de-a lungul cadrului îşi schimbă sensul cu 180°, cînd sensul din care sosesc undele //. Caracteristica direcţionala în planul orizontal al unui cadru ideal. Q cadru; A) direcţia de sosire a undelor; 0) unghiul dintre planul cadrului şi direcţia de sosire a undelor. Radiogoniometru de avion 611 Rad iointerferometru se schimbă, direcţia rămînînd aceeaşi. Dacă se aplică deci în cadru şi tensiunea obţinută de la o antenă verticală e-e7-e2 (v. fig. V). Pentru determinarea direcţiei şi a sensului se procedează deci în felul următor: se o-rientează cadrul pentru obţinerea semna-lululminim cu antena deconectată, deter-minînd astfel direcţia; se roteşte apoi cadrul cu 90°, într-un sens stabilit o dată pentru totdeauna, şi se conectează antena. .Dacă efectul antenei măreşte semnalul, sensul din care sosesc undele e unul; dacă îl micşorează, sensul e celălalt. în serie cu antena se introduce o rezistenţă mare, V. Caracteristica de directivitate a grupului cadru-antenâ verticală. 1) caracteristica de directivitate în planul orizontal al unui cadru ; 2) caracteristica de directivitate în planul orizontal al unei antene verticale ; 3) cardioida, curba caracteristica de directivitate în planul orizontal al grupului ca- dru-antenă verticală. î) cadru; 2) antenă verticală ; 3) bobină de cuplaj a antenei. vu- î 1 [ J b 7 / / / 3 VI. Schema de încrucişate. IU. Tensiunile electrice induse în laturile cadrului. a) direcţii de sosire a undelor; b) combinarea tensiunilor induse în laturile cadrului; c) dependenţa tensiunii rezultante de direcţia de sosirea undelor; Q cadru; Ev E2) tensiuni induse în laturile verticale ale cadrului; £) tensiunea rezultantă; Î---5) direcţii de sosire a undelor. (v. fig. IV), acţiunea acestei antene face ca unui dintre lobii caracteristicii direcţionale să se mărească, iar celălalt să se micşoreze pentru a aduce curentul din antenă în fază cu tensiunea indusă, la orice frecvenţă. Curentul din antenă trece apoi printr-o bobină cuplată inductiv cu cadrul, inducînd astfel o tensiune defazata cu un sfert de perioadă faţă de tensiunea din antenă. Deoarece şi tensiunea rezultantă E, din cadru, e defazată cu aproape un sfert de perioadă faţă de tensiunile din laturile verticale, se obţin astfel condiţiile de fază necesare pentru a face simţit efectul antenei asupra caracteristicii direcţionale. Necesitatea de a roti cadrul se poate evita (avantaj, cînd se lucrează pe lungimi de undă mari, cînd cadrul trebuie să aibă dimensiuni lineare mari). Metoda consistă în a folosi două cadre fixe, formînd un unghi drept, şi conectate respectiv la două mici bobine formînd, de asemenea, un unghi drept între ele. în interiorul celor două bobine mici se poate roti o a treia bobină, care serveşte la determinarea direcţiei cîmpului magnetic în sistemul format de primele două (cele trei bobine formînd „goniometrul"). Fig. VI reprezintă conectarea celor două cadre verticale la goniometru. Cadrul Aşi cadrul 8 sînt principiu a unui conectate, respectiv, la două bobine fixe, radiogoniome» bobina de cîmp a şi bobina de cîmp b, fiecare tru cu cadre dintre ele fund acordată cu ajutorul unor condensatoare variabile. în interiorul lor se poate roti bobina căutătoare c, conectată la circuitul de detecţie. Undele sosite dintr-o direcţie oarecare induc în cele două cadre curenţi cari, străbătînd bobinele de cîmp respective, vor da două cîmpuri magnetice perpendiculare unul pe altul. Cele două cîmpuri [magnetice produc un cîmp rezultant de aceeaşi orientare în raport cu axele bobinelor de cîmp?* ca şi direcţia semnalului recepţionat în raport cu planele celor două cadre. Direcţia cîmpului rezultant se determină simplu cu ajutorul bobinei c, fiindcă tensiunea electromotoare indusă în bobina c e maximă, cînd axa bobinei coincide cu direcţia acestui cîmp şi e minimă cînd axa bobinei e perpendiculară pe direcţia lui. O staţiune echipată cu radiogoniometru poate determina fie propria sa poziţie geografică, fie cea. a unei staţiuni de emisiune (v. sub Radiogoniometrie). Se folosesc radiogoniometre fixe şi radiogoniometre de bord. 1. de avion. Av.; Sin. Radiocompas (v.). 2. ~ de ghidaj. Nav.: Radiogoniometru care recepţionează undele ultrascurte, emise de radiofarurile de ghidaj. E echipat cu indicatoare optice şi acustice, pentru a şti dacă nava a deviat în dreapta sau în stînga fasciculului emis de radio-far, şi a permite navei să revină în direcţia necesară. 3. /x/ de sondaj. Meteor.: Radiogoniometru pentru reperarea în azimut a radiosondelor de vînt. Ele sînt asociate cu un post de emisiune-recepţie pentru legătura între staţiuni, sondajul făcîndu-se cu trei posturi instalate în vîrfurile unui triunghi cu laturi le de 10* * * 15 km. V. şî sub Sondaj meteorologic. 4. Radiograma, pl. radiograme. Telc.: Sin. Radiotele- gramă (v.). s. Radiointerferomeîru, pl. radiointerferometre. Astr.: Aparat pentru determinarea coordonatelor surselor cosmice de unde radioeiectrice, bazat pe măsurarea defazajului dintre undele recepţionate în două sau în mai multe puncte de pe suprafaţa Pămîntului. Cel mai simplu radiointerferometru e format din două antene, a căror caracteristică globală de directivitate prezintă minime şi maxime pronunţate. Aceasta permite localizarea mai precisă a sursei de radiaţii decît un radiotelescop (v.) simplu. Pe această cale se pot determina cu precizie mai mare şi dimensiunile unghiulare ale sursei. Uneori, în locul celei de a doua antene se foloseşte reflexiu-nea undelor pe suprafaţa mării (radiointerferometru marin). S-au realizat radiointerferometre cu un număr mare de antene, dispuse pe suprafeţe de întindere considerabila. De 39* Rad io în registrator 612 Radîolocatdr exemplu, există un radiointerferometru cu 32 de reflectoare parabolice cu diametrul de 2 m, aşezate pe o dreaptă, pe o distanţă de peste 200 m; pe lungimea de undă de 21 cm, puterea separatoare a acestui sistem e mai bună decît V. Există şi radiointerferometre cari pot determina polarizarea radioundelor recepţionate. î. Radioînregistrator, pl. radioînregistratoare. Meteor.: Staţiune de radiorecepţie pentru înregistrarea mărimilor măsurate de un radiometeorograf (v.). Se compune dintr-un receptor radio, cu antenă şi surse de alimentare, şi dintr-un dispozitiv de înregistrare,^ de obicei electromecanic, cu releu şi mecanism de ceasornic. înregistrarea se poate face pe cilindru sau pe bandă. 2. Radiolocator, pl. radiolocatoare. Te/c., Nav.: Instalaţie care serveşte la radiolocaţie (v.). Sin. Instalaţie radar. Un radiolocator se compune, în principal, dintr-un emiţător, un receptor, o antenă (de obicei comună pentru emisiune şi pentru recepţie) şi un indicator. Toate aceste părţi componente au numeroase particularităţi în comparaţie cu cele folosite în alte domenii ale radiocomunicaţiilor, determinate de modul specific de funcţionare a radiolocatoarelor. Schema-bloc a unui radiolocator în impulsii (v. sub Radio-iocaţie) e reprezentată în fig. /. Generatorul de sincronizare comandă modulatorul, care generează impulsii de modulaţie •E I. Schema-bloc a unui radiolocator în impulsii. /) generator de sincronizare; 2) modulator; 3) oscilator de putere; 4) schimbător de frecvenţă; 5) amplificator de frecvenţă intemnediară; 6) detector şi amplificator de videofrecvenţă; 7) generator de bazădetimp; 8) indicator; £) emiţător; R) receptor; A) antenă; C) comutator de antenă. de durată şi formă corespunzătoare funcţionării normale a radiolocatorului. Modulatorul produce o modulaţie în amplitudine a generatorului de înaltă frecvenţă, care generează impulsii de radiofrecvenţă (trenuri de oscilaţii) de putere mare. Aceste impulsii sînt aplicate antenei şi radiate în direcţia de explorare. Impulsiile reflectate de ţintă sînt recepţionate de antenă şi sînt aplicate receptorului, format dintr-un schimbător de frecvenţă, un amplificator de frecvenţă intermediară şi un amplificator de videofrecvenţă. Impulsiile amplificate, detectate şi amplificate din nou, sînt aplicate indicatorului, care consistă, de obicei, dintr-un tub catodic, cu circuite şi reglaje auxiliare; baza de timp a tubului catodic e comandată tot de generatorul de sincronizare. Indicatorul e astfel realizat, încît să permită determinarea coordonatelor ţintei. Schema-bloc a unui radiolocator cu emisiune continua (v. sub Radiolocaţie), cu modulaţie în frecvenţă, reprezentată în fig. II, e asemănătoare cu cea a sistemului în impulsii. Diferenţa^consistă în faptul că generatorul de sincronizare comandă un numărător de perioade, acţionat în acelaşi timp de semnalele amplificate în receptor. Radiolocatoarele cu emisiune continuă se folosesc mai rar decît cele în impulsii şi prezintă mai puţine particularităţi decît acestea. Emiţătorul radiolocatorului trebuie să genereze o putere în impulsie cît mai mare, asigurînd totodată durata corectă a impulsiei şi o formă a ei cît mai apropiată de cea 7 II. Schema-bloc a unui radiolocator cu modulaţie în frecvenţă. 1) generator de sincronizare; 2) modulator; 3) generator de înaltă frecvenţă ; 4) receptor; 5) etaj de amestec; 6) numărător; 7) indicator: A) antenă; Q comutator de antenă. dreptunghiulară. Emiţătorul se compune dintr-un generator de înaltă frecvenţă, un modulator şi un generator de sincronizare. Generatorul de înaltă frecvenţă se compune, de cele mai multe ori, dintr-un singur etaj oscilator de putere, lucrînd în regim de impulsii. Pe unde metrice se folosesc triode cu vid, de putere mare, iar pe unde centimetrice se folosesc, de obicei, magnetroane. Circuitul oscilant e realizat, de regulă, cu ajutorul unor segmente de linii coaxiale, în cazul oscilatoarelor cu triode. Oscilatoarele cu magnetron au un randament mare, pot genera puteri relativ mari şi sînt destul desimple şi robuste. Modulatoarele folosite în emiţătoarele de radiolocaţie sînt: modulatoare cu triodă cu vid şi modulatoare cti descăr-cător şi linie de formare (v. fig. UI). III. Modulatoare pentru radiolocatoare în impulsii, o) cu triodă cu vid; b) cu tiratron; 1, 1') borne la cari se aplică impulsia de declanşare; 2) oscilator de putere de înaltă frecvenţă; 3) linie de for= mare; Z) impedanţă de încărcare; Q condensator de acumulare. Modulatorul cu triodă cu vid se compune dintr-o triodă de putere mare (sau din mai multe triode în paralel), un condensator de acumulare şi o impedanţă de încărcare a condensatorului. Condensatorul se încarcă, în pauza dintre impulsii, de la sursa de alimentare, prin intermediul impedanţei din circuitul anodic al triodei (de obicei o bobină de şoc); în acest timp, trioda e blocată, tensiunea grilei fiind negativă şi mai mare (în valoare absolută) decît tensiunea de tăiere a curentului anodic. Impulsia de comandă de la generatorul de sincronizare, de polaritate pozitivă şi de amplitudine suficient de mare, face ca trioda să aibă o rezistenţă interioară mică; condensatorul se descarcă parţial, prin triodă şi prin oscilatorul de înaltă frecvenţă, amorsînd oscilaţiile şi cedînd oscilatorului energia necesară generării impulsiei de înaltă frecvenţă. Pentru aceasta, energia acumulată în condensator trebuie să fie suficient de mare, adicâ el trebuie să aibă o capacitate mare şi să fie încărcat la o Radiolocator 613 Radiolocator siune înaltă. Descărcarea se opreşte în momentul în care impulsia de comandă se termină. Rezultă că impulsia de înaltă frecvenţă generată are durata şi forma aproape identice cu ale impulsiei de comandă, care se formează în generatorul de sincronizare, în circuite de putere mică. Acest tip de modulator prezintă avantajul că durata, forma şi frecvenţa de repetiţie a impulsiilor pot fi variate uşor şi în limite largi; în schimb, randamentul său e relativ mic. Modulatorul cu descărcător şi linie de formare se compune dintr-un tiratron sau descărcător cu scîntei, o linie de formare şi o impedanţă de încărcare a liniei. Linia de formare consistă dintr-o combinaţie de bobine şi condensatoare (linie artificială); în pauza dintre impulsii, condensatoarele se încarcă de la sursa de alimentare. Impulsia de la generatorul de sincronizare produce ionizarea tiratronului (sau apariţia scînteii în descărcător), a cărui rezistenţă interioară scade brusc la o valoare foarte mică. Linia de formare îşi cedează complet energia acumulată, prin intermediul tiratronului (sau al descărcătorului), oscilatorului de înaltă frecvenţă. Parametrii liniei de formare sînt astfel aleşi, încît impulsia care rezultă să aibă o formă apropiată de cea dreptunghiulară; forma impulsiei e determinată în întregime de linia de formare şi de oscilator, fiind practic independentă de forma impulsiei de comandă (din cauză că tiratronul, sau descărcătorul, după amorsare, se menţin în această stare şî după terminarea impulsiei de comandă). Modulatorul de acest tip are un randament mare, dar durata şi forma impulsiei pot fi modificate cu greu, iar perioada de repetiţie nu poate fi mai mică decît timpul de deionizare a tiratronului (de ordinul a 0,1 ms). Generatorul de sincronizare are de obicei o schemă complexă, el trebuind să genereze impulsiile de comandă, baza de timp a indicatorului, cum şi alte semnale, cum sînt cele de marcare a timpului. El are, de obicei, un oscilator de tensiune sinusoidală, de frecvenţă stabilă, şi mai multe circuite de formare a impulsiilor şi a semnalelor, comandate sau sincronizate de această tensiune sinusoidală. Receptorul radiolocatorului în impulsii trebuie să aibă o sensibilitate mare, o bandă de trecere adecvată şi o selectivitate bună şi, uneori, o bună linearitate; o alta condiţie, specifică receptoarelor de radiolocaţie, e deblocarea rapidă a receptorului (la emiterea impulsiei de sondaj, receptorul se blochează, din cauza semnalului foarte intens aplicat la intrarea lui), astfel încît la recepţionarea impulsiei reflectate să-şi recapete sensibilitatea maximă. Sensibilitatea receptorului de radiolocaţie, exprimată prin puterea minimă Pmîn necesară unei recepţii normale (cu raport semnal/perturbaţii satisfăcător), e determinată de nivelul zgomotului existent la intrarea lui. în gamele undelor ultrascurte, în cari lucrează radiolocatoarele, perturbaţiile atmosferice şi industriale lipsesc aproape complet, astfel încît prezintă importanţă numai două surse de perturbaţii, ambele cu caracter de fluctuaţii (zgomot): agitaţia termică din conductoarele antenei şi ale circuitelor de intrare şi zgomotul dispozitivelor electronice folosite la intrarea receptorului (tuburi electronice, diode, semiconductoare), datorite fluctuaţiilor fluxului de electroni din ele, Avînd în vedere că sensibilitatea receptorului are un roi important în mărirea razei de acţiune a radiolocatorului, se urmăreşte reducerea la minimum a zgomotelor receptorului, prin folosirea unor elemente de circuit corespunzătoare. Tipul de receptor folosit curent în radiolocatoare e super-eterodina, avînd o sensibilitate de 10"14**-10‘12 W (mai bună pe unde metrice şi mai mică pe unde centimetrice); numai în cazurile în cari e admisibilă o sensibilitate mai mică (de ex. la radiofaruri) se folosesc receptoare cu amplificare directă (cu sensibilitatea de 10-8* * * 10”7 W) sau receptoare cu super-reacţiune (cu sensibilitatea de 10-12*• • 10~10 W). Banda de trecere a receptorului trebuie să permită amplificarea impulsiilor recepţionate, asi-gurînd distingerea optimă a lor pe fondul perturbaţii lor recepţionate (în radiolocatoarele la cari nu e necesară măsurarea precisă a distanţei) sau reproducerea cît mai fidelă a formei lor (în radiolocatoarele cari măsoară cu precizie distanţa); în al doilea caz, banda de trecere trebuie să fie de cîteva ori mai mare decît în primul. în cazul radiolocatoarelor cari determină coordonatele unghiulare prin metode de comparaţie, receptorul nu trebuie să introducă distorsiuni nelineare, fiindcă acestea pot să micşoreze precizia sau chiar să facă imposibilă măsurarea. Deblocarea rapidă a receptorului se asigură prin alegerea corespunzătoare a constantelor de timp ale circuitelor receptorului; în general, se folosesc fie circuite cari au constante de timp mari în raport cu perioada de repetiţie a impulsiilor (astfel, ele nu sînt afectate de variaţiile rapide ale semnalelor), fie circuite cu constante de timp mici faţă de perioada de repetiţie (cari revin rapid în starea iniţială, după terminarea impulsiei emise). Receptoarele de radiolocaţie de tip supereterodină sînt formate, de obicei, dintr-un schimbător de frecvenţă compus dintr-un etaj de amestec şi un oscilator local — , un amplificator de frecvenţă intermediară, un detector şi un amplificator de videofrecvenţă. La receptoarele pentru unde metrice, schimbătorul de frecvenţă se realizează, de obicei, cu o triodă, care îndeplineşte concomitent funcţiunile de amestec şi de oscilaţie. Adeseori schimbătorul de frecvenţă e precedat de un amplificator de înaltă frecvenţă, care are un zgomot mai redus. La receptoarele pentru unde decimetrice şi centimetrice, etajul de amestec e realizat, de obicei, cu diode semiconductoare, iar oscilatorul local foloseşte, pe unde decimetrice, o triodă specială (tub-far, tub metaloceramic, etc.), iar pe unde centimetrice, de obicei, un clistron reflex. Circuitele oscilante sînt, de obicei, cu constante concentrate (pe unde metrice), cu segmente de linii coaxiale (pe unde decimetrice) sau cu cavităţi rezonante (pe unde centimetrice). Celelalte etaie ale receptorului nu prezintă particularităţi deosebite. Frecvenţa intermediară trebuie să fie suficient de înaltă pentru a asigura banda de trecere necesară şi eliminarea frecvenţei imagine. Antena radiolocatorului are o construcţie determinată, în primul rînd, de modul de explorare folosit. Se deosebesc, în general, două metode de explorare: explorare mecanică, în care întreaga antenă efectuează mişcări de rotaţie pentru dirijarea radiaţiei, şi explorare electrică, în care caracteristica de radiaţie a antenei e modificată prin schimbarea condiţiilor de alimentare a ei. Metodele de explorare utilizate cel mai frecvent sînt reprezentate în fig. IV; explorarea circulară e cea mai simplă dintre F g b C IV. Metode de explorare în radiolocaţie, o) explorare circulară; b) explorare în linii; c) explorare în spirala; F) fasciculul emis; T) traiectoria fasciculului. ele, dar nu dă informaţii asupra unghiului de elevaţie al ţintei. Mai complexe sînt explorarea în linii şi explorarea în spirală. Radiolocator 614 Radiolocator Explorarea electrică prezintă avantaje numai la lungimile de undă mai mari, unde antenele sînt voluminoase şi grele; ea se realizează, de cele mai multe ori, prin comutarea liniilor de alimentare a radiatoarelor antenei, sincron cu emisiunea impulsiilor de sondaj. Timpul în care se efectuează o explorare completă e limitat de mai mulţi factori. în general, deplasarea antenei trebuie să fie suficient de lentă pentru ca semnalul reflectat, la recep-ţionarea căruia antena nu mai e îndreptată exact către ţintă, să nu fie atenuat prea mult. Această condiţie e cu atît mai restrictivă, cu cît directivitatea antenei e mai pronunţată şi cu cît precizia necesară la determinarea coordonatelor unghiulare e mai înaltă. De obicei, durata unei explorări complete variază între cîteva secunde şi cîteva minute. Pe unde metrice se folosesc, de obicei, antene formate din mai mulţi dipoli (antene de tip Yagi). Pe unde decimetrice şi centimetrice se folosesc antene de diferite tipuri, cele mai frecvente fiind antenele cu reflector parabolic; se mai utilizează antene-pîlnie, antene cu lentile, antene-fantă (în special la radiolocatoarele de pe avioane). O particularitate importantă a antenei radiolocatorului e faptul că ea serveşte atît pentru emisiune, cît şi pentru recep-. ţie. Pentru aceasta e necesar să se prevadă dispozitive speciale, cari în timpul emisiunii impulsiilor să protejeze receptorul de semnalul foarte puternic al emiţătorului, iar în timpul recepţiei impulsiilor să asigure captarea semnalelor fără o pierdere de energie importantă în circuitele de ieşire ale emiţătorului. Un astfel de dispozitiv, reprezentat în fig. V, conţine mai multe segmente de linii de transmisiune şi două \ tuburi cu descărcări în gaz. Un astfel de tub (Tx) e conectat la o distanţă de un sfert de lungime de undă de la punctul de ramificaţie a liniei antenei şi are rolul de a proteja receptorul, scurt-circuitînd intrarea lui la apariţia impulsiei emise şi asigurînd transmiterea acestei impulsii V. Dispozitiv de conectare a antenei comune la de la emiţător la emiţătorul şi la receptorul radiolocatorului, antenă (prin faptul E) emiţător; R) receptor: Tlt T2) tuburi cu des-că impedanţa de in- eărcări în gaz; LA) linia antenei, trare a liniei în scurtcircuit, cu lungimea de X/4, e foarte mare). Al doilea tub (72), scurt-circuitat de asemenea în timpul emisiunii, face ca impedanţa de intrare a segmentului de linie în care e conectat să fie foarte mare, neîmpiedicînd astfel transmiterea impulsiei Ja antenă; în schimb, în timpul recepţiei, tubul neconducînd, linia în 112 are o impedanţă de intrare foarte mică şi scurtcircuitează practic punctele A, B, ceea ce face ca impedanţa de intrare a liniei emiţătorului să fie foarte mare (fiind o linie X/4 in scurt-circuit), semnalul captat de antenă fiind astfel transmis la receptor. Indicatorul radiolocatorului în impulsii are rolul de a prezenta vizual informaţiile cu privire la existenţa ţintei în zona acoperită de radiolocator şi la coordonatele acesteia. Se deosebesc indicatoare de distanţa, cari indică distanţa directă pînă la ţintă, indicatoare de coordonate unghiulare, cari indică unghiul azimutal şi unghiul de elevaţie ale ţintei (sau numai unul dintre ele), şi indicatoare combinate, cari indică concomitent mai multe coordonate (de ex.: distanţa şi azimutul, distanţa şi unghiul de elevaţie, sau toate cele trei coordonate). în funcţiune de aparatul indicator folosit, se deosebesc indicatoare cu semnalizare simpla (semnalizare optică, acustică, sau folosind aparate cu ac indicator), indicatoare cu tub catodic şi indicatoare automate. Cel mai frecvent utilizate sînt indicatoarele cu tub catodic cari pot fi, la rîndul lor, cu bază de timp şi devierea spotului pe o direcţie perpendiculară pe deflexiunea în timp, cu bază de timp şi cu modularea în intensitate a spotului (pozitivă sau negativă, adică semnalul reflectat produce o iluminare mai puternică sau mai slabă a ecranului) şi fără bază de timp, destinate recepţionării semnalelor reflectate de o singură ţintă. în fig. VI sînt reprezentate cîteva sisteme frecvent folosite la indicatoarele cu tub catodic. Primul dintre acestea e cel mai simplu şi poate servi la determinarea distanţei directe pînă la ţintă; deviaţia orizontală a spotului epropor-ţionalăcu timpul, deviaţia verticală e comandată de impulsiile recepţionate (incluziv cea directă, provenită di rect de la emiţător), iar luminozitatea ecranului e uniformă. Pe ecran se văd formele impulsiilor; distanţa dintre ele e propor- C (f ţicnală cu distanţa directă pînă la ţintă. De obicei, se aplică tubului catodic şi impulsii de marcare a timpului, avînd perioada de repetiţie astfel aleasă, încît să constituie O gradare a unită- Tipuri de indicatoare folosite la radiolocatoare, ţii de lungime (de jndlCa.t0r de distanţă cu bază de timp rectilinie; ex. in kilometri) ^ indicator de distanţă cu bază de timp circulară; a ecranului tubu- iridicător de distanţă cu bază de timp în spirală; lui catodic, in ^ Indicator de distanţă şi de azimut, în coordonate acest mod, dis- p0|arej e) indicator de distanţă şi de azimut, în tanţase poate Citi coordonate cartesiene; D) distanţa; 3) unghiul azi-direct. Dezavan- mutal; impulsie directă; l2) impulsie reflectată, tajul principal al acestui sistem e precizia lui mică, din cauza lungimii reduse a traseului spotului pe ecran. Mai bune, din acest punct de vedere, sînt indicatoarele cu bază de timp circulară (v. fig. VI b) şi cele cu bază de timp în spirală (v. fig. W c); în special ultimele asigură o extindere considerabilă a scării de măsurare. Pentru determinarea a două coordonate se folosesc frecvent indicatoarele cu baleiaj radial rotativ (indicatoare panoramice), cari indică, în coordonate polare, distanţa şi azimutul (v. fig. Vid). Sistemul din fig. Vie indică tot distanţa şi azimutul, însă în coordonate cartesiene; în mod analog pot fi prezentate şi alte perechi de coordonate, ca azimutul şi elevaţia sau distanţa şi elevaţia. Pentru indicarea tuturor celor trei coordonate se folosesc două tuburi catodice sau alte sisteme, r... - 8 . E 1 r’<& R f 4» 1 i h  A | ~Tf—*—? '■ Radiolocator cu mlreare adevărată 615 Radiolocaţie indicatoarele de tipul celor din fig. VI a, b, c folosesc, de obicei, tuburi catodice cu deflexiune electrostatică sau magnetică şi circuite auxiliare obişnuite, asemănătoare celor utilizate în osciloscoape (v.). Baza de timp e declanşată, de obicei, de impulsia generată în emiţător, iar semnalele de marcare a timpului sînt sincronizate cu aceste impulsii. La indicatoarele de tipul celui din fig. VI d se folosesc, ds obicei, tuburi catodice cu deflexiune magnetică. Pentru obţinerea indicaţiei în coordonate polare, cîmpul magnetic al tubului catodic trebuie rotit sincron cu rotirea antenei; la sistemele cele mai simple, aceasta se realizează cu ajutorul unei bobine de reflexiune rotitoare, alimentată cu un curent linear crescător în timp. Rotirea sincronă a antenei şi a bobinei de deflexiune se realizează cu ajutorul a două selsinuri (v. fig. VII a), unul cuplat cu antena şi altul cuplat cu bobina. AA t, VII. Dispozitive pentru rotirea sincronă a cîmpului magnetic de deflexiune şi a antenei. a) cu bobind de deflexiune rotitoare; b) cu bobine de deflexiune imobile; f) antend; 2) tub catodic; 3) generatorul bazei de timp; 4) bobind de de'le-xiune rotitoare; 5) bobind de deflexiune fixd; 6, 7) selsinuri; 8) transformator rotitor; 9) amplificator pentru deflexiunea orizontald; 10) amplificator pentru deflexiunea verticala. O altă metodă pentru obţinerea cîmpului magnetic învîrtitor foloseşte două bobine de deflexiune (v. fig. VII b), aşezate perpendicular una pe alta, alimentate cu curenţi în dinţi de ferestrău, a căror amplitudine variază sinusoidal în timp, cele două înfăşurătoare (sinusoidale) ale curenţilor fiind defazate între ele cu t?/2. 1. ~ cu mişcare a deva rata. Nav.: Radiolocator de navigaţie care indică viteza navei, prin rezolvarea triunghiului vitezelor, cunoscînd drumul şi viteza navei^ proprii, direcţia mişcării relative şi viteza relativă a ţintei. în acest mod, ţintele (navele) apar pe ecranul radiolocatorului cu traiectoria şi cu viteza lor adevărată. Aparatul mai e echipat, de obicei, cu un dispozitiv care face ca un anumit interval de timp drumul parcurs de navă să rămînă luminos. 2. ~ de port. Nav.: Radiolocator folosit pentru dirijarea traficului în porturi, în perioadele de vizibilitate redusă. în linii generale, instalaţia consistă dintr-o antenă mare, instalată pe o înălţime în port, şi unu sau mai multe ecrane. Instalaţia e considerată ca organ consultativ pentru navigaţia şi manevra în port. Comunicaţia cu nava se face prin intermediul pi lotului 9 care se îmbarci cu un radiotelefon portativ, a. Radiolocaţie. Te/c., Nav.: Determinarea poziţiei relative a unui obiect faţă de un anumit reper, fără participarea activă a obiectului la această operaţie, folosind unde radioelectrice. V. şî Radioreperaj. Radiolocaţia care utilizează excluziv reflexiunea sau ree-misiunea automată de către obiectul a cărui poziţie se determină — numit ţintă —, a unor unde radioelectrice emise de la punctul de observaţie —, care serveşte de obicei drept reper *— se mai numeşte radar (de la (ra)dio (d)etecting (a)nd (r)anging). Instalaţia de emisiune-recepţie, cu antenele aferente, care emite semnalele,' recepţionează semnalele reflectate (numite şi semnale de ecou) şi vizualizează aceste semnale, permiţînd interpretarea rapidă a informaţiilor obţinute, se numeşte radiolocator (v.) sau instalaţie radar. Se deosebesc: Radiolocaţie primara, în care se compară un semnal de referinţă cu semnalul radioelectric reflectat de ţintă. Radiolocaţie secundară, în care se compară un semnal de referinţă cu un semnal emis automat de ţintă, după recep-ţionarea semnalului radiolocatorului. Dupâ domeniul de aplicaţie, radiolocaţia poate fi terestră, pentru aviaţie sau maritima. După numărul de coordonate ale ţintei, cari se măsoară, sistemele de radiolocaţie pot fi împărţite în sisteme cari deter-mina o singura coordonata (de ex. distanţa directă sau azimutul), sisteme cari determina doua coordonate (de ex. distanţa directă şi azimutul) şi sisteme cari determina trei coordonate (de ex. distanţa directă, azimutul şi unghiul de elevaţie, sau distanţa orizontală, înălţimea şi azimutul). în fig. / sînt reprezentate coordonatele ţintei, conform convenţii lor obişnuite. Sistemele da radiolocaţie pot fi împărţite în două mari categorii: sisteme cu impulsii şi sisteme cu emisiune continuâ. Sistemele cu emisiune continuă pot folosi unde nemodulate (sisteme bazate pe efectul Doppler), sau unde modulate în amplitudine, în frecvenţă sau în fază. Azi se folosesc aproape excluziv sisteme cu impulsii. Determinarea distanţei directe pînă la ţintă se face măsu-rînd timpul necesar propagării radioundelor de la emiţător la ţintă şi înapoi la receptor. Pentru a putea măsura acest timp, undele radioelectrice emise trebuie să fie modulate; în cazul sistemelor de radiolocaţie în impulsii se foloseşte modulaţia în amplitudine, iar în cazul sistemelor cu emisiune continuă se foloseşte, de obicei, modulaţia în frecvenţă sau în fază. Determinarea coordonatelor unghiulare ale ţintei (unghiurile a şi P) se face utilizînd proprietatea de directivitate a antenelor radiolocatorului. Se deosebesc următoarele metode de determinare a coordonatelor unghiulare: metode de amplitudine, bazate pe observarea amplitudinii semnalului reflectat de ţintă, şi metode de fază, bazate pe compararea fazelor semnalelor reflectate de ţintă şi captate de două antene aşezate în locuri diferite. în radiolocaţie se folosesc, în special, metodele de amplitudine, deoarece nu /. Coordonatele ţintei, r) distanţa directd; /#) distanţa orizontală? h) îndlţimea; a) unghiul de elevaţie; (î) unghiul azi mutai; N) direcţia nordului. Radiolocaţfe 616 Radiofoeaţte reclamă decît o singură antenă; metodele de fază se folosesc numai în cazurile în cari e necesară o precizie înaltă a determinării coordonatelor unghiulare. Metodele de amplitudine sînt: metode bazate pe observarea maximului amplitudinii semnalului reflectat, metode bazate pe observarea minimului amplitudinii semnalului reflectat, s\ metode de comparaţie (v. fig. //). în cazul primei metode, folosite de obicei la radiolocatoarele cari nu au o precizie înaltă a localizării ţintei, amplitudinea semnalului reflectat e maximă, cînd direcţia principală de radiaţie a antenei coincide cu direcţia ţintei; această metodă prezintă avantajul unui raport semnal/perturbaţii bun. A doua metodă e folosită mai rar în radiolocaţie, din cauză că asigură o sensibilitate mai mică şi e afectată puternic de perturbaţii. A treia metodă se bazează pe compararea semnalelor reflectate corespunzătoare unor lobi de direcţii apropiate ai caracteristicii de radiaţie; această metodă asigură o precizie înaltă, deoarece cei doi lobi ai caracteristicii de directivitate au o pantă mare, sensibilitatea şi raportul semnal/perturbaţii fiind şi ele mari. Sistemele de radiolocaţie cu impulsii folosesc impulsii de durată scurtă; perioada de repetiţie a acestor impulsii e aleasă astfel, încît să fie mai mare decît timpul de propagare a radioundelor de la radiolocator Ia ţintă şi înapoi. Distan-ţa pînă la ţintă se determină măsurînd intervalul de timp dintre momentul emiterii unei impulsii şi momentul recepţionării impulsiei reflectate; ea e egală cu produsul dintre acest interval de timp şi viteza de propagare a undelor radioeiectrice, egală cu 2,9977*108 m/s (cînd se cere o precizie înaltă a determinării distanţei, trebuie introduse anumite corecţii datorite refracţiei undelor în atmosferă). Coordonatele unghiulare (azimutul şi unghiul de elevaţie) ale ţintei se determină folosind antene de directivitate pronunţată, cari efectuează mişcări continue de rotaţie, variindu-şi direcţia de radiaţie astfel, încît sa parcurgă întreaga zonă de explorat; direcţia în care se găseşte ţinta se deduce cunoscînd" momentul producerii reflexiunii, în raport cu un anumit moment de referinţă, corespunzător radiaţiei antenei pe direcţia unghiului de origine (de referinţă). Puterea separatoare a unui sistem de radiolocaţie caracterizează posibilitatea radiolocatorului de a distinge două obiecte apropiate. Se deosebesc: puterea separatoare radială, egală cu distanţa radială minimă dintre două ţinte cari mai pot fi deosebite de instalaţie, şi puterea separatoare unghiulară, egală cu unghiul minim sub care două obiecte mai pot fi distinse de instalaţie. Puterea separatoare radială se defineşte, de obicei, pentru cazul în care cele două obiecte se găsesc pe aceeaşi direcţie, în acest caz, impulsiile reflectate de obiecte sînt recepţionate la un interval de timp de 2 A r/c, unde Ar e distanţa dintre obiecte; puterea separatoare radială e determinată, deci, de intervalul de timp minim dintre două impulsii consecutive, astfel încît acestea să poată fi distinse pe indicatorul receptorului (să nu se confunde într-o singură impulsie). Dacă banda de trecere a receptorului e relativ îngustă, puterea separatoare radială e determinată, în principal, de această bandă; în caz 8 0 II. Forme ale caracteristic ci î de radiaţie a antenei radiolocatorului, pentru diferite metode de determinare a coordonatelor unghiulare, o) prin observarea maxi mufe) prin observarea minimului; c) prin comparaţie; R) receptor; T) ţintă contrar, puterea separatoare radială depinde aproape excluziv de durata t a impulsiei de sondaj, fiind egală cu ct/2. Puterea separatoare unghiulară se defineşte, de obicei, pentru cazul în care cele două obiecte se găsesc la aceeaşi distanţă. Ea e determinată, în principal, de directivitatea antenelor (de obicei comune pentru emisiune şi recepţie), fiind de ordinul de mărime al deschiderii fasciculului principal de radiaţie al antenei (v. sub Antenă); puterea separatoare în azimut e determinată de directivitatea antenei în plan orizontal, iar puterea separatoare în elevaţie e determinată de directivitatea antenei în plan vertical. Distanţa minimă care poate fi măsurată e limitată, în principiu, de durata impulsiei de sondaj, deoarece semnalul reflectat nu poate fi recepţionat înainte de a se termina impulsia emisă. Astfel, dacă durata impulsiei e t, distanţa minimă măsurabilă e ct/2, unde c e viteza de propagare a radioundelor; dacă, de exemplu, t=1(xs, distanţa minimăe de circa 150 m. în practică apar cauze suplementare — ca, de exemplu, blocarea receptorului de către impulsia directă, — cari fac ca această distanţă minimă să fie mai mare. în general, raza de acţiune a unui radiolocator depinde de mai mulţi factori; în anumite ipoteze simplificatoare e valabilă următoarea formulă a razei maxime de acţiune: PfieG??Ae 64 ttP • în care Pff e puterea emiţătorului, Gg e cîştigul antenei de emisiune, Gf e cîştigul antenei de recepţie, X e lungimea de undă, e aria efectivă de reflexiune a ţintei, iar P • e e 1 tnitt puterea minimă necesară la intrarea receptorului* Aria efectivă de reflexiune a ţintei se defineşte ca raportul dintre puterea totală difuzată de ţintă şi puterea incidenţă pe unitatea de suprafaţă a frontului undei incidente, multiplicat cu un factor care ţine seamă de faptul că reflexiunea nu e isotropă (analog cîştigului unei antene). Aria efectivă de reflexiune a unui obiect e de ordinul de mărime al ariei proiecţiei obiectului pe un plan perpendicular pe direcţia de propagare a undelor incidente şi e practic independentă de frecvenţa la lungimi de undă mici în comparaţiecu dimensiuni le obiectului. De exemplu, aria efectivă de reflexiune a unui avion e de ordinul zecilor de metri pătraţi, iar a unei nave de tonaj mediu sau mare, de ordinul zecilor de mii de metri pătraţi. Pentru determinarea ariei efective de reflexiune a dife-ritelor obiecte există un mare număr de formule (în cazul obiectelor cu forme regulate) şi de date experimentale. în, cazurile din practică, determinarea acestei arii prezintă dificultăţi mari, deoarece ea depinde de orientarea obiectului în raport cu direcţia undelor incidente. în fig. III e reprezentată diagrama intensităţii semnalelor reflectate, în plan orizontal, de un avion, corespunzătoare diferitelor direcţii ale undelor incidente. Raza maximă de acţiune depinde, afară de aria efectivă de reflexiune a ţintei, de puterea emisă, de puterea necesară recepţiei, de cîştigurile antenelor şi de lungimea de unda. Raza de acţiune poate fi crescută prin mărirea puterii emise şi folosirea unor antene foarte directive (cu cîştig mare). Puterea emisă în impulsie poate atinge valori relativ mari, de ordinul cîtorva megawaţi; puterea minimă necesară la recepţie e determinată, practic, de zgomotul receptorului şi al antenei, care nu poate fi micşorat sub anumite limite. De exemplu, pentru Pg= 106W, Pm{n= 10~12W, G^=Gr=100, X=10 cm şi Ag—20 m2, rezultă ^x~31,6 km. Formula razei maxime de acţiune nu arată explicit dependenţa ei de lungimea de undă, deoarece cîştigurile antenelor / Radiolocaţie 617 Radiolocaţie sînt şi ele funcţiune de X. Pentru a putea aprecia această dependenţă trebuie luate în consideraţie şi anumite condiţii suple- SSdB mentare, cari sînt în legătură, în primul rînd, cu parametrii antenei. Astfel, se poate arăta că, dacă e dată aria efectivă a antenei radiolocatorului, raza maximă de acţiune e proporţională cu Vl/X, iar dacăe dat unghiul solid de radiaţie al antenei (v. sub Antenă), raza maximă de acţiune e proporţională cu yr. Pentru a mări puterea în impulsie a emiţătorului se folosesc, de obicei, impulsii scurte, cu o perioadă de repetiţie mare, astfel încît puterea medie a emiţătorului să rămînă relativ mică. In acest mod nu se obţine, însă, o creştere netă a razei maxime de acţiune, deoarece, odată cu micşorarea duratei impulsiei creşte şi puterea minimă necesară recepţiei, Puterea minimă necesară recepţiei e dată de expresia: ^min=mFkT A/ , în care m e un factor care ţine seamă de raportul semnal/perturbaţii necesar pentru o bună distingere a semnalului, F e factbrul de zgomot al receptorului, k e constanta lui Boltzmann (&—1,38* 10-23 J/°K), T e temperatura absolută, iar A/e banda de trecere a receptorului. Valorile lui m şi A/sînt determinate, în principal, de precizia şi de puterea separatoare radială cari trebuie realizate, iarF depinde de frecvenţă şi de tipul receptorului. Instalaţiile de radiolocaţie prin impulsii lucrează, de obicei, pe unde metrice, decimetrice sau centimetrice. Sistemele cari lucrează pe unde metrice prezintă avantajul că asigură detectarea obiectelor pe o rază relativ mare, cu o putere destul de mică a emiţătorului şi cu receptoare mai simple; în schimb, au o putere separatoare destul de mică, precizie scăzută în determinarea coordonatelor ţintei şi reclamă antene de dimensiuni mari. Sistemele cari lucrează pe unde decimetrice şi, în special, cele cari lucrează pe unde centimetrice, au o putere separatoare mare şi precizie înaltă, undele emise fiind concentrate într-un fascicul îngust de antene cu directivitate pronunţată. Banda de frecvenţe a receptorului radiolocatorului trebuie să fie suficient de largă pentru ca impulsiile reflectate să fie recepţionate fără o deformare sensibilă a lor; mărirea benzii de trecere produce însă o creştere a zgomotului receptorului. Se alege, de obicei, o bandă de ordinul 2/t, sau mai mare, în cazul în care e necesară măsurarea cu precizie a distanţei, Un efect perturbator important în funcţionarea sistemelor de radiolocaţie în impulsii îl au reflexiunile de pe obiectele învecinate. în cazul radiolocatoarelor cari lucrează pe unde metrice, astfel de reflexiuni se pot produce datorită ionosferei, la distanţe uneori foarte mari.- Pe unde centimetrice pot produce reflexiuni perturbatoare norii şi, în special, norii de ploaie. Efectul acestor reflexiuni poate fi diminuat dacă pentru emisiune şi pentru recepţie se folosesc antene cu polarizaţii diferite (orizontală, respectiv verticală); în acest caz, semnalul recepţionat va fi mai slab, dar recepţia undelor reflectate de obiecte difuze dispare aproape complet, recepţionîndu-se numai ^emnale provenite de la obiecte cu forme mai complicate. în radiolocaţia maritimă produce perturbaţii importante reflexiunea undelor radioelectrice pe suprafaţa mării, în special cînd aceasta e agitată. Pentru reducerea acestor perturbaţii se folosesc diferite procedee; de exemplu, se construieşte receptorul astfel, încît amplificarea lui să varieze în funcţiune de distanţa explorată, sau se prevede un reglaj automat, rapid, al amplificării receptorului, comandat de intensitatea semnalelor reflectate de suprafaţa mării. Radiolocaţia în impulsii a fost folosită, iniţial, în special în scopuri militare, pentru descoperirea şi localizarea avioanelor şi a navelor inamice. Ea are însă numeroase aplicaţii în alte domenii, fiind folosită, de exemplu, pentru determinarea înălţimii straturilor reflectante ale ionosferei, în scopuri meteorologice (pentru localizarea, de la o staţiune meteorologică centrală, a ploilor, furtunilor, ninsorilor, a ceţii, etc.), pentru telecomanda şi urmărirea vehiculelor aeriene, maritime şi cosmice, pentru studiul meteorilor. S-au obţinut impulsii radioelectrice reflectate de suprafaţa Lunii, folosind radiolocatoare speciale. Sistemele de radiolocaţie cu emisiune continuă folosesc, de cele mai multe ori, unde modulate în frecvenţă. Frecvenţa emiţătorului e variată linear, în timpul T, de la valoarea ft pînă la valoarea /2. Semnalul reflectat de ţintă ajunge la receptor după intervalul de timp 2 rjc (unde r e distanţa pînă la ţintă). în acest mod, frecvenţa semnalului emis diferă, în fiecare moment, de frecvenţa semnalului recepţionat, diferenţa dintre cele două frecvenţe fiind egală cu 2(/2 —deci proporţională cu distanţa r. Această diferenţă se măsoară simplu, prin numărarea perioadelor bătăilor produse de cele două semnale, de la momentul în care frecvenţa semnalului emise fx pînă în momentul în care această frecvenţă e/2. După intervalul de timp în care frecvenţa variază linear de ia fx la f2 e necesar ca ea să rămînă constantă cel puţin un timp egal cu 2 rjc\ după aceasta, ciclul de măsurare se repetă. Precizia sistemului cu modulaţie de frecvenţă e determinată, în principal, de eroarea care se comite la numărarea perioadelor bătăilor; pentru a obţine o precizie înaltă e necesar ca deviaţia de frecvenţă a semnalului emis (/2—/i)să fie mare. Din această cauză se poate realiza o precizie bună numai dacă radiolocatorul funcţionează pe unde centimetrice sau decimetrice. Sistemele de radiolocaţie cu modulaţie de frecvenţă prezintă dezavantajul principal că ele pot determina, în general, distanţa numai pînă ia un singur obiect. Ele se folosesc, de exemplu, ca radioaltimetre şi, în general, pentru măsurarea distanţelor mari (radiotelemetre). Pentru determinarea vitezei lineare a unui obiect se folosesc radiolocatoare cu emisiune continuă, bazate pe efectul Doppler. Radiolocaţie în meteorologie 618 Radiolocaţie în navigaţie 1. ~ în meteorologie. Telc., Nav.: Radiolocaţie fo!osită pentru localizarea, de la o staţiune meteoro'ogică, a ploilor, furtunilor, ninsorilor, a ceţii, etc. Fenomene'e meteorologice pot fi astfel detectate din cauza picăturilor de apă din atmosferă, cari reflectă o parte din energia emisă de antena radar în receptorul acestuia. Intensitatea ecoului radar şi, deci, capacitatea de detectare a fenomenului depind de cantitatea de apă pe care fenomenul meteorologic o face să existe în atmosferă. Această constatare permite şi o apreciere calitativă a fenomenului: cu cît ecoul apare mai distinct pe ecran, cu atît perturbaţia atmosferică e mai violentă. Intensitatea ecoului mai e funcţiune şi de energia emisă şi de frecvenţa radiolocatorului ; undele mai scurtestrăbat mai greu o masă de picături de apă cu suspensie în atmosferă, fiind deci capabile să detecteze perturbaţii slabe, dar au bătaie mai mică decît undele mai lungi. De aceea, pentru detectarea perturbaţii lor meteorologice, un aparat cu lungimea de undă de 10 cm e preferabil unuia cu lungimea de urdă de 3 cm, din cauza bătăii mai mari. Ecourile meteo diferă, de exemplu, de ecourile produse de mare sau de uscat, prin faptul că forma, mărimea şi intensitatea lor sînt foarte variabile. Grupurile de ecouri se pot descompune şi recompune în cursul mişcării lor pe ecran. Fenomenele meteo avînd o mare dezvoltare în înălţime pot fi detectate la distanţe mai mari decît uscatul atingînd aproximativ 175 km pentru furtunile cari produc perturbaţii în atmosferă pînă la înălţimea de 6000 m. Fenomenele meteo cel mai uşor de detectat sînt: grenurile, cari fac pe ecran o pată ceţoasă cu margini difuze şi care se mişcă pe ecran în direcţia şi cu viteza vîntului; fronturile reci, caracterizate printr-o linie de ecouri bine distincte; fronturile calde produc ecouri puţin distincte, de intensitate variabilă, acoperind o zonă întinsă, de formă neregulată; ocluziunile pot semăna fie cu frontul cald fie cu cel rece, după caz; furtunile tropicale circulare sînt foarte uşor de identificat, din cauza formei lor circulare compacte, acoperind o zonă a ecranului mai mare şi fiind mai întinse decît toate celelalte fenomene meteorologice. Ochiul furtunii (v. sub Atmosferice, perturbaţii e adeseori vizibil sau poziţia sa poate fi aproximată după curbura ecourilor de pe ecran. 2. />/ în navigaţie. Nov.: Radiolocaţie folosită pentru identificarea coastei, a insulelor, a gheţarilor, pentru pilotaj, pentru evitarea coliziunilor, etc. Deoarece antena radiolocatorului instalat pe o navă are o altitudine relativ mică faţă de nivelul mării, problema bătăii maxime prezintă , în acest caz, o importanţă deosebită. Bătaia e influenţată în mare măsură de refracţia undelor radioelectrice, care e mai puternică decît a celor luminoase, în atmosfera numită normală, indicele de refracţie atmosferică (v.) are valoarea 1,000325 la nivelul mării şi scade cu 0,0000426 de fiecari 100 m; presiunea e de 1013 mb la nivelul mării, scăzînd în înălţime cu 11,8 mb la fiecari 100 m; umiditatea e de 60% (constantă în înălţime), iar temperatura, de 15°, scăzînd în înălţime cu 0C66 la fiecari 100 m. în aceste condiţii, bătaia e cu circa 15% mai mare decît a undelor luminoase. în cazul scăderii umezelii şi al unei inversiuni de temperatură se constată fenomenul de suprarefracţie, care permite bătăi mult mai mari decît cele normale. Fenomenul de suprarefracţie se produce, de regulă, pe timp calm. în alte cazuri, cînd temperatura scade repede cu înălţimea, se constată bătăi mai mici decît cele normale, din cauza subrefracţiei. Interpretarea imaginii de pe ecranul radiolocatorului folosit în navigaţie e o problemă de experienţă. Ecourile de la un uscat depărtat pot fi distinse de ecourile navelor prin mărimea şi constanţa lor. Distanţa de apariţie a uscatului e funcţiune de înălţimea antenei radarului şi de înălţimea şi caracteristicile uscatului. O coastă cu faleze verticale va da ecouri puternice şi va fi vizibilă la distanţă mare. O coastă cu faleze oblice, de aceeaşi înălţime, va da ecouri mai şlabe şi, ca atare, bătăi mici. Plajele şi malurile joase sînt vizibile numai la distanţă mică şi se deosebesc de faleze prin aspectul lor uniform, în timp ce aspectul falezelor e mai accidentat. în anumite cazuri se pot produce ecouri secundare false. Aceasta are loc cînd o ţintă care dă ecou puternic e suficient de depărtată pentru ca unda reflectată să ajungă la receptor după plecarea celui de al doilea impuls. Coasta mai poate apărea cu prelungiri, din cauză că emisiunea antenei nu e punctuală, ci are o anumită lăţime, numită lăţimea fasciculului, relevmentul la obiect fiind bisectoarea acestuia (astfel, un relev-ment radar e inferior ca precizie unui relevment optic). Ecourile gheţii sînt foarte variabile, după cum gheţarii respectivi au feţe oblice sau perpendiculare; gheţarii cu feţe oblice sînt foarte greu de observat, uneori chiar cînd au început să devină vizibili cu ochiul liber, iar gheţarii cu feţe verticale dau ecouri bune. Geamandurile dau ecouri slabe, din cauza dimensiunilor mici şi a formelor lor dezavantajoase din punctul de vedere al reflexiunii; ecoul lor poate fi întărit prin folosirea de reflectoare radar, constituite din feţe plane aşezate sub diferite unghiuri, pentru a da un ecou bun indiferent de incidenţa undei directe. Farurile, turnurile, rezervoarele de petrol sau de apă dau ecouri destul de bune din cauza înălţimii lor. Pe mare agitată se mai adaugă la dificultăţile de interpretare şi reflexiunea mării, adică ecourile provocate de undele emise de antenă şi reflectate pe valuri. Aceste ecouri, datorită reflexiunii mării, pot fi suficient de puternice pentru a acoperi complet ecoul unei ţinte mici, cum sînt geamandurile. Distanţa la care aspectul coastei, văzut pe ecran, începe să permită navigaţia precisă, variază cu aspectul coastei şi e de circa 8***15 km. Procedeele folosite în acest caz sînt asemănătoare, în general, cu ale navigaţiei costiere. Dacă vizibilitatea e rea, dar porţiunea cea mai apropiată a uscatului e vizibilă, se combină o distanţă radar cu un relevment optic. Distanţa se ia la un obiect cu feţe verticale, situat la distanţă cît mai mică de navă, pentru ca răspunsul său să fie cît mai precis posibil. în cazul cînd există trei obiecte izolate, situate la circa 45° unul de celălalt, se poate face un punct destul de precis cu trei distanţe. Pilotajul radar e posibil în special într-o zona bine bali» zată cu geamanduri cu reflectoare şi cu aliniamente radar. ABC A B D 3 b I. Aliniamente radar, o) cu cîte trei repere dispuse pe acelaşi aliniament; b) cu patru repere dispuse în romb; A, B, O poziţi i ale navelor $i imaginile respective ale aliniamentului pe ecranul radarului; 7) limitele aliniamentului; ,?) ecran cu fantâ; 3) repere (reflectoare) radar. Aliniamentele radar (v. fig. /) sînt aliniamente speciale, compuse dintr-un ecran cu o fantă prin care se văd un anumit număr de repere dispuse într-o anumită formă. Astfel, în fig. Io, nava B, situată pe aliniament, va vedea ecranul şi Radiometal 619 Radionavigaţie aeriană cele şase repere ale aliniamentelor. Navele A şi C, situate în afara aliniamentului, vor vedea numai reperele dintr-un bord. în fig. / b, patru repere sînt dispuse aproximativ în •romb (pentru identificare). Nava fî pe aliniament vede ecranul şi trei repere în fanta ecranului, iar al patrulea, în exterior. Navele A şi C văd alte figuri, cari indică dacă nava e la est sau la vest de aliniament. O problemă importantă în pilotajul radar e orientarea ecranului, care poate fi stabilizat în nord, adică rămîne cu nordul în parteadesus, indiferent de capul navei, sau stabilizat în prova, adică parteadesus a imaginii ră-mîne continuu în prova. în general, modul cel mai avantajos de "stabilizare a ecranului e stabilizarea în nord, care permite să se compare repede imaginea de pe ecran cu harta, permite să se guverneze uşor pe un reper, etc. în ultimul timp, pentru a compara continuu imaginea ecranului cu harta marină se foloseşte un aparat numit reflectoscop (v. fig. II), la care un dispozitivopt ic permite observarea imaginii ecranului suprapusă peste harta marină. punctul luminos central al ecranului fiind şi punctul navei. Rad iolocaţia maj poate fi folosită pentru evitarea coliziunilor pe mare. în acest scop, pe ceaţă sau cu vizibilitate rea se urmăresc toate ţintele cari apar, şi prin relevment şi distanţă se pun pe o planşetă de manevră (v. sub Cinematică navală), determinînd direcţia mişcării relative şi punctul de apropiere minimă. i. Radiometal, pl. radiometale. Metg..* Aliaj magnetic moale, cu compoziţia 50% Fe şi restul nichel sau 50% Fe, 3% Cu şi restul nichel. Compoziţia e similară celei a aliajului Hypernik sau Permalloy-50, avînd însă şi un conţinut mic de cupru. V. ş) sub Magnetice, materiale —. a. Radiometeorograf, pl. radiometeorografe. Meteor,: Instalaţie pentru înregistrarea presiunii atmosferice, a temperaturii şi a umidităţii, în funcţiune de altitudine, folosind o radiosondă şi un receptor înregistrator (radioînregistrator) la staţiunea de meteorologie. s. Radiomicrofon, pl. radiom’crofoane. Telc.: Emiţător ra-dioe.'ectric portabil, de dimensiuni mici, cu microfon şi modulator, folosit pentru transmiterea semnalelor de aud iofrecvenţă de la ieşirea microfonului pînă la un receptor radio din apropiere, de unde se face legătura prin cablu cu centrul de radiodifuziune. Semnalele de aud iofrecvenţă modulează oscilaţiile de înaltă frecvenţă generate în emiţător, cari sînt radiate de o antenă şi recepţionate de receptorul fix, situat de obicei la o distanţă de cîteva zeci de metri. Radiomicrofonul poate fi purtat în buzunar, microfonul fiind legat de acesta printr-un cablu de 1—1,5 m, care serveşte de obicei şi drept antenă. Alimentarea se face cu acumulatoare sau cu elemente galvanice miniatură. Radiomicrofonul e construit astfel, încît să asigure fidelitatea înaltă necesară la transmiterea programelor radiodifuzate. Radiomicrofoanele sînt utilizate de solişti vocali pe scenă, sau cu ocazia interviurilor, pentru a elimina legătura prin cablu între microfonul purtat de persoana care cîntă sau vorbeşte şi amplificator. 4. Radiomicrometru, pl. radiomicrometre. Fiz.: Aparat de precizie pentru măsurarea lungimilor prin metode radiotehnice. E constituit» în principal, dintr-un oscilator, care are în circuitul de acord un condensator variabil special, ale cărui armaturi se pot apropia în funcţiune de lungimea măsurată. Această lungime se determină măsurînd frecvenţa de oscilaţie corespunzătoare poziţiei respective a armaturilor condensatorului. De obicei, măsurarea frecvenţei se efectuează printr-un etaj detector cu reacţiune (v. Radioreceptor cu reacţiune sub Receptorradio), adus la oscilaţie, şi care are frecvenţa proprie apropiată de aceea a oscilatorului de măsură. Precizia acestor tipuri de radiomicrometre atinge 10"5 cm. 5. Radionavigaţie aeriana. Av.: Conducerea avionului, în zbor, cu mijloace radiotehnice. Obiectivul principal al navigaţiei aeriene consistă în conducerea avionului în zbor spre locul stabilit, pe cajea cea mai favorabilă, în condiţiile date şi în timpul fixat. în acest scop, echipajul avionului se foloseşte de diferite aparate de bord pentru navigaţia aeriană cu vizibilitate (v. Echipamentul operativ al avionului, sub Echipament de bord), cît şi de mijloace radiotehnice pentru navigaţia aeriană fără vizibilitate. . Mijloacele radiotehnice permit rezolvarea rapidă a tuturor problemelor de navigaţie aeriană, în orice condiţii meteorologice, însă pot fi reduse la ineficacitate totală prin bruiaj organizat. Astfel, mijloacele radionavigaţiei nu exclud, ci completează aparatele de navigaţie aeriană cu vizibilitate, şi permit o mărire considerabilă asiguranţei zborului avioanelor. Cu ajutorul diferitelor mijloace radiotehnice de navigaţie aeriană se alcătuiesc anumite sisteme complete de radionavigaţie, compuse din echipamentul radiotehnic terestru şi din cel de la bordul avionului. Din echipamentul radiotehnic terestru fac parte: rad iobal izele (v.), cari marchează o linie sau un fascicul de linii de poziţie, necesare pentru diferitele sisteme de radionavigaţie şi de radioaterisare după aparatele de bord ale avionului ;posturi le de radiolocaţie şi de radiotelefonie, folosite în sistemul dirijării aterisării avionului de pe sol, de către un operator. Din echipamentul radiotehnic de la bordul avionului fac parte: rad i ocom pas u I (v.), radioaltimetrul (v.), aparataju I pentru rad ioaterisare (v.), aparataju I de radiolocaţie, rad iorecep-t o a r e I e sistemului iperbolic de radionavigaţie şi aparatajul sistemului circular de radionavigaţie, Aparatele de radiolocaţie, numite şi radiolocatoare de avion, permit „vederea" obiectelor în aer şi de pe pămînt, în timpul nopţii şi prin ceaţă sau nori, la distanţe cari depăşesc considerabil limitele vederii cu ochiul liber. Cu aceste aparate se pot determina cu precizie coordonatele obiectelor cari trebuie observate, distanţa pînă la aceste obiecte şi poziţia lor unghiulară (azimutul şi unghiul de elevaţie); unele dintre aparatele de radiolocaţie, numite aparate de radiolocaţie panoramice, servesc la observarea simultană a unui mare număr de obiecte reprezentate la scară, ca pe o hartă. Majoritatea radiolocatoarelor de avion actuale funcţionează cu emisiune de impulsii de înaltă frecvenţă (v. sub Radiolocaţie). Radiolocatorul panoramic de avion serveşte ia navigaţia fără vizibilitate, deoarece cu ajutorul lui se descoperă obiectele terestre sau maritime şi se determină coordonatele lor după distanţă şi azimut. Pe ecranul lui, cîmpul obiectelor iradiate apare sub forma unei hărţi la scară, cu coordonate polare, al căror centru e punctul proiecţiei verticale a avionului pe suprafaţa pămîntului. Radiolocatorul panoramic permite şi determinarea locului avionului, cu ajutorul radiobalizelor emiţătoare de impulsii, amplasate în anumite puncte ale suprafeţei terestre. în cazul iradierii unei astfel de radiobalize prin impulsiile emise din avion, ea emite un semnal de răspuns codat, care e înregistrat pe ecran ca şi un impuls-ecou ; poziţia pe ecran a acestui semnal permite determinarea distanţei şi a azimutului radiobalizei //. Reflectoscop. 0 tub catodic; 2) oglindă; 3) geam reflectant; 4) hartă -marină. Radîonavîgaţîe marină 620 Radîoreleu iar după codajul ei se cunoaşte care radiobaiiză emite acest semnal. Din coordonatele radiobalizei, navigatorul poate stabili locul avionului pe suprafaţa terestră. Sistemul i p e r b o I i c de radionavigaţie serveşte la determinarea coordonatelor curente ale avionului în zbor, la distanţe mari de la baza sa, cu o precizie care depăşeşte precizia determinării astronomice. Sistemul iperbolic se bazează pe măsurarea intervalului de timp dintre momentele de recepţie a impulsiilor cari se emit sincron de către trei posturi radioterestre, distanţa dintre ele fiind cunoscută. Cele trei posturi Plf Pa ?' P3 (v. fig.) lucrează împreună, în felul următor: postul P, radiază (în toate Sistemul iperbolic de radionavigaţie. direcţiile) impulsii de O du- Pl-Ps) P^uriradioterestre; O-O.) po-rată de 20-30 US şi CU o ziţii ale avionului; H, şi Hs) ramuri de frecvenţă de repetiţie de 25 iDerboiâ corespunzătoare distanţei de şi 33 /g Hz, pe o fre- 800 km' cvenţă purtătoare de ordinul a 1700***2000 kHz; postul P2 recepţionează impulsii le postului Pv cu frecvenţa de repetiţie de 25 Hz, şi le retransmite instantaneu ; postul P3 lucrează ca şi postul P2, retransmiţînd impulsiile postului Pj, cu frecvenţa de repetiţie de 33 1/z Hz. Avionul, care se găseşte în punctul O, e echipat cu o instalaţie de radioreceptoare, care recepţionează impulsiile de la toate cele trei posturi şi măsoară intervale de timp Atx şi At2 dintre momentele de recepţie a impulsiilor de la P1 şi P2, respectiv de la Pt şi P3. Presupunînd că la posturile P2 şi P3 nu se pierde timp cu retransmiterea impulsiilor recepţionate de Ia Pv diferenţele de timp Atx şi At2 depind de poziţia punctului O în raport cu posturile Plt P2 şi P3. Se deosebesc următoarele cazuri: dacă avionul se găseşte în punctul Ox pe linia PjPg, dincolo de postul P2, atunci în acest punct impulsiile se recepţionează simultan, de Ia Px direct şi de la P2 după retransmitere, astfel încît At!=0; dacă avionul se găseşte în punctul 02 pe aceeaşi linie P1P2, însă dincolo de postul P1( impulsul la P2 întîrzie cu intervalul de timp At1^x=2L1/c necesar pentru parcurgerea distanţei de la Pt la P2 şi înapoi, unde Lx e distanţa dintre aceste posturi şi c e viteza luminii; dacă avionul se găseşte în punctul 03 dintre posturile P2 şi P2, atunci At1—L1[c, cînd O3 e Ia mijlocul distanţei P1P2, dar Atj variază de la O Ia Aîlm în celelalte puncte intermediare. Locurile geometrice ale punctelor O cu AT1=const., adică cu diferenţa distanţelor de la punctele Px şi P2 constantă, sînt iperbole omofocale cu focarele Pt şi P2. Cu ajutorul valorii Atj indicate pe ecran (de ex. At!=800 km), se poate trasa pe hartă iperbola Hv pe care trebuie să se găsească avionul; considerînd şi a doua pereche de posturi P1 şi P3, cari funcţionează după acelaşi principiu, se poate trasa pe hartă a doua iperbolă H2 cu At2=At, astfel încît locul avionului se determină prin punctul de intersecţiune O a celor două iperbole. Eroarea determinării locului, la sistemul iperbolic, e de ordinul a 2-*-5 km, pentru distanţe pînă la 1000 km, şi de 15 km, la distanţa limită de 2500 km. Sistemul circular de radionavigaţie serveşte ia determinarea foarte precisă a locului avionului, pentru distanţe pînă la 500 km de la bază, eroarea maximă fiind de ordinul dimensiunilor avionului (20***30 m). La sistemul circular, avionul e echipat cu un radioemiţător, care emite neîntrerupt impulsii scurte, cu o frecvenţă de ordinul a 220»“260 MHz; aceste impulsii se recepţionează de două posturi terestre Px şi P2, cari Ie retransmit imediat. Receptorul cu ecran de la bordul avionului recepţionează impulsiile retransmise şi măsoară timpul necesar pentru propagarea impulsiilor în ambele sensuri, adică distanţele de ia ambele posturi terestre. Dacă coordonatele posturilor terestre sînt exact stabilite prin metode geodezice şi dacă ele sînt cunoscute echipajului avionului, iar punctele respective sînt marcate pe hartă, atunci locul avionului e punctul de intersecţiune a două cercuri, avînd posturile terestre Px şi P2 ca centre, şi distanţele respective ca raze. Sistemul e îmbunătăţit prin adaptarea unui dispozitiv automat, care marchează momentul de intersecţiune a celor două cercuri şi locul pe hartă deasupra căruia se găseşte avionul în momentul respectiv, eventual şî traiectoria urmată de avion. Acest sistem circular de radionavigaţie e folosit, de exemplu, la ridicări radiofotogrammetrice. 1. Radionavigaţie marina. Nav. V. Navigaţie radiogonio* metrică, şi Navigaţie iperbolică, sub Navigaţie marină. 2. Radiopilot. sondaj prin Meteor. V. sub Sondaj meteorologic. 3. Radioreceptor, pl. radioreceptoare. Te Ic.: Sin. Receptor radio (v0), 4. Radiorecepţie. pl. radiorecepţiî. 1. Telc.: Captarea şi detecţia (eventual după o amplificare) a undelor radioelectrice utilizate pentru telecomunicaţii, cum şi punerea în evidenţă a mesajului transmis, prin ele, prin transformarea semnalelor electrice, astfel obţinute, în semnale acustice sau vizuale corespunzătoare. Recepţia se efectuează prin intermediul unor antene şi al unor radioreceptoare adecvate, situate în raza de acţiune a emiţătorului. 5. centru de Te/c. V. Centru de radiorecepţie (sub Centru 9). 6. Radiorecepţie.2. Telc.: Termen impropriu pentru Recepţie de radiodifuziune (v.). 7. Radîoreleu, pl. radiorelee. Telc.: Instalaţie formată din douăstaţiuni terminale şi mai multe staţiuni intermediare, permiţînd realizarea unei comunicaţii fără fir între cele două staţiuni finale, prin intermediul staţiunilor intermediare. Radiocomunicaţia prin jntermediul radioreleelor poate fi unilaterală sau bilaterală. în primul caz, staţiunile terminale sînt echipate cu un emiţător, respectiv cu un receptor, iar staţiunile intermediare sînt echipate, fiecare, atît cu un receptor, cît şi cu un emiţător. în al doilea caz, şi staţiunileterminale sînt echipate cu cîte un emiţător şi un receptor, iar staţiunile intermediare sînt construite astfel, încît să poată retransmite succesiv, în^ ambele sensuri, semnalele emise de staţiunile terminale. în acest caz se lucrează, de obicei, în sistemul duplex, adică mesajele pot fi transmise simultan în ambele sensuri, ceea ce impl ică o separare corespunzătoare a semnalelor transmise de fiecare staţiune intermediară în cele două sensuri (de obicei, folosindu-se frecvenţe diferite pentru un sens şi pentru altul). Radioreleele folosesc azi excluziv undele ultrascurte (unde metrice, decimetrice şi centimetrice), datorită următoarelor avantaje: numai pe unde ultrascurte se pot transmite cantităţi mari de informaţii, cari necesită o bandă largă de frecvenţe; unde ultrascurte pot fi concentrate în fascicule înguste, folosind antene directive, micşorîndu-se astfel puterea necesară la emisiune şi neperturbînd alte radiocomunicaţii; pe unde ultrascurte, perturbaţii le electromagnetice (v.) sînt mult mai reduse decît pe unde mai lungi, ceea ce permite realizarea unui bun raport semnal/perturbaţii, chiar cu o putere mică a emiţătoarelor. Undele ultrascurte se propagă, practic, numai pînă la limita vizibilităţii directe; deci e necesar ca distanţa dintre două staţiuni intermediare succesive să nu depăşească q anumită limită (de obicei 4 *!0-"100 km, în ftadîorepefaj Radîoreperaj funcţiune de înălţimea antenelor folosite). Intensitatea foarte slabă a undelor ultrascurte dincolo de orizontul optic face ca radiocomunicaţiile prin radiorelee să nu perturbe alte radiocomunicaţii cari au loc în aceeaşi gamă de frecvenţe, dacă traseele respective sînt distanţate între ele la cîteva sute de kilometri. Primele radiorelee au fost realizate pe unde metrice şi pe unde cenţi metrice; azi, majoritatea radioreleelor lucrează pe unde centimetrice, datorită în special lărgimii mari a benzilor de frecvenţe utilizabile în această gamă de unde. în fig. / e reprezentat schematic un radioreleu obişnuit, W>î termed iară, care lucrează de obicei pe frecvenţe de 30* ”120 MHz, se utilizează tuburi electronice de construcţie obişnuită, cu IC IC ,~&j jpUHIhj jCHIhj |*Zh. . ST St S/ SI **ff ST I. Schema unui radioreJeu. £) emiţător; R) receptor; IQ instalaţie de codare şi decodare; a,b) către centralele telefonice; ST) staţiune terminala; SI) staţiune intermediară. pentru comunicaţii bilaterale. Se observă că se folosesc patru frecvenţe purtătoare, deoarece în fiecare staţiune intermediară emiţătoarele lucrează pe două frecvenţe diferite (de ex.; /a ?i A)» 'ar receptoarele, pe alte două frecvenţe diferite (f1 şi /2); în staţiunile intermediare vecine, aceste frecvenţe sînt inversate, adică emiţătoarele trebuie să lucreze pe fv /3 şi receptoarele pe /2, /4. Dacă nu s-ar folosi frecvenţe diferite pentru emisiune şi recepţie, în cele două sensuri, Ia fiecare staţiune intermediară, nu s-ar putea evita reacţiuni locale între emiţătoarele şi receptoarele aceleiaşi staţiuni. De obicei, prin radiorelee se transmit simultan emisiuni pe mai multe canale, corespunzînd unor comunicaţii de acelaşi fel sau diferite (de ex. pe acelaşi radioreleu se pot transmite 24 de convorbiri telefonice, două programe de radiodifuziune şi un program de televiziune). Separarea canalelor se poate face în frecvenţă sau în timp. în primul caz există, pentru fiecare canal în parte, o subpurtătoare, avînd frecvenţa ei proprie, modulată de obicei în frecvenţă; frecvenţele sub-purtătoarelor diferă între ele suficient de mult pentru a se putea transmite pe fiecare canal banda de frecvenţă necesară. La staţiunea terminală, canalele sînt separate cu ajutorul unor filtre. în al doilea caz se folsoseşte, de obicei, modulaţia în impulsii, succesiunile de impulsii corespunzătoare fiecărui canal fiind separate în timp între ele. în cazul separării în frecvenţă a canalelor se pot transmite simultan mai multe comunicaţii (de ex. 600) decît în cazul separării în timp (de ex. 24); în schimb, sistemele cari folosesc separarea în timp a canalelor au o construcţie mai simplă. Fiecare staţiune intermediară poate fi constituită, în principiu, din cîte o antenă de recepţie, din cîte un amplificator de radiofrecvenţă (a cărui amplificare să compenseze atenuarea semnalului care se propagă între două staţiuni intermediare succesive) şi din cîte o antenă de emisiune pentru fiecare dintre cele două sensuri de comunicaţie. Practic, există însă dificultăţi mari în realizarea amplificării directe pe frecvenţa /* a purtătoarei, astfel încîtse recurge totdeauna la schimbarea frecvenţei semnalului, la amplificarea pe o frecvenţă intermediară, la detecţie, la amplificarea în joasă frecvenţă şi la modularea emiţătorului, care lucrează pe o frecvenţă/2diferită de fx (v. fig. //). Schimbătorul de frecvenţă e constituit din tuburi electronice speciale pentru frecvenţe ultraînalte (tuburi-far, clistroane, tuburi de undă progresivă, etc.). în amplificatorul de frecvenţă in- II. Schema-bloc a unei staţiuni intermediare. î) etaj de amestec; 2) amplificator de frecvenţăintermediară; 3) detector; 4) amplificator de joasă frecvenţă; 5) modulator; 6) oscilator de putere; 7) reglaj automat al frecvenţei; 8) antenă de recepţie; 9) antenă de emisiune. pantă mare şi cu capacităţi mici între electrozi, pentru a putea realiza banda de trecere necesară. Celelalte etaje ale staţiunii intermediare sînt de construcţie obişnuită, cu excepţia emiţătorului, la care se utilizează, de asemenea, tuburi speciale (tuburi-far, clistroane, tuburi cu undă progresivă, magne-troane). De cele mai multe ori, emiţătorul are un singur etaj oscilator de putere, deoarece pe frecvenţe foarte înalte se realizează cu greu amplificări şi multiplicări de frecvenţă. Frecvenţa de emisiune fiind, din această cauză, relativ instabilă, se prevede un reglaj automat de frecvenţă, care acordează automat receptorul pe frecvenţa semnalului recepţionat, urmărind astfel frecvenţa fiecărui emiţător. Antenele folosite în radiorelee sînt, de cele mai multe ori, antene cu reflector parabolic sau antene-pîlnie; se utilizează, însă, şi alte tipuri de antene pentru frecvenţe ultraînalte, ca antene elicoidale, antene dielectrice, etc. Traseul unui radioreleu se studiază amănunţit, stabilind cu atenţie amplasarea optimă a staţiunilor intermediare, astfel încît numărul lor să fie minim, asigurînd în acelaşi timp o comunicaţie sigură. în special în regiunile muntoase, proiectarea radioreleului trebuie făcută în mod judicios, folosind vîrfurile accesibile pentru amplasarea staţiunilor, ceea ce măreşte zona de vizibilitate directă. Alimentarea cu energie electrică a staţiunilor intermediare se face, de obicei, de la reţeaua electrică locală; pentru a evita intemperiile datorite avariilor în reţeaua electrică, se prevede şi alimentarea de la o staţiune electrică proprie, compusă din acumulatoare, din generatoare electrice şi din motoare termice. Pentru a mări siguranţa de funcţionare, toate etajele staţiunii intermediare sînt dublate; trecerea pe etajele de rezervă, cum şi la alimentarea din surse proprii, se fac automat. Radioreleele sînt folosite tot mai frecvent, pentru toate felurile de transmisiuni: telegrafie şi telefonie multiplă, programe de radiodifuziune şi de televiziune, etc. i. Radîoreperaj» pl. radioreperaje. Te/c., Nav.: Utilizarea undelor radioeiectrice — şi, în principal, a proprietăţilor lor de propagare — pentru a obţine informaţii privind natura, poziţia, direcţia, viteza sau şi numai simpla prezenţă a unui obiect —fix sau mobil—-supus observaţiei. Simpla semnalare a prezenţei unui obiect într-o regiune dată, fără participarea Iui activă la această operaţie, se numeşte radiodetecţie (v.); determinarea numai a direcţiei relative a obiectului faţă de un anumit reper — cu sau fără participarea activă a obiectului — se numeşte radiogoniometrie (v.); determinarea numai a distanţei relative a obiectului faţă de un anumit reper — cu ^sau fără participare activă a obiectului — se numeşte radiotelemetrie (v. Radiotelemetrie 1); determinarea poziţiei relative a obiectului faţă de un anumit reper şi fără participarea activă a obiectului se numeşte radiolocaţie (v.) şi, în particular, radar, dacă utilizează excluziv reflexiunea sau reemisiunea automată de către obiect a unor unde radioeiectrice emise de la punctul de reper; determinarea Radiosondaj 622 Rad iote le metr !e vitezei relative a unui obiect mobil faţă de un anumit reper (practic, a vitezei lui radiale), prin observarea variaţiei frecvenţei recepţionate se numeşte radioreperaj Doppler. 1. Radiosondaj, pl. radiosondaje. Meteor. V. sub Sondaj meteorologic. 2. Radiosondâ, pl. radiosonde. Meteor. V. sub Sondaj meteorologic. 3. ~ pentru vînt. Meteor. V. sub Sondaj meteorologic. 4. Radiospectroscopie. Fiz., Elt. V. Spectroscopie. 6. Radiostaţiune, pl. radiostaţiuni. Telc.: Ansamblu constituit din emiţător, din antena de emisiune, din instalaţii anexe şi clădiri (în cazul radiostaţiuni lor fixe), destinat efectuării radioemisiunilor. Radiostaţiunile pot fi fixe sau portabile. Ele mai pot fi clasificate după destinaţia lor (de radiodifuziune, de televiziune, de radiotelegrafie, de radiotelefonie, de radiogoniometrie, de radiolocaţie, etc.), după gama de frecvenţe în care lucrează, după felul modulaţiei folosite, după puterea emiţătorului, etc. Emiţătorul (v.) e format, de obicei, din oscilator, din etaje separatoare, din amplificatoare, şi eventual, din multiplicatoare de frecvenţă, din etaje de putere, djn modulator, din sistemul de reglaj automat al frecvenţei, etc. Antena de emisiune e alimentată prin intermediul unei iinii de transmisiuni, care o leagă de etajul final ai emiţătorului. în cazul radiostaţiunilor de putere mare, circuitele de adaptare şi de acordare a antenei se găsesc într-o clădire mică, separată. Instalaţiile anexe cuprind sistemul de alimentare cu energie electrică, sistemul de răcire a tuburilor, sistemul de protecţie, etc. Radiostaţiuni ie fixe ocupă o suprafaţă mai mare sau mai mică, în funcţiune de puterea lor. Radiostaţiuni le de radiodifuziune de putere mare, cu modulaţie în amplitudine, reclamă clădiri mari, speciale, şi ocupă, de obicei, o întindere de cîteva hectare. Radiostaţiuni le de putere mai mică (cîţiva kilowaţi), de exemplu cele pentru radiodifuziunea cu modulaţie în frecvenţă, pot fi instalate în două-trei încăperi ale unei clădiri oarecari. Radiostaţiunile portabile au”dimensiuni şi greutăţi mici, depinzînd de puterea şi de destinaţia lor (v. sub Radiocomunicaţii, aparataj portabil de ~). 6. Radiostea, pl. radiostele. Astr.: Sursă de radiounde provenite din domeniul cosmic. Astfel de surse, avînd un diametru aparent de cîteva minute de arc, constituie, de fapt, radionebuloase în cari se constată mişcări turbulente foarte importante. V. şî Radioastronomie. 7. Radiotehnicâ. 1. Gen.: Sin. Radioelectricitate (v.). 8. Radiotehnicâ. 2. Gen.: Ramură a tehnicii care se ocupă cu aplicaţiile oscilaţiilor şi ale undelor electromagnetice de înaltă frecvenţă pentru transmiterea, prin e'e, a informaţiilor la distanţă. Preocupările mai importante ale radiotehnicii sînt: generarea, amplificarea, transformarea şi transmisiunea oscilaţiilor de înaltă frecvenţă şi a undelor electromagnetice; radiaţia şi propagarea undelor electromagnetice; emisiunea (v. sub Emiţător radio) şi recepţia (v. sub Receptor radio) undelor radioelectrice; folosirea undelor radioelectrice pentru comunicaţii la distanţă (v. sub Radiocomunicaţii), localizarea obiectelor (v. sub Radiolocaţie); dirijarea navelor (v. sub Radionavigaţie), etc.; recepţionarea undelor radioelectrice emise de surse din Univers (v. sub Radioastronomie); comanda de la distanţă a proceselor industriale (radiotelecomandă); transmisiunea la distanţă a rezultatelor măsurărilor (radiotelemăsurare). 9. Radiotelefon, pl. radiotelefoane. Te/c. Aparat portabil, conţinînd de obicei un emiţător radio, un receptor radio, o antenă şi surse de alimentare, folosit pentru efectuarea de radiocomunicaţii pe distanţe relaţiy scurtev Radiotelefoanele asigură, de regulă, o comunicaţie simplex (v. sub Radiocomunicaţie) bilaterală, în telefonie. Ele sînt echipate cu dispozitive speciale de apel, cu indicare optică sau acustică. Antena e comună pentru emisiune şi pentru recepţie. Ca surse de alimentare se utilizează surse electrochimice, acumulatoare sau elemente galvanice. în majoritatea cazurilor, radiotelefoanele funcţionează pe unde ultrascurte (de obicei metrice), pentru a nu perturba alte radiocomunicaţii. Se utilizează frecvent modulaţia în frecvenţă. Pentru reducerea dimensiunilor aparatului, unele etaje sînt adeseori comune emiţătorului şi receptorului. Uneori, acelaşi dispozitiv electroacustic serveşte şi ca difuzor şi ca microfon. în ultimul timp, radiotelefoanele se construiesc aproape excluziv cu tranzistoare şi cu diode semiconductoare. în funcţiune de destinaţia lor, radiotelefoanele au diferite particularităţi şi forme constructive. în cazurile obişnuite, pentru legături bilaterale între persoane cari se găsesc în teren liber sau în clădiri se folosesc radiotelefoane de dimensiuni mici, astfel încît să poată fi purtate uşor sau să poată fi introduse în buzunar. Microfonul şi difuzorul sînt, în acest caz, incorporate în cutia aparatului. Pentru legături unilaterale se pot utiliza sisteme combinate de radiotelefoane, emiţătoare (portabile) şi receptoare (portabile). Pentru legături cu persoane cari conduc vehicule, microfonul poate fi acţionat prin contact direct cu gîtul vorbitorului (laringofon), iar în loc de difuzor se folosesc căşti. Pentru radiocomunicaţii subterane (de ex. în mine) se utilizează lungimi de undă mai mari. Radiotelefoanele sînt foarte utile în diferite secţii ale fabricilor, în lucrări geologice şi topometrice, în exploatări de teren, la unele lucrări specifice industriei.extractive, la diverse servicii publice(salvare, pompieri, etc.), în scopuri militare, etc. 10. Radiotelefonie. Telc.: Radiocomunicaţie (v.) bilaterală care consistă în transmisiunea, prin unde electromagnetice neghidate (fără fir) şi modulate, a unor mesaje sonore corespunzătoare unor convorbiri telefonice. Radiotelefon ia utilizează clasele de transmisiuni (v.) A3 (modulaţie de amplitudine cu două benzi laterale), ASa (modulaţie de amplitudine cu o bandă laterală), A3b (modulaţie de amplitudine cu benzi laterale independente şi F3 (modulaţie de frecvenţă cu ambele benzi laterale) şi foloseşte benzi de frecvenţă repartizate în acest scop (v. Benzilor, alocarea ~ de frecvenţă). Radiotelefonia foloseşte sisteme de multicăi cu diviziune în frecvenţă şi în timp. 11. Radiotelegrafie. Te/c.: Radiocomunicaţie (v.) bilaterală care consistă în transmisiunea, prin unde electromagnetice neghidate (fără fir) şi modulate, a unor mesaje codate cu impulsii telegrafice. Radiotelegrafia utilizează clasele de transmisiuni (v.) Aj (manipulare telegrafică în amplitudine), Fx (manipulare telegrafică în frecvenţă), A2 (modulaţie telegrafică în amplitudine), F2 (modulaţie telegrafică în frecvenţă) şi foloseşte benzi de frecvenţă repartizate în acest scop (v. Benzilor, alocarea de frecvenţă). Radiotelegrafia foloseşte sisteme de multicăi cu diviziune în frecvenţă şi în timp. 12. Radiotelegramâ, pl. radiotelegrame. Telc.: Telegramă transmisă pe o cale de radiocomunicaţii. De obicei, radiotele-gramele se transmit folosind codul Morse sau un alt cod, fie prin telegrafie întreţinută (Ax), fie cu modulaţie de amplitudine (A2), fie cu modulaţie în frecvenţă (F^. Sin. Radiogramă. V. şî sub Radiotelegrafie. 13. Radiotelemetrie. Te/c., Nav.: Determinarea distanţei dintre un obiect şi un reper dat, cu ajutorul undelor radioelectrice. Radiotelemetria e o formă particulară de radioreperaj (v.), utilizată, separat (v. Radioaltimetru) sau concomitent cu alte forme (v..Radiolocaţie). ; .. ... .. Radiotelescop 623 Radio- Radiotelemetria se bazează pe măsurarea intervalului de timp t în care o undă radioelectrică parcurge, cu viteza c, distanţa r de măsurat. De obicei, emiţătorul şi receptorul undei radioeiectrice sînt aşezate în acelaşi punct, şi anume într-unul din punctele între cari se măsoară distanţa; în celălalt punct e aşezat un corp care produce reflexiunea undei radioeiectrice. în acest caz, distanţa se determină cu relaţia r—ctjl. Misurarea distanţei prin radiotelemetrie prezintă unele avantaje mari, ca: rapiditatea măsurării, posibilitatea de a fi folosită independent de teren, precizie înaltă în special la măsurarea distanţelor mari. în general, eroarea de măsurare a distanţei după această metodă e determinată de precizia măsurării intervalului de timp t şi de precizia cunoaşterii vitezei de propagare c. La măsurarea duratei t se folosesc, * de obicei, aparate electronice cari, în funcţiune de construcţia lor, pot asigura erori sub 10-9**-10-6 s, ceea ce corespunde la o eroare de 0,15*** 150 m în aprecierea distanţei. Viteza undelor radioeiectrice în atmosferă depinde de altitudine, de natura solului deasupra căruia are loc propagarea, de anumite mărimi de stare ale atmosferei şi de lungimea de undă; astfel, viteza c e de circa 299 250 km/s la lungimea de undă X=3000 m, deasupra unui sol uscat, şi de circa 299 775 km/s deasupra mării; pe unde centimetrice, c^299 690 km/s deasupra mării, iar la X=10 cm s-a obţinut c—299 710-• -299 750 km/s, în diferite condiţii de propagare. Există tabele cari cuprind corecţii ce trebuie aduse valorii vitezei de propagare a luminii (c= =299 775 km/s) în diverse cazuri, în funcţiune de condiţiile măsurării; în acest fel, erorile datorite incertitudinii cunoaşterii vitezei c pot fi reduse sub 10"5 din valoarea măsurată. • Metodele radiotelemetrice de măsurare a distanţei se împart în două grupuri: prin impulsii şi prin emisiune continuă (v. sub Radiolocaţie, Radiolocator). Rad iotelemetrele în impulsii sînt de fapt radiolocatoare (v.) pentru măsurarea unei singure coordonate a obiectului vizat. Distanţa se determină prin măsurarea timpului necesar propagării unei impulsii de radiofrecvenţă de la locul emisiunii pînă la obiectul care produce reflexiunea şi înapoi la locul recepţiei (care coincide de obicei cu locul emisiunii). Sistemele cari folosesc impulsii, dacă nu servesc şi la determinarea altor mărimi, prezintă anumite dezavantaje la măsurarea cu precizie înaltă a distanţei (de ex. imposibilitatea de a măsura distanţe mai mici decît ct/2, unde t e durata impulsiei). Rad iotelemetrele cu emisiune continua folosesc mai multe metode pentru determinarea distanţei, bazate pe defazajul dintre unda emisă şi unda recepţionată după reflexiune. Se folosesc metoda variaţiei frecvenţei, metoda variaţiei distanţei şi metoda modulaţiei în frecvenţă. La metoda variaţiei frecvenţei se determină variaţia A8Pb (a, pn) g3° Bi 839 Bi (n. y)H0 B, 40 Radîu F 626 Rad iumtef apte Se dezintegrează cu timpul de înjumătăţire de cinci zile, cu emisiune de electroni, trecînd în radiu F. Se mai produce şi o dezintegrare cu emisiune de particule ce, în proporţia de 10-4*"10-5%. 1. Radiu F. Fiz.: Ra F.g^Po. Isotopul cu numărul de masă 210 al poloniului (v.). E un element radioactiv din familia uraniului, rezultat prin dezintegrarea radiului E, cu emisiune de electroni. Se mai obţine prin următoarele reacţii nucleare: 2°8Pb (a, 2n)H° Po 83? Bi (d. n) Po, . cum şi din isotopul 35°At al astatiniului, în urma unei capturi K. Se dezintegrează cu timpul de înjumătăţire de 140 de zile, cu 206 emisiune de particule oc, trecînd în isotopul 82 Pb al plumbului. 2. Radiu G. Fiz.: Ra G.g^Pb. Isotopul cu numărul de masă 206 al plumbului. E elementul neradioactiv cu care se încheie familia radioactivă a uraniului. 3. Radiumîerapi©. Gen.: Tratament medical care foloseşte radiaţiile produse de unele substanţe radioactive, prin faptul că se absoarbe o cantitate determinată de energie radiantă de către ţesuturile asupra cărora se acţionează. Cantitatea de energie radiantă (doza terapeutică) folosită variază după scopul urmărit şi depinde de numeroşi factori, ca şi în radioterapie (v.). în Medicină se întrebuinţează, în principal, pentru rad ium-terapie, săruri de radiu, conţinute în sisteme de diferite tipuri sau în tuburi capilare, sub formădeace, evitîndu-se manipularea radjului neizolat, pentru a asigura protecţia celor cari execută sau sînt supuşi tratamentului respectiv. Un tip de aparat construit în acest scop, cu pereţi de plumb cu grosimea de 15 cm, cari asigură o protecţie perfectă în toate direcţiile, conţine radiul, în tuburi de oţel, cu grosimea de 3/10 de milimetru, dispuse într-o cutie de acelaşi metal, cu o suprafaţă de circa 10x12 cm. Această cutie e aşezată în centrul unei sfere, fără a fi necesară manipularea substanţei radioactive. Fasciculul de radiaţie e dirijat cu ajutorul unui dispozitiv de formă conică sau cilindrică. Dozarea cantităţii de radiaţie necesare se poate realiza cu ajutorul unor filtre cari se găsesc în interiorul sferei; distanţadintre radiu şi piele e de circa 12,5 cm. Aparatul poate fi orientat în toate direcţiile, cu ajutorul unor manete şi, independent, se orientează cutia care conţine substanţa radioactivă asupra locului care e supus tratamentului. în acelaşi timp se pot stabiIi diferite mărimi ale orificiului prin care se dirijează radiaţiile. S-au construit şi aparate cu mai multe orificii de trecere a radiaţi i lor, pentru a se trata concomitent, fie cu doze terapeutice mai mari, fie pe mai multe suprafeţe deodată. La manipularea aparatelor cari conţin radiu sau produşii săi de dezintegrare e necesară folosirea unor instrumente accesorii, pentru a uşura, pe de o parte, punerea Ia punct a aparaturii respective, iar pe^de altă parte, pentru a proteja mîinile personalului medical. în acest scop se folosesc diferite tipuri de cleşte (pense), de lungime convenabilă, echipate cu plăci de cauciuc, pentru a uşura menţinerea acelor sau a tuburilor cu radiu; se folosesc, de asemenea, instrumente de diferite forme, pentru introducerea acelor în diferite organe, cum şi ecrane de plumb, pentru protecţia operatori lor. Pentru efectuarea unui tratament cu o substanţă radioactivă trebuie să se ia în consideraţie trei factori principali, şi anume: calitatea iradiaţiei, repartiţia acesteia în ţesuturi şi dozele folosite. Alegerea radiaţiei necesare e determinată de grija pentru asigurarea integrităţii ţesuturilor sănătoase. Procedeele cu ajutorul cărora se poate realiza, în radiumterapie, o iradiere omogenă sînt, în principiu, analoge acelor utilizate în radioterapie (v.). Diferitele tehnici folosite se pot grupa, schematic, astfel: aplicaţii intratisulare (radiu mp uncturâ); aplicaţii de suprafaţă, cu ajutorul unor dispoziticve cari menţin aparatele pe tegumente; aplicaţii la distanţă (teleradium-terapie); aplicaţii în cavităţile naturale. Radiaţia X, ca şi radiaţiile produse de substanţe radioactive, nu au acelaşi efect asupra diferitelor tipuri de celule; acestea prezintă, faţă de iradieri, radiosensibilităţi inegale. Prin radiosensibilitate (receptivitate) se înţelege aptitudinea inegală a diferitelor ţesuturi de a-şi modifica starea lor sub acţiunea iradiaţiilor. Pentru a explica efectul iradierilor asupra elementelor celulare se poate considera, fie o acţiune de ordin general, fie o acţiune locală, directă sau indirectă, fie ambele acţiuni. în acţiunea de ordin general, radiaţia ar provoca punerea în libertate a unei substanţe care ar acţiona, fie ca un toxic pentru unele elemente celulare, fie ca un stimulent al unor reacţiuni de apărare a organismului. După alţi autori, aceste radiaţii ar produce distrugerea sau imunizarea celulelor canceroase. Din punctul de vedere practic, acţiunea locala a acestor radiaţii conduce la rezultate mai precise, fie direct, fie indirect. Ele acţionează, în acelaşi timp, atît asupra elementelor celulare, cît şi asupra mediului lor înconjurător. Efectele produse asupra celulelor sînt accesibile mijloacelor actuale de investigaţie, constatîndu-se o rupere a echilibrului coloidal care condiţionează viaţa celulară şi care e urmată de modificări morfologice, în fază finală. Radioterapia şi radiumterapia sînt aplicate pe o scară mare, în Medicină, în prevenirea şi vindecarea multor boli. Astfel, în afecţiuni cutanate (eczeme, dermatoze, keratoze, neurodermatoze, tumori cutanate, etc.), în boli ale sistemului vascular (arterite obliterante, etc.), în boli ale oaselor şi articulaţiilor (reumatism cronic, gută, artralgii), în afecţiuni ale sistemului nervos, ale aparatului digestiv, ale organelor genito-urinare, în inflamaţii acute şi subacute, în afecţiuni canceroase, etc. Se poate afirma că ţesuturile cari cresc şi se modifică mai activ sînt cele mai radiosensibile şi radiumsensibile. Astfel, între acestea se pot cita: organele hematopoietice, testiculele, ovarele, etc; între cele cari par mai puţin radiosensibile sînt următoarele: ţesutul nervos, ţesutul osos şi muscular, rinichii, ficatul, etc. Prin expunerea permanentă a radiologilor şi a personalului auxiliar la mici doze de radiaţie X sau y pot apărea perturbaţii în formula sangvină, respectiv o mică diminuare a numărului leucocitelor, cu o mărire a numărului limfocitelor, reducerea numărului de polinucleare şi o uşoară eozinofilie; s-a constatat, de asemenea, apariţia unor leziuni grave !a organele hematopoietice, cu turburări a formulei sangvine, cari pot produce moartea, prin apariţia anemiei pernicioase. Accidentele produse la folosirea radiaţiei X şi a radiaţiilor radioactive pot fi evitate prin mijloacele de protecţie corespunzătoare, recomandate de congresele internaţionale de radiologie. Aceste recomandaţii se referă, în principal, la prevenirea leziunilor ţesuturilor superficiale, a organelor interne şi a modificărilor sîngelui. S-a preconizat, astfel, un număr mic de ore de lucru, odihnă în aer liber, aerarea frecventă a încăperilor în cari se lucrează, spaţiu şi înălţime cît mai mari în jurul aparatelor, amplasarea aparatului generator de radiaţii X într-o încăpere separată; operatorul să se plaseze la distanţă cît mai mare posibil de tubul de radiaţie X, care trebuie izolat în exterior cu o substanţă protectoare; examinările şi tratamentele trebuie executate în timpul strict necesar; folosirea echipamentului de protecţie (şorţ, bonetă, mănuşi de cauciuc cu plumb) e obligatorie. în acelaşi timp trebuie respectate toate normele de protecţie preconizate la folosirea aparaturii electrice. La folosirea radiului, măsurile ftadofitiel, zonî ^ 627 Rafâlă de protecţie se referă la izolarea materialului şi a echipamentului de protecţie a celor care-l aplică bolnavilor. Sin. Curieterapie. 1. Radofiticâ, zona Geol.: Regiune care face parte din zona mediană a catenelor muntoase cu structură bilaterală, în care apar roci intruzive şi efuzive bazice (ofiolite), asociate cu radiolarite şi cu jaspuri. Aceste ofiolite (reprezentate în special prin melafire'şi diabaze)au fost puse în loc la începutul evoluţiei geosinclinalului, atunci cînd, din cauza tensiunilor caracteristice acestei etape geotectonice şi a faptului că geo-sinclinalul nu avea încă un fundament sialic gros, masele simatice au putut ajunge, de-a lungul fracturilor, pînă la suprafaţă. Deasupra curgerilor submarine de melafire şi dia-baze s-a putut dezvolta o faună bogată de radiolari (v.), cari au găsit în acele locuri suficientă silice disolvată în apa mării pentru a-şi forma scheletul. în ţara noastră, o zonă radofitică tipică o constituie munţii Mureşului, unde, începînd din Triasic şi pînă în rCretacicul inferior, s-au produs curgeri de ofiolite însoţite de formarea de radiolarite şi de jaspuri (în Callovian-Oxfordian). 2. Radom, pi. radomuri. Teic.: Dispozitiv pentru pro- tejarea antenelor de emisiune-recepţie pe unde metrice, decimetrice şi cenţi met- ^ ^ rice contra chiciurii ^ )( > - /. Secţiune fntr-o antenă cu reflector parabolic, protejata prin radom. 1) dipol; 2) reflector; 3) radom. bioxid de carbon, care se absoarbe în hidroxid de potasiu. Un gram de radiu degajă pe oră4,8«10_8 g radon, sau 0,1 mm3 radon pe zi. Conţinutul radonului în atmosferă e apreciat la 6*10"18% în volum. Radonul are mai mulţi isotopi obţinuţi prin dezintegrarea unor isotopi ai radiului (v. tabloul), cum şi isotopi i de masă atomică 219 (actinonul) şi 220 (toronul). Numărul de masă I Timpul de înjumătăţi re Tipul dezintegrării Reacţia de obţinere 216 foarte scurt emisiune oc dezintegrare Ra220 217 ~10“3s emisiune a dezintegrare Ra221 218 0,019 s emisiune a dezintegrare Ra222 222 3,825 s emisiune a dezintegrare Ra226 //. Antena instalaţiei de recepţie a sateliţilor tereştri artificiali pentru legături de radiocomunicaţi i, înconjurată de un radom sferic (Pleu* meur-Bodou, Bretagne). poate fi o capsulă de material termoplastic acoperind radiatorul activ sau un capac acoperind partea deschisă spre exterior a unui reflector care radiază pasiv (v. fig. /). La antenele folosite în radiolocaţie sau în radiocomunicaţiile prin intermediul sateliţilor artificiali se folosesc uneori construcţii-radom de mari dimensiuni cari acoperă întregul sistem radiant şi permit rotirea acestuia dedesubtul lor (v. fig.//). Se construiesc radomuri pneumatice constituite din două foi între cari se pompează aer în mod sacadat, mişcările provocînd ruperea şi desprinderea peliculelor de chiciură depuse. Radomurile se execută din materiale foarte transparente pentru undele radio-electrice. 3. Radon. Chim., Fiz.: Rn. Elementul din grupul zero la sistemului periodic, cu nr. at. 86, avînd mai mulţi isotopi. Face parte din familia gazelor nobile cari au valenţa zero; nu formează combinaţii nici între ele, nici cu alte elemente. E un element radioactiv care ia naştere prin dezintegrarea radiului, cu emisiune de particule oc. Radonul e mult mai radioactiv decîtradiul, dezintegrîndu-se cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătăţire de 3,825 zile, şi formînd radiul A, de asemenea radioactiv. E isotop cu actinonul, din seria actiniu-lui, şi cu toronul, din seria toriului. Radonul se izolează din preparatele de radiu prin încălzire sau prin disolvare în apă şi eliminare din soluţie, cu un curent de gaz, de exemplu Radonul 222, obţinut prin dezintegrarea radiului 226, care se găseşte în natură, — se găseşte în mici cantităţi şi în atmosferă şi în gazele izvoarelor radioactive. Sin. Emanaţie de radiu; Emanaţie (Em); Sin. (vechi) Niton (Nt). 4. Radstockian. Stratigr.: Etaj local al Carboniferului superior din Anglia (Upper Coal Measures), situat deasupra Staffordianului şi corespunzînd Stephanianului inferior. E constituit din gresii roşii şi din marne pestriţe. 5. Radub, basin de Nav. V. Doc uscat. e. Radubaj .Expl.: Restab Mizarea cu progres ivatori a pulberilor cu nitroceluloză neprogresivate. Operaţia, care se efectuează ia 60-**80°, consistă în introducerea în pulbere a stabilizatorului disolvat în alcool. Radzimir. Ind. text.: Legătură care se obţine suprimînd din legătura circas un singur punct de legare şi dînd un produs cu aspect mai^ variat decît aceasta. în raportul figurii, punctul de legare suprimat e reprezentat cu un cerc. 8. Raf, pl. rafuri. Transp.: Sin. Bandaj de căruţă. V. sub Bandaj 1. 9. Rafaelit, asfalt Chim., Poligr.: Tip de asfalt natural, care se găseşte în Argentina şi lor de tipar (în special Legătură radzimir. e folosit la fabricarea cerneluri-pentru maşini rotative de tipărit ziare). Se caracterizează prin punctul înalt de înmuiere (peste 200°), prin opacitate mai mare şi compatibilitatea cu răşini şi uleiuri mai bună decît a altor tipuri de asfalturi naturale. Conţine puţine materii volatile; are soiubiiitate bună în hidrocarburi aromatice şi clorurate, dar soiubiiitate moderată în terebentină şi în white spirit. 10. Rafala, pl. rafale. 1. Meteor. V. sub Vînt. 11. Rafala. 2. Tehn. mii.: Mulţimea loviturilor trase cu o gură de foc în acelaşi timp sau într-un timp foarte scurt, asupra unei anumite zone. Rafala poate fi trasă cu o gură de foc automată, în serie de foc continuu, sau cu un grup de guri de foc, asupra unui obiectiv punctual sau pe o suprafaţă. 12. Rafala. 3. Expl. petr.: Efectul descărcării bruşte, prin ţevile de extracţie, a gazeloiA acumulate în coloana sondelor, în perioada de erupţie naturală şi în condiţiile în cari sonda e forţată să producă peste regimul ei optim. Cînd sonda produce cu rafale se dereglează regimul ei normal de funcţionare, iar energia gazelor acumulate în spaţiul inelar e consumată în mod inutil. Pentru a evita formarea rafalelor trebuie să se asigure pătrunderea completă a gazelor din strat direct în ţevile de extracţie şi nu în coloană. Prin utilizarea duzelor 40 Rafie 628 Rafînator fde fund se evită descărcarea bruscă a gazelor acumulate în coloană, iar prin izolarea spaţiului inelar al sondei cu ajutorul packerelor (v.) sau prin utilizarea pîlniei de sabot (v.), care captează gazele separate din ţiţei, se evită formarea de acumulări de gaze în spaţiul inelar al sondei. în cazul cînd nu se iau aceste măsuri se poate folosi o supapă terminală, montată pe garnitura de ţevi de extracţie. La creşterea presiunii gazelor în spaţiul inelar (fenomen care ar da naştere la descărcarea bruscă a gazelor în urma pătrunderii acestora de la sabotul ţevilor) se deschide supapa, iar gazele, trecînd prin aceasta în ţevi, produc un lucru mecanic util, antrenînd o cantitate de ţiţei la suprafaţă. Prezenţa supapei permite menţinerea unui anumit nivel de lichid în coloană, împiedicîndu-se astfel pătrunderea gazelor pe la sabotul ţevilor. 1. Rafie. 1. Bot., Ind. text.: Gen de plante monocotile-donate, din familia Palmaceae-Lepidocaryinsae-Raphieae. Cuprinde şase specii, cari cresc în regiunile Africii de Sud, dintre cari cele mai importante pentru tehnică sînt Raphia Ruffia Mart. şi Raphia vinifera P. B. Au tulpină groasă şi scurtă şi o coroană de frunze cari ating lungimea de 15”‘20 m, cu peţioi plutos. Sub celulele epidermice ale frunzelor se găsesc 1***3 straturi de fibre dispuse masiv pe toată lungimea, cari pot fi extrase uşor sub formă de 20---30 de benzi (mănunchiuri) cu lungimea de 7***9 m. Florile sînt monoice, pe inflorescenţe lungi de circa 1 m, vizibile între frunze; fructele sînt tari, de mărimea oului de găină. Din frunzele tinere se elimină nervura mediană, de ambele părţi ale limbului, iar jumătăţile rezultate se aşază cu partea netedă pe un,suport; cu o lamă li se rade epiderma şi se scot mănunchiuri de fibre. După uscarea lor la soare, timp de o jumătate de zi, mănunchiuri le capătă culoarea galbenă de paie. Se reunesc şi se torsionează cîte 5***6 mănunchiuri, iar sforile obţinute se ambalează în pachete. Fibrele de rafie sînt folosite la confecţionarea unor împletituri sau la legarea altoaielor de viţă de vie, a pomilor (ca înlocuitor al coardelor de tei), la ambalaje de sticlă, la confecţionarea unor pălării de calitate inferioară, pentru frîn-ghii, covoare, rabane (v.), etc. Fibre mai grosolane se extrag şi din părţile peţioi ului rămas pe trunchi. Din unele specii de rafie (de ex. din Raphia vinifera) se extrage vin de palmier; din alte specii se extrage sagu (v.), etc. 2. ceara de Ind. chim. V. Ceară de rafie, sub Ceară. 3. Rafie. 2 Ind. text.: Fibra extrasă din frunzele palmierului numit rafie (v. şl Rafie 1). 4» Rafinai. Metg.." Aluminiu de înaltă puritate (99,99% Al). Rafinai e o numire comercială. 5. Rafinare. 1. Metg.; Sin. (parţial) Afinare (v. Afinare 1). 6. ~ electrochimică. Metg.: Sin. Rafinare electrolitică, Afinare electrolitică. V. sub Afinare 1. 7. Rafinare. 2. Tehn.: Proces tehnologic de îmbunătăţire a calităţii unui produs semifabricat, care consistă în îndepărtarea unui component dăunător sau în transformarea unui astfel de component în unul indiferent, folosind procedee fizice, chimice sau fizicochimice. Procedee fizice sînt distilările fracţionate (de ex. rafinarea alcoolului). Procedeele chimice se bazează pe reacţia dintre un agent de rafinare şi unii componenţi ai amestecului (de ex.: rafinarea produselor petroliere cu acid sulfuric, rafinarea uleiurilor cu acid sulfuric şi hidroxid de sodiu). în ultimii ani se aplică pe scară mare rafinarea catalitică a produselor petroliere prin tratare cu hidrogen, procedeu numit hidrofinare. Procedeul se aplică la petroluri, motorine sau uleiuri şi consistă în trecerea amestecului de produs de rafinat şi hidrogen peste un strat de catalizator (de obicei molibdat de cobalt pe suport de alumină) la temperaturi de 350---4200 şi presiuni înalte. Se obţine, în toate cazurile, o reducere a conţinutului de sulf, azot şi oxigen; se saturează legăturile reactive, îmbunătăţindu-se culoarea şi stabilitatea. în procedeele fizicochimice se utiIizează rafinarea prin adsorpţie şi rafinarea cu solvenţi selectivi. Rafinarea prin adsorpţie se utilizează în cazul rafinării benzinelor de cracare, a petrolului lampant, a uleiurilor. Ca adsorbanţi se folosesc pămînturi decolorante, bauxite şi silicagel. După starea de agregare a produsului care se rafinează, astfel de procedee se împart în procedee de rafinare în fază gazoasă (folosite în obţinerea benzinei) şi procedee de rafinare în fază lichidă (rafinarea uleiurilor de uns). Rafinarea se face fie prin amestecarea produsului cu adsorbantul (procedeul de contact), fie prin filtrare printr-un strat fix de adsorbant (procedeul filtrării). Rafinarea cu solvenţi selectivi utilizează solvenţi cari disolvă uşor impurităţile dăunătoare şi, pe cît posibil, disolvă greu componenţii valoroşi. Densitatea relativă a solventului trebuie să se deosebească de cea a produsului de purificat, pentru ca separarea în straturi să fie uşoară. Acest procedeu se aplică la rafinarea uleiurilor de uns, a celor de transformator, a petrolului lampant, utiIizîndu-se bioxidul de sulf lichid. Se utilizează, uneori, un amestec de doi solvenţi (de ex. la obţinerea uleiurilor vîscoase), unul disolvînd impurităţile dăunătoare, iar celălalt, componenţii mai valoroşi. Cînd dintr-un amestec se îndepărtează numai componentul dăunător, lăsînd ceilalţi componenţi nemodificaţi, rafinarea se numeşte selectiva şi se poate face pe cale fizică, chimică sau fizicochimică. în metalurgie şi, uneori, în alte ramuri ale tehnicii (de ex. în industria zahărului), operaţia îndepărtării impurităţilor dintr-un produs se numeşte afinare (v.). 8. ~ cu pămînturi. Ind. petr. V. sub Rafinarea produselor petroliere, sub Ţiţei. 9. ~a produselor petroliere. Ind. petr. V. sub Ţiţei. 10. selectiva. Tehn. V. sub Rafinare 2. 11. ~a uleiurilor. Ind. chim. V. sub Ulei. 12. Rafinare. 3. Ind. hîrt.: Tratamentul mecanic care urmează după măcinarea (v. Măcinare 2) semifabricatelor fibroase (în general în holendru), sau care e efectuat, uneori, fără măcinare prealabilă, contribuind la separarea, perierea şi hidratarea fibrelor, iar uneori şi la scurtarea acestora, în scopul măririi capacităţii de formare în foaie a pastelor de hîrtie, de carton sau de mucava, pe maşina de fabricat hîrtie. în mod obişnuit rafinarea, spre deosebire de măcinare, e un proces continuu, însă poate fi efectuată şi în şarje. Se execută, în general, cu ajutorul rafinoarelor conice (v. sub Rafinor 2). 13. Rafinare. 4. Ind. hîrt.: Tratamentul mecanic de separare a fibrelor, însoţit şi de scurtarea lor, aplicat pastelor grosolane rezultate la sortarea semifabricatelor fibroase şi a semicelulozelor, după ce s-a efectuat procesul de fierbere. Se execută, în general, cu ajutorul rafinoarelor cu pietre, cu cilindre ori cu discuri sau al rafinoarelor combinate cu un sortator (v. sub Rafinor 2). Rafinarea se confundă adeseori cu măcinarea, din punctul de vedere al efectului, astfel încît, în general, se dă numirea de rafinare tratamentului suferit de pastele fibroase în rafi-noare (sau în râfinatoare). 14. grad de Ind. hîrt.: Sin. Grad de măcinare (v. Măcinare, grad de ~). 15. Rafinat, pl. rafinate. Gen.: Produs care a suferit un • tratament de rafinare. 16. Rafinator, pl. rafinatoare. 1. Ut., Ind. hîrt.: Rafinor cu pietre, rafinor cu cilindre sau rafinor combinat cu sortator (rafinor-sortator), folosit fie la rafinarea (v. Rafinare 3) pastei grosolane rezultate ca refuz la sortarea pastei de lemn Rafinator-sortator Bîffar 629 Rafinor mecanice, fie la măcinarea nodurilor şi a refuzului de Ia sortarea celulozelor şi a semicelulozelor. E o variantă a numirii Rafinor, folosită în această accepţiune restrînsă în uzină. V. sub Rafinor 2. 1. /^-sortator Biffar. Ut., Ind. hîrt. V. Rafinor-sortator Biffar, sub Rafinor 2. 2. Rafinator. 2. Ind. petr.: Vas metalic care serveşte la rafinarea produselor petroliere. V. sub Ţiţei. 3. Rafinărie petroliera. Ind. petr.: Unitate industrială compusă din instalaţiile în cari se prelucrează ţiţeiul pentru obţinerea de produse petroliere. Numirea e improprie, fiindcă operaţiile de rafinare propriu-zisă ocupă numai o parte din activitatea unei „rafinării", majoritatea operaţiilor fiind ce!e de separare a fracţiunilor de ţiţei şi de transformare termică sau termocatalitică a structurii lor chimice (cracare termică sau catalitică, alchilare, polimerizare, etc.) (v. ş) sub Ţiţei). O rafinărie cuprinde: instalaţii tehnologice de prelucrare, ca distilarea ţiţeiului, reformarea catalitică, cracarea catalitică, etc.; parcuri de rezervoare, pentru ţiţei, pentru produsele semifabricate şi pentru produsele finite; case de pompe pentru transferul produselor între rezervoare, pentru transportul lor prin conducte, din rafinărie spre centrele de consum, sau pentru încărcarea lor la rampă; rampe de încărcare a produselor; reţele de abur viu pentru acţionarea pompelor sau pentru încălzirile tehnologice; reţele de abur mort pentru încălziri, reţele şi staţiunea de condensat; sistemul de transport şi de distribuţie a energiei electrice, cu casele de transformatoare corespunzătoare; gospodăria de apă, care cuprinde reţele de apă proaspătă, de apă de recirculare rece şi caldă, cu turnurile de răcire respective; reţele de apă de incendiu şi de apă potabilă; laboratoare, ateliere (mecanic, electric, cazangerie, montaj, aparate de măsură şi de control, etc.) şi magazii (de utilaje, materiale, chimicale); compresoare şi reţele pentru aer sub presiune; preuzinalul, consistînd din birouri administrative, cantină, cazarmă de pompieri şi locuinţe pentru grupuri de intervenţie. Rafinăriile mai vechi sînt dotate cu centrale termoelectrice proprii. Rafinăriile mai noi primesc energia electrică şi aburul de la centrale electrice de termificare, amplasate în exteriorul rafinări i lor. Rafinăriile diferă foarte mult între ele prin capacitatea de prelucrare, prin profil şi gradul de adîncire al prelucrării. Există o tendinţă de a construi rafinării avînd capacităţi de prelucrare a ţiţeiului de circa 1,0 milioane tone pe an, 3,0 milioane tone pe an, 6,0 milioane tone pe an şi 12,0 milioane tone pe an. Rafinăriile se profilează pe combustibili, pe uleiuri sau pe combustibili şi uleiuri. O caracteristică a tuturor rafinăriilor moderne e profilarea lor petrochimică, adică pe producţia de materii prime pentru industria organică de sinteză. Adîncirea prelucrării în rafinăriile moderne, exprimată prin capacitatea de prelucrare, e de ordinul de mărime a 200% faţă de ţiţeiul prelucrat. Rafinăriile ocupă spaţii considerabile (circa 200 ha pentru o rafinărie cu capacitatea de 3,0 milioane tone pe an), consumă cantităţi importante de energie electrică (circa 100 kWh/t ţiţei), de abur (0,5---0,8 t abur/t ţiţei), de apă (150 m8 apă/t ţ ţei) şi combustibil (8---10% faţă de ţiţei). Rafinăriile se amplasează în zone importante de consum, în apropierea rafinăriilor 'se construiesc combinate mari petrochimice. Procedeele tehnologice folosite depind de materia primă, de sortimentul şi de calitatea produselor. Mersul operaţiilor într-o rafinărie petrolieră e, în general, următorul: Ţiţeiul venit pe conducte de Ja schela petrolieră e depozitat în rezervoare şi desalinat. în rafinăriile moderne, de-salinarea (v.) ţiţeiului, efectuată în schele, e completată prin desalinarea electrică, pînă la un conţinut în sare de 100-* -150 g/t = Ţiţeiul e trecut apoi în instalaţii de distilare primară, unde e separat în fracţiuni principale, în general: benzine, petroluri, motorine şi păcură; white spirit-ul, petrolul şi motorina sînt rafinate, după necesităţi, în agitatoare speciale, obţinîndu-se produsele rafinate, iar ca produs secundar, acizii naftenici. în rafinăriile cari au instalaţii de reformare, benzina grea, white spirit-ul şi petrolul pot fi transformate în benzină pentru automobile. Păcura parafinoasă rezultată ca reziduu de la distilarea primară e trecută în instalaţia de cracare, unde se obţin benzină, reziduu de cracare, cocs de petrol şi gaze cu un conţinut mare de hidrocarburi nesaturate. Benzina e trecută la rafinare; reziduul e folosit drept component pentru combustibili negri; cocsul de petrol e folosit, în special, în industria de electrozi şi în industria metalurgică, iar gazele sînt trecute la instalaţii de polimerizare, pentru obţinerea de combustibili de motoare antidetonanţi, sau sînt trimise într-o unitate de sinteze chimice. Uneori, o parte din păcura parafinoasă e trecută în instalaţia de distilare sub presiune joasă, obţinîndu-se fracţiuni de uleiuri parafinoase. Acestea sînt trimise în instalaţia de rafinare selectivă, şi apoi în cea de deparafinare; obţinîndu-se uleiuri de uns cu indice mare de viscozitate. Păcura de natură asfaltoasă e trimisă la instalaţia de distilare sub presiune redusă, unde se obţin uleiuri cari, după rafinare cu acid sulfuric, se folosesc ca lubrifianţi de calitate mediocră. Reziduul de la distilarea păcurii asfaltoase e supus oxidării cu aer, pentru obţinere de bitumuri. Unele rafinării cuprind şi instalaţii de distilare a gazo-linei, din care sînt obţinute gaze lichefiate şi isopentan, instalaţii pentru hidrogenarea uleiurilor, instalaţii pentru extragerea hidrocarburi lor aromatice din benzine, etc. 4. Rafinori pl. rafinori. 1: Lucrător cal ificat pentru operaţiile de rafinare. s. Rafinor, pl. rafinoare. 2. Ut., Ind. hîrt.: Maşină (de mărunţire) folosită la măcinarea sau la rafinarea (v. Rafinare 2) semifabricatelor fibroase (în special, pastă mecanică şi semiceluloze) — măcinate sau nemăcinate în prealabil —- , la rafinarea pastei de hîrtie şi a pastei grosolane rezultate ca refuz la sortarea pastei mecanice, cum şi la măcinarea nodurilor şi a refuzului de la sortarea celulozelor şi a semicelulozelor (în vederea obţinerii pastelor de noduri). Utilajul pentru rafinarea refuzurilor amintite mai sus mai e numit, în fabrici, rafinator. Din punctul de vedere al organelor active, se deosebesc următoarele categorii principale: rafinoare conice, rafinoare cu discuri, rafinoare cu rotor canelat, rafinoare cu pietre şi rafinoare cu cilindre; se construiesc şi rafinoare cu mai mult decît o singură pereche de organe de lucru asociate în serviciu, de acelaşi fel sau de feluri diferite, de exemplu rafinorul cu trepte cu discuri şi supratonatorul (v.), ■—cum şi rafinoare combinate cu un alt utilaj, de exemplu rafinorul-sortator Biffar (v. mai jos). ■— Rafinoarele folosite la măcinarea semifabricatelor fibroase şi a pastei de hîrtie se clasifică în rafinoare conice, rafinoare cu discuri şi rafinoare cu rotor canelat. Rafinoarele conice, numite şi mori conice, sînt formate, în principal, dintr-o carcasă tronconică —■ numită stator—•, a cărei faţă interioară (analogă cu platina de la holendre) e echipată cu cuţite, şi dintr-un rotor tronconic echipat, de asemenea, cu cuţite, montat în interiorul carcasei; rotorul e antrenat, de regulă prin cuplare directă, de un motor electric (v. fig. /). La majoritatea maşinilor, o parte din cuţite sînt lungi şi aşezate pe toată lungimea rotorului, iar o parte sînt mai scurte şi intercalate între primele, spre baza mare a rotorului. Cuţitele sînt de bronz, de oţel sau de lavă de bazalt; cele de Rafînor 630 Rafinor oţel pot fi obţinute şi prin frezare pe o cămaşă amovibilă a rotorului. Interstiţiu! dintre rotor şi stator, care determină efectul de măcinare, e reglabil prin deplasarea axială a rotorului, în funcţiune de încărcarea sistemul e c t r Rafinoarele conice cu turaţie normală au ca tip reprezentativ rafinorul conic J ord an numit şi moara conica Jordan (v. fig. /), care are turaţia de 300*• *500 rot/min şi serveşte numai la rafinarea şi uniformizarea materialului venit de la alte utilaje de măcinare (holendre, hidrafinere). în general, produce scurtarea fibrelor, dînd o pastă aspră. El poate servi şi ca utilaj de măcinare propriu-zisă, în sistemele de măcinare continuă cu scheme combinate, cînd e montat în serie sau în paralel cu alte rafinoare conice. — Un alt rafinor I. Moară conică Jordan. 1) stator; 2) rotor; 3) cuţite scurte; 4) cuţite lungi; 5) intrarea pastei; 6) ieşirea pastei; 7) lagăr; 8) şipci de lemn între cuţite; 9) roată pentru reglarea distanţei dintre rotor şî stator; 10) roată de antrenare prin transmisiune de la motorul electric. manual (cu roată de mînă şi angrenaj cu melc) sau automat, motorului. Rafinoarele conice recente sînt echipate cu ambele sisteme de reglare. Unul dintre sistemele de reglare automată //. Dispozitiv electric de reglare automată, „Duotrol". 1) sezisorul dispozitivului „Duotrol" de control; 2) electromotor de reglare; 3) angrena] cu melc pentru deplasarea rotorului rafinorului; 4) roată pentru reglarea manuală; 5) micrometru pentru reglarea manuala; 6) limitor de deplasare. tip Duotrol (v. fig. II), la care valoarea curentului din motorul de antrenare a rafinorului comandă, printr-un motor electric, mişcarea rotorului în direcţia axei lui, pentru a menţine constantă încărcarea motorului de antrenare, în funcţiune de condiţiile de tratament al pastei. Rafinoarele conice pre- I ucrează pasta fi broasă cu consistenţa de 2,5-'-6% care e introdusă în maşină, de obicei, pe la capătul cu diametrul mic. Ele sînt cele mai răspîn-dite, fiind folosite mai ales în operaţia de pregătire prin măcinarea continuă a pastei de hîrtie. Rafinoarele conice sînt diferenţiate în rafinoare cu turaţie normală (de tip Jordan, v. fig. /) şi rafinoare rapide (de tip Hidrafiner)* IV. Hidrafiner. 1) stator; 2) rotor; 3) intrarea pastei; 4) ieşirea pastei rafinate; 5) roată de reglare; 6) roată de antrenare prin transmisiune de la motorul electric; 7) palete elicoidale. III. Rafinor Claflir». î) stator; 2) rotor; 3) cuţite; 4) intrarea pastei; 5) ieşirea paste? rafinate; 6) roată pentru reglarea distanţei dintre stator şi rotor; 7) roată de antrenare. conic de acelaşi tip e rafinorul C I a f I i n (v. fig. ///), folosit mai ales la transformarea în pastă a refuzurilor de la sortare. Rafinoarele conice rapide au turaţia de 900---1800 rot/min şi se deosebesc de primul tip prin compacitate constructivă, cum şi prin numărul şi dimensiunile cuţitelor, cari au lungime mai mică. Aceste detalii constructive influenţează esenţial efectul măcinării, pasta căpătînd un caracter gras. în schemele de măcinare continuă a pastei de hîrtie, rafinoarele conice rapide sînt montate în serie şi în paralel şi sînt, de regulă, urmate de mori Jordan. Tipurile de rafinoare conice rapide mai reprezentative sînt următoarele două: hidra-f i n e r u I (v.) (v. şî fig. IV) şi rafinorul M o r d e n. Rafinorul M o r d e n (v. fig. V) e caracterizat prin faptul că oferă posibilitatea recirculaţiei interne totale sau parţiale a pastei (astfel încît poate să înlocuiască — pentru măcinare continuă — un sistem combinat de mori) şi prin faptul că pasta e introdusă în maşină sub presiune şi are direcţia de curgere între cuţite în sens contrar celui obişnuit (adică de la diametrul mare spre diametrul mic). Rafinorul Morden^e echipat—în cavitatea internă a rotorului — cu o pompă cu palete, care ridică astfel presiunea materialului, încît el poate străbate interstiţiiie dintre cuţitele statorului şi rotorului, învingînd contra-presiunea care tinde să îl împingă în 'sensul spre diametrul mare; cu ajutorul unei valve de pe conducta de ieşire se poate determina rec ir-cularea unei părţi din pastă, influenţînd astfel gradul de în-grăşare. Rafinoarele Morden prelucrează pastă cu concentraţia în jurul valorii de 4%. — Un alt tip de rafinor Morden e Rafinor 631 Rafinor construit asemănător cu un rafinor conic rapid obişnuit, care e echipat şi cu un sistem exterior pentru recircularea pastei. Rafinoarele cu un singur disc mobil au de asemenea elementele de măcinare constituite din plăci amovibile cu cuţite frezate, prinse pe feţele interioare ale discurilor. Cele mai V. Rafinor Morden. I) intrarea pastei; 2) rotor; 3) pompa cu palete; 4) ieşirea pastei rafinate; 5) stator; 6) ax; 7) lagăr; 8) roată de antrenare prin transmisiune de la motorul electric; 9) roata de reglare. Rafinoarele cu discuri au organul de lucru constituit din două discuri. Ele se folosesc la transformarea în pastă a refuzurilor de la sortare şi, în special, la obţinerea semi celuloze! or (v.), desăvîrşind transformarea în pastă a materialului rezultat prin tratarea chimică preliminară a materiei prime fibroase; ele se folosesc şi —asociate sau nu cu rafinoare Jordan — la măcinarea continuă a pastei de hîrtie şi de carton (în special a pastei tip sulfat). Rafinoarele cu discuri se construiesc, fie cu ambele discuri rotitoare, fie cu un singur disc rotitor. Rafinoarele cu ambele discuri rotitoare au, în general, cele două discuri contrarotative şi echipate cu cîte o coroană amovibilă din plăci de măcinare cu cuţite frezate. Tipul cel mai reprezentativ e rafinorul 6 a u e r ^v. fig. VI) V//. Rafinor cu discuri Sutherland. 1) disc fix; 2) disc rotativ; 3) intrarea pastei; 4) ieşirea paste ^rafinate; 5) valva de reglare a presiunii. reprezentative sînt rafinoarele Sutherland şi Sprouth-Waldr on. — La rafinorul Sutherland (v. fig. VII), pasta intră sub o presiune a cărei valoare condiţionează distanţa dintre discuri şi, deci, gradul de rafinare şi capacitatea rafinorului. El poate fi adaptat pentru o singură trecere a pastei sau pentru recircularea parţială a acesteia.— La rafinorul Sprouth-Waldron (v, fig. VIII), e caracteristic VI. Rafinor cu discuri Bauer. I şi 2) discuri de măcinare; 3) camera discurilor; 4) intrarea pastei; 5) ieşirea pastei rafinate; 6 şi 7) motoare pentru acţionarea discurilor; 8) lagăr; 9) ax deplasabil în direcţie axiala; 10) ax nedeplasabil în direcţie axială; II) dispozitiv de reglare a distanţei dintre discuri. numit uneori defibrator-rafinor Bauer. Dimensiunile şi forma cuţitelor depind de felul materialului rafinat şi de producţia dorită. Discurile au goluri cu dimensiuni cari descresc spre periferie. Pasta de rafinat intră pe la centru şi e împinsă, de forţa centrifugă în camera de colectare. Distanţa dintre discuri creşte spre periferie, unde poate ajunge la 0,18*»*0,12 mm, şi- poate fi reglată cu ajutorul unui mecanism cu angrenaj cu melc, echipat şi cu resorturi, pentru a permite unuia dintre discuri să cedeze, dacă între discuri intră un corp tare. Turaţia discurilor e reglabilă, în jurul valorii normale de circa 1200 rot/min. Capacitatea rafinorului Bauer depinde atît de turaţia discurilor cît şi de distanţa dintre discuri» VIII. Rafinor cu^ discuri Sprouth-Waldron. I) disc rotativ; 2) roata de reglare; 3) indicator manometric; 4) motor de antrenare; 5) disc fix, echilibrat; 6) plăci de măcinare; 7) orificiu de control al ieşirii pastei rafinate; 8) indicator micrometric; 9) intrarea pastei. dispozitivul micrometric de reglare a distanţei dintre discuri, care mişcă discul mobil, şi aşezarea suspendată şi echilibrată a discului fix, prin a cărei cavitate intră, prin gravitaţie, pasta de rafinat. Rafinoarele cu rotor canelat cele mai reprezentative sînt morile Noblewo o d, construite pe principiul morilor coloidale (v. sub Moară). Rotorul cilindric, canelat, are turaţia de 1800 rot/min; rafinarea se realizează între caneluri şi un grup de tălpi apăsate hidraulic pe rotor. Ele se clasifică în mori simplex, cari au cîte o intrare şi o ieşire (v. fig. IX), şi mori duplex, cari au cîte două intrări şi două ieşiri, tloara duplex poate rafina concomitent două feluri de pastă.-— Rafinoarele folosite la rafinarea refuzului de la sortarea pastei de lemn mecanice şi la măcinarea nodurilor şi a refuzului de la sortarea celulozelor şi a sem icelu lozelor se clasifică în rafinoare cu pietre şi rafinoare cu cilindre. Rafinoarele cu pietre sînt formate, în general, dintr-o carcasă de fontă în care sînt organele de lucru, consti Rafinor 632 Rafinor tuite din două discuri de bazalt, numite şi „pietre". Una dintre pietre e prinsă pe o jumătate din carcasa rafinorului, care are forma de farfurie, iar cealaltă e montată într-o casetă de IX. Rafinor Noblewood. 1) rotor; 2) spaţiu de rafinare; 3) talpă apăsată hidraulic; 4) intrarea pastei; 5) ieşirea pastei rafinate; 6) trecere pentru recirculare; 7) clapă pentru reglarea recirculării. fontă, care se roteşte în faţa pietrei fixe. Pietrele pot fi verticale sau orizontale. Var. Rafinator cu pietre. Pasta de rafinat, cu consistenţa de 1,5*• *2%, intră în rafinoarele cu pietre şi e antrenată, prin forţă centrifugă, în canalele radiale practicate prin săpare pe feţele pietrelor; la rotirea pietrelor, fibrele grosolane, aglomeraţiile de fibre şi fibrele bune sînt tăiate de muchiile canalelor, sînt strivite între pietre, şi măcinate. Producţia maşinii şi calitatea pastei rafinate depind de profilul şi de numărul de canale, cum şi de felul fe-recării suprafeţei pietrelor. De regulăj(v. fig. X), la centru, canalele Jsînt adînci şi înguste, iar spre periferie, adîncimea lor descreşte şi lăţimea creşte; secţiunea canalelor e triunghiulară, iar înclinaţia lor e contrară sensului de rotaţie şi al pietrei. După practicarea canalelor, feţele pietrelor sînt ferecate (înăsprite) prin ciocăni re. Rafinoarele sînt alimentate, fie prin cădere liberă, cu pastă dintr-o cutie de alimentare cu prea-plin, aşezată deasupra, fie cu ajutorul unei pompe cu debit constant, cu pastă preluată dintr-un rezervor cu amestecător. Pasta rafinată e X, Schema ferecării obişnuite a pietrelor rafinoare. 1) piatră fixă; 2) piatră mobilă; 3) canal; A) forma canalelor la rotirea spre dreapta (în sensul acelor unui ceasornic); B) forma canalelor la rotirea spre stînga (în sens contrar acelor unui ceasornic). evacuată într-o cutie cu prea-plin, care menţine rafinorul în permanenţă plin cu pastă. Apăsarea pietrelor se menţine constantă, valoarea ei depinzînd de cantitatea de pastă care intră în rafinor, de consistenţa ei şi de calitatea cerută pentru pasta rafinată. Rafinorul cu pietre verticale (v. fig. XI) are piatra mobilă (alergătoare) calată pe arborele orizontal al maşinii, cu aju-torul unei bucele r tronconice, cu pa- TT" nă, piuliţă şi contrapiuliţă de bronz; arborele e rezemat în două lagăre cu fricţiune, a căror construcţie permite deplasarea în direcţia axială atît a arborelui cît şi a pietrei, pentru a se preregla distanţa dintre feţele de lucru ale pietrelor. Deplasarea axială a arborelui, respectiv a pietrei mobile, e comandată de cîte o roată de mînă. în piatra fixă e practicat un orificiu central prin care pasta intră XI. Rafinor cu pietre verticale. 1) piatră fixă; 2) piatră rotitoare; 3) axul pietrei; 4 şi 5) roţi de curea (liberă şi de lucru); 6) pîrghie de apăsare; 7) dispozitiv pentru deplasarea pietrei; 8) ax cu două roţi pentru apăsarea pietrei; 9) resort eiicoidal antagonist. 10) intrarea pastei; 11) compartimentul pastei; 12) ieşirea pastei rafinate. în compartimentul pentru rafinare. Pasta rafinată iese pe la partea inferioară a carcasei. Var. Rafinator cu pietre verticale. Un rafinor de acest tip, folosit mult, e rafinorul Voith. Rafinorul cu pietre orizontale are piatra inferioară fixă şi cea superioară rotitoare, calată pe un ax vertical, echipat la capătul superior cu un mecanism care preia greutatea pietrei mobile şi care e antrenat, prin intermediul unui ambreiaj, de la o transmisiune orizontală. Un mecanism permite reglarea distanţei dintre pietre. Pasta de rafinat intră pe la centrul pietrei mobile; după rafinare, pasta iese pe la partea inferioară a caracasei. Acest tip de rafinor ocupă loc mai puţin decît rafinorul cu pietre verticale şi are randament mai bun, însă întreţinerea sistemului de antrenare şi întreţinerea mecanismului de sprijinire a pietrei mobile sînt dificile. Var. Rafinator cu piatră. Un rafinor de acest tip folosit mult, e rafinorul Escher-W/ss. Rafinoarele cu cilindre au ca tip reprezentativ rafinorul cu cilindre Haug (v. fig. XII). Acesta e constituit, în principal, din: caracasa cilindrică de fontă, echipată cu cămaşă amovibilă de oţel; axul principal, pe care sînt fixate palete de bronz pentru antrenarea în mişcare a pastei, prin rafinor; mai multe cilindre canelate de oţel, montate în interiorul carcasei şi rezemate în lagărele lor, cari sînt legate de axul principal al maşinii astfel, încît cilindrele să se poată mişca liber radi al, şi să poată fi antrenate în mişcare de revoluţie de acesta; toba de stoarcere a pastei, dispusă deasupra rafinorului. Numărul de cilindre depinde de mărimea rafinorului şi de felul şi de gradul de rafinare reclamat. în timpul funcţionării rafinorului, datorită forţei centrifuge, cilindrele sînt apăsate pe cămaşa de oţel, producînd rafinarea intensă a pastei. Presiunea de rafinare, dintre cilindre şi cămaşa de oţel, poate fi modificată prin schimbarea turaţiei axului şi a greutăţii cilindrelor» Rafinorul prelucrează paste cu Rafinor 633 Rafinor consistenţa de 12---13 %, astfel încît e necesară o îngroşare prealabilă a pastei în toba de stoarcere. Aceasta e constituită dintr-un cilindru de oţel care îmbracă un cilindru perforat de tablă de cupru, în interiorul căruia se roteşte un melc de cupru, pentru transportul pastei grosolane spre un comparti- grosolană venită de la sortare şi intră din nou în rafinor, în rafinorul sortator devine inutilă o pompă pentru trimiterea pastei rafinate la sortare. Rafinorul-sortator Biffar e folosit şi la măcinarea nodurilor şi a refuzului de la sortarea celulozelor. Sin. Moară Biffar. Var. Rafinator-sortator Biffar. Rafinorul cu trepte cu discuri (v. fig. XIV) realizează mărirea apreciabilă a supra» feţei de rafinare. Pasta de rafinat e introdusă prin pîl-nia de alimentare într-o cameră de amestec, de unde trece spre grupul de perechi de discuri rafinoare. Fiecare pereche de discuri are un disc fix, solidarizat cu carcasa, şi unul rotitor, calat pe axul maşinii, care poate efectua şi un piston hidraulic XIII. Rafinor-sortator Biffar. 1) ax; 2 şi 2') piatră (discuri) de rafinare, mobilă, respectiv fixă; 3) ieşirea pastei grosolane; 4) tobă sortatoare cu sită; 5) intrarea pastei în rafir.orul-sor-tator; 6) jgheab de pastă nerafinată; 7) ieşirea pastei rafinate, sortate. o mişcare axială comandată de Discurile [sînt echipate cu elemente XII. Rafinor cu cilindre, tip Haug. 1) carcasă cilindrică; 2) cămaşă amovibilă; 3) cilindre canelate; 4) lagăr; 5) axul principal; 6) palete de bronz; 7) racord pentru intrarea pastei în rafinor; 8) racord pentru ieşirea pastei rafinate; 9) dispozitiv pentru reglarea apăsări i cilindrului 10; 10) cilindru de fontă pentru stoarcere; 11) tobă de stoarcere; 12) intrarea pastei în toba de stoarcere. ment în care un rulou — montat în consolă pe o pîrghie — stoarce apa înaintea ieşirii pastei din tobă; un mecanisrrfexterior permite varierea apăsării exercitate de ruloul de fontă, şi deci prereglarea consistenţei pastei care intră în rafinor. Calitatea pastei rafinate în rafinorul Haug poate fi variată în limite largi, prin schimbarea turaţiei de lucru, a numărului şi a greutăţii cilindrelor, a garniturii şi a numărului de palete, a consistenţei şi a temperaturii pastei. Rafinoarele Haug pot ridica gradul de măcinare cu 18”*22° SR (de la 20-*'22o SR, la 38“*40° SR), însă creşterea gradului de măcinare micşorează producţia rafinorului. La măcinarea nodurilor şi a refuzului de la sortarea celulozei sulfat, rafinoarele Haug au productivitate mult mai mare decît la rafinarea refuzului de la sortarea pastei mecanice, productivitatea crescînd mai ales prin înlocuirea sistemului de palete al axului, cu un sistem de vine de apă, ceea ce permite mărirea numărului de cilindre. — Utilaje de măcinare sau de r a f i n a r’e cu mai multe perechi de organe de lucru» sau cu o singură pereche de organe de lucru asociată cu alte utilaje, sînt, de exemplu: supratonatoruî (v.) cu rotor tronconic canelat, asociat cu discuri cu fante; rafinorul cu trepte cu discuri; rafi-norul-sortator Biffar. Rafinorul -sortator Biffar e un rafinor combinat în acelaşi agregat cu un sortator (v. fig. XIII) şi similar cu defibratorul sortator (v. sub Defibrator 1). La această maşină, pasta grosolană care a trecut printre pietrele rafinoare verticale intră într-o tobă sortatoare cu sită (găuri de 0,8-• * 1,8 mm0); pasta bună trece prin sită, iar refuzul grosolan e trimis cu ajutorul unor aripioare în jgheabul de pastă XIV. Rafinor cu trepte cu discuri. a) vedere de ansamblu; b) disc de rafinare; 1) pîlnie de alimettare; 2) cameră de amestec; 3) discuri rafinoare ; 4) piston hidraulic pentru reglat distanţa dintre discuri; 5) deschideri; 6) elemente de rafinare (de bazalt); 7) ieşirea pastei rafinate; 8) melc. de rafinare (de bazalt) şi au deschideri de trecere a materialuIu i. Pasta rafinată e evacuată într-o cutie cu prea-plin; un melc asigură recircularea pastei în rafinor. Sin. Rafinor cu discuri dispuse în trepte. Var. Rafinator cu discuri dispuse în trepte. Rafinozâ 634 Raibă i. Rafinozâ. Chim.: C18H32016«5 HaO. 6-a-D-galactopirano-zido-D-glucopiranozido-p-D-fructo-furanozidă. Trizaharidă ne-reducătoare din clasa hidraţilor de carbon, formată din galac-toză, glucoză şi fructoză. CHoOH c—o \V \îH î/î HO/I 1/ H H 'C- I H O----CH9 -O \ H OH V' C OH H /C-O-C I \ I l/ ^ NC^-C HO / \ H / V . H HO C V Galactoză H OH Glueoză 'C- I OH -C' I H CH2OH Fructoză Melibioză Zaharoză Rafinozâ Rafinoza cristalizează cu cinci molecule de apă. E o pulbere albă, cristalină, cu gust slab dulce, cu d 1,465; p. t. 118*” 119°; fierbe, cu descompunere, la aproximativ 130°; [a]D= + 123°. Pentahidratul are p. t. circa 80° şi [a]D= + 104---105°; nu e stabi I peste temperatura sa de topire; pierde apa de cristal izare la temperatura obişnuită, prin uscare în vid pe acid sulfuric concentrat, sau prin încălzire înceată la 100°; la aer absoarbe din nou apă şi reface pentahidratul. Rafinoza e solubilă în apă, în piridină; e foarte uşor solubilă în alcool. Rafinoza e un zahar nereducător; nu reduce soluţia Feh-ling şi e stabilă faţă de alcalii. Oxidarea sa cu diferiţi agenţi oxidanţi poate să conducă, fie la acizi zahari( i (oxidare cu acid azotic), fie la bioxid de carbon şi acid o.a împiedica uzura acesteia la frecarea de furchet, de strapazan sau de dana în care se reazemă (v. fig. ). Lungimea unei rame e, în general, de 2*’*2,5 ori lăţimea maximă a bărcii respective, iar ramele din prora unei bărci au o lungime mai mică decît cele din pupă, La bărci le cu mai multe rame, spre a nu se încurca la armare, ramele sînt numerotate. Unele rame sînt echipate cu pene la ambele capete. în acest caz, rama nu sprijină în copastie, ci se ţine cu ambele mîini, U A Rame. o) ramă obişnuită (cu pană plană); b) ramă cu pană cavă; c) padelă dublă; d) padelă simplă; 1) mîner; 2) tijă; 3) pană; 4) manşon. \ Ramă de guvernare 638 âambleîe^e d b Rame pentru încălţăminte. a) de piele; b) de mase plastice. ramarea efectuîndu-se prin introducerea alternativă a penelor în apă. Această ramă dublă se numeşte padelâ (v.). Rama folosită la bărcile plate se numeşte lopată, iar cea folosită la lotci, vîslă. 1. ~ de guvernare. Nav.: Ramă scurtă şi cu pană lată, servind la guvernarea unei bărci de salvare care şi-a pierdut cîrma, sau la lotci cari, în general, nu sînt echipate cu cîrmă. 2. Rama. 5. Ind. piei. V. sub încălţăminte. 3. ~ profilata. Ind. piei.: Ramă pentru încălţăminte cu altă secţiune decît secţiunea dreptunghiulară. Poate fi executată din piele (v. fig. a) sau din mase plastice (v. fig. b). 4. Rama. 6. C.f.; Garnitură compusă din două vagoane-motor între cari se găsesc cuplate un număr mic de remorci. Unităţile ramei cuprind vagoane pentru călători şi vagoane pentru serviciu (bucătărie, bagaje, poştă, centrală telefonică, centrală radio, cabine pentru personalul de serviciu). Rama poate fi automotoare sau electrică. Ramele automotoare sînt echipate cu motoare cu auto- sau cu electroaprindere. Rama poate avea unităţi independente sau complexe. Cele independente au cîte două boghiuri şi dispun de dispozitive de tracţiune mascate, pentru a reduce rezistenţa la înaintare. Cele complexe sînt articulate cîte două şi aşezate pe cîte trei boghiuri,(două la capete şi unu intermediar). Rama prezintă avantajul că se poate deplasa uşor în ambele sensuri, circulă cu viteză relativ mare, permite adoptarea unei forme generale aerodinamice (reaiizînd o rezistenţă minimă la mers), are durata de demarare redusă. 5. Rama. 7. Telc.: Partea de construcţie metalică (ste~ lajul), pe care se montează diverse elemente componente ale instalaţiilor de telecomunicaţii. Prin extensiune, se numeşte ramă şi ansamblul format din steiaj şi elementele componente ale instalaţiilor de telecomunicaţii, instalate pe el, şi care, după specificul acestora din urmă, are diferite numiri; de exemplu : ramădealimentare, rama generatoarelor, ramăde măsurări ramă pentru repartitoare, etc. 6. ~ cu relee. C. f.: Construcţie metalică în formă de etajeră pe care se montează releele unei instalaţii de centra-Iizare electrodinamice. La instalaţiile de centralizare cu relee-fişe, rama cu relee e un cadru metalic pe care se montează vertical prizele de relee, în cari se introduc relee-fişe. Ramele cu relee sînt tipizate, avînd 81 de cîmpuri dispuse cîte nouă pe nouă rînduri. Pe ramele cu relee, afară de relee se montează şi alt aparataj (rezistoare, redresoare, siguranţe, etc.). La partea inferioară a ramelor se montează capetele de cablu. Releele cari aparţin aceluiaşi obiect (macaz, semnal, secţiune izolată) se montează de obicei grupat. Ramele se instalează în sala de relee pe mai multe rînduri, montate pe grinzi. Numărul ramelor cu relee depinde de numărul de unităţe de centralizare ale instalaţiei respective, prin număr de unităţi înţelegînd numărul total de macazuri, de semnale şi secţiuni izolate. Pentru cal cu lele prel i minare se ia o ramă cu relee pentru zece unităţi de centralizare, iar în funcţiune de numărul, ramelor se dimensionează sala releelor. 7. Rama de multiplicat. Poligr.: Sin. Maşină de repetat (v. Repetat, maşină de ~). 8. Rambleiaj, pl. rambleiaje. Mine: Sin. Rambleiere (v.)» 9. Rambleiat, maşina de Mine. V. sub Rambleiere 1.. io. Rambleiator, pi. rambleiatori. Mine: Lucrător minier . care execută lucrările de rambleiere (v.)0 ii. Rambleiere. 1. Mine: Ansamblul operaţiilor de umplere, cu materiale de granulaţie, de natură şi provenienţă diverse, a golurilor rămase în urma excavării lucrărilor miniere subterane de abataj sau a anumitor lucrări miniere subterane cari nu se mai folosesc. Rambleierea e operaţie principală în cadrul unei metode de exploatare, pe care o caracterizează (v. Metodă de exploatare cu rambleiere, sub Exploatare, metodă de ~ a cărbunilor, şi Exploatare, metodă de ~ a minereurilor) şi cuprinde următoarele suboperaţii: producerea materialului pentru umplere (obţinerea şi pregătirea lui granulome-trică); transportul acestuia pînă în golurile de umplut; amenajarea golurilor subterane pentru rambleiere; lwtipierea lor cu rambleu; unele operaţii auxiliare în legătură cu procedeul de rambleiere (supravegherea umplerii golurilor; întreţinerea instalaţiilor cari servesc la rambleiere, etc.). Rambleierea se aplică pentru; dirijarea presiunii acoperişului (v. sub Acoperiş 3) în anumite condiţii de zăcămînt (roci slabe, strate grose, etc.); dirijarea planificată a tasării şi aşezării rocilor din acoperiş, în scopul atît al reducerii presiunii asupra susţinerii lucrărilor miniere învecinate sau asupra pil ieri lor apropiaţi, cării transmiterii tasă- rilor pînă la suprafaţă şi a degradării acesteia (în special cînd se exploateazăsub clădiri, sub căi decomunicaţiesau sub cursuri de apă) (v. şi sub Protecţia suprafeţei); umplerea spaţiului excavat la exploatarea stratelor sau a fi Ioanelor subţiri sau foartesubţiri, cu sfărîmăturiie de roci împuşcate în plus, pentru a se crea spaţiu suficient de lucru ; crearea platformei de lucru pentru lucrătorii cari lucrează la frontul de abataj, în cazul stratelor sau al fi Ioanelor groase cari se exploatează de jos în sus; prevenirea focurilor de mină şi lupta contra lor, prin szolarea lucrărilor vechi sau a cîmpurilor exploatate, de curenţii de aer, şi prin limitarea presiunii miniere, deci a sfărîmării pi Merilor rămaşi neexploataţi, în cari substanţa minerală utilă are tendinţă de autoaprindere; îmbunătăţirea repartizării curenţilor de aerisire în mină, prin împiedicarea pătrunderii acestora în lucrările vechi părăsite sau surpate; evitarea scurt-circuitărilor de aer şi menţinerea operaţiilor de aerisire în condiţii create şi dirijate de conducerea minei; reducerea cantităţii de steril sau de material insuficient minerali-zat care trebuie extras din mină (săparea lucrărilor miniere de deschidere sau de pregătire; extragerea inevitabilă a intercalaţii lor sterile din zăcămînt; exploatarea stratelor şi a fi Ioanelor subţiri, etc.). Rambleierea fiind o operaţie costisitoare atît ca investiţie (instalaţii pentru producerea materialului, căi de transport, maşini speciale folosite în timpul rambleierii şi după rambleiere, etc.) cît şi ca exploatare (consum de manoperă, de energie, de materiale), se recomandă, pe cît posibil, numai în cazul în care avantajele obţinute depăşesc dezavantajele, ram-bleind complet anumite zone şi numai parţial celelalte zone. Din aceeaşi cauză, metoda de exploatare cu rambleiere alternează cu metoda cu surpare. Eficienţa rambleierii se consideră, în general, în funcţiune de compacitatea rambieului realizat, care determină atît capacitatea portantă iniţială a acestuia, cît şi impermeabilitatea lui la trecerea aerului şi a gazelor. Ca material de umplere (rambleu sau material de rambleu) se întrebuinţează: sterilul extras împreună cu utilul în abataje (de ex. intercalaţiiIe sterile sau porţiunile insuficient mineralizate de zăcămînt, etc.); sterilul obţinut la săparea Jucrărilor miniere de deschidere sau de pregătire (galerii, puţuri, suitori, etc.), cum şi sterilul rezultat de la întreţinerea acestora; deşeuri le rezultate la prelucrarea, prepararea sau separarea substanţei minerale utile (de ex.: halde vechi şi arse, cenuşă sau zgură de la cazane sau furnale, etc.); sterilul extras din cariere anume amenajate la suprafaţăA(de ex.i nisip, prundiş, şisturi, gresii sau alte roci, etc.). în unele cazuri, rambleul se extrage chiar din subteran, din morile de Rambleiere 639 Rambleîere rambleu (v.). în cazul minelor de cărbuni, materialul de umplere nu trebuie să conţină substanţe cărbunoase sau bituminoase cari, prin oxidare, se pot încălzi, provocînd fie înrăutăţirea microclimatului (temperaturi inadmisibile, aer de mină viciat), fie focuri subterane. La unele mine metalifere, în cari există pericolul de focuri subterane, rambleierea se face cu fărîmături de calcar cari, în contact cu ape acidulate din mină, degajă bioxid de carbon, care amorsează lichidarea focurilor. în majoritatea cazurilor se preferă materiale cu granula-ţia de ,0--»50 mm şi cu curba granulometrică aleasă astfel, încît materialul fin să umple în întregime spaţiile cari se formează între bucăţile mari; astfel de material e uşor transportabil şi dă un rambleu compact, cu coeficient de tasare mic. Granulaţia necesară se obţine preparînd materialuj brut în instalaţii (staţiuni) de la suprafaţă sau subterane. în staţiunile de la suprafaţă (uneori complicate) se realizează con-casarea (se preferă concasoare giratoare sau cu impact), durui-rea şi însilozarea materialului. Pentru staţiunile subterane (adeseori mobile) se utilizează concasoare cu gabarit cît mai mic (concasoare cu impact), cari urmăresc uneori fronturile de extracţie a sterilului. Calculul cantităţii de material pentru rambleiere se face ţinînd seamă de: volumul de umplut; coeficientul de înfoiere a materialului (depindede natura şi de umiditatea lui); compa-citatea iniţială a rambleului (depinde de: înclinarea stratelor, viteza de cădere majorînd-o; natura materialului; procedeul de rambleiere folosit, aceasta fiind maximă pentru rambleierea hidraulică şi minimă pentru cea mecanică); pierderile de material în cursul rambleierii. După rambleierea golului, mişcarea rocilor înconjurătoare continuă, rambleul se comprimă, densitatea şi compacitatea lui cresc treptat, apropiindu-se de densitatea rocii din masiv (în special la zăcămintele stratiforme). Raportul dintre volumul final al rambleului şi cel iniţial al acestuia defineşte coeficientul de tasare. Densitatea maximă a rambleului se obţine la rambleierea hidraulică (coeficientul de tasare 0,8-°*Q,9); urmează rambleierea pneumatică (coeficientul de tasare 0,7»*-0,8); rambleierea mecanică sau manuală corect executată, cu coeficientul de tasare de la 0,5 (rambleu în bucăţi mari) la0,8(rambleu în bucăţi mărunte) şi rambleierea manuală, în general cu coeficientul de tasare 0,4-*-0,5. După modul de umplere a golurilor cu rambleu, se deosebesc: rambleiere completă şi rambleiere parţială. Rambleierea completă (sau totală) umple golul subteran în întregime; procedeul e costisitor şi se aplică numai în cazul stratelor groase şi foarte groase, pentru prevenirea sau lichidarea focurilor subterane şi pentru limitarea tasărilor sau a mişcării rocilor înconjurătoare. Rambleierea parţială umple numai anumite părţi din golul subteran sub forma de: pătură de rambleu pe vatră (în strate’groase) sau pereţi de rambleu între acoperiş şi culcuş (coaste de rambleu), paraleli sau transversali pe direcţia frontului (abataje cu front lung, în strate cu grosime medie sau subţiri); zonă de protecţie de rambleu de-a lungul pereţilor de cărbune a picioarelor de protecţie, fie a panourilor învecinate cu o zonă exploatată cu surpare, fie în dreptul porţiunilor cu apofize de cărbuni sau laminări de strate; dopuri -de rambleu pentru izolarea intrărilor în zonele surpate; etc. După modul cum se face manipularea materialului de umplere în subteran (transport şi umplerea golurilor subterane), se deosebesc: rambleiere uscată, rambleiere pneumatică şi rambleiere hidraulică. Rambleierea uscată consistă în transportul materialului de la staţiunea de preparare, în subteran, cu vagonete (prin galerii plane, înclinate sau puţuri auxiliare), sau în lăsarea acestuia să alunece, prin greutate proprie, prin tuburi sau pe jgheaburi (oscilante sau fixe), instalate special în puţuti verticale sau înclinate. în ultimul caz, investiţia e mai mică, dar întreţinerea e adeseori foarte costisitoare (în special pentru distanţe cari depăşesc 80 m); acest dezavantaj e înlăturat, însă, prin folosirea descensorului (v.) cu trepte în zig-zag şi reglabile (prin pîrghii manevrate din afara tubului descensorului), care limitează viteza de cădere a materialului, sau a unor tuburi de oţel fără sudură, cu pereţii interiori întăriţi şi cu dispozitiv de cuplare între bucăţi, care să permită rotirea lor în jurul axei, în caz de uzură neuniformă. Pentru descărcarea materialului de rambleu din vagonete se folosesc în subteran răsturnătoare (v.)frontale (mai rar), laterale, rotative, sau răsturnătoare-elevatoare, construite cu gabarite reduse, în cazul gabaritelor mai mari se folosesc vagonete autobasculante sau autodescărcătoare, cu pereţi mobili. La strate înclinate neregulate se mai folosesc transportoare şerpuitoare, trenuri-navetă cu bandă (120 m lungime), cari pot deservi mai multe sectoare, sau trenuri-pîlnie (cu bandă cu racletă la fund, pentru descărcare). Umplerea golurilor subterane pe cale uscată se poate executa: manual, prin cădere liberă sau mecanizat. Rambleierea manuala e procedeul cel mai vechi, cei mai simplu şi încă foarte răspîndit în exploatările miniere, cînd se rambleiază volume reduse cu material provenit în special din subteran (eventual chiar din abataj). Materialul de rambleiat, transportat la locul de lucru cu vagonetele, e aruncat cu mîna sau cu lopata şi e stivuit în golul pe care-l umple. Productivitatea procedeului, în m3/post, e mică şi operaţia ocupă un procent foarte mare de lucrători din personalul care lucrează în subteran; capacitatea portantă iniţială e redusă; coeficientul de tasare e mare (40-*-50%); dirijarea presiunii acoperişului e defectuoasă, iar compacitatea finală, scăzută. Cu toate aceste dezavantaje, rambleierea manuală e folosită aproape excluziv în cazul exploatării zăcămintelor subţiri, la cari rambleierea se face cu material rezultat din roca înconjurătoare. Rambleierea prin cădere libera consistă în transportul materialului de rambleiat şi în depunerea acestuia în golul subteran sub acţiunea gravitaţiei, fără lopătare şi fără dispozitive mecanice de rambleiere. Se aplică în două variante: Rambleierea prin cădere liberă a materialului pe vatra abatajului, în care materialul pentru rambleiere (de preferinţă preparat) e adus în partea de sus a golului subteran şi e lăsat să cadă liber (uneori pe jgheaburi fixe) pe vatră, pînă la locul de depozitare. Acest procedeu se aplică atît la stratele subţiri, cît şi la cele groase, exploatate ascendent prin felii pe înclinare. în cazul abatajelor cu front lung, procedeul permite ramble-iereaîn paralel cu tăierea frontului. Rambleierea se face în fîşii limitate de o plasă metalică (deplasabilă) de reţinere (v. fig. /). Rambleierea prin curgerea materialului se aplică în cazul înclinărilor de vatră medii; materialul (cu granulaţia pînă / 2 3 4 /. Abataj cu extragere mecanizata a cărbunelui şi cu plasa mobi la de rambleu. I) galerie de cap; 2) răsturnător (culbutor) de steril; 3) dispozitiv pentru suspendarea plasei; 4) troliu pentru tragerea înainte a plasei şi pentru transport în caz de nevoie; 5) pîlnie; 6) steril de claubaj; 7) plasă; 8) galerie de bază; 9) rolă; 10) transportor cu raclete; II) cutie de încărcare, cu pîlnie de umplere; 12) dispozitiv de întindere. Rambleiere 640 ftambîeîerâ Ia 80---100 mm) e introdus în tuburi de tablă (v. fig. //) cu viteză iniţială (1 --2 m/s) şi e lăsat să cadă liber la locul de depozitare, unde atinge viteza de 40 m/s. E un procedeu de mare productivitate (în funcţiune de alimentare, putînd ajunge pînă la 150 t/h ) şi puţin costisitor. Rambleierea mecanizata consistă în aruncarea (proiectarea) sau împingerea materialului de rambleu transportat, pînă la un anumit punct, cu vagonete, benzi, etc., cu ajutorul unui dispozitiv mecanic de aruncare (aruncător de rambleu) sau de împingere, care îl duce la locul de|umpiere. abatajului şi e solidarizată de tambur printr-o ramă care înclină banda, pentru ca să se poată descărca în dreptul tamburului (cu motorul în interior), Rambleul obţinut cu aceste maşini e mai puţin compact decît cel pneumatic. Pentru împingerea materialelor ia locul de umplere se foloseşte, în general, screperu l-lopată, care se construieşte cu peretele frontal basculant, pentru ca să se lase în jos şi să pătrundă în material în timpul cursei sale de înapoiere şi, apoi, să se redreseze, pentru ca să împingă materialul în cursa sa înainte. Cutia screperului e echipată cu un bătător, care împinge rambleul spre tavanul golului. Procedeul cu scre-per e folosit, în special, cînd materialul de rambleu e puţin argiios, în abatajele stratelor puţin înclinate şi subţir i sau în filoane exploatate prin fîşii orizontale ascendente. Fig. V Secţiune A-A II. Tub pentru rambleiaj III. Bandă fără fine, aruncătoare de prin curgerea materialului. rambleu. 1) cărucior; 2) bandă aruncătoare; Pentru aruncare se folosesc 3) aii mentarea aruncătorului cu mate-benzi fără fine şi tambure rial de rambleu, rotative cu palete. Benzile fără fine (v. fig. III) sînt scurte, confecţionate din cauciuc (mai rar din oţel) şi sînt montate de obicei pe cărucioare deplasabile, instalate pe transportoarele cu raclete din abataj. Aceste benzi, cari au o viteză pînă la 12 m/s şi un debit de 100--*130 m3/'h, proiectează materialul de ram» bleiat (cu granulaţia sub 120 mm), în abataje cu înălţimea de cel puţin 1,2 m. Tamburele rotative cu palete (v. fig. IV) (folosite rar) aruncă materialul de rambleu, care cade de pe fV. Instalaţie de rambleiere prin aruncare, pentru abataje frontale echipate cu cadre prăşitoare. â) poziţia normală a benzii suspendate; b) poziţia înclinată a benzii suspendate; c) secţiune în lungul galeriei; î) tambur; 2) grinzile abatajului; 3) bandă suspendată; 4) dispozitiv de pivotare a benzii. banda de alimentare de cauciuc. Această bandă e suspendată de grinzile metalice ale cadrelor prăşitoare de susţinere a V. Vedere în] plan, secţiuni în abataj şi în galeria de transport iăsată în rambleu, la o instalaţie de rambleiat cu screper. reprezintă o instalaţie de rambleiat cu screper într-un abataj în strate subţiri şi cu lăsarea unei galerii de transport în rambleu. Rambleul obţinut prin procedeul cu screper e mai puţin compact decît cel aruncat; în schimb, e mai puţin costisitor. Rambleierea pneumatică consistă în transportul materialului pentru rambleierea prin ţevi, cu ajutorul unui curent de aer comprimat care are viteza suficient de mare pentru a-l antrena pînă în golul de umplut în care e proiectat (65---70 m/s). Materialul care poate servi drept rambleu pneumatic trebuie să fie cu granule mari, pentru ca să opună o suprafaţă suficientă curentului de aer care-l antrenează; materialul colţuros e mai bun decît cel rotunjit, iar cel cu habitus isometric (cubic) e mai bun decît cel turtit. Acest material se poate obţine din sterilul concasat de la lucrările de pregătire din mine sau din cariere, din şisturi de la spălătorii (nu trebuie concasate, nu sînt grele şi nici abrazive). Nu se recomandă, pentru ram-bleierea pneumatică, nisipul şi argila, deoarece au bobul mic, care nu poate fi antrenat decît greu de aer, şi nisipul uzează uşor conductele. Amestecul aerului cu materialul solid de rambleiere se face în maşini cu camere sub presiune sau în maşini rotative (cu roţi celulare). Maşinile cu camere sub presiune se construiesc, fie fără dispozitiv de dozare, fie cu un astfel de dispozitiv. Rambleiere 541 Râmbîdere La instalaţiile fârâ dispozitiv de dozare (v. fig. VI) se introduce materialul în camera 1, se închide ermetic capacul 2, VI. Instalaţie de rambleiere pneumatică, fără dispozitiv de dozare. 1) cameră pentru material; 2) ca pac de închidere; 3) conductă de aer; 4) injector de aer; 5) suport; 6, 7 şi 8) garnitura de închidere a silozului (sau a pîlniei). VII. Secţiune prin aparatul de rambleiere pneumatică prin proiectarea materialului la locul de umplere (schemă). 1) cameră de distribuirea aerului comprimat, prin injectoare; 2) jgheab descoperit, pentru materialul de rambleu adus pe bandă de transport; 3) ţeavă de suflat; 4) ieşirea aerului comprimat, prin injectoare; 5) aer atmosferic. aerul comprimat din ţeava 3 apasă pe material şi, prin injec-torui 4, îi antrenează în ţeava de suflat. în unele cazuri, dispozitivul de rambleiere pneumatică se reduce la un simplu aruncător de material de rambleu (v. fig. VII). Materialul, care e adus (cu o bandă de transport) pe jgheabul 2, e antrenat de aerul care iese cu viteză din injectorul 1 şi e dirijat, prin ţeava de suflat 3, spre locul de umplut. Acest aruncă-mărunt (nisip, argilă), cu un tor poate proiecta şi material consum de 30---40 m3 de aer pe 1 m3 de material. Maşinile cu camere sub presiune cu dispozitiv de dozare se construiesc cu două camere sau cu o singură cameră. z////////////7///A^ VIII. Maşină de rambleiere pneumatică cu două camere fixe, sub presiune. cu funcţionare continuă. A) camera superioară ; 8) camera i n feri oară; 1) valvă de admisiune a aerului; 2 şi 4) manometre; 3) robinet-vană; 5 şi 6) robinete de comandă a motorului pneumatic 14; 7) masă cu aripi (dozatoare); 8) cilindru pneumatic de manevră; 9) registru de închidere a intrării în camera A; 10) cilindru pneumatic de manevră; 11) pîlnie de alimentare cu material de rambleu; 12) registru de separare a camerelor A şi 8; 13) distribuitor de comandă; 14) motor pneumatic; 15) racord la conducta de transport; 16) cutie de angrenaje. (v. fig. IX) lucrează după ce camera 6 s-a Maşina cu două camere (v. fig. Vlll)s una superioară (A) şi alta inferioară (6), are funcţionarea continuă şi e mai frecvent folosită. Motorul 14 acţionează, prin cutia de angrenaje 16, angrenajul de sub maşină, care roteşte masa cu aripi 7 şi distribuitorul 13; acesta din urmă comandă valva 1 de admisiune a aerului din camera A, şi cilindrii 8 şi 10, cari acţionează registrele 9 şi 12 de închidere a camerelor. Aerul comprimat intră, prin robinetul-vană 3, în camera B, şi trece în ţeava de suflat, după ce a antrenat materialul de rambleu dintre aripile mesei rotitoare 7; în acest timp, registrul 12 se închide, izolînd etanş camera-6 de camera A, iar valva 1 se deschide şi evacuează aerul din camera A; apoi se deschide registrul 9 şi camera A se umple cu material de rambleu, din silozul sau din tremia aşezată deasupra. După umplere, se închide registrul 9, supapa 1 deschide admisiunea aerului comprimat în A, presiunile din A şi B se egalizează, se deschide registrul 12, materialul cade din camera A în camera B, unde masa compartimentată cu aripi 7 îl dozează în ţeava de suflat, şi ciclul reîncepe. Maşinile cu o cameră pe acelaşi principiu, dar intermitent umplut cu material, registrul 5 se închide automat şi începe suflarea aerului prin ajutajul 4; masa cu aripi 1 dozează materialul din camera 6 în curentul de aer care-l antrenează în ţeava de suflat 3; după ce camera6 s-a golit, se opreşte intrarea aerului şj se umple din nou camera. — în general, presiunea aerului depinde de lungimea conductei de suflat şi de material. La acest tip de maşină, consumul de aer comprimat e de 90***180 m3/m3 material de rambleu, în funcţiune de lungimea de transport (100--* 700 m), debitul de material fiind de 60---33 m3/h (de asemenea în funcţiune de lungimea de transport). Maşinile de dozat moderne pot deservi simultan mai multe locuri de rambleiere, cu consum relativ mic de aer comprimat. Maşinile rotative (cu roţi celulare) sînt constituite dintr-o carcasă (montată pentru deplasare în galerii, pe sanie sau pe cărucior), în care se roteşte, în jurul unui ax orizontal (v. fig, X) sau vertical (v. fig. XI), o roată cu aripi lungi (celulele se formează între aripi şi carcasă). Alimentarea cu material de rambleiere se face continuu, în fiecare celulă, cînd trece sub pîlnie, celulele des-cărcîndu-se pe rînd în conducta de suflat aer comprimat, aşezată în partea de jos a maşinii. Aceste maşini se construiesc pentru debite 50, 80, 120 m3 şi pentru a aerului comprimat. Maşina cu ax orizontal e constituită dintr-un butuc cu aripi 1, care se roteşte între două sectoare de cilindru; între aripile 2 şi corpul compus din sectoare se găsesc celulele 3, de dozare a materialului de rambleu, care intră în spaţiul IX. Maşină de rambleiere pneumatică cu o camera fixă, cu funcţionare intermitentă. 1) masă rotitoare, cu aripi; 2) pîlnie; 3) racord la conducta de transport; 4) ajutaj de alimentare cu aer; 5) registru de închidere; 6) cameră de material de rambleu; 7) indicator de presiune. orare de 8, .35, presiunea de regim de 4 kgf/cm2 v 41 ftaffibleiefâ 642 Râftlbleief’e de amestec 4, de unde aerul comprimat din 5 îl antrenează în ţeava de suflat 6. Cu roata de mînă 9, şi mecanismul cu X. Maşină de rambleiere pneumatica, cu celule rotitoare. 1) butuc cu aripi; 2) aripă; 3) celulă; 4) cameră de amestec; 5) intrarea aerului comprimat; 6) ieşirea amestecului aer-rambleu; 7) pîlnie; 8) sector de cilindru, deplasabil; 9) roată de mînă; 10) mecanism de variere a pozi* ţiei sectoarelor. piuliţe şi axe fi letate 10, sectoarele se pot apropia de ari pi le 2, cînd acestea se uzează. Maşina cu ax vertical se deosebeşte de cea cu ax orizontal numai prin construcţie. La un alt tip de maşini, sectoarele cilindrice sînt înlocuite cu o manta tronconică, în care se roteşte şi se poate deplasa XI. Maşină de rambleiere rotativă cu ax vertical, axial un butuc cu aripi de formă corespunzătoare. Rambleul poate fi aruncat pînă la distanţa de 300 m. Maşinile pot fi montate pe şasiuri cu roţi sau cu sanie, pentru deplasare. Maşina se alimentează cu ajutorul unui transportor cu banda de cauciuc, rambleul fiind transportat în mină cu vagonetele. în ultimul timp se folosesc şi maşini de suflat material de rambleu cuplate cu un concasor, reaiizînd într-un singur agregat preparareaşi suflarea materialului de rambleiere. Pentru rambleiere la distanţă scurtă se foloseşte şi tunul pentru rambleiere, consti-tuitdin două tuburi, dintre cari unul cu un ejec-torpentru aerul comprimat care antrenează materialul care se găseşte în pîlnia celui de al doilea (v. fig. XII). Sursa de aer comprimat necesar rambleierii e, pe cît posibil, reţeaua minei, în cazuri speciale instalîndu-se compre- soare numai pentru rambleiere, fixe sau portative (urmează deaproape maşina de rambleiat). Pentru economisirea aerului comprimat se folosesc conducte etanşe, cu coturi cît mai puţine; se întrebuinţează aerul comprimat care iese prin ţeava de eşapament a motorului maşinii pentru transportul materialului (v. fig. XIII); se intercalează în conductă ventile regu- .xtr-z XIII. Utilizarea aerului comprimat de la motorul maşinii de rambleiat pneumatic pentru antrenarea ram bleu lui. 1) conductă de aer comprimat (5 at) de'la compresor; 2) conductă de aer comprimat spre motor; 3) conductă de aer comprimat spre maşina de rambleiat; 4) ventile de reglare; 5) motor electric; 6) maşină de rambleiat. latoare (v. fig. XIV) ale debitului de aer, cari funcţionează prin deplasarea unui piston împins de presiunea aerului şi revenirea lui în poziţia normală (reglată iniţial), cu ajutorul unui resort, în cazul cînd rezistenţa creşte (pericol dedepuneri şi de dop). Pierderi le de energie datorite frecărilor materialului de pereţii conductei cresc odată cu scăderea diametrului acesteia (12% pentru diametrul de 150 mm, 2% pentru diametrul de 200 mm), Ţevile pentru transportul pneumatic al rambleului se fabrică dintr-un înveliş exterior, cu duritate mai mică, dar rezistent la lovituri, şi o căptuşeală interioară cu duritate foarte mare (bazalt topit, fontă centrifugată, etc.), cu întăritură adiţională la capete, cu dispozitiv rapid de cuplare şi de ghidaj., care permite montarea diverselor segmente în prelungirea axelor (v. fig. XV). Coturi le conductelor sînt de construcţie specială, XIV. Ventil regulator pentru debitul de aer. XII. Schema aparatului pentru rambleierea pneumatică la mică distanţă. 1) introducerea aerului comprimat. XV. Diverse dispozitive de |legare a ţevilor pentru transportul pneumatic al rambleului. care permite o bună dirijare a materialului transportat şi o uşoară înlocuire a segmentelor uzate (segmentare în lung Rambleiere 643 Rambleiere şi adausuri de uzură în porţiunea curbă) (v. fig. XVI). Ţevile fabricate din material de prima calitate şi montate corect pot folosi la transportul unei cantităţi pînă la 800 000 m3 material de rambleiat. Golurile de rambleiat pneumatic se mărginesc (în cazul abatajelor cu front lung), cu pereţi ficşi sau glisanţi, de scîn-duri, pînză metalică, tablă ondulată sau cauciuc (v. fig. XVII). La stratele groase se mai adaugă şi o po-ditură de scînduri, care serveşte ca tavan pentru exploatarea feliei de dedesubt. Lăţimea golurilor de rambleiat e de 2“*4 m, iar capătul XV/. Coturi pentru ţevi le de transport al rambleului, executate din segmente, uşor înlocuibile, a) cot cu rază la 45°; b) legătura simplă pentru două conducte cu unghiul între axe mic; c) cot cu rază la 90°. după limpezire, sînt refulate, la suprafaţă, de pompe. Ca material pentru rambleiere hidraulică se poate întrebuinţa: nisip de carieră (de preferinţă exploatat prin hidromecanizare) ; pietrişul provenit din concasarea sterilului extras din mină (de la lucrările de pregătire) sau din carieră la granulaţia de cel mult 40 mm; deşeuri de la instalaţii de preparare a cărbunilor, din cari s-a eliminat materialul carese autoaprinde; materialul provenit din halde vechi (fără nămol); deşeurile de la instalaţiile de flotaţie a minereurilor cu granulaţie de 1,7 • - * 0,02 mm (elementele ultrafine, sub^O.02 mm, se separă, înainte de rambleiere, cu hidrocicloane, deoarece nu decantează, înfundă rambleul şi împiedică percolaţia). Fig. XVIII reprezintă schema unei instalaţii de sfărîmare a sterilului care urmează să se amestece cu apă. Amestecul (în proporţia de 1: 2-*-4) se dozează în pîlnii de amestec insta- conductei trebuie să se găsească la cel mult 4 m distanţă de frontul de rambleiere. Materialul pentru rambleiere se stropeşte cu XVII. Rambleiere pneumatică a unui gol. 1) perete fals, mobil, de tablă ondulată; 2) stîlpi metalici de susţinere; 3) grinzi metalice pentru susţinerea tavanului; 4) sanie cu eşafodaj metalic, care susţine tabla ondulată; 5) lanţ care ancorează şi deplasează eşafodajul peretelui mobil; 6) conductă pentru rambleu pneumatic. apă, la ieşirea din conductă, pentru a uşura îndesarea rambleului şi pentru a elimina praful. Pentru rambleiere în strate groase se recomandă maşini fixe cu debit mare, iar pentru strate subţiri, maşini mici, deplasabile la fiecari 200---300 m. Pînă în prezent nu se cunoaşte nici o explozie de grizu care să fi fost provocată de rambleierea pneumatică, în minele cu emanaţii de gaze; totuşi, se recomandă următoarele precauţiuni: conducta de rambleiere să fie bine legată electric la pămînt; bucăţile de rambleu aruncate să nu atingă piese metalice; golurile de acumulări posibile de grizu (abataje-cameră) să fie bine ventilate înainte de a începe suflarea aerului, etc. Rambleierea hidraulică consistă în transportul, materialului pentru rambleiere, pînă în golurile subterane de umplut, prin conducte, cu ajutorul unui curent de apă sub presiune. Materialul de rambleu se depune, iar apele scurse din rambleu se dirijează prin canale în basinele de decantare, de unde, XVI,/. Instalaţie de fărîmare şi amestecare cu apă a sterilului, pentru prepararea rambleului hidraulic, la suprafaţă. 1) siloz; 2) hidromonitor; 3) grătar; 4 şi 5) injectoare cu apă la 12 at ; 6) pompa; 7) conductă pentru alimentarea cu apă a pompei 6\ 8) conductă pentru trimiterea rambleului în mină. fate la suprafaţă (v. fig. XVIII) sau în subteran (v. fig. X/X), în funcţiune de condiţiile locale (adîncimea minei, materialul X/X. Instalaţie subterană pentru prepararea rambleului hidraulic. 1) vagonet care aduce materialul de rambleiat; 2) jgheab; 3) pîlnie de mestec; 4) conductă de alimentare cu apă sub presiune; 5) conductă pentru trimiterea rambleului în mină, pe distanţe scurte. disponibil, prezenţa argilei în material, etc.), la un nivel care asigură transportul materialului (apa întrebuinl pompează la nivelul pîlniei de amestec). linţată se 41* ftarâbteiefe 644 Rambleiere Conductele pentru rambleierea hidraulică, cari pornesc de la pîlnia de amestec şi sînt montate prin puţuri şi galerii pînă la fronturile de abataj, sînt constituite din ţevi de oţel (cu grosimea pereţilor de 9---10 mm) sau din tablă de oţel (căptuşită cu bazalt topit), cu coturi de oţel mangan, cu peretele exterior curbei îngroşat (cu grosimea de 1,5***2 ori mai mare). Cea mai mare uzură a ţevilor se produce în partea de jos a acestora (în special în conductele orizontale); din această cauaă, ţevile trebuie rotite în jurul axelor lor Ia fiecari 10 000***15 000 m3 de rambleu transportat. în minele din ţara noastră se folosesc ţevi cu diametrul de 150 mm, cu grosimea peretelui de 10 mm, cu lungimea de 2 şi 4 m, cari sînt scoase din serviciu după 100 000***120 000 m3 material de rambleu transportat. Pentru derivaţii se folosesc vane cu clapetă (v. fig. XX). înfundarea conductelor (local sau pe toată lungimea) în cursul operaţiei de rambleiere se datoreşte: aşezării trans- XX. Vană cu clapete. a) normala, pe traseul conductei; h) pentru derivaţii perpendiculare pe direcţia conductei. versale şi înţepenirii bucăţilor mai mari (roci, lemn, etc.); micşorării debitului de apă sau măririi celui de material pentru rambleu (accidente de dozare a amestecului); pierderii de apă pe traseu, din cauza uzurii garniturilor la flanşe sau găuririi ţevilor; înfundării din neglijenţă a gurilor de vărsare a conductelor în rambleuI scurs; pătrunderii aerului în conducte; etc. Desfundarea se execută demontînd ţevile bucată cu bucată, din amonte în aval (pierdere mare de timp, stînje-nirea procesului de producţie, murdărirea galeriilor, etc.). Instalaţiile de rambleiere hidraulică de la minele din ţara noastră pot rambleia 30***35 m3/h de goluri subterane, iar în cazul folosirii nisipului, pînă la 100 m3. Pregătirea golurilor pentru rambleiere (montarea conductelor din abataje, construirea barajelor sau a poditurii în cazul stratelor groase exploatate în felii), demontarea ţevilor pe măsura umplerii golului (rambleiere intermitentă) sînt operaţii XX/. Pregătirea unei pfirţi XXII. Rambleierea hidraulică a golurilor a unui panou exploatat. subterane la exploatarea stratelor de câr- 1) perete de protecţie; buni înclinate. 2) barai. dificile şi costisitoare. La strate sau felii înclinate, umplerea se face de jos în sus (v. fig. XX/ şi XXII), apa scur-gîndu-se printr-un baraj din galeria de bază; la strate sau felii orizontale se umple în primul rînd vatra, pornind de la galerie spre capete, după care urmează retragerea spre galerie, umplerea pînă la tavan efectuîndu-se în spatele barajelor de scînduri, cari se succed din 3 în 3 m (v. fig. XXIII). Secţiune A-A Secţiune B~B XXIII. Rambleierea hidraulica a golurilor subterane la exploatarea stratelor groase de cărbuni. Aşezarea materialului de rambleiere se face frecvent prin simpla depunere a materialului ieşit din conductă, sau (mai rar) sub presiune, operaţia făcîndu-se în două reprize: în prima se depune obişnuit nisipul, iar în a doua se împinge nisipul sub tavan, sub presiune pînă la 5 at. O variantă a rambleierii hidraulice e înnâmolirea cu pulpa de argila nisipoasa sau de deşeuri de flotaţie, a golurilor rezultate din surpături, sau a unui rambleu executat manual, în scopul etanşării acestuia şi al izolării preventive sau de combatere a focurilor subterane. Pulpa, avînd raportul solid/lichid de la 1:7-*’1:14 pentru minele de cărbuni şi de la 1:1 •••! :1,3 pentru minele de minereu, e injectată prin sonde forate de la suprafaţă sau din subteran (în cazul adîncimilor de peste 200 m). înnămolirea e condusă cu multă precauţiune (controlul continuu al cantităţii de pulpă injectate, al scurgerii apei prin baraje), pentru ca să se evite erupţiile de nămol în şantierele în cari se lucrează. Rambleierea hidraulică se aplică, în special, la exploatarea stratelor groase şi foarte groase, cu tendinţă de autoaprindere, prin felii de sus în jos sau de jos în sus. în cazul stratelor exploatate cu stîlpi de protecţie, după rambleierea propriu-zisă a golurilor se injectează în rambleu lapte de ciment (rambleu cimentat). Avantajele rambleierii hidraulice sînt următoarele; obţinerea unui rambleu compact, impermeabil pentru gaze, bun izolant al focurilor subterane, cu capacitatea portantă iniţială mare, tasare iniţială mică, cedînd puţin la presiunea tavanului (nisip sub 10%, şisturi sub 20%); transport uşor prin conducte; se pot realiza debite orare mari. Dezavantajele principale ale procedeului sînt următoarele: apa de scurgere înnămoleşte canale, galerii, basine (transportul producţiei e oprit şi necesită cheltuieli pentru curăţire) şi înmoaie rocile (se declanşează presiuni în galerii); investiţii mari, reclamate de amenajarea morilor de sfărîmare, a canalelor, a galeriilor şi a basinelor betonate; nu se poate lucra în acelaşi abataj concqmitent la tăiere şi la rambleiere; reclamă diguri costisitoare pentru abataje cu front lung, etc. Sin. Rambleiaj. î. Rambleiere. 2. Drum., C. f.: Ansamblul operaţiilor de executare a unei umpluturi de pămînt sau a unui rambleu de cale ferată ori de drum. Rambleu 645 Rambleu Rambleierea cuprinde operaţii de trasare, de săpare şi de transport al materialului de umplutură, de nivelare şi de îndesare a straturilor de pămînt, eventual de consolidare şi de apărare a rambleului. Trasarea consistă în stabilirea intersecţiunii taluzelor rambleului cu suprafaţa terenului, în marcarea pantelor taluzelor (cu ajutorul profilurilor pentru terasamente) şi în stabilirea şi marcarea înălţimii rambleului (ţinînd seamă de înfoierea materialului pămîntos). — Sâparea pentru procurarea materialului de umplutură se execută, fie cu unelte de mînă (cazmale, lopeţi, tîrnăcoape), pentru volume mici, fie mecanizat (cu screpere, excavatoare, dragline, etc.) sau hidromecanizat, cu ajutorul apei, pentru volume mari.— Transportul materialului de umplutura se poate face manual, — cu lopeţi (pentru tansportul în acelaşi profil), cu tărgi, roabe sau vagonete împinse cu braţele (pentru transportul la distanţe relativ mici, în profiluri vecine), — cu vehicule rutiere sau feroviare (căruţe, camioane, vagoane), cu maşini sau instalaţii speciale (buldozere, screpere, benzi transportoare, etc.), sau hidromecanizat. — Nivelarea straturilor umpluturii se poate face manual (cu lopeţi le) sau mecanizat (cu buldozere, cu gredere, cu pluguri nivelatoare). — Indesarea se poate executa, fie manual (cu maiuri de mînă), fie prin circulaţia vehiculelor cari transportă materialul de umplutură, sau mecanizat (cu maiuri cu explozie, cu maiuri vibratoare, cu excavatoare convertibile echipate cu maiuri, cu compresoare rutiere, cu cilindre picior de oaie, etc.). V. şî sub Rambleu 2, Săpare, Nivelare, Nivelator, Compactarea pâmînturi lor, Compactor, Compresor rutier, Hidromecanizare, Terasament. 1. Rambleu, pl. rambleuri. 1. Mine: Umplutura artificială a unui gol subteran, rezultat din săparea unei lucrări miniere subterane, obţinută în urma unei operaţii de rambleiere (v.). După natura procedeului de rambleiere folosit, se deosebesc: rambleu hidraulic, rambleu pneumatic şi rambleu uscat (manual sau mecanic) (v. ş] Rambleiere hidraulică, Rambleiere pneumatică, şi Rambleiere uscată, sub Rambleiere 1). 2. Rambleu. 2. Drum., C. f.: Lucrare de terasament constituită dintr-o masă prismatică de material pietros, pămîntos sau de alt material granular adecvat, cu secţiunea transversală trapezoidală, obţinută prin aşezarea materialului pe suprafaţa unei fîşii de teren natural, amenajată special, din lungul traseului unei şosele sau al unei linii de cale ferată, şi destinată să susţină suprastructura unei şosele sau a unei căi ferate deasupra nivelului terenului, pentru a obţine profilul longitudinal stabilit la proiectare. La un rambleu se deosebesc următoarele elemente principale: platforma, care e faţa superioară a prismei de pămînt, şi care poate fi orizontală sau cu două pante înclinate, din spre axa longitudinală către margini; taluzele, cari sînt feţele laterale, înclinate, ale prismei de pămînt; baza, care e faţa inferioară a prismei şi care e aşezată pe terenul natural. Lăţimea platformei depinde de lăţimea şoselei sau a căii ferate pentru care s-a executat rambleul. Lăţimea bazei şi înclinarea taluzelor depind de înălţimea rambleului şi de natura pămîntului din care e construit. La executarea rambleurilor sînt folosite, în primul rînd, pămînturile permeabile, insolubile în apă, cari pot suporta presiunile transmise de cale fără a se deforma prea mult şi cari pot fi împrăştiate uşor la executarea rambleului. De asemenea, pot fi folosite: piatră spartă, blocuri de piatră, pâmînturi cretoase şi cu tufuri vulcanice, zguri de cuptor înalt şi zguri de căldări. PămînturMe îmbibate cu apă sau cele îngheţate nu pot fi folosite. Rambleuri le executate din blocuri se tasează foarte puţin şi pot avea taluze cu înclinări mari, dacă blocurile de la margini sînt aşezate regulat, într-un strat cu grosimea de cel puţin 1 m, Pentru a mări stabilitatea rambleului, acesta se încastrează în terenul natural (v. fig. /) pe toată lăţimea bazei, dacă terenul e slab, sau numai la margini, dacă terenul e compact şi rezistent. Pentru a micşora rigiditatea prea mare a platformei rambleurilor de piatră, partea superioară a rambleului se execută, uneori, din pămînt. Alteori se execută din blocuri de piatră numai părţile laterale ale rambleului, iar mijlocul se execută din pămînt (v. fig. II). Zgurile de căldări sînt folosite la rambleuri cu înălţimea pînă la 6 m, şi aşternute în straturi CU grosimea de cel mult o) rambleu executat din două straturi 0,40 m şi bine bătute CU ma- de piatră de mărimi diferite, cu mar-iul. Pămînturile cretoase şi gini le bazei încastrate în teren; b) ram-cele CU tufuri vulcanice sînt bleu executat din pietre de aceeaşi mă-folosite la executarea ram- rime, cu baza încastrată în întregime în bleurilor cu înălţimea pînă teren, la 6 m şi numai dacă terenu I pe care e executat rambleul e uscat şi nu eexpus inundaţiilor. Argilele şi lutul se folosesc numai dacă rambleul e bine drenat şi apărat de pătrunderea apei; argilele grase sînt folosite în cazuri excepţionale şi numai pentru rambleuri cu înălţimea de cel mult 4 m, executate în straturi orizontale subţiri şi bine îndesate, deoarece produc tasări //. Rambleu de blocuri de piatră şi miez mari şi îndelungate. Pă- de pămînt. mînturile cari conţin resturi deplante, mîlurile, nămolurile, turbele, marnele, pămînturile sărate şi cele cari conţin gips sau alte săruri solubile, în proporţie mai mare decît 5 %, nu sînt admise la executarea rambleurilor. Turba poate fi folosită, în mod excepţional, în regiuni mlăştinoase, unde nu există un alt material mai bun. De asemenea, pămîntu I provenit din stratul vegetal e admis la executarea rambleurilor cu înălţimea mai mare decît un metru, în straturile inferioare ale rambleului, în stare fărîmiţată şi fără bulgări de pămînt îngheţat, deoarece după dezgheţ se produc tasări mari.neuniforme. Dacă rambleul nu poate fi executat omogen dintr-un singur fel de fu M0(ju| de aşezare a stratelor unui rambleu, pamint permea- executat ^in pămînturi cu permeabilităţi diferite. , se Poa’teexe- ^ pămînt puţin permeabil; 2) pămînt permeabil, cuta ain pamin- turi cu permeabilităţi diferite, dacă aşezarea straturilor de pămînt se face astfel, încît sâ se asigure evacuarea apelor de infiltraţie din corpul rambleului (v. fig. III). în acest scop, trebuie Rambleu 646 Rambleu respectate următoarele condiţii: materialul cu permeabilitate mai mare trebuie aşezat către exteriorul corpului rambleului; în cazul cînd materialul cu permeabilitate mai mică e aşezat sub un strat de pămînt cu permeabilitate mai mare, suprafaţa superioară a stratului mai puţin permeabil trebuie amenajată cu două pante de scurgere a apelor către marginile rambleului; pămînturile cu permeabilităţi diferite nu trebuie amestecate, ci trebuie aşezate în straturi distincte. Terenul pe care se aşază un rambleu trebuie să fie stabil, uscat, şi să poată suporta încărcarea produsă de greutatea rambleului şi a vehiculelor cari circulă pe şoseaua sau pe calea ferată respectivă. întreaga suprafaţă pe care se aşază un rambleu trebuie să fie uscată. Contra apelor subterane se iau măsuri de îndepărtare a lor. Prezintă importanţă deosebită lucrările de desecare a amplasamentelor rambleurilor de pe coasta dealurilor, deoarece înmuierea bazei rambleului de către apa de suprafaţă sau subterană poate provoca deformarea acestuia, atît în timpul lucrărilor, cît şi în timpul exploatării. Presiunea pe terenul natural de sub rambleu e de 1,6***2 kgf/cm2, pentru fiecari 10 m înălţime de rambleu. La rambleurileînalte, această presiune poate atinge 4,5 kgf/cm2, şi poate depăşi rezistenţa admisibilă a terenului, astfel încît acesta se tasează. Deoarece rambleuI nu e rigid, presiunea pe teren e mai mare în partea din mijlocul rambleului, astfel încît deformaţiile terenului şi ale rambleului sînt mai mari în partea din mijloc decît la margini. Cele mai defavorabile terenuri pentru construcţia rambleurilor sînt cele formate din argile saturate cu apă, aluviunile de nămol ale văilor şi lacurilor, terenurile carstice şî cefe mlăştinoase. în terenuri cu capacitate portantă redusă, cum sînt terenurile turboase sau mlăştinoase, rambleurile se execută, fie prin aşezarea materialului pămîntos pe suprafaţa terenului, care se’cufundă sub greutatea acestuia pînă ajunge la o poziţie de echilibru, fie prin aşezarea rambleului pe fundul mlaştinilor, pe terenul sănătos. Pămînturile folosite la execuţie trebuie să fie rezistente la apă, să nu-şi piardă capacitatea portantă la saturaţia cu apă, adică să fie pămînturi nisipoase, pietrişuri şi nisipuri slab argiloase, în cari predomină particulele de nisip grăunţos. De obicei, aceste rambleuri se execută în mlaştini cu turbă compactă. Corpul rambleului se execută mai înalt, pentru a lăsa o rezervă de înălţime, în vederea tasării ulterioare a turbei de sub rambleu. Mărimea acestei supraînălţări depinde de grosimea stratului de turbă şi de proprietăţile acesteia. în cazul mlaştinilor cu un strat superior de turbă, aşezat pe formaţiuni mlăştinoase, semi-lichide, sau al mlaştinilor cu înveliş plutitor de turbă, rambleuri fe se aşază pe fundul for. în acest caz, cea mai simplă metodă de construcţie consistă în scufundarea rambfeului sub acţiunea greutăţii proprii şi în refularea laterală a straturilor lichide. Dacă rambleul trebuie scufundat într-un strat mai compact se înlătură turba, fie prin scoaterea acesteia şi umplerea cu pămînt a tranşeei executate în turbă, fie prin refularea în părţi a turbei, prin explodarea unei încărcături sub rambleu. Primul procedeu poate fi folosit pentru adîncimi pînă la 2,00 m, prin mijloace manuale, iar peste această adîncime se execută cu draglina şi cu excavatoare sau prin hidromecani-zare. AI doilea procedeu e indicat în cazul mlaştinilor cu apă multă şi cu turbă saturată, care să poată fi uşor refulată sub acţiunea exploziei. Acest procedeu se foloseşte pentru executarea rambleurilor cu înălţimea mai mare decît 3 m. La rambleurile situate în albiile majore ale rîurilor, platforma trebuie să fie la un nivel situat cu 0,50 m deasupra nivefufui apelor celor mai mari sau al valurilor. înclinarea taluzelor rambleurilor depinde de natura materialului din care sînt construite şî de înălţimea rambleului (v. sub Taluz), înainte de începerea executării unui rambleu trebuie să se execute lucrările pregătitoare, pentru a uşura şi a ameliora condiţiile de executare a rambleului, şi anume: curăţirea terenului de arbori, tufişuri şi buturugi; uscarea terenului şi îndepărtarea apelor superficiale de lîngă traseul rambleului; trasarea rambleului; pregătirea bazei, adică a terenului pe care se va rezema rambleul; afînarea terenului în gropile de împrumut sau în depozitele de pămînt. Lucrările pentru executarea unui rambleu se împart în patru categorii principate: lucrări de săpare a materialului necesar, lucrări de transport, lucrări de nivelare şi lucrări de îndesare. Aceste lucrări pot fi executate manual sau mecanizat (v. sub Terasament). Se deosebesc următoarele metode pentru executarea rambleurilor: metoda de executare în straturi sau în lungime; metoda de executare pe la cap; metoda de executare pe laturi sau prin compensare laterală; metoda cu pod de lucru; metoda hidraulică. Metoda de executare în straturi consistă în aşternerea materialului pămîntos în straturi orizontale, subţîrî, cu grosimea egală pe toată făţimea rambleului. Straturile se execută prin deplasarea laterală a mijloacelor dr transport al pămîntului, fie pe stratul aşternut’anterior, pre-cedînd umplutura nouă care se execută, fie direct pe stratui nou care se execută;(v. fig. IV). Deplasarea'care precede avansarea umpluturii lateral prezintă avantaj dacă se execută concomitent şi compactarea umpluturii, deoarece mijloacele de transport circulă pe un strat compactat. în al Executarea rambleurilor prin metoda în straturi. Oi ea caz, mij- 0) sistem de executare în straturi, cu deplasarea liniei e de trans- de transport înaintea umpluturii; b)sistem de exe-port circula pe cutare în straturi, cu deplasarea liniei de transport materialul proas- dupâ ump|uturâ; c) ordinea de succesiune a dffe-pat descarcat, ast- r;te|or porţiuni ale unuî rambleu mare, executat fel inc|t se P°ţ prin metoda în straturi; /, II...) ordinea de execu-produce alunecari tare Q s de mcârcare-descârcare. C. f: Platformă avînd lăţimea de cel puţin 6 m, amenajată în lungul uneia dintre părţile laterale ale unei linii de cale ferată, care are partea superioară la nivelul podelei vagoanelor, adică e situată cu 1,12 m deasupra nivelului şinei, şi care serveşte la uşurarea încărcării şi descărcării materialelor din vagoane (v. fig.). Ea e limitată spre linie cu un zid de sprijin, a cărui faţă verticală e aşezată la distanţa de 1,70 m de axa liniei, iar în partea opusă e amenajată cu un plan înclinat cu panta de 1:10. Aceste rampe sînt absolut necesare pentru încărcarea şi descărcarea vehiculelor. Sin. Cheu de încărcare-descărcare, Rampă de îmbarcare-debarcare. e. de magazie. C> f.; Platformă de lemn, de beton, sau formată dintr-o umplutură de pămînt pavată şi mărginită de ziduri de sprijin, aşezată în lungul faţadei unei magazii de cale ferată, şi destinată uşurării descărcării mărfurilor din vehicule în magazie, sau încărcării lor în alte vehicule, eventual depozitării de mărfuri, de scurtă durată. De obicei, se execută cîte o rampă pe fiecare latură lungă a magaziei, pentru ca manipularea mărfurilor destinate unei direcţii să nu stîn-jenească manipularea mărfurilor destinate altei direcţii, ca şi în cazul în care pe cele două direcţii circulă vehicule diferite (de ex. vagoane într-o direcţie şi camioane în cealaltă direcţie). Lăţimea minimă a rampelor cari deservesc vehicule feroviare e de 2,50 m, iar a celor cari deservesc vehicule rutiere e de 2,00 m. înălţimea rampelor de magazie din spre linia ferată e de 1,12 m şi a celor din spre şosea e de 0,9***1 m. Distanţa dintre axa liniei şi marginea rampelor e de 1,65 m, La capete, uneori numai la unul dintre capete, rampele sînt echipate cu scări, pentru a permite accesul pe rampă direct din exterior. Rampele de magazie sînt, în general, acoperite cu un acoperiş în consolă, sau de streaşina acoperişului magaziei, şi sînt pavate cu materiale rezistente la uzura produsă de circulaţia cărucioarelor şi a altor utilaje de transport şi încărcate, cum şi de manipularea mărfurilor grele. 7. ~ de mărfuri» 1. C.f.: Sin. Piaţă de încărcare-descărcare. Rampă de mărfuri 653 Rampă t. ~ de mărfuri. 2. C.f.: Platformă orizontală, aşezată paralel cu o linie ferată dintr-o staţie, înălţată în general cu 1,12 m faţă de nivelul şinelor (egală cu înălţimea platformei vagonului de la coroana şinelor) şi care e destinată să uşureze încărcarea şi descărcarea vagoanelor, să uşureze transbordarea mărfurilor din vehiculele rutiere, în vagoane, ca şi pentru depozitarea mărfurilor, pentru scurt timp, cînd unul dintre cele două mijloace de transport nu poate satisface debitul celuilalt sau nu e sincronizat cu acesta. Rampele de mărfuri se execută, de obicei, dintr-o umplutură de pămînt, mărginită de ziduri de sprijin la unul dintre capete şi în lungul celor două laturi, şi terminată cu un plan înclinat la celălalt capăt, pentru a permite accesul vehiculelor rutiere. Suprafaţa platformei poate fi de pămînt sau poate fi acoperită cu macadam sau cu pavaj (de piatră, de lemn, beton, asfalt, etc.). Rampele de mărfuri pot fi descoperite, sau acoperite cu şoproane de lemn deschise pe laturi, pentru a apăra mărfurile de ploaie. Pentru necesităţi temporare se execută rampe de lemn, formate dintr-o platformă susţinută pe piloţi sau pe stive de traverse, ori rampe cu schelet metalic demontabil. 2. ~ de scule. Expl. petr.: Platformă special amenajată, acoperită, construită din iemn sau din beton, pe care sînt depozitate sculele de foraj, de intrumentaţie, de manevră, de deviere, etc. Platforma se găseşte la înălţimea de 40***120 cm faţă de nivelul solului, are dimensiuni în raport cu volumul de piese depozitate şi, uneori, e echipată cu macarale pivotante cu picior. s. ~ de transbordare. C.f.; Rampă de mărfuri, situată între o linie de cale ferată principală şi o linie secundară, şi destinată uşurării operaţiilor de transbordare a mărfurilor din vagoanele cari circulă pe linii diferite. Distanţa dintre liniile cari deservesc o rampă de transbordare e de 6-**9 m. 4. ~ de triere. C.f.: Rampă de mărfuri acoperită sau descoperită, executată, între liniile de cale ferată sau la capetele liniilor, într-o staţie mare de triaj, şi destinată descărcării din vagoane a coletelor mici de mărfuri transportate în comun, pentru a fi triate după destinaţie şi reîncărcate în vagoanele respective. De obicei se execută mai multe rampe de triere, iar cele aşezate la capetele linjilor se leagă între ele printr-o rampă transversală comună. în staţiile cu trafic foarte intens de mărfuri, rampele sînt echipate cu dispozitive de manipulare mecanică (pîrghii, vinciuri, trolii, cărucioare de mînă, cărucioare electrice, transbordoare, etc.). Pentru materialele uşor inflamabile se execută rampe izolate, depărtate de clădirile staţiei şi de locul de parcare a vagoanelor, şi echipate cu instalaţii speciale pentru stingerea incendiilor. 5. ^ de utilaje. Expl. petr.: Construcţie asemănătoare rampei de scule (v.), însă cu dimensiuni mai mari, pe care se descarcă şi se încarcă utilajele de foraj (trolii, pompe de noroi, etc.) de pe platformele autocamioanelor sau ale remorcilor. Rampele de uti laie sînt echipate cu macarale mobile pentru sarcini mari (10***15 t). «. ~ mobila. C.f.: Rampă de încărcare-descărcare executată din elemente demontabile (podele de lemn fixate în rame metalice, şi capre metalice, cari se fixează între ele prin piese metalice de solidarizare), care poate fi montată şi demontată uşor, deoarece elementele componente au dimensiuni şi greutăţi relativ mici, astfel încît pot fi mînuite de 3-*-4 persoane. Rampele mobile se instalează de-a lungul liniilor şi au lungimea egală cu lungimea totală a vagoanelor cari formează frontul de încărcare-descărcare. ?. Rampa. 3. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţie, suprafaţa netedă, uşor urcătoare, amenajată în lungul taluzului exterior al lucrărilor de apărare. 8. Rampa. 4. M/ne: Lucrare minieră care face legătura între un puţ de mină (vertical sau înclinat) sau un plan încli- nat— şi galeria de transport a unui orizont. Rampa serveşte la: gararea vagonetelor încărcate cu substanţă utilă sau cu steril şi manevra lor pentru a putea fi transportate pînă lâ zi sau la orizonturi superioare (vagonetele sînt decuplate în grupuri, aşa cum pot fi introduse în colivii); gararea vagonetelor goale sau a celor încărcate cu materiale necesare minei, coborîte la orizontul respectiv; cuplarea lor în trenuri, pentru a fi remorcate de locomotive şi distribuite în mină. Rampa se racordează la puţ prin acroşaj (fereastra puţului), iar la galeria de transport, printr-o reducere treptată a secţiunii transversale. Dacă e posibil, rampele se sapă în rocă tare şi se susţin cu armaturi sau cu bolţari de beton (la puţurile principale), ori cu armaturi de lemn (la puţurile secundare, sau la unele puţuri principale, cu dimensiuni mici). Rampele se sapă, fie cu front continuu (rampele cu secţiuni mici, sau cele săpate în rocă tare), fie cu front în trepte (rampele cu secţiuni mari), fie cu două fronturi independente (cele săpate în roci slabe, dacă au secţiuni mari). Pentru a asigura continuitatea transportului, rampele sînt constituite dintr-un complex de excavaţii orizontale, cari cuprind: galerii cu cel puţin două căi ferate pentru gararea trenurilor cu vagonete pline, galerii de ocol în jurul puţului, galerii pentru gararea vagonetelor goale, galerii pentru manevra trenurilor şi a locomotivelor, plane înclinate cu lanţuri compensatoare de nivel. Aceste lucrări .miniere asigură circulaţia mai mult sau mai puţin mecanizată a vagonetelor şi formează, în ansamblu, circuitul rampei. La rampele puţurilor principale, sau în legătură directă (prin galerii simple sau de acces) cu aceste rampe, se sapă următoarele lucrări miniere: camera pentru postul de prim ajutor (în caz de accidente), camera pompelor, basinele de clarificare cu puţurile pentru sorburi şi planele înclinate de acces şi de curăţire, camera de aşteptare a personalului, remiza pentru locomotive, cu atelier de reparaţii şi staţiune de încărcare a acumulatoarelor, încăperea pentru transformatoare electrice şi tablouri de distribuţie, camera pentru dispecer, remiza pentru materiale şi tren (contra incendiilor subterane), platforma pentru uns şi reparat vagonete. în cazul puţurilor deservite de colivii se sapă în vatra rampei pivniţe pentru montarea instalaţiei de împins vagonetele în colivii (cînd e cazul); la puţurile cu skip se sapă silozul de înmagazinare pentru încărcarea skipului şi camera de manevră a dispozitivului automat de încărcare a skipului. în funcţiune de lucrarea minieră deservită, se deosebesc: rampe de puţuri verticale, rampe de puţuri înclinate şi rampe de plane înclinate. Rampa de puţ vertical sau a c r o ş a j u I se proiectează în principal, în funcţiune de: natura rocilor în cari se sapă (se evită, în general, rocile neconsolidate sau puternic acvifere), metoda de deschidere a zăcămîntului (puţ principal, puţuri gemene, puţ orb sau la zi) şi schema de aeraj a minei (aeraj central, aeraj diagonal); capacitatea de producţie a minei, respectiv debitul de extracţie al puţului (puţurile de mare capacitate au rampe cari necesită excavarea de goluri subterane mari, cu circuite automate, cu două sau cu mai multe ramuri paralele); organizarea suprafeţei, impusă de condiţii locale (în special de relief); modul de deservire a puţului, respectiv tipul (colivii, skipuri) şi amplasarea vaselor de extracţie în puţ; tipul şi capacitatea vagonetelor, cum şi modul de organizare a transportului prin lucrările miniere subterane de transport; gradul de mecanizare a transportului subteran şi în rampa puţului şi gradul de încărcare a vagonetelor în colivie; posibilitatea racordării simple cu celelalte lucrări subterane cu cari rampa e în legătură; necesitatea de a adînci puţul în timpul extracţiei produselor, şi modul în care se va face adîncirea; etc. Rampa puţului vertical se între» 654 taie cu puţul pe întreaga lui secţiune orizontală. înălţimea rampei variază de la un caz la altul, depinzînd de racordarea cu fereastra susţinerii sau cu moazele puţului, astfel încît să permită, în partea de sus, manevrarea materialelor celor mai lungi (lemne de mină, ţevi, etc.) cari se transportă cu colivii, iar în partea de jos (obişnuit sub nivelul de rulare), montarea utilajelor de împingere a vagonetelor în colivii. Pornind de la acroşaj, secţiunea rampei scade treptat pînă la mărimea necesară montării liniilor de garaj pentru vagonetele încărcate cu produsele extrase în mină (în general 2"*3 linii) sau a liniei de garaj pentru vagonete goale coborîte în mină (cel mult două linii). Rampa se extinde, pe o parte a puţului, pînă la macazul de distribuire din liniile principale de transport subteran a trenurilor pe liniile de garaj cari deservesc coliviile, iar pe cealaltă parte, pe toată lungimea liniilor de garaj pentru vagonete goale (sau cu materiale). La rampele puţurilor verticale, circulaţia vagonetelor se face în sens unic, liniile de garaj ale vagonetelor pline şi ale celor goale formînd un circuit de rulare automată (v. Circuit automat), în care vagonetele pline, intrînd în colivie, împing vagonetele goale în partea opusă (rampa de trecere), Lungimea circuitului trebuie să asigure rezerva de vagonete goale şi posibilitatea de garaj pentru vagonete pline, timp de cel puţin o oră de întrerupere a transportului prin puţ. Rampa de vagonete goale trebuie să aibă linie de garaj pentru vagonetele de materiale sau cărucioarele de lemne cari se introduc în mină. Circuitul rampei are secţiuni transversale, cari variază în^diferite puncte ale traseului (galerie simplă, dublă, triplă). în faţa puţului, în* circuitul automat, se instalează frîne mecanice cari împiedică garnitura de vagonete să cadă în puţ; din frîne, vagonetele sînt lăsate să plece, în număr egal cu cel admis într-un etaj de colivie, sînt reţinute (pentru siguranţă) de un opritor mecanic, pînă cînd colivia se opreşte la rampă şi sînt împinse de un împingător mecanic în colivie, peste podul de joncţiune (basculant) rampă-colivie. Vagonetele goale ieşind din colivie se angajează pe panta podului de joncţiune (partea goală) şi rulează automat (6**-8 m), pînă cînd sînt prinse de lanţul elevator (compensator de înălţime) şi sînt ridicate la nivelul de la care rulează automat pînă unde se formează trenurile de vagonete goale. Pentru ca să se evite accidentele (căderea oamenilor sau a vagonetelor în puţ), la toate rampele, chiar şi la cele de la fund, ferestrele sînt închise cu uşi mobile sau cu bariere (numai la puţuri de mică importanţă), cari pot fi manevrate manual (atît la deschidere, cît şi la închidere), manual numai la deschidere (închiderea făcîndu-se mecanic, sub acţiunea greutăţii proprii, complet automat, prin acţiune mecanică sau pneumatică, atît la sosirea, cît şi Ia plecarea coliviei). Rampele de la diferitele orizonturi ale aceluiaşi puţ sînt legate prin dispozitive de semnalizare: electric, acustic, cu sirene şi optic — sau manual (cablu cu clopot), atît între ele şi cu rampa de la suprafaţă, cît şi cu maşina de extracţie. La puţurile prin cari se transportă cantităţi mici, vagonetele sînt apropiate cu cabluri antrenate de trolii, împingerea în colivii făcîndu-se manual. Rar, în cazul unei producţii foarte mici, rampele cari se înfundă la puţ se reduc ia o simplă ramură, vagonetele se manevrează, manual, extragerea celor goale din colivii şi introducerea celor pline în colivie efec-tuîndu-se de aceeaşi parte. Profilul transversal al unei rampe e identic cu al unei camere subterane sau al unei galerii cu secţiune mare, săparea făcîndu-se ca la acestea: iniţial cu secţiune redusă şi susţinere provizorie pornind de la puţ, după care urmează lărgirea ulterioară şi susţinerea definitivă. Săparea şi susţinerea acroşajului sînt lucrări foarte dificile. Ordinea de săpare a lucrărilor miniere cari formează rampa trebuie să asigure legătura cea mai;rapidă cu căile directe de deschidere a zăcă-mîntului, cum şi real izai ea în minimum de timp a aerajului activ al celei de a doua ieşiri pentru lucrători şi a instalaţiei provizorii pentru evacuarea apelor. Astfel, în cazul a două I. Rampa a două puţuri gemene (/ şi II). 1) chiblă; 2) pompa. puţuri gemene, de exemplu (v. fig. /), prima lucrare de săpare a rampei trebuie să asigure joncţiunea între puţuri. Susţinerea /-/ II. Susţinerea racordării unui puţ cu rampele, a) rampă cu tavan plan şi cu pereţi verticali, la un puţ eliptic sau circular; b) epura (proiecţie verticală şi orizontală) de construcţie a racordării unei rampe cu tavan în boltă la un puţ circular sau eliptic. acroşajului diferă după cum racordarea puţului (circular sau eliptic) se face printr-o rampă cu tavan plan şi cu pereţi ver- III. Vederea perspectivă a racordării unui puţ dreptunghiular, susţinut cu cadre suspendate cu o rampă bilaterală. ticali (v. fig. II a) sau printr-o rampă cu tavanul în boltă şi cu pereţii verticali. în primul caz se folosesc grinzi de oţel 655 kampl dubiu T şi bolţi de beton sau de cărămidă. în al doilea caz, racordarea bolţii cilindrice a rampei cu susţinerea cilindrică a puţului reprezintă o parte din arcul diagonal al crucii de boltă (v. epura de construcţie, în proiecţie verticală şi orizontală, din fig. II b). în fig. III e reprezentată susţinerea unui acroşaj la un puţ dreptunghiular cu ramjDă bilaterală şi cu susţinere de lemn în cadre suspendate. îmbinarea stîlpilor sau’a popilor cu grinzile cadrelor se face cu cep şi cu bucea, în fig. IV e reprezentată susţinerea racordării unui puţ circu- AB După poziţia rampei faţă de galeria principală de transport, se deosebesc : rampă perpendicu'ară (v. fig. VI a) pe galeria de transport, sau rampă paralelă (v. fig. VI b) cu această galerie; după modul de circulaţie a vagonetelor, se deosebesc: rampă de trecere şi rampă cu două sensuri de circulaţie; după unumărul puţurilor deservite, se deosebesc: rampă pentru un singur puţ şi rampă pentru două puţuri; dupătipul vaselor de extracţie, se deosebesc: rampe la puţuri cu colivii, rampe ia puţuri cu skipuri şi colivii, rampe la puţuri gemene, dintre cari unul cu colivii şi celălalt cu skipuri. Vi. Rampa puţurilor ge. mene cu skipuri şi colivii. a) aşezată perpendicular pe galeria de transport; b) aşezată paralel cu galeria de transport; 1) puţ cu skipuri; 2) puţ cu colivii; 3) cameră de aşteptare; 4) post medical; 5) camera pompelor; 6) substaţiune electrică; 7) gara] şi cameră de încărcare; 8) depozti de utilaj contra incendiilor; 9) ateliere; JO) magazie; 11) camera dispecerului; 12) cameră pentru cul-butor şi împingător; 13) basine de apă. Racordarea unei rampe cu un puţ deservit de skip. 1) skip; 2) răsturnător. p /V. Racordarea unui puţ circular cu o rampă bilaterală, cînd se folosesc colivii cu ghidaje frontale. 1) ghidaj frontal; 2) ghidaj lateral; 3) grinzi verticale metalice, dublu T; 4) moaze orizontale; 5) colivie; 6) grinzi pentru tacheţi; 7) rost de tasare. Iar, cu cuvelaj de beton, la o rampă bilaterală, cînd se folosesc, pentru transport pe puţ, colivii cu ghidaje frontale. în cazul puţurilor verticale, deservite de skipuri, rampele nu mai sînt de trecere; se sapă laterale faţă de puţ, cu care comunică numai prin silozul în care vagonetele îşi descarcă conţinutul (în rampă se instalează un răsturnător) şi din care skipuri le se încarcă în mod automat (v. fig* y). Rampa de puţ înclinat nu se deosebeşte, în principiu, de rampa de puţ vertical,, decît prin natura vaselor de transport 656 Prin puţul înclinat, cari impun manevre diferite pentru vago-nete. Se deosebesc: VII. Scheme de rampe pentru puţuri înclinate cu platforme pentru vagonete. A) introducerea laterală a vagonetelor pe platformă cu galerie de ocol! a) la strate cu înclinare mică; b) la strate cu înclinare mare; 6) puţ înclinat, săpat în rocile din culcuş, cu rampa lărgită pentru linie de ocol; Q puţ înclinat, săpat în substanţa utilă pentru o platformă; D) rampă pentru două platforme. Rampa de puţ înclinat cu platforme, care poate fi: direcţională, de trecere, cu galerie de ocol VIII. Scheme de rampe pentru puţuri înclinate cu skipuri. a) puţ săpat în substanţa utilă; b) puţ săpat în sterilul din culcuş; c) puţ săpat în steril, departe de substanţa utilă, cu linie moartă şi galerie de ocol; ef) schemă similara, puţin diferită. (v.fig. VII A), sau lărgită pentru linie de ocol (v. fig. VII B) ori transversală, cu două sensuri de circulaţie, pentru puţuri cu o singură platformă (v. fig. VII C) ori cu două platforme (v.fig. VII D). Rampele de trecere se folosesc în cazul cînd galeriile de transport şi puţul înclinat sînt săpate în planul zăcămîntului (în roci tari); rampa transversală, cînd rocile, fiind slabe, impun, fie săparea puţului în culcuş, fie săparea galeriei de ocol în rocile tari din acoperiş. Manevra vagonetelor consistă în: introducerea şi scoaterea lor de pe platforme, decuplarea vagonetelor pline din trenuri, cuplarea vagonetelor goale în trenuri (sau invers, dacă rampa serveşte la coborîrea producţiei de substanţă minerală utilă). Rampa de g uţ înclinat cu s k i p (v.) se întîineşte mai rar. între rampă şi puţ se interpune silozul, peste care se montează răsturnătorul pentru descărcarea vagonetelor pline; ski pu I se încarcă automat din siloz. Rampele sînt totdeauna de trecere, cu sau fără galerie de ocol (v. fig. VIII), şi se sapă în funcţiune de tăria rocii şi de poziţia puţului. în zăcămînt sau în rocile înconjurătoare. Rampa de plan înclinat are, în principiu, o organizare similară rampei de puţ înclinat. Deosebirea consistă în faptul că la un plan înclinat sînt de obicei două rampe (v. fig. /X): una IX. Rampă de plan înclinat, a) rampă superioară; b) rampă inferioară; 1) plan înclinat pentru skip; 2) cameră pentru maşina de extracţie cu două tobe; 3) siloz de recepţie pentru descărcarea skipului; 4) plan înclinat pentru platforme; 5) cameră pentru maşina de extracţie care deserveşte planul înclinat 4; 6) cameră de încărcare. superioară (de cap) şi alta inferioară (de baza) şi numai rar se găsec şi rampe intermediare. Rampele de plan înclinat pot fi: cu cablu fără fine sau cu cablu simplu. Rampa de plan înclinat cu cablu fârâ fine se construieşte transversal sau diagonal în curbă faţă de planul înclinat şi are, în ambii pereţi (rampe-bază), nişe de refugiu pentru cuplători. în cazul din fig. X a, vagonetele pline pot sosi pe ambele ramuri ale galeriei de bază (sau de cap) de transport şi sînt împinse spre ramura vagonetelor pline, pentru ca să fie ataşate la ramura cablului fără fine. Manevra locomotivelor şi a unei părţi din vagonete se efec- Rampă de puţ 657 Rampă de lansare tuează în galeria de ocol (în fig. X b în linie dreaptă). Rampele sînt în legătură directă cu camerele troliului şi cu camera roţii de întoarcere a cablului. X. Scheme de rampe pentru plane înclinate, echipate cu cablu fără fine. Rampa de plan înclinat c u c a b I u s i m-p I u, similară rampei cu cablu fără fine, are cameră pentru troliu numai la capul planului înclinat (v. fig. XI). f XI. Rampe, superioară şi inferioară, de plan înclinat cu cablu simplu, î, 2 şi 4) împingătoare cu lanţ; 3) lanţ de extracţie; 5 şi 6) împingătoare cu lanţuri sub vagonete în rampa inferioară; 7 şi 8) macazuri. 1. ~ de puţ. Mine: Sin. Acroşaj (v. Rampă de puţ vertical sub Rampă 4). 2. Rampa de control. Ind. text.: Maşină folosită la controlul calitativ al ţesăturilor, din punctul de vedere al modului cum au fost ţesute sau finisate. Operaţia de control consistă, în principal, în trecerea ţesăturii (sau a materialului de controlat) pe o faţă plană, înclinată în raport cu un plan orizontal, astfel încît să permită depistarea uşoară a defectelor ţesăturii. Maşina e constituită din următoarele părţi componente: un sistem de derulare a ţesăturii; o masă plană, înclinată sub un unghi reglabil (valoarea maximă 45°), formată de regulă dintr-o placă de sticlă, încadrată într-o ramă de lemn şi luminată puternic pe dedesubt; un sistem de debitare, de conducere şi de depunere a ţesăturii pe un cilindru înfăşurător, într-o ladă sau în pliuri; dispozitive de comandă a maşinii, manuale ori cu pedale, sau mecanizate (v. fig.); variatoare de Rampa de control mecanizată» 1) masă plană înclinată; 2) sulul cu ţesătura alimentata pentru control; 3) cilindru de conducere; 4) cilindru trăgător pentru derularea ţesăturii; 5) buton pentru comanda electrică; 6) manetă de reglare. viteză, pentru mers în ambele sensuri, etc.; riglete gradate, montate direct pe masa înclinată, pentru controlul lăţimii ţesăturilor, simultan cu depistarea defectelor, sau măsurarea uniformităţii unor desene, a unor dungi sau flori ţesute sau imprimate, etc.; sertare şi poliţe pentru păstrarea ustensilelor şi a imprimatelor necesare (lupe, pensete, crete colorate, şabloane, florare, distanţiere, cronometre, ace de decompo-ziţie, hîrtie pentru decompoziţia ţesăturilor, creioane colorate şi tuşuri, registre de producţie, fişe pentru notarea defectelor pe categorii, servind la clasificarea ţesăturilor în categorii de calitate, nomograme şi grafice pentru clasificarea directă a ţesăturilor în categorii, în raport cu numărul şi cu natura defectelor de fabricaţie), etc. Rampa de control e maşina cu care se încheie fluxul tehnologic al proceselor de fabricare a ţesăturilor, ea putînd servi,, însă, şi la controlul ţesăturilor după finisare, sau la controlul tricoturilor, etc. Mai e utilizată şi în industria confecţiunilor, la controlul calităţii ţesăturilor dublu late, cari nu pot fi verificate pe mese. 3. Rampa de lansare. Tehn. mi!., Av.: Suport orientabil echipat cu diferite dispozitive de ghidare, de pe care se lansează avioanele catapultate sau unele rachete de luptă, meteorologice, geofizice, etc. (v. şî Platformă de lansare). In timpul lansării, dispozitivele de ghidare asigură atît orientarea în direcţia dorită, cît şi conducei ea avioanelor-proiectiI sau a rachetelor, pe o porţiune foarte scurtă a traiectoriei lor. Rampele de lansare (v. fig.) se folosesc pentru rachetele dirijate sau nedirijate în zbor, ca şi pentru avioane-proiectiI, adaptate cu puIsoreactoare sau cu statoreactoare. O rampă de lansare cuprinde mijloace de transport a! rachetelor, al combustibilului şi al personalului, utilaj de montare şi de control, centrală electrică, instalaţii auxiliare, ateliere, piese de schimb, etc. Rampele de lansare pentru rachetele nedirijate în zbor (proiectilele-rachetă) au forma constructivă a unor şine, a unor tuburi sau a unor carcase de ghidare, cari sînt grupate astfel, încît permit lansarea unor „salve de rachete*', simultan sau la scurte intervale de timp. în general, rampele de lansare 42 Rampă de şînl de eontaet 658 Ramsauer, efectul ^ cu şine sau carcase de ghidare sînt destinate proiecti lelor-rachetă cu ampenaje stabilizatoare, la cari ampenajele culi-sează de-a lungul şinelor de ghidare, rar rampele de lansare cu tuburi sînt destinate proiecti lelor-rachetă cari au o mişcare rapidă de rotaţie în jurul axei lor longitudinale, necesară asigurării stabilităţii pe traiectorie; aceste rampe pot avea între zece şi o sută de şine sau de tuburi. Ra m pe le c u şine, numite şi platforme cu şine, sînt lansatoare simple, cari asigură şi ghida-jul rachetei, în general pe distanţa reprezentînd un multiplu al lungimii rachetei. Astfel de platforme se amenajează pe autocamioane, pe tancuri, pe vapoare, etc. Ra m pe Ie c u tuburi, numite şi platforme cu tuburi, sînt folosite pentru rachete cu mişcare de rotaţie şi sînt montate tot pe autocamioane, pe tancuri şi avioane. Se folosesc rampe de lansare orientabile şi ne-orientabile. Pentru proiecti le-rachetă, rampele de lansare crienta-bile pot fi montate pe autocamioane, pe maşini blindate, tancuri, nave uşoare de luptă sau avioane. Pentru rachetele antitanc (nedirijate în zbor) se construiesc lansatoare portabile, cu ţeavă scurtă sau cu ţeavă lungă. Lansatoarele de rachete de pe avioane sînt de trei tipuri: fixe, orientabile şi retractabile (escamota-bile). — Lansatoarele fixe, constructiv cele mai simple, sînt constituite din cîteva şine, tuburi sau cîrlige, prinse sub aripa sau fuzelajul avionului. Unele lansatoare fixe sînt grupate în casete carenate, plasate la extremităţile aripii. Toate aceste lansatoare menţin rachetele într-o poziţie fixă faţă de avion, pînă în momentul lansării lor, paralel cu direcţia de zbor. — Lansatoarele orientabile sînt mai complicate, însă permit lansarea proiecti lelor-rachetă în direcţii diferite de direcţia de zbor a avionului. —Lansatoarele cu casete retractabile prezintă avantajul că pot fi escamotate în fuzelajul avionului, pînă în momentul tragerii, K Rampă de Ia sare pentru rachete antiaeriene, o) vedere frontală; £>) vedere laterală; 1) pinten de fixare; 2) suport fix; 3) cabină de comandă; 4) suport rotitor; 5) suport de ghidare, orientabil; 6) prima treaptă a rachetei; 7) a doua treaptă a rachetei. Rampele de lansare pentru rachetele teledirijate în zbor (cu una sau cu mai multe trepte) sînt mai complicate decît cele pentru rachete nedi'rijate, deoarece sînt echipate cu un complex de comandă, necesar orientării suportului de lansare (fixarea azimutului şi a unghiului de înclinare faţă de orizontală) şi teledirijării rachetei în timpul zborului. Astfel de rampe de lansare, transportabile sau fixe, pot fi instalate pe sol, pe nave de luptă sau pe submarine. Unele rampe de lansare pentru rachete geofizice au forma unui turn de lansare, construit ca o grindă cu zăbrele, avînd lungimea de 30---50 m; racheta e propulsată de-a lungul turnului şi i se asigură o bună poziţie iniţială , pentru zborul vertical rectiIiniu la mare înălţime. Rampele de lansare pentru avioane-proiectil (pulsoreac-toare sau statoreactoare) au lungimea de 30---50 m şr sînt echipate cu un mecanism de catapultare, care imprimă avio-nului-proiectil o viteză iniţială suficient de mare, pentru intrarea în funcţiune a pulsoreactoarelor sau a statoreactoare-lor acestuia. Catapultele se folosesc pentru rachete de forma unor avioane. Aceste rachete, alunecînd pe o lungime suficient de mare de-a lungul catapultei, capătă o viteză satisfăcătoare şi o poziţie iniţială corectă. Pentru scurtarea lungimii rampelor de lansare, în ultimul timp se experimentează cu succes decolarea prin catapultare cu ajutorul unor rachete de accelerare. 1. Rampa de şina de contact. C. f.: Abatere a şinei de contact la fiecare extremitate de secţiune de linie de tracţiune electrică, în vederea uşurării aplicării sau degajării organului de priză de curent. 2. Rampelor, teoria Geol.: Teorie care explică formarea grabenelor prin forţe tectonice de compresiune, cari conduc la formarea de asociaţii de falii inverse, paralele între ele, avînd compartimentul central coborît (v. sub Graben, şi sub Horst). 3. Ramphorhynchus. PaleontReptilă jurasică din ordinul Pterosaurienilor, adaptată la zbor şi caracterizată prin prezenţa unei cozi foarte lungi, terminate cu o pa!etă rombică. Craniul, articulat în unghi drept cu coloana vertebrală, prezintă două orbite enorme şi un cioc lung, cu dinţi ascuţiţi şi conici, îndreptaţi înainte. Se cunosc mai multe specii,toate din Jurasicul superior din Germania (Bava-ria şi Wurtemberg), pe unul dintre exemplarele întîlnite putîndu-se recunoaşte peri cu glande sebacee. în ţara noastră, în cuibul fosilifer de la Sîn-Petru-Haţeg, s-au găsit resturi de Orni-thodesmus, înrudit cu Ramphorhynchus. 4. Ramsauer, efectul F/z.: Efect cuantic de reflexiune selectivă a electronilor pe atomii gazelor inerte (Ne, Ar, Xe, Kr), care se manifestă prin apariţia unui minim net al secţiunii eficace de împrăştiere (difuziune) la energii mici, puţin inferioare unui electron-volt. Din teoria clasică şi cuantică a împrăştierii în cîmp coulombian (împrăştiere Rutherford) rezultă o creştere continuă a secţiunii eficace, pe măsură ce scade energia electronilor incidenţi. O astfel de creştere se constată şi la gazele inerte, dar la energi i de cîţiva eiectron-volţi se atinge un maxi m, secţiunea eficace începe să scadă puternic, atingînd un minim, şi apei creşte repede la valori mai mici ale energiei (v. fig.). Pe baza Mecanicii cuantice, efectul Ramsauer se poate înţelege Ramphorhynchus gem-mingi. a) craniu; b) schelet. Ramsay it 659 Ramură asimilînd atomul cu o groapă sferică de potenţial, cu nucleul în mijloc şi pereţii formaţi prin acţiunea învelişurilor electronice ale atomului, cari mo- , difică dependenţa simplă de dis- T tanţa r dela nucleu a P°“ tenţialului. La o anumită valoare a energiei electronilor incidenţi, -$ 80 0 2^6 8 Vvoltr Mite za electronilor —•» Efectul Ramsauer. funcţiunea lor de undă din groapa de potenţial va prezenta un maxim ^ la marginea gropii, conducînd la § anularea secţiunii de difuziune. Calculele energiei de minim al sec-ţiunii, bazate pe anumite modele ^ de potenţial atomic, concordă cu experienţa. 1. Ramsayit. A/lineral. Na2Ti2[0| (Si04)„]. Varietate de loren-zenit (v.), fără zirconiu. 2. Ramsbottom. Ind. petr.: Reziduu de la distilarea în vid a păcurii sau a altor produse petroliere grele. Prin suflarea sa cu aer, asfaltenele pe cari le conţine se polimerizează şi se obţine bitumul cu p. t. 70°, 80°, 90°, sau 100°. Sin. Reziduu de distilare, Gudron, Masă asfaltuoasă. s. Ramsden, ocular Fiz. V. sub Ocular. 4. Ramura! pl. ramuri. 1. Geom.; Arc al unei curbe plane, format din puncte situate într-o vecinătate a unui punct care e punct singular sau punct multiplu. Fiind dată o curbă plană (C), reprezentată în raport cu un reper cartesian (0, i, j) de o funcţiune vectorială de forma: (C): M{t)=x{t)i+y{t)j, un punct M(t0) al curbei (C) se numeşte punct singular, dacă primul vector derivat e nul în acest punct adică există relaţiile: %'{ta)=y'(t0)=o. Un punct M al curbei (C) se numeşte punct multiplu, dacă el corespunde mai multor valori ale lui t: M(i1) = M(<2) = ...=M(/p = ... Dacă numărul acestor valori e finit şi egal cu p, punctul M e un punct multiplu de ordinul p de multiplicitate. în cazul în care el corespunde unui număr infinit de valori, se spune că e un punct multiplu de ordin infinit. Astfel, originea O (0, 0) e un punct multiplu de ordin infinit pentru curba: M(t) = a sin nt cos sin nt • sin tj, numită rodonee (v.), în cazul în care n e un număr iraţional. Fiind dat un punct singular sau un punct multiplu M(t0) al unei curbe (C), arcul care corespunde valorilor t0 — zp a

* lacoma. Silv. V. suh Ramură ”3, 4. Ramura descârcatâ. Transp.: Sin. Ramura goalelor. V. sub Funicular. 5. Ramura încârcatâ. Transp.: Sir sub Funicular. :!or. V-