LEXICONUL TEHNIC ROMÎN A . ELABORARE NOUĂ tNTOCMiTĂ PRIN ÎNGRIJIREA CONSILIULUI NATIONAL AL INGINERILOR Şl TEHNICIENILOR (C. N. I. T.) DE UN COLECTIV SUB CONDUCEREA Acad. Prof. Dr. Ing. REMUS RADULEJ 12 ~u - _ _ . P-Poj EDITURA TEHNICĂ BUCUREŞTI, 1963 COMISIA LEXICONULUI TEHNIC ROMÎN Prof. ing. Constantin Atanasiu; Acad, prof. dr. ing. Ştefan Bălan; Prof. ing. loan Grosu; Acad. prof. dr. ing. Ştefan Nădăşan; Acad. prof. dr. ing. Costin A. Neniţescu; Ing. Carol Neumann; Ing. Alexandru Priadcencu, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Acad. prof. ing. Nicolae Profiri; Acad. prof. dr. ing. Remus Răduleţ; Conf. ing. Oliviu Rusu. Redactor responsabil: Ing. Szab6 Alexandru Pregătirea manuscrisului: Niculescu Gabriela şi Ivan Theodor Corector responsabil: Beldianu Valeria Dat la cules 12.04. 1963. Bun de tipar 07.08. 1963. Apârut 1963. Tiraj 2800-f-140-\-40 legate. Hîrtie velină ilustraţii de 80 g/m2, 540X84018. Coli editoriale 120,52. Coli de tipar 84,50. A. 414711963. C.Z. pentru bibliotecile mari 413:62=R. C. Z. pentru bibliotecile mici 413. Tiparul executat la întreprinderea Poligrafică Sibiu, Şţr. Njcolae Bă|cescu nr. 17 — R.P.R. COLABORATORI Antonescu Ion, inginer (Geotehnicâ) Antoniu S. Ion, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Electrotehnică, Aparate de mas ura) Arizan Dan, inginer, farmacist (Chimie organica, Farmacie) Atanasiu Ion, doctor inginer (Electrochimie) Atanasiu Victor, irginer (Chimie analitica) Banciu Ion, inginer, lector universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Barbu Virginia, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureată a Premiului de Stat (Paleontologie) Bădan Nicolae, inginer, profesor universitar, (Industria textila, Filatura) redactor coordonator Bălan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar, academician, laureat al Premiului de Stat Billănescu Grigore, doctor în Ştiinţe (Industria alimentară) Beca Constantin, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Geologia petrolului) Bercovici Beniamin, inginer (Industria cărbunelui) Bianu V., doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Instrumente muzicale) BîrcăToma Elena, licenţiată în Matematice (Astronomie) Blitz Emanoil, inginer, conferenţiar universitar (Canalizări ) Bogdănescu Gheorghe, inginer (Electrotehnică) Braniscki Alexandru, doctor inginer (Materiale refractare) Bujeniţă Mihai (Navigaţie) Bunea Victor, inginer, laureat al Premiului de Stat (Electrotehnică ) Cantuniari Cristu Ion, inginer (Maşini, Termotehnică) Cartianu Paul, inginer, (Electro-tehnică) rcdactor coordonator Chiţulescu Georgeta, arhitectă (Arhitectură, Urbanism) Chiţulescu Traian, arhitect, lector universitar (Arhitectură, Urbanism) Cociu Voinea, inginer, conferenţiar universitar (Industria pielăriei) Constantinescu Liviu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondent ai Academiei R.P.R. (Geofizică) Constantinescu Mircea, inginer (Hidrologie) Constantinescu Virgil, inginer (Aviaţie) Cornilescu Dan, inginer (Mase plastice) Cosmin Gheorghe, inginer (Electrotehnică) Costeanu George, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie anorganică, Chimie fizică) | Coşniţă Cezar, j doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Geometrie) Coteţ Petre, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geografie) CostLchel Aurel, r.giner, conferenţiar universitar (Topografie, Geodezie) Cristescu Nicolae, candidat în Ştiinţe, inginer, conferenţiar universitar (Plasticitate) Davidescu Ion, arhitect (Arhitectură, Urbanism) Demetrescu C. Ilie, doctor inginer (Silvicultură) Dodu Aristide, inginer (Industria textilă, Tricotaje) Dragnea Ovidiu, inginer, conferenţiar universitar (Mecanică, Organe de maşini), redactor coordonator Dragnea O. Valentin, arhitect (Mobilier) Dragomir Virgil, inginer, conferenţiar universitar (Geometrie descriptivă) Drăgan Gleb, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Tehnica tensiunilor înalte) Duca Zoltan, inginer, conferenţiar universitar (Metalo- * tehnică) Dumitrescu-Enacu Anghel, inginer, licenţiat în Matematice, lector universitar (Metalotehnică, Transporturi, Termotehnică), redactor coordonator Eftimie Cristea, inginer, asistent universitar (Construcţii civile şi industriale) I Filimon Râul. 1 inginer, profesor universitar (Topografie, Topografie minieră) Filotti Mircea, inginer (Agrotehnică, Agricultură) Gabrielescu Vasile, inginer (Căi ferate) Genţiu luliu, inginer (Metalurgie) Georgescu G., candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, lector universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Gheorghiţă Ştefan, inginer, asistent universitar (Construcţii) Gheorghiu A. Costin, inginer (Telefonie, Telegrafie) Gheorghiu Mircea, inginer, şef de lucrări (Aparate electrice de măsură) Gheorghiu A. Miron, inginer (Utilaje de construcţie, Tehnica militară) | Ghermănescu Mi hai I, | doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Matematice) Ghimpu Petre, doctor în Medicina veterinară (Chimie) Grigore Ion, geolog, lector universitar, laureat al Premiului de Stat (Petrografie, Geologie) Grigorescu Dan, inginer (Construcţii) Grindea Michel, inginer, profesor universitar (Industria textilă) Grumăzescu Mircea, inginer (Acustică) Gutmann Marcian, licenţiat în Matematice, ~ asistent universitar (Matematice) Heschia Hugo, inginer (Metalotehnică, Căi ferate, Navigaţie), redactor coordonator Horhoianu Gheorghe, inginer, asistent universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) | Hrisanide Dumitru, | Inginer, profesor universitar (Mine) lanu Aurel, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie anorganică) Iile Ana Maria, inginer (Industria alimentară, Cosmetică) loachim Grigore, inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Exploatarea petrolului) lonescu Corneliu Constantin, inginer (Chimie anorganică), redactor coordonator lonescu-Muscel losif, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Materii prime) lonescu-Siseşti Benedict, inginer, conferenţiar universitar (Cărbuni) Klang Marcel, doctor în Ştiinţe (Chimie organică) Lăzărescu Vasile, inginer, lector universitar (Geologie structurală) Macovei Mircea, inginer (Industria textilă) Manilici Vasile, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Cristalografie, Mineralogie) Manolescu Gabriel, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului, Fizica zăcămintelor) Manoliu Ion, inginer, profesor universitar (Căi navigabile) Marcus Sergiu, inginer, laureat al Premiului de Stat (Industria pielăriei) Marin Alex. inginer (Cinematografie) Marinescu I., inginer (Industria alimentară) Marinescu Matei, doctor în Ştiinţe tehnice, profesor universitar (Electrotehnică) Mariş Marius, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Cai ferate) Mihail Dan, inginer, conferenţiar universitar (Topografie) Mihail Medy, inginer (industria cărbunelui) Mihăilescu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geologie, Mine, Petrol), redactor coordonator şi coordonator tehnic Mihăilescu Ştefan, inginer, lector universitar (Utilaje de construcţie) Mihăilescu Tiberiu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Geometrie) Miilea Aurel, inginer (Radiocomunicaţii, Electronica) Missirliu Elisabeta, doctor în Ştiinţe, asistentă universitară (Paleontologie) Mitran Grigore, inginer, conferenţiar universitar (Cai ferate ) Moldovan Vasile, inginer, lector universitar (Chimie), redactor coordonator Moţoc Dumitru, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie agricola) Mureşan Traian, inginer, profesor universitar (Industria textila, Ţesător ie) Nerescu Ion, inginer, conferenţiar universitar (Termo-tehnicâ) Neumann Carol, inginer, laureat al Premiului de Stat (Coordonare generala) Nicolaescu Mihai, inginer (Industria alimentară) Niculescu Isaiia, doctor în Ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar (Organe de maşini) Orădeanu Titus, inginer (Industria lemnului) Oroveanu Tudor, inginer, conferenţiar universitar (Mecanica fluidelor) Oţel Ion, doctor în Medicina veterinară (Industria alimentară) Palade Gheorghe, licenţiat în Ştiinţe, profesor universitar (Fizică) Panaitescu Cornelia, inginer (Industria cărbunelui) Patrulius D., candidat în Ştiinţe, asistent universitar (Stratigrafie) Pătrăşcioiu Pavel, inginer (Electrotehnica) Peicu Radu, inginer, lector universitar (Maşini de construcţie) Peter Andrei, inginer (Metalotehnică, Organe de maşini) Petre Augustin, inginer (Aviaţie) Piringer Reinhardt, inginer, lector universitar (Electronică) Pivniceru Constantin, inginer (Cinematografie) Ploscaru Ovidiu inginer (Industria lemnului) Popescu Emanoil, inginer (Materiale de construcţie) Popescu Mircea, inginer (Telecomunicaţii) Popescu Ovidiu, inginer (Industria alimentară) Popovăţ Mircea, doctor în Ştiinţe (Pedologie) | Popp Dragoş, | inginer (Construcţii civile, Organi-zarea şantierelor) Posea Niculae, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, lector universitar (Rezistenţa materialelor) Presură Ion, inginer (Electroacustică) Prişcu Radu, inginer, conferenţiar universitar (Construcţii hidrotehnice) Radu Ion Mie, inginer (Metalotehnică) Rădulescu Cristian, inginer (Metalotehnică) Răduleţ Remus, doctor inginer, profesor universitar, academician, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Electrotehnică), redactor responsabil Russin Constantin, inginer (Exploatarea petrolului, Foraj) Sachelarie Paul, inginer (Construcţii)} Samoilă M., inginer (Chimie) Sebeşan Ştefan, inginer, profesor universitar (Căi ferate) Segărceanu Marcel, inginer, conferenţiar universitar (Maşini agricole) Sergiescu Viorel, inginer (Electricitate, Fizica solidului) Slave T., inginer (Industria alimentară) Suciu Gheorghe, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Industria petrolului) Suciu Ileana, inginer (Construcţii) Şeptilici Râul, inginer, conferenţiar universitar (Optică, Măsuri) Şerbănescu Ion, doctor în Ştiinţe (Geobotanică) Ştefănescu Ion, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesător ie) Ştefănescu-Nica Constantin, inginer (Construcţii, Materiale de construcţie, Rezistenţa materialelor), redactor coordonator Ştefănescu Nicolae, inginer (Exploatarea petrolului, Explorări) Ştefănescu Niculae, inginer, conferenţiar universitar (Electricitate) Tărăboiu Vasile, inginer, lector universitar (Organe de maşini) Teodorescu Ion, inginer, lector universitar (Fizica atomică) Teodorescu Petre, inginer, conferenţiar universitar (Tunete) Teodorescu P. Petre, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Rezistenţa materialelor, Elasticitate) Timotin Alexandru, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Electrotehnică), redactor coordonator Tocan Dumitru, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, 1 lector universitar (Exploatarea petrolului, Extracţie) Tocan Ion, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, lector universitar (Exploatarea petrolului) • Torje Ion, inginer (Industria textilă) Trifu Ion, doctor inginer (Industria alimentară) Trofin Elena, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, lector universitar (hlidraulicâ) Trofin Petre, inginer, conferenţiar universitar (Alimentări cu apă) Ţilenski Silviu, doctor în Ştiinţe, conferenţiar univer-sitar (Chimie, Coloizi) Ţiţeica Radu, doctor în Ştiinţe, inginer, licenţiat în Matematice, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Chimie fizică), redactor coordonator Ţugulea Andrei, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Electrotehnică), redactor coordonator Vanei Gheorghe, inginer, profesor universitar (Prepararea minereuri lor) Vissarion Alexandru, inginer, profesor universitar (Siderurgie, Metalurgie, Metalografie) Vîntu Valeriu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Chimie organica) Vlad Clement, licenţiat în Ştiinţe (Cartografie) Vlădoianu Romeo, inginer (Metalotehnică) Voinescu Victor, comandor (Navigaţie) Wegener Nicolae, irginer (Televiziune) Weissmann losef, inginer (kcdiotehnică) Zaharia Simion, inginer (Cinematografie) Zamfirescu Ion, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice (Tehnică militară, Armament) Zugrăvescu Ion, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie biologică) Zwecker Hugo inginer (Metalotehnică, Metalurgie, Industria lemnului), redector coordonator I. ABREVIAŢII ant. antonim 1- levo- pi. plural col. coloană m- meta- p.s. punct de solidificare const. constant, constantă mol. moleculă p.t. punct de topire d. densitate nr. at. număr atomic sin. sinonim d- dextro- o- orto- sing. singular gr. at. greutate atomică P- para- v., V. vezi gr. mol. greutate moleculară p., pp. pagină, pagini var. variantă gr. sp. greutate specifică p.f. punct de fierbere S-au folosit în Lexicon simbolurile standardizate II. ABREVIAŢII PENTRU DISCIPLINELE REPREZENTATE ÎN LEXICON A Agr.........................Agiotehnică (Agronomie, Maşini şi instalaţii agricole, Agricultură) Alim. apa.................Alimentări cu apă Arh.........................Arhitectură Artă ...................Artă Arte gr.....................Arte grafice Astr........................Astronomie Av..........................Aviaţie (Construcţi i aeronau- tice, Navigaţie aeriană) B Bet.........................Beton Biol........................Biologie Bot......................... Botanică C Cad.........................Cadastru Canal.......................'. Canalizare Cartog......................Cartografie C. f. ...................Căi ferate (Construcţia de căi ferate, Circulaţie, Exploatare) Chim........................Chimie (Generalităţi, Chimie analitică, Chimie anorganică, Chimie organică) Chim. biol..................Chimie biologică Chim. fiz...................Chimie fizică Cinem.......................Cinematografie C/c. e......................Calculul erorilor C/c. pr. ...................Calculul probabilităţilor C/c. t......................Calculul tensorial C/c* v......................Calculul vectorial Cs.................. Construcţii (Construcţii ^ci- vile şi industriale, Fundaţii şi terasamente, Construcţii metalice) D Desen.....................Desen Drum. . ..................Drumuri E Ec........................Economie Elt....................... Electricitate şi Electrotehni- că (Aparataj, Electrochimie, Electronica industrială, Tracţiune, Distribuţie, Utilaj electric, Maşini electrice, Transport) Energ.....................Energetică Expl......................Explozivi Expl. petr................ Exploatarea petrolului (Fo- raj, Extracţie, Fizica zăcămintelor, Explorări) F Farm...................... Farmacie (Produse farma- ceutice, Chimie galenică, Chimie farmaceutică) F/z....................... Fizică (Fizică generală, Acus- tică, Optică, Fizică moleculară şi atomică) Fotgrm....................Fotogrammetrie Foto......................Fotografie Fund......................Fundaţii G Gen.......................Generalităţi (Simboluri) Geobot..................... Geobotanică Geochim. Geod. Geofiz. Geogr. Geol.. Geom. Geot, Hidr. Hi drot. Ig. ind. II. . . Ind. alim, Ind. cb. Ind. chim. Ind. hfrt.. Ind. lemn. Ind. petr. Ind. piei. Ind. st. c. Ind. text. Ind. ţâr. Inst. conf. Inst. san............................. Log. Mat Mat cs. Mec. . Mec. fl. Meteor. Metg. Geochimie Geodezie Geofizică Geografie (Geografie fizică, Geomorfologie) Geologie (Geologie generală, Hidrogeologie, Geologie economică, Geologie tehnică, Geologie structurală) Geometrie (Geometrie analitică, Geometrie în plan şi în spaţiu, Geometrie descriptivă şi perspectivă) Geotehnică H Hidraulică (Hidraulică subterană, Hidrologie, Mecanica fluidelor) Hidrotehnică (Construcţii hidrotehnice, Irigaţii, Baraje, Căi navigabile) I Igienă industrială Iluminat Industria alimentară (Industria tutunului, Industria uleiurilor şi a grăsimilor, Cosmetică) Industria cărbunelui Industrii chimice (Tehnologie organică, Tehnologie anorganică, Mase plastice, Chimia petrolului, Coloranţi, Aparate de control, Industrii chimice speciale, Procedee şi aparate, Industria cauciucului, Fungicide) Industria hîrtiei şi a celulozei Industria lemnului Industria petrolului Industria pielăriei Industria sticlei şi a ceramicii Industria textilă (Filatură, Tricotaje, Ţesătorie, Materii prime) Industrii ţărăneşti Instalaţii de confort (Ventilaţie, Condiţionare, Calorifer) Instalaţii sanitare L Logică M Matematice (Aritmetică, Algebră, Trigonometrie, A-naliză matematică, Teoria mulţimilor) Materiale de construcţie (Industria cimentului, Materiale refractare, Lianţi) Mecanică Mecanica fluidelor Meteorologie Metalurgie (Metalurgie fizică, Siderurgie, Metalurgia neferoaselor) Mett. Mine Mineral. Ms. . . Mş. . . Nav. Nomg. Opt. Paleont. . Ped.. . . Petr. . . . Pisc. . . . Plast. . . Pod. . . Poligr. . . Prep. min, Rez. mat........................... Silv. . Stand. . St. cs. , Stratigr. Tehn. . . Tehn. med. Tehn. mii. Telc. . . . Termot. Tnl. . Topog. Transp, Urb. Ut Zool. Zoot, Metalotehnică (Prelucrare, Utilaj, Turnătorie, Produse metalice, încercări de materiale) Mine (Exploatare, Utilaj minier, Aeraj, Prospecţiuni şi explorări) Mineralogie (Cristalografie) Măsuri şi Unităţi de măsură Maşini (Maşini de forţă, Mecanisme, Maşini-unelte, Maşini de Iucru, Organe de maşini) N Navigaţie (Navigaţie fluvială şi maritimă, Construcţii navale) Nomografie O Optică (Optică industrială şi instrumentală) P Paleontologie Pedologie Petrografie Piscicultură, Pescuit Plasticitate Poduri (de lemn, metalice, de zidărie, etc.) Poligrafie Prepararea mecanică (a minereurilor şi a cărbunilor) R Rezistenţa materialelor (Elasticitate) S Silvicultură Standardizare Statica construcţiilor (Stabilitate) Stratigrafie T Tehnică (Generalităţi) Tehnică medicală Tehnică militară (Armament, Fortificaţii, Gaze) Telecomunicaţii (Telefonie, Radiocomunicaţii, Televiziune, Telegrafie, Electronică) Termotehnică, Industria frigului Tunele Topografie Transporturi (rutiere, feroviare, navale, aeriene) U Urbanism Utilaj Z Zoologie Zootehnie Rp;n,%;1Kt 1. P 1. Fiz., Elt.: Simbol literal pentru puterea activă. 2. P 2. Elt.: Simbol literal pentru permeanţă. 3. P 3. Elt.: Simbol literal pentru polarizaţia electrică. 4. P 4. Mec., Tehn.: Simbol Iiteral pentru forţă. 5. P 5. Geot.: Simbol literal pentru încărcarea totală pe îrenui de fundaţie. e. P 6. Tehn., Rez. mat.: Simbol Iiteral pentru sarcina concentrată verticală^. 7. P 7. hiidr.: în Mecanica fluidelor, simbol literal pentru portanţă. 8. P 1. Mec., Fiz.: Simbol literal pentru poise. 9. P 2. Chim.: Simbol literal pentru elementul Fosfor ‘y’hosphor). io. p 1. Fiz.: Simbol literal pentru puterea instantanee. ii p 2. Fiz., Elt.: Simbol Iiteral pentru momentul electric. 12. p 3. Tehn., Mec., Geot.: Simbol literal pentru presiune. 13 p 4. Tehn.: Simbol literal pentru pasul angrenajelor. .14. p 5. Tehn., Cs., Bet.: Simbol literal pentru sarcina tiiă uniform distribuită. 15. p 6. Elt.: Simbol literal pantru densitatea de volum a ■ uterii. 16. p 1. Gen., Tehn.: Simbol literal pentru submultiplul cecimal pico. 17. p 2. Fiz.: Simbol literal pentru indicarea conductibi-•!îtăţii lacunare (prin găuri) a semiconductorilor, adică a con--uctibilităţiixie tip p. 18. p- 3. Chim.: Simbol literal pentru prefixul para-. 19. tt Mat.: Simbol literal pentru numărul iraţional trans-■'■îndent care reprezintă raportul dintre lungimea circumferinţei şi diametrul ei, într-un spaţiu euclidian ; tt^3, 141592... 20. T Elt., Fiz.: Simbol literal pentru fluxul unui vector-;;nnp şi în special pentru fluxul electric. 2i ţjj i. Fiz., Mec.: Unul dintre cele trei unghiuri ale Euler. î2. ^ 2. Elt.: Simbol literal pentru unghiul de fază, res-:3ctiv pentru defazaj (decalaj de fază). 23 ^ 3. Geot.: Simbol literal pentru unghiul de tăiere. 24. ^ 4. Rez. mat.: Simbol I iteral pentru coeficientul dinamic. 25- 5. Rez. mat.: Simbol literal pentru strangularea la ^pere. 26< J3 (u), funcţiunea Mat. V. sub Funcţiune eliptică. 27• Pa Chim.: Simbol literal pentru elementul Protactiniu. 28. PAB, acidul Chim.: Acid p-aminobenzoic, răspîndit în natură, atît în regnul animal, cîtşiîn regnul vegetal, fie liber, ;e în structura acidului fo-c, (subsatnţă conţinută în frun- ^ ^ ' -le spanac si mai ales în S* ^ catul mamiferelor şi nece- H2N—C ^C—COOH producerii globulelor ro-0> împreună cu care face h arte din grupul vitaminelor B. .Se obţine industrial, reducînd acidul p-nitrobenzoic, prin hidrogenare catalitică, fie cu fier şi acid clorhidnc, fie cu zinc şi acid clorhidric, sau prin aminarea acidului p-clorbenzoic. După purificare se prezintă sub formă, de cristale prismatice monoclinice obţinute din alcool diluat. E solubil în apă, în eter, în alcool; e puţin solubil în benzen; e practic insolubil în eter de petrol. Prin expunere îndelungată la aer şi la lumină se îngălbeneşte uşor. Se topeşte la 187°. E incompatibil cu sărurile ferice şi cu agenţii de oxidare. Doza letală e DL05—6 g/kg şoarece, prin administrare orală. Se întrebuinţează la prepararea diverşilor esteri anestezici, a acidului folie, a derivaţilor azoici şi a cremelor protectoare contra insolaţiei, cum şi ca medicament: contra infecţiilor produse de ricketsii (tifos şi boli similare), fiind însă înlocuit, în ultimul timp, cu antibioticele tetraciclinice şi cu cloromi-cetina; în tratamentul lupusului eritematos şi al dermatitelor; ca sinergetic cu salicilaţii, în combaterea febrei reumatismale. Toxicitatea la om se manifestă, la doze mari, prin greaţă, vomismente, acidoză, prurit, methemoglobinemie şi hepatită toxică. E contraindicat să fie administrat împreună cu sulfa-mide, a căror acţiune o inhibeşte competitiv. Sarea de sodiu a acidului PAB se întrebuinţează în afecţiuni dermatologice şi, în combinaţie cu salicilaţi sau cu steroizi.în tratamentul artritei reumatice,în doze de0,6-*-3g pezi.peros. Sarea de potasiu a acidului PAB are aceleaşi întrebuinţări medicale ca acidul liber şi sarea de sodiu, fiind folosită, în plus, drept catalizator la polimerizarea poliglicoleterilor. Sin. Paraminol, Vitamina Bx, Vitamina H'. 29. Pacfong. Metg. V. Packfong. 30. Pachebot, pl. pacheboturi. Nav.: Sin. Navă de pasageri. V. Navă de transport, sub Navă. 31. Pacher, pl. pachere. Expl. petr. V. Packer. 32 Pachet, pl. pachete. 1. Tehn.: Ansamblu de obiecte, eventual asemănătoare sau identice, cari sînt strînse împreună printr-o legătură (de ex.: o legătură de sfoară sau de sîrmă, un colier metalic, o chingă de oţel balot, etc.) sau printr-o învelitoâre comună (de ex. învelitoare de hîrtie, de pînză, etc.). Pachetele se fac, fie pentru a uşura manipularea, transportul sau depozitarea lor, fie pentru a permite prelucrarea sau utilizarea, într-un anumit scop, a acestui ansamblu de obiecte; învelirea poate fi necesară, uneori, pentru protecţia contra prafului sau contra degradării (prin lovire sau prin acţiunea unor agenţi agresivi), iar alteori, din punctul de vedere al aspectului. 33. ^. Ind. hîrt., Poligr.: Ansamblu de topuri (v.) de hîrtie (în general două), de coli de hîrtie de ambalaj sau de carton, de tipărituri, confecţiuni de carton, caiete, etc. identice, suprapuse şi eventual alăturate, obţinut prin învel irea completă a acestora, cu una sau jnai multe foi de hîrtie, fixate prin lipire sau prin legare cu sfoară. 34 Pachet. 2. Tehn.: Ansamblu de piese de acelaşi fel, identice sau asemănătoare, suprapuse sau alăturate şi legate unele de altele sau toate la un loc, pentru a fi folosit într-un sistem tehnic — cum sînt pachetul de grinzi, pachetul de tole Pachet, comutator ~ 2 Pachet de maşină electrică, etc.—, sau pentru a putea fi prelucrat printr-un anumit proces tehnologic, cum e pachetul de bare late de oţel folosite la elaborarea oţelului cementat (v. Oţel cementat 1, sub Oţel). 1. comutator E/t. V. sub Comutator 3. 2. /v/ de grinzi. Pod., C. f.; Ansamblu de grinzi de lemn sau de oţel profilat (de cele mai multe ori şine de cale ferată), suprapuse sau alăturate (în cazul şinelor, aşezate alternativ puţin 180 cm, pentru linii cu ecartament îngust; tipul B, cari sînt dimensionate la sarcina de 22 t/osie, pentru pachete constituite din două sau din trei şine de tip 34,5---45, şi sînt folosite numai pentru căi cu ecartamentul de cel puţin 100 cm, cu traverse cu lungimea de cel puţin 230 cm şi cu şine de tipul 23,6 sau mai mare; tipul C, cari sînt dimensionate la sarcina de 22 t/osie, pentru pachete de cîte cinci şine de ti.pul 34,5***45, şi cari sînt folosite numai pentru căi ferate cu ecar- cu ciuperca în sus şi în jos) şi legate rigid unele de altele, pentru a forma o grindă puternică. Pachetele de grinzi sînt folosite la lucrări provizorii (de ex. la executarea suprastructurii podurilor cu deschidere mică, la consolidări, la reparaţii sau ^restabiliri urgente de poduri). în cazul pachetelor de şine, acestea pot fi rezemate la capete pe culee de lemn san de zidărie, ori pe stive de traverse, pentru a constitui un podeţ pe care se montează calea (v. fig.). Acest sistem, de alcătuire a podeţelor e folosit pentru deschideri de 1,00***5,00 m şi pentru viteze de circulaţie cu restricţie, de cel mult 5 km/h. Uneori pachetele de şine sînt aşezate deasupra traverselor căii, între şine şi în afara lor. în acest caz, traversele căii sînt legate de pachetele de şine cu brăţări metalice, pentru a constitui un podeţ cu pachete de şine cu traverse suspendate. Acest s istem de podeţ provizoriu e folosit pentru deschideri relativ mici. La podeţele cu traverse suspendate, pachetele de şine pot fi rezemate la capete în două feluri: pe traversele curente ale căii, aşezate pe un element rigid (culee veche sau un zid) sau pe o stivă de traverse; pe cîte trei traverse, aşezate direct pe balastul căii, şi dispuse la distanţa interaxială de 0,60 m. Pachetele de şine cu traverse suspendate sînt folosite la executarea podeţelor cu deschiderea maximă de : 4,50 m, pe liniile cu ecartament normal; 3,90 m, pe liniile cu ecartament de 1,00 m ; 3,00 m, pe liniile cu ecartament de 0,60 m. Ele nu sînt folosite pe porţiunile de linie la cari traversele sînt aşezate oblic sau în curbele cu raze mici. Dispozitivele de suspendare a traverselor sînt de trei tipuri: tipul A, cari sînt dimensionate la sarcina de 12 t/osie, pentru pachete de şine constituite din două sau din trei şine de tip 23,6 şi 30, şi sînt folosite numai pentru căi cu ecartamentul de cel puţin 76 cm, cu traverse cu lungimea de cel puţin 230 cm, pentru linii cu ecartament normal, şi de cel Podeţ executat din pachete de şine. a) secţiune longitudinală; b) elevaţie; c) secţiune transversală; d) vedere în plan; e) planul de amenajare a rezemării; f) detaliu de consolidarea pachetelor de şine; 1) pachet de şine; 2) eclise; 3) juguri executate din dulapi de 5x10 cm solidarizaţi cu buloane; 4) pat de traverse ; 5) pană de stejar; 6) piloţi; 7) dulapi; 8) bulon de solidarizare. tament normal, cu traverse de categoria I, cu lungimea de cel puţin 260 cm, şi cu şine de tipuI 23,6 sau mai mare. 3. ~ de şine! Pod., C. f. V. sub Pachet de grinzi. 4. ~ de tole. E-lt.: Ansamblu de tole din cari sînt compuse miezurile sau jugurile transformatoarelor electrice, indusul sau inductorul sau numai parte din inductorul maşinilor electrice, cum şi miezul unor aparate electrice, constituind „fierul activ". Execuţia lamelată, adică sub formă de pachet, a unui miez magnetic se impune, ori de cîte ori fierul activ e sediul unui flux magnetic variabil, în scopul de a limita pierderile prin curenţi turbionari. în compunerea maşinilor şi aparatelor menţionate intră unu sau mai multe pachete, separate între ele prin canale de ventilaţie, obţinute, în general, cu ajutorul distanţierelor (v.). Grosimea pachetelor variază, depinzînd în special de condiţiile de ventilaţie. Astfel, de exemplu, la statoarele maşinilor electrice de curent alternativ, pachetele au grosimea de 40---60 mm, dar se pot folosi şi pachete cu grosime mai mare, în cazul folosirii de canale de ventilaţie axiale. Pachetele sînt constituite din tole de oţel electrotehnic (cu grosimea, în general, de 0,5 mm, pentru maşinile electrice, şi de 0,35 mm, pentru transformatoare), izolate pe o faţă cu hîrtie cu grosimea de 0,03 mm sau cu un lac. Tolele stanţate şi curăţite de bavuri sînt comprimate în pachete la anumite presiuni, în general de circa 8 kgf/cm2. Pachetele de tole trebuie să rămînă în maşina electrică, în transformator, etc. în această stare de tensiune prin anumite dispozitive de fixare, cari menţin presiunea, dar nu o creează. V. şî Stator, Rotor, Transformator. 5. Pachet. 3.Metg.: Formă intermediară a semifabricatului la fabricarea tablei subţiri prin procedeul de laminare periodică, ce se da— prin dublare — platinelor, după ce sînt lungite, suprapuse şi laminate în continuare pînă la lungimea de Pacheţ de mare 3 Pachet de unde circa 1600--*1700 mm. Dublarea (v.) e necesară pentru continuarea laminării, pentru ca la laminarea finală să nu se obţină un produs prea lung, care nu ar putea fi manevrat la laminare (v. şî sub Tablă). 1. Pachet de mare. Nav.: Cantitate apreciabilă de apă de mare, aruncată de un val pe puntea navei. 2. Pachet de strate. GeoL, Expl. petr.: Succesiune de strate, avînd aproximativ aceleaşi caractere litologice, dar cari sînt diferite, din anumite puncte de vedere, de rocile din pat sau de cele din acoperiş. Un pachet de strate trebuie sa aibă, în total, grosimea de minimum cîţiva metri şi suprafeţele de stratificaţie să fie bine individualizate. O categorie specială de pachete de strate sînt pachetele de strate productive petrolifere, adică rocile colectoare (v.) saturate cu hidrocarburi fluide, cu productivitate certă, cel puţin în ansamblu. Exploatarea acestor strate pune problema extragerii separate a hidrocarburilor conţinute în fiecare, în condiţiile optime de proiectare, fie succesiv, prin aceeaşi reţea de sonde, fie simultan, prin reţele separate, atunci cînd fiecare strat are o productivitate mare, însă caracteristici diferite impun o exploatare net diferenţiată în ce priveşte ritmul, presiunea de sondă, metodele de extracţie, etc., sau atunci cînd natura deosebită a ţiţeiului impune colectarea şi tratarea lui separată. 3. Pachet de trenuri. C. f.: Grup de două, trei sau patru trenuri, cari circulă în acelaşi sens unul după altul, pînă într-o staţie oarecare, unde se încrucişează cu un alt grup (pachet) de trenuri. Acest procedeu de organizare a circulaţiei trenurilor în pachete e avantajos în special pe liniile simple, echipate CU bloc automat de Perioada (r2) a graficului de circulaţie linie, deoarece măreşte ca- pentru două perechi de trenuri, orga-pacitatea de circulaţie a nizate să circule în pachete, liniei. /) timpul de urmărire; tx şi h) timpii în figură e reprezentată de mers la dus şi la întors; o) timpul perioada graficului (v. Gra- de încrucişare, ficde circulaţie, sub Grafic) pentru două perechi de trenuri, cînd circulaţia e organizată în pachete. 4. Pachet de unde. F/z.: Ansamblu de unde monocromatice coexistente într-un spaţiu cu frecvenţe şi faze diferite între ele şi variind continuu în anumite intervale, din a căror interferenţă rezultă o undă cu extensiune finită în spaţiu, într-un moment dat. Orice undă cu extensiune finită în spaţiu se poate descompune într-un ansamblu de unde monocromatice cu frecvenţe variabile într-un anumit interval spectral. în cazul unidimensional, pachetul de unde reprezentat prin funcţiunea ty(x, t) se obţine prin superpoziţia unor unde plane (v.): 40, <)=f+°° J — 00 în care f(k)ăk reprezintă amplitudinea undei elementare de e numărul de undej, funcţiu- aceeaşi fază şi se adună dînd un maxim; pentru valori ._J ^ __X0) funcţiunea e 0 osci ează puternic şi contribuţia ei la integrală tinde către zero. între intervalul Ax, în care tudinilor. amplitudinile pachetului de unde sînt sensibil diferite de zero, şi intervalul spectral Ak, în care f(k) e sensibil diferită de zero, există relaţia: Ax -A£>1. Astfel, cu cît extensiunea spaţială a pachetului e mai îngustă, cu atît extensiunea lui spectrală e mai largă, şi invers. Propagarea pachetului de unde rezultă din propagarea componentelor sale monocromatice. Dacă interval’ul Ak=k — k0=a e suficien% de mic pentru ca v(£)^ v(&0)+ (-—-■) AAH—, ■ \ / k=kQ iar f(k)=f(k0+a.).tt (x, /)-■¥*(*, t)-e2 [v(^o) *~k° (x~xo)l # Aceasta e o undă cuasi-monocromatică, a cărei cuasiampli-tudine 2rc/| •/ —Cv—x0)~ja :+CD../.a. J ^ are un maxim care se propagă cu o viteză care rezultă din condiţia de anulare a fazei: Rezultă viteza (Si, care se nea f(k) fiind diferită de zero numai într-un interval finit de 1 valori ale numărului de unde în jurul unei valori k0= ~ şi a cărei variaţie e suficient de netedă (v. fig. I); x e coordonata spaţială; %0 e coordonata punctului în jurul căruia se grupează pachetul de unde şi în care amplitudinea acestuia e maximă (v- fig. II). Pentru valori x^xQ şi k^kQ, undele au aproximativ k~k0 care se numeşte viteza de grup. Faza undei (x, t) se propagă cu viteza v0 = „o numeşte viteză de fază. între cele două viteze există relaţiile: âv dv V n — V -\-k —TT — V — A • & 6h dX în medii nedispersive, în ca i viteza de fază nu depinde de lungimea de undă X (respectiv de numărul de undăk), rezultă: vg=v. în medii dispersive, în cari viteza de fază depinde de lungimea de undă, viteza de grup e diferită de viteza de fază, putînd fi mai mică (în cazul dispersiunii normale (v. sub Dispersiune 2), ^->0) sau mai mare (în cazul dispersiunii anomale (v. sub dX' ăv Dispersiune 2), -rr-cO) decît aceasta. dX 1* Pachetaj de nuiele 4 Pachete, maşina de desfăcut — de tabla în cazul undelor electromagnetice, în particular al celor luminoase, sînt realizate ambele posibilităţi după natura mediului de propagare. Se pot obţine şi pachete tridimensionale prin suprapunerea unor unde plane al căror vector de undă k de componente k ,k„,k are o orientare arbitrară fată de axele de coordonate. x' y' z Expresia analitică a unui astfel de pachet e: vF(r,/)= f+“f+» i+0}f(k)e2^^^-^-~^dkxdkvdk . J - CQ * - 00 J - OO J <. unde r, respectiv rQ, sînt vectorul de poziţie curent, respectiv vectorul de poziţie al punctului de maxim al produsului, în acest caz există relaţiile: A/?yVy>1; A*^>1. în Fizică se experimentează numai cu pachete de undă, deoarece extensiunea în spaţiu a undelor utilizate e finită. Unda monocromatică reprezintă un caz limită aproximat cu suficientă exactitate în cazul în care Akx « 0. De aceea, toate măsurările vitezei luminii au determinat viteza de grup a acesteia. în Teoria relativităţii se arată că cea mai mare viteză a unui semnal fizic nu poate depăşi viteza luminii în vid c0 , viteza de fază putînd fi, în unele cazuri, şi mai mare decît cn. Se poate demonstra că în orice condiţii viteza frontului unei unde electromagnetice (luminoase) nu depăşeşte c0. O caracteristică importantă a unui pachet de unde consistă în aceea că, în cazul unui mediu dispersiv, aceasta se destramă, deoarece fiecare componentă monocromatică a acestuia se propagă cu altă viteză de fază şi deci aşezarea lor relativă variază în timp. De aceea, încercarea din interpretarea nestatistică a Mecanicii ondulatorii (v.) de a rezolva opoziţia undă-corpuscul prin identificarea corpusculului cu un pachet de unde e în contradicţie cu constatarea experimentală că particulele elementare nu se destramă. în Mecanica cuantică (v.), funcţiunea de undă (v.) a unui sistem de particule este interpretată statistic şi pachetul de unde ^ poate fi considerat ca o superpoziţie de unde = , ^ fiind funcţiunile proprii ale operatorului L al unei mărimi fizice L^n=Ln^n, unde Ln e valoarea proprie corespunzătoare. Dacă se efectuează o măsurare a mărimii fizice considerate se va obţine cu probabilitatea ]^|2 valoarea Ln, iar după această măsurare, starea sistemului va fi descrisă de funcţiunea , adică numai de una dintre funcţiunile componente ale pachetului. Acest fapt se numeşte reducerea pachetului de unde. Dacă se ţine seamă de relaţia lui de Broglie, între componentele impulsului microparticulei, px, p , p^ şi componentele vectorului de undă: Px=hh# Pj=hhr Pz=hkz din relaţiile dintre extensiunea spaţială şi cea spectrală a pachetului de unde rezultă relaţiile de impreciziune ale lui Heisenberg: AxApx^h ; AyApy^h ; AzAp^h, unde Apx, Ap , Ap reprezintă abaterile cu cari se precizează componentele impulsului microparticulei corespunzătoare abaterilor Ax, Ay, Az ale coordonatelor ei. 1. Pachetaj de nuiele. Hidrot.: Stivă formată din straturi orizontale de fascine (cu diametrul de O^O^-O^O m) sau de nuiele, fixate cu ţăruşi bătuţi prin stivă în pămînt, folosită ca umplutură la unele construcţii utilizate la regularizarea rîurilor (epiuri, diguri, apărări de mal, etc.). Partea superioară a pachetajelor e protejată cu un pavaj de piatră, cu placi de beton sau cu o împietruire executată în ochiurile unor împletituri de nuiele. Pentru o consolidare durabilă a pachetajelor trebuie ca părţile acestora situate deasupra nivelului apelor să fie executate astfel, încît să poată încolţi şi vegeta. 2. Pachetare. 1. Tehn.: Operaţia de formare a unui pachet în accepţiunea Pachet 2 (v.). 3. Pachetare. 2. Gen.: Sin. Ambalare (v.), împachetare. 4 Pachete, maşina de desfăcut ~ de tabla. Ut., Metg.: Utilaj folosit la laminarea la cald a tablei subţiri prin procedeul „în pachete", pentru separarea mecanizată a foilor. Desfacerea pachetelor de foi e necesară pentru evitarea lipirii atît la rece, după terminarea operaţiei de laminare, cît şi la cald—'.în timpul procesului de fabricaţie—, în special înaintea dublări i şi a reîncălziri lor. După desfacerea pachetelor, foile se suprapun în ordine diferită de cea pe care au avut-o în timpul laminării precedente; prin aceasta ajung în contact suprafeţe uşor oxidate, cari nu se pot suda în timpul încălzirii şi laminării ulterioare. Mecanizarea operaţiei se bazează pe unul dintre următoarele procedee posibile de separare a foilor: răcire bruscă sub acţiunea unei vine de apă, care provoacă contracţiunea diferită a foilor şi separarea lor; curbare cu raze de curbură din ce în ce mai mici, ceea ce are ca urmare alunecarea foilor una peste alta; separarea foilor cu un mijloc mecanic, introdus între foi în timpul înaintării pachetului; separarea foilor cu ajutorul unor dispozitive de apucare, de exemplu cu vid, cari trag foile spre afară. Utilajele cel mai mult folosite aplică procedeele de separare prin curbare sau cu mijloace mecanice. Maşina de desfăcut pachete, cu rulouri, are ca organe de lucru patru grupuri de rulouri de ondulare /. Maşină de desfăcut pachete de tablă, cu rulouri de ondulare. 1) grup de rulouri de tracţiune şi îndoire; 2) grup de rulouri de îndoire la 180°; 3) rulouri de tracţiune; 4) subansamblul maşină de îndreptat;-5) piston de acţionare a grupului 2; 6) transportor cu lanţuri; 7) materialul prelucrat. (v. fig. /). Primul grup e compus din trei rulouri, cari îndoaie pachetul şi-l trag în maşină, dirijîndu-l spre al doilea grup, compus din două rulouri dispuse alăturat, orizontale, şi din două rulouri suprapuse, orizontale şi rezemate în lagăre deplasabile pe verticală, ruloul inferior avînd diametru mai mic. Cînd pachetul de foi ajunge în dreptul grupului mobil, rulourile verticale coboară, apasă pachetul şi-l deformează puternic peste cele două rulouri inferioare. Grupul al treilea Pachnolit 5 Packer e constituit din două rulouri de tracţiune, cari conduc pachetul spre ultimul grup de îndreptare, compus din patru rulouri de lucru (două dedesubt şi două deasupra), din patru rulouri de sprijin şi din două rulouri de ghidare, la ieşire. Maşina'de desfăcut pachete, cu rigle oscilante (v. fig. II), are ca organe principale de lucru două rigle oscilante, cu mişcare în sensuri contrare şi cu lungimea puţin mai mare decît lăţimea tablei. Cele două foi ale pachetului sînt trase prin maşină cu ajutorul a două perechi de rulouri apăsate cu resorturi elico-idale; pachetele cu mai mult decît două foi trebu ie trecute prin maşinăde mai multeori. 1 Pachnolit. Mineral.: CaNa(AIF6)*H;?0. Fluorură de aluminiu, calciu şi sodiu, naturală, cristalizată în sistemul monoclinic. E aproape identic cu thomsenolitul (v.), de care se deosebeşte numai prin faptul că e optic pozitiv, în timp ce thomse-nolitul e optic negativ. Formează prisme subţiri, concrescute cu cristalele de thomsenol it, sau se prezintă sub forma de mase granu-lare, grosolane sau fine. în general e incolor. Are indicele de refracţie ^ — 1,412. 2. Pachydiscus. Paleont.: Gen de amonit, caracteristic pentru Cretacicul superior, cu cochiIia evolută, umflată, care poate atinge dimensiuni foarte mari, ornată cu coaste puternice, simple sau bifurcate, uneori cu noduri. Din Cretacicul superior din Dobrogea e cunoscută specia Pachydiscus laevyi. Sin. Parapachydiscus. 3. Pachyodonta. Paleont.: Grup de lamei ibranhiate eterodonte cu dinţi ro-buşti şi groşi, deformaţi din cauza fixării. Cuprind forme marine fixate, cari au trăit în regiunea litorală a mărilor calde şi puţin adînci, dînd naştere Ia calcare reci-fale. Cochilia lor e formată din valve pachydiscus laevyi. foarte groase şi inegal dezvoltate: valva fixată de fund creşte mai puternic, iar cealaltă se dezvoltă în formă de capac. Diverse specii sînt cunoscute din Jurasicul superior pînă în Cretacicul superior. V. şi sub Rudistae. 4 Pachyteuthis. Paleont.: Belemnit caracteristic pentru Jurasicul inferior, cu rostrul scurt, lipsit de şanţul ventral şi de şanţurile laterale şi străbătut de o alveolă care ocupă aproape jumătate din lungimea sa. Specia Pachyteuthis (Belemnites) acutus Millere cunoscută în ţara noastră din Liasicul inferior de la Cristian- Pachyteuthis acutus. ■ Braşov. 5- Pacific, locomotiva C. f.: Locomotivă cu abur avînd două osii alergătoare, trei osii cuplare si o osie purtătoare G-c-i respectiv 2-3-1), folosită la remorcarea trenurilor de calatori. Are viteza maximă de 126 km/h. e. Pacioc, pl. padocuri. Cs.; Primul strat de văruială, aplicat direct pe tencuială sau pe glet. Se execută în special pe tencuieli le exterioare, Ia cari, pentru a Ie mări aderenţa, se aplică un pacioc de var (lapte de var cu adaus de ulei de in). Dacă tencuiala e aspră sau prea poroasă, se adaugă la pacioc 10* * • 15 % Gaol in sau 8* * * 10 % ipsos, din cantitatea totală de var bulgări. 7. Pacişe. Ind. text.: Fire de in sau de cînepă, de calitate inferioară, cari rămîn de obicei în dinţii daracului după piep-tenatul fuiorului. 8. Pacitan. Chim., Farm.: Sin. Parkinsan (v.). 9 Paciuli. Bot.: Pogostemon patchouly Pe 11. Plantă erbacee din familia Labiatae, originară din Filipine, şi care se cultivă în India, în FiIipine, Jawa, Sumatra, Indonezia, Malaya. Frunzele şi florile conţin un ulei eteric cu miros intens, persistent şi caracteristic (asemănător celui de cumarină), care după uscare urmată de fermentare, se extrage prin distilare cu vapori de apă, randamentul ajungînd astfel pînă la 4%. Pe lîngă compuşi cu foarte puţină influenţă asupra mirosului (40-**45% sînt substanţe din grupul sescviterpenelor), uleiul conţine alcool paciulic, azulen, aldehidă cinamică, eugenol, benzaldehidă. Uleiul de paciuli e una dintre cele mai importante materii prime pentru parfumerie, fiind utilizat atît pentru mirosul propriu cît şi ca fixator pentru parfumuri le de tip greu (ambră, chypre), şi ca bază în compoziţiile de pudre de toaletă, săpunuri, cosmetice şi fumigene. Din acest ulei, lăsat în repaus mai mult timp, se separă o substanţă sol idă, numită camfor de paciuli. Foi le de paciul i, uscate şi pulverizate, se întrebuinţează pentru a parfuma şi a apăra de insecte hainele, albiturile şi blănurile. io. Pack, gheaţa Nav.: Gheaţă care acoperă o regiune din mare, oricare ar fi forma şi poziţia gheţuri lor, cu excepţia banchizei costiere. Regiunea de gheaţă formată din sloiuri strînse, în care navigaţia e dificilă chiar pentru navele de construcţie specială, necesitînd eventual ajutorul spărgătoarelor de gheaţă, se numeşte pack strîns. ii Packer, pl. packere. Expl. petr.: Dispozitiv folosit în gaura de sondă, la forajele de ţiţei şi de gaze, pentru închiderea (etanşarea) spaţiilor inelare dintre prăjinile de foraj sau ţevile de extracţie şi coloană, sau dintre prăjinile de foraj ori coloana de tubaj şi pereţii găurii de sondă, la izolarea apelor, a gazelor, etc. După felul construcţiei şi după rolul lor, se deosebesc: packere cu un singur sens, packere universale şi packere speciale. Packerele cu un singur sens, cele mai răspîndite în şantierele petroliere, împiedică trecerea fluidelor prin spaţiul inelar, cînd presiunea de deasupra e mai mică decît presiunea de sub packer, respectiv presiunea diferenţială care acţionează asupra acestuia e dirijată de sus în jos. Deplasarea în jos a a unui astfel de packer poate fi împiedicată cu ajutorul bacurilor sau al ţevilor de ancoraj. P a c k e r u l cu bacuri (v. fi g. I) are următoarele piese: o reducţie filetată atît la partea superioară, pentru racordarea packerului la garnitura de ţevi cu care se /. Packer pentru coloana, cu bacuri. 1) reducţie; 2) tubul packerului; 3) garnituri de fixare a packerului; 4) prag care limitează cursa tubului 5; 6) dispozitiv de fixare cu bacuri; 7) cioc solidar cu tubul 2; 8) arcuri elastice; 9) bacuri; 10) canal pentru deplasarea ciocului 7)11) legătură între reducţia 1 şi tubul 5. II. Maşină de desfăcut pachete de tablă, cu rigle oscilante. 1) rulou de presare şi antrenare; 2) rulou de antrenare; 3) riglă oscilantă; 4) mecanism de poziţionare a rulouri lor 1 ; 5) resort; 6) transportor; 7 şi 7') pachet de tablă, respectiv tablele separate. Packer 6 Packer introduce în sondă, cît şi ia partea inferioară, la care se racordează tubul packerului; tubul packerului (mandrelul), avtnd diametrul interior apropiat de cel al ţevilor de extracţie cu cari se introduce, pentru ca prin tub să poată trece pistoanele pentru pistonat sau ţevile de extracţie; garniturile de fixare a packerului, montate la exteriorul tubului; dispozitivul de fixare cu bacuri, care se mişcă pe tub. Pentru asigurarea circulaţiei prin ţevi, fără a mai mişca packerul din locul de fixare, se folosesc packere cu supapa (v. fig. //), la cari legătura dintre reducţie şi tubul cu garnituri se face printr-o supapă, care se deschide la simpla ridicare a ţevi lor, pe o distanţă I imitată, pentru ca să nu se mişte gar-niturile. Packerul c u p i c i o r sau cu ţevi de anccraj (v. fig. III) se fixează în coloană în momentul în care piciorul, constituit dintr-o ţeavă, a ajuns şi se sprijină pe talpa sondei. Prin lăsarea unei părţi din greutatea ţevilor de extracţie pe acest picior, garniturile sînt presate şi se produce armarea packerului, respectiv asigurarea etanşării. El asigură etanşarea în apropiere de talpa sondei, în special la sondele de gaze (v. fig. IV). packerului cu prăjinile sau cu ţevile de lansare se face printr-un niplu cu filet stînga, extras —a //. Packer cu declanşare mecanică şi cu supapă de ci rculaţie. 1) valvă de circulaţie; 2) resortul valvei; 3)gar-nituride cauciuc; 4) manşon inferior de comprimare; 5) manşon superior; 6) pene de fixare ; 7) manşon cu fereastră de manevră; 8) lame de fricţiune pe coloană. III, Packer cu picior. I) taler; 2) garnitură de etanşare; 3) corpul packerului ; 4) inel; 5) şurub de blocare; 6) mufă de susţinere; 7) cămaşa exterioară a packerului; 8) şiu; 9) prag la exteriorul şiului; 10) buclă; II) inel înşurubat la şiul 8; 12) ţeavă de extracţie. Packerele universale se folosesc cînd, în timpul operaţiilor, presiunea diferenţială îşi poate schimba sensul, acţionînd asupra packerului, uneori în sus, alteori în jos. Packerul universal (v. fig. V) are două rînduri de bacuri: unul fixat deasupra garniturilor de etanşare, pentru a împiedica mişcarea în jos, iar celălalt fixat sub garnituri, pentru a împiedica mişcarea în sus. Packerele speciale asigură etanşeitatea la manifestările de presiune din orice direcţie. Aceste packere au cîte două rînduri de garnituri, pentru a împiedica orice mişcare. Legătura ! odată cu ţevile, prin rotire la dreapta, după ce packerul a fost fixat în coloană. După condiţiile de lucru din gaura de sondă, se deosebesc: packere de teren, la cari etanşarea se face pe pereţii găurii de sondă, /V. Packer pentru sondele de gaze. 1) corpul packerului; 2) taler; 3) garnitură de etanşare. V. Packer universal. VI. Packer de teren. 1) bacuri le superioare (deasupra gar- o) în ti mpul i ntroduceri i; b) fixat nituri i de etanşare); 2) bacurile in- şj închis, ferioare (sub garnitura de etanşare); 3) tubul packerului; 4) garnitură de etanşare. şi packere de coloană, la cari etanşarea se face pe coloană. Packerele de teren servesc la izolarea spaţiului inelar dintre gaura de sondă şi coloana de tubaj, împărţind acest spaţiu în două părţi (inferioară şi superioară), asigurînd astfel izolarea apelor din formaţiunile superioare, de stratele productive cari se găsesc sub packer. Packerul de teren (v. fig. VI) etanşeazăcu ajutorul unui manşon decînepă impregnată cu seu, înfăşurat în jurul unui burlan. Lungimea manşonului de cînepă variază de la 1 —2,5 m, în funcţiune de mărimea spaţiului inelar dintre coloană şi pereţii găurii de sondă. Prin apăsarea packerului, manşonul de cînepă îşi măreşte diametrul şi, blo-cînd spaţiul dintre coloană şi peretele găurii de sondă, etan-şează pe pereţii acesteia. Se utilizează, în general, la izolarea apelor superioare în sondele puţin adînci şi cu pereţii constituiţi dintr-o rocă tare. VII. Packere mobile, o) packer de coloană care se blochează prin rotire la dreapta şi deşurubarea bacurilor; b) packer la care deşurubarea se face prin rotirea la dreapta cu 180°, func-ţionînd după principiul baionetei. Packfong 7 Padauk Packerele de coloană servesc [a «zolarea spaţiului dintre coloană şi ţevile de extracţie, sau prăjini. Aceste packere pot t VIII. Packer fix. 1) garnitură de cauciuc; 2) bacuri superioare; 3) bacuri inferioare; 4) bila packerului; 5) bilă introdusă pe coloa-• nă, care blochează circulaţia noroiului. /X. Packer de întregire. I) manşon; 2) corpul packerului; 3) inel de oţel; 4) manşoane de plumb; 5) inele distanţi ere; 6)inel cu garnitură; 7) şuruburi; 8) garnitură; 9) şuruburi pentru lemn; 10) dop; II) şuruburi de cupru. X. Packer cu plumb cu declanşare mecanică. 1) colivie pentru prins bi lele 7; 2) bolţ de cupru; 3) piesa de introducere a packerului; 4) fereastră în care se găsesc bolţurile 5, fixate în piesa3; 6) ferestrele coliviei; 8) coloană pierdută; 9) manşon de solidarizare imobilizat de segmentul 10; 11) canale ci rcula-re; 12) garnitură de plumb. ducerea dispozitivului în gaura de sondă, e blocată într-o poziţie laterală, pentru a permite circulaţia în ambele direcţii. Cînd bacurile superioare se împănează, ele nu mai permit ridicarea packerului şi acesta închide spaţiul dintre coloană şi garnitură; bacurile inferioare se împănează în coloană, asigurînd astfel fixarea definitivă pe coloană. Un packer de coloană special e packerul cu plumb, care se foloseşte la etanşarea spaţiului dintre coloana de exploatare şi coloana pierdută, fie la etanşarea punctului de legătură, în cazul întregirii coloanei pierdute (v. fig. IX), fie la introducerea coloanelor pierdute etanşate în teren sau în altă coloană pierdută (v. fig. X), sau a spaţiului dintre un |-5 filtru de nisip şi coloană (v. fig. XI), împiedi-cînd astfel pătrunderea nisipului din strat în coloană. Var. Pacher. XI. Packer cu garnitură de plumb. 1) dispozitiv de dezgăţare ; 2) cămaşă exterioară; 3) mufă ; 4) inel; 5) ţeava i nteri oară; 6) corp conic; 7) inel de plumb; 8) mufă-scaun. i. Packfong. Metg.: Aliaj ternar Cu-Ni-Zn, uneori cu adausuri şi de alte elemente (Fe, Pb, Co, etc.) dintr-un grup de aliaje de diferite compoziţii, apropiate de a alpacalelor, a argentanului, sau a altor aliaje similare (neusilber, mail-lechort, metal Christofle, etc.), care are aceleaşi întrebuinţări Compoziţia cîtorva aliaje Packfong (în %) fi amovibile sau mobile, adică pot fi extrase la suprafaţă după terminarea operaţiei la care au fost folosite, şi fixe, cari nu mai pot fi extrase după fixare. Packerele mobile (v. fig. /, II, IV şi VII) servesc la izolarea spaţiului dintre două coloane, în timpul probelor de producţie sau în timpul producţiei, în scopul menţinerii, în spatele coloanei interioare, a unui nivel de lichid suficient de înalt pentru a nu supune coloana de exploatare, în timpul operaţiilor de denivelare, la presiuni mai mari decît cele la cari poate rezista. Packerele de coloană mobile se mai folosesc cînd coloana de închidere a apelor nu e etanşă, din diferite cauze, şi lasă să pătrundă în gaura de sondă apă sau gaze cari împiedică producţia normală a sondei, sau la cimentările sub presiune, cînd felul operaţiei nu necesită menţinerea găurii de sondă sub presiune, după terminarea cimentării. Packerele fixe se folosesc la cimentările sub presiune, din care cauză sînt numite şi reţinâtoare de ciment, cînd e necesară menţinerea presiunii pe porţiunea cimentată, pînă cînd laptele de ciment face priză. Aceste packere sînt constituire dintr-o garnitură (un manşon) de cauciuc, montată între două perechi c’e bacuri: superioare şi inferioare. La partea inferioară (v. fig. VIII) se găseşte o bilă care, la intro- Tipul Cu Ni Zn Fe Pb Co chinezesc 26-40 16-37 41-32 0-2,5 german 54 18 28 — — — de Birmingham 62-63 10-19 17-26 — — — de Shefield 58 14 25 3 — — Cookson 40,9 11,1 45 2,6 0,24 0,16 ca şi acestea. Timp îndelungat aliajul a fost elaborat, în China, dintr-un minereu care conţinea elementele componente ale aliajului. Sin. Paktong, Pai-t’ung, Paaktong, Argint chinezesc. Var. Pacfong, V. şi Aliaje cupru-nichel-zinc, sub Cupru, aliaje de 2. Paco. Ind. text.: Sin. Alpaca (v. Alpaca 2). 3 Pacol. Ind. text.: Plantă din familia Musaceae, cultivată în Filipine, din frunzele căreia se extrag fibre textile liberiene asemănătoare fibrelor de Manila (abaca), dar mai moi şi mai puţin rezistente decît acestea, şi cari sînt folosite pentru fabricarea sforilor şi a cablurilor. 4. Paco-Paco .Ind.text.: Fibră texti lă asemănătoare iutei, obţinută din planta Malva Pendao, cultivată în Nordul Braziliei. 5. Padauk. Silv., Ind. lemn.: Nume comun pentru mai multe specii de arbori din familia Leguminosae, răspîndite în zona subecuatorială din Africa şi Asia, dintre cari prezintă importanţă mai mare următoarele două: Padauk african, Pterocarpus soyauxii Taub., care are lemnul roşu-sîngeriu, pînă la brun închis, cu dungi roşii. Lemnul de padauk african e foarte dur şi greu (are gr. sp. 0,8-*-0,9 g/cm3). Se prelucrează bine şi e foarte durabil. Se întrebuinţează la fabricarea mobilei, a mînerelor de scule şi de unelte agricole. Sin. Corail, Coralwood. Var. Paduc african. Padding 8 Pagaîe Padauk birman, Pterocarpus indicus Willd., care are trunchiul foarte înalt şi gros, fiind plantat şi ca specie ornamentală în Indonezia şi Birmania. Duramenul lui poate avea culoarea galbenă-aurie şi dungi roşii, sau roşie-sîngerie şi pete albe. Albumul lui e galben pal şi e bine distinct de dura-men. Textura lemnului de padauk birman e neregulată, datorită porilor dispuşi în inel. Lemnul are duritate mijlocie şi greutatea specifică de circa 0,65 g/cm3. Durabilitatea lemnului e foarte mare; el rezistă şi atacurilor de termite. Albumul e atacat de cari. Lemnul se prelucrează uşor şi se finisează uşor, după umplerea porilor. Se întrebuinţează la fabricarea furnirelor decorative, a mobilei fine şi a pistelor de popice. Sin. Amboyna, Sena. Var. Paduc birman. 1. Padding, pl. padding-uri. Telc.: Condensator ajustabil, conectat în serie în ramura inductivă a unui circuit acordat avînd condensator variabil în ramura capacitivă, folosit pentru alinierea circuitului. La receptoarele supereterodine e necesar ca, pentru toate acordurile posibile, diferenţa dintre frecvenţa de rezonanţă a circuitului de radiofrecvenţă (care e egală cu frecvenţa de acord) şi frecvenţa oscilatorului local să fie aproximativ egală cu frecvenţa de acord a circu iţelor ampl ificatorulu i de frecvenţă intermediară. Aceasta se real izează cu o precizie satisfăcătoare, folosind în circuitul oscilatorului şi la cel al înaltei frecvenţe, două condensatoare variabile identice, montate pe acelaşi ax, şi alegînd inegale inductivităţi le celor două ci rcu ite (bobina oscilatorului cu o inductivitate mai mică decît inductivitatea circuitului de radiofrecvenţă); afară de aceasta, se folosesc două condensatoare auxiliare, ajustabile: trimmer-ul şi pad-ding-ul, primul legat în paralel, iar al doilea în serie cu circuitul oscilatorului, spre a obţine două grade de libertate în plus. Capacităţile trimmer-ului şi ale padding-ului se ajustează astfel, încît diferenţa dintre cele două frecvenţe să coincidă cu frecvenţa intermediară pentru trei'poziţii ale condensatoarelor variabile, deci pentru trei frecvenţe de acord, două dintre ele fiind alese la marginile, şi a treia la mijlocul gamei de acord. 2. Padelâ, pl. padele. Nov.: Ramă (v.) cu pană la ambele capete, folosită la îmbarcaţiunile de sport sau la îmbarca-ţiunile de tip canoe. Vîslirca cu padela se execută alternativ într-un bord şi altul, fără a rezema padela pe un furchet sau pe un alt dispozitiv similar. 3. Padina, pl. padini. 1. Geogr.: Loc aproape plan sau uneori uşor scobit, care se găseşte în vîrful unui deal sau al unui munte, pe coastă sau chiar la poalele muntglui. 4. Padina. 2. Geogr.: Sin. Dolie (v. Dolie 2). 5. Padoc, pl. padocuri. Zoot.: Teren îngrădit situat lîngă grajd sau în imediata apropiere a acestuia şi destinat plimbării animalelor. Pentru a evita infectarea solului cu paraziţi, padocul trebuie ţinut curat şi stratul de pămînt de la suprafaţă trebuie reînnoit la anumite intervale. Padocul pentru bovine, cabaline şi porcine poate fi parţial pavat, restul fiind înierbat. Pentru păsări sînt potrivite padocurile în cari îşi găsesc şi hrană; în acest scop pot fi folosite curţi, grădini, livezi. Suprafaţa de padoc necesară e de 10---15 m2 de cap de vită mare la bovine, de 25 m2 pentru un vier sau o scroafă cu purcei, de 10 m2 pentru o găină adultă. 6. Paduc. Silv., Ind. lemn. V. Padauk. 7. Paet, pl. paete. 1. Nav.: Împletitură marinărească executată din parîmă veche, folosită pentru protecţia punţii, a arboradei, a parîmelor, etc. După modul de execuţie, se deosebesc (v. fig./) paete împletite, cum sînt paetul englez, paetul francez, paetul spaniol,— şi poete ţesute. Ulti- mele se confecţionează la un război de paete format (v.fig. II) din două bastoane între cari se întinde urzeala (constituită din II. Război de paete. 1) baston; 2) fir de bătătură; 3) sabie de lemn; 4) parîmă de urzeală; 5) atîrnă-tor; 6) bară. /. Tipuri de paete. a, b) paet englez; c) paet francez d, e) paet spaniol; f) paet ţesut. parîme puse în dublin) şi cari se deplasează pe verticală cu ajutorul unor atîrnători legate de o bară sau cu un grătar; firele de bătătură se aşa-ză cu o sabie de lemn, bătătura putînd fi constituită dintr-un singur fir sau din mai multe fire cu lăţimea egală cu lungimea paetului. Paetul gros, de diferite construcţii, destinat să ferească puntea de căderea unei greutăţi, se numeşte paet de ghiulea. 8. Paet. 2. Nav?: împletitură ornamentală în diverse variante, pe iahturi, executată în special din parîmă de calitate superioară. 9. Pafta, pl. paftale. 1. Ind. text.: încheietoare de metal, la haine sau la cingători, uneori ornată cu pietre preţioase. io. Pafta. 2: Cingătoare compusă din plăci de metal legate între ele cu lănţişoare sau bătută cu ţinte. ii Pafta pentru cablu. Te/c.; Piesă simplă de tablă de oţel, zincată, folosită pentru fixarea cablurilor de telecomunicaţii pe zidurile clădirilor. Poate fi pentru exteriorul clădirilor sau pentru interiorul acestora. Paftaua pentru cablu de exterior (v.fig. o) e formată dintr-un semiinel cilindric, prelungit într-o parte cu o ureche îndoită, avînd în mijloc o gaură pentru şurubul de prindere a paftalei de zid şi două găuri laterale pentru fixarea inelului de pafta (care fixează, la rîndul lui, firele de bridă). Paftaua pentru cablu de interior (v.fig. b) e formată dintr-un semiinel cilindric, prelungit într-o parte cu o simplă ureche, avînd o gaură pentru şurubul de prindere a paftalei de zid. Paftaua pentru cablu (de exterior sau de interior) se dispune la 45 cm în lungul cablului (pe traseele orizontale), respectiv la 100 cm în lungul cablului (pe traseele verticale). 12. Pagaie, pl. pagaie. Nav.: Ramă (v.) scurtă care se ţine la ramare cu ambele mîini, fără a o rezema pe un furchet (v.) Pafta pentru cablu, o) de exterior; b) de interior; 1) gaură pentru şurubul de fixare în zid; 2) orificiu pentru inelul de pafta. Pagei, coeficient — 9 Paginaţie sau cui de strapazan (v.). E folosită pe îmbarcaţiunile de sport sau pe cele de tip pirogă, skiff, canoe. Se mai foloseşte pe plutele de salvare, pentru parcurgerea unei distanţe mici (cîteva zeci de metri), în scop.l de a aborda o plajă sau o navă salvatoare. 1. Pagei, coeficient ~.Nav.: Coeficient care serveşte la calculul diferenţei de longitudine AX=C'A9 dintre punctul determinativ (v. sub Dreaptă de înălţime) al unei drepte de înălţime şi punctul navei, în cazul intersecţiunii unei drepte oare'cari cu o latitudine meridiană. Coeficientul Pagei are expresia C' = cotg z sec 9, z fiind unghiul la zenit, 9 latitudinea, iar A9, diferenţa de latitudine. Practic, nu se calculează, găsindu-se în tablele de azimut cu trei intrări, numite table ABC (v.), unde se indică o cantitate C—10 C'. 2. Paginare. Poligr.: Sin Paginaţie (v.). 3 Paginator, pl. paginatori. Poligr.: Lucrător tipograf -care aşază în pagină (v. Paginaţie) rîndurile culese. 4. Paginaţie. Poligr.: Operaţia de aşezare a textului cules şi a clişeelor, în suprafeţe de mărime egală, completate cu titluri, subtitluri, note, colontitluri, coloncifre, normă, signatură, etc., pentru a obţine forma definitivă a paginilor unei cărţi, ale unei broşuri, reviste, ale unui ziar. Mai multe astfel de pagini (2, 4, 8, 16, etc.), în număr corespunzător suprafeţei de lucru a maşinii de tipărit şi strînse împreună, constituie forma de tipar (v.). Operaţia de paginaţie se execută de culegător (v.) sau, în tipografiile mari, de paginator (v.). Sin. Paginare. Paginaţia cărţilor şi a broşurilor trebuie să aibă pagini de aceeaşi mărime, capitole începute la aceeaşi înălţime, titluri sau subtitluri cu acelaşi caracter şi corp de literă pentru aceeaşi valoare, cum şi albitură uniformă între text şi titluri. Ea cuprinde paginaţia colii de titlu, formată din coperta de gardă (v.), coperta interi ară şi paginile cu prefeţe, tabla de materie (cuprinsul), I ista abreviaţii lor convenţionale, etc. şi paginaţia colilor d e te x t, cari cuprind textul propriu-zis al kcrării, eventual lista abreviaţiilor convenţionale, indexul şi tabla de materii (dacă acestea nu sînt paginate în coala de titlu, ci se paginează la sfîrşitul textului). Pentru paginaţia materialului pregătit pentru o carte sau pentru o broşură (coloana de text, tabele, clişee, etc.), paginatorul primeşte din partea editurii indicaţii speciale de paginaţie (numărul rîndurilor pe o pagină, format, etc.), stabilite prin tehnoredactare (v.). După precizarea formatului de text (v.) se face calculul origi. aiului, pentru a se proceda la împărţirea textului cules în pagini. Pentru paginaţie, culegătorul sau paginatorul trebuie să ţină seamă de indicaţiile cuprinse în documentaţia tehnică formată din: tipare de corectură (pe lîngă însemnarea greşelilor, acestea pot avea diverse indicaţii de paginaţie, ca: însemnarea caracterului şi a corpului pentru titluri, însemnarea albiturii între titluri Şi text, indicaţii asupra plasării notelor, a clişeelor, a începutului de capitole, etc.), machetă (pe care, în cazul unei paginaţii mai complicate, se indică amplasarea exactă a textului, a clişeelor şi a celorlalte elemente componente ale cărţii), caietul de sarcini al editurii (indicaţii cu privire la caracterul de literă din care se culege textul lucrării, corpul, formatul de text, indicaţii asupra .răririi textului, titlurile, plasarea titlurilor de capitole, plasarea clişeelor, etc.) şi, mai ales, fişa tehnologică, care cuprinde următoarele date tehnice asupra paginaţiei: ■formatul paginii, în cuadraţi; numărul rîndurilor de text -dintr-o pagină ; garnitura, corpul I iterei, aşezarea coloncifrelor Şi a colontitluri lor, cum şi distanţa dintre acestea şi marginile paginii sau ale textului; liniile de coloane, coloncifre le (v.), de- senul şi corpul liniilor, garnitura şi corpul cifrelor, aşezarea liniilorşi a cifrelor; colontitlurile (v.), textul lor, repartizarea rîndurilor, garnitura şi corpul caracterelor, desenul şi corpul liniilor, aşezarea colontitluri lor; norma (v. Normă 3), textul ei, garnitura şi corpul literei, distanţa de latextul principal ;semnul de coală (v.), garnitura şi corpul literei; spaţiul alb din capul paginii de la început (v. Pagină de început"); numărul de rînduri la paginile finale; spaţiul alb dintre vignete (v.) şi text la paginile finale; spaţiul alb dintre titlu (v.) şi subtitlu (v.) din tabele şi formulare; spaţiul dintre text (v.) şi note (v.); numărul şi repartizarea clişeelor îngropate, textul explicativ de sub clişee (legenda), caracterul de literă, aşezarea acestora; locul tablei de materie (v.); indicaţii referitoare la coala de titlu ; ordinea paginaţiei în prima coală şi în coala de închidere, a bibiiografiei şi a indexului; titlul (în cîte culori); coperta (în cîte culori); indicaţii suplementare. Operaţia de paginaţie cuprinde fazele indicate mai jos: determinarea lungimii paginii, în funcţiune de înălţimea formatului de text, care include atît textul, cît şi materialul de albitură şi coloncifra; pregătirea elementelor principale de paginaţie cari, în funcţiune de conţinutul cărţii sau al broşurii, pot fi: textul cules manual sau mecanic, legat în coloane, aşezat în ordinea succesiunii şi controlat pe baza tiparelor de corectură; titlurile (rubricile) culese dinainte şi pregătite pe suporturi separate, în cazul cînd acestea nu au fost introduse în text odată cu culegerea sau scoaterea corecturii; iniţialele (dacă se folosesc); clişeele pentru ilustraţii (dacă există în carte); orice alte elemente de text, linie, formule, tabele, sau figuri cari nu au fost introduse în formă dinainte; colon-titlul, coloncifra, semnul de coală şi norma, pregătite din timp, de preferinţă pentru un număr mai mare de pagini (48”-96) sau cel puţin pentru o coală de 16 pagini; măsura de pagină, formată din regleţi de xl2 cuadrat, sau, mai bine, din linii de alamă de 12 puncte; operaţia de paginaţie propriu-zisă, care cuprinde aşezarea coloanelor de text şi a celorlalte elemente principale de paginaţie, în pagini pe un suport-formă lung, conform regulilor stabilite; ajustarea paginii: controlul paginilor pregătite, pentru a elimina eventualele greşeli făcute la paginaţia propriu-zisă; strîngerea şi întinderea rîndurilor, cînd la paginaţie trebuie mărit sau micşorat numărul de rînduri. deoarece paginile au rezultat neuniforme ca mărime sau ca aspect grafic şi nu respectă anumite reguli grafice. Afară de paginaţia generală, obişnuită, la cărţi şi broşuri se mai deosebesc: paginaţia mixtă, paginaţia lucrărilor cu clişee şi paginaţia textului cules mecanic în rînduri. Paginaţia mixtă cuprinde paginaţia lucrărilor cari, prin varietatea textului necesită un alt aranjament decît textul simplu, şi căreia i se aplică, pe lîngă regulile generale de paginaţie, şi o serie de reguli specifice. Paginaţia mixtă se foloseşte la: paginaţia versurilor care, după forma lor, poate fi făcută, pe o pagină separată, fiecare poezie, în continuare şi pe două coloane (versurile scurte, la poeziile paginate în continuare); paginaţia operelor dramatice, la cari trebuie puse în evidenţă personajele şi numele actorilor; paginaţia pe două coloane, la care de obicei se consideră fiecare coloană o pagină separată; paginaţia tabelelor, cari se aşază imediat după rîndurile la cari se referă; paginaţia formulelor; încadrarea paginilor (în cazul cărţilor cu prezentare artistică deosebită, paginile se pot încadra cu o linie, folosind şi mici ornamente lîngă coloncifre). Paginaţia lucrărilor cu clişee se deosebeşte de paginaţia lucrărilor simple, deoarece intervin şi calculul suprafeţelor şi stabilirea locurilor în cari urmează să fie aşezate clişeele. Paginaţia lucrărilor cu clişee necesită mai mult timp de lucru, în special în cazul clişeelor încadrate în text. După modul de aşezare a clişeelor, se deosebesc: paginaţia clişeului în interiorul textului (fără rînduri scurte) Pagină 10 Pahar în care, la repartizarea clişeelor pe pagini, trebuie să se ţină seamă nu numai de aspectul paginii, ci şi de legătura dintre text şi clişeu, stabilită de editură prin machetă sau prin indicaţiile date pentru paginaţie; paginaţia clişeelor îngropate în text, la care clişeele cari nu ocupă toată lăţimea pag inii se completează cu rînduri scurte de text pînă la lăţimea paginii; paginaţia clişeelor în afara textului, care poate fi făcută şi pe pagini separate (în special în cazul cărţilor tehnice şi al manualelor şcolare), constituite numai din clişee (textul referitor la clişee trebuie să fie în pagina alăturată, de obicei pagina cu soţ); paginaţia clişeelor pînă în marginea paginii, la care clişeele se pot aşeza astfel, încît trei din marginile lor să ajungă pînă la tăietura marginilor cărţii, executată la ajustarea formatului brut; paginaţia clişeelor pe marginea formatului de text, în cadrul ramei albe, fără a fi influenţată lungimea rîndurilor (în acest caz, paginatorul stabileşte un format corespunzător pentru pagini, care permite aşezarea clişeelor cu dimensiuni le cele mai mari). Paginaţia textului cules mecanic în rînduri se face pe baza aceloraşi reguli ca şi pentru textul cules manual — şi, în special la paginaţia textului cules la monotip (v.), ope- raţia nu prezintă nici o particularitate faţă de paginaţia manuală. în figură se arată aşezarea paginilor, pe aceeaşi faţă a colii, pcnuu lum uc io pag hm (1/16), spre a putea fi folosite ca formă de tipar. La aşezarea copertelor trebuie să se ţină seamă de faptul că acestea au şi un cotor, care are de obicei şi text. Paginaţia revistelor se execută, în general, după aceleaşi reguli ca paginaţia cărţilor, cu unele deosebiri, caracteristice acestui gen de publicaţii. Paginaţia ziarelor trebuie să ţină seamă de termenul scurt pentru tipărirea acestora. De aceea, redacţia trimite în tipografie originalul respectiv, tehnoredactat în cele mai i” mici detalii, însoţit de ma-j chetă, ocupîndu-se totodată : şi de executarea clişeelor • la timp. ; 1. Pagina, pl. pagini. 1. : Poligr.: Fiecare dintre cele j două feţe ale unei foi dintr-o j lucrare tipărită (carte, bro- ' şură, ziar, etc.) pe care se găsesc imprimate rînduri de litere (text) şi figuri (clişee) aranjate într-un anumit mod (v. şî sub Paginaţie) şi cari, în general, poartă şi o co-loncifră (v.). 2. ~ de garda.Poligr.: Sin. Copertă de gardă (v.). 3. ~ de început. .Poligr.: Prima pagină cu care începe o carte sau, în interiorul cărţii, părţile şi capitolele acesteia, şi la care textul începe de obicei mai jos decît la celelalte pagini. Se deosebesc: pagină de început cu spaţiu liber deasupra (v. fig. o); pagină de început fără spaţiu liber şi cu iniţială a b . ; TITLU ; i II III Ml Itl II II |l 1 1111 i 11111111111 ■ i Minimumul ’ i m ii iii i iii 1111 , M 11111 111111 1 • 1 • 1 1 1 1 1 1 M 11 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 11 1 11 1 1 f 1 ! mmlmmim j ; iiiiiniiiiiiiiii i , imiiimiiimi ; ! 11ii111111m 1111 ; • n11III III 1 M III 1 ; 1111111 m 1111 m 11 ; i 11■11111111 ii 1111 , • ii111111 m ii 11111 • i miHMiiiiiiiii , c d Pagină de început, o) cu albitură; b) cu iniţială; c) cu frontispiciu; d) cu titlu. - oo >n| Cs» o? o> £ că e prin descompunerea sulfurii paladice, PdS2. Sulfura paladoasă obţinută pe cale umedă e brună-neagră, insolubi lă în acid clorhidric diluat şi în sulfură de amoniu; cea obţinută pe cale uscată se prezintă sub formă cristalină, albastră strălucitoare, dură, insolubilă în acid azotic şi în apă regală. i. aliaje de Metg.; Aliaje tehnice ai căror component principal e paladiul, adausurile de aliere putînd fi aurul, argintul, platinul, cuprul, cum şi alte elemente. Aliajele de paladiu se caracterizează prin: rezistenţă mare la coroziune şi la oxidare la temperaturi înalte, acţiune protectoare contra formării peliculelor de sulfuri (proprietate foarte importantă pentru contactele electrice de rupere), culoare plăcută. Aliajele paladiului cu aur, platin, argint sau cupru au constituenţii structurali sub formă de soluţii solide. Compoziţiile cîtorva aliaje de paladiu, întrebuinţate mai mult în tehnică, sînt indicate în tablou. Compoziţiile cîtorva aliaje de paladiu (în %) Poziţia Pd Au Pt Ag Cu Alte ele- mente 1 67-10 33-90 _ _ 2 60-15 _ _ 40-85 _ 3 60 — — — 40 — 4 90 — — — — 10 Rh 5 28,5 61,5 10 — _ __ 6 25 — — 70 — 5 Co 7 rest 45-50 — 35-45 — — 8 30 60 10 — — — 9 50-40 50-60 — __ _ 10 30-28 60-62 10 — — — 11 70 — . — 4 25 1 Ni 12 25 75 _ — — 13 60-10 40-90 — — — — 14 30-5 20-50 0-10 15—50 9-16 15 60-40 __ 0-10 40-50 _ 16 90-75 10-20 0-5 — _ — 17 95,5 — — — — 4,5 Ru Paladiul apare ca element important de aliere şi în unele aliaje de platin (v. Platin, aliaje de ^). Aliajele binare Pd-Au, Pd-Ag, Pd-Cu şi Pd-Rh, cu compoziţiile indicate în tablou la poziţiile 1 —4, sînt întrebuinţate la construcţia contactelor electrice de rupere pentru aparate de curenţi slabi, cu încărcare mijlocie. — Pentru contacte de rupere sînt întrebuinţate şi aliajele ternare Pd-Au-Pt, Pd-Ag-Co şi Pd-Au-Ag, cu compoziţiile indicate în tablou la poziţiile 5***7. Aliajele paladiului pentru contacte de rupere sînt, în multe domenii de aplicaţie, bune înlocuitoare ale aliajelor similare pe bâză de platin. Aliajele Pd-Au-Pt şi Pd-Au, cu compoziţiile indicate la poziţiile 8 şi 9 din tablou, sînt întrebuinţate la fabricare de_ sîrme, cari, împreună cu sîrme de platin sau de platin-fodiu, formează termocupluri pentru măsurarea temperaturilor pînă la 1300°. Aliajele Pd-Au-Pt cu compoziţiile indicate Ia poziţia 10 şi, uneori, cele cu adijsuri mici de iridiu, sînt întrebuinţate la fabricarea de aparate şi instrumente chirurgicale. Aliajul complex cu compoziţia indicată la poziţia 11 din tablou e nemagnetizabiI şi se întrebuinţează la confecţionarea de rotiţe şi de diverse mecanisme de ceasornice. —■ Aliajul binar cu 75% Au e un material de adaus excepţional de bun pentru sudări de piese de platin. în tehnica dentară sînt întrebuinţate pe scară mare aliajele mai puţin costisitoare, cu compoziţiile indicate la poziţia 14 Paladiu, negru de — 14 Palaeoreas (cu sau fără Pt), cum şi aliajele binare cu 40***90% Au, şi restul Pd, indicate la poziţia 13 din tablou. Aliajele Pd-Pt-Ag, Pd-Au-Pt sau Pd-Ru, cu compoziţiile indicate la poziţiile 15* * • 17 din tablou, numite uneori şi aur alb, sînt întrebuinţate la confecţionarea de bijuterii, capace şi piese de ceasornice, obiecte de ornament, etc. în multe dintre aliajele menţionate se adaugă şi mici cantităţi de alte elemente (iridiu, rodiu, etc.), pentru îmbunătăţirea unor proprietăţi. 1. negru de Chim.: Pulbere foarte fină de paladiu, obţinută prin încălzirea în hidrogen a cloropaladatului de amoniu, (NH4)2[PdCI4], şi a cianurilor. Se obţine şi prin-redu-cerea combinaţiilor de paladiu solubile, cu hidroxilamină, hidrazină, formaldehidă. Dată fiind suprafaţa mare de contact, paladiul, sub această formă, e foarte reactiv. El adsoarbe hidrogen începînd chiar de la temperaturi joase; de exemplu, la—50°, adsoarbe 917 volume hidrogen. Poate adsorbi şi alte gaze, ca: oxid de carbon, acetilenă, oxigen. 2. Paladizare. Metg.; Operaţie de suprafaţare a pieselor şi a obiectelor metal ice, prin acoperirea lor cu un strat subţire de paladiu. Paladizarea se execută, de regulă, prin depunere electrochimică, băile electrolitice respective fiind constituite din săruri de paladiu şi din diferite substanţe acceleratoare. Suprafaţarea cu paladiu se poate efectua direct numai pe argint sau pe cupru; piesele de oţel trebuie argintate sau cuprate în prealabil. Straturile depuse prin paladizare au grosimea de 2---5 [x. 3. Palaechinoidea. Paleont.: Subclasă de echinide de tip endociclic, cu simetrie radia ă, cari au trăit în Paleozoic şi au dispărut la sfîrşitul Permianului fără a lăsa urmaşi. Aveau următoarele caractere primitive: zonele ambulacrare şi inter-ambulacrare formate din mai mult decît două şiruri de plăci; plăci le coronale, imbricate, cele interambulacrare, acoperind marginile celor ambulacrare. Din această cauză, testul era foarte fragil, conservîndu-se mai rar în întregime, cel mai frecvent întîlnindu-se, în depozitele paleozoice, numai plăci de palechinide. Aparatul apical era de tip monociclic. Genuri mai importante: Palaechinus (v.), din Carbonifer; Melonites, cu 6---12 şiruri de plăci ambulacrare şi 4---11 şiruri de plăci interambulacrare, cunoscut din Carboniferul din URSS şi din America; Bothriocidaris, din Silurianul inferior, considerat de unii paleontologi ca strămoşul tuturor echini-zilor, iar de alţii, ca un cistoideu evoluat, avînd testul globulos, zonele ambulacrare cu două şiruri de plăci, iar cele interambulacrare cu un singur şir de plăci; Ârchaeocidaris, cunoscut din Carboniferul şi din Permianul din URSS, cu zonele . interambulacrare formate din 4--*8 şiruri de plăci şi cu o ornamentaţie asemănătoare cu a genului Cidaris. Sin. Paleo-echinoide. 4. Palaechinus. Paleont.: Echinid paleozoic din subclasa Palaechinoidea, caracteristic Carboniferului inferior. Testul e în general sferic, cu zone ambulacrare înguste, formate din două şiruri de plăci mici, poroase. Zonele interambulacrare cuprind plăci mari, exagonale, nepo-roase, dispuse în 4-*-6 şiruri. Plăcile genitale prezintă 2-“5 pori, iar cele ocelare sînt neperforate. Se întîlneşte frecvent în calcarele carbonifere din Europa şi din America de Nord. 5. Palaeoanthropus. Paleont.: Omul fosil din Cuaternarul inferior (v. sub Homo). Sin. Homo heidelbergensis. 6. Palaeobullia. Paleont.: Urme reprezentînd galeriile lăsate de gasteropode (probabil din familia Nassidae) în stratele s uperficiale ale nisipului de plajă. Palaechinus. o) zona ambulacrarâ; ia) zona interambuîa-crarâ. Cardiola. Palaeodictyon majus. Sînt cunoscute din depozitele de vîrstă eocenă ale flişului munţilor Carpaţi. 7. Palaeoconca. Paleont.: Grup artificial de lameiibran-hiate paleozoice, cu cochilia subţire şi cu ţîţîna de tip cripto-dont sau necunoscută. Mai importante sînt: genul Cardiola (Silurian-Devonian), asemănător cu genul Cardium, de care se deosebeşte prin lipsa dentiţiei şi prin faptul că prezintă o aree ligamentară, şi genul Gra-mys/a (Si lurian-Perm ian) care prezintă o ornamentaţie asemănătoare cu a genului Cardium, în care predomină însă dungile concentrice. 8. Palaeodictyon. Paleont.: Urme cari au aspectul unor celule exagonale asociate în reţea, întîlnite pe unele roci marnoase, şi considerate de unii autori ca impresiuni ale unor alge (alge cenobieae), prin asemănarea cu alga actuală Hydro-dictyon, iar de alţi autori, ca urme rezultate prin depunerea ouălor de gasteropode (genul Aplysia actual) sau urme de viermi. Sînt frecvente în Eocenul Flişului carpatic. 9. Palaeodictyoptera. Paleont.: Grup primitiv de insecte cu aripi, din subclasa Palaeoptera, avînd segmentele toracice nesudate, fiecare cu cîte o pereche de aripi, prima pereche fiind foarte redusă. Segmentele abdominale au prelungiri laterale asemănătoare pleurelor de la Trilobiţi. Metamorfoza e incompletă. Apar în Carboniferul superior şi dispar la sfîrşitul Paleozoicului, ge-nurilemai importante fi ind Megane-urâ şi Stenodictya, caracteristice pentru Carboniferul superior. 10. Palaeomastodon. Paleont.: Mamifer proboscidian de tal ie mică, din fami I ia Mastodontidae considerat cel mai vechi reprezentant al acestei familii. Incizivii superiori şi cei inferiori aveau aspectul unor mici defense; premolarii aveau patru tubercule, iar molarii, cîte şase. Forma foselor nazale indică existenţa unei mici trompe. E cunoscut din Oligoce-nul de la Fayoum (Egipt). 11. Palaeoniscus. Paleont.: Peşte ganoid paleozoic din grupul Chondrostei, familia Palaeoniscidae. Corpul e acoperit cu solzi ganoizi mici, rombici, cu suprafaţa striată şi fin dinţaţi pe marginea pos-terioară. Aripioara caudală e eterocercă. Caracteristic pentru formaţiunile de Palaeomastodon (craniul) Palaeoniscus sp. vîrstă permiană. Fragmente de Palaeoniscus sp. s-au întîlnit şi în Permianul inferior de la vest de Reşiţa. 12. Palaeoreas. Paleont.: Mamifer rumegător paridigitat din familia Antilopelor, cu coarnele necăzătoare, bicarenate, şi răsucite în spirală. Palaeotherium 15 Palan A trăit din Miocenul superior pînă la sfîrşitul Pliocenului, specia Palaeoreas lindermeyeri Wagner fiind identificată în Heoţianul inferior din valea Putnei. 1. Palaeotherium. Paleont.: Gen de mamifer imparicopitat, din grupul Hippomorpha, familia Palaeotheridae(consideratăîn filogenia Ecvideelor ca o ramură laterală desprinsă din familia Hyracotheridae), cunoscut din Eocenul superior şi din Oligo-cenul inferior european, cînd a dispărut fără a lăsa urmaşi. Avea înfăţişarea unui tapir cu o mică trompă; membrele aveau cîte trei degete, dintre cari cel mijlociu era mai bine dezvoltat, ceea ce indică un început de adaptare la fugă. Den-tiţia era completă: molarii erau asemănători cu premolarii, cari erau separaţi de canini printr-o mică bară. Molarii superiori erau de tip lofodont, iar cei inferiori erau selenodonţi. Sînt cunoscute specii le: Palaeotherium magnum, P. medium, P. crassum, etc., toate identificate în Eocenul din Bas inul Parisului. 2. Palan, pl. palane. Ut.: Utilaj de ridicat, format din scripeţi cu axuri deplasabile sau nedeplasabile, în jurul cărora sînt înfăşurate cabluri sau lanţuri, sarcina fiind agăţată, în general, de un cîrlig, solidar cu unu sau cu unii dintre scripeţi (v. fig. /). Cele mai multe palane au cel puţin doi scripeţi, combinaţi în mufle imobi le şi mobile, astfel încît să se asi- J gure un raport de transformare între valoarea sarcinii şi cea a forţei de acţionare a palanului. Palanele se agaţă de grinzi, de cărucioare, etc., de regulă prin intermediul unui cîrlig sau al unui inel de suspensiune. Sarcina se agaţă de palan, de asemenea printr-un cîrlig sau printr-un alt dispozitiv de prindere, legate cu una sau mai multe mufle mobile ale palanului. Palanul cel mai simplu e o muflâ (v. Muflă 2). cu un singur scripete. Celelalte palane au cel puţin două axuri paralele la distanţă variabilă, ceea ce le deosebesc de o muflă cu mai mulţi scripeţi, care poate avea un ax (dacă scripeţii sînt coaxiali) sau mai multe axuri paralele la distanţă constantă (deoarece fiecare scripete e asamblat în carcasa muflei). Raportul de transformare al unui palan e de obicei subunitar, adică un raport de demultipli-care, pentru a uşura ridicarea sarcinii; deci raportul dintre deplasarea punctului material de aplicaţie a forţei de acţionare (considerînd deplasarea în direcţia forţei) şi dintre înălţimea de ridicare a sarcinii e cel puţin egal cu valoarea inversă a raportului de demultiplicare. Forţa de acţionare se obţine prin consum de energie musculară, mecanică, electrică, etc., după cum palanul e acţionat manual sau mecanizat. Considerînd felul energiei utiIizate pentru acţionarea unui palan, se deosebesc palane manuale, palane electrice şi palane pneumatice. Palan manual: Palan la care ridicarea sarcinii se obţine printr-un efort muscular, adică prin mînuirea directă a lanţului sau a cablului de acţionare al palanului. Palane cu acţionare manuală sînt: palanul obişnuit, palanul cu angrenaj, palanul cu scripeţi gemeni, palanul cu şurub-melc, palanul diferenţial, palanul exponenţial. Palanul obişnuit e constituit din una sau din două nnufle cu cîrlig, şi e acţionat manual, de cele mai multe ori prin cablu sau prin lanţ (v. fig. II şi III). Raportul de reducere (demultiplicare) variază după felul de dispunere a scripeţilor /. Palan. 1) scripete fix; 2) scripete mobil; 3) muflă fixă, cu cîrlig; 4) muflă mobilă, cu cîrlig ; 5 şi 6) cîrlige ; 7) lanţ de acţionare ; 8) sarcină. în mufle şi după modul de antrenare a scripeţilor. Deoarece scripeţii au viteze unghiulare diferite, ei sînt montaţi liber pe axul comun al muflei. Palanul e suspendat cu ajutorul unuicîrligsau al unui inel al muflei superioare (mufla fixă), iar sarcinase suspendă de un cîrlig al muflei inferioare (mufla mobilă). Toţi scripeţii sînt antrenaţi de un singur cablu sau II. Palan obişnuit. 1) muflă fixă, cu trei scripeţi; 2) muflă mobilă, cu trei scripeţi; 3) cîrlig de suspensiune a palanului; 4) cîrlig pentru agăţarea sarcini i ; 5) inel deprinderea cablului; 6) cablu; F) forţă de acţionare; Q) sarcină. III. Palan obişnuit (cu scripete principal fix). 1) muflă fixă; cu doi scripeţi; 2) muflă, mobilă, cu doi scripeţi; 3) cablu de acţionare; 4) sarcină. lanţ; capătul liber al cablului sau al lanţului se desfăşoară de pe un scripete principal de acţionare, care poate fi fix sau mobil. v/////////////////////////y////z V/////////////////^f////. Js T \s ^|T \ş sj > IV. Scheme de palane obişnuite. a) palan cu scripete principal fix; b) palan cu scripete principal mobil; 7) scripete fix; 1') scripete principal fix; 2) scripete mobil; 2') scripete principal mobil; 3) cîrlig de suspensiune a palanului; 4) cîrlig de suspensiune a sarcini i; 5) cablu sau lanţ de acţionare ; F) forţă de acţionare; Q) sarcină; S) tensiunea într-o ramură a cablului. Palan 16 La palanele cu scripete principal fix (v, fig. III şi IV a), forţa de acţionare rezultă din relaţiile: Fp'f\ = Qq şi p — nq şi e F=Ql=SL-, p~f\ nr\ în cari Q e sarcina, p şi q sînt deplasările forţei de acţionare si a sarcinii, — ~n~x e raportul de demultiplicare, n e numărul $ de scripeţi, tj e randamentul palanului. Intre forţa de acţionare F şi tracţiunile S. din fiecare segment (ramură) de cablu sau de lanţ cuprins între doi scripeţi, există relaţiile: si astfel adică zn -1 •+- -1 nt* (e-1) F_ X 1 şi astfel F + I> Si i=1 -i+( şi, deci, ■* + F % -1 (« + 1)t«(e-1) Randamentul palanelor obişnuite Palanul cu angrenaj e constituit dintr-un mecanism cu roţi dinţate cilindrice, care formează un demultiplicator între forţa de acţionare şi sarcina de ridicat. Mecanismul e pus în mişcare de un lanţ de acţionare care rulează pe o roată calată pe axul pinionului (roata mică a angrenajului), iar roata dinţată — cu care angrenează pinionul — transmite mişcarea la un lanţ calibrat; sarcina e ridicată de lanţul calibrat şi e agăţată cu un cîrlig sau cu alt dispozitiv de prindere, unde s e factorul de pierdere, care depinde de coeficientul de frecare şi de raza scripetelui. La palanele cu scripete principal mobil (v. fig. IV b), forţa de acţionare rezultă din relaţiile: FPr] = Qq şi p — {n-\-X)>q şi e r Qq_ Q t py\ (w + 1)tq ’ cu aceleaşi simboluri ca mai sus; între forţa de acţionare F si fracţiunile S. există relaţiile: VI. Paian cu angrenai, 1) roată dinţată; 2) pinion; 3) roată de acţionare, dinţată în interior; 4) bucea cu un clichet(5)la un capăt; 5) clichet; 6) carcasă; 7) inelul de prindere al cîrligului 8; 8) cîrlig; 9) roată pentru lanţul de ridicare; 10 .lanţ de ridicare. fie direct de acest lanţ, fie de mufla mobilă a palanului. La palanul cu angrenaj (v. fig. VI) se produce o autofrînare, datorită frecării dintre buceaua 4 şi inelul 7, care împiedică mişcarea de cădere a sarcinii, cînd se suprimă forţa de acţionare. Randamentul palanelor cu angrenaj e de 70--*90%. Aceste palane sînc puţin ancombrante, avînd o înălţime constructivă mică. Se folosesc pentru sarcini pînă la 15 000 kg. Palanul cu scripeţi gemeni e constitu it dintr-o muflă mobilă, cu doi sau cu mai mulţi scripeţi gemeni, şi V. Dispozitiv de frînă al unui palan (secţiune), e 1) sabot; 2) pîrghie; de 80---90%. La aceste palane se folo- 3) scripete; 4) muflă seşte Un dispozitiv de frînă (V. fig. V), (carcasă); 5) cablu; pentru a evita căderea sarcinii în mo- 6) cîrlig; F) forţă de mentul în care se suprimă forţa de acţio- acţionare; Q) sarcină, nare. Astfel, cînd Q > F, sabotul 1 —articulat cu pîrghia 2, care poate oscila în jurul unui punct fix pe muflă—se aşază pe cablu şi frînează mişcarea seri-petdui în sensul sarcinii. a) palan cu tobă simplă; b) palan cu tobă dublă; 1) muflă mobilă cu cîrlig; 2) scripete fix; 3) cablu; 4) tobă. din scripeţi ficşi, cablul de antrenare înfăşurîndu-se pe o tobă (v. fig. VII). La palanul din fig. VII a, scripetele superior e un egalizator al mişcărilor scripeţilor mobili, şi are o mişcare de pendulare în dreptul unei mici porţiuni de la mijlocul cablului. La palanul din fig. VII b, scripetele egalizator nu provoacă uzură mare. Palan 17 Palan P o I a n u I c u şurub-melc e constituit dintr-un mecanism cu şurub-melc şi dintr-o muflă mobilă, cu cîrlig, al cărei scripete e antrenat cu lanţ calibrat (v. fig. VIII). Mecanismul e pus în mişcare cu un lanţ de acţionare care rulează pe o roată calată pe şurubul-melc, iar roata-melc transmite mişcarea lanţului calibrat, astfel încît se obţine ridicarea muflei inferioare de care e agăţată sarcina. Pentru coborîrea sarcinii e necesar să se rotească roata de acţionare, cu o forţă mai mare decît forţa de frecare a frînei, în timp ce, la ridicarea sarcinii, roata dinţată 7 alunecă sub un clichet 8, care împiedică mişcarea în sens contrar. Şurubul-melc e confecţionat din oţel călit, iar roata-melc şi scripetele superior, din fontă. în general, acest palan se foloseşte pentru sarcini de 500—10 000 kgf. în cari Q e sarcina, p şi q sînt deplasările forţei de acţionare şi a sarcinii, iarrj e randamentul palanului. Raportul de demul- . . q R—r , A , r w tiplicare — = ——descreşte cmd se măreşte, in care caz p L R ’ R creşte coeficientul de siguranţă contra mişcării de cădere a sarcinii. Palanul diferenţial are un randament mic (30---40%) şi necesită un lanţ de antrenare lung ; din cauza acestor dezavantaje, e foarte puţin folosit. IX. Schema palanului diferenţial, î) muflă fixă, cu scripeţii de dia-metrii R şi r; 2) muflă mobilă; 3) cîrlig de suspensiune a palanului; 4) cîrlig de suspensiune a sarcinii; 5) lanţ fără fine. X. Schema unui palan exponenţial, î) scripete fix; 2) scripete mobil; 3) cablu sau lanţ de acţionare; F) forţă de acţionare; Q)sarcină; S) tracţiunea într-o ramură a cablului. Palanul exponenţial e constituit din doi sau din mai mulţi scripeţi mobili, legaţi între ei prin cabluri individuale de antrenare, şi cNntr-un scripete fix, al cărui cablu antrenează primul dintre scripeţii mobili (v. fig. X). Cablul fiecărui scripete e legat cu un capăt de un punct fix, iar cu celălalt capăt, de axa seri petei ui vecin ; cablul seri petei u i (mobil) învecinat cu scripetele fix — care e cablul de acţionare al palanului—se înfăşoară şî pescripetele fix, şi e legat cu un capăt de un punct ~ fix, celălalt capăt fiind liber. Forţa de --(gVy acţionare F, care trebuie exercitată la ^—[>*- capătul liber al cablului scripetelui fix, -|---------- rezultă din relaţiile: M / r 1) şurub-melc; 2) roată-melc; 3) roată de acţionare; 4) lanţ de acţionare; 5) muflă mobilă; 6) placă de presiune a frînei; 7) roată dinţată a încli-chetajului; 8) clichet; 9) inel de prindere a lanţului de ridicare; 10) lanţ calibrat, de ridicare; 11) cîrlig de suspensiune a palanului; 12) cîrlig de suspensiune a sarcinii. Palanul diferenţial e constituit dintr-o muflă fixă, cu doi scripeţi de diametri diferiţi, şi dintr-o muflă mobilă, simplă, cari sînt antrenate de un lanţ fără fine (v. fig. IX). — Mufla fixă e echipată cu un cîrlig de suspensiune a palanului, iar cea mobilă, cu un cîrlig de agăţarea sarcinii; scripeţii muflei fixe sînt calaţi pe acelaşi ax, şi lanţul se înfăşoară pe unul dintre ei, în timp ce se desfăşoară de pe celălalt, astfel încît sarcina se ridică numai cu diferenţa R — r a razelor acestor scripeţi Forţa de acţionare F, care se exercită pe bucla liberă a lanţului, rezultă din relaţiile: Fpr, = Q-q şi p-- şi e F = ~ Q 2ni) unde Q e sarcina, p şi q sînt deplasările XI. Palan electric. 1) carcasa tobei; 2) e-lectromotor cuplat; 3) carcasa mecanismului de variaţie a vitezei; 4) muflă mobilă; 5) cablu de ridicare; 6) cîrlig de suspensiu- Fţr, = Qq forţei de acţionare si a sarcinii, — = 2 n e P raportul de demultipl icare, n e numărul de scripeţi mobili, iar yj e randamentul palanului. Palan electric: Palan echipat cu un motor electric pentru ridicarea sarcinii. Palanul electric poate fi un palan cu şurub- ne a palanului; 7) cîr-melc.oricuangrenaj.sauunpalancombinat, lig de suspensiune a acţionat de un electromotor. în general, sarcinii, cuprinde următoarele organe (v. fig. XI): o tobă pe care se înfăşoară cablul de ridicare a sarcinii, şi care e acţionată de electromotor; un mecanism de transmisiune şi de transformare a mişcării; o muflă mobilă, cu cîrlig. 2 Palan diferenţial 18 Palane Palan pneumatic: Palan echipat cu un motor pneumatic pentru ridicarea sarcinii. Se deosebesc: palan cu motor-organ, la care aerul comprimat apasă pe un piston de care e legat dispozitivul de prindere a sarcinii; palan cu motor cu rotor, la care aerul comprimat pune în mişcare rotorul motorului, care comandă un mecanism de transmisiune şi de transformare a mişcării, legat cu dispozitivul de prindere a sarcinii. Palanele cu motor-organ au randament mare, dar înălţimea de ridicare depinde de cursa pistonului; palanele cu motor cu rotor au randament mai mic decît celelalte, dar permit o înălţime de ridicare independentă de dimensiunile lor constructive. 1. ~ diferenţial. Ut. V. sub Palan. 2. Palane, pî. palancuri. Nav., Ut.: Palan (v.) folosit în marină. Se clasifică după numărul de macarale (v. Macara 2) folosite, deosebindu-se (v. fig. /): palane de tun, compus din două macarale simple; palane simplu, compus dintr-o macara dublă şi una simplă; palane dublu, compus din două macarale duble; caliornâ, compusă din două macarale, dintre cari cel puţin una triplă. Ca tip special, rar folosit, e pa-lancul lung,caree un palane simplu, format dintr-o macara-vioară şi dintr-o macara simplă, sau un palane dublu, format din două macarale-vioară. Serveşte, de regulă, ca palane de întindere (v.). Parîma care trece prin cele două macarale se numeşte curent. Capătul curentului care se fixează la una dintre macarale se numeşte capăt fix sau stătător, iar capătul mobil se numeşte trăgător. După scopul în care sînt folosite, se deosebesc: Palane de abatere: Palane fixat cu un capăt sub gabia unei nave care trebuie abătută în carenă, iar cu celălalt la un ponton sau cheu. Virînd curentul palancului, nava e abătută (înclinată). Palancul de abatere e, de regulă, o caliornă. Palane de barcă: Palane fixat pe gruie, servind la ridicarea bărcii la gruie. Trăgătorul palancului de barcă iese din macaraua mobilă şi trece printr-o macara simplă şi printr-un rai deschis, situate pe gruie, apoi printr-o pastică (prinsă într-un inel de pe punte) care-i schimbă direcţia, aducînd curentul paralel cu planul diametral al navei şi permiţînd astfel trăgătorului să fie virat de mai multe persoane. pa|anc de capăt de vergă. Palane de capăt de vergă: Palane () arbore. 2) vergă; 3) ba-folosit la manevre de forţă, consis- |ansină; 4) palane de ruliu; tînd dintr-un palane cu sfîrc lung fixat S) pdanc de capdt de yer. pe catarg şi trecut apoi printr-o le- gâ. 6) sf!rcul pa|ancului de gătură numită cravată, fixată la capăt de vergă; 7) cravată, capatul unei vergi (celălalt capăt al vergii fiind fixat cu palancuri de ruliu), astfel încît palancul poate ridica obiecte din afara bordului (v. fig. II). Curentul palancului trece printr-o pastică .fixată pe punte, apoi la un /. Tipuri de palancuri. a) palane de tun; b) palane simplu; c) palane dublu; d) caliornă; 1) macara simplă; 2) macara dublă; 3) macara triplă; 4) curent; 5) trăgător. vinci, la un cabestan sau la un alt palane. Serveşte la ridicarea unui obiect de pe cheu sau din apă. Combinat cu un palane de strai (v.), serveşte la ridicarea bărci lor grele pe punte, în lipsa unei bige sau a gruielor de barcă. Palane de capon: Palane fără macara fixă superioară, raiurile acestuia fiind fixate în ferestre practicate în interiorul gruiei de capon. Serveşte la manevra ancorelor tip amiralitate. Sin. Capon. Palane de cîrmă: Palane fixat pe echea cîrmei, servind la guvernare în caz de avarie la transmisiunea cîrmei. în general se aşază cîte un palane în fiecare bord, macaraua inferioară fiind prinsă cu cîrligul la un ochi sau inel, iar macaraua superioară (din care iese trăgătorul) fiind-prinsă de echea cîrmei. Trăgătorul e ghidat cu ajutorul unei pastice, astfel încît să poată fi acţionat de mai multe persoane. în unele cazuri, trăgătorul palancuri lor e manevrat cu un vinci sau cu un cabestan. Palane de întărire: Sin. Palane de uşurare (v.). Palane de întindere: Palane servind la întinderea manevrelor fixe. Se foloseşte, în general, un palane lung. Palane de manevră: Palane simplu, uneori dublu, servind la manevrele mici, cari se execută pe puntea navei în port, în radă sau în mare. Palane de picior: Palane care menţine fix piciorul unei bige improvizate sau al unei capre. Palane de prefacere. V. sub Palane de punte. Palane de punte: Palane puternic, de regulă o caliornă cu picior, care serveşte la virarea ancorei (v, fig. III). Macaraua fixă a palancului se prinde la un ochi sau inel, iar cea mobilă se prinde, cu ajutorul piciorului, de lanţul ancorei. Curentul palancului se gar-n iseşte la un cabestan cu care se virează. Cînd palancul a ajuns să aibă cele două macarale lipite una de alta, se opreşte virarea, se boţează lanţul şi „se preface palan-cul“, adică se întinde cu ajutorul unui palane de prefacere, aşezat în celălalt bord şi avînd un sfîrc care trece prin două pastice de la proră şi se leagă apoi la cheia sau la cîrligul macaralei mobile, în locul de prindere a piciorului. Operaţia se repetă pînă cînd se virează ancora. Palane de redresare: Palane puternic, de regulă o caliornă, cu care se redresează o navă abătută în carenă. Palane de ruliu. 1: Palane cu care se amarează (se fixează) vergile pe timp rău. Una dintre macarale se fixează cu un zbir de catarg, iar cealaltă macara se fixează de vergă. Se virează apoi curentul palancului, pentru rigidizarea ansam-b I u I u i. Palane de ruliu. 2: Palane cu care se fixează capătul uneia dintre vergi, la dispozitive pentru manevre de forţă, de exemplu palancul de capăt de vergă (v.). Palane cu sfîrc: Palane care are la zbirul macaralei fixe o bucată de parîmă cu care se poate prinde de o manevră, de un scondru sau de un punct fix de la bord, pentru a efectua o manevră. Palane de sart: Palane cu care se recuperează săgeata unui sart sai^a altei manevre fixe care s-a lungit, slăbind arborada. Acest palane se întinde între două şarturi din borduri opuse, după care se virează pînă cînd ansamblul are rigiditatea cerută ; apoi se ia volta curentului palancului. Folosirea unui palane de sart e o măsură provizorie, care se ia numai pe mare. III. Palane de punte. 1) palane de punte ; 2) picior; 3) lanţ de ancoră; 4) sfîrc; 5) pastică; 6) palane de prefacere. Palane alunecător 19 Palatin rezistenţi, coloranţi Palane de talpă: Palane care serveşte la mişcarea tălpii de reazem a unei bige improvizate, a unei capre sau a unui alt dispozitiv de manevră de forţă. Palane de traversieră: Palane cu macaraua fixă prinsă de gruia de traversieră, cu ajutorul căruia se aşază orizontal (se traversează) o ancoră tip amiralitate. Palane de uşurare: Palane folosit pentru a mări rezistenţa şi elasticitatea cîrmei, preluînd o parte din şocul produs de valurile cari lovesc pana cîrmei. De regulă se dispun două palancuri (cîte unul în fiecare bord), cu macaraua inferioară prinsă cu un zbir la o.pereche de babale, sau la un ochi ori inel, şi cu macaraua mo-bilăprinsădeechefv.fig. IV). ■Curentul ecomuncelordouă palancuri, trecînd eventual printr-o pastică de pe eche. Trăgătoarele palancuri lor sînt fixate, printr-o voltă, pe cîte o baba, astfel încît echea se poate mişca fără smucituri, iar în cazul loviturilor de val, elasticitatea palancuIui care cedează micşorează efortul instalaţiei de guvernare. Sin. Palane de întărire. 1. ^ alunecător. Nov., Ut.: Dispozitiv compus dintr-un palane la care la zbirul macaralei mobile se prinde curentul unei macarale alunecătoare. Celălalt capăt al curentului macaralei alunecătoare se fixează la un ochi, la un inel sau ta-chet (v. fig.). IV. Palancuri de uşurare. 7) sectorul cîrmei; 2) capul axului cîrmei; 3) palane de uşurare; 4) capăt fix al curentului; 5) curent comun; 6) rai; 7) babale. Palane alunecător. 1) ochi de fixare pe punte; 2) macara fixă; 3) macara mobî lă; 4) macara alunecătoare ; 5) curentul macaralei alunecătoare ; 6) trăgătorul palancului. Palane de strai. 1 şi 2) palancuri; 3) labădegîscă; 4) greutate de ridicat. cui (v. fig.) are macaraua mobilă, prinsăcu cîrligul într-un ochi de pe punte, iar macaraua fixă e legată cu o parîmă garnisită pe clopotul unui cabestan puternic cu turaţie joasă; trăgătorul palancului trece printr-o pastică şi apoi printr un mandar Palane pe palane. forţă e mai mare decît la un singur pierderea totală prin frecare fiind mai 2 ~ de strai. Nav.: Dis- pozitiv pentru manevre de forţă, format din două p:.-lancuri fixate cu cîte o macara fixată pe un catarg, pe un coş, sau pe alt punct înalt al navei, celelalte macarale fiind prinse împreună cu ajutorul unei labe de gîscă din lanţ sau cu un alt dispozitiv (v. fig.). Virînd unul dintre palancuri se ridică greutatea, apoi se virează al doilea palane, care deplasează greutatea. Palancul de strai combinat cu un palane de capăt de vergă (v. sub Palane) poate servi la ridicarea bărcilor pe punte. 3. ~ olandez. Nav.: Dispozitiv de ridicare al cărui palane e folosit în mod invers celui obişnuit, adică nu Pentru a obţine un raport mare de demultipl icare a forţei, ci o creştere a vitezei de virare, folosind raportul de v i tez ă (raportul dintre viteza trăgătorului şi viteza Macarale imobile, egal cu numărul firelor palancului). Palan- Palanc olandez. î) palane; 2) sfîrc; 3) cabestan; 4) pastică; 5) trăgător; 6) braţul bigei. de ridicare. Astfel, greutatea ridicată de mandar se deplasează cu o viteză egală cu de n ori viteza de deplasare a macaralei mobile a palancului (n fiind numărul de fire ale palancului). 4. ~ pe palane. Nav., Ut.: Dispozitiv format din două palancuri, primul servind la ridicarea unei greutăţi sau la efectuarea unei tracţiuni, iar al doilea acţionînd trăgătorul primului palane (v. fig.). Cu acest dispozitiv, dacă n e numărul total de raiuri ale celor două palancuri, cîştigul de palane cu n raiuri, mică. Sin. Palancuri în serie. 5. Palanca, pl. palănci. 1. Ind. ţâr.: întăritură făcută din arbori doborîţi sau din pari bătuţi în pămînt. 6. Palanca. 2. Ind. ţâr.: Adăpost pentru vite, rudimentar, confecţionat pe cîmp, din furci înfipte în pămînt şi cari susţin pari cari sînt apoi acoperiţi cu stuf sau cu paie. 7. Palanca. 3. Tehn. mii.: în lucrările de apărare primitive, folosite în ţara noastră, întăritură constituită din piloţi bătuţi vertical, unul lînga altul. Palanca era dublată de obicei de un şanţ, care servea în acelaşi timp ca adăpost pentru apărători şi ca obstacol în calea atacatorului. 8. Palancuri în serie. Nav'., Ut.: Sin. Palane pe palane (v.). 9. Palassit. Mineral.: Sin. Litosiderit (v.). 10. Palat, pl. palate. Arh.: Edificiu monumental, caracterizat prin mărime şi prin armonia proporţiilor, ca şi prin bogăţia decoraţiilor exterioare şi interioare, şi care adăposteşte o instituţie importantă (universitate, muzeu, teatru, poştă, minister) sau care serveşte ca reşedinţă a conducerii de Stat. ii Palatin rezistenţi, coloranţi Ind. chim.: Termen tehnic pentru complecşii cu crom’soit bi!i ai azo-coloranţilor acizi cu mordant. Aceşti complecşi, preformaţi, sînt foarte stabili. Ei pot fi preparaţi prin tratarea azo-colorantului cu o sare de crom sau prin cuplare, pentru formarea azo-derivatului, şi metalizare concomitentă. Primul procedeu e cel mai important. Agenţii de cromare utilizaţi sînt: acetatul, formiatul, fluorura, sulfatul de crom, cromitul de sodiu, etc. cum şi, uneori, sal ici latu I sau s u I fosa I ici I atu I de amoniu-crom. Azo-colorantuI care se complexează trebuie să conţină, în general, două grupări hidroxi în poziţia orto faţă de gruparea azo. Una dintre grupări poate fi, uneori, şi o grupare amino sau carboxil. Componenţii utilizaţi obişnuit pentru cuplare sînt: alfa-naftolul, acizii 1-naftol-4- şi 8-su I fon ici, beta-naftolul, fenil-metil-pirazolone, etc. 2* Palatinoli 20 Palee Complexul de crom se prepară prin încălzirea soluţiei apoase a azo-colorantului cu sare de crorr}, separarea complexului făcîndu-se apoi prin răcire, adaus de clorură de sodiu sau de acid clorhidric, sau al ambelor. Un procedeu industrial utilizat curent la fabricarea coloranţilor Palatin rezistenţi consistă în încălzirea soluţiilor apoase ale azo-colorantului respectiv, cu formiat de crom (preparat proaspăt din oxid de crom cu acid formic tehnic) în autoclave de oţel căptuşite cu cauciuc şi cărămizi de porţelan, la 115°. Factorii cari influenţează complexarea sînt: ^?H-ul, temperatura (se lucrează, de obicei, la fierbere, însă unii coloranţi cer temperaturi mai joase), timpul de completare a metalizării, etc. Aplicarea pe lînă se face în băi cu 10% sare Glauber şi 6-* * 10 % H2S04 concentrat faţă de greutatea lînii. Concentraţia acidului şi timpul de fierbere pot varia între anumite limite la diverşi coloranţi de acest tip. Complecşii metalici sînt stabili la fierberea cu acid mineral, însă sînt instabili la acizi poIicarboxiIici de tipul oxalic, citric, tartric. Sin. Coloranţi Neolan, î. Palatinoli. Ind. piei.: Esteri ai acidului ftalic, utilizaţi ca plastifianţi cu bună capacitate de gelificare pentru lacuri şi vopsele de acoperire pe bază de nitroceluloză. Se folosesc: Palatinolul A (ftalat de dieti I) şi Palatinolul C (ftalat de dibuti I). Se prezintă sub forma de lichide anhidre inodore. 2 Pala, pl. pale. 1. Tehn.: Fiecare dintre elementele active ale rotoarelor fiuidodinamice (de ex.: rotorul unei turbine, elicea, etc.), în general oblong şi aproximativ plat, care e asamblat la o extremitate cu butucul rotorului şi e orientat radial faţă de axa de rotaţie a acestuia. Pala îndeplineşte aproximativ acc-leaşi funcţiuni ca şi paleta (v.), iar elementele ei constructive au numiri asemănătoare; astfel, faţa activă a palei (a-dică faţa de presiune sau conducătoare) se numeşte intrados şi dosul palei (adică faţa de aspiraţie) se numeşte extradcs. Palele se deosebesc de palete prin faptul că ele au un capăt liber Pală de turbină hidraulică Kaplan. a) vedere laterală şi în plan; b) secţiune prin rotorul turbinei; 7) intrarea apei în rotorul turbinei; 2) pală reglabilă; 3) butucul rotorului; 4) arbore; 5) piciorul palei; 6) dispozitiv de reglare al palei; 7) capotaj de formă aerodinamică; 8) garnitură. (v. fig.), paletele fiind montate totdeauna între două discuri sau coroane circulare ale rotorului, adică sînt fixate la două capete. Palele asigură transferul de energie de la rotor la un mediu fluid sau invers, cînd se rotesc în acest mediu, deoarece se produce o diferenţă de presiune între intradosul şi extradosul lor. Astfel, prin intermediul palelor se poate obţine, fie transformarea mişcării de rotaţie a rotorului într-o mişcare de deplasare a fluidului (de ex. la ventilatoare) sau într-o mişcare de translaţie a agregatului pe care e montat rotorul (de ex. la elicea unui avion sau a unei nave), fie transformarea mişcării mediului într-o mişcare de rotaţie a rotorului (de ex. la rotorul unei turbine sau la motoare eoliene). La o pală, intradosul are forma unei porţiuni dintr-o suprafaţă elicoidală generată prin rotirea în jurul axei elicei a unui segment de dreaptă (uneori un segment de linie curbă convexă sau concavă), normală sau înclinată pe axă şi avînd ca directoare o elice cu pas constant sau variabil; în acest din urmă caz, pasul poate fi v a r i a b i I axial, cînd pasul variază de la muchia de intrare către cea de ieşire, sau variabil radial, cînd variază de la butuc către vîrful palei. — Extradosul palei prezintă o convexitate, care asigură grosimea palei, şi are în general un pas diferit de cel al intradosului, depinzînd de profilul palei. Deci pala se comportă ca avînd un pas virtual diferit de pasul nominal al feţei, ultimul fiind folosit în general la calculul elicelor, datorită independenţei sale de forma conturului palei, de grosimea şi de forma secţiunilor acesteia, cum şi faptului că se simplifică atît reprezentarea grafică a palei (în planele constructive ale elicei), cît şi măsurarea şi controlul piesei executate. Profilurile palei sînt secţiunile prin pală, obţinute din întretăierea palei cu cilindri coaxiali de diametri diferiţi, iar muchiile palei sînt liniile loc geometric ale bordurilor de atac şi de fugă ale profi luri lor, fiind numite muchie de intrare (muchie de atac sau conducătoare) şi muchie de ieşire (muchie de fugă sau condusă). — Vîrful palei e punctul cel mai depărtat al conturului longitudinal al palei de axa butucului, iar distanţa respectivă se numeşte raza palei, care determină raza elicei. Se deosebesc: pale de rotor, cum sînt cele ale rotorului da la turbine hidraulice, de la pompe elicoidale, de la maşini eoliene sau de la ventilatoare; pale de elice, cum sînt cele ale elicei de avion sau de navă. — Palele rotoare- I o r de turbină (de ex. la turbina elicoidală sau la turbina Kaplan) sau de maşină eoliană (aceste rotoare se mai numesc elice) transmit energia de la mediul fluid la rotor, prin transformarea energiei cinetice a fluidului în energia stereomecanică a arborelui rotorului. — Palele elicelor de aeronave (v. Elice de avion, sub Elice aeriană) sau de nave (v. sub Elice navală), cum şi cele ale unor elice de alte vehicule sau de maşini de forţă (cum sînt elicele ventilatoarelor), transmit energia de la rotor la mediul fluid, prin transformarea energiei stereomecanice a rotorului în energia cinetică a fluidului. Un rotor sau o elice au cel puţin două pale şi, de cele mai 'multe ori, rraxinr.um 5-*-6 pale. Palele sînt dispuse simetric faţă de axa de rotaţie, care e axa de simetrie a rotorului, respectiv a butucului; ele sînt fixe (solidarizate prin turnare, prin îmbulonare sau prin sudare) sau sînt mobile (articulate) faţă de butuc, în ultimul caz putînd fi rotite în jurul axei lor. Secţiunile transversale ale palei (profilurile palei), determinate de intersecţiunea lor cu o familie de cilindri coaxiali cu rotorul, variază de-a lungul palei, iar forma secţiunii palei poate fi dreptunghiulară, în seceră, ovală, aerodinamică, etc. 3. Pala. 2. Ind. text.: Semifabricat, în filatura lînii, care se prezintă ca o bandă sau ca o panglică de lînă sau de fibre obţinute pe cale chimică cu proprietăţi asemănătoare celor ale lînii, caracterizată prin faptul că e constituită din material fibros care a fost supus pieptenării şi e înfăşurat pe bobine în cruce; sub această formă e depozitat pentru repaus un timp cît mai lung, în scopul relaxării fibrelor, dispariţiei tensiunilor interne şi a sarcinii electrice, factori cari ar face ca procesul tehnologic de prelucrare ulterioară să nu decurgă în bune condiţii. Sub forma de pale vine materialul fibros în secţia de preparaţie pentru filare din filaturile de lînă piepte-nată. Prelucrarea pînă la obţinerea palelor, consistînd în spălarea lînii, în cardare, pregătirea pentru pieptenare, pieptenare şi, apoi, în trecerea prin unu sau prin două laminoare cu cîmp dublu de ace, se poate efectua în filatura de lînă pieptenată sau la centrele de spălare a lînii, la cari se găsesc şi secţiile de cardare, pieptenare şi laminare preliminară. 4. Pala. 3. Agr.: Cantitate de iarbă sau de păioase care se taie dintr-o singură tragere cu coasa sau care se poate lua o dată cu furca. 5. Palee, pl. palee. 1. Bot., Agr.: învelişul floral, la gra-minee. După modul de inserţiune, se deosebesc:, paleea Palee 21 Palee superioară sau internă, şi paleea inferioatâ sau externă. Prima e membranoasă, iar ultima e îmi subţire şi se termină, la unele varietăţi şi soiuri, cu o aristă. 1 Palee. 2. Cs., Pod.: Element de construcţie al infrastructurii unui pod de lemn cu mai multe deschideri sau al unui eşafodaj (cintru), avînd rolul de a prelua sarcinile suprastructurii şi de a le transmi+e fundaţiilor. Paleele sînt constituite din elemente de rezistenţă verticale sau uşor înclinate, solicitate la compresiune (popi sau montanţi), solidarizate cu elemente orizontale solicitate, uneori, la încovoiere (babe, tălpi, moaze) şi rigidizate cu piese înclinate la 30---600 (contravîntuiri). Sarcinile verticale sînt preluate de montanţi, cari sînt aşezaţi în rînduri transversale, pe întreaga lăţime a tablierului podului (sau a eşafodajului) sau numai în dreptul grinzilor principale ale acestuia. Sarcinile se transmit la teren prin intermediul piloţilor bătuţi în prelungirea montanţilor sau prin intermediul unei fundaţii masive de beton. La eşafodaje sau la poduri provizorii, talpa de fundaţie poate fi de -lemn, cînd nu există pericolul afuierii paleelor. Fundaţiile de beton ale paleelor se execută în acelaşi fel ca fundaţiile pilelor masive ale podurilor; cele aşezate în uscat sau în ape stătătoare se execută cu secţiunea dreptunghiulară, iar cele aşezate în curentul apei se execută cu avantbec şi ar’ierbec, pentru a uşura scurgerea apelor şi pentru a rezista mai bine la loviturile gheţurilor şi ale flotanţilor. Nivelul superior al fundaţiilor aşezate în uscat trebuie să fie cu 50---60 cm deasupra nivelului terenului, iar nivelul superior al fundaţiilor aşezate în apă trebuie să fie cu 30***40 cm deasu- f pra nivelului apelor * medii, pentru a Iimita udarea tălpii pa-leei. Suprafaţa funda» ţiei se teşeşte în două pante. Pentru a asigura circulaţia aerului în jurul tălpii, aceasta se aşază pe socluri mici, rezemate pe fundaţie, în dreptul montanţilor, de cari e fixată cu , buloane de scelment (v.fig. /). Fundaţia se dimensionează pentru încărcările cele mai defavorabile. La fundaţii lungi, scunde sau înguste, încărcarea unilaterală a paleei poate produce momente de încovoiere considerabile, cari trebuie preluate cu armaturi de oţel-beton. O armare de siguranţă contra fisurării din cauza tasărilor inegale ale terenului e necesară chiar cînd momentele încovoietoare sînt mici. Fundaţia trebuie apărată contra afuierii prin. anrocamente, cari sînt necesare ŞJ ia fundaţiile din albia majoră, pentru a preveni afuierile •datorite curentului apelor mari. Montanţii sau popii paleelor sînt confecţionaţi din lemnărie rotundă, ps cît posibil cu acelaşi diametru. La paleele etajate, cel puţin montanţii aceluiaşi etaj trebuie să aibă acelaşi diametru, pentru a permite solidarizarea lor cu moaze şi contra-vîntuirea paleei în bune condiţii. înnădirile de prelungire ale montanţilor se execută în acelaşi fel ca înnădirile de prelungire ale piloţilor. Montanţii se fixează pe tălpi cu dornuri de oţel, cu diametrul de 20***25 mm, sau cu bride laterale de oţel lat. Nu se recomandă îmbinarea cu cep, deoarece slăbeşte montantul, micşorează suprafaţa lui de sprijinire Şi favorizează colectarea umezelii, care provoacă putrezirea lemnului. Porţiunile expuse degradării (prin umezirea şi uscarea alternativă a lemnului, suprafeţele de. contact între diferitele piese ale paleei, etc.) trebuie protejate cu o centură /. Fundaţie masiva pentru palee. 1) pastă de săruri protectoare; 2) bride; 3) buloane de scelment; 4) etiaj. Contravîntuiri duble la pa-ă lee late. de pastă de săruri protectoare (de arsenic, de cupru, zinc, fluorură de sodiu, aliaje de mercur, carbolineum, etc.), introduse în buzunarele unor bandaje cu feţele interioare permeabile şi cu feţele exterioare impermeabile, aplicate pe piesele de lemn pe o înălţime de circa 60 cm, în porţiuni le de separaţie apă-aer sau teren-aer. Montanţii se dimensionează la compresiune şi la flambaj, pentru ipoteza de încărcare cea mai defavorabilă, cum şi la solicitarea la strivire pe suprafeţele de rezemare pe tălpi. De cele mai multe ori, ultima solicitare e decizivă, deoarece flambajul e dezavantajos numai pentru lungimi de flambaj mari. Moazele şi contravîntuiri le încrucişate, executate din lemnărie cioplită semirotundă sau chiar rotundă, asigură rigidizarea paleei pe direcţia transversală pe axa podului, psntru a rezista la solicitările provenite din presiunea vîntului şi din sarcinile mobile. Piesele folosite pentru executarea rigidizărilor trebuie să fie cît mai drepte, pentru a evita, pe cît posibil, cioplirea montanţilor în punctele de contact cu acestea. Lăţimea cioplituri lor eventuale trebuie să fie mai mică decît 1/3 din diametrul montantului, iar adînci-mea ciopliturii trebuie să fie de cel mult 5 cm. La paleele foarte late se aşază pe înălţime două perechi de contravîntuiri, pentru ca unghiul de înclinare a acestora să nu fie prea mic (v. fig. II). Moazele şi contravîntuirile se fixează cu buloane în toate punctele de intersecţiune a acestora cu montanţii paleelor (scoabele se folosesc, în special, ca legături provizorii, jn timpul montării eşafodajului). în unele cazuri (de ex.: la paleele foarte înalte, la paleele pentru poduri de cale ferată), punctele de intersecţiune trebuie asigurate cu piese speciale de oţel. Contravîntuirile se dimensionează la solicitarea de întindere provenită din încărcarea maximă care acţionează asupra paleei transversal pe axa longitudinală a podului. La podurile peste rîuri mari, cari transportă cantităţi mari de gheţuri şi de flotanţi, paleele trebuie să fie apărate de spargheţuri. Tălpile inferioară şi superioară ale paleelor sînt executate din una sau din două grinzi ecarisate, ori din piese cu două feţe plane, cioplite din lemne rotunde, numite babe. Stabilitatea paleei în lungul podului poate fi asigurată, fie prin folosirea a două semipalee aşezate la distanţă corespunzătoare una de alta şi solidarizate între ele, fie cu moaze şi contravîntuiri, sau prin înclinarea unora dintre piloţii semi-paleelor, aşezaţi în plane paralele cu axa podului, ori prin legarea paleelor cu contravîntuiri şi moaze longitudinale. Deschiderea tablierelor dintre axele a două palee vecine e, de obicei, de 6*"8 m, iar distanţa dintre paleele aşezate în albiile mai late ale fluviilor trebuie să fie, pe cît posibil, mai mare decît 10* * * 12 m. Din punctul de vedere al formei şi al alcătuirii constructive a paleelor, se deosebesc tipurile de palee descrise în cele ce urmează. Palee-căsoaie: Palee formată dintr-o cutie de lemn (căsoaie) umplută cu pia'ră, aşeza ă direct pe fundjl albki siu pe un pat de anrocamente (v.fig. III). Paleele-căsoaie sînt folosite, fie la executarea podurilor amplasate peste rîuri de munte cu fund stîncos, unde nu se pot bate piloţii pe adîncimea prescrisă, fie cînd terenul de fundaţie e atît de slab, încît capacitatea portantă a piloţilor nu e suficientă, sau la lucrări urgente ori cu caracter provizoriu. Pereţii căsoaiei se execută din bile de lemn rotunde, cu diametrul de 15---25 cm, aşezate fie distanţate unele de altele, fie alăturate. Pereţii cu intervale prezintă avantajul că reclamă mai puţină lemnărie, dar prezintă dezavantajul că reclamă o cantitate mare de piese de solidarizare (scoabe, buloene şi piroane). Dimensiunile Pafee 22 Palea bolovanilor sau ale pietrei de carieră, folosite la executarea umpluturii căsoaielor, trebuie să fie suficient de mari, pentru a evita căderea acestora prin intervalele pereţilor. Căsoaiele cu pereţi plini sînt folosite cel mai frecvent, deoarece sînt mai solide şi reclamă o execuţie relativ simplă. îmbinarea bilelor la colţurile pereţilor se execută în jumătatea lemnului sau în coadă de rîndunică. Căsoaiele se contra-vîntuiesc prin pereţi longitudinali şi transversali. De obicei, se execută un perete longitudinal pe întreaga înălţime a că-soaiei, iar la căsoaie cu lăţimea mare, şi doi pereţi longitudinal i cu înălţime mai mică, aşezaţi numai la părţile superioară şi inferioară ale căsoaiei. Pereţii transversali se aşază, de asemenea, la părţile superioară şi inferioară ale căsoaiei şi^ la intervale de 2*”3 m. îmbinarea pe-reţilor de rigidizare cu pereţii exteriori ai căsoaiei se face, de asemenea, în jumătatea lemnului sau, mai rar, în coadă de rîndunică. Secţiunea orizontală a căsoaielor amplasate în uscat sau în ape stătătoare se execută dreptunghiulară. Pe rîuri cu curent puternic, căsoaiele se execută cu avantbec şi cu arierbec de formă triunghiulară. Uneori se folosesc secţiuni combinate, şi anume, la bază, căsoaia are secţiunea dreptunghiulară, iar de la nivelul etiajului pînă la nivelul apelor extraordinare, secţiunea e completată cu avantbec ascuţit. Lăţimea căsoaiei trebuie să fie egală cu cel puţin 0,35 din înălţimea ei. Cînd înălţimea căsoaiei e prea mare, lăţimea ei se măreşte treptat spre partea inferioară. Cînd înălţimea liberă dintre nivelul apelor mari şi partea inferioară a suprastructurii podului e mai mare decît 3 m, pentru a micşora greutatea proprie a căsoaiei şi a economisi materialul lemnos, se execută căsoaia pînă la o cotă cu 0,5* * * 1,0 m mai înaltă decît nivelul maxim al apelor din perioada viituri lor cu gheţuri, iar deasupra ei se execută o palee constituită din panouri. La calculul presiunii pe teren se consideră numai 2/3 din suprafaţa fundului căsoaiei. Dacă terenul e mlăştinos, căsoaia trebuie să aibă un fund aşezat la nivelul rîndurilor al doilea sau al treilea de bile, de la partea inferioară a pereţilor. V. şi sub Căsoaie 4. Paleele-căsoaie prezintă dezavantajul că micşorează apreciabil secţiunea de scurgere a apelor şi sînt expuse afuierii, cînd sînt aşezate pe terenuri nestîncoase. Din această cauză, ele trebuie protejate cu anrocamente sau cu saltele de fascine, pînă la înălţimea de 1 —1,5 m. Pentru micşorarea pericolului de afuiere, căsoaiele trebuie aşezate paralel cu liniile de curent III. Palee-căsoaie. o) secţiune transversală; b) vedere în plan, rotită cu 90° (jumătatea din stînga curentului); 1) perete exterior; 2) pereţi longitudinali de rigidizare; 3) pereţi trans-verali de rgidizare; 4) avantbec; 5) an-rocament; ale apei. Se recomandă evitarea amplasării paleelor-căsoaie în secţiunile de scurgere strangulate ale rîuri lor sau în porţiunile curbe ale acestora, în cari pericolul de afuiere e mai mare. Palee cu panouri: Palee multiplă, executată din panouri confecţionate în ateliere şi asamblate pe amplasamentul paleei, cu ajutorul deştelor şi al contravîntuirilor. Folosirea paleelor cu panouri e indicată la executarea lucrărilor urgente şi a podurilor cu palee multesau cu părţi de palee identice, deoarece oferă condiţii bune de prefabricare a panourilor. Forma, mărimea şi greutatea panourilor depind de felui şi de mărimea podului, de dimensiunile şi sistemul de construcţie ale paleei, de posibilităţile de transport şi de capacitatea mijloacelor de montare. înălţimea curentă a panourilor e de 5-*-6 m; pentru înălţimi mai mari se folosesc panouri suprapuse. Panourile se asamblează din elemente (montanţi, moaze, babe, /V. Palee cu panouri transversale, suprapuse. 1) panouri transversale; 2) cleşte longitudinale; 3) cleşte transversale; 4) contravîntuiri transversale; 5) contravîntuiri longitudinale. contravîntuiri) cari fac parte din acelaşi plan longitudinal sau transversal al paleei. Panourile pot fi executate foarte rigid, în formă de grinzi cu zăbrele cu diagonale încrucişate. Contravîntuirile longitudinale se execută sub formă de cleşte prinse cu buloane la toate punctele de intersecţiune cu montanţii. Executarea îmbinărilor cu crestături prezintă dificultăţi şi nu e indicată în cazul unui montaj rapid. Rigiditatea transversală şi longitudinală a paleei poate fi sporită prin aşezarea înclinată a montanţilor, simetric faţă de axa mediană a panoului, cum şi prin aşezarea înclinată a panourilor, simetric faţă de planul median al paleei, realizîndu-se astfel o palee în formă de trunchi de piramidă (v. fig. IV). O rigidizare longitudinală bună se obţine prin divizarea paleei în două semipalee, aşezîndu-se panourile vertical, în două grupuri simetrice, dis- V. Schema unui 'panou de tanţate, aşezate simetric faţă de un palee, în formă de M. plan perpendicular pe axa podului şi 1) contravîntuiri longitu-legate între ele cu contravîntuiri şi dinale; 2) contravîntuiri cu cleşte. Panourile în formă de M transversale, sînt cele mai bune din punctul de vedere al rigidităţii transversale. Rigidizarea longitudinală a acestor palee se realizează cu contravîntuiri duble încrucişate (v. fig. V). 1 1 ' i Şl 1 i i i Pâles 23 Palee Palee cu piloţi: Palee alcătuită din piloţi bătuţi în teren, vertical sau înclinat, aşezaţi în unu sau în mai multe rînduri perpendiculare pe axa longitudinală a podului. Paleele pe piloţi sînt mai economice decît cele aşezate pe fundaţii masive, pot fi executate mai repede şi corespund scopului, dacă durata lor de serviciu nu depăşeşte cîţiva ani. La poduri cu deschideri mici şi pentru încărcări verticale, paleele se execută dintr-un singur rînd de piloţi, urşii podului rezemînd pe suburşi sau direct pe babe. La poduri cu deschideri mai mari şi cînd înălţimea paleei e mai mare decît 7 m, se execută palee cu două rînduri de piloţi, iar cînd asupra tablierului acţionează forţe orizontale axiale, se execută cu trei sau cu mai multe rînduri de piloţi. Distanţa dintre rîndurile de piloţi e de 1**'2,5 m, iar piloţii se solidarizează între ei cu cleşte transversale şi longitudinale şi cu contravîntuiri. Pentru înălţimi mici se execută palee simple, la cari pilotul şi montantul formează o singură piesă, iar pentru înălţimi mai mari se folosesc palee etajate, simple sau cu mai multe rînduri de piloţi. Paleele simple mai înalte decît 5 m şi cele duble mai înalte decît 12 m trebuie solidarizate între ele cu cleşte şi cu contravîntuiri aşezate în lungul podului. Legăturile se aşază la distanţa de cel puţin 25 cm deasupra nivelului apelor extraordinare, şi de cel puţin 75 cm deasupra nivelului maxim al apelor în timpul scurgerii gheţurilor. Cînd înălţimea paleei e prea mare, rigidizarea se execută cu mai multe rînduri de cleşte distanţate cu 3"*4 m, îmbinările deştelor cu piloţii fiind asigurate cu buloane şi cu piese speciale de oţel. Fişa piloţilor trebuie să fie destul de lungă, pentru ca pilotul să-şi păstreze capacitatea portantă necesară, chiar în cazul unei afuieri a fundului rîului. Cînd paleele sînt aşezate în locuri mai expuse afuierii (secţiuni strangulate sau curburi ale rîului), ele trebuie să fie apărate contra afuierilor prin anrocamente de piatră, libere sau aşezate în căsoaie scunde executate în jurul paleei. La paleele cu înălţimi mai mari decît 2 m trebuie să se aşeze piloţi de stabilitate, drepţi sau înclinaţi, iar la podurile cu multe deschideri, de cale ferată, trebuie să se aşeze şi piloţi de stabilitate longitudinală (piloţi de frînare), dacă paleele nu sînt legate între ele în lungul podului sau dacă forţele cari acţionează în lungul^ podului nu pot fi preluate de tablier şi transmise la culee. înclinarea piloţilor de stabilitate se determină pe baza condiţiilor de stabilitate generală a paleei, dar nu trebuie să fie mai mică decît 1/4. La paleele cu mai multe rînduri de piloţi, stabilitatea poate fi asigurată prin înclinarea (transversală sau longitudinală) a piloţi lor de rezistenţă. Coeficientul de stabilitate a paleei, în ambele sensuri (transversal şi longitudinal), trebuie să fie cel puţin 1,3. Paleele aşezate în curentul apei trebuie căptuşite pe feţele laterale şi pe înălţimea dintre nivelul etiajului şi nivelul apelor extraordinare cu dulapi (cu grosimea de cel puţin 5 cm) de lemn, de molid sau de pin, pentru a asigura scurgerea apei şi a proteja paleele contra gheţurilor şi flotanţilor. Pentru a permite circulaţia aerului printre dulapi, aceştia se aşază cu inter-spaţii de 5-*-15 cm, cari sînt închise.însă la capătul din amonte, pe o lăţime de circa 1,0 mf în vederea dirijării bune a flotanţilor. Uneori se întăreşte pilotul din amonte al paleei cu o grindă ecarisată, cu muchia îmbrăcată cu tablă sau cu oţel-cornier, pentru a obţine o protecţie mai bună contra gheţurilor. Palee din stive de traverse: Palee constituită din mai multe rînduri de traverse de cale ferată aşezate distanţat (pentru a permite scurgerea apelor) sau alăturat şi dispuse după două direcţii rectangulare, solidarizate între ele pentru a forma un sistem indeformabil. Paleele din stive de traverse se folosesc la lucrări provizorii, sau pentru restabiliri urgente de circulaţie, de preferinţă în uscat şi pe terenuri rezistente, unde nu există pericol de tasare. Palee etajată: Palee de formă trapezoidală, alcătuită din mai multe panouri suprapuse, simple, cu un singur rînd de montanţi, sau duble. Paleele etajate sînt folosite cînd înălţimea de construcţie e mai mare decît 12 m, în special la construirea marilor viaducte peste văi seci. Ele se folosesc, de obicei, în număr mare, aşezate echidistant în lungul podului şi se execută din panouri ale căror elemente sînt, în marea lor majoritate, identice, astfel încît panourile se pretează la prefabricare. Forma panouri lor şi ansamblul paleei se alcătuiesc astfel, încît montanţii panourilor suprapuse să fie în prelungire, transmiţînd sarcinile suprastructurii podului la fundaţii, cari pot fi masive, de beton, sau constituite din piloţi. Panourile sînt rigidizate puternic cu cleşte şi contravîntuiri. Legăturile dintre panourile suprapuse se asigură, după caz, cu dornuri de oţel, buloane sau bride de oţel. Paleele etajate se aşază ^ perpendicular pe axa podului şi la distanţe cari să permită o bună solidarizare a lor ... .... - cu cleşte şi con-travîntuiri. Pen- 3 tru a obţine un sistem portant şi rigid e suficient să se aşeze contravîntuirile longitudinale alternativ (în şah), în cîmpurile dintre panouri, formate de montanţii paleelor şi cleştele longitudinale (v. fig. VI). Palee înaltă: Palee a cărei înălţime depăşeşte lungimea normală a unui montant (7-**10 m), folosită, în special, la construirea marilor viaducte. Paleele înalte pot fi construite în diferite forme, în funcţiune de scopul lor, de configuraţia văii traversate, de sistemul de construcţie a tabJierului susţinut, etc., şi anume, ca: palee supraînălţată, palee etajată, palee cu căsoaie, palee multiplă cu panouri sau palee-turn. Paleele înalte se aşază pe fundaţii de beton sau de piloţi. Stabilitatea fundaţiilor de piloţi se asigură prin legarea piloţilor, cu cleşte, contravîntuiri sau tiranţi metalici, ori prin solidarizarea lor în amplasament cu ajutorul unor grătare orizontale, executate din lemne rotunde la distanţa.de 3 m unele de altele şi legate între ele cu cleşte şi cu contravîntuiri VI. Palee etajată, a) elevaţie; b) vederea laterala a mai multor palee solidarizate; î)panouri; 2) cleşte longitudinale; 3) contravîntuiri; 4) cleşte transversale. u u u u^tj u u u’-'U'pxu u Lna^tJ u u tr VIL Gratar pentru solidarizarea piloţilor, Ia paleele înalte. i) piloţii paleei; 2) grâtar de bile. (v. fig. VII). Uneori, în jurul fundaţiei se execută o incintă de piloţi sau de palplanşe umplută cu anrocamente. Ultimul procedeu nu e recomandabil, deoarece se pot produce « Palee 24 Palae tasări mari, sub greutatea pietrei, cari pot provoca deformarea pitoţiior şi pot periclita stabilitatea paleei. Pafee multiplă: Palee formată din mai multe rînduri paralele de montanţi (piloţi), aşezaţi în plane perpendiculare pe axa podului, şi distanţaţi între ei cu 1 * * *2,5 m. Paleele sînt rigidizate longitudinal şi transversal cu cleşte şi contrafişe prinse de piloţi cu buloane. Pentru mărirea stabilităţii întregului ansamblu se folosesc, fie piloţi de rezistenţă înclinaţi (longitudinal sau transversal), fie contrafişe speciale de stabilitate, longitudinale şi transversale. Paleele multiple se pretează bine la prefabricare, fiind constituite dintr-un număr mare de elemente identice, Paleele multiple sînt folosite atît în uscat, cît şi în ape cuigătoare, cînd tabiierele podului sînt situate la înălţime mare deasupra văii sau deasupra nive- mică (urşi). Astfel, se micşorează atît deschiderile, cît şi lungimea totală a tablierelor pe toată lungimea podului. Tipurile VIII. Palee multipla, cu piloţi aşezaţi pe mai multe rînduri egal distanţate, şi cu contrafişe de stabilitate. 1) tablierul podului; 2) piloţi; 3) contrafişe de stabilitate, longitudinale; 4) contrafişe de stabilitate, transversale. lului apei. în ape cu viituri de gheţuri importante, paleele trebuie apărate cu spargheţuri. Cînd tabiierele cari reazemă X. Palee multiplă, cu două semipalee, cu panouri longitudinale şi cu contrafişe de stabilitate transversale. 1) tablierul podului; 2) semipalee; 3) panouri longitudinale; 4) cortrafişe de stabilitate; 5) cleşte transversale; 6) cleşte longitudinale. de palee multiple, folosita curent, sînt următoarele: palee compuse din mai multe rînduri paralele de piloţi echidistanţaţi, XI. Palee multiplă, cu două semipalee, cu panouri transversale şi cu contrafişe de stabilitate. 1) tablierul podului; 2) semipalee; 3) panouri transversale; 4) contrafişe de stabilitate; 5) cleşte transversale; 6) cleşte longitudinale; 7) contravîntuiri longitudinale. • cu contrafişe de stabilitate aşezate în plan transversal şi longitudinal (v. fig. VIII); palee compuse din două semipalee, cu contrafişe de_________________ _ IX. Palee multiplă, cu două semipalee, cu contrafişe de stabilitate şi cu contravîntuiri longitudinale. 1) tablierul podului; 2) semipalee; 3) contrafişe de stabilitate; 4) contravîntuiri longitudinale. pe aceeaşi palee sînt aşezate la distanţe prea mari, capetele tablierelor se racordează cu grinzi suplementare de lungime stabilitate în plan transversal şi contravîntuiri şi cleşte în^sens longitudinal (v. fig. IX); palee compuse din două semipalee, constituite din panouri aşezate în plane longitudinale şi rigidizate transversal cu contrafişe de stabilitate montate pe loc (v. fig. X); palee constituite din două semipalee executate din panouri aşezate în plan transversal XII. Palee multiplă, cu două semipalee, cu panouri transversale formate din piloţi înclinaţi. 1) tablierul podului ; 2) semipalee ; 3) panou transversal cu pi loţi înclinaţi; 4) contravîntuiri; 5) cleşte longitudinale. şi rigidizate transversal cu contrafişe de stabilitate (v. fig. XI) sau cu Paleob iogeog raf i e 25 Pal eobiogeograf i e XIII. Pale piloţi multiplă, cu panouri înclinaţi. 1) tablierul podului; 2) panouri transversale; 3) contravîntuiri longitudinale; 4) cleşte longitudinale; 5) cleşte transversale. piloţi, înclinaţi (v. fig. XII), cu cleşte şi contravîntuiri longitudinale montate pe şantier; palee cu piloţi de rezistenţă înclinaţi, în sens longitudinal şi transversal, formate din panouri longitudinale sau transversale, contravîntuite şi sol idari-zate între ele cu moaze, dornuri şi bride de oţel (v. fig. XIII). Paleele cu piloţi înclinaţi prezintă avantajul că stabilitatea lor e asigurată chiar prin elementele de rezistenţă, eco-nomisindu-se consum suplementar de lemnărie pentru contra-fişele de stabilitate. Paleele formate din semipalee prezintă, faţă de paleele cu contrafişe sau faţă de cele cu piloţi înclinaţi, avantajul că au (în planul longitudinal al podului) lăţimea egală pe toată înălţimea, astfel****^ încît, în ape curgătoare, obturarea albiei e mai mică la aceeaşi deschidere de tablier, iar lungimea acestuia e mai mică decît la celelalte tipuri. Prezintă dezavantaju I că reclamă uneori, datorită d istanţei prea mari dintre capetele tablierelor rezemate pe aceeaşi palee, racordarea acestora prin grinzi suplementare (urşi) sau printr-un tablier de lungime mică, aşezat pe palee. Paleele cu contrafişe de stabilitate sau cu piloţi înclinaţi prezintă avantajele că au stabilitate şi rigiditate mari, fiind indicate pentru înălţimi de construcţie mari. Palee simplă: Palee formată dintr-un singur rînd de piloţi, legaţi cu cleşte sau cu babe, rigidizaţi cu contravîntuiri încrucişate, asiguraţi la stabilitate prin piloţi înclinaţi în plan transversal pe axa podului (v.fig.XIV). Uneori, sînt înclinaţi numai piloţii extremi ai paleei, sau sînt proptiţi cucontrafişe rezemate la cap ătul inferior pe un pilot mai scund. Paleelesimple pot fi utilizate cînd se dispune de lemnărie destul de lungă pentru a acoperi lungimea fişei pilotului şi înălţimea de deasupra terenului. Ele pot fi folosite pînă la înălţimi de cel mult 7 m. Paleele simple sînt economice şi pot fi construite repede, astfel încît sînt folosite, în special, la lucrări provizorii sau urgente. Prezintă dezavantajul că au stabilitate mică în lungul podului, astfel încît pentru înălţimi mai mari decît 5 m trebuie să fie legate între ele cu cleşte aşezate în lungul podului. De asemenea, nu pot fi executate prin pre-fabricare, fiecare element al paleei trebuind să fie fasonat şi montat pe şantier. Palee supraînălţată: Palee formată din două părţi suprapuse, consolidate prin cleşte longitudinale şi transversale, folosită pentru înălţimi mai mari decît 7 m, cînd condiţiile de execuţie nu reclamă folosirea altui tip de palee. Paleele supraînălţate se execută cînd fişa pilotului reclamă o lungime mai mare decît a lemnăriei disponibile. Partea inferioară a paleei e constituită din unu sau din mai multe rînduri paralele de piloţi verticali, ale căror capete sînt legate cu o babă (talpă) care trebuie să rămînă 30**-60 cm sub etiaj, pentru a rămîne permanent sub apă, evitînd putrezirea lor. Piloţii pot fi bătuţi şi alternativ pe o parte şi pe alta a tălpii de legătură, paleea XIV. Palee simplă pe piloţi. 1) babă (talpă); 2) montanţi; 3) contravîntuiri; 4) moaze (cleşte); 5) etiaj. XV. Palee supraînălţată. 1) palee simplă, superioară; 2) palee inferioară; 3) cleşte; 4) babe. avînd astfel o stabilitate puţin mărită (v. fig. XV). Paleea superioară e constituită dintr-o palee simplă, cu montanţi verticali sau înclinaţi, rigidizaţi în plan transversal pe pod cu contravîntuiri bine fixate la punctele de intersecţiune, rezemată pe partea inferioară prin intermediul babelor şi al deştelor şi solidarizată cu aceasta cu buloane, dornuri şi bride de oţel, astfel încît să nu poată fi deplasată nici sub efectul loviturilor puternice ale flotanţilor. Partea superioară, mai puţin durabilă, poate fi executată din panouri prefabricate, cari pot fi montate repede pe partea inferioară, în cazul refacerii paleei. Uneori, partea superioară e constituită din două panouri legate cu buloane în axa podului. Acest sistem prezintă avantajuI că partea superioară a paleei poate fi reînnoită cu menţinerea circulaţiei pe jumătate din lăţimea podului. Deoarece stabilitatea longitudinală a paleei e mică, paleele supraînălţate se pretează numai pentru poduri cu deschideri mici, şi cînd tablierul podului poate fi ancorat bine de culee mas ive. Palee-turn: Palee constituită dintr-o construcţie spaţială de mare înălţime, executată sub forma unei grinzi cu zăbrele şi în formă de trunchi de piramidă, folosită la poduri cu deschideri mari în văi uscate, foarte adînci. E constituită dintr-un număr mare de panouri suprapuse în mai multe etaje, panourile şi etajele construcţiei fiind rigidizate puternic, în toate sensurile, cu contravîntuiri încrucişate, orizontale şi verticale, cum şi cu tiranţi metalici (v. fig. XVI). Paleele-turn sînt rezemate pe o fundaţie masivă de beton, de care se ancorează puternic cu bride de oţel. Paleele-turn se caracterizează prin rigiditate longitudinală şi transversală foarte mare, corespunzătoare destinaţiei lor. i. Paleobiogeografie. Gen.: Disciplină care se ocupă cu stabilirea provinciilor faunistice şi floristice din trecutul geologic al pămîntului. XVI. Palee-turn. 1) tablierul podului ; 2) palee-turn ; 3) fundaţie masivă; 4) ancoraje. Paleobotanică 26 Paleogen 1. Paleobotanicâ. Paleont., Bot.: Sin. Paleofitologie (v.), Paleontologie vegetală (v. şl sub Paleontologie). 2. Paleocen. Stratigr.: Prima epocă a perioadei paleogene, succedînd Cretacicului şi precedînd Eocenul. începutul Paleo-cenului e marcat prin dispariţia unor grupuri dominante în Cretacicul superior (globotruncane, inocerami, rudişti, nerinee, amoniţi, belemniţi, dinosaurieni), prin apariţia unor noi asociaţii de foraminifere şi prin dezvoltarea rapidă a mamiferelor placentare. în regiunile de dezvoltare clasică din Nord-Vestul Europei (Belgia, Basinul Parisului), seria paleocenă acoperă transgresiv Cretacicul superior, sfîrşitul acestei epoci fiind marcat printr-o regresiune. Paleocenul cuprinde trei etaje: Monţian, Thane-tian, Sparnacian. Ultimele două etaje au fost considerate şi ca subetaje ale etajului Landenian, iar unii geologi ataşează seriei paleocene şi Ypresianul inferior, separat ca etaj distinct (llerdian). Asociaţia de foraminifere a Paleocenului cuprinde primii numuliţi (Nummulites fraasi, N. deşerţi), alveoline, numeroase specii de globigerine(Globigerinatriloculinoides, G. linaperta) şi de globorotalii (Globorotalia marginodentata, G. crassata). Lamei ibranhiatele Paleocenului sînt reprezentate prin specii de Cyprina (Cyprina morrisi, C. lunulata), Cytherea, Pholado-mya (Pholadomya konincki), Venericardia(Venericardia pectun-cularis), Cyrena (Cyrena cuneiformis), Ostrea (Ostrea belIo-vacina); Gasteropodele, prin specii de Cerithium (Cerithium montense, C. variabile, C. inopinatum), Sphenotrochus (Sphe-notrochus latus), Turritella (Turritella nana, T. montensis), Bulla(Bullaclausa), Physa(Physa montensis). Printre echinoide sînt caracteristice Monţianului Cidaris tombecki şi Micraster tercensis. Fauna de vertebrate a Paleocenului cuprinde numeroase tipuri specializate de mamifere: multituberculate (Neoplagiaulax), carnivore creodonte (Arctocyon), ungulate perisodactile (Hyracotherium), amblipode (Coryphodon), le-murieni (Plesiadapis), etc. Terenurile paleocene au, în general, o dezvoltare restrînsă în regiunile platformei prealpine (Basinul Parisului, Belgia, Danemarca, Basinul Volgăi) şi o extensiune mai importantă în regiunile de platformă din Nordul Africii (Basinul saharian), unde există o trecere gradată de la Cretacic la Paleocen prin intermediul unui complex de marne cu Ostrea (Danc-Monţian). în ariile de cutare alpină şi în depresiunile lor marginale (Alpi, Pirinei, Dinarizi, Carpaţi, Caucaz, Belucistan) există continuitate de sedimentare de la Cretacic la Paleocen. Paleocenul acestor regiuni prezintă cinci faciesuri: pelagic, de fliş, neritic grezos, neritic calcaros şi lagunar-salmastru. Faciesul pelagic e reprezentat prin calcare, marnocalcare şi marne bogate în globigerine şi globorotalii (Alpi, partea sudică a Carpaţilor orientali, Caucaz); faciesul de fliş, larg răspîndit în Alpii de vest şi în Carpaţi, face trecerea între flişul cretacic şi cel eocen; faciesul neritic grezos, în parte glauconitic, e dezvoltat pe marginea estică a Uralului şi în pînzele ultra-helvetice din Alpi; faciesul neritic calcaros (calcare cu alveoline în Dinarizi) constituie, în general, partea superioară a Paleocenului; faciesul lagunar-salmastru şi lacustru e dezvoltat pe marginea de nord a Pirineilor (partea superioară a etajului Garumnian, reprezentat prin calcare cu Physa) şi în Dinarizi (etajul Liburnian, reprezentat prin marnele bituminoase ale Stratelor de Cosina cu Cerithium inopinatum şi prin calcare cu Characeae). în regiunile de platformă situate la exteriorul Carpaţilor din ţara noastră nu există depozite paleocene. Paleogenul începe aici cu o transgresiune ypresiană. Paleocenul, ca şi Danianul, sînt dezvoltate sub faciesul de fliş, în zonele mai externe ale Carpaţilor orientali (partea superioară a Stratelor de Hangu) şi, sub facies pelagic, în zonele mai interne (partea superioară a marnelor roşii cu foraminifere din Muntenia). Sin. Eonumulitic. 3. Paleoclimatologie. Geol., Meteor.: Ramură a climato-Iogiei, care se ocupă cu studiul climatelor (al variaţiilor de climă) în trecutul geologic al pămîntului, în diferitele etape ale dezvoltării lui. Cunoaşterea climei din trecut e necesară pentru înţelegerea multor probleme în legătură cu hidrogra-fia, flora, fauna, formarea depozitelor şi a zăcămintelor sedimentare, cu modelarea reliefului, etc. 4. Paleoechinide. Paleont.: Sin. PalaechinoiJea (v.). 5. Paleoendemisme. Geobot.: Endemisme, dintr-o perioadă geologică mai depărtată sau mai apropiată, cari s-au păstrat pînă azi într-o anumită regiune. Aria lor de răspîndire e în regresiune, iar suprafaţa ocupată e, în general, mică. Sin. Endemisme conservatoare. 6. Paleofitologie. Paleont.: Parte a Paleontologiei (v.), care se ocupă cu studiul plantelor fosile. Cunoaşterea acestor plante e importantă, din punctul de vedere ştiinţific, deoarece aduce argumente în sprijinul teoriei evoluţioniste şi completează l-acunele din sistematica actuală vegetală. Afară de aceasta, plantele au contribuit, în trecutul geologic al pămîntului, la formarea diferitelor zăcăminte: calcare, cărbuni, fosfaţi, etc., iar unele dintre ele pot avea o valoare stratigrafică tot atît de importantă ca şi animalele. Sin. Paleobotanică, Paleontologie vegetală. 7. Paleogen. Stratigr.: Prima perioadă a erei neozoice (terţiare), succedînd Cretacicului şi precedînd Neogenul în timpul căreia s-au produs principalele cutări ale Alpilor şi Pirineilor. începutul Paleogenului e marcat printr-o transgresiune puţin importantă în Paleocen, care se extinde pe vaste suprafeţe în Ypresian şi Luteţian, şi care culminează în Eocenul superior şi în Oligocenul inferior. Paleogenul se termină cu o regresiune aproape generală. Sistemul paleogen se subdivide în trei serii: Oligocen (v.), cu etajele Sannoi-sian (v.), Stampian (v.) şi Chattian (v.); Eocen (v.), cu etajele Ypresian (v.), Luteţian (v.) şi Priabonian (v.); Paleocen (v.), cu etajele Monţian (v.), Thanetian (v.) şi Sparnacian (v.). Flora paleogenă se dezvoltă progresiv din cea a Cretacicului superior. în Europa există în Paleogen o floră cu elemente tropicale şi subtropicale, care se extinde, spre nord, pînă în Sudul Angliei, şi care cuprinde numeroase conifere (Sequoia, Taxodium, Thuja, Cupressus), palmieri (Sabalites) şi dicotile-donate , printre cari forme persistente din Cretacic (Dewalquea, Dryophyllum). Plantele inferioare sînt reprezentate, în special, de diatomee, caracee, melobesiee (de ex. Lithothamnium). Dintre Foraminifere, numulitidele (Nummulites. Assilina) şi orbitoidele (Discocyclina, Asterocyclina, Lepidocyclina) reprezintă grupele dominante, alături de globigerinide (Globigerina, Globorotal ia). Numuliţii sînt forme excluziv paleogene. Hexacoralii sînt încă abundenţi în părţile din spre sud ale Europei, în timp ce brahiopodele constituie numai forme relicte, dintre cari mai abundent e genul Terebratula. Printre cefalopode sînt rare forme de nautiloidee şi cîteva dibranhiate cu rostru rudimentar, derivate din belemnitoidee (Beloptera, Belosepia, Vasseuria). Lamei ibranhiatele sînt reprezentate prin numeroase specii de: Pinna, Ostrea, Perna, Pycnodonta, Chla-mys, Spondylus, Nuculana, Arca, Cucullaea, Glycimeris (= Pec-tunculus), Chama, Venericardia, Crassatella, Cyprina, Corbis, Polymesoda (= Cyrena), Corbula. Gasteropodele, şi ele foarte abundente, sînt reprezentate prin Xenophora, Velates, Ampu-linopsis, Rostellaria, Cyclostoma, Campanile, Campanilopa, Diastoma, Tympanotonus, Triton, Fusus, Voluthilites, Lym-naea, Physa. Dintre crustacee se dezvolţă decapozii brahiuri (Xanthopsis, Coeloma, Palaeocarpilius). Insectele prezintă o mare varietate de forme, începînd din Eocen. Dintre Echi-noderme, crinoidele (Conocrinus, Isocrinus) reprezintă forme relicte, iar echinoidele sînt reprezentate, în special, prin forme neregulate (Conoclypeus, Scutella, Scutellina, Echino-lampas, Eupatagus). Paleogeografie 27 Paleolitic Printre Peşti se găsesc numeroase genuri reprezentate şi în fauna actuală. Astfel, selacienii sînt foarte abundenţi (Char-carodon, Lamna, Odontaspis), iar teleosteenii reprezintă grupa dominantă (Ciupea, Amphysile, Lepidopus, Scomber, Serranus). Dintre Amfibieni, alături de urcdele (Andrias) se găsesc anure (Palaeobatrachus), iar Reptilele sînt reprezentate prin broaşte ţestoase, crocodilieni, şerpi. Mamiferele prezintă o dezvoltare explozivă; în Paleogenul din Europa sînt cunoscute resturi de marsupiale (Didelphys); la începutul Paleogenului apar mai multe grupe specializate de placentare (ungulate, carnivore, maimuţe); Ungulatele derivă din grupa primitivă a Condilar-trelor (Phenacodus), din care derivă şi formele masive ale Amblipodelor şi Dinoceratelor (Coryphodon, Uintatherium), cum şi Notoungulatele. Dintre Ungulate, Subungulatele— cari apar la sfîrşitul Eocenului — sînt reprezentate prin ; Hiracoidee (Arsinotherium, Sagatherium), Proboscidieni (Moeritherium, Palaeomastodon) şi Sirenieni (Protosiren, Halitherium); Peri-sodactilele, prin Ecvide (Eohippus, Orohippus, Mesohippus şi Miohippus), Paleoteride (Palaeotherium), Tapiride (Lophio-don), Titanoteride (Brontotherium), Calicoteride, Rinoceride (Hyracodon, Indricotherium, Aceratherium); Artiodactilele prin bunodonte (Entelodon), buno-selenodonte (Anthracotherium, Anoplotherium, Diplobune) şi selenodonte (Oreodon, Xipho-don, Amphitragulus). Dintre Carnivore se distinge grupa primitivă a Creodontelor (Arctocyon, Hyaenodon), alături de cari apar, în Eocenul superior, Fisipedele (Cynodictis). Primatele sînt reprezentate prin lemurieni (Adapis, Necrolemur) şi prin maimuţe catarine, cari au apărut în Oligocen (Proplio-pithecus). Din punctul de vedere al faciesurilor, în Paleogen se deosebesc trei tipuri de depozite de mare adîncă sau de larg: depozite pelagice marnoase, cu globigerinide (local cu crinoizi); depozite argiloase şi bituminoase (facies euxinic), dezvoltate în special în cadrul Oligocenului, şi depozite de fliş, larg răspîndite în Alpi şi în Carpaţi. în depresiunile marginale şi interne din Alpi, Carpaţi şi Dinarizi se dezvoltă serii molasice groase (conglomerate, gresii şi- depozite argilo-marnoăse în p rte roşii), cu intercalaţii de cărbuni, de depozite salmastre şi lagunare (gipsuri). în arii le de platformă sînt larg răspîndite: nisipuri şi marne în parte glauconitice; calcare cu moluşte şi numuliţi; depozite continentale reprezentate prin argile asociate cu nisipuri cuarţoase şi cărbuni, prin argile roşii cu concreţi uni feruginoase (facies s iderol itic) şi prin calcare lacustre; depozite lagunare cu intercalaţii de gips şi săruri în parte delicvescente (sărurile de potasiu ale Oligocenului din Alsacia şi din basinul Ebrului)] Un facies aparte al Paleogenului de platformă e faciesul fosfatic (Paleocen-Eocen inferior), dezvoltat în Nordul Africii. Vulcanismul, puţin important în timpul Paleocenului şi Eocenului în Europa (limburgite şi dacite în Italia), devine mai intens în Oligocen, cînd se produc şi intruziuni de sienite (Alpii occidentali). O activitate magmatică puternică se manifestă în zona cordonului vulcanic nord-atlantic (Groenlanda), unde în Eocen se produc revărsări de bazalte şi trahite şi intruziuni sienitice;'pe coastele pacifice ale Americii de Nord (Oregon, California); în zona cordonului vulcanic circum-pacific (coastele orientale ale Asiei. Noua Guinee); în Australia şi în India. Principalele faze de cutare în timpul Paleogenului sînt faza pireneeană în Eocenul superior, faza helvetică după Oligo-cenul inferior (principala fază de cutare a Alpilor occidentali) şi faza savică, la sfîrşitul Oligocenului. Pe teritoriul ţării noastre, Paleogenul ocupă suprafeţe res-trînse în regiunile de platformă, fiind mai larg dezvoltat în Carpaţii orientali, la est de Munţii Apuseni şi la sud de Carpaţii meridionali (Depresiunea getică). în regiunile de platformă se găsesc dezvoltate depozite eocene cu grosime redusă, şi anume marne cu foraminifere (în partea de vest a Cîmpiei romîne), gresii glauconitice şi calcare numulitice (în Sudul Dobrogei şi în Podişul moldovenesc, în împrejurimile Romanului). Paleogenul, dezvoltat în partea externă, cum şi la interiorul Carpaţilor orientali (fosa Maramureşului), îmbracă faciesul de fliş. La est de Munţii Apuseni, Paleogenul e reprezentat prin depozite detritice de molasă, în parte roşii (Eocenul inferior şi Oligocen), prin calcare şi marne cu intercalaţii de gipsuri (Eocen). în depresiunea getică Paleogenul, dezvoltat în mare parte sub facies de molasă, cuprinde conglomerate (Eocen), marne şi pachete puternice de gresii în bancurlgroase. Sin. Numulitic. 1. Paleogeografie. Geogr.: Ştiinţă de legătură între Geologia istorică şi Geografie, care se ocupă cu reconstituirea aspectului suprafeţei pămîntului (raportul dintre apă şi uscat) şi a tuturor elementelor fizice şi geografice (relief, climă, hidrografie, faună şi floră) din epocile geologice. Paleogeografia are o mare importanţă teoretică şi practiză, atît pentru Geografie, cît şi pentru Geologie, deoarece ajută la stabilirea legilor de dezvoltare a mediului geografic considerat din punctul de vedere istoric. Sin. Geografie fizică-istorică. 2. Paleografie: Ştiinţa care se ocupă cu studiul scrisului vechi şi cu descifrarea documentelor şi a textelor cari îl conţin . 3. Paleolitic. Stratigr.: Epocă preistorică a Cuaternarului, definitădupă elementele de cultură umană şi caracterizată prin industria pietrei cioplite. Paleoliticul succede Arheo!iticuIui, ale căru i unelte caracteristice sînt galeţi semiciopl iţi, şi durează pînă la 8000 de ani înaintea erei noastre, cînd începe Mesol it icul, Din punctul de vedere stratigrafie, această epocă corespunde părţii mijlocii şi superioare a Pleistocenului sau Glaciarului (v. sub Cuaternar, şi sub Pleistocen). în cadrul Paleoliticului se deosebesc trei mari faze de dezvoltare a culturii umane: Eopaleoliticul (Paleoliticul inferior sau Paleoliticul vechi), corespunzător Interglaciarului Gunz-Mindel, glaciaţiunii Mindel şi Interglaciarului Mindel-Riss; Mesopaleoliticul (Paleoliticul mijlociu), care începe odată cu glaciaţiunea Riss şi durează pînă la începutul glaciaţiunii Wurm; Neopaleoliticul (Paleoliticul superior sau Paleoliticul nou), corespunzător glaciaţiunii Wurm şi stadiului următor de topire a gheţarilor. Fiecare dintre aceste subdiviziuni cuprinde mai multe tipuri de culturi, cari se succed în timp, dar în parte şi coexistă, întrucît dezvoltarea acestor culturi nu a avut acelaşi ritm în diferite regiuni de pe glob. Materialele utilizate pentru fabricarea uneltelor paleolitice au fost, în general, roc silicioase tari, cum sînt: cuarţitele, iispurile, radiolaritele şi, în special, silexurile din cretă, iar în Neopaleolitic, pe lîngă silexuri: oase, coarne, fildeş. Pentru cioplirea silexurilor au fost folosite două tehnici de prelucrare: tehnica nucleelor, cu ajutorul căreia au fost prelucrate toporaşe de mînă din miezul silexurilor, şi tehnica de prelucrare a lamelor şi a aşchiilor provenite din cioplirea silexurilor. Paleoliticul inferior sau vechi (Eopaleoliticul) cuprinde culturile: Abbeville (stadiul Prechellean), cultură corespunzătoare Interglaciarului Gunz-Mindel (Milazzian), dezvoltată în Nord-vestul Europei, în Estul şi Sudul Africii şi în Sudul Asiei, caracterizată prin toporaşe de mînă cioplite primitiv, fără aşchii prelucrate; Acheul (stadiul Chel lean sau Acheulean timpuriu), cultură corespunzătoare Intergla-ciarului Mindel-Riss (Tirenian), dezvoltată în Europa de vest (Anglia, Franţa, Spania), în Africa (foarte răspîndită) şi în Sudul şi Sud-Vestul Asiei, caracterizată prin toporaşe de mînă ovale, amigdaloide şi, uneori, triunghiulare, şi prin aşchii sau lame îngrijit prelucrate; culturile Clancton şi Levallois timpurie, caracterizate în special prin prelucrarea aşchiilor şi a lamelor de silex, şi dezvoltate în Nord-Vestul Europei, Paleontologie 28 Paleozoic la sfîrşitul Interglaciarului Gunz-Mindel (Clancton) şi în Inter-glaciarul Mindel-Riss (Levallois dominant); culturile de ustensile fabricate din galeţi plaţi, cu unu sau cu două tăişuri, dezvoltate în Sudul şi în Sud-Estul Asiei (cultura Soan în Pakistan, Anyath în Birmania, Tampan în Malacca, Patjitan în Jawa, Ciukutian în China). în ţara noastră se cunosc numai urme ale acestor culturi umane vechi în Transilvania, pe valea Crişului alb. Paleoliticul mediu (Mesopaleoliticul) cuprinde culturile: Micoque (stadiul Acheulean final), corespunzătoare Interglaciarului Riss-Wurm, dezvoltată în Europa centrală şi de vest, continuînd industria acheuleană şi caracterizată prin toporaşe de mînă alungite, ascuţite, cu o faţă convexă şi o faţă plată, şi prin toporaşe amigdaloide; Fauresmith, dezvoltată în Africa, unde toporaşele de mînă sînt însoţite de lame prelucrate după tehnica Levallois; Tayac, continuînd tehnica Clancton şi avînd dezvoltarea maximă în Interg Iaci arul Riss-Wurm (Franţa şi Siria); culturile de cuţitaşe şi „foi de laur“ presolutreene, avînd ca unei le caracteristice: vîrfuri simple sau duble, răzuitori, lame în formă de frunză cu ambele feţe prelucrate prin cioplire şi unu sau două ascuţişuri; culturi dezvoltate în ultimul Interglaciar şi pînâ în Wurm (Germania, Spania); cultura paleoliticâ alpina a vînâtorilor de urşi de peşteri, corespunzătoare ultimului Interglaciar (Estul Elveţiei, Alpii orientali, Sudeţi), cu ustensile de silex mai grosolan prelucrate; Moustier sau cultura Omului de Neanderthal, caracterizată, pe lîngă toporaşe de mînă cu două tăişuri, prin ustensile (vîrfuri, cuţitaşe, răzuitori, în special de tipul La Quina) prelucrate din lame şi aşchii după tehnicile Levallois şi Moustier, corespunzătoare fazei tîrzii a Interglaciarului Riss-Wurm şi primei faze a glaciaţiunii Wurm; Preaurignac, culturăcorespunzătoaresfîrşitului ultimului Interglaciar, caracterizată prin ustensile de tip Aurignac, printre cari şi vîrfuri de tîp Chatelperron (Siria). Urme ale culturii moustieriene au fost găsite în ţara noastră în peştera de la Ohaba-Ponor (Hunedoara) şi în Nordul Moldovei (la Ripiceni, pe Prut). Paleoliticul superior (Neopaleoliticul) cuprinde, în ordinea succesiunii lor: cultura Aurignac, caracterizată prin cuţitaşe înguste de silex şi prin obiecte confecţionate din oase, fildeş şi coarne. Se deosebesc trei faze de dezvoltare a acestei culturi: faza Chatelperron, legată de Omul de Combe-Chapelle (grupa Briinn aOamenilor loess-ului); faza mijlocie, legată de Omul de Cro-Magnon ; faza Gravette, în timpul căreia cultura aurignaciană s-a extins în Asia; influenţe aurignaciene poartă şi cultura Capsa, dezvoltată mai tîrziu în Africa de Nord; cultura Solutre, cu cele mai frumoase obiecte de silex cioplite, şi anume lame subţiri în formă de frunză cu unu sau cu două vîrfuri, cu ambele feţe prelucrate prin retuşuri artistice (foi de laur), dezvoltată în Franţa, în Ungaria, Moravia; cultura magdalenianâ, care corespunde fazei de topire a gheţarilor din glaciaţiunea Wurm şi e caracterizată prin arta sculpturii obiectelor confecţionate din coarne şi oase, în special de ren, şi a picturii pe pereţii peşterilor (Sudul Franţei, Spania). în ţara nostră, culturile Paleoliticului nou au lăsat numeroase urme: în Moldova (la Ripiceni, Izvoare şi Lopatnic, pe Prut); în peştera Cioclovina (Hunedoara), unde s-a găsit un craniu de Homo sapiens diluvialis ; la Topal (în Dobrogea); la Sita Buzăului şi pe valea Crişului alb (în Transilvania), unde s-au găsit ustensile solutreene. Paleontologie. Paleont.: Ştiinţa care se ocupă cu studiul resturilor şi al urmelor de activitate vitală (fosilele) lăsate de vieţuitoarele cari au trăit în timpurile geologice şi cari s-au păstrat în formaţiunile sedimentare. Paleontologia cuprinde două părţi: Paleozoologia (Paleontologia animală) şi Paleobotanica (Paleontologia vegetală, Paleofitologia). La începutul ei, Paleontologia a fost mai mult descriptivă, bazată pe principiul invariabilităţii speciilor; s-a ajuns însă la stabilirea unei clasificaţii a regnului animal şi la fixarea importanţei fosilelor în determinarea vîrstei stratelor. Apoi, la baza studiilor paleontologice s-au pus relaţiile filo-geneticeîntre diferitele genuri (serii filogenetice sau filoge-neze), determinate de anumite condiţii de viaţă şi de caracterul istoric al adaptării vieţuitoarelor la condiţiile mediului, conform concepţiei evoluţioniste. Paleontologia se ocupă astăzi cu probleme legate de Sistematică, de Ecologie, de Filogenie, de Cronologia geologică, de Paleoclimatologie şi de Paleobiogeografie. Sin. Ştiinţa fosilelor. 2 Paleopedologie. Ped.: Ramură a Pedologiei, încă puţin dezvoltată, care se ocupă cu studiul solurilor fosile (v. Fosil, sol ^), cercetînd natura acestor soluri, în relaţiile lorspaţiale şi în timp cu solurile actuâlfe, şi determinînd condiţiile în cari s-au format. Cercetările din natură sînt completate cu analize fizice, chimice şi biologice. Confruntarea rezultatelor cercetărilor paleopedologice cu cele arheologice permite precizarea timpului în care s-au format solurile fosile. 3. Paleovulcanice, roci Petr.; Roci vulcanice de vîrstă precambriană, paleozoică şi chiar mesozoică, foarte variate din punctul de vedere chimic şi mineralogic, fiecăreia cores-punzîndu-i cîte o rocă neovulcanică şi, respectiv, una intru-zivă. Din cauza vechimii lor, rocile paleovulcanice au suferit în timp fenomene de alteraţie importante. Rocile paleovulcanice mai răspîndite, corespunzătoare rocilor magmatice intruzive, sînt: pentru g r a n i t: porfirele cuarţifere cu pasta devitrificată, de cele mai multe ori micro-granitică (v. şi sub Porfir), keratofirele cuarţifere, varietăţi alcalisodice cu pasta bogată în albit, porfiroidele seric it ice, cu textură şistoasă (v. şi sub Porfiroid); pentru g r a n o d i o-r i t: porfiritele cuarţifere cu pasta devitrificată (v. şi sub Porfirit); pentru s i e n i t: ortofirele (v.); pentru d i o r i t: porfiritele (v.); pentru gabbrou: melafirele (v.), spili-tele (v.), diabazele (v.) cu structură ofitică, uneori cu texturi amigdaloide, ofitele (v.) şi varioliţele (v.); pentru p e r i d o-tite: picritele (v.), kimberlitele (v.), limburgitele (v.), augititele (v.); pentru sienitele alcaline: porfirele eleolitice şi porfirele leucitice, considerate fonolite paleovulcanice. 4. Paleozoic. Stratigr.: Eră din istoriageologică a pămîntului, succedînd Proterozoicului şi precedînd Mesozoicul, caracterizată prin dezvoltarea exuberantă a lumii vegetale şi animale. Diastrofismul (cutările caledoniene şi hercinice) şi activitatea magmatică din această eră sînt deosebit de intense, anumite arii geosinclinale fiind afectate de metamorfismul regional, în Paleozoicul superior s-au produs vaste glaciaţiuni în emisfera sudică, climatul s-a diferenţiat şi s-au individualizat mai multe provincii floristice. începutul Paleozoicului e marcat printr-o vastă transgresiune, printr-o schimbare de facies (uneori însoţită de discordanţă) în raport cu formaţiunile eocambriene, cari cuprind deseori tiIlite la partea lor superioară (formaţiunea Sparag-mitei, Rifeanul din Nordul Asiei, formaţiunea siniană din Estul Asiei) şi prin apariţia a numeroase forme de brahiopode şi de tr i lob iţi, iar sfîrşitul lui printr-o regresiune, adeseori însoţită de depuneri de evaporite, local prin cutări (faza pfaltzică). Principalele diviziuni ale Paleozoicului sînt: Permia- nul (v.), Carboniferul (v.), Devonianul (v.), Silurianul (v.) şi Cambrianul (v.). în evoluţia lumii vegetale se deosebesc, în cadrul Paleozoicului, trei perioade: prima perioadă (Cambrian-Devonian) cuprinde aproape excluziv al^e şi Psilophytalae, şi numai la sfîrşitul Devonianului apar primele ferige (Archaeopteris); a doua perioadă (Carbonifer) e caracterizată prin dezvoltarea Paleozoic 29 Paleozoic exuberantă a Criptogamelor vasculare (Equisetales, Lyco-podiales, Pteridophyllae sau ferige), cari sînt însoţite de cîteva grupuri puţin dezvoltate de gimnosperme (Cordaitae, Ginkgoales, reprezentate prin Psigmophyllum ; Conifere — prin Walchia, care apare în Carboniferul superior); a treia perioadă (Permian) e caracterizată prin prezenţa, alături de Equisetale, de ferige şi de Glossopteride, a Gimnospermelor adevărate (în special conifere), prin regresiunea Cordaitelor şi prin începutul dispariţiei Licopodialelor. Foraminiferele au un rol important în Paleozoicul superior (Fusulinidae, Endothyridae); dintre Spongieri, un grup special îl constituie Arheociatidele Cambrianului; Celenteratele sînt reprezentate în special prin Tabulaţi şi Tetracoralieri, grupuri excluziv paleozoice, apărute în Ordovician alături de Stro-matoporidae; Lamei ibranhiatele şi Gasteropodele au o dezvoltare puţin importantă în comparaţie cu fauna Mesozoicului, în Carbonifer apărînd Lamei ibranhiatele de apă dulce şi, dintre Gasteropode, dezvoltîndu-se Beierofontidele, Euomfa-Iideie şi Pleurotomaridele, cum şi Hiolitidele (Cambrian) cari sînt un grup de Pteropode; Conulari idele (din cari fac parte şi Tentacul iţi i), abundente în Silurian-Devonian, constituie un grup aparte, cu poziţie sistematică incertă; dintre Cefalopode prezintă o dezvoltare exuberantă Nautiloideele (Ortoceratidele), începînd din Ordovician, şi Paleoamonoideele (Goniatiţi i, Clymenii), începînd din Devonian; în Carboniferul superior apar grupuri mai evoluate de Ammonoideae (Prole-canitidae, Cyclolobidae şi precursorii Ceratiţilor triasici); Brahiopodele ating în Paleozoic apogeul dezvoltării lor, prin principalele lor grupuri: Ortidele, Strofonemidele, Produc-tidele, Spiriferidele şi Pentameridele; dintre Echinoderme, Cystoideele (Silurian-Devonian) şi Blastoideele (Devonian-Per-mian) reprezintă grupuri caracteristice ale Paleozoicului, iar Crinoideele ating apogeul dezvoltării lor; în Carbonifer apar Echinoideele (Palaechinoidea); Artropodele prezintă o dezvoltare exuberantă în tot timpul Paleozoicului, principalul grup fiind reprezentat prin Tr i lob iţi alături de cari apar, în Cambrian, Merostomatele (Gigantostracei şi Xifosure); începînd din Carbonifer devin foarte numeroase Insectele; un grup special de nevertebrate îl constituie Graptoliţii (Ordo-vician-Silurian), înrudiţi cu Pterobranhiatele (subîncrengătura Hemicordatelor). Istoria Vertebratelor paleozoice e marcată prin dezvoltarea peştilor cuirasaţi (Ostracodermii şi Placodermii în Silurian-Devonian), a Elasmobranhilor şi a unor grupuri specializate de peşti pulmonaţi (Dipnoi şi Crosopterigieni, dominante în Devonian), prin dezvoltarea peşti lor ganoizi (Devonian-Permian), prin apariţia batracienilor stegocefali (în Devonianul superior), prin apariţia reptilelor (în Paleozoicul superior), începînd de la Cotylosaurieni. Evoluţia vertebratelor terestre începe în estuarele continentului Vechilor gresii roşii ale Devo-nianului şi continuă în mlaştinile limnice şi paralice ale Carboniferului, iar apoi în ţinuturile aride ale Permianului. Principalele formaţiuni paleozoice sînt reprezentate: în ariile geosinclinale adînci, prin şisturi argiloase, în parte alunifere sau bituminoase (facies euxinic) cu graptoliţi, tenta-culiţi, goniatiţi şi trilobiţi, prin depozite de fliş cu grauwacke, prin calcare cu goniatiţi, prin jaspuri cu radiolari (phtanite) V prin depozite vulcanice; în depresiunile marginale şi interne ■—prin depozite de molasă, limnice sau paralice, cu cărbuni (Carbonifer-Permian), sau de climat arid, cu gresii roşii (Old red, Rotiiegendes) şi prin depozite lagunare cu evaporite Şi dolomite (Zechstein, Magnesian limestone); în ariile platformelor continentale, prin calcare, în parte recifale, şi prin faciesuri grezoase. în Paleozoicse deosebesc două perioade lungi de tectogeneză, fiecare dintre ele cuprinzînd mai multe faze de paroxism: în prima perioadă (Cambrian-Devonianul mediu) a avut loc ridicarea lanţurilor caledopiene; în a doua (Devonianul supe-rior-Permian) s-a produs ridicarea lanţurilor hercinice (v. şî sub Cutare, proces de ~). Prima fază a cutărilor caledoniene s-a produs în timpul Cambrianului mediu (faza salairică în Siberia, Spania, America de Nord), după care urmează faza sardică la sfîrşitul Cambrianului (Sardinia, Sudeţi); în Ordovician se deosebesc cîteva faze de importanţă mai mică: faza Trysil în Norvegia (preskid-daviană), faza Vermont în America de Nord (prellandeiliană), faza Trondhjem (precaradociană) faza oswegică sau Ekne (preaschgilliană). Principala fază a tectogenezei caledoniene în Appalaşi, faza taconică, corespunde cu sfîrşitul Ordovi-cianului. Cutările caledoniene tîrzii s-au produs înaintea Dowtonianului (faza ardenică) şi înaintea Devonianului inferior (faza erică), fiind mai intense în Anglia, în Belgia (Brabant), Norvegia, Sudul Siberiei, Groenlanda, Ural, iar ultimele cutări caledoniene (faza orcadică) se situează la sfîrşitul Devonianului inferior (Anglia, Norvegia). Mişcări precursoare ale tectogenezei hercinice sau varisce s-au produs în Devonianul superior (faza maresică, înainte de sfîrşitul Fammenianului). Principalele faze ale cutărilor hercinice sînt: faza bretonă, între Devonian şi Carboniferul inferior; faza sudetă, înaintea Namurianului; faza Munţilor Metalici, între Namurian şi Westphalian; faza asturică în Westphalianul superior; faza esterelică în Permianul inferior; faza saalică, înaintea Saxo-nianului; faza pfaltzică, înaintea Triasicului. Şariajele (în special în munţii Scandinaviei) şi metamor-fismul regional reprezintă manifestările cele mai importante ale tectogenezei paleozoice. Magmatismul erei paleozoice e caracterizat prin revărsări repetate de lave bazice, prin mari intruziuni granitice şi printr-un vulcanism subsecvent foarte activ. Vulcanismu! a fost mai intens la sfîrşitul Cambrianului, în special în Asia (dia-baze, keratofire, porfirite şi cuarţporfire), în Ordovician (geosinclinalul caledonian), cu un maxim în Llandeilian (revărsări bazice urmate de curgeri mai acide, pînă la riolite),— şi mai redus în Silurian (tufuri andezitice şi riolite în geosinclinalul caledonian). în Devonian s-a produs o recrudescenţă a activităţii magmatice, manifestată prin curgeri de diabaze, în geosinclinalul Europei de mijloc, şi intruziuni de roci akdli-calcice, în aria continentului Vechilor gresii roşii. Plutonis-mul a fost încă mai intens în timpul Carboniferului decît în Paleozoicul inferior şi vulcanismul subsecvent în timpul Permianului. Formaţiunile paleozoice conţin cefe mai mari acumulări de cărbuni, importante zăcăminte de petrol (Sahara, America de Nord, URSS), de fier, de cupru, de săruri de potasiu (Permianul din Germania şi din URSS). Pe teritoriul ţării noastre, depozitele paleozoice sînt larg răspîndite în regiunile de platformă precarpatice. Astfel: în fundamentul Podişului moldovenesc (platforma podolică) se găsesc reprezentate Ordovicianul (facies grezo-argilos) şi Silurianul (calcare cu brahiopode, marne şi argilite); în Nordul Dobrogei, în care activitatea magmatică legată de tectogeneză hercinică s-a manifestat prin intruziuni granitice (granitul de Măcin, granitul de Greci) şi curgeri de porfire (porfirul de Camena), grupul paleozoic cuprinde cuarţite ordoviciene, şisturi filitoase siluriene, calcare şi grauwacke devoniene cu brahiopode (faună coblenţiană), conglomerate, gresii şi şisturi argiloase carbonifere (Formaţiunea de Carapelit); în Cîmpia romînă şi în Sudul Dobrogei (Platforma moesică sau valahă), Silurianul e reprezentat prin şisturi cu graptoliţi (Tuzla) şi marne cu tentacuIiţi (Cîmpia romînă), Devonianul superior prin calcare negre cu intercalaţii de anhidrit (Călăraşi), iar Carboniferul inferior, larg dezvoltat în partea de sud a Cîmpiei romîne (Cetate, Şoldanu, Călăraşi), printr-o succesiune groasă de calcare şi dolomite cu microfaună viseană la partea ei Paleozoică, era — 30 Paleta superioară şi care suportăgresii calcaroase de vîrstă namuriană şi, probabil, westphaliană inferioară; în Carpaţi, depozitele de vîrstă paleozoică sînt larg dezvoltate în Banat şi în Munţii Apuseni. în Banat (valea Idegului), şisturi de vîrstă presupusă siluriană suportă calcare spatice cu brahiopode, tabulaţi, tetra-coralieri şi trilobiţi (Dinanţian) şi şisturi ardeziforme (în parte Carboniferul mediu); Carboniferul superior, transgresiv, e reprezentat prin gresii şi şisturi cu intercalaţii de cărbuni (Lu-pac), iar Permianul inferior, prin conglomerate, gresii în parte arkoziene, şisturi roşii şi piroclastite însoţite de curgeri de porfire şi diabaze. în Munţii Apuseni, Carboniferul inferior (probabil şi Namu-rianul) e reprezentat prin şisturi verzi cu un orizont de serni-fite la bază, iar Permianul inferior, transgresiv, prin depozite detritice în parte roşii şi violacee, cu intercalaţii de porfire cuarţifere şi tufuri porfirice. O parte, cel puţin, a şisturilor cristaline din Carpaţii meridionali şi orientali sînt considerate ca r^prezentînd depozite paleozoice metamorfozate, iar masivele granitice ale Carpaţilor meridionali şi ale Munţilor Apuseni, ca intruziuni caledoniene sau hercinice. Sin, Era paleozoică, Era primară. 1. Paleozoică, era Stratigr.: Sin. Paleozoic (v.), Era primară. 2. Paieozoologie. Paleont.: Sin. Paleontologie animală (v. sub Paleontologie). 3. Paleta, pl. palete. 1. Arta: Placă de lemn, de porţelan, de faianţă sau de tablă smălţuită, de formă ovală, dreptunghiulară sau cu forme speciale (v. fig.)» pe care pictorul îşi aranjează culorile într-o ordine anumită, şi pe care îşi face amestecurile potrivite de culori. La una dintre ma gini, paleta are o scobitură rotunjită şi o gaură, pentru a fi ţinută mai uşor în mînă. Unele palete au fixate pe margine godeuri mici, în cari se pune uleiul destinat preparării culorilor. 4. Paleta. 2. Tehn.: Fiecare dintre organele active ale rotoarelor sau statoarelor unor maşini hidraulice (de ex. turbină de apă) ori pneumatice (de ex. compresor de aer), care în general are feţe curbe, extremităţile ei iaterale fiind solidarizate cu două discuri sau cu două coroane circulare. Paleta are un intrados şi un extrados, iar profilul ei transversal e limitat de două muchii (v. fig. /); prinderea paletei în discurile sau în coroanele cari o mărginesc se obţine prin piciorul paletei. Paletele asigură transferul de energie lasau de la un mediu fluid, cînd se găsesc în mişcare relativă faţă de acest mediu, deoarece se produce o diferenţă de presiune între intradosul şi extra-dosul lor. Astfel, prin Palete de lemn pentru pictură. /. Profil de paletă de turbină cu abur. 1) muchie de ieşire; 2) axa profilului; 3) muchie de intrare; 4) extradosul profilului (linie intermediul paletelor se convexă); 5) intradosul profilului (linie con-poate obţine fie trans- cavă); o) înălţimea coardei profilului paletei; formarea mişcării de rotaţie a unui rotor în mişcarea de deplasare a fluidului (de ex. la rotorul unui compresor), fie dirijarea unui curent de fluid în direcţia de intrare în rotorul maşinii (de ex. la statorul unei turbine). Profilul paletei e conturul secţiunii transversale, faţă de axa longitudinală. ProfiIul poate fi drept sau curbat (de obicei, b) coarda profilului paletei; e) unghiul de deviere al curentului de fluid. după arce de cerc sau profil aerodinamic). Linia convexă a profilului se numeşte extradosul profilului, iar linia concavă se numeşte intradosul profilului sau cavitatea paletei (v. fig. /). — Muchia paletei e fiecare dintre liniile cari mărginesc profilul paletei. După sensul de circulaţie a fluidului în canalul dintre două palate %U * W2U I i ~-C2u-~- —U ► II. Tipuri de palete, a) Profilul paletelor şi triunghiurile de viteze desfăşurate într-o secţiune plană; b) triunghiurile de viteze la intrarea şi ieşirea din rotor; c) paletă de turbină Francis; d) forma paletelor şi triunghiurile de viteze la turbinele cu acţiune; e) triunghiurile de viteze la intrarea şi ieşirea din palete; u) viteza periferică; ux şi u2) vitezele periferice ale rotorului, corespunzătoare razelor rt şi r2; Cx şi C2) vitezele absolute de intrare şi ieşire a vinei de lichid; Cz, C1Q, C2q, C1u şi C2(J) componentele vitezelor absolute; Wj şi w2) vitezele relative de intrare şi ieşirea vinei de lichid ; w^) viteza relativăa vineide lichid, corespunzătoare intrării radiate în rotor; wlu şi w2fJ) componentele vitezelor relative; rx) raza cercului exterior; r2) raza cercului interior; ax) unghiul dintre vitezele u şi Cx \ f3) unghiul paletei; 3i şi @2) unghiurile de intrare şi ieşire ale paletei ; 3co) unghiul paletei, corespunzător intrării radialeîn rotor; 1) paletă; 2) vînă de lichid; 3) rotor cu palete.—f) Paletă de rotor centrifug: j3x) unghiul de intrare al paletei ;j32) unghiul de ieşire al paletei; rx) raza interioară a rotorului; r2) raza exterioară a rotorului; 7) paletă curbată înapoi; 2) paletă cu ieşire radială; 3) paletă curbată înainte.— g) Palete rotorice şi statorice de pompă centrifugă; 1) paletă statorică cu ieşire tangenţială; 2) interstiţiu între rotor şi stator; 3) paletă rotorică; 4) paletă statorică cu ieşire radială. (v. fig. II a şi 5), se deosebesc o muchie de intrare şi o muchie de ieşire a paletei, cari sînt meridianele suprafeţelor de intrare, respectiv de ieşire. Poziţia pe care o au muchiile faţă de axa maşinii determină, în general, turaţia maşinii. De exemplu, la turbinele Francis cu axa Paletă 31 Paletă verticală (v. fig. II c), muchia de intrare e verticală la turbinele lente, dar are o înclinare (faţă de axa maşinii) la turbinele rapide, turaţia crescînd cu înclinarea muchiei asamblării, şi anume poate fi în con de brad, în dublu T, etc. (v. fig. ///). Distanţa periferică dintre două palete vecine, măsurată pe circum-ferenţă, se numeşte pasul paletelor. Mărimea pasului variază după felul maşinii şi se poate alege, de exemplu la turbinele cu abur, în funcţiune de raza de curbură a feţei concave a paletelor. De obicei, pasul se exprimă prin relaţia coadă de rîndunică, t = 2 s i n fi ' în jurul axei bulonului de fixare pe coroana de distribuţie. Paletele reglabile, de exemplu paletele statorului turbinei Francis (v. fig IV) sau paletele roţi lor de navă, permit reglarea III. Palete de turbine cu acţiune şi cu reacţiune. a) paletă de turbină cu acţiune, unietajată: 1) coroana statorului; 2) discul rotorului; 3) paletă statorică; 4) paletă rotorică; b) paletă de turbină cu reacţiune: 1) carcasa statorului; 2) rotor; 3) paletă statorică; 4) paletă rotorică; 5) piciorul paletei. paletei. — Piciorul paletei permite asamblarea ei în carcasa coroanelor. Piciorul are o formă care depinde de felul unde r e raza de curbură a intradosului (faţa concavă) şi pe semi-suma unghiurilor de intrare şi de ieşire (32 ale paletei; deoarece IV. Palete de turbină hidraulică unghiul de intrare şi cel de ieşire Francis. (notate, respectiv, CU şi p2) de- 1) coroana statorului; 2) paletă P|nd de viteza periferică, diferenţa statorică reglabilă (în poziţie dintre ele e mare la palete lungi, deschisă); 3) paletă rotorică; c^ri sînt răsucite pronunţat în 4) corpul rotorului; 5) arbore spaţiu (v. fig U d'-'g) motor; 6) paletă statorică reg- După gradul de libertate, consi- labilă (în poziţie închisă); 7) sen-derînd poziţia relativă a paletei faţă sul de deschidere al paletelor de corpul (respectiv faţă de stato- Statorice; 8) sensul de închidere pul) maşinii, se deosebesc: palete al paletelor statorice. imobile (fixe), cari nu pot efectua n|ci o mişcare, de exemplu paletele de la statorul unei turbine, al unei pompe, etc. (v. punctul 1 în fig. II g); palete mobile, cari se mişcă faţă de statorul maşinii, de exemplu paletele de rotor (v. punctul 3 în fig. II g); palete reglabile, imobile faţă de statorul maşinii, dar cari pot avea o mişcare de rotaţie V. Tipuri de palete rotorice. a’"d) diverse forme de paletă de turbină Francis; e) paletă de turbină Pelton. maşinii, prin modificarea '^==£3"=-=^^r unghiurilor de intrare şi de ieşire ale paletei, astfel încît să se adapteze condiţiilor dorite. La maşini hidraulice sau pneumatice se folosesc: palete rotorice, numite şi palete de rotor, mobi le; palete de roata, mobile împreună cu roata; pale- ^ te statorice, numite şi palete de stator, imobile (fixe). — Paletele roţilor de navă, cum şi paletele rotoarelor unui compresor centrifug sau ale unei pompe centrifuge, transmit energia ______ | __7 de la rotor la mediul fluid, prin transformarea energiei stereomecanice de la arborele rotorului în energia cinetică a mediului ; paletele rotoarelor de turbină sau de roţi hidraulice transmit energia de la mediul fluid la rotor, prin variaţia momentului cinetic al fluidului şi transformarea energiei acestuia în energie stereome-canică. — Paletele statoarelor servesc la dirijarea vinelor de fluid, astfel încît energia disponibilă a acestuia se transformă în energie cinetică. Paletă rotorică: Paletă a unui rotor de maşină, solidară sau solidarizată cu acesta, cum e paleta rotorului unei turbine (v. fig. V), al VI. Palete rotorice la maşini generatoare, o) paletă de pompă centrifugă unietajată (cu o singură treaptă); b) paletă de compresor axial; 1) paletă de rotor; 2) sensul de rotire al rotorului pompei; 3) sensul decurgerea apei. unei pompe (v. fig. VI a), al unui compresor (v. fig. VI b), etc. Aceste palete, cari sînt cel puţin două la un rotor şi sînt dispuse simetric faţă de axa lui de rotaţie (care e axa Paletă de întoarcere 32 Paletă de semnalizare principală a maşinii), se mişcă împreună cu rotorul. Paleta rotorică primeşte energia vinei de fluid, provocînd rotirea arborelui motor, sau transmite energie mediului fluid, cînd rotorul e învîrtit de arborele motor. Profilul paletei e astfel realizat, încît să asigure curgerea fluidului cu o viteză determinată, ca mărime şi orientare, în funcţiune de viteza ro- ^ torului. Forma paletelor şi j2 profilul secţiunii lor trans-versale (v.fig. II f şi g) depind în principal de condiţii le curger i i fiu idulu i şi de felul maşinii (turbină cu abur, turbină cu apă, turbină cu gaze, pompă centrifugă, turbocompresor), fiind trasate în corespondenţă cu direcţia de curgere a fluidului, rezultată din triunghiurile de viteze (v. fig. VII). Paletele rotorice se a-samblează, cu corpul rotorului sau cu butucul, prin sudare, nituire (v. fig. VI//>, articulare, etc. La paletele VIL Triunghiurile de viteze la intrarea şi ieşirea dintr-un rotor centrifug, u,) viteza periferica la intrare; u2) viteza periferică la ieşire; q) viteza absolută la intrare; c2) viteza absolută la ieşire; vv0) viteza relativă la intrare; w2) viteza relativă la ieşire; c0u) componenta periferică a vitezei absolute la intrare; c2u) componenta vitezei periferice la ieşire; a„) unghiul direcţiei vinei de fluid articulate (de ex. paletele la intrare; a2) unghiul direcţiei vinei turbinei Kaplan), numite şi de fluid ia ieşire; px) unghiul direcţiei palete rotorice reglabile, e vitezei relative la intrare; |32) unghiul posibilăschimbarea orientă- direcţiei vitezei relative la ieşire; rii lorchiar în serviciu pen- c2m) viteza medie la ieşire, tru a adapta unghiurile paletei la condiţi ile optime de funcţionare, corespunzătoare regimurilor diferite de încărcare a maşinii. Sin. Paletă de rotor. Paletă statorică: Paletă montată între două coroane de distribuţie ale stato-rului unei maşini cu rotor. Această paletă e imobilă faţă de axa princi-palăamaşinii, dar uneori e reglabilă (v. fig. IX) fiind articulată şi putînd avea mişcări de rotaţie în jurul axei ei de articulaţie (de ex. la tur- iLzz VIII. Palete fixate prin nituire. IX. Palete statorice de turbocompresor, reglabile. 1) paletă statorică reglabilă; 2) mecanism de acţionare. bine de apă Francis). Paleta statorică serveşte, fie Ia conducerea fluidului motor (de ex.: apă, abur, gaze), spre rotorul maşinii (la turbine), fie la dirijarea curentului de fluid pus în mişcare de paletele rotorului (la pompe). Două palete vecine formează, între coroane, canale de scurgere şi de dirijare a fiu idulu i. înclinarea şi forma suprafeţei paletelor statorice diferă după felul maşinilor şi al mediului fluid, cum şi după modul de funcţionare a lor (de ex. la turbine cu acţiune sau cu reac-ţiune, la turbine cu cameră deschisă sau turbine cu cameră închisă, etc.). Forma paletei statorice se trasează în funcţiune de triunghiul vitezelor, prin racordarea unor arce de cerc, şi depinde de unghiul de ieşire determinat de debitul de fluid şi de necesitatea de a obţine un profil de minimă rezistenţă la curgerea fluidului (v.fig II g). Paleta trebuie să fie subţire, psntru a nu provoca pierderi mari prin frecare, dar destul de groasă, pentru arezista la presiunea fluidului şi lacoroziune; de asemenea, în special la turbinele cu gaz, e necesar să se ţină seamă de forţele centrifuge şi de solicitările termice, cari sînt importante. Paletele sînt turnate monobloc cu coroanele directoare ale statorului, sau se execută ca piese separate, cari se fixează în stator prin sudare, prin articulaţii, direct în caneluriie coroanelor, etc. (v. fig. UI). Sin. Paletă directoare, Paletă de stator. Paletă directoare: Sin. Paletă statorică (v.). i. ~ de întoarcere. 1. Mş.i Paletă statorică folosită la pompele şi la compresoarele centrifuge multietajate, care. serveşte la conducerea fluidului, de la ieşirea din paletele statorice ale unei trepte pînă la intrarea în rotorul treptei următoare (v. fig.). Se execută, de cele mai multe ori, turnate din fontă, monobloc cu pereţii despărţitori ai carcasei. 2 ~ de întoarcere. 2.Mş.: Sin. Cupă de turbină Pelton. V. sub Turbină Pelton. 3 Paleta. 3. Tehn.: Piesă plată, dreptunghiulară, trape-zoidală, circulară (disc), eliptică, etc., folosită ca piesă în mecanisme (la ceasornice, la aparate de telegrafie, etc.), ca unealtă (paletă de fasonare), etc. 4. ~ de semnalizare. C. f.: Paletă folosită în semnalizarea feroviară, la semnalele fixe sau mobile, la indicatoarele de semnalizare, pentru darea indicaţiilor de zi ale acestora; ea consistă dintr-o placă de diferite forme (disc, dreptunghi, romb, triunghi, etc.) şi culori (galbenă, albastră, roşie, albă). Se folosesc: palete fixe, cari ocupă o singură poziţie în raport cu suportul lor (suportul semnalelor mobile sau al indicatorului de semnalizare); palete mobile, cari pot ocupa două sau trei poziţii în raport cu suportul lor (catargul semnalului fix, sau suportul indicatorului de semnalizare). r, , - I Diferitele aspecte ale semnale- a eta e sema or. lor şi ale indicatoarelor de sem- (Partea haşurată e vopsită în nalizare, pentru darea indicaţiilor roşu, restu , a b). de zi ale acestora, se obţin prin numărul, forma, culoarea şi poziţia paletelor faţă de catargul semnalului sau suportul indicatorului de semnalizare. Cea mai bună vizibilitate o oferă paletele cu suprafeţe dreptunghiulare alungite în sensul orizontal, cu raportul optim al înălţimii faţă de bază a/b= 1 /7—1/9 şi de care se ţine seamă la construcţia paletelor semafoarelor. Pentru a spori vizibilitatea paletei semafoarelor, aceasta se termină cu un cap rotund (v. fig.), care prezintă avantajul Stator de turbocompresor cu palete de întoarcere. 7) paletă de întoarcere; 2) difuzo» fără palete. Paletă 33 Palimpsest ' că scoate în evidenţă paleta, cînd aceasta se proiectează pe un fond cu linii paralele (acoperiş sau colină) cu marginile paletei.Pentru vizibilitatea optimă s-au stabilit dimensiunile: ,a=245 mm; c=1,9 a. Prin emailarea paletelor se obţin o putere reflectătoare mai mare şi reducerea cheltuielilor de întreţinere (nu se decolorează). Unele palete se construiesc din zăbrele, pentru a nu opune vrntuiui rezistenţă mare. Acest procedeu prezintă dezavantajul că reduce vizibilitatea lor. . Din punctul de vedere funcţional, se deosebesc: paleta de semafor (v. Braţul semaforului, sub Braţ 2) vopsită în roşu şi alb; paleta semnalului prevestitor, în formă de dreptunghi, de culoare galbenă cu o margine albă; paleta semnalului de manevra, în formă de romb, de culoare albastră cu o margine -albă; paleta de triere, în formă de dreptunghi, de culoare albă; paletele semnalelor mobile, pentru indicarea restricţiilor de viteză, în formă de discuri galbene şi roşii sau de dreptunghi de culoare galbenă; paletele indicatoarelor de semnalizare, -cari sînt în formă de disc roşu la podul-basculă, de triunghi albastru la pasajele de nivel, de disc roşu la placa turnantă, etc. V. şî sub Semnal, şî sub Indicator de semnalizare (sub Indicator de cale ferată). î. Paleta. 4. Tehn.: Accesoriu folosit în mecanizarea transporturilor intrauzinale şi a transporturilor din depozite şi din porturi, efectuate cu ajutorul electrocarelor şi al sti-vuitoarelor mecanice cu furci mobile sau fixe, şi care serveşte la depozitarea şi stocarea produselor în cantitate maximă într-un spaţiu determinat şi la transportul întregii încărcături de pe ele. în pal -te sîr.t pr. cticate locaşuri, în cari pot fi introduse cele două furci ale elevatorului. în general, paletele se construiesc din lemn, dar se pot construi şi din metal, carton, mase •plastice, etc. Sin. Paletă de transport. Sin. (parţial) Platformă amovibilă. Paletele servesc la transportul produselor stivuite, balotate sau în vrac, corespunzător formei lor. Ele pot avea două, patru sau mai multe locaşuri de introducere a furcilor, dacă construcţia permite trecerea acestora prin ele. Principalele caracteristici sînt dimensiunile şi încărcătura care poate fi transportată. Paletele de lemn sînt platforme simple sau duble, tipurile principale de palete fiind următoarele: palete simple cu o singură placă (v. fig. a) sau cu două plăci (cea inferioară, de sprijin); palete inversabile cu două plăci, cari permit folosirea Exemple de palete de transport. °) paletă simplă, cu o singură placă ; b) paletă inversabilă, cu două plăci; c) paletă cu aripi; d) paletă cu montanţi; e şi f) paietă-ladă de lemn, cu pereţi plini, respectiv de metal, cu pereţi cu goluri. ambelor feţe (v. fig. b); palete cu o faţă protejată pe margini cu „aripi1*, pentru o mai bună sprijinire a materialelor cari se stochează pe ele (v. fig. c); paletă cu montanţi, echipată cu o suprastructură formată din montanţi ficşi sau detaşabili, cari suportă greutatea paletei suprapuse (v. fig. d); palete- ladă, cari au, în locul plăcii superioare, o ladă de lemn sau metalică (v. fig. e şi f). 2. Palex. Ind. lemn.: Plăci aglomerate din aşchii de lemn (v. sub Placă aglomerată din aşchii de lemn), fabricate în ţara noastră prin extrudare verticală. 3. Palid. Metg.: Grup de aliaje pentru lagăre pe bază de plumb, cu antimoniu şi arsen. 4. Palier, pl. paliere. 1. Tehn.: Sin. Lagăr (v.). 5. Palier. 2. C. f., Drum.: Porţiune din traseul unei căi ferate sau al unui drum a cărei linie roşie (v.) e orizontală. Palierul face parte din decIivităţiIe traseului şi se notează pe profilul în lung cu declivitatea zero. Palierele oferă cele mai bune condiţii de circulaţie pentru vehicule, dar prezintă dezavantajul că nu asigură scurgerea apelor în lungul traseului. La drumuri,!n zonele de şes se pot amenaja paliere lungi, în^ limitele economicităţii lucrărilor de terasamente minime. în zonele de dealuri şi de munte, cum şi la autodru-murile proiectate pentru viteze mari, amenajarea palierelor reclamă lucrări de terasamente importante, astfel încît profilul în lung al drumului trebuie să fie executat cu pante şi rampe cu declivităţi admisibile. Se recomandă ca deciivităţile lungi să fie împărţite în sectoare, prin intercalarea de paliere, pentru a mări siguranţa circulaţiei la coborîre şi pentru a uşura oprirea autovehiculelor. Astfel, la drumurile de munte cu circulaţie intensă, sectoarele lungi cu declivităţi mari (!>6%) se împart în porţiuni de cîte 500 m, între cari se intercalează paliere cu lungimea de cel puţin 50 m. Pentru a permite scurgerea apelor din precipitaţii, palierele lungi ale drumurilor din zonele de şes se proiectează în rambleu. La drumurile din zonele de deal sau de munte se pot amenaja paliere pe porţiunile de traseu situate pe creastă, unde terenul natural prezintă versante cu pante transversale cari permit evacuarea apelor în bune condiţii. în deblee, palierele sînt interzise, deoarece panta longitudinală a săpăturii trebuie să fie de cel puţin 0,5%, pentru asigurarea scurgerii apelor. La drumurile urbane şi uzinale echipate cu o reţea de canalizare se pot executa paliere, scurgerea apelor fiind asigurată prin amenajarea unei succesiuni de pante şi de rampe, în dinţi de ferestrău, în zona rigolei, astfel încît apele să fie conduse în punctele de amplasare a gurilor de scurgere. La traseele de cale ferata se amenajează paliere lungi numai pe porţiunile de traseu în rambleu; pe porţiunile în debleu, cum şi în t nele şi în staţii7 trebuie să se evite palierele lungi, cari sînt înlocuite cu declivităţi pînă la 2,5°/00, astfel încît să fie asigurată scurgerea apelor în lungul traseului, fără a se adînci prea mult şanţurile de scurgere. Pe traseele cu declivitate continuă, cu rampă sau pantă, nu se recomandă să se intercaleze paliere, deoarece acestea provoacă ruperea trenurilor. Palierul se semnalizează pe linie cu o placă dreptunghiulară, de 45x50 cm, fixată pe un stîlp cu înălţimea de 2 m, pe care se găseşte un dreptunghi alb, pe care se scrie, cu cifre de culoare neagră, lungimea palierului. 6. ~ de racordare. C. f.: Palier intercalat între două declivităţi de sensuri contrare, pentru a micşora lungimea racordării în plan vertical, prescrisă pentru racordarea decii-vităţilor, şi pentru a evita ruperea trenurilor la trecerea de pe o rampă pe o pantă, datorită schimbării bruşte a rezistenţelor la tracţiune. Se recomandă ca lungimea palierului de racordare să fie egală cu lungimea trenului, sau de cel puţin 200 m. Lungimea palierului de racordare la cocoaşele de triere e egală cu lungimea unui vagon (10---12 m). 7. Palier de scara. Arh., Cs.: Sin. Odihnă (v.), Podest. 8. Palier, zbor în Av. V. sub Zbor. 9. Palimpsest, pl. palimpseste. Arte gr.: Pergament rescris, pe care se recunoaşte scrisul original înlăturat (prin ştergere sau radere). Palincă 34 Pal mată 1. Palinca. Ind. olim.: Sin. Rachiu (v.).(Termen regional, Transilvania.) 2. Palingenezâ. Geol.: Fenomenul de formare a graniţelor prin cristalizare din topiturile magmatice anatectice (v. sub Anatexie). Aceste topituri, cari se amestecă cu magme juvenile, dau naştere, prin consolidarea lor, la graniţe de origine mixtă, procesul de granitizare respectiv fiind un proces metasomatic, provocat de difuziunea fluidului magmatic sau de o difuziune moleculară, în stare solidă. 3. Paiinologie. Paleont.: Ştiinţa care se ocupă cu studiul granulelor de polen şi al sporilor fosili, stabilind natura şi repartiţia vegetaţiei care s-a dezvoltat în epocile trecute, speciile predominante şi frecvenţa lor. Studiul asociaţiilor sporopolenice e foarte important pentru stratigrafia Terţiarului şi pentru cercetarea zăcămintelor de cărbuni. 4. Pctiisadâ, pl. palisade. 1. Tehn. mii.: Obstacol folosit în lucrările de fortificaţie primitive, constituit dintr-un rînd de pari cu lungimea de 2,5-*-3,0 m, bătuţi în pămînt şi legaţi între ei cu moaze, frînghii sau sîrmă. 5. Palisadâ. 2. Nav.: Perete metalic mobil, folosit pe navele port-avioane pentru a proteja avioanele de pe puntea de zbor de efectele vîntului puternic. 6 Palisandru, lemn de Ind. lemn., Silv.: Lemnul arborilor din genul Jac randa, familia Bignoniaceae, cari cresc în America de Sud, în India, Madagascar, etc., unde ating înălţimi între 10 şi 15 m. Speciile mai importante sînt: Jacaranda obtusifolia Humb. şi Bnpl. şi Jacaranda brasiliana 'Pers. Lemnul de palisandru are miros plăcut, e foarte tare, dens şi greu; e roz-violaceu sau brun şi a e dungi de culoare mai închisă'. Secomportă foarte bine la I .struire şi e întrebuinţat în strungărie, la fabricarea mobilelor de artă, a placajelor, a unor instrumente muzicale, etc. Sin. Lemn de Jacaranda. Sub numele de lemn de palisandru, palisandru de Brazilia sau lemn de trandafir brazilian se comercialLează şi lemnul de Dalbe gia nigra Fr. AII., originar din America tropicală. 7. Palisare. Agr.; Legarea ramurilor tinere ale unui pom de un tutore sau de un spalier, pentru a împiedica ruperea lor sau pentru a le da o anumită formă (v. Formă de pom, sub Formă 3). Altoaiele se pal isează de cepul port-altoaie-lor şi, la nevoie, şi de un tutore, pentru a asigura creşterea lor fără îndoituri. Prima palisare se face cînd lăstarul altoiului are lungimea de 8—10 cm, iar a doua, cînd lungimea lui a atins 20---30 cm. Legarea se face cu rafie, liber de tei, fire de bumbac, etc. Legăturile se reînnoiesc periodic, pentru a îndepărta larvele şi ciupercile patogene adăpostite în ele. 6. Palium. Metg.: Aliaj pentru lagăre, pe bază de aluminiu, cu compoziţia: 4,5 % Cu, 4 % Pb, 2,6% Sn, 0,6% Mg, 0,3 %Mn, 0,3% Zn şi restul aluminiu. E întrebuinţat la construcţia .lagărelor cari lucrează sub sarcini mijlocii şi mari. 9. Fallium. Paleont.: Răsfrîngere a tegumentului corpului Moluştelor şi Brahiopodelor, care delimitează un spaţiu numit cavitate palialâ, în care se găsesc branhiile, la Moluşte, şi lofoforul, la Brahiopod-e. La Lameiibranhiate şi Brahiopode, pallium-ul e format din doi lobi cari căptuşesc cele două valve ale cochiliei. Sin. Manta. 10.- Palma. Ind. text.: Fibră textilă Iiberiană asemănătoare fibrei de Manila, extrasă din frunzele plantei Samuela carne-rosana din familia Musaceae, cultivată în Mexic. Foarte rezistentă. e folosită la fabricarea periilor, a sforilor, a cablurilor şi a pînzei de ambalat. Sin. Palma Barreta, Palma Ixtle. 11. Palma, ulei de ind. alim.: Sin. Ulei de palmier (v. Palmier, ulei de —). 12. Palmac, palmace. Ms.; Veche măsură de lungime, folosită în Moldova, egală cu o optime de palmă sau cu 0,03484 m. 13. Palmaceae. Bot., Paleont.: Familie de piante monoco-tiledonate, din ordinul Principes, cunoscute începînd din Cretacic şi din Terţiar. Cuprinde plante lemnoase, cu tulpina uneori foarte înaltă (fără formaţiuni de inele anuale), rar ramificată, terminată cu o coroană de frunze penate sau paI-matfidate. Are florile dispuse în inflorescenţe foarte variate, de cele mai multe ori foarte mari; fructul e o bacă sau o drupă, cu seminţe mari şi foarte tari. Dintre Palmaceele fosile, cu frunze palmate, specia Sabal major a fost găsită în ţara noastră în Cretacicul din valea Haţegului şi la Rusca Montana, iar specia Sabal haeringiana, în Acvitanianul din valea Jiului. Palmaceele au portul caracteristic şi cuprind circa 170 de genuri, cu aproximativ 1500 de specii, cari în majoritatea lor cresc în regiuni le tropicale. Puţine specii cresc în regiunile temperate calde (de ex. palmierul pitic Chamaerops, singurul palmier care creşte în Europa, pe ţărmul Mării Mediterane). Din palmacee se extrag fibre textile (rafie, din genul Raphia) şi uleiuri (uleiul de palmier, din mesocarpul fructului de Elaeis guineensis, sau uleiul de cocos, din endospermul fructului de Cocos nucifera); se folosesc: lemnul de Calamus, la confecţionarea mobilei uşoare; fructele (curmalele) produse de Phoenix dactylifera; amidonul (saguul) produs de Metroxylon, cum şi multe alte produse, fie de importanţă secundară, în alimentaţie (vin de palmier, etc.) sau în tehnică (ceară de palmier, din trunchiul de Ceroxylon andicola sau de Copernicia ceri-fera), fie de importanţă locală (frunzele, ca acoperiş de col ibe ; trunchiul, drept combustibil, etc.). Sin. Palmae, Palmieri. ii. Palmae. Paleont., Bot.: Sin. Palmaceae (v.), Palmieri. 15. Palmar, pl. palmare. Ind. piei. V. Pălmar. 18. Palmarosa, ulei de Ind. alim.: Ulei distilat din iarba Cymbopogon Martini Stapf. var. motia (sin. Andro-pogon Martini Roxb. var. motia), familia Gramineae, care creşte spontan în India şi, cultivată, în Jawa. Prin antrenarea cu vapori de apă se obţine un ulei cu randamente între 1 şi 1,25%, raportat la planta uscată, şi care e constituit din: gera-niol, citronelol, alcooli sescviterpenici, citral, citronelal, dipen-ten, fenoli. E un lichid incolor sau galben-verde deschis, cu miros de trandafir şi cu gust dulce, întrebu:nţat ca sursă de obţinere a geraniolului, iar ca atare, la parfumarea cosmeticelor şi a săpunurilor (fiind rezistent la aicalii), şi la aromatizarea tutunului. Sin. Ulei de geranium indian, Ulei de geranium turcesc. 17. Palmat. 1. Bot.: Calitatea unei frunze de a avea marginile cu crestături adînci. şi cu ieşituri dispuse ca degetele depărtate ale unei palme. Sin. Palmiform. 13. Palmat. 2. Zool.: Calitatea picioarelor păsărilor înotătoare (de ex.: gîsca, raţa, etc.) de a avea degetele reunite printr-o membrană. ii. Palma, pl. palme. A/ls.: Unitate de măsură a lungimii, folosită înainte de introducerea sistemului metric, egală cu opt palmace în Moldova, sau cu zece degete în Muntenia. Era egală cu 0,27875 m în Moldova, şi cu 0,24581 m în Munten ia. 20. Palma de ancora. Nav.: Partea terminală a unui braţ de ancoră. La ancorele amiralitate, palma are o formă aproximativ triunghiulară, cu vîrful (gheara) îndreptat spre exterior. Partea plată de deasupr'a palmei se numeşte unghie, iar părţile laterale, de la baza triunghiului, se numesc urechi. La ancorele cu braţe articulate, palma are două unghii simetrice faţă de axul braţului; la unele ancore cu braţe articulate, de exemplu la ancorele Danforth şi Westney-Smith, palma se întinde pe aproape întreaga lungime a braţului. 21. Palmer, pl. palmere. Tehn., Ms.: Sin. Micrometru de exterior. V. sub Micrometru. 22. Palmerston. Ind. text.: Ţesătură dublă, cu urzeala superioară de lînă şi cu cea inferioară de bumbac, folosită ca stofă de palton. 23 Palmetâ, pl. palmete. 1. Agr.: Formă artistică dată pomilor fructiferi. Aceştia se ramifică la circa 30 cm de la sol, într-un singur plan şi cu ramuriledispusesimetric. Palmeta Palmetă 35 Palmitolsic, acid ~ poate avea ramuri verticale, oblice sau orizontale (după cum e condusă creşterea), susţinute de spaliere. Palmetele obţinute au formele de U simplu (cu două ramuri verticale), de*candelabru (cu trei ramuri verticale), de dublu U (cu patru ramuri verticale). Se realizează şi palmete cu mai multe ramuri verticale (în etaje) sau orizontale, sau alte forme, mai puţin uzuale. 1. Palmetâ. 2. Arh.: Motiv orna- /?(«£< mental, stilizat, sculptat sau pic- J QJ ( tat, format din mai multe frunzuliţe drepte sau WjVI/lE curbate, aşezate j simetric faţă de o tijă sau faţă de o frunzuliţă centrală (v. fiŞ')* Ornamente decorate cu palmete. imetele sînt folosite la decorarea antefixeior de pămînt ars, sau [a frizelor. 2. Palmier, ceara de Chim., Ind. chim. V. Ceară de palmier, sub Ceară. 3. ulei de ind. alim.: Uiei obţinut din fructul de palmier, în special din Elaeis guineensis, prin sterilizarea fructelor, urmată de dezintegrare, şi apoi de extragere prin presare sau centrifugare. Sterilizarea fructelor coapte, pentru inactivarea enzime-lor, se efectuează- în autoclave, cu vapori de apă la circa 3 kgf/cm2, timp de o oră. Odată cu sterilizarea se realizează şi deshidratarea fructelor, pierderea la sterilizare fiind de aproximativ 10%. Fructele sterilizate sînt dezintegrate, pentru transformarea pulpei într-o pastă care să poată fi presată sau centrifugată. Atît presarea cît şi centrifugarea asigură obţinerea a 85***90% din uleiul conţinut iniţial în pulpă. Uleiul de centrifugare se purifică prin încălzire şi insu-flare de vapori de apă în rezervoare, urmată de decantare sau centrifugare. Uleiul de presare se hidratează şi se spală cu pînă la 40% apă. Uleiul de palmier brut are culoare portocalie închisă, datorită conţinutului mare de carotină (0,05-"0,20%). Uleiul se rafinează şi se decolorează prin hidrogenare parţială şi adsorpţie pa pămînt decolorant, la temperaturi înalte. Are miros plăcut, caracteristic; e stabil la oxidare şi nu are proprietăţi sicative. E semisolid la temperatura camerei. Consistenţa e determinată de conţinutul în acizi graşi liberi, care determină clasificarea uleiurilor de palmier: ulei fluid, care conţine maximum 12% acizi graşi Iiberi; ulei semisolid, care conţine maximum 35% acizi graşi liberi; ulei solid, care conţine 45% acizi graşi liberi. Valorile medii pentru constantele uleiului de palmiersînt: -indicele de iod 53, indicele de saponificare 198, ^=1,4510, d6O=0,884, nesaj^onificabile 0,4%, titrul 43,5°. E folosit în tehnică, în special la fabricarea săpunului. Sin. Ulei de palma. 4. Palmieri. Bot., Paleont.: Sin. Palmaceae (v.). Palmae. s. Palmiform. 1. Bot.: Sin. Palmat (v. Palmat 1). e. Palmiform. 2. Arh.: Calitatea unui tip de coloană egipteană de a avea capitelul în forma unui mănunchi de frunze ele palmier. 7. Palmist, ulei de Ind. alim.: Ulei vegetal obţinut din simburii fructelor de palmier, după măcinarea şi prăjirea lor, prin presare sau extracţie cu solvenţi. Uleiul de palmist e solid la temperatura obişnuită, alb-galben, are gust plăcut de nucă şi miros aromatic. Similar, din punctul de vedere al compoziţiei, cu uleiul de cocos, conţine gIiceride ale acidului lauric; conţine, de asemenea, gliceride ale acizilor miristic, stearic, palm itic, oleic şi jmici proporţii de tricaprină. tricaprilină şi trica-proină. în stare proaspătă, se topeşte la 25-*-26°; în stare rîncedă, punctul de topire e mai înalt. Are indicele de saponificare 242---250, indicele de iod 13---14, titrul acizilor graşi 2.0,5* * *25,5°. E folosit în industria săpunului, alături de uleiul de cocos. Sin. Ulei de sîmburi de palmier. 8. Palmitaldehidâ. Chim.: CH3(CH2)14CHO. Hexadecanal. Substanţă solidă cu p.t. 34°; p.f.22mm=:192---1930. Are tendinţa de polimerizare, trecînd într-un trimer. Se prepară: prin încălzirea palmitatului de calciu sau de bariu cu formiat de calciu sau de bariu, obţinîndu-se randamente mai bune dacă încălzirea se face în autoclavă, sub presiune, în prezenţa uiui solvent inert; prin trecerea vaporilor de acid palmitic şi acid formic peste catalizatori de decarboxilare; prin trecerea acidului gras corespunzător, cu formaldehidă, peste catalizatori de oxidare; prin oxidarea controlată a alcoolului corespunzător, trecînd vaporii de alcool peste catalizatori pe bază de argint, ia temperaturi înaite, în prezenţa de cantităţi limitate de aer; prin dehidrogenarea, în fază lichidă, la temperatura de 250°, în prezenţa de nichel metalic, a alcoolului corespunzător, sau prin trecerea vaporilor de alcool peste catalizatori de zinc, de cupru sau de aluminiu, amestecaţi cu oxid cromic; prin transformarea nitrilului acidului palmitic într-o imino-clorură, care se reduce cu clorură sta-noasă în clorură de staniu şi de aldimoniu (sare dublă) şi care, prin hidroliză, pune în libertate palmitaldehida. Palmitaldehida se foloseşte în compoziţii de parfumare pe bază de lavandă, iris, etc. în proporţii mici. 9. Palmitaţi, sing. palmitat. Chim.: Sărurile sau esterii acidului palmitic (v. Palmitic, acid ~). io. Palmitic, acid Chim.: CH3(CH2)14COOH. Acid gras saturat, monocarboxiIic, cu catenă normală. Se găseşte în cele mai multe uleiuri şi grăsimi naturale, de regulă alături de acidul stearic şi de alţi acizi graşi, în stare liberă şi sub formă de ester al glicerinei (palmitinâ); sub forma de ester cetilic e principalul component al uleiului de spermaceti, iar sub formă de ester miricilic e unul dintre principalii componenţi ai cerii de albine. Industrial, acidul palmitic se obţine împreună cu acidul stearic, în special din seul de vacă şi din grăsimea de oase, după scindare, distilare şi îndepărtarea acidului oleic. Acidul palmitic e o substanţă solidă, albă, fără miros şi fără gust, insolubilă în apă, puţin solubilă în eter şi în alcool la cald, cu p. t. 62,8°, p. f. imm= 139°, d^^O.841, nD= 1,4303 la 70°. Acidul palmitic e utilizat, liber sau sub forma de săruri, la fabricarea săpunului, la impermeabiIizarea ţesăturilor, la prepararea vernis-urilor, etc. Sin. Acid hexadecanoic. 11 Palmitinâ. Chim.: Triglicerida acidului palmitic. Intră în compoziţia majorităţii grăsimilor naturale (v. Palmitic, acid ^-). 12. Palmitoleic, acid Chim.: CH8(CH2)5CH = CH(CH2)7COOH. Acidul 9-hexadecenoic; acid gras monobazic cu o dublă legătură. Se găseşte în grăsimea din capul de caşalot în proporţia de 17%; în grăsimile vegetale sub 1%, în uleiul de tung, de in, măsline, arahide, bumbac, palmier, ceai, şi în grăsimea de oaie, de vită, de reptile, de rozătoare, în grăsimea din lapte, în fosfatidele separate din ficat, ca şi în cele separate din bac.er iile difteriei. Fosfatidele vegetale conţin 5 * * * 10 % acid palmitoleic, iar în grăsimea unor alge marine se găseşte în proporţia de pînă la 20%. Se cunosc şi doi isomeri de poziţie ai acidului palmitoleic: acidul 7-hexadecenoic, cu p. t. 21°, preparat prin acţiunea hidroxiduIui de potasiu asupra acidului stearolic, şi acidul 3* % Palmophyllum 36 Palptarna 2-hexadecenoic, obţinut prin tratarea acidului 2-iod-palmitic cu hidroxid de potasiu alcool ic. Are indicele de neutralizare 220,5; indicele de saponificare ca triglicerida 250,1. Sin. (numiri învechite) Acidul C16 al lui Bull; Acidul zoomaric. i Palmophyllum. Paleont.: Impresiuni de frunze cu aspectul celor de palmier, importante pentru stabilirea apariţiei Monocotiledonatelor. Au fost descoperite în Liasicul din Nor-mandia. 2. Palograf, pl. palografe. Nav.: Instrument de măsură înregistrator al oscilaţiilor verticale şi orizontale ale unei nave. Principiul de funcţionare al palografului e similar celui al seismografului (v.). Se foloseşte, în special, la determinarea influenţei mişcărilor grupului propulsor asupra mişcărilor perturbatoare ale navei. s. Palogramă, pl. palograme. Nav.: Curba de reprezentare a oscilaţiilor unei nave, ridicată cu ajutorul palografului (v.). 4. Paloidâ, dantura Tehn.: Dantură curbă, la roţile dinţate conice. V. Dantură paloidă, sub Dantura angrenajului. 5. Palonier, pl. paloniere. Tehn.: Pîrghie oscilantă în jurul mijlocului ei, echipată cu două pedale la extremităţi, care e legată prin tije sau cabluri cu un organ mobil al unui vehicul. Astfel, la acţionarea uneia dintre cele două pedale (apăsînd cu piciorul), se dă organului mobil o anumită orientare. Palonierul se foloseşte, fie pentru dirijarea unui organ mobil de direcţie, cum e palonierul de la avioane sau de la unele îmbarcaţiuni, fie pentru echilibrarea acţiunii unor forţe, cum e palonierul de la frîne'e anumitor autovehicule. —• Palonierul de avion serveşte la comanda de direcţie a unui avion, deoarece prin intermediul lui se asigură o anumită orientare a ampenajului vertical mobil, corespunzătoare direcţiei care urmează să fie impusă avionului. — Palonierul de îmbarcaţiune serveşte la comanda de direcţie a unei îmbarcaţiuni, permiţînd orientarea cîrmei acesteia, corespunzătoare direcţiei care urmează să fie impusă îmbarcaţiunii. Palonie-relese folosesc, în special, la îmbarcaţiuni desport, de exemplu la skiff, gig, etc. — Palonierul de autovehicul, utilizat la frîne cu transmisiune mecanică (adică la frîne cu tije sau cu cabluri), serveşte la echilibrarea efectului de frînare la roţile coaxiale ale autovehiculului respectiv. 6. Palpare. Tehn.: Pipăirea suprafeţelor unui corp solid, de cele mai multe ori cu mîna sau cu un palpator, pentru verificarea netezimii suprafeţei, în special la suprafeţele prelucrate fin. 7. Palpator, pl. palpa-toare. Tehn.: Organul sensibil al unui aparat de măsură sau de control, care sezisează neregularităţile unei configuraţi i şi le transmite unui alt organ al aparatului respectiv. Astfel, palpatorul folosit pentru determinarea netezimii unei suprafeţe prelucrate, sezisează asperităţile acesteia, pentru a putea fi constatate sau înregistrate. în industria textila, palpatorul e un dispozitiv de comandă automată a mecanismului de al imentare continuă a războiului de ţesut cu fir de bătătură, care percepe prezenţa firului de bătătură înfăşurat pe ţeava suveicii războiului de ţesut, în timpul funcţionării sale. în momentul cînd firul de bătă- tură se termină de pe ţeavă, palpatorul comandă automat, fie schimbarea ţevii goale cu o ţeavă plină, fie schimbarea suveicii, cu o alta încărcată cu ţeavă cu fir de bătătură. Comanda automată se poate face mecanic sau electric, în primul caz prin sisteme de pîrghii acţionînd direct asupra manetei de oprire a războiului, iar în ultimul caz (v. fig.) prin comandă transmisă cu ajutorul unor solenoizi sau al unor electromagneţi; aceştia sînt seurt-circuitaţi în momentul în care s-a terminat firul de bătătură (rău conducător de electricitate) de pe ţeavă, datorită contactului celor două ramuri palpatoare, cu armatura metalică a ţevii goale. 8. Palplanşâ, pl. palplanşe. Cs.: Piesă de lemn, de beton armat sau de oţel profilat, cu lungime mare, folosită la executarea unor pereţi de susţinere a săpăturilor, a unor incinte etanşe în interiorul cărora să se poată executa săpături la adăpost de infiltraţiile de apă, sau a unor perdele sau ecrane de etanşare ori de impermeabilizare la diguri şi baraje. — Sin. Dinţar. Palplanşele pot rămîne permanent în lucrarea respectivă, constituind elemente auxiliare ale acesteia (deex.: la lucrările de sprijinire a excavaţiilor miniere, la ecranele şi perdelele de etanşare a digurilor, etc.), sau pot fi recuperate după terminarea lucrării, pentru a fi refolosite la alte lucrări. De obicei, palplanşele de lemn şi cele de beton armat rămîn în lucrare, în întregime sau parţial, în ultimul caz fiind necesară tăierea lor la nivelul respectiv. Palplanşele metalice sînt recuperate, de obicei, în întregime. Palplanşele de lemn sînt confecţionate din dulapi sau grinzi de stejar sau de lemn de răşinoase (brad, molid, pin), de obicei cu lăţimea de 15***25 cm, cu grosimea de 5---20 cm şi cu lungimea pînă la 8 m. Palplanşele mai subţiri decît 5 cm pot fi deteriorate cînd sînt înfipte în pămînt, iar palplanşele mai groase decît 20 cm se înfig greu în pămînt, se menţin greu în direcţia de batere şi nu formează pereţi etanşi. în general, palplanşele introduse în pămînturi uşoare pot avea grosimea de 6 cm, pentru lungimi pînă la 4 m, iar pentru lungimi mai mari, grosimea pal planşe lor se sporeşte cu 1 *"2 cm (in medie 1,5 cm) pentru fiecare metru de lungime în plus. Palplanşele mai lungi decît 8 m se folosesc rar, deoarece depăşesc lungimile obişnuite ale materialului lemnos, astfel încît reclamă înnădiri, şi pot flamba cînd sînt introduse în pămînt. Forma secţiunii transversale a palplanşelor de lemn depinde de grosimea şi de destinaţia lor. Cel mai des sînt folosite palplanşele dreptunghiulare, simple sau cu îmbinări în uluc şi lambâ (pentru palplanşe mai lungi decît 8 m) ori cu falţ simplu (v. fig. /). Din punctul de vedere al rezistenţei, îmbinarea cea mai eficientă e cea cu lamba trapezoidală, deoarece aceasta e mai groasă la punctul de contact cu corpul palplanşei. Uneori, lambaua se execută mai naltă decît adînci-mea ulucului pentru ca, prin presare, lemnul ei să fie comprimat şi să se umfle lateral, umplînd întreaga secţiune a ulucului. în general, lambaua se execută cu grosimea egală cu aproximativ 1/3 din grosimea palplanşei, şi grosimea ei, pentru palplanşele cu grosimea pînă la 15 cm; pentru grosimi mai mari, înălţimea lambalei e mai mică decît grosimea ei, pentru a economisi materialul lemnos. In acelaşi Palpator. 1) suveică; 2) tubul ţevii fără fir; 3) bornele palpatorului; 4) orificiu. 3 I. Modul de îmbinare a palplanşelor de lemn. a) palplanşe îmbinate în pană; b) palplanşe îmbinate cu falţ simplu (în jumătatea lemnului)^) palplanşe îmbinate în uluc şi lambâ, drepte; d) palplanşe îmbinate în uluc şi lam-bă, trapezoidale; e) modul de executare a lambalei. cu înălţimea egală cu Pal planşă 37 Pal planşă scop, se folosesc palplanşe cu uluc pe ambele părţi laterale, îmbinarea realizîndu-se cu ajutorul unei lamtale independente executate din lemn de esenţă tare. Se folosesc, uneori, şi palplanşe confecţionate din dulapi de 3*** 10 cm grosime, solidarizaţi cu buloane şi cuie. Deoarece palplanşele fără îmbinări nu realizează o etanşare bună a peretelui, ele se aşază pe două rînduri, fie cu intervale între palplanşele de pe un rînd (în pendremea), dulapii ală-turîndu-se numai la margini, fie alăturaţi unii de alţii pe ambele rînduri, rosturile dintre palplanşele unui rînd fiind alternate cu rosturile palplanşe-Ior de pe celălalt rînd (v. fig. II). Pentru a uşura înfigerea pal-planşelor în pămînt, la capătul inferior al lor se amenajează un cuţit, prin ciopl ire în formă de pană, a cărui muchie trebuie să coincidă cu planul median al palplanşei, pentru a evita devierea acesteia de la direcţia de înfigere. în direcţia de înaintare a baterii palplanşelor, cuţitul e teşit oblic, pentru ca palplanşa să fie împinsă în palpîanşa Vecină înfiptă în teren II. Modul de aşezare şi de soiida-anterior, în vederea măririi rizare a palplanşelor de lemn, şi de etanşeităţii peretelui. Uneori, îmbinare a lor la colţurile incintei* cuţitul palplanşelor e apărat a) palplanşe aşezate pe două rîn-CU un papuc (v.), în special la duri, distanţate; b) palplanşe aşe-palplanşele bătute în terenuri zate pe două rînduri, alăturate; cu pietriş sau CU bolovani. în c) palplanşe solidarizate cu cleşte; general, folosirea papucilor d) palplanşe solidarizate cu babă; trebuie evitată, deoarece ei se e) modul de executare a piloţilor pot desprinde cînd întîlnesc de la colţurile incintei de pal-obstacole şi blochează pătrun- planşe, derea palplanşei în teren. La palplanşele aşezate pe două rînduri, cuţitul palplanşelor de pe un rînd trebuie să fie teşit către planul median al peretelui, pentru ca palplanşele de pe acest rînd să fie împinse şi lateral către palplanşele de pe rîndul celălalt, sporind etanşeitatea peretelui. Palplanşele de lemn sînt folosite în terenuri moi, în terenuri nisipoase şi în terenuri formate din pietriş mărunt. Nu pot fi folosite în terenuri pietroase, în terenuri cu fărîmături mari de roci sau în cari există resturi de la construcţii mai vechi (fundaţii). în terenuri acvifere se folosesc numai cînd rămîn în psrmanenţă sub apă şi cînd nu există pericolul de a fi atacate de vietăţi acvatice. Palplanşele fără îmbinări se folosesc în terenuri uscate—deoarece nu sînt etanşe— la lucrări auxiliare, pentru apărarea altor elemente ale unei construcţii de ex. la pilele podurilor, pentru evitarea afuierilor) sau la construirea batardourilor mici. Lemnul folosit la confecţionarea palplanşelor trebuie să fie umed, pentru a evita deformarea lor prin umflare datorită umezelii din teren, ceea ce produce pierderea etanşeităţii peretelui. Palplanşele metalice sînt folosite la lucrări importante, la sprijiniri de maluri înalte sau ia săpături coborîte mult sub nivelul apelor, în rîuri adînci sau în apa de mare, în terenuri pietroase sau cari conţin sfărîmături de roci sau resturi de la alte construcţii mai vechi. Aceste palplanşe prezintă următoarele avantaje: sînt mai rezistente decît cele de lemn sau de beton armat, ceea ce permite să fie folosite la pereţi cu înălţimi foarte mari, fără sprijiniri intermediare; asigură o etanşeitate mai bună; pot fi înfipte în terenuri foarte tari, ără a se flamba, fără să se rupă, să se deformeze sau să se strivească; pătrund în teren mai uşor, deoarece au secţiunea transversală mai mică; pot fi recuperate, pentru a fi folosite din nou. Palplanşele metalice trebuie să fie executate astfel, încît să aibă rezistenţă mare la încovoiere (deci momentul de inerţie al profilului să fie cît mai mare) şi să aibă îmbinări adecvate pentru a asigura ghidarea lor în timpul baterii, etanşeitatea peretelui şi extragerea uşoară a palplanşelor din teren. Palplanşele metalice se execută din oţeluri cu elasticitate şi rezistenţe mecanice mari şi rezistente la coroziune. De obicei, se folosesc oţeluri cu rezistenţe de 45---52 kgf /mm2 şi cu alungire maximă de 20%, mai rar oţeluri cu rezistenţe de 50***60 kgf/mm2 şi alungire pînă la 22%, deoarece sînt mai dure şi casante. Pentru a rezista la coroziunea chimică a apelor agresive (care poate atinge 0,072 mm pe an, în apele marine, şi 0,052 mm pe an, în apele dulci) şi la coroziunea mecanică a nisipurilor, gheţurilor, bolovanilor, se folosesc -A- 9 III. Secţiuni de palplanşe metalice, secţiuni de palplanşe simple; j'-'o) secţiuni de palplanşe-cheson; p'”v) sisteme de îmbinare a palplanşelor la colţurile incintei sau la punctele de ramificare a pereţilor. oţeluri speciale, cu conţinut de nichel, crom şi, în special, de cupru (2---5%). Acestea nu rezistă însă la acţiunea agresivă a apelor marine, astfel încît trebu ie să se folosească oţeluri Palplanşă 38 Palplanşă călite. Rezistenţa la coroziune poate fi mărită prin vopsire cu vopsele de miniu de plumb sau de fier, cu soluţii bituminoase, cu substanţe preparate cu mase plastice, sau prin acoperire cu un strat de protecţie anodic. Palplanşele metalice pot fi executate din profiluri laminate obişnuite, din profiluri uşor ondulate sau aproape drepte, în formă de X » U, S sau Z, profiluri cu diferite forme speciale, cunoscute, de obicei, sub numirile lor comerciale (Larssen, etc.) (v. fig. III). Pentru a realiza incinte cu pereţi dubli se folosesc palplanşe cu profil J sau C, cari se asamblează corespunzător, planşe cu prof i I uri speciale sau palpi anşe-cheson, executate dintr-o singură bucată, fabricate prin tragere, prin sudare sau prin presare. Palplanşele metalice pot avea lăţimea de 22**-42cm, înălţimea profilului de 3,5---44cm, lungimea de 2,2S---35 m şi grosimea peretelui de 4-*-23 mm. îmbinările palplanşelor metalice (v. fig. IV) sînt executate precis, pentru a asigura ghidarea lor în timpul înfigerii în teren cum şi etanşeitatea incintei şi transmiterea eforturilor de la o piesă ia alta. Etanşeitatea poate fi mărită prin umplerea ulucelor de la marginea palplanşelor cu bitum mai rigid şi prin baterea palplanşei următoare prin masa bituminoasă. Deoarece îmbinările palplanşelor metalice au un oarecare joc, se pot real iza pereţi cu forme uşor curbe (cu raze de curbură pînă Ia 1,5 m). îmbinările palplanşelor la colţurile incintei sau la punctele de ramificare ale pereţilor acesteia se realizează fie cu ajutorul unor piese speciale, fie prin tăierea unei palplanşe în Iun- IV. îmbinări de palplanşe metalice, gul axei mediane şi asamblarea cu nituri a celor două piese rezultate sau prin îndoirea unej palplanşe după unghiul colţului incintei. în general, palplanşele sînt confecţionate astfel, încît îmbinările să fie aşezate în una dintre poziţiile următoare: în axa peretelui; simetric faţă de acesta; în axa neutră a peretelui. La ultimul tip, îmbinările sînt mai sigure şi mai etanşe, deoarece sînt solicitate foarte puţin la încovoiere sau nu sînt solicitate deloc. Cînd sînt necesare palplanşe de lungimi foarte mari, se pot înnădi prin sudură palplanşe mai scurte. Palplanşele de beton armat sînt folosite numai la construcţii la cari rămîn definitiv în lucrare. Ele prezintă următoarele avantaje: sînt mai durabile decît cele de lemn; sînt mai rezistente la coroziune şi mai uşor de confecţionat decît cele metalice; pot fi executate în orice mărime, corespunzătoare încărcărilor la cari trebuie să reziste, mărimea pieselor fiind condiţionată numai de utilajul disponibil pe şantier pentru manevrarea şi baterea lor. Prezintă următoarele dezavantaje: reclamă manoperă foarte îngrijită, mînă de lucru de înaltă calificare, beton de calitate superioară şi feţe netede; reclamă utilaje de mare putere, costisitoare şi greu de procurat; pătrund în teren mai greu decît celelalte tipuri de palplanşe, deoarece au lăţimi mari şi coeficient de frecare mai mare faţă de teren. Palplanşele de beton armat se execută pe şantier, pe platforme amenajate special, şi în poziţie culcată. Pentru a obţine piese de calitate superioară trebuie să se folosească betoane preparate cu agregate ciuruite şi cu compoziţie granulometrică adecvată, cu un factor apă/ciment corespunzător şi menţinut riguros la valoarea prescrisa, bine compactate prin mijloace adecvate şi tratate ulterior corect. Cofrajele trebuie să fie executate îngrijit, pentru a nu se deforma, iar feţele betonului să fie netede. De obicei se folosesc palplanşe de beton armat cu secţiunea dreptunghiulară (v. fig. V), cu lăţimea de 40---60 cm, uneori V. Secţiune de palplanşe de beton armat, o-'-h) palplanşe îmbinate cu uluc şi lambâ; /) palplanşe numai cu uluc; j‘"l) palplanşe cu secţiuni speciale; m şi n) palplanşe cu piese speciale de îmbinare, folosite pentru solicitări la întindere. « pînă la 100 cm, şi cu grosimea de 15***40 cm. Pentru solicitări mari se folosesc palplanşe cu secţiuni în formă deTsau de I. Se folosesc şi forme mai complicate: de exemplu forma asemănătoare cu un profil metalic (v. fig. V j), care permite şî realizarea de incinte curbe, are un coeficient de frecare foarte mic, deoarece îmbinările se căptuşesc cu tablă de oţel de 2 mm, şi îmbinări foarte etanşe. Pertru solicitări mari se foksesc \ alpla şe d_ beton \ re-connprimat. în general, palplanşele de beton armat sînt executate cu îmbinări cu uluc şi lambâ (circulară, trapezoidală sau dreptunghiulară, rotunjită, etc.). Lambaua are, de cele mai multe ori, înălţimea mai mică decît adîncimea ulucului, sau e executată numai pe o porţiune din lungimea palplanşei, pe cealaltă porţiune fiind executat un uluc, sau au numai uluc pe toată lungimea lor, pentru a micşora frecarea dintre palplanşe în timpul înfigerii în teren. La aceste tipuri de palplanşe, golul rămas în uluc sau corespunzător ulucelor e umplut cu beton, după înfigerea palplanşelor, realizîndu-se o etanşeitate mai bună a peretelui. în unâ:le cazuri, palplanşele sînt echipate cu piese de îmbinare speciale, de oţel, pentru ca îmbinarea să reziste la tendinţa de îndepărtare a palplanşelor. Armarea palplanşelor se execută ca la piloţii de beton armat, cu armatură longitudinală şi transversală (etriere). Armarea e mai puternică la părţile superioară şi inferioară, în special în regiunea cuţitului, unde sol icitările sînt mai mari. Ulucul şi lambaua se armează în mod obligatoriu. Dimensionarea palplanşelor de beton armat se face pentru solicitările din timpul transportului, al baterii şi al exploatării. Tăişul cuţitului se armează cu oţel rotund sau se protejează cu un papuc de oţel forjat sau turnat, solidarizat cu armatura longitudinală (v. sub Papuc). înfigerea palplanşelor se execută prin batere sau prin alte metode speciale. Paltin 39 Paltin înfigerea palplanşelor de lemn se execută prin batere, după trasarea exactă a conturului peretelui incintei şi înfigerea piloţilor de susţinere a moazelor de ghidare (la colţuri şi în puncte intermediare). Moazele sînt alcătuite din grinzi de 10x20 ••• 10x15 cm sau din lemne semi-rotunde cu diametrul de 15---20 cm şi sînt aşezate la nivelul terenului şi la nivelul corespunzător ^înălţimii incintei. Intre aceste moaze se înşiră palplanşele vertical, pe o porţiune din perete, fiind împinse unele în altele cu ajutorul unor cabluri şi lanţuri, acţionate de sonetă, şi menţinute în poziţia prescrisă prin pene proptite în scoabe înfipte în moaze (v. fig. VI). Baterea se începe de la un colţ al incintei. Palplanşele cu uluc se aşază totdeauna cu acesta în direcţia în care progresează baterea, spre care se aşază şi teşi- tura cuţitului palplanşelor, pentru ca aces- ţj-------------2 tea să fie presate unele în altele. La început, palplanşele se bat pe o adîn-cime de 1,5*• *2 m, afară de ultima pereche 3 de palplanşe, care se bate pînă la cota definitivă şi se fixează definitiv de moaze^cu bu- ^ ^ i, ^ ( Ioane. Apoi se continuă baterea celorlalte palplanşe, în perechi solidarizate cu scoabe \ p de oţel lat. După terminarea baterii, palplanşele sînt solidarizate cu buloane de moazele vil. Protejarea ca- vi. Modul de aşezare a palplanşelor de lemn pentru înfigere în teren, o) elevaţie; b) plan; 1) pilot; 2) palplanşe; 3) cleşte ; 4) pene. patului palplanşelor de lemn. o) elevaţie; b) vedere de sus ; 1) pal-planşâ; 2) manşon de oţel. de ghidare. Pentru batere se folosesc berbeci de mînă, be.beci pneumatici, berbeci de sonetă cu greutatea pînă la 200 kg sau berbeci vibratori. Palplanşele deteriorate în timpul baterii sînt înlocuite. Pentru a proteja capătul pe care se bate cu berbecul, acesta e îmbrăcat într-un manşon de oţel, puţin conic (v. fig. VII), fasonat după forma capului, şi care se scoate după terminarea baterii. Dacă peretele de palplanşe nu e destul de etanş se toarnă în partea apei nisip fin, cenuşă sau rumeguş fin de lemn, cari sînt antrenate în goluri şi le etanşează. Golurile mai mari se etanşează prin călfătuire de la interior cu frînghii de cînepă gudronată. înfigerea palplanşelor metalice prin batere se execută începînd cu palplanşa de la un colţ al incintei, asigurîndu-se pătrunderea ei verticală în teren. Dacă aceasta deviază, e readusă la poziţia corectă prin proptin sau prin tragere cu un cablu acţionat de un troliu de mînă, ori prin înfigerea alături a unei palplanşe cu vîrful tăiat oblic. în timpul baterii, palplanşele sînt ghidate de moaze de lemn sau de metal şi de piese metalice intercalate între acestea şi palplanşe (v. fig. VIII). Dacă ultimele palplanşe ale unui perete sînt înclinate şi nu pot fi îndreptate prin alte mijloace, se bate în lungul ultimei palplanşe o palplanşă specială, executată după şablon, VIII. Ghidarea palplanşelor metalice în timpu| bateri i. care are o latură verticală şi alta înclinată după oblicitatea ultimei palplanşe bătute în teren. Această palplanşă se confecţionează prin tăierea unei palplanşe obişnuite în lungul axei mediane, prin tăierea oblică a uneia dintre cele două piese rezultate şi prin sudarea lor după linia de tăiere. Se recomandă ca baterea palplanşelor metalice să se execute pe grupuri şi în etape, în fiecare etapă înfigîndu-se palplanşele la adîncimea de 1 • * * 1,5 m. La palplanşele bătute în apă, moazele cari trasează linia peretelui de palplanşe trebuie aşezate imediat deasupra nivelului apei, iar în apele cu curfenţi puternici trebuie să se fixeze moaze şî la nivelul fundului albiei. Pentru a uşura alunecarea palplanşelor la îmbinări, acestea se ung cu vaselină. Palplanşele metalice se bat cu sonete acţionate de motoare cu ardere internă sau electrice. Pentru baterea palplanşelor cu dimensiuni mari se folosesc berbeci cu acţiune simplă sau dublă. Berbecii se aleg după modul de batere. Alegerea sonetei se face în funcţiune de greutatea palplanşelor (care poate atinge 2***3 t) şi de faptul că, dc cele mai multe ori, palplanşele sînt solidarizate cîte două, cu piese speciale sau prin sudare. Pentru a uşura baterea se recomandă folosirea concomitentă a două sonete: una acţionată de un troliu de mînă, aşezată pe un eşafodaj, şi care serveşte la ridicarea şi la aşezarea palplanşelor, iar a doua acţionată de un motor, şi care serveşte la batere. Cînd se folosesc berbeci metalici, capetele palplanşelor se protejează cu o pernă de batere. Astăzi se folosesc pe scară tot mai mare metode moderne de înfigere'a palplanşelor: vibrarea, spălarea cu apă a pămîntului şi electroosmoza. Vibrarea se execută cu vibratoare speciale, aplicate pe capul palplanşelor, şi se foloseşte, în special, pentru baterea în terenuri nisipoase. La spălarea cu apă se foloseşte o vînă de apă sub presiune, care spală pămîntul de sub vîrful palplanşei, şi se utilizează în terenuri moi, afînate. Electroosmoza se foloseşte la înfigerea palplanşelor în terenuri argiloase cu un anumit grad de umiditate. La această metodă, palplanşa formează catodul unui. circuit electric. Prin trecerea curentului, suprafaţa ei se acoperă cu o pelicula de apă, care reduce foarte mult forţele de frecare cu pămîntul, astfel încît palplanşa pătrunde foarte repede în teren sub acţiunea berbecului. înfigerea palplanşelor d e b e t o n armat se execută prin batere cu berbecul sau prin spălare cu apă, în aceleaşi condiţii şi folosind acelaşi utilaj ca pentru înfigerea piloţilor, capul lor fiind apărat cu o pernă,de batere. i. Paltin, pl. paltini. Silv.: Numeai mai multor' speci i de arbori de pădure din genul Acer L., familia Aceraceae Lindl., înrudite îndeaproape filogenetic şi foarte asemănătoare, în multe privinţe, cu alte specii de arbori de pădure din acelaşi gen, cum sînt arţarul (v.) şi jugastrul (v.). Pentru cultura forestieră din ţara noastră prezintă interes paltinul de munte şi paltinul de cîmp, cunoscut mai mult sub numele de arţar ascuţit. Paltin de munte: Acer pseudoplatanus L. Arbore de mărimea l, atingînd înălţimea de pînă la 25---30 m. Aria sa de răs-pîndire naturală se întinde în principal peste Europa centrală şi Su-edia, începînd din Pirinei pînă peste Caucaz. în ţara noastră, se localizează în regiunea de dealuri înalte şi în special de munte, ca arbore de diseminaţie în pădurile de fag şi de răşinoase, pînă către altitudinea de 1500 m,. Creşte repede în tinereţe, depăşind, în acest stadiu,, multe dintre speciile convieţuitoare; mai tîrziu, îşi încetineşte creşterea. Are longevitate mare, atingînd 400 de ani. Lemnul de paltin de munte e un lemn industrial de mare valoare. Are structură relativ omogenă, cu vase fine, invizibile Palton 40 Pană cu ochiul liber şi uniform răspîndite în masa lemnoasă; razele medulare — unele late, altele foarte fine — formează oglinzi puternic evidente prin luciul lor. Are culoare albă-gălbuie uniformă şi nu are duramen distinct. La umiditatea de 15% are densitatea medie 0,63 g/cm3. Are duritatea Janka #/|l=340 kgf/cm2 şi = 180 kgf/cm2; rezistenţa la com- presiune af||=490 kgf/cm2; rezistenţa la întindere ^ij= = 840 kgf/cm2; rezistenţa la încovoiere g^ = 620 kgf/cm2; rezistenţa ia forfecare t/(| = 51 kgf/cm2; modulul de elasticitate la încovoiere statică £'j| = 94 000 kgf/cm2. Proprietăţile estetice remarcabile ale lemnului de paltin, determinate de aspectul său mătăsos şi fin, cresc mult în cazul fibrei creţe şi în special al aglomeraţiilor de muguri dorminzi (ochi de pasăre). Lemnul de paltin se întrebuinţează în strungărie, în industria furnirelor, a placajelor şi a mobilei, la fabricarea calapoadelor, la fabricarea frizelor de parchet, la confecţionarea instrumentelor muzicale (funduri de viori, etc.). Paltinul creţ şi paltinul cu ochi de pasăre dau furnire estetice valoroase. Paltin de cîmp: Acer platanoides L. Sin. Arţar ascuţit. V. sub Arţar. x. Palton, pl. paltoane. Ind. text.: Produs de îmbrăcăminte exterioară, confecţionat din material gros, din postav, etc., în general căptuşit, şi dublat cu vatelină, utilizat în timpul iernii. Paltonul poate fi de tip clasic — ajustat după forma corpului, cu buzunarele tăiate şi cu revere nu prea late, sau de tip sport— , lejer, cu sau fără cordon, cu buzunare aplicate, revere late şi, în general, cu garnitură de tighel. 2. Paludina. Paleont.: Sin. Viviparus (v.). 3. Palucfrinâ. Chim., Farm.: c-c nh nh /p Îl II / CI—C XC — NH— C—Nh:—C—NH—CH -HCI XC=C/ XCH3 H H Clorhidrat de 1-p-c!orfenil-5-isopropil-biguanid. Se obţine sintetic prin acţiunea isopropilaminei asupra 1-p-clor-fenil- 3-cianoguanidinei. E o pulbere albă cristalină fără miros, cu gust amar, cu p. t. 248---2520 (baza liberă are p. t. 135°), greu solubilă în apă, în alcool, practic insolubilă în eter şi în cloroform; pH-ul soluţiei apoase saturate e 5,8-• -6,3. Doza letală DL5q=200 mg/kg corp şoarece, prin administrare orală. Se întrebuinţează, în Medicină, ca antimalaric, pentru a suprima accesul febril al malariei, deşi are o acţiune mai puţin rapidă decît clorochina. E, în acelaşi timp, şi un agent curativ contra malariei provocate de Plasmodium falciparum, nu însă şi contra celei provocate de Plasmodium vivax. Sin. Cloro-guanid, Proguanil clorhidrat, Guanatol clorhidrat, Palusil clorhidrat, Diguanil, Bigumal, Tirian. 4. Palustra. Gen.: Calitatea dea fi dintr-o regiune de baltă sau de pe malurile bălţilor (de ex.: locuinţe palustre; friguri palustre, etc.). 5. Palygorskit. Mineral.: m2 MgO Si02-9 H.?0. Silicat de aluminiu şi magneziu, hidratat, din grupul serpentinului, cu compoziţia foarte variabilă, în care raportul AI:Mg= 1:1. Se întîlneşte rar, formîndu-se prin alterarea rocilor bogate în magneziu, pe crăpături, sau sub forma de cuiburi ori de zăcăminte stratiforme neregulate, în rocile sedimentare. Are structură fibroasă, neorientată (vizibilă uneori la microscop) şi culoarea albă cu nuanţă gălbuie, cenuşie cu nuanţă gălbuie, sau brună. Are duritatea 2***2,5; gr. sp. 2,1 ••• 2,3 şi greutatea volumetrică mică, din care cauză pluteşte pe apă. Se desface în foiţe subţiri, cari şe îndoaie uşor. în stare uscată, absoarbe multă apă. La flacăra suflătorului se topeşte, transformîndu-se într-o sticlă lăptoasă plină de bule. în acid sulfuric se descompune, separînd bioxid de siliciu scheletiform. Dacă se găseşte în mase mari, poate fi întrebuinţat ca material izolator termic sau acustic în construcţii (pereţi despărţitori, etc.). 6. PAM. Farm.: Piridin-aldoximă-metiodid; antidot efi- cace în intoxicaţii cu esterii organici ai acidului fosforic. Aceşti esteri, cari fac parte din grupul j_j inhibitori lor col inesterazei, sînt folo- ^ siţi şi ca insecticide agricole pentru # \ combaterea dăunătorilor. Dacă sînt ^ inhalaţi, nu produc moartea animalelor ^ __ch—noH respective, introducîndu-se în abdo- % / ~ i- menul animalelor PAM preventiv. N+ J 7. Pamachinâ. Chim.: Sin. Plas- I mochină (v.). CH8 8. Pampa, pl. pampas. Geobot.: Stepă cu vegetaţie ierboasă din America de Sud, corespunzătoare preriilor (v.) din America de Nord, care se întinde de la Oceanul Atlantic pînă în Anzi şi din Patagonia pînă în regiunea păduroasă din Paraguay şi din Brazilia. Pampa se dezvoltă pe soluri nisipoase, uneori mineralizate şi sărăturate, sub un climat mai umed decît cel al preriilor şi mai puţin extrem, cu media precipitaţiilor cuprinsă între 40 şi 100 mm anual. Genurile vegetale cu speciile cele mai răspîndite în pampa sînt: Melica, Stupă, Aristida, Androp.ogon, Panicum, Pas-palum. Teritoriile de pampas sînt regiuni bogate în păşuni, favorabile pentru creşterea vitelor (în special cabaline şi bovine). o. Pampas, sing. pampa. Geobot. V. Pampa. 10. Panacod, pl. panacoade. Ind. alim.: Scîndură cu anumite dimensiuni, care se acoperă cu o pînză curată şi pe care se aşază bucăţile de aluat modelate, în vederea supunerii acestora fermentaţiei finale, înainte de a fi introduse în cuptor. Panacoadele cu bucăţile de aluat se inxroduc în dulapuri dos-pitoare, iar acestea se transportă în camere special amenajate cu instalaţii pentru condiţionarea aerului, unde se produce fermentaţia finală a aluatului. 11. Panalotriomorf. Petr.: Calitatea structurii unor roci magmatice, în cari toate mineralele sînt alotriomorfe, adică mulează forma altor minerale. 12. Panama. Ind. text.: Ţesătură de bumbac sau de mătase cu legătură panama (v. Legătură de ţesătură, sub Legătură 4), regulată sau neregulată. Panamaua regulata are numărul firelor de urzeală egal cu numărul grupului de fire de bătătură. Panamaua neregulată are cele două grupuri ale sistemelor de fire, urzeală şi bătătură, inegale. Se mai" poate obţine o panama neregulată prin utilizarea firelor de fineţe diferite la urzeală şi bătătură. Ţesăturile „Panama" din t>umbac se produc din fire medii de bumbac 100% sau în-amestec cu 16,6% celofibră, pentru rochii, bluze, fuste şi cămăşi, avînd legătura panama. 13. Pananemonâ, pl. pananemone. Mş.: Motor eolian, cu arborele vertical, avînd o roată eoliană cu cupe emisferice sau conice. V. sub Motor eolian. 14. Pana, pl. pene. 1. Zoo!., Zoot.: Formaţiune dermică la păsări, constituind un element al îmbrăcămintei corpului acestora '(al penajului). Penajul apără corpul de influenţa factorilor climatici defavorabili şi contribuie la menţinerea temperaturii normale a organismului. Penele nu sînt repartizate uniform pe tot corpul, ci formează un fel de benzi numite pterii, despărţite de spaţii goale numite apterii. Pînă la Pană 41 Pană plastică dezvoltarea lor completă, penele sînt hrănite de vasele sangvine, prin intermediul unei papi le de nutriţie. Pana e compusă din rahis şi din lamă (v. fig.). Rahisul e format dintr-o parte inferioară, tubul (colamus) şi o parte superioară, tija. Lama e formată din fire subţiri, numite barbe, ramificate în fire cu Structura penei. /- a'"c) dezvoltarea penei embrionare; II) structura penei; III) puf; IV) morfologia penei; /) papilă de nutriţie; 2) rahis; 3) pulpă; 4) barbe; 5) barbulă; 6) cîrlig; 7) tubul (calamus); 8) tijă; 9) lamă. dimensiuni mai mici, numite barbule. Acestea au cîrlige terminale, cu ajutorul cărora barbulele de pe barbele învecinate sînt prinse între ele. Penele sînt de mai multe feluri, şi anume: pene de acoperire sau conturate ; de încălzire sau puf; păroase ; mătăsoase şi frezate. Penele de acoperire pot fi pene mari (pe aripi şi pe coadă) şi pene mici sau fulgi. Penele de la aripi se numesc remige şi servesc, în principal, la zbor, iar cele de la coadă se numesc rectrice, şi sînt destinate dirijării în timpul zborului. Remigele sînt de două ordine: primare şi secundare, separate printr-o pană axiala. Culoarea penajului e variată, în special la găini şi porumbei. Există penaj de culoare simplă (neagră, albastră, roşie, galbenă, albă) şi de culori compuse. în cazul cînd aceeaşi pană are mai multe culori sau o singură culoare dispusă neuniform se formează ceea ce se numeşte desenul penei (marginat, barat). Păsările domestice îşi schimbă penele (năpîriesc) de obicei toamna. Penele şi puful se folosesc la umplutul pernelor, ca ornamente pentru îmbrăcăminte, etc. Cele mai valoroase sînt penele de gîşcă, după cari urmează penele de raţă, de curcă, de .găină. Se obţin prin jumulirea păsărilor tăiate sau a celor vii şi prin strîngerea penelor căzute la năpîrlire. Gîştele se jumulesc de-mai multe ori, iar raţele, o singură dată pe an. Cantitatea de pene obţinute pe an e de 200*** 400 g şi mai mult, la gîşte, şi de 130* * * 180 g, la raţe. i. Pana. 2. Mec., Gen.; Piesăprismaticăcu baza triunghiulară, executată din metal sau din lemn şi folosită, de cele mai multe ori, la despicarea unui material, respectiv la depărtarea a două elemente ale unei construcţii sau a două piese ale unei maşini, eventual la solidarizarea lor pe această cale. Pentru utilizare, pana se introduce cu muchia ascuţită în masa materialului, respectiv între cele două elemente sau piese cari urmează să fie depărtate, obţinîndu-se apoi efectul dorit prin aplicarea dinamică sau statică a unei forţe (de ex. prin lovire cu ciocanul) pe faţa opusă muchiei ascuţite. Sin. (parţial) Ic (v. Ic 1); Despicător. Dacă F e forţa aplicată (v. fig.) şi Fv F2 sînt forţele exercitate pe suprafeţele penei de corpul în care e introdusă pana, ja deplasarea acesteia rezultă forţele de frecare şi \lFz m planele de contact dintre corp şi pană. Legătura dintre forţa aplicată penei şi forţele cari se opun la pătrunderea ei e dată de condiţia de echilibru: i7=(i71-j--F2) (s'n cos °0» în care a e semiunghiul la vîrf al penei, iar (jt, e coeficientul de frecare dintre pană şi material. Notînd termenii din membrul al doilea al ecuaţiei de mai sus cu R se constată că, dacă F>R, pana pătrunde în material, iar dacă F0), inversă (i<0) sau nulă (i— 0). 2. ~ de compensaţie. Hidrot.: Sin. Pantă limită (v.)# 3. ~ de divagaţie. Hidrot.: Pantă a unui curs de apă pentru care albia nu mai e stabilă în plan. Mărimea pantei de divagaţie depinde de condiţiile hidrologice şi hidraulice din amonte de sectorul studiat şi de caracteristicile albiei în acesta. Dacă albia are într-un sector anumit panta Iar 0) se face cu suprafaţa liberă, urmărind panta normală. în afară de cazurile în cari pe canal există puncte obligate (deversoare, praguri, strangulări, lărgiri). între punctele obligate şi panta normală, suprafaţa liberă a apei se racordează după curba de remuu (v.), a cărei formă depinde depoziţia relativă a pantei normale şi a pantei critice (v.). Pentru canalele cu pantă nulă (i=0) sau cu pantă negativă (i<0), noţiunea de pantă normală nu are sens, în astfel de canale scurgerea făeîndu-se totdeauna neuniform. 7 Panta. 5. Mat., Tehn.: Tangenta trigonometrică a unghiului dintre direcţia pozitivă a axei absciselor şi tangenta la o curbă ce reprezintă în coordonate cartesiene o anumită relaţie. 8. ~ de selectivitate. Elt., Telc.: Valoarea locală a pantei curbei de selectivitate a unui circuit selectiv sau a unui cua-dripol, exprimată prin derivata ăF/df, unde F e o mărime electrică (de obicei tensiune sau curent), iar / e frecvenţa. De cele mai multe ori interesează valoarea pantei de selectivitate pe porţiunile laterale ale unei curbe de rezonanţă, care depinde, în primul rînd, de factorul de calitate al circuitelor oscilante folosite; această vatoare prezintă importanţă, de exemplu, în anumite tipuri de discriminatoare (v.). 9 ~ de tub electronic. Elt., Telc.: Fiecare dintre mărimile caracteristice unui tub electronic cu mai mult decît doi electrozi, eventual într-un montaj dat, definite de cîtul dintre variaţia curentului unuia dintre electrozi (sau o anumită componentă a acestui curent) şi variaţia corespunzătoare a tensiunii unei grile de comandă (sau o anumită componentă a acestei tensiuni), în condiţii precizate de funcţionare. Are dimensiunile unei conductanţe şi se exprimă curent în mili-amperi pe volt. Sin. Transconductanţă, (parţial) Conductanţă de transfer (v.) între electrozi. în particular, se deosebesc: Panta statică a curentului anodic, numită scurt panta tubului, definită de limita cîtului dintre variaţia curentului anodic i a şi variaţia corespunzătoare a tensiunii ug a grilei de comandă faţă de catod, tensiunile tuturor celorlalţi electrozi faţă de catod (incluziv tensiunea anodică u ) fiind menţinute constante: 5= lim , . Au£-+Q\^u •) Pantă energetică 63 Panta basinul ui Panta statică a curentului de ecran (la tuburile cu grilă-ecran), definită de limita cîtului dintre variaţia curentului de ecran ig şi variaţia corespunzătoare a tensiunii u a grilei d3 comandă faţă de catod, tensiunile tuturor celorlalţi electrozi faţă de catod (incluziv tensiunea u a ecranului) fiind menţinute constante: c)ie {ua. w . ue , • • •) S.= lin, (£•) bUn-*0 \ C)U g Panta statică a curentului catodic, definită de limita cîtului dintre variaţia curentului de catod V variaţia corespunzătoare a tensiunii ug a grilei de comandă, tensiunile tuturor celorlalţi electrozi faţă de catod fiind menţinute constante: {Aie - Iim hr~r 4,^0 { A< ’c ' Q)U £ Panta dinamică, mărime complexă, definită de raportul dintre amplitudinea complexă a componentei sinusoidale a curentului anodic şi amplitudinea complexă a componentei sinusoidale corespunzătoare a tensiunii grilei de comandă, în aproximaţia unui regim linear de funcţionare, tensiunile continue de alimentare ale montajului din care face parte tubul fiind menţinute constante: Rs unde R. e rezistenţa internă a Rj+z tubului, iar Z e impedanţa (complexă) de sarcină conectată în circuitul anodic. Panta de conversiune, definită pentru tuburi de amestec (convertoare), de raportul dintre amplitudinea componentei de frecvenţă intermediară /., a curentului anodic, şi amplitudinea tensiunii semnalului incident de frecvenţă /, atunci cînd tensiunea anodică e menţinută constantă (impedanţa de sarcină e nulă): ■teL- dh= di V Y 2 gj dl <■ + fa *w£\ Y indicii 1 şi 2 referindu-se la elementele corespunzătoare din două secţiuni transversale ale curentului, la distanta (V. fig.). Pentru albii cu nivel liber, în regim permanent şi mişcare uniformă, panta energetică e aceeaşi cu panta fundului albiei şi cu panta suprafeţei libere a curentului. Sin. Pantă hidraulică. 2. ~ piezometricâ. Hidr.: Raportul dintre variaţia energiei specifice potenţiale şi lungimea de curent pe care s-a produs această variaţie J d[ z-\-~ planui şi y e Elementele de calcul ale pantei energetice şi piezometrice. p) presiune; y) greutate specifica; z) cota în rapcrt cu planul de referinţa considerat; v) viteza medie, fn secţiune; a) coeficient de corecţie; Iîs) distanţa desfăşurata între secţiunile 1-2 ale tubului de curent; hx~2) pierdere de sarcină între secţiunile 1 şi 2; A) plan de referinţă; 8) tub de curent; C) linie piezome-D) linie energetică; £) plan de sarcină. Panta de conversiune depinde de amplitudinea tensiunii de frecvenţă f0=fs±.f- aplicată tubului de la oscilatorul local (la hexode, heptode, etc., pe o a doua grilă de comandă). i- ~ energetica. Hidr.: Raportul dintre pierderea de sarcină longitudinală şi lungimea pe care s-a produs această pierdere. în mişcarea neuniformă a lichidului, panta energetică se exprimă prin relaţia: în care dh e pierderea de sarcină pe lungimea dl de curent, , p , olv2\ . . ..... , . +—} e variaţia energiei specifice a curentului pe ,. Y 2^/ distanţa dl, p e presiunea, y e greutatea specifică a apei din albie, z e cota în raport cu planul de referinţă considerat, v e viteza medie în secţiune, a e coeficientul de corecţie şi £ e^acceleraţia gravitaţiei. în cazul în care pierderea de sarcină în lungul curentului variază linear cu lungimea, ^1-2 p dl unde z e cota în raport cu de referinţă, p e presiunea greutatea specifică a apei. Pentru un curent uniform, panta piezometrică e paralelă cu pana energetică. La curenţi cu suprafaţă liberă, trică; panta suprafeţei libere e chiar panta piezometrică. 3 tub cu ~ variabila. H/t. Te/c.: Tub electronic (în mod obişnuit pentodă) a cărui pantă a caracteristicii curentului anodic în funcţiune de tensiunea de grilă variază lent şi progresiv, ca urmare a folosirii unei grile în formă de elice cu pas variabil (v. sub Tub electronic). Factorul de amplificare al unui astfel de tub poate fi variat între limite largi, prin modificarea tensiunii medii de polarizaţie (negativare) a grilei. Se foloseşte în radioreceptoare şi în dispozitivele de compresiune şi expansiune dinamică (amplificatoare de contrast), pentru comanda automată a amplificării; în radioreceptoare, folosirea tubului cu pantă variabilă contribuie la reducerea intermodulaţiei şi a distorsiunii înfăşurătoarei de modulaţie. 4. Panta. 1. Geogr.: Porţiune sau sector înclinat al scoarţei terestre considerat prin raport cu un plan orizontal şi aparţinînd atît formelor pozitive cît şi celor negative de relief. Panta se formează în urma acţiunii complexe a proceselor tectonice, magmatice, de eroziune şi de acumulare şi e domeniul în care se produc cele mai numeroase şi cele mai active procese de modelare a scoarţei. Pantele au forme, înclinări, lungimi şi orientări diferite. Cu studiul lor, important atît sub raport teoretic, cît şi practic, în legătură cu măsurarea formelor şi reprezentarea reliefului pe hărţi, cu dezvoltarea proceselor actuale şi cu proiectarea diferitelor construcţii, se ocupă: Geodezia, Cartografia, Geo-morfologia, Geotehnica, etc. Sin. (local) Clină, Coastă. 5. a basinului. Hidr.: înclinarea versantelor unui basin hidrografic. Se exprimă prin media ponderată a tangentelor unghiurilor formate de un plan orizontal, cu liniile de cea mai mare pantă, echidistante, cari se pot trasa pe versantele respective, lungimile liniilor respective fiind factorii de pondere. Panta basinului, caracteristică fizico-geografică importantă a acestuia, exercită o influenţă puternică asupra scurgerii superficiale şi scurgerii debitului solid de pe suprafaţa basinului respectiv. Pantele mari favorizează scurgerea rapidă a precipitaţiilor căzute, reducînd evaporaţia şi infiltraţia şi. Pantă continentala 64 Pantocarene pantocline imprimînd apei o energie cinetică mare, provoacă prin aceasta antrenarea unei cantităţi mai mari de roci degradate de pe versante, şi deci o creştere a debitelor de aluviuni. Basinele cu pante mari au, de regulă, viituri mari şi rapide, cu efecte negative asupra posibilităţilor de utilizare a apelor din basinul respectiv. Pentru micşorarea acestor efecte se recomandă împădurirea versantelor şi, în cazul cînd acestea sînt folosite pentru agricultură, aplicarea unor măsuri agrotehnice menite să micşoreze scurgerea (de ex.: arături paralele cu curbele de nivel, terasări, folosirea de fîşii înierbate, etc.). 1. ~ continentala. Nav.: Panta între muchia platoului continental şi adîncimile mari. 2. ~ insulara. Nav.: Panta între muchia platoului insular şi adîncimile mari. 3. Panta de aterisare. Nav. a.: Porţiunea înclinată a traiectoriei unei aeronave care aterisează, la care descresc diferenţele de nivel dintre dou ă puncte de cote diferite, în sensul de parcurgere a traiectoriei. Panta se exprimă, fie prin unghiul format de traiectorie cu orizontala, fie prin tangenta trigonometrică a acestui unghi. 4. Pantenol. Chim.: CH3 I HOH2C— C— CHOH— CO—NH —(CH2)3—oh ch3 Alcoolul corespunzător acidului pantotenic. Se obţine din ,8-amino-propanol şi y-butiro-lactonă. Pan+enolul se transformă, în organism, în acid pantotenic; se întrebuinţează, în terapeutică, în locul acestuia (fiind mai stabil), ca factor necesar în procesele metabolice. Sin. Bepanten. 5. Panteon, pl. panteoane. 1. Arh.: în antichitatea romană, templu consacrat unui număr mare de divinităţi, în general ale popoarelor cucerite. Cel mai cunoscut monument de acest tip e panteonul lui Agrippa, numit astfel după numele lui Vipsanius Agrippa care a iniţiat construcţia. El constituie unul dintre cele mai importante monumente rămase din Roma antică, avînd o cupolă cu diametrul interior de circa 43 m, împărţită în chesoane, cum şi un per ist i I constituit din 16 coloane corintice monolite, cu înălţimea de circa 18 m (v. fig.). 6. Panteon. 2. Arh.: Construcţie monumentală destinată să adăpostească rămăşiţele pămînteşti (oseminte sau cenuşă) ale oamenilor de seamă ai unei ţări, cari s-au ilustrat prin fapte de arme; de curaj civic, prin activitate ştiinţifică, socială sau politică. în general, un panteon se compune dintr-o sală supraterană, destinată ceremoniilor funerare sau comemorative, publice, din una sau mai multe cripte, în general subterane, în cari sînt aşezate mormintele sau urnele funerare, anexe pentru serviciu, corp de gardă, etc. Cel mai cunoscut monument de acest fel e panteonul din Paris, caracterizat printr-o cupolă mare, aşezată pe un tambur format dintr-o colonadă circulară şi rezemat pe pandantive în formă de triunghiuri sferice. 7. Pantmetru, pl. pantmetre. E/t., Telc.: Aparat pentru măsurarea în regim dinamic a pantei (v.) tuburilor electronice. De cele mai multe ori, pantmetrul e inclus într-un aparat mai complet (catometru, —v. — , analizor de tuburi, lamp-metru, punte pentru tuburi), care, pe lîngă măsurarea pantei, mai controlează sau măsoară şi alte caracteristici ale tubului, de exemplu: izolaţia, continuitatea electrozilor, vidul, emisiunea catodului, caracteristicile statice ale tubului, rezistenţa internă dinamică, factorul de amplificare, etc. Pentru măsurarea pantei, o metodă simplă e metoda de echilibru (v. fig. la): Se reglează rezistenţa R3 pentru a obţine extincţie în cască. Atunci formula: R* i S=- R,R* U2—U3 şi panta se calculează cu "«)• 1 + R în care R.g e rezistenţa internă de grilă a tubului şi R. e rezistenţa lui anodică. Uneori, capacităţile interne ale tubului îngreunează găsirea situaţiei de echilibru al montajului (nu £9VRiUt *R2U2 %u3 /. Măsurarea pantei cu montaje de punte de rezistenţe. se obţine o extincţie netă în cască). Aceasta se poate remedia introducînd o inductivitate mutuală, care să introducă în cască o componentă de compensaţie reglabilă ca amplitudine (v. fig, I b). O altă metodă de măsurare a pantei, indicată în cazul tuburilor de putere şi, în general, al tuburilor cu rezistenţă internă mică, e metoda de reacţiune (v. fig. //). Neglijînd reac-tanţa condensatorului C şi rezistenţa căştii (cari, amîndouă, trebuie să fie cît mai mici), curenţii cari trec prin cască sînt I^SUgŞi I2=UJR. Extincţia se obţine reglînd rezistenţa R; atunci Ix — I2 şi, deci, S—l/R. O altă metodă, care permite să se măsoare cu acelaşi echipament (dar în alte montaje) şi ceilalţi parametri ai tubului C (XC«R) II. Măsurarea pantei cu montaj de reacţiune. III. Măsurarea pantei cu metoda generatoarelor sincrone. în regim dinamic, e metoda generatoarelor sincrone (v. fig. IU). Se foloseşte un singur generator, iar cele trei tensiuni —• două principale, Ex şi E2 şi una de compensare, E3 (defazată la 90° faţă de cele principale) — se obţin printr-un transformator cu trei înfăşurări secundare. Dacă R.^>R^>Zf (unde R. e rezistenţa internă a tubului şi Zţ e impedanţa de intrare a transformatorului căştii), atunci curenţii cari trec prin cască, în pntifază, sînt, aproximativ: I1=SE1 şi I2=E2\R (iar abaterea de la antifază e compensată de curentul dat de E3). La extincţia sunetului în cască, SEX=E2IR; deci S=E2/E1R. 8. Pantocainâ. Farm.: Sin. Dicaină (v.), Tetrâcaină. 9. Pantocarene isocline. Nav.: Careneie unui plutitor obţinute prin variaţia volumului de carenă (adică prin variaţii de pescaj, respectiv de deplasament) la înclinaţie (asietă) constantă. Sînt determinate de plane de plutire paralele între ele. io. Pantocarene pantocline. Nav.: Careneie unui plutitor obţinute prin vai iaţia atît a volumulu/ de carenă (variaţia deplasamentului), cît şi a unghiului de înclinare (longitudinal, sau transversal). Pantocid 66 Pantograf 1. Pantocid. Chim.: Acid p-(N,N-diclorosulfamil) benzoic; p-carboxibenzen-sulfondicloramidă. Se prepară prin sinteză, în ultima fază, prin clorurarea acidului p-sulf- H. H amilbenzoic în mediu S' alcalin cu hipoclorit de HOOC—C C—SOaN sodiu. Produsul corner- cial e un amestec de H H mono-şi dicloramidă, în care predomină compusul diclorurat. Pantocidul pur se prezintă sub formă de cristale sau de pulbere albă cu miros de clor. E puţin solubil în apă şi cloroform (spre deosebire de Dicloramina T, care e solubilă în cloroform), solubil în acid acetic glacial şi în soluţiile hidroxi-zilor alcalini şi carbonaţilor alcalini cu formarea de sare (pantosept). Se descompune la temperatura de circa 195°. Conţine 24--*26% clor activ şi se întrebuinţează ca dezinfectant al apei, avînd mare puteregermicidă. A fost propus pentru a fi întrebuinţat la determinarea indicelui de iod al grăsimilor şi uleiurilor. Sin. Halazonă. 2. Pantof, pl. pantofi. Ind. piei.: încălţăminte, în general de piele, dar care se confecţionează şi din pînză, din materiale plastice,^ etc. şi care acoperă piciorul numai pînă la gleznă. V. sub încălţăminte. 3. Pantofar, pl. pantofari, Ind. piei.: Sin. (în Transilvania şi Banat) Cizmar. 4. Pantograf, pl. pantografe. 1. Tehn.: Aparat care serveşte la reproducerea unui desen, a unui plan, a unei hărţi, etc., fie la aceeaşi mărime, fie la o scară de reprezentare diferită de a modelului. După scopul în care sînt folosite, se confecţionează diferite tipuri de pantografe, metalice sau de lemn, a_________________£________ şi anume: pentru desene, pentru T T hărţi, pentru maşini-unelte de \ / jP copiat, etc. \ !L''iy7r'? Operaţia efectuată cu pan-tograful se numeşte pantogra- fiere şi ea COnsti+U ie unul dintre /. Schema principială a unui pan-procedeele folosite în cartogra- tograf. fie, în special la completarea AF şi AP) bare externe; BD şi reţelelor cartografice ale hăr- CD) bare interne; 6 şi C) articu-ţilor cu detaliile de nivelment laţii mutabile; F) punct de pivo-şi de planimetrie. tare; P, Q, R) puncte mutabile pe Pantograful e constituit, în barele respective şi colineare cu principal, din patru bare arti- punctul F; p, q, r) mărimi uni-culate astfel (v. fig. /), încît, dimensionale, segmentele intersectate (AB, BD, AC şi CD) să formeze un paralelogram deformabil (ABCD); el poate pivota în jurul unui ax fix, care trece printr-un punct (F) al uneia dintre bare; prin deformarea paralelogramului şi pivotarea aparatului în jurul punctului (F), alte puncte colineare (P, Q, R)— fixate pe celelalte bare — pot descrie figuri asemenea, ale căror dimensiuni lineare (p, q, r) sînt date de raporturile: articulaţia se obţine printr-un spin introdus în găurile barelor, ceea ce permite deplasarea articulaţiilor prin simpla JL AP Q AC ; r :w Fig. II a reprezintă un pantograf, la care se foloseşte mişcarea a două puncte (P şi Q), coline_are cu pivotul (F), dintre cari unul reprezintă un vîrf care urmăreşte liniile modelului, iar celălalt e un creion (sau o peniţă) care trasează liniile reproduse. De exemplu, dacă P e vîrful de urmărire şi Q e creionul, reproducerea e o figură mai mică decît modelul, raportul de reducere fiind BQ/AP; pentru a obţine diferite raporturi de reducere, pivotul (F) şi articulaţiile (B) şi (C) se pot deplasa în alte poziţii pe barele respective (de obicei, //. Tipuri de pantograf. AF şi AP) bare externe, cu găuri de articulaţie; BQ şi CQ) bare interne, cu găuri de articulaţie ; B şi C) articulaţi i (spini) mutabi le ; F) pivot; P) vîrf de urmărire; Q) creion; A) polul aparatului; K) creion pentru copiere; N) acul de conturat. O altă construcţie a acestui tip de pantograf (v. fig. II b) se compune dintr-o serie de tije mobile, articulate, avînd următoarele puncte principale: A, polul aparatului; K, creionul pentru copiere; N, acul de conturat. Dacă aceste trei puncte se află riguros pe diagonala paralelogramului descris de tijele componente ale pantografului, punctele K şi N trasează, în cursul mişcării, figuri geometrice asemenea. în mod obişnuit, cu acest pantograf se lucrează în două cazuri, după cum polul e plasat la capătul aparatului sau la mijlocul * lui. — Cînd polul e plasat la capătul aparatului, se utilizează formula: • N j V=------d» r n în care i (în mm) e indicele de reglaj, N e numitorul scării materialului cartografic documentar, n e numitorul scării hărţii (schiţei, planului, etc.) ce se întocmeşte şi d (în mm) e lungimea tijei pantografului (caracteristică a construcţiei aparatului). în această situaţie, dispozitivul e folosit pentru copieri prin micşorare, cu o diferenţă între cele două scări cuprinsă între valorile 1/20---4/5. — Cînd polul e plasat la mijlocul aparatului, se utilizează formula: N > i —--------• a , r- N+n unde N, n şi d au semn ficaţiiIe indicate. în această situaţie, pantograful e folosit cînd raportul scărilor e cuprins între 2/3 şi 3/2, putîndu-se efectua copieri cu micşorare mică a scării, copieri la aceeaşi scară sau copieri cu mărire mică. Pentru folosirea în bune condiţii a"pantografului se calculează indicele de reglaj %r şi se fixează cele trei cursoare la valoarea obţinută a acestui indice; de asemenea, se asigură poziţiile optime pe masa de copiat, atît pentru materialul cartografic documentar, cît şi pentru copie, şi se execută pantografierea. — Erorile cari intervin în pantografiere se datoresc următorilor factori: descentrarea creionului (necoincidenţa vîr-fului creionului cu axul locaşului metalic al său), calculul defectuos al, scărilor şi al raportului acestora (coeficientul de pantografiere eronat), particularităţile de construcţie, stabilitatea şi felul asigurării reglajului aparatului. în general, pentru pantografele mici (de cîmp), eroarea în pantografierea la aceeaşi scară sau prin reducere e de 0,3 mm; în cazul amplificării, eroarea e proporţională cu coeficientul de pantografiere: n ~ ^ Paiitdgraf 6J Pantograf /. Schema dispozitivului de acţionare a panto-grafului. 1) piston; 2) cilindru cu aer comprimat; 3) resort; 4) rezervor de aer comprimat; 5) venti I cu canal curb; 6) conducta de aer compri mat; 7) tub flexibil de racordare: 8) pompă de mînă. i. Pantograf. 2. E/t.: Dispozitiv instalat pe acoperişul unor vehicule cu tracţiune electrică cu fir (locomotive electrice, vagoane motor pentru tramvaie, etc.)» Pr‘n carese realizează un contact electric mobil între firul de contact (v.) şi instalaţia electrică de pe vehicul. Construcţia pan-tografului trebuie să asigure continuitatea alimentării cu energie electromagnetică în orice condiţii meteo rolog ice (zăpadă, chiciură, polei, etc.) şi în orice poziţie, de-terminatăde felul suspensiunii (v.), s-ar găsi firul de contact. Principalele cerinţe pecari trebuie să le îndeplinească acest dispozitiv sînt următoarele: să fie relativ uşor (greutatea unui pantograf de locomotivă electrică, inel uziv izolatoarele, e de circa 250 kg); să prezinte stabilitate ^ longitudinală şi transversală; să apese constant, cu o forţă de 2 kgf, pe firul de contact, pe toată gama de înălţime a acestuia (norme internaţionale recomandă ca înălţimea de lucru a pantografului să fie de 4,50—6,50 m) şi să urmărească uşor toate variaţiile de înălţi- ^ me ale firului de contact. Se construiesc II. Pantograf. diferite tipuri de a) vedere laterală; b) vedere în plan; 1) sania pantografe, deo- (arcuşul) pantografului; 2) cadre verticale, din sebite după felul ţevi articulate; 3) arcuri elicoidale pentru dis-Veh icu Iu Iu i (loco- pozitivul de comandă; 4) bare inferioare pen-m0tivă electrică tru dispozitivul de comandă; 5) izolatoare-su-sau tramvai elec- port; 6) lagărele axelor de comandă; 7) axe de trie), după viteza comandă; 8) antretoaze; 9) diagonale; 10) cade deplasare a drul inferior, vehiculului, etc. Pantograful din fig. /, folosit uzual pe locomotivele electrice, e constituit din două cadre metalice, executate din ţevi articulate, verticale şi paralele, solidare între ele la partea superioară prin sania pantografului (piesa care freacă pe firul de contact), iar la partea inferioară, fixate de supor- tul pantografului. Acesta din urmă (schelet metalic diri bare de oţel profilat) e orizontal şi fixat de acoperişul vehiculului prin intermediul unor izolatoare, al căror nivel de izolaţie e determinat de valoarea tensiunii liniei de contact. Sania pantografului e executată din plăcuţe de cupru, între cari se pune un lubrifiant, în vederea diminuării uzurii firu-lui de contact, sau din plăcuţe de grafit special, cu proprietatea de autolubrifiere. Plăcuţele de cupru sau de grafit fiind expuse uzurii, se fixează de sănie cu şuruburi cu cap înecat, pentru a putea fi înlocuite uşor, cînd au atins limita de uzură. Sania constituie o masă unică şi e fixată de pantograf printr-un sistem elastic care trebuie să prezinte 2---3 grade de libertate (joc pe verticală, oscilaţie în jurul unei axe perpendiculare pe sensul de mers). Comanda de ridicare şi coborîre a pantografului se dă din cabina de conducere a vehiculului, cu ajutorul unui dispozitiv de comandă cu aer comprimat (v. fig. II). La manevrarea manetei ventilului 5 pe poziţia „pantograf sus“, aerul comprimat din rezervorul 4 trece în cilindrul 2, iar pistonul 1, deplasîndu-se spre stînga, întinde resortul 3, care saltă pantograful. Pentru coborîre se manevrează maneta ventilului pe poziţia „pantograf jos", în care caz ventilul 5, prin canalul său drept, face legătura între cilindrul 2 şi atmosferă; aerul comprimat e evacuat şi resortul 3, revenind în poziţia iniţială, trage pantograful în jos. în cazul cînd lipseşte aerul comprimat din reţeaua vehiculului se prevede, pentru comanda pantografului, fie o pompă de mînă 8, fie un mic compresor auxiliar, acţionat de un electromotor alimentat de la bateria de acumulatoare a vehiculului. 2. Pantograf. 3. Tnl.: Dispozitiv folosit pentru măsurarea conturului secţiunii transversale a unei excavaţii (galerii) sau al gabaritului unui tunel, cum şi pentru determinarea deformaţi i lor zidăriei inelelor tunelului. Pantograful pentru măsurarea unui contur de excavaţie (v. fig. /) e format dintr-un trepied pe care e fixată vertical o planşetă de 0,40x0,35 m, în m /3 mijlocul căreia e articulat un dreptunghi deformabi I, alcătuit din bare, cu una dintre laturi prelungită cu o riglă terminată cu o rotiţă, şi care se plimbă pe peretele excavaţi-ei şi sileşte dreptunghiul să se deformeze, trasînd conturul secţiunii transversale a excavaţiei pe o foaie de hîrtie fixată pe planşetă (de obicei la scara 1/30). Planşeta se aşază într un plan perpendicuIar pe direcţia axei tunelului. Măsurarea se face pentru fiecare inel ce tunel în parte. Pantograful pentru determinarea deformaţii lor zidăriei inelelor poate fi manual sau mecanic, şi redă gabaritul tunelului, prin măsurarea conturului interior al zidăriei. Pantografele manuale folosite curent sînt: pantograful romînesc şi pantograful cu nivelă. Pantograful romînesc se montează pe un vagonet care are jocul roţilor faţă de şină cît mai mic (v. fig. II). Pe platforma 5* /. Pantograf pentru măsurarea unui contur de excavaţie. 1) trepied ; 2) planşetă; 3) foaie de hîrtie; 4) dreptunghi deformabil; 5) rotiţă; 6) conturul excavaţiei; 7) centru de rotire; 8) creion. Pantografic, procedeul de tipar — 68 Pantopac vagonetului e montat un mic eşafodaj care susţine dispozitivul de măsură, într-un plan vertical perpendicular pe axa tunelului, şi care e alcătuit din următoarele părţi: un cerc gradat, în mijlocul căruia se poate roti un manşon, echipat cu o fereastră de citire şi cu un şurub de blocare, în care poate culisa o riglă gradată. Cu ajutorul acestei rigle şi al cercului gradat se pot determina defor-maţiile zidăriei tunelului, în orice punct al galeriei, cum şi unghiul dintre orizontală şi'direcţia care trece prin centrul cercului gradat şi prin punctul respectiv de pe zidăria tunelului. Pantograful cu nivela lucrează pe baza unui sistem de coordonate rectangulare. Punctul zero al coordonatelor se gă.eşte la intersecţiunea axei tunelului cu planul determinat de feţele superioare ale şinelor. Aparatul se compune dintr-un eşafodaj metalic, care susţine o platformă orizontală şi o miră telescopică terminată cu o ţeavă gradată (v. fig. III). Manevrarea ţevii se face cu ajutorul unui şurub. Mira poate fi deplasată pe platformă, permiţînd astfel determinarea coordonatelor oricăru i punct de pe intradosul zidăriei. Aparatul funcţionează, în general, în aceeaşi poziţie în care circulă trenul, adică cu supraînălţa-rea în curbă, deoarece e destinat să verifice dimensiunile necesare la circulaţia trenurilor. Unghiul supraînălţării şinei exterioare se citeşte uşor, cu ajutorul unui sector gradat, fixat pe platformă, şi al unei bare metalice, echipate cu o nivelă,-care poate fi aşezată orizontal. Pantograful mecanic, folosit în unele ţări pentru măsurarea gabaritului inelelor unui tunel, e constituit dintr-o serie de mici roţi, montate la extremitatea unor braţe metalice, cari rulează pe suprafaţa interioară a căptuşelii tunelului, în timp ce aparatul se deplasează în lungul căii. Printr-un dispozitiv special, fiecare dintre micile roţi acţionează asupra unui creion care înregistrează variaţiile suprafeţei intradosului tunelului, pe o bandă de hîrtie care se deplasează cu o mişcare continuă uniformă. Unul dintre pantografele mecanice cele mai perfecţionate e aparatul Castan care, cu ajutorul unor dispozitive de palpare, poate înregistra şi variaţiile în lung ale suprafeţei interioare a tunelului. Aparatul e alcătuit dintr-un vagon pe două osii, pe care e montat un ansamblu de trei şasiuri cari poartă braţele de palpare (v. fig. IV). Vagonul are, de asemenea, o cabină în care sînt adăpostite aparatele de înregistrare. El are lungimea de 7,50 m, între tampoane, şi lărgimea de 2,85 m. Osiile sînt extensibile în timpul funcţionării, astfel încît bandajele roţilor să fie bine-apăsate pe şine, pentru a împiedica orice mişcare transversală a vagonului pe linie. Fiecare braţ de ///. Pantograf cu nivelă. 1) miră; 2) ţeavă gradată; 3) platformă; 4) dispozitiv pentru măsurarea supraînăl-ţării; 5) nivelă ; 6) role. II. Pantograful romînesc. 1) riglă gradată; 2) cerc gradat pentru determinarea unghiului de rotire al riglei; 3) şurub pentru blocarea riglei în lungime; 4) şurub pentru blocarea rotirii riglei; 5) contragreutate; 6) manşon port-riglă; 7) eşafodaj; 8) vagonet. palpare are o mică roată care urmăreşte suprafaţa interioară a tunelului şi o camă, pentru transmiterea la creion a denivelărilor întîlnite de aceste mici roti. Un dispozitiv special IV. Schema aparatului Castan. 1) platformă; 2) cabină; 3) braţul palpatorului; 4) palpator; 5) axă de rotaţie; 6) camă; 7) resort de revenire a palpatorului; 8) cusi-neţi de glisare; 9) cablu Bowden ; 10) resorturi de la extremitatea cablurilor; 11) aparat de înregistrare; 12) ghidaje şi creioane; 13) cilindru de antrenare a hîrtiei; 14) antrenarea dispozitivului de înregistrare; 15) dispozitiv de ridicare a platformei; 16) dispozitiv de menţinere a ecartamentului roţilor. asigură situarea platformei vagonului la 1 m deasupra planului format de feţele superioare ale şinelor. î. Pantografic, procedeul de tipar Poligr. V.sub Tipar, procedeul de — înalt. 2. Pantograficâ, maşina de tipar Poligr. V. Maşină de tipar înalt, sub Tipar, maşină de 3. Pantografie. Poligr.: Sin. Tipar înalt (v. sub Tipar, şi sub Grafic, gen ~). 4. Pantografiere. Tehn. V. sub Pantograf 1. 5. Pantometru, pl. pantometre. Topog.: Instrument pentru măsurarea unghiurilor orizontale, cu vize scurte. E construit, în principal, din două cilindre suprapuse, dintre cari unul, cel de jos, are rolul de limb, iar cel desus, de alidadă (v. fig.). Vizele se fac cu ajutorul unor pinule cari se găsesc pe cilindrul superior, uneori şi pe cel inferior. Instrumentul e relativ puţin folosit în ultimul timp, din cauza posibilităţilor sale limitate de măsurare Pantometru. doar a unghiurilor orizontale. 6. Pantonografie. Poligr.: Sin. Mercurografie (v.). 7. Pantopac. Farm.: 10-(p-lodofenil)undecilat de etil. E un j )c-ch-(ch2)8-cooc2h5 Nc— H H amestec al isomerilor k şi co, cu predominarea isomerului k, ai moleculelor cu structura de mai sus. Se prezintă sub forma de lichid vîscos care se înnegreşte uşor la aer, cu = 1,240-"1,263; Wq ,523 ••• 1,528, indicele de saponificare 395---420. E uşor solubil în apă, alcool, benzen, cloroform, eter. Se întrebuinţează, în Medicină, ca substanţă opacizantă a diverselor regiuni corporale pentru examenul radiologie, datorită conţinutului de iod. E indicat, în special, în mielo-grafii (radiografii ale regiunii lombare), administrat sub forma de suspensie prin puncţie lombară. De asemenea, pentru Pantopon 69 Papertex examenul ramificaţiilor biliare şi al cavităţilor. Toxicitatea la om se manifestă prin turburări meningeale şi prin febră. Sin. M/odil. 1. Pantopon. Farm.: Amestec de alcaloizi, extraşi din opiu (v.) sub formă de clorhidraţi, conţinînd 48***51 % morfină anhidră şi 28***31 %, alţi alcaloizi. Se prezintă sub formă de pulbere, de culoare brună deschisă, galbenă-brună sau roşietică, fără miros şi cu gust amar; e solubilă în apă, 15%, în alcool, 50%, puţin solubilă în cloroform şi insolubilă în eter. Pantoponul se întrebuinţează, în terapeutică, ca medicament analgezic puternic. Sin. Omnopon, Opiu concentrat. 2. Pantosept. Farm. V. sub Pantocid. 3. Pantotenic,acid Chim. biol., Farm.: Sin. Vitamina B5. V. sub Vitamine. 4. Pap cizmâresc. Ind. piei., Ind. chim.: Produs de natură vegetală, cu proprietăţi adezive, folosit la confecţionarea încălţămintei, în unele operaţii de asamblare, prin lipire rezistentă. Papul e constituit din proteina grîului (glutenul) care suferă o degradare proteolitică în procesul de obţinere, după eliminarea amidonului. Pentru aceasta, turtele de făină de grîu sînt supuse spălări i cu o vînă de apă ; amidonul e antrenat şi îndepărtat, iar glutenul rămas sub forma unui cheag lipicios e întins în tăvi metalice şi supus uscării; după uscare, produsul se desprinde sub formă de felii subţiri, de culoare albă-gălbuie şi se asamblează în saci de hîrtie. La utilizare, papul se înmoaie în apă în proporţia de o parte pap la trei părţi apă; după umflare, se scurge excesul de apă şi se amestecă pentru omogeneizare. Sin. Clei de cizmărie. 5. Papagaie, pl. papagăi. M/ne; Ciocan pneumatic de abataj. (Termen minier, Valea Jiului.) un 6. Papagal, pl. papagali ţevi, sub Cleşte 1. 7. Papagal, cîrlig cu za lungă, o za scurtă şi lungul zalei lungi şi menţinut astfel cu ajutorul unui ine asigurat cu un cu spintecat (v. fig. /). Există şi o variantă la care cele două zale sînt înlocuite cu o Iimbă cu ochi în care intră ochiul ciocului (v. fig. II). Ciocul se poate fixa pe I imbă cu ajutorul unei urechi asigurate cu, un cui spintecat. Papainâ. Chim. Papagal, lungă; 2) za 3) cioc de pa-4) inel de sigu-5) cui spintecat. II. biol două sepale caduce şi, de cele mai multe ori, din patru petale; fructele sînt capsule, cu numeroase seminţe sau nucuşoare. Familia papaveraceelor cuprinde plante ierboase, dintre cari, unele au latex, folosit în scopuri medicinale şi industriale. — Mai importante sînt: macul de grădină (Papaver somniferum), cultivat pentru seminţele bogate în ulei, folosite în industrie şi în alimentaţie, şi pentru opiu (v.), întrebuinţat în Medicină; macul roşu (Papaver rhoeas); iarba de negi (Chelidonium maius), etc. io. Papaverina. Farm.: 6,7-Dimetoxi-1-(3',4'-dimetoxi- benzil)-isochinolină. Alcaloidcu nucleu isoch i no li n ic care se H H C C H3CO—C^ XCX ^CH I ll ( HoCO—C C N XC^ OCHo H , 3 C=C CH,-C \ '^C-C^ H H C— OChL Tehn. V. Cleşte cu dinţi, pentru Nav.: Cîrlig (v.) compus dintr-o cioc care poate fi rabătut de-a Papagal cu limbă cu ochi. 1) limbă cu ochi ; 2) cioc de papagal; 3) ureche de siguranţă; 4) cui spintecat. Enzimă proteolitică de origine vegetală, din grupul peptidazelor, subgrupul endopeptidazelor (proteinaze). A fost extrasă din planta tropicală Carica papaya, împreună cu chimopapaina. Papaina şi chimopapaina au calitatea de a scinda legăturile peptidice mai distanţate de grupările terminale ale catenei, deci legăturile peptidice centrale ale moleculei; scindează moleculele proteice mari, în molecule mai mici, eliberînd o cantitate mică de aminoacizi. Papaina e activată desulfhidriI i, de acidul ascorbic (vitamina C) şi de alţi agenţi reductori; e inhibită de reactivii grupărilor sulfhidriIice. Papaina a fost obţinută în stare cristalină. Se întrebuinţează, în Medicină, ca digestiv şi ca vermifug. 9. Papaveraceae. Bot.: Familie de plante din ordinul Rhoeadales, clasa Dicotyledonatae, subclasa diaIipetaIefor. Au androceul variabil, format din 4***6 stamine, sau, uneori, şi dintr-un număr mult mai mare de stamine; ovarul e format, de asemenea, din 4***16 cârpele; simetria florală e radiară sau zigomorfă, iar învelişul floral e dublu, fiind format din găseşte şi se extrage din opiu (v.), 0,8%, împreună cu alţi alcaloizi, înrudiţi structural (narcozina, laudanozina, etc.). Se poate obţine din veratrol (v.), care printr-o reacţie Frie-del-Crafts dă acetoveratronă (3,4-dimetoxi - acetofenonă); aceasta, prin transformare în isonitrozo-derivat, urmată de-reducere, trece în amino-acetoveratronă, care, prin tratare cu sulfură de amoniu, dă amida acidului omoveratric, trecînd, apoi, în clorura acidului omoveratric. Prin condensarea aminei cu această clorură, urmată de reducere şi ciclizare, se obţine papaverină. Sinteza papaverinei se mai realizează pornind de la omoveratrilamină (preparată din aldehidă veratrică rezultată din metilarea vanilinei), prin condensare cu clorura acidului omoveratric; produsul rezultat, prin ciclizare şi dehidrogenare, trece în papaverină. Papaverina se prezintă sub forma de cristale incolore, cu p. t. 147°; e optic inactivă, insolubilă în apă, puţin solubilă în alcool, în eter şi benzen şi uşor solubilă în cloroform. Papaverina e prototipul medicamentelor cu acţiune spas-molitică musculotropă, exercitînd această acţiune, nespecific asupra diferitelor ţesuturi, fără a produce efectele, secundare ale atropinei. Papaverina se întrebuinţează, în special, sub forma de clorhidrat (pulbere cristalină cu p. t. 226°, de culoare albă, sau cristale aciforme incolore, puţin solubile în apă rece şi uşor solubile în apă fierbinte), în cazuri de hipertensiune arterială, angină pectorală, stări spastice ale organelor vegetative, fiind eficace şi în spasmu! vascular. Acţionează asupra miocardului şi a vaselor mari, asupra intestinului, a căilor biliare şi urinare. Papaverina e considerată drept termen de comparaţie (activitate relativă 100) pentru medicamentele de sinteză. Se întrebuinţează şi în combinaţie cu nitriţii, cum şi sub formă de beladonă sau sub formă de combinaţii cu eumidrina (papanidrina) şi strofantina. 11. Paperine. Ind. hîrt.: Preparate pe bază de amidon sau de celuloză, folosite la încleirea hîrtiei, în locul cleiurilor de răşini. Paperinele se adaugă în stare uscată, direct în ho-lendrele folosite la fabricarea hîrtiei şi se caracterizează prin marea lor capacitate de umflare cu apă rece. 12. Papertex. Ind. hîrt.: Tip de hîrtie fabricată din fibre sintetice (în special poliamide) care posedă şi toate proprietăţile caracteristice unei folii de masă plastică. Are o rezistenţă mecanică mare faţă de apă şi faţă de degradările biologice; papertexul are şi o capacitate de tipărire echivalentă cu aceea a hîrtiilor de tipar obişnuite. E, de asemenea, rezistent la acţiunea uleiurilor, a acizilor de concentraţie moderată si a bazelor. Papetar, produs — 70 Papuc 1. Papetar, produs 1. Ind. hîrt.: Produs obţinut din pastă fibroasă papetarăsub forma de foi (hîrtie, carton, mucava) sau sub forma de obiecte turnate şi presate (suporturi de ouă, .farfurii, pahare, sticle, bidoane, etc.). 2. Papetar, produs 2. Ind. hîrt.: Orice produs obţinut prin prelucrarea hîrtiei, a cartonului sau a mucavalei. 3. Papetarâ, fibra ~.lnd. hîrt.: Fibră care se poate prelucra şi transforma (în general prin împîslire) în hîrtie, carton sau mucava, pe maşinile de fabricaţie respective. Fibrele papetare clasice (cele mai folosite) sînt fibrele naturale lignocelulozice din diferite plante. Se pot folosi, însă, ca fibre papetare (în general, ca adaus lafibrele lignocelulozice) ş] fibrele naturale animale (lîna şi mătasea), fibrele naturale minerale (asbestul), fibrele artificiale de natură organică (celofibra şi mătasea vegetală) sau de natură anorganică (fibre de sticlă şi de metal), fibrele sintetice. 4. Papetârie, pl. papetarii. Gen.: Magazin care comercializează excluziv produse papetare (caiete, dosare, hîrtie, etc.), accesorii pentru desen (planşete, compasuri, teuri, echere, linii, tuş de desen, creioane, gume, acuarele, pensule, etc.), paste şi gume de lipit, cerneluri de scris, serviete, mape şi ghiozdane, stilouri, rechizite şcolare şi alte produse de larg consum, de acest gen. 5. Papier mache. Ind. hîrt.: Pastă de hîrtie, constituită, în general, din pastă de maculatură (v. sub Pastă fibroasă) amestecată cu gips sau cu caolin şi cu clei de colofoniu, folosită, prin presare în forme, modelare, etc., la obţinerea de diferite obiecte ca: vase de hîrtie, păpuşi, plăci decorative etc. Pasta respectivă, neîncleită, se foloseşte la confecţionarea de plăci filtrante sau de suporturi pentru sticle, pahare, etc. 6. Papilar, strat Biol. V. sub Dermă. 7. Papionare. Hidrot.: Mişcare laterală efectuată de o dragă în timpul serviciului, pentru a putea săpa pămîntul pe tot frontul care trebuie dragat. Papionarea se execută în mai multe feluri, folosind în acest scop ancore de deplasare, lanţuri, piloni (de lucru şi de deplasare), etc. V. şi sub Dragă. 8. Papiota, pl. papiote. Ind. text.: Tub de carton, pe care e înfăşurată aţa de cusut (de bumbac sau de mătase) pentru lucrări manuale şi de maşină. Aţa depusă e în lungime de 50,100 sau 200 m, putînd fi de diferite culori şi nuanţe. 9. Papiriform. 1. Arh., Arta: Calitatea unui tip de coloană egipteană de a avea fusul format dintr-un fascicul de tije asemănătoare tijelor de papirus. 10. Papiriform. 2. Arh., Arta.: Calitatea unor motive decorative egiptene de a fi asemănătoare cu floarea de papirus. 11. Papirinâ. Ind. hîrt.: Imitaţie de pergament vegetal (v.), obţinută prin imersiunea, timp de circa 30 s, în acid sulfuric concentrat, a unei foi de hîrtie velină neîncleită, urmată de neutralizarea ei prin înmuiere în soluţie de amoniac, spălare şi uscare sub tensiune. 12. Papirografie. Chim.: Sin. Cromatografiepehîrtie. V.sub Cromatografie. îs. Papirogramâ, pl. papirograme. Chim.: Cromatogramă de repartiţie pe hîrtie. V. sub Cromatografie. 14. Papirolin. Ind. hîrt.: Hîrtie pînzată, obţinută prin I ipirea şi presarea pe o faţă sau pe ambele feţe ale unei benzi de hîrtie, în general velină, a unei ţesături textile fine sau rare, sau prin caşurarea ţesăturii textile respective între două benzi de hîrtie. Prin aceasta se măresc rezistenţa şi durabilitatea hîrtiei. Se foloseşte la confecţionarea plicurilor; pentru ambalaje poştale trimise la distanţe mari; pentru documente, diplome, hărţi, etc. Se foloseşte, uneori, şi ca hîrtie de ambalaj, mai ales pentru piese de maşini, cînd poate fi şi uleiată sau parafinată. 15. Papiroplasticâ. Ind. hîrt.: Procedeu de fabricare directă, din materia primă necesară^ pentru hîrtie, a unor piese în formă de recipiente, vase, etc. Astfel, nu se mai fabrică foi de hîrtie sau de carton; obiectul obţinut e format dintr-o singură bucată; se evită îmbinarea şi obiectul e mai rezistent. 16. Papirotipie. Poligr.: Fotolitografie în care desenul e copiat pe un film de gelatină sensibilă, pe suport de hîrtie, după care e transferat pe piatra litografică sau pe o placă de zinc pregătite corespunzător. V. şi sub Litografie. 17. Papirus. Arta: Material folosit ca precursor al hîrtiei, înainte de cunoaşterea acesteia, care se compunea din benzi subţiri obţinute din măduva ierbii Pap/rus (care creşle în special în Egipt, în delta Nilului) aşezate una peste alta cruciş şi încleite. îs. Paporniţâ,pl. paporniţe. Ind. ţâr.: Coş confecţionat din împletitură de papură. 19. Pappus, teorema lui ~,Mec. V. Guldin-Pappus, teoremele lui 20. Papreg. Ind. lemn., Elt.: Produse stratificate densificate din foi de hîrtie impregnată cu răşini fenolice sau crezolice, alternate cu foi de furnir subţire. Tehnologia e similară celei a lemnului stratificat (v. sub Lemn). 21. Papşer, pl. papşere. Ut., Mş.: Sin. Foarfece pentru carton şi mucava. V. sub Foarfece 1. 22. Papuc, pl. papuci. 1. Ind. piei.: încălţăminte uşoară de purtat în casă, de obicei fără călcîi, acoperind numai talpa şi partea de la vîrf a labei piciorului. 23. Papuc. 2. Mine: Bucată de scîndură, de grindă, etc., aşezată între talpa unei lucrări miniere subterane şi stîlpii armaturii, pentru a evita înfigerea stîlpului în culcuş. Sin. Talpă. 24. Papuc. 3. C. f., Transp. V. Sabot de frînare. 25. Transp. V. Sabot de cablu purtător. 26. Papuc. 4. Fund., Cs.: Piesă metalică montată în capătul inferior al unui pilot sau al unei palplanşe, de lemn sau de beton armat, pentru a împiedica strivirea vîrfului acestora şi pentru a uşura pătrunderea lor în teren. Sin. Sabof. Papucii pentru piloţi trebuie fixaţi cît mai exact cu vîrful în axa pilotului, pentru a evita smulgerea sau deplasarea lor, ceea ce ar împiedica pătrunderea pilotului în teren. în acest scop, piloţii de lemn trebuie ascuţiţi după forma papucului. Papucii pentru palplanşele de lemn sînt confecţionaţi din tablă de oţel, cu grosimea de 2-**3 mm, îndoită după unghiul cuţitului palplanşelor (v. fig. I a), sînt fixaţi de palplanşe cu cuie, şi sînt întăriţi, uneori, cu \v* 0 /f° ° două sau cu mai multe // platbande, pentru cafixa- ^ rea. să fie mai sigură. // Papucii pentru 3 palplanşele de beton armat sînt /. Papuci pentru palplanşe. executaţi din oţel forjat a) papuc pentru palplanşe de lemn; b) pa- sau turnat şi sînt fixaţi puc pentru palplanşe de beton armat, de armatura longitudinală a pal planşei, prin sudură sau cu ajutorul şuruburilor cu piuliţă (v. fig. / b). Papucii pentru piloţi de lemn pot fi: papuci uşori şi papuci grei. Papucii uşori sînt folosiţi la piloţii cari sînt înfipţi în terenuri cu rezistenţă mijlocie. Ei sînt constituiţi dintr-un vîrf în formă de cub terminat cu o piramidă, cu secţiunea de 60X 60 mm şi lungimea de 120 mm, confecţionat din oţel, de care sînt sudate patru braţe (urechi), confecţionate din oţel lat, cu secţiunea de 50x8 mm şi cu lungimea de aproximativ 1,5 ori i I î Papuc 71 Par diametrul pilotului, în cari sînt executate găuri ovale, cu diametrul mic de 8 mm (v. fig. II o). Papucul e solidarizat de pilot cu ajutorul cuielor de 80x6 mm, bătute prin găurile ovale, la partea superioară a acestora, pentru ca, prin eventuala strivire a lemnului din vîrful pilotului, cuiele să nu fie deplasate sau distruse. Papucii grei obişnuiţi sînt folosiţi la piloţii cari sînt înfipţi în terenuri foarte rezistente. Ei sînt constituiţi dintr-o piesă forjată din tablă ambutisată de oţel moale, în formă de clopot, şi din patru braţe de oţel lat, cu secţiunea de 60x 8 mm, sudate pe aceasta, în cari sînt executate găuri ovale cu diametrul mic de 10 mm (v. fig. II b). Papucii sînt solidarizaţi de pilot cu ajutorul cuielor cu diametrul de 8 mm. Se folosesc şi papuci formaţi dintr-o cămaşă de oţel, care îmbracă vîrful pilotului pe o lungime egală cu 1,5 ori dia- II. Papuci pentru piloţi, a) papuc uşor, pentru piloţi de lemn; b) papuc greu, pentru piloţi de lemn; c) papuc tubular, pentru piloţi de lemn; d**• h) papuci pentru piloţi de beton armat. metrul pilotului de la baza vîrfului, terminată la partea ascuţită cu un vîrf masiv, şi care are la marginea superioară un inel de strîngere tras la cald (v. fig. II c). Acest papuc evită dezavantajele papucilor obişnuiţi. Papucii pentru piloţii de beton armat (v. fig. II d--h) sînt constituiţi dintr-un vîrf metalic, confecţionat din fontă sau din oţel turnat ori forjat, a cărui formă şi a cărui greutate depind de mărimea pilotului şi de natura terenului, şi dintr-un dispozitiv de fixare a vîrfului în capătul pilotului. Acest dispozitiv poate fi format din 4---6 bare de oţel-beton, cu diametrul de 10 mm şi lungimea de pătrundere în beton de cel puţin 30 cm, cînd vîrful fe de fontă,—sau din platbande cu secţiunea de 10x80 mm, sudate de vîrful pilotului, cînd acesta e de oţel, solidarizate între ele cu ajutorul unor platbande transversale. Cînd vîrful metalic e de oţel, barele armaturilor longitudinale ale pilotului sînt sudate de vîrful papucului, astfel încît papucul şi armatura să formeze o carcasă unică. Papucii metalici sînt montaţi în cofraj, înainte de turnarea betonului, şi sînt menţinuţi în poziţia prescrisă, prin legare de cofraj cu cîrlige de sîrmă sau prin montarea de purici speciali, confecţionaţi din mortar de ciment. 1. Papuc. 5. Ind. ţâr.: Sin. Calup (v. Calup 3). 2. Papuc de bâtaie. Ind. text.: Piesă auxiliară, confecţionată din piele, din ţesătură cu mai mu Ite straturi impregnată sau din mase plastice diferite, folosită ca legătură elastică şi ca articulaţie între sabia de bătaie şi curea, sau între alte organe cari intră în compunerea lanţului cinematic al mecanismului de lansare a suveicii cu bătaia de jos, la războiul de ţesut (v. fig.). Papuc de bătaie, o) papuc deschis, lung, cu adaus de întărire; b) papuc deschis, scurt; c) papuc închis, cu adaus de întări re lipit; d) papuc închis, cu adaus nituit; 1) adaus de întărire; 2) brăţară; 3) orificii de fixare la curea. 8 Papuc de macaz. C.f.: Sin. Alunecător (V.). 4. Papuc pentru conductor. Elt.: Piesă de cupru sau de aluminiu în care se fixează capătul unui conductor, prin strîngere sau cositorire sau prin ambele mijloace, şi care serveşte la legarea conductorului la o bor- rfa. g nă sau la un şurub de contact, în vederea stabilirii unui contact de-montabil. Papucii sînt folosiţi, în general, pentru conductoare multifi-lare, mai rar pentru conductoare unifilare. Sînt executaţi prin ştanţare, turnare sau presare. Se deosebesc: papuci cu o bridă sau cu două bride (v. fig. a şi b); papuci turnaţi sau presaţi, drepţisau îndoiţi în unghi drept (v. fig. c şi d), şi papuci cu ureche stanţaţi, cari pot fi cu ureche închisă (v. fig. e) şi cu ureche deschisă (v. fig.f), cu ureche normală şi clinată la 45°, cu ductorului). 5. Papura. Bot.: Thypha L. Plantă erbacee perenă din familia Thyphaceae. Creşte spontan în ape curgătoare, în bălţi şi mlaştini; intră în componenţa botanică a plaurului din Delta Dunării. Există şase specii, cari se deosebesc în special prin înălţimea tulpinii şi prin lăţimea frunzelor. Toate speciile au un rizom tîrîtor şi flori monoice dispuse în spice, cele mascule aşezate în partea superioară şi cele feme'e în partea inferioară a inflorescenţei. Din papură se fac rogojini, coşuri şi alte împletituri şi se obţin fibre pentru diferite întrebuinţări. Sin. Băţea, Berbecuţ, Bucşău, Culm, Şovar, Spetează. 6. Par. Mat.: Calitatea unui număr întreg de a fi divizibil cy numărul 2. Papuci. a şi b) pentru conductoare de aluminiu (o — cu o bridă; b — cu două bride); c şi d) pentru conductoare de cupru, presaţi sau turnaţi (c — drept; d— în unghi drept); e şi f) pentru conductoare de cupru, stanţaţi, (e — cu ureche închisă; f— cu ureche deschisă). cu ureche dreaptă, cu ureche în-ureche înclinată la 90° (faţă de axa con- Par 72 Parabolă 1 Par, pl. pari. Ind. ţâr., Ind. lemn.; Piesă de lemn rotund,. de obicei ascuţită la un cap, cu diametrul pînă la 10* * * 15 cm şi cu lungimea mai mare decît 1 m, care se înfige parţial în pămînt pentru a susţine un obiect (de ex.; gard, pătul.viţă de vie, etc.). 2. Para-, 1. Chim.: Prefix folosit pentru a indica, în seria benzenică, derivaţii disubstituiţi în poziţia 1,4 (v. Kekule, exagonul lui ~). 3 Para-, 2. Chim.: Prefix care indică un isomer (acid paratartric) sau un polimer (paraldehidă). 4. Para, stare Fiz. V. sub Orto, stare —. 5. Para-P.A.S. Farm.: Sin. Acid aminosaliciIic (v. Ami-nosalicilic, acid — 1). 6. Paraaeetaldehidâ. Chim.: Trimer al aldehidei acetice. Lichid incolor, cu miros agreabil, gust înţepător, mai puţin inflamabil decît aldehida acetică; are ^20-0,994; /°\ 1 1 CHC. CHCH, p. f. 124°; p. t. 12,6°; u4 O O \ / CHCH, Completînd planul cu dreapta de la infinit, parabola apare ca o conică proprie tangentă la dreapta improprie a planului. Conica reprezentată, în raport cu un reper cartesian, de ecuaţia: (1) f{x,y)= anx2 + 2 auxy + «22y‘î + 2 a13x+ 2 a23y + a3S= 0 e o parabolă, dacă coeficienţii a.^ verifică relaţiile: A = ;«.*|=£0 ' (i, *=1,2,3) ik O (i, *=1,2) 0aik=aki) «^=1,4049; viscozitatea la 20° e de 1,31 cP; punctul de inflamabilitate 111,2°; e solubil în apă şi e miscibil cu cei mai mulţi solvenţi organici. Reactivitatea paraacetaldehidei e mai mică decît a aldehidei acetice. Nu dă reacţiile tipice grupării aldehidice;e stabilă faţă de a I ca Iii; nu se rezinifică. în contact cu catalizatori acizi, urme de acid clorhidric sau c'e acid sulfuric, paraacet-aldehida se depolimerizează pînă la stabilirea unui echilibru care consistă, la 50°, din 40% polimer şi 60% monomer. Prin eliminarea aldehidei acetice din amestec, pe măsură cese formează, se poate depolimeriza întreaga cantitatede paraldehidă. Vaporii de paraaeetaldehidâ sînt toxici. Paraacetaldehida se obţine prin tratarea aldehidei acetice cu acid sulfuric (reacţia e exotermă şi uneori poate deveni chiar explozivă), după care se neutralizează amestecul de reacţie şi paraacetaldehida se separă din amestec prin distilare. Ca produs secundar se formează cantităţi mici de metaaldehidă, un polimer filiform. Principala utilizare a paraacetaldehidei e ca înlocuitor al aldehidei acetice, în special în reacţiile în cari e necesară introducerea lentă a aldehidei acetice. E folosită în sinteze organice, în sinteze de acceleratori şi de antioxidanţi pentru cauciuc, ca intermediar în industria coloranţi lor, disolvant pentru grăsimi, răşini, piele, derivaţi ai celulozei, etc. în Medicină e folosită ca hipnotic şi sedativ. Sin. Paraaldehidă, Paraldehidă. 7. Paraalilanisol. Ind. chim.: Sin. Estragol (v.). s. Paraaminofenol. Chim., Foto.: C6H4(OH) (NH2, HCI)4. Developator (v.) cunoscut în special sub forma de clorhidrat de paraaminofenol sau de aminofenol 1,4, care se prezintă sub formă de ace cristaline, incolore sau slab cenuşii; se descompune la o temperatură inferioară celei de topire; e foarte solubil în apă (circa 25% la 15°), mai puţin solubil în alcool şi insolubil în eter. Baza liberă, puţin solubilă în apă (1% la 15°) şi în soluţie de sulfit şi carbonat, e foarte solubilă în stare de fenolat în soluţii de al cal i i caustice, sau în eter. Se prezintă şi sub formă de oxalat sau de tartrat, în care caz baza nu mai e precipitată de carbonaţii alcalini, ceea ce prezintă avantaj la obţinerea revelatorilor concentraţi, al ca I i n i -zaţi cu un carbonat, fără a separa baza liberă. 9. Paraautohton. Geol. V. Parautohton. 10. Parabola, pl. parabole. Mat., Geom.: Curbă algebrică plană, proprie, de ordinul al doilea, care admite o singură direcţie asimptotică (v. Conică). Orice dreaptă parale ă cu direcţia asimptotică unică intersectează parabola într-un singur punct la distanţă finita, iar o dreaptă paralelă cu o direcţie diferită de direcţia asimptotică intersectează parabola în două puncte, reale sau imaginare, con jugate, distinctesau coincidente. Mijlocurile coardelor unei parabole paralele cu o direcţie dată, diferită de direcţia asimptotică, aparţin unei drepte* care se numeşte diametru conjugat direcţiei considerate. Toţi diametrii parabolei sînt paraleli cu direcţia asimptotică. Un diametru intersectează deci parabola într-un singur punct şi tangenta în acest punct e paralelă cu direcţia căreia îi e conjugat diametrul considerat. Parabola nu admite centru de simetrie, în raport cu un reper cartesian avînd originea într-un punct O al parabolei, axele x'x% y'y fiind, respectiv, diametrul care conţine punctul O şi tangenta la curbă în acest punct (v. fig. /), ecuaţia parabolei e de forma: (2) y* — 2p% = 0 şi curba admite reprezentarea parametrică: (3) y=t. t2 ~lp Diametrul parabolei care e conjugat direcţiei perpendiculare pe direcţia asimptotică e o axă de simetrie a curbei şi se numeşte axa parabolei. Ea intersectează parabola într-un punct care se numeşte vîrful parabolei. Tangenta în vîrf e perpendiculară pe axa parabolei. Reperul cartesian corespunzător e deci ortogonal, iar coeficientul corespunzător p din ecuaţia respectivă (2) se numeşte parametrul parabolei. Există o singură coardă a parabolei care e perpendiculară pe axă şi are lungimea egală cu parametrul p. Ea intersectează axa în punctul F (~ , 0 j , care se numeşte focarul parabolei. W / Polara focarului (4) se numeşte directoare. Un punct oarecare al parabolei e situat la distanţe egale de focar şi de directoare. Reciproc, punctele unui plan cari sînt echidistante de o dreaptă fixă şi de un punct fix, exterior dreptei, sînt situate pe o parabolă avînd punctul fix ca focar şi perpendiculara din punct de dreaptă ca axă de simetrie. Figura formată de proiecţiile ortogonale ale unui punct Mq(xq, yQ) din plan pe tangentele parabolei e podara parabolei (v. Podară), reprezentată de ecuaţia: (5) (x-x0)(x2 + y‘i)-(x-x„)(x0xi-y0y)+^- (y—yo)* = 0 şi e o cubică circulară. Dacă M0 coincide cu vîrful O al parabolei, podara (5) e o cisoidă a lui Diocles. în cazul în care M0 e un punct al tangentei în vîrful O, podara (5) e o ofiuridă (v.), iar podara corespunzătoare unui Parabolă cubică 73 Parabolă cubică N‘ Dl''T F j N‘ Jfl II. Construcţia tangentelor la parabolă, dintr-un punct dat P. în focar şi axa punct M0(x0, 0) al axei parabolei e cubica numită concoida lui Sluse (v. Sluse, curba lui ~). Tangentele la parabolă cari conţin un punct P din plan pot fi obţinute construind cercul care admite segmentul PF ca diametru, cum şi punctele Mv M[ — dacă există—, în cari tangenta în vîrful O intersectează acest cerc. Dreptele PMV PM{ sînt tangentele căutate ■(v. fig.//)- Punctele de contact M, M' sînt punctele de inter-secţiune ale acestor drepte cu paralelele la axa parabolei duse prin N, N', punctele de inter-secţiune a dreptelor (FMx), (FM[) cu directoarea d a parabolei. Tangentele PM, PM' sînt perpendiculare, d că P aparţine directoarei d şi numai în acest caz. în raport cu un reper polar avînd polul (Fx) ca axă polară, ecuaţia parabolei e: (6) r=-T+W- Parabola e o secţiune plană a unui con de rotaţie. Fiind dat un con de rotaţie T şi notînd cu V vîrful său şi cu 0 ( < y) unghiul constant format de generatoarele sale cu axa de rotaţie, curba de secţiune a conului T cu un plan II care nu conţine vîrful V şi formează cu axa de rotaţie un unghi egal cu 0 e o parabolă. Punctul de contact cu planul de secţiune al unei sfere a înscrisă în con şi care e tangentă la planul II e focarul parabolei, iar dreapta comună planului II şi planului care conţine vîrful V şi e perpendicular pe planul II e axa de simetrie a parabolei. Directoarea parabolei e dreapta comună planului II şi planului cercului de contact al sferei cr cu conul T. Vîrfurile conului de rotaţie care proiectează o parabolă dată C sînt situate pe o parabolă C', numită parabola foca lâ asociată lui C. Aceste două parabole sînt situate în două plane perpendiculare, a căror dreaptă comună e axă de simetrie pentru ambele curbe, focarul şi vîrful lui C' fiind, respectiv, vîrful şi focarul lui C. Relaţia dintre C şi C' e reciprocă, C fiind parabola focală asociată lui C\ Lungimea arcului de parabolă avînd ca extremităţi punctele M2(t2) e dată de: s=~ j ‘^T*+p*dt, J t* adică (7) =2-p b\t2+p'2^p2 |n (<+v*2+/,a)]£- (8) 1 Mp (?) unde e aria paralelogramului fig. /)format de MţMfe, de paralelele prin M■ M& la diametrul conjugat direcţiei segmentului MMk şi de tangenta la parabolă în punctul O, comun acestui diametru şi parabolei. Tangenta şi normala într-un punct M(t) al parabolei sînt reprezentate, respectiv, de ecuaţiile: (10) (T) 2px-2ty + t2 = 0 , (11) (N) 2ptx + 2p9y-t(t’i + 2p) = 0 . Aceste drepte intersectează axa şi tangenta în vîrf res- pectiv în punctele Tlt T2 ; Nv' N2 determinînd vectorii asociaţi local punctului M (v. fig. III): t2 ~P M Tj= —— i, M"T2= —— j Aria domeniului plan a cărui frontieră e formată de arcul M±M2 al parabolei şi de segmentele OMv OM2, O fiind vîrful parabolei, e iar aria domeniului plan convex, care are ca frontieră un arc MjMfe al parabolei şi segmentul M.M^, e dată de cum şi relaţiile: mt1=-LiLy0). (1) *2 Dacă tangenta inflexională e dreapta improprie a planului, ecuaţia cartesiană a curbei e: ('4 y2 — axs=0 (a> 0) , iar curba se numeşte parabola semi cubică sau parabola lui Neil (v. fig. li). Ea poate fi reprezentată parametric de relaţiile: (3) x=t2, y = Dacă punctul cuspidal e punctul de la infinit al axei y'y, ecuaţia cartesiană a curbei e: (4) y=axz a>0 , iar curba se numeşte parabola cubica sau parabola lui Wallis (v. fig. ///). Curba reprezentată de ecuaţia: /. Parabolă cubică. (5) y — ax3 + bx2 -\-cx-\-d I, Parabolă semicubică (parabola lui Neil). III. .Parabolă cubică (parabola lui Wallis). tangentei inflexionale fiind (1) .pi® y= Pi (0 Trei puncte variabilei^, ikf2, M2, situate pe axele reperului astfel, încît segmentele P-^M^ P2M2, P3M3 să aibă măsuri egale: = (a=£ 0). determină familia de plane cu un parametru i: “ + TT + ~—1=0 * a [i y (5) unde: a = «/+a1, y—a^+Ti* înfăşurătoarea planelor acestei familii e o suprafaţă des-făşurabilă a cărei muchie de întoarcere: (Pi —Yi) (at + aj)3 (6) (Ti-«i) («< + Pi)3 Ai _(«i —Pi) (g<+Ti)3 ^1 e o parabolă Wallis, deoarece admite un punct de inflexiune unic corespunzător valorii x=—-—, coeficientul unghiular a J & 3 ac—b2 3 a Raportînd curba (5) la un reper cartesian cu originea în punctul de inflexiune şi avînd tangenta inflexională ca axă x'x% ecuaţia (5) se transformă în (4). i. ~ cubica. 2.Mat.: Curbăîn spaţiu, deordinul al treilea, care are trei puncte improprii confundate în unul singur. în raport cu un reper cartesian Oxyz, o cubică în spaţiu e definită parametric prin relaţii de forma: (Aj = af (px - Yi) + P! (Yi - ax) + Yi (“i - Pi)) e o parabolă cubică. 2. /%/ deordinul n.Mat.: Sin. Parabolă general izată (v.). 3. ~ divergenta.Mat.: Curbă algebrică plană de ordinul al treilea, reprezentată, în raport cu un reper cartesian ortogonal, de o ecuaţie de forma: d) *■=/(*). unde (2) f(x) — a0x3 -f 3 atx2 -f- 3 a2x + az , ax fiind numere reale şi aQ>0. Curbele (1) sînt simetrice în raport cu x'x şi mulţimea lor se împarte în cinci clase, după natura rădăcinilor oc1( a2, a3 ale ecuaţiei de gradul al treilea cu coeficienţi reali: /(*) = 0. I. Numerele x. sînt reale şi diferite, presupunînd ordonarea a1*(/)’ PM’ în cari: (2) p (/)== aţ0 fîaiiţ2afa t-\-ai3. Punctele improprii, adică punctele în cari cubica (1) intersectează planul de la infinit al spaţiului, corespund valorilor lui t cari sînt rădăcinile ecuaţiei: (3)_ pt( 0 = 0. în cazul parabolei cubice, p±(t) e un cub perfect. Se obţine o cubică de această specie considerînd pe axele unui reper cartesian trei puncte fixeP^, 0,0), P2.(0, 0), ■^3(0» 0» Yi)> astfel încît măsuri le segmentelor OP1, OP2, OPz să fie diferite, adică să existe relaţia: (4) («i-Pi)(Pi-Ti)(Yi-«i)^0. 7^7 nf Parabole divergente. Ecuaţia curbei devine: y2 = a0 (x — ocj) (x — a2) (x-oc3). II. Numărul ax e real, iar a2, oc3 sînt numere complexe conjugate: a3 = oc — . Ecuaţia (1) e de forma: y? = a0(x—n , Parabola generalizata. curba e algebrică şi se deosebesc trei cazuri : m impar, n par (v. fig. a); m par, n impar (v. fig. b); m, n impar (v. fig. c). în toate aceste trei cazuri, parabolele (3)sînt unicursale şi admit reprezentarea: (4) x = tn, y = \tm. Ecuaţiile tangentei şi normalei într-un punct M(x, y) al unei parabole (3) sînt, respectiv: (5) (T) pyX-xY + (/\-p)xy = 0, (6) (N) xX + pyY-^ + py*^ 0. Notînd cu Tv T2\ Nv N2 punctele în cari dreptele (5) şi (6) intersectează axele x'x, y'y ale reperului şi cu M’, M" proiecţiile punctului M pe aceste axe, raportul de asemănare al triunghiurilor ATtOT2, ATjM'Meegal cu 1 — p şi curbura e dată de formula: ____p(p-î)*y 9 {**+P'y*)m Notînd cu R raza de curbură; i?= 1 şi considerînd seg- mentul NXN determinat de punctul Nx şi de punctul N comun normalei în M şi paralelei la y’y prin Tv există relaţia: în care JP(u) e funcţiunea eliptică a lui Weierstrass (v. sub Funcţiuni eliptice). i. ~ generalizata. Mat.: Curbă plană reprezentată în raport cu un reper cartesian de o ecuaţie de forma: O). y — ao%njr ciiXn ^ sau de o ecuaţie de forma: (2) x=b{,yn + b1yn~‘' --------- w fiind un număr întreg pozitiv, iar a., b. fiind numere reale. Deoarece o schimbare de notaţie a axelor reperului transformă una dintre cele două ecuaţii (1) şi (2) în cealaltă, se consideră numai ecuaţia (1). O curbă (1) e o curbă algebrică raţională de ordinul n, admiţînd n—2 puncte de inflexiune reale sau imaginare. Curba (1) corespunzătoare valorii n = 3 se numeşte parabola lui Wallis (v. sub Parabolă cubică 1). Aceeaşi numire de parabolă generalizată o are orice curbă reprezentată de ecuaţia: (3) y = \xP t în care p e un număr real pozitiv, numit indicele parabolei, iar X e o constantă care poate fi presupusă pozitivă. (8) -NXN. Lungimea unui arc al curbei (1) avînd originea în O e dată de formula: (9) şi operaţia de integrare prin funcţiuni elementare se face 1 p . numai în cazul în care unul dintre numerele^-—— . —------— 2(£-1) 2(p— 1) e întreg. Astfel, în cazul = y , care corespunde parabolei semicu-bice(v. sub Parabolă cubică 1) y2=W, formula (9) devine: „ cx l/„ 9*2 , 8 \(* ,9*2 ^ Jo V + 4 ^ 27 X2 [( 4 *) şi operaţia de rectificare a arcului se poate face cu rigla şi cu compasul. Aria domeniului plan care are ca frontieră un arc al curbei (3) cu originea în O şi extremitatea într-un punct M(x,y)z\ curbei, axa x'x şi paralela la y'y prin M, e dată de (10) d±'xy. p\ 1 Parabolă logaritmică 76 Parabolă virtuală Ecuaţia tangenţială a parabolei (3) e: X(1-^/~1 u/-\-pPu2uJ)~'i = 0 . Considerînd în (3) coeficientul X ca un parametru, se obţine o familie de parabole generalizate, ale căror traiectorii ortogonale sînt elipsele: x2jrpy2 = const. i. ~ logaritmică. Mat.: Curbă în spaţiu formată din punctele comune unui paraboloid de rotaţie şi unui cilindru drept avînd generatoarele paralele cu axa paraboloidului, iar curba directoare fiind o parabolă situată într-un plan perpendicular pe axa paraboloidului, focarul ei fiind un punct al acestei axe. în raport cu un reper cartesian ortogonal, avînd originea în vîrful paraboloidului şi axa acestei suprafeţe ca axă z'z, ecuaţiile parabolei logaritmice sînt: 0) (2) {x2jry2—2pz = 0 , y2- y2 — 4 a (x + a) = 0 . Curba (1) admite reprezentarea parametrică: /2 —4 a1 (fî-^Aa2)2 y=t, ' s = p rv_d9__ f<¥ Jocos3? Jo f o cos 9 J 0 cos-9 unde 9 e unghiul definit de relaţia: t2 (/2 + 4 a2) to29 = - 4 a* integrarea efectuîndu-se cu ajutorul funcţiunilor elementare. în cazul a^2p, rectificarea se realizează prin integrale eliptice. 2. ~a Iui Descartes. Mat.: Curbă algebrică plană de ordinul al treilea, careseobţine prin construcţia următoare: Secon-s ideră figura F formată de o parabolă T de parametru dat egal cu p şi un punct A situat pe axa de simetrie a parabolei la o distanţă fixă a de vîrful lui T. Mulţimea transformatelor figurii F prin translaţiile plane ale căror vectori directori sînt paraleli cu axa parabolei T formează o familie cu un parametru F^. Unei valori determinate a parametrului Xîi corespund o parabolă T^ şi un punct A^t dreapta BA^ — unde B e un punct fix din plan — avînd în comun cu parabola două puncte M^t Mulţimea punctelor M^, Masociate figuri lor Faparţin cubicei reprezentate, în raport cu un reper cartesian ortogonal format de axa de simetrie comună parabolelor rx şi perpendiculara din B pe ea, de ecuaţi.: (1) y (y yo) -{x-a) (y—y0)+xyo=0, zp y0 fiind ordonata punctului B. Curba (1) e o cubică nodală avînd ca punct dublu punctul impropriu al axei parabolelor , tangentele nodale fiind această axă şi dreapta improprie a planului. Ea conţine punctul fix B. Construcţia se poate aplica unei curbe plane oarecari C. Raportînd planul la un reper ortogonal format dintr-o paralelă d prin A la direcţia comună a translaţiilor şi dintr-o perpendiculară pe d prin B şi presupunînd că ecuaţia curbei C în raport cu acest reper e: F (x, y) = 0 , iar punctuMare coordonatele (a+X, 0), ecuaţia curbei C' — care conţine punctele M^, M-^ — e: (2) (C') p(x-a + *y° , y) = l y0-y 1 ■0. 4 a 32 a2p şi e simetrică în raport cu planul xOz format de axa paraboloidului şi de axa parabolei de bază a cilindrului. Parabola logaritmică e o curbă de ordinul al patrulea, care admite două ramuri infinite şi se proiectează pe planul de simetrie xOz după parabola: (x-\-2 a)2— 2pz—0, y = 0. Daca a = 2 p, lungimea unui arc de curbă se obţine cu formula: rcp d9 d9 Dacă Ce o dreaptă, C'eo iperbolă. 3 ~a lui Neil. Mat. V. sub Parabolă cubică 1. 4. ~a lui Wallis. Mat. V. sub Parabolă cubică 1, şi sub Parabolă generalizată. 5. ~ semicubicâ. Mat. V. sub Parabolă cubică 1. 6. ~ virtuala. Mat.: Curbă algebrică plană de ordinul al patrulea care, în raport cu un reper cartesian ortogonal, e reprezentată de o ecuaţie care poate fi pusă sub forma: (1) y—V “F 4" "V a'-2x "4“ ^2 • Astfel, cuartica (2) {x2 — by)2 = a\xc>—y2), care e o curbă, numită curba desagilor (v. fig. /), e o parabolă virtuală, ecuaţia (2) punîndu-se sub forma: (3) ^___________________^ ____________________ y = —~\! a2+2 (b + c)x-\- — ’\ja2 + 2(b-((c=-\/a2 + b2) . Curba (2) se obţine prin următoarea construcţie (v. fig. //): Dîndu-se un cerc C, un punct fix O al cercului şi o dreaptă fixă d prin O, se consideră un punct variabil N pe C. Punctele M,M', comune dreptei d'— paralela prin N la d — şi cer- /. Parabolă virtuală (curba desagilor). Parabolă virtuală (construcţie). cului avînd raza egală cu ON şi centrul în punctul O' — inter-secţiunea dreptei d' cu perpendiculara în O pe d — sînt situate pe curba (2), cantităţile — b T fiind coordonatele centru- lui cercului (C). Curba e simetrică în raport cu y'y. Dacă centrul cercului aparţine dreptei d, ecuaţia (2) devine: (4) a2y2 = x2 (a2-— x2) şi reprezintă lemniscata lui Gerono. Cuartica (2)admite reprezentarea parametrică: a-\-b\ (5) y = Vi + x3 (d -j- b X) X (e2=1) 1+X2 şi aria domeniului plan care are ca frontieră unul dintre ovalele cari formează curba e dată de formula: c = X-ac. Parabolă de siguranţă 77 Paraboloid Parabola virtuală (3) mai rezultă şi din următoarea construcţie (v. fig. ///): Dîndu-se un cerc fix C de rază a şi un diametru fix AA' în C, se consideră un punct variabil pe cercul C, care se proiectează în N' peAA'. Cercul cu centrul în N' şi tangent la ON intersectează dreapta NN' în punctele M, M'. Mulţimea acestor puncte M, M' e situată pe curbă. i Parabola de siguranţa. Tehn. mii. V. Traiectoria proiectilului. 2. Parabola metacentricâ. Av.: Curba înfăşurătoare a tuturor rezultantelor aerodinamice cari se exercită pe un profil, cînd variază incidenţa lui. Această curbă e o parabolă, frica, iar focarul ei se Parabola virtuală (construcţie). numită parabola metacen-numeşte focarul profilului. 3 Parabola portanţelor. Av.: Curba înfăşurătoare a direcţiilor portanţei rezultante într-un fluid ideal. Această curbă e o parabolă, numită parabola portanţelor, iar focarul ei coincide cu focarul profilului; parabola portanţelor e tangentă şi la o paralelă cu axa principală a profilului. 4. Parabolic, antena cu reflector Te/c.: Antenă care foloseşte un ecran reflectant de forma unui paraboloid de rotaţie sau a unui cilindru parabolic pentru concentrarea radiaţiei şi obţinerea unei directivităţi pronunţate (v. şî sub Antenă). Reflectorul paraboloidal se foloseşte în cazul în care sursa de radiaţie e practic punctiformă (cu dimensiuni mici în raport cu dimensiunile reflectorului), iar reflectorul cilindric se foloseşte în cazul surselor filiforme (cu lungime apropiată de cea a cilindrului). Antena cu reflector paraboloidal are, de obicei, o construcţie similară celei reprezentate schematic în fig. /. Sursa de radiaţie (sursa primară) e, în acest caz, un dipol în semiundă vertical, plasat aproximativ în focarul paraboloidului. Pentru a împiedica radiaţia directă a dipoluIui, se prevede un al doilea reflector, de dimensiuni mai mici, care dirijează undele radiate de dipol către reflectorul principal; prin aceasta se obţine şi o creştere a cîştigului antenei. în fig. II sînt reprezentate diferite forme ale secţiunii paraboloidului. Distanţa focală optimă se determină ţinînd seamă de mai mulţi factori. Dacă distanţa focală e mare, există cu re- undelor radiate pe direcţia axei. Dacă sursa de excitaţie are o directivitate pronunţată, e avantajos ca distanţa focală să fie mai mare (v. fig. II c), iar în caz contrar se alege, de obicei, o situaţie apropiată de cea din fig. II b, în care distanţa focală e aproximativ jumătate din raza deschiderii. Parametrii principali ai reflectorului sînt raza deschiderii r (raza cercului format de muchia reflectorului), distanţa focală/ şi unghiul de deschidere <\> (unghiul dintre axa reflectorului şi o dreaptă care uneşte focarul cu un punct al muchiei reflectorului). Cîştigul de putere al antenei cu reflector de această formă, /2tu 2 fr2 \2 excitat de un dipol elementar, e egal cu m^) • unde X e lungimea de undă. Se observă că maximul cîştigului corespunde cazului în care distanţa focală e egală cu jumătate din raza deschiderii (cazul reprezentat în fig. II b), avînd valoarea (?)’• I. Antenă flector în formă de paraboloid de rotaţie. R) reflector; D) di-poi; L) linie de a-limentare; Rs) reflector suplemen-tar. //. Diferite forme ale secţiunii paraboloidului. a) cazul b) cazul /—j ; c) cazul ; O focar. pierderi de energie, mari, datorită undelor cari nu sînt reflectate de paraboloid. O distanţă focală atît de mică, încît focarul să se găsească în interiorul deschiderii (v. fig. II a), are ca efect schimbarea fazei undei reflectate de părţile periferice ale reflectorului, ceea ce conduce la o scădere a energiei Caracteristica de radiaţie a antenei cu reflector paraboloidal are un lob principal dirijat în lungul axei paraboloidului şi mai mulţi lobi secundari relativ mici, a căror jntensitate scade rapid cu mărirea unghiului în raport cu axa. în practică, secţiunea transversală a lobului principal nu e circulară, din ^cauză că sursa de excitaţie are şi ea o directivitate oarecare. Dacă excitaţia se face cu un dipol vertical, lobul va avea un unghi mai mare în plan vertical decît în plan orizontal, secţiunea lobului fiind eliptică. Pentru reducerea lobilor secundari ai caracteristicii de directivitate se utilizează diferite metode. Una dintre ele consistă în folosirea unui radiator de excitaţie cu o caracteristică de directivitate de formă specială, astfel încît intensitatea undei primare să scadă aproximativ sinusoidal de la centrul către periferia reflectorului. Antenele cu reflector paraboloidal sînt favorabile folosirii în reţelele plane de antene, datorită interacţiunii reduse a lor. Antena cu reflector cilindric parabolic e mai rar folosită. Ea asigură o directivitate pronunţată numai într-un plan perpendicular pe axa cilindrului (de obicei planul orizontal, axa cilindrului fiind, în cele mai multe cazuri, verticală). Radiatorul de excitaţie se găseşte, de obicei, în interiorul deschiderii antenei, pentru reducerea cîmpului care nu e reflectat de cilindru. 5. Parabolic, condensator Te/c.: Condensator variabil cu variaţie lineară a lungimii de undă (v. sub Condensator electric), ceea ce implică o variaţie a capacităţii cu pătratul unghiului de rotaţie. e. Parabolic, reflector Te/c. V. sub Reflector, şi sub Antenă. 7. Parabolica, antena Te/c. V. Parabolic, antenă cu reflector 8. Parabolica, mişcare Mec. V. Mişcare parabolică, sub Mişcare. 9. Parabolizare optica. Fiz. V. sub Oglindă 1. 10. Paraboloid, pl. paraboloizi. Mat., Geom.: Cuadrică proprie care nu admite -centre de simetrie. O dreaptă arbitrară are în comun cu un paraboloid, în general, două puncte. Fac excepţie dreptele paralele cu direcţiile asimptotice cari, în cazul unui paraboloid, sînt paralele cu două plane, realesau imaginare conjugate, cari au o dreaptă reală comună. O dreaptă paralelă cu o direcţie asimptotică intersectează un paraboloid într-un singur punct. în raport cu un reper cartesian Oxyz, ecuaţia unei cuadrice în coordonate omogene e de forma: (1) f(xlt x2,x3, x4) = ^a/kx.xÂ^0 (a/ = aÂ/) (i, 2, 3, 4). i,k ah'-. în coordonate cartesiene neomogene, această ecuavie se scrie: 0') /(*. y. *)= y. *)+9i(*. y. ^)+9o=°- unde 92 0> y. *)=«n*a + a22y- + a33zs + 2 a12xy + 2 a13xz + 2 aî3yz , 9i (*, y, *)=2 («l4^+*siy+«34^) ■ ?0 ==#44 • Ecuaţia: (2) 9S(*, y, z) = 0 reprezintă conul direcţiilor asimptotice, format de dreptele cari trec prin originea O şi cari sînt paralele cu direcţiile asimptotice. în cazul unui paraboloid, ecuaţia (2) reprezintă două plane; deci poate fi pusă sub forma: (3) 92=-l^! + e2PI=0, unde P. sînt forme lineare în raport cu.x, y, z, iar e2 sînt soluţii ale ecuaţiei z2—1 = 0. Un paraboloid e deci caracterizat analitic de relaţiile: A=K*|=?fcO (i, A = 1,2,3,4) 8=l«rtl=0 (<,* = 1,2, 3). Paraboloizii se împart în două clase: 1) paraboloizi i p e r b o l i c i (v. fig. /), pentru cari planele direcţiilor asimptotice (3) sînt reale; 2) paraboloizi eliptici (v. fig. II), pentru cari planele (3) sînt imaginare conjugate. Raportat la un reper cartesian avînd originea într-un punct al suprafeţei, axele Ox, Oy în planul tangent în acest punct şi axa Oz paralelă cu dreapta comună planelor (3), care e totdeauna reală, un paraboloid poate fi reprezentat de o ecuaţie de forma: (4) anx2+a22y2 + 2a34z=0, paraboloidul fiind eliptic în cazul ana22>0, sau iperbolic, dacă ana22<0. Ecuaţia tangenţială asociată formei (4) e: ul , ul , 2 ■ ----î----1----w3w4=0. #11 #22 #34 Dacă se completează spaţiul cu planul de Ia infinit, un paraboloid apare ca o cuadrică proprie tangentă planului de la infinit pe care îl intersectează după o conică singulară formată din două drepte reale sau din două drepte imaginare conjugate, după cum paraboloidul e iperbolic sau eliptic. Dreapta comună planelor (3):P1=0, P2=0, care e reală, determină o direcţie asimptotică reală, numită direcţie asimptotica principala. Orice plan diametral şi orice diametru al unui paraboloid e paralel cu această direcţie asimptotică principală. O direcţie (a, (3, y) se numeşte principala în raport cu un paraboloid, dacă planul diametral conjugat direcţiei considerate «/x+P/y+Y/j30 e perpendicular pe ea. Un astfel de plan se numeşte plan principal şi e un plan de simetrie pentru paraboloid. Un paraboloid admite două direcţii principale, cari sînt ortogonale; deci admite două plane principale perpendiculare. Dreapta lor comună e o axă de simetrie a suprafeţei şi se numeşte axa, iar punctul unic în care ea intersectează suprafaţa se numeşte vîrf. Secţiunile plane ale unui paraboloid iperbolic sînt parabole sau iperbole, iar secţiunile plane ale unui paraboloid eliptic sînt parabole sau elipse. Conicele de secţiune prin planele principale se numesc conice principale. în raport cu un reper cartesian ortogonal avînd originea în vîrf, planele principale ca plane xOz, yOz şi planul tangent în vîrf ca plan xOy, ecuaţia unu i paraboloid are una din formele: (s) — 2i x& y* P <1 (paraboloid iperbolic) sau (6) P ■ 0 (p>0, g>o) l A>0 J \p>o, #>ol l A<0 J (paraboloid eliptic). în al doilea caz, dacă p=q, paraboloidul eliptic e o suprafaţă de rotaţie în jurul axei z'z. Ambele suprafeţe (5) şi (6) sînt suprafeţe de translaţie putînd fi generate în modul următor: Se consideră două parabole avînd acelaşi vîrf şi aceeaşi axă, dar situate în plane perpendiculare. Ţinînd fixă una dintre parabole se imprimă o mişcare de translaţie celeilalte, astfel încît vîrful ei să descrie prima parabolă. Suprafaţa rezultată e un paraboloid, eliptic sau iperbolic, după cum cele două parabole au concavitatea de aceeaşi parte a axei comune sau de părţi opuse. Paraboloidul iperbolic e o familii de generatoare rectiIini cuadrică riglată, cele două fiind: (7) (\) ~^=2* ip y V? y ■2v. Mp ‘ V? (8) (A"} V7' V?- w ’ ii Vi Generatoarele primei familii.sînt paralele cu planul: x y (9) ~pi + ^r = 0 , Vp V? iar cele ale celei de a doua familii sînt paralele cu planul: (10) JL-1L=0. ip V? Planele (9) şi (10) se numesc plane directoare. In cazul în care ele sînt perpendiculare, p=q şi paraboloidul se numeşte e c h i I a te r. Generatoarele unei familii determină pe două dintre generatoarele celorlalte familii o corespondenţă prin asemănare: AB BC = ... (const.). A'B B'C Paraboloidul eliptic (6) admite reprezentarea parametrică:: (11) cos u, y- GLX Paraboloid da siguranţă 79 Paracîan Paraboloidul iperbolic poate fi reprezentat parametric în două moduri: Avînd în vedere ecuaţia (5) rezultă reprezentarea : _ _________________ ^2 (12) % = '\jpvchu, y — ^qvshu, z-—* iar din ecuaţiile (7) şi (8) rezultă reprezentarea parametrică raţională: (13) x = ^p(u + v), y = \lq(u — v), z=2uv, în care w = const., t/ = const., reprezintă, respectiv, generatoarele (Ap), (AJ. Dintre paraboloizi, numai cei eliptici admit plane ciclice, adică plane a căror conică de secţiune în paraboloid e un cerc. Un paraboloid eliptic admite două familii de plane ciclice, fiecare familie fiind formată din plane paralele. Secţiunile prin două plane din familii diferite sînt cercuri cari aparţin unei aceleiaşi sfere. Planele şi cercuri le respective se numesc antiparalele. în fiecare familie de plane ciclice există un plan tangent la paraboloid. Punctul de contact se numeşte ombilic sau punct circular. Mulţimea tangentelor la o cuadrică dată Q, cari conţin un punct dat P din spaţiu, formează un con de ordinul al doilea, numit con circumscris lui Q din P. Dacă conul circumscris e un con de rotaţie, vîrful lui, punctul P, se numeşte focar al cuadricei Q (v. Focar). Un paraboloid admite o mulţime infinită de focare situate pe două parabole, numite parabole focale, cari sînt egale, sînt situate în cele două plane principale, au ca axă comună axa paraboloidului şi concavi-tăţile îndreptate în sensuri diferite, fiecare dintre ele avînd ca vîrf focarul celeilalte. î- Paraboloid de siguranţa. Tehn.mil. V. Traiectoria proiectilului. 2. Paraboloid, condensor Fiz. V. sub Condensor. 3 Parabuclâ, pl. parabucle. Nav.: Parîmă dispusă într-un anumit mod pentru ridicarea unui scondru pe punte. Partea centrală a parîmei e întinsă sub copastie, în 5 8 4 afara bordajului, şi capetele ei sînt trecute în interior prin două sabor-duri, apoi scoase în afara navei pe deasupra copas-tiei, lăsate pînă la apă, unde formează cîte o buclă şi, în fine, sînt trecute din nou pe punte, tot pe deasupra copastiei şi cu ajutoruI a două pas-tice trecute la un cabes-tan sau la un vinci (v. fig.)- Pentru ridicarea scondrului pe punte, acesta se introduce în 3 2 hidrolitică a moleculei cazeinei, unul dintre fragmente fiind solubil (albumoza din ser), iar celălalt (paracazeina) fiind insolubil. Coagularea paracazeinei se face cu renină la pH 3,7, iar cu pepsină, la pH 1,5*--2. Cazeina liberă de calciu, precipitată cu acizi din sarea ei de calciu solubilă, din lapte, e deosebită de paracazeină, care conţine calciu. Paracazeina e componentul principal al brînzei, care mai conţine şi grăsimea din lapte. Uneori, paracazeina e numită cazeina. 5 Paracâzâtor, pl. paracăzătoare. Mine: Dispozitiv de siguranţă cu care se echipează vasele de extracţie, pentru a le împiedica să cadă în puţul minei, în cazul ruperii cabfului de susţinere. La puţurile cu ghidaje metalice, paracăzătoarele sînt echipate cu piese de fricţiune în formă de pană, cari apasă pe ghidaje, iar la puţurile cu ghidaje de lemn, paracăzătoarele sînt echipate cu piese cu gheare dispuse orizontal sau vertical, cari se înfig în ghidaje, pentru a opri vasul. Spre a evita distrugerea ghidajelor, la paracăzătoarele moderne, piesa cu gheare are şi o suprafaţă de rezemare, care împiedică pătrunderea ghearelor în ghidaj cu mai mult decît 25---30 mm. Piesele cu ajutorul cărora paracăzătoarele se fixează de ghidaje sînt montate cîte două lîngă fiecare perete lateral al Parabuclă pentru ridicarea unui scondru prin rostogolire. 1) scondru; 2) parabuclâ; 3) sabord ; 4) copastie; 5) contraparabuclă; 6) pastică. cele două bucle şi se virează capetele parîmei. Operaţia se numeşte rostogolire. Pentru ca scondruI ajuns pe copastie să nu cada brusc pe punte, el e prins cu ajutorul buclelor unei parîme similare, numite contraparabuclă, şi cu care se filează uşor pe punte. 4. Paracazeina. Chim. biol.: Produs rezultat prin coagu'area cazeinei din lapte sub acţiunea unor enzime proteolitice (reni na, pepsina) şi care conţine întreaga cantitate de calciu care a fost legată de cazeina solubilă din lapte. Odată cu precipitarea paracazeinei ia naştere, în cantitate mică, şi o peptidă solubilă, numită albumoza, din ser. Coagularea consistă în ruperea Paracăzătoare cu resort lamelar, pentru puţ cu ghidaje de lemn. 1) vas de extracţi e ; 2) bară de agăţare ; 3) resort lamelar; 4) gheară excentrică; 5) traversă; 6) pîrghii; 7) axul excentricelor cu gheare; 8) ghidaj de lemn. vasului de extracţie, la partea superioară a acestuia. Acţionarea lor se face de către un resort cu foi sau spiral (amorti-sorul coliviei), prin intermediul unui sistem de bare metalice (v. fig.). Legătura dintre bara 2, de care e prins cablul de extracţie, şi vasul 1, se face prin intermediul resortujui 3. Cînd vasul e suspendat de cablu, resortul e comprimat. în această poziţie, legătura resortului ridică traversa 5, care — printr-un sistem de pîrghii 6 — roteşte axurile 7. La extremitatea acestora se găsesc piesele de prindere cu gheare 4, cari se rotesc şi ele, îndepărtîndu-se de ghidajele puţului. în cazul ruperii cablului, arcul se destinde, rotind piesele de prindere în sens contrar şi făcînd ca ghearele acestora să se înfigă în ghidajele 8. în conformitate cu normele de tehnică a securităţii muncii, în minele din ţara noastră, montarea paracăzătoarelor e obligatorie pentru coliviile cu cari se transportă persoane. Sin. Paraşută. 6. Parachor. Fiz. V. Paracor. 7. Paracian. Chim.: (CN)«. Polimer al cianului, cu greutate moleculară necunoscută. Se prezintă ca un solid amorf de culoare brună-neagră; e insolubil în apă, în alcool, amoniac, în solvenţi organici, şi arde greu. Se disolvă în acid sulfuric, dînd soluţii de culoare brună. Paracianul e stabil la temperatura obişnuită; începe să se depolimerizeze, în absenţa aerului, la circa 500°, descompu-nîndu-se total la 860° ; produsul depolimerizării e cianul, (CN)2. Paracianul se formează în toate reacţiile cari prin distilare uscată dau cian, ca, de exemplu, la distilarea cianurii de mercur şi la electroliza cianurii de potasiu. Paradază 80 Faradoxul lui d’Alembert Cianul încălzit la 400° se transformă în paracian; poli-merizarea cianului e accelerată de KCN, K2C03, o influenţă mică avînd şi sticla şi cuarţul. i Paraclazâ, pl. paraclaze, Geol.: Deformaţie rupturală în scoarţa pămîntului însoţită de deplasarea relativă a celor două compartimente. Sin. Falie (v.). 2. Paracodin. Chim., Farm.: Sin. Dihidrocodeină (v.). 3 Paracor. Fiz.: Mărimea de material a unei substanţe chimice, definită de relaţia: ,1/4 D-d în care M e masa moleculară a lichidului său, y e tensiunea lui superficială, iar D şi d sînt, respectiv, densităţile ortobare ale lichidului şi vaporilor săi saturaţi la aceeaşi temperatură. Dacă d e neglijabil faţă de D, relaţia devine: P = - v1'4. DT Af — fiind volumul molar al lichidului, paracorul poate fi definit ca reprezentînd volumul molar al unui lichid la acea temperatură la care tensiunea lui superficială e egală cu unitatea. Valorile paracorului diferitelor lichide sînt, deci, în acelaşi raport ca şi volumele lor molare, măsurate la temperatura la care tensiunile lor superficiale sînt egale. Paracorul e o proprietate aditivă şi constitutivă, adică, paracorul molecular e egal cu suma coeficienţilor caracteristici atomilor şi legăturilor cari există în moleculă. Compararea paracorului unei substanţe, determinat experimental, cu valoarea calculată cu ajutorul coeficienţilor caracteristici, permite stabilirea structurii moleculare a diferitelor substanţe. Var. Parachor. specific. Fiz.: Mărimea y1/4 D unde y e tensiunea HC li HC CI I C / ^ (contra moliilor). In numirea de Globol, \ * 0 1 Ci CH I CH : Substanţă medicamentoasă din clasa antiepileptice, introdusă recent în °D~ -N— CH, H3C ,H: XC CO superficială şi De densitatea, ambele determinate la 20°. Paracorul specific e folosit în calculul valorilor numerice ale unor constante, ca, de exemplu, indicele de cetan, la motorine. 5. Paracristalin. Ind. cb.: Calitatea unor stări cristaline mesomorfe (v. Mesomorfă, stare ^) ale cărbunelui. Cărbunele paracristalin se obţine prin calcinarea materiilor organice, în special la fabricarea cărbunelui activ (v. Cărbune activ) şi e format din cristale foarte mici (cristalite), cu grosimea de 20---60 A, cari nu se pot identifica decît prin metode de analiză foarte fină (v. Debye-Scherrer, diagramă ~). Celulele cristaline ale carbonului paracristalin au aceeaşi dimensiune longitudinală ca şi celulele cristaline ale grafitului, dar în planul perpendicular pe această direcţie, atomii de carbon respectivi sînt distribuiţi în mod dezordonat, fapt căruia i se atribuie şi „activitatea" acestei varietăţi de carbon. 6. Paradacna. Paleont.: Gen de lamei i-branhiat din grupul Limnocardinae, cu cochilia ovală, subţire, cu 10---12 coaste înguste şi bine marcate. Dentiţia e necunoscută. Caracterizează formaţiunile de vîrstă pon-ţiană. Specia Paradacna abichi (R. Hoernes) e o specie cu aspect constant, frecventă în Ponţianul din interiorul şi din exteriorul arcului carpatic, pînă în URSS. 7. Paradiafonie. Te/c.: Diafonie percepută în receptorul din circuitul perturbat, situat de aceeaşi parte cu emiţătorul circuitului perturbator (v. sub Diafonie). Paradacna abichi. 8. Paradiclorbenzen. Chim.: Substanţă cristalină, avînd p. t. 53,2°, p. f. 174°, cu miros caracteristic, care se obţine prin acţiunea clorului asupra benzenului, în prezenţa unui catalizator. E insolubilă în apă; e solubilă în alcool, în eter, benzen şi în alţi solveni organici, şi se întrebuinţează ca solvent pentru recristalizări, în analiza organică. Poate fi folosită singură sau în amestec cu substanţe inerte, ca antiseptic, vermifug şi insecticid comerţ se gă.este sub P.D.B.’, etc. 9 Faradionâ. Farm., oxazolului, cu calităţi terapeutică. Sinteza paradionei cuprinde: condensareaesterului acidului a-hidroxi-isobutiric, cu uree, în prezenţa etoxidulu i de sodiu şi, ulterior, etilarea cu dietil-sulfat. Se prezintă sub formă cristalizată şi se întrebuinţează în tratamentul epilepsiei de tipul ,,petit mal". 10. Paradioxan. Chim.: Sin. Dioxan (v.). 11. Paradis. Agr. V. sub Port-altoi. 12. Para dos, pl. paradosuri. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţie din primul război mondial, prismă de pămînt construită prin săparea unui şanţ de tragere, aşezată în spatele acestuia, pentru a apăra pe trăgători contra loviturilor din spate. De cele mai multe ori, paradosul era acoperit cu iarbă şi se executa, ca şi parapetul (v.), în glacis, spre a permite tragerea, în cazul întoarcerii frontului. 13. Paradox, pl. paradoxuri. 1. Log.: Propoziţie care ar trebui să fie atît adevărată, cît şi falsă. Sin. Antinomie. ii. ~ul lui Bertrand. Mat.: Probabilitatea ca o coardă, luată la întîmplare pe un cerc, să fie mai mică decît latura triunghiului echilateral înscris în cerc, poate să aibă valori diferite. Aceasta provine din faptul că nu se precizează în ce mod se ia la întîmplare coarda pe cerc. i>. Paradox. 2. Gen.: Propoziţie neverosimilă. Exemplu: paradoxul hidrostatic (v.). 15. ~ hidrodinamic. Mec. fl.: Faptul că apăsarea exercitată de o vînă de lichid care circulă printr-un tub gulerat, asupra unei plăci elastice aşezate paralel cu gulerul tubului prin care lichidul iese lateral, în loc să respingă placa, aşa cum s-ar presupune { intuitiv, o atrage în partea ei centrală ▼ (v. fig. ). Acest fenomen rezultă din relaţia, conform căreia, în zona vitezelor mari, presiunea e joasă, iar în zona vitezelor mici, presiunea e înaltă (se presupune că pe partea neudată a plăcii elastice se exercită presiunea atmosferică). 17. ~ hidrostatic. Mec. fl.: Faptul că forţa datorită presiunii exercitate de un lichid pe fundul unui vas nu depinde de forma vasului, deci de cantitatea de Jichid, ci numai de înălţimea coloanei de lichid şi de mărimea suprafeţei fundului vasului. îs ~ul lui d’Alembert. Mec. fl.: Faptul că, într-o mişcare permanentă rectilinie a unui fluid real, forţa datorită' presiunii exercitate de curentul irotaţional şi fâră viscozitate asupra unui corp solid e nulă. Nu există fluide reale cari satisfac această condiţie. Valoarea nulă a rezultantei presiunilor e o concluzie obţinută în ipoteza fluidului fără frecări; în natură, însă, viscozitatea mai mică sau mai mare a fluidului provoacă apariţia unor vîrtejuri în spatele corpului, o distribuţie asimetrică a presiunilor pe corp şi, deci, o rezultantă a acestor presiuni. Paradox hidrodinamic. 1) vînă de lichid ; 2) guler; 3) placă elastică. Paradoxides 81 Parafînare 1. Paradoxides. Paleont.: Gen de trilobit din grupul Opis-toparia, caracteristic pentru Cambrianui mediu. Cefalonui, bine dezvoltat, prezintă doi spini generali lungi şi o glabelă măciucată netedă, eu 2***4 şanţuri transversale; sutura facială e distinctă şi ochii, mari, sînt reni-formi. Segmentele toracice, în număr de 16---20, aveau pleure lungi spinoase, iar pigidiul mic, doi spini pigidiali lungi. Atingea, uneori, lungimea de o jumătate de metru. Din Cambrianui mediu din Boemiase cunoaşte Paradoxides bohemicus Barr. 2. etajul cu Stratigr.: Etaj biostratigrafic, constituitdin şisturi negre, argiloase, aparţinînd Cambrianului mediu Paradoxides bohemi-sau Acadianului. De jos în sus, cuprinde cus. următoarele zone caracterizate prin speci i de tr i lob iţi: zona cu Paradoxides oclandicus, zona cu Paradoxides tessini, zona cu Paradoxides frochhammeri. 3. Paraelagic, acid ~.Chim.: Sin. Rufiga!o! (v.). 4. Paraelectricâ, polarizaţie Fiz., Elt. V. sub Polari-zaţie electrică. 5. Paraelectricitate. Fiz., Elt. V. sub Polarizaţie electrică. 6. Paraemiedrie. Mineral.: Sin. Paramorfie (v.). 7. Parafenilendiaminâ. Chim.: 1,4-Diaminobenzen; dia- mină aromatică. Se prezintă în cristale monoclinice albe, cari la aer se oxidează uşor şi se colorează în roşretic pînă la negru ; H H are p. 1.140° şi p. f. 267°. Esolu- C bilă în apă, în alcool, eter, cloro- H«N—C C—NH9 form. Proprietăţile chimice ale pa- |_j ^ rafenilendiaminei sînt aceleaşi ca ale diaminelor benzenice. Cu acidul clorhidric formează un clorhidrat, solubil în apă, greu solubil în alcool. Oxidarea parafenilendiaminei poate conduce la produşi diferiţi după natura agentului de oxidare folosit. De exemplu: cu oxid de mangan şi acid sulfuric apos trece în p-benzochi-nonă; cu oxid de argint în eter trece în p-benzochinondiimină ; oxidarea în prezenţă de arilamine sau de fenoli dă indamine, respectiv indofenoli. Părafenilendiamina poate fi monod iazotată prin acţiunea nitri.tului asupra unei soluţii de p-fenilendiamină în mediu apos de acid clorhidric şi acid acetic la 5°. Prin disolvare în apă care conţine hidrogen sulfurat şi, apoi, adăugare de clorură ferică, dă o coloraţie albastră intensă, datorită formării violetului lui La ut. E o substanţă toxică, care irită pielea. Industrial, se obţine prin reducerea p-nitroanilinei cu fier în mediu acid. Se mai obţine printr-o sinteză electrolitică în sistem continuu, în care catodul e de cărbune poros, iar electrolitul e constituit din p-nitroanilină şi acid clorhidric. Parafenilendiamina şi, în special, derivaţii ei arilici, sînt intermediari în sinteze de coloranţi; N, N-dimetilparafenilen-diamina e intermediar pentru albastru de metilen. în fotografie e utilizată, alături de dialchilderivaţii săi, ca agent de developare; drept colorant prin oxidare, e folosită pentru blănuri, pentru păr; e folosită, de asemenea, ca antioxidant pentru produse petroliere, eteri ai celulozei, cauciuc, etc. 8. Parafînare. 1. Expl. petr.: Depunerea de parafine solide în zona filtrului din gaura de sondă, pe utilajul de extracţie din sondă (ţevi, prăjini, pompă, etc.), sau în echipamentul de la suprafaţă al acesteia (cap de erupţie, conducta de evacuare de la sondă şi de transport al ţiţeiului, etc.), depunere care duce la micşorarea şi, uneori, chiar la întreruperea producţiei de ţiţei. Materialul depus, numit generic „parafină", e constituit dintr-un amestec de hidrocarburi parafinice (de la C18H38 pînă la C35H72) cu greutate specifică mare, cerezine (din aceeaşi serie j_2, însă cu greutate moleculară mai mare: de la C37H76 la C53H103), răşini, particule de nisip şi argilă, etc., în proporţii variabile, ceea ce face ca proprietăţi le fizice (punct de topire, duritate, compacitate, etc.) ale acestor depuneri să fie diferite de la un şantier la altul şi de la o sondă la alta, chiar dacă sondele produc din acelaşi*orizont, al aceluiaşi şantier. Depunerea parafinei e favorizată, în special, de scăderea temperaturii ţiţeiului şi de ieşirea gazelor din soluţie (solubil itatea parafinei în ţiţei variază cu temperatura; prin reducerea temperaturii se formează cristale de parafină în masa ţiţeiului, iar pe măsură ce concentraţia de parafină în ţiţei creşte, acestea se depun). La sondele eruptive, scăderea temperaturii ţiţeiului e datorită detentei gazelor ieşite din soluţie. Producerea pulsaţiilor favorizează ieşirea din soluţie a hidrocarburilor uşoare, astfel încît ele creează, de asemenea, condiţii favorabile de depunere a parafinei. Cu cît raţia gaze-ţiţei e mai mare, cu atît depunerea de parafină e mai accentuată. Prezenţa apsi în ţiţei modifică viteza de depunere a parafinei, după cum apa provine din formaţiuni superioare, în cari temperatura e mai joasă decît a ţiţeiului, sau provine de la mare adîncime, avînd deci o temperatură mai înaltă decît a ţiţeiului. Apa provenind din zăcămîntul exploatat contribuie la mărirea vitezei de depunere a parafinei. Prezenţa apei sub formă de emulsie favorizează parafinarea, pe cînd apa liberă, în special în cantităţi importante, împiedică depunerea parafinei, deoarece apa are o căldură specifică mai mare (dublă) decît a ţiţeiului. Starea suprafeţei interioare a ţevilor de extracţie condiţionează, de asemenea, depunerea parafinei (existenţa asperităţilor pe suprafaţa interioară a ţevilor favorizează depunerile de parafină). La sondele în pompaj de adîncime, factorii importanţi cari favorizează parafinarea pompei sînt umezirea şi zvîntarea alternativă, de către ţiţei, a unor piese ale pompei de fund. în perioadele de zvîntare se produce o răcire a suprafeţelor, ceea ce favorizează depunerea parafinei, ca urmare a volatilizării hidrocarburilor uşoare. La sondele în pompaj cari lucrează cu rafale, golirea parţială a ţevilor, care se repetă des, provoacă de asemenea parafinări puternice. în general, temperatura critică sub care începe depunerea parafinei e de 30---320. în apropierea acestei valori critice, starea de agitaţie a ţiţeiului care curge poate accelera sau poate întîrzia depunerea parafinei. Astfel, curgerea liniştită (laminară) face ca depunerea parafinei să se producă la o temperatură sensibil mai joasă decît cea critică, datorită existenţei unei stări labile de suprasaturaţie, iar stratul de parafină depus pe pereţi să fie mai aderent; curgerea turbulentă face ca cristalele de parafină să rămînă în suspensie în ţiţei şi ajută la curăţirea de pe pereţi a parafinei depuse. în ţara noastră, adîncimea pînă la care se produce depunerea parafinei variază între 300 şi 800 m de la gura sondei. Parafina se poate depune, uneori, şi la adîncimi mai mari, în zona filtrului şi chiar în strat. Aceasta, atunci cînd pierderea dinamică de presiune în strat e mare sau cînd se produce $ Parafînare 82 Parafină o detentă puternică a gazelor, înainte de a intra în sondă, la intrarea în sondă prin perforaturi, sau cînd ţiţeiul în condiţii de zăcămînt e saturat cu parafină. Prevenirea sau reducerea depunerilor de parafină se realizează prin: asigurarea unor viteze mari de ascensiune a ţiţeiului în ţevile de extracţie (această măsură are drept scop, de o parte, să grăbească ajungerea ţiţeiului la suprafaţă, înainte ca temperatura acestuia să scadă sub temperatura la care se produce parafinarea, iar de altă parte, să asigure crearea unui regim turbulent de curgere care să nu permită depunerea cristalelor de parafină); combaterea producerii pulsaţiilor (această măsură se aplică la sfîrşitul perioadei de erupţie şi se utilizează pîlnia Krîlov, duze de fund, etc.); evitarea erupţiei intermitente la sondele cu ţiţei prea parafinos, prin aplicarea metodei de extracţie cu piston liber, care efectuează, odată cu extracţia ţiţeiului, şi răzuirea parafinei de pe pereţii ţevilor de extracţie; reglarea raţiei de gaze-ţiţei, astfel încît aceasta să fie redusă la valoarea minimă admisibilă pentru aducerea ţiţeiului la suprafaţă; menţinerea unei contrapresiuni în ţevile de extracţie, prin intermediul unui dispozitiv cu supapă de siguranţă, reglabilă, montată pe un by-pass la conducta de legătură între capul de pompare şi rezervor sau separator. Pentru deparafinarea utilajului de sondă se aplică diferite procedee termice, mecanice, chimice, etc. (v. sub Deparafinarea sondelor, şi sub Deparafinarea conductelor de ţiţei). 1. Parafînare. 2. Ind. lemn., Ind. chim.: Operaţia de împlîntare a ramelor cu chibrituri în parafină topită, pe maşina de continuu (v. sub Chibrit). 2. Parafinarea probelor. Geol., Geot., Expl. petr., Mine: Operaţia de acoperire a probelor neturburate luate din teren sau dintr-un zăcămînt (probe mecanice luate prin carotaj; monolite luate din teren; probe luate cu ştuţuri, etc.), cu un strat de parafină, pentru a se conserva umiditatea naturală sau conţinutul iniţial de fluide (în cazul probelor cari conţin hidrocarburi), pe tot intervalul de timp de la culegerea probei pînă la efectuarea determinărilor cari urmează să se facă asupra ei în laborator. Parafinarea se face prin scufundarea probei respective în parafină topită (în cazul carotelorsau al monolitelor) sau prin acoperirea părţilor libere cu parafină topită (în cazul ştuţu-rilor). 3. Parafina, pl. parafine. Ind. petr.: Amestec de hidrocarburi solide, cu aspect cristalin, obţinut din ţiţei, din gu-droanele de la semicarbonizarea cărbunelui brun, pe cale sintetică, etc. Parafina comercială se obţine din păcură (ca produs principal), din uleiuri şi din motorine (ca produs secundar). Parafina e formată din macrocristale, spre deosebire de cerezină (v.), care e constituită din microcristale. La obţinerea parafinei din uleiuri, cerezinele se separă în prealabil, prin distilare, întrucît acestea formează cu uleiurile amestecuri stabile, din cari nu' pot fi separate nici prin sudaţie, nici prin filtrare. Obţinerea parafinei din produse petroliere se realizează pe scară mare prin două procedee: prin cristalizare sau cu ajutorul solvenţilor în filtre rotative. Metoda prin cristalizare comportă următoarele faze: răcire, filtrare, sudaţie, adaus de solvenţi, din nou răcire şi, în final, separarea cristalelor prin centrifugare. Răcirea distilatului parafinos se face în cristalizoare. în interiorul acestora (v. fig. /), în lungul axului agitatorului 5, sînt montate discurile prin cari circulă mediul răcitor (saramura). în interior, discurile au un perete spiral 1 şi unul radiaI 2, iar la partea superioară sînt echipate cu două conducte 3 şi 4, prin cari intră şi iese saramura. /. Cristalizor. Axul 5 e echipat, între fiecari două discuri, cu lopeţi cari rad stratul de parafină depus prin cristalizare în urma unei răciri lente. Cristal izoarele sînt aşezate în baterie, iar materia primă trece din unul în altul, in-trînd prin gura 6 şi ieşind prin tu-bulura 7. Distilatul parafinos şi saramura circulă în contracurent. Masa cristalină, împreună cu distilatul parafinos, trec la filtrul-presă (v.), unde are loc separarea cristalelor de partea lichidă. Parafina rămasă în filtru după îndepărtarea părţii lichide, aşa-numitul gaci, mai conţine încă ulei (circa 30%) şi parafine inferioare cu temperaturi de topire joase, cari se îndepărtează prin sudaţie = Prin în- _ călzirea înceată a masei parafinoase în sobe de sudaţie (v. fig. II) se separă întîi uleiurile, apoi parafinele moi, cari se scurg prin reţeaua cristalină netopită. Pentru ca sudaţia să dea ceie mai bune rezultate e necesar ca parafina brută din fiItrul-presă să fie topi ă şi răcită din nou. Astfel, parafina cu structură cristalină, — aşa cum a rezultat din cristal izoare— , lamei ară, trece în cristale aciculare, din cari se separă mai uşor produsele lichide, în fig. II e reprezentată soba de sudaţie Alanmor, care se compune dintr-un vas de oţel izolat, cu fundul uşor conic. în interior se găsesc cinci celule separate prin funduri, pe cari se montează cîte o sită metal ică 1. Pe partea inferioară a fiecărui fund 2 e nituit un tub median3, sprijinit pe patru picioare pe gura conductei mediane următoare, formînd astfel, în cele cinci celule, o conductă mediană pe toată înălţimea sobei. Această conductă serveşte atît la umplerea sobei cu gaci, cît şi lascurgerea produselor sudate. Fiecare celulă are montate două serpentine 4-4' şi 5-5', şi e echipată cu prea-plinuri, cari comunică cu o conductă colectoare 6. La partea inferioară a fiecărei celule e montată ţeava 7, prin care se introduce abur pentru topirea parafinei. Prin sudaţie rezultă trei produse: uleiul, care e introdus în materia primă pentru deparafinare; parafina moale, care se recirculă la sudaţie, şi parafina solidă, care e supusă rafinării. Rafinarea (v.) se face cu acid sulfuric în două faze: prima se realizează cu acid sulfuric 1 %, după care se agită şi se lasă în repaus 1---2 ore; după scurgerea gudronului se trece la a doua fază, cînd se mai adaugă circa 5% acid sulfuric; se agită din nou, se lasă în repaus 5--*6 ore, şi se scurge gudronul; apoi se trece în alt agitator, unde parafina e tratată cu carbonat de sodiu solid în proporţia de 0,5%. Se agită şi se lasă în repaus două ore. Se încălzeşte la 120° şi se adaugă 1-**2% pămînt decolorant; se trece totul prin filtrul-presă. Parafina e apoi topită şi trecută în tăvi emailate, unde se răceşte. Fig. III reprezintă schema generală a unei instalaţii de fabricare a parafinei. Uleiul parafinos intră prin tuburile 12 şi trece prin două grupuri de cîte patru cristalizoare f. în primele cristal izoare, răcirea se face cu filtrat rece, iar în cele următoare, cu II. Soba de sudaţie Alanmor. vO aO Parafina 83 Parafină H3--------------------- Gaci cu Filtrat Gaci cu multulei saramură, care intră prin conducta 10 şi iese prin conducta 11. Amestecul de parafină cristalizată şi ulei intră în filtrele-presă 2. Gaciul care conţine puţin ulei m 12 intră în topitorul 3; _m________________r^L_K__L- apoi, în rezervorul 4. De aici trece în mon-te-jus-ul 7 şi apoi în soba de sudaţie 8. De la sudaţie, parafina trece în rezervorul 5 şi apoi în instalaţia de rafinare 9. Gaciul cu mult ulei intră în topitorul 3, apoi în rezervoru15, de unde ajunge în cristalizoa-rele 6, răcite cu apă. De aici trece în filtrul-presă 2, unde se separă din nou gaci. Acesta e topit în topitorul 3 şi intră în rezervorul 4, de unde e trecut la sudaţie împreună cu gaciul cu puţin ulei. Metoda cu solvenţi se bazează pe diferenţa de solubiIitate a parafinelor solide faţă de ulei în anumiţi solvenţi organici, sau faţă de amestecuri de sol- Parafină pură III. Schema generala a_fabricării parafinei. Solvent a aductului de solvent şi promotor; decomplexarea aductului; separarea extractului şi, în final, recuperarea ureei, a solventului şi a promotorului. Ureea poate fi utilizată în stare solidă sau în soluţie apoasă. Decomplexarea se poate realiza IV. Schema de principiu a unei instalaţii de deparafinare cu amestec de benzen şi acetonă. 1) secţia de răcire; 2) secţia de filtrare; 3) sistem de încălzire pentru recuperarea solventului; 4) coloane de recuperare a solventului. venţi. Aparatura necesară instalaţiei de deparafinare cu solvenţi e formată din trei agregate principale (v. fig. IV): cristalizoarele, filtrele rotative şi instalaţia de produs frig. Ca solvent se foloseşte metiletil-cetonă în amestec cu benzen şi toluen. Deparafinarea uleiurilor cu solvenţi decurge, în general, după următoarea schemă: materia primă distilată se rafinează cu solvenţi selectivi, după care trece la deparafinare cu metil-etilcetonă, obţinîndu-se ulei rafinat plus parafină (v. fig. IV)9 Ca solvenţi se mai folosesc pro-panul lichid, a cărui utilizare se ^ bazează pe insolubilitatea practică ^it0 a parafinelor solide la temperaturi de —40-------45° (v. fig. V), sau un ^ amestec de bioxid de sulf şi benzen, în care parafinele solide sînt foarte puţin solubile. Deparafinarea la temperatura ambiantă se poate real iza uti I izînd ureea sau tioureea, cari au proprietatea de a forma complecşi cristalizaţi de adiţie cu hidrocarburile lineare, în special în prezenţa unor promotori. Separarea componenţilor unui amestec prin tratare cu uree (deparafinarea) comportă următoarele faze: complexarea (formarea aductului); separarea prin filtrare sau centrifugare - 20 - 10 0 + 10°C V. Curba de solubilitate a unei parafine în propan la diferite temperaturi. V/. Schema unei instalaţii semiindustriale de separare a n-parafinelor cu uree. prin încălzirea aductului, prin tratarea cu solvenţi cari disolvă numai reactantul, tratarea cu un solvent care disolvă numai ureea, etc. Fig. VI reprezintă schema unei instalaţii de separare a n-parafinelor cu uree. în reactorul 1 se face amestecarea materiei prime cu solventul şi cu soluţia de uree. Sub o agitare puternică se formează un terci care se răceşte la 27°, pentru a împiedica descompunerea. Complexul format se trece în reactorul 2, unde se continuă complexarea, în care timp se alimentează din nou reactorul 1. Din reactorul 2, materialul trece în filtrul rotativ 3, iar filtratul rezultat trece în separatorul 4, unde se separă de urmele de soluţie de uree; apoi în separatorul 5, unde se definitivează această operaţie. De aici, filtratul trece în coloana de separare a uleiului 6, unde distilă solventul care trece în coloana 7, echipată cu răcitorul 8. Produsul deparafin^t se scurge pe la partea inferioară a coloanei 6. Din coloana 7, solventul trece în vasul de depozit 9, de unde e reintrodus în circuit. Complexul rămas pe filtrul rotativ trece în vasul de descompunere 12, împreună cu soluţiile de uree din separatoarele de filtrat 4 şi 5 şi din separatorul cu soluţia de spălare 11, după preîncălzirea acesteia în vasul 10. Extractul trece cald în separatorul 14, unde, prin spălare cu apă caldă, se curăţă de urmele de uree; soluţia de uree din vasul 12 trece în vasul de depozitare 13. Soluţia concentrată e apoi recirculată în reactorul 1. în coloana 15 se îndepărtează din extract şi urmele de solvent, cari trec în coloana 7. Pe la fundul coloanei 15 se scurge parafina. Afară de obţinerea ei din produse petroliere, sau pe cale de sinteză (v. Fischer-Tropsch, procedeul ~), parafina se mai obţine şi din gudroanele de la semicarbonizarea cărbunelui brun (v. Semicarbonizarea cărbunelui). Aceste gudroane conţin uleiul brut, masa parafinoasă şi smoala. Separarea acestora se face prin distilare într-un cuptor tubular cu funcţionare continuă. Pentru distrugerea substanţelor cleioase şi a răşinilor, masa parafinoasă e redistilată în blaze, şi conţine circa 20% parafine. Pentru separarea ei e răcită în răci-toare tubulare sau în recipiente de răcire la +6°, pentru separarea parafinei tari, şi la —10°, pentru separarea parafinei moi. Pentru a obţine parafină pură, parafina brută e dezuleiată prin sudaţie sau cu solvenţi. înainte de a fi turnată în forme, parafina e tratată cu acid sulfuric, sodă şi pămînt decolorant. Parafina comercială e solidă, cristalizată, albă. în ţara noastră se fabrică trei tipuri de parafină: tip A (parafină Parafină oxidată 84 Parafinei, oxidarea ~ transparentă, fără miros, cu p. t. 52’**54°); tip B (parafină opacă I, fără miros, cu p. t. 50---520, cu un conţinut în ulei de maximum 1,5%); tip C (parafină opacă II, fără miros, cu p. t. 50---520, cu un conţinut de ulei de maximum 3%). Parafina e folosită la fabricarea cerurilor, a lumînărilor, a cerii de parchet, a cremei de ghete, la impregnarea chibriturilor, la fabricarea hîrtiilor şi a ţesăturilor parafinate, ca material izolant în industria electrotehnică (avînd permiti-vitatea £ = 2,25 la 50 Hz; tangenta unghiului de pierderi 10~3 între 102 şi 106 Hz; rigiditatea dielectrică 80***120 kV/cm‘; rezistivitatea volumică pp= 1016 O-cm), în amestec cu grăsimi în industria cosmetică, pentru căptuşirea vaselor de acid fluorhidric, în Medicină, etc., şi, pe scară mare, e chimizată prin oxidare în acizi graşi sintetici. î. ~ oxidata. Ind. chim.: Produs intermediar rezultat în procesul de oxidare a parafinelor superioare spre acizi graşi sintetici. E un produs semisolid, gălbui, avînd indicele de aciditate de circa 70 mg KOH şi indicele de saponificare de aproximativ 120 mg KOH. Parafina oxidată conţine circa 30% acizi graşi sintetici, restul fiind în cea mai mare parte parafină nereacţionată, cum şi alte produse de oxidare, ca: alcooli superiori, aldehide, cetone, etc. 2. ulei de Ind. petr.: Lichid uieios, incolor, fără miros şi fără gust, mai uşor decît apa; fierbe la o temperatură mai înaltă decît 300°. Se extrage odată cu parafina (v.). E întrebuinţat la prepararea apreturilor pentru mătăsuri. Prin tratarea cu vapori de apă supraîncălziţi, sau cu clorură de zinc la 250°, i se măreşte viscozitatea şi poate fi folosit, în cazuri speciale, ca lubrifiant. De asemenea, e folosit ca elec-troizolant, avînd: permitivitatea £—2,2 la 50 Hz; rigiditatea diefectrică 150 kV/cm. Chimic pur, e mult întrebuinţat în Medicină. 3. Parafine. Chim.: Hidrocarburi aciclice saturate (v. şî sub Hidrocarburi) ai căror atomi de carbon sînt legaţi în formă de lanţ drept (parafine normale) sau cu ramificaţii (isoparafine) şi al căror conţinut maxim de hidrogen corespunde formulei C^H2^-f-2. Numele primilor patru termeni ai seriei sînt: metan (CH4), etan (C2H6), propan (C3H8), butan (C4H10), iar pentru termenii superiori, începînd cu hidrocarbura care conţine în moleculăcinci atomi de carbon, numele termenilor respectivi se formează adăugînd sufixul -an la numele grecesc al numărului de atomi de carbon: pentan (C5H12), hexan (C6H14), etc. La temperatura ordinară, primii patru termeni din seria parafinelor sînt substanţe gazoase; termenii mijlocii, pînă la C16, sînt substanţe lichide, iar ceilalţi sînt solizi. Densitatea lor creşte cu numărul de atomi din moleculă, rămînînd însă mai mică decît aceea a apei. Punctele lor de fierbere, ca şi punctele lor de topire, cresc de asemenea cu numărul de atomi din moleculă (cu cît numărul de atomi de carbon din moleculă e mai mare, cu atît diferenţa dintre punctele de fierbere a doi termeni consecutivi e mai mică); punctele de fierbere ale parafinelor normale sînt mai înalte decît cele ale isoparafinelor cu acelaşi număr de atomi de carbon şi anume, cu atît mai înalte, cu cît ramificaţia e mai mare. Parafinele nu au miros, afară de cele lichide, cari au miros de benzină. Practic, sînt insolubi le în apă, dar se disolvă în alcool (cele inferioare mai uşor, cele superioare mai greu). Sînt solubile în eter, în benzină, cloroform, acetonă, etc. Parafinele sînt inerte numai faţă de unii reactivi. Ele se pretează însă uşor la reacţii cu atomi şi radicali liberi şi suferă transformări importante sub acţiunea unor catalizatori. Prin substituire formează, cu halogenii, derivaţi halogenaţi (de ex., cu clorul: C2H6-f-Cl2 ->C2H5CI-f HCI, reacţie favorizată de lumină, de căldură şi de prezenţa unor catalizatori); cu acidul sulfuric concentrat, hidrocarburile parafinice. supe- rioare formează derivaţi sulfonici; acidul azotic la temperatură normală nu are aproape nici o influenţă asupra parafinelor; la temperatură înaltă, chiar diluat, formează însă derivaţi nitrici; acidul azotic concentrat oxidează unele parafine, pînă la acizi graşi şi bioxid de carbon. Parafinele inferioare, incluziv metanul, se pot nitra în fază gazoasă cu vapori de acid azotic sau cu bioxid de azot la temperaturi de aproximativ 400°. Oxidarea parafinelor se poate realiza, atît prin acţiunea directă a oxigenului din aer, la 100---1600, obţinîndu-se (în cazul parafinelor superioare) acizi graşi (reacţie importantă, pentru prepararea grăsimilor sintetice din petrol), cît şi mai energic, de exemplu prin arderea hidrocarburilor, obţinîndu-se bioxid de carbon şi apă (reacţie pe care se bazează folosirea combustibiIilor gazoşi şi lichizi ca sursă de energie). — La temperaturi mai înalte (pînă la 300---4000, iar metanul chiar pînă la 800°), în absenţa oxigenului, parafinele sînt relativ stabile. în prezenţa clorurii de aluminiu, la 50* * * 100°, se produce o isomerizare; la temperaturi peste 100°, se produce o rupere a moleculei, cu formarea unui amestec de diferite hidrocarburi (reacţie cu aplicaţii industriale la obţinerea benzinelor din fracţiuni mai grele din petrol). Prin dehidrogenare (v.) în cataliză eterogenă, parafinele inferioare (C2—C4) trec în olefine, iar cele cu catene mijlocii (C6—C8) trec în hidrocarburi aromatice. Faţă de oxidanţii puternici, ca permanganatul de potasiu şi bicromatul de potasiu, parafinele sînt stabile. Prin oxidări mai blînde se obţin compuşii oxigenaţi ai parafinelor, iar prin oxidarea metanului se obţin formalde-hidă (v.) şi metanol (v.). Parafinele se găsesc în gazele naturale (de ex. cele din Transilvania conţin circa 99% CH4), în petrolul brut şi în distilatele lui, în produsele de distilare a cărbunilor şi a lemnului, în asfalt, în ozocherit, etc. Sintetic, parafinele (v. şi sub Parafină) se obţin prin: sinteza directă din elemente (prin trecerea unui arc electric între electrozi de cărbune într-o atmosferă de hidrogen sau dintr-un amestec de oxid de carbon şi hidrogen la 250***300°, în prezenţa unui catalizator, se obţine metan); hidrogenarea cărbunilor, sub presiune, la temperatură înaltă şi cu catalizatori (obţinîndu-se benzine sintetice); hidrogenarea hidrocarburi lor nesaturate; hidrol iza carburilor metal ice; reducerea acizilor graşi (procedeu aplicat pentru obţinerea parafinelor cu număr mare de atomi de carbon în moleculă); decarboxilarea (v.) acizilor organici; tratarea derivaţilor halogenaţi cu sodiu metalic (cînd se obţin, ca produse secundare, şi hidrocarburi olefinice) (v. Reacţia Wurtz); electroliza sărurilor de sodiu a acizilor organici în soluţie apoasă, etc. Sin. Hidrocarburi parafinice, Alcani. 4. Parafinei, oxidarea Ind. chim., Ind. petr.: Reacţie prin care hidrocarburile parafinice sînt transformate în produse oxigenate, cu ajutorul aerului sau al oxigenului. Oxidarea „vie“ a parafinelor la temperaturi înalte cu aer sau cu oxigen, conducînd la bioxid de carbon şi apă (arderea), e o reacţie de mare importanţă practică, deoarece pe ea se bazează întrebuinţarea combustibililor gazoşi sau lichizi ca sursă de energie. Cînd oxidarea parafinelor se face în condiţii mai blînde, se obţin compuşi organici oxigenaţi. Oxidînd metanul cu aer la presiune normală, se obţine formaldehidă, iar la 150 at şi 400°, produsul principal e metanolul. Prin oxidarea etanului cu aer la 280° şi 100 at se obţine un amestec de metanol, etanol, acetaldehidă şi mici cantităţi de acid acetic. Faţă de agenţii oxidanţi puternici (permanganat şi bicro-mat de potasiu), parafinele sînt foarte stabile. Cicloparafinele se oxidează în fază lichidă cu aer Ia 100°, în prezenţa catalizatorilor metalici: săruri de mangan sau de cobalt. Astfel, din ciclohexan se obţin ciclohexanol şi ciclo-hexanonă. 85 Paraflacără : Prin oxidarea cu aer a parafinelor superioare se obţin acizi mono- şi dicarboxilici, alcooli superiori şi alte produse oxigenate. Principalul produs îl constituie însă acizii mono-carboxilici, respectiv acizii graşi sintetici. Oxidarea parafinelor superioare spre acizi e puternic exotermă şi se face în vase de oţel antiacid echipate cu distribuitor de aer, cu serpentină de încălzire şi cu serpentine cu suprafaţă mare de răcire (v. fig.). Permanganat ----------1 de sodiu, se obţine, după separarea de produsul nereacţionat, un amestec de sare de sodiu a alchiIsulfaţilor şi a acizilor alchiIsuIfonici. Acest amestec, avînd un efect sinergetic pozitiv, constituie un agent activ de suprafaţă foarte valoros. Oxidînd parafinele superioare întîi cu aer sau cu oxigen, în prezenţa catalizatorilor, la temperatura de 150**160° şi apoi, în a doua fază, cu acid azotic, se formează un amestec de acizi dicarboxilici utilizaţi la fabricarea plastifianţilor. NdOH------* Apă caldă de ta Gaze la sistemul I poziţia 72 rm H}SOt ► La poziţia J?l j j La spărgătorul \ de emulsii *38 La spărgătorul de emulsii Schema tehnologica a oxidarii parafinei şi a obţinerii de produse oxigenate. AB) oxidare; BC) saponificarea acizilor graşi; CD) detenta săpunului; DE) scindarea cleiului de supun; EF) distilarea acizilor bruţi; 1) rezervor de parafina; 2 şi 3) rezervor pentru nesaponificabil; 4) pompă de încărcare a omogeneizatorului 5 şi a oxidatorului 7; 6) sufiantă; 8) vas cu permanganat; 9) vas cu peroxid; 10) pompă pentru golirea oxidatorului; 11) decantor pentru parox; 12) pompă pentru spălarea paroxului; 13) turn pentru spălarea paroxu/ui ; 14) rezervor pentru parox; 15) pompă pentru transportul paroxului la saponificare; 16) dozator de sodă; 17) presaponificator; 18) saponificator; 19) rezervor pentru săpun brut; 20 şi 35) decantoare pentru nesaponificabil; 2 î) pompă de apă caldă; 22) rezervor de apă caldă; 23) pompă pentru săpun brut; 24) pompă pentru spălarea nesaponificabilului; 25) turn de spălare pentru nesaponificabil; 26) dozator pentru săpun brut; 27) pompă plunger pentru cuptorul de detentă 28; 29) disolvator pentru clei de săpun ; 3C) vas tampon pentru clei de săpun ; 31) pompă pentru clei de săpun; 32) rezervor pentru cleide săpun; 33) răcitor vertical; 34) răcitor orizontal; 36) dozator de acid sulfuric; 37) pompă pentru transportul cleiului de săpun la scindare; 38) vas de scindare; 39) vas pentru postscindare; 40 şi 4 1) decantor pentru sulfat de sodiu ; 42) vas tampon ; 43) pompă pentru transportul acizilor bruţi la spălare; 44) turn pentru spălarea acizi lor bruţi; 45) rezervor pentru acizi bruţi; 46) pompă pentru transportul acizilor bruţi la distilare; 47) rezervor pentru acizi bruţi; 48) preîn-călzitor pentru acizi bruţi; 49) pompă pentru alimentarea blazei 50; 50, 54 şi 64) blaze de distilare; 51, 55 şi 58) receptoare pentru distilatele obţinute la blaze; 52, 56 şi 59) pompe pentru distilate; 53, 57 şi 60) rezervoare pentru distilate; 61) receptor de reziduu; 62) pompă pentru reziduu; 63) rezervor de reziduu; 65) cuptor pentru supraîncălzirea aburului. Oxidarea parafinelor superioare poate fi astfel condusă, încît produsul principal al oxidării să-l constituie alcoolii superiori. Această operaţie se poate realiza lucrînd la 180***200° şi folosind, pe lîngă catalizator, şi un acid slab, ca acidul boric, care are rolul de a bloca, prin esterificare, alco- ol W, pe măsura formării lor. în cazul în care oxidarea parafinelor superioare e oprită, cînd indicele de peroxid e maxim, şi se tratează cu bisulfit î Parafinice, hidrocarburi Chim.: Sin. Parafine (v.). 2. Parafizâ, pl. parafize. Bot.: Celulă în formă de filament, care se găseşte 'la unele specii de ciuperci, ascomicete (v.) şi basidiomicete, cum şi pe sporangii ferigei, pe organele de reproducere la fucus, la muşchi, etc. Particularităţile pe cari le prezintă parafizele caracterizează speciile acestor plante. s Paraflacără, pl. paraflăcări. Mş.: Manşon montat în capacul inferior al cilindrului unui motor Diesel cu dublu Paraflow 86 Parageneză Ind. petr.: Sin. Paraflacară. 1) paraflacâra; 2) conducte de circulaţie a apei de răcire; 3) presgarniturâ; 4) tija pistonului; 5) şurub de fixare a culasei. efect, pentru protecţia tijei pistonuiui contra acţiunii directe a flăcării din cilindru. Parafiacăra (v. fig.)» care de obicei e răcită printr-un circuit de apă, se confecţionează din materiale termo-rezistente, pentru a suporta temperaturile înalte din interiorul motorului. 1. Paraflow. Paragel (v.). 2. Paraform. Chim.: Sin. Para-formaldehidă (v.). s. Paraformaldehidâ. Chim.: Amestec de polimeri omologi ai formaldehidei, cu grade de poli-merizare de 10---50, obţinut industrial prin evaporarea în vid a soluţiei apoase de formaldehidă. E o substanţă solidă sub formă de pulbere albă, fără structură cristalină aparentă (deşi cu ajutorul radiaţiilor X se recunoaşte prezenţa macromoleculelor ’fijiforme), cu caracter emicoloid, solubilă în apă, în alcool şi eter. Prin încălzire la 140**160°, paraformaldehida se depolimerizează fără a se topi, dînd aldehidă formică monomeră gazoasă, în prezenţa anumitor reactivi, depolimerizarea se produce şi la temperaturi mai joase, proprietate care permite utilizarea paraformaldehidei în locul aldehidei formice (în anumite cazuri). E întrebuinţată sub formă de pastile cari se încălzesc pentru a produce vapori de formaldehidă, în cazul dezinfectării locuinţelor, a navelor, etc. Sin. Paraform, Paraldehidă formică. 4. Parafuchsinâc Ind. chim. V. sub Triarilmetanici, coloranţi 5. Parafulger, pl. parafuîgere. Te/c.: Dispozitiv de protecţie contra supratensiunilor a instalaţiilor de telecomunicaţii pe lipii aeriene, montat la intrarea în instalaţie, între fiecare din conductoarele liniei şi pămînt. Aceste dispozitive constituie forme particulare de descărcătoare (v. Descărcătcr 3) şi se execută pentru protecţie Ia supratensiuni înalte sau pentru protecţie la supratensiuni de valoare mai mică. în primul caz, parafulgerele sînt constituite din doi electrozi de plăcuţe de carbon, dispuse faţă în faţă şi depărtate între ele prin izolatoare de mică (v. fig. /). O supratensiune atmosferică provoacă o descărcare între cei doi electrozi, care coboară brusc tensiunea şi protejează instalaţiile interioare. După ~~3zi 4~~ T /. Parafulger cu cărbune. 1) electrozi de cărbune; 2) izolaţie de mica; 3) spre linie; 4) spre instalaţia de telecomunicaţii. II. Plantarea parafulgerelor pe linia de telecomunicaţii. 1) parafuîgere contra supratensiunilor mari; 2) parafuîgere contra supratensiunilor mici; 3) spre linie; 4) spre instalaţia de telecomunicaţii. Pod cu parafumuri (schema), parafum; 2) talpa inferioara grinzilor podului. încetarea supratensiunii, parafulgerul revine la starea iniţială. în al doilea caz, parafulgerele sînt formate din doi electrozi metalici sau de cărbune, dispuşi într-o capsulă cu gaz rarefiat la o astfel de distanţă, încît să permită descărcarea între linie şi pămînt, cînd supratensiunile ating 300 V. Cele două tipuri de parafuîgere se întregesc ca acţiune şi, de aceea, ele se pot monta în acelaşi timp pe linie, împreună cu siguranţele fuzibile (cari protejează linia contra suprasarcinilor) (v. fig. li), în cutii de protecţie (v.), în protector (v.), sau, uneori, în interiorul echipamentului pe care-l protejează. 6. Parafum, pl. parafumuri. C. f.: Dispozitiv aşezat la partea inferioară a tablierelor podurilor metalice cari traversează linii de cale ferată, (pasaje superioare, poduri de încrucişare, paserele, etc.) pentru a preveni coroziunea elementelor podulu de gazele cari ies pecoşul locomotivelor cu abur(v.fig.). Parafumul e constituit dintr-un acoperiş (cu partea centrală plană, cu lăţimea de 1,70 m şi cu părţi le laterale longitudinale încli-nate) de metal, căptuşit pe faţa inferioară cu scînduri geluite şi îmbinate în uluc şi lambă, montat sub talpa inferioară a grinzilor podului, în axa fiecărei linii de sub pod. Lungimea parafumului (transversal pe axa podului) se alege astfel, încît să depăşească gabaritul lateral al podului cu circa 1,00 m de fiecare parte. Acoperişul de lemn al parafumului împiedică pătrunderea fumuluj degajat de locomotivele cu abur, care conţine trioxid de sulf şi vapori de apă cari dau naştere acidului sulfuric, care atacă metalul. Parafumuri le sînt montate Ia 200 mm sub talpa inferioară a grinzilor podurilor şi sînt cuprinse în gabaritul de electrificare, deoarece ele se demontează, dacă se electrifică linia. La podurile de beton armat nu se montează parafumuri, protecţia anticorozivă a materialului fiind obţinută cu ajutorul unor tencuieli speciale şi al unor soluţii chimice. ?. Paragate. Pisc.: Pripoane marine folosite pentru ademenirea şi prinderea, în perioada de primăvară şi de vară, a calcanului şi a sturionilor. V. şî sub Pripoane. 8. Paragel. Ind. petr.: Produs sintetic obţinut prin condensarea parafinei clorurate cu hidrocarburi aromatice, de exemplu cu naftalină, în prezenţa clorurii de aluminiu. Se adaugă în proporţii mici (circa 1 %) în uleiurile cu punct de congelare înalt, în scopul coborîrii punctului de congelare al acestora. Sin. Paraflow. 9. Parageneză, pl. parageneze. 1. Mineral.: Asociaţie de minerale din zăcăminte, formată în aceleaşi condiţii şi în aceeaşi epocă. Aceste asociaţii, foarte variate în natură, sînt condiţionate de: compoziţia iniţială a soluţiilor cari au cristalizat; natura rocilor înconjurătoare cu cari soluţiile respective au intrat în reacţie; temperatura, presiunea şi adîncimea din scoarţa terestră, la cari s-au produs formarea sau transformarea mineralelor, etc. Astfel, unele minerale paragenetice se pot forma numai în anumite condiţii, determinate de anumiţi factori externi, iar altele, prin diverse procese geologice. Exemple de parageneze mai importante în zăcămintele metalifere sînt: m neralele de wolfram, de staniu şi de molibden ; mineralele cuprifere cu turmalin, calcit, barită şi fluo-rină; galena cu blenda, pirita şi mineralele argentifere; mineralele aurifere cu cuarţ, pirită, minerale cuprifere, minerale antimonioase, minerale cobaltifere, etc.; mineralele de cobalt, de nichel şi bismut; mineralele de stibiu şi mercur; mineralele de fier şi de mangan. De asemenea, se pot cita exemple de parageneze în rocile magmatice: cuarţ cu feldspaţi bogaţi în silice; muscovit cu feldspaţi alcalini şi cuarţ; sfen cu hornblendă. în rocile sedimentare, o parageneză caracteristică e următoarea: gips, sare gemă, silvin, carnalit, etc. Parageneză 87 Paralaxă, eroare de Asociaţia paragenetică a mineralelor se complică, uneori, deoarece peste un anumit grup de minerale, formate împreună şi în aceleaşi condiţii (parageneză primară), se suprapun asociaţii noi de minerale, rezultate dintr-un alt proces geologic şi formate, de cele mai multe ori, pe seama primului grup de minerale (parageneză secundară). De exemplu: limonitul şi malachitul se găsesc frecvent asociate paragenetic cu sulfuri de cupru şi de fier, cari însă s-au format mai înainte şi în condiţii diferite, decît oxizii de fier şi carbonaţii de cupru, cari s-au format ulterior, printr-un proces de alterare, pe seama primului grup de minerale primare. Cunoaşterea paragenezelor tipice are o mare importanţă în Mineralogie, ajutînd atît la identificarea mineralelor coexistente în natură, cît şi la prospectarea substanţelor minerale utile. Sin. Asociaţie paragenetică, Minerale vecine. 1. Paragenezâ. 2. Mineral.: Formarea unei asociaţii de minerale în accepţiunea de sub Parageneză 1. 2. Parageosinclinal, pl. parageosinclinale. Geol. V. sub Geosinclinal. 3. Paraglobinâ. Chim. biol.: Sin. Paraglobu!ină (v.).. 4. Paraglobulinâ. Chim. biol.: Substanţă proteică prezentă în serul sau în globulele sîngelui, şi care contribuie la formarea fibrinei. Sin. Paraglobină, Substanţă fibrinoplastică. 5. Paragnais, pl. paragnaisuri. Petr. V. sub Gnais. 6. Paragonit. Mineral.: (Na, K) AI2(OH)2[AISi3O10]. Varie- tate de mică sodică, care se găseşte în agregate fine, solzoase sau compacte, asemănătoare sericitului. Are culoarea albă sau verzuie, cu luciu sidefos sau strălucitor. Are gr. sp. 2,8-*-2,9. La flacăra suflătorului se topeşte greu şi nu e atacat de acizi. Sin. Natronglimmer. ^ 7. Paragraf, pl. paragrafe. 1. Poligr.: Semnul tipografic § urmat de obicei de cifre, folosit pentru împărţirea unei lucrări în mai multe diviziuni. Se foloseşte, de obicei, în textele de legi, în tratate, statute, etc., fie sub forma simplă, fie sub forma dublă, două semne fiind aşezate, la culegere, strîns unul lîngă altul. 8. Paragraf. 2. Poligr.: Pasaj, respectiv fragment dintr-un text scris, despărţit de restul textului printr-un alineat nou şi printr-un semn grafic special (v. şi sub Paragraf 1). 9. Parahidrogen. Fiz. V. sub Ortohidrogen. 10. Parahoplites. Paleont.: Gen de amonit cretacic din familia Hoplitidae, avînd cochilia umflată involută, cu coaste puternic bifurcate, pornind de la un nod pe-riombilical, şi cari trec neîntrerupte peste marginea ventrală, formînd adeseori o creastă. Specia Parahoplites borowae (Uhl.) e cunoscută din Cretacicul inferior din munţii j Rarău, ca şi de la Valea Muierii (Muscel). 11. Parailurus, Paleont.: Mamifer carnivor din familia Canidae, cunoscut din Pliocenul superior, cu dentiţia secodontă: caninii şi carnasierele sînt puternice; premolarii, simpli, iar molarii, cu tubercule accesorii. Specia Parailurus anglicus Boj. a fost ţara noastră în Pliocenul superior de la 12. Paralac. Chim.: Grup de răşini sintetice alchidice (v.), .modificate sau nemodificate cu uleiuri vegetale (in, floarea- soareiui, ricin, tung, soia), disolvate sau nu în solvenţi organici (xilen, toluen, butanol, white-spirit, etc.), folosite la fabricarea lianţilor pentru cerneluri de tipar, emailuri, vopsele, a lacurilor, a emailurilor de stanţat. Emailurile şi grundurile albe fabricate cu astfel de lianţi nu se îngălbenesc cînd sînt uscate la cuptor. Unele tipuri din acest grup se utilizează ca răşini plastifiante şi în componenţa unor adezivi. Tipurile de paralac cari fac parte din acest grup au indicative formate din două şi din trei cifre. Hoplites borowae. identificată în Chepeţ-Baraolt. 13. Paralaxâ, pl. paralaxe. Geom.: Unghiul dintre dreptele cari unesc un punct cu extremităţile unei baze de observaţie, foarte mică în raport cu distanţa de la punct la ea. 14. ~ astronomica. 1. Astr.: Unghiul sub care se vede, din centrul unui astru, depărtarea dintre centrul Pămîntuiui şi un observator de pe suprafaţa Pămîntuiui. Paralaxa e nulă, cînd astrul e la zenitul, şi maximă cînd astrul e la orizontul observatorului (paralaxâ orizontală). Datorită turtirii Pămîntuiui, valoarea paralaxei orizontale depinde de latitudine; ea e maximă pentru un observator de la ecuator. Valoarea paralaxei orizontale depinde ,de distanţa unui astru faţă de Pămînt. Valoarea mijlocie, pentru un observator la ecuator, a paralaxei orizontale a Lunii, e de 57"2, iar a Soarelui, de 8*80. îs. ~ astronomica. 2. Astr. V. Paralaxă stelară. 16. corecţie de Astr.: Corecţie care se aplică unghiului mediu la determinarea orientărilor trianguiaţiilor prin observarea Soarelui. Corecţia e de 30cc, pentru unghiurile de înclinare ale lunetei mai mici decît 26g, şi de 20cc, pentru unghiurile verticale cuprinse între 26g şi 63g. 17. eroare de 1. /Vis,: Defect constructiv sau de punere la punct a unui instrument de măsură, datorit distanţei dintre elementul indicator al aparatului şi elementul de referinţă, şi care consistă în deplasarea aparentă a indicelui / faţă de reperele scării gradate S (v. fig.), în cazul cînd vizarea se face într-o direcţie oblică (neperpendiculară) pe planul scării gradate. Erorile de citire, datorite paralaxei, apar în special la şublere, la cari depăşesc valoarea citirii de pe vernier. Paralaxa apare şi la instrumentele optice de măsură, cînd nu sînt bine puse la punct, în care caz imaginea obiectului care se observă sau se măsoară nu se formează în planul reticuIuIui, unde se găsesc reperele reticulare sau scara gradată a instrumentului. Eliminarea defectului de paralaxă se obţine printr-o focalizare (punere la punct) corectă a aparatului, astfel încît imaginea planului de observare sau de măsurare să se formeze în planul reticuIu 1 ui (care se găseşte în planul focal al ocularului). Rezultatul e obţinut cînd operatorul, mişcînd capul uşor în sus şi în jos, la dreapta şi la stînga, nu constată o deplasare aparentă a imaginii obiectului care se observă, faţă de reperele reticulare. Paralaxa reziduală a instrumentelor optice se măsoară cu o lunetă dioptrică, vizînd succesiv (prin ocular) imaginea obiectului care se examinează şi areti-cuiului instrumentului. îs. eroare de 2. Cinem.: Eroare de încadrare a imaginii, care provine din faptul că imaginea din vizorul (v.) unei camere de luat vederi diferă de cea din fereastra de expunere a acestuia. Din această cauză, cel care fi I-mează obţine pe pel i-culă alt cadru decît cel pe care îl doreşte. Paralaxa lineară Paralaxâ. 00 L-i- Paralaxa lineară. 8) cîmpul imaginii; D) obiectul filmării; F) focarul principal; 0) obiectivul aparatului de filmare ; S) obiectivul vizorului; f) distanţa focală ; u) distanţa pînă la obiectul filmării; v) distanţa pînă la planul imaginii; p) baza paralaxei; a) unghiul imaginii. apare cînd axele optice ale sistemului de vizare şi ale obiectivului de filmat nu coincid (v, fig.)* Paralaxă stelară 88 Parale! Valoarea erorii e dată de unde d e distanţa dintre 1 AD cele două axe,/e distanţa focală a obiectivului, A e înălţimea sau lăţimea ferestrei de expunere, D e distanţa pînă la obiectul filmării. Se vede că paralaxa lineară creşte odată cu distanţa focală a obiectivului şi cu scăderea distanţei pînă la obiectul filmării. Paralaxa unghiulară e datorită înclinării axelor optice sub un anumit unghi. î. -/v/ stelara. Astr.: Unghiul maxim sub care se vede, dintr-o stea, raza orbitei Pămîntuiui. Dacă valoarea paralaxei e p, distanţa de la Pămînt la stea e D — R cotg p, R fiind raza orbitei pămînteşti. Valoarea paralaxei se determină prin observarea poziţiilor stelei, în timp ce Pămîntul descrie orbita sa. Poziţiile succesive ale stelei constituie o elipsă asemenea cu orbita Pămîntuiui, iar paralaxa e unghiul sub care se vede semiaxa mare a elipsei. a. ~ stereofotogrammetricâ. Fotgrm.: Sin. Paralaxă stereoscopică (v. Paralaxă stereoscopică 2). a. ~ stereoscopica. 1. Fotgrm.: Unghiul dintre cele două raze vizuale corespondente, raportate la un centru de perspectivă al bazei de fotografiere. Se deosebesc: paralaxa stereoscopica orizontala şi paralaxâ stereoscopica verticala. 4 ~ stereoscopica. 2. Fotgrm.: Diferenţa de coordonate ale punctelor corespondente de pe o stereogramă, coordonate raportate fie la centrele de perspectivă (coordonate spaţiale), fie la punctele principale ale fotogramelor cari constituie stereograma. Sin. Paralaxă stereofotogrammetricâ. 5. Paraldehidă. Chim.: Sin. Paraaeetaldehidâ (v.). « Paralel. Geom.: Calitatea a două drepte'coplanare, respectiv a două plane, de a nu avea nici un punct comun la distanţă finită de un punct dat. V. sub Paralelism. 7. ~â, cala plan- Ms. V. Cală plan-paralelă. s. ~âr cutare a/, Geol. V. sub Cutare, proces de 9. ~â, placa plan- F/z. V. Placă plan-paralelă. io Paralel, legătură în Elt.: Sin. Legătură în derivaţie, Legătură shunt. V. sub Legătură electrică 3. ii. funcţionare în Elt.: Regimul de funcţionare a generatoarelor electrice, a maşinilor şi transformatoarelor electrice şi, mai general, a multipolilor, în care mai multe astfel de agregate au bornele omologe conectate la aceleaşi bare şi, deci, au aceleaşi tensiuni între borne. V. şî Maşină electrică, Transformator, Cuadripol, Sincroniza'e. 12 funcţionarea în ~ a antenelor. Te/c.: Regimul de funcţionare a mai multor antene, cînd bornele lor de acces sînt conectate !a o singură linie de transmisiune, fiind legate între ele cu conductoare de lungime mică faţă de lungimea de undă. Tensiunile la bornele antenelor legate în paralel sînt aproximativ egale. Deoarece distanţe'e dintre antene sînt relativ mici, impedanţele mutuale dintre ele sînt impor ante şi impedanţa de intrare a fiecărei antene e diferită de aceea care se obţine în cazul în care antena e izolată (la distanţă mare de alte conductoare). 13. rezonanţa în E/t.; Sin. Rezonanţă de curent. V. sub Rezonanţă electrică. 14. Paralel, pl. paralele. 1. Geom.: Fiecare dintre curbele de intersecţiune a unei suprafeţe de revoluţie cu plane perpendiculare pe axa de revoluţie a suprafeţei. îs. ~ de latitudine. Geogr.: Sin. Paralel pămîntesc (v.). 16. /v/ de secţionare. Geogr.: Paralelul după care cilindrul (pentru proiecţiile cilindrice) sau conul (pentru proiecţiile conice) intersectează suprafaţa terestră care urmează să fie reprezentată cartografic, latitudinea acestui paralel se sta- bileşte astfel, încît să se obţină o repartizare judicioasă a deformaţii lor cartografice pentru zona de reprezentat (v. fig.) Paralelele de secţionare PiP2, P3Pt în cazul proiecţiilor cilindrice (o) şi conice (b). Pentru întocmirea hărţii topografice vechi a ţării noastre în proiecţia conică conformă modificată Lambert-Chalesky au fost stabilite ca paralele de secţionare cele cu latitudinea 9s=47g şi 9n=53G- 17. ~ extrem. Geogr.: Paralelul ca e limitează, la sud sau la nord, zona terestră de reprezentat; latitudinea paralelelor extreme se stabileşte în funcţiune de întinderea suprafeţei de reprezentat; de exemplu, harta topografică veche a ţării noastre, în proiecţia conică conformă Lambert-Chalesky a fost întocmită considerînd ca paralele extreme cele cu latitudinea ■ —► reprezentată printr-o relaţie vectorială de forma M=M (u, v), unui punct M al suprafeţei i se asociază un punct P situat pe normala în M la 5 şi determinat, pe această dreaptă, de relaţia: > —> MP = an0, în care e vectorul unitar al normalei în M la S, iar a e un număr constant, acelaşi pentru toate punctele suprafeţei. Mulţimea punctelor P, corespunzătoare punctelor unei regiuni regulate a suprafeţei S, formează o suprafaţă Sa, numită suprafaţă paralelă cu S şi reprezentată de relaţia vectorială: ^ M + an0 . Planele tangente la suprafeţele 5 şi Sa în puncte corespondente sînt paralele; deci, în aceste puncte, suprafeţele au normală comună. 4, Paralelepiped, pl. paralelepipede. Geom.: Prismă (v.) care are ca poligoane de bază două paralelograme egale. Toate feţele unui paralelepiped sînt paralelograme. Un paralelepiped drept ale cărui baze sînt dreptunghiuri se numeşte paralelepiped dreptunghi. ParalelepipeduI dreptunghi ale cărui poligoane de bază şi feţe laterale sînt pătrate, în mod necesar egale între ele, se numeşte cub. Lungimile a, b, c a trei muchii ale unui paralelepiped dreptunghi cari au originea comună se numesc dimensiunile paralelepipedului dreptunghi. Feţele opuse ale unui paralelepiped sînt egale şi planele lor sînt paralele. Orice plan care intersectează două feţe opuse ale unui paralelepiped determină o secţiune care e un paralelogram. Segmentul determinat de două vîrfuri cari nu aparţin unei aceleiaşi feţe se numeşte diagonală. Există patru diagonale: AC', CA', BD', B'D, Ele sînt concurente, iar punctul lor Paralelepiped elastic 90 Parai elism Paralelepiped. comun O e mijloc al fiecăreia dintre ele. Acest punct e şi un centru de simetrie pentru figură. Orice dreaptă prin O intersectează două feţe opuse în două puncte M, M' cari sînt simetrice în raport cu O. într-un paralelepiped dreptunghi, diagonalele sînt egate şi; suma pătratelor celor trei dimensiuni e egală cu pătratul diagona- ^ lei d. Q Volumul unui paralelepiped oarecare e egal cu produsul dintre aria unuia dintre paralelograme prin înălţimea corespunzătoare, adică prin distanţa dintre faţa considerată şi faţa paralelă. în cazul paralelepipedului dreptunghi, volumul e dat de relaţia: V=ăbc. Var. (incorectă) Paralelipiped. i. ~ elastic. Rez. mat.: Corp elastic, omogen şi isotrop, în formă de paralelepiped drept, al cărui studiu, din punctul de vedere elastic, constituie o problemă clasică a teoriei elasticităţii. Determinarea stării de tensiune şi a stării de defor-maţie în interiorul unui paralelepiped elastic prezintă un interes practic deosebit. Fie, astfel, un paralelepiped cu dimensiunile 2 a, 2 b şi 2 c; se studiază luînd ca axe de coordonate chiar axele de simetrie geometrică şi admiţînd că numai feţelez—^z c sînt acţionate de o sarcină normală p=p(x, y), simetrică în raport cu cele trei plane coordonate, orice alt caz de încărcare cu sarcini normale sau tangenţiale, avînd diferite proprietăţi de simetrie sau de antisimetrie, putînd fi studiate analog, iar rezultatele, pentru un caz de încărcare oarecare, putînd fi obţinute apoi cu ajutorul principiului nsuperpoziţiei. Se folosesc funcţiuni de tensiune biarmonice, pare în raport cu cele trei variabile (de o formă indicată sub Elasticitate). Punînd condiţiile la limită pentru tensiunile tangenţiale, starea de tensiune se poate pune sub forma: m n ■\2 -mn ®« (Xmn' *■ a) C0S K V C0S V + ■1)' !» + / «/ I O, (tv - y- 6)+ [ter + f*(-^-) ] cosynzcos x+ L ^ Im Z, c)| COS OfyX COS (3^ °4 (V/w. 0 + <■ V/*J (v/« yz +EE(-1)s+/b, n / #1 x,a)%\n^my%\n^nz-\- y, b) sin yn z cos olj # + J3? v/m Notînd, de asemenea, = l< s)< pentru p, q= 1, 2, •••, 6, unde [i e coeficientul de contracţiune transversală al lui Poisson şi luînd, din motive de simetrie, deplasările şi rotirile de corp rigid egale cu zero, se poate scrie starea de deformaţie sub forma: 1 + [A =E£(~1)*+* , x. «)cosPwj/c6sy/+ .«+/ C °v — y> b) cos z s\r\ oij x-\- v1 c)sin«/ *cos i\y- Im l??i l m unde E e modulul de elasticitate longitudinală. Deplasările corespunzătoare tensiunii constante g^Pq sînt: u= — \l Pa*. V= — {± p0y. _Poz ~ E Punînd condiţiile la limită pentru tensiunile normale, se arată că parametrii Am/J, Bnl, Clm trebuie să verifice sistemul de ecuaţii algebrice, lineare, cu o infinitate de necunoscute (fără A00, Bq0, C00): ^mn IC ^tmrPni X] &nim ^im i i S h!jnAjn+Bnl *0V' *) + £ />/C/,' = 0’ J J X g/klm Amk+ fmkl Bkl+Clm X(v/« ' c) = (~ tf^'^Plm , i, j, k) l, m, n = 0, 1, 2, 3..., unde s-au introdus funcţiunea: X (0, s) = | coth 0 s + 05 ( ' sha0s| 0 s şi coeficienţii f„ml= cu 1 = 0, 1. 2, 3,.. Wi+Tfî m, n= 1, 2, 3,***; fmnl 2 pa} «î+Pi+Yî cu /= 1, 2, 3,»*;m = 0; n = 0, 1, 2, 3,« sau l=A\t 2, 3,‘**; n — 0; m—0, 1, 2, 3,•••. c) cos v.ţX sin y , sub semnul sumă intrînd şi cazul în care unul dintre indici e egal cu zero (cei doi indici nu pot fi simultan nuli). La cr^, se adaugă tensiunea constantă pQ. Acest sistem de ecuaţii lineare e regulat şi, printr-o transformare lineară simplă, poate fi înlocuit cu un sistem complet regulat; deci soluţia sa există, e unică, mărginită şi poate fi obţinută prin aproximaţii succesive, seriile folosite fiind convergente. Starea de tensiune şi starea de deformaţie, în cazul stratului elastic şi al benzii elastice, se obţin drept cazuri particulare. 2. Paralelism. 1. Geom.: Relaţie care există între elementele geometrice fundamentale, drepte şi plane, şi care derivă din axiome cari stabilesc situaţia relativă a elementelor considerate în ce priveşte proprietăţile de incidenţă (v. Geometrie). Paralelism în trageri 91 Paralelizarea fibrelor Există următoarele relaţii de paralelism: Paralelism euclidian sau parabolic. în planul euclidian, relaţia de paralelism e inclusă în axioma A. Fiind date, într-un plan, o dreaptă d şi un punct M exterior dreptei d, în mulţimea dreptelor cari conţin punctul M există o singură dreaptă care nu are punct comun cu dreapta d. Această nesecantă unică d' se numeşte paralela prin M la dreapta d, iar relaţia existentă între d şi d', în baza axiomei A, se numeşte relaţie de paralelism. Doua drepte în relaţie de paralelism se numesc drepte paralele. Ele nu au punct comun. Două drepte dintr-un plan cari sînt perpendiculare pe o a treia dreaptă din planul lor în două puncte diferite ale acesteia sînt paralele. Relaţia de paralelism e reciprocă şi transitivă şi, prin urmare, e o relaţie de echivalenţă, relativă la dreptele planului euclidian. Două drepte paralele sînt echidistante. O consecinţă importantă a axiomei euclidiene a paralelelor e faptul că suma unghiurilor unui triunghi oarecare din planul euclidian e egală cu suma a două unghiuri drepte. Reciproc, dacă suma unghiurilor unui triunghi oarecare e egală cu suma a două unghiuri drepte printr-un punct exterior unei drepte, există o singură dreaptă nesecantă în raport cu dreapta. în spaţiu, relaţia de paralelism se extinde şi la plane. Prin definiţie, o dreaptă şi un plan sînt paralele, dacă nu au un punct comun. Existenţa unei drepte paralele cu un plan dat II e asigurată de următoarea construcţie: se consideră un punct M exterior planului II şi o dreaptă d în planul II. Dreapta d şi punctul M determină un plan II'. în acest plan se construieşte paralela d' prin M la d. Dreapta d* e paralelă cu planul II. Mulţimea dreptelor prin M cari sînt paralele cu II aparţine unui plan .II' care nu are puncte comune cu II. Un plan care conţine o dreaptă d paralelă cu un plan II intersectează acest plan după o dreaptă paralelă cu d. Punctele unei drepte sînt echidistante de un plan paralel cu ea. Două plane sînt paralele, prin definiţie, dacă nu au puncte comune. De exemplu, două plane cari sînt perpendiculare pe o dreaptă dată în două puncte diferite ale ei sînt paralele. Printr-un punct M exterior unui plan II există un singur plan II', paralel cu II. Două plane paralele fiecare cu un al treilea plan sînt paralele între ele. Relaţia de paralelism relativă la planele din spaţiu e o relaţie de echivalenţă. Dacă două, plane sînt paralele, punctele unuia dintre ele sînt echidistante la cel de al doilea. Paralelism iperbolic sau de tipul Lobacevski-Bolyai. V. sub Geometrie neeuclidiană. Paralelism de tip Clifford. V. sub Geometrie neeuclidiană. Paralelism Lev i-C ivita: Poziţie relativă a două drepte tangente unei suprafeţe date în două puncte diferite, care generalizează poziţia de paralelism din cazul a două drepte situate într-un acelaşi plan. Două drepte D1} D2, tangente la o suprafaţă desfăşu-rabilă (2), respetiv, în pucnctele Mlt M2, sînt — prin definiţie— paralele, dacă dreptele D[, D2 cari le corespund în corespondenţa de aplicabilitate a suprafeţei (S) pe un plan (II) sînt paralele în sensul obişnuit. în cazul unei suprafeţe nedesfăşurabile (5), poziţia de paralelism se defineşte introducînd un arc de curbă (C), care aparţine suprafeţei (5), şi nu e un segment de dreaptă, ale cărui extremităţi sînt punctele de contact Mv M2 ale dreptelor Dlf D2, şi asociind acestui arc suprafaţa desfăşurabilă S(C), determinată de planele tangente la suprafaţa (5) în punctele curbei (C). Dreptele considerate Dv D2 sînt paralele, dacă ele sînt paralele în raport cu suprafaţa desfăşurabilă S(C). Poziţia de paralelism astfel definită depinde de arcul de curbă (C) situat pe (S) şi asociat figurii formate de punctele de contact Mv M2. într-un mod mai precis, fiind date într-un punct Mx al unei suprafeţe nedesfăşurabi le (5) un vector Vlt situat în planul tangent la (S) în M1 şi avînd originea în acest punct, şi un arc de curbă C(M3M2), situat pe (S), se consideră suprafaţa desfăşurabilă 2(C) determinată de planele tangente la (S) în punctele arcului C(M1M2).\n corespondenţa de aplicabilitate a suprafeţei E(C) pe un plan (no), vectorului V1 îi corespunde un vector în punctul corespondentul Iui M2, se construieşte vectorul V2^\ care e echipolent cu şi căruia îi corespunde, —► în planul tangent la (S) în M2, un vector V2cu originea în M2. Vectorul V2 obţinut prin această construcţie e, prin definiţie, vectorul echipolent cu V1 în raport cu arcul de curbă considerat. Cu alţi termeni, se mai spune că V2 e obţinut prin trans- —► portul, prin paralelism, al vectorului V1 de-a lungul arcului de curbă (C). Transportul prin paralelism păstrează unghiul a doi vectori: (ÎV f;)=t2, vq. Dacă curba de transport (C) e o linie geodezică asupra-—> —► feţei (5) şi dacă Vx e tangent la (C) în Mv vectorul V2, care rezultă din transportul prin paralelism într-un alt punct M2 al liniei geodezice e şi el tangent în acest punct la (C). Din această cauză, liniile geodezice ale unei suprafeţe se mai numesc şi curbe autoparalele. î. ~ în trageri. Tehn. mii. V. sub Tragere. 2. Paralelism. 2. Gen.: Corespondenţă de relaţii sau de proprietăţi în două domenii distincte. 3 ~ magnetomecanic. Fiz., Elt.: Faptul că, la scara atomică, orice moment cinetic e asociat cu un moment magnetic. în cazul particular al unui moment cinetic determinat de mişcarea orbitală a unei particule încărcate, paralelismul magnetomecanic a fost stabilit pentru prima dată de Ampere şi a fost formulat clasic sub forma analogiei „foiţei magnetice" (v.). Valabilitatea acestei reguli e însă mult mai largă, ea aplicîndu-se şi momentului cinetic intrinsec (de spin), în care mişcarea nu are corespondent clasic, cum şi cazului în care particula nu e încărcată (de ex. momentul magnetic al neutronului). Pentru sistemul de electroni al unui atom e valabilă formula: --- Qn -- ■^mag= Yo 2m0 * ^"mec ’ în care Mmec e momentul cinetic (mecanic) al învelişului electronice, M a e momentul magnetic, ge factorul Iui Lande, caracteristic pentru starea atomului considerat, ^0= 1,6*10 19 C e sarcina electronului, wo=0,9-10"30 kg e masa de repaus a electronului, y0 e constanta universală a lui Gauss (v.). Pentru mişcarea orbitală a unui singur electron, g= 1, pentru spinul său, g=2. Pentru un atom, la expresia precedentă se adaugă contribuţia momentului magnetic nuclear, de circa 103 ori mai mică. 4. Paralelizarea fibrelor. Ind. text.: Operaţie efectuată în filatură, în scopul orientării şi dispunerii paralele a fibrelor, în lungul înşiruirilor. Pentru paralelizare e nevoie ca fibrele să fie descreţite şi îndreptate. Paralelizarea fibrelor e obţinută, în filaturi, prin acţiunea perechilor succesive de cilindre ale trenurilor de laminare, Paralelogram 92 acţiunea acelor baretelor cîmpurilor de ace de la trenurile de laminare şi a acelor organelor pieptenătoare de la maşinile de pieptenat. i. Paralelogram, pl. paralelograme. Geom.: Patrulater plan în care laturile se asociază în perechi «Tfcuate pe drepte paralele. Un paralelogram e o figură convexă (v. Poligon)^. fig.). Segmentele cari au ca extremităţi două vîrfuri opuse, adică vîrfuri cari nu aparţin aceloraşi laturi, se numesc diagonale. Fiecare dintre cele doua diagonale determină în paralelogram tri- V. Mecanism director, W A2 Paralelogram. unghiuri egale. — într-un paralelogram, laturile opuse sînt egale, uhghiurile opuse sînt egale şi unghiurile alăturate unei aceleiaşi laturi sînt suplementare. Diagonalele unui paralelogram sînt concurente şi punctul lor comun e mijlocul fiecăruia dintre ele. Acest punct e un centru de simetrie pentru paralelogram. Orice dreaptă care îl conţine întîlneşte două laturi opuse ale figurii în puncte cari sînt simetrice în raport cu el. Unele dintre aceste proprietăţi sînt caracteristice. Astfel, dacă diagonalele unui patrulater convex se intersectează într-un punct care e mijlocul fiecăreia dintre ele, patrulaterul e un paralelogram. Dacă într-un patrulater convex există una dintre relaţiile: laturile opuse sînt egale două cîte două; unghiurile opuse sînt egale; două laturi opuse sînt egale şi paralele, patrulaterul e un paralelogram. în cazul în care unul dintre unghiurile unui paralelogram e drept, toate unghiurile figurii sînt drepte, iar paralelogramul se numeşte paralelogram dreptunghi sau, mai scurt, dreptunghi. Dacă cele patru laturi ale unui paralelogram sînt egale, figura se numeşte romb. Un romb dreptunghi se numeşte pătrat. Diagonalele dreptunghiului sînt egale, iar diagonalele rombului sînt perpendiculare şi sînt bisectoare pentru unghiurile figurii. Dintre toate paralelogramele, numai dreptunghiul şi pătratul sînt inscriptibile într-un cerc, centrul cercului circumscris fiind punctul comun diagonalelor. într-un paralelogram oarecare, suma pătratelor laturilor e egală cu suma pătratelor diagonalelor. în Geometria absolută (v. Geometrie), fundamentată numai pe axiomele de asociere, ordonare şi congruenţă, nu există paralelograme. Se consideră însă patrulatere convexe ale căror laturi opuse sînt congruente şi aceste figuri se numesc paralelograme absolute. în aceste figuri, unghiurile opuse sînt congruente, punctul comun diagonalelor e mijlocul fiecăreia dintre ele şi e centru de simetrie pentru figură, iar două laturi opuse admit o perpendiculară comună; prin urmare nu au punct comun, adică sînt nesecante. Dacă diagonalele unui paralelogram absolut sînt perpendiculare, lăturile sînt congruente şi diagonalele sînt bisec-toarele unghiurilor. Un astfel de paralelogram absolut se numeşte romb absolut şi există un cerc, numit cerc înscris, avînd centrul în punctul comun diagonalelor şi tangent laturilor figurii. Dacă diagonalele unui paralelogram absolut sînt congruente, unghiurile sînt congruente. Figura corespunde dreptunghiului euclidian. în cazul în care diagonalele unui paralelogram absolut sînt congruente şi perpendiculare, laturile şi unghiurile sînt congruente, iar figura se numeşte pătrat absolut. 2 Paralelogramul lui Watt. Mş. sub Mecanism. 3 Paralelogramul tiparelor. Ind. piei.: Construcţie geometrică obţinută prin unirea unor puncte reprezentative ale conturului tiparelor de încălţăminte de acelaşi fel, aşezate într-o ordine dată, în scopul aprecierii economicităţii tiparelor la croirea materialelor. în interiorul unui paralelogram (v. fig. /,) intră un număr întreg de piese. La aşezarea tiparelor unul Jîngă altul se poate adopta o astfel de deplasare, încît conturele drepte în cari se înscriu tiparele să se suprapună (să se întrepătrundă) într-un sens(v. fig. II b) sau în ambele sensuri (v. fig. II c). în cazul întrepătrunderii în ambele sensuri sînt posibile două feluri de deplasări: deplasare dreaptă (v. fig. III), în care paralelogramul obţinut e un dreptunghi, şi deplasare oblică (v. fig. /), care duce la cea mai bună utilizare a suprafeţei materialului, deoarece dă paralelograme cu cea mai mică suprafaţă. Din suprafaţa tiparelor, măsurată cu planimetrul, şi din suprafaţa paralelogramului tiparelor, se deduce randamentul de utilizare a suprafeţei materialului la aşezarea tiparelor, prin relaţia: I. Paralelogramul tiparelor — deplasare oblică. 1 şi 2) porţiuni cari întregesc aceeaşi pie^ă. A=- •100, II. Conturul drept şi întrepătrun- . III. Paralelogramul tiparelor — derea. deplasare dreapta, a) contur drept; b) întrepătrundere 1 şi 2) porţiuni cari întregesc simplă (pe o singură latură); c) în- aceeaşi piesă, trepătrundere dublă (pe ambele laturi). în care A e randamentul de utilizare sau factorul de aşezare; Se e suprafaţa efectivă a pieselor; Sp e suprafaţa paralelogramului. La aşezarea tiparelor astfel, încît să se formeze paralelogramul tiparelor, suprafeţele dintre piese se numesc deşeuri normale (£> ) şi se calculează cu relaţia: D =100-A. n 4. Paralelogramului, legea ~ forţelor. Mec. V. Forţelor, principiul paralelogramului 5. Paralelogramului, principiul ~ forţelor. Mec. Sin. Regula paralelogramului (v. Paralelogramului, regula ^). 6. Paralelogramului, regula C/c. v., Mec.: Suma vectorială R (rezultanta) a doi vectori concurenţi a şi b e Parai iageosin clina! 93 Paramagnetism Paralelogramul vectorilor. a, b) vectori; R) vectorul rezultant; a) unghiul dintre vectorii o ş» b . =a^b pentru a=180°, reprezentată grafic în mărime, direcţie şi sens prin prima diagonală a paralelogramului construit pe cei doi vectori ca laturi, punctul de aplicaţie al rezultantei fiind punctul de concurenţă al vectorilor (v. fig.). Rezultanta R are modulul a2+ b2+ 2 ab cos , în conformitate cu numărul infinit de posi- y)ţ)\.... bilităţi de orientare din no\ această statistică (număr care are valoarea finită 2 /+1 în Mecanica cuantică). în condiţii uzuale, •V,H' kT .7+1 ' ij 4 x (v. fig.) Funcţiunea lui Brillouin (*) pentru di-ferite valori ale numărului cuantic unghiular total J[pentru J= co , (]ţ (^coincide cu funcţiunea lui Langevin jQix)]. J+1 y0H' S\%JU+^) !x0H'. y p\----p 3 J kT 3 kT La gaze şi, destul de aproximativ, la unele solide, cîmpul local H' se confundă cu cîmpul magnetic macroscopic H; deci: M = N g*v£J(J+1) 3 kT 3 kT Parament 94 Parametric, amplificator Astfel de substanţe se supun, deci, legii experimentale a lui Curie —1/T1. La majoritatea, cristalelor, însă, chiar la sărurile hidratate ale pămînturilor rare (la cari moleculele de apă, intercalate între ionii paramagnetici, micşorează interacţiunile dintre ei), cîmpul local e mai mare decît cîmpul macro-scopic cu o cantitate determinată de aceste interacţiuni, proporţională, în primul ordin, cu magnetizaţia: (P e constanta cîmpului „intern" $M al lui Weiss). în acest caz 1 se obţine o lege de tip Curie-Weiss y r -ti T-Ng^lJU + VWik)’ Ea e valabilă şi pentru corpurile feromagnetice, dacă T>0, unde 0 e temperatura Curie. în unele cazuri (printre cari şi al feritelor), 0Wp. Ca urmare, procesul de răsturnare e avantajos din punctul de vedere energetic şi se produce efectiv numai dacă creşterea energiei cristaline e mai mică decît scăderea energiei magnetice: W'— W <2 nip']xQH. Această condiţie esatisfăcută numai pentru valorile lui W apropiate de Wf, cîmpul magnetic perturbînd astfel distribuţia electronilor de conducţie numai în vecinătatea marginii ei superioare Wp. Deoarece Wp depinde slab de temperatură, perturbaţia menţionată nu e influenţată de ea şi, în fine, susceptivitatea calculată pe această cale, (m0 e masa electronului, n e numărul de electroni de conducţie pe unitatea de volum, h = 6,62*10-27 erg*s e constanta lui Planck, mP~V*B e magnetonul lui Bohr), e ea însăşi practic independentă de temperatură. Pentru comportarea substanţelor paramagnetice în cîmpuri magnetice de înaltă frecvenţă, v. Rezonanţă, şi Relaxarea electronică paramagnetică. i. Parament, pl. paramente. 1 .Tehn.: Fiecare dintre feţele exterioare, văzute, ale unei construcţii sau ale unui element de construcţie, cum şi ale unui vehicul. La elementele de construcţie (bloc, placă, panou, etc.), paramentul e faţa finisată care rămîne vizibilă, după punerea în lucrare a materialului respectiv. 2. Parament. 2. Cs.: Stratul de material care acoperă faţa văzută a unei construcţii sau a unui element de construcţie ori care acoperă scheletul de rezistenţă al acestora. 3. Parament. 3. Tehn. mii.: Parapet. (Termen impropriu.) 4. Parametric, amplificator Elt., Telc.: Amplificator de semnale de telecomunicaţii care foloseşte, pentru procesul de amplificare, variaţia nelineară a unui parametru reactiv de circuit (inductivitate, capacitate) în funcţiune de amplitudinea semnalului aplicat. V. şî Parametrică, amplificare în înţelesul cel mai larg sînt amplificatoare parametrice şi cele cari folosesc variaţia nelineară a inductivităţii unei bobine cu circuit feromagnetic — cum sînt şi amplificatoarele magnetice (v. sub Amplificator), şi cele cari folosesc variaţia nelineară a capacităţii unui condensator cu dielectric fero-electric (v. Dielectric, amplificator ^). în înţelesul mai restrîns, folosit în tehnica microundelor, prin amplificator parametric se înţelege amplificatorul care utilizează dependenţa de amplitudine a semnalului de înaltă frecvenţă a unei capacităţi echivalente sau a unei inductivităţi echivalente, caracterizînd un element de circuit sau un ghid de unde. Amplificatoarele parametrice cele mai cunoscute folosesc diode semiconductoare polarizate invers drept capacităţi nelineare şi se utilizează ca amplificatoare cu zgomot redus la frecvenţe foarte înalte. Mai rar se folosesc amplificatoare parametrice cu inductivitate variabilă, realizate de obice cu ferite. în figură sînt reprezentate două scheme practice de amplificatoare parametrice. în comparaţie cu amplificatoarele de înaltă frecvenţă cu tuburi electronice, amplificatoarele parametrice prezintă avantajul unui zgomot mult mai redus; cu un singur etaj, însă, se poate obţine un produs cîştig-ban-dă mai redus decît cu un etaj cu tuburi. Valori foarte mari ale produsului cîştig-bandă s-au obţinut cu ajutorul unor amplificatoare parametrice interconectate, formînd un sistem numit amplificator parametric cu undă progresivă; cu un astfel de amplificator s-a obţinut o amplificare de 20 dB şi un factor de zgomot de 0,5*-*2 dB, cu un produs cîştig-bandă de cîteva sute de megahertzi. Amplificatoarele parametrice mai prezintă avantajele unui volum mic şi al construcţiei foarte simple. Aceste avantaje se evidenţiază în special în comparaţie cu un alt tip de amplificator cu zgomot redus, folosit în microunde, amplificatorul molecular (v. Molecular, amplificator ~), care necesită crearea Scheme de amplificatoare parametrice cu diode semiconductoare polarizate invers, utilizate drept capacităţi variabile, o) amplificator parametric cu un singur circuit acordat: 1, 3) borne de intrare; 2, 3) borne de ieşire ; 4, 5) borne pentru aplicarea tensiunii de pompaj; b) amplificator parametric cu doua circuite acordate: 1, 2) borne de intrare; 3, 4) borne pentru aplicarea tensiunii de pompaj; 5, 6) borne de ieşire. Parametric, circuit — 95 Parametrică, amplificare — unui cîmp magnetic omogen intens şi funcţionează la temperaturi foarte joase (de ordinul a 4°K). Sin. (parţial) Mavar, Va-ractor. 1. Parametric, circuit Elt.: Circuit electric ai cărui parametri (rezistenţă, inductivitate, capacitate, etc.) sînt funcţiuni date de timp şi nu depind de valorile instantanee ale tensiunilor şi curenţilor. V. şi Circuit electric 1. 2. Parametrica, amplificare Te/c.: Metodă de amplificare a microundelor, bazată pe interacţiunea a două semnale de frecvenţe diferite, prin intermediul unei reactanţe nelineare (variabile). Sin. Amplificare cu reactanţă variabilă, MAVAR [M(ixing) (and) A(mplification) (by) VA(riable) R(eactance) = amestec şi amplificare prin reactanţă variabilă]. Energia incidenţă, a unui semnal de frecvenţă / (frecvenţa semnalului), e amplificată datorită unui aport de energie din exterior (energia ,,pompei“), care, spre deosebire de ceea ce se produce într-un ampl ificator cu tuburi sau cu transistoare, nu e energie de curent continuu, ci de curent alternativ de frecvenţă fp (frecvenţa pompei). De obicei, fp>fs. Energia emergentă e debitată, după caz, fie pe frecvenţa de combinaţie fj=m-fpzLn'fs, fie simultan, atît pe f.=m-fp±n-fs, cît şi pe frecvenţa incidenţă fy, f. se mai numeşte frecvenţa „leneşă", deoarece, în a doua variantă, fluxul de energie respectiv, care trebuie captat în orice caz într-o sarcină, pentru ca dispozitivul să funcţioneze, nu e captat într-o sarcină utilă; m, n sînt numere întregi şi în cele ce urmează se va considera numai cazul uzual m=w=1. Caracterul nelinear al reactanţei asigură formarea semnalelor avînd frecvenţele de combinaţie Amplificatorul parametric e un dispozitiv cu trei canale s, p, i, acordate, respectiv, pe frecvenţele fs, fp, f., prin trei filtre adecvate, cu cari reactanţa nelineară e conectată în paralel sau în serie. Dacă elementul de reactanţă nu are pierderi, consideraţii energetice simple conduc la relaţiile fundamentale ale lui Manley şi Rowe: Pr Pt P: P. pt p: —-I------ -------- —=o, —£+—*.—|---1 =o fs fp+fs fp-ft fp fp+ft fp-fs în cari Ps, Pp, Pt, PT reprezintă algebric puterile furnisate reactanţei nelineare prin cele trei canale, pe frecvenţele / (canalul s), fp (canalul p) şi fp+fs, fp- fs (canalul *). De obicei, filtrul F. e acordat numai pe una dintre cele două frecvenţe fp±fs. Se consideră aceste două cazuri. în cazul F. acordat pe (PT=0): Ps Pî Pp fs fp+fs fp ’ Cînd pompa furnisează energie reactanţei (P^>0), rezultă P >0, Pt<0 ; prin urmare, elementul de reactanta debitează st' • putere P+ pe frecvenţa Factorul de amplificare e \P*\lPr=(fp+fsl)fs=î+fplfs V creşte cu fplfs. Dispozitivul funcţionează ca un mixer (convertisor de frecvenţă fs->fj spre o frecvenţă superioară), dar cu amplificare de putere. în cazul F. acordat pe f.=f (Pt = 0): p, pi pp fS fP fJ’ fp Cînd pompa furnisează energie elementu lui de reactanţă (P^>0), aceasta debitează pe ambele frecvenţe fs, fj—fp—fs PT<0). Dacăsarcina utilă s-ar conecta la canalul i, dispozitivul ar funcţiona ca mixer (convertisor de frecvenţă spre o frecvenţă inferioară), dar cu cîştig de energie. în general, însă, sarcina utilă se conectează tot la canalul 5, ca şi semnalul. Această sarcină poate face parte chiar din circuitul semnalului, al cărui factor de calitate e sensibil mărit în urma aportului de energie Ps; în acest caz, dispozitivul funcţionează ca un amplificator cu rezistenţă negativă, — eventual, dacă Ps e suficient de mare, ca un generator de oscilaţii. în principiu există şi posibilitatea de a separa sarcina utilă de circuitul semnalului, conectîndu-le pe amîndouă la intrarea canalului s prin intermediul unui circulator (v. Girator), care dirijează diferit,dupăsensul lor,putereaPj;adusădesemnal şi putereaP" captată de sarcină (P'+P'^P^; P'>0, P*<0, \P"\>P'S). Această posibilitate e încă puţin exploatată şi majoritatea amplificatoarelor parametrice realizate pînă în prezent sînt fie de tipul mixer, fie de tipul amplificatorului cu rezistenţă negativă (în ultimul caz se elimină, de obicei, sarcina „inuti lă“, conectată la canalul i, alegînd fp=2 fsI deci f.=f—fs=fs, ceea ce îl reduce la canalul s). în cazul particular fp=2fs, principiul amplificatorului parametric e cunoscut de mult timp; un model al funcţionării lui consistă dintr-un condensator supus unei tensiuni de frecvenţă / , ale cărui plăci sînt brusc depărtate în momentele în cari tensiunea trece printr-un maxim sau printr-un minim şi sînt brusc apropiate în momentele în cari ea se anulează. Astfel, plăcile sînt depărtate în momentele în cari se atrag şi sînt apropiate în momentele în cari nu exercită forţe una asupra celeilalte. Variaţia (pe cale mecanică) a distanţei dintre plăci constituie acţiunea pompei; ea se desfăşoară cu frecvenţa 2 f şi are ca efect transformarea în energie electrică a energiei mecanice necesare depărtării periodice a plăcilor. Circuitul din care face parte condensatorul ealimentat, astfel, cu energie. Principiul general al amestecării cu amplificare, prin intermediul unei reactanţe nelineare, a fost aplicat şi el de mai mult timp în joasă frecvenţă, în amplificatoarele dielectrice (v. Dielectric, amplificator ~) sau magnetice (v. sub Amplificator). în domeniul microundelor, însă, amplificarea parametrică reprezintă o metodă recentă. Ea permite actuajmente o amplificare de putere de 10---20 d B, cu un zgomot foarte redus, fără complicaţiile constructive ale maser-ului (v.), în particular fără a necesita temperaturi joase. în mai toate amplificatoarele parametrice realizate pînă acum (voractoare), reactanţa nelineară rezultă din capacitatea variabilă a regiunii de sarcină spaţială a unei joncţiuni p—n (v. sub Joncţiune 1). Analogul depărtării periodice a plăcilor condensatorului e variaţia grosimii acestei regiuni, în urma aplicării unei tensiuni de blocare alternative de către pompă. Punctul de funcţionare se alege pe caracteristica inversă pentru că, în acest caz, regiunea de sarcină spaţială e practic lipsită de purtători cuasiliberi (deci analogă unui dielectric) şi grosimea ei e foarte sensibilă la poziţia punctului (capacitatea echivalentă variază invers pro- 1 1 porţional cu o putere fracţionară-••• - a tensiunii de blocare). Deplasările de sarcini implicate de variaţia grosimii regiunii de sarcinăspaţială rămîn totuşi foarte mici (faţă de cele din tu-burisau chiardin transistoare), ceeace permite funcţionarea la frecvenţe foarte înalte (depăşind 1000 MHz) cu zgomot redus. La amplificatoarele de tipul cu rezistenţă negativă, produsul dintre lărgimea benzii şi rădăcina pătrată a amplificării de putere e constant. Ca exemplu se dau caracteristicile unui astfel de varactor comercial (MA 460 C); /^^BSO'-^OO MHz, fp—4fft consumul pompei = 100 mW, amplificarea = 20 dB, lărgimea benzii =» 0,01 / =3,5*"5 MHz, cifra de zgomot=2 dB, Parametrică, reprezentare ^ 96 Parametru diferenţial In scopuri pur ştiinţifice şi, deocamdată, numai în faza de laborator, s-au construit şi amplificatoare parametrice cu fascicul electronic sau cu inductanţă variabilă. 1. Parametrica, reprezentare Geom. V. sub Parametru 1. 2. Parametri directori.Mat.: Coordonate ale unui punct M, din pian sau din spaţiu, diferit de originea axelor de coordonate rectilinii ortogonale, şi cari, împreună cu originea, determină direcţia unei drepte. Dacă punctul M se găseşte la distanţa unitate de origine, valorile parametrilor directori au proprietatea că suma pătratelor lor e egală cu unitatea; în acest caz, parametrii directori se numesc consinusuri direc-toareale dreptei, şi sînt egali cu cosinusurile unghiurilor formate de dreaptă cu axele sistemului de coordonate. 3. Parametrii circuitului electric. Elt. V. sub Circuit electric 1. 4. Parametrii cuadripolului. Elt., Te/c. V. sub Cuadripol. 5. Parametrii liniilor electrice. Elt., Te/c.: Sin. Constantele liniilor electrice (v.). V. şî Pupinizare. 6. Parametrii reţelei. Mineral. V. sub Cristalină, reţea —. 7. Parametru, pl. parametri, 1. Geom.: Mărime considerată constantă, care intervine într-o ecuaţie şi care poate lua diferite valori, de cari depind valorile rădăcinilor ecuaţiei. Dacă ecuaţia respectivă e ecuaţia unei familii de curbe sau de suprafeţe, fiecărei valori a parametrului îi corespunde cîte una dintre curbele, respectiv dintre suprafeţele familiei. Uneori, curba, respectiv suprafaţa, sînt reprezentate analitic, dîndu-se, în funcţiune de un parametru, respectiv de doi parametri, coordonatele unui punct curent al curbei, respectiv al suprafeţei. Această reprezentare se numeşte reprezentare parameţricâ (v. sub Curbă 1, şi sub Suprafaţă). s. Parametru. 2. Mat., Tehn.: Mărime proprie a unui anumit obiect geometric, fizic sau tehnic, care intervine ca parametru (v, Parametru 1) în relaţiile caracteristice acestuia. 9. ~ cristalografie. Mineral.: Fiecare dintre distanţele de la origine la cari feţele cristalografice ale unui cristal taie cele trei axe de coordonate, definite prin intersecţiunea a trei feţe ale cristalului respectiv, cari nu aparţin aceleiaşi zone (v. fig.). Parametrii cristalografiei se notează cu literele:a,b,c(OA=a, OB= — b şi OC—c). între aceşti parametri, ca. şi între parametrii reţelei cristaline (v. sub Cristalină, reţea ~), există relaţiile: a—b=c, pentru cristalele din sistemul cubic; a=b =/= c, pentru cristalele din sistemele trigonal, . exagonal şi tetragonal; a=fcb=fcc, pentru cristalele din siste-mele triclinic, monoclinic şi rombic. io. de diştribuţie. Geom.: Număr asociat cum se arată mai jos unei generatoare rectilinii a unei suprafeţe riglate care nu e desfăşurabilă (v. Suprafaţă riglată). O suprafaţă riglatăS e reprezentată printr-o ecuaţie vectorială de forma: (1) M(u, v) = P(u) + vt (u), între, punctele M ale unei generatoare determinate d şi planele tangente XI la 5 în aceste puncte, cari formează un fascicul avînd ca axă dreapta d, există o corelaţie, numită corelaţia lui Chasles. Biraportul a patru puncte ale unei generatoare e egal cu biraportul planelor tangente corespondente: (m1, m2, m3, m4)=(ii1, n2, xi3, n4). Generatoarele pentru cari planul tangent e acelaşi în toate punctele se numesc generatoare staţionare. Valorile parametrului u, cari corespund unor astfel de generatoare, anulează funcţiunea argumentele u1 fiind numere reale, şi în care tensorul metric fundamental are componentele cova-riante g;£=gjfe (ul> » w*)» se consideră un cîmp tensorial scalar, adică o funcţiune de punct fiu1, •••, un), a cărej valoare e independentă de orice sistem de referinţă în Vn. în raport cu o schimbare de sistem de referinţă u^u^u1, cu ^ = 1 funcţiunea de punct se transformă prin substi- tutie directă: («'■). ••• ,un (u!)}=f(ul, 9/ Sistemul derivatelor parţiale /• —- e un sistem ten- sorial covariant de primul ordin, adică e un vector covariant, numit gradientul cîmpului /(«*, ...,un). Pătratul lungimii gradientului în care P=P (u) e vectorul de poziţie asociat punctelor P ale unei curbe directoare C aparţinînd suprafeţei riglate S (parametrul u fiind parametrul natural al punctelor curbei, adică lungimea arcului considerat de la un punct origine), iar* (u) e vectorul unitar al generatoarei care conţine punctul P(u). Aceste elemente determinante verifică relaţia: unde 9 _9/ C)uk Jk - C)g (2) e tensorul reciproc al tensorului fundamental, se numeşte pa, r a metru diferenţial de primul ordin al funcţiunii de punct fiu1, •••, un). Parametru geometric al fusului QJ Parapet Unui sistem de două funcţiuni de punct fiu1, •••, un)> (piu1, •••, un) i se asociază produsul scalar al gradienţilor lor: A,-<;“ Q)U1 ţ)U^ numit parametru diferenţial mixt de primul ordin. Considerînd cîmpul gradientului în componente contra-variante f—gtkfk^ diferenţiala absolută a acestui cîmp e cîmpul vectorial contravariant: Dfi=df+/krkihduh, unde ryA sînt coeficienţii lui Christoffe! de specia a doua (v. Christoffe!, simbolurile lui ~). Rezultă tensorul mixt de ordinul al doilea 3 f -+rkkf div f 9/' l-fk} 2/ =S|^T+r/, /—1 \ q)Ui se numeşte parametru diferenţial de nul al d'o i l e a al funcţiunii de punct fiu1,.. expresia lui poate fi pusă sub forma: 1 9 f,/" Jk 3/ o r d i- , un) şi A A 2/= 1 Vs'u Ofgmgşs 9/) 1 gu ' d»1) du1 + (l/^33^n 3/1 ^fl/^11^22 3 f\ A ,/=- ii2 * G /, /, /, 0 A 2/- unde H H2 = EG~F2 . noi, numit cîmp derivat covariant al cîmpului gradient. Divergenţa cîmpului f\ care, prin definiţie, e egală cu cîmpul scalar dedus din tensorul f\h prin operaţia de contracţiune: ~\Jg ^ul [' ~ q)u' în cazul în care Vn e spaţiul euclidian obişnuit, raportat la un sistem de coordonate curbilinii ortogonale: ds2=£n (d^)2+fe (ch*2)2+£33 (dw3)2, expresia parametrului diferenţial A2/ devine: 0w2 iar în cazul coordonatelor cartesiene ortogonale, acest parametru e laplacianul funcţiunii fix, y, t): a f=^L+^L+^L. 2f d*2 dr* d*2 O suprafaţă din spaţiul obişnuite o varietate riemanniană V2. Folosind, pentru tensorul metric fundamental, notaţia lui Gauss: Sll~ E, E1 u1=u, u2=v , expresiile parametrilor diferenţiali asociaţi unei funcţiuni de punct fiu,v) sînt: . E F fu 1 ~ geometric al fusului. Mş.: Sin. Coeficient dimensional al fusurilor cilindrice (v.). 2. Paramine.Ind. chim.: Sin. Coloranţi furanol (v. Fura-coloranţi ~). 3 Paraminoflavolinâ. Chim.: Sin. Flavanilină (v.). 4. Paramînol. Chim. V. PAB, acidul 5. Paramol. Foto.: Sin. Edinol (v.). 6. Paramorfan. Chim., Farm.: Sin. Clorhidrat de dihidro-morfină (v. Dihidromorfină, clorhidrat de ^). 6. Paramorfie. Mineral.: Proprietatea formelor cristalo-grafice emiedrice de a fi paranriorfe, adică de a avea un centru de simetrie. Forme reprezentative: dodecaedrul pentagonal şi diakisdodecaedrul din sistemul cubic. Sin. Paraemiedrie. 7. Paramorfozâ. Mineral.: Transformarea modificaţiei unui mineral format la temperatură mai înaltă, într-o modificaţie care obişnuit se formează la o temperatură mai joasă, fără a se schimba forma exterioară a cristalelor modificaţiei iniţiale (de ex. paramorfoza frecventă a calcitului după aragopit). 8. Paranthelie. Meteor. V. Optica atmosferei. 8 Parantiselenâ. Meteor. V. sub Optica atmosferei. 10 Parapet, pl. parapete. 1. Arh., Cs.: Sin. Balustradă (v.). u. Nav.: Prelungirea bordajului deasupra punţii unei nave, pe o înălţime convenabilă, pentru a proteja pe oameni şi obiectele de pe punte de valuri şi de căderea în apă. E construită din tablă de oţel sau din scînduri (la navele de lemn), montate pe suporturi fixate în puntea respectivă, iar la partea superioară e echipată cu un fier cornier cu deschiderea spre interior sau cu o platbandă, peste care se aplică copastia, în general, de lemn. La proră şi în borduri, unde parapetul are urechi sau ochiuri pentru manevra parîmelor, el e întărit, pentru a suporta solicitările respective. în general, grosimea tablelor pentru parapet e de 1/3---1/2 din grosimea tablelor bordajului. Pentru scurgerea apei ambarcate pe timp rău sînt practicate tăieturi în parapet, ferestre cu zăbrele sau capace de închidere (cari se închid cînd bordul intră în apă şi se deschid sub acţiunea apei de pe punte), iar suprafaţa acestor ferestre, numite impropriu saborduri, e în funcţiune de cantitatea de apă pe care o poate ambarca nava, astfel încît să se reducă la minimum influenţa ei asupra stabilităţii. Pe celelalte punţi, parapetul se construieşte din bastoane şi vergele sau din sîrmă împletită. Pentru schela sau scara de debarcare se taie în parapet porţi cu una sau cu două batante. 12. Parapet. 2. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţie vechi, partea de zidărie a unui crenel care apăra pe trăgători contra loviturilor atacatorului. în lucrările de fortificaţie bastionate şi poligonale, parapetul făcea parte din rampart (v.), pe care-l completa (v. fig. a), şi se compunea dintr-un taluz interior, dintr-un taluz exte- Parapete de fortificaţii, a) parapet la fortificaţii bastionate şi poligonale; b) parapet de şanţ de tragere; 1) taluz interior; 2) taluz exterior; 3) taluz superior (plonjee); 4) creasta (linia de foc); 5) direcţia spre inamic. rior şi dintr-un taluz superior (plonjee). Datorită faptului că în spatele parapetului erau aşezate organele de luptă, linia superioară a parapetului se numea creasta sau linia de foc. Parapetul era consolidat cu nuiele sau cu piatră, era acoperit cu iarbă, iar uneori era crenelat cu saci de nisip sau de pămînt. 7 Parapet 98 Parascîntei în lucrările de fortificaţie din primul război mondial, parapetul era partea superioară, dinspre inamic, a şanţului de tragere (v.), constituită din pămîntul rezultat prin săparea şanţului. Ea se reducea numai la taluzul interior şi la plonjee (v. fig. b), 1. Parapet. 3. Arh.: Porţiune de perete exterior cuprinsă între planşeul unei încăperi şi partea inferioară a tocului unei ferestre, şi mărginită de planele laterale ale golului acesteia. Grosimea parapetului e, în general, mai mică decît a peretelui exterior respectiv, pentru a obţine o mică nişă în care se aşază, de obicei, un radiator de calorifer. 2. Parapithecus. Paleont.: Maimuţă din grupul Catari-nienilor, seria cinomorfă, caracteristică pentru Oligocenul din Egipt (Fayoum). E cel mai vechi simian care a păstrat unele caractere lemuriene. Se cunoaşte numai maxilarul inferior, care indică un animal de talie mică. 3 Paraplex. Chim.: Grup de răşini sintetice, alchidice, modificate sau nemodificate cu uleiuri vegetale (in, floarea-soarelui, ricin, tung, etc.), disolvate sau nu în solvenţi organici, folosite la fabricarea lianţilor pentru cerneluri de tipar, emailuri, vopsele şi la obţinerea lacurilor. 4. Parapodzol. Ped.: Sin. Podzol secundar (v. sub Podzol). Numirea e folosită mai ales pentru cazul formării în profil a unui orizont iluvial bogat în argilă, care, în cursul procesului de formare a solului, a suferit levigarea fără descompunere, sau a suferit o descompunere în proporţii reduse. 5. Parapsidian. Paleont.: Tip de craniu reptilian caracteristic ordinului Ihtiosaurienilor (v. Reptile), cu o singură fosă temporală (fosa superioară) de fiecare parte a craniului, situată deasupra oaselor postfrontale şi supratemporale. 6. Pararozanilinâ. Ind. chim.: Sin. Parafuchsină. V. sub Triarilmetanici, coloranţi 7. Parascîntei, pl. parascîntei. 1. Tehn.: Dispozitiv montat la gura unui coş de tiraj sau în interiorul extremităţii superioare a unui coş, care serveşte Ia reţinerea scînteilor, a particulelor solide mai mari (incandescente sau nu) şi, parţial, /. Parascîntei cu pînză de sîrmă. î) placă tubulard a camerei de fum; 2) elemente de supraîncălzitor; 3) colector de supraîncalzitor ; 4) ţeava de admisiune; 5) coş; 6) parascîntei cu pînză de sîrmă (cu sită metalică); 7) cap de emisiune; 8) uşa camerei de fum. a particulelor de praf antrenate de gazele de ardere. Para-scînteile pot fi cu funcţionare uscată şi constituite din ecrane, plase, deflectoare, etc., - dispuse în drumul gazelor (de ex. parascîntei le de locomotivă), sau cu funcţionare umedă şi constituite din piese metalice cari divizează şi distribuie apa astfel, încît formează o perdea de apă (de ex. unele parascîntei de cubilou). Exemple: Parascîntei de cubilou. A/lett. V. sub Cubilou. Parascîntei de locomotivă. C. f.: Parascîntei montat în mod obligator în camera de fum sau în partea superioară a coşului locomotivelor cu abur cari ard combustibil solid, servind la oprirea ieşirii pe coş a scînteilor. II. Tipuri de parascîntei. a) cu colivie cilindrică; b) cu placă perforată; c) cu jaluzele; 1) vergea; 2) placă perforată; 3) cap de emisiune ; 4) tablă perforată; 5) inel de tablă; 6) cameră de fum; 7) coş. ///. Parascîntei cu paravan şi placă deflectoare. 1) paravan vertical; 2) paravan orizontal ; 3) sită de sîrmă; 4) pla- că deflectoare. Majoritatea tipurilor de parascîntei sînt cu funcţionare uscată, bazîndu-se pe principiul reţinerii particulelor aprinse; unele tipuri recente se bazează şi pe principiul răcirii acestor particule prin stropire, folosind un stropitor (montat în camera de fum, înaintea uşii) alimentat de apa din căldare şi evacuată sub presiune. Parascînteiul montat in camera de fum funcţionează prin trecerea curentului de gaze prin diferite şicane, cari pot fi: o pînză de sîrmă (cu ochiuri pătrate de 4 mm) montată pe un cadru cilindric sau conic (v. fig. /), între coş şi capul de emisiune; o colivie cilindrică, formată din vergele de oţel (v. fig. II a); o placă metalică găurită în formă de ciur, montată pe întreaga lungime a camerei de fum (v. fig. II b) ; inele de tablă dispuse în formă de jaluzele (v. fig. II c). La aceste sisteme, gazele trec prin orificiile din parascîntei, pe cînd resturile de ardere cad în camera de fum, de unde sînt scoase odată cu curăţirea acesteia. ■— Un tip de parascîntei de construcţie recentă e reprezentat în fig. III, fiind constituit dintr-un paravan vertical şi din altul orizontal, IV. Parascîntei în coşul locomotivei. 1) perete deviator ; 2) parascîntei; 3) pălăria coşului; 4) coş ; 5) cameră de fum. Parascîntei Paraşutarea avionului cari dirijează gazele prin regiunea inferioară a camerei de fum, obiigîndu-le astfel să treacă spre coş printr-o sită. La locui de îmbinare a paravanului orizontal cu sita e montată o placă deflectoare dispusă înclinat. Acest sistem, folosit la. locomotivele de mare putere, alimentate cu stoker, prezintă avantajul, faţă de celelalte sisteme, că elimină aproape complet fraisilul, însă opune o rezistenţă mai mare la trecerea gazelor, iar prin eliminarea completă a fraisilului se pierd circa 3000 kcal/kg. Parascîntei ul montat în coşul locomotivei funcţionează prin devierea curentului de gaze de ardere şi fărîmiţarea particulelor aprinse prin lovirea lor de pereţii de deviere (v. fig. IV). Sistemul e folosit la locomotivele cari ard cărbuni inferiori şi lemne, avînd coşul (în partea unde se montează dispozitivul) în formă de pălărie sau de căciulă. 1. Parascîntei. 2. E/t.: Ecran izolant incombustibil, care previne formarea arcurilor electrice sau deteriorări le pe cari aceste arcuri le-ar putea produce. Sin. Ecran antiarc. 2. Parasimpaticomimetice. Farm.: Medicamente naturale sau de sinteză cari mimează efectele impulsului nervos para-simpatic. Sistemul nervos parasimpatic e format dintr-un nucleu central bulbar, ale cărui ramuri formează nervul pneu-mogastric (cu ramificaţii spre aparatul respirator, circulator şi spre tubul digestiv), şi dintr-un număr de nuclee sacrale, ale căror ramuri formează plexul hipogastric, care trimite ramificaţii spre vezica urinară, spre rect şi spre organele genitale. Organele vegetative au o dublă inervaţie, simpatică şi parasimpatică, a căror acţiune e antagonistă; prima accelerează ritmul inimii (tahicardie), pe cînd cea parasimpatică îl micşorează (brahicardie). în organism, influxul nervos de la fibra nervoasă la celula efectoare (organul terminal) se transmite prin intermediul unor substanţe chimice, secretate la nivelul terminaţiilor nervoase. Fibrele nervoase simpatice dau naştere simpatinei, formată din adrenalină şi nor-adre-nalină (fibre adrenergice), iar fibrele nervoase parasimpatice dau naştere acetilcolinei (fibre colinergice), mediator chimic natural cu acţiune triplă: asupra muşchilor netezi şi asupra glandelor; asupra ganglionilor vegetativi şi asupra muşchilor scheletului. Pe lîngă acetilcolină s-au sintetizat diferiţi esteri ai colinei, cum şi alte substanţe, cu o structură chimică înrudită, cari mimează efectele excitării sistemului nervos parasimpatic, cum sînt, de exemplu’ metacolina (clorură de P-acetoxi-propil-trimetil-amoniu), esmodilul (bromură de tri-metil-metoxipropenil-amoniu), etc. Unele dintre substanţele parasimpaticomimetice de sinteză au o stabilitate mai mare decît produsul natural, care se hidrolizează cu uşurinţă. Un alt grup de substanţe cu acţiune parasimpaticomimetică inhibă sistemul enzimatic al colinesterazei şi, prin aceasta, acetil-colina nu mai e hidrolizată. Pilocarpina, arecolina şi muscarina sînt alcaloizi naturali cari au calitatea de a acţiona ca excitanţi asupra ţesuturilor inervate de nervii colinergici. 3 Parasol, pl. parasoluri. Av.: Aripă de avion monoplan, situată deasupra fuzelajului acestuia, de care e legată prin hobane (coarde de pian) sau bare (contra-fişe rigide). Avioanele cu aripă parasol (v* fig-)> numite şi avioane parasol, se folosesc rareori (de Aripă parasol. ex. ca avioane de tu- fuzelaj; 2) aripă parasol; 3) tren de aterisaj. rism), deoarece nu au cîmp vizual satisfăcător şi nu permit escamotarea sub aripă a aterisorului. 4. Parasolar. Foto. V. sub Fotografic, parasolar —. 5. Parasuchia. Paleont.: Grup de reptile triasice, important pentru studiul evoluţiei Crocodilienilor şi a Dinosaurienilor şi considerat mult timp ca un subordin al Crocodilienilor. Craniul prezintă unele caractere de Crocodilieni (două fose temporale şi două fose lacrimale) şi altele de Dinosaurieni (două fose preorbitale). Se deosebesc, însă, de aceştia, prin absenţa bolţii palatine şi prin vertebrele de tip amficelic. Cuprind genuri mai mult sau mai puţin specializate; de exemplu genul Belodon, din Triasicul german, care avea aspectul unui crocodil; genul Ornithosuchus, din Triasicul englez, cu caractere nete dinosauriene în structura craniului şi în structura centurii pelviene, care aminteşte de centura de tip avipe.lvian a Dinosaurienilor. Au dispărut la sfîrşitul Triasi-cului puţin înainte de apariţia Crocodilienilor propriu-zişi. 6. Para şuta re. Av.: Lansarea din avion cu paraşuta (v. Paraşută 1)/ 7. Paraşutarea avionului. Av.: Fază de evoluţie normală a unui avion în timpul aterisării, caracterizată prin „înfun-darea" Iui de la înălţimea de filare, spre a lua contact cu solul. Evoluţia avionului în timpul paraşutării, la aterisare, poate fi considerată o mişcare de translaţie, cu unghiul dc înclinare constant al axei avionului faţă de sol. Paraşutarea e a patra fază a evoluţiei avionului în timpul aterisării, care începe în momentul apariţiei înfundării avionului şi se termină în momentul în care roţile avionului iau contact cu solul. Pentru paraşutarea avionului, pilotul trage manşa complet şi la terminarea, fazei de filare (faza 3, v. Distanţă de aterisare) începe să scadă portanţa aripii avionului, care în timpul filării era egală cu greutatea acestuia, astfel încît avionul tinde să se înfunde; deci se produce o forţă centripetă îndreptată în jos, egală cu diferenţa dintre greutatea avionului şi portanţa lui, iar traiectoria avionului se transformă într-o traiectorie curbă (v. fig.), fiind dreaptă şi orizontală Traiectoria avionului (]?) în timpul paraşutării iui. în timpul filării. — La avioanele cu aterisor clasic cu bechie, contactul cu solul în timpul aterisării normale se face în trei puncte, adică simultan cu roţile principale ale aterisorului şi cu roata bechiei. — La avioanele cu aterisor triciclu (cu roată anterioară), contactul cu solul se face pe roţile principale, în timp ce roata anterioară se găseşte, în momentul luării contactului cu solul, într-o poziţie ridicată de la sol (v. fig.). Lungimea traiectoriei parcurse în timpul paraşutării avionului depinde de înălţimea de paraşutare, care determină mărimea sarcinii pe aterisor şi funcţionarea amortisoarelor. La aterisare normală, înălţimea de paraşutare nu trebuie să depăşească 0,5—1 m. Calculul paraşutării, consistînd în stabilirea dependenţei componentelor orizontală şi verticală ale vitezei de zbor în funcţiune de înălţimea paraşutării, e dificil din cauza influenţei solului asupra aripii avionului, care provoacă o scădere a coeficientului de rezistenţă la înaintare Cx şi o creştere a coeficientului de portanţă ai avionului. Afară de aceasta, în regimurile de zbor cu unghiuri de atac subcritice, folosite lâ aterisarea normală, valoarea coeficientului C creşte şi datorită măririi unghiului de atac, provocată de reducerea componentei orizontale a vitezei de zbor pe traiectorie; de asemenea, descreşterea vitezei de zbor pe traiectorie, în timpul paraşutării, depinde de fineţea avionului, influenţată de bracarea dispozitivelor de hipersustentaţie. Întrucît, de obicei, lipsesc datele experimentale referitoare la influenţa solului asupra coeficienţilor C şi C , ele 7* Paraşută 100 Parataxie fiind în funcţiune de datele aerodinamice ale tipului de avion, calculul paraşutării la un avion prototip, care are o mare importanţă la avioanele rapide actuale, se efectuează în mod aproximativ pe baza unor premise simplificatoare. Pentru calcule mai exacte, în vederea ameliorării caracteristicilor de aterisare ale unui avion prototip, e necesar să se cunoască cît mai precis influenţa apropierii solului şi a variaţiei unghiului de atac asupra coeficienţilor Cx şi C^, în timpul paraşutării avionului. i Paraşuta, pl. paraşute. 1. Av.: Dispozitiv de aterisare lentă, care la deschidere are formă de umbrelă cu suprafaţă relativ mare, astfel încît reduce viteza de cădere a unui corp de care e legată, datorită rezistenţei aerodinamice a acestei suprafeţe. Aria suprafeţei purtătoare a unei paraşute pentru persoane e cuprinsă între 50 şi 60 m2, fiind calculată pentru viteza de cădere de 5***5,5 m/s ; la paraşutele pentru lansări de materiale, suprafaţa voalurii e calculată în raport cu greutatea acestora şi cu viteza admisă la aterisare, pentru ca şocul cu pămîntul să nu le facă inutilizabile. Paraşuta se compune din următoarele părţi: sacul paraşutei, în care paraşuta se introduce pliată, pentru ca să ocupe un volum mic şi totodată să se poată desfăşura în aer în mod sigur; voalura paraşutei, de obicei în formă de calotă sferică, avînd la partea superioară un orificiu de scurgere a aerului, şi care, în general, e confecţionată din mătase; suspantele, cari se compun dintr-un număr variabil de coarde, cu lungimea de circa 6-**8 m şi cu rezistenţă mare la tracţiune, şi cari leagă voalura paraşutei de harnaşamentuI acesteia; harna-şamentul paraşutei, de care sînt fixate suspantele şi care se leagă de corpul paraşutistului sau de materialele de lansat; cutia de declanşare, care e confecţionată din tablă de oţel nichelată, avînd în interior o piesă culisantă cu două canale, în cari se introduc capetele (cu bila Monel) ale cablurilor de comandă manuală şi automată. De piesa culisantă e fixat un cablu, cu trei ace de siguranţă, cari ţin paraşuta închisă (în timpul saltului cu paraşuta, tragerea de unul dintre cablurile de comandă scoate din această cutie piesa culisantă, pe care sînt fixate cele trei ace de siguranţă, permiţînd mai departe deschiderea paraşutei). Masa totală a unei paraşute portative pentru persoane e de circa 8--*9 kg. Paraşutele de persoane sînt de următoarele tipuri: paraşuta de scaun, pe care persoana se aşază; paraşuta dorsala, care e purtată pe spate; paraşută de genunchi, care e purtată pe genunchi; paraşută exterioară, care se prinde cu agrafe de harnaşament, numai dacă e nevoie; scaun-paraşută, care formează corp comun cu paraşutistul în cădere. Paraşutele pot fi cu deschidere automată sau cu deschidere comandată. Cele mai multe paraşute sînt echipate cu o paraşută-pilot (paraşută extractoare), cu diametrul de maximum 1 m, care e legată de paraşută şi are un schelet cu nervuri de oţel şi cu resorturi; paraşuta-pilot se smulge singură din sacul paraşutei, la deschiderea acestuia, antre-nînd desfăşurarea paraşutei propriu-zise (v. şî sub Paraşutism). 2. ~ luminoasa. Tehn.: Paraşută pentru lansarea, spre sol, a unui material pe bază de magneziu, care se aprinde în aer şi produce o lumină intensă. Paraşuta luminoasă se foloseşte pentru iluminarea terenului de aterisare, în caz de aterisare forţată sau neprevăzută, cum şi în alte scopuri. 3 Paraşuta. 2. Mine: Sin. Paracăzător (v.). 4. Paraşutism. Av.: Tehnica saltului cu paraşuta, care se ocupă cu modul în care se pot efectua salturi corecte, în condiţii optime de siguranţă, cu diverse paraşute, de la diferite înălţimi şi avînd anumite viteze de zbor înainte de lansare. Paraşutismul se practică pentru şcolarizare sau antrenament, cum şi în scopuri sportive ori utilitare» Practicarea paraşutismului reclamă cunoaşterea saltului cu paraşuta, care cuprinde cinci faze, şi anume: desprinderea de avion, căderea liberă în aer, deschiderea paraşutei, căderea cu paraşuta şi contactul cu solul. — Desprinderea de avion se efectuează ţinînd seamă de viteza de zbor a acestuia. Rezistenţa aerului poate împiedica desprinderea paraşutistului de avion, la viteze foarte mari (peste 700---800 km/h); de aceea există dispozitive mecanice speciale de expulsare a paraşutistului, din avioane cu viteze foarte mari. —Căderea liberă a paraşutistului precede deschiderea paraşutei, care trebuie să se deschidă (automat sau comandat) Ia o distanţă de cel puţin 20---25 m de avion, pentru ca paraşuta să nu se încurce în organele avionului. Prelungind căderea liberă, paraşutistul ajunge la o viteză limită de cădere uniformă, din cauza rezistenţei aerului; la înălţimi de 1000**-2000 m, în atmosfera standard, această viteză e de circa 55-*-56 m/s (adică 200-** 210 km/h), pentru un om cu greutatea de circa 70 kg. La avioane cu viteza sub 210 km/h, viteza de cădere a paraşutistului creşte, pînă la valoarea limită, iar la avioane cu viteze mai mari, viteza de cădere a paraşutistului descreşte pînă la valoarea limită, pentru care şocul de deschidere a paraşutei nu e dăunător organismului omenesc. — Deschiderea paraşutei, care durează mai puţin decît o secundă, supune organismul paraşutistului la o forţă inerţială (datorită variaţiei vitezei), care nu trebuie să depăşească de cinci ori greutatea corpului său. Viteza limită de cădere fiind de maximum 200---210 km/h, paraşutistul care sare dintr-un avion cu viteze simţitor mai mari decît 210 km/h va trebui să-şi deschidă comandat paraşuta, dar numai după ce viteza sa va ajunge la valoarea de mai sus (care nu mai e periculoasă) datorită rezistenţei aerului. — Căderea cu paraşuta deschisă se efectuează cu o viteză uniformă de circa 5 m/s (18 km/h), datorită dimensionării paraşutei, care e astfel calculată, încît şocul cu pămîntul să nu fie periculos. La această viteză, efectul de antrenare al Vîntului poate abate mult paraşuta de la căderea pe verticală; dacă vîntul e puternic, paraşutistul poate evita efectul lui de antrenare, prin deschiderea paraşutei la înălţime mică deasupra solului (înălţimea minimă admisibilă deasupra solului e de 100* * * 150 m). — Contactul cu solul provoacă o forţă de impact egală cu de circa 3,5 ori greutatea paraşutistului (acceleraţia corespunzătoare fiind de circa 3,5 g, în cazul unei viteze de contact cu solul egală cu 5 m/s), ceea ce reclamă ca paraşutistul să atingă solul cu genunchii îndoiţi, pentru a amortisa şocul. Vîntul măreşte intensitatea şocului cu pămîntul, deoarece măreşte viteza rezultantă de cădere a paraşutei; dar vîntul devine dăunător numai pentru viteza de 11 m/s, căreia la contactul cu solul îi corespunde acceleraţia de circa 7 g, care nu mai poate fi suportată în mod normal de organismul omenesc. Deci, trebuie evitat saltul cu paraşuta, cînd vîntul are o viteză de peste 11 m/s. 5. Paratactice, cercuri Geom. V. sub Parataxie 1. e. Paratactice, drepte Geom. V. sub Parataxie 2. 7. Parataxie. 1. Geom.: Relaţie care există între două cercuri paratactice în spaţiu. Fiind date, în spaţiu, două cercuri C, C' — ale căror raze nu sînt nule — există cel puţin un cerc T care intersectează ortogonal pe fiecare dintre ele în cîte două puncte. în cazul în care C, C' nu aparţin unei aceleiaşi sfere şi există o familie simplu infinită de cercuri I\ biortogonale fiecăruia dintre cercurile C, Cf, aceste două cercuri se numesc cercuri paratactice. în general, două cercuri C, C' sînt în bi-involuţie, dacă oricesferă care conţinepeunul dintreelee ortogonală celuilalt. Dacă două cercuri C, C', cu raze diferite de zero, sînt paratactice, fiecare dintre ele e paratactic cu cercul ortogonal sferei ortogonale comune care e în bi-involuţie cu celălalt* rmmmmm mensmi mrnnti tÂBţi si Parataxie ^01 Paratrăsnet i. Parataxie. 2. Geom.: Relaţie care există între două drepte din spaţiul geometriei eliptice cari sînt paralele în sensul lui Ciifford (v. sub Geometrie neeuclidiană). Două drepte cari sînt paralele în sensul lui Clifford se numesc drepte paratactice. 2 Paratectogenezâ. Geol.: Proces de cutare care presupune numai formarea de cute concentrice neasociate cu cute similare sau cu cute de curgere caracteristice ortotectogenezei. Acest proces, care indică o adîncime mai mică de manifestare a lui şi o intensitate mai redusă a forţelor orogenice, se întîl-neşte în regiunile geosinclinale cari nu prezintă un grad înalt de'mob!Iitate a scoarţei, adică în parapeosinclinale. 3. Parathion. Chim., Ind. chim.: o, o-Dietil-O-p-nitrofenil-tiofosfat. Se sintetizează prin reacţia dintre triclorura de fosfor şi sulf, urmată de tra- .tare cu etilat de sodiu, iar nr H H H produsul rezultat se con- j 2 5 C—C densează cu p-nitrofenolat s p_Q—cf ^C—NO* de sodiu. { Parathionul e un lichid OC< Elementele de captare, instalate pe partea cea mai înaltă a construcţiilor, sînt conductoare electrice de oţel lat zincat xc=c/ nr 2 5 H H galben cu p. f. 375 , nD = = 1,5370, d^5= 1,26. E solubil în c fcooli, în esteri,eteri, cetone şi hidrocarburi aromatice şi practic insolubil în apă (20 părţi la milion). E incompatibil cu substanţele avînd ^H>7,5. Se întrebuinţează ca insecticid în agricultură, fiind o substanţă toxică pentru om. Intoxicaţia acută se manifestă prin anorexie, greaţă, vomismente, diaree, salivaţie excesivă, con-stricţiunea pupilei, bronhoconstricţiune, convulsiuni, coma şi paralizia aparatului respirator. Are efecte cumulative. Se iau precauţiuni speciale pentru a preveni inhalarea şi contaminarea pielii. Sin. Thiophos, Paraphos, Alkron, Niran. 4. Paratrâsnet, pl. paratrăsnete. Elt.: Instalaţie de protecţie a construcţiilor şi a instalaţiilor contra efectelor produse de descărcările electrice atmosferice directe (lovituri directe de trăsnet). Montarea paratrăsnetelor e obligatorie pentru construcţiile şi clădirile cari prezintă pericol de incendiu, adăpostesc aglomerări de persoane, reprezintă sau adăpostesc valori culturale, servesc ca locuinţe şi au un mare număr de niveluri, prezintă dezvoltare mare în înălţime (coşuri de fum, turnuri, etc.), prezintă o importanţă deosebită, etc.; de asemenea, paratrăsnetele sînt necesare pentru protecţia instalaţiilor electrice de înaltă tensiune (v. Protecţia contra supratensiunilor; Staţiune electrică; Linie electrică de energie). Paratrăsnetul e compus din elemente de captare (verticale, orizontale sau înclinate), cari preiau descărcarea trăsnetului; de coborîre, avînd rolul de a conduce curentul de descărcare a trăsnetului; de legare la pămînt. Paratrăsnetul e caracterizat prin zona de protec-ţ i e, adică spaţiul protejat de loviturile directe, şi prin unghiul de protecţie, adică unghiul sub care e văzută aria zonei protejate din elementul de captare. La paratrăsnete avînd elementul de captare vertical, unghiul de protecţie e unghiul în plan vertical dintre axa paratrăsnetului şi tangenta la vîrf la curba care limitează zona de protecţie (v. fig. l a); la paratrăsnete cu element de captare orizontal, ca, de exemplu, conducta de protecţie a unei linii electrice de înaltă tensiune, e unghiul format de verticala prin urma conductorului de protecţie pe un plan perpendicular pe axa liniei electrice protejate, cu dreapta dusă prin urma conductorului de protecţie şi prin urma conductorului activ protejat (v. fig. I b). Spaţiul protejat se determină cu o anumită probabilitate, prin formule empirice sau grafice rezultate din studiul descărcărilor pe modele. //V////77//77 I. Unghi de protecţie al paratrăsnetului, o) vertical; b) orizontal; 1) conductă de protecţie; 2) conductă activă. cu dimensiunile 20x2,5 mm, de oţel rotund cu secţiunea minimă de 50 mm2, sau conductoare rotunde de cupru cu secţiunea minimă de 25 mm2, sub formă de tije verticale, bare orizontale sau înclinate, constituind adeseori reţele; uneori elementul de captare e un anumit corp metalic al instalaţiei protejate. Tijele verticale sînt justificate la anumite construcţii (v. fig. II şi III); frecvent se folosesc reţele de conductoare cari urmează coamele, jgheaburile, marginile teraselor, acoperişurilor, etc. (v. fig. IV). Coborîrile, din conductoare de aceleaşi dimensiuni ca şi conductoarele elementelor de captare, sînt în număr variabil după lăţimeaşi lungimea clădirii (v.fig. V); pot folosi, însă, Ia coborîre, şi elemente metal ice a le construcţiei, dacă au secţiuni suficiente, cum sînt: scheletele şi armaturile metalice ale clădirilor de beton armat (dacă prezintă continuitate electrică sigură), conductele de apă, burlanele de ploaie* scările de incendiu, etc. II. Tijă de captare pe acoperiş. Ul. Instalaţia de paratrâsnet a unui turn înalt. IV. Reţele de captare pentru clădiri avînd acoperişur o) cu deschidere mică; b) cu deschidere mare; c) cu shed. Fiecare coborîre e echipată cu o piesă de separaţie la distanţa de 1,50***2,50 m de la sol, care permite separarea. Parautohton 102 Parazăpezî V. Conductoare de coborîre ale unui paratrăsnet, s) piesă de separaţie. instalaţiei depeciădirede instalaţiade legare la pămînt,înscopul efectuării de măsurări de rezistenţe electrice. Porţiunea conductoarelor de coborîre, începînd de la piesele de separaţie pînă deasupra solului, se protejează cu ţeavă de oţel sau cu jgheab de tablă. Elementele de legare la pâmint sînt prizele de pămînt (v.), la cari se conectează conductoarele de coborîre. Nu sînt necesare prize, dacă construcţia are stîlpi metalici îngropaţi în fundaţii de beton şi dacă rezistenţa ohmică de trecere la pămînt nu depăşeşte anumite valori prescrise. în anumite condiţii pot fi folosite ca prize reţelele metalice subterane de apă, de gaze naturale, etc. La executarea paratrăsnetelor pentru clădiri acoperite cu materiale uşor inflamabile, cu pericol de explozie, etc., se aplică măsuri speciale. Instalaţiile de paratrăsnet trebuie verificate periodic, efectuîndu-se cu aceste ocazii şi măsurări electrice, în special asupra rezistenţelor prizelor de pămînt. 1. Parautohton. Geol.: Pînză (v. Pînză 4) de amploare secundară sau duplicatură (v.) importantă, care acoperă autohtonul şi e acoperită, la rîndul ei, de o pînză majoră. Faciesurile rocilor din parautohton sînt similare celor ale depozitelor geologice de aceeaşi vîrstă din autohton, dar net diferite de cele din pînza acoperitoare. Rocile din parautohton sînt încălecate peste autohton pe aceeaşi direcţie pe care se produce deplasarea pînzei acoperitoare, şi punerea lor în loc, în poziţie anormală, e determinată de procesul de formare a pînzei majore, care, avansînd peste autohton, antrenează în mişcarea ei părţi din acesta, în special din apropierea^zonei de rădăcină, pe cari le aduce în poziţie parautohtonă. în cazul pînzelor cari au apărut prin subîmpin-gerea autohtonului, încălecări parautohtone se pot forma oriunde în zona autohtonă. în ţara noastră, unităţi tectonice parautohtone au fost identificate în jumătatea vestică a Carpaţilor meridionali, unde, înre Pînza getică şi Autohtonul danubian, s-a stabilit prezenţa unui important lambou de rabotaj (Pînza de Severin), constituit din Strate de Sinaia smulse de pînză din extremitatea vestică a Autohtonului, dezrădăcinate şi încălecate peste rocile cristaline şisedimentare ale Autohtonului (v. fig.). în Autohtonul danubian s-au deosebit, de asemenea, două duplicaturi parautohtone, numite de Cerna şi de Arjana. în regiunile cu depozite de fliş, duplicaturile parautohtone au importanţă economică deosebiră, deoarece creează condiţii pentru acumularea zăcămintelor de petrol (de ex.: în URSS, _ în regiunea Borislav din R. S. Ucraineană, în Polonia şi, probabil, structurile petrolifere exploatate în Moldova, în zona Autohtonului fJişului marginal). Var. Para-autohton. 8o zo zici W Gura Văii Tr. Severin E 1 WBM3 Structura geologică generală'a Carpaţilor meridionali în regiunea Banatului şi a Platoului Mehedinţi. 1) depuneri postorogenice; 2) Pînza getică; 3) Pînza de Severin; 4) sedimentar autohton; 5) cristalin autohton. 2. Paravalanşâ, pl. paravalanşe. Drum., C.f., TnL: Sin. Galerie contra avalanşelor (v.), Tunel cor.tra avalanşelor. 3 Paravan, pl. paravane. 1. Arh., Cs.: Perete vertical, în general de lemn, cu grosime mică şi cu diferite înălţimi (de obicei mai mari decît 1,70 m), folosit pentru a limita un anumit spaţiu în interiorul unei încăperi. Poate fi construit, fie continuu, dintr-un singur material sau din materiale diferite (de ex. din lemn şi panouri de sticlă), fie cu deschideri (ferestre şi uşi). 4. Paravan. 2. Arh.: Piesă de mobilier, formată din unu sau din mai multe panouri legate între ele cu balamale, folosită în încăperi ca apărătoare contra curenţilor de aer sau a radiaţiilor unui corp de încălzit, ori pentru a masca anumite obiecte sau porţiuni din încăpere. Panourile sînt alcătuite, fie ca pereţi continui, fie din cadre de lemn sau de metal, ale căror goluri sînt acoperite cu o ţesătură textilă, cu foi de hîrtie, de carton, de asbest, de placaj sau de tablă. De obicei, paravanele sînt decorate cu motive picturale sau de sculptură, constituind elemente ornamentale de interior. 5. metalic. Agr.: Foaie de tablă cu dimensiunile de 1,50x0,70 m, fixată în formă de semicerc, pe pămînt, la distanţa de 50-“60 m, folosită ca baraj în faţa focarelor de lăcuste călătoare. După ce lăcustele sînt mînate de bătăiaşi, în faţa paravanelor, acestea se strîng în formă de cerc, iar lăcustele sînt ucise cu mijloace mecanice sau chimice. 6. Paravan hidraulic. Hidr.: Sin. Panou hidrometric (v.). 7. Paravâtrai, pl. paravătraie. Tehn.: Tablă de oţel îndoită, montată pe periferia cadrului uşii unui focar, sau placă de fontă fixată numai la partea inferioară a cadrului uşii, servind la protejarea acestuia şi a niturilor de fixare contra loviturilor sculelor (vătrai, lopată, etc.) de focărit, cum şi contra acţiunii flăcărilor. 8. Paravînt,pl. paravînturi. C. f.; Dispozitiv folosit pentru reducerea curenţilor de aer în lungul liniilor unei staţii de triaj, în special în lungul cocoaşelor. Paravînturile sînt formate, fie din mai multe rînduri de arbori, fie din panouri de lemn cu goluri, şi se aşază între linii, perpendicular pe axa căii. 9. Paraxial, punct Opt.: Punct situat în vecinătatea axei optice a unui sistem optic. 10. Paraxialâ, vaza Opt.: Rază de lumină, incidenţă pe un sistem optic, situată în vecinătatea axei optice a sistemuluj. 11. Parazâpadâ, pl. parazăpezi. Arh., Cs. V. Opritor de zăpadă, sub Opritor pentru acoperişuri 12. Parazâpezi. Drum., C. f.; Dispozitiv folosit pentru apărarea de înzăpezire a drumurilor şi a căilor ferate. Din cantitatea totală de zăpadă antrenată de vînt, circa 99% e transportată de pătura de aer groasă de 2,00 m de Ia suprafaţa terenului, iar din aceasta, circa 78% trece prin intervalul de 10 cm înălţime de Ia sol (v. fig. /). Astfel rezultă că, dacă se opreşte zăpada transportată pe înălţimea de 2,00 m, pericolul înzăpezirii e evitat. Aşezînd un perete înalt de 2,00 m în calea vîntului (V. fig. II o), acesta îşi măreşte viteza deasupra şi în imediata vecinătatepărţii superioare a obstacolului. în faţa şi în spatele peretelui se creează cîte o zonă mai liniştită, cu vîrtejuri, cea din faţă fiind de suprapresiune, iar cea din spate, de depresiune. în interiorul celor două zone, viteza aerului e mai mică, astfel încît masa de zăpadă antrenată cade şi se depune pe sol. Această zăpadă nu mai poate fi antrenată de curentul de aer, la trecerea acestuia cu viteză sporită peste 7&3Q Cantitatea de zăpadS antrenată I. Variaţia în funcţiune de înălţimea de la sol, a cantităţi i de zăpadă transportată de vînt. Parazăpezi 103 Parazăpezi obstacol, astfel încît cea mai mare parte din zăpadă se depozitează în faţa obstacolului, cu un taluz de 1/5---1/12, iar o mică parte se depozitează în spatele lui, cu un taluz de 1/8---1/10, pînă cînd depozitul ajunge Ia partea superioară a acestuia (v. fig. II b). După aceasta, panoul nu mai formează un obstacol, zăpada fiind spulberată mai departe. Dacă se 20 m de platforma căii de comunicaţie respective. Acest sistem prezintă dezavantajul că reclamă existenţa unui strat de zăpadă 40,,,50% goluri, supra-presiunea din faţa panourilor e mai mică, creşterea vitezei e constantă pe toată înălţimea lor, iar zăpadasedepune ma' mult în spate (v. fig.//c), //. Depozitarea zăpezii datorită "unui obstacol. a şi b) depozitarea zăpezii datorită unui obstacol care constituie un perete plin; c) depozitarea zăpezi i datorită unui perete cu goluri. astfel încîtacestepanouri se înzăpezesc mai greu. Funcţionarea parazăpezi lor se bazează pe fenomenele descrise mai sus. Parazăpezi le pot f> fixe (permanente) sau mobile (temporare). Cel mai frecvent sînt folosite para-zăpezile fixe, constituite din perdele de plantaţii deprotecţie, din garduri de lemn şi din garduri vii, — şi parazăpezile temporare, constituite din valuri de zăpadă, din pereţi de zăpadă şi din panouri de lemn (panouri de parazăpezi). Modul de execuţie a parazăpezi lor şi de amplasare a lor, cum şi eficienţa fiecărui tip, depind de intensitatea vînturilor, de regiunea care trebuie să fie apărată, de abundenţa zăpezilor, de importanţa căii respective, de posibilităţile de realizare şi de condiţiile locale. Astfel, pe terenuri agricole de valoare mare, se folosesc parazăpezi mobile, pentru a nu micşora suprafeţele agricole cultivabile. Perdelele de protecţie se amenajează prin plantarea cu arbori sau cu arbuşti a unei fîşii de teren cu lăţimea de aproximativ 10 * * * 15 m, amplasate la circa 20 m distanţă de la marginea platformei căii care trebuie apărată (v. fig. UI). Alegerea speciilor de arbori sau de arbuşti se face în funcţiune de zona climatică a regiunii. Gardurile fixe de lemn au înălţimea de 5,00 m şi se execută din scînduri aşezate cu spaţii între ele, astfel încît să aibă circa 40% goluri. Ele se fixează bine în pămînt şi sînt proptite în ambele sensuri (v. fig. IV). Gardurile vii sînt constituite dintr-un şir de arbori sau de arbuşti, cari se tund la înălţimea de circa 2 m, pentru ca ramurile lor să formeze un gard cît mai compact. Speciile indicate, în acest scop, pentru clima din ţara noastră, sînt salcîmul şi g Iad iţa, cu condiţia să se dezvolte bine. Valurile de z â p a d a constituie cel mai simplu tip de parazăpezi temporare, şi pot fi executate repede, cu ajutorul grederelor, al plugurilor pentru zăpadă sau al unui utilaj simplu, numit ridger (v.). Valurile de zăpadă se execută cu înălţimea de 0,70*** 1,00 m şi se aşază la distanţare circa 10... 15m~ - 20m III. Perdea de plantaţie cu destinaţie de parazăpezi. IV. Parazăpezi fixe, constituite din garduri fixe de lemn. o) elevaţie; b) secţiune transversală. compresibilă, suficient de gros, înainte de începerea viscolelor. Cînd valul s-a înzăpezit, el trebuie refăcut. Pereţii de zăpadă se execută din blocuri para-^spţpedice zăpadă compactă, aşezate sub forma unei zidării cu goluri străpunse. Prezintă dezavantajele că reclamă existenţa unei zăpezi adecvate, că nu pot fi executaţi repede şi reclamă manoperă multă. Panourile de parazăpezi constituie sistemul cel mai^economic şi mai eficient de combatere a înzăpezirilor, în special în terenuri agricole de valoare mare. Aceste panouri se execută fie din scînduri, cu lăţimea de 10 cm şi grosimea de 13 mm, aşezate vertical sau orizontal, cu intervale între ele, astfel încît panoul să aibă40---50% goluri, şisolidarizate custin-ghii transversale şi diagonale, — fie din nuiele împletite între pari (v. fig. V). Dintre panourile de scînduri, cel mai efi-i cient e tipul cu scînduri le aşezate orizontal şi cu intervalele dintre ele mărite progresiv spre partea inferioară a panoului, adică în imediata vecinătate a pămîntuiui, unde e antrenată cea mai mare parte a zăpezii, astfel încît aceasta nu se depozitează în faţa parazăpezii, ci e antrenată mai departe, pînă în regiunea de depresiune produsă de panou. Dintre panourile de nuiele, cel mai bun e tipul cu împletitură dublă (v. fig. V d), deoarece prezintă avantajul că spaţiile libere dintre nuiele sînt mai regulate şi mai uniform repartizate, astfel încît nu se produc vîrtejuri neregulate. Durata de folosire a panourilor de scînduri e de 5-**6 ani, iar a celor de nuiele, de 2-**3 ani. Deoarece depozitele din spatele unui panou de parazăpezi se formează cu un taluz de 1 /8**• 1 /12, panourile normale, cu înălţimea de 2,00 m, trebuie montate la distanţa de cel puţin .25 m de la margigea platformei căii de comunicaţie, perpendi- V. Panouri simple de parazăpezi. o) panou cu scînduri aşezate vertical; b) panou cu scînduri aşezate orizontal; c) panou de nuiele cu împletitură simplă; d) panou de nuiele» cu împletitură dublă. Parazit 104 Parazit cular pe direcţia din care bat î vîntul (v. fig. VI). Cînd direcţia de aşezare a panouri lor e încl inată faţă de axa căii, ele se aşază 3 2 VI. Montarea panourilor de parazăpezi. 1, 2, 3) poziţii succesive ale panourilor. în plane paralele, distanţate cu cel mult 10*• * 15 m unele de altele, iar zonele de influenţă ale panourilor vecine trebuie să se acopere pe o fîşie cu lăţimea \Y de circa 2,0 m (v. fig. VII). Cînd direcţia vîntului care produce înzăpezi rea e variabilă şi cantitatea de zăpadă e importantă, se recomandă ca panourile să fie aşezate pe două rînduri paralele (v. fig. VIII). La aşezarea panourilor de parazăpezi trebuie să se înclinate VII. Aşezarea panourilor de parazăpezi faţă de axa drumului. 1) panouri de parazăpezi; 2) axa drumului; V) direcţia vîntului. ţină seamă, de ase- vin. Aşezarea panourilor de parazăpezi pe două rînduri paralele. 1) panouri de parazăpezi; 2) marginea platformei căii. din spatele acestuia, evitînd panourilor prin depozitarea zăpezii menea, de existenţa unor obstacole (de ex.: păduri, clădiri, coame de dealuri, ____________________________ etc.)cari pot schimba ? J direcţia vîntului (v. fig. IX). Panourile de parazăpezi se montează astfel, încît marginea inferioară a peretelui lor să fie situată la înălţimea de 20 cm deasupra terenului (v.fig. X o), pentru ca zăpada transportată la suprafaţa solului să treacă pe sub panou şi să se depună în zona de depresiune scoaterea din serviciu a în faţa lor. Panourile se fixează pestîlpi de lemn de esenţă tare (stejar, salcîm, ulm, etc.), cu lungimea de 2,80 m şi diametrul mediu de 6-*-9 cm, sau se aşază înclinate, alternat, în două sensuri, şi cu colţurile superioare sprijinite u-ne!edealte!e(v.fig. Xb), cînd zăpada nu e abundentă sau cînd pămîntul e îngheţat şi nu pot fi îngropaţi stîlpii. Ultimul sistem prezintă dezavantajul că înălţimea parazăpezilor e mai mică. Cînd creasta depozitului de zăpadă a ajuns la înălţimea de circa^2/3 din înălţimea parazăpezilor, se sept panourile şi se IX. Aşezarea parazăpezilor în cazul existenţei unor obstacole naturale. 1) panouri de parazăpezi; 2) axa drumului; 3) pădure; V) direcţia principală a vîntului; V') direcţia secundară a vîntului. aşază în altă poziţie convenabilă, îndepărtîndu-le de calea de comunicaţie, sau se aşază pe creasta depozitului de zăpadă constituit, pentru a ser- 1 $9Annnnnn£ TJUTTUU U □ L)[ Trm?rţ/;rr?rrr, Annnnn cm Hi T nnnm nnrryr\v\r\Y\ nnnyn^7 n nnnn n} vi ca parazapezi mai înalte (v. fig. VI). Parazăpezi le reprezentate în fig. XI pot reţine cantităţi mari de zăpadă şi sînt constituite dintr-un rînd de panouri de nuiele, aşezat la 25 m de calea de comunicaţie, şi un rînd de panouri de scînduri, aşezat la circa 10 m de primul. Cînd depozitul de zăpadă a atins 2/3 din înălţimea panourilor de scînduri, acestea sînt mutate la 20 m distanţă de vechea poziţie, cele de nuiele w , rămînînd pe loc. x’ Modul de Q5ezare a Panour'lor de v , parazăpezi. Pentru a mări efici- a^ parazăpezi cu panouri fixate pe stîlpi; enţa panourilor se folo- ^ parazăpezi cu panouri sprijinite unele sesc parazăpezi alcătuite de altele, din două rînduri de panouri de scînduri aşezate suprapus în acelaşi plan, panoul inferior avînd înălţimea de 1,8 m, iar cel superior, înălţimea XI. Mutarea panourilor de parazăpezi. î) poziţia panourilor de nuiele; 2, 3) poziţii succesive ale panourilor de scînduri. de 2m (v. fig. XII). Aceste parazăpezi reţin cu 12***21 % mai' multă zăpadă decît parazăpezile constituite dintr-un singur rînd de panouri. Panourile pot fi executate cu goluri egale, sau se execută panouri le inferioare cu goluri mai Iate(de20 cm), iar cele superioare, cu goluri de lăţime obişnuită (de 10 cm). Ultimul tip prezintă avantajul că măreşte capacitatea de reţinere azăpezii şi îndepărtează depozitul de zăpadă de parazăpezi, astfel încît pot fi folosite în regiunile cu intensitatea vîntului. î Parazit, pl. paraziţi. Zoo/., Bot.: Animal sau plantă care trăieşte pe alte vieţuitoare, hrănindu-se pe seama acestora. Paraziţii extrag din vieţuitoarea-gazdă substanţe nutritive, vatămă ţesuturile atacate şi introduc în organismul parazitat secreţiuni toxice, ceea ce provoacă gazdei, turburări funcţionale, cari pot duce Ia atrofierea anumitor organe şi, uneori, chiar la moartea vieţuitoarei parazitate. Există paraziţi (bacteriile de nodozităţi) cari se hrănesc numai un timp Iimitat pe seama gazdei şi trăiesc apoi în simbioză cu aceasta. Unii paraziţi trec în ciclul lor evolutiv prin mai multe gazde; formele stadiale, cu înmulţire asexuată, parazitează gazdele interme- XII. Parazăpezi cu panouri suprapuse, a) elevaţie; b) secţiune transversală. zăpadă abundentă, indiferent de Parazîticîd 105 Parc de rezervoare diare, iar cele cu înmulţire sexuată trăiesc în gazdele definitive. Se deosebesc: z o o p o r a z i ţ i, cari atacă animalele, şi fi toporaz iţi, cari atacă plantele. Zooparaziţii, animali sau vegetali, sînt ectoparaziţi (ploşniţe, păduchi, purici, unele ciuperci patogene, etc.), cari trăiesc pe corpul gazdei, sau endoparaziţi (helminţi, protozoare, ciuperci, bacterii, etc.), cari trăiesc în corpul gazdei. Fitoparaziţii fac parte atît’din regnul animal (filoxera şi alte insecte, nematozii, etc.), cît şi din regnul vegetal, dintre cari unii au organe proprii pentru asimilaţia clorofiliană (vîscul, grîul-prepeliţei, etc.), iar alţii sînt lipsiţi de astfel de organe (cuscuta, lupoaia). Anumite specii de paraziţi sînt atacate, la rîndul lor, de alţi paraziţi. Se cunosc bacterii bacteriofage; ciuperci (hiperparaziţi) cari distrug ciuperci patogene; insecte, în special din ordinul Hymenoptera (Trichogramma evanescens, Telenomus sokolovi, etc.) şi Diptera (Prospaltella perniciosa, parazitul păduchelui din San Jose), cari parazitează insecte dăunătoare, etc. Unii dintre aceşti paraziţi sînt folosiţi ca mijloc de combatere biologică a dăunătorilor plantelor. 1. Paraziticid. Gen.: Calitatea unei substanţe de a distruge paraziţii de origine animală sau vegetală. 2. Paraziticid, pl. paraziticide. Gen.: Substanţă care are proprietatea de a distruge paraziţii. Sin. Antiparazitar. 3. Parazitism. Gen.: Ansamblul condiţiilor de existenţă ale unei fiinţe (plantă sau animal parazit) care trăieşte pe o altă fiinţă vie (gazdă), de la care îşi ia hrana. După organele pe cari se fixează parazitul, se deosebesc: parazitism extern şi parazitism intern. Cînd parazitul trăieşte incidental pe o fiinţă, el se găseşte în stare de pseudoparazitism. 4. Parazitologie. Gen.: Ştiinţa care se ocupă cu studiul paraziţilor şi cu acţiunea pe care o au asupra animalelor (incluziv omul) şi a plantelor pe cari le parazitează, ca şi cu bolile pe cari le produc. 5. Parazitotrop, pl. parazitotropi. Biof.: Substanţă specifică, care poate fi introdusă în organism pe diferite căi şi care acţionează asupra unui parazit, cu scopul de a-i anihila acţiunea. De exemplu, chinina-sulfat şi atebrina au acţiune distrugătoare asupra paraziţilor Plasmodium vivax şi Plas-modium malariae; tetraclorura de carbon acţionează asupra fasciolei hepatice la ovine şi bovine. 6. Paraziţi electromagnetici. Te/c. V. sub Perturbaţii electromagnetice*. 7. ~ atmosferici. Te/c.; Sin. Perturbaţii atmosferice (v. Atmosferice, perturbaţii ~ 2). V. şl sub Perturbaţii electroTagnetice. 8. Para, pl. pere. 1. Bot., Agr., Siiv.: Fructul părului. V. sub Păr 1. 9. Para. 2. Tehn.: Obiect cu formă apro- 4 piaţă de a perei în accepţiunea Pară 1. 10. ~ de stropitoare. Tehn.: Sin. Floare de stropitoare, Floare. V. Floare 4. 11. Para. 3. Expl. petr.: Sin. Birnă (v.). 12 Para. 4. Nav.: Piesă servind la prinderea unei parîme de sîrmă de un lanţ, atunci cînd ansamblul parîmă-lanţ trebuie să treacă peste un rai. Para (v. fig.) are un şanţ exterior, în care se introduce ochiul matisit al parîmei de sîrmă, asigurat printr-o legătură lată (v. sub Legătură 5) şi o patronare (v.), 0 şanţ; 2) parîma iar în interior,'o fereastră prin care trece un de s‘rmă; 3) lanţ; inel oval de care se prinde lanţul. *) pară; 5) legă- 13. Para. 5. Chim., Tehn.: Sin. Flacără(v.). turâ ,atâ; & pq~ 14- Para, funcţiune Mat. V. Funcţiune tironare. pară. 15- Parbriz, pl. parbrize. Transp.: Apărătoare transparentă, dispusă în faţa locului pe care îl ocupă conducătorul unui vehicul (de ex. la un automobil), pentru a-l proteja de curentul Pară. de aer, cum şi de praful sau de corpurile străine pe cari aerul le antrenează. Parbrizul trebu ie să asigure o bună vizibi I itate, fără deformarea imaginilor. în general, parbrizul se confecţionează din sticlă sau din mase plastice transparente (de ex. din plexiglas). Pentru a evita rănirile cari ar putea fi provocate prin spargerea sticlei, se folosesc la parbrize, în general, geamuri de siguranţă (v. sub Geam). 16 Parc, pl. parcuri. 1. Urb., Arh.; Suprafaţă de teren cu întindere relativ mare, amenajată în principal cu plantaţii, eventual cu construcţii adecvate şi cu alei de circulaţie. Se deosebesc: parcuri de folosinţă generală (parcuri de cultură şi recreaţie, parcuri de cartier şi păduri-parcuri); parcuri de folosinţă limitată (parcuri sportive-; parcuri pentru şcolari); parcuri cu destinaţie specială (parcuri pentru expoziţii). Parcurile fac parte din ansamblul de spaţii plantate al unei localităţi. Dimensiunile şi amplasarea parcurilor dintr-o localitate se stabilesc în funcţiune de raza teritoriului pentru care sînt destinate şi de numărul de locuitori cari le vor folosi. Parcurile pot fi amplasate în interiorul sau la exteriorul unei localităţi, şi pot avea destinaţii principale şi secundare (de ex. parcurile de cultură şi recreaţie sînt destinate, în principal, pentru odihna de durată lungă sau scurtă, cultura fizică şi educarea publicului, iar în secundar, pentru protecţia contra factorilor climatici defavorabili şi pentru îmbunătăţirea climei). Parcurile se amenajează, de obicei, pe terenuri cu plantaţii existente, cu denivelări accentuate, traversate de cursuri de apă sau cari au lacuri. Amenajarea parcurilor se poate face după diferite scheme: cu trasee geometrice rigide, cu axe de simetrie, ceea ce reclamă amenajarea de esplanade, de covoare yerzi, de alei largi, rectilinii sau circulare, de basine de formă geometrică, cum şi de construcţii cu caracter monumental (palate, muzee, colonade, restaurante, sere, grupuri sculpturale, etc.); cu trasee libere, determinate de relieful terenului, ceea ce reclamă alei sinuoase, în general înguste, grupuri sau masive de plantaţii dispuse neregulat (cel puţin în aparenţă), şi construcţii cît mai puţine (cu aparenţă rustică); cu trasee mixte, unele părţi fiind amenajate după scheme geometrice, iar altele, după scheme libere. Parcurile de cultură şi recreaţie sînt înzestrate şi cu biblioteci cu săli de lectură (eventual în aer liber), cu săli de conferinţe şi de expoziţii, teatre în aer liber, terenuri de joc pentru copii, complexe sportive, etc. Aceste parcuri sînt înzestrate cu numeroase elemente sculpturale, cu scop educativ. 17. Parc. 2. Gen.: Locul neacoperit, uneori chiar numai un teren neîngrădit, care serveşte la depozitarea sau păstrarea vehiculelor, utilajelor, instalaţiilor, mărfurilor sau materialelor cari aparţin unei întreprinderi, unui şantier, unei instituţii, etc. Sin. Parc de depozitare. 18. Parc. 3. Tehn., Gen.: Totalitatea vehiculelor sau a utilajelor şi instalaţiilor amplasate într-o incintă special amenajată, cari constituie patrimoniul unei întreprinderi, al unui şantier, etc. 19. ~ de colectare. Expl. petr.: Instalaţie care cuprinde separatoarele (parcul de separatoare) şi rezervoarele (parcul de rezervoare) pentru colectarea ţiţeiului de la sonde şi separarea lui de gaze, cum şi rezervoarele pentru stocarea şi, ulterior, distribuirea lui prin pompare. 20. />✓ de rezervoare. Expl. petr.: Grupare de rezervoare, plasate în incinta unui domeniu special amenajat, în vederea efectuării centralizate şi mecanizate a depozitării, tratării, manipulării şi livrării ţiţeiului sau a produselor petroliere. Volumul şi amplasarea (geografică şi topografică) a parcurilor de rezervoare se stabilesc în funcţiune de mărimea producţiei locale de ţiţei (în şantiere) sau de produse petroliere (în rafinării), iar în cazul bazelor petroliere, de mărimea necesităţilor de consum local sau regional (mărimea centrelor industriale, dezvoltarea viitoare a producţiei sau a consumului Parc de separatoare 106 Parc de separatoare în regiunea respectivă, etc.), de posibilitatea de utilizare a căilor ferate, a cursurilor navigabile de apaşi a altor căi şi mijloace de transport convenabile. Categoria IV V VI Capacitatea, t peste 100 000 30 000-100 000 2500- 30 000 500-2500 50-500 sub 50 (staţiune de distribuţie) După capacitatea de înmaga-zinare a parcului, se deosebesc categoriile din tabloul alăturat. Pentru a preveni producerea incendiilor, ca urmare a descărcărilor electrice, rezervoarele din parc, indiferent de mărimea parcului, sînt echipate cu prize de pămînt. Rezervoarele din cadrul parcului sînt echipate cu conducte de legătură între ele, cari permit umplerea şi transvazarea lichidelor între rezervoare, în diferite condiţii impuse de necesităţi. i. ~ de separatoare. Expl. petr.: Grupare de mai multe separatoare (v.) şi instalaţii anexe, pe o suprafaţă de teren comună, permiţînd amplasarea mai raţională şi mai economică a conductelor de ţiţei, de gaze şi de abur, economisirea de separatoare, rezervoare de ţiţei şi baterii de cazane, cum şi supravegherea centralizată a producţiei sondelor. Parcul de separatoare (v. fig.) se compune dintr-un număr (de obicei patru) de separatoare de joasă presiune, dintre cari unu sau mai multe servesc la etalonarea producţiei fiecărei sonde în parte, iar restul sînt separatoare de „totalpentru sondele cari nu se etalonează, în cari se efectuează separarea, fără a se urmări debitul fiecărei sonde. Legătura dintre diferitele separatoare, cum şi între acestea şi rezervoarele staţiunii, se face prin claviaturi. Afară de acestea, parcul de separatoare e echipat cu: staţiune de pompare a ţiţeiului; claviatură de măsurare a gazelor; baterie de cazane (pentru încălzirea ţiţeiu-rilor parafinoase cari congelează uşor); instalaţie de spumă pentru combaterea incendiilor; reţea de canalizare ; un decantor de ţiţei şi un batal cu apă de rezervă pentru caz de incendiu. Conducta prin care amestecul de ţiţei şi gaze vine de la sondă se racordează la claviatura de primire a parcului, de unde amestecul e dirijat spre unul dintre separatoare, pentru separarea ţiţeiului de gaze. Ţiţeiul trece într-un rezervor de etalonare (dacă provine de la un separator de etalonare) sau într-unul de total (dacă provine de la separatorul de total), Parc de separatoare. 1) separator de joasa presiune pentru «total»; 2) separator de joasă presiune pentru etalonare; 3) claviatura de amestec a pompelor; 4) rezervoare de etalonare; 5) rezervoare de «total»; 6) staţiune de pompare; 7) claviatură de măsurare a gazelor; 8) aparate de măsură diferenţiale; 9) baterie de cazane; 10) instalaţie de spumă pentru combaterea incendiilor; 11) hidranţi dubli de schelă; 12) hidrant pentru pompieri; 13) decantor de ţiţei pentru scurgerile parcului; 14) batal pentru apă de rezervă, pentru incendii; 15) conducta de apă industrială a parcului; 16) conductă de apă potabilă; 17) baracă pentru personal; 18) aparate electrice pentru staţiune de pompare; 19) conductă de noroi; 20) gard de sîrmă; 21) conductă de abur şi de condensat (conductele separate sînt suprapuse); A) la conducta principală de gaze; 6) de la conducta principală de gaze. Parc de vehicule 107 Parcelă iar gazele trec în claviatura de gaze, unde sînt măsurate cu ajutorul contoarelor diferenţiale. Ţiţeiul ajuns la rezervoare e încălzit şi decantat, iar după scurgerea impurităţilor, e măsurat. Cu ajutorul unor pompe, ţiţeiul e pompat la staţiunea centrală de rezervoare; apa decantată, împreună cu impurităţile, e evacuată prin conducta de canalizare subterană şi e dirijată la decantor, unde se recuperează eventualele cantităţi de ţiţei antrenate de impurităţi. Parcul de separatoare poate fi folosit şi pentru o eventuală „omorîre" asondelor (v.), cu ajutorul conductei de noroi, prin care se poate pompa, fie noroi de la batalul principal al schelei, fie alt agent de lucru (ţiţei sau apă), cu ajutorul pompelor din parc. Pentru deparafinarea conductelor de amestec, claviatura e echipată, pentru fiecare conductă în parte, cu cîte o „gară" de primire a curăţitorului. Introdus în conducta de amestec, curăţitorul e împins de presiunea ţiţeiului, adus la gara de primire, care se găseşte la capătul colectorului, şi e extras prin manevrarea robinetului montat înaintea gării, pentru separatorul de total* Curăţirea conductei de evacuare a ţiţeiului din parc se execută în condiţii similare, cu diferenţa că gara de plecare a curăţitorului e montată în claviatura staţiunii de pompare, iar gara de primire, la capătul terminal al conductei. 1. ~ de vehicule. Transp.: Totalitatea vehiculelor pe cari Ie are o întreprindere de transport, care poate cuprinde autobuse, troleibuse, tramvaie, locomotive, automotoare, vagoane, etc. Parcul de vehicule se divide în parc activ (numit şi parc circulant), care cuprinde vehiculele în serviciu pentru efectuarea transporturilor, şi în parc pasiv, care cuprinde vehiculele retrase din serviciu, din cauza destinaţiei sau a stării lor (de ex.: vehicule defectate, vehicule în reparaţie, vehicule de rezervă). Astfel, parcul pasiv poate fi parc de vehicule defectate, parc de vehicule în reparaţie, par c-d e p o z i t (de rezerve). 2. Parcare.i. Gen.: Staţionarea vehiculelor, un timp mai îndelungat, în locuri rezervate în acest scop. La parcarea în oraşe, vehiculele se aşază, în general, cu spatele la marginea drumului, perpendicular sau oblic faţă de axa străzii. Parcarea se deosebeşte de oprire, care înseamnă starea pe loc a unui vehicul, atît timp cît e necesar să se urce sau să coboare cineva, eventual să se încarce sau să se descarce o anumită sarcină; de asemenea, parcarea se deosebeşte şi de staţionare, care înseamnă starea pe loc a unui vehicul, în aşteptare, cînd conducătorul poate părăsi vehiculul şi trebuie ca (în timpde noapte) să aprindă luminile de poziţie, dacăîl părăseşte. 3. loc de Gen.: Spaţiu destinat staţionării vehiculelor un timp mai îndelungat, care e amenajat, fie în afara unei străzi sau a unei şosele, fie pe anumite porţiuni ale acestora. în general, locurile de parcare se amenajează în apropierea unor instituţii importante, a terenurilor de sport, a parcurilor, muzeelor, restaurantelor, plajelor sau ştrandurilor, etc. Uneori, ca locuri de parcare se pot amenaja antepieţe, dacă acestea nu sînt interzise circulaţiei vehiculelor. Parcarea vehiculelor poate fi liberă sau supusă unei taxe. Sin. Piaţă de parcare. 4. Parcare. 2. Nav.: Staţionarea avioanelor cari urmează să decoleze de pe puntea de zbor a unei nave port-avioane. La port-avioanele de tip mai vechi, parcarea e dificilă, deoarece aproape întreaga punte de zbor e necesară pentru decolare şi apuntare (v.). La port-avioanele de tip recent, cu punte oblică, parcarea e mai uşoară, prora punţii fiind disponibilă pentru aceasta, decolarea şi apuntarea executîndu-se pe puntea oblică. s. Parcelar, pl. parcelare. Siiv.: Sin. Parcelare forestieră (v. sub Parcelare 2). 6. Parcelare. 1. Urb.: Operaţia de împărţire a unei suprafeţe de teren în parcele, în vederea organizării teritoriului agricol, a amenajării pădurilor, sistematizării centrelor popu- late, detaşării unei suprafeţe, etc., cu scopul de a satisface anumite condiţii geometrice (de ex.: de paralelism, de inter-secţiuni, de suprafeţe egale, etc.). Cuprinde următoarele faze: proiectarea parcelării după principiile urbanistice şi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare; aprobarea proiectului de parcelare de către organele în drept; realizarea prealabilă a pregătirii tehnice a terenului, cu toate lucrările impuse prin proiectul aprobat, la parcelările din oraşe sau din sate; trasarea şi darea în posesiunea beneficiarilor a parcelelor respective. Sin. Lotisare. 7. Parcelare. 2. Urb., Si/v,: Ansamblu de parcele rezultat prin împărţirea unu i teren. în urbanistică se deosebesc: parcelari situate în perimetrul, zonei de locuinţe, şi parcelari situate în cartiere industriale. Parcelările se realizează pe baza unui proiect care corespunde, în general, unui detaliu de sistematizare în cadrul localităţii respective. în cazul unei unităţi forestiere teritoriale de producţie (simbolul UP), parcelarea e regulata la pădurile de cîmpie, respectiv neregulata, la pădurile de dealuri şi de munte. Parcelarea forestieră (numită şi parcelar) se întocmeşte în prealabil pe hartă şi apoi se aplică pe teren ; concomitent se identifică şi se separă şi unele terenuri străine de fondul forestier, cuprinse în parcelar, cum sînt: enclavele, porţiunile ocupate („ocupaţiile"), şi cele în litigiu („litigiile"). Aplicarea pe teren consistă în definirea limitelor dintre parcele şi dintre sub-parcele şi în identificarea lor prin însemnarea arborilor (cu cioplaşi sau cu vopsea), aşezarea de movile şi de borne numerotate, etc. 8. Parcela, pi. parcele. Urb.: Suprafaţă de teren limitată precis şi destinată unei anumite utilizări. Se deosebesc tipurile de parcele specificate mai jos. Parcelă agricolă: Porţiune de teren cultivabil, delimitat fie prin elemente naturale (văi, culmi, etc.), fie prin limite artificiale (drumuri sau poteci, haturi, împrejmuiri). Modul de divizare în parcele rezultă din necesităţi le speciale de exploatare: căi de transport, linii de vizibilitate pentru pază, control şi orientare, etc. Parcelă cadastrală: Suprafaţă de teren care constituie o proprietate individuală. Forma parcelei şi limitele ei sînt stabilite prin măsurători cadastrale şi capătă valoare legală. Planul parcelei şi elementele juridice ale ei sînt trecute într-un registru cadastral, numit şi carte funduarâ, în care i se atribuje un număr special, numit numărul topografic ai parcelei. în caz de divizare ulterioară, fiecare parcelă rezultantă păstrează numărul iniţial, însoţit de o literă distinctă. Parcelă silvică: Porţiune dintr-o pădure, definită şi delimitată— ca şi parcela agricolă (v.) — în vederea amenajării, a exploatării, regenerării, culturii şi, în general, a gestiunii pădurii. Ea reprezintă cea mai mică unitate teritorială cu caracter permanent în organizarea gospodăririi pădurii, fiind considerată ca subdiviziune în cadrul unei unităţi teritoriale de producţie forestieră (simbol UP), sau ca subdiviziune de ordinul II. Parcela constituie, în primul rînd, obiectul studiului analitic al pădurii; (adică descrierea parcelara), în vederea amenajării pădurii, definirea ei se face în faza iniţială a lucrărilor de amenajare, ca unitate amenajistică permanentă, de ordinul I. Din punctul de vedere al arboretelor, parcelele nu sînt neapărat porţiuni omogene. în cadrul lor se delimitează, însă, subparcele, corespunzător arboretelor cari se diferenţiază, şi cari au caracter temporar, omogeneizarea arboretelor avînd drept efect contopirea de subparcele. în regiunile accidentate (de munte şi de dealuri), parcelele au o formă neregulată, separarea lor făcîndu-se prin hotare naturale (pîraie, culmi, etc.); la cîmpie li se dau forme geometrice regulate, în general dreptunghiulare, separarea lor făcînduse prin deschiderea de linii parcelare (v. Linie parcelară, sub Linie 9). Parchet 108 Parcurs fpi ttcm ! I ! ;e BXJr fş E3OO0 qs i—«H -UZI. Parcela analitica: Parcelă silvică omogenă din punctul de vedere al factorilor naturali de vegetaţie: sol, climat şi arboret. Sin. Parcelă de studiu. Parcela de studiu, V. Parcelă analitică. Parcelă de construcţie: Porţiune de teren pe care se va executa o construcţie sau un ansamblu de construcţii (clădiri de locuit, clădiri industriale, social-cultu-rale, administrative, etc.). Forma şi întin- 9 b derea ^nei ^,ar|CeJe Amenajarea de cuartale cu locuinţe depind de modul de individuale. O OSin ,a a acesteia. cuarţa[ m\Ci amenajat cu terenuri de joc; e eos^ esc. parce e ^ cuarta| mare cu a|eî ) în cîmpuri simple; j) în cîmpuri încadrate de lamele; k şi /) în cîmpuri încadrate de baghete; m) în cîmpuri triunghiulare; n şi o) în cîmpuri, împletit. carea de la electromotor prin intermediul roţilor dinţate cilindrice 2. Roţile de transport 4 (v. fig. ///) pot fi ridicate cu ajutorul manetei 10, g al tijei 9 şi al unui mecanism special aşezat în interiorul maşinii. Rola din spate 5se poate roti împreună cu suportul ei în jurul unui ax vertical, permiţînd schimbarea direcţiei de deplasare a maşinii. Praful rezultat în timpul lustruirii e evacuat prin coşul 3 într-un sac de pînză fixat de coş. Operaţia de lustruire a parchetului se execută pe fîşii paralele, suprapuse pe o lăţime de 30-** 50 mm. Pardoseala de parchet montat în a s f a 11 se execută din lamele de parchet cu III. Maşina de lustruit parchetul. I) electromotor; 2) toba; 3) coş de evacuare a prafului; 4) roţi; 5) rola din spate; 6) suport; 7) cutia dispoziţivului de siguranţă şi a întreruptorului; 8) mîner de manevrare a maşinii în timpul lucrului; 9) tijă; 10) maneta mecanismului de ridicare a roţilor; 11) şurub de reglare. falţ în coadă de rîndunică, aşezate pe un strat (cu grosimea de 15---20 mm) de asfalt cald (v. fig. V), aşternut pe un strat- beton armat (monolit sau executat din elemente prefabricate), sau dintr-un strat de mortar sau de beton aşezat pe o izolaţie fonică, ori dintr-o duşumea oarbă, fixată în asfalt. Pregătirea suprafeţelor pe cari se aşază pardosel i le de parchet montate în asfalt, amorsarea lor, prepararea şi transportul mixturii în vederea turnării stratului de asfalt de sub parchet se execută ca pentru pardoselile de asfalt turnat (v.). Asfaltul trebuie să fie plastic, pentru a pătrunde în falţul lamelelor, dar trebuie să fie destul de consistent, pentru a nu se deforma sub încărcările pardoselii. Temperatura asfaltului, în momentul aşezării lamelelor, trebuie să fie de cel puţin 150°. Frizele şi borduri le se aşază în asfalt, ca şi lamelele. între pereţi şi marginea pardoselii se lasă un spaţiu de 10-•• 12 mm, care se acoperă cu pervazuri. Parchetul aşezat pe asfalt se finisează în acelaşi fel ca şi parchetul montat pe duşumea oarbă. Se recomandă ca raşche-tarea să se execute numai în lungul fibrelor lamelelor, pentru a nu le disloca din asfalt, 3 IV. Schema cinematică a maşinii de lustruit parchetul. 1) electromotor; 2) roţi dinţate cilindrice; 3) ventilatorul aspiratorului de praf;4)roţi dinţate conice; 5) roată-parazit; 6) tambur. Pardoseală 114 Pardoseală V. Pardoseală de parchet montat în asfalt. 1) strat-suport de beton; 2) strat de amorsaj; 3) strat de asfalt; 4) parchet. VI. Pardoseală de parchet montat pe duşumea oarbă fixată în asfalt. 1) strat-suport; 2) strat de asfalt; 3) duşumea oarbă; 4) parchet. Parchetul montat în asfalt poate fi aşezat şi pe o duşumea oarbă, fixată în asfalt şi confecţionată din scînduri aşezate cu interspaţii de 3--*4 cm (v. fig. VI). Faţă de parchetul montat pe duşumea oarbă, parchetul montat în asfalt prezintă următoarele avantaje: are grosime mică; reclamă consum mic de lemnărie şi de cuie; nu permite adăpos-tirea sub el a şoarecilor sau a gîndacilor; izolează mai bine fonic; poate fi curăţit cu o cîrpă umedă. Prezintă următoarele dezavantaje: reclamă manoperă mai multă; nu permite montarea conductelor de instalaţie sub pardoseală; e mai puţin elastic ; se repară mai greu ; nu poate fi spălat cu benzină, deoarece asfaltul e disolvat, murdăreşte lamelele, iar parchetul se dezlipeşte. Pardoseala de parchet montat în asfait poate fi folosită în încăperile clădirilor de locuit, ale clădirilor sociale şi culturale, ale magazinelor, subsolurilor locuite, etc. Pardoseala de parchet montat pe m ast ic de bitum c a~l d se execută din lamele cu falţ în coadă de rîndunică şi se aşază pe aceleaşi feluri de straturi-suport c\ şi parchetul montat în asfalt. Stratul de mastic de bitum cald, pe care se aşază lamelele, trebuie să aibă grosimea de cel mult 2--*3 mm (cît e necesar pentru a asigura lipirea lamelelor). Executarea pardoselii se face în acelaşi fel ca la parchetul montat în asfalt. Lamelele trebuie alăturate bine una de alta, pentru a nu se forma rosturi mai mari decît 0,3 mm, iar masticul să nu se ridice mai sus de falţ. Pardoseala de parchet montat pe suspensie de bitum fi Ier i z a t se execută, fie din lamele cu falţ în coadă de rîndunică, fie din panouri de lamele (cu dimensiunile de 200x200 mm sau de 250x 250 mm), fixate cu clei pe o foaie de hîrtie. Se aşază pe aceleaşi feluri de straturi-suport ca şi parchetul montat în asfalt. Se foloseşte suspensie de bitum fi-lerizat diluată cu apă, în proporţia de 4---5 kg suspen- sie la 1 Iapă, in funcţiune VII. Pardoseală de panouri de par-de temperatura încăperii, chet, montate pe suspensii de bitum înainte de diluare, suspen- filerizat. sia se trece printr-O sită CU 7) Strat de bitum filerizat; 2) panouri Ochiuri de 2 mm. Suprafaţa de lamele; 3) hîrtie pentru asamblarea stratu I u i~suport se amor- panourilor, sează numai cu suspensie de bitum filerizat (0,5 kg/m2). Stratul de suspensie de bitum filerizat pentru lipirea lamelelor trebuie să aibă grosimea uniformă, de cel mult 2***3 mm. Se recomandă să aibă grosimea de 1,5 mm, pentru a reduce la minimum cantitatea de apă care, prin evaporare, produce tasarea stratului şi deformarea lamelelor din cauza umezelii. Suspensia de bitum nu trebuie să pătrundă în falţ mai mult decît 1 mm. Panourile de lamele se aşază cu hîrtia în sus (v. fig. VII), presîndu-le cu mînerul mistriei. După aşezarea panourilor, acestea se ung cu o soluţie slabă de săpun (25 g săpun la 10 I apă), iar după 3--*4 min se curăţă hîrtia de pe ele. Deoarece lamelele se deformează mai mult în lungime, sub acţiunea variaţiilor de umiditate, se recomandă ca panourile să fie aşezate în şah, cu lamelele orientate după două direcţii. Parchetul montat pe suspensie de bitum filerizat se întreţine numai prin spălare cu apă şi săpun, şi prin ceruire. Nu poate fi curăţit cu benzină, petrosin, etc., deoarece acestea disolvă suspensia. Aceste pardoseli sînt mai economice decît cele montate în asfalt. Pardoseala de parchet din panouri mari prefabricate (de 1,00x 1.00---1,40x 1,40 m) se execută din panouri de lemn încleite (confecţionatedin tăblii fixate în rame), cari formează baza pano-ului, şi pe cari sînt lipite cu clei lamele de lemn de esenţătaresau de specii decorative (stejar, frasin, nuc, paltin, etc.), cu grosimea de7-**15mm. Lamelele de la marginile panourilor nu sînt lipite, pentru a permite racordarea stratului superior al parchetului. Panourile se fixează în cuie, pe grinzişoare sau pe grinzile planşeului (v. fig. VIU). Pardoseala de parchet cu strat f o n o- i z o I a n t se execută, fie din panouri prefabricate, asamblate din lamele cu grosimea de 10 mm, fie din lamele individuale cu lamba şi uluc, cu grosimea de 17 sau de 26 mm, lipite sau bătute în cuie pe diferite straturi-suport. Cel mai frecvent se folosesc tipurile de pardoseli de parchet cu strat fonoizolant descrise mai jos. Pardoseala de parchet cu strat fonoizolant elastic de pudretă de cauciuc (v.), cu grosimea de 1,5 cm după îndesare, se execută pe un strat-suport alcătuit fie din PAL, cu grosimea de 12 mm, hidrofugat în masă la fabricaţie, fie dintr-o dală flotantă turnată monolit, cu grosimea de 3,5 cm, de beton simplu marca B 200, sau de beton marca B 110, armat cu o plasă de rabiţ. Cînd stratul-suport e constituit dintr-o dală flotantă, peste stratul fonoizolant se aplică un strat de carton asfaltat. Stratul de circulaţie al pardoselii e executat dir^ lamele cu grosimea de 10 mm, lipite pe stratul-suport cu un adeziv pe bază de acetat de poliviniI. Pardosela de parchet cu strat fonoizolant semirigid de plăci de vată minerală, cu grosimea de 3 cm, se execută pe o dală flotantă turnată monolit, cu grosimea de 3,5 cm, de beton simplu marca B 200, sau de beton marca B 110, armat cu o plasă de rabiţ. Stratul de izolaţie termică e separat de dală printr-un strat de carton asfaltat. StratuI de uzură al pardosel i i e executat din Lamele cu grosimea de 10 mm sau din lamele cu lamba şi uluc, cari sînt lipite pe stratul-suport cu ajutorul VIII. Pardoseală de parchet din panouri mari prefabricate. 1) grinda planşeului; 2) grînzişoare-suport; 3) cadrul panoului; 4) tăblie de scînduri; 5) panouri de lamele; 6) goluri cari se completează cu panouri de lamele, la executarea pardoselii; 7) cuie pentru fixarea panourilor. Pardoseala 115 Pardoseala unui adeziv pe bază de acetat de polivinil, sau sînt fixate în cuie pe şipci de lemn de brad incastrate în dala de beton armată cu rabiţ. Pardosela de parchet cu strat fonoizolant rigid se execută pe un strat-suport alcătuit fie din dale prefabricate (de 50x X50x3,5 cm) de beton cu rumeguş sau de fibrobeton marca B 35, sau de beton uşor de granulit, marca B 90, fie dintr-o dală flotantă, turnată monolit, cu grosimea de 3,5 cm, de beton uşor cu granulit, marca B 140, nearmat, sau marca B 110, armat cu plasă de rabiţ. Stratul-suport e aşezat pe un strat de nisip uscat, cu grosimea de 2 cm, aşternut şi nivelat pe planşeu şi acoperit cu un strat de carton asfaltat. Stratul de uzura e executat din lamele cu grosimea de 10 mm sau din lamele cu lamba şi uluc, lipite cu un adeziv pe bază de acetat de polivinil. Cînd stratul-suport e executat din beton cu rumeguş sau din fibrobeton, lamelele pot fi fixate şi prin batere în cuie în stratul-suport. Se poate folosi şi un adeziv de bitum-cauciuc, aplicat la cald, afară de cazul cînd stratul-suport e constituit din PAL. — Pardoselile de parchet cu strat fonoizolant se finisează prin raşchetare manuală, cu rindeaua de parchet, sau mecanizată, cu maşina de raşchetat parchetul, urmată de răzuire cu ţiclingul şi de lustruire. Pentru reducerea costului de execuţie a parchetului constituit din panouri lamelare se foloseşte un nou procedeu de montare a parchetului, cu ajutorul unui dispozitiv cu depresiune de aer. în acest scop, panourile de parchet sînt pregătite şi ambalate în mod special. Lamelele sînt asamblate, la fabricaţie, sub forma unei benzi fără fine, — cu ajutorul unor fîşii înguste (de 10* * * 15 mm) de hîrtie gumată, lipite pe spatele lamelelor perpendicular pe rostul dintre ele, — şi tare e debitată ulterior sub formă de panouri mici. Montarea parchetului se face cu ajutorul unui dispozitiv constituit dintr-o cutie care are numai fund inferior şi doi pereţi alăturaţi, şi care serveşte la depozitarea panourilor în timpul montării, şi dintr-o placă-ventuză (de mărimea fundului inferior al cutiei racordată la un ventilator aspirator. Pentru montarea panourilor de parchet se procedează astfel: Se aşază în cutia dispozitivului panourile de parchet în şiruri alăturate, şi în mai multe straturi suprapuse, cu lamelele dispuse alternat după două direcţii rectangulare şi cu faţa pe care e lipită hîrtia gumată în jos, — pentru a se forma panouri mai mari, pătrate. Se aplică apoi ventuza deasupra fiecărui strat de panouri de parchet şi se porneşte aspiratorul, astfel încît panoul e aspirat puternic, se lipeşte de ventuză şi poate fi manevrat împreună cu aceasta, pentru a fi aşezat la locul respectiv. După montare se pune ventuza în legătură cu aerul atmosferic, astfel încît aceasta se dezlipeşte de panoul de parchet. Pentru a asigura închiderea rosturilor dintre lamelele de parchet, ventuza are, pe două laturi alăturate, praguri mici, cari servesc la împingerea panourilor aşezate în cutie către cei doi pereţi ai acesteia. Dimensiunile ventuzei variază după mărimea panourilor de parchet. Pardoselile de pavele de lemn sînt executate din pavele de lemn (v. sub Pavea), impregnate sub presiune cu antiseptice uleioase sau cu alte substanţe, aşezate pe o fundaţie cu grosimea de circa 5 cm (de beton, de balast sau de piatră spartă), bine compactată, prin intermediul unui strat de nisip (cu grosimea de 3***5 cm) sau de mastic bituminos (cu grosimea de 0,5* - * 1 cm), ori pe o fundaţie de nisip (dacă terenul de sub fundaţie e uscat). Felul şi grosimea fundaţiei se stabilesc în funcţiune de 'mărimea sarcinilor pe cari trebuie să le suporte pardoseala, de felul terenului de sub fundaţie şi de materialele locale disponibile. Cel mai frecvent se folosesc pardoselile de pavele prismatice şi pardoselile de pavele cilindrice (v. fig. IX). Aceste pardoseli sînt încadrate de o bordură executată cu pavele prismatice (cu baza pentagonală sau rectangulară), separată de elementele de construcţie verticale din încăpere (pereţi, stîlpi, fundaţii de (de 20x3 cm) maşini-unelte, etc.) printr-o scîndură 5 4 3 1 aşezată pe cant, cu partea superioară la 3 cm deasupra nivelului pardoselii. Pavelele se, aşază pe patul de nisip, una lîngă alta şi cu fibrele lemnului vertical, cu rosturi de cel mult 5 mm între pavelele prismatice sau cu distanţe de cel mult 5 mm între punctele cele mai apropiate ale pavelelor cilindrice, în şiruri înclinate faţă de Iinia bordurii, fie cu 45°(la pavelele prismatice), fiecu 60°(la pavelele cilindrice). Rosturile se umplu cu mortar bituminos, preparat cu circa 20% (îngreutate) suspensie de bitum filerizat şi nisip saturat cu apă. Rosturile perpendiculare pe direcţia de aşezare a pavelelor trebuie să fie alternate şi cît mai mici. Deoarece pavelele cilindrice au diametri diferiţi, ele nu pot fi aşezate regulat şi cu rosturi egale, astfel încît sînt folosite numai la lucrări de mică importanţă. Pardoselile de pavele de lemn prismatice şi cilindrice se execută cu pante transversale şi longitudinale de 0,5—2%, evitîndu-se crearen unor diferenţe de nivel prea mari, cari ar p „tea stînjeni circulaţia în încăperile amenajate cu acest fel de pardoseală. Pardoselile de pavele de lemn prismatice şi cilindrice se folosesc în hale, în ateliere sau în magazii, cînd sînt reclamate de procesul tehnologic, deoarece sînt călduroase, uşoare, elastice, insonore, şi nu produc spargerea pieselor cari ar cădea jos. Pot fi folosite şi ca pavaj, în curţi, sau pe alei. Nu mai sînt folosite la pavarea străzilor, deoarece prezintă IX. Pardoseli de pavele de lemn prismatice şi cilindrice. a şi b) pardoseală de pavele de lemn prismatice; c şi d) pardoseala de pavele de lemn cilindrice; e) pardoseală de pavele de lemn aşezate pe balast; f) pardoseală de pavele de lemn aşezate pe beton; g) pardoseală de pavele de lemn aşezate pe nisip; h) pardoseală de pavele de lemn aşezate pe beton, într-un strat de mastic bituminos ; 1) pavele de lemn prismatice; 2) pavele de lemn cilindrice; 3) pavele de lemn pentagonale; 4) scîndură (2Qx 3 cm); 5) rost de 3 cm umplut cu mastic bituminos sau cu nisip bituminat; 6) strat de nisip; 7) strat de balast sau de piatră spartă; 8) strat de beton ; 9) strat de mastic bituminos. Pardoseală 116 Pardoseală dezavantajul că devin alunecoase cînd sînt umede, şi sînt neigienice, din cauza impurităţilor cari pot pătrunde între fibrele lemnului. — Un alt tip îl constituie pardoseala cu pavele în forma de pană, executată din piese de lemn (v. fig. X a), obţinute prin tăierea radială şi transversală a lemnelor rotunde. Lungimea pieselor poate varia fii c d b X. Pardoseală de pavele de lemn în formă de pană. a) pavea de lemn în formă de pană; b şi c) două moduri de aşezare a pavelelor. de la 6* * * 15 cm, in funcţiune de diametrul lemnului rotund din caresînt fasonate, iar grosimea lor depinde de mărimea so-!icitărilor la cari e supusă pardoseala (se recomandă ca piesele să nu fie mai subţiri decît 2 cm). Piesele sînt tăiate astfel, încît linia de intersecţiune a feţelor laterale longitudinale ale lor să coincidă cu axa mediană a lemnului rotund din care provin. Datorită modului de tăiere, inelele anuale ale lemnului apar pe faţa văzută a pavelelor, iar fibrele lemnului sînt aşezate vertical. Pavelele pardoselii sînt aşezate în şiruri drepte, paralele, pavelele vecine de pe fiecare şir fiind dispuse alternat, cu vîrfurile în sensuri contrare. Pavelele şirurilor vecine pot fi aşezate astfel, încît să se realizeze diferite modele geometrice (v. fig. X b şi c). Rosturile dintre pavele se umplu cu o masă plastică înspumată, rezistentă la uleiuri, pentru a permite lustruirea pardoselii cu ceară. Datorită modului de aşezare a pavelelor, nu se produce o modificare sensibilă a formei lor, din cauza variaţiei de umiditate a pardoselii sau a contracţiunii ulterioare din uscare a pavelelor. în cazul contracţiunii tangenţiale a pavelelor, lăţimea lor poate varia, dar muchiile longitudinale ale lor rămîn paralele. Scurtarea în lungime a pavelelor, datorită contracţiunii radiale, e fără importanţă. Afară de aceasta, masa de umplere a rosturilor permite eventuale variaţii de volum ale pavelelor. Pentru uşurinţa montării pardoselii, pavelele pot fi asamblate în fabrică sub formă de panouri, prin lipire pe un suport (hîrtie, carton, placă fibrolemnoasă dură, etc.). După execuţie, pardoseala poate fi netezită şi lustruită, iar ulterior, ceruită sau vopsită. Pardoselile de plăci de particule de lemn aglomerate se execută fie ca pardoseli flotante, fie ca pardoseli continue, şi pot avea stratul de uzură constituit din alt material (linoleum, dale şi covoare de PVC, masă de şpaclu de PVA, sau parchet lamelar). Tipurile de pardoseli executate din plăci aglomerate folosite cel mai frecvent sînt descrise mai jos. Pardoselile flotante de PAL pe grinzişoare de lemn sînt executate din plăci cu grosimea de 19---22 mm, aşezate cu rosturi de 5***6 mm, pe grinzişoare distanţate cu 30---40 cm, pe cari sînt fixate cu cuie. Rosturile dintre plăci se umplu cu benzi de plută sau de alte materiale similare, ori cu un mastic de culoare adecvată, iar rostul dintre pardoseală şi pereţi se acoperă cu o plintă sau cu un pervaz (v. fig. XI). Plăcile mai pot fi solidarizate între ele cu ajutorul unor lambale de placaj, introduse în ulucuri practicate în canturile plăcilor. Grinzişoarele pot fi fixate direct pe planşeu, pe dibluri, sau îngropate pe jumătate în şapa de egalizare. Se recomandă ca grinzişoarele să fie tratate contra putrezirii, iar între plăci şi planşeu să se asigure o ventilaţie suficientă. Pardoselile rigide de PAL sînt executate din panouri mari sau din dale, aşezate fie direct pe şapa de egalizare, sau pe izolaţia planşeului de beton, fie pe grinzişoare (v. fig. XII). De obicei, între planşeu şi şapă se intercalează o barieră contra vaporilor. Cînd plăcile sînt aşezate direct pe planşeu, ele se I ipese fie cu un mastic de bitum aplicat fierbinte (numai la pardoselile executate din dale mici şi cînd bitumul are punctul de înmuiere înalt), fie cu emulsii de bitum, aplicate la rece, ori cu adezivi pe bază de latex. De asemenea, plăcile pot fi fixate cu ajutorul cuielor bătute într-o şapă de egalizare care reţine cuiul, Pardoseli ie de placi fibrolemnoase (PFL) aşezate pe o pardoseală veche de lemn sînt folosite pentru acoperirea pardoselilor de lemn degradate (cu uzuri neuniforme, cu spaţii mari între scînduri, cu lamele de parchet înfundate, cu goluri sau cu ridicături). Se folosesc fie plăci mari, cu dimensiuni pînă la 5,20x1,70 m, fie plăci mai mici sau bucăţi obţinute prin tăierea unor plăci mai mari, pentru a forma rosturi cari să constituie desene. înainte de aplicarea plăcilor, pardoseala veche trebuie recti- XI. Pardoseală flotantă de PAL pe grinzişoare de lemn. o) pardoseală aşezată pe planşej de lemn ; b) pardoseală aşezată pe planşeu de beton ; 1) grinda planşeului; 2) grin-zişoară îngropată, aşezată sub rosturile pardoselii; 2') grinzişoară semiîngro-pată, aşezată sub rosturile pardoselii; 3) plăci de PAL; 4) pervaz; 5) umplutură ; 6) izolaţie. ficată astfel: prin înlocuirea porţiunilor putrezite; prin rin-deluirea sau netezirea întregii pardoseli, dacă denivelările acesteia nu sînt prea mari; prin umplerea golurilor cu ajutorul unui chit preparat din praf de ipsos şi soluţie de clei colagenic (1:100), cu adaus de rumeguş fin cernut. Uneori se aşază peste pardoseala veche un strat de izolaţie constituit din plăci de fibră izolatoare, fixate în cuie, care permite şi egalizarea micilor nere-gularităţi ale acesteia, deoarece ridicăturile se imprimă în placa moale, iar găurile mici şi crăpăturile sînt acoperite de aceasta (găurile mari pot fi umplute cu nisip uscat). Cînd pardoseala se execută din plăci mari, se recomandă să se folosească plăci extradure, cu grosimea de 5 mm, cari se montează cu rosturi de circa 1 mm şi distanţate de perete cu 5**• 10 mm. Fixarea plăcilor se execută, de obicei, cu cuie de şiţă, bătute puţin oblic, cu capul îngfopat în cantul plăcii. Lîngă pereţi, plăcile nu se prind în cuie, iar rostul de lîngă perete se acoperă cu un pervaz. XII. Pardoseală de PAL, rigidă. 1) planşeu ; 2) stratde egalizare ; 3) grinzişoare; 4) plăci de PAL. Pardoseală 117 Pardoseală XIII. Pardoseli de PFL. o) pardoseala aşezată direct pe beton ; b şi c) pardoseli aşezate pe un strat intermediar de fibră izolantă; d) pardoseală de dale de PFL combinate, aşezată p,e un planşeu de femn ; 1) planşeu de beton ; 2) placă de PFL dură; 3) placă izolantă bitumată; 4) nisip; 5) planşeu de lemn. Pardoselile de PFL se execută, de obicei, din plăci extradure şi pot fi aşezate astfel: direct pe un strat de egalizare, de beton sau de nisip (v. fig. XIII o); pe un strat intermediar de plăci izolante de fibră, bituma-te (v. fig. XIII b şi c); direct pe stratul de egalizare, la pardoselile de plăci combinate (plăci de fibră extradure, lipite pe plăci izolatoare sau pe da-Iedepardosealăde PFL),(v.fig.X///d). Montarea pardoselii de plăci extradure sau combinate se face |a cel puţin trei săptămîni de la terminarea lucrărilor de finisaj (tencuire şi montarea ferestrelor), şi cînd suportul pardoselii e uscat bine. Uneori peste stratul de egalizare (de mortar de ciment) se aplică o peliculă de izolare hidrofugă pe bază de bitum sau de lacuri speciale. Adezivii sintetici sau emulsiile de bitum folosite la lipirea plăcilor se aplică atît pe suportul pardoselii, cît şi pe spatele plăci ior de fibră, cu ajutorul unui şpaclu dinţat. Plăcile se aşază libere pe suport şi se presează cu ■ greutăţi, între pereţi şi pardoseală se lasă un rost de 10---15 mm. Dalele de PFL combinate sînt constituite din plăci extradure, cu grosimea de 5 mm, cari constituie stratul de uzură, şi din plăci de PFL izolatoare, cu grosimea de 10mm, lipite împreună. La clădirile vechi, dalele se fixează pe o duşumea de lemn, prin cuie bătute invizibil în cantul dalelor (care poate fi cu lamba şi uluc, sau cu^falţ) (v. fig. XIIId). La clădirile noi, dalele combinate se aşază, de obicei, pe planşee de beton. Deoareceau dimensiuni mici, dalele pot fi lipite cu pastă caldă de bitum. Cînd stratul de egalizare e executat dintr-un material care reţine cuiui (de ex. xilolit), dalele pot fi fixate cu ajutorul cuielor (ca pe o duşumea oarbă). XIV. Pardoseală de scînduri brute. 1) grinda planşeului; 2) podina planşeului; 3) umplutură ; 4) pardoseală ; 5) grinzişoare ; 6) pene pentru strîngerea scînduri lor la montarea pardoselii. b) pardoseală de duşumele XV. Pardoseli de duşumele. a) pardoseală de duşumele aşezată pe teren în umplutură aşezată pe planşeu de lemn; c-'f) pardoseli de duşumele aşezate pe diferite planşee masive; 1) teren natural; 2) umplutură; 3) spaţiu gol sau umplut cu un material poros; 4) grinzişoare; 5) duşumele; 6) pervaz; 7) grindă de lemn; 8) podină pentru susţinerea umpluturii; 9) tavan; 10) izolaţie; 11) planşeu de boltişoare; 12) planşeu cu grinzi metalice şi placă de beton armat; 13) planşeu de beton armat monolit; 14) planşeu de beton armat prefabricat; 15) placă izolantă. Rostul dintre pardoseală şi pereţii încăperii (cu lărgimea de 5* * * 10 mm) se acoperă cu plinte sau cu pervazuri de lemn fixate cu şuruburi. Pardoselile de scînduri sînt executate din scînduri de brad (mai rar de altă esenţă), fixate în cuie pe grinzişoare de tufan sau de brad, şi cari pot ||[||||||||||||||]||||||jn|jjii fi aşezate direct pe pămînt, pe un strat de beton sau pe un planşeu. Ele prezintă următoarele a-vantaje: sînt călduroase, elastice şi izolante termic şi fonic; pot fi întreţinuteuşor în stare curată şi ig ien ică; sînt dura-bile; se execută uşor; pot fi folosite la încăperi cu orice formă în plan; pot fi demontate şi remontate uşor. Prezintă următoarele dezavantaje: au rezistenţă mică la uzură, din care cauză nu sînt indicate în locuri cu circulaţie mare; nu pot fi utilizate în încăperi umede, deoarece sînt expuse la putrezire; sînt combustibile; au rosturi numeroase, cari se deschid cu timpul şi mai mult, din cauza uscării lemnului; se denivelează uşor, atît din cauza uzurii, cît şi din cauza variaţiilor de umiditate a lemnului; reclamă întreţinere continuă, pentru a feri lemnul de umezeală şi de insectele şi ciupercile xilofage. Pardoselile de scînduri sînt folosite în încăperi de locuit, de lucru, de repaus, magazii, depozite, etc. Pardoselile de scînduri pot fi executate din scînduri brute, din scînduri fălţuite şi din scînduri cu lamba şi uluc (duşumele). Pardoselile de scînduri brute sînt executate din scînduri de brad negeluite (cu grosimea de 18, 24 sau 28 mm şi cu lăţimea de 8 ••• 30 cm), fixate în cuie pe grinzişoare (v. fig. XIV) distanţate cu 65--*75cm, sau direct pe grinzile unui planşeu de lemn. Grinzişoarele pot fi aşezate pe pămînt îndesat, — prin intermediul unui strat (cu grosimea de10***15cm) de pietriş, de nisip sau de zgură, pentru întreruperea capilarităţii, — pe un strat de beton sau pe un planşeu. Pardoseală 118 Pardoseală Pardoselile de scînduri brute se folosesc la podurile clădirilor, la magazii, la construcţii auxiliare şi anexe. în locul scîndurilor brute pot fi folosite scînduri geluite pe faţa superioară, cu grosimea de 24 sau de 28 mm, pentru pardosirea încăperilor de locuit ale construcţiilor provizorii (de ex. barăci). Pardoselile de scînduri f â I ţ u i te sînt executate din scînduri îmbinate în jumătatea lemnului în lungul marginilor longitudinale, aşezate pe grinzişoare sau direct pe grinzile unui planşeu de lemn, şi cari sînt fixate cu cîte un singur cui bătut la marginea cu falţ care acoperă, astfel, încît marginea scîndurii cu falţul acoperit e fixată şi ea, iar scîndurile se pot umfla şi contracta liber sub efectul variaţiei umidităţii. Pardoselile de scînduri fălţuite se folosesc la încăperi de importanţă secundară şi îa construcţii provizorii. Ele prezintă dezavantajul că nu mai pot fi curăţite prin rindeluire, deoarece capetele cuielor rămîn aparente, iar acestea devin proeminente prin uzarea lemnului din jurul lor. Pardoselile de scînduri cu lamba şi uluc (duşumele) sînt executate din scînduri cari au fasonate, în lungul unei margini, un uluc, iar în lungul celeilalte margini, o lamba, astfel încît două scînduri alăturate se îmbină una în alta pe toată lungimea. Duşumelele se execută din scînduri de molid, de brad sau de pin. Elese aşază pe grinzişoare sau direct pe grinzile unui planşeu de lemn (v. fig. XV) şi se fixează cu cîte un cui pefiecaregrin-zişoară sau grindă, bătut oblic prin uluc şi cu capul îngropat în lemn. Se recomandă să se folosească scînduri cu lăţimeade 12* * • 14 cm, deoarece cele prea înguste dau rosturi prea multe, iar cele mai late se pot deforma (încovoia), din cauza diferenţei de umiditate dintre cele două feţe ale scîndurii, care e mai mare cînd pardoseala e aşezată pe pămînt sau cînd faţa superioară a ei e vopsită. Pentru a preveni deformarea scîndurilor se recomandă ca faţa inferioară a lor să fie vopsită cu carbolineum, cu catran sau cu bitum fierbinte. între marginile pardoselii şi pereţi se Iasă un spaţiu de 10* * * 15 mm, care se acoperă cu un pervaz, fixat în cuie în pardoseală, sau cu o plintă, fixată cu şuruburi în dibluri de lemn (v. fig. XVI). Pardoselile de duşumele pot fi aşezate şi p3 un suport executat din plăci fibrolemnoase (PFL). Această soluţie poate fi folosită pentru orice tip de planşeu: de lemn (v. fig. XVII o), de beton armat (v. fig. XVII b şi c), cu bolţi de zidărie sau cu grinzi metalice. Pardoselile de pămînt sînt executate din unu sau din mai multe straturi de material pămîntos, cu sau fără aglomerare cu un liant. Aceste pardoseli pot fi folosite — cînd nu pot fi umezite de apa subterană, iar terenul pe care sînt aşezate e sănătos — în următoarele cazuri: la clădirWe agricole şi la unele clădiri industriale (de ex.: hale de încărcare, remize, ateliere de forjă şi de tratamente termice, turnătorii), Ia poduri de clădiri, la pivniţe cu circulaţie mică şi ia alte încăperi cu utilizare temporară. Ele nu pot fi folosite în încăperi umede sau în cari se pot produce scurgeri de apă pe pardoseală (de ex.: în bucătării, spălătorii, etc.), cum şi în încăperi în cari trebuie menţinută o curăţenie deosebită, deoarece se formează praf în permanenţă. Materialul pămîntos folosit Ia execuţia pardoselilor poate fi amestecat, eventual, cu diferite adausuri fibroase (paie, cîlţi, pleavă, etc.) sau minerale (pietriş, zgură), şi poate fi ameliorat prin adăugare de stabilizatori (în special bitum sau gudron de huilă). Cel mai frecvent sînt folosite pardoselile de pămînt natural bătut, pardoselile de lut şi pardoselile de beton argilos (argilă stabilizată). Pardoselile de pămînt natural bătut sînt folosite la construcţii provizorii, la şoproane pentru vehicule, Ia unele depozite de materiale brute, grajduri cu umiditate mică, forje grele sau mijlocii, turnătorii, etc., şi numai dacă terenul e destul de rezistent şi nu poate fi înmuiat de apele provenite din precipitaţii. Aceste pardoseli se execută prin îndepărtarea stratului de pămînt vegetal, nivelarea suprafeţei terenului, umplerea adînciturilor şi îndesarea pămîntuiui (prin batere cu maiuriîe de mînă sau mecanice, ori prin cilindrare). Cînd terenul are rezistenţă mică sau e constituit din pămînt argilos, rezistenţa la uzură a pardoselii poate fi mărită prin aşternerea, înainte de compactare, a unui material mai rezistent (piatră spartă, pietriş, zgură, etc.), care e compactat umed (fără a înmu ia pămîn-tul, iar în terenuri argiloase, numai la începutul compactării), pentru a pătrunde în pămînt pînă la adîncimea de 4-*-6 cm. Pardoseala poate fi ameliorată şi prin tratarea stratului de ’a suprafaţă (pînă Ia adîncimea de 2***3 cm) cu bitum sau cu gudron cald (la 110***120°), ori cu bitum sau cu gudron rece (cu 1,5***4 kg/m2) şi aşternerea unui strat de piatră măruntă sau de zgură (cu granule pînă la 15 mm), care e îndesat în teren cu cilindre compresoare. Pardoselile de lut (de argilă compactată) sînt constituite dintr-un strat de lut cu grosimea finală de 10* * * 15 cm, aşezat direct pe terenul natural, după îndepărtarea stratului vegetal. Eventual se aşterne un strat intermediar de balast, îndesat cu maiurile sau prin cilindrare, pentru a evita ridicarea apei prin capilaritate. Lutul se aşterne în straturi de 5***8 cm, cari sînt udate cu apă, pentru ca materialul să fie lucrabil (umiditatea 12* * * 18 %), şi se îndeasă cu maiurile pînă cînd acestea nu mai lasă urme, iar grosimea straturilor se reduce la jumătate. Ultimul strat se îndeasă prin pilonare intermitentă, timp de cîteva zile; apoi se finisează prin acoperire cu o pastă fluidă de lut gras, cu grosimea totală de 3***4 mm, turnată în 2-*-3 reprize, Ia intervale de circa 3 ore. După 2***3 zile, cînd lutul nu mai e lipicios, se procedează la baterea suprafeţei XV/. Modul de fixare a plintei în dibluri. 1) pardoseala; 2) plintă de lemn; 3) diblu de lemn. XVII. Pardoseli de duşumele aşezate pe suport de PFL. a) pardoseală aşezată pe planşeu de lemn; b şi c) pardoseli aşezate pe planşee de beton armat; 1) grinzi de lemn ; 2) plăci de PFL izolante; 3) rigle; 4) duşumea; 5) planşeu de beton armat; 6) strat de nisip; 6') strat de beton de egalizare; 7) plăci de PFL bitumate; 8) duşumele (eventual parchet); 9) benzi izolatoare; 10) tavan de plăci de PFL izolante. Pardoseală Pardoseală pardoselii cu un bătător de lemn, pentru a astupa crăpăturile, şi se repetă finisarea. Rezistenţa ultimului strat al pardoselii poate fi mărită prin adăugare de paie tocate, rumeguş sau zgură. Pardoselile de lut pot fi folosite în aceleaşi tipuri de încăperi ca şi cele de pămînt natural. Pardoselile de beton argilos (beton de argilă stabilizată) se execută dintr-un amestec de lut şi agregate minerale (pietriş, piatră spartă, zgură, praf de furnal, etc.), sau dintr-un amestec de lut, agregate minerale şi un liant (bitum, gudron, reziduuri petroliere sau smoală),. Pardoseala se execută direct pe pămîntul natural, pregătit în prealabil prin cilindrare sau batere cu maiul, ori pe un strat de argilă bătută. Eventual se intercalează un substrat de zgură sau de alicărie de cărămidă, cu grosimea de circa 6 cm, compactat bine şi uscat. Materialul de execuţie se aşterne în straturi cu grosimea de 8-**10 cm şi se îndeasă cu maiuri grele de lemn, pînă cînd nu mai rămîn urme pe suprafaţa stratului. Grosimea finală a pardoselii trebuie să fie de 10* * -15 cm. Pardoselile de beton argilos pot fi folosite în depozite, ateliere, turnătorii, construcţii agricole, etc. Pardoselile de piatră artificială sînt - executate din materiale ceramice sau din materiale granulare aglomerate cu un liant (de ex.: beton, mozaic turnat, asfalt, etc.). Materialele pot fi în formă de blocuri, de dale sau de plăci, sau pot fi turnate în strat continuu. Pardoselile de piatră artificială se execută, fie pe un planşeu masiv sau pe un strat de beton de egalizare, dacă piesele din cari se execută au dimensiuni mari, fie pe un planşeu obişnuit, cu umplutură, dacă piesele au dimensiuni mici. Rostul dintre perete şi pardoseală e acoperit de o plintă continuă sau formată din piese izolate, aşezate cap la cap. Pardoselile de piatră artificială prezintă următoarele avantaje: sînt rezistente la uzură şi la intemperii, şi deci pot fi folosite şi ca pardoseli exterioare; sînt mai puţin rigide, mai puţin sonore, mai călduroase şi mai uşoare decît pardoselile de piatră naturală; sînt incombustibile, impermeabile, şi pot fi curăţite prin spălare; sînt, în general, rezistente la acizi sau la apele agresive; permit realizarea de motive ornamentale foarte variate; nu sînt prea alunecoase. Prezintă următoarele dezavantaje: unele au rosturi prea numeroase şi reclamă o execuţie îngrijită; reclamă o întreţinere continuă, fiindcă se pot denivela uşor (în special cele constituite din piese mici şi cu grosime mică). Se folosesc la încăperi cu destinaţii speciale (băi, laboratoare, spitale, coridoare circulate puţin, etc.) sau pe spaţii circulate mult (peroane, gări, etc.), dacă sînt executate din piese mari. Tipurile de pardoseli de piatră artificială folosite cel mai frecvent sînt: pardoselile bituminoase, pardoselile de cărămidă, de gresie ceramică, de beton, de mozaic, de ciment sclivisit, de ipsos, etc. Pardoselile bituminoase pot fi executate din asfalt turnat, din mortar de suspensie de bitum filerizat, din mozaic bituminos, din dale de asfalt sau din cărămizi impregnate cu bitum. Pardoselile bituminoase prezintă următoarele avantaje: sînt elastice, impermeabile şi destul de rezistente Ia uzură; micşorează zgomotul paşilor; nu sînt alunecoase; sînt bune izolante termic şi fonic; nu produc praf; pot fi reparate uşor; sînt rezistente la acţiunea celor mai mulţi acizi şi a celor mai nr.ulţe baze; permit economisirea altor materiale (ciment, cherestea). Prezintă următoarele dezavantaje: nu pot fi folosite în încăperi cu temperatură înaltă, în ateliere de prelucrare la cald, în încăperi în cari se manipulează derivate de petrol sau în cari se potscurge pe pardoseală uleiuri minerale sau alţi solvenţi ai bitumului; se deformează sub sarcini concentrate cari acţionează timp îndelungat (de ex. mobile); au aspect neplăcut, din cauza culorii închise şi a asprimii suprafeţei asfaltului Ele pot fi folosite în unele încăperi ale clădirilor de locuit (afară de cele de locuit) şi ale clădirilor publice (magazii, spălătorii, etc.), în săli de sport, construcţii agrozootehnice, hale industriale, unele ateliere, săli de lucru, frigorifere, antrepozite, garaje, etc. Pardoselile de asfalt turnat sînt executate dintr-un amestec de agregat mineral (mărgăritar sau nisip fin) şi fi Ier, aglomerat la cald cu bitum, turnat fierbinte şi întins cu drişca de lemn într-un strat uniform, pînă la compactare, pe un strat-suport , pregătit dinainte şi constituit din: un strat de beton simplu, cu grosimea de 8* * * 12 cm; o pardoseală veche de beton, de cărămidă sau de piatră, cu grosimea şi rezistenţa corespunzătoare; un strat cu grosimea de 12**• 15 cm, executat dintr-un amestec de pietriş şi lut în proporţia de 2:1 * * *3:1 (pietriş: lut), preparat cu cantitatea de apă strict necesară şi cu o cantitate de lut care să fie în exces cu 30% faţă de golurile pietrişului, şi care e aşezat pe un strat de pămînt bătut, şi e îndesat prin batere cu maiul, pînă nu mai lasă urme; un planşeu de beton armat monolit sau executat din elemente prefabricate; un pianşeu cu grinzi metalice şi cu umplutură de zidărie sau de beton; un planşeu masiv de zidărie. Eventualele rosturi de dilataţie ale stratului-suport se acoperă pe toată lungimea lor cu fîşii de carton, cu lăţimea de 50 cm, înainte de turnarea stratului de asfalt. Stratul de asfalt se aşterne (la temperatura de cel puţin 150°) după uscarea unui strat de amorsaj, executat cu 0,250 kg/m2 bitum subţiat, aplicat pe suprafaţa-suport, în grosimea prescrisă, şi se îndeasă pentru a se compacta bine şi a se fasona ia profilul prescris. Pe stratul-suport de beton proaspăta, asfaltul se aplică numai după cinci zile de la turnarea betonului. Asprirea suprafeţei pardoselii se realizează prin presărare, imediat după turnare, de nisip (2--*3 kg/m2) cu granule de 1*“2 mm, care se îndeasă în stratul de asfalt cu un rulou de mînă de 40---50 kg. Pentru racordarea pardoselilor de asfalt cu rosturile de dilataţie, gurile de evacuare , etc., cum şi la pardosirea treptelor de scări, se folosesc corniere sau alte profiluri de oţel cu dimensiuni corespunzătoare, fixate în beton. Pardoselile de asfalt se execută cu grosimea de 2--*3 cm (cu abateri de —2—1-5 mm), după destinaţie şi după mărimea solicitărilor (de ex., pentru ateliere şi magazii în cari se manipulează obiecte grele, se recomandă grosimea de 3 cm). în încăperile în cari există guri de evacuare a apelor trebuie să se amenajeze pante de scurgere, de cel mult 1 %, către aceste guri de evacuare. Pardoselile de mortar de suspensie de bitum filerizat se execută dintr-un amestec de bitum şi nisip cu granulozitate discontinuă (sortul 0,2*• * 1 mm amestecat cu mărgăritar 3**-5 mm) sau continuă (sortul 0-*-7 mm). Grosimea finală a pardoselii se stabileşte în funcţiune de destinaţia ei şi de felul circulaţiei, şi trebuie să fie de 10—12 mm sau chiar pînă la 20 mm. Pardoseala se execută plană şi orizontală, eventual cu pante de scurgere de 0,5— 1 %, uneori de 2%, către gurile de evacuare a apelor. Se admit denivelări maxime ale suprafeţei pardoselii de 2 mm sub lata de 1 m. Stratul-suport al pardoselilor de mortar de suspensie de bitum filerizat poate fi constituit fie dintr-un strat de beton de ciment, a cărui grosime şi al cărui dozaj depind de sarcinile cari vor circula pe pardoseală, fie dintr-un planşeu existent de beton simplu sau armat, sau dintr-un strat de balast bine finisat (la construcţiile provizorii). înainte de executarea pardoselii, suprafaţa pe care se aplică, şi care trebuie să fie destul de întărită (după 3---7 zile de la executare), curăţită şi spălată cu apă, — se amorsează cu suspersie de bitum filerizat (diluată cu un volum egal de Pardoseala 120 Pardoseală apă). Mixtura de mortar de suspensie de bitum filerizat se aplică după cel puţin 24 de ore de Ia amorsare. Mixtura proaspătă se aşterne, într-un strat cu grosimea cu 2---4 mm mai mare decît grosimea finală a pardoselii, între şipci distanţate între ele cu circa 1 m şi cu înălţimea egală cu grosimea stratului care se toarnă. După turnare, mixtura se nivelează cu dreptarul, apoi se scot şipci le şi se completează golurile cu mortar. Eventualele neregularităţi de Ia suprafaţa stratului se îndreaptă cu mistria, prin netezire uşoară. După 1***2 zile de Ia turnare, cînd pardoseala s-a uscat, se execută compactarea ei cu un tăvălug neted, menţinut umed în timpul cilindrării. Porţiunile cari nu pot fi îndesate cu tăvălugul (de ex. lîngă pereţi) se îndeasă prin batere cu un mai pătrat de oţel. Pardoseala de mortar de suspensie de bitum filerizat se foloseşte în ateliere, magazii de materiale, abatoare, antrepozite frigorifere, coridoare, spălătorii, etc. Aceste pardoseli sînt elastice, se execută uşor, se repară uşor şi se întreţin numai prin spălare cu apă. Ele nu pot fi folosite în garaje, în depozite de produse petroliere, în depozite de produse de distilare uscată a cărbunelui, în depozite de alcool, cum şi în încăperile în cari se manipulează substanţe acide. Pardoselile de mozaic bituminos sînt constituite dintr-un strat, cu grosimea de 15 mm, de mozaic preparat cu piatră de mozaic cu granulozitate discontinuă sau continuă, aglomerată cu suspensie de bitum filerizat. Mozaicul poate fi de diferite culori. Se execută pe aceleaşi tipuri de straturi-suport ca şi pardoselile de mortar de suspensie de bitum filerizat. Sînt folosite în cantine, dormitoare comune, săli de spital, etc. Pardoselile de mozaic bituminos se execută plane şi orizontale, sau, în încăperile cu puncte de scurgere, cu pante de circa 2% către acestea. Materialul se toarnă astfel, încît piatra de mozaic să fie distribuită uniform. Stratul turnat se compactează, imediat după aşternere, fie prin batere cu maiul, fie cu mistria grea sau cu vibratorul cu placă, pînă Ia obţinerea unei suprafeţe plane şi fără asperităţi. Apoi pardoselile se cilindrează cu un rulou de mînă, cu greutatea de circa 100 kg, învelit cu cauciuc, şi udat în timpul ci Iindrării. După circa şapte zile de la turnare, pardoseala se freacă în acelaşi fel ca şi pardoseala de mozaic obişnuit. Pardoselile de dale de asfalt se execută din dale de asfalt, aşezate pe un strat de mortar de ciment sau de var cu ciment, ori de mastic de bitum preparat la cald sau la rece. Rosturile dintre ele se umplu cu acelaşi fel de material. Dalele sînt fabricate dintr-un amestec de 6---8% bitum, 10-* *25 % filer de calcar, şi nisip cuarţos (cu granule de 3---5 mm), turnat la cald în forme şi presat pînă la 600 kgf/cm2. Pentru a asigura aderenţa la stratul-suport, dalele sînt fasonate cu un desen în relief pe faţa inferioară. Partea superioară a dalelor poate fi constituită dintr-un strat colorat, pentru a le da un aspect mai plăcut. Stratu l-suport al pardoselii poate fi constituit dintr-un strat de beton sau dintr-un planşeu de beton armat. Pardoselile de dale de asfalt sînt superioare celor de asfalt turnat, deoarece materialele de fabricaţie pot fi dozate mai bine; rezistenţa la uzură a asfaltului e sporită, datorită presiunii de fabricaţie; au un aspect mai plăcut şi permit industrializarea lucrărilor de execuţie. Aceste pardoseli se folosesc în aceleaşi încăperi ca şi cele de asfalt turnat. Pardoselile de cărămizi impregnate cu bitum sînt executate din cărămizi de argilă arsă sau silico-calcare, impregnate cu bitum la cald. Stratul-suport al pardoselii poate fi constituit dintr-un pat de beton, dintr-un planşeu debetonsau dintr-un strat de lut galben, bine compactat, cu grosimea de 10***12cm, aşternut direct pe pămînt. Cărămizile pot fi aşezate pe lat sau pe muchie, pe un strat de nisip, cu grosimea de 5 cm, de mortar de ciment, de var cu ciment, de bitum sau de mastic de bitum. Rosturile dintre cărămizi se umplu cu bitum. Pardoselile de cărămizi impregnate cu bitum se folosesc în încăperi industriale cu regim umed sau în cari se produc scurgeri de acizi sau de alcalii. Pardoselile de beton sînt executate, fie turnate continuu (monolit), fie din plăci de beton, şi sînt aşezate totdeauna pe un strat-suport de beton, care poate fi aşezat, fie direct pe o umplutură de pămînt (de ex. în încăperile de la parterul unei clădiri fără subsol sau în încăperile de la subsol), fie pe un planşeu. Umplutura de pămînt se compactează prin batere cu maiul şi se nivelează; apoi se aşterne pe ea un strat de nisip grăunţos sau de balast, cu grosimea de 5 cm, peste care se toarnă un strat de beton simplu, cu grosimea de 8*• * 12 cm, respectiv de 25 cm, în halele industriale, în încăperi în cari se manevrează piese grele, în depozite de mărfuri, curţi sau locuri carosabile. Cînd suprafaţa pardoselii e mare, iar terenul nu e omogen sau e în umplutură, cum şi cînd circulaţia pe pardoseală e intensă, iar sarcinile sînt mari, se recomandă ca stratul-suport al pardoselii să fie armat cu o armatură de siguranţă, formată dintr-o reţea de bare de oţel-beton (cu diametrul de 6**'10 mm), cu ochiuri de circa 15—30 cm, aşezată aproximativ la mijlocul stratului de beton. Betonul folosit la executarea stratului-suport se prepară cu dozajul de 100, 125 sau 150 kg ciment la 1 m3 de beton gata preparat, după intensitatea circulaţiei pe pardoseală. La pardoselile cu suprafaţa mare, pentru a evita fisurarea betonului din cauza dilataţiei şi a contracţiunii, stratul-suport se împarte în cîmpuri cu latura de 3***5 m, separate prin rosturi de dilataţie. Suprafaţa stratu Iu i-suport se execută perfect netedă, şi orizontală, eventual cu pante de scurgere (de 0,5* * * 1 %) către anumite puncte. Suprafaţa superioară a planşeelor de beton armat monolit, a celor cu grinzi metalice şi cu umplutură de zidărie sau de beton, sau a celor de beton prefabricat, pe cari se aplică stratul-suport al pardoselilor de beton de ciment, trebuie să fie continuă şi netedă. La unele planşee prefabricate, planeitatea suprafeţei pe care se aplică stratul-suport se realizează prin aplicarea unui strat de beton de egalizare cu grosimea de 2---3 cm. La planşeele de beton armat, stratul-suport poate fi executat direct pe planşeu, dintr-un strat de tencuială de ciment, cu grosimea medie de 2-*-5 cm, preparată cu dozajul de 1:3 sau 1:4, care serveşte şi Ia corectarea micilor denivelări ale planşeului şi Ia amenajarea eventualelor pante de scurgere ale pardoselii. Cînd planşeul are o izolaţie termofonică (din plăci de plută, stabilit, stufit, etc.), aşezată pe faţa lui superioară, stratul-suport (în medie cu grosimea de 4-**6 cm) se aşază peste această izolaţie, şi serveşte şi ca strat de protecţie, de umplutură şi de pantă. Pe planşee de lemn,, pardoselile de beton se folosesc numai la clădirile existente. în acest caz, stratul-suport al pardoselii e constituit dintr-un strat de beton de zgură, cu grosimea de 5 cm, carese recomandă să fie armat cu o plasă de siguranţă,— şi care se aplică peste o izolaţie, constituită din două straturi de carton asfaltat şi ridicată pe pereţi cu circa 20**-30 cm, aplicată pe o pardoseală de scînduri îmbinate în uluc şi lamba, fixată pe grinzile planşeului. Se recomandă ca planşeul să nu aibă tavan, pentru a permite lemnului „să respire". Stratul de beton de uzură al pardoselilor de beton poate fi executat continuu (fără rosturi) sau cu rosturi. Pardoselile de beton de ciment sînt rezistente Ia uzură şi, relativ, puţin costisitoare. Prezintă dezavantajele că nu au un aspect plăcut, sînt „reci" şi rigide. Cele confecţionate din plăci prezintă avantajul că^pot fi reparate uşor, prin înlocuirea plăcilor deteriorate. în unele cazuri, rezistenţa la uzură r pardoselilor de beton de ciment poate fi mărită prin Pardoseală 121 Pardoseală adăugarea, la betonul din care e confecţionat stratul superior al lor, de diferite materiale dure (de ex.: pilitură de oţel, corund, carborundum, etc.). Lîngă pereţii încăperilor se execută o scafă de beton sau o plintă de plăci de beton. Pardoseala de beton continua e constituită din însuşi stratul-suport, care se netezeşte numai la suprafaţă prin batere cu mistria sau prin vibrare cu vibratoare de suprafaţă, pînă se formează un strat superficial de lapte de ciment care, după întărire, devine foarte rezistent. Se mai poate presăra, pe suprafaţa betonului proaspăt, praf de ciment; apoi se freacă betonul cu mistria de oţel, obţinîndu-se o scli-viseală netedă şi foarte rezistentă, care face corp comun cu betonul, nu crapă şi nu se cojeşte. Acest tip de pardoseală de beton e folosit în pivniţe, în magazii şi în unele încăperi industriale. în încăperile industriale cu sarcini mari, pardoselile de beton de ciment pot fi alcătuite din două straturi: cel inferior, cu grosimea de 10 cm, se execută cu dozajul de 150 kg ciment la metru cub de beton; cel superior, de uzură, cu grosimea de 5 cm, se execută din beton cu marca cel puţin B 170, preparat cu 330 kg ciment la metru cub de beton şi cu agregate de roci dense, cu granule cu diametrul de cel mult 2 cm. Acest strat poate fi turnat şî în panouri, cu rosturi de 10---15 mm, umplute cu bitum amestecat cu praf de piatră. i’ i i ux TPTW! gH de beton, preparat cu agregate ale căror dimensiuni nu trebuie să fie mai mari decît 1/3 din grosimea plăcilor, şi dintr-un strat de uzură de mortar de ciment. Plăcile se aşază pe un strat de mortar de ciment, preparat cu dozajul 1:3 * * -1:4. Uneori, stratul de deasupra plăcilor se execută din beton cu agregate, colorate. Pentru a realiza efecte decorative, granulele de la suprafaţa plăcilor pot fi dezvelite din mortar. Pardoselile de cărămidă sînt executate din cărămizi obişnuite, de marca minimă 125, bine arse, legate între ele cu mortar de ciment şi aşezate pe lat sau pe muchie, prin intermediul unui strat de nisip cu grosimea finală de 5 cm, pe o fundaţie constituită fie dintr-un pat de pămînt argilos uşor umezit, aşezat în două straturi, cu grosimea de cîte 10 cm fiecare, cari sînt îndesate prin batere cu maiurile, fie dintr-un pat de zgură sau de nisip, cu grosimea finală de 10 cm, aşezat în două straturi îndesate cu maiurile, sau dintr-un strat de beton simplu, de marca minimă B 90, cu grosimea de cel puţin 10 cm, ori dintr-un planşeu de beton armat. Cînd fundaţia pardoselii e de beton, stratul intermediar de nisip poate fi constituit şi dintr-un strat, cu grosimea de 2--*3 cm, de mortar de var cu ciment 'sau de mastic bituminos (preparat cu bitum tip G şi fi Ier de calcar, în proporţia de 1:1, şi aşternut pe suprafaţa fundaţiei de beton proaspăt la cel puţin cinci zile de la turnarea acestuia). Cînd stratul-suport e aşezat direct pe sol, acesta trebuie pregătit prin îndepărtarea stratului de pămînt vegetal, pînă la adîncimea de cel puţin 30 cm, prin nivelare şi batere cu maiul, eventual prin aşternerea unui strat îndesat bine, de moloz, de piatră spartă, de nisip, separate sau în amestec, cînd solul e slab. în încăperile interioare, pardoselile de cărămizi se execută orizontale, eventual cu pante de scurgere de 2***3% către XVIII. Diferite moduri de aşezare a cărămizi lor pe lat, la pardoseli. Pardoselile de beton cu rosturi se execută din plăci de beton, presate mecanic, de formă pătrată, cu latura de 125-“400 mm, constituite dintr-un strat-suport XIX. Diferite moduri de aşezare a cărămizilor pe muchie, la pardoseli. punctele de colectare a apei, iar în încăperi interioare de circulaţie (alei din grajduri, etc.) pot fi executate cu bom-bament cu două pante transversale, de 1,5%, sau cu o singură Pardoseală 122 Pardoseală pantă, de 2%. Pardoselile executate pe spaţii exterioare închise (de ex. padocuri la grajdurile de porcine) se execută cu pante de 2---4%. Cărămizile se aşază în rînduri paralele sau înclinate faţă de laturile încăperii, sau pentru a forma diferite motive decorative (v. fig. XVIII şi XIX), cu rosturi de cel mult 10 mm, cari sînt umplute la partea inferioară cu mortar de ciment sau cu mastic de bitum (preparat cu bitum tip G şi filer de calcar, în proporţia de 1:1), ii.r la partea superioară, cu mortar de ciment sau cu mastic de bitum, la pardoselile interioare, şi numai cu mortar de ciment, la pardoselile exterioare. Racordarea pardoselii la rosturile de dilataţie sau cu gurile de evacuare, cu pragurile, etc., se execută cu corniere de oţel sau cu alte profiluri, fixate în beton, ori cu borduri de beton sau de piatră naturală (la grajdurile pentru bovine şi cabaline). Racordarea pardoselii cu feţele elementelor verticale (pereţi, stîlpi, etc.) se execută cu scafe de mortar de ciment, uneori cu plinte de material ceramic. Pardoselile de cărămidă sînt folosite, în special, la încăperi de la subsoluri, magazii, garaje, ateliere, la terase descoperite, la curţi, alei, trotoare în jurul clădirilor, etc. Pardoselile de ciment sclivisit sînt executate dintr-un strat de mortar de ciment, cu grosimea de 15—20 mm, aşezat pe o fundaţie de beton de ciment proaspăt turnat, sau pe un planşeu vechi de beton sau de beton armat deasupra căruia se aplică un strat de mortar de ciment, cu grosimea de cel puţin 30 mm. Pardoseala se execută, în general, orizontală, eventual cu pante de cel puţin 0,5% către gurile de scurgere a apelor. în încăperile în cari se poate scurge apă pe pardoseală» aceasta se execută pe un strat de beton slab de pantă, acoperit cu un strat de mortar de egalizare, cu grosimea de 15 mm, peste care se aşază o hidroizolaţie constituită din două stra- | IUI Illll II!» Illll Illll illll Illll Illll „J II iili Illll 'Iii !!!i Illll j|!jj i!l! pilii il !!iii :l|j |!j]| Iilii liiiii il !:ii! liill ililj illll M i ;;iii vs; iii!) ciment care depinde de condiţiile de exploatare; se recomandă dozajul de 500 kg ciment la 1 m3 nisip, pentru pardoseala propriu-zisă, şi dozajul de 200 kg ciment la 1 m3 nisip, pentru stratul de legătură sau de pantă. Mortarul trebuie să fie omogen şi să aibă culoare uniformă, să fie destul de plastic pentru a se întinde uşor cu mistria, fără-a fi prea fluid. Pardoseala de ciment sclivisit se aşază pe stratul de mortar de legătură, înainte ca acesta să fi făcut priză, şi după curăţirea suprafeţei acestuia cu peria de sîrmă şi spălarea cu apă sub presiune. Faţa superioară a stratului de mortar poate fi sclivisită simplu, sau sclivisită şi rolată. Scl ivişi rea se execută prin baterea cu mistria a stratului proaspăt aşternut, prin aruncare de praf de ciment şi frecare cu mistria. Rolarea cu role cu zimţi se execută cînd suprafaţa pardoselii trebuie să nu fie alunecoasă. Cînd suprafaţa pardoselii e mare, trebuie să se evite formarea de fisuri prin executarea stratului de legătură şi a pardoselii în panouri cu rosturi longitudinale şi transversale, aşezate la distanţe cari depind de temperatura la care va fi expusă pardoseala. Se recomandă ca panourile să aibă laturi de circa 2,00x2,00 m sau suprafeţe de cel mult 4 m2. Pardoselile de gresie ceramică sînt executate din plăci de gresie ceramică (v.), de diferite forme şi dimensiuni (pătrate, în formă de pişcoturi, exagonale, octogonale sau rom-bice), aşezate pe un strat-suport, prin intermediul unui strat de mortar de ciment, cu grosimea de 15-*-20 mm, preparat cu dozajul de 400 kg ciment la 1 m3 nisip. Plăcile pot avea aceeaşi culoare şi aceleaşi dimensiuni sau culori şi dimensiuni diferite, pentru a se realiza motive ornamentale geometrice (v. fig. XX). Rosturile dintre plăci trebuie să fie cît mai mici (de cel mult 1,5 mm). Lîngă pereţi sau alte elemente verticale (stîlpi), se execută un chenar din unu sau din două rînduri de plăci XX. Pardoseli executate din placi de gresie ceramică de diferite forme. turi de carton asfaltat lipite şi acoperite cu trei straturi de mastic bituminos. Peste această hidroizolaţie se aplică un strat de beton de protecţie cu grosimea de 4***5 cm, care constituie stratul-suport al pardoselii de ciment sclivisit. Pardoselile de ciment sclivisit se execută cu mortare preparate cu nisip cu granule de 0,5-**2 mm şi cu o cantitate de de obicei de altă culoare decît restul pardoselii. Rostul dintre perete şi pardoseală se maschează cu o plintă sau cu o scafă de gresie ceramică. Stratul-suport poate fi constituit dintr-un strat de beton sau dintr-un planşeu de beton armat ori de lemn. Denivelările stratului-suport trebuie să fie mai mici decît 10 mm, iar Pardoseală 123 Pardoseală suprafaţalui trebuiesă aibă acelaşi profil ca şi pardoseala finită, în caz contrar se aplică un strat de egalizare, cu grosimea de cel puţin 3 cm, executat din mortar de ciment preparat cu dozajul de 1:3. Cînd există diferenţe de nivel mari se aplică întîi un strat de beton de umplutură, apoi un strat de mortar de egalizare. Cînd stratul-suport e constituit dintr-un planşeu de lemn, se aşază peste acesta plăci de asbociment, peste cari se execută stratul de mortar de egalizare. Montarea plăcilor de gresie ceramică se execută prin aplicarea de mortar pe spatele fiecărei plăci şi aşezarea ei la locul pe care trebuie să-l ocupe. Cînd pardoselile sînt executate din plăci cu latura mai mică decît 15 cm, se recomandă ca plăcile să fie montate pe fîşii pe cari s-a aşternut mortar. O altă metodă de executare a pardoselilor de gresie ceramică, mult mai productivă, consistă în aşezarea plăcilor în interiorul unui grătar metalic. Aşezarea plăcilor cu dimensiuni de circa 5x5 cm sau a pişcoturilor poate fi uşurată, mărindu-se productivitatea muncii, prin folosirea unor panouri prefabricate de plăci sau de pişcoturi, lipite cu faţa pe o hîrtie sau pe o pînză. şi cari se aplică pe patul de mortar. Pardoselile de gresie ceramică nu se finisează prin frecare cu maşina şi prin lustruire. Ele pot fi însă ceruite ca şi parchetele. Pardoselile de gresie ceramică sînt folosite în încăperi şi spaţii de circulaţie cu finisaj mai pretenţios: coridoare, bucătării, băi, oficii, balcoane, terase, săli de laborator sau de spital, etc., deoarece pot fi curăţite prin spălare şi nu sînt atacate de acizi, alcalii, sau de alte substanţe. Aceste pardoseli prezintă următoarele avantaje: sînt foarte rezistente la uzură, au aspect plăcut, se întreţin uşor şi sînt bune izolante termic. Pardoselile de ipsos sînt executate dintr-un strat de ipsos de pardoseli, cu grosimea de circa 3 cm, aplicat pe un strat-suport rigid, prin intermediul unui strat de nisip, cu grosimea de 2--*3 cm, îndesat bine în stare umedă, peste care se aşază un strat de carton asfaltat (care se ridică şi pe o fîşie de ia partea inferioară a pereţilor, pentru a împiedica pătrunderea umezelii în pardoseală). Pardoseala propriu-zisă se execută prin turnarea şi înde-sarea unui mortar preparat cu 1 parte ipsos şi 0,22-*-0,28 părţi apă, dozate în greutate, eventual cu adaus de nisip cuarţos grosier sau de piatră de mozaic, în proporţia de 1:0,5-**1:1 (ipsos : agregate), cînd ipsosul e de calitate superioară. în acest caz, grosimea stratului de mortar e de 4 cm. Prin adăugarea de coloranţi în mortarul de ipsos se pot obţine pardoseli de ipsos cari imită mozaicul. Pentru a le mări rezistenţa la uzură se recomandă ca pardoselile de ipsos să fie impregnate cu ulei, în una sau în două reprize. Ulterior, pardoselile pot fi lustruite cu ceară de parchet, obţinîndu-se o suprafaţă netedă şi lucioasă. Pardoselile de ipsos sînt rezistente la foc, elastice, bune izolante fonic şi relativ „calde". Ele sînt, însă, mult mai puţin rezistente la uzură decît cele de mozaic. Sînt folosite în încăperi uscate şi în cari nu există o circulaţie intensă. De asemenea, ele constituie cel mai bun strat-suport pentru pardoselile de linoleum şi de cauciuc. Reclamă o întreţinere continuă şi trebuie să fie ferite de umezeală, în special de aceea care ar putea pătrunde din stratul-suport sau din pereţii umezi. Pardoselile de mozaic sînt executate dintr-un beton de ciment la care granulele agregatelor apar vizibile la suprafaţa stratului de beton, astfel încît au un aspect mai plăcut. Din punctul de vedere al modului de execuţie, se deosebesc pardoseli de mozaic turnat şi pardoseli de plăci de beton mozaicat. Pardoselile de mozaic turnat sînt executate dintr-un beton de ciment (Portland, metalurgic, alb, etc.) confecţionat cu agregate constituite din piatră de mozaic (v.). Mozaicul capătă un aspect frumos cînd se folosesc agregate de diferite mărimi şi culori. Se pot obţine efecte frumoase prin adăugarea de coloranţi minerali, în proporţia de cel mult 15% din greutatea cimentului. Pardoselile de mozaic turnat prezintă următoarele avantaje: sînt rezistente la uzură şi permit realizarea de motive decorative, prin forma granulelor vizibile, prin diferenţa de culoare dintre granulele agregatelor şi masa mortarului, cum şi prin combinarea unor porţiuni colorate diferit, prin folosirea de granule cu diferite mărimi sau prin executarea de diferite desene geometrice-, sau florale colorate diferit. Pot fi executate în unu sau în două straturi. Desenele ornamentale se obţin prin împărţirea pardoselii în porţiuni, conform desenului, cu ajutorul şabloanelor sau al unor lamele de metal, de sticlă, de mase plastice, etc., cu grosimea de 1---3 mm, cari separă porţiunile de mozaic diferit colorat ale desenului şi cari, la pardoselile de mozaic cu două straturi, se montează după executarea stratului inferior al pardoselii. Pardoselile de mozaic turnat se aşază pe aceleaşi tipuri de straturi-suport folosite la pardoselile de beton, cari se execută şi se pregătesc în acelaşi fel ca pentru acestea. Ele se execută plane şi orizontale, eventual cu pante de cel puţin 0,5% către gurile de evacuare a apei. Pardoselile de mozaic turnat într-un strat se execută prin aşternerea, pe stratul-suport, a unui strat de mortar vîrtos de ciment, preparat cu dozajul 1:2 sau 1:3 (ciment:nisip de rîu grăunţos, curat), cu grosimea de 20---25 mm, care se nivelează şi se îndeasă bine, şi peste care se aşterne, înainte de a face priză, un strat uniform de piatră de mozaic, cu grosimea de 10 mm, care se îndeasă în mortar prin cilindrare cu tăvă-luguri de piatră sau de metal, pînă cînd piatra e înglobată complet în masa mortarului şi se obţine o suprafaţă dreaptă şi compactă. După24de ore de la executarese acoperă mozaicul cu un strat de rumeguş umed, care se menţine 3***4 zile, iar apoi se freacă şi se lustruieşte. Frecarea mozaicului se execută pentru îndepărtarea pojghiţei de lapte de ciment întărit de la suprafaţa lui, corectarea micilor denivelări şi înlăturarea asperităţilor de pe faţa mozaicului. Se execută ia circa 4-**6 zile de la turnarea acestuia (adică după întărirea liantului), cînd mozaicul a căpătat rezistenţă suficientă pentru ca agregatele lui să nu fie dislocate prin frecare. Termenul optim pentru executarea frecării se determină prin probe efectuate pe şantier. Frecarea se execută în mai multe reprize, manual sau cu maşini speciale, folosind pietre de frecat cu grăunte din ce în ce mai fin. După fiecare repriză, suprafaţa mozaicului se spală cu o soluţie de sodă şi se chituieşte cu mortar de ciment de aceeaşi culoare ca a mozaicului. După terminarea ultimei reprize se spală bine cu apă suprafaţa mozaicului şi se lasă să se usuce. Maşinile de frecat mozaicul sînt constituite din următoarele părţi principale: electromotor, reductor, blocul alergător, dispozitivul de rulare, braţuj cu mînerele şi corpul întreruptorului. în fig. XXI e reprezentată schema de principiu a unei maşini de frecat mozaicul, iar în fig. XXII, elevaţia unei astfel de maşini. Electromotorul, de tipul cu flanşă, e montat direct pe capacul carcasei reductorului. Reductorul e constituit dintr-o roată dinţată mică, aşezată pe extremitatea inferioară a arborelui electromotorului, şi dintr-o roată dinţată mare, aşezată pe extremitatea XX/. Schema de principiu a maşini i de frecat mozaic. 1) roata; 2) electromotor; 3) reductor cu roţi dinţate; 4) bloc alergător; 5) pietre abrazive. Pardoseală 124 Pardoseală superioară a arborelui vertical al blocului alergător. Blocul alergător (v. fig. XX///) e constituit dintr-o traversă cu trei braţe, aşezată pe extremitatea inferioară a arborleui vertical, şi pe care e fixat un inel flexibil, de cauciuc plat, iar pe acesta, flanşa maşinii cu susţinătoarele pietrelor de frecat. Dispozitivul de rulare consistă din două roţi, montate pe un ax comun, fixat pe o furcă articulată pe un ax orizontal. Roţile rio Unele maşini de acest tip sînt echipate cu un dispozitiv de frecare constituit din două blocuri alergătoare cari se rotesc în sens contrar (v. fig. XXIV). Aceste maşini prezintă avantajele că au un mers mai uniform şi sînt mult mai productive. Pentru frecarea mozaicului în locuri greu accesibile (de ex. sub radiatoarele de calorifer) se foloseşte maşina cu arbore flexibil (v.’ fig. XXV). Pietrele maşinii de frecat mozaic sînt fie de electro-corindon normal (cu un conţinut de 86---91 % oxid de aluminiu), avînd ca liant ba-chelita B, fie de carborun- XXII. Maşină de frecat mozaic. 1) electromotor; 2) capacul carcasei reductorului; 3) roată dinţată mică; 4) roată dinţată mare; 5) arbore vertical; 6) carcasa reductorului; 7 şi 8) dopuri; 9) traversă cu trei braţe; 10) inel flexibi I de cauciuc; 11) flanşa maşinii; 12) susţinătoare de pietre; 13) pietre abrazive; 14) ţeavă pentru stropire cu apă; 15) cilindru fix; 16) cilindru mobil; î7) inel de cauciuc; 18) roţi; 19) osie; 20) furcă; 21) ax; 22) şurub; 23) piuliţă cu volan ; 24) braţ; 25) mînere; 26) suport în consolă, pot fi coborîte, pe măsură ce se uzează pietrele, cu ajutorul unui dispozitiv de reglare, constituit dintr-un şurub şi o piuliţă cu volan. în timpul lucrului, maşina e deplasată şi condusă cu ajutorul braţului cu mînere, fixat de carcasa maşinii prin intermediul unei XXV. Maşină de frecat mozaicul, cu arbore flexibil. 1) electromotor; 2) mîner; 3) întreruptor; 4) suport; 5) arbore flexibil; 6) cap de frecat, drept; /) cap de frecat, cotit, pentru lustruire uscată. console. La extremitatea superioară a braţului de conducere se găseşte corpul în-treruptorului, în interiorul căruia sînt montate ta- 2 ■ bloul de conect- j are şi întrerupto-rul de curent. Această maşină poate servi şi Ia efectuarea altor operaţii, fiind XXIII. Blocul alergător al maşinii de frecat mozaic, echipată CU urmă- 1) traversă; 2) flanşa maşinii; 3) susţinătorul pie-toarele piese in- trei; 4) baie de ulei; 5) ungător; 6) pietre abrazive, terschimbabile: o perie de oţel, pentru curăţirea pardoselilor murdare; o perie de fibră artificial elastică, pentru spălatul pardoselilor; un disc de şlefuit şi o perie de păr, pentru frecarea pardoselilor de parchete. XXIV. Vederea feţei inferioare a unui dispozitiv de frecare cu două blocuri alergătoare. 1) cilindru mobil; 2) pietre abrazive; 3) axuri de rotaţie a traverselor cu trei braţe. dum (carburădesiliciu). Pentru degroşarese folosescabrazoare cu granulozitatea 16***30; pentru şlefuirea brută, abrazoare cu granulozitatea 46---80, iar pen- 3 2 tru şlefuirea curată, cbrazoar: cu g ra n u I oz i tatea 100***120. Abra-zoarele au forma de prismă triunghiulară dreaptă, cu înălţimea de 50 mm şi cu baza un triunghi echilateral cu înălţimea de 80 mm şi cu muchiile verticale rotunjite după o rază de 12 mm (v.fig. XXIV). Pardoselile de mozaic turnat in doua straturi sînt constituite dintr-un strat inferior, cu grosimea de 15***20 mm, executat din mortar de ciment, şi dintr-un strat superior, de aceeaşi grosime, turnat din amestec de mozaic. Mortarul stratului inferior are dozajul 1:4 (ciment: nisip grăunţos, curat), se toarnă între şipci de lemn, distanţate cu 1***1,5 m, şi se îndeasă bine prin batere cu dreptarul, cu mistria sau cu vibratoare de suprafaţă. Suprafaţa lui trebuie să rămînă aspră, pentru a asigura aderenţa la stratul superior. După terminarea îndesării se scot riglele şi se umplu golurile. Cînd stratul superior nu se toarnă imediat după turnarea celui inferior, acesta trebuie stropit cu apă sau ţinut sub rogojini umede timp de 3***4 zile, ferit de razele solare. Se recomandă ca turnarea stratului superior să se facă în cel mult 1***2 ore după turnarea celui inferior. Stratul superior se toarnă între şabloanele sau lamelele cari limitează cîmpurile, cari se scot după turnarea acestora, şi se umplu golurile. Cînd pardoseala e alcătuită din cîmpuri colorate diferit, se toarnă întîi cîmpurile a căror culoare predomină. Amestecurile de alte culori se toarnă treptat, după priza şi întărirea parţială, dar suficientă, a mozaicului turnat înainte. Cînd cîmpurile sînt limitate de lamele metalice, turnarea se execută fără întrerupere, fără a aştepta întărirea părţilor turnate. Bordurile (duble sau simple) şi scafa pardoselii, executate din aceeaşi compoziţie de mozaic, pot fi turnate înainte sau după turnarea pardoselii propriu-zise. Pardoseală 125 Pardoseală După 24 de ore de la turnarea mozaicului se acoperă pardoseala cu un strat de. rumeguş umed, cu grosimea de 2***4 cm, care se menţine 4---5 zile; apoi se freacă şi se lustruieşte cu diferite prafuri de lustruit (de ex. oxid de crom, etc.)- în acest scop, suprafaţa ei se prelucrează cu rulouri de pîslă, pînă devine lucioasă. După lustru ire se şterge bine pardoseala, se spală cu o soluţie de sare de măcriş şi se lustruieşte cu ceară. Pardoselile de placi de beton m o z a i c a t se execută din plăci de beton mozaicat (v.), aşezate pe stratul-suport prin intermediul unui strat de mortar de ciment, cu grosimea de 15---20 mm. Stratul-suport e constituit în acelaşi fel ca pentru pardoselile de mozaic turnat. înainte de aplicarea stratului de mortar de legătură se curăţă bine stratul-suport şi se udă cu apă. Plăcile, udate în prealabil cu apă, sînt aşezate pe stratul de mortar proaspăt astfel, încît să se formeze rosturi de cel mult 2 mm, cari sînt umplute cu mortar fluid pe măsură ce sînt montate plăcile. Excesul de mortar trebuie îndepărtat înainte de a face priză. Lîngă pereţi, pardoseala e limitată de o bordură executată din plăci de altă culoare, iar rostul dintre pardoseală şi pereţi e acoperit cu o plintă executată din plăci de mozaic sau din plăci ceramice. După executare, pardoseala se acoperă cu rumeguş, care e menţinut umed 4-*-5 zile; apoi e frecată şi lustruită ca şi mozaicul turnat. La pardoselile executate în încăperi umede se montează, în jurul pereţilor, vertical, jumătăţi de plăci, plăci întregi sau plăci speciale de^soclu. Bordura şi scafa se execută, uneori, din mozaic turnat. în acest caz trebuie amenajate rosturi de dilataţie în prelungirea rosturilor dintre plăci, la fiecari patru sau cinci plăci. Plăcile pot fi de diferite forme (pătrate, dreptunghiulare, rombice, exagonale, octogonale, etc.) şi pot fi de aceeaşi culoare sau de culori diferite, pentru a permite realizarea de motive ornamentale geometrice sau colorate. Uneori, plăcile sînt împărţite în mai multe părţi colorate diferit sau pot avea desene cari se racordează cu desenele plăci-loralăturate, pentru a permite rea-I izarea de motive d e co rati ve mai complicate (v. fig. XXVI). Pardoselile de plăci de beton mozaicat sînt economice şi frumoase, se execută repede, pot fi reparate uşor, înlocuind plăcile sparte sau uzate prea mult, sînt rezistente la coroziune şi la uzură. Sînt folosite în unele încăperi din clădirile de locuit (băi, bucătării, spălătorii, hal l-uri, scări, coridoare, vestiare, vestibule, etc.), în încăperile de trecere ale clădirilor publice (hall-uri, săli de aşteptare), în restaurante, magazine, unele încăperi din clădirile industriale, săli de spital, laboratoare, etc. Pardoselile de piatră naturală sînt executate din materiale provenite din roci naturale dure, eruptive (granit, bazalt, diabaz, porfir) sau sedimentare (marmore albe sau colorate, calcar compact, gresii, etc.), cari pot fi însă lustruite sau frecate. Pardoselile de piatră naturală se aşază pe un strat-suport rigid, format dintr-un beton de egalizare sau dintr-un planşeu de beton armat, prin intermediul unui strat de mortar, de obicei de ciment, preparat cu dozajul de 1 :3 * * * 1 :4. După executare, suprafaţa pardoselilor de piatră naturală e frecată cu pietre dure, manual sau cu maşini speciale, şi lustruită pentru a căpăta un aspect mai frumos. Rostul dintre pardoseală şi feţele verticale ale altor elemente de construcţie (pereţi, stîlpi, etc.) se maschează cu o scafă sau cu o plintă executată din piatră naturală provenită din aceeaşi rocă folosită la executarea pardoselii sau' executată din plăci ceramice. Pardoselile de piatră naturală prezintă aceleaşi calităţi ca şi cele de piatră artificială şi acelaşi domeniu de folosire. Prezintă avantajele că sînt foarte rezistente la uzură, incom-bustibile şi permit alcătuirea unor motive ornamentale foarte variate. Prezintă următoarele dezavantaje: au greutate proprie mare, astfel încît trebuie să fie aşezate pe un strat-suport masiv; sînt prea „reci" (cu atît mai reci cu cît sînt mai netede), prea sonore şi rigide; au rosturi numeroase, cari constituie puncte slabe şi reclamă o execuţie îngrijită ; reclamă manoperă de execuţie multă. Pardoselile de piatră naturală se folosesc la unele încăperi ale clădirilor monumentale (foyer-e, coridoare, săli festive, etc.), în încăperi circulate mult (hall-uri, peroane, gări, muzee, etc.) sau în încăperi cu destinaţie specială (atei iere, hale, etc.). Pardoselile de piatră naturală pot fi executate din dale sau din spărturi de piatră de formă poliedrică (mozaicuri). Pardoselile de dale (dalaje) sînt executate din plăci de piatră de formă pătrată, cu latura de 200---600 mm sau mai mare, sau de alte forme şi dimensiuni, şi cari au grosimea de 20---40 mm, după natura şi duritatea rocii din care provin. Plăcile se aşază bine într-un pat de mortar, fără goluri sub ele, pentru a asigura aderenţa perfectă la stratul-suport. Se recomandă ca pe suprafaţa stratului de mortar de egalizare să se aplice un strat subţire de lapte de ciment. Plintele se execută din plăci înguste şi plane sau din plăci profilate, fixate pe zidăria peretelui cu mortar de ciment sau cu agrafe. Pardoselile de mozaic de piatră cu rosturi incerte se execută din spărturi neregulate (mici plăci cu dimensiuni de 6—10 cm) de piatră, de obicei de marmoră, de diferite culori, rezultate la fasonarea plăcilor de piatră la dimensiuni, şi cari sînt aşezate cu mîna, neregulat sau după un anumit desen, uneori combinînd bucăţi de diferite culori, pentru a forma desene ornamentale. După aşezarea plăcuţelor, rosturile dintre ele se umplu cu mortar de ciment, iar după întărirea acestuia, la cel puţin şapte zile de la turnare, pardoseala se freacă la fel ca şi mozaicul. Se pot obţine efecte deosebite prin combinarea culorilor mortarului şi ale bucăţilor de marmoră. Stratul-suport şi cel inferior al pardoselii se execută la fel ca la pardoselile de mozaic turnat obişnuit. Pardoselile de mozaic roman se execută din bucăţi de formă aproape cubică, cu latura de 15***20 mm, de marmoră, cari se aşază pentru a forma diferite desene ornamentale. După execuţie se freacă pardoseala şi se lustruieşte. Pardoselile de mozaic veneţian sînt constituite din panouri sau din motive executate din mozaic roman, şi din cîmpuri executate din mozaic turnat. După execuţie se freacă pardoseala şi se lustruieşte. Pardoselile speciale au calităţile pardoselilor de piatră (rezistenţă la uzură, aspect agreabil, incombusti-bilitate, etc.) şi ale celor de lemn (greutate proprie mică, elasticitate; sînt izolante, igienice, puţin sonore, etc.). Tipurile de pardoseli speciale folosite cel mai frecvent sînt: pardoselile de cauciuc, pardoselile de linoleum, pardoselile de m.teriJe plastice, pardoselile de plută şi pardoselile de xilolit. XXVI. Pardoseală de plăci de beton mozaicat, cu desene decorative. Pardoseala 126 Pardoseală Pardoselile de cauciuc sînt constituite dintr-un strat de cauciuc, continuu sau cu rosturi, aşezat ca şi linoleumul. Cauciucul se poate prezenta sub formă de pînză cauciucată sau de plăci, şi se lipeşte cu cleiuri sau cu masticuri speciale. Fîşiile de pînză de cauciuc se aşază cu marginile alăturate, cu un rost mic între ele, sau se pot lipi marginile, turnînd în rost un disolvant special, care, evaporîndu-se, lipeşte cele două margini, astfel încît pardoseala se prezintă fără rosturi. Plăcile de cauciuc pot avea marginile drepte, sau pot avea tăieturi şi cepuri în formă de coadă de rîndunică, pentru a se putea îmbina între ele. De obicei, plăcile sînt formate din două straturi de cauciuc: stratul de dedesubt se face dintr-un cauciuc mai dur, iar stratul de deasupra, dintr-un cauciuc mai moale. Uneori, faţa inferioară a plăcilor are nervuri mici, pentru ca plăcile să se fixeze bine pe stratul-suport. Pardoselile de cauciuc sînt călduroase, elastice, prezintă o suprafaţă netedă şi nealunecoasă, izolează termic şi fonic, şi sînt igienice, putîndu-se curăţi prin spălare. Sînt indicate pentru birouri, teatre, restaurante, şcoli, case de odihnă, hoteluri, locuinţe, laboratoare, spitale, sanatorii, cabinete medicale, cabine de vapoare, biblioteci, etc. Pardoselile de linoleum se execută din fîşii de linoleum (v.) lipite pe un strat-suport pregătit în prealabil, şi care poate fi constituit dintr-un strat de beton, un planşeu de beton armat sau o pardoseală de asfalt ori de lemn. între linoleum şi stratul-suport se intercalează un strat intermediar. Cînd stratul-suport e constituit dintr-un beton sau dintr-un planşeu de beton, stratul intermediar e executat dintr-un strat de egalizare de mortar de ciment, cu grosimea de 15-*-20 mm, sau dintr-un strat de ipsos, cu grosimea de 10-**20 mm, aşezat fie pe un strat de carton asfaltat, fie pe un strat de mastic bituminos, cu grosimea de 20---30 mm, sau pe un strat de nisip, cu grosimea de 15---20 mm. Cînd linoleumul se aplică pe pardoseli de scînduri, acestea trebuie să fie rigide şi fără denivelări, iar suprafaţa pardoselii trebuie să fie curăţită şi şpacluită cu chit, pentru a fi perfect netedă. Perpendicular pe direcţia scîndurilor se lipeşte un strat de carton-filţ (pîslă), peste care se lipesc fîşiile de linoleum, cari se aşază perpendicular pe direcţia fîşiilor de carton. La construcţiile noi, linoleumul se aşază pe duşumele numai după uscarea pardoselii de lemn. Suprafaţa stratului pe care se aplică linoleumul trebuie să fie grunduită în prealabil cu acelaşi material cu care e lipit acesta, dar mai fluid. Lipirea linoleumului se execută după 24 de ore de păstrare a fîşiilor desfăşurate în încăperea respectivă pentru a-şi pierde orice urmă de curbură. Pentru I i pi re se foloseşte un clei de consistenţă vîrtoasă, care se aplică t pe suprafaţa-suport pe măsura desfăşurării fîşiilor de linoleum. Fîşiile se lipesc cap la cap şi alăturate, fără rosturi între ele. Rostul dintre pereţi şi pardoseală se acoperă cu pervazuri sau cu plinte de lemn. Pardoselile de linoleum prezintă avantajul că sînt călduroase, durabile, elastice, izolante, rezistente la uzură, nu produc praf, se întreţin uşor şi au aspect plăcut. Sînt folosite în încăperi de spitale, birouri, hoteluri, cabinete medicale, biblioteci, cabine de vapoare, săli de recreaţie, săi i decursuri, încăperi de locuit, în unele încăperi de laboratoare şi în alte săli speciale. Ele nu pot fi folosite în încăperi umede sau în cari e posibilă ridicarea apei prin stratul-suport. Pardoselile de materiale plastice sînt executate din paste, foi (fîşii) sau placi confecţionate din mase plastice. în ţara noastră se folosesc curent pardoselile de masă de şpaclu şi pardoselile de covor de policlorură de vinii. Pardoselile de covor de poîicrorură de vinîl (PVC) se execută din fîşii de policlorură de vinii cu suport textil, cu grosimea de 2,5 sau de 3 mm, cari sînt lipite cu adezivi pe un strat-suport şi de egalizare, executat din mor- tar de ciment (cu dozajul de 400 kg ciment Ia 1 m3) drişcuit fin, cu grosimea de1,5--*2 cm. Aceste pardoseli pot fi folosite în următoarele cazuri: la construcţii de locuinţe şi so cial-culturale, în camere de locuit, hal l-uri, vestibule, oficii, degajamente, culoare şi saloane de spital, săli de spectacol, săli de lectură, birouri, etc.; la construcţii industriale, filaturi, ţesătorii, ateliere de confecţiuni şi tricotaje, etc.; în laboratoare în cari nu se lucrează cu acizi şi cu baze con-centrate, cu benzină, uleiuri grele şi grăsimi, dar numai după efectuarea de încercări de laborator prealabile, asupra comportării lor din punct de vedere fizic,mecanic şi chimic. Pardoselile executate din covor de PVC cu grosimea de 3 mm sînt izolante pentru zgomote de impact şi pot fi folosite în încăperi în cari e necesară o izolaţie fonică obişnuită. Pardoselile de covor de PVC cu grosimea de 2,5 mm nu sînt fono-izolante, astfel încît nu pot fi folosite în încăperi în cari e necesară o izolaţie fonică (de ex. încăperi situate la parter). Stratul-suport de mortar de ciment se aplică pe suprafaţa planşeului curăţită şi udată bine, după terminarea executării tencuielilor interioare. El se nivelează cu dreptarul şi se netezeşte cu drişca şi cu mistria, pentru a obţine o suprafaţă plană netedă, fără bavuri sau adîncituri (cu denivelări locale de cel mult 2 mm, sub dreptarul de 2 m). Stratul de uzură se execută după ce lucrările de reparaţii, de tencuieli, zugrăveli, vopsitorii şi instalaţii (incluziv probele de funcţionare) au fost* complet terminate. în încăperile în cari se execută pardoselile de covor de PVC trebuie să se realizeze, cu cel puţin cinci zile înainte de începerea montării covorului, un regim climatic constant, cu temperatura de cel puţin 16° şi cu umiditatea relativă a aerului de cel mult 60%, şi care se menţine constant pînă la darea în folosinţă a încăperilor. Umiditatea stratului-suport de mortar de ciment nu trebuie să depăşească 2,5% (în procente de .greutate). Fîşiile de covor se aşază astfel, încît rosturile să fie paralele cu direcţia de circulaţie maximă, şi, pe cît posibil, paralele cu direcţia principală din care vine lumina solară. Adezivul se aplică fie cu un şpaclu dinţat, care se trage pe suprafaţa stratului-suport, pentru ca pe acesta să rămînă numai materialul care trece printre dinţii şpaclului, fie cu o pensulă (la adezivii constituiţi din soluţii de cauciuc), care se apasă puternic pe faţa stratului-suport, pentru a întinde adezivul într-un strat foarte subţire. Cînd adezivul e constituit dintr-o soluţie de cauciuc, stratul-suport se amorsează cu o soluţie de cauciuc di luată în neofalină (2 părţi soluţie, la 3---4 părţi neofalină, în volume). După circa 30-**40 de minute de la aplicarea adezivului, fîşiile de covor se aplică pe stratul-suport, exact pe locul respectiv, dintr-o singură dată, deoarece fîşiile se deplasează greu după aplicare şi se pot produce defecte de aşezare. Marginile longitudinale ale fîşiilor nu se ung cu adeziv şi se suprapun, pe o lăţime de circa 1 cm. După 24 de ore de ia lipire, marginile longitudinale ale fîşiilor de covor se taie pe mijlocul porţiunii suprapuse (la circa 0,5 cm de la margine), se ung cu adeziv şi se aplică pe stratul-suport, după circa 30***40 de minute. Rosturile dintre fîşii trebuie să fie foarte înguste (cel mult 0,5 mm). între fîşiile de PVC şi perete trebuie să rămînă un spaţiu de circa 5 mm, care se maschează cu pervazuri de lemn profilat, fixate cu cuie în dibluri îngropate în stratul-suport, sau cu plintă de PVC lipite de pardoseală şi de perete. Cînd rostul dintre pereţi şi pardoseală trebuie mascat cu pervazuri de lemn, se aşază lîngă pereţi dibluri tronconice de lemn de brad, înglobate în mortar, la circa 50 cm unul de altul, pentru a permite fixarea pervazurilor în cuie. Pardoselile de masa de şpaclu se execută prin aplicarea, pe un strat-suport, a mai multor straturi subţiri de pastă Parenchim 127 Parehchimatîc, ţesut ^ preparată pe bază de mase plastice. Această pastă (masa de şpaclu) se prepară prin amestecarea emulsiei de acetat de polivinil cu un material de umplutură (făină de cuarţ, talc, făină de lemn, nisip de concasaj cu granule de 0.075---1,5 mm, etc.)» cu plastifianţi şi pigmenţi. Se folosesc două tipuri de mase de şpaclu: masă de şpaclu rigidă, preparată cu emulsie care conţine circa 50% răşină solidă în suspensie în apă, şi care serveşte la executarea de pardoseli rigide şi „reci"; masă de şpaclu elastică, preparată cu emulsie plastifiată, şi careserveşte la executarea de pardoseli elastice şi „calde", folosind ca material de umplutură, pentru stratul de bază, pudretă de cauciuc (v.). Pardoselile de masă de şpaclu sînt alcătuite din următoarele straturi: un strat-suport, cu grosimea de 1,5***2 cm, executat din mortar de ciment, şi care se aplică direct pe un planşeu de beton monolit sau prefabricat, pentru a egaliza suprafaţa acestuia; un strat de bază, aplicat în două sau în trei straturi succesive, cu grosimea de 1,5***2 mm fiecare, confecţionate cu nisip de cuarţ cu granule de 0,3*** 1,5 mm, pentru pardoselile „reci", şi cu pudretădecauciuc, pentru pardoselile „calde", şi care serveşte la netezirea stratului-suport; un strat intermediar, cu grosimea de circa 1 mm, preparat de obicei cu material de umplutură constituit din nisip cu granule cu dimensiuni sub 0,35 mm, pentru a realiza o suprafaţă cît mai netedă, şi care are rolul de a lega stratul de uzură al pardoselii de stratul de bază (în ţara noastră, pardoselile de masă de şpaclu se execută fără strat intermediar); un strat de uzură, aplicat în 2***3 straturi, şi a cărui grosime totală variază în funcţiune de destinaţia încăperilor (0,6***0,8 mm, în încăperi cu circulaţie mică, de exemplu saloane de spitale, camere de locuit; 0,9* * * 1,2 mm, în încăperi cu circulaţie mijlocie, de exemplu birouri, hall-uri, coridoare; 1)2*"1I6 mm, în încăperi cu circulaţie intensă, de ex. magazine). Stratul de uzură se execută cu masă de şpaclu confecţionată din fabrică, colorată, preparată cu material de umplutură cu granule cu dimensiuni mai mici decît 0,075 mm (de obicei alcătuit din 20% praf de cretă şi 80% nisip) şi cu un conţinut mai mare de masă plastică (cel puţin 35%). Uneori, pentru a mări izolaţia termică a pardoselilor de masă de şpaclu, stratul de bază se execută cu umplutură constituită din rumeguş. Stratul-suport se execută după terminarea tencuirii pereţilor şi d.pă curăţirea şi udarea suprafeţei planşeului. Pentru a asigura orizontalitatea şi planeitatea stratului, mortarul de ciment se aşterne între repere de nivel şi fîşii de ghidare, executate din mortar. Pardoseala de masă de şpaclu se execută după terminarea lucrărilor de finisaj (tencuieli, placaje, zugrăveli, vopsitorii, instalaţii de încălzire, etc.) şi după montarea plintelor. Aplicarea straturilor elementare cari alcătuiesc pardoseala se face cu ajutorul unui şpaclu sau al unei drişte de oţel, cari se ţin pe muchie, înclinate cu 5***15°. Fiecare strat elementar se aplică după 3***8 ore de la aplicarea celui anterior, iar executarea stratului de uzură se face după 16***24 de ore de la aplicarea ultimului strat elementar al stratului de bază. înainte de executarea stratului de uzură, suprafaţa stratului de bază se freacă cu piatră de şlefuit sau cu hîrtie de şlefuit, pentru a înlătura neregularităţile, apoi se mătură şi se şterge cu o cîrpă uscată. Pentru a obţine o pardoseală cu un finisaj mai îngrijit şi cu o culoare uniformă, se poate aplica, peste ultimul strat executat cu şpaclul sau cu drişca, un strat suplementar, stropit cu pistolul, folosind masă de şpaclu diluată cu apă. La pardoselile de masă de şpaclu se folosesc plinte prefabricate, de mozaic sau de beton de ciment, acoperite cu masă ce şpaclu de aceeaşi compoziţie şi culoare ca ale celei folosite la executarea pardoselii. Acoperirea plintelor se face după montarea lor, aplicîndu-se un strat de bază, dacă plintele prezintă denivelări apreciabile, şi două straturi de uzură. Pardoselile de masă de şpaclu sînt folosite la încăperi din clădiri de locuit şi social-culturale, în spitale, hoteluri, magazine, şcoli, etc. Ele nu pot fi folosite pe spaţii descoperite, în încăperi cu atmosferă umedă sau prea caldă (de ex.: băi, spălătorii) şi în încăperile laboratoarelor de chimie sau în cari există condiţii de exploatare similare. Pardoselile de plută sînt constituite din plăci de plută aşezate pe un strat de beton uşor (de zgură, de piatră ponce, etc.), pe un strat de egalizare de mortar de ciment, sau direct pe planşeu, ori pe o duşumea. Nu pot fi aşezate pe un strat de ipsos sau de asfalt. Plăcile de plută sînt constituite din granule de plută, aglomerate cu un liant special şi presate puternic. Pardoselile de plută sînt foarte elastice şi uşoare, rezistente la uzură şi călduroase ; ele izolează termic şi fonic, sînt igienice şi nealunecoase. Sînt indicate pentru încăperi de locuit, pentru şcoli, biblioteci, hoteluri, teatre, etc. Pardoselile de xilolit (pardoseli magneziene) se execută dintr-un mortar preparat din ciment magnezian, agregate organice sau minerale (făină de lemn, rumeguş fin de lemn de foioase, asbest, talc, kieselgur, praf de piatră, etc.) şi diferiţi coloranţi minerali. Se poate folosi şi un rumeguş grosier de răşinoase, dar pardoseala se usucă mai greu şi e de calitate inferioară. Făina de lemn sau rumeguşul se folosesc fără a fi mineralizate, deoarece liantul magnezian împiedică putrezirea lor. Rezistenţa la uzură a pardoselilor de xilolit, cum şi calităţile izolante şi elastice ale acestora depind de dozajul diferiţilor componenţi ai mortarului (o cantitate mai mare de rumeguş de lemn micşorează rezistenţele mecanice ale pardoselii, dar măresc elasticitatea şi izolarea termică ale acesteia). Pardoselile de xilolit se execută fie continue, fără rosturi, fie turnate în panouri, de diferite culori, sau din plăci prefabricate. Aceste pardoseli se aplică pe aceleaşi straturi-suport ca şi pardoselile de mozaic turnat, cari se pregătesc în acelaşi fel ca pentru acestea. înainte de executarea pardoselii de xilolit se curăţă suprafaţa stratului-suport de moloz, de praf, vopsea, pete de grăsime, etc., iar apoi se unge cu o soluţie de clorură de magneziu, pe măsură ce se întinde mortarul magnezian. Pardoselile continue de xilolit se execută, fie dintr-un strat cu grosimea de 8* * * 12 mm, fie cu grosime mai mare, din două straturi aplicate la interval de 2***3zile. De obicei, stratul inferior (de 10*• * 15 mm) se execută mai poros, pentru a izola mai bine termic şi fonic, iar stratul superior, de rezistenţă, se execută mai compact şi cu un dozaj de ciment mai mare. După ce stratul superior de xilolit s-a întărit puţin, se curăţă suprafaţa lui (prin spălare cu o soluţie de clorură de magneziu) şi se nivelează cu ţiclingul; apoi se şlefuieşte cu piatra de frecat. După 20---30 de zile de la execuţie se unge suprafaţa pardoselii cu ulei de in fiert şi apoi se freacă cu ceară. Pardoselile de xilolit cu rosturi se execută din plăci pătrate, cu latura de 200x200 mm sau de 250 X250 mm şi cu grosimea de 12* * * 18 mm, confecţionate dintr-un mortar identic cu cel folosit la executarea pardoselilor turnate, prin turnarea mortarului în tipare metalice şi presare la 50 kgf/cm2, timp de 24***28 de ore, pînă cînd se întăreşte. Plăcile se execută cu o faţă striată, pentru a adera mai bine la stratul-suport prin lipire cu mortar gras de ciment. Pardoselile de xilolit sînt folosite în încăperile din şcoli, spitale, teatre, birouri, biblioteci, muzee, etc. şi, în general, în localuri publice, cu circulaţie mare. Nu pot fi folosite în încăperi umede sau în cari pot fi vărsate pe jos lichide, deoarece umezeala produce degradarea pardoselii. î. Parenchim, pl. parenchime. Bot.: Sin. Ţesut paren-chimatic(v. sub Ţesuturi vegetale), Ţesut parenchimatos. 2 Parenchimatic, ţesut Bot.: Sin. Parenchim, Ţesut parenchimatos. V. sub Ţesuturi vegetale. Parenchimatos, ţesut 128 Parfum 1. Parenchimatos, ţesut Bot.: Sin. Ţesut parenchimatic (v. sub Ţesuturi vegetale), Parenchim. 2. Pa ren teză, pl. parenteze. 1. Poligr.: Semn tipografic de punctuaţie consistînd dintr-o linie semicirculară sau în formă de arc de cerc (porentezâ rotundă sau normală), dintr-o linie dreaptă îndoită la capete (porentezâ dreaptă sau croşetă) sau dintr-o acoladă (parenteză acoladă). Paren-tezele se folosesc totdeauna în perechi: (•••); [—j; {•**} şi se pun înaintea şi în urma cuvintelor considerate ca o explicaţie, ca un adaus, ca o precizare, eto, cînd acestea sînt introduse într-o propoziţiune sau frază. în Matematice se scriu între parenteze: numerele formulelor la cari se fac trimiteri; operaţiile cari trebuie efectuate întîi şi expresiile algebrice asupra cărora operaţia dată se efectuează în ansamblul ei. în formulele de Chimie se pun între parenteze atomii cari constituie grupări de atomi cari se repetă de mai multe ori într-o moleculă sau, în formulele dezvoltate, numai grupările de atomi cari se repetă într-un lanţ. Pare'ntezele drepte închid, de obicei, cuvinte, fraze explicative sau expresii algebrice cari se găsesc închise între parenteze rotunde sau se folosesc în text pentru indicarea numerelor curente ale lucrărilor din lista bibliografică. Parentezele rotunde, cu deschiderea spre stînga, se folosesc şi singure, punîndu-se după semnul denotădin josul paginii:1)*). Parentezele rotunde şi cele drepte se culeg fără spaţiu faţă de litere. Var. Paranteză. 3 Porentezâ. 2. Poligr.: Textul cuprins între parenteze, în accepţiunea de sub 1. 4. Porentezâ. 3. Mat.: Expresie construită după o regulă determinată cu ajutorul unor anumite funcţiuni sau cu ajutorul unor anumiţi operatori şi simbolizată cu ajutorul unor parenteze (v. Parenteză 1). în Teoria sistemelor de ecuaţii cu derivate parţiale şi în Mecanică se cunosc, de exemplu, parentezele lui Lagrange (v. Lagrange, parentezele lui ~), parentezele lui Poisson (v. Poisson, parentezele lui ~), etc. 5. Parfum, pl. parfumuri. 1: Miros plăcut. Sin. Mireasmă, (parţial) Aromă. 6. Parfum. 2. Ind. chim.: Amestec de substanţe lichide sau solide, cari emană mirosuri asemănătoare celor de flori, de mirodenii, sau mirosuri de fantezie, destinat să confere un miros agreabil, să învioreze epiderma, să parfumeze părul sau obiectele de îmbrăcăminte, etc. Afară de parfumurile propriu-zise,sînt considerate parfumuri :apa de toaletă (apa de Colonia), sărurile mirositoare, etc. Apa de păr, cremele de faţă, loţiu-nile, pudrele, etc. sînt preparate parfumate. Materiile prime necesare pentru fabricarea parfumurilor sînt: substanţele mirositoare (compoziţia de bază), substanţele adjuvante, fixatorii şi solvenţii. Substanţele mirositoare pot fi: uleiuri eterice (utilizate ca atari sau deterpenate, numite şi esenţe de parfu m), unele substanţe de origine vegetală sau animală, sau substanţe chimice de sinteză. Uleiurile eterice întrebuinţate mai frecvent sînt: uleiuri le de bergamot, de brad, busuioc, citronelă, geraniu, lămîie, levănţică, neroii, paciuli, pelin, rozmarin, trandafir, etc. Se folosesc ca substanţe mirositoare şi esterii alcoolilor naturali, obţinuţi din uleiuri eterice, de exemplu: acetatul de citroneliI (cu miros de trandafir şi de lăcrămioară), sau acetatul de linalil (cu miros de bergamot şi de levănţică), etc., cum şi alcoolul cinamic (cu miros de măceş), formiatul de isobornil (cu miros de pin), ionona (cu miros de violete), cumarina (cu miros de fîn proaspăt), vanilina, etc. — între substanţele mirositoare de sinteză, unele substanţe reproduc exact principiul mirositor natural al plantelor, ca, de exemplu: acetatul de benzii (miros de iasomie), aldehida benzoică (miros de migdale amare), benzoatul de benzii (balsam de Peru), antranilatul de metil (miros de lămîiţă), etc., în timp ce altele au miros nou, neobţinut din uleiurile eterice naturale, ca, de exemplu: acetatul de butii (miros de fructe), acetatul de feniletil (de trandafir), acetofenona (de mimoză), bromstirolul (de zambilă), butiratul de amil (de banane), etilvanilina (de vanilină forte), naftatul de etil (de flori de portocal), fenil-acetatul de paracrezol (de narcisă), salicilatul de butii (de trifoi), etc. Se utilizează, de asemenea, infuziuni, tincturi şi macerate. Substanţele adjuvante au rolul de a atenua, de a armoniza sau de a nuanţa mirosul compoziţiei de bază. Se utilizează ca substanţe adjuvante, fie unele substanţe din acelaşi grup de miros (aldehidic, floral, ambrat, etc.), fie dintr-un grup contrastant, pentru a da produsului o notă originală (de ex.: grup floral şi grup ambrat). Fixatorii sînt substanţe greu volatile şi uşor solubile, cari scad tensiunea de vapori a principiului mirositor, împiedicînd împrăştierea prea rapidă a mirosului, deci „fixează" mirosul, dînd parfumului calitatea de a se evapora lent şi continuu. Ca fixatori se întrebuinţează drogurile aromatice (vegetale şi animale) şi unele produse de sinteză. Drogurile aromatice, de origine vegetală, mai importante, sînt: balsamurile de Siam, de Sumatra, de Peru, de Tolu, styrax-ul, labdanumul, olibanul, smirna, opoponaxul, vanilia, boabele de fasole tonka, rădăcinile de stînjenei, seminţele de ambră, de cuişoare, muşchii de stejar, etc. Aceste droguri, supuse unor tratamente cu solvenţi volatili, dau rezinoide întrebuinţate, de asemenea, ca fixatori, la prepararea unor parfumuri. Rezinoidele se pot obţine şi din uleiurile eterice, ca reziduu de distilare, păstrînd mirosul uleiului respectiv, datorită unui rest de ulei eteric pe care-l conţin. Drogurile aromatice de origine animală sînt mai puţine, deşi importanţa lor e mare (muscul, civeta, ambra şi castoreumul). — Se mai întrebuinţează, ca fixatori, numeroşi produşi de sinteză, cum sînt: salicilatul de benzii, benzoatul de benzii, benzoatul de linalil, cinamatul de etil, muscul ambrette, musc-cetona, musc-xilenul, exaltolida, ambr.tolida, cibetona, etc. Solvenţii sînt substanţe de di luare-a mirosului; se întrebuinţează, aproape excluziv, alcoolul etilic în concentraţia de 90-**95% (în unele cazuri se poate întrebuinţa şi alcoolul isopropiIic), care trebuie să fie foarte pur, pentru ca impurităţile să nu dăuneze mirosului plăcut de parfum. Parfumurile conţin în medie 90---150 g compoziţie odo-rantă la 1 kg produs finit, iar o compoziţie odorantă conţine 20---30 g de substanţe mirositoare. Pentru definitivarea mirosului şi îmbuchetarea lui, amestecul compoziţiei de bază, cu adjuvanţii, fixatorii şi alcoolul etilic, se lasă la macerat timp de şasesăptămîni pînă la trei luni. Durata maceraţiei se poate reduce prin adăugarea unor produse speciale (săruri de argint), în timpul maceraţi J au loc procese chimice (acetalizări, condensări, esterificări, schimburi între esteri, etc.) cari conduc, uneori, la precipitări. După maceraţie, parfumurile se filtrează la rece, se colorează uneori (cu coloranţi solubili în alcool, cari să nu precipite în timpul depozitării şi să nu păteze) şi, sub formă lichidă (concentrate sau soluţii di luate), se ambalează în flacoane. Mirosul de flori, care se obţine printr-o combinare potrivită a diferitelor uleiuri eterice naturale, cu substanţe artificiale şi cu produse mirositoare de sinteză, constituie elementul principal care interesează la un parfum; se poate reda, aproape perfect, orice miros de flori, ţinînd seamă de intensitatea mirosului şi de tensiunea de vapori a componenţilor (dacă intervalu I punctelor de fierbere ale componenţi lor e prea mare, se adaugă alţi componenţi, cu puncte de fierbere intermediare, pentru stabilirea unei punţi de continuitate). Se prepară şi mirosuri de fantezie, inexistente în natură. Fixatorul se adaugă după stabilirea mirosului, cercetîndu-se după un timp nuanţa a:estuia, care poate fi îmbunătăţită, cu condiţia ca mirosul de bază să nu fie acoperit de adausuri. Parfumarea gazelor 129 Paritate în comerţ există însă şi parfumuri solide, constituite, ca şi parfumurile lichide, din compoziţii de bază, substanţe adjuvante şi fixatori, solventul fiind însă, în acest caz, fie amestecuri de grăsimi şi de ceruri (parafină, vaselină, stearină, ceară de albine), fie săpunuri transparente (soluţii de stearaţi în alcool). Masa rezultată trebuie să aibă un punct de topire convenabil, astfel ca să permită o uşoară întindere pe piele. Conţin circa 10% compoziţie de parfumare. Se prezintă sub formă de bastoane, şi se ambalează în tuburi de bachelită, aminoplast, masă plastică sau metal. 1. Parfumarea gazelor. Tehn., Ind. petr.: Sin. Odorizarea gazelor (v.). 2. Parfumator de gaze, pl. parfumatoare de gaze. Tehn., Ind. petr.: Sin. Odorizator de gaze. V. sub Odorizarea gazelor. 3. Parfumerie. Ind. chim.: Industrie care se ocupă cu pre-parareaparfumurilor.Cînd parfumurilesîntextrasedin materia primă naturală, parfumeria se numeşte extractiva. Cînd ele se prepară din substanţe chimice, parfumeria se numeşte de sinteza şi funcţionează, de cele mai multe ori, ca anexă a altor industrii chimice. 4. Pargitar». Farm.: Sin. Parkinsan (v.). 5. Parhelie.Meteor. V. sub Optica atmosferei. 6. Parheliu, termeni de Fiz. V. sub Ortoheliu, termeni de ~. 7. Paridigitate. Paleont., Zool.: Sin. Artiodactile (v.), Paricopitate. 8. Parietal. Gen.: Calitatea de a se referi la peretele unui gol, respectiv al unei cavităţi. 9. Parinaric, acid Chim.: CH3CH2CH = CHCH = CHCH = CHCH = CH(CH2)7COOH Acidul 9,11,13,15-octadecatetraenoic. Acid gras mono-bazic polietenoic, cu patru duble legături conjugate. E singurul acid gras pol ietenoic cunoscut pînă în prezent în uleiuri le vegetale. A fost obţinut din grăsimea extrasă din seminţe de „akarittom'1 (Parinarium laurinum). E o substanţă solidă, cu p.t. 85***86°; prin expunere la aer sau sub acţiunea unor catalizatori, trece în acidul (3-pari-naric, cu p.t. 95---960. Prezenţa dublei legături în poziţia 9,10 diferenţiază acidul parinaric de acizii polietenoici din grăsimile din regnul animal (peşti, etc.). 10. Paring. Bot., Agr.: Nume regional folosit pentru două plante cultivate din familia Graminaceae: dughie şi mei. Sin. Parîng, Parinc, Parînc. 11. Parisian. Stratigr.: Sin. Luteţian (v.). 12. Parisit.Mineral.: Ca(Ce, La, Dy,---)2[(C03)3F2]. Mineral foarte rar, în care procentul de ceriu şi lantan ajunge pînă la 50%. Se întîlneşte în unele pegmatite. Cristalizează în sistemul exagonal, prezentîndu-se, de cele mai multe ori, în mase compacte cu structură granulară. Are culoarea roşie-brună sau brună-galbenă, luciu sticlos şi spărtură concoidală. Nu prezintă, în general, clivaj, decît numai la cristalele dezagregate, după (0001). Are duritatea 4---4,5 şi gr. sp. 4,35. Se descompune încet în acid clorhidric, şi, prin încălzire cu acid sulfuric, degajă acid fluorhidric. 13. Paritate. 1. Mat.: Proprietatea unui număr întreg de a fi (sau de a nu fi) divizibil cu doi. 14. Paritate. 2. Mat.: Proprietate matematică a funcţiunilor de una sau de mai multe variabile, care le defineşte comportarea la operaţia de schimbare a semnului variabilelor iindependente. Dacă funcţiunea îşi păstrează valoarea Ia inversarea semnului unei variabile, e pară în raport cu^acea variabilă; dacă îşi schimbă numai semnul, e impara. în celelalte cazuri, funcţiunea nu are o paritate definită. Exemple: Funcţiunea putere pentru n întreg, are paritatea lui n \ funcţiunile cos z şi sec z sînt pare, iar celelalte funcţiuni trigonometrice sînt impare; funcţiunea^ nu are paritate definită. 15 Paritate. 3. Fiz.: Paritatea (v. Paritate 2) funcţiuni de undă^, care dascrie în Fizica cuantică starea unui sistem. Operatorul de paritate P (operatorul inversiunii spaţiale), aplicat funcţiunii de undă, schimbă semnul variabilelor: PHXV *2--*„)='£(-*!. -*„)■ Funcţiuni proprii ale dnui operator sînt funcţiunile asupra cărora operatorul acţionează, reproducîndu-le înmulţite cu un factor a, numit valoarea proprie a operatorului (v. Cuantică, Mecanica —). Aplicînd de două ori operaţia P unei funcţiuni proprii, se obţine cfî—X şi deci a = -\-1 şi a— — 1 sînt singurele valori proprii ale operatorului de paritate. Funcţiunile^* corespunzătoare lui a = + 1 sînt pa re, iar funcţiunile cu a= — 1, sînt impare. Funcţiunile de paritate diferită sînt n ortogonale (adică ^]A|/_dT=0, dt=f[cUy) şi o funcţiune cu /=1 paritatea nedefinită (care nu e nici pară nici impară) se poate dezvolta după funcţiunile proprii ale lui Pconform exemplului: /W=l [/(*)+/(-*)]+! [/(*)-/(-*)] =/♦+/.. în absenţa unui cîmp de forţe extern, datorită omogenei-tăţii şi isotropiei spaţiului fizic tridimensional, energia unui sistem fizic (şi, în particular, funcţiunea lui Hamilton, sau hamiltoniana, care exprimă energia în funcţiune de impulsurile şi coordonatele generalizate ale sistemului) trebuie să fie invariantă faţă de operaţiile de translaţie şi de rotaţie ale sistemului de axe de referinţă. Mai mult, datorită simetriei spaţiului, ea trebuie să fie invariantă şi faţă de operaţia de inversiune P{x~*—x^) şi de ogl indire faţă de oricare coordonată spaţială. Din invarianţa faţă de translaţii, faţă de fixarea originii timpului şi faţă de rotaţii, decurg în Fizica cuantică, respectiv, legile de conservare a impulsului, energiei şi momentului cinetic al unui sistem nesupus unor acţiuni externe, la fel ca în Fizica clasică. Invarianţa menţionată a hamiItonianei se traduce cuantic prin relaţia de comutare dintre operatorul hamiltonian şi operatorii impulsului, energiei şi momentului cinetic global, iar de aici rezultă proprietatea de conservare a acestor mărimi. Invarianţa faţă de inversiunea spaţială conduce şi ea la o lege de conservare, deşi aceasta nu are un analog clasic: paritatea totală a unui sistem nesupus unor acţiuni externe se conservă în timp. Conservarea parităţii a fost verificată în procesele în cari apar interacţiuni tari (nucleare şi electromagnetice) şi mai mult decît 30 de ani a fost considerată universal valabilă. în 1956 s-a arătat că această conservare nu a fost încă probată experimental în cazul interacţiunilor slabe şi s-au propus experienţe cari să permită această verificare (T. D. Lee şi C. N. Yang). Interacţiunile slabe apar în procesele de dezintegrare ale particulelor stranii (mesoni K şi hiperoni), în dezintegrarea mesonilor n şi ţx, cum şi în dezintegrarea (J a nucleelor atomice (toate acestea caracterizîndu-se prin constante de cuplaj mici între cîmpurile cari interacţio-nează). Posibilitatea neconservării parităţii a fost luată în consideraţie pentru ase rezolva aşa-numita problemă „0—a“; s-a constatat că unii mesoni K (cari au fost notaţi cu 6) se dezintegrează în doi mesoni tc, pe cînd alţii (notaţi cu t) se dezintegrează cu generarea.a trei mesoni tc; cum cele două tipuri de mesoni K(0) şi K(t), avînd aceeaşi masă şi acelaşi timp de viaţă, trebuie să fie identice, conservarea parităţii cere ca în ambele cazuri produsele de reacţie să constituie sisteme de aceeaşi paritate. în realitate, însă, mesonii iz, fiind pseudoscalari, au paritatea intrinsecă —1 (sînt descrişi, fiecare, în repaus, de o funcţiune ^_) şi deci dacă mesonul K nu are spin, sistemul celor doi mesoni t: are paritatea (—1 )2= +1 • iar sistemul celor trei are paritatea (— 1 )3— — 1. Paritatea 9 Parîmă 130 Parîmă de manevră asociată cu mişcarea orbitală a mesonilor7r e mereu 1, dacă mesonui K nu arespin. în cazul contrar se ajunge însă la aceeaşi concluzie, şi anume că paritatea nu se poate conserva în ambele scheme de dezintegrare, dacă mesonii K(0) şi K(t) sînt identici. Rezultă că, dacă paritatea nu se conservă, intensitatea I a radiaţiei (3 de la o sursă radioactivă avînd nucleele orientate într-un cîmp magnetic puternic, prezintă o asimetrie în raport cu direcţia comună a spinilor şi direcţia opusă, astfel încît /= const. (1+a cos 0), unde 0 reprezintă unghiul dintre direcţia spinului nuclear J şi direcţia pe care se măsoară intensitatea, iar a, un coeficient dependent de gradul de orientare al nucleelor în cîmpul magnetic şi de măsura în care paritatea nu se conservă, ceea ce a fost pus în evidenţă pentru radiaţia (â emisă de Co60 cu nuclee orientate într-un cîmp magnetic puternic, la temperaturi ioase. Alte experienţe au verificat o altă prevedere a teoriei, punînd în evidenţă asimetria pozi-tronilor rezultaţi din dezintegrarea 7u+——e+. Rezultate concordante au fost obţinute prin diferite experienţe, între cari a!e fizicienilor Şerban Ţiţeica, J. Auslânder şi ale altora. Alte experienţe au pus în evidenţă polarizarea în direcţia de mişcare a electronilor proveniţi din interacţiuni slabe, folosind efectul polarizării circulare a radiaţiei de frînare generate de aceşti electroni, difuziunea Meller pe electroni orientaţi, sau difuziunea Mott a electronilor pe nuclee. în toate cazurile se observă o neconservare a parităţii în cel mai înalt grad posibil. Experienţele menţionate indică neinvarianţa interacţiunilor slabe faţă de operaţia inversiunii spaţiale (respectiv la oglindire, care nu e decît combinaţia inversiunii cu o rotaţie de 180°), punînd în evidenţă existenţa unui sens de înşurubare privilegiat în natură. Un astfel de proces se prezintă diferit într-un sistem de coordonate cartesiene dextrors (drept) şi într-unul sinistros (stîng) şi apar, de exemplu, diferenţe de semn în ecuaţiile cari îl descriu în cele două sisteme. Pînă în prezent nu se cunosc temeiurile neconservării parităţii, dar cunoaşterea acestei neconservări a adus modificări importante în teoria dezintegrării (3 şi în Fizica particulelor elementare. Din teorema inversiunii timp, sarcină, inversiune spaţială (teorema T.C.P. a lui Schvvinger, Luders, Pauli), rezultă în mod general că trebuie să existe invarianţă faţă de operaţia combinată de inversiune spaţială P, conjugare de sarcină C şi inversiune a timpului T. Experienţe cu tranziţiile (3 mixte (Sc46 şi Zr95) prezintă invarianţă faţă de T în interacţiunile slabe; deci va exista invarianţă şi faţă de operaţiile produsului OP. Cum conjugarea de sarcină înseamnă trecerea de la particule la antiparticule, rezultă că într-o „anti“ lume oglindită faţă de a noastră, forma legilor naturii nu diferă de-ale celei din jurul nostru. Fizicianul Landau consideră că privilegierea unui sens de înşurubare în galaxia noastră ar putea corespunde astfel privilegierii sensului contrar într-o galaxie compusă din antiparticule, astfel încît simetria universului să fie restabilită. i. Parîmă, pl. parîme. Nav.: Frînghie sau cablu vegetal metalic sau de material plastic, folosite la bordul unei nave. - Parîmele vegetale se confecţionează din cînepă, manila, in, fibră de cocos, sisal, bumbac; parîmele metalice, numite în mod curent, la bord, s î r m e, sînt confecţionate din sîrmă de oţel sau din metale amagnetice (pentru manevrele fixe şi balustradele din vecinătatea compasurilor magnetice), iar parîmele de mase plastice, în general, din nylon. ; Elementul fundamental a! parîmei vegetale e sfilato, care consistă din mai multe fire vegetale răsucite; mai multe sfi late răsucite în sens contrar formează o şuviţă, iar mai multe şuviţe (trei sau patru), răsucite în sens contrar celui al şuviţelor, formează parîma. Parîmele formate din trei şuviţe, răsucite ultima dată spre dreapta, se nu mese rdsuc/-te înparfmă. Parîmele din patru şuviţe se răsucesc spre stînga în jurul unei inimi vegetale şi acest mod de răsucire se numeşte în şart. Parîmele răsucite în parîmă şi în sart se numesc lanţane. Parîmele obţinute prin răsucirea a trei lanţane se numesc garline, modul de răsucire numindu-se în garlin. Afară de modul de răsucire, parîmele se deosebesc şi prin gradul de răsucire, adică prin unghiul dintre direcţia sfi latei sau a şuviţei şi axul parîmei. Răsucirea sau gradul de răsucire al unei parîme se exprimă marinăreşte prin calificativele: răsucire tare, răsucire obişnuită, răsucire moale, răsucire de veiar. Gradul de răsucire care se dă unei parîme variază cu întrebuinţarea acesteia; astfel, parîmele destinate manevrelor fixe au răsucire tare (pentru a nu se alungi), în timp ce parîma de grandee (pentru grandeele velelor) are răsucire de velar. Parîmele vegetale pot fi de următoarele tipuri: Manevra, care e o lanţană cu circumferenţa de 4* * * 18 cm. Se'foloseşte la legarea navelor, ca parîmă de manevră, pentru confecţionarea manevrelor curente (v.), a curenţi lor pentru palancuri (v.), etc. Manevra cu circumferenţa de 6-*-8 cm se numeşte socar. Parîma de grandee, care e o lanţană cu răsucire de velar şi cu circumferenţa de 2,5*• • 16 cm, fiind folosită pentru confecţionarea grandeelor de tendă, de velă, etc. S a u I a, care e o lanţană cu circumferenţa de 1,5***3,5 cm, folosită pentru lucrări mici de la bord. S a u I a împletită, care are o structură specială, şuviţele sale fiind împletite, ceea ce împiedică să se răsucească. E folosită ca saulă de pavilion, de sondă, sau de loch. Mărunţişurile, cari sînt parîmele de grosime mică, şi din cari fac parte: merlinul (v.), comanda (v. Comandă 4), luzi nul (v.), aţa de vele şi aţa de grandee. Parîmele de sîrmă au ca element de bază firul. Mai multe fire răsucite împreună dau o viţa. Mai multe viţe (de obicei şase), răsucite în jurul unei inimi vegetale, constituie parîma. Se deosebesc: parîme rigide, folosite pentru manevre fixe; p a r î m e flexibile, folosite pentru legare şi manevre curente; p a r î m e foarte flexibile, folosite la curenţii palancurilor bigelor, ca remorci, pentru manevra cheii de afurcare. Garlinele de sîrmă au şase lanţane, fiecare cu cîte şase viţe, fiecare viţă de cîte şapte fire, unul dintre fire formînd inima de sîrmă a viţei. Lanţanele sînt răsucite în jurul unei inimi de cînepă. Se mai deosebesc următoarele parîme de sîrmă: Parîma cu răsucire La n g, la care lanţanele sînt răsucite în acelaşi sens ca viţele. Acest tip de parîmă e folosit numai acolo unde ambele capete ale acesteia sînt rigid fixate, deoarece parîma are tendinţa de a se dezrăsuci. Merlinul de sîrmă, care are o singură viţă de cîte şapte sau nouă fire şi e folosit la legături. Parîmele mixte sînt formate din şase lanţane a cîte trei viţe de sîrmă şi din trei şuviţe de cînepă, răsucite în jurul unei inimi de cînepă. Parîmele de material plastic sînt foarte rezistente şi elastice. Mai prezintă avantajul de a putea fi colorate, ceea ce uşurează distingerea lor la manevră. Prezintă dezavantajul de a fi alunecoase, ceea ce necesită, între altele, mai multe treceri la executarea matisirilor (v.). Folosirea lor nu e încă generalizată, avînd totedată un preţ de cost mare. 2. ~ de legare, Nav.: Sin. Legătură (v. Legătură 6). 8. ~ de manevra. Nav.: Parîmă dată de la navă la cheu în scopul obţinerii _unui efect de manevră asupra unei nave. Astfel, cu o parîmă dată spre prora se obţin tracţiunea şi o mică rotire sprecheu; cu o traversă (parîmă dată perpendicular pe planul diametral) se obţine o rotire rapidă spre cheu ; cu o parîmă dată de la prora înapoi sau de la pupa înapoi, se obţin oprirea şi rotirea prorei spre cheu. Parîma de prut 131 PaPssval, formula Fui ~ Manevra de plecare cu parîma de prut. 1) direcţia vîntului; 2) direcţia curentului; 3) remorcher; 4) şlep; 5) banc de nisip; 6) parîma de prut; 7) legătură mplatâ. 1. ~ de prut. Nov.: Parîmă dată de la prora unui remor- cher fluvial, în afara bordului dinspre larg, pînă la un bolard de pe cheu aflat la o oarecare distanţă în pupa. Serveşte la plecarea cu un 2 şlep, cînd vîntul bate dinspre larg, lipind nava cu şlepul la ureche de mal. Molînd (desfăcînd) toate celelalte legături şi punînd maşina înainte, remorcherul întoarce în vînt sub efectul maşinii şi al parîmei de prut (v. fig.). 2. de remorca. Nav.: Sin. Remorcă (v.). s. ~ de reţinere. 1. Nav.: Parîmă folosită ia manevra de ridicare a greutăţilor cu bige sau cu instalaţii de manevră de forţă al căror palane nu acţionează pe verticală. 4. ~ de reţinere. 2. Nav.: Parîmă dată în dublin în jurul palancului de coborîre a unei bărci, pentru a nu permite oscilarea acesteia în cazul cînd lăsarea la apă se face pe timp rău. 5. r*/ de salvare. Nav.: Parîmă de manila, avînd legat la un-capăt un colac de salvare şi, din loc în loc, de-a lungul său, flotoare de plută sau colaci de salvare. Aceasta e filată de la bordul unei nave pentru a trage la bord un grup mai mare de naufragiaţi. 6. Parîng. Bot., Agr.: Sin. Paring (v.), Parînc, Parinc. 7. Parker, aliaj Metg.: Aliaj derivat din alamă cu 60 % Cu, în care o parte din zinc e înlocuită cu nichel şi crom în părţi egale, cu compoziţia: 60% Cu, 20% Zn, 10% Ni, 10% Cr. E întrebuinţat ca material pentru rezistenţe electrice. Var. Parker-âliaj. 8. Parkerizare. Metg.: Fosfatare la cald cu săruri Parker. V. sub Fosfatare. 9. Parkinsan. Farm.: Clorhidrat de a-ciclohexil-a-fenil-1-piperidin-propanol. Se prezintă sub formă p. t. 258,5° (cu descompunere). E solubil în apă şi în alcool, mai puţin solubil în metanol şi foarte puţin solubil în eter şi în benzen. Se întrebuinţează ca medicament pentru tratamentul turburări lor extrapira-midale — parkin-sonism —- în doze de 1 *• * 15 mg pe zi. Administrarea, orală, se face prin comprimate cari conţin 2***5 mg substanţă activă pe comprimat. în doze mari e toxic, toxicitatea manifestîndu-se prin uscarea mucoaselor, turburări vizuale (imagine roşie-al-bastră), ameţeli, somnolenţă. Doze mai mari produc stare de confuzie, halucinaţii, nelinişte, greaţă şi vomismente. Se administrează, cu atenţie, în cazuri de hipertensiune, boli de inimă, hepatice sau în turburări renale. Sin. Artan clorhidrat, Peragit, Pacitan, Pargitan, Pipanol. I H de cristale cu C ,c/ xch2 l h2 h2 c—c HoC \ / N—CHo—CHo H2C CHa Nc I -C—OH. I C HCI HC II HC H CH I CH Parkinsonia parkinsoni. 10. Parkinsonia. Paleont.: Amonit caracteristic pentru Jurasicul mediu, cu cochilie evolută, turtită lateral, cu numeroase coaste sinuoase şi bifurcate în regiunea sifonală, unde există totdeauna un şanţ. Lipsesc tuberculele ombilicale. Specia Parkinsonia parkinsoni Sow., cunoscută în ţara noastră din Munţii Hăghimaş, Bucegi,etc., e caracteristică pentru Bajocianul superior. 11. Parmac, pl. parmace. Cs.: Fiecare dintre stîlpii unui gard de lemn sau ai unei prispe. (Termen regional.) 1 ia. Parmaclîc, pl. parmaclîcuri. Arh., Cs.: Balustradă (v.). (Termen rural.) 13. Parmen auriu. Agr.: Soi de măr de toamnă, originar din Anglia, răspîndit în toate regiunile din ţara noastră ca soi de bază sau căsoi de completare. Pomul e de vigoare mijlocie, cu coroana piramidală. Poate fi altoit pe orice fel de port-altoi. E caracterizat prin rezistenţă mijlocie la ger şi slabă la boli şi la dăunători. Trebuiejzultivat pe soluri cu conţinut bogat în substanţe nutritive. începe să rodească de timpuriu şi trăieşte 25-*-40 de ani. Fructele, de formă tronconică, ajung la maturitate în luna octombrie. Pieliţa lor are culoarea galbenă, acoperită cu dungi roşii. Pulpa e gălbuie, dulce, uşor acidulată, foarte gustoasă. Fructele sînt rezistente la transport. 14. Parmezan. Ind. alim. V. Brînză parmezan, sub Brînză. îs. Parox. Ind. petr. / Produs rezultat din oxidarea parafinei (v. Parafinei, oxidarea ~), din care se obţin acizi graşi sintetici cu întrebuinţări multiple, printre cari şi la fabricarea săpunului. 16. Parr-metal. Metg.: Grup de aliaje Ni-Cr-Cu, unele cu adausuri de W, Mo, Mn, Al, Ti, B, Si, avînd compoziţiile indicate în tablou. Sînt aliaje de turnare, prelucrabile prin Compoziţia aliajelor Parr (în %) Tipul Ni Cr Cu W Mo Mn Al Alte elemente A 80 15 5 - - - B 66 18 8,6 3,6 - 1,4 2 / Ti 0,2 \ B 0,2 C | 60,6 21 8,5 2,1 4,6 1 1 Si 1,2 aşchiere; au foarte bună rezistenţă la acizi, la acţiunea bazelor şi la temperaturi înalte (în special tipuri le B şi C) şi sînt întrebuinţate la piese de pompe din industria chimică şi Ia alte piese similare. Var. Metal Parr. 17. Parsec, pl. parseci. Astr.: Unitate de măsură a distanţei, folosită pentru a exprima depărtările de la Pămînt ale corpurilor cereşti. Parsecul e depărtarea la care ar fi situată, faţă de Pămînt, o stea, a cărei paralaxă stelară e egală cu o secundă. Parsecul e echivalent cu 3,26 ani-lumină sau 3,08* 1013 km. Pentru a exprima distanţele obiectelor cereşti extragalactice se folosesc şi multiplii kiloparsec şi megaparsec. îs. Parselenâ.Meteor. V. sub Optica atmosferei. 19. Parseval, formula lui Mat.: Formula: oo pb careexprimăsuma pătratelorcoeficienţilorFourier^=(/, este o funcţiune simetrică, iar în al doilea caz, ea este o funcţiune antisimetrică. Particulele descrise cu ajutorul unei funcţiuni simetrice sînt supuse statisticii Bose-Einstein (v. sub Statistică cuantică) şi se numesc bosoni, iar cele descrise cu ajutorul unei funcţiuni antisimetrice sînt supuse statisticii Fermi-Dirac (v. sub Statistică cuantică) si se h numesc fermioni. Exprimată in unităţi unde h e constanta lui Planck (v. Planck, constanta lui ~), variabila de spin nu poate 1 A avea decît valorile 0 şi —într-un singur caz, acela al fotonului, spinul are valoarea 1. Se poate arăta că bosonii au spin nul sau întreg, pe cînd fermionii au spin semiîntreg. Fermionii sînt caracterizaţi prin faptul că, într-un colectiv, nu poate exista, într-o aceeaşi stare, decît o singură particulă (principiul lui Pauli), restricţie care nu există în cazul bosonilor. Unele proprietăţi esenţiale ale unui anumit tip de particule elementare sînt legate de modul de interacţiune dintre o particulă de tipul considerat şi o alta, fie de acelaşi tip, fie de alt tip, respectiv cu un cîmp. Caracterizarea modului de interacţiune se face, de regulă, cu ajutorul unor anumite constante fundamentale ale particulei, ca, de exemplu: m a s a de repaus, care caracterizează interacţiunea ei cu cîmpul gravific, sarcina electrică şi momentele (electrice, respectiv magnetice), cari caracterizează interacţiunea ei cu cîmpu I electromagnetic, v i a ţ a medie (pentru particulele instabile, cari se dezintegrează spontan). Se Compoziţia aliajelor Parson (în %) Nr.crt. Sn Cu Sb Pb 1 74-76 3-4,5 7-8 14-15 2 86-92 3-5 4,5-9 Particulă elementară 133 Particulă elementară obişnuieşte ca, din punctul de vedere al masei de repaus, particulele să fie clasificate în patru grupuri de masă: fotonul (particula cu masă de repaus nulă), leptonii (neutrino şi antineutrino, electronul şi pozitronul, mesonii jjl\ mesoni (mesonii 7T şi mesonii K) şi barionii (nucleonii şi antinucleonii, cum şi hiperonii). în tablou sînt cuprinse particulele elementare cunoscute azi, împreună cu valorile mărimilor caracteristice (dinte cari unele vor fi definite mai departe), cum şi cu simbolul şi cu modul de dezintegrare pentru particulele instabile. Valoarea masei, în tablou, e exprimată în unităţi egale cu masa electronului (me =9x 10_2e g); de asemenea, sarcina e exprimată în unităţi egale cu valoarea absolută a sarcinii electronului. Procesele de transformare a particulelor elementare se efectuează respectînd anumite legi de conservare. Se deosebesc: legi de conservare generale, aplicabile oricărui tip de transformare, şi legi de conservare restrînse, aplicabile, fiecare dintre ele, numai unor anumite tipuri de transformări. Legile de conservare generale sînt: legea conservării energiei, legea conservării impulsului, respectiv a momentului cinetic, legea conservării sarcinii electrice, legea conservării diferenţei dintre numărul barionilor şi al antibarioniIo r, şi, probabil, legea conservării diferenţei dintre numărul lepto-nilor şi al antilţptonilor. Sînt legi de conservare restrînse: legea conservării parităţii, legea conservării spinului isotopic şi legea conservării stranie-tăţii, aplicabile numai în cazul interacţiunilor tari, cum şi legea conservării parităţii, aplicabilă şi în c-zul interacţiunilor electromagnetice. Interacţiuni lor slabe le sînt aplicabile numai legile de conservare generale. Legile de conservare generale sînt aceleaşi ca şi în Fizica macroscopică, deşi pot apărea sub forme specifice particulelor elementare. Astfel, de exemplu, energia care se conservă e energia totală, incluziv aceea care e echivalentă masei de repaus m0 a particulei respective; deci w0c2 E = —j== > unde v e viteza de deplasare a particulei, iar c0 V'-? co e viteza luminii în vid. în teoria relativităţii, impulsul şi energia formînd o singură mărime cuadridimensională, cuadri-vectorul energiei-impuls, legile deconservare a energiei şi impulsului reprezintă aspecte ale unei singure legi de conservare, cuadridimensionale, a energiei-impulsului. Din legea de conservare a momentului cinetic rezultă că nu se poate transforma, de exemplu, un fermion într-un boson şi că un boson, dacă se transformă în fermioni, se poate transforma numai într-un număr par de fermioni. Legile de conservare aplicabile în fiecare caz permit să se înţeleagă diferitele transformări cari se produc şi cele cari nu se pot produce. Dacă sînt posibile două sau mai multe Particule elementare Simbolul Masa Spinul Sarcina Spinul isoto- | pic j Strani- etatea j Viaţa medie <; I I Modul de dezintegrare Foton Y 0 1 0 - - stabil - Leptoni Neutrino Antineutrino Electron Pozitron Mesoni ^ V V e~ e~F M- <0,0005 <0,0005 1 1 206,86 ± 0,12 206,86 ± 0,12 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 0 0 — 1 + 1 + 1 -1 - stabil stabil stabil stabil 2,2X10-® 2,2X 10~6 + v + v tA_->e_ + v± v Mesoni Mesoni tc j Mesoni K TC° <* K!k K+ K" 264,37 ± 0,18 273.27 ± 0,12 273.27 ± 0,12 972.8 ± 1,6 972.8 ± 1,6 966.8 ±0,4 966.8 ± 0,4 0 0 0 0 0 0 0 0 + 1 -1 0 0 +1 -1 1 1 1 1/2 1/2 1/2 1/2 0 0 0 +1 -1 <4X10-16 2,6X 10—8 2,6x 10“8 1X10“10 4***13X 10—s 1,2X10-8 1.2X10'8 tu0 2y; rc° ->■ T-fe“*”+e_; n° ->• 2e^±2e” 7T^" ->- [X++V n~ -> [l“ ± v K« 7T++TT"; Kî -* 271° K» -> K2 TU±±e4±v; Ka -> Tţi + ^+V | v; K —►k ±tc° ; K 37Tî ( K —>• [x ±v±7i°; K —>-e~±v±7t° C o o co Proton Antiproton Neutron Antineutron Hiperon A Antihiperon A Hiperon E j Antihiperon L j Hiperonii E ^ Antihiperonii E | P P n n A A £+ L-L° £+ ? ? co i+ ? E° ? 1836.118 ± 0,02 1836.118 ± 0,02 1838.645 ± 0,02 1838.645 ± 0,02 2182.5 ± 0,3 2182.5 ± 0,3 2329.9 ± 2 2327,7 4- 0,5 2341.6 ± 1 2329.9 ± 2 2327.7 ± 0,5 2341,6 ± 1 2583.9 ± 5,5 2579 ±16 2585 ? 2579 ±16 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2 1/2? 1/2? 1/2 1/2 +1 -1 0 0 0 0 0 +1 -1 0 +1 —1 —1 0 +1 0 1/2 1/2 1/2 1/2 0 0 1 1 1 1 1 1 1/2 1/2 1/2 1/2 0 0 ' 0 0 —1 +1 -1 -1 -1 +1 ±1 +1 — 2 + 2 + 2 + 2 stabil stabil 1040 ? 2,8X10"10 ? <1x1 o-11 1,7X 10~10 1,6X10'10 ? ? ? 3x10~~9 n -* p + e~+v ? • A -+ p+rc" ; A n+rc° A -► P±7T+ S° -> A+y S+ p+7T°; L+ -> n±TT+ E —► n ±7x ? ? ? E~ -> A+tc-' E -► A±tc° Particulă elementară 134 Particulă elementară transformări, probabilitatea fiecăreia depinde de mărimea interacţiunii de care este însoţită, ea fiind cu atît mai mare, cu cît interacţiunea e mai tare. Interacţiunea cea mai tare este interacţiunea prin intermediul mesonilor tc, care se exercită între mesoni tc şi nucleoni. Această interacţiune (interacţiunea pionicâ) are o durată de ordinul a 10_2S s şi ei îi sînt datorite forţele nucleare. Intensitatea acestor forţe nu depinde de sarcina nucleoni lor, ceea ce pune în evidenţă proprietatea numită independenţă de sarcină. Deci, interacţiunea pionicăe, ea însăşi, independentă de sarcină. Independenţa de sarcină este una dintre cele mai importante legi din fizica particulelor elementare. Interacţiunea electromagnetica este interacţiunea dintre particulele cu sarcină şi dintre cîmpul electromagnetic. Aceste particule, avînd toate aceeaşi sarcină, în valoare absolută, interacţiunea electromagnetică e aceeaşi pentru toate particulele. Ea e de aproximativ 100 de ori mai slabă decît interacţiunea pionică; durata ei este de 10"20 •••10-21 s. Se cunosc mai multe tipuri de interacţiuni slabe. Una dintre acestea este interacţiunea p, care intervine în transformările proton-neutron sau neutron-proton, cari conduc la dezintegrări (3. Ea e de 1014 ori mai slabă decît interacţiunea pionică; durata ei este de 10"8 •••10'9 s. Alte interacţiuni slabe sînt cele cari intervin în dezintegrarea mesonilor în dezintegrarea mesoni lor în mesoni şi neutrino, etc. O caracteristică comună tuturor interacţiunilor slabe e faptul că ele leagă patru fermioni. Interacţiunile se manifestă prin procese virtuale, procese cari durează atît de puţin, încît nu sînt date condiţiile pentru respectarea riguroasă, în cursul lor, a legii de conservare a energiei. Interacţiunea pionică dintre doi nucleoni, căreia i se dato-reşte forţa nucleară care se exercită între ei, se manifestă prin schimbul unui meson n virtual între cei doi nucleoni. Dacă ^273 unde mg e masa electronului), nedeterminarea asupra energiei datorită emisiunii acestui meson este de ordinul AE—m^c\ {cQ fiind viteza luminii). Dacă At este durata interacţiunii, conform relaţiilor de impreciziune AE - At ^ (h fiind constanta lui Planck). Mesonul deplasîn- du-se cu viteza c0, distanţa parcursă în timpul At, deci raza de acţiune a forţelor nucleare este i? ^1,5x10"13 cm. Interacţiunea electromagnetică se manifestă prin schimbul unui foton virtual. Cu ajutorul relaţiei de impreciziune se obţine o rază de acţiune infinită pentru forţele cari corespund iunei astfel de interacţiuni. Legile de conservare restrînse fac să intervină mărimi şi proprietăţi cari nu au echivalent în Fizica macroscopică: spinul isotopic.stranietatea, respectiv paritatea. Independenţa de sarcină, în cazul unor familii de particule elementare (nucleoni, mesoni tc, etc.), arată că membrii unei aceleiaşi familii (cari constituie un multiplet de sarcină) pot fi consideraţi ca stări diferite ale unei aceleiaşi particule, diferenţa de masă dintre particulele neutre şi cele încărcate fiind de natură electromagnetică (corespunzătoare energiei datorite existenţei forţelor prin cari se manifestă interacţiunea electromagnetică). Familia nucleonilor cuprinde doi membri, iar a mesonilor 7r, trei membri. Numărul membrilor unei familii e caracterizat prin spinul isotop i c (isobaric) I şi e egal cu 2 /+1. Rezultă că, pentru nucleon, ' Pen‘tru mesonul7r, /==1. Sarcina uneia dintre particulele unui multiplet de sarcină e caracterizată printr-o mărime care, în cazul nucle- onului, este —- pentru neutron şi + — pentru proton; în cazul mesonilor,/^ este 0 pentru7i°, +1 pentruşi —1 pentru 7r, astfel încît media lui 1^ pentru întregul multiplet de sarcină e nulă. /^se numeşte componenta spinului i s o-t o p i c pe axa z (axă care nu are o existenţă reală în spaţiul obişnuit). De mărimile I şi 1 e legată legea de conservare c spinului isotopic, conform căreia spinul isotopic total al particulelor, cum şi proiecţiasa, nu seschimbă într-o transformare. Legea e verificată numai în cazul interacţiunilor tari, fiind o consecinţă a independenţei de sarcină a forţelor respective. De aceea nu are sens să se atribuie spin isotopic particulelor între cari se produc numai interacţiuni electromagnetice sau slabe (cum sînt electronul şi pozitronul, mesonii 7tsau fotonii). Mesonilor K şi hiperonilor, particule caracterizate şi prin stranietate, li se aplică şi legea de conservare a stranietâţii. Legea conservării spinului isotopic, aplicată transformărilor pe cari le suferă aceste particule, arată că ele se comportă în mod neaşteptat. Mesonii K şi hiperonii se generează uşor, cu un timp de generare care, în cazul hiperonului A, de exemplu, e de ordinul a 10"23 s, dar se dezintegrează mult mai greu. Cercetînd modul în care se transformă mesonii K şi hiperonii şi aplicînd legea conservării spinului isotopic, se constată ca familia hiperonilor A cuprinde un singur membru (avînd 1=0); familia hiperonilor 2 cuprinde trei membri, familia hiperonilor S, doi membri. în cazul mesonilor K, problema e maj complicată. Există familia K+ şi K°, cum şi familia K“, K° cari constituie antiparticulele (v. mai departe) primilor, dar K° şi K°se comportă ca particule diferite numai în generarea lor, fiecare dintre ele, în evoluţia ulterioară, comportîndu-se ca un amestec de două particule neutre KJ şi KJ, cu scheme de dezintegrare deosebite (v. tabloul), K§ dezintegrîndu-se mult mai încet decît KJ. De asemenea, fiecare dintre particulele K} şi K£, în cursul unei interacţiuni cu nucleele, se comportă ca un amestec de particule K0 şi K0. Aceste comportări, cum şi unele neconcordanţe între valorile aşteptate şi cele observate asupra centrului sarcinii într-o familie de particule stranii, arată că există o caracteristică a acestor particule, stranietatea, definită numeric ca dublul diferenţei dintre valoarea observată şi cea aşteptată pentru sarcina centrului de sarcină. Astfel, în familiile mesonilor, sarcina centrului familiei tz~, 71°, 7:+ este 1 ; zero. Sarcina centrului familiei K+, K° este — şi nu 0; deci stranietatea acestei familii este +1, pe cînd stranietatea familiei K~, K° este — 1. în cazul hiperonului S, de exemplu, care este un barion, sarcina centrului familiei ar trebui s£ 1 : fie aceeaşi ca în cazul nucleonilor n°, p+, deci -y-. Familia hiperonilor S cuprinde particulele E'~ şi E°, centrul familiei 1 avînd sarcina — —; deci, stranietatea este —2. Stranietăţile diferitelor particule sînt date în tablou. Conform legii conservării stranietăţii, stranietatea se conservă în interacţiunile tari şi în interacţiunea electromagnetică. Astfel se explică, de exemplu, faptul că particulele stranii sînt generate cîte două simultan. Faptul că legea nu se aplică interacţiunilor slabe explică posibilitatea de dezintegrare a particulelor stranii, dezintegrarea fiind interzisă cînd legea se apl ică. De asemenea, se poate produce o dezintegrare în care o particulă stranie se transformă în altă particulă stranie, ca 2°->A-fY* Studiul mesonilor K a arătat că legea conservării parităţii nu li se aplică. Faptul că un meson-K° se poate dezintegra, Particulă elementară Î35 Particulă elementară fie în doi mesoni tz, fie în trei mesoni 7U (v. tabloul), arată că mesonul K are fie paritatea +1, fie paritatea —1, adică funcţiunea de undă cu ajutorul căreia se descrie evoluţia acestui meson îşi păstrează semnul, respectiv şi-l schimbă prin schimbarea semnului tuturor parametrilor de cari ea depinde. Lee şi Yang au demonstrat că, în cazul interacţiunilor slabe, paritatea poate să nu se conserve* Neconservarea parităţii apare ca o abatere de la principiul simetriei la oglindire a legilor Fizicii. Acest principiu e înlocuit cu principiul conform căruia, în fenomenele din lumea micropart icul e lor, legi le nu se schimbă, dacă un fenomen e înlocuit prin fenomenul obţinut prin oglindire, iar particulele respective, prin antiparticule. Prima antiparticulă, pozitronul, antiparticula electronului, a fost prevăzută de Dirac, ecuaţia lui Dirac avînd soluţii şi pentru valori negative ale energiei, aceasta din urmă corespunzînd pozitro-nului, care apare, astfel, ca o „gaură" în distribuţia electronilor. Azi se cunosc antiparticule pentru aproape toate particulele elementare, ţinînd seamă de faptul că fotonul, cum şi mesonul tt0, sînt propriile lor antiparticule. Masa unei antiparticule e egală cu masa particulei respective, spinul particulei şi antiparticulei sale coincid, momentul, magnetic de spin al unei antiparticule are semnul contrar momentului magnetic de spin al particulei, iar în cazul particulelor cu sarcină, numele sarcinii antiparticulei e contrar celui al sarcinii particulei. Pe lîngă caracteristicile corespunzătoare fiecăreia dintre particulele elementare, conţinute în tablou, prezintă interes următoarele elemente pentru fiecare dintre ele: Fotonul e o particulă de tip special, care nu are masă de repaus, şi poate fi considerat ca particula corespunzătoare cîmpului electromagnetic. Fotonii se produc în orice act de emisiune de radiaţie şi dispar în procesele de absorpţie, emisiunea de fotoni corespunzînd unei pierderi de energie de către sistemul emiţător, iar absorpţia, primirii de energie. în vid, fotonii se propagă cu viteza c0=3x 1010 cm/s. Electronul e un lepton cu masa m^ = 9,1085-10’28g şi sarcina qe=-- £0=—1,60207-10"20u.e.m.,fiind o particulă constitutivă a atomilor tuturor elementelor. Electronii sînt particulele uşoare ce gravitează în jurul nucleelor, mai grele. Pot fi produşi electroni în stare liberă prin ionizarea atomilor, prin efect fotoelectric, prin efect termoelectronic sau prin aplicarea unor cîmpuri electrostatice convenabile, prin dezintegrare p-, prin creare de perechi. Electronii sînt absorbiţi prin recombinare cu ioni pozitivi sau cu pozitroni. Viteza de propagare aelectronilor emişi în unul dintre procesele de emisiune depinde de energia dezvoltată în acel proces şi ea poate fi modificată prin aplicarea unor cîmpuri electrice. Pozitronul e antiparticula electronului. Pozitroniise produc, fie în unele dezintegrări radioactive, în căTÎTrTnucleut emiţător are loc o transformare proton-^neutron, fie în fenomenul creării de perechi, în care un foton de radiaţie y cu energia mai mare decît circa 1,02 MeV, se transformă într-un electron şi un pozitron. Pozitronii dispar prin contopire cu electronii, cu crearea de fotoni de radiaţie y. Neutrino şi antineutrino sînt două particule neutre, una fiind antiparticula celeilalte, a căror apariţie însoţeşte diferite transformări. Astfel, se produc neutrini sau antineutrini în dezintegrarea (3, conform unor transformări: n p + e' + v p -> n + e+-fv (n fiind un neutron, p un proton, e* un electron, e+ un pozitron, v un neutrino şi v un antineutrino) sau în procese ca: pi+ -> e+-fv + v ~ e "4-v-bv (jx+, respectiv ţx- fiind un meson, e+ un pozitron) sau în unele transformări de mesoni K. Masa de repaus a acestor particule e, probabil, nulă. Ele interacţionează foarte slab cu alte particule, de exemplu cu protoni sau cu electroni, interacţiunea fiind de circa 1012 ori mai slabă decît interacţiunea acestora cu un cîmp electromagnetic. Mesonii ii(muonii, mionii) sînt unul antiparticula celuilalt. Caracteristicile lor sînt cuprinse în tablou, din care rezultă că, deşi masa lor e aproximativ de acelaşi ordin de mărime ca şi masa mesonilor tc, mesonii |x sînt leptoni. Se produc prin dezintegrarea altor particule elementare (mesoni tz, mesoni K) şi dispar transformîndu-se într-un electron, respectiv într-un pozitron şi o pereche neutrino-antineutrino. Mesonii tz (pionii) au fost prevăzuţi teoretic, de Yukawa, ca transmiţători ai interacţiunilor dintre nucleoni (neutroni şi protoni). Au fost descoperiţi în radiaţia cosmică, şi au fost obţinuţi, în laborator, în urma unor procese datorite bombardării cu particule-proiectil cu energii de sute de megaelectron-volţi; de exemplu: P + P p + n + 7u+ P + P P + P4-7T0 p + n p + p+7r- p-fn -> p-f.n-f7u°. Caracteristicile şi modul lor de dispariţie sînt date în tablou. Mesonii K au o comportare.destul de complicată, care a fost expusă cu ocazia introducerii stranietăţii. Se obţin mesoni K în ciocniri dintre mesoni tz rapizi şi protoni. Mesonii 7z sînt generaţi cu protoni cu energii deordinul miilor de megaelectron-volţi şi, fiind la rîndul lor proiectile, ciocnesc protonii unei ţinte convenabile, obţinîndu-se transformări de tipul: tz~ -f- p -> K° -ţ-A 7r- + p -> K+-J-2' 7r--fp K+-f K°+E_. Protonul e unul dintre nucleoni (particulă constitutivă a nucleului). Caracteristicile protonului sînt date în tablou. Se obţin protoni ori de cîte ori se ionizează atomi de hidrogen (de ex. într-o descărcare electrică în hidrogen), ei constituind nucleele atomilor acestui element. Protonii sînt absorbiţi prin recombinare cu ioni negativi. Antiprotonul a fost prevăzut teoretic în acelaşi mod ca şi pozitronul. El a fost descoperit ca particulă care rezultă în unele dintre reacţiile nucleare datorite acţiunii unor particule cu energie mare, din radiaţia cosmică, şi a fost obţinut în laborator în reacţii proton-proton, protonul-proiectil avînd energii de ordinul a 6x103 MeV, în aceste reacţii fiind obţinuţi şi mesoni tz. Antiprotonii sînt absorbiţi prin interacţiune cu protonii, obţinîndu-se fotoni de radiaţie y sau mesoni. în ciocniri cu unele nuclee se produc spargeri cari, înregistrate pe o placă nucleară, apar ca stele de urme. Neutronul e un nucleon, constituind împreună cu protonul nucleele diferitelor elemente. Se poate obţine extranuclear, ca produs în unele reacţii nucleare, ca, de exemplu, prin bombardarea beriliului cu particule a, ^Be+^e -> Jn-f^C care e reacţia prin care a fost descoperit. Caracteristicile neutronului sînt date în tablou. Neutronul nuclear e o particulă care poate fi stabilă, dar neutronul extranuclear se transformă după relaţia: n p-ţ-e--fv avînd viaţa medie de 1040 s. Această transformare se produce şi în unele nuclee instabile şi e cauza activităţii (3~ a elementelor radioactive respective. Particulă fluidă 136 Particule, accelerator de Antineutronul, antiparticula neutronului, diferă de acesta prin semnul momentului magnetic. A fost obţinut, în laborator, prin ciocniri între antiprotoni şi protoni sau neutroni, în transformări de tipul: p + p -> n + n p-fn -> n + n+rc+. Antineutronul dispare prin anihilare cu neutroni. Hiperonii cunoscuţi sînt conţinuţi în tablou, împreună cu caracteristicile lor. Hiperonii se generează relativ uşor în ciocniri între mesoni şi protoni, cum s-a văzut pentru hi peronul AsauS", lastudiul mesonilor K. De asemenea, hiperonulAia naştere în dezintegrarea hiperonului S. Dat fiind că A, el însuşi, se dezintegrează, dezintegrarea hiperonului E se produce în cascadă; de aceea, acest hiperon a fost numit şi hiperon de cascadă. Hiperoni A, ca şi antihiperoni A, se obţin în reacţii în cari sînt folosiţi ca proiectile protoni rapizi. De exemplu, cu protoni cu energia de circa 7,1 x103 MeV se realizează transformarea: p-fn -> A-fĂ + p + n. Cînd se folosesc mesoni n~ se realizează transformarea: 7t- + p A-f A-f-n , energia necesară fiind de circa 4,7x103 MeV. în condiţii de energie convenabile se produc şi transformările: 7v~-f-p A+K° 7T"-fp -> S" + K° sau 7r- + p -> £" + K+ + K°. Hiperonul A interacţionează cu unele nuclee, înlocuind un neutron, cu producere de h i p e r n u c I e e. De asemenea, şi hiperonii E sau 3 pot pătrunde în unele nuclee, cauzînd dezintegrarea ulterioară a nucleului respectiv. Fenomene de acest tip se observă cu plăcile nucleare, unde dezintegrarea respectivă apare ca o stea. Din tabloul particulelor elementare au fost omise anumite „particule elementare", descoperite recent, cari apar în fenomene de rezonanţă în interacţiuni tari de tip nucle-onic şi pionic. Locul maximului de rezonanţă determină energia, adică masa „particulei", iar lărgimea de rezonanţă (de ordinul sutelor de KeV) determină viaţa medie, care, după cîte se ştie, e de acelaşi ordin de mărime ca viaţa medie a mesonilor tc°. Aceste „particule" numite p, co, yj, sînt bosoni cu spinul egal cu 1. i- ~ fluida. Mec. fl.: Porţiune a unui fluid, considerată foarte mică în modelul de mediu continuu al acestuia, şi care se menţine în contact cu particulele înconjurătoare prin acţiunea şi reacţiunea unor forţe. Prin această ipoteză, studiul mişcării unui fluid se poate face fără a ţine seamă de anumite mişcări de agitaţie ale moleculelor, cari nu intră în calculele hidraulice, cum sînt mişcările browniene. Totuşi, particula e suficient de mică pentru a fi considerată în calcul ca un element infinit mic fizic. Mişcările de agitaţie ale unor particule fluide sînt luate în consideraţie în cazurile în cari acest fenomen determină caracterul mişcării, de exemplu la studiul turbulenţei fluidului. 2. ~ primara. Chim. fiz.: Particulă coloidală care se formează din substanţa fazei care se dispersează în timpul disper-siunii, şi care nu prezintă discontinuitate internă. 3. ~ secundara. Chim. fiz.: Particulă coloidală obţinută prin unirea mai multor particule primare (v.). Particulele secundare se pot forma spontan sau sub acţiunea agenţilor coagulanţi. 4. Particule, accelerator de Fiz., Elt.: Instalaţie cu ajutorul căreia se poate imprima o mare energie cinetică particulelor elementare stabile sau cu viaţa destul de lungă. Acceleratoarele construite pînă în prezent pot accelera excluziv particule încărcate electric (electroni, protoni, ioni), prin interacţiunea dintre acestea şi cîmpurile electric şi magnetic într-un domeniu cuprinzînd toate traiectoriile posibile ale particulelor cari sînt menţinute pînă la sfîrşit în procesul de accelerare. Aceste cîmpuri sînt obţinute prin mijloace exterioare, iar perturbaţia produsă de cîmpul propriu al sarcinilor în mişcare e în primă aproximaţie neglijată. D^ regulă, densitatea de volum a sarcinilor cari compun fasciculul e destul de mică, astfel încît particulele pot fi considerate izolate unele de altele. Asupra fiecărei particule, de sarcină q — dzzq0 (unde z este un întreg, iar q0 este sarcina elementară), mişcîndu-se cu viteza v într-un cîmp electric E şi un cîmp de inducţie magnetică B, acţionează forţa Lorentz: o) dp dt Impulsul particulei p e dat în modul de relaţia: /j_______-j _______________ (2) p = \p\ = MV =—iW({Wc + 2W0), cq în care cQ e viteza luminii în vid, W =mc^ e energia totală a particulei, We energia de repaus, Wc e energia cinetică. Creşterea energiei se datoreşte excluziv cîmpului electric. Dacă există şi un cîmp magnetic, acesta determină numai curbarea traiectoriei particulelor cu o rază de curbură mv (î) unde vn e componenta vitezei, normală pe direcţia cîmpului magnetic. Frecvenţa unghiulară de rotaţie a particulei în acest cîmp magnetic e ■(«) i?is unde B reprezintă valoarea medie a inducţiei magnetice de-a lungul traiectoriei corespunzătoare unei rotaţii complete. în timpul procesului de accelerare, masa particulei, dată de relaţia: 1 (5) ...... ' ‘ ‘ ' ' 2 4'-m poate fi considerată constantă pentru particule nerelativiste (ra«m0 pentru WC<^W^). Pentru particule extrem relativiste (WC^>W0), viteza e practic constantă, v ^ cQ. Au fost propuse variante ale unui nou principiu de accelerare, bazat pe interacţiunea dintre particulă şi cîmpul celorlalte particule. Condiţia ca această interacţiune să se producă e realizarea unor densităţi mari ale fasciculelor de particule relativiste cari interacţionează. Pînă în prezent nu s-a ajuns la construcţii de acceleratoare funcţionînd pe acest principiu, însă calcule preliminare arată că accelerarea coerentă dă posibilitatea obţinerii unor cîmpuri acceleratoare echivalente, de ordinul a 108* * * 109 V/m, deci a depăşirii sensibile atît a energiei cît şi a intensităţii obţinute pînă în prezent. — Acceleratoarele de particulese deosebesc după forma traiectoriei, după caracterul acţiunii cîmpului accelerator asupra particulei, după natura particulelor accelerate, după domeniul de energii, după modul în care se realizează focalizarea, după structura fasciculului obţinut, etc. Primele două criterii sînt decizive în clasificarea acceleratoarelor. După forma traiectoriei, se deosebesc acceleratoare lineare şi acceleratoare ciclice. Particule, accelerator de ~ 137 Particule, accelerator da ~ Acceleratoare lineare sînt acele acceleratoare la cari traiectoria particulelor e aproximativ rectilinie, lipsind un cîmp magnetic director, cu componentă normală pe traiectorie. Cîmpul magnetic e folosit sub formă de lentile magnetice (solenoidale sau cuadripolare), pentru focalizarea axială a fasciculului. Acceleratoarele lineare pot fi acceleratoare directe, acceleratoare rezonante şi acceteratoare cu undă progresivă. Acceleratoare ciclice sînt acele acceleratoare la cari traiectoria particulelor e o curbă închisă (a) sau are o formăspiralată (b) cu rază de curbură mică crescătoare în timpul procesului de accelerare. La acceleratoarele din grupul (a), cu raza de curbură constantă în timpul accelerării, relaţia (3) arată că inducţia trebuie să crească direct proporţional cu impulsul particulei. Frecvenţa de rotaţie e de asemenea variabilă (4), pînă cînd particulele devin extrem relativiste (atunci v şi Bjm sînt practic constante). Din acest grup fac parte beta-tronul (accelerator de inducţie), sincrotronul de electroni şi sincrotronul de protoni (acceleratoare rezonante). — Acceleratoarele din grupul (b) sînt toate acceleratoare rezonante şi sînt caracterizate prin cîmp magnetic aproximativ omogen şi constant în timp. Din acest grup fac parte ciclotronul, sin-crociclotronul şi microtronul.— Problemele de stabilitate a traiectoriei şi a fazei sînt esenţiale pentru funcţionarea acceleratoarelor. Stabilitatea traiectoriei acceleratoarelor de particule. Pentru ca particulele să poată fi menţinute în procesul de accelerare e necesar ca traiectoria fiecăreia dintre ele să nu aibă faţă de traiectoria de referinţă abateri mai mari decît anumite valori date constructiv. Caracterul variaţiei abaterii de la traiectoria de referinţă (de echilibru), în timpul accelerării, e un criteriu de apreciere a stabilităţii traiectoriei în acceleratorul dat. Mişcarea e instabilă, dacă abaterea existentă la un moment dat are mereu tendinţa de a creşte. Caracterul oscilator al abaterii, cu amplitudine necrescătoare sau foarte lent crescătoare, asigură posibilitatea prelungirii duratei procesului de accelerare, deci creşterea energiei finale fără o scădere prea mare a intensităţii fasciculului. Dacă abaterea are tendinţa de scădere, procesul de accelerare asigură stabilitatea absolută a traiectoriei. In cazul cînd sistemul accelerator nu asigură stabilitatea traiectoriei, acceleratorul se completează cu dispozitive de focalizare, aşezate de-a lungul întregii traiectorii, sau în anumite zone ale acesteia, ca în cazul acceleratoarelor lineare rezonante sau cu undă progresivă. Acceleratoarele directe asigură stabilitatea absolută a traiectoriei prin.focalizarea electrostatică a fascicu- ^ j^ lului care trece prin ------------- ~ sistemul de accelerare, care e constituit, în principiu, dintr-o succesiune de ejectrozi cujDotenţial crescător. în fig. / e reprezentat intervalul accelerator dintre doi astfeldeelectrozi. în prima jumătate a intervalului, pînă la planul median, de potenţial ^1~^— (V2> V^, particula paraxială a cărei traiectorie face cu axa unghiul ax suferă un efect focalizant, iar în a doua jumătate, un efect defocalizant, datorită formei cîmpului electric. Acţiunea rezultantă e însă focalizantă, deoarece, în a doua jumătate a intervalului, particula posedă o energie mai mare şi cîmpul electric are o influenţă mai mică asupra /. Intervalul accelerator dintre doi electrozi ai unui accelerator direct. traiectoriei şi particulele abătute sînt totdeauna îndreptate spre axa de simetrie a sistemului (traiectoria de referinţă). La acceleratoarele cicl ice, stabiIitateatraiectorei e asigurată prin efectul cîmpului magnetic director. Se cunosc două feluri de focalizare magnetică: focalizare slabă şi focalizare intensă. Acceleratoarele cu focalizare slaba folosesc un cîmp magnetic director cu simetrie axială, care asigură simultan stabilitatea radială şi axială a traiectoriei, prin intermediul unor forţe cu valoare relativ mică. într-un astfel de accelerator, mişcarea particulelor e dată de ecuaţia (1), căreia în coordonate cilindrice (r, z, 6) îi corespund ecuaţiile radială şi axială: (mr) = mrG2 + q (zBn — rhB ), at u <. (6) d • • • ^(mz) = q(rdBr-rBQ). Dacă orbita de echilibru e caracterizată prin relaţiile: r=r0, s = 0, se defineşte indicele de cîmp: (7) n= — 9(lnB)| 0 (In r) în care indicele 0 indică referire la orbita de echilibru. Dezvoltarea în serie a inducţiei în juruI orbitei de echi I ibru (8) unde (9) BrB° B=B„ 5= 9^ c)r Dacăse negi ijează componenta azimutalăacîmpului(P0^O) ecuaţiile (6) devin: 5+ o2(1 — w)£= —~ CO%'y}2 (10) 1 7]+ C02W7)= — COW'Ey]. Ecuaţiile (10) fără membrul drept determină oscilaţiile I ibere numite oscilaţii betatronice. Pentru rea-lizarea stabilităţii simultane, atît în direcţie radială cît şi în direcţie axială, soluţiile lor trebuie să fie sinusoidale, adică e necesar ca (11) 01 se asigură stabilitatea traiectoriei numai într-o direcţie, şi anume pentru n pozitiv, în direcţie axială, iar pentru n negativ, în direcţie radială. Pentru satisfacerea ambelor condiţii se împarte orbita în N elemente de periodicitate, în fiecare element existînd cîte un sector cu n$>1 şi unul cu —1. De obicei, n^WO. în acest caz, ecuaţia mişcării, în aproximaţie lineară, e (14) y+KJ(s)y=0, unde y e fie (r—r0), fie (z), iar 5 e coordonata în lungul traiectoriei. Cîmpul director satisface condiţia de periodicitate: (15) --B(r, z, s), în care II e perimetrul orbitei, iar 1 —n(s) (16) i (s)= - Kr Rs{s) R{s) Bz • 9r K = R{s)- R\s) Ecuaţia are soluţia de forma: (17) ' y^deJV™ unde d e o constantă definită de condiţiile iniţiale, m e numărul elementului de periodicitate (1 ^.m^N), [i e exponentul caracteristic, i ar e o funcţiune, numită funcţiunea Flocke. Condiţia de stabilitate e dată de relaţia: (18) I COS JJL | <1. o variaţie cu caracter oscilator, iar oscilaţiile de fază sînt însoţite, la acceleratoarele ciclice, de oscilaţii radiale. Aceste oscilaţii radiale, cari se suprapun peste oscilaţiile libere, sînt numite uneori oscilaţii sincrotronice. Oscilaţiile fazei sînt date de ecuaţia: (19) dt Ws HK « \9\Vq 2 TZ qV0 cos cos © 2tz Tj în care 9 e faza tensiunii acceleratoare corespunzătoare trecerii particulei prin intervalul accelerator (timpul detransit prin interval se consideră scurt faţă de perioada tensiunii acceleratoare); Q e puterea pierdută de particulă prin radiaţii; 0(1 n co) F0 e amplitudineasumată a tensiumlor accele-intervalele acceleratoare de-a lungul unei K* 3(1 nW) ratoare pe toate orbite; k e un factor întreg care defineşte raportul dintre frecvenţa cîmpului accelerator şi frecvenţa de rotaţie a particulei. Indicele s se referă la particula sincronă. Dacă se neglijează energia pierdută prin radiaţii (aproximaţie valabilă pentru toate particulele, cu excepţia electronilor) şi se admite că abaterea de fază e mică, ecuaţia (19) admite o soluţie armonică, frecvenţa oscilaţiilor de fază fiind dată de (20) CO =co

unde X e lungimea de undă, iar E0 e amplitudinea componentei electrice a undei progresive. în cazul acceleratorului rezonant (cu undă staţionară), ecuaţia rămîne valabilă dacă se înlocuieşte E0 cu în care Ul. Domeniul de stabilitate în cazul autofazârii. (23) 71A 1 Tipuri şi performanţe ale unor acceleratoare de particule Clasa Caracterul accelerării Forma traiectoriei Tipul acceleratorului Particule accelerate şi energia maximă a-tinsă (MeV) pentru acceleratoarele în funcţiune Tipul focalizării Mărimi caracteristice variabile în timpul procesului de accelerare Modulaţia fasciculului c — continuu mn — modulaţie naturală mi — modulaţie intrinsecă mp— modulaţie pe sursa de putere de radio-frecvenţă Factorul de umplere al modulaţiilor intrinsece sau de putere Intensitatea maxi mă a fasciculului: (valoarea medie/valoarea în impulsie de mi sau mp) OM) Disper-siunea energetică a fasciculului (%) Sistemul de accelerare Sursa de putere pentru accelerare Dimensiuni: lungime sau rai(m), greutatea circuitului magnetic (t) Alte particularităţi 1 2 directa recţi-J rectilinie linie ) Cockroft- Walton e, p, d, a 4 MeV electrosta- tică - c 1 1000 1000 0,01 Succesiune de electrozi cu potenţial crescător Redresor multiplicator de tensiune 7^110 m - Van de Graaff e, p, d, a 10 MeV electrosta- tică - c 1 1000 1000 0,01 Succesiune de electrozi cu potenţial crescător Generator electrostatic cu t rans-port de sarcini /<15 m în mediu gazos sub presiune Transform, de impulsii şi rezonanţă e, p 2 MeV electrosta- tică - mp 0,5 105 ~W mare Succesiune de electrozi cu potenţial crescător Transformator de impulsie şi rezonant - - Inducţie linear, de inducţie e 10 MeV magnetică B mi, mp r o T o 10* 108 mare fără electrozi Transformatoare de impulsie Putere în impulsie 1000 MW circu- lară Betatron 340 MeV magnetică B mi o o 0,1 "10“ 0,05 fără electrozi Transformator de curent alternativ . - - 3 Rezonanţa Curbă deschisă (£=const.) Ciclotron ioni 11x^(*)MeV magnetică R mn 1 o [o ^ i'r“ 1 Duanţi Generator cu tuburi electronice R<2 m Putere de radio-frecvenţă 1 MW Sincrociclo-tron (fazo-tron) p, d 720 MeV(p) magnetică R, CO mn, mi 10-2-10-* 1 100 0,1 Duanţi Generator cu tuburi electronice R=3m G=7200 t Microtron e 29 MeV electrică R mn, mp o o I « IO 1 o o o - Cavitate rezonantă Magnetron R=1 m Putere în impulsie 2 MW Curbă închisă (R=const.) Sincrotron e 1300 MeV magnetică slabă B, co mn, mi 10~3 <1 (109 electroni/ impulsie) 0,1 Linie rezonantă sau cavitate rezonantă Generator cu tuburi sau clistron R—4,7 m G—155 t - e 1200 MeV magnetică intensă B, co mn, mi 10-* <1 (1010 electroni/ impulsie) 0,1 Linie rezonantă sau cavitate rezonantă Generator cu tuburi sau clistron R=4 m G=20 t - Sincroton de protoni (sincrofazo-tron) P 10 000 MeV magnetică slabă jB, co mn, mi 10"s <0,05 (5*1010 protoni/ min) 0,1 Tub de alunecare sau linie rezonantă Generator cu tuburi R=28 m * G=36 000 t Putere 140MVA în circuitul magnetic 30 000 MeV magnetică intensă B, co mn, mi 10~* <0,05 (5-1010 protoni/ min) 0,1 Tub de alunecare sau linie rezonantă Generator cu tuburi R==85,4 m G=4000 t - rectilinie linear, de ioni p, ioni grei 70 MeV electrică, magnetică intensă mn, mp 10-'2 >1000 >3000 0,5 Ghid cu undă staţionară şi tuburi de alunecare Generator cu tuburi 7 = 33,5 m Putere de rad io-frecvenţă 2,5 MW linear, de electroni (undă staţionară) e magnetică slabă mn, mp o cl O 10 ~W 2 Ghid ondulat cu undă staţionară Magnetron - - 4 Unda ! progresiva rectilinie linear, de electroni (undă progresivă) 1000G MeV magnetică slabă - mn, mp 10~3 10* 106 2 Ghid ondulat cu unda progresivă Magnetron sau clistron /=670 m Putere în impulsie 600 MW (*) ^4 = numărul de masa al particulei accelerate. Particula, accelerator de 140 Particule, accelerator de — e un factor care ţine seamă de timpul de transit al particulei prin intervalul accelerator. Aici g e lungimea intervalului accelerator, iar/^e lungimea tubului de alunecare de ordinul n\ E ^ e valoarea mediată a cîmpului accelerator. La acceleratoarele ciclice cu focalizare intensă, datorită faptului că amplitudinea oscilaţiilor radiale e foartă mică, variaţia frecvenţei de rotaţie e neglijabilă şi procesul de autofazare se produce ca şi la acceleratoarele lineare, pe seama variaţiei vitezei tangenţiale (^<0). Spre sfîrşitul procesului de accelerare, cînd particulele au devenit extrem relativiste (S.^1), viteza lineară nu mai variază şi autofazarea se bazează ps variaţiile — mici—ale vitezei unghiulare (<^>0). Apare o valoare a energiei la care se face tranziţie de la faza sincronă negativă ja cea pozitivă. La energia de tranziţie, autofazarea dispare şi acest fenomen e însoţit de pierderea unei părţi apreciabile a particulelor accelerate. După caracterul acţiunii cîmpului electric, se deosebesc acceleratoare directe, acceleratoare de inducţie,, acceleratoare rezonante, acceleratoare cu undă progresivă. în tablou sînt prezentate tipurile şi performanţele acceleratoarelor construite pînă în prezent. Acceleratoare directe sînt acceleratoarele în cari' cîmpul electric staţionar sau cuasistaţionar (în raport cu timpul de transit al particulei prin întregul sistem de accelerare) acţionează asupra particulelor încărcate cari străbat o singură dată ansamblul intervalelor acceleratoare, la cari se aplică întreaga diferenţă de potenţial. Stabilitatea mişcării e asigurată prin efectul de focalizare exercitat de sistemul de electrozi de accelerare. Traiectoria de referinţă e rectilinie. Construcţia diferitelor acceleratoare directe e asemănătoare din punctul de vedere al sursei de particule şi a! sistemului de accelerare. Sursa de electroni folosită e un proiector de electroni constituit dintr-un catod — de obicei din filament de wolfram, pentru a putea fi uşor schimbat după epuizare — şi un sistem de electrozi de focalizare, care asigură intensitatea curentului şi dimensiunile transversale ale fasciculului. Sursa de ioni e o sursă de înaltă frecvenţă sau de tip Penning, cu descărcare în cîmp magnetic longitudinal. De cele mai multe ori, sursa e aşezată la capătul tubului de accelerare cu potenţial înalt faţă de pămînt, pentru ca fasciculul să poată fi folosit uşor la cealaltă extremitate a tubului sau în afara acestuia. Tubul de accelerare e construit din material izolant (Pyrex sau ceramică) şi e echipat cu electrozi cilindrici (v. fig. /) sau sub formă de discuri ori de trunchiuri de con, cari realizează în zona paraxială un cîmp electric aproximativ constant. Forma electrozilor de accelerare e aleasă astfel, încît pereţii interiori ai tubului de accelerare să fie protejaţi de eventuala depunere a sarcinilor electrice (particule dispersate sau electroni secundari emişi de electrozi), cari pot provoca descărcări electrice locale. Ceea ce deosebeşte diferitele tipuri de acceleratoare directe e sursa de tensiune, care hotărăşte şi numirea acceleratorului. Se deosebesc: Generatoare de tensiune alternativa sau în impulsii şi, în particular: Reţeaua de curent alternativ, a cărei tensiune se ridică prin aşezarea în cascadă a unei serii de transformatoare ridicătoare de tensiune, izolate între ele şi faţă de pămînt (v. fig. IV). Accelerarea se produce în semi-perioada corespunzătoare, obţinîndu-se un spectru de energii de la zero la valoarea corespunzătoare amplitudinii tensiunii rezultante între extremitatea ultimei înfăşurări secundare şi masă. Transformatorul de înaltă frecvenţă, cu secundarul rezonant (transformator „Tesla"). (v. fig. V), con-cari se încarcă IV. Reţeaua unui generator cu transformatoare în cascadă. Generatorul de impulsii stituit dintr-un sistem de condensatoare C, prin rezistenţe de valoare mare R, pînă la o tensiune la care e străpuns intervalul eclator 1, care determină străpungerea consecutivă a celorlalte intervale 2, 3, 4. Astfel, tensiunea .care apare pe tubul de accelerare (impe-danţa Z în figură) e aproximativ e-gală cu suma tensiunilor de la bornele tuturor condensatoarelor, dacă rezistenţele r se aleg suficient de mici. Aceste tipuri de generatoare prezintă azi puţin interes, din cauza spectrului energetic foarte larg şi a perturbaţii lor electromagnetice pe cari le produc şi cari le fac improprii pentru cercetări de Fizică nucleară. Puterea relativ mare de care sînt capabile şi simplicitatea construcţiei fac ca variante ale acestor tipuri, îmbunătăţite, să fie în prezent cercetate şi experimentate, în vederea obţinerii unor surse de radiaţii mai puţin costisitoare, pentru iradieri industriale. Wffi, V. Generator de impulsii. Generatoare de tensiune continua: Din această clasă au luat o foarte mare răspîndire două tipuri, cari sînt numite, de obicei, după numele autorilor lor: generatorul Cock-roft-Walton şi generatorul Van de Graaff. Acestea, şi în special cel din urmă, permit efectuarea de determinări de înaltă precizie (praguri de reacţiune, spectrometrie nucleară, etc.) în domeniul de energii pînă la 10 MeV, datorită bunei stabilităţi a energiei, intensităţii fasciculului (10'4) şi dispersiunii energetice foarte mici (v. tabloul). Generatorul Cockroft-Walton e const-t-tuit dintr-un lanţ de elemente redresoare care permite încărcarea unui grup de condensatoare de la aceeaşi sursă de tensiune (secundarul unui transformator) şi descărcarea în serie a acestora pe sarcina constituită din fasciculul accelerat (v. fig. VI). Căderea tensiunii la funcţionarea în sarcină cu curentul I (faţă de tensiunea în gol) e (24) ±« = YJc’ iar pulsaţia tensiunii e dată de: n («4-1) / (25) 8u= 2 fC * Numărul de celule n de multiplicare poate fi mărit, fără creşterea corespunzătoare a lui A u şi 8u, prin creşterea frecvenţei/ şi a capacităţii condensatoarelor C. Operaţia e Iimitată de intensitatea maximă de curent admisă de elementele VI. Schema generatorului Cockroft-Walton. Particule, accelerator de ~ 141 Particule, accelerator de — redresoare, sau de apariţia efectului capacităţilor parazite. La generatoarele construite cu tuburi cu catod cald, capacităţile parazite sînt mult mai mici, însă există importante dificultăţi tehnice în realizarea schemei de alimentare a filamentelor tuburilor. O metodă răspîndită consistă în alimentarea filamentelor cu un curent de frecvenţă mult mai înaltă decît cea a curentului principal. Generatorul Van de Graaff, al cărui principiu de funcţionare consistă în transportul sarcinilor electrice de la un potenţial jos (un redresor de 20---40 kV) pe un electrod de potenţial înalt, cu ajutorul unei benzi izolante, confecţionate din cauciuc sau din material plastic pe suport textil (v. fig. IV şi V, sub Maşiră electrostatică). Depunerea şi colectarea sarcinilor de pe banda în mişcare permanentă se fac prin descărcare corona, cu ajutorul unor electrozi ascuţiţi, aşezaţi la extremităţile benzii. Curentul transportat de bandă e (26) I=a-l-v, unde c e densitatea superficială maximă admisibilă ( 1. Eficienţa acestui extractor e de 20-**30%. De aici particulele sînt conduse, printr-o conductă vidată, ca şi întregul spaţiu în care se efectuează accelerarea, într-o zonă situată la distanţa de 4*• • 15 m de ciclotron şi ecranată faţă de radiaţiile produse în jurul ciclotronului. Ciclotronul cu variaţie azimutalâ a cîmpului magnetic, a cărui realizare e în prezent în faza experimentală, în diferite ţări, are cîmpul magnetic mediu crescător cu raza pentru a realiza condiţia de sincronism la o frecvenţă constantă de rotaţie, iar stabilitatea axială a traiectoriei e asigurată prin variaţia cîmpului de-a; lungul traiectoriei, care, prin componenta sa tangenţială, determină apariţia unor forţe focal i-zante, capabile să compenseze acţiunea defo-calizantă a componentei radiale. Microtronul sau ciclotronul. de electroni are atît cîmpul director cît şi frecvenţa tensiunii acceleratoare, constante. Accelerarea se produce prin trecerea electronilor printr-o cavitate rezonantă, astfel încît toate orbitele sînt cotangente (v. fig. VII). Condiţia de rezonanţă e îndeplinită pentru particulele relativiste numai dacă timpul necesar pentru parcurgerea fiecărei orbite e un multiplu al perioadei tensiunii de accelerare. Pentru prima orbită: VII. Schema de principiu a microtronului. /) canal magnetic; 2) cavitate. (32) = aT= 2 tu m. o (, , cos l «o4 )' iar diferenţa dintre timpul de parcurgere a două orbite consecutive: 2 TZ Vn cos cp (33) r„^-r„=6T= l*+i clB în care T e perioada tensiunii acceleratoare, V0 coscpj-e diferenţa de potenţial străbătută de electron la trecerea prin cavitate, iar a şi b sînt numere întregi şi pozitive. Tensiunea necesară e determinată de alegerea parametrilor a şi b: (34) Inducţia necesară e (35) q»V0 cos o. B- 2izmn ^ [ 10 şi X=10 cm, depărtarea dintre orbite e de aproximativ 3 cm şi extracţia fasciculului e foarte uşoară, printr-un simplu canal magnetic, tangent la ultima orbită. Particule indiscernabile 143 Partinium Microtronul nu oferă o bună stabilitate a traiectoriei şi a fazei, astfel încît accelerarea se poate efectua pe un număr mic de orbite (w=20---50). Si ncrociclotronul (fazotronul) eun accelerator rezonant ciclic pentru energii mari, la care pentru menţinerea rezonanţei e necesar ca frecvenţa să scadă în timpul procesului de accelerare. Scăderea frecvenţei se realizează cu ajutorul unui element reactiv variabil—-variatorul de frecvenţă—, care face parte integrantă din circuitul acordat al duantului, alimentat de un autooscilator de putere cu tub electronic. Se foloseşte, de obicei, un singur duant, rolul celuilalt fiind îndeplinit de o ramă metalică legată la pămînt. Datorită existenţei autofazării nu e necesar ca tensiunea de accelerare să fie excesiv de mare; se aplică 10***20 kV. Variatorul de frecvenţă e un condensator rotativ, un condensator vibrant, sau o inductanţă variabilă cu miez saturabil de ferită. Extracţia se realizează prin sisteme regenerative cari,, producînd o perturbaţie locală a cîmpului în zona ultimei orbite, determină creşterea pasuiui orbitei pînă la o valoare apropiată de cea de la ciclotron (3-*-5 mm). Apoi fasciculul e scos din cîmp printr-un deflector electrostatic sau printr-un canal magnetic. Limita superioară a energiei, atinsă în prezent (^700 MeV), e determinată de greutatea circuitului magnetic, care creşte cu puterea a treia a energiei. Sincrotronul de electroni: Fasciculul de electroni e injectat la energie suficient de mare pentru a putea considera viteza electronilor constantă ((3^1), de la un alt accelerator (accelerator injector, care de obicei e un accelerator electrostatic), sau se obţin particule de la o accelerare preliminară în regim de betatron, chiar în cîmpul director al sincrotronului. După injecţie se conectează sursa de cîmp accelerator, care e realizată cu una sau cu mai multe cavităţi rezonante, dispuse de-a lungul camerei de accelerare toroidale. Frecvenţa tensiunii acceleratoare e constantă, iar menţinerea razei de curbură se obţine prin creşterea cîmpului director. — Procesul de accelerare se poate produce, dacă puterea cîşti-gată de particulă prin accelerare e mai mare decît cea pierdută prin radiaţie. Puterea radiată e dată de: (37) dWrad_ 2 qHj WY dt 3 r2 [w0j şi poate atinge cîţiva megaelectron-volţi pe rotaţie la o energie a electronului de 5--*10 GeV, ceea ce reprezintă o Iimită superioară, determinată de posibilităţile tehnice actuale. Sincrotronul de protoni (s i n c r o f a z o-tronul): Raza e menţinută constantă prin creşterea cîmpului director, iar condiţia de rezonanţă, prin creşterea corespunzătoare a frecvenţei tensiunii acceleratoare. Legătura dintre frecvenţă şi cîmp e dată de relaţia: , 900 Br (38) / = -=- —■■■:...... rr . n ^{3Brf + Wl Această legătură trebuie respectată cu o precizie cu atît mai mare cu cît amplitudinea admisă a oscilaţiilor de fază şi a celor radiale legate de primele e mai mică. Toleranţa de urmărire, la sincrotronul cu focalizare slabă, e de ordinul a 10"3, iar la cel cu focalizare intensă, în special în jurul energiei de tranziţie, de 10-5*• * 10-6. în practică se ia ca funcţiune de referinţă variaţia în timp — de obicei lineară — a cîmpului de ghidaj şi, cu ajutorul unor generatoare funcţionale, se modulează frecvenţa oscilatorului pilot al generatorului de înaltă frecvenţă. Legea astfel obţinută e corectată cu ajutorul informaţiei de eroare obţinute de la sonde plasate în camera de accelerare, cari măsoară abaterea traiectoriei fasciculului de la cea teoretică. Injecţia se face de la un accelerator preliminar (electrostatic, rezonant linear, sau ciclotron), energia de injecţie fiind determinată de intensitatea minimă a cîmpului de ghidaj care asigură o amplitudine acceptabilă a oscilaţiilor betatronice. La sincrotroanele cu focalizare slabă, energia de injecţie e de 4---10 MeV, iar la cele cu focalizare intensă depăşeşte 20 MeV . Acceleratorul linear rezonant: Ionii sînt injectaţi axial într-o cavitate cilindrică rezonantă în modul TM010, care cuprinde un număr de intervale acceleratoare constituite din tuburi de alunecare, de lungime crescîndă. astfel încît particulele cu viteză variabilă în timpul, procesului de accelerare să străbată cîte un interval la fiecare semi-perioadă a cîmpului. Faza sincronă e negativă şi, din această cauză, acţiunea cîmpului electric e defocal izantă, în cazul sistemului de electrozi din fig. /. Pentru asigurarea stabilităţii traiectoriei se recurge la focalizarea magnetică, prin lentile cuadripolare aşezate pe tuburile de alunecare, sau la acoperirea extremităţii de intrare în fiecare tub de alunecare cu o foiţă subţire transparentă pentru particule, sau cu o grilă; aceasta modifică structura cîmpului electric în intervalul accelerator, astfel încît să exercite o acţiune focalizantă la orice fază. Condiţia de sincronism fiind realizată prin distribuţia spaţială a intervalelor, corespunzătoare unei frecvenţe constante, acceleratorul linear nu are modulaţie intrinsecă a fasciculului. în scopul reducerii lungimii acceleratorului se recurge la realizarea unui cîmp electric intens — limitat de străpungerea intervalelor acceleratoare—de 4;"6 MV/m. Acest mod de lucru necesită puteri de radiofrecvenţă de ordinul megawatt-ului, astfel încît devine necesară modularea cu impulsii a sursei de radiofrecvenţă. Acceleratoare cu undă progresivă sînt acceleratoarele în cari accelerarea se produce prin acţiunea componentei longitudinale electrice a unui cîmp electromagnetic care se propagă într-un ghid de unde, asupra particulelor cari se mişcă de-a lungul axei de simetrie a ghidului, cu viteză egală cu viteza de fază a undei. La aceste acceleratoare, particulele se găsesc în permanenţă sub influenţa cîmpului accelerator. Acceleratorul linear cu undă progresivă e folosit pentru accelerarea electronilor, deoarece e necesar ca, din considerente constructive, viteza electronilor la injecţie să fie de 0,4-*-0,6 c0. Unda acceleratoare se propagă cu viteza de fază egală cu a electronilor, într-un ghid cilindric diafragmat. Focalizarea se realizează cu cîmp magnetic axial. Pe măsura creşterii energiei, efectul forţelor defocalizante radiale scade şi se poate renunţa la cîmpul magnetic. Considerentele privitoare la intensitatea cîmpului accelerator şi modulaţia de putere sînt aceleaşi ca la acceleratorul cu undă staţionară. Lungimea, deci şi costul acceleratorului linear, sînt proporţionale cu puterea întîi a energiei, iar pierderile de. energie prin radiaţie sînt neglijabile, astfel încît această metodă de accelerare devine^avantajoasă faţă de acceleratoarele ciclice, la energii mari. în prezent e în funcţiune un accelerator linear de 700 MeV şi e în construcţie unul de 20 GeV, avînd lungimea de circa 3000 m. î. Particule indiscernabile. Fiz., Mec. V. sub Pauli, principiul lui # 2 Particulelor, absorpţia ~ elementare. Fiz.: Fenomen, respectiv ansamblu de fenomene, prin cari sînt îndepărtate particule dintr-un flux de particule care străbate un mediu. Se deosebesc: o absorpţie propriu-zisă, datorită reţinerii sau dispariţiei particulelor din fluxul incident, şi o absorpţie datorită îndepărtării acestor particule prin împrăştiere. V. şî Radiaţie a, Radiaţie (3, Radiaţie y. s Partinium. Metg.: Aliaj Al-Cu, cu adausuri de Zn, Si şi Fe, cu compoziţia: 7,4% Cu, 1,7% Zn, 1,1 % Si, 1,3 % Fe Part iu 144 Pas de proiectare şi restul aluminiu. E un aliaj de turnare care se durifică prin tratament termic de călire şi îmbătrînire, avînd rezistenţă mecanică mărită la temperaturi înalte. E întrebuinţat la turnarea de piese solicitate la sarcini mari, pentru avioane, construcţii de autovehicule, etc. 1. Partiu, pl. partiuri. Arh.: Concepţia de ansamblu a unei lucrări^de arhitectură, de pictură, de sculptură sau de decoraţie. în arhitectură, partiul poate determina compoziţii de diferite tipuri: simetrică (cu una sau cu mai multe axe de simetrie) sau disimetrică; cu aripi (pavilioane) laterale sau cu front rectiliniu sau curb; cu un motiv principal central, cu mai multe motive principale laterale sau cu o faţadă uniformă; cu o curte interioară, cu o curte de onoare sau cu o aşezare „între curte şi grădină"; cu o dispoziţie a încăperilor compactă sau răsfirată, în lăţime sau în profunzime; cu răs-pîndire în suprafaţă sau cu grupare în înălţime; cu acoperire în terase, cu pante, cu bolţi sau cupole, etc. La faţade, partiul poate fi evidenţiat prin: predominanţa golurilor asupra plinu-rilor, sau invers ; împărţirea prin registre orizontale sau benzi verticale; ritmul traveelor (regulat sau variabil). La unele dispoziţii de distribuţie interioară, partiul se alege în funcţiune de diferitele posibilităţi de amenajare, după destinaţia şi importanţa clădirii sau a ansamblului proiectat (de ex. aşezarea unei săli de spectacole, de întruniri, de festivităţi, etc., la nivelul parterului sau al etajului; amenajarea unei scări monumentale centrale sau a mai multor scări laterale; aşezarea anexelor de gospodărie la demisol, la parter sau la etajul superior; gruparea unor elemente centrale într-o clădire sau răspîndirea lor în pavilioane separate, etc.). 2. Partnach, Şisturi de Strotigr.: Şisturi marnoase de culoare închisă, bogate în halobiide, reprezentînd un facies al Ladinianului inferior şi mediu în Alpii de nord. Depozite similare Şisturilor de Partnach sînt unele marne şi şisturi marnoase cu halobiide din Nordul Dobrogei (Cataloi). Sin. Strate de Partnach. 3 Parvis, pl. parvisuri. Arh.: Piaţa din faţa unei biserici sau a unui templu. Parvisui poate fi înconjurat de o incintă (galerie, balustradă, etc.), sau de clădiri. 4. P.A.S. Farm.: Sin. Acid aminosalicilic (v. Aminosali-cilic, acid ~). 5. Pas, pl. pa;i. 1. Tehn.; Dimensiunea lineară sau unghiulară a unui sector unitar care se repetă în lungul sau în latul unui sistem tehnic, presupusă constantă în direcţia în care se repetă sectorul unitar. 6. Ind. text., Ind. piei.: Distanţa dintre două împunsături consecutive ale acului, la îmbinarea prin coasere (pas de cusătură) sau între axele a două elemente de prindere (confecţiuni din piele), aşezate consecutiv, la îmbinarea prin prindere. 7- ~ aparent. Mş.; Sin. Pas frontal (v.). b. ~ul danturii. Mş. V. sub Dantura angrenajului. 9. ~ de dinţare de freza. Ut., Teh.: Distanţa dintre muchiile tăietoare a doi dinţi alăturaţi, măsurată pe circumferenţa exterioară a frezei (v. fig.). 10. ~ de încârcare inductiva. Te Ic. V. Pas de pupinizare. 11. ~ de înfăşurare. Elt.: Inter- Dantura unei freze, valul dintre două mănunchiuri (laturi) p) pasul linear al danturii de bobină ale unei înfăşurări electrice frezei; 8) pasul unghiular de curent continuu, măsurat fie prin al danturii, intervalele dintre cele două mănunchiuri (considerate în schema desfăşurată a înfăşurării), fie prin intervalele dintre crestăturile reale, fie prin intervalele dintre crestăturile elementare în cari sînt plasate cele două mănunchiuri, fie prin numărul de lamele de colector inter- mediare între lamelele la cari sînt legate cele două mănunchiuri. (Intervalele dintre mănunchiuri în schema desfăşurată, în cazul înfăşurărilor în două straturi, sînt numărate între perechile de mănunchiuri aşezate suprapus în crestătură). V. şî înfăşurare de curent continuu, sub înfăşurare electrică. Se deosebesc: Pasul rezultant y, măsurînd distanţa dintre mănunchiuri le omologe ale celor două bobine cari se succed, adică distanţa cu care înfăşurarea înaintează sau retrogradează. Pasul parţial yt (primul pas parţial, pasul în spate sau pasul secţiunii), măsurînd distanţa dintre cele două mănunchiuri ale unei bobine, adică lăţimea bobinei. Pasul parţial y2 (al doilea pas parţial, pasul în faţă sau pasul de legătură), măsurînd distanţa dintre mănunchiul cu care se sfîrşeşte o bobină şi mănunchiul cu care începe bobina care succede, adică distanţa dintre două bobine succesive, legate între ele pe partea colectorului. 12. ~ de paletaj. Tehn.: Distanţa periferică dintre două palete de turbină, ventilator, etc., vecine, măsurată pe circum-ferenţă. Mărimea pasului variază după felul maşinii. De exemplu, la turbinele cu abur, pasul se alege în funcţiune de raza de curbură a feţei concave a paletelor. De obicei, se exprimă prin relaţia: r * 2 s i n [i' unde (^(Px+IV/2. Pi şi P2 fiind unghiurile de intrare, respectiv de ieşire ale paletelor. 13. ~ de proiectare. C.f., Drum.: Distanţa dintre două schimbări de declivitate vecine sau lungimea unui element de profil longitudinal (rampă, palier sau pantă) al unui traseu de cale ferată sau de drum. Lungimea unui element de profil se consideră între punctele de intersecţiune teoretice a două elemente vecine, adică fără curbele de racordare. Pasul de proiectare al unui traseu trebuie să fie cît mai mare, în funcţiune de relieful terenului, de rezistenţa caracteristică a liniei proiectate (pentru un traseu de cale ferată) sau de viteza de proiectare (pentru un traseu de drum). Reducerea pasului de proiectare al căilor ferate influenţează defavorabil tracţiunea trenurilor şi produce o suprasolicitare a dispozitivelor de cuplare a vagoanelor unui tren. Alegerea unui pas de proiectare, pentru un traseu de drum, mai mare decît distanţa dintre două puncte consecutive de schimbare a declivi-tăţii profilului în lung al terenului reclamă executarea de lucrări de terasamente (săpături şi umpluturi), linia roşie a traseului nemaifiind paralelă cu suprafaţa terenului. Pasul minim de proiectare al unui traseu de cale ferată e determinat de lungimea curbelor de racordare şi a palierului de racordare (vv). După normele de proiectare a traseelor de cale ferată normală; lungimile minime recomandabile pentru elementele de profil în lung, în funcţiune de rezistenţa caracteristică (în kg/t), sînt următoarele: 500 m, pentru rezistenţa de 0---6 kg/t; 300 m, pentru rezistenţa de 7--*12 kg/t; 200 m, pentru rezistenţa de 13 —18 kg/t. în regiunile accidentate se folosesc valorile minime ale pasului de proiectare, deoarece se consideră, adeseori, şi rezistenţele caracteristice maxime admise pentru traseul respectiv. Pasul minim de proiectare al unui traseu de drum , în funcţiune de viteza de proiectare, e: 100 m, pentru vitezele de 100 şi 80 km/h; 50 m, pentru vitezele de 60 şi 40 km/h; 40 m, pentru viteza de 25 km/h. Pasul de proiectare trebuie să fie ales astfel, încît să permită racordarea deciivităţilor, prin curbe verticale. Pe porţiunile de drumuri existente, cari nu reclamă rectificări importante în profilul longitudinal, se admite, în mod excepţional, reducerea la jumătate a valorilor amintite, în următoarele cazuri: cînd nu e necesară Pas cîe pupînizafe 145 Pas geometric ai ehcei aerîerte introducerea unei curbe de racordare în plan vertical; cînd prin micşorarea pasului, modificarea declivităţii rezultate prin aplicarea pasului întreg nu e mai mare decît 0,3%. 1. de pupinizare.Te/c.: Distanţa, măsurată în kilometri, între poziţjile a două bobine Pupin (v. Bobină de încărcare) succesive. împreună cu inductivitatea bobinelor Pupin, pasul de pupinizare determină gradul de încărcare inductivă (v. sub încărcarea liniilor) a liniei în cablu, prin pupinizare. Sin. Pas de încărcare inductivă. 2. ~ de scara funcţionala. Nomg.: Distanţa dintre două diviziuni succesive, de pe suportul unei scări funcţionale. Pasul scărilor funcţionale e, de obicei, de 1---5 mm. 3. ~ de surpare. Mine: Distanţa dintre două puncte succesive ale unui front de abataj, în cari se proauc surpări dirijate ale acoperişului, la exploatarea unui strat de cărbuni. Pasul de surpare depinde de: natura stratelor din acoperiş, înălţimea şi lungimea frontului de abataj, felul armării, înclinarea stratului. 4. ~ frontal. Mş..* Arcul pe cercul de divizare între profilurile a doi dinţi alăturaţi ai unei roţi cilindrice cu dinţi înclinaţi, măsurat în planul de rotaţie (planul frontal) al roţii (v. fig.). Pasul frontal se exprimă prin ; *r tzD Z în care D e diametrul cilindrului de bază, iar Z e numărul de dinţi. între pasul frontal şi pasul normal pn (v.) al roţii dinţate există relaţia: pr Pn cos (â a Roată cilindrică, cu dinţi înclinaţi. m care (3 e unghiul dintre tan- Pn) pas normal;p > pas aparent. genta la elice şi generatoarea p ) pas de e„ce de dinţare; dd)dia- Cllindrului de baza. Sin. Pas metru primitiv ; p> înclinarea elicei. aparent. 5. ~ normal. Mş.: Arcul dintre profilurile de acelaşi sens a doi dinţi alăturaţi ai unei roţi dinţate cilindrice cu dinţi înclinaţi, măsurat într-un plan normal pe direcţia dintelui. Pasul normal p se exprimă prin relaţia: Pn = Pfcos$' în care pj e pasul frontal (v.), iar (3 e unghiul de înclinare al dintelui. Sin. Pas reJ. 6. ~ul ochiului. Ind. text. V. sub Tricot. 7. ~ unghiular. Mş.: Unghiul la centru, corespunzător pasului unei reţi dinţate cilindrice, cu dinţi drepţi. V. sub Dantura angrenajului. 8. Pas. 2. Tehn.; Sectorul unitar care intervine în definiţia pasului în accepţiunea de sub Pas 1. 9. ~ de prăjini. Expl. petr.: Ansamblul format din 2-*-4 bucăţi de prăjini de foraj, îmbinate cu legături normale, utilizat în scopul reducerii timpului necesar operaţiilor de introducere, respectiv de înşurubare şi de extragere a garniturii de foraj. Pasul de prăjini format din două bucăţi de prăjini se numeşte, în mod obişnuit, dublu. Numărul de prăjini de foraj cari formează un pas depinde de lungimea prăjinilor, de diametrul acestora şi de înălţimea utilă de lucru a turlei de foraj. Pentru turlele actuale de foraj, cari au în mod obişnuit 41---43 m înălţime, lungimea pasului de prăjinile de 24-**25 m, fiind format din două prăjini avînd lungimea de 12* * * 12,5 m fiecare, din trei prăjini, avînd lungimea de circa 9 m fiecare sau, în cazul prăjinilor cu diametru mic, din patru prăjini, avînd fiecare lungimea de 6 m. La forajul de mare adîncime, pentru care înălţimea turlelor e, în general, de 53 m, se utilizează paşi de prăjini cu lungimea de 36—38 m, cari reduc timpul necesar operaţiilor de manevră cu încă circa 10---20%. Lungimea unui pas de prăjini de foraj e limitată şi de diametrul prăjinilor respective deoarece, peste o anumită lungime, paşii, sprijiniţi pe scaunul existent la nivelul podului turlei, cu o înclinare faţă de verticală de 5---100 flambează sub acţiunea propriei lor greutăţi. io. Pas. 3. Gen.: Distanţa dintre un punct al unei elice circulare şi cel mai apropiat punct al ei situat pe aceeaşi paralelă cu axa elicei. Acest pas se numeşte şi pas longitudinal. V. şî Elice circulară, sub Elice 1. ii ~ de canal de freza elico-idalâ. Ut., Tehn.: Distanţa dintre două puncte consecutive de intersecţiune a muchiei tăişului unei freze cu o generatoare a cilindrului ei (v. fig.). 12. ~ de canal elicoidal de burghiu. Tehn.: Distanţa dintre două puncte consecutive de intersecţiune a muchiei tăişului unui burghiu elicoidal, cilindric, cu o generatoare a cilindrului în , p , care e înscris tăişul (v. fig.). T i 13. ^ de filet. Tehn. V. Pasul "E fiIetului. sub Filet 1. 14. ~ de ghint. Tehn. mii.: Distanţa ! dintre două puncte ccnse:utive de intersecţiune a unui ghintcu o aceeaşi generatoare. Pasul poate fi constant sau progresiv. V. şi sub Ghinturi. 15. ~ de răsucire. Te/c.: Pasul elicelor formate cu ocazia răsucirii (torsadării) (v.) cuartelor (v.) sau perechilor (v.) într-un cablu de telecomunicaţii (v.). Pasul de torsadare se măsoară pe generatoarea cablului, după o rotire cu 2 tu a acestor cuarte sau perechi. Sin. Pas de torsadare. 16. ~ de şurub. Tehn.: Distanţa cu care înaintează şurubu I, respectiv piuliţa, la o rotaţie completă. Pentru un şurub cu un singur început, pasul e egal cu pasul fi I etu lui; pentru un şurub cu mai multe începuturi, pasul e egal cu cîtul dintre pasul elicei fiIetuIui şi numărul de începuturi al şurubului. 17. ~ de transpunere. Te/c. V. Element de transpunere. îs. ~ geometric al elicei aeriene. Av.: Produsul dintre perimetrul corespunzător unei anumite distanţe de la axa elicei şi tangenta trigonometrică a unghiului format de coarda profilului elicei cu un plan normal pe axa ei (planul discului elicei), tangenta fiind luată într-o secţiune transversală prin elice şi la distanţa aleasă. Pasul geometric al elicei aeriene se exprimă prin relaţia: Hc=2nr tg în care r e distanţa la care s-a măsurat perimetrul şi la care s-a luat tangenta unghiului acesta fiind unghiul coardei profilului cu planul discului elicei. Uneori, pentru consideraţii de ordin practic, pasul geometric al elicei se defineşte ca tangenta unghiului format de axa de portanţă nulă cu planul normal pe axa elicei. Pasul astfel determinat se mai numeşte pas aerodinamic. frezei cilindrice elico-idale. p) pasul normal al danturii frezei; P) pasul canalului elicoidal de evacuare a aşchiilor; D) diametrul frezei; o>) unghiul de înclinare al elicei tăişului. Burghiu elicoidal pentru metal, p) pasul canalului elicoidal (de evacuare a aşchiilor). 10 Pas geometric relativ al profilului elicei 146 Pasaj 1. ~ geometric relativ al profilului elicei. Av. V. sub Elice aeriană. 2. ~ în drapel. AvPasul unei elice cu pas reglabil, cînd aceasta are poziţia „în drapel". în zbor, pasul în drapel corespunde unui cuplu aerodinamic aproape nul, iar rezistenţa la înaintare e minimă ; el icea se pune „în drapel", cînd motorul care o antrenează nu mai funcţionează, de exemplu fiind în pană. 3. ~ mediu al elicei. Av. V. sub Elice aeriană. 4. ~ relativ aerodinamic al elicei. Av. V.sub Elice aeriană. 5. ~ relativ de deplasare al elicei. Av. V.sub Elice aeriană. 6. Pas, 4. Tehn.: Lungimea arcului dintre un punct al unei elice circulare (v. sub Elice 1) , care face parte dintr-un sistem simetric de elice coaxiale trasate pe un acelaşi cilindru circular şi dintre punctul cel mai apropiat al unei elice vecine, situat în planul normal pe prima elice. Dacă elicele devin generatoare ale cilindrului, pasul devine egal cu lungimea arcului de cerc transversal, cuprinsă între două generatoare vecine. Acest pas se numeşte şi pas normal al unui sistem de elice, respectiv de generatoare. Sin. Pas transversal. 7. Pas. 5. Tehn.: Fiecare dintre circuitele pe cari le parcurge un material într-un cuptor tubular (v.). 8. Pas. 6. /Vis.; Măsură de lungime aproximativă (de 4-**6 palme), echivalentă cu distanţa dintre picioare în mersul obişnuit al unui om. 9. Pas, pl. păsuri. 7. Geogr.: Regiune de munte, strîmtă, de trecere, care se găseşte la o altitudine maxima mai mică decît cea a restului lanţului de munţi respectivi, în lungul căreia se poate amenaja, de obicei, o cale de comunicaţie sau pe fundul căreia şi-au făcut loc apele unui rîu. Sin. Trecătoare> 10. Pas de pelerin. Tehn.: Mişcare periodică, alternată şi cu amplitudini inegale în cele două sensuri, astfel încît obiectul considerat înaintează într-o perioadă cu diferenţa dintre cele două amplitudini. E folosită la unele maşini de lucru, de exemplu la laminorul automat cu pas de pelerin. 11. Pasadenicâ, faza ~.Stratigr.: Fază de cutare a stratelor din scoarţa pămîntuiui, care s-a produs în perioada cuaternară, la limita Pleistocen-Holocen. Mişcările tectonice corespunzătoare acestei faze au avut drept consecinţă, în domeniul alpin, ridicarea postpliocenă a Himalaiei şi a coastelor italiene ale Adriaticei, cum şi schimbări importante în configuraţia Egeidei şi a Dardanelelor. Erupţiile vulcanice şi cutremurele actuale sînt un ecou tardiv al acestei faze. Mişcările pasadenice se recunosc, de cele mai multe ori, prin prezenţa de depozite de terasă cutate (de ex., în URSS, în regiunea Kura şi Rion din Caucaz; în ţara noastră, în regiunea Rovinari). 12. Pasager, pl. pasagere. Nav.: Sin. Pachebot. V. Navă de pasageri, sub Navă. 13. Pasaj, pl. pasaje. 1. Arh.: Spaţiu liber amenajat la parterul unei clădiri sau între două clădiri, destinat circulaţiei pietonilor. Pasajele sînt amenajate, în general, în cartiere comerciale mai vechi şi unesc două străzi opuse, pentru a pune în valoare şi a permite exploatarea comercială a unor parcele şi clădiri cu adîncime mare. în acest scop, ele sînt mărginite de magazine, eventual restaurante, săli de expoziţie, etc. Lărgimea lor^variază de la 3--*4 m la 15---20 m, alcătuind adevărate străzi. în unele cazuri, pasajul are un traseu bifurcat în forma de cruce sau curb, comunicînd cu trei sau patru străzi cari iimitează cuartalul respectiv. Pasajele pot fi descoperite sau acoperite (sin. Galerie, v. Galerie 4) cu o învelitoare de sticlă care constituie, uneori, un element decorativ. Uneori, pasajul de la nivelul terenului e legat prin scări de un alt pasaj subteran. 14. Pasaj. 2. C. f., Drum.: încrucişare între o cale ferată şi un drum, la un unghi oarecare, la acelaşi nivel sau la niveluri diferite. Alegerea tipului de pasaj (de nivel sau denivelat) trebuie să fie justificată printr-un calcul tehnic-economic, luînd în consideraţie atît posibilităţile de accidentare (datorite frecvenţei circulaţiei pe cele două căi de comunicaţie, cum şi condiţiilor locale, ca, de exemplu, vizibilitatea), cît şi pierderile produse în exploatarea circulaţiei automobile, datorite întîrzierilor produse de închiderea barierelor în timpul trecerii trenurilor şi reducerii vitezei autovehiculelor la apropierea lor de pasajele de nivel. Pentru determinarea pierderilor produse exploatării circulaţiei autovehiculelor, datorite pasajelor, se folosesc diferite metode, ca, de exemplu, metoda T. V. Puşeşnikova. Dacă se notează cu t (minute) timpul de închidere a circulaţiei la pasaj, cu n (autovehicule/minut) frecvenţa circulaţiei rutiere la pasaj, şi cu m numărul de autovehicule cari pot pleca într-un minut de la pasaj, după deschiderea circulaţiei (din practică 10), timpul în care pot pleca de la pasaj toate autovehiculele oprite se determină cu formula: iar timpul de staţionare a autovehiculelor la pasaj, cînd acesta e închis, se determină cu formula: (2) + 2 2 2 \ m) Dacă M e numărul de trenuri cari trec pe la pasaj în 24 de ore, iar s e costul unui autovehicul-oră, totalul pierderilor băneşti anuale datorite întîrzierilor produse de opririle la pasajele de nivel se determină cu formula: (3) 5X=3 Msnts(î +0,1 n). Pentru calcule aproximative, considerînd un coeficient de neregularitate a circulaţiei autovehiculelor egal cu 1,5, formula (3) devine: 51=4,5 Msnt2 (1 -J-0,15 w). în funcţiune de condiţiile de vizibilitate, autovehiculele îşi reduc viteza cu 150*”200 m înainte de a aj'unge la un pasaj de nivel deschis, traversează pasajul cu viteză redusă şi revin la viteza din linia curentă abia după parcurgerea unei distanţe de 200---250 m de la pasaj. Dacă se notează cu T (minute) pierderea de timp a unui autovehicul, din cauza reducerii vitezei la pasaj (din practică, T=0,25“*0,50 minute, în funcţiune de numărul de linii ale pasajului), şi cu N intensitatea zi Inică a circulaţiei autovehiculelor, pierderi le băneşti anuale datorite reduceri i vitezei de circulaţie a autovehiculelor la pasaj se determină cu formula: 0 365 NT 5a 60 S' Prin însumarea pierderilor S± şi S2 se determină pierderile anuale totale produse de pasajul de nivel respectiv, cari, comparate cu costul construcţiei şi exploatării pasajului, determină alegerea tipului de pasaj. După poziţia reciprocă dintre cele două căi, se deosebesc: pasaje de nivel şi pasaje denivelate. Pasajele de nivel se caracterizează prin faptul că faţa superioară a şinelor căii ferate se găseşte la acelaşi nivel cu suprafaţa drumului. Axele celor două căi cari se încrucişează pot forma între ele un unghi de cel puţin 45° şi, excepţional, de 30°. La drumurile circulate şi de vehicule cu bandaje metalice, acest unghi nu trebuie să fie mai mic decît 45°, deoarece se pot produce accidente prin blocarea roţilor între şinele şi contraşinele căii ferate. Pe toată lăţimea drumului, linia de cale ferată e echipată cu contraşine, cari formează cu şinele căii canale cu lăţimea de 50---67 mm şi adîncimea de 38 mm, necesare pentru trecerea buzelor bandajelor roţilor de la calea ferată. Intre contraşine PaSaj 147 Pasametru şi pe o lăţime de cel puţin 2,00 m de o parte şi de alta a liniei, drumul trebuie să fie pavat cu piatră (chiar la drumuri cu îmbrăcăminte de asfalt, de beton sau de alt material), pentru a permite demontarea şi refacerea pavajului, cînd se schimbă traversele căii ferate sau se execută lucrări de refacere a nivelului căii. Pentru ca suprafaţa drumului să fie la nivelul căii ferate, se execută de o parte şi de alta a pasajului rampe de acces, de preferat cu declivităţi cît mai mici. Cînd la punctul de încrucişare drumul e în palier şi în aliniament, înălţimea rampelor e egală cu deverul căii ferate. Cînd pasajul e situat într-o curbă a unei căi ferate duble, ambele căi se execută într-un singur plan înclinat, corespunzător deverului curbei respective. Pentru dirijarea circulaţiei pe drum se montează la marginile acestuia parapete, de o parte şi de alta a căii ferate, pe distanţa de 10---20 m. Pasajele de nivel sînt echipate cu indicatoare fixe şi pot fi nepăzite sau păzite de un cantonier (v.), în funcţiune de categoria drumului şi de condiţii le de vizibiIitate în vecinătatea pasajului. Ultimul tip e echipat cu bariere (v. Barieră 1), cari pot fi manevrate manual de cantonier, sau de la distanţă. Pe drum, de o parte şi de alta a pasajului, la distanţele specificate în instrucţiunile de semnalizare pentru drumuri, se aşază balize avertisoare şi un semnal special, care indică apropierea pasajului. La pasajele de nivel cu circulaţie rutieră mică, barierele stau închise permanent şi sînt deschise de păzitorul barierei pentru a permite trecerea vehiculelor, dacă în acest timp nu e anunţată trecerea unui tren. La pasajele de nivel cu circulaţie rutieră intensă, barierele st^iu, de obicei, deschise, şi se închid cu cinci minute înainte de trecerea trenului. Pe liniile echipate cu bloc automat de linie, pasajele de nivel sînt echipate cu instalaţii de semnalizare luminoasă, cari dau semnale intermitente cînd se apropie trenul, conducătorii de vehicule rutiere fiind obligaţi să oprească şi să aştepte trecerea trenului, chiar dacă pasajul de nivel nu e echipat cu barieră. Aceste pasaje sînt semnalizate şi pe linie cu un semnal de atenţie, pentru ca mecanicul trenului să dea un semnal cu fluierul locomotivei la apropierea de pasaj. La pasajele de nivel de pe liniile ferate electrificate se aşază, la distanţa de 15 m de şinele liniei, porţi de gabarit, cari I imitează înălţimea de încărcare a autovehiculelor. Pasajele denivelate se caracterizează prin faptul că axele celor două căi de comunicaţie sînt situate la niveluri diferite, calea situată deasupra fiind susţinută de un pod. Pasajele denivelate se amenajează în următoarele cazuri: cînd drumul face parte din categoria I; la încrucişarea drumurilor de categoria II, cu linii de cale ferată principale sau cu linii pe cari circulă mai mult decît zece perechi de trenuri în 24 de ore; cînd linia de cale ferată e aşezată într-un debleu cu adîncimea mai mare decît 3 m. La distanţa de cel puţin 100 m de pasajul denivelat se execută şi un pasaj de nivel, pe o ramificaţie a arterei rutiere. Se recomandă ca axele celor două căi de comunicaţie cari se încrucişează să facă între ele un unghi de 90°, pentru ca deschiderea podului care susţine calea superioară să fie cît mai mică. Din punctul de vedere al poziţiei drumului faţă de calea ferată, pasajele denivelate pot fi de^două tipuri: pasaje inferioare şi pasaje superioare. Pasajele inferioare au drumul situat sub calea ferată, care e susţinută de un pod aşezat transversal pe direcţia drumului. înălţimea liberă sub pod, măsurată între suprafaţa drumului şi partea inferioară a grinzilor podului, trebuie să fie cel puţin egală cu înălţimea gabaritului de liberă trecere al vehiculelor rutiere cari circulă pe drumul respectiv (de ex., pentru drumuri naţionale, 4,50 m). Lăţimea pasajului inferior depinde de lăţimea drumului şi a trotoarelor respective. Pasajele superioare au drumul situat deasupra căii ferate, susţinut de un pod de şosea. înălţimea liberă sub pod, între faţa inferioară a grinzilor podului şi faţa de rulare a şinelor căi i ferate, trebuie să fie egală cu înălţimea gabaritului de electrificare a căilor ferate (cel puţin 5,50 m, pentru liniile normale). Lăţimea pasajului superior depinde de lăţimea şoselei şi a trotoarelor podului. în general, se recomandă să £e folosească pasaje superioare, deoarece podurile de şosea se execută mai uşor, sînt mai economice şi reclamă rampe de acces cu pante mai mari (pînă la 6%) faţă de rampele cu pante maxime de 2,5% admise pe liniile de cale ferată. i Pasaj. 3. Cs.; Pod de şosea sau de cale ferată care susţine calea superioară la pasajele denivelate (v. sub Pasaj 2). 2. Pasaj. 4. Ind. alim.: Caseta sau porţiunea de casetă dintr-un plansichter, din industria morăritului, care cerne un anumit produs. Pasajul se caracterizează prin numărul de rame, modul de grupare a acestora, numărul de sită cu care e îmbrăcată fiecare ramă, drumul parcurs de produs, cum şi prin locurile de ieşire a fracţiunilor de produse intermediare sortate (şrot, griş, dunst, făină). Se deosebesc pasaje pentru şroturi, divizoare, desfăcătoare, măcinătoare şi pentru controlul făinii. Sin. Pasaj de cernere. 3. ~ de valţ. Ind. alim.: Valţul cu ajutorul căruia, în industria morăritului, se prelucrează (se mărunţeşte) produsul înainte de a fi dirijat la pasajul de cernere. Pasajul de valţ se caracterizează prin viteza periferică şi diferenţială a tăvălugilor, numărul de riffuri pe centimetru, înclinaţia riflu-rilor, unghiul tăişului riflului. unghiul spatelui riflului şi poziţia riflurilor, cari sînt variabile în funcţiune de rolul pe care îl are în procesul de măciniş pasajul respectiv. 4. Pasaj. 5. C. f.: Trecerea fără oprire a unu i tren printr-o staţie de cale ferată. Are un parcurs de intrare şi un parcurs de ieşire în acelaşi sens, pe aceeaşi linie, executate în continuare şi fără întrerupere. Sin. Parcurs de trecere fără oprire. 5. Pasametru, pl. pasametre. Mş.: Instrument de măsură mecanic, cu mecanism amplificator cu pîrghie, folosit la măsurarea de precizie a lungimilor de la exteriorul pieselor, prin indicarea abateri i faţă de un etalon de comparaţie. Instrumentul e constituit (v. fig.) dintr-un cadru rigid în formă de potcoavă, care are la un braţ o tijă de contact blocabilă, iar la al doilea braţ un deget de contact mobil; în interiorul potcoavei e montat mecanismul amplificator cu pîrghie şi cu un angrenaj sector dinţat-pinion, care transmite deplasarea degetului de Pasametru. 1) cadru; 2) ti jâ de contact; 3) călcîi de contact, mobil; 4) piuliţa de potrivi re ; 5) piuliţă de blocare ; 6) resort elicoidal ; 7) cadran cu diviziuni pentru abateri în plus sau în minus; 8) pîrghie de amplificare. contact la un ac indicator, coaxial cu un cadran cu diviziuni pentru abateri în plus sau în minus faţă de poziţia de zero. Tija de contact, care e ci I indrică şi fi letată, e deplasabilă pentru 10* Pasarelă 148 Pasăre potrivire cu ajutorul unei piuliţe zimţuite .şi se blochează — după potrivire — cu ajutorul unei piuliţe tubulare cu fund ; degetul de contact mobil e apăsat pe piesă, la măsurare, de un resort elicoidal. De obicei, diviziunile cadranului corespund unei deplasări de 0,002 mm a degetului de contact. Pasametrul e utilizat pentru măsurări în fabricaţia în serie de piese de diferite dimensiuni, înlocuind seria de calibre limitative corespunzătoare acestor dimensiuni. 1 Pasarela, pl. pasarele. Arh., Nav. Cs.: V. Paserelă. 2. Pasatrice, pl. pasatrice. Ind. alim.: Agregat pentru prepararea fructelor strecurate (marcuri), carese compune dintr-un cilindru a cărui suprafaţă laterală e constituită dintr-o sită de cupru sau de oţel inoxidabil, cu ochiuri de dimensiuni standardizate. Pe cele două plăci frontale sînt situate pîlnia de alimentare, respectiv cea de evacuare. Cilindrul e construit din două jumătăţi, partea de jos fixată pe batiu şi partea de sus, rabatabilă după o generatoare a cilindrului. Prin centrul cilindrului trece un ax, fixat la ambele capete de batiu prin intermediul unor lagăre cu rulmenţi. Axul, acţionat de un electromotor care îi imprimă o viteză de 400 rot/min, e echipat cu braţe pe cari sînt fixate palete de lemn cari se mişcă în imediata vecinătate a tamburului perforat. Pentru evitarea pierderilor prin împrăştiere, aparatul e îmbrăcat la exterior de o manta de tablă care are la partea inferioară un jgheab de colectare şi evacuare a marcului rezultat. Fructele, ^ierte în prealabil, se introduc continuu prin pîlnia de alimentare, sînt proiectate de paletele cari se rotesc pe peretele de sită, iar particulele de pulpă rezultate sînt colectate în spaţiu! dintre cele două mantale, de unde sînt evacuate prin ştuţul de la partea inferioară. Sîmburii, casa seminţelor, coji le şi părţi le sclerificate sînt el iminate prin gura de evacuare, situată în partea opusă alimentării. După dimensiunile ochiuri lor sitelor din cari e confecţionat cilindrul strecurător, agregatul se numeşte: pasatrice (ochiuri de 1,2 mm), rafinatrice (ochiuri de 0,8 mm) sau superrafina-trice (ochiuri de 0,5 mm), Capacitatea de producţie a agregatelor menţionate e de 1500---5000 kg pulpă strecurată pe oră. Sin. Pasatoare. 3. Pasâ, pl. pase. Metg., Mett.: Sin. Trecere (v.). 4. Pasa navigabila. Nav. V. Trecere navigabilă. 5. Pasare, pl. păsări. Zoo!.: Aves. Animal din clasa de animale vertebrate, cu sînge cald, avînd scheletul format în cea mai mare parte din oase cari nu conţin măduvă, ci aer, — şi cele două membre anterioare transformate în aripi. Capul, foarte mobil, e articulat la coloana vertebrală printr-un singur condil occipital. Maxilarele, lipsite în general de dinţi, au două prelungiri cornoase, cari alcătuiesc ciocul. Numărul vertebrelor variază, după specie, între 32 şi 66, dintre cari 11---25 de vertebre revin regiunii cervicale. Sternul e puternic dezvoltat şi are, la păsările zburătoare, o creastă (carena). Membrele posterioare, de asemenea în număr de două, pe cari se sprijină corpul, sînt conformate pentru mers, înotat, căţărat; partea lor inferioară e acoperită cu solzi şi are, la unele specii, o excrescenţă care formează pintenul. Degetele picioarelor, terminate cu gheare, sînt, la cele mai multe specii, în număr de patru, dintre cari trei sînt îndreptate înainte. La păsările înotătoare, degetele anterioare sînt unite printr-o membrană. Circulaţia sîngelui e caracterizată prin despărţirea completă a sîngelui arterial de cel venos; ea e foarte rapidă şi determină o temperatură a corpului de 37---44°. Aparatul respirator are, afară de laringe, un organ vocal special, sirinxul, aşezat la despărţirea traheei în bronhii. Plămînii comunică cu saci aerieni, cari se ramifică sub piele şi pătrund pînă în oasele pneumatice. Aparatul digestiv e compus din esofag (care la unele specii formează o guşă), stomacul glandular, stomacul muscular (pipota, rînza), intestinul subţire şi intes- tinul gros. Acesta din urmă se termină în cloacă, ca şi ureterele cari, împreună cu rinichii, compun aparatul excretor. Păsările nu au vezică urinară. Organele sexuale ale masculilor sînt două testicule, epididimurile corespunzătoare, două canale deferente, la cari se adaugă, la un număr mic de speci i, organul copulativ. Aparatul genital al femelelor e format din ovar şi oviduct, care se termină de asemenea în cloacă. Sistemul nervos are organe centrale şi organe periferice, ca la mamifere. Auzul şi, în special, văzul, sînt bine dezvoltate; în schimb, mirosul şi gustul sînt slab dezvoltate. Sistemul muscular e foarte diferenţiat; puternic dezvoltaţi sînt în special muşchii pectorali, cari pun în mişcare aripile. Pielea păsărilor esubţire, cu epiderma lipsită de glande, cu excepţia glandei uropigiene, aşezată la baza cozii. Secreţia acestei glande serveşte la ungerea penelor, cari devin astfel impermeabile pentru apă. Păsările din regiuni secetoase nu au glanda uropigiană. Corpul păsărilor e acoperit cu pene; se deosebesc, la exterior, penele de contur şi, dedesubtul acestora, puful. Penajul masculilor e, în general, mai viu colorat decît al femelelor. Strămoşii păsări lor sînt reptilele de la începutul erei meso-zoice. Forma de trecere de la reptile la păsări e considerată Archaeopteryx (v.). în prezent există peste 8000 de specii de păsări grupate, după clasificări diferite, în 13***35 de ordine, cari sînt repartizate, la rîndul lor, în trei supraordine: Ratitae, Impennes şi Carinatae. Toate la un loc formează subclasa Neornithes. După clasificarea admisă în prezent drept cea mai raţională, bazată pe principalele caractere anatomice si biologice ale păsărilor, supraordinul Ratitae cuprinde următoarele ordine: Struthioniformes (struţii africani), Reiformes (struţii americani), Casuariiformes (struţii australieni), Apte-rygiformes (păsările Kivi). Supraordinul impennes e constituit dintr-un singur ord in : Sphen isc iformes (pinguinii). Supraordinul Carinatae cuprinde toate păsările zburătoare şi are 26 de ordine: Colymbiformes (cufundacii), Tubinares (albatroşii), Steganopodes (pelicanii, cormoranii), Ciconii-formes (berzele, ibişii), Phoenicopteri (flamingii), Anseriformes (lebedele, gîştele, raţele), Falconiformes (răpitoare de zi), Tinamiformes (păsări din America de Sud), Galliformes (găinile, fazanii), Opisthocomiformes (păsări tropicale arboricole), Gruiformes (cocorii), Ralliformes (lişiţele, cîrsteii), Otidi-formes (dropiile), Charadriiformes (ploierii şi culicii), Lari-formes (pescarii, pescăruşii), Alciformes (păsări oceanice de dimensiuni mijlocii), Columbiformes (porumbeii), Pterocleti-formes (găinuşile de stepă), Cuculiformes (cucii), Psittaci-formes (papagalii), Strigiformes (bufniţele, cucuvelele), Capri-muIgiformes(păsări nocturne), Cypseliformes(lăstunii, colibri), Piciformes (ciocănitoarele), Coraciformes (pupeze, prigorii), Passeriformes (ciorile, rîndunelele, păsările cîntătoare). După mediul în care trăiesc, se deosebesc: pasări de tufiş şi de pădure, păsări de mlaştină şi de luncă, păsări de stepă şi de deşert, păsări acvatice. La acestea se adaugă păsările răpitoare, cari există în toate mediile. Păsările se hrănesc, după specie, cu: seminţe, fructe, nectarul florilor, insecte, animale vertebrate mici, cadavre. Ele se înmulţesc prin ouă fecundate, depuse în cuiburi. Clocirea ouălor, care durează 9--*42 de zile, în funcţiune de specie, se face de femelă sau de mascul, ori, pe rînd, de ambii părinţi. Un fenomen caracteristic multor specii de păsări e migra-ţiunea lor. Păsările călătoare îşi părăsesc spre iarnă zona de cuibărire şi zboară spre locurile de iernare situate la sud, uneori la distanţe foarte mari. întoarcerea are loc cînd în zona de cuibărire reapar condiţiile favorabile existenţei păsărilor călătoare. . Omul a domesticit opt specii de păsări: găina, raţa, gîsca, curca, bibilica, porumbelul, păunul, lebăda. Importanţa economică a păsări lor e mare. Numeroase speci i aduc foloase mari agriculturii, prin distrugerea insectelor şi Pascal 149 Paserelă de semnale a rozătoarelor. Printre acestea sînt: piţigoii (Parus), ciocăni-toarele (Picus şi Dryobates), cucul (Cuculus), cojoaica (Certhia), ţicleanul (Sitta), graurul (Sturnus), grangurele (Oriolus), presura aurie (Emberiza), cinteza (Fringilla), silviile (S/ivia), pitulicele (Phyl loscopus), pupăza (Upupa), mierlele (Turdus), etc. Alte păsări folositoare distrug diverse rozătoare (şoareci), de exemplu : vindereii (Falco), cucuvelele (Athene), ulii (Buteo), striga (Tyto), ciuful de pădure (Asio), etc. Păsările folositoare sînt protejate şi înmulţite, în vederea determinării unui echilibru biocenotic sănătos în păduri. Aceste foloase întrec cu mult în importanţă daunele pe cari unele specii le aduc culturilor agricole, sau pădurilor, cum sînt: unele păsări din familia Corvidae (cioara cenuşie şi cioara sură, coţofana) cari distrug ouăle, puii sau chiar adulţii multor păsări folositoare, altele, cari sînt consumatoare de fructe şi de seminţe de arbori (de ex.: gaiţa, alunarul, cireşarul, cintezoiul, forfecuţa, etc.). Păsările cari se valorifică prin vînat şi cele domestice procură omului cantităţi importante de carne, ouă, pene şi puf. Gunoiul păsări lor de curte şi al unor speci i de păsări marine (v. Guano) e folosit ca îngrăşămînt organic. x. Pascal, pl. pascali. Fiz.: Unitate de măsură a densităţii de suprafaţă a forţei, adică a tensiunii şi, în particular, a presiunii, în sistemul de unităţi internaţional SI. Aresimbolul literal Pa. Reprezintă tensiunea uniformă care, acţionînd pe o suprafaţă plană de 1 m2, corespunde unei forţe totale de 1 newton I 1 Pa=-^4). Relaţia de convertire a unităţii de \ 1 m2J tensiune din sistemul CGS: 1 barie = 1 dyn/cm2=10_l Pa. Presiunea atmosferică normală (0,76 m Hg la 0°, sub acceleraţia normală a gravitaţiei 9,80665 m/s2) e egală cu 101 325 Pa. 2. Pascal, dreapta lui Geom. V. sub Pascal, exagon de tip 3. Pascal, exagon de tip Geom.: Exagon plan, pentru care punctele comune perechilor de laturi opuse sînt colineare. Dreapta pe care se găsesc vîrfuri le se numeşte dreapta lui Pascal sau pasca Ha na asociată exagonului. Vîrfurile Ai ale unui exagon de tip Pascal sînt situate pe o conică C. Reciproc, fiind date şase puncte dinstincte pe o conică propriesau singulară, unul oarecare dintre exagoanele formate cu aceste puncte e un exagon de tip Pascal (v. fig.). Cu şase puncte diferite ale unei conice, ordonate în toate modurile posibile, se pot forma 60 de exagoane distincte. Exagon pascatin. Rezultă că unui sistem de şase puncte ale unei conice i se asociază 60 de drepte pascaliene. Sin. Exagon pascal in. 4. Pascal, legea lui Hidr. : Orice modificare a presiunii într-un punct al unui fluid în stare de repaus se transmite integral în toată masa fluidului sau, cu alte cuvinte, presiunea exercitată din exterior asupra unui element de suprafaţă a fluidului produce, faţă de starea anterioară, în toate punctele fluidului, o presiune suplementară egală cu ea. O aplicaţie practică a principiului lui Pascal o constituie presa hidraulică (v.). Acest principiu e, de fapt, o consecinţă a ecuaţiei fundamentale a Hidrostaticii. Geom. V. sub Pascal, exagon Sin. Teorema lui Paschen 5. Pascalianâ, pl. pascaliene. de tip 6. Paschen, legea lui Elt.: (v. Paschen, teorema lui ^). 7. Paschen, teorema lui Fiz., Elt.: Tensiunea electrică de străpungere (v.)a unui gaz între doi electrozi plan-paraleli depinde de presiunea gazului p şi de distanţa d dintre electrozi, numai prin intermediul produsului pd al acestor două mărimi. Teorema lui Paschen derivă drept caz particular din teorema de similitudine a descărcări lor electrice, stabilită de Townsend (v. Townsend, teorema lui ^). La presiuni înalte, de ordinul sutelor de atmosfere, se constată abateri faţă de teorema lui Paschen. Sin. Legea lui Paschen. V. şi Descărcare electrică 1. 8. Paschen-Back, efectul Fiz.: Formă particulară a efectului Zeeman (v. Zeeman, efect —), în cazul cîmpurilor magnetice intense. 9. Pascoit. Mineral.: Ca2[V6Ol7]-11 HaO. Vanadat de calciu hidratat, natural, cristalizat în sistemul monoclinic. Se prezintă sub formă de cruste de culoare roşie-portocalie. Are gr. sp. 2,46. • 10. Paserelâ, pl. paserele. 1. Arh. : Construcţie de forma unei galerii acoperite şi, de obicei, cu ferestre pe amîndouă laturile, executată din lemn, din metal, din beton armat sau din zidărie, care leagă, la nivelul aceloraşi etaje, două clădiri vecine sau două aripi ale aceleiaşi clădiri, permiţînd circulaţia pe sub ea la nivelul terenului. Var. Pasarelă. 11. Paserelâ. 2. Cs.: Punte îngustă de lemn, de metal sau de beton armat, care face legătura între două construcţii sau între două părţi ale unei construcţii, pentru a permite accesul direct între acestea (de ex.: paserela dintre cele două ba-joaiere ale unei ecluze sau ale unui doc plutitor; paserela dintre un cuptor înalt şi silozul de minereu). 12. Paserelâ. 3. Cs.: Platformă îngustă, amenajată Ia unele construcţii (de ex.: stăvi Iar, basin, captare de apă, etc.) pentru a permite manevrarea unor dispozitive (de ex. vane) sau executarea unor lucrări de verificare ori de întreţinere, 13. Paserelâ. 4. Nav. : Punte îngust longitudinală, supra-înălţată, care face legătura între castelul central teugă şi dunetă, utilizată în construcţiile de nave petroliere sau la drăgi maritime. Pe paserelă se găsesc montate volanele (stelele) de închidere şi deschidere a vanelor dintre compartimentele de încărcare (cisterne) la navele petroliere, sau de deschidere şi închidere a porţilor depozitelor de material dragat la drăgile maritime,. Poziţia supraînălţată a paserelei deasupra punţii e necesară pentru manevrarea nestînjenită în navigaţie a vanelor şi a porţilor pe mare rea. Var. Pasarelă 14. Paserelâ. 5. Pod.: Pod îngust de.lemn.de metal sau de beton armat, aşezat la înălţime, transversal pe o cale de comunicaţie (cale ferată, şosea, canal, etc.), pentru a permite trecereapietonilor dintr-o parte în alta a căii. Accesul la paserelă se face pe douăscări aşezate la capetele ei. La paserelele de cale ferată se montează parafumuri sub tablierul acestora, deasupra fiecărei linii, pentru a împiedica gazele de ardere de la locomotive să vină în contact cu materialul paserelei şi să-l corodeze. 15. ~de semnale. C. f. Pod metalic sau de beton armat, construit peste două sau peste mai multe linii de cale ferată alăturate, pe care se montează semnalele. Paserela de '#=0 Paserelă de semnale. Pesetă 150 Pasivitate semnale se construieşte atunci cînd între liniile de cale ferată respective gabaritul existent nu permite amplasarea semnalelor între linii. Semnalele se amplasează pe paserelă astfel, încît să se găsească în dreapta liniei sau cel mult deasupra axei liniei pentru sensul de mers pe care-l semnalizează (v. fig.). Semafoarele instalate pe paserele au catargul mai mic, iar semnalele prevestitoare mecanice se instalează uneori cu discul în jos, astfel ca centrul discului să cadă mai aproape de raza vizuală orizontală a mecanicului de pe locomotivă, deoarece numai în acest caz semnalul prevestitor în poziţia pe liber va da o semnalizare clară. Semnalele luminoase montate pe paserele au de asemenea catarge mici speciale, astfel ca înălţimea focurilor luminoase deasupra coroanei şinei să nu depăşească, pe cît posibil, înălţimea focurilor luminoase de la semnalele cu catarg normal. 1. Pasetâ, pl. pasete. Ind. text.: Lamelă de oţel cu profil special, cu orificii, care constituie conducătorul de fir al maşinilor de tricotat din urzeală (v. Tricotat, maşini de ~). 2. Pasieczna, Strate de Stratigr.: Strate ale fli-şului eocenic din partea marginală a Pînzei de Skole, cu dezvoltare tipică în Carpaţii ucrainieni (rîul Bistriţa). Aceste strate se compun din gresii foarte calcaroase, mai mult sau mai puţin grosiere, uneori conglomeratice, cari local cuprind calcare nisipoase (calcarele de Pasieczna) şi intercalaţii de marne. Rocile mai grosiere conţin numeroşi numuliţi. Vîrsta acestor calcare a fost determinată ca luteţiană. în Carpaţii orientali din ţara noastră sînt considerate drept calcare de Pasieczna sau calcare, respectiv Strate de Doamna (simi lare Stratelorde Pasieczna), calcarele alburii sau gălbui, cu vagă nuanţă verzuie şi cu accidente siIicioase nodulare sau lentiliforme (de tip chaiIle), asociate cu gresii calcaroase, argile verzi, micro-brecii cu elemente de şisturi verzi şi numuliţi, şi dezvoltate atît în partea externă a Pînzei de Tarcău, cît şi în autohtonul acestei pînze, pe 20**80 m grosime. 3. Pasifloral. Farm.: Soluţie medicamentoasă cu acţiune sedativă asupra sistemului nervos central, conţinînd: extract sedativ, bromură de potasiu, bromură de sodiu, acid fenil-etiIbarbituric, antipirină şi extract de beladonă. Prin extractul sedativ se favorizează somnul; ionii de brom asigură o restabilire rapidă şi precisă a echilibrului dintre excitaţie şi inhibiţie; acidul feniletilbarbituric e un sedativ cu acţiune corticală şi subcorticală; antipirina are acţiune analgezică, antitermică şi antispasmodică, iar extractul de beladonă are acţiune parasimpaticolitică, cu efect antispas-modic. PasifloraluI e indicat în stări de excitaţie şi de nelinişte ale sistemului nervos central; în intoxicaţii ale sistemului nervos; în nevroze cardiace, în insomnii, migrenă, în vaginism, coree, etc. 4. Pasiflorin. Farm.: Soluţie medicamentoasă care conţine extract fluid de Passiflora incarnata, extract moale de Sa-Iix alba şi alcoolat de Crataegus oxyacanta. Are acţiune în stările nevropatice, ca: anxietate, insomnie, neurastenie, etc. Prin Passiflora se diminuează tensiunea arterială; Salix e un sedativ nervos, iar Crataegus are acţiune de tonic cardiac. 5. Pasimetru, pl. pasimetre. Ms.: Instrument de măsură mecanic, cu mecanism amplificator cu pîrghie, folosit la măsurarea de precizie a dimensiunilor transversale ale alezajelor (de ex. la piese cu găuri cu secţiune circulară), prin indicarea abaterii faţă de un etalon de comparaţie. Instrumentul e constituit (v. fig.) dintr-un corp tubular, care are la o extremitate un cap, cu cadran şi cu un mecanism amplificator (cu pîrghie şi cu un angrenaj sector dinţat-pinion), şi Ia cealaltă extremitate un cap de măsură; în interiorul tubului e montată o pîrghie, care transmite deplasarea degetului de contact la mecanismul amplificator. Capul de măsură, care e schimbabil pentru diferite alezaje, e echipat cu două puncte de contact fixe şi cu un deget de contact mobil. Pasimetrul e utilizat pentru măsuri în fabricaţia în serie de piese de diferite alezaje. 6. Pasiv. Chim., Mett.: Calitatea unui metal de a prezenta pasivitate (v.) chimică. 7. Pasiv, cuadripol Elt.: Cuadripol (v.) ale cărui laturi interioare nu conţin surse de curent sau de tensiune electromotoare. Ecuaţiile unui cuadripol pasiv linear sînt ecuaţii omogene. 8. dipol Elt.: Dipol (v.) ale cărui laturi interioare nu conţin surse de curent sau de tensiune electromotoare. Ecuaţia dipolului pasiv linear e omogenă. 9. ~t multipol E/t.:Multipol (v.) ale cărui laturi nu conţin surse de curent sau de tensiune electromotoare. Ecuaţiile unui multipol pasiv linear sînt omogene. 10. Pasiva, latura Fit.: Latură de reţea electrică (v.) fără surse de curent sau de tensiune electromotoare. 11. Pasiva, reţea Elt.: Reţea electrică fără surse de curent sau de tensiune electromotoare. într-o reţea electrică pasivă izolată, energia electromagnetică acumulată la un moment dat în reţea (în cîmpul magnetic al bobinelor şi cîmpul electric al condensatoarelor) descreşte treptat, transformîndu-se în energie interioară a condQ^-toarelor, datorită efectului Joule-Lenz. sau rămîne eventual constantă în cazul ideal în care în alcătuirea reţelei nu intră elemente rezistive (disipative). în curent continuu sau în regim permanent, intensităţile curenţilor din laturile unei reţele pasive izolate disipative sînt nule. Puterea activă absorbită de o reţea pasivă neizolată disipativă, în regim permanent, e pozitivă. 12. Pasivitate. Chim., Mett.: Proprietate prezentată de anumite metale, caracterizată printr-o lipsă de reacţii cu unele substanţe, în condiţii în cari ar fi fost de aşteptat să reacţioneze repede. în acord cu teoria coroziunii electrochimice, pasivitatea e starea de mare stabilitate la coroziune a unui metal sau a unui aliaj — în condiţiile în cari, din punctul de vedere termodinamic, ele sînt capabile de reacţie — , provocată de frînarea procesului anodic. Fenomenul a fost observat pentru prima oară la fier, constatîndu-se că la coroziunea fierului cu acid azotic, viteza de disolvare nu creşte în aceeaşi proporţie cu creşterea concentraţiei acidului; la o anumită concentraţie în acid azotic, disolvarea se reduce rapid şi, la o creştere ulterioară a concentraţiei, solubiIizarea e foarte mică. Deşi consideraţii energetice indică necesitatea reacţiei între acid azotic şi fier, în realitate aceasta nu se produce, metalul devine pasiv. Ca şi acidul azotic, şi alţi oxidanţi puternici, cum sînt, de exemplu: AgN03, HCI03, KCIOg, K^Cr^O?, KMn04, etc., pot provoca apariţia fenomenului de pasivitate. Agentul care pasivizează intens e oxigenul disolvat în electrolit sau care se găseşte în atmosferă şi acţionează asupra suprafeţei metalului. Metalele cari se pasivizează uşor cu oxigenul se numesc autopasivizante (de ex.: cromul, aluminiul, titanul). Pasi metru, o) secţiune; b) aşezarea capului de măsură în piesa măsurata; 1) corp; 2) piesă cu cadran; 3) pîrghie cu sector dinţat; 4) cadran; 5) cap de măsură; 6) punct fix de contact; 7) deget de contact, mobil; 8) pîrghie; 9) piesă măsurată (cilindru cu cameră de apă de răci re)» Pasivitate anodică 151 Pastă Se pot determina condiţii în cari orice metal să treacă într-o stare mai mult sau mai puţin pasivă, însă pot trece uşor în stare pasivă, afară de fier, cromul, nichelul, cobaltul, molibdenul, aluminiul, niobiul, wolframul, titanul. Capacitatea de pasivizare şi de menţinere a unei stări pasive e foarte variabilă, la diferite metale. Se pot obţine aliaje cu capacitate mare de pasivizare prin alierea unui metal care se pasivizează slab cu unul care se pasivizează intens, dacă prin aliere se formează un aliaj de tip soluţie solidă; astfel se obţin, de exemplu, oţelurile inoxidabile. Apariţia stării pasive nu e determinată univoc numai de capacitatea oxidantă a mediului, adică de potenţialul oxido-reducător al mediului. Astfel, apa oxigenată sau permanga-natul de potasiu cu potenţiale oxido-reducătoare mai pozitive (oxidanţi foarte energici) pasivizează mai puţin fierul decît bicromatul de potasiu, care e un oxidant mai slab decît primii. De asemenea, soluţiile de persulfaţi, cu potenţial oxido-redu-cător mai pozitiv decît agenţii amintiţi, nu pasivizează fierul, datorită faptului că, pe lîngă acţiunea oxidantă, prin apariţia fenomenului de pasivitate, există şi o influenţă specifică a anionului, în fiecare caz în parte. Pasivitatea e legată, de cele mai multe ori, de acţiunea mediilor oxidante; există însă şi cazuri de pasivitate în medii neoxidante, cum sînt pasivitatea magneziului în acid fluor-hidric şi pasivitatea molibdenului şi a niobiului în acid clorhidric. ’— Mai poate crea starea pasivă şi polarizarea anodică în anumite soluţii (de obicei, cele cari nu conţin ioni CI-, Br-, J", cari distrug starea pasivă). Un metal poate fi menţinut în stare pasivă şi după înlăturarea sau modificarea condiţiilor exterioare de pasivizare; de exemplu, fierul pas i vizat în acid azotic concentrat îşi menţine starea pasivă şi în acid azotic diluat. Procesul de pasivizare poate fi accentuat prin coborîrea temperaturii. De exemplu, cuprul nu se pasivizează în acid azotic concentrat la temperatura ambiantă, ci la —11°; apoi starea pasivă se menţine şi la temperatura camerei. Anumiţi factori pot, fie să distrugă starea pasivă, prin activarea metalului, fie să împiedice apariţia fenomenului de pasivizare a metalului, ca, de exemplu, temperatura înaltă (încălzirea soluţiei), adăugarea de ioni activi (Ch, Br-, J-), atmosferă reducătoare, prezenţa hidrogenului, soluţiile alcaline. De asemenea, polarizarea catodică a metalului pasivizăt îl activează. Fenomenul de pasivizare a metalului se explică, fie prin apariţia unei pelicule de protecţie foarte subţiri, adeseori invizibile, formată din produşi de reacţie a mediului cu metalul (teoria filmului superficial), fie prin adsorpţia oxigenului din mediul agresiv (teoria adsorpţiei), adsorpţie care saturează valenţele active ale tuturor atomilor superficiali ai metalului, formînd astfel stratul superficial inactiv al metalului, sau are loc numai pe porţiunile anodice, adică cele mai active, cari se disolvă în primul rînd (de ex. colţurile şi marginile reţelei cristaline a metalului), fie prin modificarea configuraţiei electronice a metalului (teoria configuraţiei electronice). Conform ultimei teorii, în oţelurile inoxidabile aliate cu crom se produce o interacţiune între atomii de fier şi de crom: atomul de crom primeşte electroni de la atomul de fier; cum în al treilea nivel electronic al cromului există cinci locuri libere, un atom de crom poate pasiviza cinci atomi de fier. i. ~ anodicâ. Chim. fiz.: Fenomenul prezentat de un metal folosit ca anod solubiI, de a rămîne neatacat din punctul de vedere chimic, sau de a suferi un atac foarte slab. Starea pasivă apare, în special, în medii neutre şi alcaline. Exemple de metale pasive sînt: fierul şi nichelul în mediu alcalin, plumbul în mediu de acid sulfuric, aluminiul, etc. (platinul e metalul cel mai pasiv). Pasivitatea provine din faptul că la suprafaţa anodului se formează un film protector, care împiedică disoi-varea metalului, care.se comportă, astfel, ca un metal nobil. 2. Pasivizarea metalelor. Mett. V. sub Pasivitate. 3 Pasivizarea reţelei. E/t.: Operaţie prin care o reţea electrică lineară activă de curent continuu (respectiv alternativ) e transformată în reţea pasivă (v.) fără modificarea rezistenţelor (impedanţelor) laturilor. Ea consistă în scoaterea din laturile reţelei active a tuturor surselor de tensiune electromotoare sau de curent şi în introducerea în locul lor a unor elemente de circuit avînd rezistenţe (respectiv impedanţe) egale cu rezistenţele interioare (respectiv impedanţele interioare) ale surselor cari au fost scoase. Pasivizarea reţelelor electrice sau a unor subreţele ale acestora prezintă importanţă în aplicarea teoremelor superpoziţiei, Thevenin-Helmholtz şi Norton (v. sub Generatorului, teorema — de curent echivalent). 4. Pasmanterie. Ind. text.: Ramură a industriei textile care produce, cu maşini adecvate, un sortiment variat de articole textile ca: panglici diverse (incluziv pentru decoraţii, montaje festive şi comemorative); broderii pentru perdele, lenjerie de pat, feţe de masă, bluze, lenjerie de corp pentru femei, costume naţionale, trusouri pentru copii nou-născuţi, etc.; mănuşi şi pălării fantezie, tricotate din fire fine şi rezistente; fireturi pentru uniforme militare şi şcolare; şireturi, panglici elastice, etc. 5. Paspoal, pl. paspoaluri. 1. Ind. text., Ind. piei.: Şiret lat de 10—30 mm sau şuviţă de ţesătură de m tase (căptuşeală atlaz, etc.), tăiată la aceeaşi lăţime ca şiretul, care se utilizează la acoperirea marginilor tăiate ce rămîn descoperite la unele produse de îmbrăcăminte exterioară, de exemplu: la demiuri, raglane, etc. pentru bărbaţi, femei, copii. 6. Paspoal. 2. Ind. text.: Partea îndoită şi dublată cu stofă a deschizăturii buzunarelor tăiate în material, de la îmbrăcămintea exterioară, de exemplu la sacouri, taioare, paltoane, etc. 7. Paspoal.3. Ind. piei.: Bandă de piele sau de înlocuitori, cu secţiunea dreptunghiulară sau cu profil, care se foloseşte pentru întărirea sau înfrumuseţarea marginii la piesele de feţe, sau la unele articole de marochinărie. Operaţia de fixare a paspoalului se numeşte paspoalare şi se efectuează cu maşina de paspoalat, care e o maşină de cusut feţe, echipată cu un disgc^itiv pentru îndoirea bentiţei care serveşte drept paspoal. 8. Paspoalare. Ind. piei. V. sub Paspoal 3. 9. Passe-partout, pl. passe-partout-uri. 1. Poligr.: Ramă de hîrtie sau de carton, stanţată, care se aşază între sticlă şi fotografie, la înramarea acesteia. 10. Passe-partout. 2. C. f.; Sin. Gabarit internaţional (v. Gabarit de încărcare, sub Gabarit de cale ferată). 11. Pastale. Ind. alim.: Grupări oe cîte 20***25 foi de tutun întinse şi netezite, suprapuse, astfel ca nervura mediană de la foaia de deasupra să fie alăturată celei de la foaia de dedesubt, iar vîrfurile şi baza foilor să fie la acelaşi nivel. 12. Pasta, pl. paste. Gen.: Sistem dispers format dintr-o pulbere fină şi o cantitatemi că dintr-un I ichid care udă pulberea, fără a fi necesar ca lichidul umectant să fie liant sau adeziv. Cea mai importantă proprietate a pastelor, care Ie deosebeşte de suspensii şi de amestecurile simple (eterogene), e plasticitatea (v.) lor. Cele mai răspîndite paste sînt pastele de lianţi, în construcţii (pasta de var, de ciment, etc.), pastele ceramice (pasta de argilă, pasta de caolin, etc.), pastele cosmetice (pasta de dinţi, pasta de ras, etc.), pastele alimentare (pasta de fructe, pastele făinoase, etc.), pastele de hîrtie şi pastele fibroase (întrebuinţate în industria hîrtiei), etc. Pastele nu sînt coloizi propriu-zişi, dar conţin, alături de particule mai mari şi şi particule coloide, ceea ce Ie conferă Pastă albă de lemn 152 Pastă de fructe şi unele proprietăţi coloide, încadrîndu-se, de obicei, printre sistemele disperse numite pseudocoloizi (v.). Pastele se împart, după gradul lor de uscare, ca şi geluri-le (v,), în: liopaste, higropaste şi xeroposte. Un loc intermediar între aceste clase îl ocupă pastele tixotrope (v. Tixotropie), cari în stare mobilă (mişcare) se comportă ca o suspensie (concentrată), iar în stare de repaus, ca o Iiopastă, păstrîn-du-şi forma. O altă clasă de paste, deosebită, sînt cerurile cristaloide (necoloide), cum e parafina. Aceste paste, sau ceruri pastoase, sînt asemănătoare gelurilor, numindu-se uneori şi p s e u d o-g e I u r i . Spre deosebire de gelurile propriu-zise, aceste paste nu sînt coerente şi nu-şi schimbă volumul prin uscare sau imbibare. Pastele se prepară după metode diferite, toate avînd drept scop să le confere o anumită fluiditate sau „consistenţă". Pastele de tip pseudogel (ceruri pastoase) se amestecă uneori cu geluri veritabile şi se supun la diferite tratamente, în special termice, pentru a le mări consistenţa şi capacitatea de imbibare cu solvent (astfel se prepară, de ex., pasta sau „crema" de ghete, etc.). în industrie, foarte multe materiale se transformă în pastă, pentru a fi supuse mai uşor diferitelor operaţii de fabricaţie. Astfel sînt pastele de la fabricarea chibriturilor (pasta de gămălie şi pasta de frecat), pastele din industria celulozei şi a hîrtiei (pasta „mecanică", pasta de paie, etc.), pastele din industria alimentară, ceramică, a materialelor de construcţie, etc. 1. ~ alba de lemn. Ind. hîrt. V. Pastă de lemn, sub Pastă fibroasă. 2. ~ alba de lipit. Chim.: Adeziv, sub formă de pastă, pe bază de dextrină şi glucoză, destinat mai ales uzului casnic, pentru lipitul hîrtiei şi al cartonului. Sin. Pelicanol. 3. ~ Asplund. Ind. hîrt.: Sin. Pastă defibrator. V. sub Pastă de lemn (sub Pastă fibroasă). 4. ~ bruna de lemn. Ind. hîrt. V, sub Pastă de lemn (sub Pastă fibroasă). 5. ~ chimica. Ind. hîrt.: Pastă fibroasă obţinută prin tratarea chimică a materiilor prime fibroase, în vederea eliminării, în cea mai mare parte, a incrustanţilor, în urma căreia fibrele obţinute se separă uşor, fără a se recurge la un tratament mecanic. Sin. Celuloză (v.). 6. ~ chimicâ-mecanicâ. Ind. hîrt. V. sub Semiceluloză. 7. ~ de albuminâ. Zoot.: Produs furajer obţinut din coagularea sîngelui prin tratare cu acid sulfuric, lipsit de arsen, în proporţia de 2% şi precipitare cu sare de bucătărie 7%, sau tratare cu acid clorhidric 2%. Se mai poate obţine prin tratarea sîngelui cu bicarbonat de sodiu 2,5% şi, apoi, prin neutralizare cu acid sulfuric. Pasta astfel obţinută poate fi păstrată cîteva zile şi poate fi folosită, cu rezultate bune, în scopuri zootehnice. Pasta de sînge se mai prelucrează şi prin asocierea tratării chimice cu tratarea termică. în acest scop se stabilizează sîngele cu sare (16%), apoi se fierbe, după care se adaugă 4% praf de var nestins, omogeneizîndu-se bine. Pasta obţinută se ambalează în lăzi şi se păstrează la loc răcoros. Produsul finit conţine 65**-70% apă, 10% cenuşă formată în cea mai mare^parte din carbonat de calciu şi substanţe proteice digesti-bile între 15 şi 20%. Se administrează în hrana porcilor în proporţia de 100-**200 g pe zi, iar în hrana păsărilor, în proporţia de 2 g pe zi, în amestec cu alte furaje. Sin. Pastă de sînge. 8. ~ de carne. Ind.alim.: Semifabricat obţinut prin toca-rea fină acărnii(v. Bradt). Se folosesc: pasta de carne de porc, preparată din carne de porc, inimă, ficat, slănină, lapte, făină, ceapă prăjită, sare, zahăr şi silitră, condimentată cu piper, inibahar, magheran şi nucşoară, tocate fin (se prezintă ca 0 pastă moale, de culoare cafenie, cu miros şi gust plăcut de condimente); pasta de carne de pasare, cu adaus de carne de porc şi ficat de porc, condimentate şi tocate fin şi conservate prin sterilizare în cutii metalice (produsul finit are culoare cafenie, consistenţă de pastă granulată); pasta de şunca, preparată din pulpe de porc ; pasta de sardele, obţinută din tocarea fină a diferitelor specii de peşti săraţi sau săraţi şi afumaţi, între cari predomină gingirica, sardele şi hamsii sărate, condimentată cu zahăr, boia, piper, scorţişoară, chimion şi muştar (se prezintă sub formă de pastă fină, omogenă, de culoare cafenie închisă, cu consistenţă moale, vîscoasă); pasta de peşte, preparată din peşte mărunt, eviscerat, spălat, apoi auto-clavizat, pînă la înmuierea oaselor, după care se amestecă cu ceapă prăjită şi cu bulion, ulei, oţet, zahăr, piper, sare, şi se toacă fin. 9. de ciment. Bet., Cs.: Amestec plastic, în diferite proporţii, de ciment şi apă, folosit la umplerea rosturilor unei zidării, la netezirea suprafeţelor elementelor de beton şi a tencuielilor, la executarea scliviselilor, etc. 10. ~ de ciment normala. Bet., Cs.: Pastă de ciment cu o consistenţă anumită, preparată cu o anumită cantitate de apă, determinată prin încercări, şi care serveşte la determinarea timpului de priză şi a constanţei de volum a unui ciment. Pentru determinarea cantităţii de apă de amestec, corespunzătoare pastei normale, se amestecă cantităţi de 300 g ciment cu diferite cantităţi de apă, pînă se obţine o pastă în care sonda Tetmayer (un cilindru greu de 300 g, cu diametrul de 1 cm), montată la aparatul Vicat. pătrunde pînă la 5***7 mm de la fundul recipientului, înalt de 40 mm, care conţine pasta» sau în care conul etalon (v. Etalon, con ~) pătrunde pînă la diviziunea cinci marcată pe generatoarea conului. încercarea cu sonda Tetmayer se execută în laborator, iar cea cu conul etalon se foloseşte, în special, în laboratoarele de pe şantiere. 11. ~ de cîrpe. Ind. hîrt. V. sub Pastă fibroasă. 12. ~ de etanşa re. Tehn.: Pastă formată, de cele mai mu%te ori, din firişoare de asbest şi grafit, putînd conţine şi aşchii de plumb sau de cupru, după locul unde e folosită. Se întrebuinţează la etanşare în instalaţii sau la maşini (autoclave de căldări tubulare, pompe, plonjoare, etc.) unde, din cauza temperaturii, a presiunii sau a substanţelor chimice, etanşarea nu poate fi obţinută prin procedeele obişnuite. 13. ~ de fibre. Ind. lemn. V. Pastă pentru plăci fibrolemnoase. 14. ~ de formare. Mett.: Material de formare foarte plastic, constituit dintr-un amestec de nisipuri, lianţi şi materiale auxiliare, care serveşte la completarea lipsurilor (părţi lipsă) din forme sau din miezuri şi la umplerea rosturilor dintre suprafeţele de separaţie ale miezurilor sau dintre miezuri şi forme. Pentru ca să fie adecvată, pasta trebuie să aibă rezistenţa la compresiune la crud de minimum 100 gf/cm2 şi rezistenţa la compresiune la uscat, de minimum 1,0 kgf/cm2. Pentru piese turnate din oţel, pasta se prepară din 50%. argilă şi 50% leşie sulfitică, cu adaus de apă de 18%. Pentru piese turnate din fonta şi din aliaje pe bază de cupru se foloseşte pastă formată din 93% amestec pentru miezuri şi 7% clei sulfitic. Pentru piese turnate din aliaje pe bază de aluminiu, pasta se prepară din 70% nisip cuarţos, 20% talc şi 10% min iu de fier, cu adaus de 30% apă. îs. ~ de frecat. Ind. chim., Ind. lemn.: Pastă cu care se ung cutiile de chibrituri (v. sub Chibrit). 16. ~ de fructe. Ind. alim.: Produs concentrat obţinut din prelucrarea fructelor. Acţiunea conservantă se datoreşte, în acest caz, atît procentu Iu i mic de apă cît şi cantităţii importante de zaharuri pe care o conţine. Se prepară dintr-un singur Pastă de gămălie 153 Pastă de hîrtie fruct: mere, pere, caise. în cazul gutuilor se adaugă, de obicei, şi zahăr în diverse proporţii. Procesul tehnologic consistă în fierberea fructelor, separarea pulpei de piei iţă şi sîmburi prin strecurare, concentrarea prin fierbere a marcului rezultat, ca atare sau cu adausul corespunzător de zahăr, pînă la o umiditate mai mică decît 25%. Magiunul rezultat e întins pe hîrtie pergament în straturi groase de 30---40 mm şi sub această formă se supune deshidratării în uscătoare cu circulaţie de aer cald. Procesul uscării se produce la temperatura de circa 75°, în timp de 12* * * 14 ore. Se desprinde hîrtia pergament prin umectarea acesteia şi se completează deshidratarea în aceleaşi condiţii, încă o oră. Pasta de fructe se conservă şi se livrează, fie sub formă de plăci, fie tăiată în diverse forme, cari se pudrează cu zahăr. Se consumă ca atare sau poate servi la prepararea magiunului prin amestecare cu apă. 1. ~ de gâmâlie. Ind. chim., Ind. lemn. V. su^ Chibrit. 2. ~ de hîrtie. Ind. hîrt.: Pastă fibroasă (v.) formată dintr-un amestec de fibre papetare gata prelucrate (măcinate, rafinate), cu sau fără diferite adausuri de materiale de încleire, de umplere, de colorare, de înnobilare, etc. şi din care se formează, pe maşina de fabricaţie respectivă, foaia de hîrtie, de carton sau de mucava. Pasta de hîrtie rezultă dintr-un singur sort de semifabricate fibroase (v.) sau dintr-un amestec de semifabricate fibroase diferite. Pregătirea pastei de hîrtie se face într-o instalaţie complexă, amplasată înaintea maşinii de fabricat hîrtie, carton sau mucava, compusă, în general, din: instalaţia de măcinare (rafinare) a materialelor fibroase; instalaţia de reglare a consistenţei .componenţilor fibroşi şi de dozare (reglarea debitului şi a compoziţiei) a tuturor materialelor fibroase şi auxiliare din componenţa pastei de hîrtie (centrala de materiale); instalaţia de amestecare (omogeneizare) şi de curăţire (epurare) a pastei de hîrtie. Ultimele două instalaţii formează partea constantă a maşinii de fabricaţie (v. şi sub Hîrtie, maşină de fabricat —). Instalaţia de m a c i n a r e poate fi discontinuă sau continuă (v. şi sub Măcinare 2). în sis- ih 71 2 ie 7 “> \ r 4 5 1 densatoare, bancnote, hîrtie pergament, sugativă, etc.). în prezent acest sistem, datorită dezvoltării construcţiei rafi-noarelor conice (v.), tinde să fie folosit numai în cazul semifabricatelor fibroase cari, în mod curent, nu pot fi supuse prelucrării în rafinoarele moderne (de ex. pasta de cînepă şi de sisal). Un sistem recent de măcinare discontinuă în rafinoare conice e cel cu dublă ciclare (v. fig. II). La acest II. Schema sistemului de măcinare Black-Clawson, cu dublă ciclare. 1) hidrapulper; 2 a şi 2 b) rezervoare pentru materiale fibroase desfăcute ; 3 a şi 3 b) rezervoare cu dubla ciclare; 4) rezervor pentru pastă măcinată; 5 a şi 5 b) hidrafinere; 6) agitator; 7, 8, 9, 10) pompe pentru pastă. sistem, materialul fibros, destrămat în prealabil în hidra-pulperul 1, e pompat din rezervorul 2 a, cu ajutorul pompei 8, în rezervorul cu dublă ciclare 3 a. Aceasta e operaţia de încărcare. -Cînd rezervorul e umplut, pompa 9 şi rafinorul 5 o (şi 5 b,, dacă e necesar) sînt puse în funcţiune, astfel ca pasta să fie trecută prin rafinor în al doilea rezervor, cu dublă ciclare, 3 b. Operaţia se repetă pînă cînd pasta a suferit prelucrarea cerută (a trecut prin rafinor timpul necesar). După terminarea măcinării, pasta se trece în rezervorul de depozitare 4, de unde se poate trimite, cu pompa 10, la instalaţia de reglare şi dozare. în general, pentru fiecare tip de semifabricat fibros care trebuie măcinat se foloseşte cîte o linie de prelucrare separată. Sistemul poate lucra, însă pe o singură linie, în cazul amestecării a două tipuri de material fibros, dacă se utilizează un indicator de nivel cu comandă automată a ventilelor la rezervorul cu dublă ciclare; îndată ce pasta din acest rezervor (de ex. 2 a) a atins un nivel predeterminat, unul dintre ventile poate fi închis, deschizîndu-se cel de al doilea, pentru a se adăuga pasta din celălalt rezervor 2 b. Sistemul de măcinare cu dublă ciclare se recomandă în cazurile în cari e necesară schimbarea frecventă a producţiei sau dacă hîrtiei i se modifică des culoarea. Sistemul modern de măcinare continuă (v. fig. III) e folosit pentru producţii mari, în cari se utilizează acelaşi proces /. Schema sistemului de măcinare în holendre. 1) hidrapulper; 2) rezervor pentru material fibros desfăcut; 3) holendre; 4) rezervor pentru depozitarea pastei măcinate; 5) agitator; 6, 7, 8) pompe pentru pastă. temui clasic de măcinare discontinuă în holendre (v.), a cărui schemă de principiu e dată în fig. /, materialul fibros, după ce a fost desfăcut (destrămat) în hidrapuIperuI (v.) f sau în kollergang (uneori şi direct în holendre), e trimis în rezervorul 2, cu ajutorul pompei 6. în rezervor, pasta e agitată continuu şi ajunge la consistenţa cerută şi necesară obţinerii pastei de hîrtie respective(3,5***6,5 %). Din rezervor, materialul e trimis, cu ajutorul pompei 7, în holendrele 3, unde e supus operaţiei de măcinare. Pasta obţinută e trecută în rezervorul de descărcare 4, de unde e trimisă la instalaţia de reglare şi dozare. Sistemul clasic de măcinare discontinuă în holendre se foloseşte în fabricile de hîrtie cu producţie mică şi cu o mare diversitate de sorturi, fiind indicat, în special, pentru obţinerea de sorturi speciale de hîrtie (pentru ţigarete, con- L ÎL rR- T///77777777/W777777777Z777777' III. Schema sistemului de măcinare continuă. 1) hidrapulper; 2) rezervor pentru materialul fibros desfăcut; 3) rezervor pentru pasta măcinată; 4 a şi 4 b) hidrafi nere ; 5) agitator; 6, 7, 8) pompe pentru pastă. tehnologic un timp destul de lung. Sistemul, cel mai economic, consistă în trecerea continuă a materialului fibros destrămat din rezervorul 2, prin rafinoarele conice 4 ^(hidrafinere şi mori Jordan), în rezervorul de depozitare 3. încărcarea rafi-noarelor poate fi menţinută constantă cu ajutorul dispozitivului „Duotrol" (v. sub Rafinor conic), astfel încît prelucrarea fibrelor e totdeauna aceeaşi, cu condiţia ca consistenţa să rămînă la aceeaşi valoare. Adausurile de materiale de Pastă de hîrtie 154 Pastă de hîrtie încleire, sulfat de aluminiu, materiale de umplere sau de colorare, etc. se introduc, tot continuu, cu ajutorul instalaţiei de reglare şi dozare, în rezervorul de amestecare-omogenei-zare a pastei de hîrtie. Un sistem recent de măcinare, care îmbină avantajele sistemului discontinuu cu dublă ciclare cu cele ale sistemului IV. Schema sistemului de măcinare cu şarjă continuă. I) hidrapulper; 2 a şi 2 b) rezervoare pentru material fibros desfăcut; 3) cutie pentru pastă; 4) rezervor pentru pastă măcinată; 5 o şi 5 b) hidra-finere ; 6) agitatoare ; 7, 8, 9) pompe pentru pastă ; 10) indicator de nivel; II) indicator-înregistrator de nivel pentru acţionarea automată a venti-lelor; 12) ampermetre înregistratoare pentru reglarea încărcării hidra-finerelor; 13) indicator-înregistrator de nivel pentru acţionarea automată a venti lelor ; 14) comutator manual-automat; 15) ceasornic automat pentru fixarea duratei de măcinare; 16) automat pentru acţionarea de la distanţă a ventilelor; 17) ceasornic automat pentru debitmetru cu apă, cu citire la distanţă; VV’-Vg) ventile. continuu, e sistemul automat de măcinare cu şarjă continuă (v. fig. IV). Acest sistem face posibilă trecerea continuă a pastei prin rafinoare un timp determinat, putîndu-se da astfel fibrelor caracteristicile papetare necesare, în limitele realizabile de tipul şi de marca rafinorului instalat. Materialul fibros, destrămat în prealabil în hidrapulperul f, e depozitat în rezervorul 2 o (există cîte un rezervor pentru fiecare fel de material), de unde pompa de alimentare 8 a rafinoarelor conice trece pasta prin rafinoarele conice (hidrafinere, mori Jordan) 5 o şi 5 b. Din rafinoare, pasta trece prin venti lele Vş şi ^3 în cutia pentru pastă 3, echipată cu un indicator-înregistrator de nivel 11, astfel încît imediat ce cutia pentru pastă s-a umplut, ventilul Via se închide automat şi se deschide ventiIuI V2. Din acest moment, pasta se pompează în ciclu închis, de la cutia pentru pastă, prin rafinoare, înapoi ia cutie. După ce materialul fibros a primit măcinarea (rafinarea) necesară, acărei durată econtrolatădeun ceasornicînregistrator special, pasta trece în rezervorul de depozitare 4 (există cîte un rezervor pentru fiecare fel de pastă), pînă cînd se goleşte cutia pentru pastă 3. Un debitmetru acţionat de ceasornicul automat 17 măsoară canti-tatea de apă de diluare, care curge în rezervorul de depozitare 4, în acelaşi timp cu pasta. în acelaşi mod se pot introduce automat în şarja de pastă şi adausurile de materiale de încleire, sulfat de aluminiu, materiale de umplutură, de colorare, etc. Cînd rezervorul de depozitare 4 s-a umplut, un alt indicator-înregistrator de nivel 13 închide ventilul şi deschide ventilul V6, pentru a permite pomparea pastei măcinate la instalaţia de reglare şi curăţire a maşinii de fabricaţie. Sistemul de măcinare cu şarjă continuă e indicat la prelucrarea pastei pentru hîrtii de calitate superioară, în sortimente cari cer o durată de măcinare mare, cum şi în cazul folosirii, în afara rafinoarelor conice, şi a altor utilaje de măcinare continuă, cum sînt rafinoarele cu discuri (v.), supratonatorul (v.), etc. La instalaţiile de măcinare cari folosesc la destrămare hidrapulpere şi, la măcinare, rafinoare, şi cari trebuie să prelucreze semifabricate fibroase la cari eliminarea completă de aglomeraţi i şi noduri se face neeconomic în hidrapulpere (de ex. semifabricatele din stuf) se utilizează, fie în circuitul hidra-pulperului, fie în acela al rafinoarelor conice (în serie sau în paralel), unele aparate speciale, numite e n t s t i p a-t o a r e, în cari se real izează desfacerea aglomeraţiilor de fibre din pasta rezultată de la hidrapulpere şi cari furnisează o pastă complet I ipsită de aglomeraţii şi de noduri, fără încreţi rea sau hidratarea fibrelor. Entstipatorul din fig. Vse compune din două ansambluri de organe de lucru, echipate fiecare cu cîte un rotor şi un stator, tronconice, cu aripioare radiale, cari spre ieşire se termină paralel cu axa de rotaţie. Primul ansamblu, care asigură preentstiparea, e echipat cu aripioare largi şi spaţiate, cari permit admisiunea materialului fibros cu aglomeraţii grosolane. în cel de al doilea ansamblu, c&re asigură finisarea, numeroasele aripioare fine realizează, la turaţie înaltă, o fricţiune foarte energică a materialului, care desface complet aglomeraţiile. Aparatul lucrează la consistenţe ale pastei de 3---6%. Instalaţia de reglare şi dozare a compo-nenţilor pastei, în vederea uniformizării ei, se compune din diferite tipuri de regulatoare speciale de pastă şi din regulatoare obişnuite de debit sau agregate speciale de pompe cu piston, cu debit reglabil, pentru dozarea materialelor auxiliare, cari se prezintă sub formă de soluţii, emulsii sau suspensii. La maşinile moderne, cu viteze mari de lucru, ansamblul de regulatoare şi pompe de dozare formează ceea ce se numeşte centrala de materiale. O centrală modernă de materiale pentru pastă de hîrtie pentru ziare se compune din: o instalaţie pentru dozarea componenţilor fibroşi (pastă de lemn, pastă de celuloză şi pastă de brac), cuprinzînd un regulator principal (pentru dozarea cantităţii totale de material fibros) şi trei regulatoare secundare (pentru dozarea fiecărui component), o instalaţie pentru reglarea automată a consistenţei acestor componenţi şi o instalaţie pentru dozarea materialelor auxiliare (materiale de încleire, de umplere, de nuanţare şi sulfat de aluminiu), cari se adaugă fie în rezervorul de amestecare-omogeneizare, fie înaintea regulatorului de cantitate totală de pastă de hîrtie. Instalaţia de amestecare-omogeneizare şi de curăţire e formată din deznisipare (v.) şi din prinzătoare de noduri (v.), la maşinile de fabricaţie vechi cu viteză redusă, şi din epuratoare centrifuge (v. Erkensator), sau, mai frecvent, din epuratoare turbionare (v.) şi prinzătoare de noduri, la maşinile moderne cu viteză de lucru mare. Calitatea pastei de hîrtie se determină prin stabilirea caracteristicilor fizico-mecanice ale foilor de hîrtie obţinute V. Schema unui entstipator tip Alligator. 1) carter; 2) fundament; 3) volan; 4) tijă filetată de reglare a distanţei dintre rotor şi stator; 5) intrarea pastei; 6) ieşirea pastei; 7) statorul ansamblului de preentstipare ; 8) statorul ansamblului de entsti pare finală; 9) rotorul ansamblului de preentstipare; 10) rotorul ansamblului de entsti-pare finală; 11, 12) camere ; 13) arbore de oţel inoxi-dabi I; 14, 15) paliere. Pastă de încleit 155 Pastă de uscat din pasta respectivă Ia formator (v.). Caracteristicile cari se determină sînt, în general, aceleaşi ca şi pentru hîrtie (v. încercările hîrtiei, sub Hîrtie), în special rezistenţele mecanice, cu deosebirea că se determină în plus gradul de măcinare (v. Măcinare, grad de ~), viteza de scurgere (deshidratare) şi rezistenţa iniţială în stare umedă, adică rezistenţa la rupere a unei benzi de hîrtie umedă (neuscată) cu dimensiuni anumite, avînd umiditatea echivalentă cu aceea pe care o are banda de hîrtie formată la ieşirea de pe sita maşinii de fabricaţie, după valţul primitor sugar (circa 83 % umiditate). ^ 1. ~ de încleit. Ind. text.: Apret (v.) cleios folosit la încleirea firelor textile cari urmează să fie ţesute. Firele încleite rezistă, în timpul ţeserii, la frecarea cu organele războiului, cum sînt: traversa de spate, fusceii, cocleţii şi spata, cum şi la frecarea reciprocă în momentul formării rostului. în acest scop, apretul cu o anumită compoziţie, viscozitate şi temperatură e imbibat în fire pînă la o anumită adîncime, iar în exterior lipeşte capetele ieşite ale fibrelor firului şi formează o peliculă netedă şi stabilă. Reţetele pentru prepararea apretului diferă după natura materiei prime a fibrelor firului, fineţea firelor, desimea lor în urzeli, etc. La prepararea apretului se ţine seamă de următoarele elemente: frecările pe cari le suportă firele cresc cu grosimea şi cu porozitatea lor; urzelile din fire cari au rezistenţa peste o anumită limită pot fi ţesute fără încleire (de ex.: firele de mătase, firele multiple, etc.); în cazurile rare în cari încleirea se aplică şi firelor multiple (răsucite) trebuie ca apretul să fie mai diluat, pentru ca să poată pătrunde bine în corpul acestora; apretul de încleit să fie mai mult sau mai puţin fluid, incolor şi fără cocoloaşe; compoziţia apretului de încleit trebuie aleasă astfel, încît după impregnarea urzelii cu el, şi după răcire, apretul să se gelatinizeze şi să lipească bine capetele fibrelor de corpul firului, şi fibrele între ele, pentru a da firului netezime şi consistenţă; gradul de încleire să nu depăşească o anumită I imită, peste care se poate ca firele lipite între ele să nu se mai despartă, cînd urzeala trece prin pieptenii maşinii de încleit, prin iţe şi prin spata războiului; componenţa apretului trebuie aleasă astfel, încît toba maşinii de încleit să rămînă curată, iar în timpul ţeserii, apretul uscat să nu se elimine sub formă de praf; aparatul de încleit să se elimine uşor de pe ţesătură. Materialele folosite la prepararea apretului de încleire se grupează, după proprietăţile pe cari le transmit apretului, în: lianţi, cari au proprietatea de a lipi, cum sînt: amidonul de cartofi, de grîu, de porumb sau de orez, etc.; derivaţi din amidon (amidon solubil şi dextrine); cleiuri animale (cleiul de tîmplărie) şi cleiuri vegetale, ca guma arabică, uleiul de in sicativat pentru fire de viscoză, cum şi produse sintetice pentru toate firele sintetice pol ifilamentare; scindanţi (v.), agenţi chimici sau fermenţi cari produc scindarea moleculei de amidon pînă la amidon solubil, produs cu o mare putere de lipire (de ex. acizi minerali, ca: acidul sulfuric, acidul clorhidric; baze, ca hidroxidul de sodiu; oxidanţi cloroşi, ca clorură de var şi cloramina ; fermenţi, ca biolazele ; muionţi, produse cari, înglobate în pasta de încleit, dau peliculei care îmbracă firele o oarecare moliciune, reduc tendinţa acesteia de a se fărîma şi de a se scutura de pe fir în timpul ţeserii (de ex.: seul animal, săpunul, grăsimile vegetale şi uleiurile vegetale saponificate); substanţe higroscopice, ca glicerina tehnică, cari absorb umiditatea din atmosferă şi o reţin în peliculă pentru a nu se usca şi fărîma; antifermenţi, substanţe cari împiedică descompunerea apretului atît în timpul păstrării, cît şi, mai tîrziu, pe fire, la război sau în ţesătură. Apretul se prepară în aparate deschise cu amestecător (v. fig.) sau în aparate închise, în autoclave cu sau fără amestecător. Se înmoaie amidonul separat în apă rece, se amestecă pînă se obţine un lapte de amidon şi se toarnă în aparat; se porneşte amestecătorul, se deschide robinetul conductei de vapori, iar cînd temperatura amestecului a atins 40°, se adaugă scindantul disolvat sau diluat cu apă; se continuă încălzirea pînă la 60° (în cazul folosirii fermenţilor ca scindant) şi apoi, în continuare, pînă la fierbere, pentru a distruge fermenţii şi pentru a nu continua degradarea moleculei de amidon; se adaugă apoi celelalte produse, în stare topită sau disolvată, se continuă fierberea cu amestecare încă cinci minute şi apretul e pregătit pentru a fi folosit. Apretul trebuiesă îndeplinească următoarele condiţii: să aibă proprietatea de a Iipi; să pătrundă între fibrele firuIu i; să formeze pel iculă ; să menţină sarcina la rupere a firului; să reducă elasticitatea firelorsub20 % ; pel i-cula să aibă un coeficient de frecare redus pe organele războiului; să fie transparent ; să poată fi îndepărtat uşor; să nu I ipească firele de părţile încălzite ale uscătorului; să fie stabil, să nu se descompună; să se prepare uşor; să nu fie dăunător sănătăţii; etc. 2. ~ de lemn. Ind. hîrt. V. sub Pastă fibroasă. 3. ~ de lipit. Mett. V. Lipit, pastă de — . 4. ~ de paie. Ind. hîrt.: Pastă semichimică, chimică- mecanică sau mecanochimică obţinută din paie de grîu, secară şi orez (v. Pastă semichimică, Pastă chimică-mecanică, Pastă mecanochimică, sub Semiceluloză). Se foloseşte ca semifabricat fibros (v.) la obţinerea hîrtiilor şi a cartoanelor pentru ambalaj, cum şi a mucavalelor. 5. ~ de stufJnd. hîrt.: Pastă semichimică, chimică-mecanică sau mecanochimică obţinută din tulpini de stuf (Phrag-mites communis, Arundo donax — stuf italian, etc.) (v. Pastă semichimică, Pastă chimică-mecanică, Pastă mecanochimică, sub Semiceluloză). Se foloseşte ca semifabricat fibros (v.) la obţinerea hîrtiilor şi a cartoanelor pentru ambalaj, cum şi a mucavalelor. 6. ~ de tomate. Ind. alim.: Sin. Bulion pastă (v. sub Bulion 2). 7. ~ de uscat. Poligr., Chim.: Sicativ (v.) sub formă de pastă, obţinut prin frecare pe o maşină cu trei cil ind re şi format, în general, dintr-un amestec omogen de s i cat ivi de plumb (acetat de plumb), mangan (borat de mangan sau naftenat de mangan) şi cobalt (naftenat de cobalt) cu ulei de in polimerizat de viscozitate medie, şi cu ulei de in albit. Are consistenţa similară cu aceea a unei cerneli pentru tipar înalt sau plan şi se foloseşte ca adaus în aceste cerneluri, în scopul accelerării uscării lor pe tipar. Pasta de uscat are şi o acţiune de îmbunătăţire a capacităţii de tipărire a cernelii (înlătură în special defectul de „alunecare" a cernelii, la tipărirea policromă pe hîrtie cretată, la offset). Adausul pastei de Aparat deschis cu amestecator pentru prepararea apretului. 1) butoi de lemn; 2) axul central; 3) palete; 4) arbore de transmisiune; 5)pinioane; 6) excentric montat pe arborele de transmisiune pentru mişcarea pompei; 7) tija pistonului; 8) pompă de apret; 9) conductă de apret pentru recirculaţie ; 10) conductă deabur; 11) conductă de apret pentru evacuare; 12) venti! pentru reci rculaţie. Pastă defibrator 156 Pastă fibroasă uscat în cerneală nu micşorează viscozitatea acesteia, ceea ce constituie un avantaj faţă de uleiurile sicative, a căror adăugare provoacă totdeauna reducerea (uneori nedorită) a visco-zităţii cerneluri lor, proporţional cu cantitatea introdusă. 1. ~ defibrator. Ind. hîrt. V. Pastă de lemn, sub Pastă fibroasă. 2. ~ fibroasa * Ind. hîrt.: Suspensie, în general apoasă, care conţine fibre vegetale (celulozice), animale (lînă, mătase), sintetice, artificiale, minerale (asbest), anorganice (sticlă), metalice, cu lungimi foarte mici (în mod obişnuit, maximum 3***5 mm), obţinute prin tocare, defibrare, dezincrustare, măcinare, destrămare, rafinare, etc. După felul materiei primedin care au provenit, se deosebesc: pasta de cîrpe, pastă de lemn, pastă de maculatură, pastă de noduri, etc. După tratamentul aplicat materiei prime fibroase pentru obţinerea pastei, se deosebesc: pastă mecanică (v.), pastă chimică-mecanică (v. sub Semiceluloză), pastă semi-chimică (v. sub Semiceluloză), pastă chimică sau celuloză (v.), etc. După utilizarea care se dă pastei, se deosebesc: pastă de hîrtie (v.), pastă papetară (v.). etc. Schema de fabricaţie a pastei de cîrpe Bumbac alb, vata Deşeuri noi de bumbac tesute sau fire Cîrpe vechi de in, cînepă, bumbac Fire de in şi de cînepă, noi, fără puzderii Control Sortare Scuturare Tocare Sortare Scuturi Control Depozit Tocare Scuturare Depozit Fierbere Var, sodă Spălare Destrămare Deznisipare înălbire Deshidratare Uscare Rezervor filtrant Depozit Holendru de măcinare Pasta de cîrpe se obţine din deşeuri textile vechi şi noi (v. sub Cîrpe), în două faze de fabricaţie (v. schema): prelucrarea mecanică (/) şi prelucrarea chimică-mecanică (II). WTm i Instalaţie pentru sortarea finală a cîrpelor. 1) coasă înfiptă în masa de sortare ; 2) conul central prin care se aspi ră praful ; 3) masă de sortare ; 4) ciur metalicî 5) canal de aspi rare a prafului. Prelucrarea mecanică are drept scop curăţirea cîrpelor de corpuri străine şi se execută parţial în atelierul de colectare, unde au loc dezinfectarea cu abur, uscarea, desprăfuirea şi ^sortarea iniţială (v. sub Cîrpe). în fabrica de hîrtie, cîrpele sînt supuse unei sortări finale (v. fig. /), urmată de tocare şi de desprăfuire. Cîrpele sortate sînt controlate, cîntărite şi, uneori, depozitate într-o magazie înainte de tocare, pe sorturi. Tocareaîn bucăţi mici şi egale a cîrpelor se face cu un tocătorspecial de cîrpe (v. Tocător de cîrpe sub Tocător), cu scopul de a uşura prelucrarea chimică, sub formă tocată cîrpele fiind mai uşor şi mai uniform pătrunse de Ieşiile de fierbere, Desprăfuirea finală se face într-un desprăfuitor similar celui de la desprăfuirea iniţială (v. sub Cîrpe), avînd 4***8 tobe, cari au însă bătătoare în elice cu direcţii opuse la fiecare două tobe alăturate. în cazul deşeurilor textile formate din fibre brute cu puzderii şi cîlţi de in şi cînepă, acestea se prelucrează mecanic pe o maşină specială de scuturat cu ace de oţel şi cu plăci de radere, balansoare, pentru îndepărtarea puzderiilor, cari reacţionează foarte greu la prelucrarea chimică şi scad simţitor calitatea pastei. Pentru obţinerea unei calităţi superioare de pastă, materialul curăţit în maşina de ras şi de scuturat se supune şi unei pieptenări în maşini de cardat (brut şi ffft)/ similare celor din industria textilă (v. sub Cardă), însă de construcţie mai simplă. Prelucrarea chimică-mecanică consistă în fierberea cîrpelor tocate cu agenţi chimici, după care urmează spălarea şi destrămarea-măcinarea lor în pastă supusă, la rîndul ei, unei curăţiri (epurări), uneori unei înălbiri, şi îngroşarea sau deshidratarea pastei de cîrpe. Fierberea îndepărtează grăsimea, ceara, apretul şi alte substanţe colorate, fibrele, în acelaşi timp, umflîndu-se şi devenind elastice. Cîrpele noi albe, stamba roşie şi cea neagră, cîrpele de calitate inferioară folosite la fabricarea cartonului asfaltat, etc., nu sînt supuse fierberii. Fierberea se face la temperatura de 150*• * 170°, în abur la 3-**5 at, cu lapte de var şi cu soluţii de sodă caustică sau de sodă calcinată, în fierbă-toare rotative sferice (v. sub Fierbător), cu capacitatea de 8* * * 10 m3. Soluţia de sodă caustică se foloseşte, în special, la obţinerea pastelor destinate hîrtiilor fără cenuşă (hîrtii de ţigarete, de fiItru), a hîrtii lor sugative, cum şi la fiertuI deşeu-rilor textile pline de puzderii şi de unsoare, la fiertul sforilor, al frînghiilor şi al plaselor, iar soluţia de sodă calcinată, ia fierberea cîrpelor puţin murdare, de calitate medie şi superioară. Spălarea şi destrămarea-măcinarea cîrpelor se fac fie în fierbător, fie în holendre destrămătoare. Cîrpele tocate ne-fierte sînt supuse direct destrămării. în unele fabrici, cari produc pastă de cîrpe de calitate superioară, spălarea se face în holendre spălătoare speciale, cari se deosebesc de holen-drele destrămătoare numai prin lipsa dispozitivului de destrămat şi măcinat, cum şi prin prezenţa unui propulsor în locul tobei. După destinaţia pastei, fibrele se scurtează la 10*• * 15 mm sau 15***25 mm, uşurîndu-se prin aceasta măcinatul Pastă fibroasă 157 Pastă fibroasă ulterior al pastei. Consistenţa la măcinare e de 4% sau chiar de 3\**3,5%, cînd pasta trebuie să fie mai scurtă şi mai puţin fibrilizată. Durata (turnusul) procesului de destrămare depinde de natura şi de calitatea cîrpelor prelucrate, de condiţiile în cari se execută spălarea şi măcinarea, de caracteruI măcinării (v. sub Măcinare 2) şi de construcţia destră-mătorului. Curăţirea pastei de cîrpe se face într-un 'deznisipar (v.), în care e trecută dintr-un rezervor de amestecare (V. Schema curăţirii pastei de cîrpe. fig. II) CU ajutorul ^ rezervor de amestecare; 2) roată cu cupe; unei roţi CU cupe sau 3) jgheab; 4) deznisipar; 5) erkensatoare; al unei' pompe; în 6) îngroşătoare ; 7 şi 9) pompe de pastă; 8) re-deznisipar, pasta di- zervor de amestecare pentru pasta curăţită, luată cu apă la consistenţa de 0,3***0,5% se curăţă de corpuri grele, de nisip, etc., cari se depun. Din deznisipar, pasta e curăţită mai departe de impurităţi le mărunte, nodurile nemăcinate, bucăţile de piele, etc., într-un erkensator (v.), într-un epurator turbionar (v. sub Epurator 2), sau, în instalaţiile recente, într-un epurator turbionar de tip centricliner. Pasta curăţită se îngroaşă în îngroşătoare (v. îngroşător 2) de unde, cu ajutorul unei pompe, e trecută la rezervorul amestecător de pastă curăţită sau, dacă pasta e supusă înălbirii, la holendrul de înălbit. înâlbirea pastei constituie a doua curăţire chimică (în care se distrug puzderiile cari eventual au rămas în pastă) şi se face la pastele de cîrpe cari se folosesc la fabricarea hîrtiei de culori deschise şi albe. înălbirea se face în una sau în două trepte, cu clor şi hipocloriţi de sodiu sau de calciu, în holendre de înălbit similare celor folosite la înălbirea celulozei (v. sub Holendru 2), cu deosebirea că au o capacitate mai mică (circa 25 m3). înălbirea într-o singură treaptă se face lent, în pastă îngroşată la 5***6%, prin introducerea unei mici cantităţi de soluţie de clor, fără încălzire şi adaus de acid mineral (înălbirea durează 12 ore şi chiar mai mult) sau rapid, cu o cantitate mare (în^exces) de agent de înălbire (înălbirea durează 4-**5 ore). — înălbirea în două trepte, folosită cel mai frecvent, micşorează consumul de agenţi activi şi dă paste mai rezistente; se face în prima treaptă cu apă de clor, iar în a doua treaptă, cu clorură de var^sau hipoclorit de sodiu. / ngroşa rea-deshidrata rea se fac în cazul cînd pasta, neînăl-bită sau înălbită, se depozitează pentru consum intern, în rezervoare filtrante, la o consistenţă de circa 20%, de unde e transportată la prelucrare, în vrac, în cărucioare sau în vagonete. Dacă pasta se transportă la alte întreprinderi, ea se deshidratează în maşini prespat (v. sub Prespat), în suluri umede, cu consistenţa de 30***50%.— Pasta de cîrpe e un semifabricat fibros papetar preţios, fibrele acestuia avînd o lungime suficientă, o rezistenţă relativ mare, o elasticitate ridicată şi o împîslire uşoară, pe sită. Din punctul de vedere chimic, pasta de cîrpe are un conţinut de alfaceluloză mai bogat decît alte paste, astfel încît hîrtiile fabricate din această pastă au o durabilitate mai mare (îmbă-trînesc mai greu). Pasta de bumbac dă o hîrtie moale şi absorbantă, fiind folosită în special la obţinerea hîrtiilor superioare de filtru, a hîrtiilor sugative şi a hîrtiilor de bază pentru fibra Vulcan şi pentru pergament vegetal ; pastele de in şi de cînepă dau hîrtii cu transparenţă uniformă, cu greutate specifică mare şi cu rezistenţe mecanice mari, folosindu-se singure sau în amestec cu proporţii mici de celuloză de lemn, la fabricarea hîrtiei pentru bancnote, a hîrtiei veline pentru cărţi de joc, a hîrtiei cartografice, a hîrtiilor superioare (cu durabilitate mare) de scris şi de tipar, a hîrtiei de calc, a hîrtiei de condensatoare; pastele de lînă, cari nu sînt supuse curăţirii chimice, intră în compoziţia unor sorturi speciale de hîrtie, ca: hîrtia sugativă melată, hîrtia pentru cilindre de hîrtie folosite la calandru, cartonul pentru carton asfaltat. c. Pasta de lemn folosită la fabricarea hîrtiei, a cartonului, a mucavalei, a produselor papetare turnate, etc. se obţine prin defibrarea (v.) mecanică a lemnului, sub forma de buşteni, în defibratoare (v.), sau sub forma de aşchii (lemn tocat), în rafinoare (v.) speciale, în pre~ zenţaapei sau, în ultimul timp, şi în prezenţa apei cu adausuri mici (1***2%) de sulfit neutru de sodiu. Materialul fibros care formează pasta de lemn (v. fig, ///) se compune din următoarele elemente structurale: aşchii, cari nu au un rol funcţional şi sînt o parte nedorită în pasta de lemn; material fibros propriu-zis, împărţit în fibre lungi cu lungimea de 800---4500 [jl şi grosimea de 25---80 pi şi în fibre scurte cu lungimea de 200***800 şi grosimea de 2,5***2,8 ţjt,; material fin, format din mucilagii cari mai păstrează în parte caracterul fibros, cu lungimea pînă la 200 jjl, şi grosimea pînă ia 1 pi; material f ă i n o s, care nu mai păstrează caracterul fibros, format din particule pulverulente de fibră cu lungimea de 20---100 pi, şi grosimea de 1 ***20 pi. Se deosebesc: pastă albă de lemn, pastă brună de lemn şi pastă defibrator sau pastă Asplund. Caracteristicile generale ale acestor paste sînt date în tablou. Caracteristicile principale ale diferitelor clase de pastă de lemn Clasa Randa- mentul % Gradul de măcinare °SR Lungimea de rupere m Indicele de îndo-ire continuă Greu- tatea specifică foaie gf/cm3 Gradul de alb GE % Posibilitatea de ameliorare pri n rafinare D - ! Pasta albă de lemn 92-96 64—70 2400- 3000 50-300 0,40- 0,48 64-74 nici una Pastă brună de lemn 80-85 45-60 2600- 3500 1200- 1800 0,45-’- 0,50 15-30 Pastă defibra- tor 85-92 11-16 400- 700 <10 0,20— 0,25 40-45 foarte mică Pastă albă de lemn, cel mai mult folosită dintre aceste paste, se obţine, în general, din lemn de răşinoase (molid, brad) sau de foioase (plop), bine cojit şi curăţit, sub formă de buşteni cu diametrul de 12***25 cm, lungimea în funcţiune de caracteristicile defibratorului (de obicei 0,8**• 1,5 m) şi cu umiditatea de 40***45 %, într-o instalaţie, numită moară de pastă, ale cărei elemente principale sînt: defibratorul (v.) şi sortatorul (v.). Consumul de lemn e de 2,5—3 m3/t pastă albă de lemn uscată la aer. III. Forme structurale ale pastei de lemn. O fibre lungi; 2) fibre scurte; 3) material făinos; 4) material mucilaginos; 5) material pulverulent. Pastă fibroasă 158 Pastă fibroasa Fig. IV reprezintă o instalaţie clasică, iar fig. V, o instalaţie modernă de fabricat pastă de lemn, destinată în special obţinerii de paste pentru hîrtie de ziar, cu sortarea în trei trepte, cu folosirea, la rafinarea pastei grosolane de la sortare, pe lîngă rafinorul clasic cu pietre (v. sub Rafinor) şi a unui hidrafiner (v.), cu circuit închis de apă grasă şi cu prelucrarea aşchiilor rezultate la presortarea în prinzătorul de aşchii (v.), în pastă de lemn grosolană pentru hîrti i inferioare de ambalaj. IV. Schema unei instalaţii clasice de fabricat pastă de lemn. î) defibrator; 2) canal după defibrator; 3) grătar pentru prins aşchii mari; 4) prinzător de aşchii; 5) pompe de pastă; 6) sortatoare centrifuge; 7) jgheab; 8) jgheabul din faţa îngroşătorului; 9) îngroşător; 10) rezervoare amestecătoare; 11) rafinor cu pietre; 72)jgheab; 13) depozit de lemn; 14) transportor de lemn ; 15) jgheabul din faţa pompelor. Pentru fabricarea pastei albe de lemn se foloseşte, cel mai frecvent, procedeul de defibrare la consistenţă mică (1,2.—2.%) şi temperatură înaltă în cuva defibratorului (60---800). Proporţia scris şi de tipărit şi care, de obicei, se înălbeşte; dacă aşchi i le sînt prezente într-o proporţie mică, pasta e o pastă normală folosită la obţinerea hîrtiei de ziar, a hîrtiei pentru cărţi şcolare, a hîrtiei de concept, etc., iar dacă aşchiile sînt în cantitate mare, pasta eo pastă grosolană, folosită în compoziţia hîrtiilor de ambalaj, a cartoanelor şi a mucavalelor.— Obţinerea unei calităţi anumite de pastă de lemn, fabricată cu ajutorul defibratoarelor clasice cu piatră, depinde de: esenţa, calitatea, vîrsta şi umiditatea lemnului (ordinea de apreciere a esenţelor de lemn mai folosite e: molidul, bradul, plopul—şi factorul constituie o condiţie esenţială pentru calitate): granulaţia pietrei; ferecarea (v.) pietrei; presiunea lemnului pe piatră la defibrare; lăţimea cutiei de defibrare a defibratorului; adausul de apă pe piatră (cantitatea, temperatura şi lipsa sau prezenţa unui agent chimic; de ex. sulfitul neutru de sodiu, în proporţie redusă, 1 * * *2 %, îmbunătăţeşte caracteristicile de rezistnţă şi gradul de alb al pastei); temperatura pastei în cuva defibratorului; viteza periferică a pietrei şi modul de sortare a pastei. Calităţi determinate se obţin şi prin procedeu! amestecului, în care instalaţia de sortare are nu numai rolul de a elimina aşchiile, ci şi de a împărţi pasta produsă în două părţi, diferite prin forma lor structurală: una fină (în care proporţia de material fin e mare), şi cealaltă fibroasă (în care proporţia de material fin e mică). Aceste paste se amestecă într-un basin de amestecare (v. fig. VI) în proporţii din cari să rezulte pasta de lemn finită, cu rezis- rr rr rt -O -O -□ □ 10 VI. Schema obţinerii pastei de lemn prin procedeul amestecului. 1) defibrator; 2) prinzător de aşchii; 3, 4, 5) sortatoare treptele I, II, III; 6) rafinor; 7) pastă fibroasă; 8) rezervoare-tampon; 9) rezervor de amestecare; 10) pastă fină; 11) rezervoare de pastă neamestecată. V. Instalaţie modernă pentru fabricarea pastei de lemn. ) defibrator; 2) prinzător de aşchii; 3) rezervor de pastă nesortată; 4) pompe de pastă ; 5) rezervor de pastă cu prea-plin ; 6) sortator treapta I; 7) sortator treapta II; S) sortator treapta III; 9) îngroşător; 10) rezervor de pastă sortată; 11) rafinoare cu pietre ; 12) rafinor conic (hidrafiner); 13) rezervor de pastă rafinată ; 14) cutie de distribuţie cu pastă grosolană ; 15) cutie de distribuţie cu pastă rafinată; 16) rezervor de pastă grosolană; 17) rafinor pentru aşchi i (tip Kvarnsveden); 18) rafinor conic ; 19) epurator turbionar; 20) rezervor de pastă obţinută din aşchii; 21) rezervor de apă grasă; 22) pompă de apă grasă; a) la prelucrare în pasta pentru hîrtie de ambalaj; b) apă grasă de la sita maşinii de fabricat hîrtie; c) la maşina de fabricat hîrtie de ambalaj; d) la maşina de fabricat hîrtie de ziar. în care sînt grupate elementele structurale din pastă determină calitatea acesteia: dacă predomină fibrele singulare şi materialul fin, respectiv mucilagiul, iar aşchiile au fost eliminate complet prin sortare, pasta produsă constituie o pastă f i n ă, care se foloseşte la fabricarea hîrtiilor superioare de tenţa iniţială în stare umedă cerută de pasta de hîrtie fabricată (v.sub Pastă de hîrtie). Pasta albă de lemn e de culoare albă-găl-buie, cu un grad de alb de 60-*-65%, insuficient însă pentru ca pasta să poată fi folosită la sorturi de hîrtii de calitate mai bună (de ex. hîrtii semiveline, cu celuloză înălbită). De aceea, pasta albă de lemn se supune unei înălbiri cu bisulfit de calciu sau de sodiu, cu hidrosulfit de sodiu sau de zinc, sau cu peroxid de sodiu sau de hidrogen (care produce o înălbire ireversibilă în timp şi un grad de alb pînă la 75%). Fig. Vil reprezintă o instalaţie modernă de înălbire continuă într-o singură treaptă, cu peroxid de sodiu. în ultimul timp a început să se facă înălbirea pastei de lemn în două trepte, folosind în prima treaptă bisulfit sau hidrosulfit, iar în a doua, peroxid. După îngroşare, pasta albă de lemn finită e trimisă direct în rezervorul de past.ă de lemn al instalaţiei maşinii de fabricat hîrtie, carton sau mucava, sau e depozitată şi păstrată un timp oarecare. După conţinutul de apă, mai mare sau mai mic, al pastei care se depozitează, se deosebesc: pastă îngroşată cu consistenţa de 3-*-8 %, carese pompează în rezervoare de beton faianţat, în cari se păstrează bine cel mult cîteva zile; pastă stoarsă în prese cu şurub la o consistenţă de 25--*33 %, care e suflată, cu ajutorul compresoarelor, în silozuri de beton armat, în cari poate fi păstrată pînă la 15 zile; pastă deshidratată la maşini de fabricat mucava (v.) sau la prespaturi (v.), pînă la consistenţe de 30% (maşină de mucava)***50% (prespat), sub forma de suluri sau Pastă fibroasă 159 Pastă fibroasă de foi şi care se poate depozita în stive cîteva luni, putîndu-se transporta sub această formă şi în alte localităţi; pastă uscata la aer (cu un grad de uscăciune de 80--*88%) pe relaţia E-y = care V e vidul maxim care se poate secţiunea perpendicularei BD; punctul de intersecţiune F indică faptul că pasta examinată face parte din categoria pastelor mecanice în cari predomină fibrele lungi. Capacitatea de drenare a pastei, E-j = ^ax **— Mică Normaia Mare —•- Vi 15 2 ty/Z-'/t** 5 6 1 8 910 VII. Instalaţie sistem Kamyr pentru înălbirea pastei de lemn cu peroxid de sodiu. 1) filtru cu vid tip Kamyr; 2) amestecător de oţel inoxidabil; 3) filtru Kamyr de oţel i noxidabi I; 4) pompă de oţel i noxidabi I; 5) turn Kamyr de beton sau de lemn căptuşit cu plăci; 6) duze de oţel inoxidabil cu ace Pelton pentru diluarea pe fundul turnului (duzele se închid automat, imediat ce se închide supapa); 7) propulsor; 8) tub de oţel inoxidabil pentru introducerea în turn a agentului de neutralizare; 9) pompă Kamyr de oţel inoxidabil; 10) pompă pentru apa de circulaţie; 11) defibrator de oţel inoxidabil; 12) tablou de distribuţie cu măsurător de debit tip Rota, ampermetre şi aparate de înregistrare; 13) motor; 14) vas cu soluţie de peroxid de sodiu; 15) stropitor; 16) amestecător; a) intrarea pastei de lemn nealbite; b) ieşirea apei de circulaţie; c) ieşirea pastei albite cu consistenţa 3%; d) acid. maşini de fabricat carton sau prespaturi echipate cu grup uscă-tor, sub forma de suluri sau de coli balotate, care poate fi depozitată (în magazii acoperite) un timp nelimitat şi transportată la mari distanţe sau exportată. Determinarea calităţii pastei de lemn se face în mod obişnuit prin măsurarea gradului de măcinare şi a timpului de deshidratare (v. Măcinare, grad de —), a conţinutului de fracţiuni (aşchii, fibre, material fin) din pastă, şi a rezistenţelor mecanice ale foi lor din pasta de lemn obţinute la formator (v.), în special lungimea de rupere (v. Rupere, lungime de ~) şi rezistenţa la sfîşiere (v. sub Sfîşiere). în ultimul timp, pentru caracterizarea proprietăţilor generale ale pastei de lemn se determină rezistenţa iniţială în stare umedă (v. sub Pastă de hîrtie) şi capacitatea de drenare a pastei sau efectul de deshidratare Elt determinat odată cu obţinerea foii din pasta de lemn la formatorul Rapid-Kothen (v. sub Formator) si dat de 3000 2500 Lungimea de rupere,:. 2000 1500 1000 m yi max face la formator, cînd sita e acoperită cu o foaie de masă plastică, iar V1 e vidul maxim obţinut la formarea foii. în acest caz se foloseşte diagrama din fig. VIII, astfel: din punctul A— = 165 mm col. Hg al scării Vmax se duce o paralelă la axa absciselor pînă la intersecţiunea cu dreapta oblică, care reprezintă depresiunea maximă la formarea foii din pasta respectivă — Fx = 30 mm col. Hg (punctul B). Din punctul B se coboară o perpendiculară pe axa absciselor pînă la intersecţiunea cu aceasta; punctul C de intersecţiune dă lungimea de rupere a pastei respective egală cu 1900 m. Din punctul B se ridică o paralelă la axa ordonatelor pînă la intersecţiunea cu scara capacităţii de drenare a pastei; punctul D de intersecţiune dă indicele acestei capacităţi, ^ = 5,5. Din punctul £ = 65 g al scării R/u se duce o paralelă la axa absciselor pînă la inter- VIII. Diagramă pentru stabilirea proprietăţilor pastei mecanice de lemn. Pasta alba de lemn din aşchii se fabrică în acelaşi mod ca şi pasta din buşteni, cu deosebirea că lemnul, tocat în prealabiI sub forma de aşchi i, întocmai ca la fabricarea celulozei şi a semicelulozei, e defibrat în rafinoare cu disc speciale (v. sub Rafinor), în loc de defibratoare clasice cu pietre (v. fig. IX). Acest mod de fabricare, datorită avantajelor de ordin calitativ, economic (consum specific de energie mai mic, investiţie mai mică,- conducere mai simplă, etc.) şi posibilităţilor uşoare de automatizare completă, tinde să se general izeze. Pasta brună de lemn se produce numai din lemn de răşi-noase (molid, brad sau pin), chiar cojit grosolan şi cu răşină mai multă, în prealabil aburit sau fiert cu apă, şi constituie, de fapt, un semifabricat fibros de tranziţie către semiceluloză (pasta chimică-mecanică şi pasta semichimică), atît prin randamentul în pastă cît şi prin cal ităţi le cari se pot obţine. Se între-buinţează la fabricarea hîrtiilor de ambalaj, a cartoanelor şi a mucavalelor de ambalaj. Prin tratarea cuabursauprin fierberea cu apă sub presiune a lemnului, în fierbătoare pentru aburirea lemnului (v. sub Fierbător), fibrele se colorează în brun, de unde numele de pastă brună. Pasta defibrator sau pasta Asplund e o pastă brună foarte grosolană (foarte aspră) şi cu caracteristici reduse de rezistenţă (v. tabloul de la p. 157), care se obţine din aşchii de lemn, Pastă fibroasă 160 Pasta fibroasă tratate cu abur, la presiunea de 9 —13 at şi temperatura de în instalaţia a cărei schemă e reprezentată în fig. X se poate 175***200° un timp foarte scurt (45***80 s) şi defibrate conco- prelucra orice fel de calitate de maculatură, incluziv saci de mitent într-o instalaţie cu defibrator Asplund (v. sub Defi- hîrtie pentru ciment, uzaţi (vechi) şi nedesprăfu iţi. Instalaţia 8 IX. Schema unei instalaţii pentru fabricarea pastei mecanice din aşchii de lemn (lemn tocat). 1) tocător; 2) ciclon; 3) ciur sortator; 4) moara cu ciocane; 5) banda transportoare; 6) elevator; 7) siloz de beton, cu descărcare prin melc; 8) cîntar rotativ; 9) banda transportoare; 10) siloz metalic cu vibrator; 11 şi 14) ventile acţionate hidraulic; 12) rezervor pentru impregnare; 13) pompă de vid; 15) cutie de descărcare cu fund filtrant şi descărcător cu melc; 16) rafinor cu discuri; 17) transportor cu melc; 18) sortator vibrator (orificiu 3 mm 0); 19) pompă centrifugă ; 20) epurator turbionar; 21) sortator rotativ (ori fi ci i 1,3 mm 0); 22) rezervor ; 23) îngroşător ; 24) rezervor cu propulsor; 25) rezervor pentru soluţia de impregnare. brator). Pasta defibrator se foloseşte aproape excluziv la fabricarea plăcilor fibrolemnoase (v.) şi a cartoanelor absorbante. Pasta de maculatură, folosită la fabricarea hîrtiei şi, mai ales, a cartoanelor şi a mucavalelor, se obţine din maculatură (v.) sortată sau nesortată, în general prin destrămarea (v. sub Destrămare 1) umedă a acesteia şi prin sortarea pastei rezultate. în instalaţiile mai vechi, maculatura mărunţită într-un destrămător Wurster sau într-un dezinte-grator-desprăfuitor (v. sub Destrămător 1), erasupusăînmuierii cu apă caldă sau cu abur, în fierbătoare sferice rotative (v. sub Fierbător) sau în tobe speciale rotative, după care se destrăma (se defibra) în mori chiliene (v. sub Moară), dezintegratoare Lamort (v.sub Destrămător 1)sau în holendrespeciale. După destrămare, pasta rezultată se sorta pentru curăţire pe sortatoare plane vibratoare şi, apoi, pe sortatoare centrifuge, după care se deshidrata în îngroşătoare, dacă se prelucra mai departe pe loc în pasta de hîrtie, sau pe maşini de fabricat mucava sau pe prespaturi, dacă pasta se transporta la altă fabrică. în instalaţiile moderne (v. fig. X), pasta de maculatură se obţine prin destrămarea umedă în hidrapulpere (v.) obişnuite sau de construcţie specială (cu dispozitive de el iminare a impurităţilor), urmată de o destrămare şi de o primă curăţire (sortare) a pastei în destrămătoare-clasoare speciale sau în rafinoare conice (v.), de construcţie specială. Pasta rezultată se sortează (se curăţă) în mai multe trepte de sortare (în funcţiune de calitatea pastei cerute) pe sortatoare plane vibratoare, sortatoare centrifuge şi, mai ales, în epuratoare turbionare (centriclinere), după care se îngroaşă sau se deshidratează pe maşini de fabricat mucava sau pe prespaturi. cuprinde un hidrapulper de 10 m3, în care se elimină majoritatea sforilor şi a impurităţi lor mari existente în maculatură. Pasta rezultată, cu consistenţa de 5%, e descărcată într-un rezervor amestecător, de unde e trimisă, la o consistenţă de 3 %, cu o pompă, la un destrămător-clasor, în care se termină destrămarea şi se el imină capetele de sfori, bucăţi le de materie plastică şi diverse impurităţi; totodată se face şi o sortare a pastei printr-o sită vibratoare cu găuri. Pasta ieşită din destrămătorul-clasor, diluată la o consistenţă de 0,8%, e trimisă la un epurator turbionar, de tip hidraclon, care elimină cea mai mare parte a cimentului şi a nisipului cari au mai rămas în pastă. Pasta astfel epurată trece mai departe la un sortator plan cu sită vibratoare, care elimină impurităţile cu dimensiuni mici şi majoritatea aglomeraţiilor rămase nedestrămate, iar de aici, la o baterie de epuratoare turbionare de tip centricliner, aşezate în două trepte. Pasta epurată trece la un îngroşător, unde se deshidratează la o consistenţă de circa 6%, şi, apoi, la un rezervor de depozitare, din care poate fi utilizată direct la fabricarea hîrtiei sau a cartonului, ori poate fi trasă în suluri umede, pe un prespat. Apa eliminată de la îngroşătoare (apa grasă) e luată de o pompă de circulaţie şi e trimisă în diferite puncte ale instalaţiei, unde e nevoie de diluarea pastei. Cînd maculatura provine din hîrtie rezistentă în stare umedă (încleită cu răşini sintetice), bituminată, parafinată sau acoperită cu mase plastice, aceasta trebuie tratată, pentru obţinerea pastei, cu agenţi chimici corespunzători la destrămare, extrasă cu solvenţi (de ex. tricloretilenă, în cazul maculaturii din hîrtii bituminate sau parafinate) în instalaţii speciale de extracţie sau tratată la destrămare cu alcalii şi apoi Pasta înălbită 161 Paste făinoase cu agenţi de flotaţie (de ex. uleiuri sulfonate) în pîlnii de sedi-mentare-flotaţie speciale. Din hîrtiile tipărite cari au suferit operaţia de descerne-îizare (v.) se obţine o pastă de maculatură de calitate supe- X. Schema unei instalaţii pentru obţinerea pastei de maculatura din saci vechi. 1) hidrapulper; 2) rezervor amestecător; 3) pompa de pastă; 4) fibro-clasor «Hilam»; 5) pompă de pastă; 6) hidrociclon; 7) sortator cu sită vibrantă; 8) pompă de pastă; 9) epuratoare turbionare (centriclinere), treapta I; 10) pompă de refuz; 11) epurator turbionar (centricliner), treapta II; 12) îngroşător; 13) rezervor de depozitare; 14) pompă de apă de reci rculaţie; 15) pompă de pastă; 16) refuz; 17) maculatură. rioară (pastă de maculatură descer ne Uzată), care, dacă provine din hîrtii veline şi semiveline, se poate înălbi prin procedeele obişnuite. Pasta astfel obţinută se poate folosi şi la fabricarea hîrtiilor veline, înlocuind o parte din celuloză, sau la fabricarea hîrtiilor semiveline, înlocuind în general pasta de lemn înălbită. în ultimul timp, pasta de maculatură din ziare, descerne-lizată, se foloseşte şi la fabricarea hîrtiei de ziar, în locul pastei de I emn. Pasta de noduri se obţine prin măcinarea nodurilor rezultate la sortarea şi curăţirea pastelor fibroase, cu ajutorul unor mori speciale sau cu rafinoare (v.). Se foloseşte la fabricarea hîrtiilor şi a cartoanelor inferioare de ambalaj, a mucavalelor şi a obiectelor din pastă turnată (v. şî sub Semifabricate fibroase). 1. ~ înâlbitâ. Ind. hîrt.: Semifabricat fibros (v.) cu un grad de alb egal sau mai mare decît 80%. 2. ~ mecanica. Ind. hîrt.: Pastă fibroasă obţinută prin prelucrarea mecanică (defibrare, destrămare, rafinare), numai în prezenţa apei, a materiilor prime fibroase (lemn, plante anuale, etc). Cel mai cunoscut şi mai răspîndit tip de pastă mecanică e pasta de lemn (v. sub Pastă fibroasă). 3. ~ mecanica de lemn. Ind. hîrt. V. Pastă de lemn, sub Pastă fibroasă. 4. ~ mecanochimicâ. Ind. hîrt. V. sub Semiceluloză. 5. ~ naturala. Ind. hîrt.: Pastă fibroasă (v.), obţinută prin apl icarea procedeu Iu i de dezincrustare şi prelucrare hidromecanică, care din procesul de fabricaţie a rezultat cu culoarea naturală a fibrelor. E o pastă care nu a suferit procesul de înălbire. Sin. Pastă neînălbită. 6* ~ papetarâ. Ind. hîrt.: Pastă fibroasă (v.), obţinută din una sau din mai multe paste de semifabricate fibroase (v.), cu sau fără adausuri de materiale de încleire, de umplere, de colorare sau alte substanţe chimice, în vederea prelucrării în produse papetare: hîrtie, carton, mucava, produse turnate din pastă, etc. 7. ~ pentru placi fibrolemnoase. Ind. lemn.; Suspensie apoasă de fibre singulare sau de mănunchiuri de fibre lemnoase, obţinute prin defibrare, întrebuinţată la fabricarea plăcilor fibrolemnoase (v. Placă fibrolemnoasă). Sin. Pastă de fibre. Pasta pentru plăci fibrolemnoase se fabrică din sortimente lemnoase inferioare (de ex. lemn rotund de răşinoase şi foioase, cojit sau necojit, cu diametrul minim de 4-*-5 cm) şi din deşeuri de prelucrare a lemnului (de ex. deşeuri de la fabricarea cherestelei de răşinoase şi foioase, întregi sau tocate). Umiditatea optimă a materialului lemnos, pentru defibrare, e de 40---50%. Materia primă lemnoasă e mărunţită în surcele cu lungimea de 20---30 cm, în maşini de tocat sau în dezintegratoare (mori cu ciocane). Surcelele sînt sortate, refuzul de la ciuruire fiind mărunţit în continuare, iar materialul mărunţit e depozitat în silozuri, de unde trece la defibrare. Defibrarea se efectuează uneori prin explozie, sau, de cele mai multe ori, prin frecare. Defibrarea prin explozie, numită şi defibrare după procedeul Masonite, se efectuează în camere de explozie sau în tunuri Mason (v. sub Defibrare 1). Defibrarea prin măcinare se efectuează fie după procedeul Asplund, sub presiune şi la temperatură înaltă (v. Defibratorul Asplund, sub Defibrator), fie după diferite procedee cu fierbere prealabilă a lemnului într-o soluţie caldă, acidă sau alcalină, în aceste cazuri, defibrarea se efectuează tot în defibratoare cu discuri, de exemplu în defibratoare-rafinoare Bauer (v. Defibratoare cu discuri, sub Defibrator; v. şi sub Rafinor), în defibratoare sortatoare, etc. Procedeul în care se foloseşte moara Biffar, numită şi defi-brator-rafinor Biffar (v. sub Rafinor), pentru mărunţirea unei tocături fierte în prealabil 4‘”6 ore într-un fierbător vertical, într-o soluţie (leşie) de hidroxid de sodiu încălzită la 150° şi recirculată prin masa tocăturii, e numit procedeul Biffar sau procedeul Fibroplast. în procesul tehnolog ic de fabricaţie a plăci lor fibrolemnoase, pasta de fibre trece apoi prin fazele de rafinare, îngroşare, încleire şi formare a plăcilor. 8. ~ semichimică. Ind. hîrt. V. sub Semiceluloză. 9. ~ semiînâlbitâ. Ind. hîrt.: Semifabricat fibros (v.) cu un grad de alb egal cu 70-*-79%. 10. Paste fâinoase. Ind. alim.: Produse alimentare obţinute prin uscarea unui aluat nedospit, care. se găseşte sub diferite forme şi dimensiuni. La prepararea aluatului pentru paste, în scopul îmbunătăţirii gustului sau al măririi valorii nutritive, pe lîngă făina de grîu şi apa potabilă, se mai poate adăuga: lapte, ouă, cazeină, brînză, albumină, suc de zarzavaturi, piureuri şi paste (în special de pătlăgele roşii şi de spanac), grăsimi vegetale şi animale, făină de soia dezodorizată, sucuri de fructe, substanţe zaharoase, vani lină, etc. După compoziţia (reţeta) aluatului, pastele făinoase se împart în: paste fâinoase simple sau obişnuite; paste fâinoase cu amelioratori; paste făinoase cu adausuri de gust şi arome. După lungime, pastele făinoase se împart în: paste fâinoase lungi, cuprinzînd grupul de macaroane şi spaghete; paste fâinoase medii, cuprinzînd grupul de fidea şi tăiţei; paste făinoase scurte, cuprinzînd varietăţi diferenţiate după formă ca: cuşcuş, litere, melcişori, orzişor, pătrăţele, steluţe, funduliţe, pălărioare, scoici, ineluşe, etc. Făina folosită la prepararea aluatului pentru paste făinoase e, de preferinţă, grişată, cu granulaţia între 100 şi 500 ţx, şi trebuie să provină din grîu dur, cu secţiunea bobului sticloasă, cu sticlozitatea boabelor minimum 75% şi greutatea 11 Paste vinilice 162 Pasteurizare hectolitrică minimum 77 kg, şi de culoare deschisă, albă-găl-buie sau crem deschis, iar în timpul prelucrării să-şi menţină culoarea deschisă; trebuie să conţină o cantitate mică din materiile proteice cari se hidrolizează pînă la acidul tirozinic sau la derivatele lui, fi indcă tirozinaza le oxidează cu formare de melanină, compus care închide culoarea pastelor, dîndu-le un aspect neplăcut. Apa folosită la prepararea aluatului trebuie să fie potabilă, fără amestecuri organice şi microfloră, să conţină o cantitate minimă de^săruri minerale şi să nu aibă nici un gust sau miros străin. în mod obişnuit, pentru fabricarea pastelor făinoase se recomandă apa moale sau potrivit de dură, cu duritatea (v. Duritate 4) de cel mult 15-“20° şi avînd temperatura de 90°. Apa fierbinte e lipsită de bacterii, cari ar face să crească aciditatea pastelor în timpul uscării, şi ar produce o gelatinizare parţială a amidonului, mărind astfel plasticitatea aluatului. Procesul tehnologic de fabricaţie a pastelor făinoase consistăm : pregătirea materiei prime; prepararea aluatului (amestecarea făinii cu apa şi frămîntarea lor pînă la formarea unei mase omogene, stratificate, cu plasticitate şi tenacitate mari); modelarea aluatului prin presare, tăiere sau ştanţare; uscarea produselor modelate în dulapuri speciale de uscare, echipate cu instalaţii de condiţionare a aerului; sortarea şi ambalarea produselor uscate. Făina se cerne şi se amestecă cu apă într-un frămîntător, timp de 20**30 de minute, după calitatea făinii. Prin frămîn-tare se obţin lipirea peliculelor glutenoase şi eliminarea completă a aerului, ajungîndu-se la o masă stratificată, cu plasticitate şi tenacitate mari. Aluatul astfel frămîntat se întinde la rupere ca o piele, prezentînd în ruptură aspectul de clivaj; la presare, pastele rezultate nu trebuie să se Iipească şi nici să se rupă sub propria lor greutate. — După frămîntare, aluatul se lasă („la odihnă") timp de 10 * * * 15 minute, pentru o repartizare uniformă a umidităţii în întreaga masă şi pentru răcire, şi se presează apoi cu ajutorul presei hidraulice sau al preselor cu şurub-melc, prin matriţe diferite, după sortul respectiv. — Pastele rezultate sînt introduse în dulapuri speciale, de uscare, în cari se trimite aer condiţionat, cu temperatura şi umiditatea necesară. în dulapuri, pastele sînt aşezate în casete (macaroane), întinse pe pînză (fidea, paste scurte) sau aşezate pe bastoane (spaghete, macaroane). Pastele cele mai sensibile la uscare sînt cele tubulare, cari trebuie să se usuce treptat şi uniform, atît în partea exterioară, cît şi în partea interioară, pentru a nu se crăpa şi a nu se produce defecte de fabricaţie. Pastele făinoase se consideră uscate cînd au ajuns la 12% umiditate. Dacă perioada de păstrare trebuie să depăşească şase luni, umiditatea se reduce cu 2% sub această limită, dar în nici un caz sub 8 %, cînd pastele se consideră că sînt prea uscate (arse, „fulgerate"). Pastele făinoase se caracterizează prin: suprafaţă netedă, mată şi cu aspect sticlos în ruptură; culoare uniformă, albă-gălbuie; miros şi gust plăcut caracteristic; consistenţă tare şi elastică; umiditatea, maximum 12%; aciditatea, în grade, maximum 3,5 (adică 3,5 cm3 soluţie normală de hidroxid de sodiu neutralizează aciditatea din 100 g pastă făinoasă); cenuşă, maximum 0,4% ; prin fierbere în apă timp de 15-•-20 de minute, pastele făinoase trebuie să-şi mărească vo'umul de cel puţin 2,5 ori, să fie elastice, să nu se lipească între ele, să nu formeze cocoloaşe şi să nu se desfacă la încheieturi. Pastele făinoase se pot conserva minimum şase luni, păs-trîndu-şi intacte gustul şi valoarea nutritivă (sînt considerate drept conserve ale aluatului); se fierb uşor şi în procesul de nutriţie sînt asimilate în cea mai mare parte. Puterea calorifi.'că a componenţilor nutritivi pe cari îi conţine 1 kg de paste făinoase reprezintă aproape 3600 cal, iar substanţele nutritive asimilate de organismul omenesc dintr-un kilogram de paste făinoase dau pînă la 3464 cal. 1. Paste vinilice. Ind. chim. V. Vinilice, paste —. 2. Pastecâ, pi. pasteci. Nav.: Sin. Pastică. (Termen impro-priu.) 3. Pastel, pl. pasteluri. 1. Arta: Creion colorat, în formă de bastonaş, în general în tonuri deschise, moale, confecţionat din pigmenţi sau din coloranţi în pulbere fină, amestecaţi cu talc şi cu o soluţie de gumă arabică sau de gumă tragantă, folosit pentru pictură. Sin. Creion pastel. 4. creion Arta: Sin. Pastel (v. Pastel 1). 5. Pastel. 2. Arta: Desen în culori executat cu creioane pastel în accepţiunea Pastel .1. 6. Pastel. 3. Arta: Pictură reprezentînd un peizaj din natură, executată cu creioane pastel sau în acuarelă şi ulei, însă în tonurile creioanelor pastel. 7. Pasteurizare. Ind. alim.: Procedeu de distrugere a florei patogene şi a florei banale a produselor alimentare fermen-tescibile, prin folosirea convenabilă a căldurii, fără a modifica sau a distruge structura fizică a produselor, echilibrul lor chimic şi elementele lor biochimice (diastazele şi vitaminele). Operaţia se execută cu ajutorul pasteurizatoarelor (v.). Prin pasteurizare se realizează anumite condiţii de igienă (produse alimentare pure din punctul de vedere sanitar), condiţii fizi-cochimice de stabilitate a calităţii şi, uneori, de ameliorare a produselor naturale, şi se obţin produse alimentare cu maximul de valoare nutritivă, cari pot fi conservate uşor şi economic. Pentru fiecare tip de produs se aplică procedeul corespunzător, temperatura, timpul şi aparatura corespunzătoare. După temperatura la care se face pasteurizarea, se deosebesc: pasteurizare joasâ (la 50***63°), cu o durată mai mare de încălzire, şi pasteurizare înalta (la 80---950), cu o durată mai scurtă de încălzire. Sub 50°, acţiunea e mai puţin eficientă, iar peste 80°, calităţile organoleptice ale produselor sînt modificate; încălzind produsul pînă la temperatura sa de fierbere, se modifică sau se distrug unele substanţe, ceea ce aduce o schimbare a proprietăţilor produsului, şi se obţine astfel un produs sterilizat, care poate conţine elemente carbonizate. După durata operaţiei termice, se deosebesc: pasteurizare de durată lungă (30 min), de durată scurtă (1---2 min) şi de durată foarte scurtă („instantanee") (15 s), cari se execută la temperaturi cu atît mai înalte, cu cît timpul operaţiei e mai scurt. Se execută, de asemenea, pasteurizarea ca operaţie continuă şi ca operaţie intermitentă. Pasteurizarea poate fi executată asupra unor straturi de produs groase sau subţiri (pînă la 1 mm), folosind curentul electric sau un agent încălzitor. Recipientele, instrumentele, ambalajele, etc., cari ajung în contact cu produsul pasteurizat trebuie să fie spălate şi fierte (sterile), pentru a nu-l infecta din nou. Pasteurizarea e folosită în industria laptelui şi a produselor lactate, a vinului, a berii, a oţetului, etc. Pasteurizarea berii twf consistă în încălzirea acesteia în pasteurizatoare. Berea e un excelent mediu de cultură, pe Pasteurizator pentru bere în sticle, care se pot dezvolta numeroase cu instalaţie de pulverizat apă. microorganisme (drojdii săi- 1) abur; 2) apă; 3) pompă; batice, fermenţi acetici, fer- 4) prea-plin. menţi de putrefacţie, etc.), cari pot produce alterări (bolile berii) şi cari se manifestă prin turburarea berii, prin mărirea acidităţii, decolorarea şi -±7ir Pasteurizator 163 Pasteurizator schimbarea gustului. Pasteurizarea se face continuu sau fracţio-nat şi se efectuează în pasteurizatoare pentru sticle (v. fig.), în special cînd berea urmează să fie ţinută mai mult timp în sticle. Pasteurizarea continuă se efectuează timp de 30 min, la 60---700 pentru conţinutul sticlelor, şi la 75° pentru mediul în care se introduc sticlele cu bere. Temperatura optimă de pasteurizare se alege în funcţiune de starea berii, care se turbură la o temperatură prea înaltă, şi capătă gust neplăcut (de pîine prăjită). Uneori, se face o pasteurizare intermitentă sau fracţionată, încălzindu-se de 2-**3 ori, la intervale de 24 de ore, la temperatura cea mai înaltă posibilă, la care berea nu capătă gust neplăcut. \ Pasteurizarea laptelui şi a produselor lactate se face pentru a distruge flora micro-biană a laptelui, provenită de la animalele bolnave, din timpul mulgerii, din vasele folosite, din timpul transportului, etc. Procedeele de pasteurizare se grupează după temperatura de încălzire; după durata încălzirii, după cantitatea produsului pus în lucru, dupăstarea de repaus sau de „curgere" a I ichiduluj în timpul operaţiei, etc. După pasteurizare, produsul nu mai conţine floră micro-biană patogenă, dar nu e steril, avînd germeni ai unor microorganisme banale, sub formă vegetativă şi sub formă de spori (şi aceasta reclamă cond iţi i de conservare potrivite, cari să împiedice dezvoltarea Jor). Laptele pasteurizat e folosit în.alimentaţie sau în industrie, rece sau încălzit sub temperatura de fierbere, la fabricarea brînzeturilor, etc. Se încheagăr mai greu decît laptele crud; nu mai are putere bactericidă, şi are un grad de aciditate mai mic (pierde bioxidul de carbon). Vitaminele, cu excepţia vitaminei C, rezistă la temperatura pasteurizări i. Pasteurizarea oţetului se face în pasteurizatoare construite din materiale antiacide, la 55***60°, pentru a feri oţetul de alterări, asigurîndu-i o conservare bună. Prin pasteurizare se distrug drojdiile, fermenţii acetici, anghelulele (viermişori subţiri), etc., şi se împiedică acţiunea enzimelor. Pasteurizarea sucurilor de fructe consistă în încălzirea sucuri lor la temperaturi mai joase decît 100°. Sporii, cari nu sînt afectaţi de tratamentul termic aplicat, sînt puşi în imposibilitate de dezvoltare de condiţiile mediului, în cazul în speţă reacţia acidă (valoarea pV\ cuprinsă între 3,0 şi 4,0). Procedeul asigură o conservare limitată în timp, cu respectarea anumitor condiţii: închiderea etanşă a recipientelor, păstrarea la temperaturi sub 20°, etc. După modul de aplicare în practică, se folosesc: pasteurizarea produsului pe măsura preparării, urmată de ambalarea aseptică ^pasteurizarea după ambalarea în recipiente ermetic închise. în primul caz, procesul poate fi realizat în condiţii simple şi uşor accesibile întreprinderi lor cu ajutorul pasteuri-zatoarelor în plăci, a căror productivitate şi eficacitate sînt bune. — în cazul pasteurizării sucurilor ambalate în prealabil, încălzirea se realizează prin intermediul apei, recipientele avînd un regim static. Sistemul, funcţionînd discontinuu, e concretizat prin pasteurizatoare cu duşuri, autoejave funcţionînd la presiunea normală sau băi simple de apă. în prezent, sistemele menţionate sînt substituite prin pasteurizatoare cu funcţionare continuă, în cari recipientele sînt transportate pe bandă, fiind supuse treptat încălzirii şi apoi răcirii. Pasteurizarea vinului consistă în încălzirea la temperatură adecvată, în pasteurizatoare, a vinului, pentru a-l steriliza, pentru a-l învechi pe cale artificială şi pentru a-l conserva. Prin pasteurizarea vinului se distrug toate microorganismele aerobe şi anaerobe, ca şi germenii lor de reproducere, vinul completîndu-şi, în acelaşi timp, fazele vieţii sale. O nouă infuziune de germeni poate dezvol tao floră micro-biană tot atît de activă ca şi cea dintîi. învechirea vinului e datorită oxidării sale lente sub acţiunea oxigenului absorbit din aer, la temperatura mediului (de la strivirea strugurilor pînă la învechirea lui). Bioxidul de carbon care rezultă se găseşte în cantitate mare, la început, în vinul nou, şi în cantitate din ce în ce mai mică, pe măsură ce vinul e mai vechi. Prin pasteurizare se grăbeşte învechirea. Pentru conservarea în bune condiţii, se practică pasteurizarea preventiva a vinurilor (la 40---600, timp^de 1---3 min), care împiedică apariţia bolilor, şi dezvoltă gustul şi mirosul vinurilor; acestea sînt pierdute în cazul îmbolnăvirii» şi nu mai pot fi redate complet prin pasteurizarea curativă, care reuşeşte numai cînd vinurile sînt uşor atinse de boală, sau la începutul manifestării ei. De obicei, pentru un vin mijlociu, atins de Saccharomyces, cum şi pentru alte lichide alcoolice şi acide, e suficientă pasteurizarea la 60°, timp de un minut, pentru a distruge germenii patogeni, fără a distruge fermenţii alcoolici (pentru vinuri mai dulci e necesară o temperatură mai înaltă); vinul manitic se pasteurizează la 65***70°; vinul oţetit, la 60*"65°; vinul decolorat sau atins de amăreală, de băloşire, etc., se pasteurizează la 70*• *75°; vinui atins de turbureaiă brună-negricioasâ se pasteurizează la 78--*85°, etc. înainte de pasteurizare, vinurile trebuie limpezite prin filtrare, pentru a elimina substanţele în suspensie, cari cedează vinului, prin încălzire, mirosuri şi gusturi străine; trebuie eliminat aerul din vin, lăsîndu-l în repaus circa 15 zile, pentru a împiedica oxidarea prea puternică, în timpul încălzirii, ceea ce i-ar schimbarea culoarea, gustul şi mirosul; trebuie curăţite şi sterilizate vasele în cari se introduce vinul pasteurizat, pentru a împiedica o însămînţare a florei microbiene. După pasteurizare se introduce, în fiecare butoi, vin care a fost pasteurizat în aceleaşi condiţii. Modificările pe cari le suferă vinul pasteurizat sînt aparente şi de scurtă durată. i. Pasteurizator, pl. pasteurizatoare. Ind, alim.: Aparat care serveşte la încălzirea produselor alimentare fermentes- I. Pasteurizator tubular într-o singură treaptă. 1) corpul aparatului; 2) tuburi de încălzire ; 3) izolaţie; 4) manta metalică; 5) picior; 6) suport; 7) piesă de legătură; 8) garnitură; 9) racord pentru intrarea aburului; 10) racord pentru intrarea laptelui; 11) racord pentru ieşirea laptelui; 12) termoregulator; 13) vacuummetru; 14) manometru; 15) valvă de reglare; 16) clapă de vid; 17) pompă rotativă; 18) conductă de alimentare cu lapte; 19) conductă de evacuare a laptelui pasteurizat; 20) intrarea vaporilor; 21) evacuarea condensatului. cibile la temperaturi cuprinse între 60 şi 100°, timp necesar pentru distrugerea formelor vegetative ale florei microbiene care împiedică conservarea lor şi dăunează sănătăţii omului 11* Pasteurizator 164 Pasteurizator (v. şî Sterilizator). Pasteurizatoarele sînt utilizate pe o scară mare în special în industria laptelui, a conservelor, a vinului, a berii, etc. După forma lor, răspîndirea industrială cea mai mare o au: pasteurizatoarele tubulare, pasteurizatoarele cu tobă rotativă, pasteurizatoarele cu plăci şi pasteurizatoarele cu transportor. Pasteurizatorul tubular se foloseşte în industria laptelui pentru pasteurizarea laptelui înainte de condensare şi pentru pasteurizarea smîntînii la fabricile de unt. Pasteurizatoarele tubulare pot fi: pasteurizatorul tubular orizontal cu o singură treaptă şi pasteurizatorul tubular cu acţiunea în două trepte. Pasteurizatorul tubular într-o singura treapta (v. fig. /) e format dintr-un cilindru închis, echipat la interior cu o serie de tuburi de încălzire cu abur, unite în serpentină cu ajutorul unor inele demontabile. Prin tuburi circulă de jos în sus laptele. Pe conducta de abur sînt montate un vacuummetru, un manometru şi un regulator de presiune. Pasteurizatorul tubular în doua trepte -e format din două pasteurizatoare tubulare orizontale montate pe acelaşi stativ, unul sub altul. în secţiunea inferioară a unui astfel de aparat, laptele se încălzeşte cu apă caldă pînă la 60'**65°1 iar secţiunea de sus se încălzeşte cu abur pînă la 100° şi peste această temperatură. Regimul de pasteurizare se reglează automat. Productivitatea pasteurizatorului tubular depinde de numărul şi de dimensiunile tuburilor. //. Pasteurizator cu tobă rotativa. 1) conductă pentru evacuarea laptelui pasteurizat; 2) capac amovibil; 3) tobă; 4) pîlnie de alimentare; 5) electromotor; 6) spaţiu prin care circulă laptele; 7) spaţiu prin care circulă aburul; 8) termometru; 9) corp cu perete dublu (cu manta de abur). Pasteurizatorul cu tobă rotativă (v. fig. II) e format dintr-un corp cu perete dublu, în care se găseşte o tobă tronconică cu nervuri în formă de elice care, prin rotire, antrenează laptele. Corpul e încălzit cu abur sau cu apă caldă. Pentru economie de abur, aceste aparate funcţionează cuplate cu un recuperator de căldură. Afară de pasteurizatorul cu tobă există pasteurizatoare cari funcţionează pe acelaşi principiu, dar în cari amestecul, în loc să se facă prin rotirea tobei, se face prirîtr-un agitator cu palete (v. fig. ///). Cu acest aparat se face pasteurizarea de scurtă durată a laptelui, la temperatură înaltă (85***87°) sau la temperatură medie (72---740). Laptele, introdus în căldarea interioară a vasului (de cupru cositorit) pînă la nivelul bazei pîlniei 5, e distribuit după punerea în mişcare a agitatorului, de mişcarea acestuia în strat subţire pe suprafaţa interioară a căldării, care e încălzită cu abur la temperatura cerută de procedeul de pasteurizare folosit. Pasteurizatorul cu plăci e introdus pe scară mare în întreprinderile a căror producţie principală e laptele pasteurizat. Acest pasteurizator e format dintr-o serie de plăci de oţel inoxidabil, pe suprafaţa cărora sînt executate canale. Plăcile sînt strînse una lîngă alta şi presate în grupuri separate de către o placă mai mare. Plăcile au pe una dintre feţe canale 2 III. Pasteurizator cu agitator. 1) postament de fonta; 2) căldare de fontă; 3) căldare de cupru cositorit; 4) tub cotit; 5) pîlnie de încărcare; 6) tubul termometrului; 7) roţi de curea, de antrenare. IV. Pasteurizator cu plăci. 1) rezervor cu apă caldă; 2) introducerea vaporilor; 3) evacuarea excesului de condens; 4) circuitul apei calde; 5) introducerea laptelui crud; 6) secţiune de recuperare a călduri i; 7) secţiune de pasteurizare; 8) secţiune de răcire cu apă; 9) admisiunea apei de răcire; 10) evacuarea apei de răcire; 11) secţiune de răcire cu saramură; 12) introducerea saramurii; 13) evacuarea saramurii; 14) evacuarea laptelui pasteurizat răcit. prin cari circulă laptele, iar pe faţa opusă circulă apă caldă sau abur. Plăcile sînt grupate astfel, încît formează mai multe secţiuni cari permit ca acelaşi aparat să execute întreaga operaţie de pasteurizare de la preîncălzire pînă la răcire, recuperîndu-se în acelaşi timp o mare parte din căldură. în fig. IV se arată fluxul laptelui şi al lichidului de răcire într-un pasteurizator cu plăci. Pasteurizatorul cu transportor e format dintr-un cazan echipat cu un transportor care preia recipientele de la capul de intrare şi le transportă spre ieşire. Instalaţia cuprinde mai multe zone cu regim termic diferit (v. fig. V) după tipul produsului care se pasteurizează. Pastică 165 Pat în ultimii ani s-au introdus pasteurizatoare în cari laptele, smîntîna, sau amestecul pentru îngheţată se încălzesc în manuală, se aşază lîngă o parte dezmembrabilă a modelului, pentru a permite scoaterea acestei părţi; după formare V. instaiaţie de pasteurizare cu funcţionare continuă. 1) sticle cu lapte supus pasteurizării; 2) bandă transportoare; 3) conductă prin care circulă apa cu temperatura de 40°; 4) conductă prin care circulă apa cu temperatura de 60°; 5) conductă prin care c rculă apa cu temperatura de 65 * * *70°; 6) conductă prin care circulă apa cu temperatura de 25°; /) secţiune de preîncălzire la 40°; //) secţiune de încălzire la 60°; III) secţiune de pasteurizare între 65 şi 70°; IV) secţiune de răcirea I la 60°; V) secţiune derăcireaa doua Ia 40°; VI) secţiune de răcirea a treia la 25°; Vil) secţiune de răcire finală cu apă rece. contact direct cu aburul (pasteurizatoare cu vid) (v. fig. W). Excesul de umiditate din produs, care se formează datorită adausului de condens, se înlătură prin vacuumare. 1. Pasticâipl. pastici. Nav. V. sub Macara 2. 2. Pastila, pl. pastile. 1. Farm.: Formă farmaceutică (v. Farmaceutică, formă pe care o are un preparat galenic, de cons istenţă solidă, constituită din substanţe medicamentoase înglobate în zahăr pulverizat fin. Pastilele se fabrică prin amestecare omogenă a ingredientelor, cari se malaxează cu apă, pentru a le transforma într-o pastă care se toarnă sub formă de picături pe o placă de marmoră, sau se stanţează, după care se usucă în etuvă, la 40°, obţinînd discuri emisferice, cu diametru, gust, miros şi culori diferite, după substanţele, coloranţii şi cantităţile folosite. Uneori, pentru a acoperi gustul sau mirosul neplăcut al unor substanţe, se adaugă cacao sau uleiuri aromate. Pastilele sînt dure, mai mult sau mai puţin fragile, se conservă uşor şi se ingerează ca atari sau disolvate în apă, în scopuri medicale. 3. Pastila. 2. Mett.: Miez suplementar, de obicei cu grosime mică în raport cu celelalte două dimensiuni, care, la formarea VI. Schema pasteurizatorului cu vid. 1) conductă pentru intrarea produsului; 2) rezervor de abur; 3) cameră de distribuire; 4) conductă pentru intrarea aburului; 5) conductă de legătură; 6) robinet cu clapă de reglare; 7) evapo-rator cu vid; 8) conductă laterală; 9) conductă pentru scoaterea aburului şi a aerului; 10) condensator cu ejector; 11) robinet cu clapă acţionată de un flotor; 12) conductă de legătură; 13) eva-porator cu vid înaintat; 14) conductă pentru ieşirea produsului; 15) conductă pentru intrarea apei reci; 16) conductă pentru ieşirea apei din condensator. se scoate pastila şi — prin golul ei —se scoate şi partea de model detaşabilă, iar apoi se reintroduce pastila în locaşul ei. 4. Pastila. 3. Tehn.: Piesă în formă de disc, de obicei cu suprafeţele frontale convexe, folosită în construcţia de maşini ca element de construcţie intermediar sau de reazem. Sin. (parţial) Lentilă. 5. Pastila de acumulator electric. Elt.: Partea din substanţa activă care se găseşte într-o alveolă de grilă de acumulator electric. 6. Pastişa, pl. pastişe." Arta: Lucrare artistică al cărei autor a imitat genul sau felul de a lucra al unui alt artist sau al unei anumite epoci. 7. Pastoasâ, consistenţa Fiz., Tehn.: Consistenţa unui material, caracterizată, în cond iţi i de temperatură date (într-un anumit interval de temperatură, care depinde de natura materialului, de presiunea exercitată asupra lui, etc.), prin lipsa unui domeniu de comportare elastică a acelui material, prin fluiditate mică în raport cu cea a fluidelor şi prin tenacitate mică sau foarte mică. 8. Pastoforia. Arh. V. sub Absidă, şi sub Absidiolă. 9. Păstos, aliaj Metg.: Aliaj în curs de topire sau de solidificare, de consistenţă pastoasă, datorită faptului că e compus dintr-o parte lichidă şi din cristale. 10. Pastrama, pl. pastrame. Ind. alim.: Preparat de carne dezosată, din anumite regiuni musculare, fasonată în diverse forme, după originea n^ateriei prime şi după specie, conservată prin sărare sau prin băiţuire şi supusă fie afumării calde sau reci, fie uscării. Se prepară: pastrama de porc din spata, pulpa sau musculatura dorsală a porcilor tineri, condimentată cu sare, silitră, zahăr, piper, boia şi usturoi, afumată cu fum cald şi răcită la frigorifer; pastrama de vaca din antricotul, vrăbioarele, muşchii sau capacul bovinelor tinere, îngrăşate, în acelaşi fel ca şi pastrama de porc; pastrama afumatâ de oaie, condimentată cu sare, piper, boia, silitră, coriandru şi usturoi, zvîntată în aer, afumată cald şi răcită; pastrama de gîscâ sau de curcan, din păsări refrigerate, condimentată cu un amestec de sare, silitră şi condimente, afumată la fum rece şi uscată; pastrama uscata de oaie, sărată cu sare, fără alte ingrediente şi ţinută la frigorifer. h. Pat, pl. paturi. 1. Tehn., Arh.: Piesă de mobil ier pentru uz casnic, pentru unităţi sanitare, hoteluri, case de odihnă,. Pat 155 Pat de răcire cămine, creşe, etc., de diferite forme şi mărimi, destinată susţinerii omului în timpul repausului în poziţie orizontală sau al somnului (v. fig.); în antichitate era destinată şi susţinerii omului în timpul luării mesei şi al ceremonii lor funerare. Se construiesc paturi cu construcţie fixă, demontabile (paturi demontabile) sau pliabile (paturi pliante), din panouri de lemn sau din lemn masiv, folosite în locuinţe, hoteluri, cămine, creşe, etc., şi din ţevi metalice sau din ţevi şi tablă, folosite în unităţi sanitare, hoteluri, cazărmi, etc. Părţile unui pat sînt: suportul părţii tapisate pentru dormit* de obicei elementele de susţinere a acestuia, cari pot fi picioare, panouri, etc.; partea propriu-zisă pentru dormit, care poate fi somieră sau saltea. Suportul părţi i tapisate poate fi executat din lemn (traverse, şipci longitudinale, etc.), din elemente metalice (plase, arcuri elicoidale sau plane, etc.), elemente de cauciuc (chingi elastice cu inserţie textilă, chingi din fire elastice combinate cu fire textile, etc.). Partea tapisată poate fi executată din materiale obişnuite, tradiţionale, de tapiserie (de ex.: arcuri, sfoară, iarbă de mare, vată, lînă, pînză de sac, pînză hessian, stofă), poate fi constituită din saltele de mase plastice expandate ori cauciuc spongios, îmbrăcate cu stofe din fire de lînă, fibre sintetice sau prin combinarea acestora. cari se reazemă şi eventuaf alunecă sau se rostogolesc materiale sau anumite părţi ale sistemului tehnic. 2. ~ul acelor. Ind. text.: Sin. Fontură (v.). 3. ~ul clemei. E/t.: Piesă componentă a clemelor de susţinere a conductoarelor liniilor electrice de energie. 4. ~ de răcire. Metg.: Instalaţie montată în laminorie — după cajele de lucru ale laminorului şi înainte de ajustaj — care serveşte la răcirea materialului pînă la SO-'^OO0, după laminarea la cald, înainte de a fi supus operaţiilor de ajustare şi depozitare; temperatura laminatului la ieşirea din laminor e de 950**1100°, iar cea de răcire depinde de operaţiile la cari materialul urmează să fie supus ulterior. Răcirea materialului trebuie să se efectueze în timpul transportării materialului peste patul de răcire, care trebuie să aibă astfel de dimensiuni, încît să asigure răcirea cantităţii de materiale corespunzătoare productivităţii maxime a laminorului. Drumul parcurs de materialul care se răceşte pe pat e dat de relaţia: Q L—-—at [ml, Cr în care L (în m) e lungimea drumului parcurs şi care e, de fapt, lăţimea patului; Q (în t) e productivitatea maximă a laminorului; G (în t) e masa unei piese laminate, a (în m) e pasul, adică distanţa dintre laminate pe pat, iar t (în h) e timpul de răcire a laminatului. Pe pat, răcirea materialului se face în special prin radiaţie» dar şi prin convecţie şi conductibilitate. Cantitatea de căldură pierdută prin radiaţie e dată, conform legii lui Stefan-Boltz-mann (v. sub Căldură, transfer de ~), de relaţia: (1) dQ = FC Tipuri de pat. o) pat obişnuit; b) pat-divan; c) pat de colţ (studio); d) pat rabatabil; e) pat pentru copil; f) paturi suprapuse; g) pat pliant; h) fotoliu-pat Paturile pot fi pentru una sau pentru două persoane; ele sînt construite astfel, încît pot fi aşezate în mijlocul unui perete sau la un colţ al camerei; uneori paturile sînt echipate cu ladă pentru aşternut (dedesubt, la cap sau liber în încăpere) sau cu una ori două noptiere (suspendate, ataşate, etc.). — Patul de colţ cu ladă pentru aşternut, echipat, eventual, cu un panou cu care se alătura la perete, cu poliţe sau cu rafturi pentru cărţi ori obiccte de ornament, etc., e numit — uneori — studio. î. Pat. 2. Tehn.: Parte a unui dispozitiv sau a unui sistem tehnic (instalaţie, maşină, etc.), cu faţa sau cu' feţele superioare orizontale sau aproape orizontale şi cu elemente plane, pe în care F (în m2) e suprafaţa care emană căldură, Tm şi Ta sînt temperaturile absolute ale suprafeţelor corpului răcit şi a mediului înconjurător la momentul considerat, C e constanta „ , „ kcal-1004 de radiaţie care, pentru oţel, are valoarea C^4,4— Dacă se presupune că în cursul perioadei de răcire diferenţa de temperatură dintre interiorul metalului şi suprafaţa lui e constantă, această cantitate de căldură se poate exprima şi prin relaţia: (2) ăQ = Gc dT , în care G (în kg) e masa materialului, iar c (în kcal/kg-grd) e căldura specifică masică. — Neglijînd în relaţia (1) membrul al doilea — care devine foarte mic în cazul unei diferenţe mari de temperatură între material şi mediul înconjurător — din cele două relaţii rezultă relaţia: (3) dt = Gc Tc («o dr, iar din aceasta — prin integrare — rezultă timpul necesar de răcire a materialului de la temperatura Tx la temperatura T2: (4) t- Gc ■°'33îe[L 1000j3 |ioooj3j [h] în realitate, la răcirea sub 500---7000, partea neglijată din prima relaţie are valori mari şi deci timpul real necesar e mai scurt decît valoarea dedusă din relaţia (4), ceea ce se şi confirmă în practică. Pat de răcire 167 Pat de răcîre Practic, la dimensionarea paturilor de răcire se folosesc mai mult formule practice, de exemplu formula lui Ivanţov: q Timpul de răcire al laminatelor din oţel (5) t=-—t0 [h] , cu masa de 1 kg şi cu suprafaţa care cedează căldură de 1 m2, de la temperatura de 850° p-nă la 100°, respectiv 50° Grosimea la-m i notelor mm 20 50 100 Viteza curentului de aer m/s Timpul de răcire, în h pînă la 100° 0,012 0,007 0,013 0,009 0,015 0,011 pînă la 50° 0,018 0,010 0,021 0,013 0,022 0,016 Lungimile obişnuite ale paturilor de răcire (în direcţia ieşirii laminatului dintre cilindre) sînt următoarele: în care G (în kg) e masa laminatului, F (în m2) e suprafaţa care cedeazăcăldură, *0 (în h) e timpul de răcire al unei piese laminate cu masa de 1 kg şi cu o suprafaţă care cedează căldură de 1 m2; valorile lui t se iau din tabloul alăturat, cu date rezultate din practică. Pentru determinarea timpului de răcire se folosesc şi diagrame de răcire ridicate la instalaţii existente, cum e, de exemplu, cea reprezentată în fig. /. în instalaţie trebuie să se asigure un curent natural de aer, care să activeze răcirea. în practică, uneori, acesta e insuficient, şi debitul suplementar de aer se livrează cu ventilatoare. Pe lîngă instalaţia de răcire propriu-zisă, patul de răcire mai e echipat — corespunzător produsului răcit — cu diferite mecanisme, cum sînt mecanismele de alimentare, de predare pe pat, de răsturnare pe pat (la şine şi profiluri), de predare de ge pat şi de evacuare a materialului. în general, paturile de răcire au direcţia de transport perpendiculară pe direcţia de deplasare a materialului la ieşirea dintre cilindrele laminorului; .excepţie fac paturile de răcire pentru tabla laminată în rulouri (sau suluri) de 33' 100- 15- • 36 m la laminoarele de şine şi grinzi, şi de profiluri grele şi mijlocii; ■•110 m la laminoarele (cu cilindre cu diametrul de 300-**500 mm) de profiluri mijlocii şi uşoare; •150 m la laminoarele (cu cilindre cu diametrul de 250***300 mm) de profiluri uşoare; • 30 m la laminoarele de tablă groasă; •100 m la laminoarele continue de tablă. 2000\ 40 80 120, 160 200 240 280 320 —Timpul, s /. Durata de răcire pe pat a tablei de oţel de diferite grosimi. Cele mai răspîndite tipuri de paturi de răcire sînt următoarele: Pat cu transportor cu cablu, care se utilizează în special la laminoare de profi luri grele şi de şine, şi care consistă (v. fig. II), în principal, dintr-un transportor cu mai multe fire de cablu continuu şi un cărucior cu deget escamotabil (în cursa de revenire înapoi), şi un grătar de glisiere formate din şine dispuse între firele de cablu ale transportorului, pe care se sprijină materialul în timpul transportului pe pat. Căruciorul bandă — constituite dintr-un tronson cu lungime mare de căi cu rulouri — şi paturi le de la unele laminoare de tablă groasă, la cari direcţia de transport pe pat şi direcţia de laminare coincid. II. Pat de răcire cu cablu, a) vedere: 1) grup motor-reductor de turaţie-tobă de antrenare a cablurilor; 2) tobă de cablu, cu dispozitiv de întindere; 3) cablu ; 4) rolă de reazem ; 5) cărucior cu deget escamotabil; 6) grătar de glisiere di n şine; 7) sensul de transport al materialului de răcit; 8) cale cu rulouri, de predare.— b) cărucior cu deget escamotabil: 1) corpul căruciorului; 2) deget escamotabil, basculant; 3) cablu; 4) rulou r*in calea de rulouri; 5) axul rolei de ghidare a cablului; 6) glisierele căruciorului. preia materialul de pe calea cu rulouri, de alimentare, pe care soseşte de la laminor, şi îl transportă în lungul patului, pînă pe calea cu rulouri, de evacuare a patului de răcire, de unde e dirijat spre ajustaj. în anumite cazuri, de exemplu la laminoarele de grinzi, instalaţia e echipată şi cu o maşină care întoarce grinda pe talpă (pentru a mări eficienţa răcirii şi posibilitatea de încărcare a patului). Pat de răcire 168 Pat de răcire Paturile de răcire de la laminoareie pentru şine sînt echipate şi cu o maşină care îndoaie şina înainte de intrarea pe pat, pentru a-i da contrasăgeata, care să compenseze săgeata pe care o capătă şina în urma răcirii (din cauza distribuţiei neuniforme a materialului între talpă şi ciupercă). Pat cu lanţuri, care poate fi echipat, fie cu lanţuri cari tîrăsc materialul pe un grătar de glisiere for- ///. Pat de răcire cu lanţuri cu role (schemă), mate din şine dispuse intre 1 şi 2) tobă de antrenare, respectiv de întindere; 3) lanţ cu role; 4 şi 5) porţiunile firele de lanţ (pături CU lan- terminale oscilante de primire, respectiv de predare; 6) mecanismele de acţionare ţuri de antrenare, CU tîrîre), a porţiunilor 4 şi 5; 7) porţiuni de rezemare a lanţurilor; 8) sensul de transport fie cu lanţuri purtătoare al materialului. (paturi cu lanţuri purtătoare), cari — purtînd pe ele materialul.— împiedică tîrîrea şi deci zgîrierea suprafeţei sale (la tablă groasă). La paturile cu lanţuri purtătoare se utilizează lanţuri cu role cari au diametrul mai marede.cît lăţimea zaiei lanţului, astfel încît materialul (tabla) se sprijină pe role (v. fig. III) şi nu atinge glisierele. — Pentru a permite preluarea materialului de pe teriaiului se folosesc împingătoare, iar materialul răcit e colectat într-un jgheab compus dintr-un număr de elemente corespunzător celui al grinzilor (y. fig. IV). Paturile cu grinzi masive se folosesc, în special, la bluminguri. Pat cu rulouri, care e cel mai utilizat astăzi, la lami-noarele de profiluri mijlocii şi mici, şi care e format (v. fig. V) din mai multe rulouri antrenate, dispuse oblic, cu înclinaţia.de circa 45° faţă de direcţia de transport a materialului, şi cari, prin rotire, antrenează (printr-o componentă a forţei de frecare) materialul şi îl transportă perpendicular pe direcţia axei sale longitudinale. La capătul drumului, materialul întîlneşte dispozitivul de stivuire, compus din pîrghii curbe cari, acţionate fiecare prin mişcarea unei tije, la început ridică materialul de pe pat, iar apoi — rotindu-se în plane orizontale, acţio- nate de altă tijă — îl transmit căii cu rulouri, după care — IV. Pat de răcire cu grinzi pentru deplasarea materialului cu ajutorul împingătoarelor. 1) suport; 2) grindă purtătoare; 3) suportul împingătoarelor; 4) primirea materialului răcit. calea cu rulouri, de alimentare, şi predarea lui pe calea cu rulouri, de ieşire, porţiunile terminale ale transportorului cu lanţuri (purtătoare sau cu tîrîre) pot oscila, acţionate de mecanisme speciale, în jurul unor axe orizontale. Paturile cu lanţuri de antrenare, cu tîrîre, sînt utilizate la laminoare de profiluri grele, de ţevi, ţagle, blumuri şi table groase, cele cu lanţuri purtătoare fiind utilizate numai la tablă groasă, unde mai servesc şi ca paturi de control, pe cari se controlează calitatea suprafeţei tablei şi unde se fac şi reparaţiile pentru eliminarea defectelor mai mici. Pat cu grinzi masive care e constituit dintr-un grătar de grinzi purtătoare, masive, rezemate pe suporturi cari psrmit trecerea liberă a aerului de răcire. Pentru deplasarea ma- prin a doua mişcare a primuiui grup de tije — îl coboară pe calea cu rulouri. Acest tip de pat prezintă avantajul răcirii uniforme şi al bunei utilizări a suprafeţei. Pat cu greble, care a fost cel mai răspîndit tip utilizat pînă în ultimii ani la profilurile mici, şi la care (v. fig.VI) transportul transversal faţă de direcţia de ieşire a materialului dintre cilindre se face de două mecanisme cu. două grupuri de bare plate dinţate, numite greble~ cari primesc în fiecare adîncitură un laminat. Prin ridicarea greblelor (cu ajutorul unui mecanism cu doi arbori cu excentrice la fiecare greblă) peste grătarul de şine pe care se sprijină materialul, acesta e ridicat de pe grătar de greble cari — continuînd mişcarea — îl depun la coborîre pe grătar, cu un pas mai Pat de răcire 169 Pat de răcire departe. Repetarea acestor mişcări trece materialul peste pat, în timpul necesar pentru răcire şi îl d pune pe un grup de bare oscilante, de predare pe calea cu rulouri de evacuare. şi mecanismul de predare a materialului, care îl predă — după ce l-a adunat în pachete mici — pe calea cu rulouri de evacuare. V. Pat de răcire cu rulouri. 1) reazem; 2) rulou antrenat; 3) panta de livrare a ţevilor calde; 4) pîrghie curbă a dispozitivului destivuire; S) tijă de comandă a ridicării pîrghiilor 4; 6) tijă de comandă a mişcării de rotire a pîrghiilor 4 în plan orizontal; 7 şi 8) cale cu rulouri pentru materialul cald, respectiv răcit; 9 şi 10) sensul de deplasare a materialului pe calea cu rulouri 7 şi 8; 11) [sensul de deplasare a materialului pe patul de răcire. VI. Pat de răcire cu greble, cr) vedere de sus a părţii de ieşire a unui pat de răcire cu greble, bilateral; b) schema cinematică a jumătăţii din dreapta a patului de răcire; 1) intrarea pe pat a materialului, de Ia laminor; 2 şi 2') direcţia de transport al materialului pe cele două părţi ale patului; 3 şi 3') evacuarea materialului de pe patul din dreapta, respectiv din stînga; 4) sensul de deplasare a materialului pe calea cu rulouri, de evacuare; 5) rulourile căii cu rulouri, de alimentare; 6) baraaruncătorului cu pîrghii (care ridică materialul şi îl mută pe pat); 7) motor şi mecanism cu pîrghii de acţionare a barei 6; 8) jgheab de fontă, cu renuri, de primire pe pat; 9 şi 9') greble (cu lungimi diferite) pentru preluarea de pe jgheab; 70 şi 10') greblă constituită dintr-o bară de oţel lat, dinţată, şi o bară nedinţată, acţionate de cîte două perechi de excentrice (calate pe acelaşi arbore); 11) excentrice pentru acţionarea greblelor 9 şi 9'; 7 2) motor şi mecanism de acţionare a greblelor 9 şi 9'; 13) perechi de excentrice pentru acţionarea greblelor 10 şi 10'; 14) motor şi mecanism de acţionare a greblelor 70 şi 10'; 15) barele mecanismului de predare a materialului răcit, strîns în pachete mici; 16 şi 17) cele două motoare şi mecanismele de acţionare a barelor 15; 18) rulou al căii cu rulouri de evacuare a materialului răcit. Mecanismele auxiliare principale ale acestui pat sînt următoarele: aruncătorul cu pîrghii, care are rolul de a muta materialul de pe calea cu rulouri de alimentare în primul jgheab de fontă, liberînd astfel calea cu rulouri pentru o altă bară, Pat cu grinzi cu clicheţi, care are ca mijloc de transport (v. fig. VII) grinzi cu clicheţi escamotabili la cursa înapoi. Un mecanism cu manivelă, bielă şi pîrghii, face să avanseze grinda (şi, concomitent, clicheţii) cu un pas, să împingă deci Pat de strung 170 Patul căii ferate materialul, după care se întoarce în poziţia iniţială. Patul se utilizează la ţagle şi la colaci de sîrmă. Pat cu bandă cu plăci, utilizat la răcirea sulurilor de tablă laminată la laminoarele continue de tablă în benzi. căruciorul, etc.). De obicei, patul e constituit din doi pereţi laterali (v. fig.), legaţi între ei prin nervuri transversale, pentru asigurarea rigidităţii, şi e fie turnat din fontă, fie o construcţie metalică sudată. Suprafeţele superioare ale patului, VII. Pat de răcire cu grinzi cu mişcare translativă alternata, cu clicheţi escamotabili. o) vedere; b) clichet în formă de pîrghie cotită; 1) grindă cu mişcare translativă, cu clicheţi; 2) axul de basculare al clichetului; 3) bară de acţionarea grinzii 1; 4) elementele mecanismului de acţionare a grinzilor 1; 5) grup motor-reductor de turaţie; 6) elementele mecanismului de deservire a căii cu ru- louri pentru evacuarea barelor răcite; 7) cale cu rulouri pentru evacuarea barelor răcite. Pat cu discuri, care se compune (v. fig. VIII) dintr-un număr mare de arbori, fiecare fiind antrenat independent de cîte un motor, şi pe cari sînt calate discuri, dispuse pe arbori alternat numite ghidaje, sînt prismatice sau plane; pe acestea alunecă organele mobile (căruciorul, păpuşa mobilă, etc.). Patul asigură legătura rigidă a organelor fixe (păpuşa fixă, pompa de VIII. Pat de răcire cu discuri. 1) rulou de cale cu rulouri, de intrare a tablei calde; 2) mecanism de predare pe patul de răcire; 3) arbore cu discuri; 4) suport cu rulouri de rezemare a discurilor; 5) răsturnător de tablă; 6) cale cu rulouri, de evacuare a tablei răcite. la vîrfurile unor romburi, din care cauză—la transportul materialului peste ele— materialul (tabla groasă) se sprijină în puncte cari se schimbă continuu, ceea ce ajută la răcirea uniformă a materialului. Arborii nu sînt rezemaţi în lagăre, cari ar funcţiona greu la căldură, ci—prin intermediul unor discuri—se sprijină pe role cari se rotesc liber. Materialul nu se freacă de nimic; deci suprafaţa tablei nu se deteriorează. Mecanismele de predare a tablei pe pat şi de pe pat sînt, de asemenea, construite astfel, încît să nu se producă alunecare. Acest pat e tipul considerat drept cel mai adecvat la tablă groasă, la care calitatea suprafeţei prezintă importanţă foarte mare. La capăt, patul e echipat cu un răsturnător de tablă, pentru a permite controlul ambelor suprafeţe ale tablelor. î. ~ ele strung. A4ş.; Element de construcţie al unu i strung, care susţine toate organele sale (păpuşa fixă, păpuşa mobilă, Secţiune transversală în patul unui strung. 1) pat; 2) ghidaje prismatice; 3) ghidaje plane; 4) nervură de rigidizare. ulei, etc.) şi ghidarea precisă a organelor cu mişcare de translaţie paralelă cu axa strungului (căruciorul, păpuşa mobilă, etc.). Sin. (impropriu) Banc de strung. 2. Pat. 3. Tehn., Gen.: Strat de material, orizontal sau înclinat, cu faţa superioară aproximativ plană şi pe care, de obicei, se aşază alte materiale. 3. ~ bacterian. Canal.: Sin. Biofiltru (v.). i. ~ cald. Agr.: Stratul de materiale de natură orga- nică, folosit pentru încălzirea răsadniţelor pînă la temperatura de 25---300. Patul cald poate fi alcătuit din băligar, din gunoaiele din gospodării, rumeguş, puzderie de cînepă, frunziş de arbori, paie, turbă şi, în general, din resturi organice cari, intrînd în fermentaţie, pot dezvolta căldură. 5. ~ul caii ferate. C. f.: Ansamblul format de straturile de materiale aşezate pe platforma căii şi care serveşte la fixarea liniei. Patul căii se execută, în funcţiune de gradul de compacitate sau de tasare al platformei căii, astfel încît să nu se producă tasări permanente sau înfundarea traverselor în platforma căii sub efectul circulaţiei trenurilor. Deoarece, în general, patul căii ferate trebuie să fie elastic, el e constituit dintr-un strat de nisip, cu grosimea de 0,10 m, aşezat Pat de aeraţie înecat 171 Pat de uscare direct pe platforma căii, peste care se aşterne stratul de balast, cu grosimea de 0,20---0,25 m, sub talpa traversei, iar deasupra acestuia, balastul, care umple spaţiul dintre traverse şi formează prisma de balast. Pentru platforme foarte slabe se recomandă ca patul căii să fie constituit dintr-un strat de nisip cu grosimea de cel puţin 0,15 m, pe care se aşază un blocaj cu grosimea de 0,20***0,25 m, peste care se aşterne stratul de balast cu grosimea minimă de 0,20***0,25 m, sub talpa traverselor. Patul căii trebuie să^ asigure stabilitatea suprastructurii căii, cu tasări elastice. înlocuirea acestui pat elastic cu un pat compleţ rigid, de beton sau de beton armat, nu a dat rezultate în exploatare, deoarece se obţine o cale rigidă, care produce mult zgomot şi, în special, vibraţii cari pot conduce la distrugerea rapidă a materialului rulant. Din acest motiv se recomanda să se realizeze un p#t al căii cît mai elastic, chiar pe podurile de zidărie şi de beton armat. 1. ~ de aeraţie înecat. Canal.: Sin. Biofiltru cu aeraţie artificială (v. sub Biofiltru). 2. ~ de balast. C. f. V. Patul căii ferate. 3. -/v/ de cocs. 1. Mett.: Strat de cocs pe care se reazemă un strat de fontă, într-un cubilou. 4. ~ de cocs. 2. Mett.: Strat de cocs aşternut în solul turnătoriei pentru a forma baza unui pat de turnare (v.), tare sau moale, şi a uşura evacuarea gazelor de la partea inferioară a unei forme de turnare executate în solul turnătoriei. De obicei, patul de cocs e legat cu atmosfera şi prin canale de aerisire. 5. ~ deformare. Mett.: Porţiune din solul turnătoriei, pregătită pentru aşezarea formelor temporare — atît la formarea în rame de formare, cît şi la formarea în solul turnătoriei — prin îndesarea unei mase de amestec de formare pînă la un grad de îndesare care să-i asigure o mare permeabilitate. Pentru forme cu dimensiuni mici se amenajează un pat moale, iar pentru forme cu dimensiuni mari sau numai cu înălţime mare, un pat tare. Patul m o a I e se pregăteşte într-o groapă cu adîncimea de circa 200 mm săpată în solul turnătoriei, care se umple cu amestec de umplutură pînă peste nivelul solului; amestecul se planează orizontal şi se netezeşte, fără a-l bate; apoi se presară deasupra amestec de model, formînd un strat cu grosimea de circa 10 mm, care se bate uşor cu rigla. Patul tare se pregăteşte într-o groapă cu adîncimea de 200---250 mm mai mare decît înălţimea modelului, săpată în solul turnătoriei, al cărei fund se îndeasă bine; pe fundul gropii se aşază un strat de cocs de 60---80 mm, cu două sau trei ţevi pentru asigurarea ventilării formei; peste cocs se bate (în straturi) amestec de umplutură, pînă la circa 100 mm sub nivelul solului, în care se fac canale de ventilare, folosind vergele groase; deasupra amestecului de umplutură se amenajează un pat moale, cu canale de ventilare. 6. ~ de nisip. Drum.: Strat de nisip aşezat între patul drumului şi un pavaj sau o fundaţie rutieră, şi care serveşte ca strat izolant, ca strat filtrant sau ca strat intermediar. Uneori, poate fi înlocuit cu un pat de balast. Patul de nisip izolant împiedică ascensiunea argilei în straturile fundaţiei şi ale îmbrăcămintei drumului. El se aşterne pe patul drumului, în grosime de cel puţin 5 cm. Nisipul trebuie să fie cît mai fin, cu o ascensiune capilară aparentă cuprinsă între 12 şi 36 cm (determinată în laborator), în locul nisipului se poate folosi balast cu granule cu dimensiuni de cel mult 5 cm. Paturile de nisip izolant sînt folosite pe porţiunile de traseu amplasate pe terenuri argiloase. Patul de nisip filtrant are rolul de a împiedica ascensiunea apei prin capilaritate, în fundaţia drumului, cînd nivelul apelor subterane se găseşte prea aproape de suprafaţa terenului, iar pămîntul are o capilaritate mai mare, cum şi cu scopul de a evacua apele meteorice infiltrate în îmbrăcă-mintele permeabile, deoarece prezenţa apelor în fundaţia drumului provoacă degradarea acestuia, în special iarna, din cauza îngheţului. Se foloseşte nisip grăunţos, curat, fără conţinut de părţi fine, cari favorizează ascensiunea prin capilaritate, şi care trebuie să conţină cel mult 5% particule de argilă şi cel mult 2% adausuri desubstanţe organice. El trebuie să aibă o ascensiune capilară aparentă de 0* * * 12 cm. Grosimea stratului de nisip se alege în funcţiune de trafic, de felul terenului şi de nivelul apelor subterane, în general ajungînd pînă la 30 cm. Patul de. nisip intermediar e folosit la drumurile cu pavaje de pavele normale, de pavele abnorme, de piatră brută, sau de bolovani. în primele două cazuri, e aşezat între fundaţia drumului şi pavaj, şi are grosimea de 3-*-5 cm (v. sub Pavaj). La pavajul de bolovani şi de piatră brută, patul de nisip (sau de balast) serveşte şi ca fundaţie, fiind compresat sau pilonat mecanic sau manual, şi are grosimea de 15***25 cm. Grosimea şi caracteristicile patului de nisip sînt specificate pe profilul transversal-tip al drumului. Deoarece pe acesta e specificată grosimea stratului de nisip după cilindrarea definitivă a îmbrăcămintei, trebuie ca stratul să fie aşternut în grosime mai mare decît cea definitivă, pentru a ţine seamă de înfoierea materialului. Patul de nisip se aşază pe patul drumului (v.), nivelat şi cilindrat în prealabil, fiind aşternut după şablon; apoi e nivelat, stropit uniform cu apă şi pilonat cu maiuri speciale de lemn,sau cilindrat cu un compresor uşor, pentru a nu fi împins înainte de rulourile compresorului. 7. /v/ de turnare. Mett., Metg.; Porţiune din solul turnătoriei, amenajată pentru asamblarea formelor şi pentru sprijinirea acestora la turnarea pieselor. Amenajarea consistă în acoperirea terenului respectiv cu un strat de 10* * * 15 cm de amestec de formare sau de nisip cuarţos, urmată de tăvălugi rea şi nivelarea acestui strat. 8. /x/ de uscare. Canal.: Suprafaţă de teren limitată de diguri mici de pămînt, acoperită cu un pat de material filtrant, pe care se răspîndeşte nămolul fermentat, provenit din instalaţiile de epurare a apelor de canal, pentru a se usca, prin evaporare şi, de obicei, prin infiltrare în sol. Cînd solul e permeabil şi apele freatice se găsesc la adîncime destul de mare pentru a nu exista pericolul de infectare a lor, paturile de uscare a nămolului se amenajează direct pesol. Cînd terenul nu e permeabil, patul se amenajează prin aşternerea unuia sau a două straturi de pietriş (eventual de zgură sau de piatră spartă), în grosime totală de 20---30 cm, şi a unui strat de nisip (eventual de praf de cocs), cu grosimea de 20 cm. Straturi le de piatră sau de zgură se aşază astfel, încît sorturi le mai mari să fie la fund, iar cele mici, la suprafaţă. Suprafaţa paturilor se împarte, prin garduri de lemn, în compartimente de diferite mărimi, după capacitatea instalaţiilor de epurare (de ex., pentru instalaţiile mici, paturile au lăţimea de 10 m şi lungimea de 100* * * 150 m). în lungul compartimentelor se execută o conductă de drenare, din tuburi ceramice (0 125**• 150 mm), cu panta de 0,8% , care colectează apa drenată în tuburi ceramice (0 75 mm) (v. fig. /). Apa colectată e evacuată într-un emisar, după clorinare. Nămolul se răspîndeşte în straturi de 20 cm, de circa nouă ori pe an, deci pînă la grosimea totală de 1,80 m, fiecare strat fiind aşternut după uscarea celui aşternut înaintea lui. După uscare, nămolul e îndepărtat prin săpare, luîndu-se şi o parte din stratul de Patul drumului 172 Patul drumului nisip. Pentru a trant se înlocu face economie de nisip, o parte din patul fii--ieşte cu două benzi de beton înclinate spre seceră, la cari se execută prin adaus de pămînt pe, platforma drumului. Versantele patului se execută de obicei cu pante /. Pat de uscare a nămolului. a) secţiune longitudinală; b) vedere în plan; c) secţiune A— A; 1) vană; 2) jgheab pentru distribuirea nămolului; 3) jgheaburi înclinate; 4) pat de nisip, cu grosimea de 20 cm; 5) strat de zgură, cu grosimea de 20 cm; 6)iuburi de drenaj (Dn=75 mm); 7) colector pentru drenaj (D^=150 mm); 8) intrarea nămolului; 9) drum; 10) rampa de acces pentru vehicule; 11) incintă de pămînt. interior (v. fig. //). Aducerea şi evacuarea nămolului se fac cu vagonete sau cu excavatoare şi cu drage speciale. 11. Pat de uscare a nămolului, cu benzi de beton. iy benzi de beton înclinate; 2) strat de nisip; 3) pat pietruit; 4) tuburi de drenaj; 5) incintă de beton armat; 6) cale ferată pentru vagonete. i. ~ul drumului. Drum.: Partea amenajată a platformei unui drum (v. Platforma drumului), pe care se aşază corpul drumului. Sistemul rutier adoptat pentru o şosea (îmbrăcămintea şi fundaţia), împreună cu patul şoselei, formează complexul rutier al şoselei. Forma patului drumului depinde de felul sistemului rutier folosit şi de profilul transversal tip al drumului. La drumurile cu profilul transversal în formă de seceră, patul drumului e constituit din două suprafeţe plane (versante), înclinate către marginile drumului şi cari intersectează taluzele laterale ale terasamentului drumului (v. fig. a). La drumurile cu profil transversal semiîncastrat, patul drumului e constituit din două versante înclinate, situate sub nivelul platformei drumului şi mărginite lateral de două suprafeţe plane orizontale (banchete), (v. fig. b). La drumurile cu profil transversal încastrat, patul drumului e constituit din două versante situate sub nivelul platformei şi ocupă numai o parte din lăţimea acesteia (v. fig. c). Patul drumului se execută prin săpare, după amenajarea platformei, afară de cazul drumurilor cu profil în formă de transversale de 3-*-4%, pentru a asigura scurgerea apelor infiltrate prin corpul şoselei, şi cari sînt colectate de drenuri aşezate sub acostamente. Pentru a evita înmuierea pămîn-tului care formează patul, datorită ridicării apei din teren prin capilaritate, se aşterne pe patul drumului un strat filtrant de nisip sau de balast, cu grosimea de 10---15 cm, ciIindrat uşor. Cînd terenul e foarte umed se recomandă să se aşeze sub patul drumului, laadîn-cimea egală cu adîncimea de îngheţ, straturi izo-lante, executate din materiale filtrante sau din pămînt tratat cu bitum, ori se execută drenuri în lungul drumului. Aceste măsuri evită formarea de pungi de noroi pe patul drumului cari, prin îngheţare şi dezgheţare, pot deteriora îmbrăcămintea. în °/°V c> u - c Profiluri transversale pentru drumuri cu diferi te sisteme rutiere, a) profil în formă de seceră; b) profil semiincas-trat; c) profil încastrat; 1') platforma drumului; 2) sistemul rutier; 3) acostament de pămînt; 4) terasament. Pat filtrant 173 Patentare general, se recomandă ca nivelul patului drumului să fie ,deasupra zonei periculoase de ascensiune capilară a apei din teren. 1. /^ filtrant. Prep. min.: Totalitatea straturilor cari se aşază pe sitele maşinilor de zeţaj (v.) cu pat filtrant, constituite din granule cu dimensiuni diferite de cele cari se prelucrează, mai mari şi cu greutate specifică cel puţin egală cu a; acestora. - Patul filtrant permite ca la sitele maşinilor să ajungă numai -granulele cele mai dense din materialul supus zeţajului. 2. ~ fluidizat. Tehn., Prep. min.- V. sub Fluidizare. 3. ~ rece. Agr.: Strat de materiale organice epuizate, °din răsadniţele calde sau din stratul de sol dintr-un loc ferit, care realizează în răsadniţă o temperatură de 8---100. 4. Pat. 4. Tehn. mii.: Suportul elementelor componente active ale unei guri de foc portative, care serveşte şi pentru a se sprijini pe umărul trăgătorului (la puşcă şi carabină), pentru a ff apucat şi susţinut de trăgător în timpul ochirii şi tragerji (la pistolete şi revolvere) sau, în fine, pentru a se sprijini şi pentru a fi apucat (la puşcă şi la unele pistolete de precizie). V. Puşcă, Pistolet. 5. Pat. 5. Geol.: Sin. (aproximativ) Culcuş (v. sub Culcuş 2). 6. Pat. 6. Geogr.: Albia unei ape curgătoare (v. sub Albie 1) sau a unui gheţar. 7. Pat cald. Agr.: Mod de aşezare a fagurilor unui stup, fiind dispuşi paralel cu peretele în care se găseşte urdinişul. 8. ~ rece. Agr.: Mod de aşezare a faguri lor unui stup, fiind dispuşi perpendicular pe peretele în care se găseşte urdinişul. 9. Pat de fuziune. Metg.: Sin. Amestec de topire. V. sub Amestec 1. xo. Pataraţâ, pl. pataraţe. Nav.: Daltă de călăfătuit (v.)# cu dimensiuni mari, de formă dreptunghiulară cu axa mare orizontală sau verticală, şi echipată cu un mîner lung, pentru a fi ţinut cu mîna de un călăfătuitor, în timp ce al doilea loveşte cu ciocanul. Se deosebesc: pataraţâ tăietoare (simplă) şi pataraţâ lucrătoare (dublă). n. Pataraţinâ, pl. pataraţine. Nav. V. sub Manevre fixe, sub Greement. 12. Pata, pl. pete. 1. Gen.: Semn sau urmă lăsate pe un corp de o materie de altă culoare, de un corp gras, de impurităţi, etc. 13. ~ de spuma. Ind. hîrt.: Pată circulară, transparentă, în foaia de hîrtie, produsă de spuma inclusă în pasta de hîrtie. 14. Pata. 2. Bot., Ind. lemn.: Alteraţie de natură fizico-chimică, fiziologică sau micologică, produsă prin modificarea compoziţiei chimice a lemnului, carese manifestă prin abaterea de la culoarea normală, datorită reacţiei asupra celulelor lemnoase sau a substanţelor din lemn la acţiunea-microorganismelor ori a ciupercilor în stadiul iniţial de dezvoltare, cum şi datorită unor agenţi fizicochimici (căldură, apă, aer, etc.). Exemple: Petele de mucegai sînt porţiuni cu nuanţe mai închise şi cu aspect murdar, cari rămîn după uscarea lemnului mucegăit. Petele de tanin sînt pete de culoare brună-ruginie, cu forme neregulate, cari apar pe pjesele de lemn de stejar cu mult tanin, datorită spălării de apă a substanţelor tanante şi oxi-dării acestora. — Uneori, petele sînt porţiuni cu nuanţe diferite, chiar în interiorul unor coloraţii anormale ale lemnului; de exemplu: Petele în inima roşie a fagului sînt porţiuni cu diferite nuanţe, înconjurate de dungi de culoare brună închisă. 15. Pata. 3. Gen.: Porţiune diferit colorată, pe o suprafaţă cu fond omogen (de ex.: porţiunea de pe corpul animalelor sau al păsărilor, în care părul sau penele sînt de altă culoare; porţiunile întunecate cari se observă cu ochiul liber sau cu telescopul,, pe suprafaţa Soarelui (uneori), a Lunei sau a altor corpuri cereşti; etc.). 16. ~ catodica. F/z., E/t.: Porţiunea incandescentă de pe suprafaţa catodului unui arc electric (v.), produsă prin bombardarea catodului cu ioni pozitivi, ■ în ■ cursul funcţionării arcului. Datorită temperaturii sale înalte, pata catodică e sursa de electroni termici a arcului. în redresoarele cu catod de mercur, pata catodică are dimensiuni mici, e foarte luminoasă şi e în continua deplasare pe suprafaţa catodului, din cauza temperaturii sale înalte, care provoacă o evaporare intensă â mercurului, deci o tensiune de vapori foarte înaltă şi un curent electric cu densitate mare (circa 4000 A/cm2) în vecinătatea suprafeţei catodului, în locul în care se găseşte pata catodică. . Cînd curentul e intens se pot forma mai multe pete la suprafaţa băii de mercur. în unele construcţii de redresoare se urmăreşte imobilizarea petei catodice, în scopul reducerii cantităţii de mercur care trebuie să se evapore pentru a face posibilă funcţionarea aparatului, cum şi în scopul reducerii pierderilor în arc. Imobilizarea se obţine prin aşezarea în baie a unei spirale sau a unei reţele de wolfram, ieşind puţin, deasupra suprafeţei mercurului. 17. ionica. E/t., Telc.: Pată întunecată care apare progresiv în centrul imaginii de televiziune, odată cu creşterea duratei de utilizare a tuburilor catodice. în tuburile videocaptoare, ionii pozitivi, existenţi ca urmare a vidului imperfect, se mişcă în direcţie contrară electronilor negativi şi sînt concentraţi în mijlocul fotocatodului, ceea ce modifică condiţiile producerii semnalului de imagine şi determină apariţia petei pe ecranul receptorului. în tuburile cinescoape de la receptoare, ionii negativi, existenţi ca urmare a vidului imperfect, se mişcă în sensul fasciculului de electroni spre ecran, fără a putea urmări mişcarea de deviaţie a acestui fascicul, din cauza masei lor mari. Aceşti ioni lovesc ecranul în centru, producînd o pată circulară, progresivă cu îmbătrînirea tubului. Cele două cauze menţionate de producere a petei ionice pot fi combătute, şi anume: la tuburile videocaptoare, cu mijloace adecvate de optică electronică, iar la tuburile cinescoape, prin introducerea unor capcane de ioni sau prin metalizarea ecranului. 18 ■ neagra. E/t., Telc. V. sub Iconoscop. 19. Pata. 4. Ped.: Neoformaţiune (v.) de origine chimică, prezentă în unele soluri sub formă de: concreşteri pulverulente, albe sau albicioase, de cristale mărunte de săruri solubile sau de gips ; separaţiuni pulverulente de carbonat de calciu ; sepa-..raţiuni coloidale ruginii, în pelicule de hidroxizi de fier; separaţiuni brune şi negricioase de oxizi de mangan, subrformă de dendrite (v.); separaţiuni albicioase de silice sau brune, de materii humice; etc. 20. Patefon, pl. patefoane. Fiz., Elt.: Sin. Gramofon (v.). 21. Patella. Paleont.: Gasteropod eterocard, cu cochilia conică nespiralată în formă de cornet, netedă sau cu coaste radiare. Lipseşte operculul. Deşi cunoscută din Silu-rian şi pînă astăzi, nu are valoare' stratigrafică. în ţara noastră se cunoaşte specia Patella coro-nensis Jek din Triasicul de la Dîrste. 22. Patent, cleşte Ut. V. Cleşte patent, sub Cleşte 1. 23. Patentare. Metg.: Călire isotermică la sorbită, aplicată sîrmelor şi benzilor de oţel Patella co-cu conţinut mediu şi mare în carbon, pentru a ronensis. uşura prelucrarea lor prin deformare la rece. Patentarea se poate efectua, fie înainte de începerea prelucrări i la rece, fie între diferitele faze ale acesteia (ca tratament termic intermediar) şi se apl ică, în special, sîrmelor cari trebuie Paternoster, ascensor 174 Patinare să aibă proprietăţi mecanice superioare (rezistenţă de rupere la tracţiune şi limită de elasticitate mari, rezilienţă bună), cum sînt: sîrmele de arcuri, sîrmele pentru cabluri, coardele de pian, etc.; concomitent cu creşterea rezistenţei de rupere la tracţiune, cresc de cîteva ori numărul de îndoiri şi numărul de răsuciri la cari pot fi supuse sîrmele. Proprietăţi optime rezultă — după tragerea la rece a benzilor, respectiv după trefilarea sîrmelor — cînd gradul de ecruisare, respectiv gradul de reducere a secţiunii e maxim ; gradul de reducere depinde de plasticitatea oţelului şi aceasta e optimă cînd oţelul are microstructura foarte omogenă, granulaţia fină, iar cemen-tita şi ferita sînt uniform repartizate în microstructură. Pentru evitarea apariţiei de separări mari de ferită structural liberă în microstructură trebuie să se îndeplinească următoarele condiţii: temperatura de menţinere isotermică trebuie să fie cît mai apropiată de temperatura de stabilitate minimă a austenitei, sau —eventual—chiar în zona cotului perlitic de pe diagrama transformărilor isotermice ale austenitei (v. fig. VII, sub Căiire 1); temperatura de încălzire a sîrmei înainte de cufundarea ei în baia de menţinere isotermică sa fie mai înaită decît cea necesară la călirea obişnuită; pentru atingerea rezultatelor celor mai bune, regimul tratamentului termic de patentare trebuie determinat cu precizie, în dependenţă de conţinutul în carbon al oţelului şi de proprietăţi le finale ale produsului. Patentarea se poate efectua, fie în proces de lucru continuu (cu încălzirea materialului prin trecerea lui continuă printr-un cuptor încălzit la temperatura prescrisă—, urmată de trecerea prin baia de menţinere isotermică), fie în proces discontinuu (prin încălzirea colacilor de sîrmă sau de benzi în cuptoare cu muflă, urmată de cufundarea lor în baia de menţinere isotermică); după trecerea prin baie, în timpul căreia transformarea isotermică a austenitei în sorbită trebuie să fie completă, urmează răcirea în aer şi înfăşurarea materialului pe tobă. Baia de menţinere isotermică poate fi de plumb topit sau de săruri topite. Viteza de trecere a sîrmei prin cuptorul de încălzire şi prin baia de plumb trebuie să asigure atingerea temperaturii de încălzire în cuptor şi să realizeze transformarea austenitei în baia de menţinere isotermică. De exemplu, la prelucrarea unei sîrme de oţel carbon, cu 0,5% C, după laminarea la diametrul de 5,8 mm (ar=72->-73 kgf/mm2) şi două trageri (după cari secţiunea e redusă cu circa 48%, şi* ţj^=circa 100 kgf/mm2) urmează patentarea (prin încălzire în cuptor continuu la 800***1000°, trecere prin baie de plumb topit menţinută la 480***500°, răcire în aer şi înfăşurare pe tobă); structura sorbitică cu grad înalt de dis-persiune obţinută e foarte plastică şi permite încă patru trageri (cu o nouă reducere a secţiunii de circa 82%, atin-gînd valoarea de circa 165*• • 170 kgf/mm2). 1. Paternoster, ascensor Te/in.V. Ascensor multicelular de persoane, sub Ascensor. 2. Paternoster, cuptor Tehn.: Sin. Cuptor cu flux transportor paternoster. V. sub Cuptor. 3. Paternoster, elevator Tehn. V. Elevator pentru materiale de construcţie, sub Elevator cu leagăne (sub Elevator 1). 4. Pateu, pl. pateuri. Ind. olim.: Produs alimentar obţinut la prelucrarea ficatului de porc, de gîscă, etc. în amestec cu carne de porc, uneori şi cu alte organe, cum şi cu diverse condimente. Se poate prelucra sub forma de preparat proaspăt sau de conserve. Se deosebesc: pateu Timiş, preparat din ficat de porc, rinichi de porc, carne de pe căpăţîni de porc, slănină cu şorici şi diferite condimente, ambalat în cutii de 100 g; pateu de ficat de gîscâ; pateu Tîrnava, preparat din organe de vită fierte, tocate fin şi condimentate, ambalat în cutii de 100 g; pateu extra, prospătură preparată din ficat de porc,, guşă de porc, sau de vita, şi ceapă prăjită, condimentat cu sare, zahăr, piper, nucuşoară, etc. 5. Patinare. 1. Tehn.: Alunecarea unui culisor (v.) într-un ghidaj de translaţie, care poate fi o culisă sau o glisieră. în acest caz, patinarea e de cele mai multe ori o mişcare alternată, între limite bine determinate. 6. Patinare. 2. TranspAlunecarea unei roţi pe calea de rulare, concomitent cu rostogolirea ei, sau fără rostogolire. Această patinare, numită patinare de alunecare, se produce cînd viteza V de înaintare a centrului roţii e mai mare decît viteza lineară coi? a punctelor ei periferice(v. fig., poziţia//), considerînd că roata are raza R si viteza unghiulară co (adică V> coi?). Patinarea de alunecare apare cînd se depăşeşte limita de aderenţă, cum e cazul la demararea unui vehicul cu roţile pur- m Patinarea roţii, I) vitezele cari intervin în mersul roţii pe cale ; //) patinare de alunecare V > wR; III) rostogolire pura V — oi R; IV) patinare de rostogolire V <. co R; A) punctul de contact dintre periferia roţii şi cale; C) centrul roţii; C) centrul roţii dupd intervalul de timp dt.' F) frecarea dintre roata şi cale; O) centrul instantaneu de rotaţie; R) raza roţii; V) viteza de înaintare a roţii; Vviteza punctului de contact A; Vdt) drumtfl parcurs de centrul roţii; co Rdt) drumul parcurs în mişcarea de rotaţie de către un punct al periferiei roţii. tătoare frînate sau la frînarea pînă la blocarea roţi lor. Această patinare devine cu atît mai pronunţată, cu cît condiţiile de aderenţă sînt mai defavorabile. Efectele patinării de alunecare se manifestă prin uzura suprafeţelor de rulare ale roţii şi ale căii, cum şi prin creşterea consumului de energie necesar tracţiunii. De exemplu, în tracţiunea trenurilor se produce o uzură mare a bandajelor şi a şinelor, iar uzura bandajelor nefiind uniformă, apar pe suprafaţa lor locuri plane, cari uşurează patinarea de alunecare. 7. Patinare. 3. Transp.: Învîrtirea pe loc a roţilor motoare ale unui vehicul (de ex. a roţilor motoare ale unui autovehicul, sau a roţilor cuplate ale unei locomotive), în mersul lui pe o cale de rulare. Această patinare, numită patinare de rostogolire, se produce cînd viteza de înaintare V a centrului roţii e mai mică d^cît viteza lineară coi? a punctelor ei periferice A (v. poziţii IV, în fig. de sub Patinare 2), consid:-rînd că roata are raza i? şi viteza unghiulară co (adică V Q2 » ^1' -^2-determinătrei drepte p, q, r, cari nu sînt concurente, numite diagonale, iar triunghiul format de ele se numeşte triunghi diagonal. Două laturi ale unui patrulater complet, diagonala care conţine punctul lor comun şi dreapta determinată de acest punct şi de punctul comun celorlalte două diagonale, formează un fascicul armonic. Rezultă următoarele proprietăţi: Două vîrfuri opuse sînt conjugate armonic în raport cu punctele în cari diagonala determinată de ele intersectează celelalte două diagonale. — Două diagonale sînt conjugate armonic în raport cu dreptele determinate de punctul lor comun şi de cele două vîrfuri situate pe cea de a treia diagonală. Patrupunctul complet admite proprietăţile duale: Două vîrfuri ale unui patrupunct complet sînt conjugate armonic în raport cu punctul diagonal situat pe dreapta determinată de ele şi cu punctul comun acestei drepte şi dreptei determinate de celelalte puncte diagonale. — Două puncte diagonale sînt conjugate armonic în raport cu punctele comune dreptei pe care o determină şi laturi lor cari conţin al treilea punct diagonal. Aceste proprietăţi sînt folosite în construcţia unui element, punct sau dreaptă, care e conjugat armonic cu un element dat în raport cu alte două elemente de bază. Dacă vîrfurile unui patrulater complet sînt la distanţă finită, mijlocurile segmentelor diagonale P1P2, QiQ2, sînt colineare. în Geometria absolută, construită numai pe baza axiomelor de asociere, ordonare, congruenţă şi, eventual, pe axioma de măsură a lui Eudoxos-Arhimede, există un patrulater care are un rol important în studiul fundamentelor Geometriei, numit patrulater S a c c h e r i, care e un patrulater bidrept-unghi isoscel. Patrulaterul are două unghiuri drepte alăturate unei aceleiaşi laturi AB, numită baza principală: 2£A==2£B=1 drept, iar celelalte două laturi ale acestor unghiuri sînt congruente: AD == BC. Rezultă că unghiuri le opuse laturi i CD, opusă bazei principale, şi care se numeşte bază secundară, sînt congruente, iar dreapta determinată de mijlocurile bazelor e perpendiculara comună a lor. Laturile opuse sînt, deci, nesecante. ! 1 A j C Electrodializor Pauli, 1. ~ complet. Geom. V. sub Patrulater. 2. ~ inscriptibil. Geom. V. sub Patrulater. 3. Patrupunct, pl. patrupuncte. Geom. V. sub Patrulater. 4. Patulinâ. Chim. biol.: Sin. Clavacină (v.). 5. Paţacâ, pl. paţace. Pisc.: Sin. Ciorpac (v.). 6. Paţachinâ, pl. paţachine. Silv.: Sin. Cruşîn (v.). 7. Pauli, electrodializor Chim.: Dializor (v.) constituit în principal (v. fig.) din trei camere: două camere laterale A şi 8, în cari se găseşte apă şi în cari sînt introduşi electrozii (anodul şi catodul) şi camera din mijloc C, separată de celelalte’prin membranele semipermeabile 1 şi 2. Sub acţiunea cîmpului exterior, ionii din camera de mijloc C trec spre electrozii respectivi şi, astfel, solul e separat de soluţia ionică sau moleculară. Astfel de electrodializoare permit o micşorare apreciabi lă a timpului de dializă şi sînt folosite în prezent în Biochimie şi în Medicină, în Farmaceutică, în industria chimică, a materialelor fotografice, a zahărului, etc. 8. Pauli, principiul de excluziune al lui Fiz., Mec.: Principiu fundamental al Mecanicii cuantice, aplicabil sistemelor formate d in particule identice, care, în forma sa generală, afirmă că în natură nu se realizează decît stările descrise prin funcţiuni de undă simetrice, dacă particulele au numărul cuantic de spin întreg, sau antisimetrice, dacă particulele au numărul cuantic de spin semiîntreg. în această definiţie, prin funcţiune simetrică, respectiv antisimetrică, se înţelege o funcţiune care îşi păstrează, respectiv îşi schimbă semnul într-o permutare simultană între ele a tuturor coordonatelor (de poziţie, spin, spin isotopic) a două particule; în ambele cazuri, o astfel de permutare nu modifică valoarea absolută a funcţiunii de undă, în virtutea definiţiei înseşi a identităţii particulelor. Prescripţia simetriei sau a antisimetriei e un postulat astăzi ireductibil la alte postulate ale Mecanicii cuantice; ea serveşte la simplificarea rezolvării ecuaţiei lui Schrcdinger prin excluderea, de la început, a soluţiilor cari nu o respectă. De exemplu, e exclus ca, într-un atom, doi electroni să coincidă în ce priveşte toate cele patru numere cuantice ale lor (principiul lui Pauli în forma restrînsă, primitivă). Două particule cari apar identice în Mecanica clasică, dar cari pot fi totuşi distinse în cadrul ei (de ex. prin localizarea lor diferită), sînt indiscernibile în interpretarea statistică a Mecanicii cuantice. Deci, sistemele de particule identice nu au decît proprietăţi colective, invariante la permutarea lor, astfel încît permutarea a două particule conservă valoarea absolută a funcţiunii de undă, înmulţind-o cu un factor complet constant, de modul egal cu unitatea. Cum o nouă permutare a celor două particule considerate restabileşte funcţiunea de undă iniţială, pătratul acestui factor e de asemenea egal cu unitatea, adică factorul însuşi e egal cu ±1. Orice stare a sistemului e, deci, într-un moment dat, fie s i m e t r i c ă, fieantisi metrică; din ecuaţia lui Schrcdinger rezultă atunci că acest caracter se păstrează în decursul timpului. Principiul lui Pauli afirmă, în plus, că acest caracter nu $e schimbă nici în procesul de măsură, fiind astfel un atribut al particulelor, ca masa, sarcina sau spinul lor. Dacă sistemul de particule identice prezintă o interacţiune slabă între aceste particule, se demonstrează că particulele cu-spin semiîntreg (aparţinînd unor sisteme cu funcţiuni de undă antisimetrice) se supun statisticii Fermi-Dirac, iar perticulele cu spin întreg (aparţinînd unor sisteme cu funcţiuni de undă simetrice) se supun statisticii Bose-Eir.stein. în Statistica cuantică se admite însă şi existenţa unor particule „localizate1*, avînd o probabilitate de prezenţă numai Pauling, procedeul — 179 Pavaj în regiuni distincte din spaţiu, fiind prin aceasta susceptibile de o diferenţiere experimentală. Unor astfel de particule, de fapt nu complet identice, nu li se aplică raţionamentele precedente şi, în consecinţă, ele nu sînt restrînse la stări de simetrie sau antisimetrie, fiind guvernate de o statistică de tipul clasic Maxwell-Boltzmann. Particulele elementare, cu excepţia fotonilor (v.) (şi a unor mesoni, al căror caracter de particulă elementară e contestabil), par să fie toate de tip antisimetrie, caracterul simetric fiind posibil numai la particulele-agregate (particule a, cum şi unele nuclee). în Statistică, particulele de tip simetric, respectiv antisimetrie, se numesc bosoni, respectiv fermioni. — Atomiidin nodurileunei reţele cristal ine constitu ie un exemplu de particule localizate. Afară de importanţa sa principială, sau ca auxil iar în rezolvarea ecuaţiei lui Schrcdinger, principiul lui Pauli (în forma restrînsă) permite clasificarea atomilor după configuraţiile lor electronice şi, prin aceasta, interpretarea tablou Iu i periodic al elementelor (v. sub Element chimic). în teoria forţelor de schimb (v.), principiu! lui Pauli intervine prin aşa-numita interacţiune cinematica a spinilor, care consistă în faptul că, chiar neglijînd interacţiunea lor magnetică (dinamică), mişcarea spinilor (forma funcţiunii de undă de spin) influenţează mişcarea orbitală (forma funcţiuni i de undă de poziţie), întrucît funcţiunea de undă totală, produs al unui factor de poziţie cu unul din spin, trebuie să fie antisimetrică; deci, de exemplu, o stare simetrică de spin (spini paraleli) implică o stare antisimetrică de poziţie *— şi reciproc. Se observă că principiul lui Pauli are caracterul unei legi de stare. Sin. Principiul lui Pauli. 1. Pauling, procedeul Chim., Ind. chim.: Procedeu pentru fixarea azotului din aer, ca oxid de azot (v. Oxid de azot, sub Azot), sub influenţa flăcării arcului electric. 2. Paullinia. Farm.: Sin. Guarana (v.). 3. Pauza, pl. pauie. 1. Gen.: Interval de timp corespunzător întreruperii unui anumit proces, a unei anumite activităţi. 4. generator de semnal de Telc.: Generator care produce semnalul de pauză necesar unei emisiuni de radio. 5. semnal de Te/c.: Semnalul emis de o staţiune de radiodifu-ziunesau de radiodistri-buţie în intervalele de timp în cari nu se emite .programul. Semnalul de pauză permite identificarea staţiunii (ssu a grupului de staţiuni căruia îi aparţine) şi indică faptul că staţiunea e în funcţiune, chiar în pauzele programului respectiv. e. Pauza. 2. Pol igr.: Semn tipografic de punctuaţie sub forma unei linii orizontale (—), mai lungă decît cratima (v.), care se pune înaintea şi în urma unu i cuvînt sau a unei expresii cînd acestea ar putea fi omise din fraza în care sînt intercalate, sau care se foloseşte pentru a indica o oprire în lectură, mai accentuată decît în cazul virgulei. Pauza se pune, uneori, şi la începutul alineatelor, — despărţindu-se la culegere cu un spaţiu normal de prima literă, — cînd se începe o nouă vorbire sau o nouă idee, în special la textele de opere dramatice. Pauza se mai foloseşte: pentru a înlocui expresia „pînă la“ cînd e pusă între cifre (de ex. 1960—1965); în tablouri, pentru a indica lipsa unei valori din interiorul unei coloane; ca semn matematic în operaţiile de scădere, cînd se numeşte minus. în interiorul textelor sau cînd e folosită ca semn matematic, pauza se culege despărţindu-se cu un spaţiu subţire. Semnul de pauză e totdeauna turnat pe grosimea de un pătrişor. 7. Pauza. 3. Poligr.: Semn pus pe portativ(v.)pentru a indica întreruperea unei fraze muzicale şi durata acestei întreruperi. 8. Pavaj, pl. pavaje. Drum.: îmbrăcăminte rutieră (v.) executată cu materiale în formă de blocuri, aşezate cu mîna, unul lîngă altul, şi cît mai strîns, într-un strat de nisip sau de mortar, aşternut pe o fundaţie pregătită în prealabil. Din punctul de vedere al duratei de serviciu, se deosebesc '.pavaje permanente (sau pavaje grele), cari sînt executate cu materiale şi în condiţii tehnice adecvate pentru a suporta şi a satisface traficul actual şi cel probabil, într-o perioadă de timp de cel puţin 15—25 de ani, fără a reclama cheltuieli mari de întreţinere (de ex. pavajele de calupuri, de pavele abnorme, de pavele normale, pavajuI beton-mozaic); p a v a j e provizorii (sau pavaje uşoare), cari sînt executate pentru a dura un timp scurt (2***3 ani), pînă la construirea unui pavaj permanent (de ex. pavajul de bolovani şi pavajul de piatră brută). Din punctul de vedere al materialelor folosite la execuţie, se deosebesc tipurile de pavaje descrise mai jos, cari sînt folosite cel mai frecvent. Pavajul beto n-m ozaic e executat cu pavele de formă neregulată, aşezate cu mîna într-un strat de mortar de ciment, pe o fundaţie de beton de ciment, groasă de 15 cm (v. fig. /). Dacă roca din care sînt făcute pavelele e de bună calitate, pavajul beton-mozaic e superior celui de calupuri. Dimensiunile pavelelor sînt următoarele: lungimea 8---12 cm ; laţimea 7*• • 10 cm; înălţimea 8*• * 10 cm. Faţa superioară a pavelelor trebuie să fie cît mai plană, şi să nu aibă denivelări mai mari decît 5 mm. Pavajul e limitat în părţile laterale de borduri de beton sau de piatră, ale căror dimensiuni variază după împrejurările locale. Fundaţia se execută cu dozajul de circa 250 kg ciment la 1 m3 de beton. Peste fundaţie se aşterne un strat gros de 3 cm de mortar preparat cu dozajul de 300 kg ciment la 1 m3 nisip, în care se aşază pavelele, în forma unui mozaic neregulat, cu rosturi şi goluri cît mai puţine. Rosturile trebuie să aibă lăţimea de 5—15 mm şi trebuie să fie goale pe o adîncime de 4 cm. Rosturile dintre pavele se umplu cu mortar bituminos, la o lună după terminarea pavajului, după curăţirea suprafeţei pavajului şi amorsarea cu suspensie de bitum. După uscarea rosturilor, se aşterne peste pavaj un strat de nisip, gros de 0,5 cm, şi se dă pavajul în circulaţie. Pavajul de bolovani e executat din bolovani de rîu aşezaţi pe un substrat de nisip. Bolovanii folosiţi la executarea pavajului trebuie să provină din roci nealterate, negelive şi cu structură şi compoziţie omogene. Nu se admit bolovani proveniţi din roci conglomerate, bolovani cu fisuri sau cu feţe de clivaj. Se folosesc două tipuri de bolovani, cu următoarele dimensiuni: înălţimea, de 15* * * 18 cm, la bolovanii de tipul mare, respectiv de 12-* * 16 cm, la bolovanii de tipul mic; dimensiunile feţei (secţiunii maxime a bolovanului în picioare), de10-**18cm, la tipul mare, respectiv de 8**• 16 cm, la tipul mic ; aria bazei, măsurată la 3 cm de la vîrf, de cel puţin 50% din aria feţei. Bolovanii de tip mare se folosesc la pavajele din gările de mărfuri, din porturi, de pe drumuri pentru tractoare şi, în general, de pe drumuri cu trafic intens şi greu. Pavajele de bolovani sînt limitate în părţile laterale cu bolovani mai mari. Pavajul de bolovani se execută cu profil transversal circular sau parabolic, cu bombamentul de 1/50---1/60. Pe drumuri cu pantă unică, aceasta trebuie să fie de cel mult 3%. La platforme de parcuri şi pieţe, se recomandă panta de 3%, excepţional de 1%. La străzi, în localităţi, declivitatea longitudinală /. Pavaj beton-mozaic. 7) fundaţia bordurii; 2) bordură; 3) fundaţie de beton; 4) strat de mortar de ciment; 5) pavele. 12 180 Pavaj maximă trebuie să fie de 9%, excepţional de 11% ; la drumuri se foloseşte declivitatea corespunzătoare vitezei de proiectare. Pavajele de bolovani se execută de preferinţă pe un pat de balast sau de nisip, eventual de piatră spartă (dacă e economică). Grosimea fundaţiei de balast sau de nisip poate fi redusă la cel puţin 10 cm, ţinînd seamă că sub pavaj există stratul de nisip pilonat cu grosimea de 5 cm. Bolovanii se aşază astfel, încît golurile de sub coada lor să fie umplute cu nisip, lăsîndu-se Iibere rosturile de la partea superioară, iar rosturile să fie ţesute şi aşezate, pe cît posibil, cu latura lungă perpendicular pe direcţia de circulaţie. De obicei, pavajul de bolovani se execută pe toată lăţimea părţii carosabile, şi numai cînd circulaţia nu poate fi întreruptă pe porţiunea în lucru se poate executa pavajul pe cîte o jumătate din partea carosabilă. La executarea jumătăţii a doua, pavajul executat anterior trebuie desfăcut pe o lăţime de 40 cm de lîngă axa drumului, pentru racordarea celor două jumătăţi. în porţiunile în rampă, pavajul se execută totdeauna în sensul de creştere a cotei axei drumului. Baterea cu maiul se execută de la margini către axa pavajului, prin aplicare de lovituri numai pe mijlocul feţei superioare a bolovanilor. Eventualele denivelări sau valuri constatate înainte de începerea baterii se corectează prin scoaterea sau adăugarea de nisip sub bolovani. Bolovanii sparţi în timpul baterii trebuie înlocuiţi, iar cei afundaţi trebuie aşezaţi din nou. E interzisă baterea cu maiul după o ploaie puternică. încadrarea pavajelor de bolovani se execută, în afara localităţilor, cu acostamente amenajate la cotă şi consolidate (înainte de baterea cu maiul a pavajului) cu un pavaj de piatră brută sau de bolovani (de 10---12 cm înălţime), aşezat pe un strat de nisip, cu grosimea de 5 cm, după.pilonare, sau cu o împietruire executată cu deşeuri de piatră spartă, cu deşeuri de carieră sau cu balast, şi care trebuie să aibă grosimea de 15 cm înainte de cifindrare (v. fig. II a şi b). Cînd drumul e mărginit de trotoare, pavajul de bolovani se încadrează cu borduri de piatră sau de beton mozaicat, aşezate pe o fundaţie de beton (v. fig. II c). La drumuri de mică importanţă, aceste borduri pot fi înlocuite cu borduri de piatră brută sau de bolovani, executate cu pietre de 30—35 cm înălţime, aşezate pe fundaţia prelungită a pavajului (v. fig. II d). în aceste cazuri, fundaţia pavajuIui trebuie prelungită sub bordura trotoaru lui pe o lăţime egală cu suma grosimilor fundaţiei şi a stratului de nisip pilonat, dar cel puţin egală.cu lăţimea fundaţiei borduri i dacă aceasta e aşezată pe o fundaţie specială, sau egală cu lăţimea bordurii, dacă aceasta nu are o fundaţie specială. Pe porţiunile de drumuri din interiorul comunelor fără canalizaţie subterană pot fi amenajate rigole triunghiulare pavate. La străzile laterale de importanţă mai mică se poate racorda pavajul cu trotoarul printr-un mic taluz, cu înălţimea de 15—25 cm şi cu panta 1 /1 * * *2/3, pavat cu bolovani de 10*** 12 cm înălţime, aşezaţi pe un strat de nisip de 5 cm grosime, după pilonare (v. fig. II e). Pavajul de bolovani se foloseşte pentru drumuri şi străzi cu trafic de orice fel şi de orice tonaj, dar cu viteză mică, în următoarele cazuri: pe drumuri de acces şi din incinta fabricilor, atelierelor, porturilor, gărilor de mărfuri şi centrelor de aprovizionare; pe drumurile de acces şi pe drumurile interioare ale complexelor agricole, cu circulaţie de tractoare sau de vehicule grele, şi pe platformele cu trafic greu din interiorul acestor complexe; pe drumurile de penetraţie şi pe străzile oraşelor mici şi ale tîrgurilor; pe străzi secundare în oraşe, cum şi pe alte străzi pe cari nu s-au executat încă lucrările edilitare şi nu se dispune de pavele sau calupuri; pe drumurile de şantier cu trafic intens; temporar, pe orice drum pe care sînt indicate pavaje de piatră cioplită, cînd nu se dispune de pavele sau de calupuri; pe drumuri cu deci ivităţi mari, pe ramblee mari susceptibile de tasări ulterioare, la pasaje de nivel, etc.; pe sectoarele drumurilor laterale ramificate din drumuri modernizate sau adaptate pentru circulaţie mecanizată; pe porţiunile laterale ale părţilor carosabile, la străzi şi drumuri modernizate, în interiorul localităţilor, cînd modernizarea întregii lăţimi a părţii carosabile nu e de actualitate; ca fundaţie la îmbrăcăminte asfaltice, dar numai dacă pavajul a fost bine comprimat prin circulaţie. Pavajul de calupuri e executat din bucăţi de piatră cubică (calupuri), cu înălţimea de 8* * * 10 cm, aşezate într-un pat de nisip (în grosime de 3 cm, sub calupuri, după pilonare) aşternut pe o fundaţie pregătită în prealabil şi care poate fi alcătuită (în funcţiune de rezistenţa terenului şi de mărimea traficului) astfel: dintr-un macadam cimentat, cu grosimea de cel puţin 15 cm înainte de cilindrare; dintr-un strat de beton de ciment, cu grosimea de cel puţin 15 cm; dintr-o împietruire veche, completată, cu grosimea de cel puţin 8 cm; dintr-un macadam sau beton de ciment în grosime totală după cilindrare de cel puţin 20 cm; dintr-un macadam cilindrat, de cel puţin 15 cm grosime după cilindrare; dintr-un blocaj de piatră brută sau de bolovani, completat cu strat de piatră de egalizare, în grosime minimă de 20 cm, după cilindrare. Pavajele de calupuri (v. fig. III) se execută în cale curentă cu profil în formă de acoperiş cu două pante egale (dd 2,0---2,5% ) racordate în treimea centrală printr-un arc de cerc, iar în curbele cu supraînălţare se execută cu profil cu o singură pantă transversală, corespunzătoare supraînălţării. în oraşe se pot folosi şi alte tipuri de profiluri transversale. Lărgimea rosturilor dintre calupuri trebuie să fie de cel mult 0,5 cm la pavajele cu calupuri de calitatea întîi, respectiv de cel mult 0 8 cm, la pavajele cu calupuri de calitatea a doua. De obicei, pavajele de calupuri se execută pe toată lăţi mei părţii carosabile a drumului şi numai excepţional, cînd circulaţia nu poate fi întreruptă, se execută pe cîte o jumătate din lăţimea acestuia, jumătatea a doua executîndu-se după desfacerea, pe o lăţime de circa 40 cm de lîngă axa drumului, a pavajului executat anterior, pentru racordarea celor două părţi. Aşezarea calupurilor se începe de la borduri, cu cheile arcelor, şi se continuă cu arce întregi. Lungimea arcului mediu al grupei de patru arce trebuie să fie egală cu 1/4 din circum-ferenţă. Lungimea coardei arcului mediu trebuie să fie de 1,20“* 1,50 m şi se alege astfel, încît să fie un submultiplu din e II. Modul de încadrare a pavajulu i de bolovani. a şi b) încadrare cu fîşii consolidate; c şi d) încadrare cu borduri; e) încadrare cu taluz pavat; î) fundaţie; 2) nisip pilonat; 3) pavaj de bolovani; 4) chenar; 5) fîşie consolidată; 6) trotoar; 7) fundaţia bordurii; 8) bordură de beton ; 8') bordură de bolovani sau de piatră brută. Pavaj 181 Pavaj lăţimea totală a părţii carosabile. Arcele se aşază cu cheia în direcţia de înaintare a execuţiei pavajului. La naşteri, arcele trebuie să se întretaie în unghi drept, iar la borduri tangenta la cheie a arcelor trebu ie ;,să fie perpendiculară pe 1 linia bordurilor. La încrucişări cu al te drumuri, cum şi în alte locuri, calupurile pot fi aşezate şi altfel (cu rosturi paralele, incerte, etc.). Calupurile se aşază într-un strat de nisip afinat, gros de 3 cm, aşternut pe un strat de nisip pilonat, gros de 3 cm după pilonara. Se execută apoi prima batere cu maiul, pentru regularizarea pro-* fi iu lui pavajului, apoi se aşterne un strat de nisip, care se stropeşte cu apă şi se perie; pentru a pătrunde în rosturi, după care se execută a doua batere cu maiul, în aceleaşi condiţii ca la pavajul de bolovani. Baterea se întrerupe cînd, după şaşe lovituri aplicate cu maiul de 35 kg, de la înălţimea de 0,5 m, pavelele nu se afundă cu mai mult de 3 cm. După batere se aşterne un strat de nisip de 1 cm grosime, care se stropeşte cu apă, şi se cilindrează pavajul cu un compresor de 6---8 t, prin cel puţin cinci treceri succesive pe aceeaşi fîşie. Rosturile radiale ale runui arc trebuie să fie aşezate în dreptul mijlocului calupurilor arcelor adiacente, cu toleranţa de 2 cm. După executare, pavajul se dă în circulaţie o lună de zile* după care se revizuieşte, se corectează denivelările apărute şi se curăţă; apoi se desfundă şi se curăţă rosturile pe o adîncime de 3 cm şi se umplu rosturile, fie cu mastic de bitum topit (la 160* * * 180°), — confecţionat cu 70***60% fi Ier şi 30“*40% bitum (în greutate) cu penetraţia de 80---100 zecimi de milimetru, dozajul optim fiind stabilit prin încercări de laborator, — fie cu mortar preparat dintr-o suspensie de bitum filerizat şi nisip. Umplerea rosturilor se execută numai pe timp frumos, pe toată lăţimea pavajului sau alternativ pe cîte o jumătate din aceasta, dacă circulaţia nu poate fi întreruptă, turnîndu-se în rosturi materialul în exces. După răcirea masticului sau uscarea mortarului, se aşterne pe suprafaţa pavajului un strat de nisip grăunţos, aspru şi curat, de 0,5 cm grosime, şi se dă pavajul în circulaţie. Pe sectoarele de drumuri sau pe străzile pe cari nu sînt definitivate lucrările edilitare, rosturile pot rămînea deschise pînă la executarea acestora. Pe porţiunile în cari pavajul poate fi murdărit cu ulei scurs de la vehicule, rosturile pot fi umplute imediat după terminarea pavajului. Pavajele de calupuri se încadrează astfel: în afara localităţilor, fie cu borduri îngropate, de 18x 18 cm, aşezate pe o fund ţie de beton de 30x15 cm şi rostuite cu mortar de ciment, fie cu borduri de 15x22 cm, înfipte în picioare într-o fundaţie de balast consolidat; pe sectoarele de drumuri cu trotoare, cînd pavajul se execută pe toată lăţimea dintre trotoare, între pavaj şi bordurile trotoarelor se intercalează două şiruri de calupuri sau un şir de pavele normale, aşezate în lung, cu 1 cm sub nivelul marginii pavajului, pentru a forma o rigolă. Cînd drumul are acostamente, acestea se consolidează cu benzi de încadrare (v. sub Bandă 2), executate fie dintr-o împietruire, în cale curentă, fie din piatră brută pe un pat de nisip, pe sectoarele cari traversează comunele, — cînd pavajul nu e executat pînă la rigolă, — pe porţiunile în cale curentă cu pante mai mari decît 3% şi în curbele cu raza mai mică decît 100 m. în interiorul comunelor, acostamentele pot fi înlocuite cu trotoare mărgin ite spre partea ca-rosabilă cu borduri. Pavajul de calupuri e folosit pe sectoarele de drum cari traversează localităţile, cînd traficul depăşeşte 300 t/zi, pe sectoarele de drum cu deciivităţi de 4,5--*8% , pe arterele de penetraţie şi pe străzile, oraşelor cînd traficul depăşeşte 3000 t/zi, pe arterele de penetraţie şi pe străzile oraşelor din apropierea carierelor de piatră, chiar cînd traficul e mai mic decît 3000 t/zi, dacă aceste pavaje sînt mai economice decît altele,'în incinta porturi lor, a gări lor de mărfuri şi în parcu- rile de staţionare a vehiculelor. Sin. Micul pavaj, Pavaj mărunt, Pavaj mozaic. Pavajul de klinker se execută din cărămizi confecţionate din argile arse pînă la un început de vitrifiere (v. Klinker ceramic), aşezate într-un strat de nisip cu grosimea de cel mult 2 cm, aşternut pe o fundaţie constituită dintr-un strat de beton de ciment sau dintr-o împietruire. Profilul transversal al pavajului de klinker se execută în formă de acoperiş cu două pante egale (de 2-*-3%). Cărămizile pavajului pot fi aşezate în rînduri perpendiculare pe axa căii, în rînduri înclinate la 45° faţă de aceasta sau în alte moduri. îndesarea pavajului se face prin batere cu maiuri uşoare de mînă, iar finisarea se execută prin cilindrare cu compresoare uşoare. Aşezarea cărămizilor se execută astfel, încît să rezulte rosturi cu lărgimea de cel mult 2***4 mm, cari se umplu cu mastic de bitum, în aceleaşi condiţii ca şi la celelalte pavaje. Pavajul de klinker poate fi executat şi prin aşezarea cărămizilor pe lat, pe o fundaţie de beton, într-un pat de mortar de ciment, rosturile dintre cărămizi fiind umplute cu mortar. Pentru a preveni fisurarea pavajului,'trebuie amenajate rosturi longitudinale şi transversale de dilataţie (distanţate cu 15***20 m), cari se umplu cu mastic de bitum. Pavajul de klinker prezintă următoarele avantaje: e durabiI şi rezistent, astfel încît poate înlocui foarte bine pavajele de piatră, în regiunile în cari aceasta lipseşte; permite realizarea de suprafeţe foarte regulate, deoarece materialele sînt foarte regulate ca formă şi dimensiuni; se execută uşor. Deoarece e însă prea costisitor, se foloseşte mai puţin ca pavaj rutier, şi mai mult la pavarea curţilor, a peroanelor, trotoarelor şi altor suprafeţe de întindere mică. Pavajul de pavele abnorme se execută din pavele ale căror feţe au variaţii dimensionale mari (v. Pavea abnormă, sub Pavea), aşezate într-un pat de nisip, pe o fundaţie pregătită în prealabil, şi care poate fi alcătuită dintr-un strat de nisip sau de balast, de cel puţin 15 cm grosime după cilindrare, dintr-o împietruire nouă sau dintr-o împietruire veche reprofilată, de cel puţin 15 cm grosime după cilindrare, ori dintr-un blocaj de piatră brută sau de bolovani, cu strat de piatră de egalizare, de cel puţin Î8 cm grosime după cilindrare. Grosimea fundaţiei se stabileşte în funcţiune de rezistenţa terenului şi de mărimea traficului. IU, Pava] de calupuri (pentru şosele interurbane). 1) acostament: 2) bandă laterală împietruită; 3) fundaţia bordurii; 4) bordură; 5) fundaţia pavajului; 6) strat de nisip pilonat; 7) calupuri. Pavare 182 Pavator Pavajele de pavele abnorme se execută cu profil transversal în formă de acoperiş cu două pante egale (de 2,5***3% )f racordate în treimea centrală printr-un arc de cerc, iar în curbele cu supraînălţare se execută cu o singură pantă, corespunzătoare supraînălţării. în oraşe se pot folosi şi alte tipuri de profiluri transversale. Lărgimea rosturilor dintre pavele trebuie să fie de cel mult 1 cm, la pavajele executate cu pavele de calitatea întîi, respectiv de cel mult 1,5 cm, la pavajele executate cu pavele de calitatea a doua. Pavajul propriu-zis se execută la fel ca pavajul de calupuri, cu următoarele deosebiri: grosimea stratului de nisip pilonat şi grosimea stratului de nisip afînat trebuie să fie de 5 cm; terminarea baterii finale cu maiul se verifică prin aplicarea a 12 lovituri de mai; cilindrarea se face cu un cilindru de 6—10 t, prin cel puţin opt treceri succesive pe aceeaşi fîşie. După cilindrare, rosturile trebuie să fie cît mai strînse şi în limitele admise. Rosturi le radiale ale unui arc trebuie să coincidă cu mijlocul pavelelor arcelor alăturate, cu toleranţa de 2 cm. Pavajul de pavele abnorme poate fi executat dintr-o dată pe toată lăţimea părţii carosabile sau pe cîte o jumătate din lăţimea acesteia, ca şi pavajul de calupuri. Aşezarea pavelelor se execută la fel ca la pavajul de calupuri, cu deosebirea că I ungimea coardei arcului mediu trebuie să fie de 1,40***2,00 m. Qupă executare, pavajul se dă în circulaţie o lună de zile, după care se revizuieşte, se corectează şi se umplu rosturile, la fel ca la pavajul de calupuri. încadrarea pavajului de pavele abnorme se execută Ia fel ca ia pavajul de calupuri. Pavajul de pavele abnorme e folosit în aceleaşi cazuri ca şi pavajul de calupuri, ca şi pe porţiunile de drumuri la cari se prevăd tasări ulterioare (variante, terasamente înalte, pasaje, etc.) şi cari reclamă refacerea ulterioară a pavajului, pentru a-l aduce Ia cotă. Pavajul de pavele de asfalt se execută din plăci sau din blocuri de asfalt, de formă dreptunghiulară, pătrată sau exagonală, cu grosimea de 2,5 cm, pentru trotoare, şi pînă la 7,5 cm, pentru partea carosabilă, aşezate într-un pat de mortar de ciment, aşternut pe o fundaţie de beton de ciment slab, de 20 cm grosime. Pavelele de asfalt se aşază în rînduri perpendiculare pe axa drumului, cu rosturi cît mai mici între ele, şi se îndeasă printr-o batere uşoară cu maiuri de lemn, pentru a se afunda în mortarul proaspăt, astfel încît să rămînă sub pavele un strat de mortar cu grosimea de 1 cm. Rosturile dintre plăci se umplu cu mortar fluid de ciment. Pavelele se confecţionează prin turnarea mixturii asfaltice în forme, şi presare la 250---400 kgf/cm2. Pavajul de pavele de asfalt e elastic, rezistent, antiderapant şi uşor de executat, astfel încît se recomandă la lucrările de volum mic, — pentru a.evita transportarea utilajului necesar IV. Pavaj de pavele normale 1) acostament; 2) banda laterală împietruită; 3) jului; 6) strat de nisip pilonat; 7) pavele norma de tip dobrogean; 9) modul de executare a confecţionării betonului asfaltic, — la lucrări executate iarna şi la pavarea căii de pe podurile metalice. Pavajul de pavele de lemn se execută din piese prismatice sau cilindrice de lemn, aşezate cu fibrele verticale. E folosit foarte rar ca pavaj exterior, fiind utilizat ca pardoseală interioară la ateliere şi hale industriale. V. sub Pardoseală de lemn. Pavajul de pavele normale se execută, fie din pavele normale de formă cubică (pavele de tip transilvănean), fie din pavele normale de formă prismatică (pavele de tip dobrogean), aşezate în nisip pe fundaţii de aceleaşi tipuri cu cele folosite la pavajul de pavele abnorme. Profilul transversal al pavajelor de pavele normale se execută la fel cu al pavajelor de pavele abnorme. Pavajul propriu-zis (v. fig. IV) se execută la fel ca şi pavajul de pavele abnorme, cu deosebirea că refuzul pavelelor trebuie să fie de 25. 3% 4 £ 4% f ^ mm. Pavelele se aşază unele lîngă altele, cele de 12x18 cm (tipdobrogean)în rînduri perpendiculare pe axa drumului, iar cele de 17x17 cm (tip transilvănean) în rînduri înclinate cu 45° faţă de direcţia axei drumului. Pavelele se aşază cu rostu-rile cît mai strînse; rosturile dintre ele trebuie să fie alternate, perpendiculare pe rosturile de pe direcţia rînduri lor, şi să coincidă cu mijlocul pavelelor din rîndurile vecine, cu o toleranţă de cel mult 4 cm. Pentru a permite alternarea rosturilor şi încheierea pavajului la margini şi în axa drumul ui, se folosesc pavelespeciale, numite butise (v.), la pavajele executate cu pavele de tip dobrogean, iar pentru încheierea la margini a pavajelor executate cu pavele de tip transilvănean se folosesc pavele speciale pentagonale. Pavajul se execută fie pe toată lăţimea părţii carosabile, fie pe cîte o jumătate din aceasta, în aceleaşi condiţii ca la pavajul de calupuri. După cilindrare, lărgimea rosturilor trebuie să fie în limitele admise. După executare, pavajul se dă în circulaţie o lună de zil'e^ după care se revizuieşte, se corectează şi se umplu rosturile la fel ca la pavajul de calupuri. încadrarea pavajelor de pavele normale se execută Ia fel ca la pavajele de calupuri. Pavajul de pavele normale se foloseşte în aceleaşi cazuri ca şi pavajul de pavele abnorme. Pavajul de piatră brută se execută în aceleaşi condiţii ca pavajul de bolovani, folosind blocuri de piatră brută cu următoarele dimensiuni: înălţimea de 16-**20 cm, la blocurile de tip mare, respectiv de 12 * * • 16 cm, la blocurile de tip mic; dimensiuni le feţei, 10***20 cm, la tipul mare, re- spectiv 8**♦ 16 cm, la tipul mic; aria bazei, măsurată la 3 cm de la vîrf, de cel puţin 50% din aria feţei. V. Pavaj de bolovani. Pavaj mărunt. V. Pavaj de calupuri. Pavaj mozaic. V. Pavaj de calupuri. î. Pavare. Drum.: Operaţia de executare a unui pavaj. 2. Pavator, pl. pavatori. Drum.: Lucrător calificat, specializat în executarea pavajelor. Sin. Pavagiu. (pentru şosele interurbane), fundaţia bordurii; 4) bordura; 5) fundaţia pava-le; 8) modul de executare a pavajului cu pavele pavajului cu pavele de tip transilvănean. Pavat rină 183 Pavilion 1. Pavatrinâ. Farm.: Esterul dietil-etilical acidului fluoren-9-carboxilic ; clorhidratul are p.t. 143--*144°(cu descompunere). Se sintetizează |_| H din acidul fluc- ^ ^ ren-9-carboxilic # \^_ r (obţinut din acid ^C CH X------C benziIic prin tra- HC C C CH tare cu clorură de % / \ / \ s aluminiu în ben- ^ CH C zen) prin esterifi- ^ I ^ care cu dietil-a- COO—CH,—CH„—N(C„H6)2 mino-etanol. Prin 2 2 v 2 5'2 condensarea acestor nuclee se obţine o substanţă cu efect terapeutic superior. Pavatrina are o acţiune papaverinică (musculotropă) şi atropinică (antimuscarinică) mai mare decît a altor produse spasmolitice. 2. Pavea, pl. pavele. Drum.: Piesă de piatră sau de lemn, mai rar de beton, de asfalt, etc., folosită la executarea pavajelor. Cel mai frecvent sînt folosite pavelele de piatră şi pavelele de lemn. Pavelele de piatră sînt confecţionate prin cioplire din roci dure (granit, bazalt, etc.) şi pot avea forma prismatică sau aproximativ cubică. Elementele unei pavele de piatră sînt următoarele: faţa, adică suprafaţa care rămîne vizibilă cînd paveaua e aşezată în pavaj, şi pe care se circulă; baza, adică suprafaţa opusă feţei şi pe care se reazemă paveaua pe fundaţia îmbrăcămintei; feţele laterale, adică suprafeţele laterale ale pavelelor; coada, adică înălţimea pavelei. Calitatea rocilor din cari sînt confecţionate pavelele prezintă importanţă deosebită, deoarece ele sînt supuse direct la solicitările traficului. Atît pentru pavelele normale, cît şi pentru cele abnorme se prescriu următoarele condiţii de rezistenţă: La drumurile din grupul A: rezistenţa la compresiune pe cub trebuie să fie de cel puţin 1800 kgf/cm2; rezistenţa la uzură (determinată cu maşina Dorry) trebuie să fie de cel mult 12 g, la granit, respectiv de cel mult 25 g, la alte roci; rezistenţa la şoc trebuie să fie de cel puţin 140 kgc.m/cm3, la granit, respectiv de cel puţin 90 kgcm/cm3, la alte roci. La drumurile din grupul B: rezistenţa la compresiune pe cub trebuie să fie de cel puţin 1500 kgf/cm2; rezistenţa la uzură (determinată cu maşina Dorry) trebuie să fie de cel mult 15 g, la granit, respectiv de cel mult 30 g, la alte roci; rezistenţa la şoc trebuie să fie de cel puţin 120 kgcm/cm3, la granit, respectiv de cel puţin 90 kgcm/cm3, la alte roci. Pentru ambele categorii de drumuri, roca folosită la confecţionarea pavelelor nu trebuie să fie gelivă. (Din categoria drumurilor din grupul A fac parte: drumurile naţionale, incluziv traversările prin oraşe, sectoarele de drumuri regionale la intrarea în oraşe şi drumurile din incinta gărilor de mărfuri şi a porturilor. Grupul B cuprinde celelalte drumuri, cum şi anumite sectoare de drumuri naţionale, dar numai cu aprobare specială.) Din punctul de vedere al formei şi al dimensiunilor pavelelor, se deosebesc: pavele normale şi pavele abnorme. Pavelele abnorme au formă prismatică şi dimensiuni variind între următoarele limite: lungimea 12.—16 cm; lăţimea 8* * * 11 cm; înălţimea 10—13 cm. . Pavelele abnorme trebuie să îndeplinească următoarele condiţii tehnice standardizate: faţa trebuie să fie plană, cu muchii regulate şi unghiuri drepte şi să nu aibă denivelări mai mari decît 0,8 cm; baza trebuie să fie plană, paralelă cu faţa şi să aibă aria egală cu cel puţin 2/3 din aria feţei ; feţele laterale trebuie să fie plane şi simetrice faţă de planele axiale verticale. Pavelele normale au muchiile şi feţele cît mai regulate şi pot avea forma prismatică, — pavele de tip dobrogean, de (18d=2)X (12±1 )x (13^1) cm,—sau forma cubică, — pavele de tip transilvănean, de (17±1)x (17±1)x (13±1) cm. Fiecare dintre cele două tipuri de pavele se împart în două clase de calitate. Pentru cele două tipuri şi clase de calitate, standardele din ţara noastră specifică următoarele condiţii: Faţa trebuie să fie plană, cu muchii regulate şi unghiuri drepte, şi să nu prezinte denivelări mai mari decît 0,8 cm, pentru pavelele de calitatea întîi, respectiv denivelări mai mari decît 1 cm, pentru pavelele de cal itatea a doua; baza trebu ie să fie plană, paralelă cu faţa şi să aibă aria egală cu cel puţin 3/4 din aria feţei, pentru pavelele de calitatea întîi, respectiv egală cu cel puţin 2/3 din aria feţei, pentru pavelele de calitatea a doua; feţele laterale trebu ie să fie plane şi simetrice faţa de planele axiale verticale. Feţele laterale trebuie să fie prelucrate astfel, încît aşezînd două pavele una lîngă alta, cu feţele în jos, pe o suprafaţă plană, rostul dintre muchiile feţelor laterale vecine ale celor două pavele să aibă lărgimea de cel mult 1 cm, pentru pavelele de cal itatea întîi, respectiv de 1,5 cm, pentru pavelele de cai itatea a doua. Pentru a obţine o bună ţesere a rosturilor pavajelor executate cu pavele de tip dobrogean se folosesc pavele speciale, numite butise, cari au lungimea egală cu 1,5 ori lungimea unei pavele obişnuite, celelalte dimensiuni fiind aceleaşi. La pavelele de tip transilvănean, cari sînt aşezate de obicei în rînduri înclinate la 45° faţă de axa drumului, se folosesc, pentru încheierea pavajului la margini, pavele pentagonale, cari au patru laturi cu lungimea de 17 cm, iar a cincea, care se aşază spre bordură, cu lungimea de 24 cm, cu toleranţa de ±1 cm. Pavelele de lemn sînt formate din piese prismatice sau cilindrice de lemn de specii răşinoase sau foioase. Pavelele cilindrice se confecţionează, în general, din lemnâ rotunde brute. Pavelele de lemn se execută astfel, încît faţa şi baza să fie perpendiculare pe axa longitudinală a pavelei, iar fibrele dispuse paralel cu înălţimea pavelei, deoarece pavelele se aşază în pavaj cu fibrele verticale. Pavelele prismatice au lungimea de 100---250 mm, lăţimea de 50'’*100 mm, iar înălţimea de 60, 80, 100 sau 120 mm. Pavelele cilindrice au diametrul mediu de 70*** 150 mm, iar înălţimea de 60, 80, 100 sau 120 mm. Aceste dimensiuni sînt pentru pavele confecţionate din lemn cu 25% umiditate. Pavelele de lemn trebuie să îndeplinească următoarele condiţii tehnice: muchiile feţei trebuie să fie fără ştirbituri, la celelalte muchii, admiţîndu-se ştirbituri pînă la jumătate din lungimea lor; faţa pavelelor trebuie să fie netedă, admiţîndu-se aşchii şi zgîrieturi pînă la adîncimea de 1 mm; se admit cel mult două puncte de putregai, pe o pavea, la cel mult 10% din piesele unui lot; se admite inimă de măduvă, dacă e sănătoasă; se admit noduri sănătoase, dacă nu sînt pe faţă; nu se admit noduri vicioase pe faţă, iar pe celelalte părţi se admit cel mult două noduri, cu dimensiunea maximă egală cu jumătate din lăţimea pavelei şi dacă sînt situate la distanţa de cel puţin 20 mm de marginea feţei; nu se admite coajă pe feţele pavelei; nu se admite coajă înfundată pe faţă; nu se admit găuri de insecte pe faţă, iar pe celelalte părţi se admit cel mult trei găuri pe bucată; se admit crăpături superficiale, iar crăpăturile pătrunse se admit, dacă nu depăşesc în lungime jumătate din înălţimea pavelei şi numai dacă nu apar pe faţă; nu se admite încinderea; se admit alte defecte, dacă nu afectează integritatea piesei. Pentru a le feri de putrezire, pavelele de lemn trebuie folosite numai după antiseptizare. 3. Pavilion, pl. pavilioane. 1. Arh.: Clădire mică, pitorească, situată la oarecare distanţă de o clădire principală de care depinde. Pavilion 184 Pazie 1. Pavilion. 2. Arh.: Fiecare dintre clădiri le unui ansamblu de clădiri cari formează o singură unitate administrativă, sau cari sînt destinate aceluiaşi scop, Exemple: pavilion de spital, pavilion de şcoală, etc. 2. Pavilion. 3. Arh.: Clădire de dimensiuni mici, construită de obicei din zidărie sau din lemn, situată într-un parc, pentru a servi ca adăpost, ca local de vînzare a unor produse, etc. 3. Pavilion. 4. Nav.: Drapel de forme şi culori diferite care indică naţionalitatea unei nave, o marcă distinctivă sau un semnal din codul internaţional sau naţional de semnalizare. Pavil ioane le sînt confecţionate din astar (v.) şi au la o margine o teaca de pînză de vele prin caresetrece o saulă, avînd la partea superioară, numită cap, un cîrlig de pavilion fără ţîţînă, iar la partea inferioară, numită scota, un cîrlig de pavilion cu ţîţînă. Lungimeasau-lei, numită şi od/n-cimea pavilionului, e de două ori lăţimea acestuia. Partea superioară a pavilionului se numeşte yfrf, iar partea inferioară, fund; partea dinspre saulă se numeşte ridicâturâ, iar cealaltă, fluturâturâ. La un pavilion cu culorile dispuse orizontal, indicarea acestora se face de la vîrf spre fund, şi dacă sînt dispuse vertical, de la ridicătură spre fluturătură. După formă, se deosebesc: pavilion pătrat, care e cu laturile egale sau dreptunghiular; triunghi, de formă triunghiulară; ghidon, de formă dreptunghiulară şi cu fluturătură tăiată în triunghi; flamură lată, de formă trape-zoidală şi cu fluturătură tăiată în triunghi (folosită ca marcă de comandament pe iahturi, etc.), şi flamură, de formă triunghiulară cu vîrful tăiat (v. fig.). 4. Pavilion. 5: Partea largă, ca o pîlnie, a instrumentelor muzicale de suflat. 5. Pavilion. 6. F/z., Telc.: Sin. Pîlnie acustică (v.), Cornet acustic. V. şi sub Difuzcr 5. 6. Pavoaz, pl. pavoaze. Nav.: Ansamblul pavilioanelor naţionale şi de semnalizare ridicate de o navă într-o ordine dată. După forma şi scopul în care sînt folosite, se deosebesc: Micul pavoaz: Ansamblul pavilioanelor naţionale arborat, cu ocazia unei sărbători, la bastonul de pavilion prova şi pupa, cum şi la fiecare catarg al unei nave. Dacă se sărbătoreşte o altă ţară, se ridică la catargul din prova pavilionul acelei ţări, iar la celelalte, pavilioane naţionale. Micul pavoaz se mai arborează de navele de război în luptă şi de toate navele cari au avut ridicat marele pavoaz şi părăsesc portul, coborîndu-se după ce nava a ieşit din apele teritoriale ale ţării respective. Marele pavoaz: Ansamblul pavilioanelor codului internaţional de semnalizare şi al pavilioanelor naţionale, dispuse în ordinea culorilor şi ridicate la catarg, în semn de onoare. De exemplu: la primirea unui oaspete marcant, la sărbători naţionale, etc. La navele cu un catarg, pavilioanele sînt dispuse astfel, încît constituie un triunghi avînd ca bază puntea, iar la navele cu două sau mai multe catarge, ele constituie un trapez avînd ca bază de asemenea puntea. Marele pavoaz se ridică la orele opt sau în momentuI dării onorului şi se coboară la apusul soarelui; ridicarea lui poate fi salutată cu salve de artilerie. Pavilioane. а) pavilion pătrat; b) triunghi; c) ghidon; d) flamură lată;e) flamura; 1) cîrlig fără ţîţînă; 2) cap ; 3) teacă; 4) scotă; 5) saula pavilionului; б) cîrlig cu ţîţînă; 7) vîrf; 8) fund; 9) ridicătură; 10) fluturătură; 11) cantoane superioare; 12) cantoane inferioare. Pentru noapte, pavilioanele marelui pavoaz sînt înlocuite cu becuri electrice, în acest caz numindu-se pavoaz luminos. 7. ~ luminos. Nav. V. sub Pavoaz. 8. Paxolin. Elt.: Tip de material electroizolant pe bază de formaldehidă fenolică (phenol-formaldehyde). Are următoarele proprietăţi: permitivitatea relativă er—5 (la 50 Hz); tangenta unghiului de pierderi 2---8% (la 50 Hz), 1 * * *2,8% (la 1 MHz), 3,8% (la 100 MHz); rigiditatea dielectrică 158**• 190 kV/cm ; rezistivitatea 1,5 x 1012 Q*cm. 9. Pazie, pl. păzii. 1. Cs.: Scîndură geluită, simplă sau ornamentată cu diferite motive decupate, aşezată vertical la marginea unei strea-şine, în spatele jgheabului de colectare a apelor de ploaie, pentru a ascunde vederii capetele căpriorilor şi pentru a le apăra de intemperii (v. fig.). 10. Pazie. 2. Cs.: Fîşie de tablă fixată Ia intersecţiuneaunei învelitori sau a unui strat orizontal de izolare hidrofugă, cu un element vertical (COŞ, perete, lucarnă), Streaşină cu pazie. pentru a împiedica secţjune transversală; b) elevaţia unei păzii pătrunderea apei de ornamentale, cu ciucuri; 1) căprior; 2) aste- ploaie prin rostul de realâ; 3) pazie de scîndurâ. 4) jgheab. la linia de inter- secţiune. Marginea superioară a paziei se incastrează în zidărie, iar marginea inferioară se racordează cu învelitoarea sau cu stratul izolant, astfel încît să nu permită pătrunderea apei pe sub acestea. La învelitori le de tablă, păzii le se execută prin ridicarea foilor de tablă vecine pe feţele exterioare ale coşului, peretelui sau lucarnei, pe o înălţime de 15***30 cm, de obicei pînă sub un profil amenajat în zidăria acestora sau din tencuială, şi prin introducerea şi fixarea cu mortar de ciment a marginii superioare a tablei în rostul zidăriei sau într-un şanţ amenajat în tencuială. La pereţi şi lucarne, marginea superioară a paziei sefixează şi cu ajutorul cuielor, bătute de obicei în dibluri. La învelitori le de lemn, de ţiglă sau de asbociment şi la hidroizolaţiile orizontale, paziile sînt constituite din fîşii de tablă în- 0 coş ; 2) placă de asbociment; 3) pazie doite în sensul lungimii şi de tablă zincată; 4) căprior; 5) jug. avînd o parte ridicată pe S feţele exterioare ale coşului, peretelui sau lucarnei, iar cealaltă parte racordată cu învelitoarea versantului sau cu stratul de izolare hidrofugă, — şi cari sînt fixate la fel ca paziile învelitorilor de tablă (v. fig.). La învelitorile de foi ondulate de asbociment, rosturile de la racordarea învelitorii cu pereţii verticali sau cu celelalte e’emente trebuie să fie etanşate şi prin umplere cu chit bituminos. Racordarea învelitorilor de asbociment la coşuri. Păcorniţă 185 Păduchi 1. Pâcorniţâ, pl. păcorniţe. Ind. ţâr.: Vas de lemn sau de scoarţă de copac, în care sătenii ţin o rezervă de păcură de uns fusurile osiilor carelor, în timpul transporturilor. Păcor-niţa se suspendă de un carîmb de jos al loitrei, între roţile carului. 2. Păcura, pl. păcuri. Ind. petr.: Reziduul obţinut la distilarea atmosferică a ţiţeiului sau la distilarea distructivă a reziduurilor de distilare, cum şi prin amestecarea acestora cu fracţiuni de distilare, astfel încît vîscozitatea produsului să nu fie inferioară valorii de 6°E la 50°C, utilizat în special drept combustibil lichid greu pentru focare industriale. Păcura se fabrică în şase tipuri, diferenţiate, în primul rînd, prin vîscozitate şi temperatura de congelare. Notarea tipurilor de păcură se face sub forma de fracţie, avînd la numărător viscozitatea maximă la 50°C, în °E, iar la numitor, temperatura de congelare maximă admisă, în °C. Sînt astfel standardizate tipurile: 15/10; 25/10; 25/20; 25/42; 30/25; 30/30. Punctul minim de inflamabiIitate al păcurilor variază între 90° şi 100°C; conţinutul maxim de sulf e de 1%, iar cel de cenuşă de maximum 0,3%. Puterea calorifică inferioară a păcurilor e de 9400---9500 kcal/kg. Păcura se utilizează drept combustibil, fie singură, fie în amestec cu reziduuri de cracare şi cu diferite motorine. Prin operaţii de fracţionare (extracţii succesive sau distilare în vid) se obţin din păcură motorină grea, diferite calităţi de uleiuri (uşor, mediu, greu) şi un reziduu vîscos, numit asfalt-masă, care prin oxidare, distilare, cracare, poate fi transformat în bitum de calitate superioară. Din aceste produse se extrag apoi parafina (v.) şi vaselina (v.). Păcura neparafinoasă, uleioasă, se întrebuinţează la fabricarea uleiurilor obişnuite. Păcura parafinoasă se întrebuinţează ^ la fabricarea uleiurilor pentru motoare (de automobil, de avion, Diesel) şi a uleiurilor pentru cilindri de maşini cu abur supraîncălzit. Prin cracare se obţin din păcură benzine de cracare şi unele gaze de cracare bogate în olefine. Sin. Mazut. 3. ~ naturala. Petr.: Bitumine (v.) Iichidegrele, constituite dintr-un amestec de hidrocarburi lichide grele şi solide, cu multe răşini asfaltice şi cu asfalt. Se scurg din rocile bituminoase şi apar ca produs rezidual oxidaţi în regiunile degradate ale zăcămintelor de ţiţei. Greutatea lor specifică variază de la 0,9*• * 1 ; sînt negre, vîscoase ca smoala şi lipicioase. 4. Pâducel, pl. păducei. 1. Silv.: Sin. Gherghinar (v.). 5. Pâducel. 2. Zoot.: Leptus autumnalis. Parazit (v.)care trăieşte pe plante sau pe corpul mamiferelor. Face parte din clasa animalelor articulate nevertebrate. Are culoare cenuşie, corpul ovoid şi globulos sau vermiform, nesegmentat în cap, torace şi abdomen, cu un aparat bucal adaptat pentru a suge sau pentru a fărîma. Atacă animalele, toamna, producîndu-le o erupţie pustuloasă pe cap, pe faţa internă a picioarelor, pe abdomen, pe organele genitale, pe buze, etc. E veninos pentru puii păsărilor de curte, cărora le produce moartea. Păducelul se combate prin dezinfectarea pomilor, prin deparazitarea şi spălarea animalelor, etc. Sin. Molie. 6. Păduchi, sing. păduche. Zoo/., Zoot., Agr.: Insecte de dimensiuni mici (0,8*• *5 mm), cu metamorfoză incompletă, fără aripi sau cu aripi membranoase, cu aparatul bucal conformat pentru înţepat şi supt. Unele specii parazitează omul; altele, animalele sau plantele. Păduchii cari trăiesc ca paraziţi pe oameni şi pe animale fac parte din ordinul A n o p l u r a (Siphunculata). Sînt aptere şi au trei perechi de picioare cu gheare. Oamenii sînt parazitaţi de păduchii din familia Pediculidae, iar animalele mamifere sînt parazitate de păduchii din familia Hoematopinidae. Se deosebesc următoarele specii principale: Haematopinus macrocephalus (la cabaline), Haematopinus suis (la porcine), Haematopinus .eurysternus şi Hematopinus vituli (la bovine), Linognathus pedalis (la ovine). Animalele infectate de aceşti păduchi suferă de pediculoză sau f t i r i a z ă. Păduchi i înţeapă pielea an imalelor şi sug sîngele acestora ; sal iva insectelor fi ind toxică, irită totodată pielea. Pentru combaterea acestor păduchi se recomandă fricţiuni şi spălături cu diferite substanţe medicamentoase; cele mai eficace sînt tratamentele cu insecticide. Păduchii cari se hrănesc cu păr, pene, puf, se numesc molofogi sau depilanţi şi deplumanţi şi fac parte din familia Trichodectidoe. Ele atacă mamiferele şi păsările; la ultimele, invazia păduchilor are consecinţe mai grele. Malo-fagii se combat cu insecticide ca DDT, HCH, etc. Păduchii cari parazitează plantele fac parte din ordinul Homoptera, care cuprinde următoarele subordine: Psyl-loidea, Aphidoidea, Coccoidea, Alleurodea şi Cicadodea. Dăunătorii principali sînt cuprinşi în primele trei subordine.— Păduchii din subordinul Psylloidea sînt ovipare şi au aripi cari, în repaus, au forma unui acoperiş, şi picioarele posterioare adaptate pentru sărit/Specii dăunătoare mai importante sînt: păduchele sau puriceie mărului (Psy i ia mai i Forst.), şi păduchele sau puriceie părului (Psylla pyricola Forst.). — Subordinul Aphidoidea cuprinde insectele numite păduchi verzi de plante, cari sînt aripate sau aptere şi se înmulţesc prin partenogeneză sau prin heterogonie. Unele dintre insectele acestui subordin sînt migratoare şi trăiesc pe două specii de plante. Principalii păduchi verzi dăunători fac parte din familia Aphididae şi sînt: filoxera viţei de vj e (Phylloxera vastatrix Pl.) (v. Fi loxeră); păauchelejflînos (Eriosoma lanigerum Hausm.), care atacă ramurile, «tulpina şi rădăcina mărului şi provoacă hipertrofierea ţesuturi lor sub formă de umflături; păduchele verde al mărului (Aphis pomi Deg.), care are pînă la 15 generaţii în timpul verii şi atacă pepinierele şi I ivezi le tinere; p ăd u c h e I e prunului (Hyalop-terus pruni Fabr.), etc. Păduchii verzi se combat prin stropire cu produse pe bază de nicotină 0,2%, cu suspensie de DDT 2%, prin prăfuiri cu DDT sau HCH. Stropirile de iarnă se fac cu dinitroortocrezol sau cu ulei horticol. Există numeroase insecte entomofage cari distrug afidele. — Insectele din subordinul Coccoidea sînt caracterizate printr-un dimorfism foarte pronunţat. Masculii au o singură pereche de aripi şi trei perechi de picioare; femelele sînt lipsite de picioare, aripi, ochi şi antene şi au corpul acoperit cu o carapace, datorită căreia aceste insecte sînt numite păduchi ţestoşi. Speciile dăunătoare cele mai importante sînt: păduchele virgulă (Lepidosaphes ulmi L.), păduchele ţestos (Diaspidiotus ostreaeformis Curt.) şi, în special, păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus Comst.). Păduchele din San Jose e răspîndit în toate continentele. Insectele adulte şi larvele au culoare galbenă. Păduchele din San Jose are la noi 2---3 generaţi] pe an, dintre cari ultima iernează în stadiul de larvă primară. în luna aprilie, după două năpîrliri, larvele se transformă în insecte adulte şi începe împerecherea masculilor cu femelele. După patru săptămîni de la împerechere, femelele dau naştere treptat la 75---450 de larve. O parte din femele pot să nască şi fără a fi fecundate. Larvele se răspîndesc şi apoi se fixează pe plantele atacate, iar apoi se acoperă cu un scut de substanţă ceroasă, pe care o secretează. La începutul lunii iulie apar insectele adulte de vară, cari dau naştere unei noi generaţii de larve. Formele dăunătoare sînt femelele şi larvele. Ele atacă, în special, merii, dar fiind polifage, parazitează şi părul, gutuiul, prunul, piersicul, trandafirul şi peste 100 de alte specii de plante. Preferă ramurile tinere, partea ventrală a frunzelor, cavitatea calicială şi cea pedunculară a fructelor. Dăunătorii înţeapă ţesutul vegetal, sug seva şi injectează plantelor saliva Pădurar 186 Pădure lor toxică. Pe locurile atacate apar pete roşii caracteristice. Pomii parazitaţi de acest păduche îşi pierd vigoarea, producţia lor scade, ramurile se usucă şi cei tineri pot pieri după cîţiva ani. Pentru combaterea păduchelui din San Jose se recomandă următoarele mijloace: instituirea unui regim de carantină; folosirea unui material săditor dezinfectat şi provenit dintr-o pepinieră sănătoasă, stropiri de iarnă şi de vară cu dinitro-ortocrezol, uleiuri horticole, carbolineum, preparate pe bază de fosfor organic, zeamă suIfocalcică. 1. Pâdurar, pl. pădurari. Silv.: Conducătorul cantonului silvic (ultima subunitate teritorială în organizaţia actuală a administraţiei silvice), a cărui atribuţie principală e paza pădurii şi a celorlalte bunuri (vînat, pescuit, etc.) din cuprinsul cantonului silvic, de contravenienţi şi de delicvenţi. El colaborează şi la protecţia pădurii contra factorilor dăunători anorganici (incendii, etc.), şi a dăunătorilor animali sau vegetal i şi are un rol important în gestionarea produselor forestiere (participă la lucrări le de recoltare a acestor produse, el iberează astfel de produse şi controlează circulaţia lor; etc.). 2. Pădure, pl. păduri. Silv., Bot.: Asociaţie de regulă naturală de arbori crescuţi în strînsă comunitate, pe o suprafaţă relativ mare de teren conexă, pe care îşi creează un mediu climatic şi un sol specific, deosebite de cele învecinate. Sînt considerate păduri terenurile acoperite cu arbori şi avînd o suprafaţă de cel puţin un sfert de hectar. Terenurile mai mici acoperite cu arbori se numesc: pilcuri, grupuri, sau buchete de arbori. împreună cu arborii, trăiesc în pădure numeroase specii de alte plante (arbuşti, ierburi, ciuperci, licheni, muşchi, etc.), ca şi animale (mamifere, păsări, tîrîtoare, insecte, viermi, etc.), mai mult sau mai puţin dependente reciproc şi constituind un ansamblu bogat şi complex — o biocenoză specifică, condiţionată de mediul staţionai. Vieţuitoarele din pădure au o anumită localizare corespunzătoare naturii lor şi condiţiilor de mediu existente. Vegetalele, de exemplu, sînt dispuse în straturi sau în etaje mai mult sau mai puţin distincte: imediat deasupra solului e stratul de muşchi şi de licheni, cu grosimea de cîţiva centimetri; peste acesta e etajul plantelor erbacee (numit şi pătura erbacee); urmează etajul arbuştilor (numit şi etajul arbustiv sau subarboret), în general pînă la înălţimea de circa 5 m ; apoi etajul arborilor (sau etajul arborescent). Ca urmare a vieţuirii plantelor şi animalelor păduri i, rezu Ită pătura moartă (sau litiera), compusă din resturi organice (crengi, frunze, resturi animale, etc.). Prin descompunerea acestora, solul de pădure e alimentat necontenit cu humus şi cu diferite săruri, cari ajută sau, uneori, dăunează dezvoltării arborilor. în ţara noastră, condiţiile staţionale complexe şi foarte variate pe întinderi relativ restrînse — ca urmare a orogra-fiei — se reflectă în complexitatea vegetaţiei forestiere. Aceasta se prezintă într-o distribuţie destul de regulată în jurul munţilor Carpaţi, Apuseni şi Măcinului, între cîmpie şi vîrfurile munţilor. Ansamblul ţinuturilor de vegetaţie forestieră constituie zona forestieră, care e cuprinsă între zona stepei calde şi zona alpină (sau a stepei reci). In zona forestieră, se deosebesc trei subzone (sau etaje) forestiere, numite după speciile arborescente dominante sau caracteristice, cari intră în compunerea pădurilor: subzona stejarilor, subzona fagului şi subzona răşinoaselor sau coniferelor. Pe lîngă aceste trei subzone, se mai întîlnesc păduri azonale, localizate în luncile rîurilor (v. şi Zonă de vegetaţie lemnoasă). Pădurile din ţara noastră sînt constituite din mai mult decît 70 de specii de arbori şi din un număr relativ mare de specii de arbuşti, ceea ce le deosebeşte de cele ale altor ţări europene. în general se găsesc arbori răşinoşi (molid, brad, larice, pin silvestru, pin austriac şi pin cembra), cari acoperă circa 25% din suprafaţa totală a zonei noastre păduroase, şi arbori foioşi (fag, stejar, salcie, anin, carpen, ulm, frasin, tei, salcîm, arţar, plop, mesteacăn, etc.), cari sînt răspînciiţi pe circa 75% din suprafaţa împădurită; dintre ultimii cel mai răspîndit e fagul. Sub forma c'e perdele de protecţie pă Juri le schimbă condiţiile de sol, de umiditate şi de climat ale ţinuturilor de stepă, ajutînd la obţinerea de recolte agricole mari în fiecare an. — După modul cum apar :i se dezvoltă pădurile, se deosebesc: pădure naturală, care se naşte, se dezvoltă şi se perpetuează corespunzător condiţiilor date de natură, fără acţiunea decizivă a omului, — şi pădure cultivată, care se naşte se dezvoltă şi se menţine prin acţiunea decizivă a omului. — După mărime, pădurile se împart cum urmează: trup de pădure sau bucată de pădure (cu întindere relativ mică, şi individualizată sau izolată, cum sînt, în special, pădurile de cîmpie şi de coline joase), masiv păduros sau masiv forestier (cu întindere relativ mare, de ordinul sutelor de hectare) şi complex păduros sau complex forestier (carese întinde peste multe creste şi văi, avînd aria de ordinul miilor de hectare).— După regiunea de pe glob în care se formează, pădurile se prezintă diferit. Astfel, se deosebesc: pădurile nordice (numite şi Pol a re tu m) şi pădurile de mari altitudini (numite şi A I p i n e t u m), cari se caracterizează prin asociaţii de esenţe de răşinoase, scunde, închircite de intemperii, pădurile transformîndu-se, în vecinătatea Oceanului îngheţat, în tundre (v.); pădurile de altitudini mijlocii (între 600 şi 1200 m), cari se caracterizează prin prezenţa bradului şi a molidului (cari ating înălţimea de 30---40 m), alături de alte răşinoase şi de unele foioase, în special fagul; pădurile mediteraneene, în cari predomină pini sau stejari cu frunze persistente; pădurile de şes, cari se caracterizează prin prezenţa foioaselor cu frunze caduce ; pădurile ecuatoriale, în cari se găsesc esenţe de d i feri te specii cu frunze persistente; cu înălţimea de 15—40 m şi cu diametru re'ativ mic. — După tipul arborilor principali cari constituie o pădure, se deosebesc: păduri de răşinoase (numite şi P i c e t u m), cari reprezintă cea mai mare parte din pădurile de pe pămînt, şi cuprind, în principal, specii răşinoase din genul bradului, al molidului, pinului, I ar i ce Iui, etc., alături de unele speci i de foioase din familiile mesteacănului, sălciei, plopului, etc. (în general, acestepăduri rămîn verzi tot timpul anului, cu excepţia foioaselor, cari sînt mai puţin numeroase); păduri de foioase cu frunze cari cad iarna, numite şi păduri de vară (cari cuprind păduri le numite şi Fagetum — în părţi le mai reci — şi cele numite şi Castanetum — în părţile mai calde), şi cari cuprind foioase din genul fagului şi stejarului, ca esenţe principale, şi foioase din genul arţarului, al mesteacănului, castanului, frasinului, nucului, teiului, ulmului, etc., ca esenţe secundare sau de amestec; păduri de foioase cu frunze cari cad vara, numite şi păduri de iarnă, cari apar în unele regiuni ale emisferei sudice (India, Jawa, etc.), în cari verile călduroase şi uscate fac imposibilă, în acest anotimp, vegetaţia arborilor de pădure; păduri de laur şi alte specii cu frunze persistente (numite şi Lauretum), localizate în regiuni cu veri călduroase şi ierni blînde şi bogate în precipitaţii (pe coastele Chinei răsăritene, ale golfului Mexicului, ale Mării Mediterane, etc.), şi cari au arbori din genul laurului, al măslinului, stejarului, etc.; păduri tropicale (numite şi P a I -m e t u m) şi păduri subtropicale, cari cuprind plante agăţă-% toare, liane, arbuşti şi ierburi de pămînt, crescute astfel, încît' sînt de nepătruns. ( Produsele pădurii sînt diferite ca natură, cantitate şi calitate, după felul şi stadiul de dezvoltare a speciiior componente ale pădurii, după cerinţele omului, după nivelul tehnic de exploatare a pădurii şi de transport al diverselor bunuri, etc. După natura lor, produsele pădurii se clasifică în următoarele.două clase: bunuri m a t e r i a I e sau f / z / c e, Pădure, bucată de 187 Pălărie cari se clasifică în produse lemnoase, cum sînt lemnul de construcţie, lemnul de foc, etc. (v. sub Lemn), şi produse nelem-noase, cum sînt vînatul, răşina, fructele şi seminţele de pădure, etc.; servicii forestiere, cum sînt consol idarea pămînturilor nestabile, îmbunătăţirea regimului hidrologic al cursurilor de ape, ameliorarea climatului, în general, şi ameliorarea mediului sanitar al aşezărilor omeneşti, etc. După legătura pe care o au cu ţelul gospodăriei, produsele pădurii se clasifică în: produse principale, cari constituie ţelul propriu-zis al gospodăriei, şi produse accesorii sau însoţitoare, cari nu constituie ţelul gospodăriei, dar cari rezultă în mod necesar din procesul de producţie al produselor principale. în general, în condiţiile moderne, produsul principal îl constituie lemnul, însă în unele gospodării forestiere speciale, lemnul poate deveni produs accesoriu, iar produsul principal poate fi altul, de exemplu vînatul (în ocoale silvice de vînătoare). Produse accesorii sînt, de obicei: coaja de tăbăcit, răşina, fructele şi seminţele de pădure, vînatul, pescuitul în apele de munte, nutreţurile de pădure, etc. După timpul cînd sînt recoltate, produsele pădurii se clasifică în: produse finale (sau produse la exploata-bilitate), adică cele cari se recoltează la încheierea ciclului de producţie, din tăierile principale, şi produse intermediare (sau produse timpurii), cari se recoltează între două tăieri principale, adică în cursul dezvoltării arboretelor. Produsele intermediare se clasifică în produse secundare, cum sînt produsele lemnoase rezultate din tăierile de ameliorare a arboretelor (din curăţiri şi mai ales din rărituri), şi produse accidentale, cum sînt cele din tăieri neprevăzute (arborii rupţi de furtuni, doborîţi de zăpadă şi de gheaţă, incendiaţi, etc.). 1. bucatâ de Silv., Bot. Sin. Trupde pădure. V. sub Pădure. 2. ~ de iarna. Silv., Bot.: Sin. Pădure de foioase cu frunze cari cad vara. V. sub Pădure. 3. ~ de vara. Silv., Bot.: Sin. Pădure de foioase cu frunze cari cad iarna. V. sub Pădure. 4. trup de Silv. V. sub Pădure. 5. Pădurilor, amenajarea Silv. V. Amenajarea pădurilor. 6. Pâianjen, pl. păianjeni. 1. Zoo/., Agr.: Animal nevertebrat foarte mic din ordinul Acarina, clasa Arachnoida. Are corpul nesegmentat, cu patru perechi de picioare articulate; şi terminate cu gheare şi ventuze. Se înmulţeşte ovipar sau vivipar. Specia dăunătoare cea mai importantă e păianjenul roşu (Tetranychus altheae Hanst.) răspîndit în livezile şi podgoriile din ţara noastră şi din celelalte ţări europene. Corpul, de formă ovală şi de culoare portocalie pînă la roşie, e acoperit pe partea dorsală cu peri groşi. Femelele fecundate din toamnă îşi fac apariţia primăvara şi îşi depun ouăle (50— 180 de bucăţi) într-o ţesătură albă-cenuşie, aşezată pe partea inferioară a frunzelor atacate. Incubaţia durează 5-**7 zile, iar stadiul larvar, zece zile. într-un an pot apărea pînă la zece generaţii. Păianjenul roşu atacă în special merii, perii şi prunii, cum şi alte specii de pomi, viţa de vie, hameiul, castraveţii, etc. (în total peste 100 de specii de plante). De asemenea, e un dăunător periculos al plantelor cultivate în sere. înţeapă frunzele şi suge seva lor, ceea ce turbură procesul de fotosin-teză. Frunzele atacate se înroşesc şi cad, iar formarea muguri lor de rod e stînjenită. Combaterea păianjenului roşu se face prin distrugerea plantelor-gazdă şi prin tratamente cu suspensii de sulf coloidal 1,5%, cu sulf pulbere (15***30 kg/ha), cu substanţe pe bază de nicotină, cu zeamă sulfocalcică 3%. Specii mai puţin dăunătoare sînt: erinoza viei (Eriophyes vitis Nai.), păianjenul făinii (Tyroglyphus farinae L.), etc. A o /. Păianjen pentru piese rămase în gaura de sondă. II. Păianjen pentru cablu rămas la puţ. Pisc.: Sarda sarda Bloch. 7. Pâianjen. 2. Expl. petr. Unealtă de instrumentaţie pentru prinderea şi extragerea din gaura de sondă a pieselor cu dimensiuni mici şi cu forme neregulate, rămase sau căzute în sondă. E constituită dintr-un burlan de oţel înşurubat cu partea lui superioară la garnitura de prăjini şi care, la partea sa inferioară, are un sistem de lame longitudinale, tăiate în corpul burlanului, distribuite uniform pe toată circumferenţa acestuia (v. fig. /). Partea inferioară a lamelor e rotunjită spre dreapta sau spre stînga, după cum se instrumentează cu garnitură de prăjini cu filet stînga sau dreapta. Păianjenul se introduce în sondă pînă aproape de talpă, unde se găseşte piesa după care se instrumentează şi, prin rotirea lui continuă, se asigură aducerea piesei de extras la centruI găurii de sondă, pentru ca păianjenul să o îmbrace cu lamele sale. Apăsarea pe talpă a păianjenului şi rotirea continuă a lui în sens contrar înclinării lamelor provoacă îndoirea acestora către centrul burlanului, închizîndu-se astfel în burlan piesa după care se instrumentează, ceea ce permite extragerea ei la suprafaţă. Un tip special de păianjen e păianjenul pentru cablu de oţel rămas la puţ (v.fig. II) în forajul percutant cu cablu. s. Pâlâmidâ, pl. pălămide. 1. Specie de peşte din familia Thunnidae, cu dimensiuni le medii variind între 60 şi 65 cm lungime şi 4 kg greutate, şi maxime 85 cm şi 7 kg. Are corpul alungit, uşor comprimat lateral, capul mare, ochii mici, cu pleoapele adipoase slab dezvoltate, botul ascuţit şi gura largă oblică, cu dinţi puternici. Solzii, mici, în regiunea pectorală, formează un scut. Pe trunchiul caudal prezintă o carenă laterală evidentă. Linia laterală e sinuoasă. Albastru închis pe spate, are laturile cenuşii-viorii cu 8* * * 12 I in i i transversale întunecate. Răpitor, se hrăneşte cu hamsii, stavrizi, scrumbii albastre şi, rar, cu crustacee. Specie marină de banc, nectonică dar şi de coastă, migratoare, bună înotătoare, trece primăvara (apriIie-mai) din Marea Mediterană în Marea Neagră, unde se şi reproduce (mai-iunie) şi de unde se înapoiază toamna. Se pescuieste intens la taliene şi năvoade-pungă, în septem-brie-octombrie, la înapoierea în Mediterană. Carnea, gustoasă, grasă (10,6*** 12,5% grăsimi), e apreciată şi se consumă proaspătă şi conservată: sărată (v; Lacherdă), afumată sau fiartă în ulei. 9. Pâlâmidâ. 2. Bot.: Cirsium arvense. Plantă erbacee din familia Compositae, cu tulpina înaltă, cu rădăcini adînci, cu frunzele întregi sau crestate, cu spini pe margini. E o buruiană dăunătoare ogoarelor, greu de stîrpit. 10. Pâlâmidâ. 3. Ind.ţâr.: Despărţitură în interiorul unei lăzi sau al unei laviţe. (Termen regional, Moldova.) 11. Pâlâncel, pl. pălăncele.Nav.: Palane de tun care serveşte la rid icarea velei pe vergă, la Iuarea terţarolelor. Are macaraua fixă legată la capătul unei verge, pe care se înverghează o velă pătrată cu terţarolă, şi macaraua mobilă prinsă într-un ochi de terţarolă de pe marginea de cădere a velei. 12. Pâlâria cardei. Ind. text. V. Capac de cardă. 13. Pâlârie, pl. pălării: 1. Ind. text.: Obiect de îmbrăcăminte pentru protecţia capului oamenilor contra frigului Pălărie 188 Pălmar căldurii, ploii, etc., folosit uneori numai cu scop ornamental. Pălăria e formată, în general, din calota sau fundul pălăriei, şi din marginea sau borul pălăriei. Pălăriile se confecţionează din fetru (fabricat în forma iniţială, de cloş, prin împîslire din lînă fină merinos, pieptenătură extrasă la pieptenarea lînii fine, deşeuri de fibre regenerate din destrămarea resturilor de cloşuri şi a produselor textile de lînă fină, păr de iepure, biber, cîine, pisică, etc.), din ţesături şi din împletituri de pai de orez, degrîu, de panama, de rafie, de fire şi benzi de materiale plastice sintetice, etc. Pălăriile de iarnă se confecţionează uneori din fetru scă-moşat, cu părul periat în acelaşi sens, iar cele de vară, şi din tricot, din fire sintetice (pol iamidice) vopsite în diverse culori, scămoşate şi tunse. Pălăriile bărbăteşti sînt înconjurate de o panglică cu fundă, iar în interiorul calotei au o căptuşeală confecţionată cu acelaşi format, de ţesătură de mătase sau de pînză fină, prinsă la pălărie la limita dintre calotă şi bor, împreună cu o bandă de piele moale, care evită contactul direct dintre pălărie şi pielea capului. Pălăriile pentru femei sînt uneori ornamentate cu flori artificiale, adausuri de forme diferite din acelaşi material sau de alta provenienţă (voaluri, fileuri), bijuterii, ace, etc. Fabricarea pălăriilor obişnuite bărbăteşti consistă în următoarele operaţii: tragerea pe calapod, preliminară, a dosurilor conice, pentru a li se da o formă apropiată de aceea a pălăriilor finite ; tragerea pentru formarea definitivă ; presarea însoţită de aburire, pentru fixarea şi stabilizarea formei; presarea suplementară .a borului pălăriilor. Tragerea şi presarea se efectuează fie consecutiv, fie concomitent. 1. Fâlârie. 2. Tehn., Inst. conf.: Sin. Capac (v. Capac 3), Căciulă. 2. Pălărie. 3. Cs.: Sin. Căciulă (v. Căciulă 4). 3. Pâlârie. 4. Nav.: Partea superioară a unei chile de lemn (deasupra haturilor). 4. Pâlârie. 5. Expl. petr.: Dispozitiv anexă folosit la unele unelte de instrumentaţie, cînd se instrumentează în gaura de sondă după prăjini, ţevi sau tije rupte, al căror capăt superior are o poziţie excentrică în raport cu axa găurii de sondă, şi care serveşte la centrarea acestora. Forma pălăriei e tronconică; partea superioară, îngustă, are diametrul egal cu diametrul exterior al sculei de instrumentat la care se ataşează, iar partea inferioară e mai largă, în formă de clopot, şi acoperind o suprafaţă mai mare din secţiunea găurii de sondă, detectînd astfel cu mai multă uşurinţă capătul prăjinii sau al tijei rupte. Pentru a uşura desprinderea din perete a capătului rupt şi aducerea lui în axa găurii de sondă, deci în cîmpul de acţiune al sculei de instrumentaţie, partea inferioară a pălăriei e echipată cu un pinten orientat în sen- Pălărie (î) sul de rotire al sculei de instrumentat. pentru co- Pălăriiie pentru dornuri au formă tubulară, runcă (2). îmbrăcînd dornul pe toată lungimea acestuia, iar pălăriile pentru coruncT (v. fig.) au forma tronconică scurtă şi se ataşează la partea inferioară a sculei. 5. Pâlârie. 6. Mine: Piesă confecţionată din tablă de fier, de obicei de formă rotundă, avînd diametrul egal cu al coliviei de extracţie, fixată pe cablu deasupra acesteia şi formînd un fel de acoperiş. E folosită în timpul transportului, la adîncirea puţurilor, pentru protejarea lucrătorilor. 6. Pâlârie. 7 .Canal.: Crustă de nămol ridicată lasuprafaţa apei din basinele de fermentare, din cauza gazelor dezvoltate în cursul procesului de fermentaţie. (Termen de exploatare.) 7. Pâlârie de cabestan. Nav.: Partea care acoperă clopotul cabestanului (v. sub Clopot 2, şi sub Cabestan 1) şi cu care se poate cupla sau decupla. în pălărie sînt practicate locaşurile pentru manele sau dispozitive pentru acţionarea manuală a cabestanului. 8. Pâlârie de fier. Geol.: Aflorimentul (v.) zonei de oxi-daţie a unui zăcămînt metalifer primar, care conţine sulfuri de fier (şi, prin extensiune, şi alte sulfuri metalice). Se formează prin transformarea acestor sulfuri în oxizi şi săruri oxigenate, în urma unor procese de oxidare, de disolvare şi de precipitare, influenţate de precipitaţiile atmosferice, de climatul regiunii, nivelul hidrostatic al apelor subterane, natura minereului conţinut în zăcămînt şi structura acestuia, natura rocii înconjurătoare, gradul de fisurare şi de permeabilitate, cum şi de vîrsta geologică şi geneza zăcămÎQtului. Cel mai puternic oxidant e apa încărcată cu oxigen, cu bioxid de carbon, cu cloruri, ioduri şi bromuri. Din acţiunea lor asupra sulfurilor din zăcămintele metalifere cari conţin astfel de săruri şi, în special, pirită, rezultă sulfaţi şi acid sulfuric. Pirita se transformă conform reacţiei: 2 FeSa+150+H20=Fe2(S04)3+H2S04. O parte din sulfatul feric format atacă mineralele de cupru,zinc şi argint şi formeazăsulfaţi ai acestor metale conform reacţiilor: CuFeS2-f-2 Fe2(S04)3= CuS04+5 FeS04-j-2 S, ZnS+4 Fe2(S04)3-H H20 = ZnS04+8 FeS04-f-4 H2S04, 2 Ag+ Fe2(S04)3=Ag2S04-f 2 FeS04, iar altă parte se hidrolizează şi se transformă în limonit, care, rămînînd pe loc, formează pălăria de fier: Fe2(S04)3+6 HaO-2 Fe(OH)3+3 H2S04. Din soluţia de sulfaţi se formează, prin precipitare parţială, şi oxizi, carbonaţi, sulfaţi şi silicaţi, de cupru, plumb, zinc, argint, etc. Pălăria de fier se caracterizează prin culori variate: mai frecvent galben şi roşu (oxizi ai fierului), mai rar negru (oxizi de mangan), verde şi albastru (oxizi şi carbonaţi de cupru), etc. Identificarea pălăriei de fier, importantă pentru prospector, întrucît din examinarea ei amănunţită se pot trage concluzii asupra zăcămîntului metalifer situat în adîncime, se face cu ajutorul mineralelor caracteristice, cari sînt, în special: limo-nitul poros, psilomelanul, carbonaţii, sulfaţii şi silicaţii de cupru, zinc, plumb, oxizii de cobalt, molibden şi stibiu. 9. Pâlârie de închidere. E/t. V. Armaturi pentru izolatoare-suport, sub Armatură pentru instalaţii electrice. 10. Pâlârie umblâtoare. Ind. text.: Sin. Capac de cardă (v.). 11. Pâlimar, pl. pălimare. 1. Ind. ţâr.: Frînghie groasă. 32. Pâlimar. 2. Arh.: Fiecare dintre stîlpii exteriori de la casele ţărăneşti, cari mărginesc prispa şi susţin streaşina acoperişului. 13. Pâlimar. 3. Arh.: Balustradă., la casele ţărăneşti. Sin. Parmaclîc. 14. Pâlimar. 4. Arh.: Partea de scînduri a pridvorului. 15. Pâliur, pl. păliuri. Silv.: Paliurus spina Christi Mill., sin. Paliurus aculeatus Lam. Arbust tufos, cu înălţimea de 2"*5 m, din familia Rhamnaceae Lindl., cu aria de răspîndire naturală foarte mare, care se întinde din Europa sudică (regiunea mediteraneeană) pînă în China de Nord. în ţara noastră apare în mod sporadic în Dobrogea. Foarte rezistent la secetă, creşte pe terenuri stîncoase, aride, preferind expoziţiilesudice.* Datorită ghimpilor săi foarte înţepători, e indicat pentru constituirea de garduri vii sau de margini de perdele de protecţie în regiuni de stepă şi de silvostepă. Lemnul său, foarte dur, greu şi elastic, e potrivit pentru mînere de unelte. Var. Paliur. 16. Pâlmar, Ind. piei.: Articol confecţionat din piele, folosit pentru protecţia palmei mîinii contra unor acţiuni Păltineîe 189 Pămînt mecanice (frecare, tăiere, etc.) sau contra temperaturii, la diverse locuri de lucru. Var. Palmar. 1. Pâltinele. Silv.: Fructele roşii zemoase (bace) ale coacăzului (v. Coacăz 1). Sin. Coacăze, Pomuşoare. 2. Pâltior, pl. păltiori. Bot.: Ribes petraeum Wulf. Arbust din familia Saxifragaceae-Ribesioideae, care creşte în regiunea subalpină, pe stînci umede. Fructele sînt bace de culoare roşie, cu gust acru intens, folosite în industria alimentară. Sin. Coacăz de munte, Pomuşoară. 3. Pâlugâ, pl. pălugi. Mine: Bucată de lemn de esenţă tare, cu lungimea de aproximativ 1,20 m, avînd un capăt, lăţit în formă de pană, care se introduce de sus în jos între roţile unui vagonet, pentru frînarea acestuia. (Termen minier, Valea Jiului.) 4. Pâmînt, pl. pămînturi. Geot.: Material natural sedimentar detritic, constituit din particule minerale (amestecate, de cele mai multe ori, cu granule organice rezultate din descompunerea substanţelor de origine vegetală sau animală), variate ca natură, mărime şi formă, necimentate sau slab cimentate, ale căror dimensiuni sînt predominant mai mici decît 2 mm. Pămînturile au rezultat din degradarea mecanică şi alterarea chimică a rocilor preexistente sub acţiunea agenţilor atmosferici, a apei şi a gheţii, -cari erodează, transportă şi depun particulele solide rezultate. După depunere, pămîntul poate fi supus consolidării (v. Consolidarea pămînturi lor), solidificării, diagenezei (v.), etc. Din punctul de vedere tehnic, pămînturile prezintă o deosebită importanţă pentru construcţii, unde sînt: material constitutiv al terenului de fundaţie (v.), suport pentru con-strucţi i; material de construcţie, uti I izat la realizarea ramblee-lor, a digurilor, platformelor şi a altor lucrări de pămînt: element de încărcare asupra zidurilor de sprijin şi a altor construcţii asemănătoare. Pămîntul se poate prezenta, fie ca un sistem trifazic, compus dintr-o fază solidă (particulele), în golurile căreia se găsesc o fază lichidă: apă cu diferite săruri în soluţie — şi o fază gazoasă: aer şi vapori de apă (pămînt nesaturat), — fie ca un sistem bifazic, în care toate goluri le fazei sol ide sînt ocupate de cea lichidă, iar faza gazoasă lipseşte (pâmînt saturat). în funcţiune de mărime, particulele din pămînt se împart în trei fracţiuni granulometrice (v. sub Granulozitate) principale: nisip, praf (aleurit, silt) şi argilă, ale căror limite, potrivit principalelor sisteme de clasificare, sînt date în tablou. în marea lor majoritate, pămînturile sînt amestecuri în diferite proporţii ale celor trei fracţiuni granulometrice, argila avînd rolul de Iiant al particulelor cu dimensiuni mai mari. Din punctul de vedere mineralogic, particulele de nisip sînt constituite în majoritate din cuarţ (peste 70%) şi au forme rotunjite, printre cele de praf predomină feldspaţii, micele şi carbonaţii, cu forme plate sau alungite, iar particulele de argilă sînt în special minerale secundare (caolinit, montmoril-Jonit, etc.), cu forme aciculare sau tabulare, datorită clivajului favorizat de reţeaua cristal ină a acestor minerale (v. sub Argi lă, şi sub Argiloase, minerale ~). Pe baza criteriului granulometric, pămînturile se numesc, în funcţiune de fracţiunea predominantă: argile nisipoase, prafuri argiloase, nisipuri prăfoase, etc. Compoziţia granulometrică se determină în laborator prin cernere (pentru particulele cu dimensiuni mai mari decît 0,06 mm) şi prin sedimentare (pentru particulele mai fine — sub 0,06 mm). Rezultatele se exprimă grafic prin curbe granulometrice (v. sub Granulometrie), istograme (v. sub Diagramă 1) /. Curbe granulometrice medii pentru cîteva tipuri de pămînturi. 1) nisip mare; 2) nisip variat; 3) nisip fin; 4) lut; 5) argilă prăfoasă; 6) loess; 7) argilă grasă. sau diagrame ternare (v.). în fig. / sînt date exemple de curbe granulometrice medii pentru cîteva tipuri de pămînturi întîi-nite mai frecvent. în funcţiune de repartizarea pe dimensiuni a particulelor dintr-un pămînt, caracterizat prin coeficientul de neuniformi-tate (v.), se deosebesc: pămînturi uniforme (u^5); pămînturi semiuniforme (515), cari conţin mai mult decît 3% particule sub 0,02 mm. argilei prăfoase (b). % *100 ^ 80 ? 60 £ 40 ^ 20 0 30 7 2 1 0,5 0,2 0,1 005 0,02 0J006 0002 0,0008 Dimensiunile ochi urilor sitei, in mm II. Legătura dintre gelivitate şi granulometria pămîntului. A) regiunea pămînturilor (în general, pietriş şi nisip) în care nu se formează lentile de gheaţă, deci terenul e sigur contra îngheţului ; 8) regiunea pămînturilor (loess, lut) periculoasă la îngheţ, în pămîntul respectiv (foarte permeabil) formîndu-se lentile de gheaţă; C) regiune foarte periculoasă la îngheţ, în pămîntul respectiv formîndu-se frecvente lentile de gheaţă; D) regiunea pămînturilor (argile) mai puţin periculoase la îngheţ. Pămînt macroporic 192 Pămînt macroporic O valoare medie a coeficientului de permeabilitate face posibil afluxul unei cantităţi apreciabile de apă în zona îngheţată, mărind gelivitatea pămîntului, cînd ascensiunea capilară e suficient de mare spre a permite ridicarea apei către suprafaţă (de ex. la pămînturile prăfoase). Pentru stabilirea acestei caracteristici se determină înălţimea (h) la care se ridică apa în teren, în unitatea de timp, cu formula: h=k - H-h ~h7 în care k (în cm/min) e coeficientul de permeabiIi-tate, H (în cm) e înălţimea ascensiunii capilare şi hţ (în cm) e înălţimea limitei de 7 2 3 Durata îngheţului, In tuni III. Diagrame de clasificare a pămîn-îngheţ deasupra nivelului hi- turilor în funcţiune de pericolul pe care îl prezintă la îngheţ. A) zonă foarte periculoasă la îngheţ; B) zonă periculoasă la îngheţ, la o durată mare a îngheţului şi într-un pămînt neuniform; C) zonă nepericuloasă la îngheţ. drostatic. Sînt considerate: pămînturi negelive.celepen* tru cari h< 1 * 10~5 cm/min, pămînturi gelive, cele pentru cari 1-10*5 5 şi, în acelaşi timp, dacă diferenţa (Sa-S«)>3 * Cînd nu se fac încărcări directe pe placă, valoarea tasării totale a stratului macroporic se apreciază prin calcul. Pentru proiectare, normele prevăd ca valoarea tasării totale prin înmuiere Imp să fie calculată acoperitor, prin înmulţirea tasării specifice prin înmuiere imp, corespunzătoare presiunii de calcul a fundaţiilor, cu întreaga grosime h a stratului sensibil la înmuiere: Imp=h'imp' Tasarea specifică imp* adică raportul dintre tasarea unei probe comprimate în edometru şi înălţimea iniţială a probei, se calculează cu formula: em 'mp~VphK~-ÎT^' în care e volumul golurilor în stare înmuiată; F^e volumul pămîntuiui considerat; V e volumul golurilor înainte de Va înmuiere; e indicele porilor pămîntuiui respectiv după v/ înmuiere; e0~-~ e indicele porilor înainte de înmuiere. VP în cazul unui teren stratificat, tasarea totală prin înmuiere se obţine prin sumarea tasărilor parţiale ale fiecăruia din cele n strate aflate sub fundaţii: n ^ mp X * ^=1 După valoarea tasării totale prin înmuiere IMpt pămînturile macroporice se împart în: pămînturi foarte puţin sensibile la înmuiere (^mp<15 cm); pămînturi puţin sensibile la înmuiere 05 <7^ <50 cm); pămînturi sensibile la înmuiere (50 100 cm). Masurile constructive de protecţie a construcţiilor contra degradărilor datorite tasărilor prin înmuiere depind de categoria terenului macroporic respectiv şi urmăresc evitarea pătrunderii apei sub fundaţii şi adoptarea unor sisteme statice cari să nu sufere, din cauza eventualelor tasări neuniforme. Astfel: îndepărtarea rapidă a apelor din precipitaţii, atît în perioada execuţiei, cît şi a exploatării, prin nivelarea şi compactarea corespunzătoare a platformei; crearea de trotoare etanşe în jurul construcţiei şi asigurarea scurgerii apei din burlane direct în canalizare; ferirea gropilor de fundaţie de inundare, ultimul strat excavîndu-se imediat înainte de turnarea betonului; compactarea pămîntuiui de sub fundaţie şi a eventualelor umpluturi. Adîncimea de fundare în pămînturile macroporice se recomandă să fie puţin mai mare decît în alte pămînturi, şi anume de cel puţin 1,00 m pentru construcţii mici, ajungînd pînă la 2,50 m pentru cele foarte importante. Ca sisteme constructive se recomandă: fundaţii continue, armate, pe una sau pe două direcţii; la construcţiile cu mai mult decît două etaje, schelet de beton armat, cu rosturi de tasare, cînd dimensiunile sînt mai mari; conductele de canalizare executate din materiale rezistente, rosturile fiind cît mai etanşe şi cu oarecare elasticitate, pentru a nu suferi din cauza tasărilor inegale. Dacă pericolul de înmuiere e evitat, pămînturile macroporice constituie terenuri de fundaţie bune, iar presiunile admisibile se iau în funcţiune de gradul de umiditate S (v. tabloul). T_r I ’ | N jrifc ^îV>s, 3 ml . 3 „M \ , 0 NJ L l..\ klm$ \ X! TrA,. S--Ţ- V -V- — — r W- 0,1 0,2 0,5 1,0 2,0 5,0 10,0 Presiune (kg/cm2} Curbe de compresiune-tasare pentru pămînturi macroporice. a) pămînt cu umiditate naturală; b) pămînt inundat cu apă. 13 Pămînt activ 194 Păpuşarea coloanei Gradul de umiditate 0,25 0,25 < 0,40 0,40 CS ^ 0,50 Sarcini fundamentale kg/cm2 2.5 2,0 1.5 Sarcini fundamentale plus cele accidentale kg/cm2 3,0 2,5 1,8 Sarcini fundamentale plus cele accidentale plus cele extraordinare kg/cm2 4.0 3.0 2.0 Pentru S>0,50, presiunea admisibilă se stabileşte de la caz la caz, pe baza încercărilor de laborator. Prin compactare, pămînturile macroporice îşi pierd sensibilitatea la înmuiere, se comportă foarte bine ca materiale de umplutură şi pot fi folosite cu succes la construcţia terasa-mentelor, cum’şi a digurilor şi a barajelor de pămînt. 1. Pâmînt activ, Ind. chim.: Sin. Pămînt 'decolorant (v.). 2. /v/ decolorant. Ind.chim.: Amestecdesilicaţi de aluminiu hidrataţi cu o mare capacitate de adsorpţie, cu un conţinut variabil de calciu, de magneziu (pămîntul de Florida sau f I o-r id i n a) sau de fier, utilizat în principal la decolorarea uleiurilor şi a grăsimilor vegetale şi animale. Avînd în compoziţie montmorillonit şi silice coloidală, puterea de decolo-rare e datorită adsorpţiei pe'suprafaţa acestora a cationilor şi anioniior, adsorpţia fiind selectivă faţă de aceştia. în scopul măririi puterii de adsorpţie, pămînturile decoiorante naturale pot fi supuse unui tratament chimic, prin tratarea lor cu acid clorhidricsau sulfuric. Astfel se el imină, din sil icaţi, carbonaţii, hidroxidul de aluminiu şi de fier, iar particula de pămînt decolorant devine un schejet ultramicroscopic de siIice cu suprafaţa activă mult mărită. Calitatea unui pămînt decolorant se apreciază după capacitatea de adsorpţie, dar şi după posibilitatea lui de filtrare; mărimea granulei trebuie să fie judicios aleasă (o granulaţie fină favorizează adsorpţia, dar îngreunează filtrarea). Regenerarea unui pămînt decolorant se face, fie prin disol-varea substanţei adsorbite, fie prin prăj'ire oxidantă, urmă-rindu-se distrugerea substanţelor adsorbite. Pămîntul decolorant nu-şi recapătă totdeauna activitatea iniţială. în industrie, pămînturile decoiorante se mai folosesc şi la rafinarea selectivă a benzinelor de cracare, la rafinarea uleiurilor minerale, la regenerarea uleiurilor minerale, etc. Sin. Pâmînt activ. 3* Pâmînt de diatomee. Petr.: Sin. Diatomit (v.). 4- ~ de infuzorii. Petr.: Sin. (impropriu) Diatomit (v.). 5. ~ de porţelan. Petr., Mat. cs.: Sin. Caolin (v.). 6. ~ de turnătorie. Mett.: Sin. Amestec de formare (v. sub Amestec 1). Termenul e impropriu în această accepţiune. 7. Pămîntul. Astr.: A treia planetă, în ordinea distanţelor crescătoarede la Soare, cu o distanţă mijlocie de 149 700 000 km de la Soare. Pămîntul are formă sferoidală, raza ecuatorului fiind a = = 6378,388 km, iar distanţa de la pol i la ecuator 6=6356,909 km, ceea ce dă o turtire la poli de #= . Această formă e aproximată, în operaţiile de geodezie, prin geoid (v.). Lungimea ecuatorului e de 40 076,6 km, iar lungimea unui meridian, de 40 009,1 km. Rezultă o arie de 510 100 800 km2, din care 70,8% e acoperită de apă, iar 29,2% de uscat (60,6% apă şi 39,4% uscat în emisfera nordică şi 81,0% apă si 19,0% uscat în cea sudică). Voiumul Pămîntului’e de 1 082 841,3 km3, ceea ce, cu o densitate medie de 5,517, dă o masă de 5,976 -10211. Pămîntul se roteşte, faţa de grupul sistemelor de referinţă inerţiale, în jurul axei polilor, în 24 de ore siderale sau în 23 ore, 56 minute, 4,099 secunde de zi solară medie, de la vest către est. Un punct de pe ecuator se mişcă, deci, cu viteza ele 465 m/s provenită din rotaţi-e. Această viteză nu e însă constantă, ci are variaţii periodice, neregulate şi seculare. Variaţiile periodice sînt produse de vînturi şi de maree şi, datorită lor, perioada de rotaţie e cu 0,001 s mai lungă primăvara şi mai scurtă toamna, decît valoarea medie anuală. Variaţiile seculare produc o încetinire treptată a rotaţiei, în special datorită frecărilor cauzate de maree. Axa polilor are o mişcare în urma căreia polul ceresc descrie o elipsă în jurul poziţiei sale mijlocii (mişcare de pre-cesiune). în jurul Soarelui, Pămîntul se roteşte în 365,256 zile, pe o traiectorie eliptică, numită ecliptică, a cărei lungime e de 939 120 000 km, cu o excentricitate de 1-/60, într-un plan care formează un unghi de 23°27' (oblicitatea eclipticei) cu axa Pămîntului, orbita fiind parcursă cu o viteză mijlocie de 29,77 km/s. s. Pămînturi pentru culori. Petr.: Sin. Lutişoare (v., sub Argilă 2). 9. Pămînturi rare. Chim.: Grup de oxizi, metal ici ai unor elemente foarte asemănătoare din punctul de vedele al proprietăţilor lor chimice, numite lantanide (v.). 10. Pâmînţei. Petr.: Sin. Diatomit (v.). 11. Pânurâ. Ind. text.: Postav ţărănesc din fire de lînă albă, piuat, dar nevopsit. Se întrebuinţează, în special, la confecţionarea îmbrăcămintei exterioare, cu motive naţionale: pieptare, haine, pantaloni, etc., pe care se cos, cu fire colorate, diverse flori şi aplicaţii. 12. Pâpâdie, pl. păpădii. Bot., Agr.: Taraxacum officinale Wigg. Plantă erbacee perenă din familia Compositae. Are rădăcina bine dezvoltată, frunze lanceolate, neregulat lobate, dispuse în rozetă radicală; flori galbene; fructe în formă de achene. Creşte spontan pe pajişti, în grădini şi pe locuri virane. Poate fi cultivată, fie prin însămînţare directă, fie prin pro-'ducere de răsad, care se plantează ulterior. Frunzele (Herba taraxacicum) şi, în special, rădăcinile (Radix tara^acicum), sînt foiosite în scopuri medicinale. Rădăcina are propri tăţi tonice, depurative, diuretice, hepatice, laxative. Frunzele, pot fi consumate ca salată. Păpădia e totodată o plantă meliferă. Sin. Papadea, Papalungă, Părăsita-găinilor. 13. Pâpâlâu, pl. păpălaie. Bot.: Ph/sal is alkekengi L. Plantă erbacee, anuală, din familia Solanaceae, care creşte sub formă de tufă ramificată, prin păduri, tufişuri, vii, etc., în regiunile temperate ale Europei, Asiei şi Americii de Nord. Are florile albe-gălbui, dispuse cîte una la subsuoara frunzelor; fructul e o bacă de culoare roşie-portocalie, de mărimea unei cireşe, cu gust acru şi conţine numeroase seminţe albe. Fructele se întrebuinţează în industria alimentară şi în gospodărie, la prepararea compotului şi a dulceţii, la murat, sau drept condiment. în Medicină se întrebuinţează frunzele şi fructele, ca febrifuge, antireumatice şi diuretice. Sin. Beşicuri (Banat), Gogoaşe (Muntenia), larba-bubei. 14. Pâpuşarea coloanei. Expl. petr.: Accident tehnic de fund, în gaura de sondă, caracterizat prin deformarea coloanei de burlane în sens transversal (v. fig.), datoritădiferenţei de presiune dintre exteriorul şi interiorul acesteia. Această presiune e dată de: coloana hidros't tictă de fluid din spatele coloanei; împingerea laterală a rocilor cari se deplasează sau curg plastic (de ex.: sarea, marnele); surparea rocilor slab consolidate sau cu consolidare redusă ca urmare a acţiunii în timp a noroiului de foraj; scăderea bruscă de presiune în interior (cazul punerii în producţie a sondelor prin. pistonaj); etc. Păpuşarea coloanei se poate produce, de asemenea, şi în Tipuri de păpuşare a coloanei. Păpuşă 195 Păr cazul în care coloana de burlane e scăpată în gaura de sondă, în special în cazul coloanelor cu greutate mare. Producerea păpuşarii e mai probabilă cînd burlanele cari formează coloana sînt uzate, ca urmare a lucrului în interiorul coloanei, cînd burlanele prezintă defecţiuni de material (perete cu grosime mică şi, în special, tensiuni interne reziduale) şi cînd fluidul de foraj, datorită calităţilor sale necorespunză-toare (în special filtraţie mare), afectează în timp unele for* maţiuni geologice. Spre deosebire de turtire, la păpuşarea coloanei, punctul interior cel mai depărtat de poziţia iniţială nu depăşeşte diametrul normal pe direcţia de deformaţie, iar spre deosebire de spargere, peretele coloanei în regiunea păpuşarii, ca şi în cazul turtirii, nu prezintă întreruperi (nu există comunicaţie între exteriorul şi interiorul burlanului din coloană). Rezolvarea accidentului de păpuşare a coloanei se face cu ajutorul b i r n e i (v.). în cazurile în cari păpuşarea coloanei e mai accentuată sau în cazurile în cari, din cauza tensiunilor reziduale mari, burlanul nu poate fi îndreptat, se procedează la frezarea burlanelor în regiunea deformată şi la consolidarea zonei respective prin introducerea unui manşon de burlan cu diametru mai mic, care se cimentează în spate. Mai rar, în special cînd găurile de sondă prezintă deviaţii mari în regiunea deformată, frezarea formează în coloană o fereastră prin care forajul continuă dirijat. i. Pâpuşâ, pl. păpuşi. Ut., Mş.: Subansamblu al unei maşini-unelte (de ex.: strung, maşină de rectificat, etc.) cu ajutorul căruia fie că se prinde piesa care se prelucrează, se transmite acesteia mişcarea de rotaţie cu viteze diferite şi, în general, se imprimă şi uneltei mişcarea de avans prin intermediul cutiei de avans—cînd subansamblul e numit pâpuşâ fixa—, fie că se prinde un vîrf, fix ori rotitor, pentru susţinerea pieselor de prelucrat lungi, sau o unealtă (cu ori fără port-unealtă), pentru diferite operaţii de prelucrare (găurire,filetare, etc.), cînd subansamblul e numit pâpuşâ mobilâ. Păpuşa fixă (v. fig. /) e solidarizatăcu patul maşinii şi, de obicei, are următoarele organe: carcasa, care poate fi închisă sau deschisă; arborele principal, care în general e găurit axial pe toată lungimea, pentru trecerea materialului de prelucrat, în bare; lagărele din faţă şi din spate ale arborelui principal; mecanismele pentru varierea vitezei arborelui principal (deex.: conul în trepte, cutia de viteze, etc.); inver-sorul sensului derotaţie. Păpuşa mobilă se aşază pe patul maşinii, de-a //. Secţiune longitudinala prin păpuşa lungul căruia poate fi mobilă a unui strung, deplasată manuaL Orga- î) placă-suport (placă de ghidare); 2) corp; nele principalaBe pă- 3) pinolă; 4) vîrf; 5) manetă de blocare; puşii mobile (v. fig. II) 6) şurubul de avans al pinoiei; 7) roată de sînt: corpul, în care mînă; 8) ancoră, e practicată o gaură, coaxială cu arborele principal al maşinii, pentru ghidarea pinoiei; pinola (v.), în care se fixează vîrful sau unealta şi care poate fi deplasată axial cu ajutorul unui şurub acţionat cu o roată de mînă; placa-suport, care permite deplasarea păpuşii mobile pe ghidajele patului maşinii, şi, în general, şi deplasarea transversală a corpului; ancora, cu ajutorul căreia placa-suport se fixează pe pat. 2. Pâpuşâ de cablu. Te/c.: Grupare de două, patru sau opt conductoare, într-un cablu simetric (v. Cablu cu circuite simetrice, sub Cablu de telecomunicţiij, răsucite împre.nă în spirală. La cablurile răsucite în pereche, o păpuşă e formată din două conductoare; la cablurile răsucite în stea sau dublă pereche, păpuşa cuprinde patru conductoare (formează o cuartă), iar la cablurile răsucite în dublă stea, cuprinde opt conductoare. 3. ~-pilot. Telc.: Păpuşă de cablu, folosită ca reper, în operaţia de recunoaşterea circuitelor, prin numerotarea tuturor circuitelor dintr-o secţiune de cablu de telecomunicaţii. Cum, într-o astfel de secţiune, păpuşile de cablu apar dispuse pe straturi concentrice, şi cum numerotarea se face strat după strat, de la centru spre exterior, se fixează în cadrul fiecărui strat cîte o păpuşă-pilot, pentru indicarea punctului de unde se începe numerotarea, şi o altă păpuşă-pilot, alăturată de prima, pentru indicarea sensului în care se face numărătoarea. Păpuşile-pilot se recunosc, faţă de celelalte, prin unele semne distinctive, de exemplu un fir de anumită culoare, etc. 4. Pâpuşâ de tutun. Agr. V. sub Tutun. 5. Pâpuşi de loess. Ped.: Concreţiuni de carbonat de calciu, atingînd dimensiunile unui pumn, şi chiar mai mari, de forme neregulate, amintind uneori corpuri de oameni sau de animale, cari se acumulează la anumite adîncimi în depunerile de loess (v.). Păpuşile de loess conţin şi o anumită cantitate de material din masă de loess, cimentat de carbonatul de calciu predominant. Formarea păpuşilor de loess implică existenţa unui conţinut al loessului relativ mare în carbonat de calciu şi condiţii, în trecut, de umezeală mai mare decît cele de azi, sau care a durat un timp suficient de lung spre a permite lesivarea şi acumularea masivă a carbonatului. e. Pâpuşjt. Agr. V. sub Tutun. 7. Pâpuşoi. Agr.: Sin. Porumb (v.). s. Pâr, pl. peri. 1. Bot., Agr., Silv.: Arbore din genul Pirus L., subfamilia Pomoideae, familia Rosaceae. Genul Pirus cuprinde 30 de specii şi peste 6000 de soiuri. Speciile sălbatice din cari provin soiurile cultivate sînt: părul pădureţ (v.), din care derivă cele mai multe soiuri cultivate; părul de Usuria (Pirus usuriensis Maxim.), originar din Asia de nord şi caracterizat printr-o rezistenţă mare la ger şi la secetă; părul chinezesc (Pirus serotina Rehd.); părul nins (Pirus niva}is Jacq.); părul-sălcioară (Pirus elaegnifolia Stend.). Pârul cultivat are rădăcini cari pătrund adînc în sol, trunchi puternic, cu înălţimea pînă la 15 m şi coroană piramidală. Durata vieţii perilor altoiţi pe păr sălbatic e, în medie, de 60-**70 de ani, dar poate ajunge pînă la 200 de ani; părul altoit pe gutui trăieşte 30-**35de ani. înfloreşte în aprilie şi pînă la începutul lunii mai (cu 3-*-4 zi le înaintea mărului); florile apar odată cu frunzele. Fructele, formate din receptaculul floral îngroşat, sînt lipsite de cavitatea penduculară, şi au cinci loji cu cîte două seminţe. Mărimea fructelor variază dupăsoi; forma lor e, în general, alungită. Perele, mai zemoase decît merele, conţin 8,9**• 15,2% zahăr, 0,6-**4,7 mg acid ascorbic la 100 g substanţă uscată, şi au aciditate mică. Fecun-diţia e alogamă şi se face prin intermediul insectelor. Intrarea în perioada de rodire se produce după 4***5 ani, la perii altoiţi pe gutui, respectiv după opt sau mai mu'ţi ani, la perii altoiţi pe păr sălbatic. 13* /. Păpuşa fixă a unui strung. 1) cutie de viteze; 2) maneta inversorului sensului de rotaţie; 3) arborele principal; 4) platou cu fălci; 5) manetele schimbătorului de viteze. Păr 196 Păl' Fructele părului, cu valoare gustativă mare, sînt folosite în hrana. omului în stare proaspătă şi în stare conservată. Unele soiuri de iarnă se pot păstra în stare proaspătă pînă la începutul verii. Părul reclamă climă temperata, fiind sensibil la ger. Cerinţele lui faţa de apă sînt mai modeste decît cele ale mărului. Se cultivă pe soluri adînci, permeabile, de preferinţă lutoase, cu umiditate mijlocie. Soluri le grele, umede, reci şi cele nisipoase, nu sînt potrivite pentru cultura părului. Părul se înmulţeşte prin altoire. în ţara noastră se întrebuinţează, de obicej, următoarele port-altoaie: părul pădureţ, gutuiul, etc. — în ţara noastră, părul se cultivă mai ales în regiunile de deal. îngrijirea părului consistă în tăieri diferite şi în combaterea dăunătorilor şi a bolilor. Producţia anuală în perioada de rodire se ridică, în medie, la 50***60 kg/pom şi ^oate atinge, în condiţii foarte favorabile, 130**• 160 kg/pom. în cultură se găsesc 40---50 de soiuri mai valoroase de vară, de toamnă şi de iarnă. Dintre acestea, sînt mai răspîndite: Williams, Favorita lui Klapp, Bergamot de vară, Sîntileşti, Untoasa Bosc, Ducesa de Angouleme, Cure, Decana de iarnă, etc. Dăunătorii principali ai părului sînt: păduchele sau puriceie melifer al părului (Psylla pyricola Forst.), păduchele părului (Dentatus pyri Koch), păduchele roz al părului (Epi-diaspis leperii Sign.), gărgăriţa mugurilor de păr (Anthonomus cinctus Bohem.), viespea părului (Hoplocampa brevis Kl.), tigrul părului (Stephanitis pyri), păduchii ţestoşi şi toate speciile de omizi polifage. Dăunătorii se combat cu insecticide pe bază de DDT şi HCH, şi prin diferite procedee agrotehnice. Dintre bolile cari atacă părul trebuie menţionate: pătarea cafenie şi rapănul (Endostigme pyrina Aderh.); boala petelor albe de pe frunze (Mycosphaerella sentina (Fuck ) Schroet.), rugina părului (Gymnosporangium sabinae (Dicks.) Winter), pătarea brună a frunzelor (Entomosporium maculatum Lev.). Combaterea bolilor se face prin stropiri cu zeamă bordeleză; contra pătării cafenii şi a rapănului se folosesc şi tratamente cu emulsie de ulei horticol 5% sau cu dinitroortocrezol. Se recomandă, de asemenea, cultivarea soiurilor rezistente la diferite boli. Pârul pădureţ (Pirus communis L.) e un arbore de mărimea III, depăşind rareori înălţimea de 15 m, originar din Asia centrală. în ţara noastră vegetează cel puţin trei subspecii: ssp. pyraster (L.) A. et G., ssp. Nivalis (Jacq.) Hegi şi ssp. sativa (Lam. et DC.) A. et G., dintre cari ultima a dat numeroase varietăţi şi forme horticole. Sin. Păr sălbatic. E întîlnit destul de rar ca element de diseminaţie, în pădurile de stejar (din regiunea de cîmpie şi de coline), locali-zîndu-se în poieni, luminişuri şi pe marginea arboretelor. Creşte pe soluri grele, lutoase şi argiloase, evitînd pe cele prea umede. Iubitor de căldură şi lumină, suportă bine seceta şi gerurile. Are o creştere înceată, însă o mare longevitate (cîteva sute de ani). Fructele sale — numite pere pădureţe, pere sălbatice sau coricove — sînt întrebuinţate în fabricaţia marmeladei. Lemnul de păr e omogen, fin, compact, avînd o culoare brună-roşcată. Se stabilizează prin uscare, lucrîndu-se şi lustruindu-se bine. E întrebuinţat în strungărie şi la confecţionarea riglelor de calcul şi a unor instrumente muzicale, ustensile de desen, piese de precizie. Prin băiţuire şi impregnare imită abanosul. Părul sălbatic are o importanţă mică în cultura forestieră, folos indu-se aproape excluziv ca specie auxiliară în compunerea perdelelor forestiere de protecţie a cîmpului. Părul pădureţ de Dobrogea (Pirus elaegnifolia Pali.) e o specie foarte înrudită cu Pirus communis, rămînînd însă cu mult mai mic (cel. mult 10 m înălţime, uneori prezentîndu-se ca un arbust mare). E caracterizat printr-o deosebită rezistenţă la secetă şi la ger, ceea ce-l face propriu pentru crearea perdelelor de protecţie şi a spaţiilor verzi, în ţinuturile aride din Dobrogea şi, în general, în ţinuturile de stepă. i. Pâr, pl. peri. 2. Zoo/., Bot.: Formaţiune cornoasă fili-formă, flexibilă, produsă prin alungirea uneiasau a mai multor celule de la suprafaţa epidermei, la unele specii de animale (mamifere) şi de plante. La mamifere, părul acoperă corpul în întregime sau numai anumite regiuni ale acestuia. Firul de păr (v. fig.) e format din tijă, rădăcină, bulb şi papilă, cele trei părţi din urmă fiind cuprinse în foliculul pilos, care e o adîncitură tubulară a epidermei. La partea superioară a fol icu Iu Iu i pilos se deschide glanda sebacee, care secretă o substanţă unsuroasă (sebum), ce acoperă în strat subţire firul de păr. Din punctul de vedere istologic, firul de păr e constituit din: stratul cuticular, stratul cortical şi canalul medular. La animale se deosebesc două feiuri de păr: puf ui (v.), care e ondulat, subţire şi moale, şi jarul (v. sub Blană 1), care e mai gros, drept şi rigid. Unele mamifere (iepurele de casă) au şi jar spumos, care e ondulat la bază şi drept la vîrf. L î n a (v.) se deosebeşte de părul obişnuit prin proprietăţile ei textile şi prin particularităţi de structură. Culoarea părului e foarte variată: neagră, brună, roşie, galbenă, albă, etc.; ea se modifică, la unele specii (ermina), în cursul anului, cu ocazia năpîrlirii. Animalele îşi schimbă învelişul pilos, de obicei de două ori pe an, primăvara şi toamna. Părul se obţine prin smulgere ori radere de pe pieile animalelor tăiate sau prin tunderea animalelor. în industria textilă se folosesc: părul de oaie (v. Lînă), de capră, de cămilă, de cal, de iepure, etc. Părul de capră, avînd stratul cuticular (solzii) cu o structură specifică şi mai aderent la stratul cortical, în comparaţie cu lîna, e mai lucios, cu o capacitate mai mare de alunecare şi cu o capacitate de filare (v.) mai mică. Prin tunderea caprelor comune se obţine un cojoc (v. Cojoc de lînă) de 1,5* • *2,5 kg, cu conţinut de 5 * * * 10 % fibre moi, cu lungimea de 60---200 mm şi cu grosimea medie de maximum 36(z. Cojocul de la tunderea caprelor selecţionate (Angora, Mohair, Tibet, Caşmir) conţine 0.8---5 kg, cu 100% fibre moi, iar cojocul caprelor metise (capre de Don) conţine circa 60% astfel de fibre. în amestec cu lîna merinos, spancă şi ţ i ga ie, fibrele moi din părul de capră servesc la fabricarea stofelor, a tricoturilor şi a fetrului de calitate superioară, la fabricarea stofelor de mobilă, a pluşurilor cu rezistenţă mare pentru automobile şi pentru vagoane. Fibrele groase din părul de capră, cu dimensiuni apropiate de cele ale lînii inferioare (ţurcană), de culoare albă-gălbuie sau cafenie, sînt indicate pentru fabricarea păturilor, a pîslelor,.periilor, pensulelor, etc. Pârul de cămilă eun amestec de puf ondulat, — cu . lungimea medie de aproximativ 6 cm şi cu grosimea medie de 16***25 [x, — de păr mediu şi de păr aspru, cu lungimea de % 16---50 cm şi grosimea de aproximativ 125 \i. Părul moale (puful) de calitate mai bună se obţine, prin pieptenare, de la cămilele tinere neutilizate la muncă. Faţă de lînă, părul de cămilă e mai rezistent, mai lucios, cu capacitate mai mică de împîslire şi de reţinere a impurităţilor aderente. Secţiune longitudinală printr-un fir de păr. î) stratul cornos; 2) dermă; 3) epidermă; 4) papilă; 5) cuticulă; 6) rădăcină; 7) teacă; 8) măduvă; 9) cuticulă ; 10) glanda sebacee; 11) muşchiul părului (Muscul lus arrector Paris 197 Păstrăv Parul de cămilă puf şi meoiu se întrebuinţează la confecţionarea de postavuri, pături şi tricotaje, deoarece păstrează bine căldura corpului. Din părul aspru, în special din părul de coamă, se fac filtre pentru fabricile de ulei, curele de transmisiune, materiale de umplutură în tapiserie, stofe de mobilă, covoare, etc. Pârul de lama e aspru, murdar, de culoarea vulpii (roşie sau neagră), cu elasticitate redusă; din el, populaţia locală execută ţesături, frînghii, saci, covoare, etc. Pârul de cal, cu elasticitate şi rezistenţă mari, poate fi: păr lung de 50--80 cm, produs al cozii, gros, aspru, foarte rezistent şi mai preţios; păr mai scurt, mai subţire şi mai suplu, calitativ inferior, produs al coamei. Părul de coadă de cal, alb, brun, cenuşiu sau negru, se foloseşte la fabricarea unei ţesături (roshar) din urzeală de bumbac şi bătătură de păr de caI, întrebuinţată în confecţiuni pentru întărirea piepţilor de îmbrăcăminte. Părul de coamă (păr de China) şi părul scurt de cal se întrebuinţează ca material de umplutură, în tapiserie, şi pentru unele stofe tehnice de mare rezistenţă. Pârul de bou are fibrele scurte, groase (40---80 \i) şi băţoase, lipsite de ondulaţii. El se recoltează de pe piei prin procedeul lînii tăbăcăreşti sau prin pieptenare în timpul năpîrlirii şi se întrebuinţează în amestec cu deşeurile de lînă Ia fabricarea pîslelor, pălăriilor şi a păturilor groase, compac-tizate mai mult prin piuare decît prin legătura între fire dată la ţesere. Pârul de iepure de casa (v. şi sub Iepure) cuprinde 5**• 15% fibre de acoperire (spicui blănii) lungi, fără ondulaţii, cuvîrful mai gros decît baza, şi fibre moi (puful), fine, mătăsoase, elastice, suple şi mai scurte (2---7 cm). Părul moale e mai lucios decît mătasea, e hidrofob, se încarcă uşor cu sarcini electrostatice, e un izolator acustic, foarte rău conducător de căldură şi nu irită pielea în contactul direct. Se filează în amestec cu lînă fină pentru ca ade- renţa între fibre să fie destui de mare. Firele rezultate servesc la confecţionarea de fulare, gulere, pălării, mănuşi, pulovere, îmbrăcăminte de iarnă (de sport). Pârul de cerb şi pârul de câprioarâ se întrebuinţează la confecţionarea de preşuri şi ca material de umplutură la colacii de salvare, la saltele, la şei, în tapiserie, etc, în industria periilor şi a pensulelor se întrebuinţează părul de porc şi de mistreţ. Părul e folosit, de asemenea, ca îngră-şămînt agricol şi în industria chimică. Părul animalelor de blană e utilizat, împreună cu pielea, la prepararea blănurilor. La plante, perii sînt de natură celulozică. După structură, se deosebesc: peri u n i c e I u I a r i simpli (la urzică) sau peri u n i c e I u I a r i ramificaţi (la hamei); peri articulaţi, formaţi dintr-un şir de celule, ascuţiţi sau umflaţi la vîrf, capitaţi şi glanduloşi (la dovleac); peri pluricelulari (la Verbascum); p e r i masivi, ca nişte solzi sau discuri (la salcia mirositoare), etc. Ei îndeplinesc, fie funcţiunea de canale excretoare ale glandelor (peri glanduloşi, urzicători, etc.), fie rolul de organe de absorpţie (peri absorbanţi), la plante acvatice sau la rădăcinile plantelor terestre, fie rolul de a întări şi de a ajuta epiderma în funcţiunea sa de apărare contra intemperiilor. 1. Pâriş, pl. părişuri. Silv.: Stadiu de dezvoltare al unui arboret (v.), caracterizat prin faptul că arborii cari îl compun au, în majoritate, diametrul de bază (la 1,3 m de la sol) cuprins între 5 şi 10 cm. E stadiul de dezvoltare intermediar, între nuieliş şi prâjiniş. în acest stadiu, lupta pentru existenţă (adică pentru spaţiu la lumină şi în pămînt), între arborii componenţi, se intensifică. 2. Pârîng. Bot.: Sin. Mei (v.). 3. Pârîngâ, pl. părîngi. Ind. ţâr.: Sin. Dorîngă(v. Dorîngă2). 4. Pârpâriţâ, pl. părpăriţe. Ind. ţâr.: Sin. Pîrpăriţă, Pîrpă-liţă (termeni regionali din Bărăgan şi din regiunea de cîmpie a ţării). V. sub Pietrele morii. 5. Pârul ciutei. Bot., Silv. V. Verigar. 6. Păstaie, pl. păstăi. Bot.: Tip de fruct uscat şi dehiscent, din clasa fructelor simple, caracteristic plantelor din familia Leguminosae. Provine dintr-un pistil unicarpelar şi unilocular, ia care peri carpul se usucă la maturitate, iar pasta ia se deschide în două valve de-a lungul a două linii: una pe faţa ventrală, care reprezintă linia de sudură a carpetei, şi cealaltă pe faţa dorsală, în lungul nervurii mediane a carpelei. Seminţele rămîn prinse pe cele două valve, în lungul liniei de sudură. Păstaia e de obicei alungită, uşor turtită şi conţine numeroase seminţe. Gleditschia triacanthos (glădiţa) are păstaia lungă de 30-*-45 cm ; fasolea şi mazărea au păstăi mari, iar la trifoiul roşu, la sulfină, etc., păstăile sînt mai mici şi conţin o singură sămînţă. Păstaia poate fi dreaptă (la ghizdei), arcuată (Ia lucerna galbenă) sau răsucită în formă de melc (la lucerna albastră). Suprafaţa păstăii poate fi netedă (la fasole, mazăre, etc.), ornamentată (la aiuneie de pămînt), păroasă (iasoia), etc, La unele leguminoase, păstaia e indehiscentă (de ex. la salcîmul japonez, roşcov, alunul de pămînt, etc.) sau se rupe transversal (de ex. la coroniş.e). Sin. Legumă. V. şi sub Fruct. 7. Pâstîrnac. Agr., Bot.: Pastinaca sativa L. Plantă erbacee bianuală, din familia Umbelliferae, cultivată ca legumă. Are rădăcina conică, cu vîrful ascuţit, cu j)ulpa de culoare albă sau gălbuie, cu gust şi miros specific. în primul an formează o rozetă de frunze penate, iar în al doilea an, o tuIpi.nă cu înălţimea de 1,0--*2,0 m. Inflorescenţele, în formă de umbrelă» sînt formate din flori mici, galbene. Fructele sînt achene ovale de culoare cafenie; seminţele, foarte uşoare, au margini aripate. Soiurile de păstîrnac cele mai răspîndite în ţara noastră sînt: Rotund, Semilung şi Alb lung. Păstîrnacul e rezistent la secetă şi la temperaturi joase şi creşte bine atît pe soluri grele, cît şi pe soluri uşoare, bogate în substanţe nutritive. Se seamănă direct în cîmp, la începutul primăverii; în regiunile.cu ierni puţin aspre poate fi semănat din toamnă. Recoltarea se face în octombrie, producţia de rădăcini atingînd 20---30 t/ha. Păstîrnacul se păstrează în şanţuri, stratificat în nisip, iar în condiţii climatice favorabile, poate fi lăsat peste iarnă în cîmp. Pentru producerea seminţelor se folosesc plante-mamă, plantate primăvara. Rădăcinile, cu conţinut bogat de substanţe proteice şi de vitamine B,f B2, C, se folosesc în alimentaţia omului şi ca nutreţ pentru oi, vaci şi porci. Frunzele pot fi întrebuinţate, de asemenea, ca nutreţ. Sin. Păstărnac, Pos-tîrnac, Păstrănog,. Postîrnap. 8. Pâstrâv, pl. păstrăvi. Pisc.: Peşte dintr-un gen de peşti din familia Salmonidae, cu corpul alungit, gros, acoperit cu solzi cicloizi rezistenţi. Capul, lipsit de solzi, poartă gurâ mare, fără mustăţi, la adult cu dinţi puternici pe maxile, mandibulă, vomer, palatine şi limbă. Caracteristică e dorsala a doua, moale, numită adipoasă. Coloraţia variază după vîrstă, sex, activitate sexuală, natura şi temperatura apei. Răpitori, păstrăvii se hrănesc cu viermi, insecte şi peşti. Sînt căutaţi pentru carnea calitativ superioară; se consumă proaspeţi sau afumaţi. în apele noastre trăiesc păstrăvii descrişi mai, jos. Păstrăvul de munte (Salmo trutta fario L.) are lungimea de 25---37 cm şi greutatea de 200-*-800 g (maximum 1,500 kg). Adultul, dorsal brun-verzui, cu laturile gălbui, e stropit cu pete rotunde negre şi roşietice, mărginite de un inel mai deschis. Bun înotător, formă tipică stenotermă, trăieşte în ape reci bine oxigenate (pîraie de munte pînă la izvor). Matur sexual la 3***4 ani, pentru reproducere întreprinde în octom-brie-decembrie migraţiuni în regiunea de izvor a pîraielor. E crescut şi în gospodării salmonicole. Păstrugarniţă 198 Pătarea frunzelor Păstrăvul de Iac (Salmo trutta lacustris L.) are lungimea O.SO^-O.ĂS cm şi greutatea de 1,00 kg (lungimea maximă 1,40 m şi greutatea maximă 10***15 kg). Are corpul mai puternic, capul trunchiat, cu pete rotunde, dar şi colţuroase, lipsite de inelul mai deschis. Se reproduce în septembrie-decembrie, în pîraiele tributare lacurilor de munte şi în lacuri. Păstrăvul curcubeu (Salmo irideus shasta Jor.) se obţine prin încrucişarea a două specii: Salmo irideus şi Salmo shasta. Are lungimea de 25“*35 cm şi greutatea de 0,8*• * 1,6 kg. Are corpul puţin mai lat, brăzdat pe mijloc de o dungă lată roz-sidefie, cu străluciri irizante. Mai puţin pretenţios, trăieşte şi în apele mai calde (optim 20°). Se reproduce în februarie-aprilie. Creşte repede. Obişnuit, în ţara noastră e cultivat în gospodării salmonicole intensive (cu distribuire de hrană). Păstrăvul de mare (Salmo trutta labrax) e negricios, cu pete negre şi portocalii. Se întîlneşte rar în Marea Neagră şi, sporadic, în Dunăre. Sin. Somonul Mării Negre. Fîntînelul (Salvelinus fontinalis Mit.) e brun-verzui, zebrat cu pete roşii-portocaliif încercuite cu albastru irizant; cultivat şi în crescătorii. 1. Pâstrugarniţâ, pl. păstrugarniţe. Pisc.: Unealtă de pescu it asemănătoare cu setea (v.), dar compusă numai din două reţele: una deasă, cu ochiuri de 40 mm, şi alta rară, cu ochiuri de 200 mm pe latură. Păstrugarniţa e folosită la pescuitul cegei şi al păstrugii în Dunăre; păstrugarniţa se trage după curent, pe fundul apei. Pentru sturioni mai mari, păstrugarniţa se confecţionează din plase rezistente şi cu ochiuri puţin mai rare. 2. Pâstrugâ, pl. păstrugi. Pisc.: Acipenser stellatus Pal. Specie de peşte din familia Acipenseridae, cu lungimea între 1,20 şi 1,40 ni (maximum 2 m) şi greutatea de 6***8 kg (maximum 35 kg). Ca poziţie sistematică ocupă locul intermediar între cegă şi njsetru. Are corpul fuziform, cenuşiu întunecat pe spate, mai deschis pe laturi, şi abdomenul gălbui, şi e acoperit cu cinci rînduri de plăci osoase (unul dorsal şi cîte două laterale şi ventrale); gura are o poziţie ventrală protractilă, cu botul foarte lung, îngust şi spatulat, buza inferioară larg întreruptă şi patru mustăţi scurte, fără franjuri; înotătoarea dorsală e mult împinsă spre coadă. Se hrăneşte cu fauna de fund (crustacee, moluşte, viermi, larve de insecte şi peşti mărunţi). Specie marină migratoare, bento-pelagică, e răspîndită numai în Marea Caspică, în Marea Azov şi Marea Neagră, şi rar în Mediterană. Iernează în mare la adîncimea de 80**• 100 m. Pentru reproducere, primăvara timpuriu intră în fluvii, depunînd icrele (în mai) la guri sau în locuri adînci, la curent puternic. Dă hibrizi cu viza, cega, nisetrul şi morunul. Se dezvoltă încet. Maturitatea sexuală e atinsă la 5--*8 ani. Se pretează la acţiuni de piscicultură. E pescuită la carmace, setei,, lăptaş. Carnea, foarte apreciată, se consumă proaspătă, sărată sau afumată. Icrele, negre, sînt preferate pentru tescuit. s. Pâsturâ. Bot., ind. alim.: Polenul florilor, adunat şi transportat de albine în coşuleţele picioarelor, pentru a-l depozita în celulele fagurilor. 4. Pâşunat. Agr. V. Păşune. s. Păşune, pl. păşuni.Agr., Zoot.: Teren înierbat, a cărui vegetaţie e folosită pentru păşunatul animalelor. Se deosebesc păşuni naturale şi păşuni cultivate sau artificiale. PâşunUe n a t u r a I e sînt terenuri cu floră spontană şi compusă, în^cea mai mare parte, din graminee şi leguminoase perene, însă cuprind şi rogozuri (pe locurile joase şi umede), plante comestibile din alte familii, cum şi buruieni (printre cari şi specii toxice). Toate aceste plante se înmulţesc prin autoînsămînţare şi pe cale vegetativă. Componenţa floristică şi valoarea economică a păşunilor e influentată de factorii ecofogi. După zonele naturale de vegetaţie, păşunile naturale se clasifică în: păşuni din zona de stepa, păşuni din zona de sil-vostepâ, păşuni de luncă, păşuni din zona de pădure, păşuni din zona alpină. în cuprinsul acestor zone (cu excepţia celei alpine) păşunile se împart, după relief, în păşuni de locuri înalte şi păşuni de depresiuni; zonele de stepă şi de silvostepă cuprind, de asemenea, păşuni de cîmpie. Păşunile cu valoarea economică cea mai mare se găsesc în zonele de luncă şi de pădure. Măsurile de întreţinere şi îmbunătăţire a păşunilor naturale nu diferă, în general, de cele aplicate fîneţelor naturale (v. Fîneaţă). Pentru păşunile de pe terenuri în pantă trebuie luate măsuri de prevenire şi combatere a eroziunii (v. Eroziunea solurilor). Păşunile naturale ocupă în ţara noastră o suprafaţă totală de 2,7 milioane de hectare. Cele mai valoroase sînt păşunile naturale a căror asociaţie ierboasă e constituită din graminee şi leguminoase de etaj inferior, cu tufă mixtă şi rară. Pentru organizarea raţională a păşunatului e necesar să se cunoască producţia la hectar a păşunilor. Producţia se evaluează prin cosiri de probă, executate pe mai multe parcele repartizate pe întreaga suprafaţă a păşunii şi prin determinarea greutăţii ierbii recoltate; prin stabilirea producţiei în unităţi nutritive, după producţia de lapte a vacilor sau după creşterea în greutate a animalelor, într-o anumită perioadă de timp; după producţia de fîn. Pentru exploatarea raţională a păşunilor naturale trebuie evitată supraîncărcarea lor cu animale, care provoacă bătătorirea şi degradarea păşunilor. încărcarea normală a păşunii, adică numărul de animale (exprimat în capete de vite mari), cari pot fi hrănite pe păşunea respectivă, se stabileşte după producţia de iarbă a păşunii, raţia de iarbă pentru un cap de vită mare şi durata perioadei de păşunat. Cantitatea de iarbă necesară pentru fiecare vită mare e de 40---50 kg pe zi. Durata perioadei de păşunat în condiţiile climatice din ţara noastră e, în medie, de 150 de zile, începînd de la 1 sau 15 mai şi înce-tînd la 1 sau 15 octombrie; păşunatul oilor poate avea o durată mai lungă. Păşunatul trebuie sa înceapă după ce solul s-a zvîntat şi cînd ierburile au înălţimea de 8—15 cm (după zona naturală de vegetaţie). Păşunile cele mai bune se atribuie vacilor de lapte şi tineretului bovin, iar cele mai slabe, oilor. Trecerea animalelor de la regimul de grajd la cel de păşune se face treptat, timp de 15---20 de zile. Păşunatul liber e un mod neraţional de folosire a păşunii, care reduce productivitatea ei. Exploatarea raţională se face prin păşunatul pe tarlale. Pentru aplicarea acestui mod de folosire se împarte păşunea în mai multe tarlale îngrădite, cari sînt păşunate succesiv. Astfel, vegetaţia ierboasă se poate reface şi se asigură o productivitate mare a păşunii. Păşunile cultivate sau artificiale sînt terenuri arate şi semănate cu amestecuri de graminee şi leguminoase de nutreţ perene ori anuale, sau cu o singură plantă perenă ori anuală din aceste familii. Tehnica culturii lor e identică celei aplicate fîneţelor cultivate sau artificiale (v. Fîneaţă). Păşunatul pe păşunile cultivate se organizează la fel ca pe păşunile naturale. 6. Pâtarea frunzelor. Agr.: Boli ale plantelor, în special ale pomilor şi arbuştilor fructiferi, provocate de ciuperci patogene. Cea mai răspînidtă e pâtarea cafenie a frunzelor şi a fructelor şi rapănul ramurilor de măr, care atacă frunzele, fructele şi ramurile acestui pom. Agentul patogen e ciuperca Venturia inaequalis (Cke.) Wint. [Fusicladium dentriticum (Wallr.) Fuck; Endostigme inaequalis (Cke.)Syd.]. Se manifestă prin pete rotunde, brune, cari apar pe frunze şi pe fructe şi prin crăpareascoarţei ramurilor. Frunzele şi fructele bolnave cad prematur, iar calitatea fructelor atacate e mult depreciată. Ciuperca iernează pe frunzele căzute sau pe scoarţa ramurilor. Pătlagină 199 Pătraţii mari Boala se combate prin adunarea şi arderea sau îngroparea frunzelor căzute şi prin tăierea şi distrugerea ramurilor atacate. Trunchiurile pomilor se stropesc cu lapte de var. Iarna se aplică stropiri cu emulsie de ulei horticol 5% sau cu dini-troortocrezol; în timpul perioadei de vegetaţie se folosesc zeamă bordeleză şi produse pe bază de zineb (v.). Părul e atacat de o boală asemănătoare, cu simptome puţin diferite de cele cari se manifestă la măr. Agentul patogen e ciuperca Venturia p/rina Aderh. [Fusicladium pyrinum (Lib.) Fuck; Endostigme pyrina (Aderh.) Syd.], a cărei morfologie şi biologie se aseamănă cu cele ale ciupercii Venturia rnaequalis (Cke.) Wint. Combaterea se face cu aceleaşi mijloace. Alte boli cu simptome similare provocate de ciuperci sînt: pâtareo bruna a ricinului (Cercosporina ricinei la Sacc et Beri. Speg.), pâtarea brună a lucernei [Pseudopeziza medicaginis (Lib.) Sacc.], pâtarea neagra a trifoiului [Phyllachora trifoi ii (Pers.) Fuck], pâtarea brunâ a tomatelor(Claudosporium fulvum Cooke et Rav.), etc. Pâtarea inelara. Viroză provocată de Nicotiana virus 12 (Fromme) Smith. Infectează diferite specii de plante din familia Solanaceae, Leguminosae, etc. (tutun, tomate, spanac, castraveţi, fasole, mazăre, etc.). Simptomele bolii sînt petele inelare de pe frunze. La tutun, simptome similare mai sînt produse de virusurile Nicotiana virus 13 (Price) Smith şi Nicotiana virus 14 Smith. Frunzele atacate se usucă. Agentul patogen se transmite prin sămînţă şi prin suc. Se combate prin tratarea seminţelor cu germisan sau cu formalină şi prin asolamente în cari tutunul nu urmează după alte solanacee sau după leguminoase. 1. Pătlagină, pl. pătlagine. Bot.: Plantago lanceolata L. Plantă erbacee perenă din familia Plantaginaceae. Tulpina e anguloasă şi se termină cu o inflorescenţă în formă de spic; frunzele, dispuse într-o rozetă radicală, sînt lanceolate, slab dinţate, glabre sau acoperite cu peri scurţi, mătăsoşi. Creşte spontan prin fîneţe, păşuni, pîrloage; poate fi şi cultivată. Frunzele (Herba plantaginis), cari conţin substanţe amare şi au proprietăţi astringente, sînt folosite în scopuri medicinale, 2. Pătlăgea roşie, pl. pătlăgele roşii. Bot., Agr.: Sin. Tomată (v.). 3. Pătlăgea vînătă. Agr., Bot.: Solanum melongena L. Plantă erbacee anuală din familia Solanaceae. Are un sistem radicular viguros, cu ramificaţii întinse în stratul superior al solului. Tulpina e o tufă care atinge înălţimea de 0,6-• * 1,0 m şi se lignifică spre sfîrşitul perioadei de vegetaţie. Frunzele sînt mari, groase, nelobate, iar florile sînt violete. Fructul e o bacă mare, de diferite forme (de obicei piriformă sau ovală), cu coaja netedă, lucioasă, de culoare violetă, bătînd în negru, în faza de maturitate, comestibilă. Pulpa fructului e fragedă şi conţine numeroase seminţe mici, rotunde, turtite şi galbene. Greutatea medie a fructelor e de 200***250 g. Soiurile cele mai răspîndite în ţara noastră sînt: Bucureştene, Lungi de împănat, Delicatesse. Pătlăgelele vinete necesită multă căldură, lumină şi apă; culturile trebuie în general irigate. Solurile potrivite pentru cultura pătlăgelelor vinete sînt cele uşoare, luto-nisipoase, bogate în substanţe nutritive, cu stratul arabil adînc. Cultura se face prin răsad, care se produce în răsadniţe calde, însămîn-ţarea făcîndu-se în lunile februarie-martie. Răsadul se plantează în cîmp, cînd are 6---7 frunze normale, la sfîrşitul lunii aprilie sau la începutul lunii mai. Lucrările de întreţinere consistă în prăşit, muşuroit şi 10---12 udări, executate la intervale de 7---8 zile. în timpul vegetaţiei se aplică 2***3 îngrăşări suplementare. Cînd florile sînt prea numeroase, ele se ciupesc. Fructele se recoltează cînd au ajuns la mărimea normală şi încep să se moaie uşor. Producţia e în medie, de 15 000---25 000 kg/ha. Cultura forţată a pătlăgelelor vinete se face în sere, în cari, după plantare, temperatura se menţine Între18 şi 25°. Fructele se folosesc în alimentaţia omului, ca salată, în mîncări şi sub forma de conserve. 4. Pătrat, pl. pătrate. 1. Geom. V. sub Paralelogram. 5. Pătrat. 2. Mat.: Produsul unui număr prin el însuşi. Pătratul unui număr întreg e un număr întreg şi pozitiv, care se numeşte pătrat perfect. 6. ~ perfect. Mat. V. sub Pătrat 2. 7. Pătrat. 3. Tehn.: Prismă metalicăcu secţiune pătrată, montată la partea superioară a elindei unei drage cu cupe.' La învîrtirea elementelor lanţului cu cupe şi a cupelor, pătratul se învîrteşte şi provoacă răsturnarea cupelor, cari primesc un mic şoc, astfel încît materialul din ele (de ex.: pămînt, nisip, etc.) se varsă în jgheaburile dragei; acest material e evacuat apoi în şalande. Sin. Turtou superior. 8. Pătrate, metoda celor mai mici C/c. pr.: Metodă de determinare a valorilor celor mai probabile ale uneia sau ale mai multor necunoscute, dintr-un număr de ecuaţii mai mare decît acela al necunoscutelor, ecuaţii'cari leagă necunoscutele de valorile altor mărimi, măsurate experimentai. Dacă yi=fi(*i • *2••••.*„).•• • i ■ *2 .•••.**) n>m sînt aceste ecuaţii, ele devin compatibile dacă mărimile măsurate ylt •••, y sînt afectate de corecţii zv • ••, z , astfel încît sistemul: yi + n=/l(*l’ **>••' ’ *«)'•••' zn=f„(xi’ *2’ •••'*») să fie compatibil. în aceste condiţii, probabilitatea ca erorile de măsură asupra lui yv •••, yn să fie tocmai zv *ne pro- __c porţională cu & , unde s=V!+—1-VrWiK. **■••• •••+*„[/„(*i, hx....h fiind ponderile sau greutăţile măsurărilor. Aceste probabilităţi sînt maxjme dacă: , 3£=o.....^=o. c)*i c)*» Aceste m ecuaţii determină cele m necunoscute #*,•••, Sin. Principiul lui Legendre. 9. Pătrate, postulatul celor mai mici C/c. pr.: Postulat conform căruia, în cazul a n observaţii sau măsurări de egală precizie, valoarea cea mai probabilă a mărimilor-obser-vate sau măsurate e aceea care face minimă.suma pătratelor erorilor reziduale a celor n observaţii sau măsurări. Pe acest postulat e bazată metoda celor mai mici pătrate (v. Pătrate, metoda celor mai mici —). 10. Pătratelor, metoda Cartog.: Procedeu simplu de amplificare (sau de micşorare ) a unui plan sau a •un.eKhărţt» de la o scară mică la alta, mai mare (sau invers), care consistă în trasarea pe original a unei reţele de pătrate cu latura aleasă arbitrar, iar pe hîrtia de desen a noii hărţi, de pătrate cu latura de k ori mai mare (sau mai mică), k fiind raportul de amplificare (sau de micşorare). Pe acest caroiaj se reconstituie desenul de pe original. 11. Pătratic, sistemul Mineral.: Sin. Sistemul tetra- gonal (v. Tetragonal, sistemul ~). . _ _ 12. Pătraţii mari. Expl. petr.: Dispozitiv care se aşază în deschiderea mesei rotative (v.) şi care se poate solidariza cu aceasta prin intermediul unor buloane. Dispozitivul primeşte în interiorul său pătraţii mici (v.), cărora le transmite cupluJ mesei rotative în cursul procesului de săpare rotativă, de Pătraţii mici 200 Pătrundere Pătrat mare. frezare sau de carotaj mecanic sau, la intervale mai mari, permite trecerea prin masă a unor piese cu gabarit mai mare. Pentru fiecare masa rotativă există doi pătraţi mari. Porţiunea superioară are suprafaţa laterală a unei prisme pătrate, atît la interior (pentru pătraţii mici), cît şi la exterior (pentru masa rotativă) (v. fig.)* Porţiunea inferioară are forma unui trunchi de con, cu vîrful în jos, la interior (primind pe ea, de Ia pene, sarcina axială a garniturii de prăjini), şi cilindrică la exterior (transmiţînd prin ea, feţei corespunzătoare a mesei rotative, această sarcină, în timpul repausului garniturii pe masă sau în cursul intrumentaţiilor speciale cu prese hidraulice). Fiecare piesă are pe faţa superioară cîte două găuri în cari intră capetele unei piese în formă de potcoavă, cu ajutorul căreia se manevrează pătraţii mari. Sin. Pătraţii mesei. i. Pâtraţii mici. Expl. petr.: Piese cari se aşază în deschiderea pătraţilor mari (v.) şi cari realizează legătura dintre masa rotativă şi prăjina pătrată (v. Prăjină de antrenare), pentru transmiterea mişcării de rotaţie de la masă la garnitura de foraj. Pătraţii mesei sînt formaţi din două piese identice cari, aşezaţi în poziţie de lucru, prezintă în interior o deschidere de forma unei prisme drepte, cu secţiune pătrată (foarte rar exagonală sau octogonală, şi mai rar, în cruce), corespunzătoare secţiunii prăjinii pătrate care trece prin ea. La exterior, la partea superioară, prezintă o formă pătrată corespunzătoare deschiderii pătraţilor mari, iar la partea inferioară, o formă tronconică, de asemenea corespunzătoare formei tronconice interioare a pătraţilor mari. Pătraţii mici primesc pe faţa externă, de la pătraţii mari, şi transmit prin faţa internă, Ia prăjina pătrată, cuplul de rotire al mesei rotative, determinînd astfel rotirea garniturii de prăjini. Pătraţii mici de fabricaţie recentă au, pe feţele interne, role cilindrice cu generatoare paralele cu feţele plane rnterne respective ale pătraţilor mici, dar perpendiculare pe axa lor de simetrie. Prin aceasta, frecarea opusă sensului de deplasare relativă axială a prăjinii pătrate, faţă de pătraţii mici, e transformată, din frecare de alunecare, în frecare de rostogolire, mai rpică, şi se obţine o mai bună comportare în serviciu a suprafeţei prăjinii pătrate. Fiecare piesă e echipată, la partea superioară, cu cîte o toartă de manevrare. Pentru accelerarea lucrărilor, unele construcţii de pătraţi mici permit asamblarea celor două elemente componente, astfel încît ele rămîn, în tot cursul forajului, pe prăjina pătrată şi sînt manevrate odată cu aceasta. Asamblarea elementelor se face prin intermediul a patru buloane. Sin. Pătraţii tijei. a. Pâtrişor, pl. pătrişori. Poligr.: Piesă metalică, servind Ia spaţierea cuvintelor şi la completarea rîndurilor, avînd acelaşi corp ca litera tipografică folosită la culegerea respectivă, dar fără floare. Are grosimea egală cu corpul, secţiunea paralelepipedului fiind astfel un pătrat. s. Pătrundere. 1. Tehn., Fiz.: Intrarea unui solid într-un alt corp solid sau păstos, a unui fluid într-un solid poros, sub acţiunea unei presiuni exterioare, respectiv a cîmpului electromagnetic într-un corp conductor, în cazul stărilor variabile în timp. 4. încercare la Drum.: încercare efectuată în laborator asupra mixturilor folosite la executarea îmbrăcămintelor rutiere asfaltice executate la cald. încercarea se efectuează atît asupra mixturilor cari vor fi puse în operă, cît şi asupra celor extrase din îmbrăcămintele gata executate. în ultimul caz, se extrag din îmbrăcăminte bucăţi cari se curăţă bine cu peria de sîrmă, pentru a îndepărta praful şi alte impurităţi 1 i I. Sonetă pentru confecţionarea epruvetelor pentru încercarea Ia pătrundere. I) postament; 2) glisierele berbecului; 3) berbec; 4) opritoarele berbecului; 5)limitorde cursă; 6) matriţă pentru epruvetă. de pe suprafaţa lor, şi se îndepărtează binderul care a aderat eventual la asfalt. Epruvetele au forma de cub cu latura de 7,07 cm şi se confecţionează astfel: se încălzeşte mostra de mixtură, într-o etuvă, pînă la temperatura de 60---800, pînă se înmoaie; apoi se scoate materialul, se desface în bucăţi mici, se omogeneizează şi se întinde pe o suprafaţă curată; se ia din diferite puncte ale mostrei o cantitate de circa 850 g mixtură, care se încălzeşte în etuvă la 160-**170°, cînd mixturile provin din betoane asfaltice sau din mortare asfaltice, respectiv la 160***180°, cînd ele provin din asfalturi turnate; se toarnă mixtura fierbinte în tipare de formă corespunzătoare,— încălzite în prealabil la aceeaşi temperatură ca şi mixtura,— umplînd tiparul pe jumătate din înălţime şi îndesînd mixtura cu un mai de lemn, respectiv cu o spatulă încălzită (pentru mixturile de asfalt, turnat); se aşază apoi, deasupra tiparului, o ramă metalică, şi se toarnă mixtura pînă la partea superioară a acesteia; se aplică asupra mixturii din ramă20 de lovituri, date cu un berbec (ciocan), cu greutatea de 14 kgf, care cade liber de la înălţimea de 25 cm, alunecînd în lungul unei sonete speciale (v. fig. /); după îndesare, se scoate rama de metal, se taie excesul de material cu un cuţit încălzit, şi se netezeşte suprafaţa epruvetei. Pentru a împiedica răcirea mixturii, tiparele se menţin înfăşurate cu o cîrpă de lînă, în timpul efectuării acestor operaţii. După răcirea mixturii la temperatura camerei, se scoate epruvetă din tipar şi se ţine, timp de 24***48 de ore, la temperatura camerei. încercarea se efectuează cu un aparat (v. fig. II) care măsoară adîncimea la care pătrunde, în epruvetă, un poanson cilindric cu baza de 1 cm2 (0 11,3 mm) şi care e încărcat cu o greutate de 52,5 kgf. Epruvetă, menţinută în prealabil la temperatura de 22°, e aşezată pe postamentul aparatului, cu una dintre feţele cari au fost în contact cu tiparul în sus; apoi se potriveşte poanso-nul astfel, încît baza lui să atingă faţa superioară a epruvetei, se citeşte indicaţia poziţiei lui pe vernierul aparatului şi se lasă poansonul să pătrundă liber în epruvetă, sub acţiunea suprasarcinii, timp de cinci ore. După acest interval, se citeşte gradaţia de pe vernier şi se face diferenţa celor două citiri, obţinîndu-se adîncimea de pătrundere a poansonului, exprimată în milimetri. 5. mişcare de Tehn. V. sub Mişcare principală, Mişcare de lucru. 6. Pătrundere. 2. Tehn., Fiz.: Adîncimea de pătrundere în sensul 1. Sin. Penetraţie. II. Aparat pentru încercarea la pătrundere. 1) postament; 2) glisierele greutăţii; 3) greutate de plumb; 4) poanson; 5) riglă gradată; 6) vernier; 7) manivelă pentru ridicarea greutăţii ; 8) epruvetă. Pătrundere, adîncime de — a undelor 201 Pătrunjel 1. adîncime de ~ a undelor. Te/c.; Distanţa măsurată de la suprafaţa unui mediu conductor (de ex. de Ia suprafaţa solului), Ia care amplitudinea unei unde electromagnetice se atenuează pînă la a milioana parte din valoarea ei la suprafaţă. Dacă X0=£0// e lungimea de undă (în metri) corespunzătoare propagării undei de frecvenţă / (în hertzi) în spaţiul liber, a (în Q"1 rrr1), conductivitatea mediului şi \l permeabilitatea lui relativă, adîncimea de pătrundere a undelor e A—8- In 106 = 2,2 l/_^S_ f 30 [i. [mj. unde 8 e adîncimea echivalentă de pătrundere (v.). 2. adîncime echivalenta de Elt,: Grosimea § a stratului superficial al unui conductor, în care, dacă intensitatea curentului alternativ ar fi uniform repartizată, s-ar produce pierderi prin efect Joule-Lenz egale cu pierderile produse în cazul repartiţiei reale a densităţii de curent. Ca urmare, rezistenţa în curent alternativ a unui conductor poate fi calculată, în cazul efectului pelicuîar net (v. sub Peli-cular, efect /^), ca şi în curent continuu, presupunînd că acesta e tubular, avînd pereţii de grosimea 8. în cazul unui semispaţiu conductor sau al unui conductor cu suprafaţa de rază de curbură minimă suficient de mare fdţă de 8: 8=—. oc in care: .«=1 xyg (Jtorco pelicuîar, unde x e sistemele raţionali- e un parametru caracteristic efectului coeficientul de raţionalizare (x—1 în zate şi x=4tt în sistemele neraţionalizate), y0 e constanta universală a lui Gauss, ‘n sistemele de unităţi uzuale, 1 y0=— (c0 fiind viteza de propagare a luminii în vid) în sis-co temui Gauss, pt e permeabilitatea conductorului, cr e conductivitatea conductorului şi o) = 2nf e pulsaţia curentului alternativ. în sistemul MKSA raţionalizat, adîncimea echivalentă de pătrundere e 8 = — = l=lM =l/f_=12? }ll a (/ 11 fy. 2tz 11 j OP, fV-r ' p=— fiind rezistivitatea conductorului, iar [xpermea-cr r biIitatea magnetică relativă, fiind permeabilitatea vidului. Adîncimea echivalentă de pătrundere 8 e egală, în cazul semispaţiului conductor, şi cu distanţa de la suprafaţa conductorului în care mărimile de stare ale cîmpului electromagnetic variabi I (E şi H), respectiv densitatea de curent /, se atenuează în raportul e (baza logaritmilor neperieni) |#(0)| J^(0)j_|/(G)i |£(0) 4. Pătrundere. 4. Telc.: La un tub electronic cu trei sau cu mai mulţi electrozi, efectul pătrunderii liniilor de cîmp electric de la un electrod A prin alt electrod B la un al treilea electrod C. Avînd în vedere că valoarea curentului din tub e comandată de intensitatea cîmpului electric la suprafaţa catodului sau a unei grile mai apropiate de acesta, efectul de pătrundere se caracterizează prin coeficientul de pătrundere D, definit ca raportul variaţiilor de tensiune AuB şi AuA, cari produc un efect identic asupra curentului prin tub: D /=const. în mod obişnuit, electrodul A e anodul sau grila, a doua, a treia, etc. (numărate de la catod), electrodul B e o grilă, iar electrodul C, catodul sau o grilă (exceptînd grila cea mai apropiată de anod). în aceste condiţii, coeficientul de pătrundere e numit coeficient de pătrundere direct. Dacă, din contra, electrozii A şl C sînt inversaţi (de ex. A e catodul şi C e anodul), acest coeficient e numit coeficient de pătrundere invers. Dacă se neglijează influenţa sarcinii spaţiale existente în tub, coeficientul de pătrundere poate fi exprimat prin raportul capacităţilor electrostatice dintre electrozii A, B, C (în care nu sînt incluse capacităţile suporturilor şi ale conductoarelor cari leagă electrozii de contactele la soclul tubului) astfel: D = AC rj3C H (0)i , \j (0)| fiind valorile modulelor acestor mărimi Ia suprafaţa conductorului, iar \e(8)\ , |#(8)| şi |/ (8)| , aceleaşi mărimi la distanţa 8 de această suprafaţă. 3. Pătrundere. 3. Tehn., F/z.: Trecerea unui solid printr-un alt corpf*solid sau păstos, a jnui fluid printr-un solid poros sub acţiunea unei presiuni exterioare, respectiv a cîmpului electromagnetic variabil în timp printr-un perete conductor. Sin. Străbatere, (parţial) Străpungere. Capacităţile şi sînt diferite de capacităţile interne dintre electrozi, cari figurează în cataloagele de tuburi electronice, acestea incluzînd şi capacităţile suporturilor şi ale conductoarelor de legătură. La triodă, inversul factorului de pătrundere e egal cu factorul de amplificare al tubului. 5. Pătrundere. 5. Mec., Tehn. mii.: Acţiunea de străpungere a unui obiectiv de către un proiectil. 6. Pătrundere. 6. Mec., Tehn. mii.: Adîncimea şi efectul de străpungere, într-un obiectiv, ale unui proiectil. Pătrunderea depinde de masa, de viteza, de forma şi natura proiectilului, de masa şi natura obiectivului şi de unghiul de incidenţă al proiectilului pe obiectiv. 7. Pătrundere. 7. Elt.: Valoarea reciprocă a factorului de creştere al rezistenţei în curent alternativ, în cazul efectului pelicuîar pronunţat (v. sub Pelicuîar, efect ^). 8. Pătrunjel. Agr., Bot.: PetroseJinum sativum Hoffm. Plantă erbacee bianuală, din familia Umebilleferae, cultivată ca legumă. Rădăcina pătrunjelului e pivotantă, conică sau tronconică, cu pulpa albă, aromată; lungimea ei, la sfîrşitul primului an de cultură, variază între 12 şi 30 cm. Pătrunjelul formează în primul an o rozetă de frunze, şi, în al doilea, o tulpină cu înălţimea de 0,8*• • 1,2 m. Frunzele au foliole lanceolate, întregi sau dinţate, deseori creţe; florile sînt galbene-verzui; fructele sînt diachene. Există două varietăţi: pătrunjelul pentru frunze şi pătrunjelul pentru rădăcini. Soiurile mai răspîndite pentru producţia de rădăcini sînt: „zaharat" (berlinez) şi „tîrziu", cu rădăcina lungă. Pătrunjelul e rezistent la ger şi la secetă, însă are nevoie de multă lumină. Creşte bine pe soluri afînate lutoase-nisi-poase sau nisipoase-lutoase, bogate în substanţe nutritive. Se seamănă de timpuriu, în rînduri, împreună cu seminţe de salată. Plantele de salată, răsărind mai repede decît cele de pătrunjel, uşurează executarea praşilei oarbe. Recoltarea se face în octombrie, producţia de rădăcini atingîn Părtunjel, ulei de — 202 Peano, metoda lui ~ 100--200 q/ha. Rădăcinile se păstrează în pivniţe sau în şanţuri. Pentru producţia de frunze, în timpul iernii se practică cultura forţată, prin plantarea de rădăcini în răsadniţe şi în sere. Plantele pentru producţia de seminţe se obţin din rădăcini recoltate toamna tîrziu, în primul an de cultură, şi plantate în primăvara următoare. Producţia de seminţe e de 500-800 kg/ha. 1. ulei de Ind. chim.: Ulei eteric obţinut din frunzele şi din seminţele de pătrunjel (v.). Uleiul din frunze se obţine cu un randament de 0,06% , prin antrenarea frunzelor cu vapori de apă. Are d15=0,9023*-* 1,0157; [oc]d= + 1°6—1-4°10; «0=1,509—1,526; indicele de esterificare 5—14; e solubil în alcool de 95% . Uleiul obţinut din frunze are adevăratul miros ăl plantei. Uleiul din seminţe se obţine cu un randament de 2*-*7% , prin antrenarea cu vapori de apă a seminţelor mărunţite. E un lichid incolor, gălbui sau galben-verzui, cu gust amar; mirosul nu e atît de caracteristic, cum e cel al uleiului obţinut din frunze. Are d15^ 1,043**î1,110; [a]D— — 4°... —10°; w^ = 1,512**• 1,528; indicele de esterificare 1 •••11 ; e solub'l în 4**-8 voi. alcool de 80% . Conţine: apiol (principal), a-pinen, miristicină, 1-alil-2,3,4, 5-tetrametoxibenzen. Ambele uleiuri se întrebuinţează în industria alimentară pentru aromatizarea unor preparate culinare, în special cărnuri conservate, sosuri, etc. şi în Medicină (ca diuretic). 2. Pâtuiac, pl. pătuiace. Ind. ţâr.: Pătul mic (v. Pătul 2). 3. Patul, pl. pătule.1. Ind. ţâr.: Magazie de lemn paralel-epipedică înaltă, în care se păstrează porumbul în ştiuleţi. E formată dintr-un schelet de grinzi rotunde sau cioplite, între cari se împletesc nuiele, sau pe cari se fixează scînduri ori şipci, aşezate la distanţă unele de altele, pentru a se realiza o ventilaţie naturală. Podeaua magaziei e susţinută de stîlpi, la oarecare înălţime deasupra terenului, pentru a permite ca aerul să circule şi pe dedesubt. Sin. Porumbar, Coşar, Cotarcă, Leasă. 4. Patul. 2. Ind. ţâr.: Platformă de scînduri sau de prăjini rotunde, crengi, etc., susţinută de pari înfipţi în pămînt sau construită între ramurile unui arbore, şi pe care se aşază cocenii de porumb, legumele, fînul, fructele, pentru uscare sau pentru păstrare. Sin. Pătuiac. 5. Patul. 3. Pisc.: Platformă construită pe pari înfipţi în albia unei ape, pe care stau pescarii pentru a prinde peşte noaptea, cu crîsnicui. 6. Patul. 4. Zoot., Silv.: Platformă construită între ramurile unui arbore sau susţinută pe pari înfipţi în pămînt, folosită ca loc de observaţie şi de pîndă a vînatului. 7. Patul. 5. Ind. ţâr.: Adăpost pentru păsările de curte; coteţ. 8. Patul. 6. Ind. ţâr.: Răsadniţă (v.). 9. Pâturâ, pl. pături. 1. Ind. text.: Ţesătură groasă de lînă cardată, de bumbac sau de fibre sintetice, piuată puternic pentru împîslirea fibrelor între ele şi scămoşată pe ambele feţe. Are lungimea de 2-*-2,20 m şi lăţimea de 1,20-• * 1,50 m. Poate să aibă o singură culoare sau desene în două culori. De regulă, la cele două capete are cîte o „vargă" de altă culoare, cu lăţimea de 12.—15 cm. Se întrebuinţează ca înve-litoare pentru a apăra de frig corpul în stare de repaus. 10. Pâturâ. 2. Ind. text.: Semifabricat produs în filatura bumbacului, care se prezintă ca un strat gros de material fibros debitat de maşinile bătătoare ale instalaţiei de batere din filaturile de bumbac sau rezultat prin alăturarea a 16-**20de benzi la reunitoruî de benzi. Pătura are o lăţime fixă şi o anumită greutate pe metrul linear, numărul său de fineţe fiind luat în consideraţie în planul de filare. în scopul uniformizării păturilor şi al paralelizării fibrelor în vederea pieptenării, păturile de fibre sînt prelucrate pe maşina de laminat şi dublat pături. Aceasta are de obicei şase capete laminoare, fiecare laminîndcîte o pătură; apoi, cele şase pături subţiri rezultate sînt suprapuse, rezultînd o singură pătură, care e înfăşurată în sul, pentru depozitare, transport şi alimentarea maşinilor următoare din procesul tehnologic. ii- Pâturâ. 3. Gen., Geol.: Strat. 12. ~ acviferâ.Geol., Hidr.: Sin. Strat acvifer (v.), Pînză acviferă. 13. /v/ adîncâ de difuziune. Nov.: Pătură de apă de mare situată la adîncimea de 250---400 m şi adîncă de 100—150 m, cu densitate variabilă, în parte opacă pentru undele ultra-sonore emise de sonde, dar care dă uneori iluzia fundului, provocînd ecouri false. Această pătură rămîne la o adîncime constantă în timpul zilei, dar cu o oră înainte de apusul soarelui începe o mişcare ascensională, care se termină la o oră după ce soarele^a apus. în zori se observă o mişcare inversă (de afundare), în unele cazuri s-au observat două sau chiar mai multe pături de acest fel. Fenomenul menţionat s-ar datori prezenţei în număr mare a crustaceelor planctonice, în special a celor aparţinînd familiei Euphausideae. 14. ~ de roci. Geol., Petr.: Succesiune de roci sedimentare, magmatice, efuzive (curgeri de lave), eventual metamorfice cu formă stratiformă, care acoperă un corp geologic cu natură litologică diferită. (Termen utilizat frecvent, fără a avea însă un conţinut strict delimitat.) 15. ~ de salt. Hidr.: Stratul de apă din lacurile adînci, cuprins între 8 şi 20 m adîncime, caracterizat printr-o variaţie bruscă a temperaturii apei. 16. ~ Kennelly-Heavisicle, Geofiz.: Sin. ionosferă (v.). 17. ~ moartă. Ped., Silv.: Sin. Litieră (v.). îs. ~ vie. Silv.: Totalitatea plantelor cu dimensiuni mici: arbuşti, ierburi, buruieni, muşchi, cari se găsesc într-o pădure. 19. Pâturâ de curent. Elt. V. Pînză de curent. 20. Pâzitor de barierâ, pl. păzitori de bariere. C. f.: Agent de mişcare care asigură libera circulaţie a vehiculelor de cale ferată peste pasajele de nivel păzite, oprind accesul vehiculelor şi al oamenilor, etc. de pe şosea pe linie, prin închiderea barierei. 21. Pb Chim.: Simbol literal pentru elementul Plumb. 22. Pd Chim.: Simbol literal pentru elementul Paladiu. 23. Peaj. 1. Transp.: Taxă pentru trecerea pe un pod, pe un drum de acces într-un oraş, sau la acostarea unei nave la un cheu, într-un port, adeseori în favoarea unei instituţii, cu titlu de compensare a cheltuielilor pentru investiţii de interes public (poduri, şosele, instalaţii portuare, etc.). 24. Peaj. 2. Transp.: Dreptul de a folosi o cale ferată străină, pentru transportul de mărfuri cu vehicule proprii. 25. Peanoy curba lui Geom.: Curbă plană ale cărei puncte au drept coordonate cartesiene funcţiuni continue, de un parametru, şi care conţine toate punctele unui domeniu care are ca frontieră un pătrat. 26. Peano, metoda lui Mat.: Metodă de integrare a ecuaţiei y'=f(x, y), unde f(x, y) e mărginită într-un domeniu G. Prin orice punct interior lui G(x0, y0), trece o curbă integrală a ecuaţiei date; dacă \f(x, y)\ oo. Acestea taie paralelele la Oy într-un singur punct şi reprezintă graficul unor funcţiuni continue (x), care satisface condiţia satisface ecuaţia dată. i. Peano, sistemul de axiome al lui Mat.: Sistem de axiome cari se referă la şirul numerelor naturale, pentru care: I. 1 e număr natural. II. Orice număr natural n are un succesiv bine determinat n', în şirul numerelor naturale. III. 1 nu e succesivul nici unui număr natural: n'=f=. 1. IV. Din n' = m' urmează n — m, adică pentru fiecare număr natural, fie nu există nici un număr natural care să-l preceadă (III), fie există un precedent şi numai unul singur. V. Orice mulţime de numere naturale care cuprinde pe 1 şi care, odată cu fiecare număr n, cuprinde şi pe succesivul acestuia, cuprinde toate numerele naturale. Pe axioma V se bazează principiul inducţiei complete. Aceste axiome sînt extinse la mulţimi numerabile (v. sub Mulţime), astfel: 1.’ Fiecare element a! unei mulţimi numerabile are, potrivit legii respective de succesiune, un succesiv. II. Fiecare element al mulţimii, afară de unul singur (primul element), e succesivul unui element al mulţimii şi numai al unuia singur. III. Dacă M e o mulţime numerabilă şi M* e o parte a acesteia, cu aceeaşi lege de succesiune ca M şi care conţine primul element al lui M, atunci M* coincide cu M. 2. Pearceit. Mineral.: (Ag, Cu)16As2Sn. Sulfoarseniură de cupru şi argint, naturală, întîlnită în unele filoane hidro-termale plumbo-argentifere. Cristalizează în sistemul rr.cno-clinic, în cristale cu habitus tabular pseudoexagonal (rcrr.boe-dric). E isomorf cu polibasitul (v.). Are culoarea neagră în masă, iar în foiţe subţiri e translucid, brun, verzui sau roşu. Urma e neagră, prin frecare devenind brună. E casant; nu prezintă clivaj, ci o spărtură concoidală neregulată. Are duritatea 3 şi gr. sp. 6,15. în secţiuni lustruite e slab anisotrop. Conţinînd 55*-*72% Ag, e un important minereu de argint. Sin. Arsenopolibasit. 3. Pebidian. Stratigr.: Etajul bazai al Algonkianului superior din Anglia (Pembrokeshire), dezvoltat la sud de orogenul caledonian, amintind de formaţiunea de Noppi (Hoglandium) din Scutul baltic şi cuprinzînd rioIite şi tufuri. Sin. Uriconian. 4. Pecarizare. Ind. alim.: Metodă de determinare a culorii făinurilor de grîu şi secară prin compararea culorii făinurilor uscate sau în prealabil umezite, cu aceea a unor făinuri tip, numite etaloane, tratate în acelaşi fel. Etalonul e o probă de făină obţinută din grîul sau din secara tipică regiunii, ţinînd seamă de toate regulile măcinişului şi de cele premergătoare lui. Dispozitivul de pecarizare e compus dintr-o cutie compartimentată, cu fund mobil cu mîner, dintr-o presă de lemn şi dintr-o placă-suport pe care se extrag probele de făină şi se compară culoarea acestora. Suportul cu probele de analizat se introduce într-un vas cu apă, unde se lasă să stea circa două minute; se scoate suportul cu probele de făină umede, se lasă să se zvînte timp de o oră şi se compară din nou culori le. 5. Pecete, pl. pece.i. 1. Gen.: Sin. Stampilă (v.)f Sigiliu. 6. Pecete. 2. Gen.: Semn imprimat cu tuş sau cu ceară roşie cu o stampilă. 7. Pechblendâ. Mineral. V. Pehblendă. s. Pechelbronn, Strate de Stratigr.: Depozite ale Oli-gocenului inferior din Cîmpia renană a Alsaciei, bogate în zăcăminte de petrol şi de săruri de potasiu. 9. Pechstein. Petr.: Sticlă vulcanică (v.) cu compoziţia acidă corespunzătoare r io I itului, asemănătoare obsidianu lui (v.), de care se deosebeşte prin culoarea sa în general verzuie şi prin faptul că în masa sa apar uneori şi mici cristale, cari lipsesc în obsidian. Are luciu gras, cu un conţinut mare de apă (pînă la 10%). io. Pecopteris. Paleont.: Ferigă (v.) eusporangiată, din familia Marathiaceae, caracteristică pentru Carboniferul productiv. Frondele erau de tip pecopte-ridian: foliole inserate pe rahis prin toată baza lor şi fiecare foliolă avea o nervură mediană bine marcată, din care se desprindeau nervuri secundare simple sau grupate cîte două sau trei. Specia Pecopteris arborescens Schloth. e cunoscută din Carboniferul din Banat. u. Pectazâ. Chim. biol.: Enzimă care transformă, coagulînd, pectinele solubile (hidratopectinele), în acizi insolubili (ge-Iuri), şi pune în libertate alcoolul me- Frunze de tip tiIic, la temperatura optimă de 28*• *35° - Pecopteris. şi ^H-ul optim de 4,3***5,5. 12. Pecten. Paleont.: Gen de lamelibranhiat monomiar, strict marin, din familia Pectinidae, cu cochiiia circulară, echilaterală şi inechivalvă (valva dreaptă mai adîncită decît cea stînga). Umbonele e median, de o parte şi de alta găsindu-se două urechiuşe egale. în stadiul adult lipsesc dinţii, în timp ce în stadiul larvar dentiţia e isodontă. Ligamentul intern e fixat într-o gropiţă ligamen-tară triunghiulară, dispusă imediat sub umbone. Are o singură impresiune musculară (monomiar), mare, sub-centrală. Majoritatea speciilor trăiesc pe Pecten latissimus. fundul mărilor, culcate pe valva dreaptă, iar unele sînt fixate prin bissus, care străbate la exterior printr-o adîncitură (eşancrură bissală) situată sub urechiuşa anterioară a valvei drepte. Ornamentaţia e formată din coaste radiare, uneori vizibile numai pe partea internă a cochiliei. Fiind un gen foarte bogat în specii (se cunosc peste 200 de specii actuale şi peste 500 de specii fosile), a fost împărţit, după forma cochiliei, după aspectul urechiuşelor şi după prezenţa sau absenţa coastelor pe partea internă â cochiliei, în mai multe subgenuri: Chlamys, Ammusium, Entolium. Cunoscut încă din Devonian, acest gen e bine reprezentat în Mesozoic şi foarte numeros, mai ales, în Terţiar, pentru care a dat fosile caracteristice. în ţara noastră, în depozitele de vîrstă tortoniană, se cunosc speciile Pecten latissimus Brocc. (în Munţii Apuseni). Pecten elegans Andrz. (în Munţii Apuseni şi la Mitoc-Boto-şani), etc. 13. Pectic, acid Chim.: Produs de dedublare a pecti-nelor, sub acţiunea acizilor diluaţi sau sub acţiunea pectazei. E un acid macromolecular, constituit din combinarea a patru molecule de acid galacturonic, o moleculă de galactoză, o moleculă de arabinoză, două molecule de acid acetic şi două molecule de metanol. Sărurile sale se numesc pectaţi. 14. Pectinaze. Chim. biol.: Enzime din grupul polizahari-dazelor (polizaharaze, poliaze), cari au calitatea de a cataliza scindarea hidrolitică a pectinelor (v.). Aceste carbohidraze prezintă o specificitate marcată în raport cu tipul legăturii a cărei scindare o catalizează. Pectinazele se găsesc la unele bacterii, la unele mucegaiuri şi la unele plante superioare. 15. Pectinâj pl. pectine. Chim. biol.: Polizaharidă de schelet, polimer al esterului metil-D-galacturonic, componentul principal fiind acidul pectic, ale cărui grupări carboxil sînt parţial esterificate cu metanol şi parţial neutralizate cu calciu sau Pectinidae 204 Pedală de cale ferată magneziu. Se găseşte în pereţii celulelor şi în straturile in-tercelulare ale tuturor plantelor terestre, în fructe, ţesuturi tinere şi chiar în lemn. COOCH, I lubili în apă sînt schimbaţi în combinaţii cu grupări carbo-xilice libere la pH = 2,7, dînd pectina solubilă, care se purifică şi se concentrează apoi ca mai sus. O— H H 1 OH -O H H C 1 -C r~< \l C 1 C OH i\i V/| 1 0 !_ / - n—i 1 yi, OH COOCHg Unele pectine, cum sînt cele din sfeclă sau din unele fructe, conţin şi grupări acetil. Greutatea moleculară a pectinei variază între 25 000 şi 100 000 şi depinde de provenienţă, metoda de preparare şi de separare. După conţinutul în grupări metoxil, se deosebesc pectine puternic metoxilate, cu 9*12% grupări metoxil (faţă de 16,35%. cît conţine acidul pectic total metoxilat) şi pectine slab metoxilate, cari conţin sub 7% grupări metoxil, în medie 3---5%- Pectinele sînt însoţite, în majoritatea cazurilor, de cantităţi mici de araban şi galactan. Pectina din citrice e un acid poligalacturonic practic pur; cea din fructe conţine 95%. iar cea din sfeclă, 85% acid poligalacturonic. S# prezintă sub forma unei pulberi albe-gălbui, care, pentru a nu se aglomera, se amestecă cu de 3***6 ori greutatea sa zahăr, sau sub forma unei soluţii în apă, pectina fiind solubilă în apă. Aspectul pectinelor depinde de gradul de polimerizare; astfel, pectina din fructe, în stare uscată, are aspectul de fibră ca asbestul, pe cînd pectina din in se prezintă ca pulbere cornoasă fină. Molecula pectinei e lineară; în anumite condiţii, prin amestecare cu zahăr, pectina formează soluţii coloidale sau geluri. Prin hidroliză acidă progresivă, grupările metil pot fi parţial sau total îndepărtate, conducînd la o polizaharidă parţial metilată, în care grupările esterice sînt distribuite întîmplător, Această proprietate e folosită în practică la obţinerea pectinei slab metoxilate. Hidroliză aceasta poate fi realizată şi în prezenţa unei enzime, a pectazei. Sub acţiunea acestei enzime specifice, în condiţii corespunzătoare de temperatură, aer, etc., are loc un proces de transformare (fermentaţie pecticâ) a pectinei. Se formează acid pectic şi acid pectazic, cari sînt insolubili şi cu aspect gelatinos. Datorită acestei transformări, o soluţie apoasă de pectina, sub acţiunea pectazei, se gelifică. Hidroliză alcalină e puţin folosită, deoarece în acest caz deesterificarea e însoţită şi de depolimerizare. Datorită conţinutului lor în grupări carboxil libere, pectinele formează săruri cu ionii de calciu sau de magneziu. Ionii de calciu, legînd între ele grupări carboxil din două molecule diferite, conduc la îngroşarea soluţii lor, la gelifieresau chiar la precipitare. Pentru a evita aceste reacţii e necesar ca în fabricaţia pectinei să se utilizeze apă demineralizată. Metoda de preparare consistă în tratarea fructelor, a deşeurilor de citrice, a pulpei de sfeclă, cu acid sulfuros, pentru distrugerea pectazei, în spălarea materialului cu apă demineralizată şi în extragerea, la cald, cu acid diluat (acizi anorganici sau organici) la pH 1,0-**3,5. Clarificarea extractului se face cu enzime amilolitice, decolorate cu cărbune, asbest sau kieselgur; urmează concentrarea în vid la 45--’50° pînă la un conţinut în substanţă solidă de circa 10%- Concentratul se conservă cu 0,18% benzoat de sodiu sau cu 0,125% acid sulfuros. Pectina pulbere se obţine prin precipitare cu alcool sau acetonă, prin uscarea pe valţuri sau prin pulverizarea soluţiilor. La metode moderne de obţinere a pectinei se folosesc răşini schimbătoare de ioni; în aceste cnetode, pectaţii inso- Pectina e folosită în industria alimentară la prepararea de geluri, marmelade, în scopuri nutritive. în industria farmaceutică e utilizată la prepararea unor produse sărace sau lipsite de zahăr; ca emulgator în locul gumei tragante sau a agar-agarului. E folosită şi ca spumant (la extinctoare), la prepararea de cleiuri, drept coloid de protecţie, emulşator pentru grăsimi animaie şi vegetale, uleiuri. Sango-stopul, un hemostatic puternic, se obţine din pectinele din mere; e utilizată, de asemenea, ca înlocuitor de plasmă sanguină; îmbunătăţeşte activitatea insulinei, adrenalinei, efedrinei. în bacteriologie e utilizată la preparare de medii de cultură, iar în cosmetică, la fabricarea de creme, săpunuri. Sin. Pectoză. 1. Pectinidae. Paieont. V. Pecten. 2. Pectografie. Chim.: Procedeu pentru studiul soluţiilor, consistînd în introducerea unei lamele de sticlă, în poziţie înclinată, în lichidul care urmează să fie cercetat, şi în observarea felului depunerilor pe lamelă prin evaporare, din cari se pot trage concluzii referitoare la proprietăţile soluţiilor. Depunerile sînt cristaline pentru soluţiile propriu-zise, omogene, cînd provin prin uscarea unei soluţii coloidale, opace şi granuloase, cînd rezultă prin evaporarea unei suspensii. 3. Pectoiază.Chim. biol.: Enzimă care transformă pectinele, prin hidroliză, în acid pectolic, apoi în acid pectolactonic şi, la urmă, în acid galacturonic, complet solubil (la un pW optim sub 7). Se găseşte în multe mucegaiuri (Penicillium, Mucor), din cari se prepară. Intervine în limpezirea musturilor de fructe, prin hidroliză pectinei care menţine proteinele în soluţie. 4. Pectozâ. Chim.: Sin. Pectina (v.). 5. Pectuncuius. Paieont.: Sin. Glycimeris (v.). 6. Pedala, pl. pedale. 1. Tehn.: Pîrghie acţionată cu piciorul, folosită pentru efectuarea unei comenzi sau pentru antrenarea unui mecanism. Pedala, care poate fi dreaptă, curbă sauACOtită, poate avea o mişcare de rotaţie sau de translaţie în general, pedala are la un capăt o plăcuţă sau un grătar asamblate cu pîrghia respectivă (de ex.: pedala de accelera ţie, de ambreiaj, etc.); dacă asamblarea e o articulaţie, atunc pedală se numeşte, de obicei, numai acest capăt al pîrghie (de ex. pedala de bicicletă). Uneori, se consideră pedale şi pîrghiile acţionate prin trecerea peste ele a unui vehicul sau a unui organ al acestuia (v. sub Pedală de cale ferată). 7. ~ de cale ferata. C. f.: Dispozitiv folosit la calea ferată, pentru detectarea trecerii trenului printr-un anumit punct a! căii ferate, prin faptul că stabileşte sau întrerupe un contact electric sau mecanic, cînd roata unui vehicul trece peste ea, înregistrînd astfel trecerea vehiculului printr-un anumit punct, declanşînd totodată acţionarea diferitelor dispozitive de control sau de comandă ale instalaţiilor de siguranţă a circulaţiei. Sin. Pedala de şină, Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: pedale acţionate prin încovoierea şinei, cari pot fi pedale pneumatice, pedale cu mercur şi pedale mecanice; pedale acţionate direct de bandajul roţii, electrice şi mecanice; pedale magnetice; pedale electronice. Pedala de cale ferată 205 Pedală de cale ferată Pedala pneumatică (v. fig. I) se fixează de taipa şinei, în spaţiul dintre două traverse. Cînd trenul trece peste pedală, şina se încovoaie şi apasă pe bolţul 2, care apasă pe membrana în formă de disc 4, astfel încît volumul camerei 5 se micşorează, iar volumul camerei 3 se măreşte. Ca urmare, în camera de aspiraţie 3 se produce o depresiune, iar în camera de compresiune5se produce o presiune. Prin aceasta, mercurul din tubul 8, care e în legătură cu camerele 3 şi 5, prin tuburile 6 şi 7, urcă în braţul tubului tactul între conductoarele 9 şi 10. Pedala cu mercur e similară pedalei ţionînd după acelaşi principiu, avînd însă cea de compresiune, care e /. Pedală de şină, tip pneumatic. 1) şină; 2) bolţ de acţionare; 3) cameră de depresiune; 4) membrană; 5) cameră de compresiune ; 6, 7) conducte de legătură ; 8) tub cu mercur; 9 şi 10) conductoare. si stabileste con- 1 ¥ pedală să se trimită un singur impuls de curent şi în mod sigur, indiferent de viteza trenului. La trecerea roţii, bandajul apasă pe resortul lamelar 1 (v. fig. III). Odată cu resortul 1 coboară rA-, 4?^ \ I 1 I 1 2i I L I_________ pneumatice, func-o singură cameră, plină cu mercur. Aceste pedale, de tip mai vechi, prezintă inconvenientul că reclamă o mare cantitate de mercur, iar la variaţii mari de temperatură, variaţiile mari de volum ale mereu- 7 s 5 4 rului produc, fie un contact permanent, fie o nesiguranţă în funcţionare. Pedala mecanică lucrează tot prin încovoierea şinei,, însă acţionarea contactelor se face în mod mecanic, cu ajutorul unor pîrghii (v. fig. II). De inima şinei se 'fixează o pîrghie lungă 1. Placa 2 e prinsă de şină cu brăţara 3, fără a atinge pîrghia 1. De această placă e fixat axul 4 al pîr-ghiei de contact 5. Cînd şina se încovoaie, pîrghia 1 apasă extremitatea pîrghiei 5 care se roteşte şi stabileşte contactul 6. Pedala cu acţionare directă, electrică, e folosită în general la acţionarea numărătoarelor de osii, la cari se cere ca la trecerea roţii peste.; r l G-r i i i i i i V tură polarizată, dispusă în emiţător. Acest tip de pedală se bazează pe premisa că roţile vehiculelor sînt de material permeabil. Pedala electronică e constituită dintr-un generator, un amplificator şi un emiţător de impulsii, avînd o bobină de emisiune şi o bobină de recepţie (v. fig. IV). Bobina de emisiune e înclinată faţă de şină cu un anumit unghi, în timp ce bobina receptoare e perpendiculară pe şină şi legată de inima şinei printr-o piesă polară cu o bună permeabilitate magnetică. Generatorul oscilează cu 5 kHz. Bobina de emisiune alimentată de generator produce un cîmp magnetic alternativ. O parte din acest cîmp îl primeşte bobina receptoare. Cînd o roată rulează printre cele două bobine, suprafaţa metal ică a roţi i lucrează caun ecran, iar tensiunea alternativă indusă în bobina receptoare scade; aşezarea bobinelor e astfel aleasă încît numai buza bandajului dă efectul de ecran, astfel încît părţi metalice ale materialului rulant cari ajung numai pînă la coroana şinei nu i 8 î ____________i IV. Pedală electronică. a) schema pedalei electronice; b) căderea de tensiune produsă de influenţează deloc, sau influen- acţiunea de ecranare a roţii; II. Pedală mecanică de şină. 1) pîrghie de acţionare; 2) placă; 3) brăţară de fixare; 4) ax; 5) pîrghie de contact; 6) contact electric. 1) emiţător de impulsii; 2) bobină emiţătoare ; 3) bobină receptoare ; 4) şină; 5) generator; 6) amplificator; 7) filtru ; 8) cap de cablu. III. Pedală cu acţionare directă, electrică. 1) resort lamelar; 2) bolţ; 3) plăci de contact; d) distanţa dintre două contacte. şi bolţul 2, stabilind contactul 3. O astfel de pedală se compune din şase astfel de contacte, aşezate unul după altul, la distanţe d într-o cutie protectoare. Distanţa d dintre contacte e aleasă astfel, încît înainte de întreruperea unui contact să se stabilească contactul următor, adică, la trecerea unei roţi peste cele şase contacte, să se emită un singur impuls de curent. Pedala cu acţionare directă, mecanică, declanşează comenzile mecanic, printr-un sistem de bare şi pîrghii, la apăsarea acesteia de către bandajul roţii. Pedala magnetică acţionează la trecerea roţilor vehiculului pe lîngă ea, deranjînd echilibrul unei punţi, formată din cîmpuri magnetice continue, astfel încît se comută o arma- ţează într-o măsură foarte redusă, emiţătorul de impulsii. Pentru fiecare roată care rulează peste emiţătorul de impulsii, acesta emite o impulsie. De cele mai multe ori se montează cîte un emiţător de impulsii pe fiecare şină şi puţin decalate unul faţă de altul. Aceste două emiţătoare, împreună cu două amplificatoare şi cu un generator comun, formează un echipament de pedală electronică; această pedală sezisează şi sensul de circulaţie al vehiculului şi, totodată, prezintă avantajul important că introducerea din greşeală sau intenţionată a unor obiecte metalice (unelte) între bobinele unui emiţător de impulsii e sezisată de instalaţie ca o acţionare eronată. Această pedală funcţionează şi la viteze foarte mari (de peste 200 km/h). Din punctul de vedere funcţional, pedalele de cale ferată pot fi: Pedală de intrare, care se instalează înaintea primului macaz de intrare. Această pedală serveşte la declanşarea dispozitivelor de despiedicare a parcursuri lor de intrare. Pedală de ieşire, care se instalează după ultimul macaz al staţiei, în sensul ieşirii din staţie, şi serveşte la declanşarea dispozitivelor de despiedicare a parcursurilor de ieşire. Pe liniile simple, pedala de intrare (v.) serveşte şi ca pedală de ieşire. Pedală de bloc, folosită pe liniile echipate cu bloc de linie semiautomat, şi montată în dreptul posturilor de bloc şi înaintea macazului de intrare în staţie, servind la detectarea automată a trecerii trenului prin punctul respectiv şi la permiterea dării prin instalaţia de bloc de linie a reavizului de sosire. Pedală de semnal, folosită pentru manevrarea automată pe oprire a semnalelor prin trecerea trenului pe lîngă semnal. Pedala de şină 206 Pedion I. Pedaiă simpiâ. /) pedală; 2) cuţit de oscilaţie; 3) cilindru alimentator. Pedală de gabarit, folosita in triajele mecanizate, care controlează dacă vagoanele cari urmează să treacă peste frî-nele de cale au gabaritul necesar, astfel încît să se evite deteriorarea frînelor de cale. Pedala de gabarit se instalează în vîrful cocoaşei de triere, în momentul în care vagonul fără gabarit trece peste pedala de gabarit, loveşte o placă a pedalei, care acţionează un contact electric ce întrerupe circuitul semnalului de triere de la cocoaşă, punînd pe oprire acest semnal. î. ~ de şina. C. f.: Sin. Pedală de cale ferată (v.). 2. Pedala. 2. Ind. text.: Fiecare dintre piesele principale ale mecanismului numit regulator cu pedale, folosit la maşinile bătătoare din instalaţia de batere din filatura de bumbac, în scopul reglării alimentării uniforme directe la organul de lovire a materialului fibros. Pedalele au o suprafaţă curbă, în care se roteşte cilindrul alimentator, constituind împreunădis-pozitivul de prindere a stratului de fibre care primeşte loviturile organului de lovire al maşinii. Pedalele pot fi simple (v. fig. /) sau duble (v. fig. II), în care caz prima serie de pedale sînt cele cari comandă reglarea poziţiei curelei pe conurile cari fac să varieze viteza de alimentare a stratului. Pedalele duble sînt suprapuse. 3. Pedala. 3. Poligr.: Maşină mică pentru tipar înalt (v.), acţionată cu piciorul, cu care se tipăresc, în general, bilete sau formulare de corespondenţă. Acest utilaj e în curs de dispariţie. Sin. Presă cu pedală. 4. Pedalfer. Ped.: Grup foarte cuprinzător al solurilor de pe glob, în al căror profil există un orizont de acumulare a oxizilor de aluminiu şi de fier, fie sub formă de hidroxizi, fie sub formă de silicaţi secundari (argilă) acumulaţi ca atare, dar nu există un orizont de acumulare apreciabilă a carbonaţilor. Cuprinde toate solurile lateritice, podzOlice şi cele cari au suferit o degradare texturală înaintată (v.). V. şl Pedocal. 5. Pedicel floral, pl. pedicele florale. Bot.: Sin. Peduncul. V. sub Floare. 6. Pedigree. Zoot.: Listă, pe generaţii, a ascendenţilor paterni şi materni ai unui animal de prăsilă, cuprinzînd indicaţii privitoare la proprietăţile şi performanţele fiecăruia dintre ascendenţi, în conformitate cu însemnările din registrul genealogic. Var. Pedigriu. 7. Pediment, pl. pedimente. Geogr.: Cîmpie de eroziune, situată la piciorul munţilor şi acoperită cu o pătură aluvială subţire, caracteristică regiunilor aride şi semiaride. Sin. Glacis de eroziune. 8. Pedion, pl. pedioane. Mineral.: Formă cristalografică deschisă, constituită dintr-o faţă care nu se mai repetă pe cristal II. Pedală dublă, a) vederea ansamblului celor două pedale suprapuse; b şi c) extremitatea pedalei de reglare, respectiv a pedalei de prindere; 1) pedală de reglare; 2) pedală de prindere; 3) cuţit de oscilaţie; 4) cilindru alimentator. I u13 cc ji T 0 Pedioanele sistemelor cristaline. a) Pedioanele din sistemul monoclinic: lateral; o2) bazai; a3) trans- versal vertical; a4) transversal. — b) Pedioanele din sistemul triclinic: bi) bazai superior; b.,) bazai inferior; b3) lateral stîng (st) şi drept (dr); b4) transversal anterior; b5) transversai posterior; b6) vertical anterior stîng (st) şi drept (dr)', b7) vertical posterior stîng (st) şi drept (dr); bs) longitudinal superior stîng (st) şi drept (dr); b9) longitudinal inferior stîng (st) şi drept (dr); b10) oblic superior anterior stîng (st) şi drept (dr); bu) oblic superior posterior stîng (st) şi drept (dr); bu) oblic inferior anterior stîng (st) şi drept (dr); bl3) oblic inferior posterior stîng (st) şi drept (dr); bu) transversal: anterior superior (a), posterior inferior (j3), posterior superior (y), şi anterior inferior (8). Pediplenă 207 Pegmatit şi care nu admite nici un element de simetrie. Se întîlneşte la cristalele din sistemele: monoclinic şi triclinic (v. fig.), la cristalele din sistemele rombic, trigonal, tetragonal şi exago-nal, pedionul constituind baza formelor piramidale. 1. Pediplenă, pl. pediplene. Geogr.: Cîmpie de eroziune, formată ia poalele munţilor, prin retragerea treptată a versantelor. Specifică regiunilor aride şi semiaride, pediplenă e rezultatul juxtapunerii mai multor piemonturi (v.) de eroziune sau pedimente (v.). 2. Pedocal. Ped.: Grup foarte cuprinzător de soluri de pe glob, în al căror profil există un orizont de acumulare a carbonatului de calciu, dar nu există degradare texturală decît în stadii incipiente. Cuprinde solurile de silvostepă, de stepă şi de deşert. V. şî Pedalfer. 3. Pedogenetic, proces Ped.: Procesul de formare a solurilor, sub acţiunea factorilor pedogenetici. Sin. Pedoge-neză, Geneza solurilor. V. şî sub Pedogenetici, factori şi sub Sol. 4. Pedogenetici, factori Ped.: Factorii de formare a soluriior, adică: roca-mamă, clima, biosfera, relieful, timpul, apa freatică, omul. Deşi roca-mamă constituie elementul asupra căruia acţionează toţi ceilalţi factori, ca apare şi ca factor pedogenetic, deoarece, prin proprietăţile sale, poate imprima pedogenezei o anumită direcţie. Apa freatică intervine ca factor de formare, numai cînd adîncimea la care se găseşte poate influenţa profilul solului. Uneori factorii pedogenetici sînt împărţiţi în activi şi pasivi, împărţire care nu e totdeauna justificată. V. ş] sub Sol. 5. Pedogenezâ. 1. Ped.: Sin. Proces pedogenetic (v. Pedogenetic, proces ~), Geneza solurilor. 6. Pedogenezâ. 2. Ped.: Parte a Pedologiei, care se ocupă cu studiul formării şi al evoluţiei solurilor, cum şi cu legile cari stau la baza acestei formări şi evoluţii, în funcţiune de factorii pedogenetici. 7. Pedolite. Mineral.: Minerale formate în procesul pedogenetic (de ex.: goethit, vivianit, etc.). (Termen puţin folosit.) 8. Pedologie. Ped.: Ştiinţa care se ocupă cu studiul formării, evoluţiei, al caracterelor morfologice şi al proprietăţilor solurilor, cum şi cu clasificarea, sistematica şi răspîndirea acestora şi cu legile lor. Rezultatele obţinute de Pedologie stau la baza dezvoltării ştiinţifice a agriculturii. Pedologia se împarte în: Pedogenezâ (v. Pedogenezâ 2); Fizica soiului, în care se studiază proprietăţi le fizice ale solului şi metodele experimentale pentru cercetarea acestora; Chimia soiului, care studiază proprietăţile chimice şi metodele pentru cercetarea acestora; Biologia solului, care studiază transformările biochimice produse în formarea şi evoluţia solurilor, microbi ologia solului constituind o subdiviziune foarte importantă a acestei părţi; Clasificarea solurilor, care se ocupă cu definirea şi sistematizarea raţională a unităţilor taxonomice de soluri, după proprietăţile intrinseci ale unităţilor separate şi în legătură cu natura proceselor cari intervin la producerea acelor proprietăţi; Sistematica soiurilor; în care se studiază proprietăţile morfologice, fizice, chimice, biologice, productive şi măsurile de ameliorare a solurilor separate în clasificare; Geografia solurilor (v.), care studiază răspîndirea şi legile de răspîndire a solurilor, cum şi metodele de cercetare, prin prospecţiune şi cartare pedo-logică. Două ramuri speciale ale Pedologiei sînt Paleopedo-logia (v.) şi Agropedologia (v.). Uneori sînt incluse în Pedologie domenii de cercetare cari constituie specificul altor ştiinţe, ca, de exemplu: Agrobio-logia, Agrotehnica, etc., iar alteori, în schimb, se limitează conţinutul Pedologiei la studiul morfologiei, pedogenezei, clasificării şi cartării solurilor. Ambele puncte de vedere sînt eronate şi trebuie evitate. Sin. (învechit) Agrogeologie. 9. Pedometru, pl. pedometre. Gen.: Sin. Podometru (v.). io. Pedrosit. Petr.: Peridotit (v.) cu hornblendă alcalină. 11. Peduncul, pl.peduncule. Bot.: Sin. Pedicel. V.sub Floare. 12. Pegamoid. Poligr., Ind. text.: Pînză confecţionată din fire de bumbac, pe suprafaţa căreia e aplicat un strat lăcuit colorat, pe bază de nitroceluloză, care prezintă un desen în relief (obţinut prin presare la un calandru) care imită pielea. E folosită mai ales la legatul cărţilor, registrelor, caietelor, etc. Pentru a corespunde necesităţilor legătoriei, pegamoidul trebuie să satisfacă următoarele condiţii: să se rupă uşor, în linie dreaptă, pe o margine de metal; să fie rezistent la îndoire, atît în sensul urzelii,■ cît şi în acela al bătăturii, fără ca stratul de nitroceluloză să crape; suprafaţa pegamoidului nu trebuie să fie lipicioasă, iar modelul presat nu trebuie să să se netezească sau să se deformeze; stratul de nitroceluloză trebuie să fie impermeabil la apă, să reziste la căldură, să reziste la efortul de frecare, să nu se roadă la colţuri şi la articulaţii, să nu sufere nici o schimbare prin ungere cu o soluţie de clei animal fierbinte sau cu clei de dextrină cald, iar culoarea stratului să fie rezistentă la lumină şi la frecare; să se tipărească curat (neînecat) şi să suporte bine foliul metalic la poleit, fără ca impresiunea să se cureţe de pe suprafaţa pînzei, iar la tiparul sec (fără cerneală), forma nu trebuie să se lipească de pînză. Var. Pergamoid. 13. Pegas. Astr.: Constelaţie din emisfera boreală, constituită din două stele variabile de mărimea a doua, patru stele de mărimea a treia, opt stele de mărimea a patra şi numeroase corpuri astrale slab vizibile. ii. Pegmatit, pl. pegmatite. Petr.: Rocă magmatică, în general filoniană, caracterizată printr-o largă cristalizare a mineralelor componente. Se formează în părţile superioare periferice ale masivelor magmatice, intruzive, chiar în interiorul masivului sau în rocile înconjurătoare, în condiţiile unei presiuni exterioare mari, şi sub influenţa mineraliza-torilor volatili în magmă, fie ca produse de cristalizare ale soluţiilor reziduale bogate în compuşi volatili, fie prin procese de recristalizare sub influenţa acestor compuşi. Compoziţia mineralogică a pegmatitelor e foarte puţin diferită de aceea a rocilor-mame, majoritatea fiind compuse din aceleaşi minerale. Diferă numai prin mineralele secundare, cari se întîlnesc în pegmatite, şi anume: turmalin, topaz, berii, mice litifere, pămînturi rare, minerale de niobiu, tantal, staniu, wolfram, etc., din cari, uneori, unele se exploatează. Cînd pegmatitele pătrund în rocile înconjurătoare şi intră în reacţie cu ele, prin interacţiunea soluţiilor cu rocile înconjurătoare, compoziţia lor mineralogică se modifică faţă de aceea a rocii-mame. Structura pegmatitelor variază în ^ interiorul aceluiaşi corp pegmatitic şi de la corp la corp. într-o secţiune transversală printr-un astfel de corp se observă la periferia lui o trecere uşoară, de Ia structura microgranulară a masivului magmatic către o cristalizare mai largă; apoi o structură cu cristale de cuarţ, feldspat şi mică, foarte dezvoltate şi de forme neregulate, iar către centrul corpului predomină cuarţul în druze. Pegmatitele sînt foarte variate din punct de vedere chimic şi mineralogic, începînd de la formele acide, pînă la cele bazice, pegmatitele legate de rocile alcaline şi acide fiind mai răspîndite decît cele legate de roci bazice. Se deosebesc: Pegmatite granitice, formate prin cristalizarea fluidelor magmatice reziduale, în perioada pegmatitică-pneumatolitică a consolidării magmatice şi caracterizate prin larga cristalizare a mineralelor principale: cuarţ, feldspat potasic, perthit, muscovit, biotit. în aceste pegmatite se găsesc adeseori minerale rare, cari caracterizează diverse varietăţi: pegmatite cu mică, pegmatite cu turmalin, pegmatite cu topaz, pegmatite cu granaţi, pegmatite cu berii, pegmatite cu casiterit, pegmatite cu fluorină, pegmatite cu Pehbtendă 208 Peiecanidae grafit, etc. O varietate structurală interesantă e pegmatitul grafic, caracterizat prin concreşterea intimă, caracteristică, a cuarţului şi feldspatului microclin, adeseori perthitic, datorită cristalizării lor simultane. Pegmatite granitice se întîlnesc în ţara noastră în masivul Muntelui Mare, între şisturile cristaline mesozonale ale Carpaţilor meridionali şi ale masivului Rodnei, exploatîndu-se la Topleţ şi Teregova pentru feldspat, berii, etc. şi la Voineasa şi Crîjma-Voislova, pentru mică. Pegmatite granodioritice, mai puţin răs-pîndite, în ţara noastră, fiind legate de rocile banatitice. Pegmatite s i e n i t i c e, cari apar ca faciesuri marginale ale masivelor sienitice. Pegmatite g a b b r o i ce, constituite din labrador, hipersten, hornblendă, diallag, biotit, unele cu apatit, sca-polit, hornblendă, epidot şi cordierit şi altele cu cloroapatit şi rutil. 1. Pehblendâ. Mineral.: Mineral radioactiv, din grupul oxizilor de uraniu, de cele mai multe ori un amestec cu formula w(U02)m(U308)( în care n>m. Conţine şi alte minerale radioactive, ca: radiu, actiniu, poloniu, etc., cum şi produse ale transformărilor radioactive şi unele impurităţi. Conţine, de asemenea, plumb radiogenetic pînă la 20% , cum şi plumb obişnuit, datorită incluziunilor de galenă. Aproape totdeauna e prezentă apa. Se formează în pegmatite granitice şi sienitice în parageneză cu minerale de niobiu şi de tantal; pe cale hidrotermală, în formaţiunile de casiterit şi de Co-Ni-Bi-Ag, sub formă de separaţii în filoanele de carbonaţi în asociaţie cu mineralele rare; metasomatic, în dolomite şi şisturi; în procese exogene de alterare a zăcămintelor de uraniu. Se prezintă în mase compacte, colomorfe, pămîntoase, reniforme sau stalactitice, ca depuneri mate cu aspect de funingine şi mase pulverulente, deosebindu-se prin aceasta de uranit (v.), cu care se aseamănă în ce priveşte compoziţia, dar care e cristalizat şi mai pur. Culoarea e neagră de smoală, cu nuanţe verzui, brune şi cenuşii, atît în masă compactă, cît şi în pulbere; urma e brună-neagră, verde închisă, puţin strălucitoare, iar luciul e de smoală, mat şi, pe spărtură, gras. Are spărtură neregulată sau concoidală, duritatea 5-*-6 şi gr. sp. 6,5***8,5, în funcţiune de impurităţile conţinute. Conţinînd între 50 şi 80% U308, e unul dintre minereurile de uraniu cele mai importante, alături de uraninit(v.). Formează zăcăminte mari, dintre cari mai cunoscute sînt: lîngă Marele Lac al Urşilor (Canada), în URSS , în provincia Katanga (Congo), în Cehoslovacia, etc. Var. Pechblendă. 2. Peizaj, pl. peizaje. 1. Geogr., Ped.: Aspectul prezentat de o anumită întindere de pe suprafaţa pămîntuiui, rezultat din acţiunile factorilor naturali şi ale omului. Caracterele distinctive ale peizajelor sînt imprimate acestora de sol, relief, vegetaţie, roci, vîrstă, terenuri cultivate, drumuri, construcţii. Se deosebesc: peizaj natural, la a cărui formare au predominat factorii naturali, şi peizaj cultivat, în care activitatea omului şi produsele lucrărilor sale culturale au un rol important. Termen utilizat în Geografia solurilor (v.). 3. Peizaj. 2. Arta: Pictură sau desen în care sînt reprezentate o porţiune dintr-un ţinut sau scene cîmpeneşti şi în care natura formează subiectul principal, iar oamenii şi animalele, dacă sînt reprezentate, constituie elementele accesorii ale acestuia. 4. Pekin. ind. text.: Ţesătură de mătase naturală, în dungi, folosind în acest scop, fie efecte de legătură, fie fire lurex (fire metalice aurii sau argintii), ori fire colorate în mod variat- şi de fineţe diferită. A fost creată pentru prima dată în China. Vâr. Peking. 5. Pektolit. Mineral.: CaşNaSiaOgOH. Mineral, similar ca proprietăţi wollastonitului şi, ca prezentare, zeol iţi lor, întîlnit de cele mai multe ori sub formă de agregate aciculare sau în mase compacte. Are culoare albă cu luciu sticlos spre sidefos sau mătăsos. Are duritatea 5 şi gr. sp. ~ 2,8. 6. Pel. Ind. text.: Fir de mătase obţinut din depănarea gogoşilor de calitate inferioară, răsucite din 4---8 capete. Serveşte ca fir de bază, în jurul căruia se răsucesc fire de metal, formînd o bentiţă îngustă de metal. Se întrebuinţează în pasmanterie şi ca decor în ţesături. 7. Pelagicâ, regiune Geogr.: Regiune submarină de larg, a! cărei fund e acoperit în special cu mîluri argiloase fine. Această regiune e populată cu o faună plutitoare (plancton) şi una înotătoare (necton), care trăieşte aproape de suprafaţa apei, într-o zonă care depăşeşte rar adîncimea de 200 m sub nivelul mării. Fauna pelagică cu importanţă economică piscicolă e reprezentată printr-o serie de specii de peşti din familiile: Clupeidae (scrumbia, rizeafca, sprotul, hamsia), Gadidae, Carangidae (stavridul), Pomatomidae (lufărul), Scombridae (scrumbia albastră) şi Thunnidae (pălămida). 8. Pelagra. Biol.: Boală care apare în urma unei deficienţq în acid nicotinic a organismului, favorizată şi de lipsa albu-minelor alimentare din anumiţi aminoacizi (triptofanul şi cistina) şi care se manifestă prin leziuni caracteristice ale mucoasei şi ale pielii expuse la lumina zilei, însoţite de turburări gastrointestinale şi, într-un stadiu mai înaintat al bolii, de grave turburări mentale. De obicei, se constată în pelagră şi lipsa altor vitamine (B2 şi B2). Acidul nicotinic şi amida sa (niacinamida) apără şi vindecă organismul de pelagră, purtînd numele de vitamina PP („pellagra preventive factor"). Acidul nicotinic liber e răspîndit în natură, iar amida sa se găseşte în toate celulele vii, de exemplu, în ficat, în drojdia de bere, în spanac, în tărîţele de orez, etc. 9. Pelargonic, acid ~tChim.: Sin. Acid nonilic (v. Noni-lic, acid ^). 10. Peiargonic, alcool Chim.: Sin. Alcool nonilic (v. Nonilic, alcool —). u. Pelargonicâ, aldehidâ ~.Chim.: Sin. Aldehidă noni-lică (v. Nonilică, aldehidă ~). 12. Pelargonium, ulei de Ind. chim. V. Geranium, ulei de *>-. 13. Peiecanidae. Pisc : Familie de păsări acvatice din ordinul Steganopodes, cu dimensiuni mari, cari depăşesc lungimea de 1,50*• * 1,80 m. Au ciocul uriaş drept, maxilarul turtit cu un cîrlig mare la vîrf, mandibula mult mai lată decît maxilarul, iar la bifurcaţia ei pielea formează un sac gutural voluminos. Aripile sînt lungi şi late. Coada, scurtă, prezintă 22--*24 rectrice. Tarsul anterior e reticulat. Au 17 vertebre cervicale. Furcula e concrescută cu carena pectorală. Palma-tura cuprinde toate patru degetele. Bune înotătoare şi zburătoare, trăiesc în cîrduri, hrănin-du-se excluziv cu peşte (adultul consumă 1,5***2 kg zilnic). în ţara noastră, cuibăresc pe cursul inferior al Dunării; în special în Deltă, în colonii, cu cuiburile grupate, depunînd două ouă. Incubaţia durează 32***36 de zile. Puii, la început orbi şi sedentari, sînt hrăniţi de părinţii cari introduc în gura lor hrana semidigerată. La noi trăiesc două specii, ambele migratoare (sosesc în martie-aprilie), şi anume: Pelecanus onocrotalus onocrotalus L, care, ca adult, e colorat în alb cu reflexe roşietice pe cap, pe grumaz şi pe piept, cu remigele brune-negricioase, iar sacul gutural şi ciocul, galbene deschise; Pelecanus crispus crispus Bruch. (pelicanul cu coamă), care, ca adult, e colorat în alb cu rahisele negre, are aripile negre-brune închise, sacul roşu-cinabru şi picioarele negre. Ambele specii sînt caracteristice în Europa, pentru ţara noastră, şi pentru URSS. Numărul coloniilor fiind în descreştere, pelecanidele sînt protejate, cu toate daunele produse prin consumul de peşte, putînd fi vînate numai cu autorizaţii speciale. Sin. Babiţe. Pelecypoda 209 Pfeîetîzafe 1. Pelecypoda. Paieont.: Sin. Lameiibranhiate (v.). 2. Pelentan. Farm.: OH H | C C HC^ 'c— HC C C-O 'c/ Noy H OH I C H C -CH- ----of XC// ^CH ! II I 0=C C CH ^o/ H Esterul etilic al acidului bis-(4-hidroxicumarinil)-3-acetic, care se obţine prin condensarea 4-hidroxicumarinei cu acid glioxilic şi esterificarea acidului obţinut; are p. 1.174*-*175°. E o substanţă înrudită cu dicumarolul, folosită ca anti-coagulant cu acţiune mai rapidă (12---24 de ore de la admi-nistrare),c are dispare după 24 de ore. Datorită acestei calităţi, acţiunea pelentanului poate fi mai uşor controlată şi riscurile de accidente sînt mai mici decît în cazul dicumarolului. Sin. Trombarin, Tromexan. i. Pelerina, pl. pelerine. Ind. text.: Produs de îmbrăcăminte exterioară, confecţionată fără mîneci, şi avînd tăieturi pe locul buzunarelor, fără pungă; se încheie pe gît, la un rînd de nasturi, avînd uneori, la partea superioară, o glugă (v.), pentru acoperirea capului. Pelerina se foloseşte ca haină de protecţie contra intemperiilor şi se confecţionează din diferite ţesături şi, mai ales, din ţesături cauciucate, impermeabilizate sau finisate cu apreturi speciale. 4. Peleie. Prep. min. V. sub Peletizare. 5. Peletic, pl. peletice. Ind. ţâr.: Pensulă folosită de olar pentru a trage brîuri sau pentru a desena flori pe vase, înainte de arderea acestora. 6. Peletizare. Prep. min.: Procedeu de aglomerare mecanică a minereurilor şi a concentratelor umede şi foarte fine, care consistă în rostogolirea materialului în tambure rotative, în timpul căreia particulele minerale se lipesc între ele datorită tensiunii superficiale şi forţelor capilare între suprafeţele particulelor. Produsul rezultat e constituit din granule sferice cu dimensiuni diferite (1 • • -40 mm), numite pelete. Rolul cel mai important în procesul peIetizării îl au umiditatea şi granulaţia materialului. Astfel, umiditatea optimă, care trebuie menţinută riguros între limite foarte strînse (±0.25%), depinde de: forma, mărimea, porozitatea şi uda-bilitatea particulelor minerale şi variază între 8 şi 12%, în cazul magnetitului şi hematitului, putînd atinge 15---20% , în cazul produselor poroase (de ex.: cenuşă de pirită, limonit, praf de furnal, etc.). Dimensiunea maximă a materialului supus peletizării trebuie să fie între 0,1 şi 0,2 mm, în unele cazuri putînd atinge 1***2 mm, cu condiţia ca fracţiunea mai mare decît 0,1 •••0,2 mm să nu depăşească 10—15% din material. Prezenţa în material a unor cantităţi mici de substanţe liante (argile, etc.) favorizează procesul de peletizare în acelaşi sens, în care aceste substanţe liante intervin în procesul briche-tării (v.). Peletizarea se face fie în tambure rotative, aproape orizontale (înclinarea 1*"5°), caracterizate prin lungimi de 2-**3 ori mai mari decît diametrul (v. fig. /), fie în tambure foarte scurte (avînd diametrul de 5-**7 ori mai mare decît lungimea) şi cu o înclinare care poate varia între 45 şi 60° (v. fig. II). Turaţia acestor agregate trebuie să fie astfel aleasă, încît viteza periferică să fie între 0,5 şi 1,8 m/s (viteze mai mici decît 0,4---0,5 mm/s nu asigură formarea peletelor, iar viteze mai mari decît 1,5*• • 1,8 m/s fărî- | *' 211 Pelicuîar, efect ^ electric, valoarea efectivă a densităţii curentului electric, respectiv valoarea efectivă a intensităţii curentului electric, iar e volumul conductei electrice; fie calculînd puterea aparentă complexă 5, egalăcu fluxul vectorului Poynting com- ExH* plex, (4) prin suprafaţa 2 care mărgineşte volumul T7S J> o_ ExH* •dA , â cărui parte reală e puterea activă P=RaI2 şi a cărui parte imaginară e puterea reactivă Q—X.aI2, absorbită de volumul (Xia e reactanţa interioară în curent alternativ a conductorului, iar asteriscul indică conjugata complexă). în cazurile limită ale frecvenţelor suficient de joase şi suficient de înalte se pot folosi metode de calcul prin aproximaţie. Se deosebesc astfel efectul peIicuIar la frecvenţe joase şi efectul pelicular la frecvenţe înalte. Ef e c t uI pelicular la frecvenţe joase (efect pelicular slab) se studiază cu metoda iteraţiei, în care se calculează, succesiv, mărimi le: /o, o primă densitate a curentului electric, în ipoteza că intensitatea totală a curentului s-ar repartiza pe secţiunea conductei ca în regimul staţionar (curent continuu); Hv o primă intensitate a cîmpului magnetic, corespunzătoare densităţii de curent J0 prin legea circuitului magnetic; ' Bx=[iHlt o primă inducţie magnetică, corespunzătoare mărimi i H±; Ev o primă intensitate a cîmpului electric suple-mentar, corespunzătoare mărimii Bx prin legea inducţiei electromagnetice; Jv o a doua densitate, suplementară, a curentului electric, corespunzătoare mărimii Ex prin legea lui Ohm (care, ţinînd seamă de definiţia lui /0, corespunde unui curent total, suplementar, nul). Prin'repetarea calculului se pot determina, în continuare> mărimile H2, B2, E2, /2, etc., obţinîndu-se 7=7o+7i+7a+ • • £=£i+£,+5a+ • ■ •; h^hx+h2+hz+ .... La frecvenţe suficient de joase, calculul se întrerupe la determinarea mărimii Jlt deoarece mărimile următoare pot fi neglijate faţă de primele şi, deci, 7^To + Tv E^Et + E^, Bc^B,. La folosirea acestei metode, puterea activă P, respectiv rezistenţa în alternativ Ra, pot fi calculate numai cu expresia (3). Efectul pelicular la frecvenţe i nalte (efect pelicular net) se studiază determinînd puterea aparentă complexă 5 absorbită de conductor, prin suprafaţa S, cu expresia: 5=(1+;) — ^ »-V— [L co a Z Adîncimea echivalentă de pătrundere 8 e invers proporţională cu rădăcina pătrată a frecvenţei. Dacă această adîncime e mare faţă de dimensiunile transversale ale conductorului consideratse poate calcula efectul pelicular cu metoda iteraţiei; dacă e mică faţă de aceste dimensiuni, se poate folosi metoda efectului pelicular net; dacă adîncimea echivalentă de pătrundere e comparabilă cu dimensiunile transversale, erorile obţinute cu oricare dintre aceste metode aproximative pot fi mari şi trebuie efectuat calculul exact, bazat pe integrarea ecuaţiilor (1) sau (2). I Efectul pelicular în conductorul cilindric circular parcurs de curent alternativ. în complex, densitatea curentului electric are expresia: yi /o(v»') J=T în care Y=(1+y)a; a e faza secţiunii conductei; 1 e reprezentarea în complex a intensităţii curentului electric; /0(,r) e funcţiur.ca Besse! de ordinui zero, dc speţa întîi; /i(yO e func’ ţiunea Bessel de ordinul întîi, de speţa întîi; r e distanţa punctului curent 1a. axa conductei (v. fig. /). Puterea aparentă complexă absorbită de conductor pe lungimea l are expresia: S= 1 -/o(^)I J) zTU°.a \J^a)\ în care 1 ! c>30-: i L 1+T S + i+îh 5+0,265*5 Pelicuîar, efect ^ magnetic 212 Peliculă fotografică Tabloul II Xi* Rr *-î* a~L. 3 ' 64 Efectul pelicuîar în barele dreptunghiulare din crestăturile maşinilor electrice de curent alternativ. Considerînd o crestătură cu lungimea l, cu m straturi a cîte n bare (v. fig. III), puterea activă j-—an—~j absorbită de bare are expresia: II2 p —.___________ ni'n-S-hj a ’ cu factorul în alternativ: V7777?/, [ m2-1 4 1 fx.Yo \2 1^ 9 45 J { J7~j -L4-: n T V/;/Z77>. III. Efectul pelicuîar în barele dreptunghiulare din crestăturile maşini lor electrice de curent alternativ (Ă=«5). *„=1+ la frecvenţe relativ joase (calculat prin iteraţie), în care 8, h, a, b=n8 sînt dimensiunile din figură. S-a ţinut seamă de faptul că barele nu ocupă întreaga lăţime a crestăturii, conside-rîndu-le extinse pe întreaga lăţime, dar cu o conductivitate a'=~ cr. a ■ Efectul pelicuîar condiţionează pierderi suplementare în maşinile şi aparatele de curent alternativ. La frecvenţe înalte, în scopul reducerii acestuia, conductoarele nu se mai fac masive, ci sînt divizate şi înmănunchiate în funii conductoare torsadate, numite /iţe. Datorită faptului că undele electromagnetice se atenuează repede în conductoare, efectul pelicuîar e utilizat în ecranele electromagnetice, cari reprezintă învelişuri conductoare cu grosime suficient de mare, astfel încît perturbaţiile electromagnetice exterioare să nu pătrundă în interiorul lor. î. efect ~ magnetic. Elt.: Abaterea repartiţiei fluxului magnetic pe secţiunea unui conductor străbătut de acest flux, faţă de repartiţia corespunzătoare regimului staţionar. Această abatere e datorită cîmpului magnetic suplementar al curenţilor turbionari induşi în masa conductorului de cîmpul magnetic variabil în timp. Expresia efect pelicuîar nu e totdeauna proprie în această accepţiune. V. şî Turbionari, curenţi electrici 2. Pelicula, pl. pelicule. 1. Fiz., Tehn.: Membrană foarte subţire. 3. ~ cinematografica.Cinem.: Material fotosensibil utilizat în cinematografie pentru înregistrarea imaginii şi a sunetului (negativ-imagine, negativ-sunet) şi copierea lor (pozitiv-ima-gine, duplicat pozitiv, duplicat negativ). Pelicula se prezintă sub forma unor benzi cu diferite lăţimi, pînă 'a 70 mm, perforate pe una sau pe ambele părţi. Peliculele alb-negru sînt formate dintr-un suport de nitroceluloză, de acetat de celuloză sau de alt material sintetic, pe care se aşază un strat de emulsie fotografică. Peliculele color au în general trei straturi de emulsie fotografică suprapuse pe un suport asemănător celui descris mai sus. în gelatina fotografică a celor trei straturi se găsesc, afară de cristalele de săruri de argint, şi materiale susceptibile să dea coloranţi în timpul revelării cromogene. Pentru evitarea unei imagini parazite provenite din reflectarea de către suport a razelor de lumină, pelicula are un strat antihalo situat între emulsie şi suport sau pe partea inferioară a acestuia, de culoare neagră (la alb-negru) sau verde (la color). La pelicula alb-negru, acest efect nedorit e eliminat, în general, prin colorarea în gri a suportului. Pe emulsia negativului-imagine se depune un strat anti-coroziv, iar pe partea opusă emulsiei, pe suport, un strat care împiedică acumularea de sarcini electrostatice. Calităţile fotografice ale unei pelicule cinematografice sînt date de următorii parametri: sensibilitatea generală la lumină, sensibilitatea la culoare, factorii de contrast, latitudinea fotografică, granulaţie, voal, puterea separatoare. Pelicula se livrează înfăşurată .pe role de diferite lungimi. Pelicula virgină sau cea expusă trebuie păstrate în condiţii de temperatură şi de umiditate speciale, pentru ca parametrii fotografici şi mecanici să nu se modifice în timpul înmagazi-nării peste limitele admisibile. Căldura şi umiditatea modifică sensibilitatea generală şi contrastul, măresc voalul, iar în caz^ul peliculei color, conduc la debalansul de culoare, îritrucît sensibilitatea straturilor se schimbă diferit cu temperatura. De aceea, atît pelicula virgină cît şi cea prelucrată se păstrează în încăperi speciale (filmoteci), în cari sînt asigurate condiţiile corespunzătoare de climat şi în cari există instalaţii speciale pentru prevenirea şi stingerea incendiilor. 4. ~ fotografica. Foto., Poligr.: Peliculă sub formă de bandă sau de foaie, cu unu sau cu mai multe straturi de emulsie fotosensibilă (v. Fotografică, emulsie ~), folosită în tehnica fotografică (v. Fotografiere) şi a fotoreproducerii (v. Reproducere fotografică). Sin. Film fotografic. Principalele proprietăţi ale peliculelor fotografice cari condiţionează modul de folosire a lor din punctul de vedere fotosensibil, valabile şi pentru orice alt material fotosensibil (placă, hîrtie fotografică), sînt: Sensibilitatea la lumină (sensibilitatea generală sau fotosensibil itatea) e caracteristica principală a peliculelor fotografice şi reprezintă capacitatea stratului fotosensibil al peliculei de a reacţiona într-o măsură mai mare sau mai mică la acţiunea luminii. Sensibilitatea la lumină depinde de proprietăţi le emulsiei fotografice, de tratarea fotografică a acesteia (reţete, durata developării, temperatura revelatorului, metoda developării, etc.), cum şi de metoda de apreciere cu ajutorul căreia se determină această caracteristică. Importanţa practică a sensibilităţii la lumină.consistă în faptuJ că, cu ajutorul peliculelor cu sensibilitate mai mare, se poate fotografia folosind un timp de expunere mai scurt şi în condiţii de lumină mai puţin favorabile. Sensibilitatea la lumină se măsoară în grade de sensibilitate cari poartă numirea metodei folosite: DIN, Scheiner, ANSA, GOST, etc. (v. şî sub Sensibilitate la lumină). Puterea de separare (puterea separatoare, puterea de rezoluţie) e proprietatea stratului fotosensibil al peliculei fotografice de a reda distinct detaliile fine ale subiectului şi se. exprimă cantitativ prin numărul maxim de linii paralele identice şi echidistante cari revin la un milimetru de imagine, redate distinct. Peliculele negative moderne au o putere de separare de 50---80 haşuri/mm, în timp ce peliculele pentru diapozitive au o putere deseparare mult mai mare. Puterea de separare depinde şi de granulaţia emulsiei fotosensibile, în practică considerîndu-se că, cu cît granulaţia e mai fină, cu atît puterea de separare e mai mare, însă cu atît sensibi Iitatea la lumină e mai mică (de ex. pelicula cu sensibilitatea la lumină 10/10° DIN are o granulaţie mică şi o putere de separare mare, în timp ce pel icula cu sensibil itatea 23/10° DIN are o granulaţie .mare şi o putere de separare mică). Compoziţia revelatorului influenţează într-o oarecare măsură puterea de separare; Peliculă fotografică 213 Pelicula fotografică revelatorii pentru granulaţie fină (v. sub Revelator) îmbunătăţesc întrucîtva puterea de separare. De asemenea, timpul de expunere poate avea influenţă, fiecărui tip de peliculă fotografică corespunzîndu-i un timp de expunere optim, pentru care puterea de separare e maximă. Unele procedee de slăbire (v.) (cu bicromat de potasiu sau cu permanganat) înrăutăţesc întrucîtva puterea de separare. Porţiunile de negativ cari au o densitate optică mare, supuse la slăbire, oricare ar fi procedeul, îşi îmbunătăţesc puterea de separare a imaginii fotografice (v. şi sub Separare, putere de ~). Capacitatea a n t i h a l o e proprietatea pel iculelor fotografice de a elimina fenomenul de halo (v.). Pentru evitarea haloului de reflexiune, între stratul de emulsie a peliculei şi suportse depune un strat special antihalo (v. Antihalo, strat ^ ). Contrastul (sau gradaţia) e proprietatea peliculei fotografice de a reda într-o anumită măsură intensitatea luminoasă a detaliilor subiectului fotografiat, cari, după culoare şi strălucire, sînt redate sub formă de densităţi optice diferite, create prin argintul redus. Peliculele fotografice cu diferite contraste reproduc în mod diferit acelaşi subiect în privinţa trecerii de la detaliile luminoase-deschise la cele întunecate, atunci cînd toate celelalte condiţii sînt identice (revelator, condiţii de developare, etc.). Cînd, de exemplu, la o peliculă există o trecere bruscă de la lumini la umbre şi densităţi intermediare foarte puţine, aceasta are un contrast mare, respectiv ogradaţie dură şi, invers, dacă trecerea de la lumini la umbree lentă şi segăsesc densităţi optice intermediare într-o proporţie mare, pelicula are un contrast mic, respectiv o gradaţie moale. Contrastul depinde, însă, afară de proprietăţile stratului fotosensibil al peliculei şi de revelator, şî de condiţiile de developare (durata, temperatura, tehnica developării, etc.). în general, peliculele negative au un contrast mai mic decît peliculele pozitive. Pentru fiecare tip de peliculă fotografică există o valoare limită a contrastului, care nu poate fi depăşită (se obţine doar o creştere a voalării, v.). Contrastul e reprezentat numeric de factorul gamma, dedus din curba de înnegrire (v. şî sub înnegrire). Latitudinea de expunere e proprietatea pel i-culei fotografice^de a reda fără deformări intervalul de strălucire al subiectului fotografiat. Fiecare subiect de fotografiat posedă un anumit interval de strălucire, numit intervalul strălucirilor extreme ale subiectului, care depinde de raportul dintre puterea reflectătoare a suprafeţei celei mai strălucitoare şi a celei mai întunecate, cum şi de gradul de iluminare al acestora. Posibilitatea de a reda corect raportul strălucirilor subiectului fotografiat depinde, afară de caracteristicile stratului fotosensibil, şî de condiţiile de tratare a acestuia (revelator, condiţii de developare, etc.). Cantitativ se determină prin raportul dintre expuneri la o cantitate minimă de iluminare faţă de cantitatea maximă, cu condiţia ca întregul interval să fie corect reprodus de stratul fotosensibil (reducerea la argint metalic strict proporţională cu cantitatea de lumină). Peliculele negative moderne, în special cele tratate cu revelatori slab alcalini pentru granulaţie fină, au o latitudine de expunere suficientă, capabilă să redea corect subiectele întîl-nite de obicei în practica fotografică. în cazul subiectelor cu interval de strălucire mai mare decît 1 : 1000 e necesar să se folosească pelicule speciale şi un regim de tratare specială a acestora. Cu cît intervalul de strălucire al subiectului de fotografiat e mai mic şi cu cît latitudinea de expunere a peliculei fotografice e mai mare, cu atît subiectul e redat mai corect, chiar dacă ar fi fotografiat cu timpi de expunere diferiţi; în cazul contrar, cu atît timpul de expunere trebuie determinat mai corect. în cazul cînd intervalul de strălucire al subiectului e mai mare decît latitudinea de expunere e imposibilă redarea corectă a strălucirilor subiectului respectiv, o parte din detal ii aparînd fie supraexpuse, fie subexpuse, adică distorsionate, raportul dintre străluciri în locurile luminate sau în umbre nemaifi ind redat corect (v. şî sub înnegrire). Densitatea optică a voalării e fenomenul înnegririi peliculei fotografice în timpul developării, datorită faptului că în stratul de emulsie se formează argint metalic, fără participarea luminii. Cu cît densitatea voalării e mai mare, cu atît imaginea fotografică va fi mai puţin clară, împiedicînd redarea corectă a detaliilor subiectului fotografiat, în special a subiectelor cari se găsesc în regiuni de umbră. Densitatea depinde de proprietăţile stratului fotosensibil al peliculei, de regimul de prelucrare a acesteia (revelator, condiţii de developare, etc.) şi de condiţiile de păstrare a peliculei fotografice. Cu cît sensibilitatea la lumină e mai mare, cu atît şi voalarea e mai mare. în general, densitatea voalării creşte odată cu mărirea duratei de developare şi, de cele mai multe ori, e mai mare la peliculele negative decît la cele pozitive. V. şî sub Voalare. Sensibilitatea cromatică e proprietatea peliculei fotografice de a fi sensibilă la radiaţii luminoase de diferite lungimi de undă şi depinde de caracterul emulsiei folosite, din acest punct de vedere (emulsie ortocromatică, ortopancromatică, pancromatică, etc.), care se obţine prin introducerea sensibiI izatori lor optici în aceasta (v. Fotografică, emulsie ^). Peliculele fotografice alb-negru sînt sensibilizate cromatic numai dacă sînt destinate negativelor. V. şî sub Sensibilitate cromatică. Păstrarea peliculelor fotografice e condiţionată de faptul că ele îşi modifică proprietăţile în timp. Modificarea consistă, în special, în micşorarea sensibilităţii la lumină, a coeficientului de contrast şi în creşterea densităţii optice a voalării. Peliculele fotografice trebuie depozitate în încăperi cu temperatura aproximativ constantă, de 14”*16° (temperaturile mai joase sînt mai puţin dăunătoare decît cele înalte) şi cu umiditatea relativă de 50-**60%. Foarte defavorabilă e căldura umedă, la care pelicula se voalează, iar curba de înnegrire se aplatisează, astfel încît contrastele imaginii scad sensibil. Vaporii de substanţe chimice atacă şi descompun emulsia şi scurtează termenul de păstrare a peliculei. Un efect foarte defavorabil au: săpunurile, prafurile de spălat, parfumurile, vopselele, lacurile, cernelurile de tipar, diluanţii, amoniacul, hidrogenul sulfurat, terebentina. Deci peliculele nu trebuie păstrate în dulapuri sau pe rafturi de lemn proaspăt de răşinoase sau proaspăt vopsite, ori în dulapuri în cari se găsesc alte substanţe chimice. Cutiile şi pachetele cu pelicule fotografice nu trebuie aşezate în cantităţi mari, unele peste altele, nu trebuie zdruncinate puternic sau aruncate, deoarece în toate aceste cazuri poate apărea la developare voalarea de fricţiune, sub formă de dungi negre, de diferite forme şi lăţimi. Fabricarea peliculei fotografice comportă trei faze principale distincte: obţinerea peliculei-suport, fabricarea emulsiei fotosensibile şi aplicarea emulsiei pe pelicula-suport, şi obţinerea peliculei fotografice. Pelicula-suport se obţine, cu ajutorul maşinii de turnat (v. fig./), din soluţii de nitroceluloză, acetat de celuloză sau de diverse răşini sintetice (polistiren, etc.). Pelicula-suport obişnuită e de nitroceluloză; fiind însă inflamabilă, ea tinde să fie înlocuită complet cu pelicula de acetat de celuloză, care nu e inflamabilă. Peliculele-suport de răşini sintetice (polistiren) sînt folosite pentru peliculele fototehnice destinate reproducerii fotografice la care se cere o mai mare stabilitate dimensională la variaţiile de temperatură şi higrometrice. în maşina de turnat, soluţia de esteri de celuloză sau de răşină sin-teticăajungepeobandămetalicăfărăfine, undepierde prin evaporare solvenţi i şi rezultă un film elastic şi transparent, care e tratat cu o soluţie de stabilizare sau de substrat; aceasta are rolul de a permite aderenţa între pelicula-suport şi emulsia Peliculă fotografică 214 Peliculă fotografică fotosensibilă care se aplică pe peliculă. La executarea peliculei-suport se aplică şi stratul protector contra voalării (v.). La formate mai mari şi la rollfilme (v.)se foloseşte în acest scop un I. Schema fabricării peiiculei-suport. 1) esteri de celuloza sau răşini sintetice; 2) solvent; 3) plastifiant; 4) soluţie de esteri de celuloză sau răşină sintetică; 5) maşină de turnat cu bandă metalică fără fine; 6) sul de peliculă; 7) aplicarea stratului de aderenţă; 8) peliculă brută bobinată. strat de gelatină colorată, aplicat pe spate, care acţionează concomitent şi contra tendinţei de rulare. Peliculele Agfacolor negative şi pozitive, cu lăţime mică şi normală, au aplicat pe spaţe un str t de Iac verde, iar cele reversibile, un substrat de argint brun coloid I, foarte fin repartizat. Pentru peliculele alb-negru şi pentru cele înguste, soluţia de turnare e colorată uşor în cenuşiu, pentru protecţia contra voalării. Maşina de turnat produce benzi de pel iculă-suport „crudă", carese împarte în suluri de 300 m şi mai mult, pe cari se aplică emulsia fotografică (fotosensibilă). Emulsia fotosensibilă (fotografica) se fabrică în instalaţii speciale, în condiţii cari să permită obţinerea tuturor tipurilor de pelicule (filme) fotografice (v. sub Fotografică, emulsie —), Aplicarea emulsiei pe pelicula-suport şi obţinerea peliculei fotografice se fac într-o instalaţie (v. fig. //) în care emulsia II. Schema fabricării peliculei fotografice. 1) topirea emulsiei fotosensibile; 2) adaus de sensibilizatori cromatici; 3) adaus de stabilizatori; 4) adaus de agenţi de umectare; 5) adaus de -agenţi de întărire; 6) adaus de fixatori de culoare; 7) adaus de agenţi de conservare; 8) filtrarea emulsiei finite; 9) peliculă brută (peliculă-şuport); 10) aplicarea emulsiei pe suport; 11) solidificarea; 12) uscarea; 13) sul de peliculă fotografică finită; 14) peliculă îngustă; 15) filmpack; 16) peliculă fotografică în foi sau suluri la format. şi pelicula-suport se asamblează pentru a rezulta pelicula foto- • §rafică\ Emulsia fotosensibilă brută se aduce sub forma definitivă, prin topire, adausuri de sensibilizatori cromatr i, stabilizatori, agenţi de umectare, agenţi de întărire, fixatori de culoare (pelicule color), agenţi de conservare şi prin filtrare, şi apoi e aplicată pe banda de peliculă cu ajutorul unui dispozitiv cu^valţuri; emulsia aplicată se solidifică imediat în zona de răcire şi se usucă ulterior repede şi uniform. Multe tipuri de pelicule primesc un strat dublu de emulsie; la peliculele color există chiar mai muIte straturi suprapuse, iar pel i-culele Roentgen au emulsie şi pe verso. O acoperire cu gelatină - incoloră împiedică voalarea prin fricţiune. în continuare, pelicula se găseşte încă sub forma unei benzi lungi şi late, * astfel mcît, la capătul instalaţiei, această bandă e tăiată în benzi iau în formate (foi) de dimensiunile finale; benzile pentru aparatele cinematografice sau de format mic sînt perforate pe margine; rollfilmele sînt înfăşurate în hîrtie de protecţie neagră-roşie şi, în fine, peliculele fotografice sînt ambalate corespunzător tipului fabricat. Seria controalelor prin cari se supraveghează în mod curent mersul fabricaţiei e continuată şi pe pelicula finită. Prin examinări fotografice riguroase, prin probe de depozitare în condiţii climatice variate, cercetări sensitometrice, cu determinarea sensibilităţii la lumină şi a gradaţiei, se stabilesc calitatea sau lipsurile peliculei fotografice. Peliculele cu defecte sau cu caracteristici cari nu se găsesc în interiorul intervalului de toleranţe sînt eliminate.— Peliculele fotografice se pot grupa după destinaţie şi după alte criterii, printre cari cele mai importante sînt: sensibilitatea cromatică (v.) şi sensibilitatea la lumină (sensibilitatea relativă) (v.) de care depinde şi timpul de expunere. Alte împărţiri generalesînt următoarele: pelicule alb-negru şi pelicule color, cum şi pelicule negative şi pozitive (diapozitive). După sensibilitatea cromatică, se deosebesc: Peliculă n e s e n s i b i I i z a t â, folosită excluziv Ia reproducerea fotografică (pelicula fototehnică) şi la diapozitive. Peliculă ortocromatică, respectiv peliculă cu emulsie fotosensibilă ortocromatică (v. sub Ortocromatică, emulsie ~), utilizată la toate genurile de fotografie, însă mai rar în fotografia de amator. Sin. Film ortocromatic. Peliculă pancromaticâ, respectiv peliculă cu emulsie fotosensibilă pancromatică (v. sub Pancromatică, emulsie ~), utilizată latoategenuriledefotografieşi, mai ales, în fotografia obişnuită de amator. Sin. Film pancromatic. Peliculă ort o pancromaticâ, respectiv peliculă cu emulsie fotosensibilă ortopancromatică (v. sub Orto-pancromatică, emulsie ~), cu aceleaşi utilizări ca şi pelicula pancromatică. Sin. Film ortopancromatic. După sensibilitatea la lumină (criteriu care poate fi folosit mai ales în cazul peliculelor alb-negru negative obişnu ite), se deosebesc: Pelicula cu sensibilitate mică, avînd 10-.14° DIN (6* * * 15 unităţi GOST) şi prezentînd o granulaţie foarte fină, cu putere mare de separare; o developare normală conduce la negative viguroase, caracterizate printr-o claritate „tăioasă". Pelicula cu sensibilitate medie, avînd 16**• 19° DIN (22-*-65 unităţi GOST) şi prezentînd o granulaţie medie, cu o putere de separare mai mică; printr-o developare normală se obţin negative mai puţin contraste decît în primul caz; granulaţia e suficient de fină, iar imaginea clară permite obţinerea de măriri chiar la dimensiuni importante. Peliculă foarte sensibilă, avînd 21 * * *25° DIN (70---130 unităţi GOST) şi prezentînd o granulaţie mare, cu <% putere de separare mică; valorificarea optimă a lor se poate face numai cu ajutorul revelatorilor speciali, întrucît un revelator obişnuit (v. Revelator) conduce la granulaţie prea mare şi la negative moi (diferenţe mici de contrast). Dupăcontrast (v.), se deosebesc pelicule moi, normale, dure (contrast) şi foarte dure (v. şi sub Placă fotografică),^ iar după latitudinea de expunere (v. sub înnegrire), pelicule cu latitudine mare, mijlocie şi mică. După destinaţie, se deosebesc: peliculă fotografică obişnuită, peliculă fototehnică, peliculă fotografică specială. Peliculele fotografice obişnuite sînt destinate fotografiei obişnuite de amatori şi celei de atelier (profesionişti); se livrează sub formă de foi — planfilm şi filmpack (v.) şi de bandă înfăşurată sub formă de bobină — roll-film (v.). Peliculele fotografice sub formă de foi se fabrică de diferite dimensiuni, începînd de la 4,5x 6 cm, cele mai uzuale fiind 6,5x9 cm, 9x12 cm, şi 10x15 cm. Ro11fiImul se Peliculă fotografică 215 Peliculă fotografică fabrică în patru lăţimi: două lăţimi de rollfilme propriu-zise — 4 cm şi 6,5 cm, lăţimea peliculei cinematografice normale de 36 mm şi lăţimea peliculei cinematografice înguste de 16 mm. Pentru fiecare dintre primele trei lăţimi există trei formate de fotografiere (v. tabloul). Rollfilmele uzuale şi formatele de fotografiere Indicativul Lăţimea Formatul de fotografiere Numărul de fotografii B II 8 6,5 cm Format de bază 6 X 9 cm 8 2/3 format 6 X 6 12 1/2 format 4,5X6 16 A 8 4 cm Format de bază 4 X 6,5 8 2/3 format 4 X 4 12 1/2 format 3 X 4 16 Film cinemato- 36 mm Format de bază 24 X 36 mm 36 grafic 2/3 format 24 X 24 mm 54 1/2 format 24 X 18 mm 72 Formatul de rolIfi!m B II 8 se livrează şi cu indicativul PB 20, pe bobină metalică cu ax subţire. Afară de formatele din tablou mai există şi formatul special D 8, cu opt fotografii cu dimensiunile de 6,5x11 cm şi acelaşi format pe bobină metalică cu ax subţire, cu indicativul PD 16. Peliculele de format mic (lăţimea 35 mm)se livreazăîn casetă (patron), cu încărcător cu bobină (mosor), cu încărcător fără ,bobină (mosor), în lungime de 1,60 m şi în metraj în cutii cu role de 5, 10, 16, respectiv de 17, 25, 30 şi £0 m lungime. Sub orice formă se prezintă, pelicula fotografică obişnuită are indicate pe ambalaj sensibilitatea la lumină (sensibilitatea -generală), în general în grade DIN, şi timpul de garanţie în condiţii normale de depozitare. - Peliculele fotografice obişnuite se livrează ca pelicule cu -un singur strat'(filme cu strat subţire) şi ca pelicule cu strat -dublu. — Peliculele cu strat dublu au un strat de bază mai «puţin sensibil, a cărui curbă caracteristică prezintă o pantă -mare, şi un strat superior, foarte sensibil, cu pantă normală. - Prin suprapunerea a două straturi sensibile se măreşte mult latitudinea de expunere a peliculei (mai bine zis, porţiunea rectilinie a curbei de înnegrire); pel icul a e mai puţin sensibilă ,la variaţia expunerii şi suportă supraexpuneri puternice, com-pensîndu-le. Ea are însă tendinţa de a forma halouri de difu- .ziune şi are, în consecinţă, o putere de separare mică. — Pelicula cu un singur strat nu e apărată contra supraexpuneri lor, .astfel încît are o latitudine de expunere mai mică şi cere respectarea unor timpi de expunere precişi; are o sensibilitate la Lumină (generală) mai n.ică; în schimb, însă, are o granulaţie şi o putere de separare bune, deoarece halourile de difuziune sînt în mare măsură evitate. Pelicula color, destinată obţinerii de imagini fotografice colorate, atît negative cît şi pozitive, e o peliculă cu -mai multe straturi de emulsie fotosensibilă (de ex., filmul Agfacolor are un strat superior sensibil la albastru-violet în .care se formează imaginea galbenă, un strat mijlociu sensibil - la galben-verde, în care se formează imaginea purpurie, şi un strat inferior, sensibil la roşu-portocaliu, în care se formează - imaginea verde-albastră; în plus, între stratul superior şi cel -mijlociu se găseşte un strat galben de filtrare, care împiedică -pătrunderea în straturile inferioare a radiaţiei albastre, care este f jtografic foarte eficace, iar între stratul inferiorşi pel icula-şuport se găseşte stratul antihalo) (v. şi sub Fotografie în culori), care se livrează mai ales sub formă de rollfilm, pentru expunere la lumina zilei, sau pentru expunere la lumină artificială. Tipurile de peliculă fotografică color mai frecvent folosite sînt: Agfacolor negativ ultra T, pentru lumina zilei, cu sensibilitatea la lumină de 17/10° DIN şi cu un interval de expunere care cuprinde aproximativ trei indici de diafragmă (în aceleaşi condiţii de fotografiere, fotografiind cu trei diafragme succesive, se obţin negative după cari se pot executa pozitive colorate bune, printr-o compensare corespunzătoare în timpul copierii); Agfacolor negativ ultra K, similar-cu T, însă pentru lumina artificială; Agfacolor reversibil (pozitiv\ ultra T, cu sensibilitatea la lumină de 16/;10° DIN pentru lumina zilei, sensibilitatea indicată corespunzînd'condiţiilor normale de fotografiere, iar pentru subiectele de culoare foarte deschisă (de ex. fotografii executate la mare, pe dune de nisip, în plin soare), sensibi I itatea trebu ind'considerată egală cu 19/10° DIN ; Agfacolor reversibil (pozitiv) ultra K pentru lumina, artificială cu sensibilitatea la lumină de 13/10° DIN; Agfacolor reversibil (pozitiv) copiativ pentru multiplicarea peliculelor Agfacolor reversibile. Sin. Film color. Peliculele fototeh n ice sînt pel i cu lele fotografice destinate tehnicii fotoreproducerii după originale linearesau în semitonuri, utilizate în pol igrafie (v. Reproducere fotografică), livrate în foi cu formate pînă la 50x60 cm şi în suluri cu lăţimea de la 50 cm. Pel icu lele fototehnice sînt de diferite tipuri, după destinaţia lor. Astfel, peliculele fototehnice Agfa, unele dintre cele mai uti i izate în tehn ica fotoreproducer i i, se împart în: Fototehn ic A, pentru fotografii după originale lineare (alb-negru) şi autotipii alb-negru, sau copii; Fototehnic B, pentru fotografii .după originale monocrome în semitonuri^alb-negru, sau copii; Fototehnic C, pentru fotografii după originale monocrome în semitonuri negre sau policrome fără roşu; Autolith şi Printoiv Rapid, pentru fotografii după originale lineare şl autotipii alb-negru; Fototehnic A pan, C pan şi Autolith pancro, pentru selecţiuni de culori la policromii lineare şi în semitonuri; Texoprint, pentru fotografierea directă a textelor culese (v. şi sub Texoprint). Peliculele fototehnice nu au indicaţii de sensibilitate la lumină în grade DIN, deoarece acestea sînt valabile pentru lumina zilei, sa’j pentru o iluminare analogă cu lumina zi leii pe cînd sursele de lumină fdlosite la reproducerile fotografice au o altă compoziţie spectrală. De aceea, caracterH-zarea e dată de curbele de înnegrire şi de spectrogramele tip cari se obţin prin developare în revelatorul special respectiv;. Curba de înnegrire arată variaţia gradaţiei şi aînnegririi peliculei respective în comparaţie cu o anumită peliculă fototeh-nică B, care serveşte ca peliculă de referinţă. Spectrogramâ indică sensibilitatea pel icu le lor în lumina vizibilă de la 400 m^ (violet) pînă la 700 (roşu) şi arată domeniul spectral în care pelicula respectivă e sensibilă, de mare importanţă pentru alegerea corectă a peliculei fototehnice pentru lucrarea de reproducere fotografică ce se execută. Peliculele fototehnice A, B şi C se Iivrează şi cu spatele mat, potrivit pentru retuşul cu creionul. Matisarea se aplică în combinaţie cu stratuI -de protecţie antihalo. Prin acest mod de fabricaţie se asigură ^ planeitate perfectă şi o matisare foarte uniformă. Pelicula fototehn ica cu sita e destinată obţinerii negativelor cu sită (raster) fără a folosi sită fotografică (v.). Stratul-sensibil al peliculei nu are o sensibilitate egală pe întreaga lui suprafaţă, ci numai în anumite puncte1, repartizate în mod sistematic; spaţiile dintre, puncte nu sînt sensibile la lumină. Sensibilitatea punctelor e mai mare în centrul lor şi scade treptat spre exterior. La fotografierea pe această pel iculă, părţile mai întunecate ale imagini i de reprodus emit o cantitate mică de lumină, care în timpul Expunerii influenţează numai partea cea mai sensibilă a punctelor? în aceste locuri, pe negativul developat, numai centrele punctelor sînt înnegrite, în părţile cari corespund semitonurilor, dimer> siunile punctelor de pe negativ se vor mări, iar în cele luminoase se vor mări atît de mult, încît între ele vor rămîne spaţii minime, corespunzătoare acelor locuri ale peliculei cari nu sînt sensibile la lumină. Reproducerile obţinute cu: ajutorul Peliculă fototehnică multimasc 216 Peliculogenă, substanţă ~ acestei pelicule sînt complet satisfăcătoare d n punctul de vedere calitativ (v. şî Fotografiere cu sită, sub Zincografie). Peliculacu sită e destinată, în special, reproducerii la offset a originalelor monocrome. R o t o f i I m u I e destinat, în special, obţinerii de diapozitive cu ajutorul cărora se poategrava forma de tipar (cilindrul) folosită în rotoheliografie (v.), fără intermediul hîrtiei-pigment (v. Hîrtie acoperită, sub Hîrtie). Rotofilmul e în acelaşi timp o peliculă fototehnică şi un strat rezistent la coroziune. Stratul fotosensibil are sensibilitate medie, cu expunere normală prin filtre corespunzătoare, pentru ca să se controleze contrastul sau zona de densitate. Pelicula trebuie manipulată într-o cameră obscură, la lumină roşie, pînă e developată din punctul de vedere fotografic, după care se poate manipula şi la lumina albă. După expunerea şi developarea stratului fotosensibil, peliculase aşterne pe cilindrul rotoheliografie la fel ca şi hîrtia pigment, iar suportul de bază e apoi cojit. O membrană subţire rămasă pe strat e îndepărtată cu ajutorul alcoolului metilic, după care se procedează la developarea cu apă caldă, ca şi la hîrtia pigment, urmată de corodare. Dacă expunerea şi developarea au fost efectuate după metoda standard, caracteristicile de corodare ale stratului pot fi deduse din măsurarea densităţii optice a peliculei fototehnice. Peliculele fotografice speciale sînt peliculele fotografice cu caracteristici speciale, folosite în domenii speciale ale fotografiei tehnice-ştiinţifice; printre acestea se pot menţiona: Peliculele fotografice pentru documente, cari se folosesc la fotografierea manuscriselor, a tipăriturilor, cărţilor, documentelor, sub formă de imagini minuscule (în general, la formatul 24x36 mm). De aceea ele trebuie să fie foarte dure şi să aibă o granulaţie fină; au o sensibilitate la lumină mică şi sînt, de cele mai mu Ite ori, nesensibilizate cromatic sau au o emulsie ortocromatică. Sin. (impropriu) Microfilm. Peliculele Roentgen sînt pelicule fotografice speciale folosi e în Medicină la obţinerea radiografiilor; în tehnică, pentru controlul structurii interne a materialelor; în fotografia ştiinţifică, de exemplu la stabilirea structurii fine (cristaline) sau în spectrografia Roentgen şi, în general, în roentgenografie (v.). Peliculele Roentgen sînt acoperite pe ambele părţi cu emulsie fotosensibilă. Laexpunerese luminează ambele straturi de emulsie şi se obţine o imagine aditivă, care are o acoperire dublă şi contraste duble faţă de o imagine simplă. Peliculele Roentgen sînt foarte sensibile la radiaţiile X, dar necesită un timp de expunere destul de lung; sînt deosebit de sensibile la lumina fluorescentă albastră-violetă, care e emisă de peliculele amplificatoare (v. Roentgenografie). Fotografia obţinută cu astfel de pel icu le e mai puţin clară în detal i i, are nevoie însă de timpi de expunere mai scurţi. Peliculele Roentgen sub formă de film Fluorapid sînt foarte sensibile la lumina verde-gălbuie a ecranelor Roentgen fluorescente; se folosesc la microradiografia în serie, pentru fotografierea imaginilor de pe ecranele fluorescente cu aparate de format mic. Sin. Film Roentgen. V f°t?tehnicâ multimasc. Poligr., Foto.: Peliculă fototehnică specială, folosită la executarea măştilor de culoare necesare metodei multimasc (v. Mascarea, prin metoda multimasc, sub Mascare 2) de corecţie a selecţiei de culori (v.) prin mascare (v.). Se compune din mai multe straturi fotosensi-bile la cîte o culoare precisă şi cu un contrast inerent, aşezate pe un strat-suport de polistiren cu o mare stabilitate dimensională (v. fig.). Fiecare strat se colorează cu o culoare diferită. Stratul exterior, sensibil la lumină roşie şi albastră, dă o imagine colorată în purpuriu; al doilea strat, sensibil la lumină albastră şi verde, dă o imagine colorată în azuriu; intre stratul al doilea şi al treilea de emulsie se găseşte un strat galben de filtrare; stratul al treilea, sensibil la lumină albastră şi verde, e însă impresionat, datorită intervenţiei filtrului galben, numai de lumina verde, dînd o imagine colorată în galben. în felul acesta, fiecare strat sensibil colorat e similar cu o mască obişnuită de argint (necolorată), executată prin filtrul de lumină respectiv (stratul purpuriu — prin filtrul purpuriu; stratul azuriu — prin filtrul azuriu; stratul galben — prin filtrul galben). în consecinţă, din cauza imaginilor colorate ale peliculei multimasc, cînd se execută o selecţie de culori după un original combinat cu masca multimasc, efectul net obţinut are, pentru fiecare culoare, aproximativ acelaşi rezultat ca şi după o singură mască de argint obişnuită. După expunere la lumină, pelicula multimasc e developată în patru faze: developare cromogenă (a culorii), spălare, fixare, spălare. După uscare, pelicula multimasc e gata de folosire sub formă de mască. Din combinarea unui original colorat cu masca multimasc se execută selecţiile de culori în mod obişnuit prin contact sau proiecţie cu ajutorul aparatelor de fotoreprodu-cere sau de mărit. 2. Pelicula. 2. Chim. fiz.: Sin. Film (v. Film 2). 3. Pelicula de curent. Elt.: Pînză de curent (v.). (Termen vechi, părăsit.) 4. Peliculogenă, substanţa Ind. chim.: Substanţă organică care, în urma unui proces fizic (de ex. evaporarea solventului) sau a unui proces chimic (de ex.: oxidare, pt>limeri-zare, policondensare) se transformă într-o peliculă solidă. Din clasa substanţelor peliculogene fac parte uleiurile sica-tive (v.), lacurile (v.), emailurile (v.), vopselele (v.). în compoziţia materialelor peliculogene intră substanţe peliculogene propriu-zise: uleiuri vegetale, răşini sintetice şi naturale (v.), cum şi substanţe auxiliare: solvenţi (v.), pigmenţi (v.), plastifianţi (v.), sicativi (v.). în momentul aplicării, aproape toate substanţele peliculogene se folosesc în stare lichidă, viscozitatea avînd un rol foarte important. Adeseori, pentru aplicarea, atît prin pen-sulare, cît şi prin imersiune sau pulverizare, viscozitatea trebuie să fie corectată, la valoarea dorită, cu ajutorul unui solvent. La aplicarea substanţelor peliculogene are un rol important tensiunea superficială a amestecului, condiţiile de aplicare ameliorîndu-se cu coborîrea acesteia. Trecerea substanţei peliculogene într-o peliculă solidă depinde de evaporarea solventului şi de viteza cu care se desfăşoară procesele chimice sub acţiunea oxigenului atmosferic, a catalizatorilor sau a căldurii, can nu se sfîrşesc odată cu trecerea fazei lichide în cea solidă. în peliculele-gelui, obţinute în prima fază, continuă evaporarea solventului, ca şi reacţiile chimice. Neregularităţile observate la curbele de uscare îngreunează fixarea momentului care corespunde definitivării fazei solide. Aprecierea acestuia se poate face măsu-rînd duritatea peliculei. Cînd întărirea se datoreşte unor fenomene chimice, se constată uneori şi unele caracteristici de îmbătrînire (de ex. descompunerea oxidantă a uleiurilor) cari conduc la distrugerea peliculei. Continuarea procesului de formare a peliculei solide, ca şi fenomenele de îmbătrînire, fac aproape imposibilă o determinare obiectivă a sfîrşitului uscării, cum şi a începutului îmbătrînirii. **■ Secţiune printr-o peliculă multimasc. 1) stratul de emulsie conţinînd colorantul purpuriu (sensibil la albastru şi la roşu); 2) stratul de emulsie conţinînd colorantul azuriu (sensibil la albastru şi la verde); 3) straţul de emulsie conţinînd colorantul galben (sensibil la albastru şi la verde); x) stratul galben de filtrare; y) filmul de baza de polistiren. Peliculogenă, substanţa — 217 Cele mai importante proprietăţi mecanice ale peliculei sînt: duritatea, rezistenţa la frecare şi rezistenţa la lovire. — Duritatea e determinată, de regulă, prin amortisarea oscilaţiilor unui pendul care atinge suprafaţa peliculei. în cazul în care determinarea se face cu ajutorul pendulului, se numără secundele în cursul cărora amplitudinea oscilaţiilor scade de la 5° la 2°.— Rezistenţa la frecare e determinată, fie direct, prin măsurarea timpului de frecare cu o substanţă abrazivă sau cu alte obiecte dure, fie indirect, prin rezistenţa la rupere, deoarece frecarea e legată de ruperea particulelor peliculei de ia suprafaţa sa. Această metodă nu e însă precisă, deoarece condiţiile de rupere a particulelor de la suprafaţă sînt diferite faţă de cele din masa peliculei. Pentru o serie de pelicule, cum sînt, de exemplu, cele pentru avioane, rezistenţa la rupere se exprimă prin rezistenţa temporară, în kgf/cm2. — Rezistenţa la lovire e de asemenea o proprietate mecanică importantă a peliculei. Ea depinde, în mare măsură, de aderenţa la suprafaţa obiectului. Calitatea unei acoperiri peliculogene e condiţionată în mare măsură de adezivitatea ei. Aderenţa peliculei ia suprafaţa diferitelor obiecte depinde de gradul de umectare a suprafeţei cu substanţă peliculogenă şi de absorpţia ei de către suprafaţa solidă. Aceste două proprietăţi, la rîndul lor, sînt strîns legate de polaritatea moleculelor şi de tensiunea superficială la limita lichid-suprafaţă solidă. Aderenţa se obţine cînd forţele de adeziune faţă de suprafaţa solidă sînt mai mari decît coeziunea moleculară a substanţelor peliculogene. Folosirea acoperirilor peliculogene e adeseori limitată de permeabilitatea peliculei pentru gaze şi lichide. Pentru determinarea permeabilităţii se preferă metoda directă, care dă posibilitatea măsurării cantităţii de vapori, de gaz sau de lichid, care a pătruns în unitatea de timp prin 1 cm2 de suprafaţă a peliculei. Dintre proprietăţi le optice ale peliculei, cea mai importantă e indicele de refracţie. în cazul acoperirilor pigmentate se obţin rezultatele cele mai bune numai cînd există diferenţe mari între indicii de refracţie ai peliculei şi ai pigmentului. Luciul peliculelor e determinat de procesul de lumină reflectată la suprafaţa lor. Dacă suprafaţa prezintă neuniformi-tăţi sau asperităţi, pelicula apare mată sau semimată. Rezistenţa chimica a peliculei are o importanţă deosebită în protecţia anticorozivă contra diferitelor substanţe (acizi, baze, gaze active). Prezenţa, în moleculele peliculei, a unor grupări hidroxilice sau a unor duble legături libere, diminuează rezistenţa ei. în general, distrugerea peliculei începe de la suprafaţă, continuînd apoi şi în adîncime, prin absorpţia lichidului sau a gazului agresiv, care difuzează în masă. Agentul chimic care activează cel mai frecvent e oxigenul atmosferic. Efectul anticoroziv al acoperirilor organice depinde de calităţile pigmentului şi ale substanţei peliculogene. Acestea trebuie să aibă o cît mai bună rezistenţă chimică, insolubilitate în mediu agresiv şi o cît mai bună aderenţă la suprafaţa obiectului. La o determinare comparativă a rezistenţei peliculei faţă de agenţii atmosferici şi a calităţi tor sale anticorozive trebuie luaţi în consideraţie mai mulţi factori: climă, caracteristicile obiectului, pregătirea suprafeţei. Rezistenţa faţă de agenţii atmosferici poate fi determinată în mod precis numai după o expunere de lungă durată. Totuşi, se folosesc şi metode accelerate de încercare. — Cu timpul, sub acţiunea mediului ambiant, peliculele se distrug (îmbătrînesc). în unele cazuri, îmbătrînirea se produce după 2-**3 săptămîni; în alte cazuri, în timp de 5—10 ani. Deoarece substanţele peliculogene sînt destinate să fie folosite timp mai îndelungat, aprecierea calităţii lor se face, în special, în funcţiune de viteza de îmbâtrînire, care se determină prin viteza modificării unor proprietăţi fizicochimice.— Domeniul de utilizare a substanţelor peliculogene e foarte variat. Principalele obiective ale folosirii substanţelor peli- culogene sînt prote.cţia metalelor contra acţiunii corozive a mediului ambiant şi protecţia lemnului contra putrezirii. Tot cu ajutorul substanţelor peliculogene, afară de protecţia contra coroziunii, vapoarele sînt apărate şi de depunerile de plante şi de animale acvatice. Substanţele peliculogene cu o putere reflectătoare mare, cum sînt vopselele pigmentate cu aluminiu, au proprietăţi termoizolante. Odată cu dezvoltarea industriei electrotehnice, substanţele peliculogene au început să fie utilizate pe scară mare şi în această ramură industrială. Afară de scopul protector, în foarte multe cazuri, substanţele peliculogene sînt folosite şi -în scop decorativ. După compoziţia lor, unele substanţe peliculogene servesc excluziv la acoperiri interioare; altele, mai rezistente, sînt folosite şi la acoperiri exterioare. — Din punctul de vedere al structurii lor moleculare şi al capacităţii lor de a se transforma într-un polimer tridimensional, substanţele peliculogene pot fi inerte şi reactive. Dintre substanţele peliculogene inerte fac parte: substanţele cu molecule obişnuite (monomeri), cari în majoritatea cazurilor sînt răşini naturale (colofoniu, shellack, bitumuri) şi cari, prin uscare, nu suferă fenomenul de poli-merizare sau pol icondensare; produsele de condensare cu greutate moleculară mică, ca de exemplu, novolacurile, răşinile al ch i d i ce modificate cu colofoniu şi altele, cari au un grad mic de pol icondensare şi conţin 5*• • 10 unităţi structurale ; polimerii macromoleculari cu un grad înalt de polimerizare, ca: clorură de polivinil clorurată, polimetacrilaţii, pol ist i-renii, esterii celulozici, etc.— Dintre substanţele peliculogene reactive fac parte substanţele cari, în timpul formării peliculei solide, suferă transformări chimice, respectiv trec în polimeri tridimensionali. Aceste substanţe, înainte de formare, pot fi: monomeri (uleiuri vegetale sicative); polimeri cu un grad mic de polimerizare (de ex. standol) sau cu grad mic de policondensare (de ex. rezoli); polimeri lineari nesaturaţi (de ex. cauciucul, care, prin vulcanizare, trece în polimer tridimensional); polimeri lineari saturaţi, substanţe macromoleculare cari, în mod normal, fac parte din grupul substanţelor peliculogene inerte (clorură de polivinil clorurată, polimeri ai metacrilaţilor, etc.), dar cari trec în polimeri tridimensionali, sub acţiunea unor per-oxizi puternici.— Clasificarea substanţelor peliculogene se face după materia primă folosită. Substanţe peliculogene pe bază de uleiuri vegetale sînt toate produsele cari formează pelicule printr-un proces de uscare chimic şi în cari liantul e format din unu sau din mai multe uleiuri sicative sau semisicative, eventual amestecate cu răşini naturale sau sintetice solubiIe în ulei sau cari reacţionează cu uleiul. Drept criterii de clasificare a acestor substanţe serveşte natura uleiului folosit. Avînd drept component principal uleiurile fierte, peliculele se formează atît în urma proceselor de polimerizare, cît şi în urma proceselor coordinative (datorite valenţelor secundare). Substanţe peliculogene pe bază de derivaţi celulozici sînt produsele cari formează pelicule printr-un proces de uscare fizică şi la cari liantul e format în principal dintr-un derivat celulozic amestecat cu răşini naturale sau sintetice. Acestea sînt disolvate într-un amestec de solvenţi la care se adaugă plast if ianţi. Substanţe peliculogene pe bază de răşini naturale sau de răşini naturale modificate ori de răşini sintetice sînt toate produsele cari formează pelicule printr-un proces de uscare fizic sau chimic, la cari liantul e format în principal din una sau din mai multe răşini naturale sau sintetice disolvate în diferiţi solvenţi la cari se adaugă plastifianţi, în cazul în care răşina respectivă nu e plastifiată intern (ca, de exemplu, co-polimerul clorurii de vinii cu acetat de vinii). Din acest grup Felie 218 Pelletierină de substanţe peliculogene fac parte şi răşinile alchidice modificate cu uleiuri sicative sau semisicative. Din acest grup nu fac parte produsele la cari liantul e format dintr-o răşină sintetică sau naturală solubilă în ulei şi care a fost disolvată la cald în uleiuri sicative sau semisicative. Aceste produse fac parte din categoria subst- nţelor peliculogene pe bază de ulei. Din cauza numărului mare de răşini sintetice şi naturale, grupul substanţelor peliculogene pe bază de răşini se împarte în mai multe subgrupuri: răşini naturale (shellack, copal, colofoniu şi derivaţii acestuia); substanţe bituminoase (bitumuri, asfalturi, gudroane, smoală); răşini derivate ale cauciucului natural sau sintetic (clor-cauciuc, cauciuc cicl izat, etc.); răşini de policondensare: răşini fenolice, răşini aminice, răşini poliesterice saturate, răşini poliesterice nesaturate, răşini aldehidice sau cetonice, răşini poliuretanice, răşini epoxidice. răşini siliconice, răşini poliamidice, răşini alchidice modificate; răşini de polimerizare: polimeri ai hidrocarburilor alifatice şi derivaţii lor (polietilenă clorsulfonată, copolimeri butadienstiren, etc.), polimeri vinilici (clorură de polivinil, acetali şi eteri poiivinilici, acetat de polivinil, copolimeri viniiici, etc.), polimeri derivaţi ai acidului acrilic şi meta-crilic şi copolimerii lor, răşini de cumaronă-inden, răşini -ai compuşilor organometalici. Substanţe peliculogene pe bază de lianţi solubili în apă sînt produse ca, de exemplu: cleiurile animale, cazeina, albu-mina, guma arabică, silicaţii şi fluosilicaţii, etc. Substanţe peliculogene emulsionate sînt toate substanţele în cari liantul e format din emulsia unei substanţe peliculogene (ulei, răşini naturale, răşini sintetice de policondensare sau pol iad iţie, derivaţi celulozici) în apă. Stabilizarea emulsiei se obţine prin adaus de agenţi emulsionanţi stabilizatori, coloizi protectori, etc.— Ca produse finite, substanţele peliculogene se împart în: Lacuri: Soluţii de derivaţi celulozici, de răşini naturale sau sintetice cu solvenţi organici, cu sau fără adaus de uleiuri vegetale. Lacurile sînt incolore sau slab colorate de uleiul •ori de răşina folosită sau sînt colorate cu coloranţi organici solubili şi transparenţi. După uscare, lacurile dau peliculă .transparentă — cu excepţia lacurilor bituminoase preparate prin disolvarea bitumului în white-spirit — şi.lucioasă. Emailuri: Lacuri pigmentate cu pigmenţi organici sau anorganici, cu sau fără adaus de material de umplutură. Emailurile sînt colorate şi acoperitoare şi, după uscare, dau pelicule dure şi foarte lucioase, cu aspect perfect neted. Vopsele: Dispersiuni de pigmenţi sau de pigmenţi şi materiale de umplutură în diferite substanţe peliculogene. Vopselele sînt colorate şi acoperitoare, iar după uscare dau pelicule cu aspect semimat sau semilucios. Grunduri: Dispersiuni de pigmenţi şi de materiale de umplutură cu lacuri sau cu uleiuri în proporţii mai mari decît în emailuri, dînd pelicule cu aspect mat sau semimat şi avînd o aderenţă bună la suport şi, în unele cazuri, şi o acţiune pasivizantă. Grundurile de culoare conţin pigmenţi şi umplutură în proporţie intermediară între cea a grundului şi a vopselei de culoare sau a emailului. Chituri: Lacuri cu adaus mare de pigmenţi şi umplutură; sînt utilizate pentru nivelarea şi netezirea suprafeţelor de vopsit. Chiturile se aplică peste grund, făcînd legătura între acesta şi grundul de culoare, vopsea sau email. După uscare, chiturile dau straturi dure, cu aspect mat, şi cari pot fi şlefuite uşor cu materiale abrazive. 1. Pelie, pl. pelii. Pisc.: Fiecare dintre ghionderele (v.) cu diametrul de 4-**6 cm şi lungimea de 1,50—5 m, cari se înfig în fundul unei ape sau în maluri şi cu ajutorul cărora se fixează şi se susţin uneltele pescăreşti statice şi pripoanele. Pe pelii montate sub formă de schelet se mai întind, pentru â uscat şi reparat, uneltele pescăreşti din plasă (năvoade, taliene, lăptaşe, etc.). Sin. Potigaci, Coidac. 2. Pelikaniî. Mineral.: Cimolit. (Termen vechi, părăsit.) 3. Pelin. 1. Agr., Bot.; Sin. Absint (v.), Pelin alb, Pelin bun. 4. ulei de Ind. alim.: Ulei eteric provenit din absint (v.). Se obţine industrial cu un randament de 0,5% , prin antrenarea cu vapori de apă a părţilor plantei cari cresc deasupra pămîntului, recoltate în timpul perioadei de înflorire. Uleiul de pelin e un lichid verde închis sau galben-brun, vîscos, cu miros intens, caracteristic, gust amar, arzător şi foarte persistent. Proprietăţile fizicochimice variază foarte mult după natura plantei (cultivată sau spontană), timpul de recoltare, modul de prelucrare a ierbii (proaspătă sau uscată), condiţiile climatice, etc. Uleiul de pelin conţine: a- şi (3-tuionă (40---50% ), alcool tuiIic liber (9%) şi esterificat (7-**10%), felandren, pinen, cadinen, nerol, azulen. Uleiul de pelin se utilizează în industria alimentară ca ingredient important de aromatizare al băuturilor alcoolice de tip absint, al vermutului şi al unor Iichioruri; de asemenea, în Farmacie, fiind tonic, stomahic şi stimulent. Consumat intern, în cantitate mare, acţionează ca un toxic narcotic puternic, producînd insensibilizare, convul-siuni şi chiar moartea. Sin. Ulei eteric de absint; Ulei eteric de vermut. 5. Pelin. 2. Ind. aii m.: Vin cu gust amărui, care s« prepară cu floare uscată de pelin, simplă sau amestecată cu alte plante mirositoare. 6. Pelite. 1. Petr.: Sorturi din fracţiunea detritică cu granu laţ ia constituită din elemente cu .dimensiuni sub 0,002 mm. V. şi sub Praf, şi sub Argilă 1. 7. Pelite. 2. Petr.: Sin. Roci pelitice (v. Roci sedimentare, sub Rocă). 8. Peliţâ, pl. pelite. Bot.: învelişul (epicarpul) boabelor de struguri, cireşe, etc., format din cuticulă şi epidermă, în care sînt localizate materiile colorante, cele aromatice şi cele tahoide. Contribuie la valoarea gustativă a fructelor, în special a strugurilor, şi în vinificaţie. 9. Pelletierină. Chim.: C8Hl5ON. Alcaloid monociclic cu nucleu piperidinic, extras din scoarţa rădăcinii de rodiu (Punica granatum). Are p. f. 106°; e solubilă în apă 1:250; e solubilă în alcool şi în eter. Pelletierină, împreună cu isopelletierina, metilpelletierina şi me-ti I isopel letier ina, formează grupul celor patru alcaloizi cari însoţesc alcaloidul principal din scoarţa rădăcinii de rodiu, pseudopelletierina. După cercetări recente, isopelletierina şj pelle-tierina ar avea aceeaşi structură. Pelletierinele sînt lichide toxice, uleioase, incolore; sulfaţii lor sînt cristal izabi I i. Pseudopelletierina sau N-met i I gr an aton ina, C9Hl5ON, trece prin oxidare în acid N-metiIgranatic. Acesta, supus unei metilărj totale şi unei degradări, dă naştere c H.C7 XCH, ' I I H,C 2 \n/ H (CH,) pelletierină (meti Ipelletierină). C h2c/ nch2 I I H2C CH—CH2—CO—CH3 XN/ H (C H3} „ . . . isopelletierina (meti I isopelletierina) 219 Pelton, turbină acidului suberic. Pseudopei ietierina a fost sintetizată prin con-î densarea glutar-dialdehidei cu acid aceton-dicarboxilic şi metil-amină. în pseudopeiletierină există u ^ ru fl o catenă neramificată de opt atomi M2y yM2 * de carbon cari formează un inel ^ £ NCR CO cidooctanic. 2( I 3 I . Pel.letierina se utilizează ca me- H2C---------CH------------CH2 dicament, sub forma amestecului pseudopelletierinâ de alcaloizi, obţinuţi din coaja rădăcinii de rodiu, împreună cu substanţe tanice cari fac ca absorpţia intestinală să se facă mai încet şi cari le diminuează toxicitatea. Se prezintă ca o pulbere galbenă deschisă, fără miros, cu gust astringent. Are proprietăţi vermifuge, cu acţiune activă contra cestozelor la om şi la carnasiere. 1. Pellux. Metg.: Grup de prealiaje Cu-Cr sau Cu-Mn, cu compoziţiile indicate în tablou, cari sînt întrebuinţate, sub forma de granule, atît pentru dezoxidare, cît : şi pentru alierea de cupru, crom sau mangan în diferite aliaje feroase şi neferoase. 2. Peimatozoarae. Paleont.: Grup de Echinoderme fixate tot timpul vieţii sau numai temporar, fie cu ajutorul unui peduncul articulat, fie prin regiunea aborală a corpului. Cuprinde trei clase: Cystoidea, Blastoidea şi Crinoidea. 3. Pelomorfozâ, pl. pelomorfoze. Paleont.: Mulaj intern de cochilii, aparţinînd aceleiaşi specii, care a suferit, în timp, deformaţii piastice. Deşi are un contur deosebit de al cochiliei iniţiale, are aceleaşi detalii de ornamentaţie. 4. Pelotinâ. Chim.: C13Hjg03N. Dimetoxi-6,7-hidroxi-8-di-mstil-1,2-tetrahidro-1,2,3,4-isochinolină. Akaloid cu nucleu isochinolinie, extras din plante, din diferite specii de cactee. Are aspect cristal in, de culoare gălbuie, cu p. f. 110• • • 112°; e greu solubil în apă şi în eter de petrol; e solubil în alcool, în eter şi în cloroform. Clorhidratul de pelotină (care se prezintă sub formă de cristale albe, solubi le în apă) e întrebuinţat ca hipnotic, în terapeutică. Pelotina, în doza de 0,04--*0,08 g, e calmant şi narcotic, dar pare să nu aibă acţiune analgezică. 5. Pelsehenke, procedeul Ind. alim.: Procedeu de stabilire a indicelui de calitate al grîului, exprimat prin durata dospirii unui aluat preparat din şrot de grîu (uruială cu o anumită stare de diviziune), apă şi drojdie, bazat pe capacitatea glutenului de a reţine gazele. Pentru aceasta, aluatul format se introduce într-un vas cu apă, la temperatura de 32° (vasul se menţine la temperatură constantă, într-un termostat). După ce se ridică la suprafaţă (datorită creşterii de volum provocate de bioxidul de carbon dezvoltat prin fermentaţie), aluatul începe să se rupă—glutenul nemaiavînd capacitate "de reţinere a gazelor—, iar bucăţile rupte cad la fund. Diferenţa de timp, dintre momentul introducerii aluatului în vas şi'cel în care aluatul începe să se rupă, caracterizează capacitatea glutenului de a reţine gazele. Grîul se consideră foarte bun, cînd acest timp depăşeşte 35 min ; se consideră bun, cînd acest timp e de 20---23 min, şi slab, cînd acest timp e sub 20 min. 6. Pelsonian. Stratigr.: Subetajul mediu al Anisianului, corespunzător zonei cu Rhynchonella decurtata şi Mentzelia mentzeli. 7. Peltea, pl. peltele. Ind. alim.: Geleu fabricat din suc de fructe. Gelificarea se produce, fie prin pectina conţinută în sucul propriu-zis, fie prin adaus de pectină în soluţie sau în pulbere. 8. Peltier, efect Fiz., Elt.: Efect termoelectric consis-tînd în dezvoltarea sau absorpţia de căldură care se produce la joncţiuneaa douăsol ide conductoare sau semiconductoare, cînd aceasta e traversată de un curent electric. Pentru contactul a două corpuri A, B, cantitatea de căldură Q schimbată pe unitatea de timp (pozitivă sau negativă, după cum e absorbită sau cedată de joncţiune), e 0=n^*/ cînd sensul curentului e A-+B Q = IIg^‘I cînd sensul curentului e B-+A. în aceste relaţii, Ie intensitatea curentului; n^jg, 11^ sînt coeficienţii Peltier, depind de material şi sînt practic independenţi de curent. Efectul Peltier e reversibil, în sensul că nAB= ~ UBA‘ Întrecosficientu I Peltier şi coeficientul Seebeck(v. Seebeck, efect—) există relaţia termod inamică ^AB=aAB'^ • 'n care aAB e coeficientul Seebeck (tensiunea electromotoare dezvoltată într-un circuit format din corpurile^ şi B, în care temperaturi le celor două joncţiuni diferă cu 1°)şi T e temperatura absolută. Prin analogie cu coeficientul Seebeck absolut”, definit pentru fiecare corp în parte prin relaţia aQbs= dT, în care t e coeficientul Thomson (căldura degajată în un itatea de timp de un corp omogen, parcurs de un curent unitate, între ale cărui capete există-o diferenţă de temperatură de 1°; v. Thomson, efect ~), se poate defini şi un coeficient Peltier „absolut“ nabs= ocabs.T. Legătura dintre coeficientul relativ şi coeficienţii absoluţi e: ny4B=(Habs)^I--(rTabs)jB. Coeficienţii absoluţi, deci şi cei relativi, variază cu temperatura, tinzînd spre zero odată cu ea, conform principiului al treilea al Termodinamicii. Ca şi ceilalţi coeficienţi termoelectrici, coeficientul Peltier e mult mai mare la semiconductori decît la metale (deoarece | ocabs| e de ordinu I mV/grd la semiconductori, faţă de [i.V/grd la metale; se obţine la temperatura camerei: |IIabs|^300 mV la semiconductori, |riab.|^300 ţjiV la metale). Pe baza acestui efect se construiesc refrigeratoare termoelectrice (v.). Efectul Peltier se explică prin faptul că, astfel cum rezultă din teoria electronică a metalelor şi semiconductorilor, capacitatea calorică a gazului de electroni (sau găuri) cuasiliberi dintr-un corp depinde de natura sa chimică. Trecînd deci din A în B, electronii trebuie să absoarbă sau să cedeze energie ca, de exemplu, moleculele unei substanţe, în momentul cînd trec dintr-o stare de agregare în alta (topire, vaporizare, etc.). Macroscopic, efectul Peltier e asociat existenţei unui cîmp electric imprimat voltaic, respectiv a unei tensiuni electromotoare voi ta ice-, în joncţiune. 9. Peltoceras. Paleont.: Gen de amonit jurasic, caracteristic pentru Malm, din familia Aspidoceratidae, cu cochilia evolută, larg ombilicată, cu coaste puternice bifurcate în regiunea ventrală. Coastele prezintă două şiruri de noduri: unul în regiunea ombilicală şi al doilea, marginal, în regiunea de bifurcare. Circumvoluţiunile, în secţiune, sînt în patru laturi. Specia Peltoceras athle-tum Phil. se cunoaşte din jurasicul superior din munţii Piatra Craiului şi din Munţii Apuseni. io. Pelton, turbina Mş.: Sin. Turbină cu cupe. V. sub Turbină. Compoziţia prealiajelor Pellux (în %) Giupui j Cr J Mn J Fc J Cu Cupru-crom J 1 —10 Cupru-niangan j — 0,5 10---50 1,0 Rest Rest Peltoceras. Pelur 220 Pendul dublu 1. Pelur. Ind. hîrt.: Sin. Hîrtie pelur. V. Hîrtie pentru scris, sub Hîrtie. 2. Peluza, pl. peluze. 1. Agr.: Sin. Gazon (v. Gazon 1). 3. Peluza. 2. Arh.: Spaţiul neocupat de tribune dintr-un teren de sport, situat între pista exterioară şi limitele terenului, şi care e rezervat spectatorilor. 4. Pelycosauria. Paieont.: Grup de reptile din ordinul Theromorphae, subordinul Pelicosaurieni, cu caractere primitive, prin cari se apropie deamfibienii stegocefali, caracteristic pentru Permian. Oasele palatine aveau dinţi; humerusul şi femurul aveau poziţie orizontală şi persistă coarda dorsală. Craniul, de tip reptilian, avea o singură fosă temporală (sinapsidian) şi osul pătrat bine dezvoltat. Erau animale fieerbivore(cele de talie mică), fie carnivore (cele mai mari). Genul Dimetrodon (din Permianul din Texas) avea un aspect deosebit: apofizele spinoase ale vertebrelor fiind foarte lungi şi unite printr-o membrană, formau o creastă dorsală enormă. Anumite genuri de Pelycosauria prezintă caractere cari stabilesc legătura cu cele două grupuri mai evoluate de Theromorphae: Anomodontae şi Theriodontae, 5. Penf pl. penuri. Ut., Ind. lemn.: Placă de oţel pe care se sprijină un capăt al buştenilor de lemn la corhănitul cu tractorul, cu grosimea de 10*" 12 mm şi lungimea de 1500*** 2000 mm, curbată la partea din faţă, pentru a putea trece uşor peste obstacolele întîlnite în cale, şi cu o gaură pentru petrecerea cablului sau a lanţului de prindere; placa e echipată, la cealaltă extremitate, cu un „scaun“ cu dinţi, pentru a asigura adeziunea mai bună a buştenilor, şi cu două inele pentru petrecerea cablului sau a lanţului de prindere a sarcinii (v. fig.). e. Penar, pl. penare. Gen.: Cutioară lunguiaţă, confecţionată din lemn, de obicei cu despărţituri, în care şcolarii îşi ţin rechizitele de scris (toc, creioane, peniţe, gumă, etc.). 7. Penat. Bot.: Calitatea nervurii principale a unei frunze de ase desface în mai multe ramuri laterale, ca o pană de pasăre (de ex.: la fag, la stejar, carpen, etc.). V. şî sub Nervaţiunea frunzei. 8. Pendiomid. Farm. : l* (C H3)2—N—(C H2)2—N—(C Ha)2—N (C H3)21 L C2H5 CH3 C2H5 J2Br- Bromură de metilimino-dietilen-bis-etildimetilamoniu. Se prepară prinsinteză din pentametil-dietilen-triamină şi bromură de metil. Cristalizează, din alcool cu eti lacetat, sub formă de prisme sau de romboedre ; are p. t. 212°. E solubi I în apă, pH-ul soluţie apoase saturate e de aproximativ 6,5. Doza letală DL50=2,5 g/kg şoarece, în administrare orală. Se întrebuinţează ca medicament blocator al sinapselor, în doze de 25---50 mg, intravenos. Dozele mari produc fenomene toxice, colaps cardiovascular. Ca antidot se foloseşte adrenalină. Sin. Pentamin ; Azamethon. 9. Pendul, pl. pendule. 1. Mec., Fiz.: Corp solid greu, cu legături, capabil să execute mişcări oscilante sub acţiunea gravitaţiei. După cum corpul are dimensiuni apreciabile sau constituie un punct material, pendulul se numeşte fizic, respectiv matematic (v.). Cîndcentrul de greutate al pendulului se găseşte Pen. 1) placă de oţel; 2) scaun cu dinţi; 3) inel pentru cablu; 4) cablu de prindere a sarcinii. sub punctul sau sub axa sa de suspensiune, pendulul ocupă o poziţie de echilibru stabil, în care energia lui potenţială e minimă, şi anume poziţia pentru care dreapta care trece prin centrul de greutate şi prin punctul de suspensiune, respectiv prin axa de suspensiune şi e perpendiculară pe ea, e verticală. Dacă pendulul e scos din această poziţie de echilibru stabil, el tinde să revină la ea din cauza greutăţi i sale, efectuînd oscilaţii în jurul ei. Aceste oscilaţii au amplitudinicari descresccu timpul din cauza frecării, din punctul sau de pe axa de suspensiune, cum şi cu mediul în care se efectuează oscilaţiile (de ex. cu aerul). Oscilaţiile pendulului (fizic sau matematic) au perioade cari depind de depărtarea unghiulară maximă a pendulului faţă de poziţia de echilibru, dar sînt independente de unghiul maxim de deplasare, cînd acesta e mic. Ele sînt, de asemenea, independente de unghi, în cazul unui pendul matematic care nu e suspendat liber de punctul de suspensiune, ci al cărui fir de suspensiune descrie, în fiecare moment, un arc de cicloidă (v. Pendul cicloidal). 10. ~ cicloidal. Mec., Fiz.: Punct material care,sub acţiunea numai a greutăţii iui proprii, se mişcă fără frecare pe o cicloidă situată într-un plan vertical, avînd baza orizontală şi concaiv-tatea în sus. Pendulul cicloidal are o mişcare tautocromă, caracterizată prin faptul că timpul necesar mobilului pentru a ajunge în punctul cel mai de jos al cicloidei, cînd porneşte fără viteză iniţială, e independent de poziţia lui iniţială. Oscilaţiile pendulului cicloidal sînt isocrone şi au perioada V2 fj — , unde h e înălţimea cicloidei, iar g e acceleraţia gravitaţiei. Pentru amplitudini mici, perioada pendulului cicloidal e egală cu cea a unui pendul simplu avînd lungimea l=2h. 11. compus. Mec., Fiz. V. Pendul fizic. 12. /x/ conic circular. Mec., Fiz. V.sub Pendul sferic. 13. ~ dublu. Mec.: Ansamblul a două corpuri solide (Cx), (Cş)» primul mobil în jurul unei axe orizontale fixe trecînd prin 0lt iar al doilea mobil în jurul axei paralele cu prima, trecînd prin punctul 02 şi invariabil legată cu solidul (C^, astfel încît centrele de greutate Gx, G2 ale acestor corpuri se deplasează în planul vertical dus prin Ox şi 02. Schematizat, pendulul dublu se consideră constituit din două bare rectilinii grele OxA şi 02B, prima fiind suspendată în Ox, iar a doua cx Pendul dublu, C2) corpuri solide reprezentate sche-fiind articulată de prima matic prin barele OjA, OzB; G1, G2) centrele în 02, astfel încît barele de greutate ale acestora; 01( 02) unghiurile barelor C^A, respectiv 02B cu verticala; mig, m2g) greutăţile barelor OxA, 02B. ale pendulului dublu (ecuaţiile lui se mişcă (fără frecare) în planul vertical trecînd prin Ox şi Oa (v. fig.). Ecuaţiile de mişcare Lagrange)sînt: C/l + ^2^2) ®1 + ^2^2 C0S ~~ ®l) ®2 S ' n ^2 ~ ®l) = = —(mxlx-\-m2a)g sin 0X J2 02 -f m2al2 cos (02—0X) 0! + m2al2 si n (02 — 0X) 0f = = — m2l2g sin 02, unde mx, m2 sînt masele barelor, JX,J2 sînt momentele de inerţie ale barelor, Jx al barei OxA faţă de Ox, iar J2, al barei 02B faţă Pendul fizic 221 Pendul matematic de 02, a=0102, /1=01G1, /2 = 02G2, g e acceleraţia gravitaţiei, iar Oj, 02 sînt unghiurile pe cari barele le fac cu verticala. 1. ~ fizic. Mec., Fiz.: Solid de formă oarecare, mobil în jurul unei axe fixe orizontale (axa de suspensiune), care nu trece prin centrul lui de greutate, asupra căruia acţionează numai greutatea lui proprie (v. fig.). Ecuaţia mişcării pendulului fizic, neglijînd frecările, e: d20 Mgl . (1) d?+_77sl unde M e masa corpului, l e distanţa dintre centrul de greutate C şi axa de suspensiune Oz, Jz e momentul de inerţie al corpului faţă de axa Oz, iar 0 e unghiul pe care-l face direcţia OC cu verticala. Dacă 0e mic, şi deci sin 0^0, integrala generală a ecuaţiei diferenţiale (1) e [ Mgl + 00 > (2) unde Pendul fizic. Oz (A) axă de suspensiune; C) centrul de greutate al corpului de greutate G şi masă M; g) acceleraţia gravitaţiei; /JJungimea pendulului simplu sincron; Ox) centru de oscilaţie; At) axă de oscilaţie. valoarea unghiului 0 în momentul iniţial iar frecventa oscilaţiilor pendulului e -iff ■ Ecuaţia (1) e identică cu ecuaţia mişcării pendulului matematic (v.): (4) dacă se notează (5) d20 d P he Gl unde G e greutatea solidului, iar e lungimea unui pendul matematic care oscilează sincron cu pendulul fizic dat, numit pendul sincron. Lungimea pendulului simplu sincron reprezintă lungimea redusă a pendulului fizic şi are expresi'a (6) l^l+h, în care h=COx are valoarea T i2 J c c V) h= Ml l 2. ~ Foucault. Fiz.: Pendul matematic al cărui punct de suspensiune participă la mişcarea de rotaţie diurnă a Pămîntuiui. Planul de oscilaţie al pendulului se roteşte, în jurul verticalei locului, cu o vitezăunghiularăconstantă 1 viteza unghiulară ^ = e continuu pozitiva şi pendulul are o mişcare de rotaţie în planul lui vertical. Dacă Âj<1, notînd hx— — cos 0lf sîntem în cazul formulei 2. Dacă Aţ—1, 0 poate varia de la 0 la tu, iar punctul material se poate urca pînă în punctul de pe cerc diametral opus lui Mv în care ajunge cu viteza nulă. _ Reacţiunea R a pendulului matematic, egală cu tensiunea N din fir, e variabilă şi se determină proiectînd pe direcţia firului termenii din ecuaţia mişcării: (9) ma=GJrN, unde a e acceleraţia punctului material, iar m şi Gsînt masa, respectiv greutatea acestuia, şi avem dt r-C, în cari 0 e unghiul făcut de direcţia firului cu axa verticală Oz, 9 e unghiul planului MOz cu planul xOz, l e lungimea firului, iar C e o constantă. Parametrii 0 şi 9 se obţin cu ajutoru I unei integrale el iptice. Pendulul sferic se mişcă în zona sferică limitată de cercurile mici (CA), (C2), corespunzătoare unghiurilor 0lf 02. Dacă 0^~02 — 0O — const., firul descrie o suprafaţă conică, iar punctul M descrie un cerc orizontal corespunzător unghiului 0O, cu viteză unghiulară constantă co=dată de ecua- at ţia (2). Pendulul sferic devine pendul conic circular. Acesta se realizează cu ajutorul unei greutăţi mici suspendate de un fir, care, în cazul mişcării considerate, descrie un con circular. Dacă 9=9n~const.,- mişcarea se produce într-un plan vertical trecînd prin axa şi pendulul sferic se transformă în pendul matematic (v.). Cînd oscilaţiile pendulului sferic sînt foarte mici în vecinătatea axei Oz, se pot aplica formulele pendulului matematic (v.). Reacţiunea R din O, egală cu tensiunea N din fir, are expresia: (3) N mg ţ wi l în care z e cota punctului material în poziţia considerată, iar m şi v sînt masa, respectiv viteza lui. 8. ~ simplu. Mec.; Sin. Pendul matemat:c (v.). 4. Pendul. 2. Mec., Fiz.: Corp solid greu, capabil să execute mişcări oscilante sub acţiunea unor forţe elastice sau cuasielastice, analoge mişcărilor efectuate de un pendul în sensul de sub Pendul 1. 5. ~ de torsiune. Fiz., Tehn.: Corp greu suspendat cu ajutorul unui fir şi care, prin torsiunea firului, poate efectua mişcări oscilatorii în juruj poziţiei lui de echilibru. Dacă extremitatea de jos a firului e răsucită faţă de extremitatea lui de sus cu un unghi 9, prin aplicarea unui cuplu de torsiune Mf——k 9, unde k e coeficientul de torsiune al firului, ecuaţia de mişcare a pendulului de torsiune, neglijînd frecările, e /0 fiind momentul de inerţie al corpului în raport cu axa firului de suspensiune. Perioada mişcărilor oscilatorii ale pendulului de torsiune în jurul poziţiei lui de echilibru e dată de expresia: r=2tu n k Pendulul de torsiune se foloseşte la balanţele de torsiune utilizate în măsurile electrice şi magnetice. Pendul 223 Pendul Ga pendul de torsiune funcţionează şi balansierul unui ceasornic, în care caz firul de suspensiune e înlocuit cu axa balansierului şi cu arcul ,,spiral" al ceasornicului. 1. Pendul. 3. Tehn.: Aparat, dispozitiv sau organ al unui sistem tehnic capabil să execute anumite mişcări oscilante analoge mişcărilor unui pendul (v. Pendul 1). 2. Elt.: Tip de corp de iluminat, (v.), caracterizat printr-o tijă de suspensiune. Armatura susţine un glob închis de sticlă opală de diferite forme (sferă, calotă sferică, trunchi de con simplu sau dublu, etc.). E folosit pentru iluminatul birourilor, al localurilor comerciale, etc. 3. ~ balistic. Tehn. mii : Aparat care serveşte la măsurarea vitezei proiectilelor, constituit dintr-o cutie de fontă umplută, cu pămînt, suspendată de o axă orizontală, în jurul căreia poate oscila, constituind astfel un pendul fizic (v.). Proiectilul, tras orizontal de o gura de foc, pătrunde în pămînt. Datorită ciocnirii, pendulul balistic e deviat din poziţia iui verti- Pendul de pompare, o) normal (drept); b) invers. cală cu un unghi anumit, cu ajutorul căruia se deduce prin calcul viteza proiectilului. 4. ~ Charpy. Mş.: Sin. Ciocan-pendul Charpy (v.), Berbec Charpy. 5. ~ de pompare. Expl. petr.: Dispozitiv mecanic folosit la instalaţiile de pompaj de adîncime cu acţionare comună (centrală sau grupată) pentru schimbarea, în plan vertical, a direcţiei sistemului de transmisiune prin prăjini. Pendulele pot fi normale şi inverse (v. fig.). Lungimea pendulului variază de la caz la caz şi se alege în funcţiune de înălţimea sistemului de transmisiune faţă de sol, astfel încît unghiul de oscilaţie să nu depăşească 20---300. în cazurile în cari unghiul de transmisiune e mic, se folosesc, în loc de pendule, role sau rulouri. Sin. Schimbător de pantă. 6. ~ de susţinere. Elt.: Dispozitiv de susţinere a firului de contact (v.) de către cablul purtător al unei suspensiuni catenare (v. fig. /) (v. Catenară, suspensiune —). II. Pendul. 1) clema pentru fixare de cablul purtător; 2) clemă pentru fjxa-re de firul de contact; 3) cablu de suspen- siune. /. Dispoziţia pendulelor unei suspensiuni catenare. bimetal, între cele două cleme. Distanţa dintre pendule e de aproximativ 12* * * 13 m pentru ca, chiar în cazul ruperii la mijloc a firului de contact, acesta, căzînd, să facă contact la pămînt şi să producă declanşarea în-treruptoarelor din staţiunea de alimentare a liniei de contact. 7. ~ hidraulic. Tehn.: Instrument de măsură a vitezei unui fluid, constituit dintr-o greutate calată pe o pîrghie şi un cadran gradat (v. fig.). Măsurarea vitezei v a fluidului se obţine prm unghiul a pe care-l face pîrghia, cînd se stabileşte echilibrul dintre greutatea G a pendulului (a cărui greutate specifică trebuie să fie mâi mare decît cea a fluidului considerat) şi forţa dinamică F a fluidului, adică: =AVtga=A VFjG=k | ?CxSv'\ 2 G ,Cxeun coe- Pendul hidraulic, î) pendul; 2) cadran gradat; a) unghiul de înclinare al pendulului; G) greutatea pendulului; F) forţa hi-drodinamică. unde pe densitatea fluidului ficient care depinde de forma şi de rugozitatea suprafeţei pendulului, S e secţiunea normală maximă a pendulului şi k e un factor constant. La pendule hidraulice, scara cadranului se gradează direct în viteze (de ex. în m/s), după etalonare. 8. Pendul. 4. Av.: Evoluţia acrobatică complexă a unui avion, care consistă dintr-un cabraj la verticală al acestuia, început cu puterea maximă a motorului lui şi continuat pînă E compus (v. fig. //) dintr-o clemă 1, pentru fixare de cablul purtător, dintr-o clemă 2, pentru fixare de firul de contact şi dintr-o porţiune de cablu 3,- de cupru, bronz sau Pendul. A) pendul normal; B) pendul inversat (cu redresare în zbor pe spate), la pierderea vitezei (cu reducerea motorului), după care urmează căderea liberă la verticală, pe coadă şi în bot. în cădere, avionul recîştigă viteză şi se redresează, motorul Pendulare 224 Pendularea maşinii sincrone fiind repus în funcţiune, iar evoluţia se termină pe o traiectorie orizontală. Se deosebesc : pendul normal (v. fig. A), cînd avionul cade în faţă şi redresarea se face în zbor normal; pendul inversat (v. fig. B), cînd avionul cade în spate şi redresarea se face în zbor pe spate. 1. Pendulare. Fiz., Tehn.: Oscilaţie lentă suprapusă unei evoluţii sau unei stări de referinţă. 2. maşinii sincrone. Elt.: Variaţie periodică a vitezei rotorului şi a puterii electrice, care se suprapune rotaţiei sincrone a rotorului, respectiv valorii normale a puterii maşinii în cursul funcţionării ei. După numărul maşinilor electrice conectate la reţeaua electrică, se deosebesc: pendularea unei singure maşini şi pendulările mai multor maşini funcţionînd în paralel; după felul maşinii de acţionare sau acţionate de maşina sincronă, se deosebesc: pendularea agregatelor cu maşini de rotaţie şi pendularea agregatelor cu maşini cu mişcare rectilinie alternativă. Studiul pendulărilor conduce la posibilitatea calculului momentelor de inerţie necesare pentru asigurarea funcţionării normale a maşinii sincrone. Ecuaţia generală a mişcării maşinii sincrone, pentru mers sincron sau asincron, are expresia: I d2(3 (1) în care I e momentul de inerţie, $jp eunghiul spaţial dedeviaţie al roţii polare, identic la mersul sincron cu unghiul de sarcină (v. Maşină sincronă, sub Maşină electrică), M e cuplul electromagnetic, Mm e cuplul mecanic la arbore (ambele pozitive, cînd acţionează în sensul rotaţiei maşinii). La mers sincron neperturbat, ecuaţia se reduce la: Ma+Mmr 0. Mersul sincron e perturbat dacă unul sau ambele cupluri nu sînt constante. Cuplul electromagnetic poate fi perturbat prin oscilaţiile tensiunii reţelei, ale curentului debitat sau absorbit sau ale excitaţiei, cum şi datorită unor cauze speciale cari conduc la pendulări autoexcitate. Cuplul mecanic poate fi perturbat prin mersul neuniform al maşinilor cu piston, oscilaţiile reglării maşinii de acţionare şi instabilitatea exci-tatoarei. Perturbaţiile mersului sincron al unei maşini se transmit şi celorlalte maşini sincrone conectate la reţea, prin oscilaţiile tensiunii. Perturbaţii în funcţionarea maşinilor sincrone pot produce şi motoarele sincrone cu sarcină periodic variabilă. înlocuind, în ecuaţia mişcării, cuplul electromagnetic cu expresiile stabilite în teoria maşinii sincrone (v.), se ajunge la o ecuaţie diferenţială neliniară (cuplul fiind dependent de (â). Spre a evita dificultăţile de studiu cari apar în acest caz se limitează problema la cazurile pendulărilor mici în jurul stării de echilibru mediu. în raport cu aceastăstare se vor exprima de-plasărileunghiularealeroţii polareşi viteza unghiulară(îngrade electrice) (v.fig. /), notînd: (3=po-{-a, unde (30 e valoarea medie a unghiului de sarcină corespunzînd valorilor cuplurilor M0, respectiv Mm , a e unghiul de penduare variabil, O e viteza unghiulară a roţii polare, în grade electrice, rezultînd din n = co0-fco (unde 6)0=2 izf e viteza un- ghiularămediesincronă, iarw = ^ e abaterea instantanee dela at viteza unghiulară sincronă produsă cînd p variază), Cl/p e viteza unghiulară mecanică. Cînd turaţia variază faţă de cea sincronă, roata polară alunecă şi în consecinţă se poate defini, ca la maşina asincronă, o alunecare S=co/co0 (pozitivă la mersul suprasincron şi negativă la mersul subsincron), care se poate considera compusă, adică S=s0-j-s, unde s0e alunecarea medie (egală cu zero, dacă în medie se menţine mersul sincron) şi se alunecarea de pendulare. Pendularea unei singure maşini sincrone. Se consideră o maşină sincronă conectată singură la reţea sau funcţionînd în paralel la o reţea liniştită (de tensiune practic invariabilă ca amplitudine şi fază, exceptînd anumite perturbaţii bruşte cari pot iniţia pendulările). La mersul sincron pendular apare o mişcare relativă a roţii polare faţă de cîmpul învîrtitor sincron al indusului, cu o alunecare pendulară s=—— ~ (v. fig. /). Ca urmare, în co0 înfăşurările de excitaţie şi de amortisare apar curenţi de pendulare cari produc cupluri şi în indus apar curenţi cu frecvenţa de alunecare, deoarece fluxul de excitaţie, antrenat de roata polară, nu mai induce printr-o mişcare cu turaţie sincronă constantă, ci printr-o turaţie sincronă pendulară. Aceşti curenţi produc şi ei cupluri. Deci cuplul total al maşinii sincrone care pendulează, diferit de cuplul în mers neperturbat, e funcţiune de (3 şi s: M=f(fi,s). Dezvoltat în serie Taylor, are expresia: (10 Notînd Ms= — oscilaţie: (2) M-- c)M -m«+-Wk+^ss- k=- da 1 q)M co0 q)S se obţine ecuaţia de P d(* +k~Ăi+MsK-M0 + Mn în care M e cuplul sincronizant, k da ~ăt cuplul de amortisare M0e cuplul mediu electromagnetic corespunzător unghiului (30 şi Mm e cuplul mecanic. Conform ecuaţiei (2), maşina sincronă, funcţionînd în paralel, e un sistem capabil să oscileze şi ale cărui oscilaţii sînt comparabile cu ale unui sistem mecanic. în aceste condiţii prezintă interes pendulările mecanice ale roţii polare şi, în particular, pendulările libere şi cele forţate studiate în aproximaţia de mai sus a micilor oscilaţii, cum şi pendulările puterii electrice (ale sarcinii) studiate ţinînd seamă de dependenţa acesteia de unghiul de sarcină (ceea ce modifică valorile cuplului sincronizant Af şi ale constantei de amortisare k). Pendulari libere şi autoexcitate ale maşinii sincrone se produc în condiţiile menţinerii constante a cuplului mecanic Mm=Mm —— M0, independent de pendulări şi, în consecinţă, ecuaţia (2) devine ecuaţia oscilaţiilor libere amortisate: î. Pendulările mişcării rotorului maşinii sincrone. (3) a cărei soluţfe e: Ae S/ sin , unde l/ pMs I pk |“ = V ~i 27 * pk de amortisare, iar rea oscilaţiilor libere şi autoexcitate. pulsaţia proprie ; S = —e factorul % e constanta de timp la amortisa- Pendularea maşinii sincrofta 225 Pendularea maşinii sînerohâ Curenţii pendulari produşi în indus, ca urmare a pendularilor rotorului, produc cu cîmpul învîrtitor un cuplu amorti-sant sincron, iar prin acţiunea alternantă a curenţilor de pendulare cari apar în indus şi în rotor se produce un cuplu amortisant alternativ. Oscilaţiile libere pot apărea la variaţii de sarcină, la mersul în gol şi la sincronizare. Pendulările la sincronizarea maşinii pot fi evitate dacă, după cum arată experienţa, sînt satisfăcute următoarele condiţii: defazajul dintre E0 şi U e mai mic decît 7°; alunecarea (diferenţa frecvenţelor) nu depăşeşte 0,2% şi tensiunea maşinii e egală cu tensiunea reţelei. Pendulari forţate, la funcţionarea în paralel, apar cînd asupra maşinii sincrone sînt aplicate din afară impulsuri perturbatoare. Cel mai simplu caz şi, totodată, cazul fundamental, e acela al maşinii sincrone acţionate de o maşină de forţă cu piston, cu cuplu neuniform. Cuplul mecanic de acţionare pulsator descompus în serie Fourier are expresia: cos (v1/ + Yi) + iW2 cos (v2f+Y2H-• Ţinînd seamă de caracterul linear al ecuaţiei (2), acţiunea rezultantă a armonicelor cuplului se obţine prin suprapunerea acţiunilor individuale. în cele mai multe cazuri trebuie luate în consideraţie numai armonicele cu amplitudinea maximă sau cele cari se apropie cel mai mult de frecvenţa proprie a maşinii sincrone. Considerînd pentru examinarea procesului pendular armonica de ordinul n din ecuaţia (2), se obţine ecuaţia diferenţială a oscilaţiilor forţate pentru această armonică: w Vi+k^+M^M^osv”L Sub influenţa unor astfel de cupluri pendulare, roata polară execută şi ea pendulări. Dacă frecvenţa de perturbare sau de pendulare coincide cu frecvenţa de rezonanţă v^, apar cele mai mari pendulări; în lipsa amortisării, amplitudinile pendulării ar tinde să devină infinit mari. Pendulările puterii electrice (pendulările sarcinii) sînt mai importante, din punctul de vedere funcţional, decît pendulările mecanice ale roţii polare. Ele apar la variaţii bruşte ale sarcinii (v. fig. II). p ±. /Ty P AP A"\ 1 T Po / • \> / ! \ / ' \ p î. . i âP / \ 1\ Po } (/ \ \A V I ^ E posibil ca oscilaţia să deplaseze punctul de funcţionare pînă în 4 (v. fig. II b), şi, în acest caz, revenirea roţii polare în zona stabilă nu mai e posibilă; maşina iese din sincronism. Astfel de posibi I ităţi sînt frecvente. în cazul din fig. II c, o centrală electrică e legată, printr-o Iinie electrică dublă, cu altă centrală. La întreruperea unuia dintre circuite, reactanţa creşte f UE0sln S\ brusc 0 n iar funcţionarea trece de pe curba / l xd pe curba//. Sarcina de acţionare P0 rămînînd neschimbată, în primul moment, prin oscilaţii se poate ajunge la ieşirea din sincronism. Pendulările se calculează determinînd sarcina din expresia cuplului: P=MQlp; considerînd şi introducînd abaterea instantanee co^Q—co0 a vitezei unghiulare: (w0 +(M0-fAM). P Afară de sarcina de bază P0--=M0o}0/p apar deci două sarcini de pendulare, Aikfco0/£ şi MQ^jp, cum şi sarcina pendulară propriu-zisă AMo/f Variaţia AM poate atinge mărimea sarcinii nominale, pe cînd co e mic faţă de 6>0 (circa 1/100), deoarece altfel mersul sincron nu ar fi posibil. Pendulările maşinii sincrone într-o reţea care pendulează se exprimă prin ecuaţia: (5) d2a + k ~T7 (a — aR) -f M (a — aR) = I P (pentru oscilaţii mici în jurul mersului sincron) e unghiul de pendulare al reţelei (v. fig. Ui) şi deci (3=po+a—ocR în loc de (3 = p04-oc, relaţie valabilă în cazul unei reţele liniştite. Din ecuaţia precedentă, scrisă sub forma: I d (6) p dl- dt s (k^f + MsaR)+Mo + ^„. II. Pendulările de sarcina ale maşinii sincrone. Punctul de funcţionare 1 pe diagrama de sarcină: p=/((3), la variaţii bruşte de sarcină (de ex. prin mărirea admisiunii aburului , respectiv a apei la o turbină), se deplasează în 2, corespunzător variaţiei AP(v. fig.JI)- Această trecere nu se face însă treptat, ci prin oscilaţii. în primul moment al variaţiei, puterea absorbită fiind mai mare decît cea debitată, roata polară e accelerată, iar creşterea de viteză se suprapune turaţiei sincrone. Deşi, în punctul 2, cele două puteri sînt egale, datorită energiei cinetice supjementare, punctul de funcţionare se deplasează pînă în 3. în acest punct, puterea electrică fiind mai mare decît cea mecanică, roata polară e frînată şi oscilează înapoi. Neglijînd pierderile, ariile AL şi A£ din fig. II a sînt egale. III. Stabilirea unghiului de pendulare în re-rezultă că o pendulare a reţelei acţionează ţeQUQ care pendu|eaza. asupra unei maşini sincrone ca şi un cuplu mecanic pendular. Se aplică, în acest caz, toate considerentele precedente, dacă se notează: dotR AV=M,« r + Ecuaţia permite şi urmărirea comportării dinamice a generatoarelor sincrone cari lucrează în paralel la variaţii bruşte de sarcină. La apariţia unei lovituri de sarcină, vectorul tensiunii rămîne în urmă cu unghiul electric şi constrînge generatoarele să furniseze sarcina: P\s dţ Prima parte a acestei expresii reprezintă o sarcină sincroni-zantă, iar a doua, o sarcină asincronă care apare atît timp cît rotorul se roteşte mai repede decît cîmpul învîrtitor. Funcţionarea în paralel a mai multor maşini sincrone, în cazul cel mai general, e caracterizată prin următoarele: pendulările unei maşini provoacă pendulările tensiunii reţelei, iar acestea provoacă pendularea şi a celorlalte maşini, sau influenţează pendularea lor proprie. Pentru studierea condiţiilor de funcţionare se stabilesc ecuaţiile cuplurilor tuturor maşinilor legate, la reţea, considerînd pendulările acesteia, şi se obţine un sistem de n ecuaţii diferenţiale simultane, din a cărui soluţionare rezultă o serie de consecinţe importante. 15 Pendulă 226 Penetrabil Calculul momentului de inerţie Ia acţionare neuniformă se face în mod deosebit, după cum maşina sincronă funcţionează singură în reţea sau în paralel. La funcţionarea singura a maşinii sincrone e suficient, în general, să se menţină, la mersul în gol, pendulările în limite admisibile. Aceste pendulări nu se definesc, de cele mai multe ori, prin amplitudinea unghiulară, ci prin viteza unghiulară, cu ajutorul gradului de neuniformi t a t e: Q -Q . ^ max min G A med a cărui valoare e ... 1 ■ cuprinsa intre — 80 1 , Această definiţie e independentă de forma pendulărilor, sinusoidale sau nesinusoidale. Gradul de neuniformitate trebuie stabil it în legătură cu limita admi-sibilăde licărire a luminii, dar această cale e imprecisă. Calculînd lucrul mecanic A (v. fig. IV) în exces, din curba cuplu-timp, se poate scrie: Ag = (—) / 8(Sfiind P A GD2 în cazul funcţionarii în paralel, rol deciziv nu are gradul de neuniformitate, ci fenomenul rezonanţei. Considerînd frecvenţa proprie v0 egală cu frecvenţa preturbatoare v, rezultă valoarea critică a momentului de inerţie: GD' . + = crit V3 ~ 4 p'2mUI£ unde v=27tX e frecvenţa perturbatoare, U e tensiunea fazei, Ik e curentul de scurt-circuit, m e numărul de faze. Valoarea constructivă a momentului de inerţie se determină după ce s-a cal- Factorul de sarcina pendulară | % j în funcţiune de v/v,, sau v„/v. culat sarcina pendulară mecanică APm= <£qMJP (în care Mn e armonica de ordinul n, dedusă din curba cuplului prin analiză Fourier) şi oscilaţia de sarcină electrică admisibilă APJPQ pentru PQ=aQMlp. Din raportul AP=|5|AP^ se deduce valoarea admisibilă pentru |5[ şi. pe baza diagramei din fig. V, valoarea raportului v/v. Expresia momentului de inerţie e dată de: GD crit ' IV. Diagramă pentru determinarea gradului de neuniformitate şi a momentului de inerţie. (Curba cuplului unui motor cu ardere internă în patru timpi.) D) durata a două rotaţii. Mdt gradul de neuniformitate), ţinînd seamă că ş\M = — — . Pentru o valoare dată a lui 8 se poate calcula momentlil de inerţie I = 1. Pendula, pl. pendule. Tehn.: Sin. Ceasornic pendulă (v. sub Ceasornic 2). 2. Penecontemporanâ, cutare Geo/.:Sin. Cutare sin-sedimentară. V. sub Cutare, proces de 3. Penel, pl. peneluri. Artă: Pensulă folosită în pictură. 4. Penele arborelui. Nav.: Pene de lemn servind la fixarea, în general, a arborilor de lemn şi, uneori, a celor metalici. După locul fixării, se deosebesc: pana câlcîiului, folosită uneori la fixarea căicîiuIui arborelui în talpă; penele etam-breului, cari fixează arborele la etambreu şi cari sînt îmbrăcate cu o cămaşă de pînză de vele, fixată de arbore şi de punte; penele butucilor, cari fixează arborele gabier şi arboretul în butuc şi cari sînt dispuse circular, formînd un „guler". 5. Peneplenâ, pl. peneplene. Geol., Geogr.: Formă de relief, rezultată din acţiunea de nivelare, combinată şi complexă, a proceselor geodinamice externe, asupra regiunilor înalte, muntoase, de cutări vechi. în urma acestor procese, munţii au fost treptat retezaţi, distruşi şi transformaţi, în timpul perioadelor geologice, în cîmpii deluroase de eroziune. Peneplenâ nu reprezintă o regiune perfect netedă, ci o suprafaţă larg ondulată (vălurită), cu porţiuni mai înalte, reziduale, de dealuri şi munţi insulari (de ex. munţii şi dealurile Dobrogei nordice, rămase din cutările hercinice) şi cu cursuri de apă în stadiul de bătrîneţe, cari prezintă meandre divagante. Deşi se confundă uneori cu cîmpia de acumulare, peneplenâ nivelează rocile cele mai diverse (magmatice, sedimentare sau metamorfice), cari constituie sistemul muntos, fundamentul acestuia apărînd la zi sau fiind acoperit cu o pătură subţire de formaţiuni recente, pe cînd substratul cîmpiei e format din depozite sedimentare recente, cu grosimi mari, orizontale sau foarte slab înclinate (suborizontale). Regiunile clasice de peneplenă sînt scuturile baltic şi canadian, unde apar la zi formaţiuni cristaline antecambriene, acoperite pe alocuri de depozite glaciare (morene) cuater-nare, formînd oesar-e, kames, drumlinuri, etc., forme geo-morfologice de teren cari modifică în măsură redusă peizajul de cîmpie. în ţara noastră, o regiune pe cale de peneplenizare e Nordul Dobrogei, unde catenele muntoase de vîrstă her-cinică au fost erodate pînă la stadiul de dealuri scunde. Fundamentul e acoperit parţial de o cuvertură relativ subţire de loess. Din punctul de vedere structural, peneplenâ e stadiul de pregătire prin eroziune a unei regiuni cratonizate sau nu, în care, printr-o coborîre ulterioară sub nivelul mării, se individualizează o discordanţă (v.). Toate suprafeţele de discordanţă lipsite de relief îngropat din scoarţa pămîntuiui marchează vechi peneplene acoperite de depozite mult mai noi. 6. Peneplenizare. Geol., Geogr.: Fenomenul de reducere a înălţimilor relative ale unei regiuni pînă la nivelul fundului văilor şi de secţionare a formelor accidentate de relief din partea superioară a acestor înălţimi. Prin peneplenizare se formează peneplene (v.). 7. Peneseismicâ, regiune Geol.: Regiune, pe suprafaţa globului terestru, cu cutremure rare şi de slabă intensitate. 8. Penetrabil. Gen.: Calitatea unui corp de a putea fi străbătut de ceva, de a lăsa să treacă prin el ceva, sau de a primit în masa lui o materie sau o substanţă străină. j Peftetrabilîtate 227 Penetraţie 1. Penetrabilitate. Gen.: Proprietatea unui corp de a fi penetrabil (v.). 2. Penetranta. E/t., Telc.: Sin. Pătrundere(v. Pătrundere4). t. Penetrare. 1. Geot.: Metodă de cercetare a terenului de fundaţie şi de determinare a stării fizice a pămîntului, pe teren sau în laborator, care consistă în stabilirea rezistenţei întîmpinate de un corp metalic de formă conică sau cilindrică, la înfigerea sa, fie direct în teren, fie într-o probă de pămînt. După modul în care se aplică efortul, se deosebesc: penetrare statică şi penetrare dinamică. Penetrarea statică se execută, fie pe teren, fie în laborator. Cea mai simplă variantă a penetrării statice consistă în introducerea în teren a unei bare metalice cu diametrul de 1---3 cm ascuţită la vîrf. Prin această metodă, care nu dă decît indicaţii relative, cari trebuie verificate prin foraje sau sondaje deschise de control, se poate determina suprafaţa unui strat mai rezistent, aflat sub o formaţiune mai slabă: turbă, pămînt vegetal, argilă moale, etc. O metodă care dă rezultate mai bune e metoda penetrării cu con şi ţeava, care consistă în introducerea în teren, prin presare, a unei bare metalice, avînd la capătul inferior un con cu unghiul la vîrf de 60°, şi a unei ţevi care îmbracă bara respectivă. Pătrunderea în teren se face pe tranşe egale de adîncime, în mod succesiv, întîi conul şi apoi ţeava; la fiecare pătrundere se măsoară forţa necesară pentru introducerea conului Pc, respectiv a ţevii Pt (v. fig./). Pentru pămînturile nisipoase îndesate sau cele argiloase cu consistenţă /. Schema de principiu a operaţiei de penetrare. mare, eforturile de înfigere sînt mai mari decît pentru cele afînate, respectiv decît pentru cele cu consistenţă mică. Rezultatele determinărilor se înscriu într-o diagramă (v. fig. ii). Ca metodă de prospecţiune geotehnică, penetrarea prezintă avantajul că e mai expeditivă decît forarea, dar pentru determinarea directă a naturii şi stării fizice a stratelor trebuie, în orice caz, completată cu foraje-martor. în laborator, penetrarea serveşte la determinarea limitei de frămîntare (v.) şi a consistenţei pămînturilor (v.), în care scop se folosesc diferite penetrometre (v.) Penetrarea dinamică serveşte la determinarea pe teren a graduîui de îndesare şi a stării de consistenţă a pămînturilor în aşezare naturală, direct în gaura de foraj. Pentru aceasta se folosesc o ţeavă de oţel cu lungimea de 700 mm, ascuţită la capăt, avînd diametrul exterior de 51 mm şi grosimea peretelui de 8 mm, şi un berbec de 63,6 kg, care cuIisează pe o tijă cu lungimea de 760 mm. încercările se fac din 2 în 2 m adîncime sau chiar mai des, în zona cotei probabi le de fundare. După ce fundul forajului a fost curăţit, aparatul de penetrare e introdus în foraj, pînă cînd ţeava se sprijină pe fund. Cu lovituri scurte de berbec, ţeava e introdusă pe o adîncime de 15 cm. Se înregistrează apoi numărul de lovituri N, date cu cursa maximă a berbecului de 760 mm, necesar pentru ca ţeava să pătrundă în pămînt, în continuare, încă 30 cm. în cazul pămînturilor nisipoase, acestea se consideră îndesate, dacă N>30 şi afînate, dacăiY<10, între aceste valori, pămînturile avînd o îndesare mijlocie. Pentru pămînturile argiloase, starea de consistenţă se defineşte: curgătoare pentru N= 2; plastic curgătoare pentru Ar=2---4; plastic moale pentru 4***8 ; plastic consistentă pentru iV=8---15; plastic vîrtoasă pentru Ar=15--*30; tare pentru N=>30. 4. Penetrare. 2. Drum.: Operaţia de tratare, în două reprize, a unei îmbrăcăminte rutiere executate după principiul macadamului, cu bitum topit şi criblură, sau cu mortar de suspensie de bitum fi lerizat/în scopul aglomerării pietrelor îmbrăcămintei. Cînd operaţia se execută într-o singură repriză, se numeşte se mi pe net rare. V. Micadam asfaltic penetrat, Macadam asfaltic semipenetrat. 5. ~ metoda prin Drum.: Metodă de executare a macadamului asfaltic, în care liantul (bitum topit sau mortar de suspensie de bitum filerizat) e introdus în masa minerală a macadamului, direcx pe şosea, după terminarea cilindrării stratului de piatră. V. sub Macadam asfaltic penetrat, şi sub Macadam asfaltic semipenetrat. e. Penetraţia injecţiei, /Vis.: Lungimea liberă a vinei de combustibil, în camera de combustie a unui motor cu injecţie, în care combustibilul e injectat în masa de aer comprimată în prealabil (prin deplasarea pistonului). V. şi sub Injecţie de combustibil 2, şi sub Pulverizare. 7. Penetraţia sudurii. Mett.: Adîncimea pînă la care se produce efectul de sudare, prin topirea materialului de bază, măsurată de la suprafaţa obiectului pregătit pentru sudare (v. fig.). 8. Penetraţie. 1. Arh., Cs.: Intersec-ţiunea a două bolti de raze diferite. în general, se folosesc penetraţi i de bolţi cilindrice sau tronco-nice, în bolţi cilindrice mai mari sau în bolţi sferice (cupole). Penetraţiile permit luminarea naturală a părţii superioare a unei încăperi boltite. Ele se amenajează, în special, imediat deasupra naş-terii bolţii mari; repetarea lor constituie, adeseori, un e.e-ment de ornamentaţie constructivă şi arhitectonică, atît al interiorului încăperii boltite, cît şi al exteriorului clădirii respective. 9. Penetraţie. 2. UrbArteră de circulaţie care face legătura dintre o localitate şi zona înconjurătoare, avînd, în general, un traseu radial (de ex.: în Bucureşti, Calea Gri-viţei, Calea Rahovei, şoseaua Kiseleff, etc.). 10. Penetraţie. 3. Geom.: întrepătrunderea a două corpuri poliedrice, cilindrice sau conice, respectiv a două suprafeţe, cari se intersectează după linii frînte sau curbe. Cînd fiecare dintre cele două corpuri cari se întretaie rupe o porţiune din celălalt, rezultînd o singură linie de intersecţiune, întrepătrunderea se numeşte penetraţie parţiala sau rupere, iar cînd unul dintre corpuri străbate complet pe celălalt, rezultînd o linie de intersecţiune de intrare şi una de ieşire, întrepătrunderea se numeşte penetraţie totală. Se numeşte penetraţie tangenţială un caz special de penetraţie totală, în care cele două suprafeţe au un plan tangent comun, liniile de intersecţiune avînd un punct comun, şi penetraţie dublu tangenţială, un caz special de penetraţie totală, în care cele două suprafeţe sînt bitangente, liniile de intersecţiune avînd două puncte comune. 11. Penetraţie. 4. Ind. petr.: Adîncimea pînă la care se cufundă, în masa unei probe de bitum sau de unsoare consis- 15* Penetraţie, 1) material de baza; 2) materialul din cusătură de sudaer; 3) penetraţie. * Penetraţie, încercarea de 228 Penetrometru tentă, un ac, respectiv un con, cu dimensiuni standardizate, în anumite condiţii de încărcare, de timp şi de temperatură. Penetraţia e una dintre caracteristicile unui bitum sau ale unei unsori, după care se apreciază gradul de consistenţă al acestora. Se determină cu un aparat special, numit penetrometru. 1. încercarea de Ind. petr., Ind. chim., Ind. alim.: încercare de laborator efectuată pentru determinarea penetraţiei unui bitum, a unei grăsimi sau a unei unsori consistente (v. Penetraţie 4). încercarea se efectuează cu penetrometru I R icha rdson (v.fig. /), care e compus din următoarele părţi: un postament cu şuruburi de calare; o bară rotundă, verticală, care suportă un disc orizontal pe care se aşază epruveteîe; un cadran indicator; un braţ care ghidează o tijă rotundă, de care se fixează echipamentul de încercare, adică acul de oţel inoxidabil'(pentru bitumuri) (v. fig. II b) sau conul şi acul (pentru unsori) (v. fig. II a şi c); un buton de declanşare şi de oprire a mişcării de pătrundere a conului (conul de penetraţie)sau a acului. Pentru bitumuri, încercarea se efectuează astfel : se încălzeşte materialul de încercat, într-un vas de oţel, la o temperatură cu 65*'*90° mai înaltă decît temperatura punctului de înmuiere al bitumului, după care materialul se trece, printr-o sită cu ochiuri cu diametrul de 0,7 mm, în alt vas de oţel, şi se reîncălzeşte în aceleaşi condiţii, ames-tecîndu-se pînă cînd nu se mai observă dezvoltări de bule de aer sau nu se mai formează spumă la suprafaţa bitumului; se toarnă materialul într-un vas cilindric de alamă, cu diametrul de 55 mm şi înălţimea de 35 mm; se lasă proba să se răcească, după care se /. Penetrometru echipat cu ac (o) şi penetrometru echipat cu con (b). 1) postament; 2) şuruburi de calare ; 3)bara verticală; 4) disc pentru susţinerea epru-vetei; 5) cadran indicator; 6) braţ pentru ghidarea tijei; 7) tijă port-arc, sau port-con ; 8) buton de declanşare; 9) ac de penetraţie; 10) con de penetraţie; 1 1) epruvetă; \ 2) baie de apă. I II, Echipamente de încercare la penetrometre, a) Con de penetraţie pentru unsori consistente ; b) ac de penetraţie pentru bitumuri; c) ac de penetraţie pentru unsori consistente, ţine tirnp de o oră într-o baie de apă, la temperatura de 25°; se aşază proba, menţinută în apă la 25°, sub acul penetrometrului, şi se aduce vîrful acului la nivelul suprafeţei bitumului; se declanşează acul penetrometrului, în acelaşi timp cu un cronometru, şi se lasă să pătrundă în bitum timp de 5 Sj după care se opreşte funcţionarea penetrometrului si se citeşte, valoarea penetraţiei pe cadranul aparatului. Pentru grăsimi şi unsori consistente, încercarea se execută, fie cu un con terminat cu un vîrf ascuţit, fie cu un ac de construcţie specială. încercarea cu conul se face la temperatura de 25° şi se execută astfel: se toarnă unsoarea de încercat într-un amestecător de formă specială, şi se încălzeşte timp de o oră într-o baie de apă la temperatura de 25°; se scoate proba din baie şi se amestecă materialul, după care se reintroduce în baie, unde se ţine 15 min; se aduce baia cu proba sub conul penetrometrului şi se aduce vîrful conului la nivelul suprafeţei unsorii; se declanşează penetrometrul şi cronometru!, şi se citeşte, după 5 s, Valoarea penetratiei. încercarea cu acul se face la temperaturi sub 0° şi se execută la fel ca la temperatura de 25°, cu deosebirea _ că proba e răcită pînă la temperatura la care trebuie făcută încercarea. Convertirea penetraţiei efectuate cu acul, în penetraţie efectuată cu conul, la aceeaşi temperatură joasă, se face cu formula: log log (Pen. A)=0,6 log log (Pen. i?)-f-0,224, pentru unsori a căror penetraţie la temperaturi joase, determinată cu conul , e mai mare decît 200 de zecimi de miIimetru . în ultimul caz, încercarea se execută adăugjnd la tija penetrometru Iu i o greutate suplementară de 15 g. în formulele de mai sus, Pen. A reprezintă penetraţia determinată cu conul, Pen. B reprezintă penetraţia determinată cu acul, iar Pen. C, penetraţia determinată cu acul şi cu greutate suplementară. 2. Penetroi. Chim., Ind. text., Ind. hîrt.: ButiInaftalin- sulfonat de sodiu tehnic, obţinut prin condensarea acidului naftalin-beta-sulfonic cu esterul butilic al acidului sulfuric. Se prezintă ca o pastă brună-grăunţoasă. Se foloseşte în industria textilă ca agent de înmuiere. O soluţie de 1,5—3% penetroi se foloseşte şi în industria hîrtiei, pentru determinarea sensului foii de hîrtie, prezentînd avantajul, faţă de alte metode, că nu strică produsul papetar (o picătură de soluţie pusă pe suprafaţa hîrtiei formează o pată alungită în direcţia longitudinală, adică în direcţia de mers a hîrtiei pe maşina de fabricat în care fibrele au tendinţa să se orienteze), 3. Penetrometru, pl. penetrometre. 1. Ind. petr., Ind. chim., Ind. alim.: : Aparat pentru determinarea penetraţiei (v. sub Penetraţie 4, şi sub Penetraţie, încercare de ~). 4. Penetrometru. 2. Geot.: Aparat pentru determinarea stării fizice a pămînturilor pe teren sau în laborator, prin metoda penetrării (v. Penetrare 1). Pentru teren, cel mai simplu penetrometru e o bară metalică, eventual ascuţită la un capăt, cu ajutorul căreia se apreciază rezistenţa la penetrare a terenului, fie prin valoarea efortului necesar înfigerii barei pe o anumită adîncime, fie prin numărul de lovituri de berbec cari au acelaşi rezultat (v. sub Penetrare 1). Un alt tip de penetrometru de teren e constituit dintr-o tijă metalică \, echipată cu un mîner 2 şi cu un inel dinamometric 3, pentru măsurarea forţei de penetrare (v. fig. /). La partea inferioară pot fi înşurubate piese cilindrice sau conice de diferite dimensiuni. Determinarea se face introducînd manual, cu viteză constantă, aparatul în teren, şi înregistrînd valoarea maximă a forţei, măsurată cu micro-metrul dinamometrului. Aparatul e indicat pentru stabilirea gradului de compactare al lucrărilor de pămînt, fiind foarte expeditiv pentru măsurări de suprafaţă sau de mică adîncime. Pentru determinări sumare, atît pe teren, cît şi în laborator, sefoloseşt e penetrometrul de buzunar (v.fig. II), echipat /. Penetrometru de teren. Penicil-amină 229 Penicilină cu un resort dinamometric spiral. Forţa maximă de înfigere pînă la un reper 1, marcat pe tija aparatului, se înregistrează cu ajutorul brăţării metalice 2. în laborator, pentru stabilirea consistenţei pămînturilor argiloase, se foloseşte penetrometrul conic (v. fig. III). Conul metalic, cu unghiul la vîrf de 30°, e lăsat să intre în | proba de pămînt, preparată într-o cuvă. Adîncimea de penetrare se măsoară cu ajutorul micrometrului cu cadran. în funcţiune de consistenţa pămîntuiui, conul poate fi încărcat cu greutăţi-disc, cari se aşază pe tija culisantă a aparatului. Întrucît rezultatele determinărilor sînt relative, pentru fiecare tip de pămînt e necesară o operaţie de tarare prealabilă. î. Penicil-aminâ. Ind. chim. V. sub Peniciloic, acid 2. Penicilanic, acid 6-amino-~. Chim. biol.: Produs obţinut din_ culturile de Pen ici 11 ium chrysogenum diverşi precursori, ca în căzu cului de peniciline obţinut din fermentaţie. Radicalii R ai lanţului lateral sînt diferiţi şi dau, astfel, diferite peniciline. II. Penetrometru de buzunar. III. Penetrometru conic. 1) stativ ; 2) cuvă; 3) mi-crometru comparator; 4) con ; 5) greutăţi-disc. H/S\ c-c NC.(CH3)2 H C-N- O -CH-COOH în cari nu s-au adăugat fabricării penicilinei, de exemplu, acid fenilacetic, acid fenoxiacetic, etc. în acest caz se formează cantităţi mici de penicilină (ca produs principal) şi cantităţi mai mari de acid 6-amino-penicilanic. E un produs cristalizat, incolor, cu p.t. 208---2090, stabil la acizi; se descompune în prezenţa . alcaliilor. Are efect antibiotic slab şi e distrus de penicili- nază, ca toate penicilinele naturale. Acidul 6-amino-penicilanic se mai poate obţine prin degradarea enzimatică a penicilinei V cu ajutorul unor ciuperci sau prin degradarea penicilinei G cu ajutorul bacteriilor. în ambele cazuri, degradarea se produce prin scindarea catenei laterale cu enzima amidază, spre deosebire de penicilinază. care atacă molecula penicilinei prin deschiderea inelului (â-lactamic şi, în acest caz, se formează acidul peniciloic, care nu poate fi folosit la sinteza penicilinei. Acidul 6-amino-penicilanic e folosit la fabricarea diferitelor tipuri de peniciline semisintetice. 3. Penicilic, acid Ind. chim.: Antibiotic produs de Penicillium puberulum. Are acţiune bacteriostatică, puternică şi e toxic. 4. Penicilinază. Chim. biol.: Enzimă care inactivează moleculele de penicilină, de cele ^ mai multe ori prin hidroliză, transformîndu-le în acid peniciloic. S-a constatat prezenţa unei =CH HoC \ C-C- -OH c=o 'O Acid penicilic NC/ XCH- -CH—NH—CO—R 3 | I KOOC—HC- -N------CO penici lină (?) Unele mucegaiuri, cum sînt Peniciflium notatum şi Penicillium chrysogenum, crescutfe pe soluţii nutritive, se dezvoltă şi produc penicilină, care e trecută apoi sub forma sărurilor hidrosolubile de sodiu, potasiu sau calciu, fie sub forma sărurilor puţin solubile, cu baze organice (de ex. procaină, etc.), fie sub formă de esteri. în prima fază, soluţia se acidulează puternic, pentru ca penicilina să fie trecută în formă de acid Mber şi separată prin solubilizare în solvenţi organici, în stare de acid liber, penicilina e instabilă, pierzîndu-şi totodată activitatea antibiotică. De aceea, penicilina se transformă cît mai repede sub formă de săruri. Structura chimică a diferitelor tipuri de penicilină, sub forma de sare sodică sau potasică, obţinute prin introducerea diferiţilor radicali (R), e dată în tablou, p. 230. Dintre peniciline, cea mai importantă din punctul de vedere terapeutic e benzil-penicilina sau Penicilina G. Celelalte tipuri de peniciline se separă în cursul procesului de izolare. Pentru fabricarea penicilinei, tulpina de ciupercă trebuie păstrată sub formă de cultură pură, apoi înmulţită şi menţinută la un nivel de productivitate mărită. Aceasta se realizează prin găsirea unor noi condiţii de viaţă, prin schimbarea mediului de cultură, aerisire, temperatură, etc. Păstrarea ciupercilor se efectuează sub formă de spori, în stare uscată, la rece, timp de mai multe luni. Culturile bogate în spori, necesare procesului industrial de fermentaţie, se obţin prin înmulţirea lor pe medii de cultură; agar, soluţii nutritive, sau medii semisolide, lucrîndu-se steril. Procesul de fermentare se realizează prin însă- penicilinaze la Bacillus coli. Germenul Escherichia coli generează penicilinază. 5. Penicilina. Ind. chim., Farm.: Substanţă chimică de origine vegetală, din grupul produselor antibiotice. E un compus policiclic, avînd un inel triazolidinic şi un inel p- lac- tamic, caracteristic pentru peniciline. Din punctul de vedere funcţional, penicilina e un acid destul de puternic. Formula chimică, în forma generală (1), corespunde ameste- I. Instalaţie de cultură pentru prepararea penicilinei, cu fermentarea în trei trepte. 1) cultură de ciuperci; 2) fermentator preliminar; 3) fermentator intermediar; 4) fermentator de producţie; 5) vas pentru încărcare cu soluţii nutritive; 6) vas pentru răcire; 7) filtru; 8) recipient pentru filtrat; 9) filtru pentru aer; 10) rotametru pentru aer; 11) rezervoare pentru substanţe auxiliare; Î2)abur; 13) condensat; J4)aer; Î5)apă; 76) solă pentru răcire; 17) soluţia cu antibiotice la secţia de prelucrare. mînţarea soluţiilor nutritive cu culturile bogate în spori, folosindu-se procedeul de cultură în profunzime sau de Penicilină 230 Penicilină Penic Sin. Penicilină I; De CH3 • CH2- CH=CH • CH2- j R=A2-pentenil lină F ta-2-penteni l-penicilină O H H H s C.A.C—C^ XC.(CH8)3 C-N C • COONa II I O H Penicilină V Sin. Fenoximetil-penicilină ;o H H H s C„H5-0-CH3 • : C • N * C-C^ VC * (CH8)2 R=fenoximetil j c—^ C-COONa i II I ; o h Penicilina G Sin. Penicilină II; Benzil-penicilină Jj j O H H H s HC^ ^C-CH2 • i C • N • C-C^ • (CH3)2 HC XH C—N C-COONa XC^ ft li H OH R=benzil Dihidro F Sin. Dihidro-penicilină F; n-Amil-penicilină; Gigantic-acid :0 H H H CHa • CH3 • CHa • CHa • CH, • | C • N • C-C^ XC • (CH8)a R=n-ami! C^—rll C • COONa IUI ! O H Penicili Sin. Penicilină III; p-l H c HC/ ^C-CH2. II I HO—C. CH C ^ H R=p-hidroxi-benzi! ină X -lidroxi-benzi l-penicilină O H H H s C-N-C-C^ NC.(CH3)2 I I I C—N C•COONa li I O H Flavicidin Sin. Flavicin :0 H H H CH3 • CH=CH • CH3 • CH2 • ; C • N • C-C^ ^C • (CH8)a R==pentenil C-N- C-COONa ii I O H Penicilir Sin. Penicilină IV; n- CH8 ■ (GH2)6 . R=n-heptil lă K Heptil-penicilină O H H H C.N.C-C/ XC-(CH3)2 C—N C • COONa & Penicilină O Sin. Alilmercaptometil-penicilină IO H H H CH2=CH • CHa * S • CH2 • ! C . N ■ C-C^ NC • (CHa)a R=a!ilmercaptometil ; C—N- C • COOK I H I O H imersiune, prin care, sub influenţa agitării puternice şi a aerisirii soluţiei nutritive, ciuperca creşte uniform în tot volumul lichidului. Procedeul culturilor de suprafaţa a fost abandonat, fiind de mică productivitate. Se încearcă introducerea procedeului continuu de fermentare. Procesul de fermentare în profunzime se realizează în trei trepte (v. fig. /), dintre cari primele dojă servesc la obţinerea cantităţilor de material pentru însămînţat, iar a treia reprezintă treapta de producţie. — Dimensiunile vaselor folosite în cele trei trepte de fermentaţie sînt aproximativ următoarele: fermentatorul preliminar (200—500 I); fermentatc-rul intermediar (2000—5000 i) şi fermentatorul de producţie (20 000***80 000 I), Fermenta-toarele preliminare şi cele intermediare sînt echipate cu manta pentru încălzire şi răcire şi au agitatoare cari lucrează cu turaţia de 40—60, respectiv de 80-120 rot/min. Ferrnen-tatoarele de producţie (v. fig. //) sînt echipate cu manta sau serpentină pentru încălzire-racire, jar agitatorul lucrează II. Schema unui fermentator pentru producţia de penicilină. 1) vas de oţel inoxidabil; 2) filtru pentru aer; 3) rotametru ; 4) termometru; 5) tubulură pentru anti-spumant; 6) tubulură pentru însă-mînţări; 7) tubuiurâ pentru probe; 8) evacuare; 9 şi 10) intrarea şi ieşirea aerului; 11 şi 12) intrarea şi ieşirea apei de răcire. cu 100—200 rot/min.— Procesul de fermentaţie e condus astfel, încît suspensia de spori^să fie introdusă pe cale sterilă în fermentatorul preliminar. în condiţiile de lucru cu aerare (5* * * 15 m3 aer pe oră) şi la temperatura de 25°, ciuperca se înmulţeşte în 30—60 de ore, rezultînd o soluţie de cultură asemănătoare unui terci subţire de griş, care e trecută în fer-frentatorul intermediar. Aici se introduc, pentru aerisire, 30—70 m3 aer pe oră şi se menţine temperatura de 25°. Cultura ajunge la maturitate în 12*"24 de ore şi e trecută în fermentatorul de producţie, care e încărcat cu 30 m3 soluţie nutritivă, în care debitul de aer e de 500—1000 m3/h. — Soluţiile* nutritive se prepară din diferite materii prime şi apoi se sterilizează. Pentru fermentatorul de producţie, soluţiile nutritive sînt preparate din lactoză şi extract de porumb (sursă de azot), hidraţi de carbon şi săruri minerale (fosfat de potasiu, azotat de sodiu, sulfat de magneziu, sulfat de zinc şi săruri de calciu). Pentru a combate spumarea, care se produce în timpul fermentaţiei, se adaugă substanţe antispumante (uleiuri animale sau vegetale, siliconi şi alcooli graşi) şi se aplică şi diferite procedee mecanice. — Antibioticele produse în timpul fermentaţiei sînt cedate soluţiei nutritive în car-e se găsesc în concentraţia de circa 1 %0. Conţinutul fermentato-rului e răcit la 2°; soluţia se filtrează, iar micei iul ciupercilor (Penicillium) e spălat şi scos din fabricaţie. Filtratul de cultură obţinut (v. fig. ///) se amestecă cu acid suKuric pînă la pH 2,0—2.5 si cu disolvantul (acetat de etiI, acetat de butii, acetat de amil, cloroform, isobutil-metil-cetonă, sau alţi disolvanţi organici) şi se agită puternic într-un vas cu agitator cu turaţie înaltă. Emulsia formată se trimite într-un sistem de mai multe separatoare în serie (v. fig, III şi IV), în cari Penicilina 231 Penicilină amestecul format din filtratul apos şi disolvantul organic se .separă repede. Se folosesc două sau trei separatoare, dispuse astfel încît să se efectueze una, două sau trei extracţii, după III. Extracţia penicilinei şi treapta finala sterilă. 1) vase de amestecare; 2) separatoare; 3) vas pentru disolvant; 4) vas pentru acid; 5) vas-tampon; 6) vas pentru concentrat de penicilină; 7) vas pentru substanţele de precipitare; 8) vas de precipitare; 9) centrifugă; 10) disolvator; 11) filtre sterile; 12) vas de reprecipitare; 13) centrifugă; 14) uscător; 15) instalaţie pentru umplerea flacoanelor; 16) regulatoare de debit; 17) filtratul de penicilină de la fermentaţie; 18) disolvant cu penicilină; 19) apă din care s-a scos penicilina; /, II, III) trepte. principiul contracurentuIui. Penicilina, sub formă acidă, e disolvată în produsul organic folosit ca agent de extracţie. Pentru a mări concentraţia de penicilină, disolvantul organic e tratat cu o soluţie-tampon apoasă, care are reacţie aproape neutră, ş care extrage pen ic lina sub forma unei soluţii apoase de săruri alcaline de penicilină. Concentraţia acesteia, în penicilină, e de 4G---50 de ori mai mare decît a filtratului de cultură iniţial. Din ast-felde soluţii penicilina e precipitată, sub formă cristalină, prin tratare cu ba?e ca procaină sau di-benzil-amină, cari formează cu penicilina săruri greu solubile în apă. Se procedează la o a treia extracţie, pentru a ajunge la un produs cît mai pur şi cu concentraţia de 120* * * 150 de ori mai mare decît a soluţiei rezultate din fermentator. Pentru precipitarea penicilinei din acetat de butii, din acetat de amil şi din esteri similari se folosesc hidro-picolina şi N-etil-pirolidina. Pentru precipitarea penicilinei din cloroform se recomandă N-etil-hexametilen-imina. în operaţiile de precipitare se caută să se separe penicilina dorită de celelalte peniciline. Sărurile de penicilină obţinute, cristalizate, sînt foarte stabile în stare uscată şi pot fi bine conservate pînă la prelucrarea lor în produse finite, cari se folosesc în terapeutică. Dintre preparatele de penicilină se preferă sarea de sodiu a IV. Schema fluxului unei baterii de extracţie în trei trepte, după principiul contracurentului. 1) soluţie iniţială pentru extras; 2) agitator centrifug; 3) amestec I; 4) amestec II; 5) amestec III; 6) treapta I; 7) treapta II; 8) treapta III; 9) disolvant îmbogăţit I; 10) disolvant îmbogăţit II; 11) disolvant proaspăt; 12) disolvant îmbogăţit în penicilină; 13) lichid extras, epuizat. penicilinei G, sarea de potasiu a penicilinei G şi procain-penicilina. Prepararea sărurilor alcaline din produsele intermediare se face prin dublu schimb cu ester-acetil-acetic sodat, etil-hexan-carboxilat de sodiu, rodanură de potasiu în d-isol-vanţi organici. La prepararea procain-penicilinei, produsul intermediar se tratează cu clorhidrat de procaină. Sinteza totală a penicilinei a fost realizată în anul 1956, în modul următor: clorhidratul esterului terţiar-butiIic al acidului D-a-4-carboxi-3,5-dimetil-2-tiazolil-oc-aminoacetic (1) a fost transformat, cu ajutorul clorurii acidului fenoxiacetic, în prezenţa trietilaminei, în -derivatul fenoximetil şi apoi, prin eliminarea grupării terţiar-butiIice şi prin saponificare cu acid clorhidric, în acid liber (2). Prin ciclizarea acestuia cu ajutorul N, N'-diciclohexi l-carbodi imidei s-a obţinut fenoxi-metil-peniciIină (3), cunoscută sub numirea de penicilină V. S-a obţinut un randament de 10* * * 12% , prea mic pentru ca procedeul să poată fi aplicat industrial. HCI -H2N—CH-CO H/\ -CX C (CH3)2 o-c(ch3)3 N- H -CH • COOK c6h5- 0) -o.ch2*co- HN- -CH----- I COOH H/\ -CX C (CH3)2 (2) N~ H -CH.COOH -o-ch2*co< (3) H/S\ HN—CH—C C (CH3)2 I I I CO—N-----CH • COOK Prin separarea în stare pură a acidului 6-amino-penicilanic (1959) s-a putut trece la obţinerea diferitelor tipuri de peniciline semisintetice, ca: a-fenoxietil-penicilina, numită Bioxil sau FeneticiIină; a-fenoxi-n-propil-peniciIina; trifenil-metiI-penicilina; 2, 6-dimetoxi-fenil-penicilina, numită Celebenin, Meticilină; 6-D(—)-oc-amino-fenilacetamido-penicilina, numită Penbritin; D-4-amino-4-carboxibutil-penicilina, numită Sine-matina B, şi altele. Penicilina se prezintă sub formă lichidă şi cristalizată. Toate formele de penicilină sînt foarte higroscopice, solubile în apă, în alcool şi în eter. Penicilina e distrusă uşorsub influenţa căldurii, a acizilor, alcaliilor, a sărurilor metalelor grele, a alcoolului, enzimelor, a unor bacterii aerobe, etc. Penicilina nu e influenţată de prezenţa sîngelui, a plasmei sau a produselor de dezagregare tisulare. Acţiunea antibiotică a penicilinei se exercită bacteriostatic şi bactericid, în principal asupra bacteriilor gram-pozitive, şi se manifestă, din punctul de vedere al modificărilor metabolice, sub numeroase aspecte: modifică respiraţia germenilor (care e stimulată la concentraţii mici şi e inhibită la concentraţii mai mari de antibiotic); modifică potenţialul de oxido-reducere al mediilor de cultură a germenilor supuşi acţiunii ei; modifică metabolismul acizilor nucleici, inhibînd ribonucleaza (ceea ce produce o turburare a acidului ribonucleic, în sensul unei acumulări precoce a acestui component); modifică asimilarea unor acizi indispensabili, blocînd asimilarea acidului gluta-mic, ceea ce e în corelaţie cu caracterul de selectivitate al penicilinei faţă de germenii gram-pozitivi şi gram-negativi. în concentraţii foarte mici inhibeşte microorganismele gram-pozitive, pe cînd în concentraţii foarte mari are un efect slab asupra organismelor gram-negative. Penicilina inhibeşte o reacţie biochimică esenţială pentru primul grup de microorganisme, dar neesenţială pentru al doilea grup. S-a constatat Penicilină B 232 Peninsulă că microorganismele gram-regative pot sintetiza aminoacizii necesari, pe cînd cele gram-pozitive depind, în mare măsură, de aportul lor din exterior, de prezenţa lor în mediul de cultură. Unul dintre mecanismele de apărare ale unor germeni gram-negativi e proprietatea acestora de a produce enzime, penicilinaze, cari au proprietatea de a degrada şi de a înlătura activitatea antibiotică a penicilinei. Penicilină O: Alilmercaptometil-penicilină. Se obţine prin izolarea, din culturile producătoare de penicilină, cînd se introduce ca „precursor" acid alilmercaptoacetic. E solubilă în apă şi stabilă în stare uscată, la temperatura obişnuită. Se prezintă sub formă de sare de potasiu sau de novocaină. Se poate întrebuinţa în locul penicilinei G, fiind mai puţin alergizantă. Sin. Cer-O-ciIlin potasiu. Penicilină V: Fenoximetil-penicilină. Se obţine adăugînd culturilor de Pen ici 11 ium chrysogenum, ca „precursor", acid fenoxiacetic şi întrebuinţînd, ca sursă de azot, autolizat de drojdie. E puţin solubilă în apă; e solubilă îri solvenţi organici polari. Forma D, dextrorotatorie, e activă biologic* Sărurile de calciu se folosesc pentru tabletare. E întrebuinţată.ca antibiotic pe cale orală, fiind foarte rezistentă la acţiunea distrugătoare a sucului gastric. Sin. Ora-ciliin, Oratren, Ospen. Penici lin-procain: C16H18N204S—C13H20N2O2• H20. Benzilpenicilinat de procaină. Are aceleaşi indicaţii terapeutice ca benzi I pen ici I ina, avînd o acţiune prelungită. Pen i c i I i n-be.nz at i n G: Sare a penicilinei cu N, N'-dibenzil-etilen-diamină. Poate fi administrată paren-teral şi are absorpţie lentă. Sin. Dicilină, Bicilină, Benzetacil, Tardocilin, Extencilin. Penicilină retard: Penicilină cu absorpţie lentă. Sin. Penicilină depot. V. Dicilină, PeniciLin-procain, Pen ic lin-benzatin G. Penicilină d 6 p o t. V. Penicilină retard. 1. /n/ B. Farm.: Produs bacteriostatic (antimicrobian) care se obţine, alături de penicilină, din Penicillium notatum. E o glucozo-aerodehidrază, complex format din flavinadenin dinucleotid şi o proteină. Se obţine prin aceleaşi procedee ca şi penicilina. E solubilă în apă şi insolubilă în solvenţi organici; e activă numai în prezenţa glucozei şi e inactivă în prezenţa sîngelui, a plasmei, sau a produselor de dezagregare tisulară, asupra microbilor gram-pozitivi şi gram-negativi. Sin. Notatină. 2. ~ Crustozin. Farm ; Produs bacteriostatic (antimicrobian) obţinut din Penicillium crustosum, cu structura chimică necunoscută. Se obţine prin aceleaşi procedee ca şi penicilina; e solubilă în apă, în eter, cloroform, acetat'de amil. Are caracter acid, e termolabilă, activă în prezenţa sîngelui, a plasmei, etc.; nu e toxică; e activă asupra microbilor gram-pozitivi, iar în concentraţii mari atacă şi microbii gram-negativi. s. unitate de Farm.: Activitatea specifică a penicilinei conţinute în 0,6 micrograme de etalon. Etalonul e un eşantion de sare sodică de penicilină G cristalizată. Un mili-gram de penicilină G sodică pură reprezintă deci 1667 de unităţi. Unitatea internaţională e aproximativ echivalentă cu unitatea adoptată la început de grupul de la Oxford; de aceea, unitatea e numită adeseori „Unitate Oxford" sau „Florey". • Celelalte săruri de penicilină, avînd greutăţi moleculare diferite, au unităţi cu o valoare deosebită de a sării de sodiu ; de exemplu, un miligram de penicilină G potasică pură reprezintă 1595 de unităţi. Valoarea unităţilor celorlalte varietăţi de penicilină decît penicilina G se stabileşte prin testare microbiologică, comparativ cu etalonul de penicilină G sodică. In industrie se foloseşte în mod obişnuit megaunitatea, care e egală cu un milion de unităţi (ordinare). 4. Penicillium. Bot.: Gen de ciuperci din grupul Hipomi-cetelor, mucegaiuri cu filamente ramificate, cari se găsesc în toate regiunile. Speciile mai importante din genul Penicillium sînt grupate în patru diviziuni împărţite în subdiviziuni. Principiul de bază al clasificării îl constituie tipul de ramificare a pen ici I u I u i sau a capătului cu spori, iar caracteristicile coloniilor constituie o bază pentru subdiviziuni. Cele patru diviziuni ale genului Penicillium sînt: Mono-verticillata, BiverticiIlata symmetrica, Polyverticillata sym-metrica şi Asymmetrica. Monoverticillata cuprinde specii ale căror culturi produc acid citric (de ex. P. Charlesii, P. spinulosum); Biverticillata symmetrica cuprinde specia P. luteum-purpurogenum, a cărei cultură produce acid gluconic; Polyverticillata symmetrica cuprinde cîteva specii fără importanţă; Asymmetrica e diviziunea cea mai mare şi cuprinde specii de importanţă economică, cum sînt: unele specii cari formează culturi cari distrug fructele (de ex. P. italicum, P. digitatum), speciile cari produc acid gluconic; apoi P. notatum şi P. chrysogenum, din cari se obţine penicilină; P. cyclopium, P. puberulum, din cari se obţine acid pen ici I ic, etc. Anumite specii de Penicillium se cultivă şi sînt folosite în industria medicamentelor pentru obţinerea antibioticelor (v. Penicilină). 5. Peniciloic, acid Ind. chim.: Acid di bazic avînd un inel triazolidinic şi care se obţine din peniciline, prin deschiderea inelului p-lactamic. Penicilina suferă extrem de uşor, mai ales în mediu acid, o hidroliză prin care se deschide inelul P-lactamic, caracteristic, al acestor substanţe şi trece în acid peniciloic, conform reacţiei: H,C H3C HOOC—HC- NCX NCH-/ i -CH—NH—CO-R HaQ H+ -N--------CO penicilina (R depinde de tipui penicilinei) h3c s \ / \ x' CH- ■. XH —NH — CO- R HOOC»—HC- -NH COOH acid peniciloic Prin hidroliză mai avansată, cu acizi la cald, acidul peniciloic se descompune în penicil-aminâ (un tioamino-acid) ş^ în acid penaldic (un acid p-aldehidic) care se transformă imediat, prin decarboxilare, în penilo-aldehidâ. SH Acid peniciloic h8o H+ H,C + -c oa HCOC—HC—NH2 penici l-amină 0=H0- HC—NH—CO-R 1 + I I COOH acid penaldic -* 0=HC—CH2—NH—CO-R penilo-aldehidâ Penilo-aldehidele obţinute diferă prin natura radicalului R (v. şi sub Penicilină). 6. Peninsula, pl. peninsule. Geogr.: Porţiune a uscatului continental care, prin raport cu ţărmurile înconjurătoare, înaintează adînc în interiorul apelor oceanice sau marine. Penior 233 Peniţă Forma peninsulelor e foarte variată, deosebindu-se: peninsule 2. Peniţa, pl. peniţe. Gen.: Ustensilă fabricată din tablă unghiulare (de ex.: Alaska, Sumatra, India, York, etc.); de metal (de obicei oţel, uneori alte metale neferoase), ter- peninsule rotunjite sau semicirculare (de ex.: lamal, minată cu un vîrf despicat şi care, adaptată la un toc, se folo- aifp OCEANUL ^INGHETAT OCEANUL P A C i F i C LEGENDA Peninsule mari in unite te structurală de platformă Peninsule în unitate structurală VuIZl de geosindinat |-------] Peninsule mici Peninsulele importante de pe glob (în ordinea mărimii lor). 1) Arabia; 2) India; 3) Indochina; 4)Labrador; 5) Scandinavi a; 6) Iberică; 7) Asia; 8) Balcanică; 9) Kamciatka; 10) Malaca. Florida, Yukatan, etc.); peninsule strangulate, mai înguste în zona de legătură cu continentul (istmul), cari sînt şi cele mai numeroase (de ex.: Scandinavia, Coreea, Malaca, Cri-meea, Noua Scoţie, Mei vi I le, Boothia, lutlanda, etc.); peninsule cu formă neregulată, unele cu lăţimea mare spre ocean (de ex.: peninsula Labrador, Peninsula arabică, etc.), altele de forma unei cizme (de ex. Peninsula italică). Peninsula se termină, de cele mai multe ori, cu un cap care reprezintă cel mai înaintat punct al uscatului. Formarea peninsulelor e strîns legată atît de marile sisteme de prăbuşiri şi de ridicări ale scoarţei terestre, cît şi de înaintarea apelor marine în zonele învecinate scufundate, în general, peninsulele sînt de natură tectonică şi, mai rar, numai în cazul peninsulelor mai mici, sînt şi de natură acumulativă; de asemenea, sînt şi peninsule transformate din insule apropiate de continent, prin acumularea porţiunii dintre acestea (de ex. peninsula Crimeea). Cele mai mari peninsule de pe suprafaţa globului terestru sînt: Arabia (2 730 000 km2); India (2 088 000 km2); Indo-china (2 030 000 km2); Labrador (1 300 000 km2); Scandinavia (800 000 km2); Iberia (584 000 km2); Asia Mică (506 000 km2); Balcanică (468 000 km2); Kamciatka (264 C00 km2); Malaca (237 000 km2), Acestea sî t dezvoltate atît în unitatea structurală de geosinclhal, c't şi în cea de platformă (v. Harta). 1.Penior, pl. penioare. Ind. text.: Sin. Cilindru piepte-nător. V. Cilirdru perietor, sub Cilinc'ru 2. seşte pentru scris cu cerneală (v. fig.). După forma vîrfului, se deosebesc: peniţe obişnuite cu vîrf ascuţit sau cu vîrf îndoit, Diverse tipuri de peniţe. 1) obişnuită; 2) de stilou; 3 şi 4) pentru desen, în special topografic şi cartografic; 5) pentru desen litografic; 6) topografică; 7) pentru caligrafie (claps); 8) pentru scris afişe («redis»); 9) pentru scriere rondă; 10) pentru persoane cari scriu cu mîna stîngă. care trebuie să fie elastic, şi să permită o scriere caligrafică, şi peniţe cu destinaţie specială, din cari fac parte: peniţele de desen, peniţele cartografice (de dimensiuni mici şi cu vîrful deosebit de subţire şi alungit), peniţele pentru scris afişe (redis) şi peniţele „rondo" (cu vîrful retezat scurt, care permite executarea unor scrieri speciale; de ex. scrierea rondă), etc. O construcţie specială are peniţa pentru tocurile rezervor. Acestea se confecţionează din oţel inoxidabil sau permalloy, cari uneori se auresc, sau din aliaje cu aur. Ca aspect exterior peniţele fabricate pentru tocuri rezervor au vîrful îndoit sau îngroşat. Pentru mărirea rezistenţei contra uzurii prin Pennin 234 Pennsylvanian frecare în timpul scrisului, peniţele pentru tocuri rezervor se întăresc cu metal dur, sormait (uneori cu osmiridiu), sub forma unei mici sfere spintecate care se sudează la vîrf. Pentru confecţionarea peniţelor se folosesc benzi de oţel carbon 1% , cu grosimea de 0,05 pînă la 0,35 mm obţinute de la oţelării laminate, sub formă de bobine. Procesul tehnologic pentru obţinerea peniţelor cuprinde următoarele faze: perforarea, spintecarea laterală, marcarea şi eboşarea, „ridicarea", călirea, revenirea, curăţirea, rectificarea transversală şi longitudinală, spintecarea, colorarea şi lăcuirea, unele dintre aceste operaţii executîndu-se concomitent la o singură presă cu scule corespunzătoare. Astfel, primele faze ale procesului de producţie se execută la prese mecanice, de obicei în patru trepte, o pereche caracteristică de scule executînd succesiv: perforarea (adică ştanţarea găurii care se găseşte în spatele vîrfului peniţei), spintecarea laterală (pentru a executa tăieturile cari contribuie la mărirea flexibilităţii peniţei), marcarea (poansonarea numelui întreprinderii fabricante sau alt detaliu necesar) şi eboşarea. Semifabricatul perforat, spintecat lateral şi marcat, care e plat, trebuie „ridica t“, adică adus la forma semici-lindrică obişnuită a peniţelor. Această operaţie nu poate fi efectuată imediat după eboşare, în aceeaşi presă mecanică, deoarece oţelul nu e destul de moale (un oţel prea moale nu asigură o eboşare perfectă şi nu permite obţinerea unu« vîrt de precizie). E necesară deci o operaţie prealabilă de re-coacere de dezoxidare, care se execută în cuptoare electrice. Operaţia de ridicare a semifabricatului recopt se execută la prese mecanice echipate cu scule corespunzătoare şi cu duze cari produc vine de aer comprimat (comandate de o supapă acţionată de excentricul presei, cînd se întoarce pentru a executa o cursă nouă) pentru ejectarea peniţelor după ridicare. în cazul anumitor peniţe (de ex. peniţele cartografice cari au o coadă tubulară în care se împinge tocul), ridicarea e urmată de o altă operaţie la presă, şi anume de rotunjire. După ce au căpătat forma definitivă, peniţele de oţel se călesc la temperatura de 700—780° în atmosferă neutră, controlată, într-un cuptor electric cu vatră oscilantă şi cu rezervor de călire etanş. Din baia de călire produsul călit, lipsit de oxizi, e degresat, înainte de revenire, cu triclor-etilenă. Revenirea se efectuează în loturi mari de circa 14 400 de peniţe (100x12 duzini), în tobe orizontale de oţel, cari se rotesc încet şi sînt încălzite pe dedesubt. în aceste tobe, peniţele se încălzesc uniform,, operaţia fiind supra-veghiată cu atenţie de lucrător, care scoate din cînd în cînd cîte o peniţă şi o încearcă prin îndoirea vîrfului. Cînd se obţine duritatea necesară se goleşte toba prin basculare. După revenire, care provoacă o oarecare colorare superficială a peniţelor, urmează două operaţii de curăţire, pentru a obţine finisarea necesară şi pentru a îndepărta orice urmă de rugozitate de pe suprafaţa peniţei. în acest scop, peniţele sînt întîi curăţite în tobe rotative de oţel, cu nisip şi cu apă, timp de circa 24 de ore,d upă care sînt mutate, pentru alte 24 ce ore, în alte tobe cu un amestec de ulei şi de gresie; în aceste tobe, peniţele capătă luciul lor final. După operaţiile de curăţire, pentru a le îmbunătăţi flexibilitatea, peniţele sînt supuse rectificării, în două faze: transversal, la vîrf, şi de-a lungul axei peniţei. Această operaţie care se face manual, bucată cu bucată, nu e necesară la toate peniţele, unele dintre ele putînd trece direct la operaţia următoare: spintecarea longitudinală, adică executarea tăieturii de la vîrf pînă la gaura perforată. Această operaţie finală se execută la o presă cu excentric, cu o pereche de scule de simplă forfecare, fără îndepărtare de metal. Peniţele sînt supuse apoi unui tratament la tobă, în rumeguş de lemn, pentru a le curăţi, după care, în caz de necesitate, sînt colorate prin încălzire, în toba de revenire, şi lăcuite, prin cufundare, centrifugare şi tratament la tobă. Procesul tehnologic se termină prin operaţia de control, care se efectuează prin sondaj. î. Pennin. Mineral.: (Mg, Fe)5AI[A| Si3O10](OH)8. Mineral din grupul ortocloritelor, cu mare răspîndire în şisturile cloritoase (roci verzi), conţinînd: 17,4—35,9% MgO; 0,7**• 17,4% FeO ; 0-5,7% Fe203; 13,8-21,3% A!208; 29,8-33,7% Si02; 11,5-14,6% H20. Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa prismatică, în -cristale cu habitus pseudoexagonal, romboedric, larrelar, tabular, sau sub formă de butoiaşe (în geode). Formele de agregare sînt solzoase, lamelare sau de mase compacte; frecvent, macle după legea doritelor, cînd planul de maclă şi suprafaţa de asociaţie e (001) şi, uneori, macle după legea micelor. Culoarea e verde pînă la neagră, uneori roz. albăstruie sau violetă, mai rar albă-argintie. în foiţe subţiri e transparent, slab colorat. Are luciu sticlos, iar pe suprafeţele de clivaj e sidefos. E flexibil, dar nu elastic; prezintă clivaj bun după (001) şi are duritatea 2-• *2,5 şi gr. sp. 2,6—2,85. E optic biax cu indicii de refracţie: fip= 1,575—1,582 şi w = 1,576—1,583. E puternic pleocroic: rip— verde şi n — incolor sau gălbuj-verzui deschis. La flacăra suflătorului se desface în foiţe, dar nu se topeşte. Prin încălzire puternică pierde ionii de hidroxil şi se albeşte. Se descompune în acid sulfuric. 2. Penning, efectul Fiz.: Fenomenul de micşoraare a tensiunii de aprindere a unei descărcări electrice într-un gaz, datorit introducerii unui alt gaz al cărui potenţial de ionizare e mai mic decît potenţialul de excitare a stării metastabile' a gazului care se găsea iniţial în tubul de descărcare. s. Penninicâ, zona Stratigr.: Zona centrală a Alpilor occidentali, cuprinzînd două şanţuri cu formaţiuni' eugeo-sinclinale (şanţul valezan la nord şi şanţul piemontez la sud), separate printr-o platformă intrageosincl inală (platforma briansoneză). în Alpii orientali, unde apare în ferestrele engadine şi Hohe Tauern, această zonă e în cea mai mare parte acoperită de pînzele austro-alpine. Datorită sarcinii enorme pe care au suportat-o prin acoperire tectonică, depozitele mesozoice şi eocene ale zonei penninice sînt mai mult sau mai puţin metamorfozate. 4. Pennsylvanian. Stratigr.: Sistemul superior al Carboniferului din America de Nord, tipic dezvoltat în Munţii f Apalaşi, corespunzător Carboniferului mediu şi celui superior din Europa. Pennsylvanianul conţine mari rezerve de cărbuni. E discordant faţă de Mississippian şi cuprinde următoarele subdiviziuni: Etaje J Midcontinent Apalaşi Stefanian j faza marathoniană grupa Missouri (seriile de Ca-nyon şi Cisco inferior) discordanţă (faza asturică) Monongahela Conemaugh, Alleghany cu strate de cărbuni şi intercalaţii marine c _d 33 a> Na: su D C B Seria de Des Moines (sau Strawn) cu strate de cărbuni discordanţă (faza Wichiîa) Conglomeratele de Potsville A murianul perior Seria de Morrow Pensă 235 Pentadă /. Penseta obişnuită. //. Pensetă pentru microfiltre. 1. Pensa, pl. pense. 1. Tehn.: Sin Pensetă (v.). 2. Pensa. 2. Ind. text.: Cută scurtă interioară, ascuţită la unul sau la ambele capete, efectuată asupra detaliilor produselor de îmbrăcăminte pentru ca, prin coasere, să se dea produsului forma corespunzătoare corpului uman. Pensele pot fi tăiate şi cusute sau netăiate şi cusute (cazul produselor cari nu se căptuşesc) sau cusute numai parţial (la produse de tip sport). 3. Penseta, pl. pensete. Tehn.: Unealtă de mînuit pentru apucarea unor obiecte cu dimensiuni mici (de ex.: piese de ceasornic, de contor, de maşini de calcul, litere de tipar la scoaterea corecturilor, etc.) sau a unor cantităţi mici de substanţe cari nu se pot atinge cu mîna liberă (de ex.: sodiu metalic, fosfor, etc.), compusă din două braţe („ramuri") îmbinate prin sudare sau prin nituirc la unu! dintre capete şi cari — în stare de nefolosire — au capetele libere depărtate (v. fig. /). Cele două braţe ale pensetei au — aproape de locul de îmbinare — o porţiune subţiată şi elastică, iar la celălalt capăt sînt ascuţite sau lăţite (de ex. pensetele pentru microfiltre, cari au vîrfurile lăţite îmbrăcate în cauciuc; v.fig. II) şi netede sau striate pe faţa de lucru, după natura pieselor cari trebuie prinse. Pentru apucarea pieselor, capetele braţelor se apropie unul de altul, prin apăsare cu două degete. Sin. Pensă. 4. Pensula, pl. pensule. 'Tehn.: Ustensilă casnică, sau unealtă, constituită dintr-un mîner pe care e fixat un mănunchi de fire, şi care serveşte !a întinderea anumitor materiale (deex.: lacuri, vopsele, pulberi, spumă de săpun, decapanţi, etc.) pe o faţă a unui obiect, sau la îndepărtarea particulelor de pulberi de pe o faţă a unui obiect. Minerul e, de obicei, de lemn. Firele întrebuinţate (a fabricat pensule diferă după scopul în care acestea sînt folosite; de exemplu: pentru lucru brut de vopsitorie sau de zugrăvit se folosesc fire de păr de porc amestecate, uneori, cu fibre vegetale; pentru lucru fin de pictură se folosesc fire de păr de om, de castor, cîine, vulpe, cămilă, capră, jder, vidră, bursuc, etc.; pentru materiale corozive (de ex. soluţie de sodă caustică) se folosesc fire de sticlăsau de plaste, etc. Mănunchiul de fire poate fi cilindric sau conic şi poate avea secţiunea transversală circulară (pensula rotunda) sau aproape rectangulară (pensula plată), potrivit scopului în care e folosită pensula (v. fig.). Firele pensulelor se asamblează într-un suport care poate fi: un cotor de pană de pasăre; un tub conic sau ci I indric de tablă subţire; un inel de metal; o piesă (ci lindru- fi disc) de lemn sau de plaste; etc. Fixarea se face prin înglobarea într-un chit, prin legare cu sîrmă sau cu fire textile subţiri, prin turtirea sau prin reducerea luminii suportului tubular de tablă. Suportul periilor poate constitui mînerul periei, sau poate fi asamblat cu un mîner de formă adecvată. 5. ~-ac. Poligr., Foto.: Pensulă fină, cu părul aşezat în aşa fel, încît prin înmuiere în apă şi prin presare cu degetele, ia o formă conică, cu vîrful foarte ascuţit. Se foloseşte mai ales la retuş (v.) în fotografie şi în poligrafie. e. Penta-: Prefix cu semnificaţia „cinci" sau „de cinci ori". 7. Pentacarhonil de fier.Chim. V. sub Carbonili metalici. 8. Pentacen. Chim.: 2, 3, 6, 7-Dibenzenantracen. Hidrocarbură aromatică polinucleară condensată linear (acenă), con-tinînd cinci nuclee H H H H H II I I I NC' H benzenice. Se prezintă în foiţe sau ace albastre-violete (din nitrobenzen) cu p. t. 300° (cu descompu- HC! 8 A 7 C 6 C 5 C 4 JCH nere); subl imează în C C C / vid; e insolubil în \~\ j-| h apă, foarte greu solubil în solvenţi organici. Soluţia diluată a pentacenului în antracen prezintă o fluorescenţă roşie. Pentacenul dă uşor reacţii de adiţie, în poziţia meso. Cu pentaclorura de fosfor se clorurează la 6, 13-diclorpen-tacen. Cu filodiene, ca anhidrida maleică sau benzochinona, dă compuşi de adiţie (sinteza dien). Cu oxigenul, în prezenţa luminii, formează peroxizi; acidul cromic îl oxidează la dibenzantrachinonă. Se obţine prin dehidrogenarea 6,13-dihidropentacenului. 9. Pentachinâ. Farm.: 6-Metoxi-8-(5'-isopropil-amino-pen-tilamino)-chinolină, din clasa substanţelor antimalarice de sinteză. Se obţine H H C C '—C C CH I II I HC C CH I NH-(CH2)5HNCH CH* CH, Fungicid (v.) folosit la pro- Tipuri de pensule. 1 şi 2) rotundă, fină, cu suport din tub metalic şi cu mîner de lemn, respectiv cu suport din cotor de pană, pentru pictură; 3) lată, cu suport metalic; 4) rotundă şi legată cu sfoară, cu mîner, pentru grunduit în vopsitorie; 5) rotundă, pentru linii în vopsitorie; 6) rotundă, şi cu perii fixaţi într-un inel metalic, pentru vopsitorie; 7) lată (canadiană) pentru uniformizat în vopsitorie; 8) de ras (pămătuf); 9) rotundă, pentru lucru cu şablonul; 10) lată, pentru praf. prin condensarea 6-metoxi-8-amino-chi-nolinei cu clor-di- F metil-amino-hexan. Pentachina e mai activă şi mai puţin toxică decît plasmo-china (v.) în infecţiile paludismului. 10. Pentaclorfenol. Ind. chim. tecţia lemnului contra putrezirii, fie emulsionat cu ulei mineral,’ fie ca pentaclorfenolat alcalin în soluţie apoasă. Se prepară prin hidroliza hexaclorbenzenului cu hidroxid de sodiu. Se prezintă sub formă de substanţă cristalină incoloră, insolubilă în apă. Sub forma de pulbere fină irită puternic mucoasa nazală. Avînd proprietăţi fitotoxice puternice, pentaclorfenolul nu e utilizat ca fungicid în (egumicultură sau în pomicultură. 11. Pentacrinus. Paleont.: Crinoid din ordinul Articulata, al cărui peduncul e format din articole (rondele) de formă pentagonală, cu cinci faţete de articulaţie în formă de petale striate. Caliciul e foarte mic şi diciclic, iar braţele sînt lungi, foarte ramificate, cu numeroase pinule. E cunoscut începînd din jurasic. Trăieşte şi azi în mări, laadîncimi foarte mari. în Cretacicul din Dobrogea (la Babadag) au fost identificate calcare cu entroce de Pentacrinus sp. 12. Pentadâ, pl. pentade. Meteor.: Perioadă de cinci zile consecutive, folosită în climatologie. Pentaeritrită 236 Pentân 1. Pentaeritritâ. Chim.: (CH2OH)4C. Polialcool, tetrol, obţinut prin condensarea aldehjdei acetice cu aldehidă for-mică în prezenţa bazelor puternice (hidroxid de calciu). E o substanţă solidă, cristalizată în prisme, cu p.t. 253°. E utilizată la diferite sinteze şi, în special, la prepararea tetra-nitratului de pentaeritrită, care e un exploziv foarte puternic (v. Exploziv). 2. Pentagon, pl. pentagoane. 1. Geom.: Poligon (v.) plan cu cinci laturi. Figura (Ax A2 A3 A4 A5AX) e un pentagon regulat convex, iar figura (Ax Az A5 A2 A± Ax) e un pentagon regulat stelat. Ambele speci i pot fi obţinute prin operaţia de împărţire a unui cerc în cinci arce egale (v. fig. /) şi construind segmen-tele^determinate de extremităţile acestor arce. împărţirea unui cerc în cinci arce egale se obţine prin efectuarea operaţiei de împărţire a unui cerc în zece părţi ///. perpendiculara pe AXA2 prin mijlocul O al segmentului AXA2. Se construieşte cercul C tangent în Ax la Ax/. raza egală cu AxO. Cercul care la(C), contactul fiind interior, intersectează dreapta (d) în punctul A±. Cercul cu centrul în A± şi cu raza egală cu AXA2 intersectează arcul în Ar 4) 'wT Ai 0 A 2 IV. Construcţia unui pentagon regulat convex avînd latura dată. /. Pentagon regulat convex (linii II. Construcţia laturii pentagonului continue) şi pentagon regulat stelat regulat convex înscris într-un cerc (linii întrerupte). dat. decagonului regulat convex, se obţine prin următoarea construcţie (v. fig. II): Pe o dreaptă se consideră un segment A1A2, egal cu raza cercului dat. Pe perpendiculara în A2 pe această dreaptă se construieşte segmentuM20, egal cu jumătatea lui AXA2. Dreapta (AxO) intersectează cercul avînd centrul în O şi raza egală cu OA2 în punctele M, M' (AXM 0,ua>0 şi s^>0. în cea mai mare parte a aplicaţiilor, ua<0 şi deci ^==0, iar Calculul separat ai iui ia şi ie se efectuează cu relaţiile de aproximaţie: — = 8 % dacă u ^ 0,8 \ -4=1,392 8 caca u ^ 0,8 u 7-^0 Zs B fiind un factor care se determină experimental pentru fiecare tub. Cînd pentodă lucrează ca amplificator de semnale slabe, punctul de funcţionare se meţine într-o plajă lineară a caracteristicilor şi se poate utiliza o schemă echivalentă pentru componentele alternative. Cea mai adecvată e schema generatorului de curent constant, deoarece rezistenţa internă a pentodei e foarte mare (v. fig. V). Datele caracteristice ale unei pentode sînt: tensiunea şi curentul de încălzire; capacităţile dintre electrozi; datele maxime privitoare la limitele de utilizare (tensiunea anodică maximă, tensiunea de ecran maximă, tensiunea de grilă maximă, curentul catodic maxim, puterea disipată pe anod maximă, puterea disipată pe ecran maximă, puterea disipată pe gri lă maximă); parametri i principali de anod şi de ecran. Parametrii principali de anod sînt: rezistenţa internă, panta şi factorul de amplificare. Parametrii principali de ecran sînt: rezistenţa internă de ecran, panta de ecran, factorul de amplificare grilă de comandă-ecran. Pentodele se clasifică în pentode de înaltă frecvenţă (cu pantă fixă şi cu pantă variabilă) şi în pentode de joasă frecvenţă (pentode finale- sau de putere). Pentodele de înaltă frecvenţă au un ecran des şi, deci, o capacitate de trecere anod-grilă mică (0,001 •••0,5 pF). Rezistenţa internă e mult mai mare decît la triode (deoarece existenţa ecranului şi a supresorului fac ca influenţa tensiunii anodice asupra curentului anodic să fie foarte mică), cuprinsă între 0,2 şi 3 M£2; factorul de amplificare e şi el mare (500***2500) din acelaşi motiv, iar panta are valori de acelaşi ordin ca la triodă (0,5 * • * 10 mA/V). De obicei, aceste pentode lucrează cu tensiuni de ecran mai joase decît tensiunea anodică, raportul curenţilor iji fiind cuprins între 2 şi 5. Afară de pentodele de înaltă frecvenţă cu pantă fixă, la cari grila (în cazul formei cilindrice a electrozilor) e execu- s 4 lz '//. Construcţia interioară a unei pentode cu pantă variabilă. 1) catod; 2) grilă; 3) ecran; 4) su~ presor; 5) anod. pentode cu pantă fixă (1) şi a unei pentode cu pantă variabilă (2). V. Schema echivalentă pentru componente alternative a unui amplificator cu pentodă la semnale slabe şi frecvenţe joase. I)curentul generatorului de curent constant echivalent pentodei de pantăi1 şi rezistenţă internă Rj ; U„) tensiunea de grilă ; Us) tensiunea de ieşire la bornele impedanţei de sarcină zs. tată sub forma unei spirale cu pas constant, se construiesc pentode de înaltă frecvenţă cu pantă variabilă, la cari spirala grilei are un pas variabil, fiind mai rară în centru şi mai deasă spre extremităţi (v. fig. VI). Diferitele porţiuni ale grilei contribuie la curentul total în mod diferit, în funcţiune de valoarea tensiunii de grilă, şi dau pante diferite. Global rezultă o caracteristică ia—f(ug) cu pantă variabilă (v. fig. VII), cu valoare mare la tensiuni de grilă apropiate de zero şi cu valoare mică la tensiuni de grilă puternic negative. Astfei, panta şi deci amplificarea dată de tub scad, cînd negativarea grilei devine mai pronunţată. La o pentodă tipică cu pantă variabilă, panta scade de la 6 mA/V pentru ua=— 2 V la 0,06 mA/V pentru ug= —35 V şi, în mod proporţional, scade şî amplificarea. Ceilalţi parametri sînt ca şi la pentodele de înaltă frecvenţă cu pantă fixă. Pentodele de joasă frecvenţă au un ecrân mai rar, efectul de ecranare fiind mai puţin esenţial. Capacitatea de trecere anod-grilă e, în consecinţă, de 0,2"*2 pF, rezistenţa internă de 20---500 kQ, factorul de amplificare de 150---600; panta are valori mai mari (2—15 mA/V). Tensiunea de ecran e egală sau apropiată, ca valoare, de tensiunea anodică, raportul curenţilor iJig fiind de 5***8. Aceste pentode se utilizează, de cele mai multe ori, în etajele finale ale radioreceptoarelor sau ale amplificatoarelor de audiofrecvenţă şi se mai numesc pentode finale. Din cauza dificultăţilor legate de răcirea grilelor şi a anodului, pentodele nu se construiesc pentru puteri disipate mai mari decît 500 W. Pentodele se folosesc pe scară mare în foarte multe montaje de putere mică şi mijlocie: amplificatoare de înaltă şi de joasă frecvenţă, oscilatoare, stabilizatoare, relee electronice, aparate electronice de măsură, etc. Dintre toate tuburile electronice, pentodele se fabrică în perioada actuală în cantitatea cea mai mare, ele putînd fi conectate şi folosite şi ca triode sau tetrode. De multe ori, din motive de economie, pentodă se fabrică împreună cu alte sisteme de electrozi în acelaşi balon sub formă de diodă-pentodă, dublă diodă-pen-todă, triodă-pentodă, dublă pentodă, etc. 1. ~ amplificatoare cu emisiune secundara. Telc. V.sub Tub amplificator cu emisiune secundară. 2. circuit cu ~ amplificatoare în faza. Telc.: Circuit electronic amplificator cu pentodă, în care grila de comandă Pentozani 240 Pentoze şi anodul sînt ia potenţiale fixe faţă de catod, semnalul se aplică pe supresor, iar tensiunea de ieşire se obţine pe ecran, în fază cu tensiunea de intrare şi nu în opoziţie, ca în etajele amplifica-toareobişnuite (v. fig. /). Circuitul echivalent (v. fig. //) pentru componentele, alternative al pentodei amplificatoare în fază e similar cu circuitul echivalent obişnuit pentru o triodă, pentru o tetrodă sau pentru o pentodă, dacă I. Pentodă în montaj de amplificare în fază. S) supresor; £) ecran; C) catod. se definesc: panta curentului de ecran în raport cu tensiunea de supresor, s„„=l^l <0; -m* internă d " / 1 rezistenţa internă de ecran, £ nie ywr- 2gVJesUs«C) C R factorul de amplificare supre-sor-ecran, -SetRie In acest caz, {—) fi!î) <0. 1 r =t:—I u R;X e II. Circuitele echivalente ale pentodei amplificatoare în faza. o) cu generator de tensiune ^constantă ; b) cu generator de curent / constant. ie = _____!5 I R. I «I te '-—Rei Pentodă în montaj de amplificare în fază se foloseşte acolo unde e nevoie să se obţină cu un singur tub o tensiune ampl i-ficată în fază cu cea aplicată la intrare: de exemplu, în anumite amplificatoare, pentru realizarea unui oscilator cu reac-ţiune folosind un singur grup RC (oscilator cu audiofrecvenţă), etc. Dacă în acest montaj se leagă supresorul la ecran (prin intermediul unei baterii sau al unui condensator, pentru păstrarea polarizaţiei corecte de curent continuu), se realizează o reacţiune pozitivă totală de tensiune (deoarece u^ şi us~ sînt în fază), care conduce la o rezistenţă internă R.g negativă de tip N, obţinîndu-se un montaj transitron (v.). i. Pentozani, sing. pentozan. Chim.: Polizaharide cari derivă de la pentoze. în natură însoţesc celuloza din lemn, din paie şi din alte vegetale şi sînt componenţii principali ai emicelulozei, care e un amestec de pentozani, hexozani, substanţe pectice, gume vegetale. Lemnul de molid şi cel de pin conţin circa 11% pentozani, iar cel de fag şi de mesteacăn, 24,9%, respectiv 27%. Dintre cei doi pentozani, xilan (v.) şi araban (v.), mai răspîndit în natură exilanul, care predomină în pentozanii din lemn şi care e, după celuloză şi lignină, componentul principal al lemnului; unele plante anuale conţin pînă la 35% xilan. Prin hidroliză acidă, sub uşoară presiune, pentozanii, în special xilanii, trec în furfurol. în acest scop se folosesc, industrial, materiale bogate în pentozani, ca tărîţe, coceni, coji de seminţe de floarea-soarelui şi de ovăz. 2. Pentoze, sing. pentoză. Chim.: Hidraţi de carbon, monozaharide cu cinci atomi de oxigen în moleculă. Sînt combinaţiile de bază ale unor polizaharide (v.) naturale, ca xilanul şi arabanul, din cari se obţin prin hidroliză. Pen-tozele pot fi considerate ca produşi de oxidare a pentitelor la aldopentoze (tetrahidroxialdehide), CH2OH—CHOH— —CHOH—CHOH—CHO, şi la cetopentoze (tetrahidroxice-tone), CH2OH—CHOH—CHOH—CO— CH2OH. Din cele opt aldopentoze posibile se găsesc în natură numai patru, iar din cele patru cetopentoze, numai două: CHO CHO CHO i I I HCOH HOCH HCOH HCOH HCOH D(—)-ri boză HCOH HCOH D(—)-arabinoză CHO ( HOCH I HCOH D(-f)-xi loză HOCH I HOCH I HCOH ')c—CHO.HCHO OH ap i oză - c = o HCOH HC—OH I CH2OH ch2oh D(—)-xi loză D-arabocetoză Se cunosc, de asemenea, pentoze cu catena ramificată, ca apioza (3-hidroxi-eritroza), şi metilpentoze cu formula generală C6H1205, caramnoza şi fucoza. HOCH, Pentozele sînt substanţe incolore cu gust dulce, solubile în apă, HOCH cu reacţie neutră. Comportarea lor chimică e asemănătoare cu a monozaharidelor, în special cu a hexozelor. Cu alco-olii formează acetali; cu mercaptanii, mercaptali; cu aldehidele şi cetonele, acetali ciclici. Pot fi esterificate şi eterificate. Prin reducere blîndăcu sodiuşi alcool,sau catalitic, dau polihidroxi-alcooli (pentite) Oxidarea cu brom sau cu hipoiodit de sodiu conduce la acizi pentonici. Formează osazone, fenilhidrazone, oxime. Aldopentozele, spre deosebire de cetopentoze, reduc soluţia Fehling. Aldopentozele distilate cu acid clorhidric sau sulfuric diluat dau furfurol sau metilfurfurol; pe această reacţie se bazează metodele uzuale de determinare calitativă şi cantitativă a pentozelor. Cu orcina în mediu acid la fierbere, în prezenţă de clorură ferică, pentozele dau o coloraţie violetă; ani lina în mediu de acid acetic dă o coloraţie roşie cu furfurolul obţinut prin distilarea produsului rezultat la hidroliză acidă a pentozelor. Pentozele se obţin prin hidroliză pentozani lor (v.): D(+)-xiloza se obţine din xilan, iar L(+)-arabinoza, din araban. Arabinoza. se găseşte şi în unele glicozide şi în vicianoză, o dizaharidă. D(—)-Riboza, component al acizilor nucleici, se obţine prin hidroliză acestora cu acizi diluaţi. L-Ramnoza se găseşte, ca glicozidă, în unii pigmenţi din plante, gume şi mucilagii, iar fucoza se găseşte în glicozide ca convulvulina şi jalapina. ' Cetopentozele sînt mai puţin răspîndite în natură. L-xi-luloza a fost identificată în urina bolnavilor de pentozurie. Pentozele se pot obţine sintetic sub forma unor amestecuri optic inactive, prin condensarea în mediu alcalin a glicerin- Pentremîtes 241 Pepiniera aldehidei cu aldehidă glicolică. Se mai pot obţine şi din aldo-hexoze, prin trecerea oximelor acestora în nitrili ai acidului penta-acetil-gluconic şi eliminare de acid cianhidric din nitril. Pentozele, sub forma de pentozani, sînt utilizate la fabricarea industrială a furfurolului. V. şi Arabinoză, Riboză, Ribuloză, Xiloză, Xiluloză. 1. Pentremîtes. Paleont.: Echinoderm din clasa Biastoidea, cu simetrie pentaradiară, care are caliciul mic, de mărimea Unei alune, oval şi format din trei cicluri de plăci (trei plăci bazale rezultate din cinci plăci, dintre cari patru sudate două cîte două; cinci plăci ' mari radiale, în formă de V, şi cinci plăci mici, deltoi-daie). în deschiderea plăcilor radialesînt cuprinse zonele ambulacrare, în formă de petale, pe marginea cărora sînt dispuse braţe mici, numite brahiole. La polul superior se găseşte gura, centrală, înconjurată de cinci orificii numite spiracuie, cari sînt în legătură cu aparatul acvi-fer. în'tr-unul din aceste orifici i, mai mare, se deschide anusul. Zonele ambulacrare sînt formate dintr-o placă mediană, numită lanţetâ, mărginită de plăci mai mici, laterale, cari acoperă o vserie de pori prin cari aparatul acvifer comunică cu exteriorul. Caliciul e fixat printr-un peduncul lung. Genul Pentremites caracterizează formaţiunile carbonifere de facies marin. 2. Pentrinitâ. Expl.: Exploziv de amestec, format din pentrită şi trinitrogli-cerină, întrebuinţat la încărcarea prin presare a proiectilelor de mare brizanţă. 3. Pentritâ. Chim., Expl.: C(CH20N02)4. Tetranitro-penta-eritrită, ester al acidului azotic cu pentaeritrită. E o pulbere cristalină albă, cu p. t. 141°; e explozivă; la 75° sublimează încet, fără descompunere; căldura de explozie e de 1400 kcal/kg; temperatura de explozie, 4200°; volumul normal de gaze, 780 l/kg; viteza de detonaţie, 8000 m/s. E insolubilă în apă, greu solubilă în alcool etilic, în eter etilic, în benzen, diclorbenzen ; e solubilă în acetonă, în acetat de metil. Pentrita e stabilă la temperatura obişnuită; o soluţie 2,5% de hidroxid de sodiu apos o descompune foarte încet. E un exploziv cu o brizanţă mai mare decît a nitroglicerinei. Pentaeritrita se prepară din formaldehidă şi aldehidă acetică: 8CH20 + 2CH3CHO + Ca(OH)2~* 2 C(CH20H)4 + Ca(HC003)2. Apoi alcoolul e esterificat cu acid azotic: Pentremites. o) văzut lateral ; b) de sus ; c) baza ; 1) plăci bazale; 2) plăci radiale ; 3) plăci deltoidale ; 4) zonă ambulacrară; 5) gură; 6) spiracul; 7) anus. C(CH2OH)4 HNOs(1,52) C(CH20 no2)4. 23--25° acetonă în care s-a adăugat şi Se purifică prin disolvare carbonat de amoniu. Deşeurile de pentrită se distrug prin disolvare în acetonă şi arderea acestor soluţii. Toxicitatea acestui exploziv e mică, deoarece fiind solid, e greu absorbit prin piele sau inhalat. Doze mici fac să des-crească presiunea sîngelui, iar doze mari produc dispnee şi convulsiuni. Se foloseşte în formă presată, ca încărcătură pentru capse, încărcătură cu amorsare şi pentru muniţia de calibru mic. E folosit, de asemenea, la fabricarea dinamitelor pentru regiunile reci. în Medicină e folosit în doze de 10—30 mg zilnic, în tratarea anginei pectorale, a astmei, a bolilor de inimă, a sclerozei coronare; elimină spasmele, producînd ameliorări imediate, însă trecătoare. Sin. Pent. 4. Penumbră, pl. penumbre. Opt., Fiz. V. sub Umbră. 5. Pepene galben, pl. pepeni galbeni. Agr., Bot.: Cucu-mis melo L. Plantă erbacee anuală din familia Cucurbitaceae. Are rădăcina pivotantă scurtă, ramificată orizontal; tulpina subţire, tîrîtoare, acoperită cu peri aspri, care poate emite rădăcini adventive, prezintă cîrcei potriviţi pentru agăţarea pe suporturi. Frunzele sînt reniforme, slab lobate; florile, unisexuate, au culoarea galbenă. Polenizaţia încrucişată se face cu ajutorul insectelor. Fructele, mari, în general rotunde sau ovale, au suprafaţa de obicei costată, netedă sau scorţoasă. Miezul fructelor, care conţine 2-*-5% zahăr şi vitamine (B, B2, C), e suculent şi aromat, de culori diferite (alb, verzui, galben, portocaliu); conţine numeroase seminţe albe-gălbui, plate şi elipsoidale. Se deosebesc: pepeni galbeni cantalup, de formă sferică, turtită, cu miezul puternic parfumat, si pepeni galbeni comuni, de formă alungită, cu pulpa uneori făinoasă. Din prima categorie se cultivă în ţara noastră soiurile: Ananas, Prescott de Paris, Delicios, de Algeria, etc., iar din categoria a doua, soiurile Topotani, Persan, Turkestan, Scorţos, etc. Are cerinţe mari de temperatură şi umiditate. Nu rezistă la ger şi trebuie cultivat pe soluri cu structură bună, bogate în substanţe nutritive. Se cultivă prin sămînţă sau prin răsad. Recoltarea se face în faza de maturitate fiziologică, cînd fructele încep să crape la peduncul. Producţia atinge în medie 15 000---25 000 kg/ha. Dintre dăunători, cel mai periculos e păduchele castraveţi lor (Doralis gossypie Glover), care se combate prin stropire cu DDT iar dintre boli, antracnoza cucurbitaceelor (Colletotrichum oligochaetum Cav.), clado-sporioza castraveţilor (Cladosporium cucumerinum EU. et Arth.) şi boala petelor colţuroase (Pseudcmcnas lachrymans E. F, Smith et Brian Ferraris), cari se ccmbat prin dezinfectarea seminţelor. Fructele pepenelui galben se consumă în. stare proaspătă; din seminţele lui se extrage un ulei comestibil. 6. Pepene verde, pl. pepeni verii. Agr., Bot.: Citrullus vulgaris Schrad. Plantă erbacee anuală din familia Cucurbitaceae. Rădăcinile acestuia pătrund adînc în sol şi se întind orizontal pe o suprafaţă mare. Tulpina, tîrîtoare, ramificată, e acoperită cu peri cenuşii şi emite rădăcini adventive; frunzele sînt mari, lobate, glabre sau păroase; la subsuoara lor se dezvoltă cîrcei şi florile unisexuate, de culoare galbenă. Fructul e o bacă falsă, mare, cu coaja lucioasă, netedă, verde de diferite nuanţe, uneori cu dungi închise sau albe şi cu miezul roşu sau galben, suculent şi dulce. Seminţele sînt plate şi ovale, de culoare neagră, brună sau galbenă. Soiurile răspîndite în ţara noastră sînt pepenii de Arad, de Brăila, de Tîrgu-Frumos, ruseşti, etc. Pepenele verde are cerinţe mari de căldură şi lumină, dar e rezistent la secetă. Preferă solurile uşoare, cu structură bună. Se cultivă de obicei după leguminoase. îngrăşămintele organice se aplică plantei premergătoare. Recoltarea se face cînd pedunculul se usucă şi fructele troznesc la apăsare. Producţia variază între 15 000 şi 40 000 kg/ha. Fructele coapte se consumă în stare proaspătă; din fructe necoapte se prepară murături. 7. Peparino. Petr.: Varietate de cinerit pel it ic (tuf vulcanic) bazaltic, de culoare galbenă-cenuşie, din regiunea Roma-ltalia. Conţine fărîmături de cristale de feldspat, leu-cit, biotit, augit şi fragmente nediferenţiate de roci bazaltice. s. Pepiniera, pl. pepiniere. 1. Agr., Silv.: Teren pe care se fac culturi de plante erbacee sau lemnoase, pentru formarea şi educarea acestora, pînă la transplantarea lor la locul 16 Pepiniera 242 Pepinieră piscicolă definitiv (păduri, livezi, grădini). Pepiniera e, adeseori, locul de înmulţire a plantelor prin seminţe. Plante cultivate, de obicei, în pepiniere, sînt: arborii şi arbuştii fructiferi şi de ornament, florile şi legumele. Terenul unei pepiniere, de calitate bună, ferit de curenţi prea reci şi de brumă, permeabil, etc., se parcelează în tarlale, în parcele şi în straturi, după diversitatea plantelor cultivate; se desfundă toamna, la adîncimea de 50---60 cm, se curăţă de pietre, de rădăcini, etc., şi se nivelează. Se deosebesc: pepiniere permanente sau centrale, cari produc un timp mai îndelungat puieţi, şi pepiniere volante (temporare) cari produc o serie limitată de puieţi, fiind apoi mutate. După numărul claselor de plante cari se înmulţesc în pepinieră, se deosebesc: pepiniere simple, în cari se înmulţeşte osingură clasă de plante, şi pepiniere mixte, în cari se înmulţesc mai multe clase de plante. —■ Pepiniera simplă e, fie pomicola (pentru pomi şi arbuşti fructiferi), fie silvica (pentru înmulţirea arborilor şi a arbuştilor de pădure), viticola (pentru înmulţirea şi altoirea viţei de vie), sau horticola (pentru producerea răsadurilor de flori anuale şi vivace şi a răsadurilor de legume), etc., ultimele avînd nevoie de sere şi de răsadniţe.— Pepinierele mixte sînt: pomicole şi viticole, pomicole şi de ornamentare, de ornamentare şi silvice. Pepinierele pomicole servesc la înmulţirea, formarea şi ameliorarea pomilor şi a arbuştilor fructiferi pînă la,plantarea lor în livadă. Pepinierele pomicole organizate raţional cuprind: o plantaţie de plante-mamă, o pepinieră de puieţi (cîmpul de înmulţire) şi o pepinieră de pomi (cîmpul de formare). Plantaţia de plante-mamă (v. Plantaţie-mamă) are următoarele secţii: de seminceri, pentru producerea de sîmburi şi seminţe; de plante, pentru producerea de marcote şi butaşi; de plante, pentru producerea de altoaie. Pepiniera de puieţi port-altoi cuprinde o secţie pentru puieţii obţinuţi din seminţe şi alta pentru puieţii obţinuţi pe cale vegetativă. Puieţii se produc într-o singură perioadă de vegetaţie. După scoaterea lor, se sortează pe calităţi şi se păstrează în şanţuri. Pepiniera de pomi e constituită din trei cîmpuri succesive, în cari se formează, timp de trei ani, materialul săditor. în primul cîmp se execută plantarea port-altoaielor, altoirea în ochi dormind, lucrări de întreţinere şi tratamente. în cîmpul al doilea are loc creşterea altoaielor în primul an. Lucrările cari se execută aici sînt: tăierea la cep, altoirea de primăvară (realtoirea) pentru completarea lipsurilor de la altoirea în ochi dormind, palisarea altoaielor, suprimarea cepului. în cîmpul al treilea, lucrările principale sînt proiectarea şi formarea incipientă a coroanei pomilor (v. Formă de pom). La sfîrşitul anului al treilea se scot pomii din pepinieră, se sortează şi se stratifică în şanţuri cu adîncimea de 50-*60 cm. Pepinierele silvice pentru înmulţirea arbori lor şl a arbuştilor de pădure se clasifică, după durata lor de funcţionare, în pepiniere temporare şi pepiniere permanente. Pepinierele silvice temporare au o durată de funcţionare scurtă, de cel mult şase ani, şi servesc la acoperirea necesarului de puieţi al unor anumite lucrări de împădurire limitate. Ele sînt situate cît mai în apropierea locurilor de împădurit respective, au o organizare mai rudimentară, instalaţii mai puţin costisitoare şi de scurtă durată. Sin. Pepiniere silvice volante. Pepinierele silvice permanente au o durată de funcţionare relativ lungă, de peste şase ani, şi servesc la producerea de puieţi nu numai pentru multiple lucrări de împădurire, ci şi în alte scopuri. Ele sînt aşezate cît mai central faţă de locurile de aprovizionat cu puieţi şi cît mai favorabil faţă de căile de transport (gări, autostrade, ape flotabile, etc.). Organizarea, echiparea lor cu instalaţii şi utilaje, şi încadrarea cu personal tehnic şi cu lucrători calificaţi se fac la un nivel mai înalt decît al pepinierelor. în cadrul pepinierelor centrale se realizează producţii în masă, la preţ de cost mic, şi superioare calitativ (datorită specializării personalului şi mecanizării operaţiilor de producţie). De exemplu, teritoriul unei pepiniere e împărţit în mai multe secţii sau şcoli deosebit organizate, cum sînt: şcoli de seminţe, în cari se seamănă seminţe pentru a produce puieţi sălbatici pentru port-altoi; şcoli de marcote, în cari se cultivă plante pentru înmulţirea prin marcotaj; şcoli de butaşi, în cari se pun la înrădăcinat butaşii; şcoli de repicaj, în cari se transplantează puieţi sau răsaduri, pentru a se întări şi a forma rădăcini mai bune; şcoli de altoaie, pentru plantarea puieţilor sălbatici, în scopul altoirii lor; etc. O pepinieră completă are şi plante-mamă din toate speciile şi varietăţile, cari se înmulţesc în pepinieră, pentru producerea altoaielor, ca şi plante-mamă sălbatice, pentru producerea seminţelor. Secţiile sînt subdivizate în sole pentru aplicarea planului de asolament, în vederea menţinerii şi sporirii fertilităţii solului. De asemenea, uneori mai cuprind şi porţiuni de teren pentru parc dendrologic, răchitărie, etc. Sin. Pepiniere centrale. Pepinierele viticole sînt de diferite tipuri. După durata funcţionării, se deosebesc pepiniere permanente şi provizorii. Cele permanen e cuprind plantaţi de port-al oaie (butaşi pentru altoire, butaşi de port-altoi pentru înrădăcinare, butaşi pcrt-altoi înrădăcinaţi), plantaţii producătoare de coarde altoi şi terenuri pentru şcoli de viţă. Pepinierele provizorii sînt organizate, de obicei, numai ca şcoli de viţă şi durata lor corespunde necesităţilor locale. Şcoala de viţă nu poate reveni pe acelaşi teren decît după 4***5 ani; ea trebuie încadrată, deci, într-un asolanr.ent. In şcoala d3 viţă, butaşii altoiţi se plantează de obicei în biloane, la sfîrşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai. înainte de plantare, butaşii altoiţi pot fi supuşi operaţiei de forţare (v. Forţarea butaşilor de viţă de vie, sub Forţarea plantelor). Viţele se scot din şcoală toamna, după căderea frunzelor; apoi se sortează după calitate. Cele de calitatea a doua rămîn încă un an în şcoală, iar cele de calitatea întîi se fac pachete şi se păstrează în silozuri, pivniţe, bordee. Materialul săditor de viţe nobile nealtoite se obţine, de asemenea, în şcoală. Pentru transport, viţele se dezinfectează şi se ambalează în^ baloturi sau în lăzi. 1. Pepiniera. 2. Agr., Silv.: întreprindere, gospodărie sau ramură a unei gospodării complexe, care se ocupă cu producerea materialului săditor de orice fel (pomicol, viticol, etc.). 2. Pepinieră piscicolă. Pisc.: Amenajare piscicolă sistematică, destinată producerii de icre şi a puietului de peşte necesar popularii diferitelor basine piscicole (iazuri, terenuri inundabile, bălţi, braţe moarte, rîuri, etc.). Construirea acesteia e legată de existenţa unei surse permanente de apă corespunzătoare sub aspectul debitului, al limpidităţii, al oxigenului solvit, al temperaturii, al chimismului, etc. După amplasare, caracteristicile sursei de alimentare şi specificul efectivelor piscicole cultivate, se deosebesc: Pepiniere piscicole de ape reci (cu temperaturi optime de 16’--20°), bine oxigenate (6-**7 cm3/l), numite şi staţiuni de repopulare salmonicole, în cari se produce puiet de păstrăv, de lipan, etc. Ele sînt echipate cu basine de decantare, cu staţiuni de incubaţie (filtre, uluce pentru distribuirea apei, utilaj pentru fecundaţia artificială, incubatoare, puierniţe), basine de aşteptare pentru reproducători, basine de creştere pentru, puiet şi de parcare pentru reproducători. Puietul rezultat e transportat în hidrobioane şi e deversat Pepit 243 Peptîde (pe baza planurilor de repopulare întocmite în funcţiune de capacitatea biogenică a unităţii, pe baza formulei de lansare şi randament), de preferinţă, în locuri special amenajate pe marginea cursurilor de apă, în vechi albii (topliţe), unde efectul factorilor de distrugere poate fi parţial înlăturat, în acelaşi scop sînt folosite pepinierele salmonicole volante (păstrăvăriile portative), cari cuprind incubatoare şi puier-niţe cari se plasează în imediata apropiere a fondului piscicol programat să fie populat. Pepiniere piscicole de ape calde, con-struite în general în zona colinară şi de şes, numite şi pepiniere ciprinicole, în cari se produc icre fecundate şi puiet de crap, plătică, lin, şalău, etc. Ele cuprind eleştee de parcare a reproducătorilor, de reproducere, predezvoltare şi creştere a puietului, cum şi eleştee de iernare a acestuia. Paralel cu producerea puietului se efectuează selecţionarea reproducătorilor, aclimatarea de specii noi, rezistente, cu mare randament de creştere, etc. 1. Pepit 1. Ind. text.: Ţesătură de lînă, de bumbac sau de mătase, care prezintă mici desene colorate în formă de steluţe (pătrăţele), cari se formează dintr-o legătură adecvată, combinată cu fire de urzeală şi de bătătură în două culori, dintre cari una e mai deschisă. Un pepit foarte mult întrebuinţat rezultă din următoarea combinaţie: ca legătură se întrebuinţează diagonalul în patru iţe, numit „arcaş", iar ordinea urzelii şi a bătăturii e patru fire albe, patru fire negre. 2. Pepit. 2. Ind. text.: Desenul în pătrăţele care se formează pe ţesătura definită sub Pepit 1. 3. Pepita, pl. pepite. Mineral.: Bucată de aur masiv cu mărimea de la aceea a unei gămălii de ac pînă la mărimi a căror greutate e de ordinul kilogramului. 4. Pepsi na. Chim. biol.: Enzimă proteolitică din grupul proteinazelor, care hidrolizează proteinele din hrană pînă la peptide mari. în cea mai mare parte se găseşte în sucul gastric al animalelor superioare. Pepsina e secretată de mucoasa stomacului într-o formă inactivă, pepsinogenul, care, sub influenţa mediului puternic acid din stomac, e transformat în pepsină. Ambele forme ale pepsinei au fost obţinute în stare pură, cristalizată, şi s-a constatat că ele sînt, ca şi celelalte enzime proteo!itice, proteine simple. E o pulbere albă-gălbu:e, cu miros şi gust caracteristic, amărui. E solubilă în apă şi în alcool diluat (20---300), insolubilă în alcool concentrat şi în alţi solvenţi organici.. După ce s-a format în stomac, pepsina transformă noi cantităţi de pepsinogen în pepsină. Deci acest proces e autocatalitic. în cursul acestor transformări, pepsinogenul avînd greutatea moleculară 43 000, suferă o rupere a moleculei în pepsină cu greutatea moleculară 38 000, şi într-o polipeptidă cu greutatea moleculară 5000. Rolul pepsinei în organism, împreună cu tripsina şi chimo-tripsina, e de a hidroliza proteinele pînă la peptide mari. Apoi enzimele din grupul peptidazelor hidrolizează peptidele pînă la aminoacizi. Organismul nu asimilează proteine sau peptide, ci numai aminoacizi. Pepsina e activă numai în soluţie puternic acidă (pH 1,5--*2,0). în duoden şi în intestin, la pH 8, pepsina e inactivată, iar digestia e continuată de enzimele din sucul .pancreatic şi de amestecul de enzime secretat de mucoasa intestinului. Industrial, pepsina se prepară din mucoasa stomacului de porc. Pepsina e folosită în terapeutică sub di ferite-forme: pulbere, pilule, elixir, comprimate, etc., în dispepsii,*în slăbirea puterii digestive a stomacului, etc. 5. Pepsinogen. Chim. biol.: Forma inactivă sub care e secretată pepsina (v,), în regiunea pi lorică, de mucoasa gastrică. Pepsinogenul e produs, în principal, de celulele fundice (celulele centrale): celulele parietale din porţiunea pi lorică a stomacului secretă acid clorhidric. Acesta transformă, printr-o acţi'uoe catalitică, pepsinogenul inactiv, în pepsină activă, care catalizează, în continuare, transformarea pepsino-genului în pepsină, printr-un proces autocatal itic. Procesul de transformare se produce sub pY\ 6,0***1,0. în timpul acestui proces se elimină un inhibitor al pepsinei, care se găseşte în molecula pepsinogenului, şi care, împreună cu pepsina şi pepsinogenul, a fost izolat, sub formă cristalizată. Sin. Zimo-genul pepsinei. 6. Peptapon. Ind. text.: Produs chimic constituit dintr-un amestec de xilen şi din derivatul sodic al alcoolului oleocetilic sulfonat, folosit ca agent de înmuiere şi de curăţire în albi-torie şi în vopsitorie, iar în industria textilă, ca impregnant şi detergent. 7. Peptidazâ, pl. peptidaTe. Chim. biol.: Sin. Erepsină (v.). 8. Peptide, sing. peptidă. Chim. biol.: Combinaţii cu caracter amidic, rezultate prin desfacerea hidrolitică (acidă, alcalină sau enzimatică) a proteinelor şi cari mai păstrează, în molecula lor, un număr mare de aminoaciz:. Peptidele au molecula mai mică decît a proteozelor şi a peptonelor şi, spre deosebire de acestea, nu mai precipită cu reactivii alca-loizi lor. Mărimea moleculară a diferitelor peptide variază în limite foarte largi. După numărul aminoacizilor cari se combină între ei pentru a forma peptida, se deosebesc: di-, tri-, tetra-, etc., -peptide şi polipeptide, respectiv oligopeptide (cu un număr de cel mult cinci molecule) şi polipeptide (cu un număr mai mare de aminoacizi în moleculă). Dispoziţia aminoacizilor în molecula peptidelor poate varia foarte mult şi, cu atît mai mult, cu cît sînt mai mulţi aminoacizi în moleculă, fiecare peptidă putînd exista, astfel, sub forma unui număr foarte mare de isomeri. Sinteza peptidelor se poate realiza: — Prin hidroliza parţială a dicetopiperazinelor: NH—CHj—CO —-> HSN ■ CH2 • CO—NH • CH2 • COOH CO—CH,—NH A . . * giicil-glicina dicetopiperazmă (dipeptidâ) — Clorurile aminoacizilor dau, prin condensare cu esterii aminoacizilor, esteri ai dipeptidelor: ch2.coci -f H2N.CH-COOCH3 nh2.hci CHs glicocol alanină (ester) (clorurâ acîdâ) C H2. CO—N H • C H • COOC H, I I nh2.hci ch3 gliei I-alanînâ Prin saponificarea esterilor rezultaţi se obţin dipeptide libere, cari se pot transforma în cloruri acide şi se pot condensa cu o nouă moleculă de ester de aminoacid, obţinîndu-se tri -peptide. etc. — Prin condensarea unui aminoacid cu clorură unui acid a-halogenat, iar prin tratarea produsului rezultat cu amoniac se formează o dipeptidă: cich2.coci + h2n.ch2.cooh-> NH -* CICH2.CO—NH.CHg.COOH------------8-* -> H2N.CH2.CO—NH.CH2.COOH . — Prin condensarea aminoacizilor cu clorură de benzil-oxicarbanil, se pot sintetiza unele peptide cu structură bine definită: c6h5ch8.o.co.ci+h2n-r -> -* C6H5CH2-0‘C0—•HNR-fHCI . Carbobenzoxiderivaţii obţinuţi sînt foarte stabili şi pot fi transformaţi în clorurile acetate corespunzătoare, cari se pot condensa cu un nou aminoacid. 16* Peptîzant 244 Per- Cele mai multe peptide sînt uşor solubile în apă, insolubile în alcool absolut. Cu acizii şi bazele formează săruri solubile. Se hidrolizează prin încălzire cu acizi, trecînd în aminoacizi, iar peptidele compuse din aminoacizi optic activi naturali pot fi hidrolizate şi cu ajutorul enzimelor proteo-litice (peptidaze). în natură se găsesc şi se cunosc multe peptide naturale, cari rezultă prin hidroliză proteinelor. Peptidele au funcţiuni biologice importante. Astfel, dintre peptidele naturale, carnozina (dipeptidă), care apare în muşchii mamiferelor, şi anserina (metil-carnozina), care apare în muşchii păsărilor, şi conţin aminoacizii histidina şi (3-alanina, au un rol în formarea compuşilor puternic energetici, deoarece intensifică procesele glicolitice şi măresc intensitatea fosfo-rilării respiratoare. între tripeptidele naturale, glutationul se găseşte în drojdia de bere, în celulele cari se multiplică, în ficat (170 mg %g), în splină (100mg%g), etc. Glutationul conţine aminoacizii: glicină, cisteina şi acid glutamic şi e un activator al multor enzime; are acţiune antitoxică faţă de acidul cianhidric, de arsen, de unele toxice animale şi bacteriene. Dintre poli peptide le naturale, mai importante sînt insul ina, oxitocina, corticotropina, cari au proprietăţi similare hormonilor; gramicidina S şi tirocidina, cu acţiune antibiotică. 1. Peptizant, pl. peptizanţi. Chim. fiz.: Sin. Agent de pep-tizare. V. sub Peptizare. 2. Peptizare. Chim. fiz.: Proces fizicochimic prin care produsele de coagulare a solurilor liofile sau liofobe trec din nou în fază dispersă sub acţiunea unor factori externi, de exemplu a unor substanţe numite agenţi de peptizare. Peptizarea e condiţionată de diferiţi factori: sporirea fazei lichide astfel, încît aceasta să devină mediu de dispersiune; creşterea temperaturii; existenţa unui potenţial electric dat de sarcinile particulelor solului sau, în cazul gelurilor tixo-tropice (v. sub Tixotropie), de exercitarea unei acţiuni mecanice care să învingă forţa de atracţie dintre particule. Transformarea din starea de gel în starea de sol poate fi reversibilă; de exemplu, prin adaus de apă, gelul de hidroxid de calciu se transformă în sol (lapte de var); gelatina, prin încălzire, se transformă în sol, iar prin evaporarea apei din solul de Ca(OH)2 sau prin răcirea gelatinei se obţin din nou geluri. Uneori, transformarea din starea de sol în cea de gel e ireversibilă, de exemplu întărirea unor cleiuri,- şi gelul nu mai peptizează. Apariţia sarcinilor electrice La particulele dispersoidului e de natură ionică şi se produce, fie prin disociaţia superficială în ioni a complexului care formează particula dispersoidului, fie prin adsorpţia selectivă la suprafaţa dispersoidului a unui singur fel de ioni dintr-un electrolit aflaţi în mediu! de dispersiune, ioni cari dau încărcarea electrică a particulei şi, deci, stabilitatea solului. Prin îndepărtarea ionilor adsorbiţi sau prin neutralizarea sarcinilor electrice în momentul în. care potenţialul electric e zero (punct isoelectric) se produce coagularea solului. Peptizări se mai observă şi la spălarea cu apă distilată a precipitatelor cari se obţin în cursul operaţiilor analitice, cari trec parţial prin filtru, deoarece ionii cari au coagulat precipitatul şi cari se găsesc în stratul de adsorpţie, trec parţial în faza lichidă, iar precipitatul trece parţial în stare coloidală. Pentru a împiedica peptizarea, precipitatele trebuie.spălate cu apă care conţine o cantitate mică din coagulantul corespunzător. Precipitatele de sulfuri se spală cu apă care conţine H2S şi HG, sau KN03; precipitatele de hidroxizi se spală cu apă care conţine NH4OH şi NH4C1. Peptizarea are un rol important în numeroase fenomene din natură şi din tehnică. Astfel, prin tratarea pămînturilor cal-caroase cu soluţie de clorură de sodiu şi spătare ulterioară, apa antrenează pămîntul la peptizare, adică îl trece în stare solubilă; acţiunea de peptizare a săpunului consistă în peptizarea particulelor de săpun şi în acţiunea adsorptivă a spumei de săpun, care e un adsorbant mai puternic pentru particulele de impurităţi; unii agenţi de peptizare sînt folosiţi pentru fluidizarea maselor ceramice, etc. Sin. Defloculare. 3. agent de ~,Chim. fiz.: Sin. Peptizant. V. sub Peptizare. 4. Peptogen, pl. peptogene. Chim. biol.: Substanţă care are proprietatea de a favoriza şi de a mări secreţia sucului gastric.. 5. Peptonai* pl. peptonaţi. Chim.: Compus obţinut prin acţiunea peptonei asupra unei sări minerale. Peptonaţii mai importanţi sînt: peptonatui de fier, care se obţine prin tratarea, cu clorură ferică (FeCI3), a unei soluţii, de peptonă în apă glicerinată, disolvîndu-se precipitatul format, în amoniac,— şi care e folosit, în terapeutică, contra anemiei şi a clorozei ;. peptonatui de mercur, preparat din clorură mercurică (HgCI2), peptonă şi clorură de sodiu, folosit, uneori, ca antiluetic, sub formă de injecţii intramusculare. 6. Peptone. Chim. biol.: Grup de poiipeptide cu greutatea moleculară relativ mare, cari se formează prin hidroliză parţială a proteinelor cu enzime, acizi sau a I ca Iii. Pepsina scindează enzimatic proteinele de natură alimentară, pînă la un anumit stadiu, formînd un amestec de peptone. Industrial, se prepară din carne sau cazeină (degresate şi mărunţite), prin macerare, la 35---400, cu pepsină şi apă acidulată cu acid clor-hidric, 2-*-3 zile; se decantează lichidul, se neutralizează, se încălzeşte la circa 100°, se filtrează, se concentrează şi se evaporă pînă la obţinerea produsului uscat; 1 kg carne produce 0,250 kg peptonă uscată.. După tipul proteinei din care se obţine, se deosebesc: albumino-peptonă,' fibrino-peptonă, cazeino-peptonă, etc. După fermentul care a produs transformarea, se deosebesc: peptone pepsice, peptone pancreatice, peptone papaice, etc. S^ deosebesc de proteinele propriu-zise prin faptul că nu sînt denaturate de agenţii fizicochimici, şi că au o mare solubilitate în apă. Peptonele sînt scindate de tripsină şi de erepsină pînă la aminoacizi ; sînt asimilabile de organismul uman. Se prezintă sub formă de pulberi granuloase, de culoare albă-gălbuie, cu miros caracteristic, şi cu gust. amar-sălciu; sînt solubile în apă si în alcool diluat, insolubile în alcool concentrat; se alterează uşor. Peptonele înlocuiesc carnea în alimentaţia unor bolnavi, şi se prescriu în cazurile de insuficienţă a secreţiilor gastrice sau pancreatice, sau ca antianafi lactice. ?. Peptonizare. Chim. biol.: Scindarea macromoleculelor proteinelor, în fragmente mari, compuse din lanţuri de aminoacizi, şi numite peptine. Peptonizarea se face prin hidroliză parţială a proteinelor cu acizi, cu baze sau cu enzime. Pro-teineLe naturale (cazeina, albumina, etc.) nu pot fi transformate, de o singură enzimă, în aminoacizi. în timpul digestiei, pro- teinele din alimente sînt atacate întîi de proteinaze, cari le peptonizează. Peptinele rezultate sînt hidrolizate apoi pînă la aminoacizi, de alte enzime, numite peptidaze. Această peptonizare e necesară, deoarece organismul animal asimilează numai aminoacizi liberi, iar nu peptide sau proteine. s. Per-. 1. Ch im.: Prefix folosit în Chimia organică pentru a indica o substituire totală, de obicei a hidrogenului, cu halogeni. De exemplu: H3C—CH3+6 F F3C—CF3. etan perfluoretan 9. Per-. 2. Chim.: Prefix folosit în Chimia organică pentru a indica înrudirea cu un peroxid. De exemplu: acid peracetic, H3C—CO—OOH. 10. Per-. 3. Chim.Prefix folosit în Chimia anorganică pentru a indica o stare de oxidare mai avansată. De exemplu: acid percloric, HCI04. Perab rodii 245 O II c I-C' il HC \~ II CH V I CH,—COO’.^HoN' CH0—CH*OH / \ CK—CKOH 1. Perabrodil. Farm.: Acid 3,5-diiod-4-piridon-N-acetic. Are p.t. 245° şi conţine 61,5% iod legat. Se obţine, pe cale sintetică, din piridină, care, sub acţiunea clorurii de tionil, trece în diclorură , de piridil-piridoniu ; aceasta, încălzită cu apă, la 150°, se descompune în piridină şi 4-hidroxi-piridină (desmotropul y-piri-donei), care se iodu-rează şi se condensează cu acid cloracetic. Sarea se obţine prin neutralizare cu o cantitate echivalentă de dietanol-amină. Perabrodilul face parte din categoria substanţelor de contrast, fiind administrat intravenos, sub formă de soluţii (35%) pentru urografii, sau pentru examinarea inimii şi a vaselor sanguine mari-(angiocardiografii). Cu un adaus de alcool polivinilic se foloseşte pentru radiografierea uterului, etc., prin introducere directă. 2. Peracidit. Petr.; Rocă fi Ioniană-constitu ită în general din cuarţ şi care conţine, rar, feldspat pînă la 5% . Sin. Cuarţ fi Ion ian, Silexit. O II 3. Peracizi, sing. peracid. Chim.: R—C—OOH. Derivaţi ai peroxidului de hidrogen în care un atom de hidrogen a fost înlocuit de o grupare acil şi cari conţin gruparea —O—O — . Termenii inferiori ai peracizilor seriei alifatice sînt lichizi şi cu creşterea greutăţii moleculare devin solizi. Uneori sînt greu de cristal izat. Solubil itatea în apă e mai mare decît a acizilor carboxilici corespunzători, şi în soluţia apoasă hidrolizează încet, trecînd în acizii corespunzători şi apă oxigenată. Principalii peracizi sînt indicaţi în tabloul care Urmează: Formula P.t. Acidul °c Performic HCOOOH Peracetic H3C-CO-OOH 0,1 Perpropionic H3C-CH2—COOOH -13,5 Perbutiric H3C — CH,— ch2— coooh —10,5 Perisovaleric (CH3)2CH - ch2- coooh 31 —32 Per-2-furoic 2-QH3— COOOH 59,5 (cu des- compunere) Perbenzoic C6H5-CO-OOH 41-43 Monopersuccinic HOOC— ch2— ch2— coooh , 107 (cu descom- punere) Monoperftal ic O-HOOC — C6H4— COOOH : 110 (cu descom-| punere) ovch=o+o=o CH3-C O // \ o—o—H această preparare e utilizată cu rezultate bune pentru primii patru termeni din seria alifatică: O II O II R—c—0H+H202 -> R— C—OOH-f HaO. — Tratarea unui acil-peroxid cu metoxid de sodiu şi, apoi, acidifiere: (R- C02)20+Na0CH3 -> 2 R-C0-0-0Na+H2S0, R • CO • O • O Na-}- R • COaCH3 2 R- CO • OOH+ Na2S04. Principala utilizare a peracizilor e aceea de agenţi de oxidare, ei avînd cefe mai puternice proprietăţi oxidante dintre toate clasele de peroxizi. Oxidările cu peracizi se realizează în condiţii blînde, în special cînd se lucrează în disolvanţi inerţi. După condiţiile folosite, oxidarea se poate opri în unul dintre stadi ile intermediare. Această reacţie e folosită la determinări analitice ale ălchenelor şi, preparativ, la fabricarea epoxizilor sau a diolilor cari se pot forma. Viteza reacţiei de epoxidare depinde de tăria acidului car-boxiliccare rezultă din reacţie, iar natura produsului rezultat depinde de disolvantul folosit. . în disolvanţi inerţi se obţin epoxizi; în acizi organici se obţin glieoji monoacilaţi. în acest scop se folosesc acidul perbenzoic, monoperftalic, în cloroform sau eter, cum şi acidul peracetic, în acid acetic. Acidul performic, care nu se poate izola, se foloseşte ca amestec de acid formic şi perhidrol. Cu peracizii, sulfurile pot fi oxidate la sulfoxizi şi sulfone; combinaţiile aromatice aleiodului sînt oxidate de acidul perben-zoic pînă la iod. . Oxidarea aminelor primare poate ajunge pînă la combinaţii -.nitrozo şi nitro. Aldehidele sînt oxidate de peracizi pînă la acizi. - Monocetonsle sînt oxidate pînă ia esteri, a-dicetonele aldehide acide, esteri enolici. 4. Peragit. Peralta, la iar cetonele a,(3-nesaturate sînt trecute în Farm.: Sin. Parkinşan (v.). pl. peralte. Ind. text.: Mecanism adaptat la impu- Peracizii au stabilitatea cea mai mică dintre toţi peroxizii organici. Stabilitatea lor creşte cu creşterea greutăţii moleculare. Explodează prin încălzire şi, din această cauză, nu pot fi distilaţi. Nu sînt susceptibili la şoc. Peracizii se obţin prin diferite procedee, cum sînt: — Autooxidarea aldehidelor cu oxigen molecular sau cu un amestec de oxigen-ozon, metodă utilizată la prepararea acizilor peracetic şi perbenzoic din acetaldehidă, respectiv din benzaldehidă: — Oxidarea acizilor organici, la perscLzi, cu peroxid de hidrogen de 30--*90% în prezenţa unor catalizatori acizi; cardele de lînă, în scopul zdrobirii scaieţilor din lîna cu ritaţi vegetale multe şi a porţiunilor de fire rămase în lîna regenerată prin destrămare din fire şi resturi de ţesături. Mecanismul e constituit din două cilindre de fontă, cu diametrul de circa 300 mm, cu suprafaţă .dură, foarte, fin polisată. Forţa de apăsare mare, exer- Mecanism Pera|ta de 2drobire a sca-citată de cilindrul superior ietilor din lînă. asupra celui inferior prin )) perietor; 2) cutit oscilant detasor; arcuri (4--5 t), şi greutatea 3) valul detaşat. 4?ir) mese fâră fine proprie (0,8 t), fac ca sca- transportoare; 5 şi 5') cilindre de ieţii sau firele din vălul de- zdrobire; 6) arc. bitat de carde să se fărîmi- ţeze şi să poată fi efectuată apoi uşor îndepărtarea lor, în care scop mecanismul e adaptat obişnuit după perietorul cardei a doua (v. fig.). 6. Peraiuman. Metg.: Grup de al iaje Al-Mg, cu compoziţiile aproximative indicate în tablou, cari nu se durifică prin tratament termic. Primele trei aliaje laminabile sînt întrebuinţate, sub forma de table, benzi, bare, sîrme, profiluri, etc., în construcţiile navale, la căptuşirea vagoanelor, etc.; aliajul indicat la poziţia 4 e întrebuinţat sub forma de table, benzi şi sîrme.în construcţiile de autovehicule şi navale, în industriile Peratherium 246 Percolator Compoziţia aliajelor Peraluman (în %) Poziţia Grupul Mg Mn Ai Aliaje laminabile Aliaje de turnare 0,5-1,5 2-2,3 2-3 4-6 0,5—1,0 1,3—1,5 max. 0,4 max. 0,4 restul restul restul restul 2-4 4-6 max. 0,3 max. 0,3 restul restul alimentară şi optică, sub forma de nituri pentru construcţii de aliaje de magneziu, etc. Aliajele indicate la poziţiile 5 şi 6 sînt întrebuinţate pentru piese turnate, cu solicitări mici şi mijlocii, în industria autovehiculelor, în industria aeronautică, etc. î. Peratherium. Paieont.: Sin. Didelphys (v.). 2. Perboraţi, sing. perborat. Chim. V. sub Bor. 3. Perbunan. ind. chim.: Sin. Buna. V. sub Cauciuc sintetic. 4. Percainâ. Farm.: Clorhidratul acidului dietil-amino-etilamido-a-butoxi-cinconinic. Se prezintă sub formă de cristale higroscopice albe, fără miros, fără :c,h '2 5 HC‘ I HC H I ^ ^ 'ch I ^C/XN^CX H O—(CH2)3—CHg'HCI gust, cari se descompun ia 90---980. (Baza liberă se topeşte la 64°.) E solubil în apă, uşor solubil în alcool, în acetonă, toluen; e insolubil în eter şi în uleiuri. DL50=2,5 mg/kg şobolan în administrare intravenoasă. Eîntre- buinţat în Medicină ca anestezic de suprafaţă şi intrarahidian, în doze de 0,1% soluţie pentru infiltrat. Toxicitatea e mai mică în raport cu doza anestezică decît la novocaină, prezentînd aceleaşi simptome. 5. Percal. Ind. text.: Ţesătură uşoară de bumbac cu legătură pînză, care uneori poate fi şi imprimată. Se întrebuinţează pentru căptuşeală şi cămăşi. 6. Percarbonaţi, sing. percarbonat. Chim.: Săruri ale acidului percarbonic/care nu există în stare liberă. V. sub Carbonaţi. 7. Percit. Metg. V. Perzit. 8. Percloraţi, sing. perclorat. Chim.: Săruri ale acidului percloric. V. ş) sub Clor. 9. Percloric, acid Chim. V. sub Clor. 10. Percolare. 1. Ped.: Trecerea apei sau a soluţiei solului prin profilul acestuia, fie în urma infiltrării apei de precipitaţii, fie prin ridicarea capilară a apei din pînza freatică. După natura climei şi existenţa sau inexistenţa unei pînze de apă freatică atingînd profilul solului, regimul percolării poate fi: descendopercolativ, ascendopercolativ, alternopercolativ, non-percolativ. V. sub Sol. 11. Percolare. 2. Metg., Prep. min.: Operaţie metalurgică de extragere dintr-un minereu a unor metale sau a unor compuşi ai acestora, prin disolvare într-un lichid care străbate masa de minereu. Procedeul e folosit în metalurgia umedă a aurului, a argintului, cuprului, zincului, etc. şi consistă în disolvarea cu apă curată, acidulată sau alcalinizată, a acestor metale sau a compuşilor lor. Operaţia se execută în vase de lemn, de beton sau de tablă de fier, cari au un fund poros sau cu interstiţii mai mari (grătare de lemn sau de oţel, acoperite cu pînză, cu rogojini, etc.). Minereul care se tratează (fărîmat, în general, ladimensiuni mai mari decît 0,2***0,5 mm)seîncarcă în aceste vase pînă la o înălţime determinată de porozitatea încărcăturii. Solventul se pompează deasupra încărcăturii de minereu, pe care o străbate, disolvînd elementele solubile cu cari ajunge în contact. Soluţia care a trecut prin fundul poros al vasului e recirculată pînă la obţinerea concentraţiei dorite şi apoi e supusă electrolizei sau unei precipitări chimice, pentru extragerea metalului disolvat. Procedeul de extragere prin percolare se aplică în mod curent la extragerea aurului, prin cianurare, din nisipurile aurifere. 12. Percolare, 3. Farm.: Operaţia de extragere la rece a unui extract, a unui alcaloid, a unei glucozide, a unei tincturi, etc., cu ajutorul unui lichid care traversează lent şi continuu o substanţă vegetală sau animală în prealabil fărîmiţată sau pulverizată. Lichidul folosit e de obicei apa, alcoolul, eterul sau cloroformul, singure sau *în amestec. Operaţia de extragere se execută în percolatoare (v.). Sin. Lixiviere. 13. Percolare. 4. Ind. petr.: Operaţie de trecere a produselor petroliere, în stare gazoasă sau lichidă, prin turnuri încărcate cu adsorbanţi (pămînturi decoiorante), în vederea rafinării lor. 14. Percolator, pl. percolatoare. Chim.: Aparat de extracţie care funcţionează pe principiul percolării. După modul de funcţionare şi domeniul de aplicare, percolatoarele se împart în: percolatoare pentru extracţii din substanţe solide, la rece, cu un disolvant care circulă în contracurent, şi percolatoare pentru extracţii din substanţe în soluţie, folosind un disolvant organic (care de obicei e într-o continuă mişcare), prin evaporare şi condensare. Percolatoarele pentru percolarea substanţelor solide nu extrag cantitativ, din materialul solid, substanţa urmărită, spre deosebire de extractoare, cari sînt construite astfel, încît disolvantul să se găsească în contact cu materialul timp de mai multe ore. Cele mai simple tipuri de percolatoare pentru substanţe solide sînt cele reprezentate în fig./. Aceste percolatoare sînt constituite din recipientele desticîă /, echipate cu un robinet de evacuare 2 pentru reglarea debitelor, şi au la partea superioară [DÎIniile de alimentare cuso!vent3. înainte de umplere, în partea îngustată a percolatorului (v. fig. / o) sau deasupra robinetului de evacuare (v. fig. / b) se introduce un tampon de vată sau o placă de sticlă poroasă 4. Substanţele solide supuse percc-iării trebuie să fie granulate, în prealabil, astfel încît să permită ^o scurgere uşoară a solventului. în percolator se introduce întîi materialul care urmează să fie per- /. colat şi apoi se lasă să curgă peste el solventul, străbătîndu-l prin greutatea proprie. Se reglează robinetul de evacuare în aşa fel, încît nivelul lichidului din percolator să rămînă la aceeaşi înălţime tot timpul adăugării disolvantuiui proaspăt. După terminarea percolării, resturile de disolvant din reziduu se îndepărtează prin aspirare într-o pîlnie Buchner. Percolatoarele pentru percolarea substanţelor în soluţie (v. fig. // a**-d). au fost construite pe baza principiului de mişcare continuă a solventului. După ce străbate faza supusă extracţiei în vasul 1, solventul se adună în balonul 2, din care se evaporă prin conducta 3, se condensează în refrigerentul 4 şi trece din nou prin substanţa lichidă, din care se face extracţia. Pe acest principiu au fost confecţionate percolatoare cari folosesc solvenţi mai uşori Percolatoare pentru percolarea substanţelor solide. Percusiune 247 Percutant decît apa (v. fig. II a), sau percolatoare cari folosesc solvenţi mai grei decît apa (v. fig. II b). Solventul în faza supusă extracţiei e dispersat cu ajutorul unui dispozitiv format dintr-un tub îngust de sticlă 5, care ajunge pînă la fund (v. fig. II a), sau dintr-un tub de sticlă echipat la capătul inferior cu o plăcuţă de sticlă po- II. Percolatoare pentru percolarea substanţelor în soluţie, a) pentru extracţia lichidelor mai uşoare decît apa; b) pentru extracţia lichidelor mai grele decît apa; c) percolator Prausnitz; d) percolator Friedrichs. roasă 6 (v. fig. // c). Acest tip de percolator, numit şi percolator Prausnitz, e folosit atît pentru disolvanţi grei cît şi pentru cei uşori. Un contact mai prelungit UJj \[Jj între cele două lichide '1 f .f se realizează prin folosirea percolatorului tip Friedrichs (v. fig. II d), a cărui parte centrală e formată dintr-o spirală/, şi a percolatorului tip Wayman şi Wright (v. fig. ///), cu partea centrală în zig-zag. Aceste două tipuri de percolatoare sînt folosite, în special, pentru percolarea soluţiilor în cantităţi mici. î. Percusiune, pl. percusiuni. 1. Mec.: Variaţia P a impulsului unei particule materiale (a unui corp) în timpul unei ciocniri a acesteia: (1) în care H1~Yimvx e impulsul corpuri, H0 = 'Zmv0 e impulsul suma vectorială a percusiuni-lor exterioare. Suma percusiuni lor interioare e nulă, acestea fiind două cîte două egale şi direct opuse, deoarece forţele interioare ale sistemului, cari le produc, dau o sumă nulă în baza principiului acţiunii şi reacţiunii. . Cunoscînd impulsul final H1 total final ai sistemului de lui total iniţial, iar SP e H0=mv0 P-HfH0 (3) P= Percusiune. m) masa corpului; y0) viteza iniţială a corpului; px) viteza finală a corpului; H0) impulsul iniţial; Hi) impulsul final; P) percusiunea; Fm) rezultanta medie din timpul ciocnirii. rezultă grafic ca diferenţa vectorială a acestora; dacă sînt cunoscute impulsul iniţial şi percusiunea, impulsul final e suma lor vectorială. Percusiunea are expresia: r Făt, ] io integrală de timp care condiţionează variaţia bruscă a vitezei corpului de la valoarea iniţială v0, la cea finală v, în care F e rezultanta tuturor forţelor date exterioare şi de legătură cari acţionează asupra corpului. Notînd cu Fm rezultanta medie din timpul duratei t a ciocnirii, percusiunea are expresia: (4) P=F -T. III. Percolator tip Wayman şi Wright. o) pentru extracţia lichidelor mai uşoare, cu un disolvant mai greu; b) pentru extracţia lichidelor mai grele, cu un disolvant mai uşor; c) forma spaţiului de extracţie. unde H1~mv1 e impulsul final al particulei, în momentul tx, sfîrşitul ciocnirii, cînd particula are viteza vx, H0=mv0 e impulsul ei iniţial, în momentul /0, începutul ciocnirii, cînd particula are viteza v0, — iar m e masa particulei (a corpului) (v. fig). în cazul unui sistem de corpurj cari se ciocnesc în intervalul de timp scurt ^:—tx—t0, există relaţia: (2) hx-h0=j:p, Forţele foarte mari cari se dezvoltă în timpul ciocnirii şi cari produc percusiunile se numesc forţe percutante. în relaţia (3), în mod practic rezultanta F a forţelor cari acţionează asupra corpului nu conţine decît forţe percutante, singurele cari se iau în consideraţie în problemele de ciocnire, toate celelalte forţe obişnuite putînd fi neglijate. Percusiunea Pe o mărime importantă în studiul ciocnirii, cum şi în aplicaţiile practice ale acesteia: forjare, ştanţare, matriţare, etc. 2. centru de Mec.: Punctul în care, aplicînd o percusiune asupra unui corp care se poate roti în jurul unei axe care nu trece prin centrul Iui de greutate, nu se produce nici o percusiune (smucitură) pe axă. Considerînd corpul ca un pendul fizic (v.), centrul lui de percusiune se confundă cu centrul de oscilaţie al acestuia, situat la o distanţă de axa de rotaţie egală cu lungimea pendulului simplu sincron, care are aceeaşi perioadă a micilor oscilaţii ca şi corpul dat. Pentru ca să nu se producă percusiuni pe axa'de rotaţie, problemă de mare importanţă în tehnică, percusiunea exterioară trebuie aplicată în centrul de percusiune al corpului, perpendicular pe planul determinat de centrul de greutate al corpului şi de axa lui de rotaţie, iar această axă trebuie să fie axa principală de inerţie, în punctul ei de intersecţiune cu planul care conţine percusiunea exterioară, şi e perpendicular pe ea. 3. Percusiune. 2. Tehn. mii.: Acţiunea de izbire a capsei de la muniţia unei arme de foc. Var. Percuţie. 4. Percusiune, instrument de Instrument muzical care produce sunete prin lovirea cu un ciocănel special a unei membrane, a unei lame, a unei plăci de metal, a unei bucăţi de lemn sau a unor coarde (de ex.: toba, xilofonul, ţambalul, etc.). 5. Percutant. Tehn. mii.: Calitatea unui proiectil de a exploda Ia atingerea cu un obstacol. Percutantă, forţă —- 248 Perdea de etanşare 1. Percutanta, forţa Mec. V. sub Percusiune 1. 2. Percutor, pl. percutoare. 1. Tehn. mii.: Piesă componentă a mecanismului de percusiune de la pistolete, puşti, mitraliere, aruncătoare şi guri de foc de artilerie, cari au tub-cartuş sau fund de tub-cartuş cu capsă. Se întîlneşte, de asemenea, la focoase, grenade, mine, etc., oriunde trebuie să se declanşeze o explozie printr-o amorsă, care se aprinde la izbire. Percutoarele lovesc capsa datorită unui resort de armare, care, înainte de declanşarea percusiunii, e comprimat sau întins, iar în momentul declanşării, acţionează asupra percutorului. Mecanismele de percusiune funcţionează, în general, prin imprimarea unei acceleraţii pe direcţie constantă, mişcarea percutorului fiind o simplă translaţie de-a lungul axei sale. Sînt însă şi percutoare cari sînt accelerate pe o traiectorie circulară, folosind un resort care, în cele mai multe cazuri, e un resort spiral cilindric. Percutorul poate fi constituit dintr-o piesă masivă, în care e înmagazinată, în momentul izbirii, energia corespunzătoare, şi care realizează, prin vîrful său, percusiunea capsei, sau din două piese: corpul'percutorului, masiv, cu inerţie mare, căruia i se imprimă energia cinetică necesară, şi vîrful percutorului, care are rolul de a transmite această energie capsei pe care o izbeşte, fiind izbit, la rîndul său, de corpul percutorului. Vîrful percutorului e fabricat din oţel de calitate superioară, pentru a nu se pipe la izbire, pentru a nu se uza uşor şi, deci, pentru a nu necesita înlocuiri frecvente. Acest fe! de percutor compus e indicat pentru gurile de foc cari necesită o energie de percusiune mai importantă, cum e la unele guri de foc de artilerie. 3. Percutor, 2. Te/c.: Sin. Perforator (v. Perforator 2). 4. Percuţie. Tehn. mii., V. Percusiune. 5. Perdea, pl. perdale. Ind. text.: Produs din ţesătură de bumbac, de in, sau din fire sintetice, realizat industrial sau manual (prin croşetare sau fileuri), care e suspendat la ferestre sau la uşi, putînd fi fix sau mobil. Se întrebuinţează ca protecţie contra razelor solare şi pentru a împiedica privirea din afara locuinţei, avînd şi un roi decorativ pentru înfrumuseţarea locuinţei. în mod temporar poate îndeplini şi rolul de perete despărţitor în interiorul unei camere. în mod obişnuit e o ţesătură simplă, însă unele perdele sînt brodate artistic, fiind chiar chilimuri sau goblinuri de mare valoare artistică. Dimensiunile perdelei depind de dimensiunile ferestrei şi de gustul individual. Se deosebesc: perdele de interior, cari se ţes în lăţime de 130 cm din fire Nm 50 sau în lăţime de 150 cm din fire Nm 40, cu legătură specială şi cari se calandrează; perdele de soare, din ţesătură vopsită cu coloranţi de cadă, avînd lăţimea de 140 cm, urzeala din fire de bumbac Nm 27/2 şi bătătura din fire de cînepă Nm 6 (legătură pînză). în ultimul timp se fabrică şi perdele de Rolan, cu rezistenţă excepţională la lumină şi faţă de factorii mecanici. 6. Perdea de aer. Inst. conf.: Strat plan de aer cu lăţimea egală cu lăţimea uşii de trece e dintre o încăpere încălzită (atelier, garaj, etc.) şi exteriorul sau o altă încăpere rece, trimis cu viteză relativ mare, pentru a micşora sensibil sau pentru a anula cantitatea de aer rece care pătrunde în încăperea considerată. Perdde]e__de__aer. unu' ven" tilator şi al unei conducte acoperite cu un~grltar^ dispusă în partea de jos a uşii; vîna se trimite înclinată, în întimpinarea aerului rece, astfel încît curentul rezultant are o traiectorie medie curbă (v. fig. /) şi axa lui intersectează planul uşii la o distanţă h de la sol, numită distanţa de batere a perdelei de aer. Aerul care se trimite sub forma de perdea e preluat din părţile superioare ale încăperii protejate, şi e relativ cald, astfel încît aerul care pătrunde în atelier e un amestec de aer recir-culat şi aer exterior, cu temperatură mai înaltă decît cea exte- 3 */ 0 I. Curenţii de aer Ia o perdea de aer. o) distanţa de batere egală cu înălţimea golului (nu pătrunde aer rece în încâperea protejată); ax) distribuţia schematică a aerului; b) distanţa de batere mai mică decît înălţimea golului (pătrunde aer rece în încăperea protejată); a) unghiul de înclinare al vinei faţă de planul uşii; h) distanţa de batere; 1) cana! de aer cald; 2) fantă; 3) aer din exterior; 4) aer introdus prin canalul perdelei 5) aer din interior. rioară. Uneori, aerul pentru perdele de aer e încălzit în baterii de încălzire. Distanţa de batere e dată de relaţia: 0,27 c2b sin2 a cos2 a h =-------------5---------- , avu în care a e unghiul de înclinare ai vinei faţă de planul uşii, b (în m) e lăţimea fantei, c (în m/s) e viteza iniţială a vinei (în fantă), v (în m/s) e viteza vîntului, iar a e coeficientul de turbulenţă, pentru care se con-sideră valoarea a—0,2. Fanta de ieşire a aerului se dispune, de obicei, în partea de jos a uşii. Pentru uniformizarea vitezei şi a înclinării curentului de aer, canalul are secţiune trape-zoidală, iar fanta e echipată cu palete directoare de tablă, înclinate (v. fig. II). Fantele se pot dispune şi vertical, pe marginea laterală a uşilor de acces. 7. Perdea de apa- rare. Tehn.mil.: Ansamblu discontinuu de lucrări de fortificaţie, dezvoltat în lungul unei frontiere, destinat să acopere o anumită zonă, pentru un timp limitat, pînă vor fi dispuse în stare de luptă alte mijloace mai importante. Sin. Perdea defensivă. 8. Perdea de camuflaj. Tehn. mii.: Perdea de sfoară de cînepă, de plasă de sîrmă sau de alt material uşor, flexibil, care se întinde în lungul sau deasupra unei şosele, peste un locaş de armă sau peste un vehicul, peste anumite construcţii importante, etc., în scopul ascunderii obiectului contra vederi] şi alterării fotografiilor cari s-ar lua. Sin. Perdea de mascare. 9. Perdea declanşare. Hidrot.: Porţiune din terenul de fundaţie al unui baraj, impermeabilizată şi, în anumite cazuri, consolidată prin injecţii de impermeabiIizare sau prin foraje betonate. Perdelele de etanşare pot fi clasificate după diferite criterii (v. tabloul). II. Canalul de distribuţie îa o perdea de aer cu fanta pe marginea deschiderii (uşii) protejate. 1) deschiderea (uşa) protejată; 2) canal de distribuţie cu secţiunea iongitudinală tra-pezoidală; 3) fantă cu palete directoare de tablă. Perdea de protecţie 249 Perdea de protecţie Clasificarea perdelelor de etanşare După scopul urmărit După materialul utilizat După felul terenului de fundaţie După poziţia în plan şi în secţiune După modul de realizare de etanşare şi consolidare-- ! i ; de lapte sau mortar de j : : în albie ciment în roci eruptive sau metamorfice j verti- ; _________________ _______________! cu fisuri fine, răspîndite în toată ; cale ;_________________ ' de argilă "" H masa rocii ; în maluri aval ! prin injecţii sub presiune în foraje mici distanţate - , , . . , ■ • î în roci eruptive sau metamorfice | de bitum şi emulsii bituminoase : cu fjsuri mari> râsp!ndite , 1 : toată masa rocii de suprafaţă I- de etanşare : mixte (în special cu mortar de ciment şi argilă) de silicaţ i în roci cu fenomene carstice ; orizon- ___________________________________I tale -j în roci sedimentare necoezive ! | poroase J l prin betonare de foraje mari I întrepătrunse de adîncime /. Racordarea perdelelor verticale de etanşare cu o perdea orizontală. 1) perdea verticală amonte ; 2) perdea verticală aval; 3) perdea orizontală. Pentru etanşare şi consolidare se utilizează, în special, injecţii cu lapte de ciment sau cu mortar de ciment. Pentru injecţii numai de etanşare se utilizează, în special, injecţii cu argilă. Injecţiile cu bitum, cu emulsii bituminoase şi mixte (cu mortar de ciment şi argilă) pot produce şi o anumită consolidare a terenului de fundaţie. Perdelele de etanşare verticale din amonte., încastrate în pintenul (vatra) amonte a barajului, au în principal rolul de etanşare. Perdelele de etanşare verticale în maluri se execută pentru reducerea infiltraţiei de ocol ire şi, în unele cazuri (la barajele în arc), şi pentru consolidarea malurilor în cari se incas-trează barajele. Perdelele de etanşare din aval se execută, de obicei, numai cînd se execută perdele de etanşare a-monte şi perdele orizontale de adîncime. Perdelele de etanşare orizontale de suprafaţă pot fi de două feluri: perdele sub talpa barajului, avînd rolul principal de consol idare a terenu-lui de fundaţie şi rolul secundar de reducere a subpresiuni-lor;perdele în cuveta lacului de acumulare (în special cînd acesta cuprinde terenuri cu fenomene carstice) pentru reducerea pierderilor de apă din cuvetă. Perdelele orizontale de adîncime se execută prin injectarea substanţei impermeabiIizante numai pe adîncimea dorită, pentru racordarea perdelelor din amonte şi din aval, în scopul reducerii subpresiunilor şi micşorării infiltraţiilor în groapa de fundaţie (v. fig. /). Perdelele de etanşare cu puţuri forate întrepătrunse sînt folosite în terenuri foarte poroase, cu ape subterane, cu debite şi viteze mari (în special pentru nisipuri şi pietrişuri foarte permeabile). Se execută astfel: se forează un şir de foraje cu diametru mare (d—0,50*-0,60 m), avînd distanţa dintre ele mai mică decît diametrul lor; se betonează pe măsura ridicării tuburilor de foraj; se execută între intervalele rămase alte foraje, cari sapă parţial şi în forajele executate (v. fig. //) şi II. Fazele de executare a unei perdele de etanşare cu puţuri, a) faza I; b) faza II. cari se betonează ulterior. Se obţine, astfel, un perete compact de foraje, betonat. i. Perdea de protecţie. Silv., Agr.: Obstacol viu, constituit dintr-o fîşie lungă şi îngustă alcătuită din specii • lemnoase forestiere sau fructifere, folosit în lucrări de amelioraţii agrosilvice (v. sub Amelioraţii) pentru apărarea anumitor „obiecte" contra vîntului sau a altor factori dăunători; amel iorarea agrosilvică se bazează pe proprietatea pădurii de a modifica mediul în interiorul şi în apropierea ei. Perdelele de protecţie pot fi realizate şi îşi găsesc aplicare în toate zonele de vegetaţie lemnoasă, însă se folosesc cel mai mult în teritoriile agricole sau pastorale expuse vînturilor, secetei şi eroziunii solului prin apă sau vînt, şi la fixarea nisipurilor mobile. Cele mai multe foloase ale perdelelor rezultă din proprietatea lor de a reduce tăria vîntului. Ele reduc viteza vîntului începînd de Ia o distanţă egală cu de 5**• 10 ori înălţimea maximă/^, a arborilor din cari sînt compuse, în partea din vînt (din care vine vîntul), şi pînă la o distanţă egală cu de 25---30 ori h, în partea de sub vînt (spre care bate vîntul). Reducerea vitezei în aceste spaţii depinde de desimea, respectiv de penetrabili-tatea perdelei. La perdele compacte, zona de influenţă e mai îngustă, însă reducerea tăriei e mai pronunţată, putînd ajunge pînă la stingerea totală a lui, la marginea de sub vînt a perdelei şi în imediata apropiere a acesteia, însă la distanţa de aproximativ 10 h curenţii cari trec peste perdea iau din nou contact cu solul şi se produc vîrtejuri. La perdelele penetra-bile, reducerea vitezei se manifestă pe o distanţă mai mare, însă cu intensitate mai mică. Cea mai eficientă reducere a vitezei vîntului, din punctul de vedere al protecţiei culturilor agricole, o dau perdelele parţial penetrabile pe cea mai mare parte a profilului, şi anume acelea cari au penetrabiIitatea de 30***40% .— Datorită reducerii vitezei vîntului, perdelele de protecţie au următoarele efecte: modifică temperatura aerului apropiind extremele (reduc amplitudinea diurnă şi anuală); reduc evapo-transpiraţia neproductivă şi o măresc pe cea productivă; reţin zăpada la suprafaţa solului şi uniformizează stratul depus (v. fig. /), reducînd adîncimea de îngheţ sau chiar înlăturînd îngheţul solului şi permiţînd o infiltraţie mai uşoară a apei (sporesc umiditatea solului); apără solul de eroziune; apără plantele de ger; împiedică răspîndirea prin vînt a buruienilor şi a insectelor mici dăunătoare agriculturii (cum e musca de Hessa); apără căi le de transport şi aşezări Ie omeneşti contra înzăpezirilor; împiedică răspîndirea ceţei marine sărate asupra culturilor de pe litoral; diminuează răspîndirea gazelor şi a aerosolilor toxici proveniţi din anumite întreprinderi industriale; reţin pulberile atmosferice purtate de vînt; etc. în regiunile inundabile îndiguite şi la lacurile de acumulare, perdelele forestiere, amortisînd valurile provocate de .vînt, apără digurile şi malurile de eroziuni şi de surpări, provocate Perdea de protecţie 250 Perdea de protecţie 300 m ist) m mm {so 2030 SOi 10(50100150200 3011 30 20 1. Depunerea zăpezii în interiorul unei perdele forestiere de protecţie. 1) suprafaţa depunerii de zăpadă. Nivelul zăpezii, în cm; distanţe în spre exteriorul perdelei şi sub perdea, în cm. de valuri. —■ în. teritoriile irigate perdelele forestiere de protecţie reduc cu circa 30% pierderile de apă prin evaporaţie din lacuri, canale şi de la suprafaţa solului şi a plantelor. — în jurul lacurilor de acumulare şi pe cursul afluenţilor acestora, perdelele-fi Itre reţin aluviunile transportate de ape, micşorînd posibil itatea de co!-matare a lacurilor. Pe terenurile în pantă şi pe marginea rîpelor şi ravenelor, perdelele absorbante re-ţinscurgerile lasu-prafaţăîmp ied i cînd eroziunea solului şi formarea viiturilor torenţiale. Prin modificările aduse microcl imei, perdelele de protecţie creează condiţii mai bune de creştere pentru culturile agricole din spaţiul de sub influenţa lor, asigurînd şi sporind recoltele cu 10-**20% în anii normali şi cu ploi puţin mai abundente, respectiv cu 30*^* 100% sau chiar mai mult în anii secetoşi şi foarte secetoşi. în acelaşi timp, perdelele creează în cîmpurile apărate de ele condiţii mai igienice muncitorilor folosiţi la lucrările agricole. Pe păşuni şi fîneţe ele creează condiţii mai bune de creştere a ierbii şi de viaţă pentru animale. în perdelele de protecţie îşi găsesc adăpost animalele de vînat (de ex.: iepuri, fazani, potîrnichi, căprioare) şi păsări sau alte animale folositoare agriculturii. Perdelele de protecţie produc şi cantităţi importante de material lemnos de diferite sortimente, necesar gospodăriilor agricole. — Anumite perdele pot să producă cantităţi mari de fructe comestibile şi industrializabile, de seminţe forestiere ori horticole, miere de albine, gogoşi de mătase, şi de alte produse directe cari dau de lucru muncitorilor agricoli şi sporesc veniturile gospodăriilor. Perdelele de protecţie se alcătuiesc din amestecuri de specii lemnoase adecvate scopului urmărit şi condiţiilor naturale în cari sînt necesare. în cîmpia neirigată, se folosesc ca specii de bază amestecuri de salcîm şi stejar cu acerinee, şi diferiţi arbuşti amelioratori, sau specii fructifere (cais, piersic, cireş, gutui, migdal, etc.); în teritoriile irigate, perdelele se alcătuiesc din hibrizi de plopi de mare productivitate şi din pomi fructiferi, iar în regiunile inundabile, din plopi, sălcii, răchite, anini, sînger şi amorfă; în lungul căilor de transport, perdelele parazăpezi se alcătuiesc din salcîm, ulm, sălcioară, acerinee şi diferiţi arbuşti forestieri şi ornamentali (ultimii plantaţi în partea din spre cale). Perdelele de protecţie a cîmpului se fac din 3---7 rînduri (v. fig. //), ajungînd la lăţimea de 3• *• 11 m, sau uneori chiar numai dintr-un rînd de plopi şi din rînduri de specii fructifere sau de ameliorare. Perdelele absorbante, filtrante, parazăpezi, cum şi perdelele de protecţie a malurilor şi a digurilor se dimensionează în funcţiune de condiţiile naturale (lăţimea cîmpului din faţa lor, vînturi, pantă, lăţimea albiei, viituri maxime, precipitaţii, etc.) şi de materialul folosit la realizarea lor. Pentru a-şi îndeplini la maximum influenţa de protecţie pentru care au fost create, perdelele de protecţie trebuie conduse, îngrijite şi regenerate după procedee speciale, specifice fiecărei categorii, cari să asigure continuitate în funcţiunea i 4' 4" II. Perdea de protecţie pe cinci rînduri. şi t') rînduri de cuiburi de arţar şi de grupuri de cuiburi de stejar, alternate; 2) cuib de arţar; 3) cuib de stejar; 4,4' şi 4") rînduri de arbuşti. — Distanţe, în cm. de protecţie pe un timp cît mai lung posibil, şi să evite deteriorările arboretului şi alterarea funcţiunii de protecţie sau chiar agravarea fenomenului contra căruia sînt folosite perdelele. De exemplu: în perdelele parazăpezi, filtrante şi contra valurilor trebuie să se menţină o densitate mare şi să se evite distrugerile provocate de acumulările de zăpadă; în perdelele de protecţie a cîmpului e necesară menţinerea unei pe-netrabilităţi de 30***40% uniform distribuite pe profil, şi evitarea distrugerilor prin zăpadă, a înierbării solului perdelei, a acumulărilor de zăpadă în valuri groase pe cîmpul protejat şi a instalării în ele a dăunătorilor culturilor agricole. Tehnica îngrijirii perdelelor de protecţie e o tehnică specializată, diferită în mare măsură de cea a pădurilor. După natura speciilor din cari sînt compuse, perdelele de protecţie se clasifică în: forestiere, cari sînt alcătuite numai din specii forestiere; siivo-pomicoie, cari au cel puţin 21% specii fructifere; fructo-forestiere, în a căror compoziţie predomină speciile fructifere; fructifere, cari sînt alcătuite integral din specii fructifere; tehnice-forestiere, în a căror compoziţie intră cel puţin 21% specii tehnice (cu lemn pentru industria chimică). După scopul urmărit, perdelele de protecţie pot fi: de protecţie a cîmpului; aritierozionale; pentru fixarea nisipurilor mobile; de protecţie a păşunilor sau a fîneţelor; parazăpezi sau de protecţie a căilor de transport terestre; de protecţie a apelor (canale, cursuri naturale, rezervoare — cum sînt basinele de retenţie şi colectoarele—, lacuri, iazuri sau eleştee şi izvoare); de protecţie a digurilor; de protecţie a aşezărilor omeneşti (centre populate, staţiuni balneo-climatice, spitale şi sanatorii, centre gospodăreşti şi industriale); perdele pentru scopuri strategice. După funcţiunile pe cari le îndeplinesc, perdelele de protecţie se clasifică în: antieoliene sau contra vîntului, la cari se foloseşte proprietatea pădurii de a reduce tăria vîntului în interiorul şi exteriorul ei pînă la o anumită distanţă; absorbante, la cari se foloseşte proprietatea litierei şi a solului afînat de sub pădure de a reţine şi de a absorbi, prin infiltraţie, apele din scurgerile Ia suprafaţă; filtrante, la cari se foloseşte proprietatea vegetaţiei lemnoase de a reţine aluviunile transportate de ape, aerosolii, fumul şi pulberile atmosferice; antival sau contra valurilor, la cari se foloseşte proprietatea vegetaţiei lemnoase de a amortisa (atenua) valurile. După modul în care au fost constituite, perdelele de protecţie pot fi: naturale, cînd sînt rezervate dintr-un arboret natural; artificiale, cînd sînt provenite din semănare sau plantare făcute de om. După poziţia faţă de direcţia vîntului, perdelele de protecţie a cîmpului se clasifică în: principale sau longitudinale, cari sînt aşezate în faţa vînturi lor dăunătoare dominante; secundare sau transversale, cari sînt aşezate perpendicular pe primele şi aproximativ paralel cu direcţia vînturilor. Dupădesimea pe profil, respectiv după felul în care se comportă faţă de vînt, Perdea, dispozitiv ~ 251 Perete perdelele de protecţie se clasifică în: compacte sau nepene-trabile, formate dintr-o asociaţie de plante deasă de sus pînă jos, care nu lasă să treacă vîntul prin ele; dantelate, numite şi ajurate sau semipenetrabile, cari prezintă goluri prin cari trece o parte din vînt, în partea de mijloc (treimea mijlocie) a profilului; penetrabile, cari au goluri uniform distribuite, fiind lipsite de arbuşti şi specii de ajutor cu coroana deasă în partea inferioară a profilului, astfel încît lasă să treacă prin ele cea mai mare parte a unu i vînt de tărie mijlocie. 1. Perdea, dispozitiv Nav.: Dispozitiv de întindere şi strîngere a velelor, folosit pentru rande şi, uneori, pentru velele inferioare (aurice) ale goeletelor (v. sub Greement). Rande le de acest tip nu se ridică şi nu se coboară, ci sînt fixate cu marginea de cădere prova cu o firuială (v.) pe catarg, în timp ce marginea de invergare (v. Velatură, sub Greement) alunecă pe o şină fixată pe ghiu, respectiv pe pic, sau e trasă cu o rocarniţă (v.), care alunecă pe acestea şi e manevrată de o parîmă trăgătoare. 2. Perdea Wolfs Hidrot.: Construcţie de regularizare a unui curs de apă, constituită din suluri sau saltele de nuiele legate de un gard de piloţi solidarizaţi între ei (v. fig.), şi care e folosită pentru crearea unorzone cu viteze reduse şi pentru favorizarea depuneri lor în aceste zone, în scopul împotmolirii lor (de ex. pentru închiderea unui braţ secundar). Cînd perdelele Wolf sînt aşezate transversal pe direcţia curentului, trebuie să se ţină seamă că zona de viteze reduse se creează, atît în amonte, cît şi în aval de perdea (efectul de remuu). în mod curent, perdelele Wolf se amplasează paralel cu direcţia curentului principal, astfel încît efectul lor se manifestă prin reducerea debitului prin secţiunea ocupată de perdea. Sînt folosite, în special, la regularizările de cursuri de apă din regiunile de şes. 3. Perditanţă. Fit., Telc.; Conductanţa electrică a izolaţiei unei linii electrice de transmisiune a energiei sau de telecomunicaţii. în studiul liniilor intervine perditanţa lineică G, care reprezintă conductanţa izolaţiei pe unitatea de lungime. Se exprimă, de cele mai multe ori, în S/km. 4. ~ lineică. E/t., Telc.: Sin. Conductanţă lineică (v.), Perditanţă specifică. 5. ~ specifică. Fit., Telc.: Sin. Perditanţă lineică (v.). 6. Perdurum. Metg.: Metal dur cu carburi metalice, turnat (v. Metal dur), folosit la armarea elementelor de maşini sau a uneltelor de aşchiere supuse la uzură mare, sub formă de plăci aplicate pe corpul uneltei, prin lipitură tare cu cupru sau prin încastrarea într-o masă de aliaje din grupul SteiIitului, aplicată prin picături topite. 7. Pereche, pl. perechi. Telc. .'Grupare de două conductoare, într-uncablu de telecomunicaţii (v.) cu circuite simetrice, prin răsucirea celor două conductoare cu un anumit pas de răsucire. Seîntîlneşte Ia cablurile simetrice cu circuitele răsucite în pereche, în cuartă dublă-pereche, sau în cuartă dublă-stea (v. şl Dublă-pereche, cuartă Dublă-stea, cuartă ~). 8. Pereche stereoscopică. Foto.: Ansamblul celor două clişee, fotografii, etc., cari, privite împreună printr-un dispozitiv convenabil, respectiv proiectate împreună, dau impresia de relief. V. sub Stereoscopie. 9. Pereere. Cs.: Operaţia de executare a unui pereu (v.). Var. Pereare. 10. Peregrinella. Paieont.: Brahiopod articulat din familia Terebratulidae, cu cochilia biconvexă prezentînd numeroase coaste radiare. Aparatul brahial e de tip campilopegmat. Există o singură specie întîinită în ţara noastră, Peregrinella peregrina V. Buch., şi anume în Cretacicul inferior de la Zizin-Braşov, cu largă răspîndjre în restul Carpaţilor, în Alpi, în Caucaz, etc. 11. Peren. Bot.; Calitatea unei plante de a trăi şi de a rodi mai mult decît doi D . „ • r . i ~ ~ .v, • ~ Peregrinella peregrina am, prin faptul ca rădăcină continua sa trăiască, în timp ce tulpina se înnoieşte în fiecare an. Sin. Vivace. 12. Perete, pl. pereţi. 1. Arh., Cs.: Element de construcţie cu grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni, aşezat vertical sau puţin înclinat, destinat să limiteze, să separe şi să izoleze încăperile unei clădiri, uneie de altele şi de exterior, şi, în general, să susţină planşeele dintre caturi, ca şi acoperişul, şi să transmită la fundaţii greutatea celorlalte elemente de construcţie pe cari le susţine, ca şi încărcările utile şi incidentale ale clădirii. Pereţii pot fi executaţi din materiale grele sau uşoare, masiv sau cu goluri în interior. Cînd peretele e executat din materiale grele (de ex.: cărămizi, beton, blocuri de beton sau de piatră), el se numeşte zid (v.). (Termenul perete se referă la funcţiunea elementului de construcţie, pe cînd termenul zid se referă la materialul din care e executat acesta.) — Afară de condiţiile de rezistenţă şi de stabilitate, pereţii exteriori şi interiori ai unei clădiri trebuie să îndeplinească şi anumite condiţii de izolare fonică, hidrofugă şi termică. Izolarea fonica a pereţilor interiori şi exteriori depinde de modul de executare a acestora. Din punctul de vedere al izolării fonice, se deosebesc două categorii distincte de pereţi, şi anume: pereţi simpli, constituiţi dintr-o singură membrană; pereţi multipli, formaţi din două sau din mai multe straturi cari constituie membrane, cari pot vibra împreună, fiind în contact intim, sau pot vibra independent între ele, în care caz sînt despărţite printr-un strat de aer. Pereţii simpli, executaţi din materiale omogene şi compacte, realizează o atenuare fonică a cărei valoare depinde, în general, de greutatea unităţii de suprafaţă a peretelui. Practic, la aceşti pereţi, realizarea unei atenuări fonice minime, corespunzătoare frecvenţei medii de 550 Hz cum şi în întregul domeniu de frecvenţă întîlnit în construcţii (cuprins între 100 şi 3200 Hz), se obţine printr-o anumită greutate pe unitatea de suprafaţă şi printr-o bună etanşeitate. După noile teorii asupra transmisiunii zgomotelor aeriene prin pereţii simpli, cum e teoria coincidenţei, atenuarea fonică depinde, pe lîngă greutatea pe metru pătrat a peretelui, şi de caracteristicile elastice ale membranelor din cari sînt executaţi pereţii. Datorită coincidenţei frecvenţei proprii de vibrare a unui element de construcţie sub acţiunea undelor sonore cu frecvenţa de rezistenţă, elementul de construcţie transmite mai departe zgomotele primite. Atenuarea transmisiunii zgomotului, pe întregul interval de frecvenţe, în cazul pereţilor omogeni compacţi şi tencuiţi, şi chiar în cazul pereţilor omogeni şi necompacţi, dar etanşi pe ambele feţe, se determină cu formula: -Z) — 13,5 log P~f 13 pentru P<^200 kg/m2 D —23,0 log P— 9 pentru P>200 kg/m2, în care P e greutatea pe metru pătrat a peretelui. Pereţii dubli constituie soluţii mai avantajoase de izolare fonică decît pereţii simpli, deoarece permit mărirea atenuării fonice, deşi structura lor rămîne uşoară. a) perdea Wolf fixată de un gard simplu ; b) perdea Wolf fixată de un gard dublu; 1) piloţi; 2) moază transversală; 3) piese de solidarizare longitudinală a gardului; 4) fascine ; 5) piesă de solidarizare a fascinelor. Perete 252 Perete în cazul pereţilor dubli, cu strat de aer intermediar, atenuarea lor fonică depinde de greutatea şi de rigiditatea la încovoiere a membranelor componente, de grosimea stratului intermediar de aer, de absorpţia materialelor de finisaj cari I imitează spaţiul de aer, de legătura dintre membrane, şi dintre acestea şi pereţi şi planşee. Cînd cel puţin o membrană nu prezintă rigiditate la încovoiere, sînt admisibile legături între membrane. Stratul de aer interior realizează o izolare fonică suplementară, în funcţiune de grosimea sa, şi anume: pentru 3 mm, 1 fon ; pentru 4 mm, 3 foni; pentru 5 mm, 5 foni; pentru 6 mm, 6 foni; pentru 7***8 mm, 6,5 foni; pentru 9—10 mm, 7 foni. Condiţiile necesare pentru ca pereţii omogeni compacţi şi necompacţi, tencuiţi pe ambele părţi, să satisfacă condiţiile de izolare fonică la clădirile de locuit, sau la clădirile social-cul-turale, rezultate din expresia atenuării fonice admisibile, sînt următoarele: pentru pereţii exteriori şi pentru cei dintre apartamente sau dintre apartamente şi casa scării, greutatea unitară P>300 kg/m2 (corespunzătoare pentru D>48dB); pentru pereţii din interiorul aceluiaşi apartament, greutatea unitară P>100 kg/m2 (corespunzătoare pentru D>40 dB). Pereţii dubli de materiale rigide (cărămidă, plăci de beton, panouri mari, etc.) trebuie să îndeplinească anumite condiţii de greutate, ţinînd seamă şi de grosimea stratului intermediar. Se pot realiza pereţi dubli cu greutatea unitară sub 100 kg/m2 şi cu o capacitate de izolare fonică mai mare decît 40 dB, dacă se respectă următoarele condiţii: executarea membranelor din materiale cu rigiditate mică la încovoiere (plăci fibrolemnoase, plăci de ipsos, etc.); lipsa legăturilor, în special a celor rigide, între membrane şi între membrane şi elementele vecine ; izolarea peretelui pe contur, cu materiale elastice (plută, pîslă, etc.); multiplicarea, pe cît posibil, a straturilor componente de aer şi mărirea grosimii interspaţiului de aer; etanşarea perfectă a rosturilor. — V. şî sub Izolare fonică. Izolarea hidrofuga prezintă importanţă deosebită la pereţii subsolurilor, pentru a împiedica pătrunderea umezelii din teren în pereţii acestora, cum şi ridicarea umezelji în pereţii încăperi i or situate deasupra nivelului terenului. în general, pereţii încăperilor reclamă numai o barieră contra vaporilor (v.)f cînd umiditatea aerului din încăpere e prea mare (de ex.: la bucătării, spălătorii, băi, etc.). V. şi sub Izolare hidrofugă, şi sub Subsol. Izolarea termica prezintă importanţă deosebită pentru crearea unor condiţii optime de confort termic în clădirile civile şi industriale. în general, pentru condiţiile climatice din ţara noastră, la dimensionarea termotehnică a pereţilor se cere obţinerea unei echivalenţe termice corespunzătoare unui perete de cărămidă de argilă arsă de /\1/2 sau 2 cărămizi. De asemenea se urmăreşte, pe cît posibi I, real izarea unei inerţi i termice suficiente. în comportarea termică a pereţilor prezintă importanţă modul de alcătuire a acestora. Astfel, la pereţii cu structură mixtă, aşezarea stratului termoizolator la exterior şi a mate-r i al ului cu acumulare termică mare la interior măreşte stabilitatea termică a pereţilor la încălzirea discontinuă, în perioadele de răcire. Pentru obţinerea unei stabilităţi termice interioare, deci a unui confort termic interior, e necesar, la pereţii uşori, să se adopte anumite sisteme şi regimuri de încălzire. O importanţă deosebită prezintă problema condensului. Condensul se poate produce pe suprafaţa interioară a pereţilor din următoarele cauze: rezistenţă insuficientă la transmisiune termică, temperatura pe^suprafaţa interioară a peretelu i putîndcoborî sub punctul de rouă; umiditatea relativă mare a aerului în anumite încăperi (băi, bucătării), care poate atinge gradul de saturaţie; încălziri discontinue, cu durată mare de întrerupere a încălzirii. Efectul condensului poate fi micşorat prin dimensionarea termică corectă a pereţilor şi prin introducerea unei bariere contra vaporilor. Condensul se poate produce, de asemenea, în interiorul pereţilor, datorită vaporilor cari migrează din interior spre exterior. Evitarea totală sau parţială a acestui condens poate fi realizată prin : folosirea materialelor omogene sau a straturilor multiple de aer; aşezarea, la partea caldă din. spre suprafaţa interioară, a materialelor dense, impermeabile la vapori şi bune conducătoare de căldură, şi aşezarea, la partea rece din spre exterior, a materialelor poroase, permeabile ia vapori şi termoizolante. Alcătuirea pereţilor termoizolatori poate fi obţinută prin folosirea de materiale cari au proprietatea de a izola termic mai bine decît materialele obişnuite din cari se execută pereţii (cărămidă, beton, etc.). In general se folosesc tipurile de pereţi termoizolatori descrise mai jos. Pereţii casetaţi sînt executaţi cu goluri casetate, libere sau umplute cu materiale termoizolante. Cînd se folosesc umpluturi termoizolante trebuie să se ia anumite măsuri pentru protecţia acestor materiale. Astfel, în cazul materialelor de umplutură higroscopice sau sensibile la umiditate (zguri, vată minerală, etc.) se execută la exterior o tencuială de ciment sau o rostuire bună cu mortar de ciment, pentru a evita pătrunderea umidităţii din spre exterior. Pentru înlăturarea posibilităţilor de tasare a materialelor termoizolante de umplutură se procedează la fragmentarea pe înălţime a stratului de umplutură cu diafragme orizontale, constituite din sîrmă, cărămidă, mortar, etc. Nu se recomandă folosirea umpluturilor din materiale organice, cari, în general, putrezesc, produc mirosuri şi favorizează dezvoltarea şi adăpostirea insectelor şi a rozătoarelor. Pereţii plini placaţi cu materiale termoizolante, cu sau fără gol de aer, se execută din cărămidă, beton, piatră, etc., avînd grosimile minime impuse de condiţiile de rezistenţă. Diferenţa pînă la echivalenţa termică necesară se poate completa prin căptuşire cu diferite materiale termoizolante sub formă de plăci sau de foi, preferabil de natură anorganică, aşezate la exterior. Montarea plăcilor izolante pe peretele-suport, la partea interioară, se execută cu sau fără gol de aer intermediar. Spaţiul de aer dintre perete şi plăci trebuie să fie bine ventilat natural, şi să aibă grosimea de circa 4“-5 cm, pentru a obţine un efect termic mărit. Pereţii uşori, executaţi din plăci termoizolante, se folosesc ca pereţi exteriori la construcţiile provizorii (barăci pentru locuinţe, cantine, etc.), Ia cari scheletul e format din lemn sau din stîlpi de cărămidă. Pot fi alcătuiţi din plăci de materiale termoizolante (stufit, stabilit, etc.). Pentru o izolare termică mai bună pot fi executaţi şi ca pereţi dubli, respectiv cu douărînduri de plăci termoizo-latoare şi cu interspaţii de aer. Plăcile se fixează cu cuie pe scheletul de lemn al construcţiei. —■ V. şî sub Izolare termică. Din punctul de vedere al modului de execuţie, se deosebesc: pereţi masivi, cari au în general grosime mare, şi cari sînt executaţi din materiale grele (beton, cărămizi, piatră, bîrne de lemn, etc.), şi sînt folosiţi, de obicei, ca pereţi de rezistenţă, fiind rezemaţi direct pe fundaţii; pereţi uşori, cari au grosime mică, şi cari se execută din materiale uşoare (cărămizi găurite, betoane uşoare-, lemn, tencuială pe rabiţ, sticlă, materiale-plastice, etc.) şi au în principal rolul de element separator şi izolant. Din punctul de vedere al poziţiei pe care o ocupă în clădire, se deosebesc: pereţi exteriori şi pereţi interiori. Pereţii exteriori limitează spaţiul ocupat de o clădire. Ei pot fi: pereţi de faţadă (principală, laterală sau posterioară), în cari sînt amenajate deschideri (uşi şi ferestre) pentru iluminarea şi aerisirea interiorului clădirii; pereţi-fronton (v.); pereţi de vecinătate, numiţi calcane (v.), în cari nu se Perete 253 Perete amenajează, de obicei, nici o deschidere, fiind destinaţi să fie acoperiţi de calcanele clădirilor vecine. Pereţii de faţadă ai clădirilor cu zidărie portantă sînt pereţi de rezistenţă, supor-tînd greutatea planşeelor şi a acoperişului şi încărcările utile şi incidentale; calcanele sînt, de obicei, mai puţin încărcate, din care cauză se execută mai subţiri decît pereţii de faţadă. Dupăsistemul de rezistenţă al clădirii (cu zidărie portantă sau cu schelet), pereţii exteriori se execută masivi sau ca pereţi de umplutură. Pereţii interiori sînt executaţi la interiorul unei clădiri şi împart spaţiul limitat de pereţii exteriori în porţiuni mai mici, cari formează încăperile clădirii. Ei pot fi de rezistenţă sau despărţitori. Afară de limitarea încăperilor, pereţii interiori de rezistenţă servesc în următoarele scopuri: realizează legătura transversală între pereţii exteriori longitudinali; preiau o parte din încărcările planşeelor şi ale acoperişului; împiedică întinderea incendiilor (în care caz sînt executaţi din materiale incombustibiIfără deschideri, şi sînt ridicaţi pînă deasupra acoperişului); izolează casa scării şi a ascensoarelor; izolează termic şi fonic încăperile aceluiaşi apartament, cum şi apartamentele între ele; uşurează aşezarea şi executarea canalelor de fum. Pereţii interiori se execută, fie ca pereţi de rezistenţă, fie ca pereţi despărţitori. — Din punctul de vedere al destinaţiei, se deosebesc: pereţi despărţitori, pereţi-fronton, pereţi de rezistenţă şi pereţi de umplutură. Pereţii despărţitori sînt destinaţi să separe spaţiul limitat de pereţii de rezistenţă sau de pereţii interiori în compartimente mai mici, ale căror dimensiuni să corespundă destinaţiei lor (de ex. camere de baie, bucătării, vesti bule, etc.). De obicei, sînt executaţi din materiale uşoare şi au grosimi mici. Ei sînt aşezaţi direct pe pianşee, astfel încît pot ocupa orice poziţie, indiferent de poziţia pereţilor de rezistenţă sau a altor elemente de rezistenţă (grinzi, stîlpi), ceea ce permite alegerea dimensiuni lor şi a distribuţiei încăperilor după nevoi, la fiecare cat în mod diferit. Tipurile de pereţi despărţitori folosiţi cel mai frecvent sînt descrise mai jos. Pereţii despărţitori de asbociment sînt alcătuiţi dintr-un schelet metal ic sau de lemn pe care se fixează plăci de asbociment, groase de circa 10 mm. Ei sînt folosiţi atît ca pereţi despărţitori demontabiii, cît şi pentru confecţionarea cabinelor sanitare prefabricate. Cînd scheletul peretelui e executat din oţel, plăcile de asbociment se fixează de acesta cu ajutorul niturilor de aluminiu cu cap înecat. Pentru etanşarea rosturilor şi protejarea metalului contra coroziunii, suprafaţa interioară ascheletului se acoperă, înainte de aplicarea plăcilor de asbociment, cu mastic pe bază de sili-caţi (preparat din sticlă solubi lă, fluorosilicat de sodiu şi praf de cretă). Rosturile dintre plăci şi capetele niturilor se şpa-cluiesc cu acelaşi mastic. Suprafaţa interioară a pereţilor se vopseşte. La exterior feţele aparente ale pereţilor de asbociment se acoperă cu tencuială uscată, lipită cu mastic pe bază de cazeină şi ciment (1 : 3). Se pot executa şi pereţi la cari una dintre feţe e placată cu plăci fibrolemnoase, iar cealaltă faţă, în special cînd în încăperea respectivă e umezeală, se plachează cu asbociment. Pereţii 'despărţitori de cărămidă sînt executaţi, fie din cărămizi obişnuite aşezate pe muchie, fie din cărămizi cu goluri, sau din cărămizi speciale cu lamba şi uluc. V. sub Zidărie de cărămidă. Pereţii despărţitori de ipsos se execută prin procedeul semiuscat; ei se montează din elemente uscate, cari sînt legate între ele cu mortar. Faţă de tipurile obişnuite de pereţi despărţitori, pereţii de ipsos prezintă următoarele avantaje: au grosime şi greutate mai mică; asigură o bună izolare fonică şi termică; permit reducerea manoperei pe şantier; constituie un suport pentru finisajele de calitate superioară. Prezintă dezavantajele că reclamă executarea unor lucrări cu materiale umede (zidire cu mortar de var-ipsos, gletuire), şi nu permit modificarea ulterioară a împărţirii interioare a apartamentului. Pereţii de ipsos pot fi executaţi din plăci, din plăci-fagure şi din panouri mari. Pereţii executaţi din plăci de ipsos pot fi executaţi din plăci de diferite tipuri: plăci pl ine, de ipsos cu zgură de locomotivă sau cu rumeguş; plăci cu goluri, de ipsos cu zgură de locomotivă sau cu rumeguş; plăci de ipsos armate cu fibre de sticlă. Pereţii se execută cu rosturile ţesute la fiecare rînd, plăcile fiind zidite cu mortar de var-ipsos cu adaus de încetinitor de priză. Deasupra golurilor pentru uşi se montează două bare de oţel-beton (cu diametrul de cel puţin 10 mm), cari depăşesc feţele laterale ale golului cu 20 cm, şi cari se protejează contra coroziunii cu lapte de ciment, sau se montează plăci-buiandrugi turnate special în acest scop. Fixarea tocuri lor de uşi şi de ferestre se face în ghermele de lemn, de 8x10 cm, îmbrăcate cu plasă de rabiţ şi ancorate în zid cu ancore de oţel-beton, de 20 cm lungime. Pentru a asigura o rigiditate mai mare a pereţilor, tocurile uşilor se pot executa pe toată înălţimea camerei, şi se solidarizează cu planşeul şi cu pardoseala. Solidarizarea pereţilor cu planşeele se execută cu pene de lemn, cu agrafe metalice speciale, echipate cu şurub care se înşurubează în planşeu, sau cu dispozitive de alttip. Legăturile dintre pereţii despărţitori şi cei portanţi se realizează cu ajutorul mustăţilor (cu diametrul de 6***10 mm, şi de 20---25 cm lungime) protejate cu mortar de ciment. îmbinările de ramificaţie şi de colţ dintre doi pereţi despărţitori se execută prin ţeserea plăcilor pe toată înălţimea pereţilor şi prin introducerea în 3***4 rosturi orizontale a unor bucăţi de oţel-beton, groase de 6 mm şi lungi de 40 cm, îndoite la 90° şi protejate cu mortar de ciment. Finisarea pereţilor executaţi din plăci de ipsos consistă din gletuirea lor pe ambele feţe, după care se zugrăvesc, se vopsesc sau se acopere cu tapete. La încăperile în cari umiditatea relativă a aerului e mai mare decît 50% trebuie să se aplice pe pereţi o barieră contra vaporilor. Pereţii executaţi din piăci-fagure de ipsos sînt executaţi din plăci alcătuite dintr-un miez alveolar cu celule hexagonale, acoperit la exterior cu douăstraturi de ipsos pline, cari constituie feţele aparente ale plăcii. Aceşti pereţi prezintă următoarele avantaje faţă de cei executaţi din plăci pline de ipsos: reclamă manoperă de montare mai puţină şi permit accelerarea execuţiei, deoarece plăcile au dimensiuni mari (au lungimea egală cu înălţimea unei camere); au greutate proprie mai mică; permit micşorarea preţului de cost. Ei pot fi folosiţi şi în încăperi în cari umiditatea relativă a aerului e mai mare decît 60% , dacă se aplică pe faţa lor o barieră contra vaporilor. Pereţii pot fi simpli sau dubli. La pereţii dubli se pot aplica materiale fonoabsorbante, cari majorează absorpţia sonoră (de ex. o foaie groasă de polietilenă sau un strat de carton asfaltat, cari măresc absorpţia sonoră cu 3"*4 dB). Pereţii simpli sînt executaţi din plăci alăturate, îmbinate cu lamba şi uluc. Legarea peretelui de pianşee se realizează fie cu agrafe de tablă galvanizată fixate în planşeu (cu cuie bătute în dibluri de lemn sau bătute cu pistolul în betonul pIanşeului), fie cu pene de lemn, ori cu mustăţi lăsate la turnarea planşeelor monolite, sau introduse în rosturile dintre elementele planşeelor prefabricate. Legăturile cu pereţii portanţi se realizează fie cu agrafe, fie cu pene, sau prin incastrarea plăcilor de la margini într-un şanţ amenajat în peretele portant. Tocul uşilor se montează înainte de executarea pereţilor şi se prinde de plăci cu ajutorul diblurilor aşezate în golul Perete 254 Perete celulelor de Ia marginea plăcilor. La uşile mari, tocul se execută cu înălţimea egală cu înălţimea încăperii şi se împănează între cele două planşee. Rosturile dintre plăci se acoperă cu benzi de tifon, de circa 3 cm lăţime, cari se acoperă cu un strat subţire de glet de ipsos. Finisarea pereţilor executaţi din plăci-fagure se face prin gletuire pe ambele feţe cu glet de ipsos, după care peretele se zugrăveşte, se vopseşte, sau se acoperă cu tapet. Pereţii executaţi din panouri mari de ipsos prezintă avantajele că permit reducerea manoperei de execuţie cu circa 55% şi preţul de cost cu circa 36?^> faţă de preţul pereţi lor executaţi din plăci. Se folosesc curent panouri mari de ipsos confecţionate prin trei procedee: în tipare basculante, în casete verticale şi prin laminare. Panourile turnate în tipare basculante sînt confecţionate dintr-un amestec alcătuit din ipsos şi zgură de cazane, zgură granulată de furnal, piatră spartă de calcar poros sau cloţuri de cărămidă, în proporţie de la 1 : 1,5 la 1 : 4 (în volume). Dimensiunile panourilor variază între limite destul de largi: lungimea 3***5 m; înălţimea 2,5*• *3,5 m; grosimea 8* * * 12 cm. Greutatea specifică aparentă a panourilor e de 1200***1400 kg/m3. Rosturile verticale dintre panouri se umplu cu mortar de ipsos şi nisip (1 : 2), iar cele orizontale cu cîlţi muiaţi în lapte de ipsos. Finisarea panourilor se face cu un strat subţire de glet, care se netezeşte. Panourile turnate în casete verticale se confecţionează dintr-un amestec de ipsos de construcţie şi zgură, în proporţia de 1 : 4 (în volume). îndesarea materialului se execută prin vibrare. Panourile laminate se confecţionează dintr-un amestec de ipsos, rumeguş şi nisip cu dozajul 1:1:1 (în volume), şi au dimensiunile unei camere. Panourile se armează cu un schelet de şipci cu secţiunea de 20x 10 mm. Pereţii despărţitori demontabi li oferă posibilitatea folosirii raţionale şi economice a spaţiului din apartamente, birouri, ateliere, etc., deoarece permit modificarea dimensiunilor şi formei încăperilor, şi a modului de folosire a suprafeţelor utile (de ex. în urma modificării componenţei şi a numărului membrilor familiei). Aceşti pereţi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să poată fi demontaţi parţial, cînd e necesar, fără a demonta întregul perete; să nu producă, la montare şi demontare, degradarea celorlalţi pereţi, a plafoanelor, finisajelor, etc.; să permită demontarea şi montarea rapidă, prin procedee uscate, de către persoane necalificate (locatari). Structura şi materialele folosite la executarea pereţilor demontabili depind de felul încăperii. De exemplu, la clădiri social-culturale, birouri, etc., aceşti pereţi se execută de obicei dintr-un soclu de lemn, porţiunea superioară a peretelui fiind executată din sticlă mată, ondulată sau cu un desen oarecare, din sticlă colorată, asbociment, etc. Pereţii demontabili se execută de obicei astfel: cu schelet metalic acoperit cu panouri mari fonoizolante; cu schelet metalic acoperit cu două rînduri de plăci de ipsos, separate printr-un strat de aer, cu plăci de ipsos celular, cu panouri de ipsos fonoabsorbante, etc.; din panouri mari, de înălţimea unei camere, constituite dintr-un cadru metal ic sau de lemn, pe care se fixează o umplutură de asbociment, ipsos sau produse superioare de lemn (PAL, PFL, lemn stratificat, etc.). Montarea pereţilor demontabili se face prin aşezarea lor pe fîşii de lemn sau de material plastic, cari se introduc între panouri şi pardoseală sau plafon (pentru a evita deplasarea acestora), şi prin fixarea panourilor cu ajutorul şuruburilor. Rosturile orizontale se călăfătuesc şi se acoperă cu plăcuţe sau cu profiluri metalice, de materiale plastice, lemn, etc. Pereţii despărţitori de plăci de aşchii de lemn aglomerate (PAL) sînt folosiţi pe scară largă Ia clădirile de locuit sau pentru birouri, Ia ateliere, cabane, etc. Ei prezintă avantajul că sînt uşori, au grosime mică şi elimină complet executarea de operaţii umede pe şantier, asigurînd un grad avansat de industrializare a lucrărilor de execuţie. Nu se recomandă folosirea pereţilor executaţi din plăci de aşchii de lemn aglomerate în încăperi în cari' pereţii sînt expuşi umezirii sistematice. în acest caz, dacă umezirea poate fi incidentală, se recomandă folosirea plăcilor rezistente la acţiunea microorganismelor şi ciupercilor (prin adăugare în masa aşchiilor de pulbere de fluosilicat de sodiu, în proporţie de 1% din greutatea aşchiilor, sau prin acoperire cu straturi speciale, în special de materiale plastice). Din punctul de vedere al modului de execuţie, pereţii din PAL pot fi executaţi cu schelet rigid sau fără schelet. Pereţii de PAL cu schelet rigid sînt alcătuiţi dintr-un schelet executat din rigle de lemn de răşinoase sau din montanţi de beton armat precomprimat, pe care se aplică (pe ambele feţe) plăci de PAL, fie direct, fie prin intermediul unui strat de plăci fibrolemnoase (PFL). Muchiile plăcilor se protejează fie cu şipci dreptunghiulare sau triunghiulare, de lemn masiv, lipite sau îmbinate cu lamba şi uluc, fie cu fîşii de placaj sau de materiale plastice, lipite, sau cu profiluri metalice, fixate cu şuruburi sau cuie, sau de materiale plastice, lipite cu adezivi. Pereţii de PAL fără schelet pot fi executaţi în următoarele tipuri: pereţi alcătuiţi din unu sau din două rînduri de plăci, aşezate fără spaţii între ele, grosimea peretelui fiind determinată de izolarea fonică necesară, iar plăcile fiind I ipite între ele cu adezivi, sau fiind îmbinate cu ajutorul unor şipci introduse în canturile plăcilor ori îmbinate cu acestea în lamba şi uluc; pereţi alcătuiţi din trei straturi de plăci, straturile exterioare fiind executate din PAL cu grosimea de 8* * * 13 mm, iar stratul de la mijioc fiind alcătuit din plăci izolatoare fibrolemnoase, îmbinarea plăcilor realizîndu-se cu adezivi sintetici; pereţi alcătuiţi din două straturi de PAL între cari se aşază un strat de vată de zgură, vată de sticiă, etc. Pereţii despărţitori de plăci fibrolemnoase (PFL) se execută din panouri mari, prefabricate, alcătuite dintr-un schelet, de obicei de lemn, pe care se fixează plăci fibrolemnoase, de 12,5 mm grosime, şi placaj, de 8 mm grosime. Se folosesc, de asemenea, şi placi fibrolemnoase finisate cu materiale plastice. Pereţii despărţitori de rabiţ sînt alcătuiţi dintr-o plasă de rabiţ fixată pe un schelet de lemn sau metalic, prin intermediul unei reţele de oţel-be-ton, şi care e acoperită * cu o tencuială de mortar ' de ciment sau de ipsos, j Pereţii pot fi executaţi N cu o singură membrană, care poate fi tencuită pe o singură parte sau pe ambele părţi, ori cu două membrane, tencuite fiecare pe faţa VăZUtă (V. /. Pereţi despărţitori de rabiţ, cu schelet fig. /). Prezintă' avanta- de rezistenţă de lemn. jele că au greutate pro- a) perete simplu, tencui t pe o singură faţă; prie mică şi nu sînt com- b) perete si mplu, cu două rînduri de plasă bustibi I i. Se folosesc în de rabiţ, tencuit pe amîndouă feţele; locuri în cari nu sînt c) perete dublu, tencuit pe amîndouă feţele; expuşi la lovituri, şi, în 1) riglă de lemn; 2) reţea de oţel-beton general, pentru supra- (0 6... 8 mm); 3) plasă de rabiţ ; 4) tencuială, feţe mici. Pereţii despărţitori de sticlă se folosesc la locuinţe, la clădiri social-culturale, birouri, gări, ateliere, Perete 255 Perete etc. Ei prezintă avantajele că nu reclamă finisare, evită complet executarea de lucrări cu materiale umede la montarea pereţilor, permit realizarea unor pereţi cu aspect plăcut, asigură iluminarea bună a încăperilor, şi se montează uşor şi repede. Se folosesc diferite tipuri de sticlă: sticlă plană, nearmată sau armată; sticlă ondulată armată; panouri de sticlă alcătuite din două plăci de sticlă laminată, lipite între ele la margini şi separate printr-un strat de fibre desticîă; sticlă mată armată; sticlă armată colorată (transparentă sau netransparentă); sticlă securit; sticlă acoperită pe o faţă cu un strat de ţesătură din sticlă; sticlă termoabsorbantă sau termoizolantă; sticlă profilată armată; blocuri, plăci sau piese de altă formă (de ex. piese tip Solar, Nevada, Rotaiit). Pereţii’ de sticlă se execută fie ficşi, piesele de sticlă fiind montate într-un schelet de beton armat, de metal sau de materiale plastice, fie demontabili, din panouri cu schelet de lemn sau de metal, cari permit modificarea împărţirii interiorului clădirilor. Pereţii despărţitori executaţi din materiale plastice prezintă calităţi tehnice deosebite: greutate proprie foarte mică; izolarea fonică şi termică foarte bună; rezistă bine la umiditate; pot fi făcuţi neinflamabili; asigură un grad mare de prefabricare, deoarece panourile de pereţi pot fi livrate pe şantier gata confecţionate şi finisate; elimină complet lucrările executate cu materiale umede pe şantier; permit modificarea împărţirii interioare a spaţiului din aparatamente, atei iere, etc.; micşorează durata de execuţie a clădirilor. Din punctul de vedere ai modului de folosire în clădire, .pereţii executaţi din materiale plastice pot fi ficşi sau demontabili. Din punctul de vedere al structurii lor, pereţii executaţi din materiale plastice pot fi omogeni sau stratificaţi (executaţi din panouri sandwich). Panourile sandwich sînt alcătuite dintr-un miez şi din două plăci exterioare, asamblate prin încleire. Miezul, care asigură izolarea fonică, termică şi, uneori, rezistenţa mecanică a peretelui,*constituie elementul cel mai important al acestuia. Din punctul de vedere al caracteristicilor mecanice, miezurile se clasifică astfel: miezuri autoportante, a căror rezistenţă la compresiune variază de la 1 kgf/cm2 pînă la 12 kgf/cm2; miezuri neautoportante, cari servesc numai ca izolaţie termică şi fonică. Din punctul de vedere al structurii lor, se deosebesc: miezuri în formă de fagure, confecţionate din hîrtie impregnată cu răşini fenolice, din celule de hîrtie simplă, din aluminiu, ţesătură de asbest, ţesătură de sticlă impregnată cu răşini, materiale plastice, celuloză de paie, etc.; miezuri confecţionate din mase plastice înspumate (de polistiren, de ureoformaldehidă, de poliuretani, de produse vinilicesau polivinilice, de răşini fenolice); miezuri confecţionate din materiale minerale aglomerate cu răşini ureice, din bucăţi de lemn, din lemn poros, etc. Placajul care acoperă miezul panourilor se execută din materiale cu rezistenţe mecanice mari, pentru a permite ca panoul să preia sarcini (de ex. din loviri). De asemenea, placajul trebuie să reziste bine la umiditate, la căldură şi la agenţi chimici. Pentru confecţionarea placajelor se folosesc următoarele materiale: mase plastice poliesterice, fenolice sau epoxi-dice, armate cu ţesături, cu fibre sau cabluri de sticlă; hîrtie impregnată cu răşini melaminice, formaldehidice, ureoformal-dehidice; materiale stratificate pe bază de lemn, I i pi te cu răşini furfurolice; fibre de lemn aglomerate prin presare cu răşini fenolice; plăci de asbociment sau de fibrolit; plăci de tencuială uscată de ipsos; foi de policlorură de vinii; foi de metal (aluminiu sau oţel inoxidabil). Lipirea placajului pe miez se face cu adezivi preparaţi din răşini poliesterice, ureice sau fenolice, ori din emulsie aceto-vinilică, în funcţiune de felul materialului placajului. Panourile stratificate (sandwich) pot fi confecţionate cu dimensiuni pînă la mărimea unui perete despărţitor. La montarea pereţilor executaţi din materiale plastice prezintă importanţă deosebită modul de realizare a îmbinărilor dintre panouri şi de racordare a panourilor cu celelalte ele- //. Racordarea cu tavanul şi cu pardoseala, a pereţilor executaţi din panouri de materiale plsatice. a) racordare prin îmbinare cu uluc şi lamba; b) racordare cu piese metalice; c) racordare cu profiluri de material plastic; 1) panou de materiale plastice; 2) rigla de lemn (lamba) fixata în pardoseală, respectiv în tavan; 3) plintă de lemn sau de material plastic ; 4) pervaz de lemn sau de material plastic; 5) plintă metalică; 6) profil metalic fixat în tavan; 7) şurub pentru presarea panoului în tavan; 8) plintă de material plastic; 9) profil de material plastic, fixat în tavan ; 10) pardoseală; 11) tavan. mente de construcţie (pereţi şi pianşee). Asamblarea lor se execută în diferite feluri (de ex. cu profiluri şi eclise confecţionate din acelaşi material plastic ca şi panoul, fixate cu nituri de duralumin ; cu ajutorul unor cadre de aluminiu sau de oţel). 3 b c III. îmbinarea panourilor confecţionate din materiale plastice, a) îmbinare cu uluc şi lamba; b) îmbinare cu profil X de metal uşor; c) îmbinare cu profil de material plastic; 1) panou de material plastic; 2) riglă de lemn (lamba); 3) profil X de metal uşor; 4) profil de material plastic. în fig. II sînt reprezentate trei sisteme de racordare a pereţilor cu tavanul şi cu pardoseala, iar în fig. III sînt^reprezentate trei sisteme de îmbinare a panourilor între ele. îmbinările de colţ ale pereţilor sînt mai rar întîlnite la pereţii despărţitori, dar ele pot exista în cazul amenajării unor încăperi mai mici în interiorul altora mai mari (de ex. cabine de baie sau de duş, cabine telefonice, etc.). în fig. IV sînt reprezentate sistemele de îmbinări şi racordări de colţ folosite cel mai des. De asemenea, prezintă importanţă modul de consolidare a marginilor libere ale panourilor sau a marginilor golurilor pentru uşi, Perete 256 Perete care poate fi soluţionată prin folosirea unor profi luri metal ice sau de material plastic, ori prin montarea unui toc de lemn (v. fig. V). Pereţii despărţitori executaţi din piese prefabricate de beton uşor sînt alcătuiţi din plăci IV. îmbinări de colţ la pereţi despărţitori executaţi din panouri de material plastic. o) îmbinare cu uluc şi lamba curbă; b) îmbinare cu profiluri de metal uşor; c) îmbinare cu profiluri de material plastic; 7) panou de material plastic; 2) lamba curbă, de lemn; 3) profiluri de metal uşor; 4) profiluri de material plastic. sau blocuri de beton simplu sau slab armat, confecţionate cu agregate minerale uşoare (piatră ponce, cloţuri de cărămidă, zgură, argilă expandată, etc.). Aceşti pereţi se zidesc cu mor- V. Modul de amenajare a marginilor libere ale panourilor, şi a marginilor golurilor pentru uşi şi a foilor de uşă, la pereţii şi uşile executate din materiale plastice, o, b, c) -amenajarea marginilor libere ale panourilor; d, e, f,) amenajarea marginilor golurilor pentru uşi şi a marginilor foilor de uşă; 1) panou de material plastic; 2) toc de lemn; 3) toc de metal uşor; 4) toc de material plastic; 5) ramă de lemn (a foii de uşă); 6) ramă de metal uşor; 7) ramă de material plastic. tare de ciment cu adaus de var, şi se execută ca şi pereţii alcătuiţi din plăci de ipsos. Prezintă avantajul că pot fi folosiţi şi la încăperi umede şi pot fi îmbrăcaţi cu faianţă sau cu alte materiale. Pereţii despărţitori executaţi din plăci de beton cu agregate vegetale prezintă avantajele că permit folosirea deşeurilor industriale locale, sînt uşori şi au rezistenţe mecanice bune. Se execută din plăci de beton preparat cu ciment Portland şi agregate alcătuite din puzderii de cînepă, ta laş, rumeguş de lemn, fibre de lemn, etc., mineralizate cu diferite substanţe (de ex.; sulfat feros tehnic, sil icat de sodiu, clorură de calciu). Plăci le sînt dreptunghiu lare, fasonate cu lambaşi ulucpe laturile lungi, şi cu uluc pe laturile scurte, şi sînt finisate din fabrică. Montarea pereţilor executaţi din aceste plăci se face analog ca la pereţii executaţi din plăci de ipsos. Pereţii despărţitori flexibili sînt folosiţi ca perdele între două încăperi, cari pot fi ridicate şi cobo-rîte la nevoie. Sînt alcătu iţi dintr-o serie de lamele de material plastic (de obicei PVC rigid), legate între ele cu benzi de PVC elastic, echipate la capete cu întărituri rigide, cari servesc la îmbinarea lor cu lamelele rigide şi lucrează ca articulaţii. Peretele se deplasează într-un cadru metal ic care îi serveşte ca ghidaj. Lăţimea recomandată pentru astfel de pereţi e de 5 m. Montarea pereţilor flexibili nu reclamă găurirea plafonului sau a pereţilor de zidărie ai clădirii. Pereţii despărţitori- mobilă (pereţii despărţitor i-d u l a p u r i) sînt folosiţi pentru separarea încăperi lor aceluiaşi apartament şi sînt alcătuiţi din două rînduri de dulapuri montate pe un panou vertical comun. în felul acesta, izolarea fonică a peretelui e îmbunătăţită. Pereţii-mobilă se execută dintr-un schelet de lemn pe care se fixează plăci fibrolemnoase, placaj sau plăci de aşchii de lemn aglomerate, şi în interiorul cărora se montează rafturi. Deoarece, de obicei, înălţimea dulapurilor e mai mică decît înălţimea camerei, spaţiul dintre partea superioară a dulapului şi tavan se completează cu plăci de tencuială uscată, cu plăci fibrolemnoase melaminate, sau se amenajează pentru depozitarea valizelor şi a altor obiecte. Folosirea acestui tip de perete despărţitor permite utilizarea raţională a suprafeţei apartamentului şi modificarea ulterioară a împărţirii interioare a acestuia. Pereţii despărţitori mobili sînt folosiţi atît la locuinţe cît şi la clădiri social-culturale, în scopul utiIi-zării cît mai raţionale şi economice a interiorului clădirii, deoarece permit mărirea sau micşorarea încăperilor (de ex. micşorarea unei săli de reuniuni, pentru un număr mai mic de persoane). " Tipuri le de pereţi mobi li folosite în prezent sînt numeroase, variind ca structură, materiale folosite, dimensiuni şi finisaje. ■ în general, construcţia pereţilor mobili e asemănătoare cu a uşilor glisante, pliante, rulante sau de tip armonică. V. Uşă. Pereţii glisanţi sînt alcătuiţi din două sau din mai multe panouri de înălţimea unei încăperi, cari se pot deplasa într-un plan vertical, fiind ghidate la partea superioară şi inferioară, şi cari pot fi adăpostite în spaţii amenajate în pereţii ficşi aşezaţi în acelaşi plan cu peretele mobil respectiv. Aceşti pereţi prezintă dezavantajul că reclamă existenţa pereţilor ficşi în cari să se poată amenaja spaţiile pentru adăpostirea panouri lor. Pereţii plianţi sînt alcătuiţi din panouri articulate între ele la marginile verticale ale lor şi cari se pot suprapune unele peste altele şi peste panoul articulat de un perete fix al clădirii. Panourile sînt alcătuite dintr-un schelet metalic (de oţel sau de aluminiu), acoperit pe feţele aparente cu un strat fonoizolant. Panourile sînt ghidate la partea superioarăde un dispozitiv montat în plafon şi sînt libere la partea inferioară. Imobilizarea lor, cînd peretele e aşezat în vederea separării încăperii, se face cu ajutorul unor zăvoare montate la partea inferioară a panourilor şi a căror tijă e introdusă în locaşuri metalice înglobate în pardo.seală. Pereţii-armonică sînt formaţi dintr-un schelet, alcătuit din lamele articulate între ele, pe care se fixează un material de acoperire (ţesătură, placaj, piele, foaie de material plastic), care, prin apropierea şi depărtarea lamelelor unele de altele, e întins sau pliat. Perete 257 Perete etanş Pereţii rulanţi sînt alcătuiţi din lamele metalice verticale, înguste, articulate între ele, cari constituie un fel de oblon care se înfăşoară în jurul unui ax ci I indric vertical, mascat în zidărie. Peretele e ghidat la partea superioară într-un locaş montat în plafon, şi se desfăşoară prin acţionare cu un motor electric. Pereţii-fronton sînt pereţi exteriori cari închid o clădire industrială la capete. Sin. Fronton. . Pereţii-fronton se execută fie din zidărie autoportantă, fie dintr-un schelet portant şi zidărie de umplutură. Alegerea tipului de fronton depinde de înălţimea acestuia, de condiţiile de izolare termică a clădirii şi de ansamblul arhitectonic al acesteia. Cînd înălţimea frontoanelor autoportante e mai mare decît 5***6 m trebuie să se execute centuri de beton armat sau de metal, cari să asigure stabilitatea frontonului la forţele orizontale. Frontoanele cu schelet pot fi alcătuite numai cu elemente orizontale, rezemate pe stîlpii principali ai clădirii, sau cu grinzi ori centuri şi stîlpi intermediari aşezaţi între stîlpii principali. La construcţiile industriale, la cari distanţa dintre elementele structurii principale nu depăşeşte 7-*-8 m, nu se amenajează stîlpi intermediari, decît dacă aceştia sînt necesari din motive arhitectonice. Distanţa dintre stîlpii intermediari ai frotonului determină deschiderea grinzilor. La aşezarea stîlpilor intermediari ai frotoanelor clădirilor cu schelet metalic, trebuie să se ţină seama de aşezarea contravîntuirilor orizontale, la nodurile cărora se transmite presiunea vîntului preluată de stîlpii scheletului. Cînd stîlpii intermediari nu sînt aşezaţi la nodurile contravîntuirilor, trebuie ca acestea să fie legate între ele cu grinzi orizontale cari constituie reazeme pentru stîlpi. La frotoanele cu schelet, se deosebesc următoarele tipuri de grinzi orizontale: grinzi cari limitează zidăria la partea superioară şi cari servesc ca ancadrament pentru ferestre şi preiau numai acţiunea vîntului pe lăţimea aferentă; grinzi aşezate în interiorul umpluturii, cari servesc ca element de încadrare a acesteia şi sînt solicitate de presiunea vîntului, eventual şi de o parte din încărcarea zidăriei superioare, cînd sînt alcătuite din metal sau nu au zidărie dedesubt; grinzi aşezate deasupra golurilor, cari preiau atît presiunea vîntului cît şi greutatea umpluturii de deasupra; grinzi intermediare, aşezate între ferestre^ji cari servesc la fixarea acestora, fiind solicitate la presiunea vîntului. Stîlpii intermediari ai frontoanelor se calculează la încărcarea verticală provenită din greutatea proprie şi din umplutura pereţilor, cum şi la încovoierea produsă de presiunea vîntului, transmisă de grinzile orizontale ale scheletului. Ei sînt consideraţi încastraţi la un capăt, în fundaţie sau în grinda de fundaţie, şi articulaţi la celălalt capăt de elementele acoperişului sau ale contravîntuirii orizontale. Secţiuniile stîlpilor se verifică şi la flambaj, considerînd lungimea de fia.mbaj egală cu cistanţa cintre furr aţie şi grinda orizontală a contravîntuirii, sau dintre fundaţie şi acoperiş. Pentru calculul elementelor orizontale ale frotoanelor se consideră că o parte din greutatea proprie a zidăriei care reazemă pe grinzile orizontale se descarcă prin efectul de boltă, dacă înălţimea zidăriei sau a peretelui respectiv de închidere e cel puţin egală cu 0,75 din deschiderea grinzii. în acest caz, grinda preia o încărcare egală cu greutatea zidăriei I imitată de două plane concurente înclinate cu 55° faţă de orizontală. Această încărcare e echivalentă, din punctul de vedere al valorii momentului înconvoietor, cu o sarcină uniformă repartizată pe grindă, egală cu greutatea unei umpluturi înalte cît 0,6 din deschiderea grinzii. Cînd înălţimea zidăriei de deasupra grinzii e mai mică decît 0,75 din deschiderea ei, sarcina verticală se consideră uniform repartizată pe deschidere şi egală cu greutatea zidăriei de pe întreaga înălţime de dea- supra grinzii. Pentru calculul legăturii dintre grinzi şi montanţi sau stîlpi se consideră, în toate cazurile, greutatea totală a zidăriei. Presiunea vîntului se consideră uniform repartizată pe grindă. Săgeata admisibilă maximă a grinzi lor frontoanelor se consideră egală cu 1/300 din deschidere. Pereţii de rezistentă sînt executaţi din materiale grele şi cu rezistenţe mecanice mari, şi sînt destinaţi să susţină alte elemente de construcţie ale clădirii (pianşee, acoperiş, grinzi, pereţi despărţitori, etc.) şi să transmită la teren, prin intermediul fundaţiilor, greutatea acestor elemente şi încărcările utile şi incidentale. Pereţii de rezistenţă pot fi exteriori sau interiori, şi se execută pe întreaga înălţime a clădirii. Grosimea lor se stabileşte în funcţiune de încărcările pe cari trebuie să le suporte, de materialul din care sînt executaţi, de înălţimea lor şi de izolarea pe care trebuie să o asigure. Pereţi i de rezistenţă pot fi executaţi din bîrne de lemn, din zidărie, — de pămînt, de cărămidă, de blocuri de beton (mari sau mici), de piatră, sau din zi dări i mixte sau complexe (v. sub Zidărie),— din beton armat monolit turnat în cofraje (v. sub Structuri de rezistenţă de beton armat), sau din panouri mari de beton armat ori din panouri mari de zidărie de cărămidă vibrată (v. sub Structuri cu panouri mari). La clădirile cu etaje, grosimea pereţilor exteriori de rezistenţă executaţi din zidărie se.măreşte, în general, la fiecare etaj, către fundaţii. Pereţii de rezistenţă interiori au aceeaşi poziţie pe toată înălţimea clădirii, distribuţia şi dimensiunile încăperi lor fi ind aceleaşi la toate caturile. Sin. Pereţi purtători, Pereţi portanţi. Pereţii de umplutură pot fi exteriori sau interiori, sînt executaţi între elementele unui schelet de rezistenţă (de lemn, de metal sau de beton armat) şi sînt destinaţi numai să izoleze încăperile de mediul exterior sau de celelalte încăperi, fără a prelua încărcări. Se execută din cărămizi (pline, găurite, cu goluri), din blocuri de beton uşor, din plăci de materiale uşoare aglomerate, din panouri fibrolemnoase, din panouri de materiale plastice, lemn, tencuială pe rabiţ, etc. V. şi sub Zidărie de umplutură. 1. Perete. 2. Tehn.: Piesă plană sau curbă, cu grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni, care într-un sistem tehnic poa e fi dispusă vertical sau puţin înclinat, fiind destinată să compartimenteze anumite spaţii ale sistemului tehnic respectiv sau să-l separe de mediul înconjurător. Pereţii pot fi frontali sau laterali, ficşi, rabatabili sau demontabili, după tipul sistemului tehnic la care sînt folosiţi (de ex. perete de navă numit cloazon, de vagon, etc.), 2. ~ de coliziune. Nav.; Perete de navă transversal, etanş, caresepară primu I compartiment din proră(numit şi pic I prova) de restul corpului navei şi avînd roiul de a evita pătrunderea apei la celelalte compartimente, în cazul avarierii prorei. Datorită probabilităţii mari de avariere a prorei prin coliziune, cum şi pentru a putea rezista izbiturilor valurilor în timpul navigaţ,ei navei avariate cu picul p ova inundat, sistemul de rezistenţă al peretelui de coliziune trebuie să fie mai robust decît al celorlalţi pereţi etanşi (v.). Poziţia peretelui de coliziune în raport cu lungimea navei e condiţionată prin prescripţiunile Registrelor de clasificare navale, cari, din motive de siguranţă, prevăd şi excluderea oricăror deschideri sau treceri prin peretele de coliziune, cu excepţia trecerii etanşe cel mult a unei singure conducte tubulare, cu condiţia ca aceasta să fie echipată cu robinet de închidere montat pe faţa din picul prova a peretelui de coliziune şi să fie manevrabil de pe puntea principală. 3. ~ de şoc. Nav.: Sin. Diafragmă (v. sub Diafragmă 2). 4. ^-diafragmă. Nav.: Sin. Diafragmă (v. sub Diafragmă 2). s. ~ etanş.1. Nav.: Perete de mare rezistenţă (greu) care serveşte la împărţirea corpului navei în compartimente etanşe, în vederea asigurării capacităţii de flotabilitate a acesteia în 17 Perete etanş 258 Perete vibrator* /. Perete etanş din file de tabla întărite. 1) tablele peretelui; 2) rama peretelui; 3) montanţii peretelui; 4) întărituri orizontale. transportat, în caz de avarie, prin limitarea pătrunderii apei în compartimentele neavariate. Constituie totodată şi un element important în sistemul de rezistenţă al corpului navei. După poziţia pereţilor faţă de planul diametral al navei, se deosebesc: Perete etanş transversal, care compartimen-tează nava transversal şi care ajunge pînă la puntea principală; la unele nave mari (în special la navele de pasageri), pereţii transversali pot avea o înălţime diferită de aceea a punţii principale, închiderea superioară a compartimentelor etanşe fiind asigurată de o punte inferioară (intermediară), care devine puntea pereţilor etanşi, cu condiţia ca, în caz de avariere a compartimentelor admise în calculul de nescufundabiIitate, puntea pereţilor etanşi să rămînă deasupra liniei de plutire de avarie. Perete etanş longitudinal, paralel cu planul diametral, care compartimentează corpul navei longitudinal, contribuind totodată la rezistenţa sa longitudi- ITT IT II TI"7 nala şi, uneori, şi la protecţia contra efectului exploziilor din afară sau contra pătrunderii apei la mărfurile depozitate în magaziile de cală sau la părţile vitale ale navei. La tancurile petroliere mari, pereţi i etanşi longitudinali înlătură, prin compartimentarea creată, posibilitatea mişcării dintr-un bord într-altuI a lichidului timpul oscilaţiilor transversale ale navei. Conform Registrelor de clasificare a navelor, modul de amplasare a pereţilor etanşi pentru navele de transport e lăsat la alegerea proiectantului navei, cu excepţia pereţilor etanşi ai picului prova şi picului pupa, a peretelui separator al tunelului arborelui de la pupă şi a pereţilor dintre proră şi pupă ai compartimentului maşinilor. Pentru navele de pasageri, dispunerea pereţilor etanşi trebuie să corespundă Convenţiei internaţionale pentru securitatea vieţii călătorilor pe mare. Comunicaţia-'.între diferitele compartimente etanşe se face numai prin uşi etanşe, practicate în aceşti pereţi (cu excepţia peretelui picului prova, în care nu se admite nici un fel de deschidere). La navele metalice (v. sub Navă 1), pereţii etanşi se montează prin nituire şi, în special (în ultimul timp), prin sudură, construcţia lor putînd fi, fie din file de tablă întărite cu profiluri, dispuse vertical (montanţi) şi, uneori, şi orizontal (v. fig. /), fie gofrate, la cari profilurile de întărire sînt înlocuite prin gofrarea tablelor (v. fig. //); ultimul tip se constru-uneor< mai uşor decît primul, fiind format dintr-un număr mai redus dfe repere, şi suprafeţele sale pot fi curăţite •mai uşor, ceea ce prezintă mare importanţă pentru tancurile petroliere. r i n A î. ~ etanş. 2. Nav,: Perete din interiorul navei, al tancurilor adînci (tancuri de la fundul navei, a căror înălţime depăşeşte nivelul dublului fund) de apă, combustibil sau ulei, a cărui construcţie trebuie să asigure etanşeitatea tancului şi să reziste la acţiunea presiunii hidrostatice a lichidului. 2. ~ mobil. Ind. text.: Perete frontal, la unele maşini de efectuat amestecarea materialului fibros în secţiile de destrămare şi amestecare din filaturile de lînă sau de bumbac. Prin mişcare de translaţie în direcţie perpendiculară pe peretele mobil, acesta deplasează materialul fibros care fusese depus în straturi orizontale suprapuse în camera maşini i de amestecat, spre peretele opus, care e constituit fie dintr-o pînză urcătoare cu cuie, fie dintr-o serie de cilindre paralele, apropiate, cu garnitură cu dinţi, obţinîndu-se smulgerea materialului fibros din toate straturile deodată, în vederea realizării unei bune omogeneizări a amestecului. La camerele de amestec (v.) cilindrice tip Koslov, peretele mobil vertical e radial şi se mişcă odată cu podeaua camerei, prin rotire în jurul axului vertical central, aducînd materialul fibros din cameră spre peretele radial constituit din pînza urcătoare cu cuie. 3. ~ oscilant. Ind. text.: Organ de maşină sub forma unei plăci de tablă sau a unei greble cu gheare lungi, constituind un perete suspendat cu balamale, folosit la lăzile alimentatoare (v. Alimentatoare, ladă ~) cu pînză urcătoare cu cuie sau la lăzile alimentatoare verticale din secţia de batere din filaturile de bumbac, în scopul menţinerii nivelului necesar de material fibros în ladă, pentru asigurarea unui flux constant de material în instalaţia de maşini succesive de destrămare şi curăţire, astfel încît la maşina finală să rezulte o pătură cu bună uniformitate în tot lungul ei. Peretele oscilant e menţinut într-o anumită poziţie prin echilibrarea cu o contragreutate care poate fi fixată în lungul unui braţsolidar cu peretele. Cînd în lada alimentatoare nivelul materialului fibros creşte peste un nivel dorit, peretele oscilant e împins şi îşi schimbă înclinarea, oscilînd în jurul axei de suspendare şi, astfel, fie pe cale mecanică, fie cu ajutorul unui întreruptor de sticlă tubular, curbat, cu mercur, se comandă oprirea organelor de alimentare a materialului fibros în ladă. Sin. Perete regulator. 4. ~ portal. Termot.: Sin. Placă portală (v.). 5. ~ regulator. Ind. text. V. Perete oscilant. 6. ~ vibrator. Ind.text.: Perete oscilant constituit dintr-o placă metalică, suspendat cu balamale, folosit la lăzile înalte alimentatoare, verti- II. Perete etanş gofrat. 1) puntea superioară; 2) puntea inferioară 3) perete etanş gofrat; 4) puntea dublului; fund. /. Ladă înaltă de alimentare cu doi pereţi vibratori. 1) elevator cu cupe; 2) ladă înaltă; 3) pereţi vibratori. II. Comanda cu camă a oscilaţiilor pereţilor vibratori, o) poziţia cu pereţii depărtaţi; b) poziţia cu pereţii apropiaţi; 7) camă; 2) pîrghii; 3) pereţi oscilanţi. cale sau înclinate, din secţia de batere din unele filaturi de bumbac, Numărul de oscilaţii e de 100*• * 150. Oscilaţiile Perete 259 Pereu sînt produse de un dispozitiv cu pîrghii şi cama cu profil anumit. La unele instalaţii, amîndoi pereţii frontali ai lăzii înalte, cel din faţă şi cel din spate, sînt vibratori (v. fig. /). La fiecare ciclu de oscilaţie, pereţii se apropie încet (v. fig. II) şi apoi se depărtează repede şi, astfel, materialul fibros din ladă formează un strat cu un grad de îndesare mai uniform. 1. Perete. 3. Tehn.: Construcţie cu grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni, aşezată vertical sau înclinat, şi destinată să I imiteze sau să separe anumite spaţi i (de ex.: peretele unui batardou, al unei împrejmuiri, al unui baraj, al unui rezervor, etc.). Poate constitui sau nu poate constitui un element de rezistenţă. 2. ~ de garda. Hidrot.: Element de construcţie al unui stăvilar (v.) sau al altei lucrări de separare a două biefuri de apă, care constituie limita superioară a deschiderii (orifi-ciului) de scurgere a apei din bieful amonte în bieful aval. Peretele de gardă are atît’ rolul de a limita debitul care trece prin orificiul respectiv, cît şi funcţiuni diferite, dependente de condiţiile hidrologice, hidraulice şi tehnologice ale lucrării din care face parte, şi /. Schema în plan a unui stăvilar. anume: de a împiedica accesul 1) stăvilar; 2) evacuator de flo-flotanţilor şi al gheţurilor în tanţi; 3) perete de gardă, aval de stăvilarul respectiv şi de a evacua flotanţii şi gheţurile din bieful amonte (v. fig. /), împreună cu alte elemente de construcţie; de a separa şi de a evacua uleiurile de la suprafaţa apei; de a constitui reazemul superior al vanelor, al grătarelor sau al sitelor cu cari e echipat stăvilarul. Peretele de gardă se execută, de obicei, sub forma unei plăci verticale sau uşor înclinate faţă de verticală, în special cînd peretele de gardă serveşte ca reazem pentru grătare, avînd grinzi de rigidizare m plane orizontale (pentru deschideri mari) şi nervuri în a) perete de gardă cu jgheab; b) perete de gardă plane Verticale, reze- simplu; c) secţiune /— /; 1) pilă; 2) perete de mate pe pilele şi gardă; 3) nervuri de rigidizare; 4) grinzi de culeele stăvilarului rigidizare. -(v. fig. //). 3. ~ de ghidaj. Hidrot.: Zid curb care racordează două aliniamente ale unui curent de apă, de obicei în aval de un des-cărcător de baraj, conducînd curentul din punctul de descărcare spre albia curentă din bieful aval. 4. ~ de palplanşe. Cs.: Perete executatdin palplanşe de lemn, de metal sau de beton armat, înfipte în pămînt una lîngă alta, de obicei îmbinate între ele, pentru a sprijini terenul din jurul unei excavaţii sau pentru a forma o incintă în interiorul căreia să se poată executa diferite lucrări la adăpost de infiltraţiile de ape. V. şî sub Palplanşă. 5. ~ de reţinere. Hidrot.: Perete care separă două niveluri de apă sau două zone cu condiţii hidrodinamice diferite, la o construcţie hidrotehnică sau la un nod hidrotehnic. Se dimensionează, în principiu, ca şi un baraj. Peretele de reţinere se poate utiliza, în unele cazuri, ca element de obturare al unui descărcător de ape mari, de siguranţă. Un astfel de descărcător funcţionează ca deversor numai după atingerea unui nivel critic maxim peste creasta lui. Peretele de reţinere care obturează deversorul peste creastă pînă la nivelul critic e dimensionat astfel, încît să cedeze, cînd e atins acest nivel. e. /v/ lateral. C. f.: Fiecare dintre pereţii cutiei de foc şi ai căldării verticale, la o locomotivă cu abur, situaţi de cele două părţi ale axei longitudinale a locomotivei. De obicei, pereţii laterali şi plafonul se confecţionează monobloc, constituind mantaua cutiei de foc, respectiv mantaua căldării verticale, înclinarea pereţilor laterali depinde de tipul cutiei de foc; ia locomotivele cu cutii de foc strîmte, pereţii laterali sînt înclinaţi înăuntru, iar la locomotivele cu cutii de foc debordante şi largi, pereţii sînt înclinaţi în afară. 7. Perete. 4. Tehn.: Fiecare dintre părţile laterale sau de capăt, plane ori curbe, ale unui obiect cav. Exemple: peretele unui tub, peretele blocului unui motor, etc. La incinte închise (cu sau fără goluri), cum e focarul unei căldări de abur, pereţii de sus şi de jos se numesc, de obicei, plafon şi podea. s. Perete. 5. Tehn., Mine: Partea laterală a unei cavităţi, a unei excavaţii sau încăperi, care delimitează golul respectiv. De exemplu: o excavaţie subterană (galerie, tunel, plan înclinat, cameră de exploatare, etc.). 9. Perete semipermeabil. Fiz.: Sin. Diafragmă semiper-meabilă (v.). 10. Perete tubular. Ms.; Sin. Placă tubulară (v.). u. Peretele ochiului furtunii. Nav.: Centură de ploi torenţiale continue, care înconjură ochiul furtunii (v.). 12. Peretelui, principiul ~ rece. Fiz.: într-o incintă ai cărei pereţi nu au aceeaşi temperatură în toată întinderea lor, presiunea vaporilor în echilibru cu lichidul care-i formează e presiunea maximă a vaporilor la temperatura punctului cu cea mai joasă temperatură a peretelui incintei. Principiul peretelui rece stă la baza proceselor de distilare în cursul cărora vaporii lichidului care distila sînt produşi la o anumită temperatul ă şi se condensează la temperatura, mai joasă, a refrigerentului. 13. Pereu, pl. pereuri. Hidrot., Cs : Strat de protecţie executat din piatră naturală sau artificială, aşezată pe un strat de nisip sau pe un filtru invers, care acoperă suprafaţa unui dig, a unui canal, a unei lucrări de terasamente, malurile unei ape curgătoare sau stătătoare, faţa unui taluz, a unui şanţ, a unei rigole, etc. După scopul în care sînt construite, se deosebesc pereuri de etanşare, de protecţie contra eroziunii, de protecţie contra gheţii, de egalizare, etc.; după materialul de construcţie, se deosebesc pereuri de piatră brută, de pavele, de piatră de tal ie, de cărămidă, de plăci de beton, de plăci de beton armat, etc.; după modul de amenajare a rosturilor, se deosebesc pereuri de zidărie uscată, cari au rosturile libere, pereuri zidite, cari au rosturile umplute cu mortar de ciment şi pereuri cu rosturi impermeabile, cari au rosturile umplute cu mortar sau cu beton asfaltic. Caracteristicile pereului se aleg în funcţiune de scopul în care e construit, ţinînd seamă de condiţiile hidrologice, hidro-geologice şi geotehnice ale lucrării protejate, cum şi de materialele disponibile şi de posibilităţile de execuţie. Foarte frecvent pereurile au destinaţii multiple. De exemplu, pereurile cari protejează suprafeţele canalelor servesc simultan la etan-şarea pereţilor canalului, la protecţia contra eroziunii produse de curantul de apă, de valuri şi de gheţuri, cum şi la micşorarea rugozităţii. Astfel de pereuri se execută, de obicei, din plăcf de beton armat, cu rosturile etanşate cu mortar Perfograf 260 Perforarea coloanei Taluze protejate cu pereuri. a) taluz protejat cu pereu rostuit; b) taluz protejat cu pereu uscat; 7) pereu rostuit; 1') pereu uscat; 2) bordură; 3) pavaj; 4) piatră sp'artă; 5) nisip. asfaltic. Pereurile de pe paramentul aval al digurilor se execută, de asemenea, pe un filtru invers, iar rosturile nu se etan-şează, pentru a permite evacuarea apei infiltrate din amonte, fără a exercita presiuni asupra pereului. Pereurile destinate protecţiei malurilor contra valurilor şi gh -ţuri lor se execută din zidărie de piatră negel ivă, rezistentă la şoc, aşezată pe un filtru invers, pentru a evita antrenarea particulelor de teren de către apa infiltrată la creşterea nivelului. Aceste pereuri sînt folosite, în special, pe suprafeţele expuse variaţiilor frecvente de nivel şi acţiunii puternice a gheţurilor. Pereul poate avea grosime constantă sau variabilă, crescînd spre bază; sînt executate de cele mai multe ori din moloane, cu faţa aparentă aplanată prin cioplire, şi pot fi rostuite sau uscate (v. fig.). Tipul normal de filtru invers are grosimea de 25 cm şi e constituit dintr-un strat de nisip granulat, cu grosimea de 10 cm, şi dintr-un strat de piatră spartă, cu diametrul mediu de 3 cm, cu grosimea de 15 cm. Dacă pereul e zidit cu mortar (rostuit), filtrul invers se înlocuieşte cu un strat de piatră spartă de 15***25 cm, care serveşte la aşezarea moloanelor şi la drenarea apelor din spate spre partea inferioară a îmbrăcămintei. Pereurile rostuite nu sînt recomandate decît pe taluzele bine tasate, stabilizate. în unele cazuri e preferabil ca pereul să se execute la început uscat, pentru ca rostuirea să se execute ulterior, după tasarea umpluturii. La bază, pereul se sprijină, de obicei, pe un masiv de anro-camente, care împiedică alunecarea şi afuierea acestuia. în sectoarele expuse mai mult degradărilor, baza pereului e protejată de o saltea de fascine. în alte cazuri, la baza pereului se aşază suluri de fascine lestate cu piatră, gabioane, garduri împletite, piloţi, etc. î. Perfograf, pl. perfografe. Poligr.: Maşină pentru executarea benzilor perforate, necesare comenzii maşinilor automate de cules rînduri, care execută în plus şi o bandă de control scrisă cu text obişnuit. Similară cu o maşină de scris, perfo-graful are o claviatură cu 62 de butoane, pentru, litere, cifre şi diferite comenzi şi, datorită acţionării sale electrice, se pot executa pînă la 600 de semne pe minut. Textul perforat se înscrie pe o bandă continuă de hîrtie, ca la telegraf, iar pentru semnalizarea sfîrşitului rîndurilor există o scară de numere aşezată orizontal deasupra claviaturii. Lungimea rîndului şi penele pentru împlinirea rîndului sînt comandate cu ajutorul unor butoane rotitoare. Sublinierile, împlinirea rîndului, schimbarea caracterului, etc., sînt semnalizate prin semnale optice, ceea ce permite cunoaşterea în orice moment a stadiului operaţiilor.. 2. Perforare. 1. Tehn., Tehn. mii.: Efectuarea manuală sau mecanizată, la rece sau la cald, a unei găuri care străbate un material. Un caz special de perforare e străbaterea unei ţinte, pe toată grosimea sa, de către un proiectil (v.şl Perforare 2). Sin.Găurire pătrunsă. V. sub Găurire 1. 3. Poligr., Ind. hîrt.: Operaţie' prin care se slăbeşte rezistenţa unei foi de hîrtie, într-o anumită zonă a acesteia, fie prin executarea, cu ajutorul unor ace de perforat, a unui număr de mici orificii, unul lîngă altul, într-un şir linear î Perforare, o) lineară; b) de cuvînt. (v. fig. a), sau alcătuind desene ori cuvinte (v. fig. b), fie prin presare în locul respectiv, cu ajutorul unei linii de perforare confecţionate din oţel călit, avînd ca floare o lamă dinţată ascuţită, formată din puncte,, linioare _ _ mici sau o linie în zig-zag. în primul caz, perforarea se execută în maşini 3 speciale de perforat (v. Perforat, maşină de — 1), iar în al doileB, în timpul tipăririi, forma de tipar înalt avînd şi linii de perforat cu o înălţime puţin mai mare decît a literelor. Perforarea sub formă de desen sau de cuvinte se foloseşte la stampilarea cecurilor şi a hîrtiilor valori, sau pentru datarea şi numerotarea etichetelor şi a placardelor. 4. ~ adiţionala. Expl. petr.: Sin. Adiţionare (v.). 5. ~a cartelelor. Ind. text.: Operaţie prin care se execută, pe cartoane cu dimensiuni speciale, orificii dispuse după desenul sau legătura ţesăturii, pentru comanda mişcării iţelor la o mare parte a războaielor mecanice şi, în special, la războiul Jacquard (v. Jacquard, mecanism ~). Perforarea cartelelor se face, de regulă, cu placa de perforat (v. fig. a) cu o preducea (v.). Pentru perforarea cartelelor, cînd sînt desene mari pentru ţesături Jacquard, se foloseşte maşina de perforat cartele (v. fig. b). 6. ~a coloanei. Expl. petr.: Executarea de perforaturi (v.) în pereţii coloanei de tubaj, în gaura de sondă, cu scopul de a pune în comunicaţie spaţiul din spatele acesteia cu interiorul ei. în unele cazuri, perforaturi le traversează pereţii a două şi chiar a trei coloane (mai rar), cum şi inelele de ciment din jurul coloanelor respective. Perforarea se execută, în primul rînd, pentru ca prin canalele create în coloană şi în inelul de ciment din spatele coloanei să se realizeze afluxul fluidelor din strate în gaura de sondă. Operaţia de perforare se execută şi în următoarele cazuri: retragerea la un strat productiv superior, cînd stratul productiv existent în exploatare nu mai dă randamentul dorit, fie că a scăzut debitul de fluid sub o anumită limită, fie că stratul a fost inundat şi produce cu procente mari de apă, fie că produce cu raţii mari de gaze; deschiderea la o sondă productivă a unui strat nou, fără închiderea stratelor deschise anterior (operaţie numită adiţionare); reperforarea selectivă a unor anumite zone dintr-un strat productiv care a fost inundat şi apoi a fost cimentat; reperforarea selectivă a unor zone cu ţiţei cari au început să producă cu raţie mare de gaze; re perforarea aceleiaşi zone pentru creşterea suprafeţei de curgere a fluidelor în gaura de- sondă (cînd scăderea producţiei se datoreşte înfundării parţiale a perforaturilor existente se Perforarea cartelelor. a) placă pentru perforat cartele; b) maşină de perforat cartele Jacquard. Perforare 261 Perforare folosesc proiectile oarbe, cari nu perforează coloana, dar cari, prin zdruncinarea ei şi presiunea creată de explozie, degajează perforaturi le); cimentarea secundară a unei coloane de tubaj, executată în scopul împiedicării circulaţiei fluidelor din diferite strate prin spatele coloanei, fie în cazul cînd cimentarea primară nu a reuşit (laptele de ciment s-a canalizat în spatele coloanei), fie în cazul necimen-tării coloanei în acea regiune (se perforează coloana atît la partea inferioară, cît şi la partea superioară a zonei care urmează să fie cimentată, cimentarea executîndu-se cu ajutorul unui packer, folosind garnitura de foraj sau coloana de ţevi de extracţie); perforarea în scopul verificării reuşitei unei cimentări; perforarea în scopul restabilirii circulaţiei, cînd garnitura de foraj sau o coloană de tubaj a fost prinsă în gaura de sonda şi, nu se poate efectua circulaţie (se execută perforaturi deasupra zonei de prindere, pentru ca prin circulaţie prin aceste perforaturi să se împiedice extinderea zonei de prindere). Pentru exploatările din formaţiuni bine consolidate (gresii, şisturi, calcare, etc.) se recomandă perforaturi le cu diametru mare, iar pentru cele din formaţiuni mai slab consolidate (nisjpuri), perforaturi cu diametru mic. în vederea executării operaţiei de perforare, după ce s-au făcut cimentarea coloanei de tubaj, controlul oglinzii cimentului, frezarea cimentului din interiorul coloanei, verificarea reuşitei cimentării (termometrie sau prin carotaj radioactiv), proba coloanei la presiune interioară şi şablonarea acesteia, se menţine gaura de sondă plină cu un lichid care să asigure o anumită contrapresiune asupra stratului productiv care se per-foreazăşi, lagurasondei.se monteazăun prevenitor de erupţie. Operaţia de perforare se execută de echipe specializate, cu ajutorul diferitelor tipuri de perforatoare (puşti) (v. Perforator 3). 1. Perforare. 2. Tehn. mii.: Acţiunea de pătrundere a unui proiectil de infanterie sau de artilerie într-o ţintă. 2. capacitate de Tehn.mil.: Capacitatea proiectilelor de infanterie şi de artilerie de a pătrunde în ţintele contra cărora se trage. Capacitatea de perforare depinde de energia rămasă, de forma, de organizarea şi de calitatea metalului din care e fabricat proiectilul respectiv. 3. Perforare. 3. Mine: Operaţia de executare â găurilor de mină cu ajutorul unei unelte ascuţite care dezagregă roca (perforare cu sfredel) sau prin procedee speciale. Prin p r o c ed ce le de perforare cu sfredel u I se realizează o excavaţie cilindrică cu diametrul de 27*“70 mm şi lungimea pînă la maximum 5 m (curent, în mineritul subteran, diametrul e de 30---40 mm şi lungimea de 1,2'**2,5m; în exploatările la zi, dimensiunilesînt mai mari). Roca mărunţită de sfredel e îndepărtată din gaura de mină, fie manual, cu grătişca (operaţie intermitentă care alternează cu perforarea), fie mecanic, prin antrenare datorită pasului cu care e răsucit sfredelul, prin spălare cu apă (hidraulic) sau prin injecţie cu aer comprimat (pneumatic). Sfredelul poate fi acţionat manual (în cazul lipsei de energie sau pentru lucrări de mică importanţă) sau mecanic (cazul cel. mai frecvent). După modul în care tăişul sfredelului mărunţeşte roca şi înaintează în ea, se deosebesc: perforare percutanta, perforare rotativă şi perforare rotativ-percutantă. Perforarea percutantă consistă în transmiterea axială, prin intermediul tăişului, la rocă, în direcţia găurii de mină, a loviturii executate pe capul sfredelului de un ciocan (perforare percutantă manuală) sau de pistonul perforatorului (perforare percutantă • mecanică). Tăişul pătrunde în rocă, produce strivirea acesteia după prisma obc şi detaşarea aşchiilor bem şi ocn (v. fig. /). După fiecare lovitură, sfredelul are un recul (mai mult sau mai puţin elastic), în timpul căruia e rotit cu un număr de grade în jurul propriei sale axe, două lovituri consecutive ale tăişului pe fundul găurii formînd, astfel, un unghi. Adîncimea excavaţiei cilindrice formate în rocă, ia o rotaţie de 180° a sfredelului în jurul axei sale, e funcţiune de: tăria rocii, greutatea şi viteza uneltei cu care se loveşte sfre-delul, unghiul tăişului sfredelului, etc. Perforarea se face discontinuu (numai în timpul loviturii) şi are un randament mic. în cazul perforării percutante manuale, lucrătorul ţine sfredelul într-o mînă şi-l roteşte după fiecare lovitură, iar în L 5chema perforării cealaltă mînă ţine ciocanul (cu greutatea percutante, de 0,5* * * 1 kg), cu care loveşte capul sfredelului. Cînd sfredelul are dimensiuni mai mari (lungimea pînă la 1,5 m), lucrează doi lucrători: unul ţine cu anrbele mîini sfredelul, iar celălalt loveşte în sfredel cu barosul de 5 kg. Viteza de perforare e de 0,08**-0,1 m/h, pentru roci tari, şi de 1,6—2 m/h, pentru roci foarte moi, cînd lucrează un singur lucrător, respectiv de 0,2---0,25 m/h, pentru roci foarte tari, şi de 1,85—2,3 m/h, pentru roci foarte moi, cînd lucrează doi lucrători. în cazul perforării percutante mecanice, intensitatea loviturii pe capul sfredelului depinde de greutatea şi de viteza pistonului perforatorului, cum şi de presiunea aerului comprimat (la perforatoarele moderne depăşeşte 7 kgf/cm2). Tăişurile sfredelelor se armează cu plăcuţe de aliaje dure. Se obţin ca viteze de perforare: 3***5 cm/min, în roci extrem de greu de perforat; 6---9 cm/min, în roci foarte greu de perforat ; 11 ••• 13 cm/min, în roci greu de perforat; 16---20 cm/min, în roci destul de greu de perforat; 25---30 cm/min, în roci de greutate medie la perforare ; etc. La găurile lungi (peste 1,5 m), perforarea începe cu sfredele mai scurte, cari se schimbă cu altele mai lungi, pe măsură ce gaura se adînceşte. Se pot perfora percutant găuri în orice direcţie şi în orice fel de rocă (excepţie fac rocile prea plastice). Normele de tehnică a securităţii miniere impun luarea de măsuri pentru împiedicarea, pe cît posibil, a formării prafului mărunt (sub 5 ţx) în timpul perforării (tăişurile bine ascuţite produc mai puţin praf) şi a răspîndirii lui în atmosferă. Praful mărunt se captează prin injectarea unei vine de apa, prin axul sfredelului, în fundul găurii, iar în ultimul timp, prin reţinerea lui cu spumă mecanică de soluţie de mersolat de sodiu sau prin absorpţia prin gaura axială a sfredelului şi reţinerea lui într-un vas cu filtru (v. Prevenirea silicozei, sub Silicoză). Dacă în apă se introduc anumite substanţe tensioactive cari, intrînd ca o pană în pori şi fisuri, slăbesc coeziunea şi uşurează pătrunderea tăişului sfredelului, viteza de perforare percutantă creşte, iar cantitatea de praf mărunt care se formează scade. Astfel de substanţe, întrebuinţate în soluţii diluate, sînt: electroliţi (NaCl, MgCI2, Al CI 3, FeCI3), coloizi hidrofili (glucoidele, albuminele vegetale), substanţele organice multipolare (de ex. zahărul) şi unele substanţe organice superficial active (acizi graşi, alcooli, fenoli). Perforarea rotativă consistă în presarea tăişului sfredelului şi pătrunderea acestuia în rocă, în acelaşi timp cu imprimarea unei mişcări de rotaţie în jurul axei sale, datorită căreia tăişul aşchiază roca. Avansul tăişului în rocă (de preferinţă armat cu plăcuţe de aliaje dure) depinde de: presiunea cu care e apăsat tăişul pe rocă; unghiul pe care-l fac feţele tăişului; profilul tăişului (simetric sau asimetric şi unghiul pe care acesta îl face cu direcţia de deplasare); proprietăţile fizico-mecanice ale rocii care se perforează; posibilitatea îndepărtării imediate a materialului aşchiat de tăiş, astfel încît acesta să acţioneze continuu pe rocă neatinsă; etc. Detritusul rezultat la perforare e eliminat de spirala sfredeluIui şi conţine o cantitate de praf incomparabil mai mică decît la perforarea percutantă. Perforat, maşină de ~ 262 Perforat, maşină de Perforarea rotativa manuala se execută cu sfredelul „spiral", cu vîrful în formă de coadă de peşte (diametrul 38---40 mm), şi care are la celălalt capăt un inel, prin care se roteşte şi se împinge sfredelul în gaură, în roci moi. La perforarea rotativa mecanica, sfredelul e acţionat electric sau pneumatic (v. şî sub Perforator 2), presiunea asupra lui fiind aplicată fie manual (pînă la 20 kg), fie mecanic (pînă la 1000 kg). Viteza de înaintare a sfredelului, la perforarea electrică rotativă, în roci de aceeaşi tărie (pînă la coeficientul de tărie /= 5), e de 3***4 ori mai mare decît viteza perforării pneumatice percutante (perforarea se face neîntrerupt). Perforarea rotativ-percutantă e un procedeu modern, combinat, folosit pentru perforarea găurilor de mină în roci tari şi foarte tari. Sfredelul e supus unei mişcări de rotaţie (tăişul trebuie să fie în permanenţă în contact cu fundul găurii) şi uneia de percusiune (apăsare şi lovire pe rocă, slăbind-o, pentru ca să se uşureze acţiunea de aşchiere prin rotaţie). Sfredelul e spiral, cu unghiul ascuţişului tăişului de 70***90°; el poate imprima 3000---5000 de lovituri pe minut (fiecare de 3-**4 kgm) şi execută 80---300 rot/min (reglabil în funcţiune de tăria rocii). Detritusul obţinut la perforare are un conţinut de material fin mai mic decît la perforarea percutantă obişnuită. Procedeul se apl ică numai în galerii în cari se poate instala căruciorul (v. Cărucior de perforat, sub Cărucior 1) care poartă perforatorul. Procedeele speciale de perforare, încă în curs de experimentare, au drept scop mărirea vitezei de perforare în roci tari şi foarte tari, în vederea reducerii la minimum a timpului necesar efectuării găurilor de mină sau a sondelor pentru lucrări de împuşcare, în special în cariere. Dintre aceste procedee se menţionează: Perforarea termică, prin topirea rocii cu ajutorul flăcării unui combustibil lichid (de obicei petrol), injectat printr-un tub cu lungimea de 6---9 m, terminat cu cap arzător cu 1 ***3 ajutaje de injecţie cu diametrul de 15***20 mm. Tubul e aşezat pe un eşafodaj pe şenile (pentru deplasare) şi necesită maximum 30 min pentru a fi pus în funcţiune. Flacăra e întreţinută şi dirijată de un curent de oxigen şi poate atinge temperatura de 2000°. în jurul flăcării se formează o pînză de apă care se injectează prin ajutaje distribuite circular pe partea terminală a capului arzător. Apa rece face ca topirea de rocă (sau de minereu) să se granuleze la maximum 2,5 mm, granulele formate fiind evacuate din gaură de presiunea înaltă a vaporilor de apă şi a gazelor de combustie. în cazul găurilor mai adînci, granulele sînt evacuate şi cu un curent de aer (produs de un ventilator sau prin aspiraţie). O piesă cu dinţi longitudinali, montată deasupra capului arzător, îndepărtează bucăţile de rocă topită cari se lipesc de pereţii găurii, pentru a nu-i micşora diametrul. Operaţia de topire trebuie să se facă fără întrerupere-înaintarea optimă se realizează cînd flacăra rămîne la 10--*15cm de fundul găurii. Presiunea optimă de injecţie a oxigenului e de 15,7 at, a combustibilului de 12 at şi a apei, de 5 at. Cu acest procedeu, încercat în găuri cu diametrul de 38-”230 mm şi lungimea de 9—15 m, s-au realizat următoarele viteze de înaintare: 2,6 m/h în magnetit; 4,3 m/h în hematit; 9,6 m/h în calcar dolomitic; 6,3 m/h în granit normal; 8,7 m/h în cuarţit. La alte dispozitive de perforare termică se foloseşte, de o parte, pentru topirea roci i, căldura mare dezvoltată de arderea oţelului în oxigen, iar de altă parte, proprietatea de a se produce zgură fuzibilă, sub acţiunea oxizilor de fier topiţi asupra d iverselor materiale. Se foloseşte o ţeavă de oţel (lance), la care una dintre extremităţi arde, datorită alimentării cu oxigen sub presiune. Reacţia chimică e amorsată cu ajutorul unui aparat de sudare. Se pot perfora găuri cu lungimea pînă p r o-la per- la 1 m şi diametrul de 30---40 mm, cu un consum de oxigen de 4-’*7 m3/m de gaură, la presiunea de 5--*7 kg/cm2. Pentru lungimi de gaură mai mari, consumul de oxigen şi de ţeavă cresc foarte repede. Perforarea cu şocuri hidraulice duse de impulsii electrice e încercată forarea unor găuri cu diametrul de 40 mm, obţinîndu-se o avansare de 4 cm/min, roca fiind transformată în şlam. Perforatorul (v. fig. II) e constituit dintr-o ţeavă metalică plină cu apă, în care se găseşte o tijă care poate închide şi întrerupe un contact electric, provocînd descărcări electrice între tijă şi pereţii tubului. în apă, descărcările formează un canal, datorită căruia lichidul se mişcă cu mare viteză radială faţă de axa canalului, provocînd un şoc hidraulic puternic. Pentru fiecare descărcare se produc două lovituri (una directă şi a doua de revenire). La frecvenţe de 12---40 kHz s-a determinat, la 1 m distanţă de canal, presiunea de 20 kg/cm2. Perforarea prin concentrarea efectului undei de detonaţie a unui exploziv într-o anumită direcţie se bazează pe folosirea efectului unei încărcături cumulative (v. încărcătură cumulativă). 1. Perforat, maşina de 1. Poligr.: Maşină care execută operaţia de perforare (v.), compusă dintr-o masă, în care se găseşte o piesă cu orificii corespunzătoare poziţiei acelor de perforat. Aceste ace sînt fixate într-o şină, formînd pieptenele de perforat, fixat în capul de presare al maşinii (v. fig.). Coala sau topul de hîrtie se aşază pe masă, potrivit în poziţia necesară cu ajutorul unui reper (şină limitatoare). Pentru perforare, capul de presare e lăsat în jos, prin acţionare manuală, cu ajutorul unei pedale, sau mecanizat (motor electric), în locul acelor de perforat se pot folosi role de perforat, cari au pe periferia lor un număr de ace de perforat, cari, după ce au trecut prin hîrtie, intră în contrarole. La maşina cu role de perforat, masa pe care se aşază hîrtia e mobilă, fiind împinsă, odată cu hîrtia, sub rola de perforat. Pentru părite în număr mare pe coală şi car trebuie perforate la distanţe uniforme, exacte, se folosesc maşini de perforat la cari avansarea colilor de hîrtie, aşezate într-o ramă mobilă specială, se face automat. în cazul timbrelor, pentru a nu se întoarce coala de hîrtie, pieptenele de perforat are acele astfel aranjate, încît perforează timbrul pe trei laturi deodată. 2. Perforat, maşina de 2. Ind. lemn.: Maşină de forfecare sau de aşchiere, folosită la executarea perforaţiilor în plăcile fibrolemnoase (v.), dure sau poroase, în vederea îmbunătăţirii proprietăţilor fonoabsorbante. — La perforarea plăcilor dure se folosesc maşini de forfecare, constituite din prese cu 1 •••3 rînduri de stanţe circulare sau rombice, cu mişcare de lucru rectilinie alternativă, cari efectuează perforarea plăcii II. Dispozitiv de perforare cu şocuri hidraulice. 1 şi 3) electrozi; 2) izolaţia electrozilor; 4) corpul tubului perforatorului; 5) cep; 6) roca în care se perforează. '7 Maşină de perforat cu acţionare prin'pedală. 1) pieptene de perforat; 2) cap de presare; 3) masă; lucrări speciale, ti- 4)reper; 5) pedală de acţionare. Perforat, maşina de ~ 263 Perforator în pauzele dintre tacturile avansului intermitent al plăcii pe masa maşinii. — La perforarea plăcilor, poroase se folosesc maşini de găurit cu burghiul, cu capete de găurit cu mai multe rînduri de burghie. 1. Perforat, maşina de 3. Ind. piei.: Maşină cu ajutorul căreia se execută orificii în feţele de încălţăminte. Prin această operaţie se obţin orificii cu conture diferite sau identice (curbe, ovale, cu linii drepte, etc.), într-o anumită ordine, pe piesele de încălţăminte, în scopul înfrumuseţării acestora, al creării unor căi de schimb de aer între interiorul şi exteriorul încălţămintei (la încălţămintea de vară) şi al pregătirii pentru fixarea de capse sau de butoni de îmbinare (numai orifici i cu contur curb). După construcţie şi funcţionare, maşinile pot fi: Maşini cu funcţionare continua, cari realizează orificiu după orificiu, prin intermediul unei preducele, la intervale de timp şi la distanţe egale. Sin. Maşini de ţacuit. Maşini cu funcţionare discontinua, cari realizează un număr de orificii dispuse într-o anumită ordine, formînd o ornamentare a feţelor, prin acţionarea dintr-o dată a unui ansamblu de preducele fixat pe o matriţă de perforat. Sin. Maşina poate fi acţionată mecanic, hidraulic sau pneumatic. Prese de perforat. 2. Perforat, presa pentru ind. piei..: Sin. Maşină de perforat, discontinuă. V. sub Perforat, maşină de 3. 3. Perforatae. Paieont.: Grup de foraminifere cu testul calcaros şi cu aspect sticlos, cari, pentru comunicare cu exteriorul, au pori. De exemplu: numuliţii, globigerinele, lage-nele, etc. 4. Perforator, pl. perforatoare. 1. Telc.: Dispozitiv accesoriu instalaţiilor de comunicaţii telegrafice folosind teleimprimatoare, cu ajutorul căruia se obţine transcrierea mesajului pe o bandă, prin perforarea acesteia după un cod stabilit, pentru a automatiza operaţiile de transmitere. Banda, perforată în prealabil, se introduce în emiţătorul aparatului teleimprimator, şi transmisiunea se face automat, ceea ce permite mărirea gradului de utilizare a canalului telegrafic. 5. Perforator. 2. Telc.: Dispozitiv utilizat în telegrafia rapidă (v.) pentru perforarea benzii necesare la transmisiunea semnalelor telegrafice cu viteză superioară vitezei de înregistrare. Sin. Percutor. în principiu, perforatorul cuprinde o claviatură, mecanismul de percusiune şi mecanismul de avans al benzii perforate. Claviatura comandă mecanismul de percusiune şi de avans al benzii perforate. Ea poate cuprinde, fie numai trei clape (la sistemele vechi), fie un număr mare de clape, după sistemul claviaturilor maşinilor de scris şi al teleimprimatoarelor (v.). în primul caz, una dintre cele trei clape corespunde semnalului punct, a doua semnalului linie (corespunzătoare codului telegrafic Morse, v. Alfabet Morse), iar a treia, comenzii de deplasare a benzii perforate, după darea semnalelor unei anumite litere. în al doilea caz, fiecare clapă corespunde unei anumite litere, cifre sau unui anumit semn din ansamblul semnalelor telegrafice cari trebuie transmise. Prin aceasta, spre deosebire de sistemul anterior, semnalul telegrafic de transmis se perforează pe bandă la o singură apăsare pe una dintre clape. Mecanismul de percusiune asigură perforarea benzii în raport cu semnalul de transmis şi cu codul folosit. După tipul echipamentului se pot întîini mecanisme de percusiune cari asigură perforarea după codul telegrafic Morse sau după codul pentavalent (cu cinci semne) (v. Codaj telegrafic). După modul de acţionare, se pot întîlni perforatoare mecanice (dacă acţionarea se face pe cale pur mecanică) sau electromagnetice (dacă se introduc, ca mijloace de acţionare, şi electromagneţi). Sisteme de perforare la perforatoare. o, b) moduri de perforare după codul Morse: 1) punct; 2) linie; 3) găuri pentru ghidare şi pentru pauză; 4) litera a; 5) litera m ; c) mod de perforare după codul pentavalent: /) găuri din codul pentavalent; 2) găuri pentru ghidare şi pentru pauză. Unele perforatoare cari folosesc codul Morse perforează pe bandă două găuri dispuse pe aceeaşi axă transversală (dacă se transmite un punct) sau două găuri dispuse pe două axe transversale succesive (dacă se transmite 4 j 45 o linie) (v. fig. o), " /\ ? 1" După alt sistem, o * * * gaură superioară reprezintă un punct, o gaură inferioară reprezintă o linie (v. fig. b). De asemenea, pentru ghidarea benzii, la transmisiune, se dă o gaură cu dimensiuni mai mici, în mijlocul benzii, de fiecare dată cînd se face o perforare pentru un punct sau pentru o I inie, cum şi pentru pauze între litere, etc. în cazul perforatoarelor cari folosesc codul pentavalent. pentru, fiecare literă, cifră sau semn telegrafic sînt practicate găuri cu dimensiuni egale, dispuse pe aceeaşi transversală şi alese în raport cu codul folosit (v. fig. c). Şi aici, afară de aceste găuri cu dimensiuni mai mari, se perforează sau două găuri mai mici, la marginile benzii (ca în fig. c), sau o singură gaură mai mică, la mijlocul benzii, pentru ghidarea benzii la transmisiune. Mecanismul de avans al benzii comandă deplasarea benzi i după fiecare perforare şi la darea comenzii de pauză între semnale. El poate fi mecanic sau electromagnetic, după cum acţionarea se face numai prin mijloace mecanice sau şi prin electromagneţi. 6. Perforator. 3. Mine: Unealtă, respectiv maşină-unealtă, cu ajutorul căreia se execută forarea (perforarea) găurilor de mină. Perforatorul e echipat cu un sfredel (v.) căruia îi transmite mişcarea necesară fărîmării şi mărunţirii rocii din fundul găurii (percusiune sau rotire) şi care asigură şi evacuarea din gaura în curs de forare a detritusului rezultat. în timpul lucrului se exercită asupra sfredelului şi o apăsare axială, care asigură avansul (înaintarea) sculei. După energia folosită în funcţionarea lor, se deosebesc perforatoare manuale (simple unelte) şi perforatoare mecanizate (maşini-unelte). Perforatoarele manuale sînt astăzi total înlocuite în practica minieră cu perforatoarele mecanizate, utilizîndu-se cel mult în minele exploatate rudimentar, cari nu dispun nici de aer comprimat, nici de energie electrică. Au existat mai multe tipuri, toate rotative, dintre cari se amintesc: burghiele, perforatoarele cu coarbă (sau cu „mani- /. Perforatoare manuale rotative, o) tipuri simple (burghie); b) tip cu coarbă (cu manivelă) şi pieptar. velă") şi perforatoarele tip boraci, cari pot fi cu avans constant sau reglabil. Burghiele consistă dintr-un simplu sfredel, rezultat din răsucirea în elice a unei bare de oţel cu secţiunea dreptun- Perforator 264 Perforator ghiulară sau rombică, avînd la unul dintre capete un tăiş în formă de pană simplă, de pană dublă sau de coadă de rîndunică, iar la celălalt capăt, o ureche pentru mîner (v. fig. I a). Perforatoarele manuale cu coarba (cu manivela) se compun dintr-un sfredel de oţel, care primeşte mişcarea de rotaţie de la o manivelă, presiunea de pătrundere fiind exercitată de mîner, prin intermediul unei plăci curbate, numite pieptar (v. fig. I b). Perforatoarele manuale tib boraci cu avans constant (v, fig, II) consistă dintr-un sfredel de oţel, la care presiunea de pătrundere a tăişului în rocă se obţine în acelaşi timp cu mişcarea de rotaţie a sfredelului, cu ajutorul unui şurub care îl prelungeşte şi cu care face corp comun, şi al unei piuliţe montate în suportul de fixare al perforatorului. Perforatoarele manuale tip boraci cu avans reglabil, folosite pînă la sfîrşitul secolului trecut, în special la înaintăr iîn galerii, aveau un diferenţial simplu, constituit din patru roţi dinţate al căror raport de transmisiune determina viteza de avans a sfredelului. Perforatoarele mecanizate sînt de mai multe tipuri: După agentul energetic folosit de perforatoarele mecanizate, se deosebesc: perforatoare pneumatice, acţionate cu aer comprimat, şi perforatoare electrice, acţionate cu energie electrică. După greutate, se deosebesc: perforatoare uşoare, cari au greutatea sub 25 kg şi cari, în timpul lucrului, sînt purtate în braţe de mineri, şi la cari forţa axială necesară se obţine prin apăsarea perforatorului, asupra găurii, de lucrătorul respectiv; perforatoare grele, cari au greutatea peste 25 kg, sînt montate pe suporturi, coloane sau cărucioare de perforare şi la cari forţa axială se obţine cu ajutorul unui dispozitiv de avans, de cete mai multe ori automat, care face să înainteze, fie întregul perforator, fie numai piesa care poartă sfredelul (la forarea găurilor verticale de grele sînt apăsate asupra rocii După felul în care se realizează mărunţirea rocii, principala clasificare a perforatoarelor mecanizate, se deosebesc: perforatoare percutante şi perforatoare rotative. Perforatoarele percutante produc sfărîmarea rocii, prin lovituri repetate, aplicate acesteia prin intermediul sfredelului. Se deosebesc: pe r-foratoare percutante cu piston-ciocan, la cari efectul de perforare e realizat de lovirea capului sfredelului liber de către pistonul pus în mişcare de aer comprimat (sin. Ciocan perforator, v. sub Ciocan mecanizat 2), şi perforatoare percutante cu piston (pneumatice sau electrice), cari se deosebesc de primele prin faptul că sfredelul e solidarizat cu tija pistonului, cu care face corp comun, astfel încît la fiecare cursă III. Perforatoare percutante cu piston. a) pneumatic; b) electric; 1) piston ; 2) şurub cu manivelă; 3) sanie; 4 şi 5) roţi dinţate ; 6) arbore cotit; 7) culisă; 8) arc elicoidal ; 9) gulerul pistonului; 10) piesă terminală; 11) volant. în fig. III sînt percutante cu II. Perforator manual rotativ, cu înaintare constantă. 1) sfredel; 2) manivelă; 3) roată care face să avanseze sfredelul; 4) şurub care face corp comun cu sfredelul; 5) piuliţă montată în suportul de fixare a perforatorului. sus Tn jos, perforatoarele şi de mineri). Se deosebesc m a t i c e si e IV. Perforator rotativ pneumatic uşor. a) secţiune longitudinală; b) secţiunea transversală A— B; 1) racordul aerului comprimat ; 2) ventil de comandă; 3) canal de admisiune ; 4) rotor excentric ; 5) paletă ; 6) carcasă cilindrică; 7) orificii de evacuare a aerului; 8) rezervor de ulei; 9) arbore; 10) sistem de angrenaje planetare; 11) buceaua sfredelului; 12 şi 13) mînere ; 14) placă pentru împins cu pieptul; 15) sfredel. a pistonului se mişcă odată cu el şi sfredelul. reprezentate două tipuri vechi de perforatoare piston: unul pneumatic şi unul electric. Cum ciocanele perforatoare pneumatice prezintă numeroase avantaje (număr de lovituri/min mai mare; cursa pistonului mai scurtă; echiparea cu dispozitive speciale de injectare de apă sau aer, pentru curăţirea detritusului pulverulent din fundul găurii de mină, etc.), perforatoarele percutante cu sfredelul solidarizat cu pistonul, folosite în trecut la lucrări de deschidere şi în abataj în roci semitari (pentru găuri verticale în jos, orizoncale sau înclinate), cum şi în roci moi (la executarea de făgaşe), sînt astăzi total înlocuite în practica minieră. Perforatoarele rotative, folosite în minele de cărbuni şi pentru forarea în roci relativ moi, produc sfărîmarea rocii, din fundul găurii de mină, prin tăierea acesteia de către tăişul sfredelului, pus în mişcare de rotaţie. : perforatoare rotative p n e u- I e c t r i c e, fiecare dintre ele putînd fi uşor sau greu. 4 ___ Perforatoarele rota- tive pneumatice uşoare (v. fig. IV) sînt compuse dintr-o carcasă echipată cu două mînere, în interiorul căreia se găseşte un motor pneumatic (o turbină), compus dintr-un cilindru tăiat în carcasă, în care se mişcă, pe un arbore care se roteşte cu 2500*--4000 rot/min, un rotor cu palete. Aerul comprimat e admis în spaţiul dintre stator şi rotor printr-un robinet, sau prin deschiderea unei supape-bile, cu ajutorul unui sistem de pîrghii, atunci cînd se strînge în mînă unul dintre mînere. Aerul acţionează rotorul, se Perforator 265 Perforator destinde şi iese în atmosferă prin orificiile anume executate în cilindru. Mişcarea de rotaţie e transmisă, prin intermediul unui sistem de angrenaje, de obicei planetare., unei bucele care poar-ţă sfredelul şi care are o turaţie de 300---1400 rot/min. Un tip special de perforator rotativ pneumatic uşor e perforatorul cu motor pneumatic cu V. Perforator cu motor pneumatic cu pistoane. a) secţiune longitudinală; b) secţiune transversală; 1) intrarea aerului;'2 şi 3) canale de aer; 4) tăieturi în corpul ventilului rotativ; 5) ventil; 6) cilindrul motorului cu aer comprimat; 7) pi -ton ; 8) arbore cotit; 9. 70 şi 7 7) roţi dinţate reductoare de viteză ; 12) orificiu de emisiune ; 13) fundul pistonului; 14) canal; 15) tăieturi în corpul ventilului rotund ; 16) regulator; 17) greutăţile regulatorului; 18) resort elicoidal; 79)ventil. pistoane (v, fig. V). La aceste perforatoare, aerul comprimat acţionează asupra pistoanelor cari, printr-un dispozitiv de bielă-manivelă, învîrtesc un arbore cotit, de care e Per of rotoarele rotative pneumatice grele (v. fig. VI) se montează pe coloană (v. Coloană de perforare) sau pe cărucior (v. Cărucior de perforat, sub Cărucior 1) şi sînt echipate cu VII, Perforator rotativ electric uşor. 1) motor; 2) carcasă; 3) capac; 4) ventilator; 5) fund pentru apăsat cu pieptul; 6) reductor de viteză; 7) bucea; 8) contactor. dispozitiv de avans cu şurub-piuliţă sau cu cremalieră-roată dinţată, acţionat de un motor pneumatic sau manual, printr-o manivelă. 1) dispozitiv de acţionare mecanică a avansului; 2) fus filetat; 3) sfredel; 4) perforator; 5) manivelă de reglaj. solidarizat sfredelul printr-o îmbinare specială, —cu o turaţie care depinde de tăria rocilor (800---900 rot/min). Perforatoarele rotative pneumatice u-şoare au 5---12 kg, puterea 1---2 CP şi consumă 1 —1,8 m3 aer comprimat pe minut, în special la pornire şi la mersul în gol. Faţă de perforatoarele de aceeaşi putere, acţionate e-lectric, perforatoarele pneumatice prezintă avantajul de a fi mult mai 'uşoare, însă şi dezavantajul de a mări cheltuielile de exploatare, din cauzaconsumului mare de energie. UtiIi-zarea lor e I imitată la minele cu emanaţii de metan şi de praf exploziv, în locurile ţările de sare şi de roci moi: calcare, gips, argilă, etc. VIII. Perforator rotativ electric greu. 1) motor; 2) arbore intermediar; 3) arbore port-bucea; 4) bucea; 5) sistem de angrenaje pentru mişcarea de rotaţie; 6) sistem de angrenaje pentru mişcarea de avans ; 7) piuliţă; 8) acuplajul mişcării de avans. cu aeraj relativ slab, cum şi în exploa- Motorul de avans are circa 3 CP şi realizează o forţă de apăsare pînă la două tone forţă, iar motorul de acţionare a sfredelului, de tipul cu palete, are o putere pînă la 7 CP. Consumul de aer comprimat e de circa 50 m3/CPh. Perforatoarele rotative electrice uşoare (v. fig. VII) sînt compuse dintr-un motor sincron trifazat* cu rotorul în scurt-cir-cuit, montat într-o carcasă, în general de aluminiu, şi un reductor de viteză care transmite buce-lei port-sfredel o mişcare de rotaţie (300---800 rot/min). Motorul electric, antideflagrant, pentru o tensiune pînă la 127 V, dezvoltă o putere la arbore de 0,9 • * * 1,2 kW, avînd o turaţie de sincronism de 3000 rot/min. Perforator 266 Perforator în construcţiile recente, spre a evita defecţiuni le contac-torului, care, fiind supus la 50---100 de conectări pe oră, se uzează repede, acesta serveşte numai ca element de comandă a unui contactor cu putere de rupere mai mare, situat în galerie. Perforatoarele rotative electrice uşoare sînt cele mai răspîndite în minele de cărbuni. Perforatoarele rotative electrice grele (100— 150 kg) (v. fig. VIII) se montează pe coloană şi sînt echipate cu dispozitiv de avans automat, acţionat chiar de motorul care antrenează sfredelul. Aceste perforatoare, puţin răspîndite la forarea găurilor de mină în lucrările de înaintare în cărbuni sau în roci de tărie similară, sînt echipate cu motoare asincrone trifazate, cu rotorul în scurt-circuit, cu puterea de 1,5—2.,5 kW. î. Perforator. 4. Expl. petr.: Aparat sau dispozitiv (mecanic, cu proiectile, cu explozie dirijată cumulativă, sau cu vînă), utilizat pentru realizarea operaţiei de perforare (v. Perforarea co- _ « Ioanei) a coloanelor de burlane (v.) g| jgj cari căptuşesc gaura de sondă. Perforatoarele mecanice sînt aproape complet abandonate, din cauza insuficienţei efectului lor, care e limitat la peretele metalic al coloanei, şi din cauza riscurilor de deteriorare a acesteia. Cu ele se produceau perforaţii rotunde sau dreptunghiulare ale coloanei, prin ştanţare sau prin spiritecare. Exemple de aparate şi dispozitive mai vechi sînt următoarele: Cuţitul spintecător (v. fig. /), montat la partea inferioară a garniturii de foraj, echipat cu bacuri aşezate radial, cari se înfigeau în peretele coloanei prin bătaie cu ajutorul unei geale şi produceau spintecă-tura longitudinală în coloană, la tragerea cuţitului în sus, după înfigerea bacurilor. Aparate bazate pe principiul î m p u n g e r i i, ca roata cu proeminenţa, care străpunge peretele coloanei la rotirea roţii, ca urmare a deplasării garniturii de foraj în sus — şi dornul, care atacă oblic coloana şi se înfige în peretele acesteia, de asemenea la deplasarea în sus a garniturii. Aparate cu burghiu, acţionate manual sau electric. Perforatoarele cu proiectile sînt formate dintr-un corp cilindric, monobloc sau din mai multe blocuri, avînd lungimea pînă la 3 m şi conţinînd pînă la 30 de proiectile, fiecărui proiectil corespunzîndu-i un element de foc. Fiecare element de foc (v. fig. II) are cameră de explozie, ţeava proiectilului (tunul) şi proiectilul cu discul de reţinere sau brîul forţator. Camera de explozie, de formă aproape sferică, are capacitatea de 4***30 cm3 şi, pentru a rezista la presiunile de 2000-**10 000 at, se construieşte direct în corpul aparatului, sau separată de aparat, din oţel aliat, tratat termic. m 1 Explozivii folosiţi la perforatoarele cu proiectile sînt pulberea militară în formă de macaroane, pulberea de vînă-toare şi balistita (v.), ultimele presate sub forma de pastile. Ţeava perforator u I u i, cu lungimea de 30---70 mm, e o piesă separată, asamblată la camera de explozie prin înfiletare, sau un simplu orificiu radial, executat în corpul perforatorului. Proiectilele (gloanţele) utilizate au forma cilindrică cu diametrul egal cu diametrul ţevii şi cu lungimea de 30---40 mm, cu vîrful de formă conică, piramidală (triunghiulară) sau ogivală. La perforatoarele obişnuite, adîncimea de pătrundere nu depăşeşte 30 cm, în timp ce la unele perforatoare speciale, această adîncime atinge 80***100 cm. Transmisiunea aprinderii la perforator e comandată de la suprafaţă, mecanic, cu ajutorul unei amorse sau al unei capse percutante, ori electric, prin încălzirea unui fir metalic (fir inflamator).— în cazul aprinderii mecanice, perforatorul e introdus în sondă cu ajutorul unui cablu de oţel, iar pentru percusiunea capsei se lansează de la suprafaţă, pe cablu, o piesă tubu-lară, care ajunge la perforator prin cădere liberă. — La perforatoarele cu aprindere electrică, energia electrică necesară e obţinută de la o baterie montată în interiorul perforatorului, stabilirea contactului făcîndu-se printr-un sistem de orologerie reglat de la suprafaţă, înainte de introducerea perforatorului, sau, mai frecvent, de la suprafaţă, prin intermediul unui cablu explozor care serveşte şi la introducerea şi extragerea perforatorului. Din punctul de vedere al modului în care se realizează aprinderea electrică la camerele de explozie, se deosebesc: perforatoare cu foc transmis prin flacără, perforatoare cu aprindere simultană şi perforatoare cu aprindere selectivă. Perforatoarele cu foc transmis prin flacără (neautomate) au la partea superioară o cameră de aprindere care conţine o cantitate mică de pulbere, în II. Schema de principiu a unui element de foc. 1) perforator (puşcă); 2)ţea-vă amovibilă; 3) cameră de explozie; 4) proiectil; 5) exploziv ; 6) disc întîrzie-tor (brîu forţator); 7) coloană de producţie; 8) ciment; 9) coloană precedentă. 5n /. Perforator mecanic de coloană (cuţit spintecător). 1) resort de fricţiune pe coloană; 2) tijă; 3) cuţit multiplu radial; 4) zăvor. -W&-- ^5r- !©- p*Lz- care e montat un fir inflamator legat între conductorul cablu Iu i explozor şi corpul aparatului cu care face masă. Conductorul de închidere a circuitului e format din armatura metalică exterioară a cablului, din coloana de tubaj, din fluidul din sondă şi din rocile înconjurătoare Curentul electric trece prin firul inflamator; acesta se încălzeşte şi provoacă aprinderea explozivului. Focul se transmite, printr-un canal, la prima cameră de explozie şi, de aici, la celelalte, aprinderea pro-dueîndu-se, astfel, aproape simultan în toate camerele de explozie. Perforatoarele cu aprindere simultană au fiecare cameră de explozie echipată cu cîte un fir inflamator, legate în serie (v. fig. III a) sau în paralel (v. fig. III b) a \y b III. Aprinderea prin rezistenţe în serie (a) şi prin rezistenţe în paralel (b). 1, 2, 3) camere de explozie ; 4) proiectil; 5) legătura la cablul explozor; 6) legătura Ia masă; rlP r2, r3) fire inflamatoare cu rezistenţe diferite. Perforator 267 Perforator şi cu aceeaşi rezistenţă electrică, astfel încît, la stabilirea circuitului, firele inflamatoare se încălzesc simultan. Perforatoarele cu aprindere selectiva execută tragerea într-o anumită ordine, dinainte stabilită, comandată de la suprafaţă, fie proiectil cu proiectil, fie în grupuri de proiectile. Aprinderea selectivă poate fi realizată, fie prin montarea în serie sau în paralel, în camerele de explozie, a unor fire inflamatoare cu rezistenţe electrice diferite, în cari curentul se măreşte succesiv, cu ajutorul unui reostat variabil, montat la suprafaţă, fie prin ataşarea, în cazul montajului în paralel, a unui distribuitor electric. Dintre tipurile de perforatoare utilizate în ţara noastră, cele mai frecvente sînt: Perforatorul automat selectiv tip IGZ (ing. Gr. Zmeureanu) (v. fig, IV), format dintr-un corp cilindric de oţel, cu 24 de cavităţi pentru camerele de explozie (celule), dispuse pe două spirale. O celulă 10 e fixată în corp g cu ajutorul a două şuruburi 8 şi a două şaibe 9. Ţeava 7, echipată 7 cu flanşe de etanşare prin garnitura 4, se prinde la celulă prin 3 înfiletare. Pătrunderea lichidului A din sondă, pe lîngă proiectilul 6, în camera de explozie, e împiedicată de un dop de cauciuc 5. Aprinderea explozivului se re- /y. Perforator automat tip alizează printr-un dispozitiv for- Zmeureanu. mat din două piese A şi B, izolate electric între ele. Intre aceste două piese se montează firul inflamator 2. Izolarea piesei A de camera de explozie se realizează prin garnitura 3. La tija de prelungire 1 a piesei A e legat conductorul, care vine de la distribuitor printr-un canal practicat în corpul perforatorului. La tragerea cu proiectile de 8,5 mm, acestea sînt îmbrăcate cu bucele confecţionate dintr-un material uşor. Perforatorul automat selectiv tip TM (Traian Mărgărit) (v. fig. V) e compus dintr-un corp cilindric, cu cavităţi în cari se fixează celulele 1, prin înfiletare. Fiecare celulă are o cameră de explozie 2, de formă aproape sferică, în care se introduce explozivu I. Aprinderea se realizează cu ajutorul electrodului 3, care se izolează electric de celulă cu rondela 4. La electrod e legat firul inflamator5. Fiecare electrod face legătura cu o lamelă 10, la care se leagă conductorul care vine de la distribuitor. Proiectilul 9 e echipat cu un disc de reţinere 6, de tablă de oţel. Ţeava 8 se prinde la celulă prin înfiletare. Etanşarea ţevii se realizează cu ajutorul garniturii 7. Gura ţevii, pe o adîncime de 10 mm, e de formă exago-nală, pentru strîngerea cu ajutorul unei chei. Perforatorul cu proiectile explozive tip AK (ing. A. Kolo-deajnîi) (v. fig. VI) e compus din camera de explozie / şi din ţeava 7. De piesa 3, înşurubată la corpul aparatului, se leagă un cablu explozor, iar în camera de explozie se introduce un fir inflamator 4, care trece prin piesa de etanşare 5. Etanşarea contra pătrunderii fluidului în camera de explozie, pe Jîngă proiectilul 6, e realizată prin brîul forţator 2. Proiectilul e format din două părţi, cari strîng între ele brîul forţator 2. Cavitatea din interiorul proiectilului e um- plută cu un material exploziv brizant, iar în proiectil se găsesc un percutor şi un dispozitiv pentru întîrzierea transmiterii exploziei de la camera de explozie la cavitatea proiectilului. Proiectilul pătrunde în rocă pe o adîncime oarecare şi explodează, realizîndu-se astfel, în strat, goluri şi fisuri cari măresc afluxul de ţiţei spre gaura de sondă. La perforatorul Kolodeajnîi se pot folosi şi proiectile neexplozive. Perforatoarele cu vînă se bazează pe proprietatea expldzivilor brizanţi (cu viteză foarte mare de detonare) din încărcăturile cumulative (v.) de a-şi dirija efec- 5 tul vinei de gaze rezultate în urma exploziei, cînd în masa de expsoziv e practicată o scobitură simetrică faţă de axa cartuşului * (de formă, de obicei, conică sau, mai rar, paraboloidică, semisferică, în formă de clopot, * în formă de paralelipiped continuat cu un trunchi de piramidă etc.) şi care e căptuşită cu o foiţă de metal de (ex. oţel). VL Perforator au. Vîna de gaze rezultate din explozie, a că- tomat tip A. Kolo-rei energie cinetică e sporită prin concentra- deajnîi. rea efectului exploziei pe o suprafaţă mai mică decît cea a frontului iniţial de undă (v. fig. II, sub încărcătură cumulativă), prin traversarea şi distrugerea plăcuţei metalice (sferice, conice sau parabolice) care căptuşeşte cavitatea practicată în masa de exploziv, realizează găuri cu diametru mai mic, dar cari pătrund mai adînc în masa de străpuns. Viteza undei concentrate e de circa 7000 m/s. Efectul depinde de materialul căptuşelii metalice, de profilul şi de grosimea ei şi de distanţa dintre ba£a calotei care căptuşeşte scobitura şi masa de străpuns. Experienţele au arătat că un obstacol de formă conică, de cupru sau de aliaje feroase, produce cel mai mare efect de pătrundere. Perforatorul cu vînă se compune dintr-un corp metalic (recuperabil) şi din cartuşele cari conţin exploziv şi cari sînt confecţionate din bachelită, sticlă, cauciuc sau alt material. încărcătura e aşezată adînc în corpul perforatorului, pentru a respecta distanţa minimă dintre cartuş şi burlan, de la care începe să se producă efectul vînei. încărcătura aparatului variază între 20 şi 30 g exploziv, după diametrul apăratului şi natura explozivului, fiind constituită în principiu din orice exploziv de mare brizanţă (de ex.: dinamită, trotil, tetril, pentril, hexogen, etc.). Aprinderea se realizează cu un fitil detonant. S-au realizat şi perforatoare cu vînă de tip escamotabil, pentru perforarea coloanelor, cari se introduc prin interiorul ţevilor de extracţie de 21/2", cum şi perforatoare cu vînă de chimicale. Diametrul găurii produse de vînă depinde de încărcătură şi variază între 7 şi 12 mm. Puterea de pătrundere maximă în oţel moale e de circa 100 mm, iar gaura are o formă conică (cu secţiunea descres-cîndă). Faţa de perforatorul cu gloanţe, perforatorul cu vînă asigură pătrunderi mai mari în toate rocile, nu fisurează cimentul, slăbeşte mai puţin coloana de burlane şi permite un drenaj mai intens. Sin. Perforator balistic fără gloanţe, Perforator prin explozie dirijată cumulativă. i. Perforator. 5. Metg.: Cajă de laminare pregătitoare, folosită la laminarea de ţevi fără sudură, pentru găurirea ţaglelor rotunde încălzite sau a lingourilor şi pentru transformarea lor în semifabricate (numite eboşe) cu forma de ţeavă scurtă cu pereţi groşi. Sin, Laminor perforator, Laminor de găurire. y. Perforator automat tip Traian Mărgărit. Perforator de birou 268 Perforator de birou Perforarea se realizează prin laminare elicoidală transversală, ţagla rotindu-se şi avansînd concomitent, şi fiind, uneori, susţinută de lineale (v. fig. /); între cilin-dre e menţinut fix, la capătu I unei bare (numită dorn, prăjină, ştangă sau bară pentru susţinerea dopului), un dop conic. Prin deplasarea materialului antrenat de ci I indre peste dop, în timpul laminării, materialul se deformează şi se formează în bară o cavitate, înaintea dopului. După forma ci I indrelor şi amplasamentul lor, perforatoarele pot fi : perforatoare cu cilindre bitronconice (numite şi perforatoare Mannesmann) (v. fig. /aşi fig. XIa, sub Laminor 1), perforatoare cu cilindre tron-conice oblice în formă de ciupercă (v. fig. XI b, sub Laminor 1), perforatoare cu cilindre-disc (v. fig. XI c, sub Laminor 1).; perforatoarele /. Scheme de; lucru şi de dizpoziţie â cilindre-lor laminoarelor perforatoare, a) schema de lucru la laminorul perforator cu cilindre bitronconice oblice; de construcţie veche (cu guler); b,cş\d) schema de dispoziţie a dispozitivelor de ghidare; 1) c'lindru de lucru; 2) guler; 3) rolă de ghidare, liberă; 4) lineal de ghidare; 5) ţaglă (biletă) perforată; 6) prăjină cu dop perforator; 7)sensul direcţieide laminare; 8) sensul rotaţiei cilindrului de laminor; 9) mişcarea rezultantă a piesei laminate. Laminoarele perforatoare cu cilnidre bitronconice oblice şi cu înclinaţii constante faţă de axa de laminare, avînd diametrul cifrelor relativ mic, reclamă şi montarea unei role de ghidare sau a două role de ghidare (v. fig. / o şi b). Ele se folosesc, în speciai, în liniile de laminare cu laminor cu pas de pelerin. Tipul modern de cajă perforatoare e caja cu cilindre bitronconice, cari pot fi cu înclinaţie constantă faţă de axa de laminare sau cu înclinaţie reglabilă. Cajelecu cilindre cu înclinaţie reglabilă, între 5 şi 12°, sînt de construcţie mai recentă. Ele au diametrul cilindrelor şi viteza de laminare mai mari. La cajele cu înclinaţie reglabilă se poate realiza alungire mai mare (de patru ori sau mai mult) şi perete mai subţire al eboşei. O cajă perforatoare cu cilindre cu înclinaţie reglabilă (v. fig. II) e compusă din următoarele subansambluri şi meca-nisme: caja propriu-zisă, constituită din cadru, cilindre de lucru, tobe de rezemare a cil indrelor (cu port-lagăre), mecanisme de reglare a distanţei dintre cilindre, şuruburi de presiune, mecanism de reglare a poziţiei tobei (prin care se rotesc cilindrele şi se realizează înclinarea necesară), mecanism de reglare şi fixare a poziţiei linealului superior; mecanismul de acţionare, constituit din motor, caja de cilindre de angrenare, bare de cuplare (cu legături cardanice); jgheabul de intrare, dispus între barele de cuplare, echipat cu un împin-gător al ţaglei între cilindre (acţionat pneumaticsau hidraulic); bara de menţinere a dopului, dispusă în spatele cajei, cu lagăr de sprijin mobil şi dispozitiv de blocare; jgheabul de ieşire, echipat cu dispozitiv cu braţe de aruncare a eboşei; mecanismul de extragere a barei, cu cremalieră, grup de acţionare şi cărucior mobil (pisică). î. Perforator de birou. Gen.: Aparat destinat perforării manuale a hîrtiilor cari urmează să fie introduse în dosare. Se construieşte din tablă şi bandă de oţel, în două tipuri: tipul uşor (v. fig. a), pentru găurirea hîrtiilor cu grosimea cu cilindrele tronconice oblice în formă de disc sînt numite şi perforatoare Sti efe l. . •;. il.. Perforator. ’ o) vederea cajei de lucru ; b) secţiune prin axa şurubului de presiune al mecanismului de înclinare a tobelor; 1) cadrul cajei; 2) cilindru de lucru; 3) tobă rotitoare; 4) mecanism de apropiere a cilindrelor; 5) mecanismde rotire a tobelor; 6) mecanism de înclinare a tobelor; 7) mecanism de prereglare a linealului superior; 8) maneta de acţionare a tobei; 9) melcul reductorului mecanismului de apăsare; 10) şurub de presiune, cu extremitatea canelată; 1f) piesă de presiune, comandată de şurubul 1Q. Perforator de şabloane 269 Performanţa .de la 0,05 mm la 0,6 mm, şi tipul mijlociu (v. fig. b), pentru găurirea hîrtiilor şi a cartoanelor cu grosimea de la 0,05 mm la 1,5 mm. Perforator de birou, pentru hîrtie. a) tip uşor; b) tip mijlociu , 1) pîrghie ; 2) placă de bază; 3) umeri; 4) poansoane; 5) axe; 6) arcuri; 7) cutie; 8) colţare. 1. Perforator de şabloane, ind. text.: Instrument folosit în procesul tehnologic al confecţiunilor textile, pentru executarea conturelor detaliilor desenate pe carton presat, în scopul obţinerii traforetelor (v.). E format dintr-o piesă ascuţită la un capăt, sau dintr-un ac deosebit, care înlocuieşte acul obişnuit al maşinii de cusut. Operaţia de perforare poate fi executată şi manual, cu o preducea (v.) cu gaură mică. 2. Perforator, laminor Metg.: Sin. Perforator (v. Perforator 5), Laminor de găurire. 3. Perforaturâ, pl. perforaturi. 1. Expl. petr.: Fiecare dintre orificiile sau canalele create prin perforare în peretele găurii de sondă sau în coloana (ori coloanele) de tubaj a sondei, în dreptul stratului productiv, spre a asigura căi de aflux al fluidului din strat în sondă. Perforaturi le străbat coloana de tubaj existentă în dreptul intervalului productiv care urmează să fie deschis, inelul de ciment din spatele coloanei, şi pătrund în formaţiunea productivă pe o distanţă mai mare sau mai mică de la axa găurii de sondă. Deschiderea stratului productiv prin perforare reprezintă, din punctul de vedere hidrod inamic, o soluţie cu mult inferioară soluţiei deexpunere liberă a suprafeţei filtrante a formaţiunii productive în gaura de sondă. Tubarea şi deschiderea stratului prin perforare sînt determinate, însă, de condiţiile litologice ale stratului productiv, condiţii cari nu permit totdeauna crearea unei presiuni diferenţiale între strat şi sondă, fără a se produce 6 dislocare interisă a particulelor de rocă din strat, care conduce la deranjarea condiţiilor normale de exploatare a sondei. Perforaturi le se execută prin împuşcare sau prin perforare, folosind perforatoare cu gloanţe şi perforatoare cu vînă explozivă (cari creează perforaturi mai adînci în formaţiunea geologică). De curînd se foloseşte un procedeu de realizare a perfo-raturilor, fără perforare (v.fig.), bazat pe folosirea unui burlan de oţel cu diametrul egal cu cel al coloanei, cu care se tubează g ura sondei — şi care se intercalează în coloana de tubaj pe intervalul corespunzător poziţiei formaţiunii productive, burlanul avînd practicate în perete orificii plasate pe'întreaga sa circumferenţă, — la mai multe niveluri, —şi în cari sînt fixate prin sudură celule metalice echipate cu ţevi telescopice, a căror axă e perpendiculară pe axa burlanului'. ' în timpul introducerii dispozitivului în sondă, în acelaşi timp cu coloana de tubaj, ţevile telescopice sînt strînse şi astupate cu un dop de magneziu, pentru a suprima comunicaţia dintre interiorul şi exteriorul burlanului. Cînd coloana a fost tubată şi dispozitivul a ajuns în dreptul stratului productiv, se cimentează coloana, trimiţînd prin circulaţie laptede ciment în spatele ei. înainte ca cimentul să înceapă să facă priză, se provoacă pe cale hidraulică (cu o anumită presiune în interiorul coloanei) ieşirea în afară a ţevilor telescopice, cari străbat astfel masa de ciment încă neîntărit şi pătrund în formaţiunea productivă,, realizînd, după deschiderea prin disolvarea dopului de magneziu cu acid acetic, canale cu diametri mici (1/2"), prin cari ţiţeiul din formaţiune poate ajunge uşor în gaura de sondă (în coloană). Procedeul evită fisurarea coloanei, deteriorarea inelu ui de ciment şi astuparea perforaturi lor cu materialul dislocat, care se produce adeseori la perforarea după procedeele obişnuite. Sin. Interval perforat. 4. Perforaturâ. 2. Poligr.: Sistemul ordonat de găuri practicate într-o hîrtie sau într-un carton, prin perforare (v. Perforare 1) în scopul detaşării unei porţiuni din suprafaţa hîrtiei sau a cartonului respectiv. 5. Perforaţie, pl. perforaţii. 1. Expl. petr.: Sin. Perfo-ratură (v.). 6. Perforaţie. 2. Cinem.: Fiecare dintre orificiile dispuse din distanţă în distanţă pe una sau pe ambele laturi ale unei pelicule fotosensibile sau ale unei benzi magnetice, cari fac posibilă antrenarea acesteia Dispozitiv pentru realizarea perforaturilor fară perforare. /) poziţia iniţială (neexpandată); II) poziţia expandată, cu dopurile nedisolvate; III) poziţia expan-dată, cu dopurile disolvate; 1) manşon de fixare; 2) tub fix; 3) tub mobil exterior; 4) tub mobil interior; 5) dop de magneziu. - 34,97 tw într-un utilaj cinematografic, de către un tambur dinţat sau de o.grifa. în fig. / se văd dispunerea perforaţiilor rectangulare şi dimensiunile lor conform normelor DIN, la pelicule cu lăţimea de 35 mm. tu Ji I. Perforaţii pentru filme normale. II. Perforaţii pentru filmul de 35 mm. Fig. II reprezintă trei tipuri de perforaţii pentru filmul de 35 mm. 7: Performanţa, pf. performanţe. Transp.: Fiecare dintre caracteristicile optime de funcţionare,, realizate efectiv, de un vehicul sau cari i se cer acestuia. . ’ ’ • : ' Pentru o greutate determinată a unei.aeronave de exemplu, sînt considerate performanţe normale rezultatele obţinute Pergament 270 Pergeloide la următoarele probe de zbor: distanţă minimă de rulare pe sol, respectiv de alunecare pe apă, Ia decolare şr aterisare, respectiv la amerisare; vitezele maxime şi minime în zbor orizontal, la sol şi la diferite altitudini; viteze ascensionale maxime, la diferite altitudini; timpi de urcare minimi, la diferite altitudini; plafon; rază de acţiune; etc., 1. Pergament. Ind. piei., Poligr.: Piele brută, mai ales de viţel sau de oaie, netăbăcită, descărnată, depărată, degre-sată cu calce sau cu carbonat de calciu, uscată sub tensiune (întinsă pe ramă), egalizată şi şlefuită cu piatră, ponce. A fost folosit înainte de descoperirea hîrtiei şi, uneori, se întrebuinţează şi astăzi lascrisul şi tiparul unor documente de importanţă specială; se foloseşte, de asemenea, în legătorie, la legatul cărţilor preţioase şi pentru bibliofili, asigurîndu-se, pe lîngă aspectul estetic deosebit, şi o durabilitate practic i limitată a legăturii. 2. Pergament, hîrtie-Ind. hîrt.: Sin. Pergament vege-tal (v.). 3. ~ vegetal. Ind. hîrt.: Hîrtie densă, translucidă, cu structură omogenă şi cu rezistenţă mecanică mare, impermeabilă la grăsimi, uleiuri, apă şi aer (izolantă), asemănătoare pergamentului, obţinută prin pergaminarea (v.) chimică, cu soluţie de acid sulfuric, a unei hîrtii-bază speciale. Se foloseşte mai ales pentru ambalarea produselor grase alimentare pentru confecţionarea înlocuitorilor de maţe de animale întrebuinţaţi la fabricarea cîrnaţilor, şi în industria poligrafică, în special în legătorie. Sin. Hîrtie-pergament. Un pergament vegetal special e pergamentul pentru osmoza, format din două sau din trei straturi, fără găuri şi cu grosime egală pe toată suprafaţa. Hîrtia-bază pentru pergaminare se fabrică din pastă de cîrpe de bumbac (uneori şi celuloze' de lemn special înnobi- Maşina de pergcminat se compune din următoarele elemente: un dispozitiv de derulare a hîrtiei-bază, cu frînă de întindere; o serie de băi de pergaminare (de obicei patru), formate dintr-o cuvă şi o presă pentru stoarcere (cu cilindre de cauciuc şi cu răzuitor de sticlă); o serie de suporturi cu cilindre de conducere, pentru spălarea benzii pergamentate cu ajutorul unor vine de apă puternice; O uscătorie cu cilindre, din cari primele sînt de cupru sau de bronz, pentru a evita ruginirea; un dispozitiv de înfăşurare a pergamentului vegetal. Maşina de pergaminat poate produce circa 5 t pergament vegetal în 24 de ore, pentru fiecare metru de lăţime de lucru. 4. Pergamentare. Ind. hîrt.: Pergaminarea hîrtiei prin tratare chimică (v. sub Pergaminare). 5. Pergamin. Ind. hîrt.: Hîrtie pergaminată (v. sub Hîrtie) subţire, folosită la ambalarea, în special, a produselor alimentare. 6. Pergaminare. Ind. hîrt.: Operaţia prin care se obţine o hîrtie densă şi compactă, mai mult sau mai puţin translucidă, cu o impermeabilitate înaintată faţă de apă, grăsini, uleiuri şi aer. Pergaminarea se obţine pe cale m e c a n ica prin măcinarea (v. Măcinare 2) şi hidratarea înaintată a pastei de hîrtie, în care caz o proporţie mare de fibre se transformă în material mucilaginos care leagă şi încleiază fibrele, sau prin tratarea chimică (pergamentare) cu acid sulfuric sau clorură de zinc a unei hîrtii-bază speciale, fabricată din celuloză de calitate adecvată (foarte curată, cu conţinut bogat în a-celuloză) sau din pastă de cîrpe de bumbac, cu capacitate mare de absorpţie. Prin pergaminarea chimică, o parte mai mică sau mai mare de celuloză se transformă în hidrat-celu-loză, care produce la cald şi sub presiune, la uscare, o lipire a fibrelor între ele. Dacă pergaminarea chimică a fost dusă suficient de departe, hîrtia îşi pierde caracterul ei fibros Schema unei maşini pentru obţinerea pergamentului vegetal (cu patru băi de pergaminare). î) dispozitiv de derulare a hîrtiei-bază; 2l.--2i) băi de pergaminare; 31*--3a) prese de stoarcere; 41-«43) dispozitive de spălare; 5) cilindru uscător ; 6) dispozitiv de înfăşurare a pergamentului. late), avînd o capacitate de absorpţie maximă (se presează pe maşină uşor, se usucă la temperatură joasă, nu se umezeşte şi nu se satinează), cu un gramaj de 50.-*125 g/m2. Pergamentul vegetal e cu 14***16% mai greu pe 1 m2 decît hîrtia-bază folosită. Pentru a evita ca pergamentul vegetal să devină casant, i se incorporează, înaintea uscării, glicerină sau glucoză, împreună cu o cantitate de clorură de sodiu. — Pergaminarea se face la rece, pe maşini speciale (v. fig ), cu soluţie de acid sulfuric în concentraţia maximă de 52”*53°B£. şi devine omogenă, asemănătoare pergamentului. Prin pergaminare mecanică se obţine hîrtia pergaminată sau perga-minul (v. Hîrtie pergaminată, sub Hîrtie), iar prin pergaminare chimică se obţin pergamentul vegetal (v.) şi fibra Vulcan (v. Vulcan, fibră ~). 7. maşina pentru Ind. hîrt. V. sub Pergament vegetal. s. Pergamoid. Poligr., Ind. text. V. Pegamoid. 9. Pergeloide. Agr.: Soluri arabile al căror conţinut în săruri solubile e sub 2%. Perghel 271 Periat, maşină de 1. Tehn.: Instrument în formă folosit pentru măsurarea sau 1. Perghel, pl. perghele. de compas, (v. Compas 1), compararea grosimilor. 2. Perghel. 2. Cs,: Partea concavă a unei bolţi. 3. Pergolâ, pl. pergole. Arh,: Construcţie uşoară, alcătuită din unu sau din două şiruri de stîlpi, sau din coloane şi dintr-o reţea de grinzi orizontale sau încarc, care formează un fel de galerie deschisă şi descoperită. în general, pergola susţine plante agăţătoare decorative, şi e folosită la înfrumuseţarea spaţiilor plantate (scuaruri, grădini, parcuri) sau a laturilor unei pieţe publice. 4. Perhaloide. Agr.: Soluri arabile al căror conţinut în săruri solubile depăşeşte 2%. 5. Perhidrofenantren. Chim.: Hidrocarbură polinucleară condensată. Lichid cu p. f.2 = 1,5011. Seobţine prin hidrogenarea totală, catal itică, a fenantrenu-lui cu hidrogen, în prezenţă de nichel Raney, în metil-ciclohexan, la 200° şi 150-*200at, sau în pre- ^ ^ zenta oxidului de nichel H2 C- \ H H« C- \ 'V—r/H si 100- C Hq __ hNC—c H2 H2 *136 at. Sin. Tetra- HOftS NH, HC^ XC/ ^CH I II I HC C CH H H la 100 at şi 370-"400°. Se obţine şi prin hi- p q' drogenarea decahidro- * fenantrenului cu hidrogen în prezenţă de nichel Raney, în metilciclohexan la 250‘ decahidrofenantren. 6. Perhidrol. Chim.: Sin. Apă oxigenată (v.). 7. Peri absorbanţi, Bot. V. sub Păr 2. 8. Peri, acid Ind. chim.: Acidul 1-naftilamin-8-sul-fonic, 8-aminonaftalin-1-sulfonic. Se prezintă sub formă de cristale acicuiare conţinînd o moleculă de apă, solubile în apă la 21°, 1 parte la 4800 părţi; la fierbere: 1 parte la 238 părţi. Sărurile acidului peri sînt mai puţin solubile decît ale acidului 1-nafti lamin-5-sulfonic. Reacţiile caracteristice ale acidului peri sînt: conversiunea în naf-tosultonă prin diazotarea şi fierberea soluţiei alcaline; deshidratarea cu oxiclo-rură de fosfor, POCI3, la 130°, cu formarea naftosultamei (p. t. 177***178°); cuplează cu diazo componenţi. Se fabrică, împreună cu acidul 1-naftilamin-5-sulfonic (v. Laurent, acid ~), prinsulfonarea naftalinei în „alfa", urmată de: nitrarea sulfomasei, neutralizarea cu cretă, filtrarea, apoi reducerea cu fier a soluţiei de acid nitrosulfonic. După precipitarea fierului cu oxid de magneziu şi filtrarea şlamului în soluţia care conţine aminosulfonicii, se adaugă acid sulfuric pînă la £H = 4,5, cînd separă acidul peri cu randamentul de 48% faţă de naftalină şi avînd o puritate de 98,8% . O altă posibilitate de separare consistă în cristalizarea fracţionată a amestecului de săruri de sodiu ale acizilor amino-sulfonici, sarea de sodiu a acidului peri fiind mai puţin solubilă. E un intermediar important pentru fabricarea azocolo-ranţilor şi a coloranţilor de cadă. Se utilizează şi ca materie primă pentru fabricarea unor intermediari valoroşi în industria coloranţilor: acizii «N-fenil- şi N-tolil peri. Prin topire cu hidroxid de potasiu la 200° se obţine acidul 1-amino-8-naftol. Dmtre azocoloranţii la cari acidul peri e utilizat ca intermediar, importanţi sînt: Albastru acid Sulfon B, Sulfon Cianin 5 R extra, etc. E uti I izat şi la fabricarea unor coloranţi de cadă valoroşi derivaţi de la antantronă. Diclor- şi dibrom-derivaţii antantronei sînt coloranţi de cadă valoroşi, cu rezistenţe mari la lumină, la clor şi la fier- bere cu sodă. Dau nuanţe vii şi egale. în tehnică, aceşti produşi apar cu numirile: Portocal iu strălucitor Indantren GK (diclor-), RK (dibrom-) şi Stacojiu de cadă RM (brom- şi iod-derivat). Sin. Schollkopf. 9. Periant, pl. periante. Bot.: Sin. înveliş floral (v.). V. şî sub Floare. io. Periat, maşina de ~.1. Ind. text.: Maşină folosită la finisarea materialelor textile, pentru netezirea sau pentru curăţirea suprafeţei ţesăturilor (v. Periere 1). Perierea e însoţită, de regulă, de o operaţie de aburire care influenţează pozitiv tuşeul ţesăturii. Atît aburirea cît şi perierea, în cazul ţesăturilor scămoşate, contribuie la redresarea fibrelor din stratul de scămoşare. Se construiesc maşini de periat cu un cilindru perietor şi maşini de periat cu două cilindre perie-toare. Maşina de periat cu un cilindru perietor (v. fig. /) cuprinde: o cutie de alimentare 1, din care ţesătura e trasă spre zona /. Maşină de periat cu un cilindru perietor. 1) cutie de alimentare ; 2 şi 6) cilindre de conducere şi de întindere ; 3) pîlnie deaburit; 4) cilindru perietor; 5) covată; 7) mecanism pendular; 8) rampă; 9) bară întinzătoare. de periere; două cilindre rotitoare de conducere şi de întindere 2, peste cari ţesătura trece întinsă în lăţime; o pîlnie cu sită 3, prin care iese abur sub presiune şi străbate ţesătura (ea lipseşte, cînd maşina nu e construită şi în scopul de a aburi); un cilindru perietor, rotitor 4, care e îmbrăcat cu garnitură cu • păr aspru (perii), şi care e situat deasupra covatei 5 colectoare de zeamă, de apă, etc.; o bară întinzătoare 9, deasupra căreia ţesătura circulă fiind trasă de două cilindre rotitoare 6, cari servesc, în acelaşi timp, pentru întindere şi conducere; un mecanism pendular 7, care depune ţesătura periată, în falduri, pe o rampă 8. Viteza de înaintare a ţesăturii în timpul curăţirii e de 10*• * 15 m/min, la turaţia periilor de 180***200 rot/min. II. Maşină de periat cu două cilindre perietoare. 1) parcursul ţesăturii pentru a fi periată pe o parte; 2) parcursul ţesăturii pentru a fi periată pe ambele părţi. La maşina cu două cilindre perietoare (v. fig. II), ţesătura poate circula numai pe deasupra., avînd faţa în contact cu ambele Periat, maşină de ^ 272 Periboină cilindre perietoare, iar dosul ei rămînînd neperiat (cursa indicată cu 1, în fig. //). Ea mai poate circula, dacă e necesar, cu faţa ţesăturii în contact cu partea de jos a primului cilindru perietor, iar cu dosul în contact cu al doilea cilindru perietor (drumul indicat cu 2, în fig. II), şi astfel ţesătura iese periată pe ambele părţi. î. Periat, maşina de 2. Ind. piei.: Maşină cu perie circulară, folosită la perierea pieselor de încălţăminte, sau a incălţămintei, pentru: îndepărtarea prafului după şlefuirea sau scămoşarea pieselor; acoperirea cu ceară a tălpii încălţămintei finite; lustruirea încălţămintei finite. Peria poate fi compusă din: păr de animale sau fibre de răşini sintetice dispuse radial pe o piesă cilindrică^ şuviţe de piele elastică, dispuse radial pe o piesă cilindrică, straturi de ţesătură de bumbac, tăiate circular şi asamblate prin coasere, pe grosimea necesară. Perierea se realizează prin apropierea piesei sau a încălţămintei de periferia în mişcare a periei. Mecanismul de lucru al maşinii e format dintr-o platformă de iucru şi dintr-un cilindru rotitor cu axul depiasabil în înălţime, pe care sînt fixate perii de păr de cal, şi care se roteşte cu turaţia de 300---500 rot/min. Cu ajutorul unui dispozitiv acţionat prin apăsare cu piciorul, cilindrul se ridică, pentru ca să se introducă pielea pe platformă; cilindrul acţionează apoi prin greutatea sa proprie, periind şi lustruind pielea. Se construiesc şi maşini cu trei cilindre paralele, sau cu lagărele ciI indruIui cu perii fixe, şi cu platforma care aduce pielea către maşină, acţionată de pedală. 2. Periat, maşina de 3. Ind. alim.: Maşină folosită în morărit, pentru îndepărtarea prafului depus în şanţul grăunţelor, şi pentru îndepărtarea părţilor de coajă şi a embrionului dislocate de maşina de cojit, sau pentru scoaterea resturilor de făină din coji. E constituită dintr-o manta cilindrică orizontală, de tablă perforată sau de pînză metalică, în care se roteşte coaxial o piesă în formă de colivie cu perii aşezate oblic la periferie, alternate uneori cu palete aruncătoare; mantaua e fixată într-o cutie de lemn, care are la partea inferioară un melc transportor, şi, la partea superioară, unu sau două exhaustoare. Boabele de cereale sînt introduse în cilindru I-sită, unde sînt proiectate spre manta şi periate; boabele curăţite trec prin sită, sînt colectate şi scoase din maşină de melcul transportor, iar pulberile şi cojile sînt antrenate, prin depresiune, de curentul de aer produs de exhaustoare. Alte Maşină de periat. 1) carcasă de lemn; 2) jgheab de tablă perforată; 3) perie-melc; 4) ex-haustor; 5) melc transportor; 6) roată de curea; 7) intrarea materialului ; 8) ieşirea grînelor curăţite; 9) ieşirea impurităţilor grele; 10) ieşirea impurităţilor uşoare. maşini de periat au sită tronconică. Se construiesc şi maşini de periat cu sită cilindrică sau conică,, cu axa verticală. în instalaţii mici de morărit se foloseşte o maşină de periat mai simplă (numită, uneori, perie elicoidalâ), la care peria e constituită dintr-un sul de lemn, pe care perii sînt dispuşi pe o bandă în elice; sulul se roteşte într-un jgheab cu secţiunea în semicerc, confecţionat din tablă perforată sau din ţesătură de sîrmă, a cărei distanţă de la axul sulului e reglabilă, pentru reglarea gradului de curăţire. Boabele aduse de la maşina de cojit sînt introduse în albia periei, sînt curăţite de perie şi deplasate spre gura de ieşire a maşinii ; părţile grele cad prin sita maşinii şi sînt îndepărtate de un melc transportor, iar prafu I şi părţi le uşoare sînt antrenate, prin depresiune, de un curent de aer produs de un ventilator exhaustor (v. fig.). 3. Periat, maşina de ~ placi. Ut., Ind. lemn.: Maşină de separare, folosită la îndepărtarea prafului de şlefuit sau a altor impurităţi depuse pe suprafaţa plăci lor din fibre sau din aşchii de lemn, cari sînt pregătite pentru a fi furniruite, lăcuite sau acoperite cu filme decorative. Mecanismul de lucru al maşinii se compune din două ci I ind re cu perii din fire de perlon sau de păr animal, cari se rotesc în sens contrar direcţiei de avans a plăcilor, şi din două cilindre de avans acoperite cu cauciuc (v. fig.). Viteza de avans a celor două ci I ind re corespunde vitezei Dispoziţia maşinii de periat. 1) maşină de încleit; 2) maşină de periat; 3) platformă hidraulică, ridică toare ; 4) dispozitiv de împingere ; 5) stivă de plăci nefurniruite ; 6 şi 7) cilindre de periere respectiv de antrenare; 8) motor de antrenare. maşinii de aplicat adezivul; înălţimea cilindrului superior de avans e reglabilă, în dependenţă de grosimea plăci lor. Ci I indruI superior e sprijinit.în lagăre mobile pe verticală, acţionate de resorturi de apăsare, iar cel inferior se roteşte în lagăre fixe. După uzarea ciiindrelor cu perii, poziţia acestora se reglează corespunzător diametrului redus prin uzură. Cilindrele sînt antrenate prin transmisiune cu lanţ, direct de la un motor montat pe batiul maşinii. Maşina de periat e un element al instalaţiei de periere şi încleire a plăcilor brute, şi e alimentată de pe o platformă hidraulică, cu ajutorul unui dispozitiv de împingere. Pornirea şi oprirea maşinii de periat se fac concomitent cu maşina de aplicat adezivul. Pentru absorbirea prafului şi a aşchiilor rezultate din perierea plăcilor, maşina e echipată cu un exhaustor legat la reţeaua principală de transport pneumatic al deşeurilor. Pentru descărcarea plăci lor de electricitate statică încărcată în timpu I şlefuirii prealabile sau a perierii, maşina e echipată cu ecla-toare sau cu dispozitive de ionizare a aerului din spaţiul închis al maşinii. 4. Periboinâ, pl. periboine. Geogr.: Depresiune naturală într-un cordon I itoral, într-un per is i p, etc., produsă sub acţiunea valuri lor mări i, care separă marea de un lac I itoral şi prin care apele mării se unesc cu apele lacului. Periboinele uşurează Peribol 273 Peridotit circulaţia bărcilorîntre mare şi lac, cum şi migraţiunea peştilor dintr-un loc în altul. De obicei, în anumite epoci ale anului, periboinele se închid cu garduri pescăreşti, cari servesc la prinderea peştilor. Termenul se foloseşte şi pentru depresiunile naturale din malurile albiei minore a unui curs de apă, prin care în perioada inundaţiilor se face alimentarea cu apă şi peşte a albiei sale majore (bălţi, jepşi, etc.), iar în perioada descreşterii apelor, evacuarea acestora. în cazul periboineior practicate în ape dulci, închiderea se realizează prin plase, garduri sterpe sau cu limbi şi coteţe, folosindu-se cîte două garduri transversale din nuiele de alun, iar în cazul periboineior în cordoanele litorale, se realizează prin garduri solide de lemn, instalate în zig-zag, cu unu sau două unghiuri în direcţia curentului puternic. Sin. Ruptură. V. şî sub Eric. 1. Peribol, pl. periboluri. 1. Arh.: Spaţiul, din jurul unui templu grecesc sau roman, în care se găseau statuile, altarele şi monumentele votive. Uneori, peribolul era ornat cu porticuri şi colonade, sau cuprindea şi o pădure sacră, un izvor ori o fîntînă. 2. Peribol. 2. Arh.: Incinta exterioară a edificiilor sacre. 3. Pericambiu. Bot. V. sub Periciclu. 4. Pericarp. Bot. V. sub Fruct 1. 5. Periciclu, pl. pericicluri. Bot.: Complex de ţesuturi al unui ax vegetal (tulpină, ramuri), situat între endoderm şi fasciculele vasculare (v. fig. b, sub Periderm), în vecinătatea liberului (phloemului) acestor fascicule. Periciclul e în legătură cu măduva, prin intermediul razelor medulare. în ţesuturile rădăcinii, per ic ic I ului îi corespunde peri-cambiui, care uneori e considerat ca avînd aceeaşi funcţiune fiziologică. 6. Fericii, pl. pericile. Boi. V. sub Rădăcină. 7. Fericlaz. MineralMgO. Oxid natural de magneziu întîlnit în zonele metamorfozate de contact ale dolomitelor (împreună cu dolomitul şi giobertitul) şi în unele zăcăminte de minereuri de mangan. Cristalizează în sistemul cubic, în cristale mici, prezen-tîndu-se frecvent sub formă de granule sferice. Are structura clorurii de sodiu (patru molecule în fiecare celulă) şi distanţa reţelei de 4,20 A, care variază cu procentul de impurităţi conţinute. Legăturile prin forţe electrice sînt mult mai mari decît la cri stal ele de clorură de sodiu, din care cauză şi temperatura de topire (2800^5°) şi temperatura de fierbere (2950°) sînt mai înalte. E incolor pînă la cenuşiu, verzui transparent şi cu luciu sticios. Prezintă clivaj bun după (100) şi are duritatea 6 şi gr. sp. 3,7*• *3,9. Nu se topeşte la flacăra suflătorului. Indicele de refracţie n = 1,73S. Se obţine şi artificial, ca component cristalin de bază în refractarele magneziene, prin încălzirea magnezitului (v.)f brucitului (v.), kieseritului (v.) sau a mag-neziei marine, peste 1400°, cînd trece în magnezie caustică, — şi continuarea încălzirii acesteia pînă la 2000°, cînd se transformă în periclaz. Pînă la temperatura de topire, periclazul nu prezintă modificaţii polimorfe. Coeficientul mediu de dilataţie al periclazului e excepţional de mare (13,8x10-6), din care cauză are o rezistenţă foarte mică la schimbări bruşte de temperatură, iar conducti-bilitatea lui termică e de 3,2 kcal/mh°C, ea scăzînd cu creşterea temperaturii. Constanta dielectrică a periclazului pur e 8,2, el fiind diamagnetic şi devenind, prin încălzire peste 900°, electroconducător; la 1000°, conducător de electroni, iar peste 1100°, conducător de ioni. Periclazul e atacat de toţi acizi i. Săruri le de amoniu di sol vă periclazul, dar nu şi compuşii oxidului de magneziu (de ex.: feritul de magneziu, monticelIitul, forsterituI, etc.). Avînd un caracter bazic pronunţat, periclazul reacţionează uşor cu oxizii acizi (Si02, Ti02, Zr02) sau cu oxizii neutri (Al203, Cr2Os) şi e inert faţă de oxizii bazici. Formează soluţii solide cu compuşii spinelici ca Fe304, Mn304, Cr304, etc. si cu Mg0-Al203, MgO*Fe203, Mg0*Cr203, etc. Periclazul formează-cu oligistul compusul MgO*Fe203(fe-ritul de magneziu); cu silicea, ortosiIicatuI de magneziu (for-steritul) şi metasilicatul de magneziu (cIinoenstatitui), iar cu hausmannitul, cristale mixte în toate proporţiile. E folosit la fabricarea produselor magnezitice foarte refractare (peste 2000°). s. Fericim, zona de Geol.: Zonă de apropiere şi de unire a formaţiunilor geologice de pe cele două flancuri ale cutelor, în porţiunile în cari acestea prezintă plonjuri (în cazul anticiinalelor) sau ridicări axiale (în cazul sinciinalelor) (v. şi sub Pionj). Pe zona de închidere periclinală a formaţiuni lor geologice, direcţiiIestrateIor nu mai corespund cu direcţia generală a structurii cutate, ci marchează o racordare gradată a flancurilor. 9. Pericyclus, etajul cu Stratigr.: Etaj biostratigrafic al Carboniferului inferior (Dinanţian) cuprins între etajul cu Gattendorfia, situat dedesubt şi etajul cu Goniatites (= Gly-phioceras), situat deasupra. Corespunde Tournaisianului terminal şi Viseanului inferior. 10. Periderm. Bot.: Totalitatea ţesuturilor protectoare cari înlocuiesc fizologic epiderma, cînd aceasta dispare din cauza creşterii în grosime a organelor. Peridermul (v. fig. o) se compune din două clase de ţesuturi: un ţesut viu meristematic, numit felogen sau cambiu suberos; un ţesut constitui t din celule moarte (turtite), numit suber, care e produs de felogen, Dacă locul de formare a felogenului se găseşte în apropierea epidermei sau chiar în aceasta, peridermul se numeşte Secţiune transversală prin tulpina unei plante. 0) secţiune prin periderm, reprezentînd structura secundară a scoarţei: 1) straturi de celule suberoase (suber); V) epidermă moartă; 2) felogen (phellogen); 3) feloderm (phelloderm); — b) sector schematic, reprezentînd structura primară a tulpinii unei plante dicotiledonate; 1) epidermă; 2) scoarţă ; 3) endoderm ; 4) periciclu ; 5) liber; 6) cambiu ; 7) lemn; S) rază medulară; 9) măduvă; 10) locul de formare (ulterioară) a felogenului şi a suberului; 5-j-6-j~7) fascicul vascular. superficial (ca, de ex., la salcie, la leandru), iar dacă locul de formare a felogenului se găseşte în straturile mai adînci ale scoarţei (v. fig. b), celulele cari rămîn la exteriorul suberului — produs de felogen—se usucă şi constituie, împreună cu suberul, peridermul intern sau r i t i d o m u I. După felul cum se desface ritidomul, acesta se numeşte solzos (de ex.: la pin, la platan), inelar sau fibros (de ex.: la viţă, la vişin), n• Peridot. Mineral.: Sin. Olivină (v.). 12. Peridotit, pl. peridotite. Petr.: Rocă magmatică intru-zivă ultrabazică, cu structura granulară, adeseori poikilitică, constituită preponderent din divină, singură sau asociată cu Peridrom 274 Periere minerale colorate ca: hornblendă, bronzit, diallag, diopsid cromifer, biotit, cromit şi, incidental, platin, pirop, ilmenit, perowskit, spinel. Sub influenţa autometamorfismului sau prin alterare, olivina e transformată adeseori într-un mineral ser-pentinic (antigorit, crisotil), în talc şi asbest, iar piroxenii sînt transformaţi în bastit. Ca produse de descompunere se întîlnesc sepiolitul, magnezitul şi garnieritul. Cînd olivina e total serpentinizată, iar piroxenul caracteristic e bastitizat, iau naştere serpentinitele. Forma de zăcămînt a peridotitelor e de masive lacolitice, pînze intruzive, filoane. Culoarea peridotitului e neagră, luînd tonalităţi de verde şi brun, cînd se transformă în serpentinit, iar luciul e sticlos, uneori mat, alteori catifelat, datorită transformări lor în bastit si antigorit. Rezistenta de rupere la compresiune variază de la 900-1500 kg/cm2. Peridotitele se întrebuinţează ca pietre de construcţie, iar varietăţile serpentinizate, pentru ornamentaţie (vase, ob'ecte de artă şi chiar bijuterii). De masivele peridotitice sînt legate zăcăminte de cromit, vinişoare de asbest, acumulări de gar-nieritşi de magnezit, exploatabile. Peridotiteie sînt răspîndite în UraIii de Sud, în Pirinei, Munţii Harz, în Spania, Balcani, Asia Mică, Africa de Sud, America de Nord, Noua Zeelandă, iar în ţara noastră se întîlnesc în Banatul de Sud pînă la Dunăre, în Podişul Mehedinţi şi în munţii Urdele din Parîng. 1. Peridrom, pl. peridroame. 1. Arh.: Galerie acoperită, care înconjură un edificiu şi care serveşte ca loc de plimbare. 2. Peridrom. 2. Arh.: Spaţiul exterior, cuprins între peretele naosului şi colonada care înconjură un templu peripter. 3. Perie,- pl. perii. 1. Tehn.: Ustensilă casnică sau unealtă constituită dintr-un suport — de obicei rigid — pe care sînt fixate mănunchiuri de elemente de frecare filiforme, cari acţionează asupra feţei unui obiect prin frecare sau prin roa-dere, pentru a îndepărta de pe aceasta particule străine aderente, pentru a împrăştia pe aceasta materiale pulverulente, pentru a desprinde aşchii de la suprafaţa obiectului, etc., spre a curăţi, sau a netezi ori a înăspri suprafaţa. Elementele filiforme ale mănunchiurilor periei pot fi constituite din fire metalice, din fire textile sau de plaste, din peri animali sau pene, etc. Suportul poate avea diferite forme (disc, paralelepiped, etc.), cu sau fără mîner; se confecţionează şi perii pentru uti- I izări speciale (de ex. pentru curăţit ţevi de căldare, de armă, butelii, etc.), prin fixarea firelor sau a mănunchiurilor de fire între douăsîrme răsucite în elice. Mănunchiurile se fixează, în funcţiune de folosirea periei, fie radial, pe mantaua discului, fie perpendicular pe faţa frontală a suportului plat. Peri i le obişnuite se confecţionează, fie cu suport monobloc, fixînd mănunchiurile de fire în găuri cu fund (cu adîncimea de circa 3/5 din grosimea suportului), fie cu suport cu placă de acoperire, fixînd mănunchiurile de peri în găuri pătrunse. Fixarea mănunchiurilor se poate face cu chit (v. fig. a), cu agrafe metalice (v. fig, fc>), sau printr-un fir textil sau metalic, care prinde succesiv (în lanţ) mănunchiurile de fire (v. fig. c şi d). Ultimul procedeu se aplică la fixarea mănunchiurilor fie în găuri pătrunse, fie în găuri cu fund, cari ajung însă pînă la un sistem de canale practicate în lungul suportului şi prin cari se trage firul de legătură continuă, cu ajutorul unui ac cu cîrlig la vîrf. 4. ~ de corectura. Poligr.: Perie specială de păr de porc, deasă, cu suprafaţa tăiată neted, care serveşte la obţinerea tiparelor de corectură de pe coloane sau pagini, cu dimensiuni mai mari decît fundamentul presei de corectură (v. şi sub Corectură, tipar de ~). O perie asemănătoare serveşte la spălarea formelor de tipar cu leşie, benzină sau petrol, după ce au fost trase tiparele de corectură (de probă) sau după ce au servit la tipărit. 5. Perie. 2. Elt.: Piesă componentă a maşinilor electrice, prin care se realizează un contact electric alunecător cu colectorul (v.) sau cu inelele de contact (v.). Pentru asigurarea unei bune funcţionări, peria trebuie să îndeplinească următoarele condiţii principale: uzură redusă, deteriorare minimă a colectorului sau a inelelor de contact, coeficient de frecare minim, cădere de tensiune minimăchiar I a dens ităţi decurent mari, etc. După compoziţie, se deosebesc: perii de metal şi perii de cărbune. Periile de metal, constituite dintr-o ţesătură de metal în care s-a presat grafit sau din pachete de foi subţiri de cupru între cari s-au interpus straturi de grafit, se folosesc numai la maşini electrice cu tensiuni joase, cu tendinţa de a fi înlocuite cu perii de cărbune. Periile de cărbune sînt compuse din cărbune amorf, cărbune grafitat şi praf de metal, în diferite proporţi i. Periile tari, cu cel mai mare conţinut de cărbune amorf, se uzează puţin, nu permit densităţi dse curent mari, au pierderi mecanice prin frecări mari, au pierderi ohmice de rezistenţă şi de trecere mari. Periile moi, cu un conţinut de cărbune grafitat mai mare, se uzează mai repede, permit densităţi de curent mai mari şi au pierderi mai mici decît periile tari. Periile cu conţinut mare de metal (praf fin de bronz sau de cupru) sînt cele mai moi şi pot fi încărcate cu cele mai mari densităţi de curent. Posibilitatea de încărcare a periilor nu creşte proporţional cu secţiunea lor; de aceea e mai favorabil să se instaleze mai multe perii mici decît mai puţine mari, pentru acelaşi curent total. De asemenea, răcirea şi îndepărtarea prafului rezultat prin uzura periilor sînt mai favorabile la periile mici. Periile sînt susţinute de port-perii (v.). De fiecare perie e legat (cel mai frecvent prin nituri tubulare cu capete vălţuite) un conductor foarte flexibil, terminat cu un papuc (v.) pentru conectare cu borna conductoare a port-periei; uneori, periile nu au astfel de conductoare, legătura electrică obţinîndu-se în alt mod; de exemplu, prin fixarea periei în port-perie. fi. Perie. 3. Poligr.: Sin. Tipar de corectură (v. Corectură, ti par de ~). 7. Perier, pl. perieri. Te/in.: Lucrător calificat care se ocupă cu confecţionarea periilor sau a pensulelor. 8. Periere. 1. Ind. text.: Operaţie de netezire şi de curăţire a unei ţesături, care poate fi preliminară, simultană sau următoare altei operaţii de apretură. Ea precede, de exemplu, tunderea ţesăturilor, în scopul eliminării unor impurităţi aderente, ca noduri tăiate, crîmpeie de fire, scame, etc., cari ar putea toci tăişul cuţitelor sau ar putea produce găuri în ţesătură. De asemenea, perierea precede operaţia de scămoşare, pentru a egala şi a netezi suprafaţa ţesăturii înainte de a intra sub acţiunea scaieţilor sau a acelor zgîrietoare. Perierea concomitentă cu tunderea ţesăturilor se face la maşini de tuns. Fixarea mănunchiurilor de peri în suportul periei, o) prin închituire; b) cu agrafe metalice; c şi c/) cu fir, în placă-suport cu găuri pătrunse, respectiv cu găuri cu fund şi cu canale (longitudinale) pentru fir; 1) placă-suport; 2 şi 2') mănunchi de fire încleit, respectiv ne-încleit (pentru prindere cu agrafe sau cu fir); 3) agrafă; 4) fir de fixare. Periere 275 Perîglaciară, zonă ~ Există şi maşini speciale, numite maşini de periat (v.), în cari ţesătura intră imediat după tundere, pentru eliminarea scamei (de ex. periere care urmează altei operaţii de apretură). Perierea poate fi uscata, ca în exemplele de mai sus, sau umeda, cum e cazul perierii care se face la ţesăturile de lînă, după o tundere urmată de aburire. în general, după perierea umedă, ţesătura se înfăşoară pe un cilindru, se fixează şi apoi se usucă. Operaţiile de separare şi de curăţire prin periere sînt folo-' site mult în industria texti Iă, pentru a descărca de fibre sau de impurităţi suprafaţa lucrătoare şi în mişcare a unui mecanism îmbrăcat cu garnitură de ace, cu ajutorul altei suprafeţe mobile, echipate cu perii de diferite forme. Una sau ambele suprafeţe (lucrătoare şi perietoare) cari ajung în contact pot fi înfăşurate' pe cilindre rotitoare. De exemplu, perietorul cardei, care se roteşte în acelaşi scop, dar cu viteza de 20 de ori mai mică decît a tobei cu care ajunge în contact, desprinde, de pe garnitura cu ace a acesteia, un văl (o pătură) de bumbac, care va forma o panglică după trecerea în pîlnia tubului colector; cilindru! perietor mobil, care se montează temporar pe cardă, curăţă de 3-*-6 ori pe zi garnitura cu ace a cilindrului colector şi a tobei, eliminînd astfel fibrele scurte şi impurităţile intrate între ace; cilindrele perietoare de sub maşina de pieptenat fibrele liberiene, cari scot din clapetele mantalei pieptenă-toare fibrele scurte şi ghemotoacele, separîndu-le sub formă de cîlţi, şi curăţind astfel elementele lucrătoare ale maşinii (cînd o suprafaţă perietoare rotundă perie o suprafaţă plană); cilindrul perietor al maşinii de pieptenat bumbacul sau lîna, care scoate fibrele mai scurte din acele cilindrului cu sector pi.eptenător, şi le predă unui curent de aer care le împroaşcă pe suprafaţa unui cilindru rotitor, cu pereţii perforaţi, pentru a fi colectate în formă de pătură. 1. Periere. 2. Ind. piei.: Operaţie efectuată manual sau cu maşina, prin care se îndepărtează praful aderent la partea cărnoasă sau la faţa pielii, în urma şlefuirii, sau prin^care se conferă anumitor tipuri de piele un luciu moderat. în cazul pieilor velours şi nubuc (v.), perierea e ultima operaţie de finisare care, pe lingă eliminarea prafului, ameliorează şi uniformizează aspectul pluşat al suprafeţei şlefuite prin orientarea paralelă şi în aceeaşi direcţie a capetelor fibrelor cari constituie aşa-numitul „spic". Pieile a căror suprafaţă se şlefuieşte în vederea eliminării defectelor, urmînd să fie finisate prin aplicarea unei pelicule pigmentate pe bază de răşini termoplastice (v. Box cu faţa corectată, sub Box) se eliberează, de asemenea, de praf, prin periere. Anumite piei de marochinărie şi tapiserie, cari sînt presate cu desene puternic reliefate, neputind fi lustruite cu maşina de lustruit şi nici călcate la presa hidraulică cu placa netedă, se lustruiesc prin periere. în toate aceste scopuri, suprafaţa pielii e supusă unui tratament de periere cu perii mai mult sau mai puţin dese, de păr de cal sau de fibre sintetice, cu lungime şi moliciune variate. La maşinile de periat, nielea e trecută prin faţa unui cilindru-perie, care se roteşte cu 300-**I00 rot/min şi pe care mănunchiurile de păr sau de fibre sint fixate, fie în şiruri disouse spiral sau în formă de V fie în rînduri dese, cari acoperă întreaga suprafaţă a cilindrului. 2. Periere. 3. Cs.: Operaţia de prelucrare a feţelor văzute ale unui element de construcţie executat din beton (monolit sau prefabricat), prin frecare cu peria, în vederea îndepărtării stratului superficial de mortar, care acoperă agregatele, pentru a realiza betoane aparente decorative prin dezvelirea agregatelor. Perierea se execută înainte ca cimentul să fi făcut priză complet. Din această cauză, betoanele prelucrate prin periere trebuie să fie decofraie foarte repede (după citeva ore de la turnare). Deoarece acest lucru e greu de realizat uneori, se folosesc întîrzietori de priză, cu cari se ung feţele cofrajelor cari vin in contact cu suprafeţele aparente ale betonului, şi cari nu au influenţă decît asupra stratului superficial de beton. Cînd agregatele betonului sînt mari, deci încastrate bine in masa betonului, se poate folosi o perie de nu ie ie sau de piassava. Se pot folosi şi perii’de sîrmă, operaţia efectuîndu-se la 16*--18 ore de la turnarea betonului. Cînd se folosesc perii moi, agregatele betonului trebuie să aibă dimensiuni de cel mult 3d mm, iar prelucrarea trebuie executată la 2***5 ore de la turnarea lui. 3. Perietor, cilindru Ind. text.: Sin. Cilindru piepte-nător, Colector, Doffer, Penior. V. Cilindru perietor, sub Cilindru 2. 4. Perifen. Farm.: 2-Benzil-2-imidazoIină. Se prepară prin sinteză din oc-feniltioacetamidă şi etilendiamină. Clorhidratul se prezintă sub formă de cristale amare, cu p. t. ^ H H 17CH insolubilă în apă. I " |j \ Perilenul se găseşte în gudroanele de lemn şi de cărbuni, din cari a fost izolat. C C Sintetic, se poate obţine prin încălzirea ^ naftalinei cu Al CI 3, la 180°. Unii dintre de- # \ / rivaţii săisîntmaterii colorante importante. ^ 1. Pisc.: HC8 c V' xcv H H Perimetru udat. a) conductă plină; b) conductă sau ilerie umplută parţial; c) curs de apă sau canal; AB) perimetrul udat (muiat); D) diametrul conductei; V) nivelul apoi. HN 3N I C 3. Pers met, pl. perimete. Pripon. (Numire regională.) 4. Peri met. 2. Pisc.: Bucată de hribtină pe care sînt legate 25 de carmace, terminată la capete cu cîte o cheotoare, pentru a permite legarea de alte perimete, formînd şiruri lungi de carmace. 5. Perimetru! pl. perimetre. 1. Geom.: Suma măsurilor laturilor unui poligon (v.). într-un alt sens, independent de axioma măsurii a lui Eudo-xos-Arhimede (v. Geometrie), se numeşte perimetru al unui poligon segmentul rezultat din însumarea geometrică a laturilor. Prin sumă geometrică a două segmente AB, CD se înţelege segmentul MP, construit pe o dreaptă arbitrară, astfel ca să existe congruenţele: MN-AB, NP = CD, N fi ind un punct s ituat între punctele M şi P. 6. Perimetru. 2. Mat.: Lungimea curbei închise care for- mează frontiera unei arii simplu conexe. 7. Perimetru. 3. Urb.: Limita teritoriului unei localităţi, al unui cartier, al unei zone, parcele, etc. Perimetrul întregului teritoriu supus administraţiei unei comune, corespunzător limitei zonei extravilane, se numeşte perimetru administrativ. Perimetrul porţiunii de teritoriu al unei localităţi în interiorul căruia e permisă construirea clădirilor de locuit şi a celor gospodăreşti se numeşte perimetru clădit şi corespunde cu limita zonei intravilane a localităţii. Construirea obiectivelor industriale şi social-cuIturale e permisă şi în afara perimetrului stabilit al oraşelor. Sin. Vatră (la sate). s. Perimetru de observaţie. Alim. apa. V. sub Protecţia sanitară a surselor de apă: sub Sursă de apă. o. Perimetru de regim sever. Alim. apa. V. sub Protecţia sanitară a surselor de apă, sub Sursă de apă. ia. Perimetru de restricţie. Alim. apă. V. sub Protecţia sanitară a surselor de apă,’ sub Sursă de apă.. C HC9 c l II HC8 7 C , Vh 5CH 11. Perimetrul udat. H/dr.: Lungimea pereţilor şi afundului unei albii deschise sau a unei conducte, cari vin în contact în secţiune transversală cu curentul de lichid care se scurge. Pentru o conductă sub presiune sau o galerie cilindrică plină, perimetruI udateP=tcD, D fiind diametrul conductei (v. fig. a); la un canal cilindric cu secţiunea parţial umplută, a • D P=—— , unde ae unghiul la centru (v. fig. b). Perimetrul udat la curenţi cu suprafaţă liberă nu cuprinde lungimea nivelului liber al lichidului (v. fig. c). Cunoaşterea perimetrului udat e necesară pentru calculul frecărilor, deci al pierderilor de sarcină longitudinale. Sin. Perimetru muiat. 12. Perimidinâ. Chim.: 1, 3-Peri-naftodiazina. Combinaţie obţinută prin legarea unui ciclu pirimidinic de nucleul naftalinei. Derivaţii ei sînt intermediari utilizaţi la fabricarea de coloranţi de sulf verzi, pentru fabricarea de azo-coloranţi solubili în grăsimi, etc. Astfel, din derivatul 7-[para-hidroxi-fenilj-perimidină, sub formă de pastă apoasă 32%, se fabrică Verdele Immedial BT extra. Intermediarul utilizat mai sus avînd o grupare metil în poziţia 2, sul-furizat formează Verdele MK extra. 2-Metilperimidina se obţine prin încălzirea clorhidratului 1, 8-naftilendiaminei cu anhidridă acetică la 30'--40°, după care are loc ciclizarea prin anhidrizare. 2, 2-Dimetil-perimidina se obţine din 1, 8-naftilendiamină cu acetonă în mediu de acid sulfuric, la 40**50°. 13. Perinoc, pl. perinoace. 1. Ind. ţâr.: Piesă de lemn fasonată, aşezată pe podul osiei carului şi solidarizată cu acesta prin legături de oţel (ogorniţe). Pe perinocul dinainte e asamblată o piesă de lemn, numită vîrtej. între perinoc şi podul osiei sint practicate locaşuri pentru piesele de legătură dintre cele două osii (inima carului şi gemănările). Sin. Scaun. V'. şî fig. I, sub Car. 14. Perinoc. 2. ind. ţâr. V. sub Roata morii. îs. Perintrol. Ind. text.: Ulei sulfurat, întrebuinţat la spălarea şi la piuarea lînii. 16. Perioada, pl. perioade. 1. Mat.: Mulţimea numerelor de o cifră cari se repetă indefinit într-o fracţiune decimală care are această proprietate — şi care se numeşte periodică. 17. Perioada. 2. Mat., Fiz.: Intervalul creşterii minime a variabilei independente, începînd cu o valoare iniţială arbitrară a ei, dtrpă care o funcţiune reia în aceeaşi ordine valori le corespunzătoare acestei valori in iţiale arbitrare. Funcţiunile cari admit un astfel de interval fin it se numesc per iod ice. 18. Perioada. 3. Mat., Fiz.: Creşterea variabilei independente a unei fun-cţiuni periodice, corespunzătoare unei perioade a acesteia in sensu I Perioadă 2. Dacă y = y(x) e mărimea periodică de variabilă x şi dacă y(x) = y(xJrX), oricare ar fi x, mărimea minimă X, care satisface această condiţie, se numeşte perioada mărimii y(x). 19. Fiz., Elt.: Perioada unei funcţiuni periodice de timp. Are simbolul T şi e egaiă cu valoarea reciprocă a frecvenţei: T—1//. V. şi Oscilaţie. 20. ~ de transpunere. Telc.: în operaţia de transpunere a circuitelor de transport de energie electrică şi de telecomuni- H H Perioadă 277 Perioadă normală caţii aeriene, lungimea de linie după care sistemul de fire de pe un traseu revine, prin transpunere, la poziţia sa iniţială. Perioada de transpunere corespunde, pe traseul liniei, secţiunii de transpunere (v.). 1. Perioada. 4. Tehn.: Intervalul de timp în care se efectuează o anumită activitate sau se produce un anumit fenomen, cum şi intervalul de timp după care se repetă o acţiune sau un fenomen. 2. ^ Fiz.: Sin. Timp de înjumătăţire (v. sub Dezintegrare radioactivă). 3. ~ de amenajameni.Silv.: Timpul pentru care se întocmesc planurile de tăieri (p.'inci pale şi culturale) ale unei păduri. La metodele de amenajare pe afectaţii, perioada e un submultiplu al revoluţiei şi, de obicei, e de douăzeci de ani. în acest caz, urmează ca în decursul unei perioade să se exploateze şi să se regenereze complet o afectaţie; de aceea perioada se numeşte, impropriu, şi perioada de regenerare. 4. ~ de aşteptare. Silv.: Timpul cît, într-o pădure — conform amenajamentului — nu se fac exploatări, arboretele fiind pt*ea tinere şi neexploatabile. 5. ~ de inducţie. 1. Chim.: Interval de timp în care nu se produce încă oxidarea la olefine, pentru ca, apoi, reacţia să înceapă brusc cu viteza ei normală. Fenomenul se datoreşte faptului că în olefine se găsesc unele impurităţi, cari acţionează ca inhibitori. Prin adăugare de peroxizi sau prin adăugarea unei cantităţi de olefină autooxidată în prealabil, inhibitorii sînt distruşi, şi perioada de inducţie poate fi suprimată. e. ~ de inducţie. 2. Ind. petr.: IntervaluI de timp în care practic nu se oxidează o probă de benzină, de cercetat, în condiţii standardizate de lucru, în prezenţa oxigenului, la temperatura de 100° şi la o presiune iniţială de 7 kgf/cm2. Perioada de inducţie şi gumele potenţiale dau o indicaţie asupra stabi I ităţi i benzinelor la depozitare îndelungată. Perioada de inducţie a benzinelor obişnuite de automobil trebuie să fie de minimum 240 de minute. Benzinele de distilat ie primară au perioade de inducţie lungi, iar cele cari conţin olefine, cum sînt benzinele cracate, au perioade de inducţie scurte. Pentru a mări perioada de inducţie, se adaugă benzinelor aditivi (combinaţii aromatice cari conţin gruparea fenol) cari inhibesc reacţiile de oxidare. 7. ^ de observaţii. Hidr.: Intervalul de timp în care s-au efectuat observaţii hidrometrice directe asupra unui obiect de apă. V. şî sub Hidrometrie. b. ~ de regenerare. 1. Silv.: Intervalul de timp de la tăierea de însămînţare a unei păduri, pînă la tăierea definitivă, cînd regenerarea e terminată. 9. ~ de regenerare. 2. Silv.: Sin. Perioadă de amenaja-ment. Termenul e impropriu în această accepţiune. 10. ~ de reutilizare. C. f.; Timpul (exprimat, de obicei, în ore) dintre două ieşiri consecutive, la tren, ale unei locomotive. Cuprinde perioada de utilizare (v.) şi timpul necesar pentru echiparea locomotivei în depou. E folosită ca indice de constatare a rezultatelor exploatării feroviare. 11. ~ de utilizare. C. f.; Timpu I necesar exprimat, de obicei, în ore, dintre ieşirea şi înapoierea unei locomotive în depoul de domiciliu. Depinde de serviciul efectuat şi serveşte ca indice de constatare a rezultatelor exploatări i feroviare, prin valoarea lui stabiIindu-se modul de folosire a locomotivelor remorcate la tren. 12. ~ geologica. Geol. V. sub Geologice, diviziuni —, şi sub Etaj 8. îs. ~a graficului. C. f.: Timpul Tp în care distanţa dintre două staţii e ocupată cu circulaţia strict succesivă a unui grup caracteristic de trenuri, corespunzător tipului de grafic ales. impere-t impui încruci- Tipul cel mai simplu de grafic e graficul obişnuit, cheat pe o cale simplă (v. fig. /), care se compune din de mers la dus tx, respectiv la întors t2, intervalul de ' şare ax în staţia B şi intervalul de încrucişare a2 în staţia A. Cunoscînd perioada graficului, se determină numărul de perioade, adică numărul de perechi de trenuri cari vor putea circula pe distanţa stabilită în 24 de ore, ceea ce reprezintă capacitatea de circulaţie, dată de relaţia: Nmax=\M0jTp [pe-rechi de trenuri pe zi]. După graficul folosit, se deosebesc: Perioade pentru grafic de calc simpI a, şi anume pentru grafic simetric şi pereche, care poate fi: n o r- e n t i c / \ / - V- h ~-j 32 ' r Perioada graficului normal. perecho, mal (v. fig. /), în care caz 7'lJ=tl-j-- aL-\-12 i d «/ Perioada graficului pereche, identic. /7b'/7 III. Perioada graficului simetric, nepereche în grup. (v. fig. II), în care caz Tp -2t~\-2a; pentru grafic simetric, nepereche, in grup (v. fig. III), în care caz Tp-—K't1-\-(K'~î)a/'-l' fiind numărul dc trenuri fără soţ, respectiv cu soţ din grup, a , a" 8r fiind intervalul de urmărire în sensul fără soţ, respectiv cu soţ, iar ax, a2, intervale de încrucişare); pentru grafic simetric, pereche, în pachet (v. fig. IV) în care caz 7' =1^1-12 (/v IV. Perioada graficului simetric, pachet. pereche, în 1) (r~\-!")-[ f a2, (/', I" fiind intervalul de urmărire, în sensul fără soţ, respectiv cu soţ, şi K, numărul de trenuri în fiecare sens de circulaţie). Perioade pentru grafic de calc dubla, şi anume: pentru grafic paralel, în grup, pe cale dubla V. Grafic paralel, în grup, pe cale dublă. VI. Grafic paralel, în pachet, pc cale dublă. (v. fig. V), în care caz Tp—t^a') pentru grafic cu trenuri în pachet (v. fig. VI), în care caz Tp=I (J fiind intervalul de urmărire dintre trenuri). Pe căile duble, capacitatea se calculează pentru fiecare sens de circulaţie în parte. V. şi Pachet de trenuri. 14. ~ normala. Hidr.: Perioada de observaţii (v.) hidrometrice redusă sau completată (prin corelaţii, analogie, etc.) pînă la un număr de ani cari să fie reprezentativi din punctul Perioadă siderala a unui astru 278 Periscop de vedere al variaţiei caracteristicii hidrologice studiate. Această perioadă se alege astfel, încît valorile medii rezultate să varieze puţin dacă se mai adaugă noi ani de observaţie, iar numărul şi repartiţia anilor cu valori mai mari decit media să fie analoge cu numărul şi repartiţia anilor sub această medie. Pentru alegerea perioadei normale se calculează eroarea medie pătratică admisă a, cu formula: în care C e coeficientul de variaţie al şirului de observaţii, iar n e numărul de observaţii. Numărul de ani necesari pentru calculul valorilor medii cu o eroare medie pătratică e dat in tabloul care urmează: Pentru ca eroarea reală să nu fie mult mai mare decît eroarea medie pătratică, dată mai sus, datorită inglobării în perioada normală a unui număr mai mare decit nj2 ani ploioşi sau secetoşi, se studiază variaţia in timp a elementelor hidrologice sau a factorilor condiţionali ai acestor elemente (în special precipitaţiile) şi se aleg perioade echilibrate din punctul de vedere al abaterilor faţă de medie. Pentru condiţiile din ţara noastră, se poate considera ca normală o perioadă de aproximativ 30***33 de ani. 1. ~ siderala a unui astru. Astr.: Intervalul de timp dintre două treceri succesive ale unui astru printr-un punct fix în raport cu sistemul stelelor fixe. în cazul unei planete, reprezintă durata de revoluţie în jurul Soarelui. 2. ~ sinodicâ a unui astru. Astr.: Intervalul de timp dintre două conjuncţii succesive ale Lunii sau ale unei planete, cu Soarele. 3. Periodat-ligninâ. Chim.: Substanţă pulverulentă de culoare brună, obţinută la izolarea ligninei din lemn, prin oxidarea fracţiunii de hidraţi de carbon ai făinii de lemn (din care s-au îndepărtat în prealabil răşinile cu apă caldă). Oxidarea se face cu o soluţie apoasă de periodat de sodiu, la pH = 4,1 şi t = 20°. Periodat-Iignina e insolubilă în disol-vanţi organici, însă se disolvă prin fierbere cu bisulfit de calciu. 4. Periodaţi, sing. periodat. Chim.: Sărurile acidului periodic de tipul MeJ04 (metaperiodaţi), Me4J209 (dimeso-periodaţi), MeJOs (mesoperiodaţi) şi Me5JG6 (paraperiodaţi), cum şi sărurile acide cari derivă. V. şî sub Iod. 5. Periodic. Mat., Fiz.: Calitatea unei mărimi care depinde de o variabilă independentă, de a-şi relua valoarea cînd variabila independentă a crescut cu o aceeaşi cantitate bine determinată, începînd, cu orice valoare a ei. 6. Periodic, pl. periodice. Poligr.: Publicaţie cu apariţie repetată, la intervale de timp egale (o zi, o săptămînă, o lună, etc.), conţinînd mai ales materiale variate. Sînt periodice ziarul (v.), revista (v.), magazinul (v.), buletinul. Nu sînt considerate periodice publicaţiile în foileton, cum şi cărţile şi broşurile cu apariţie periodică din unele colecţii şi biblioteci (de ex. Biblioteca pentru toţi; Povestiri ştiinţifice-fan-tastice, etc.). 7. Periodic, acid Chim. V. sub Iod. 8. Periodica, funcţiune Mat. V. Funcţiune periodică. 9. funcţiune aproape-Mat. V. Funcţiune aproape-periodică. 10. funcţiune dublu Mat. V. Funcţiune dublu periodică. 11. Periodicitate. 1. Gen.: Proprietatea unei mărimi de a fi periodică. 12. Periodicitate. 2. Gen.: Repetarea periodică a valorilor unei mărimi. îs. ~ de rodire. Agr., Bot.: Alternanţa de rodire a pomilor în timpul unui an cu producţie abundentă, urmată de un an fără producţie sau cu o producţie foarte mică. E consecinţa formării insuficiente de asimilate (hidraţi de carbon şi substanţe proteice) în cursul anului cu recolta prea mare, fapt care împiedică diferenţierea mugurilor floriferi. Rodirea periodică caracterizează în special soiurile foarte productive de măr şi păr (Gravenstein, Buna Luiza, Frumos de Boscoop, etc.), dar apare şi la alte soiuri tardive ale acestor specii, la prun şi, foarte rar, la alte specii. Uneori anul cu producţie foarte mare poate fi urmat de doi ani fără rod. Periodicitatea rodirii provoacă pomiculturii pierderi economice importante. Se combate, în anii în cari pomii au un mare număr de muguri de rod, prin aplicarea de îngrăşăminte cu azot şi prin rărirea manuală a fructelor sau prin rărirea cu mijloace chimice (acid aifa-naftii-acetic), executată îndată după căderea petaielor. în anii în cari pomii nu au muguri de rod, nu se dau îngrăşăminte cu azot şi se aplică tăieri lăstarilor terminali, după încetarea creşterii lor active. 14. Periostracum. Paieont.: Stratul intern al cochiliei de lamelibranhiate (v.) şi de gasteropode (v.), format din con-chiolinâ (substanţă cornoasă diferit pigmentată). Nu se păstrează la formele fosile. 15. Peripter. Arh.: Calitatea unui edificiu de a fi înconjurat de o galerie mărginită de o colonadă. De exemplu, templele greceşti înconjurate de un peridrom, adică de o galerie acoperită, formată de o colonadă situată la oarecare distanţă de peretele naosului. 16. Periptericâ, mişcare Hidr.: Calitatea mişcării potenţiale plane a unui fluid de a se produce în jurul unui obstacol, astfel încît circulaţia de-a lungul curbelor închise cari înconjură obstacolul să fie diferită de zero. Cîmpul vitezelor acestei mişcări prezintă rotor de suprafaţă la suprafaţa obstacolului şi circulaţia vitezei are valori egale în lungul tuturor curbelor închise cari înconjură obstacolul de un acelaşi număr de ori, în acelaşi sens. 17. Perisabil. Gen.: Calitatea unor produse de a se strica, respectiv de a se altera, în timp scurt (de ex. unele al imente, etc.). îs. Periscop, pl. periscoape. Fiz., Opt.: Instrument optic care serveşte la observarea şi explorarea spaţiu Iu i-obiect dintr-un punct inaccesibil ochiului observatorului. Astfel, la periscoapele obişnuite, ochiul observatorului poate să se găsească în spatele unui element de protecţie, ca, de exemplu, un taluz, un trunchi de arbore, o tranşee, etc. ; periscoapele de submarine permit să se exploreze orizontul dintr-un punct situat Ia suprafaţa mării, nava fiind scufundată. Periscoape pot fi considerate şi instrumentele medicale cari servesc la explorarea şi examinarea cavităţilor interne ale corpului omenesc, ca, de exemplu, laringo-scoapele, cistoscoapele. Unele periscoape sînt constru ite şi pentru a se putea executa operaţii de măsurare — în general măsurări unghiulare—, cari servesc la explorarea sistematică a spaţiului-obiect; în acest caz, periscoapele au dispozitive şi mecanisme corespunzătoare, ca, de exemplu, goniometre, reticule gradate, etc. Periscopul consistă, în principal, dintr-o lunetă terestră (adică o lunetă cu imagini redresate) cu tub de lungime fixă sau telescopic, care trebuie să aibă o mare lungime şi să posede un cîmp vizual cît mai mare. Lungimea periscoapelor poate atinge şi depăşi 10 m, în cazul periscoapelor de submarine, iar diametrul lor e de maximum 15* * * 18 cm (determinat, la periscopul de submarin, pe de o parte de condiţia ca instrumentul să nu se încovoaie — datorită rezistenţei apei—, /\ 4% l 6% I I 8% 10% 0.2 25 I 11 I I 6 4 0,4 109 44 | 25 16 0,6 225 100 56 36 Periscop Periscop iar pe de altă parte să nu opună o rezistenţă prea mare (a înaintarea navei). Grosismentul periscoapelor e în general mic, de maximum 6X ; adeseori el are valoarea G = 1-**1,5 x, în care caz cîmpul vizual poate fi de 40---450. De cele mai multe ori, periscopul e aşezat vertical, avînd obiectivul la partea de sus şi ocularul la partea de jos; rolul sau e de a explora orizontul, văzut dintr-un punct situat la partea de sus a instrumentului. Direcţia de observare fiind ea însăşi orizontală, sistemul optic al instrumentului conţine două elemente reflectante paralele, înclinate la 45° faţă de orizontală, unul în faţa obiectivului şi altul în apropierea ocularului. Aceste elemente reflectante sînt constituite de feţele ipotenuză a două prisme cu reflexiune totală: prisma superioară şi prisma inferioară, — sau două oglinzi, ca în cazul periscopului de tranşee. Sistemul optic al periscoapelor e un sistem afocal care, în cazul periscoapelor obişnuite, e constituit, în general, din ansamblul a două sisteme’opticc afocaie (de ex. două lunete astronomice dispuse coaxial, cu obiectivele faţă în faţă); în acest fel, imaginea finală e redresată. între cele două obiective, razele de lumină sînt paralele, astfel încît distanţa dintre obiective poate fi modificată permiţînd execuţia telescopică a tubului periscoapelor. La periscoapele de submarine, datorită lungimii mari, sistemul optic e constituit din trei sisteme afocaie: sistemul superior (al tubului mic), compus din obiectivul propriu-zis şi micul vehicul superior, cu diametru mic; sistemul intermediar (al tubului tronconic), compus din micul vehicul inferior (cu diametru mic) şi marele vehicul superior (cu diametru mare); sistemul inferior (al tubului mare), compus din marele vehicul inferior (cu diametru mare) şi ocularul propriu-zis. Sistemul superior şi cel intermediar al acestor periscoape au rolul primei lunete astronomice de la periscoapele obişnuite (V. fig. /). Afară de obiectiv şi ocular, celelalte elemente au rolul de a deplasa imaginile pentru obţinerea unei lungimi cît mai mari a aparatului. Grosismentul periscopului G e dat de relaţia: G = ytx t(XY;, în care Ys, Yc* Y/ s'n't nnăririle unghiulare ale sistemelor superior, intermediar şi inferior. ale unui cub ■« D G /. Principiul periscopului. A) lama de etanşare a periscopului; B şi B') prisme de reflexiune totală; C, D şi F) lentile formînd o luneta astronomica inversa; G, H, j şi J) lentile formînd o a doua lunetă astronomică. Se folosesc şi periscoape cu grosisment variabil, cari au două sau trei grosismente. în acest scop, periscopul are un dispozitiv-revolver, pe care sînt montate două sau trei oculare de diferite grosismente, schimbarea grosismentului fiind obţinută prin rotirea dispozitivului-revolver. Periscoapele de submarine au două grosismente. La aceste aparate, pupila de ieşire PQ rămîne constantă, iar pupila de intrare P., în funcţiune de grosisment, are două valori, date de relaţia P.—P^xG^. Aceste periscoape au un dispozitiv cu două obiective Ox şi 02, formate fiecare din două lentile Lj, L[, respectiv L2, L'2 şi montate pe feţele opuse metal ic gol în interior (v. fig. II). Un obiectiv se schimbă cu celălalt prin rotirea cu 90° a cubu-lui-montură. La unele periscoape, sistemul optic se abate puţin de lacondiţia de afocalitate; la aceste instrumente, imaginea, finală se formează la circa 2 m în faţă ocularului, care e reglat la 0,5 dioptrii. Pentru a putea explora întregul tur de orizont, periscoapele posedă mecanisme cari permit rotirea întregului intrument în jurul axei; observatorul se roteşte el însuşi odată cu instrumentul, cum e în căzui periscoapelor de submarine. Dispozitiv cu două obiective în cazul periscoapelor schimbabile Oi (U; LJ) şi O, (L2; La). panoramice, (v. fig. III) observatorul priveşte într-o direcţie fixă şi numai capul instrumentului e rotit pentru explorarea întregului tur de orizont. între obiectivul OB şi ocularul OC se găseşte o prismă acoperiş A (cu reflexiune totală) care frînge axa optică la 90° (ca şi prisma inferioară de la celelalte periscoape). în faţa obiectivului OB sînt dispuse: o prismă Wollaston W şi o prismă cu reflexiune totală P: prismele W şi A au rolul de a redresa imaginile. Prisma P are rolul de a frînge axa optică la 90° (ca şi prisma superioară de la celelalte periscoape) şi de a explora turul de orizont prin rotirea capului instrumentului în care e montată. Atunci cînd prisma P se roteşte în jurul axei verticale a instrumentului, imaginea definitivă e dreaptă, dacă prisma VV se roteşte în acelaşi timp, dar cu o viteză unghiulară de două ori mai mică decît viteza unghiulară a prismei P. în acest scop, prismele P şi W se rotesc solidar cu două roţi dinţate (aflate în carcasa C) cari, prin rotirea lor, asigură raportul de 1:2 al celor două viteze unghiulare. Un dispozitiv corespunzător permite rotirea prismei P în juru unei axe orizontale, pentru a explora spaţiul de observare şi în plan vertical. Un tip special de periscop panoramic e luneta panoramică, care serveşte ca aparat de ochire în artilerie. în acest scop, luneta are un mecanism de măsurare a unghiurilor orizontale, pentru întregul tur de orizont şi a unghiurilor verticale (în anumite I imite). Aceste lunete pot fi echipate cu unu sau două tambure gradate pentru măsurarea (respectiv pentru materializarea) unghiurilor orizontale. Folosind dispozitive auxiliare, aceste tipuri de periscoape pot servi la diverse măsurări, prin aplicarea metodelor optice cu colimaţie şi autocolimaţie. Un tip simplu de periscop e periscopul de tranşee (v. fig. IV). Ul. Periscop mic. IV. Periscop de tranşee. 08) obiectiv; OC) ocular: Os) oglindă superioara; O/) oglindă inferioară. Periscop solar 280 Peritectlc 1. Periscop solar. Fotgrm.: Aparat adaptat la o cameră aerofotogrammetrică cu scopul de a fotografia, în acelaşi timp cu fotografierea regiunii terestre respective, poziţia discului solar pe bolta cerească, în raport cu orizontul. 2. Perisip. Geogr., GeoL: Sin. Cordon litoral (v.). s. Perisperm. Bot.: Ţesut vegetal, care acumulează substanţele nutritive, de origine nucleară, cari se găsesc în uneie seminţe ale plantelor, aiături de endosperm (v.). După fecun-daţie, celulele respective ale perispermului se multiplică intens, şi se încarcă cu amidon. La unele plante (de ex. Canna indica) cari nu conţin albumen, se dezvoltă numai perisper-rnui ; la altele (de ex. la nufăr) se dezvoltă atît endospermul, cît şi perispermuI. 4. Perisphinctes. Paieont.: Gen de amonit din familia Perisphinctidae, foarte frecvent în Jurasicul mediu (Dogger) şi în cel superior (Malm) şi, mai rar, în Cretacicul inferior. Cochilia e evolută, larg ombi-licată, turtită lateral, cu coaste numeroase lipsite de noduri, bifurcate sau polifurcate. trecînd neîntrerupt peste marginea externă. Unele specii pot atinge diametrul de 1 m. Circumvoluţiunile turelor prezintă din loc în loc strangulări; peristomul are deseori apo-fize jugale, iar linia suturală, mult divizată, posedă lobi auxiliari. Genul Perisphinctes e reprezentat în ţara noastră prin numeroase specii, cunoscute din Banat, Perisphinctes tiziani. Carpaţi şi Dobrogea. Astfel: Perisphinctes tiziani Opp. din Jurasicul superior din Dobrogea; Perisphinctes orion Opp. din Jurasicul din Bucegi; Peris phinctes cotovui de la Hîrşova, etc. 5. Perissodcctyla. Paieont.: Mamifere ungulate digitigrade, cu un număr impar de degete: trei degete la membrele anterioare şi trei sau patru degete la cele posterioare, cu predominanţa degetului mijlociu (degetul III). La grupa Equidae se dezvoltă numai degetul III, celelalte dispărînd în cursul evoluţiei. Formele primitive au o dentiţie completă, eterodontă,. de tip bunodont. în cursul evoluţiei se reduce numărul dinţilor, iar molarii devin de tip lofodont sau selenodont. Maxilarele se alungesc şi, prin dispariţia unui număr de dinţi, rămîne un spaţiu liber numit bara (diastem). Perisodactilele au luat naştere din Condylarthrae. Dezvoltarea maximă au avut-o în Terţiar, azi numărul lor fiind mult mai redus şi repartiţia lor geografică limitată. Cuprind cinci grupe: trei actuale, Equidae, Tapiridae şi Rhinoceridae, şi două dispărute: Tithanotheridae şi Chali-cotheridae. Sin. Imparidigitate, Imparicopitate. 6. Peristil, pl. peristiluri. 1. Arh.: în antichitatea elenă, galerie interioară din lungul unui perete, formată din unu sau din mai multe rînduri de coloane aşezate la oarecare distanţă de perete. 7. Peristil. 2. Arh.: în casele romane şi greco-romane, a doua curte interioară, închisă şi mărginită de porticuri, asemănătoare atriului, dar deosebindu-se de acesta prin faptul că era rezervată vieţii domestice, particulare. 8. Peristil. 3. Arh.: în arhitectura modernă, galerie interioară sau exterioară, în jurul unui edificiu, al unei curţi sau al unei săli, formată din coloane aşezate în lungul zidului. 9. Peristil. 4. Arh.: Ansamblu de coloane cari decorează faţada unui edificiu şi cari sînt aşezate la oarecare distanţă de zid, formînd un spaţiu acoperit în care se poate circula. 10. Peritascuri. Pisc.: Sin. Fluturaşi (v.), Pripoane de cegă. 11. Perite. Mineral.: Concreţiuni de formă regulată, constituite dintr-un amestec de albit (v.) cu ortoclaz (v.) şi micro-clin (v.), întrebuinţate în industria ceramică drept materie primă la fabricarea fondanţilor. ia. Periteag, pl. periteaguri. Pisc.: Grupul realizat prin legarea a trei bucăţi de carmace (perimete) compuse din 25---30 cîrlige de Dunăre (de fund) sau de mare (de suprafaţă), legate pe o fringhie principală, numită hribtinâ. O sută de periteaguri formează un zâvod. Legarea carmacelor în periteaguri se face pentru a asigura uneltei un randament cît mai mare, prin bararea unei cît mai întinse suprafeţe din zonele de migraţiune a peştelui şi, în special, a sturionilor. Sin. Teag. 13. Peritecie, pl. peritecii. Bot.: Fructificaţie care se întîi-neşte la ciupercile Ascomycetes. Are, de obicei, forma unei butelii cu un por de deschidere la partea superioară. în interior conţine asce cu ascospori. 14. Peritectk; pl. peritectice. Metg.: Sistem fizicochimic care apare în sistemele binare de aliaje cu componenţi parţial şi reciproc miscibili în stare solidă sau cu componenţi cari formează compuşi chimici instabili, caracterizate printr-o transformare peritectică, care se produce la o temperatură (temperatura peritectică) cuprinsă între temperaturile de topire (sau de solidificare) ale celor doi componenţi. La sistemele cu componenţi parţial miscibili în stare solidă, cu peritectic, acesta se formează în toate aliajele sistemului cari au compoziţi i cuprinse între cele corespunzătoare punctelor c şi h (v. Diagrama din fig. VII, sub Aliaj), cari limitează linia peritectică a sistemului. La sistemele de aliaje cu compuşi chimici instabili (v. Diagrama din fig. X, sub Aliaj), se formează peritectic în toate aliajele avind compoziţii cuprinse între cele corespunzătoare punctelor c şi h de pe diagramă, linia cgh fiind, în acest caz, linie peritectică (v. fig.). La solidificarea aliajelor cari solidus; cgh) liniă peritectică. formează peritectic, sistemul ajunge — la temperatura peritectică — în echilibru invariant a trei faze: o fază lichidă şi două faze solide; conform legii fazelor, temperatura rămîne constantă în tot timpul transformări i. peritectice; la încălzire (la topire), transformarea se produce în sens contrar. La sistemele cu componenţi parţial miscibili în stare solidă, aceste transformări se exprimă prin reacţia reversibilă: soluţie solidă de concentraţie A+soluţie lichidă de concentraţie c soluţie sol idă de concentraţie g; la sistemele cu compuşi chimici instabili transformările se exprimă prin reacţia: cristale jB+soluţie lichidă de concentraţie c ^ compus AmBn. Aceste reacţii se produc în acelaşi fel pentru toate aliajele cari au compoziţiile menţionate, însă la sfîrşitul transformării peritectice, la răcire, rezultă fie una, fie două faze, în funcţiune de concentraţia aliajului: Diagrama de echilibru a unui sistem binar de aliaje, de tipul 4g , cu com pus chimic instabil. Cg) concentraţia în componentul 8; t) temperatura; As şi B$) punctul de solidificare a componentului A, respectiv a componentului 8; E) punctul eutectic; AmBn) curba compusului chimic instabil; m) concentraţia în componentul A, corespunzătoare compusului chimic AmBn; AsEcBs) curba liquidus; A^DEFghB) curba Peritectic, punct — 281 Perlă o singură fază (care e solidă) rezultă numai în aliajul a cărui compoziţie e exact cea a punctului peritectic (punctul g, pe diagramele menţionate); pentru concentraţii cari se găsesc la stînga sau la dreapta acestui punct, rezultă două faze (fie ambele solide, fie una solidă şi alta lichidă), cum se vede în diagramele menţionate. Aliajele cu peritectic, cari după solidificare sînt constituite din două faze, sînt amestecuri eterogene, fie de două soluţii solide, fie de cristale ale unui metal pur cu cristale ale compusului chimic AmBtt. Aliaje binare cari formează peritectice cu soluţii solide (v. fig. VII, sub Aliaj) sînt, de exemplu: oţelurile cu conţinut de carbon de 0,10**-0,50% (v. linia HJB, în diagrama fier-carbon ; v. sub Fier-carbon, aliaje ^-); bronzurile cu staniu (linia BCD din diagramele din fig. /, sub Bronz); sistemele Cu-Zn, Al-Zn, Sn-Sb, etc. Aliaje cari formează peritectice cu compuşi chimici sînt, de exemplu, sistemele Mg-Ni, Cu-AI, etc. i. /v/f punct Metg.: Punctul de pe linia peritectică, (notat, de regulă cu g), la a cărui concentraţie, prin reacţia peritectică, rezultă o singură fază. V. şi sub Peritectic/ a. Peritectică, linie Metg.; Isoterma la care se produce transformarea peritectică într-un sistem binar cu peritectic. V. şi sub Peritectic. 3. reacţie o*. 1. Metg.: Reacţie la care se produce transformarea peritectică (v.). 4. reacţie 2, Metg.: Sin, Transformarea peritec- tică (v.). Termenul e impropriu în această accepţiune. s. -v, temperatura Metg.: Temperatura la care se produce transformarea peritectică şi care corespunde liniei peritectice. V, şi sub Peritectic. e. ^transformare Metg. V, Transformare peritectică. 7. Peritectoid, pl. peritectoizi, Metg.: Sistem fizicoch:- mic rezultat dintr-o transformare peritectoidă, care se produce la temperatură constantă, între două faze solide ale unui sistem binar de aliaje, spre deosebire de peritectic (v,), care rezultă dintr-o reacţie care se produce între o fază solidă şi una lichidă. Peritectoizii apar în zone restrînse, pe unele d iagrame binare de ech i I ibru termic ; de exemplu : în si stern u I Cu-Sn, la concentraţii cuprinse între circa 32% şi 38% Sn, se produce o transformare peritectoidă la temperatura de circa 580°, între fazele solide s şi y, rezultînd faza solidă 8 (Cu3lSn§) conform reacţiei: (v. Diagrama Cu-Sn, sub Bronz). Transformarea e reversibilă, la încălzire faza 8 transformîndu-se în fazele e-fy. Sin. Meta-tectic. V. ş] sub Peritectic. 8. Peritectoidă, reacţie 1. Metg.: Reacţie la care se produce transformarea peritectoidă (v. Peritectoidă, transformare ~). 9. reacţie 2. Metg.: Sin. Transformare peritectoidă (v. Peritectoidă, transformare ~). Termenul e impropriu în această accepţiune. xo. transformare Metg.: Transformare reversibilă isote.rmică între două faze sol ide ale unu i s istem de al iaje binare, care se produce la răcirea unor aliaje şi din care rezultă o nouă fază solida; e asemănătoare cu transformarea peritectică, cu deosebirea că ea se petrece numai între faze sol ide. Ca şi la transformări le cu peritectic, se deosebesc următoarele caracteristici : temperatura peritectoidă, linie peritectoidă, punct peritectoid. Transformări peritectoide se produc la unele aliaje neferoase; de exemplu la bronzurile cu staniu conţinînd 32***38% Sn (v. sub Bronz) se produce o transformare peritectoidă la 580°, cînd fazele s şi y reacţionează, rezultînd o fază nouă, compusul Cu31Sn8 (numit şi fază 8). V. ş] Peritectic. ii. Perj, pl. perji. Agr., Bot. V. Prun. 12. Perkin H. W.f reacţia Chim.: Reacţie de condensare a aldehidelor cu acizii organici şi cu derivaţii lor. Prin încălzirea benzaldehidei cu anhidridă acetică şi acetat de sodiu se formează acidul fenil-acrilic (acid cinamic). în reacţia de condensare, anhidrida e componentul metilenic, ionul de acetat avînd numai rolul unui catalizator bazic. Intermediar apare un produs de tip aldolic neizolabil, care dă, prin eliminare de apă, o anhidridă mixtă a acidului cinamic cu acidul acetic. Acest produs al reacţiei nu e izolabil, deoarece la tratarea cu apă hidrolizează, dind acidul liber: C6H6.CH=0 + H3CCO.O.OCCH3 -> benzaldehidă anhidrida acetică ->■ [C6H5 - CH(OH)-CH,CO • O ■ OCCH3 ~^0-> C„H5 • C. H ^ C H • CO • O • OC C H3] acid cinamic C8H5■ CHCH • COOH 4- HOOC • CH3. acid cinamic 13. Perl. Poligr.: Corp de literă avînd mărimea de cinci puncte tipografice. u. Perlaj. 1. Poiigt.; Sin. Perlare (v.). 15. Perlaj. 2. Ind. alim.: Degajarea, sub formă de bule sau de perle, a gazelor disolvate în lichide; în sens restrîns, degajarea bioxidului de carbon din apele minerale, din vinurile spumoase artificiale, din băuturile răcoritoare şi, în special, din vinurile spumoase naturale (şampanie), a cărei durată e un indiciu al calităţii acestora. Se formează probabil esteri ai acidului carbonic cu alcooluIi, bioxidul de carbon fiind deci legat chimic. ie. Perlare. Poligr.: Fenomenul de strîngere a cernelii sub formă de particule mici globulare (perle) pe suprafaţa tipăriturii, constituind o deficienţă calitativă a acesteia (tipar neuniform). Perlarea tiparului se observă, în special, la tipărirea suprafeţelor mari, cînd cerneala e prea fluidă. Fenomenul de perlare se produce şi cînd se supratipăresc mai multe culori, dacă primele culori s-au uscat prea tare; în cazul suporturilor absorbante (de ex.: hîrtie, carton), perlarea se observă şi cînd acestea sînt prea satinate şi încleite sau au pori mari. Dacă suportul e tipărit prin procedeul de tipar adînc (rotohelio-gravură), perlarea poate apărea şi dacă forma de tipar e gravată prea adînc. Perlarea la tiparul înalt şi plan se evită daca se tipăreşte cu o cerneală mai consistentă, iar în cazul tiparului adine, dacă se execută o gravare adecvată a clişeului şi se foloseşte o hîrtie mai absorbantă, iar cerneala e mai puţin diluată cu solvenţi. Sin. Perlaj. 17. Perlat, tipar Poligr.: Tipăritură cu aspect neuniform, datorită fenomenulu i de perlare (v.) a cernel i i de tipar. Aspectul de perlat se produce uneori şi cînd, înainte de uscare, tipărituri le sînt aşezate în stive prea mari, în care caz cerneala de pe tipăritură se copiază pe spatele tipăriturii celeilalte (v. şî sub Copiere 1). îs. Perla. pl. perle. 1. Gen., Zoo!., Mineral.: Concreţiune relativ rotundă, formată în interiorul anumitor moluşte bivaJve (înspecial înstridii)şi chiar al unor gasteropode, prin secreţiuni de carbonat de calciu în jurul unor corpuri străine (de ex.: granule de nisip, fragmente de alge, animale parazite, cum sînt larvele unor viermi, etc.), în vederea izolării acestora. Secre-ţiunile de carbonat de calciu ale mantalei animalului se depun în pături succ sive, numeroase şi foarte subţiri, în jurul corpului străin, fiind învelite în ansamblul lor cu o materie organică specială, conchiol ina, secretată de aceeaşi manta. Datorită acestei structuri în straturi concentrice, formate din cristale minuscule orientate radial, multiplele reflexiuni şi refracţi i ale luminii dau perlei un aspect sidefos, irizat. 282 Perlon rezistenţi, coloranţi — După specia de moluscă sau de gasteropod din care provin, perlele pot fi: albe, negre, cenuşii cari sînt cele mai frecvente) şi chiar violete, roşii, verzi, galbene şi albăstrui. Mărimea perlelor variază de Ia dimensiunea unei granule de nisip Ia aceea, foarte rar întîlnită, a unui ou de porumbel. Perlele sînt rezistente la şoc şi se sparg greu (ca fifdeşuI), însă sînt uşor atacate de acizi (se disolvă imediat în oţet tare) şi îşi pierd strălucirea (,,îmbătrînesc“) sub acţiunea transpiraţiei corpului omenesc, a săpunului, a apei sărate, etc. Cele mai frumoase şi mai fine perle sint cele sferice (numite parangon, dacă sînt mai mari, picături sau perlete, dacă sînt mai mici. Perlele de formă neregulată (numite baroc) au valoare mai mare, dacă pot fi asemănate cu anumite figuri. Raritatea perlelor şi dificultatea recoltării lor fac ca ele să fie considerate, alături de pietrele preţioase, articole valoroase pentru bijuterii, în special pentru confecţionarea de coliere. Principalele centre pentru recoltarea stridiilor perliere sînt: Ceylon, Madagascar, Golful Persic, insulele Tahiti, Noua Caledonie, goi fu I Caiiforniei, etc. Sin. Mărgăritar. Per/e/e de cultură se cultivă fixînd un grăunte mic de sidef pe ţesutul epiteIiaI al unei stridii sănătoase şi abandonînd-o în mediul ei de viaţă; stridia, secretind timp de 7***8 ani carbonat de calciu în jurul grăuntelui de sidef, formează o perlă care nu se deosebeşte de cele naturale.Deosebirea dintre perlele de cultură şi cele naturale se poate pune în evidenţă cu en dos copul, cu ajutorul căruia se disting, la o perlă, stratele concentrice, cari, la perlele de cultură, sînt intrerupte de grăuntele de sidef introdus. 1. Perla. 2. Arh.: Element decorativ de forma unei sfere mici, folosit pentru decorarea unor muluri convexe, mai ales a baghetelor). Perlele se folosesc aşezate in lungul mulurilor pe cari le decorează, fie alăturate ca un şirag de mărgele, fie aşezate alternativ cu alte elemente decorative. Au fost folosite mult in arhitecturile elenă şi romano-bizantină. 2. Perla.3. Ind. text.: Fir de urzeală folosit pentru formarea aşa-numitei „margini false" (v.) la ţesutul ţesături.or obşinuite sau al gazeurilor (v.), la cari firele de urzeală nu sînt paralele, ci se împletesc, astfel încit o parte din ele leagă la dreapta şi la st:nga firelor de urzeală învecinate. Figura arată cum se foloseşte în acest scop „perla" 3, care, prin sfoara 6, e suspendată pe două iţe 1 şi 2. Prin perlă e năvădit firul mobil 4, iar deasupra perlei, între cele două capete ale sforii, e firul staţionar 5. Cînd se ridică iţa 7, perla, împreună cu firul mobil, e ridicată la dreapta firului staţionar, iar cînd se ridică iţa 2, perla cu firul mobil e^ridicată la stînga firului staţionar. în rostul format se introduce un fir da bătătură. 3. Perfâ de borax. Chim.: Grăunte Dispozitivul perlă. de borax, folosit intr-o probă chimică 0 iţa-din partea dreaptă; pentru identificarea anumitor metale, 2) 'ta din partea stîngă; prin topirea lui cu substanţa de cer- 3) perla; 4) firul mobil; cetat obţinîndu-se coloraţii caracte- 5) firul staţionar; 6) sfoara ristice diferitelor metale. de legare a perlei la iţe. 4. Perla de fosfor. Chim.: Grăunte de sare de fosfor topit pe vi rful unei sîrme de platin sau al unui mic baston de mag-nezie, folosit in analiza calitativă. Cind e încălzit in flacăra unui bec de gaz, capătă coloraţii specifice cationilor cu cari e impurificat. 5. Perlfang. Ind. text.: Sin. Semifang (v. Legătură de tricot) sub Legătură 4). 6. Perlit. Mat. cs.: Material de construcţie sub formă de agregate fine (nisip) cu structură spongioasă fină, obţinut prin expandarea unor sticle vulcanice, de tipul obsidianului, la temperatura de 1000*"1100°. Se foloseşte la executarea unor tencuieli termoizolante, la unele elemente speciale de construcţie. Granulele perlituIui au dimensiuni pînă -la 5 mm, iar greutatea specifică aparentă în grămadă a materialului, în stare afînată, e de 150-280 kg/m3. 7. Perlitâ, 1. Metg.: Eutectoidul sistemului fier-car'oon, conţinînd 0,83% C. V. sub Constituenţii structurali ai aliajelor fie~-carbon în stare turnată ori reco.ptă, sub Fier-carbon, aliaje 8. Perlitâ, pl. perlite. 2. Petr.; Varietate sticloasă a rocilor magmatice riolitice, caracterizată printr-o fisurare în coji concentrice, care permite o cojire caracteristică (în perle) a rocii, dînd pastei o textură globulară. în ţara noastră se întîl-nesc în regiunea vulcanică de la Baia Mare. 9. Perlitic, oţel Metg. V. Oţel perlitic, sub Oţel, io» Perîiticâ, fonta Metg.; Sin. Fontă cenuşie periitică. V. Fontă cenuşie, sub Fontă. 11. Perîiticâ, structurâ Metg. V. Structură periitică. 12. Perlofil. Ind. text.: Fibră textilă din polimer sintetic, asemănătoare Nylonului, caracterizată prin rezistenţa mare la tracţiune, la frecare, la îndoiri repetate, la soluţii alcaline, la acţiunea microorganismelor şi, in general, a reactivilor. E fabricată în formă continuă şi ca fibre scurte, în lungimi comparabile cu lungimea- bumbacului şi a lînii. 13. Perlon. Ind. text.: Fibră textilă din polimer sintetic poliamidic (eterocatenic) de tipul Relonului, care se fabrică sub formă continuă şi sub formă de fibre scurte, ca bumbacul, iîna şi inul. Materia primă de bază pentru obţinerea Per Ionului e fenolul din gudroane, din petrol sau gaz metan; din fenol se fabrică monomerul caprolactamă, prin a cărui polimerizare se obţine răşina (polimerul). Topitura acestui polimer se filează la circa 250° în atmosferă de gaz inert, obţinîndu-se astfel fibrele Perlon.' Sin. Capron, Relon. 14. Perlon rezistenţi, coloranţi Ind. chim.: Azocoloranţi utilizaţi la vopsirea fibrelortextiiepoliamidice (N/Ion, Perlon). Ei sînt complexe metalice (2 : 1); nu conţin grupări sulfonice (au afinitate puţin mai mică pentru fibră); unii conţin grupări sulfonamidice; alţii sînt utilizaţi din dispersiuni apoase. Dau nuanţe rezistente la lumină. Metalul complexat e, în general, cromul; unii produşi conţin şi cobalt. Complexe de acest tip, fără grupări solubilizante in moleculă, pot fi utilizate şi la colorarea produselor polivinilice. Componentele diazotabile utilizate la fabricarea acestor coloranţi pot fi: acidul antranilic, 5-nitro-2-aminofenoIul, 2-amino-4-sulfonamida sau compuşi de tipul: H H H H H C C-C C-C H2N—C/ XC-CoNH-C^ ^C—NHSOo—C^ V-Oh L ii xc=c/ sc=c' S*. /CH HI HI C SO.H COOH H 3 CI—C‘ SC= H H C. =C H H I C- / COOH ^C-OH V___ H H Componente utilizate la cuplare sînt: fenil-metil-pirazo-lona, beta-naftolul, 2-naftol-6-sulfonamida, etc, Nuanţele car» Permafy 283 Permeabilitate se pot obţine cu aceşti coloranţi pot fi: galben, portocaliu, roşu, violet, albastru-marin, gri. Printre coloranţii Perlon rezistenţi sînt şi derivaţi antra-chinonici, cari sint aplicabili şi pe acetat de celuloză; exemplu: Roşu-violet Perlon rezistent R. ’i. Permafy. Metg.: Aliaj fier-nichel de înaltă permeabilitate magnetică, cu compoziţia 20%Fe+80% Ni. Are proprietăţi apropiate de cele ale aliajului Permalloy 78,5 (v. Permalloy; v. şî Materialele magnetic moi, sub Magnetice, materiale 2. Permalon. Ind. text.: Fibră textilă din polimeri sintetici micşti, obţinuţi prin copoiimerizare, caracterizată prin rezistenţa excepţională la reactivii chimici, la apa de mare şi la microorganisme, şi printr-o termostabilitatea relativă (la circa 100° începe să se topească). Se foloseşte pentru ţesături de filtru, unelte pescăreşti şi alte articole tehnice. s. Permalloy. E/t., Metg.: Grup de aliaje fier-nichel magnetic moi (v. şî Magnetice, materiaie ~), cu sau fără alte elemente de aliere, cari au în cîmpuri slabe o permeabilitate mare (uneori de 10—20 de ori mai mare decît a oţelurilor cu siliciu) şi pierderi magnetice mici. Procentul de nichel dintr-un^aliaj Permalloy se indică prin cifra care îi însoţeşte numele. în tabloul I (sub Magnetice, materiale ^) sînt indicate cele mai folosite aliaje Permalloy şi proprietăţile lor magnetice (cari variază în funcţiune de gradul de puritate, de procedeul de elaborare, etc.). 4. Permanganaţi, sing. permanganat. Chim. V. sub Mangan. 5. Permanganometrie. Chim.: Sin.Manganometrie (v.). 6. Permatip, clişeu Poligr.: Formă pentru tipar înalt, compusă din două straturi, obţinută prin presarea directă a unei combinaţii de materii plastice (prelucrare la cald cu presiune hidraul ică mare), după plăci zincografice, pe care s-au lăsat marginile şi părţile neutre (cari nu tipăresc). Clişeul prezintă astfel o suprafaţă activă foarte dură, susţinută de un strat intermediar de masă termoplastică elastică, formînd un fel de „pernă", datorită căreia, după reglarea corectă a tiparului, pot fi efectuate variaţii foarte fine ale acestuia, corespunzătoare calităţii suprafeţei şi grosimii hîrtiei. Necesită o potriveală (v.) minimă şi o presiune redusă de tipărire. Pentru diferite aplicaţii, clişeul permatip se fixează pe un suport solid, de magneziu, prelucrat cu precizie şi curbat în prealabil (dacă se cere un clişeu final curb) sau pe un suport plan de aluminiu sau de magneziu (pentru clişeele plane). Clişeele permatip se folosesc în special la tipări rea ambalajelor de carton şi a diferitelor folii, în mai multe culori, la maşini rotative şi plane de JJpar înalt. Caracteristicile principale ale clişeului permatip sînt stabilitatea dimensională, datorită căreia se obţine un registru (v.) sigur la orice lucrare şi, mai ales, transferul bun al cernelii, ceea ce asigură aplicarea unui strat subţire de cerneală atît în părţile cu punct de sită (raster), cît şi pe cele cu suprafeţe pline acoperite. 7. Permeabilitate. 1. Fiz.: Proprietatea unui mediu poros de a permite să treacă prin el un fluid supus unui gradient de presiune. Dacă mediul poros respectiv are canale cu dimensiuni transversale mai mici decit drumul liber mijlociu al moleculelor fluidului, curgerea e moleculara, iar dacă dimensiunile transversale ale canalelor sînt mai mari decît liberul parcurs mediu al moleculelor, curgerea e vîscoasă. 8. Permeabilitate. 2. Fiz.: Mărime de material, cu care e proporţională viteza de scurgere a unui fluid printr-un mediu poros. Din diferite puncte de vedere se definesc permeabi I i-tatea moleculară, permeabilitatea vîscoasă, respectiv permeabilitatea absolută, permeabilitatea efectivă, permeabilitatea relativă, etc. Sin. Coeficient de permeabilitate. Permeabilitatea moleculară e mărimea Km, al cărei produs prin gradientul local de presiune a fluidului cu semn schimbat e egal cu viteza de curgere v a fluidului în curgere moleculară printr-un mediu poros: v=—Km grad p. Permeabilitatea Km depinde de natura materialului poros şi e invers proporţională cu mărimea YRT/M, în care R e constanta gazelor perfecte, T e temperatura absolută, iar M e masa moleculară a gazului, respectiv a vaporilor cari constituie fluidul în curgere. Faptul că permeabilitatea moleculară depinde, pentru un mediu poros dat, numai de masa moleculară a fluidului, permite separarea, prin difuziune, a gazelor sau a vaporilor cu mase moleculare diferite, dintr-un amestec. Procedeul e folosit, între altele, pentru separarea isotopilor. Permeabilitatea vîscoasă e mărimea Ks, al cărei produs prin raportul dintre densitatea de volum / a forţei care se exercită local asupra fluidului şi viscozitatea dinamică [j. a lui e egală cu viteza de curgere vîscoasă v a fluidului prin irtediul poros; v = Ks^--I* Dacă p e presiunea fluidului, din care se presupune că provine o parte din densitatea de volum a forţei, dacă y e greutatea lui specifică şi g e acceleraţia gravitaţiei, densitatea de volum a forţei e f=yg — grad p şi rezultă de mai sus legea generalizată a lui Darcy: - Ks - v=— (y^-grad p) sau, dacă y g e neglijabil faţă de grad p, legea lui Darcy: - K* ^ v —— grad b. Imunitatea CGS de măsură a permeabilităţii e centimetrul pătrat. Unitatea de măsură darcy e practic egală cu 10~8 cm2 cm3 şi se defineşte numeric egală cu debitul, în------,dintr-unfluid s ipotetic, de viscozitate dinamică 1 centipoise, pe care mediul poros îl lasă să se infiltreze printr-o secţiune brută transversală de trecere, de 1 cm2, sub acţiunea unui gradient de presiune de 1 at/cm. Permeabilitatea unui mediu poros e, practic, corect reprezentată printr-un singur parametru K, numai în cazul unei curgeri cu număr Reynolds Re < 1. Ea e influenţată între limite largi de dimensiunile medii ale canalelor de pori, fiind, în primă aproximaţie, proporţională cu Sj. Ea e influenţată în mai mică măsură de tortuozitate (v.) şi de porozitate (v.). Pentru numere Reynolds mai mari, Re>M, valoarea absolută a vitezei de curgere a fluidelor prin medii poroase e dată de legea Krasnopolski-Chezy: v2 ^ a grad p. Pentru numere Reynolds cuprinse în intervalul 10~5//l \ '//////////////, x? Permeametru de teren. 1) cilindru interior; î) cilindru exterior; 3) pietriş; 4) vas Mariotte; 5) riglâ gradată. vase Mariotte (v. Butel ie Mariotte). Debitul infiltratsestabileşte prin observaţii în timp asupra cantităţii de apă scurse prin cilindrul central. Observaţiile continuă pînă la obţinerea unui debit de regim (de obicei ore). Cilindrul exterior are rolul de a asigura un curent vertical de infiltraţie în cel interior, evitînd infiltraţiile laterale. Permeanţă 288 Permian Coeficientul de filtraţie (cm/s) se determină cu formula aproximativă: AQt în care Q (în cm3) e debitul infiltrat în timpul t (în s), iar A0 (în cm2) e secţiunea cilindrului central. 1. Permeanţă. F/z., Elt.: Mărimea magnetică scalară egală cu raportul dintre fluxul magnetic care se stabileşte într-un tub de linii de cîmp magnetic şi tensiunea magnetică din lungul acestui tub de linii de cîmp. Are simbolul literal A (sau P). Valoarea reciprocă a permeanţei se numeşte reluctanţă (v.) Permeanţa se măsoară: în weberi pe amperspiră(Wb/A.sp) în sistemul MKSA raţionalizat, în weberi pe decigilbert (Wb/ dGb) în sistemul MKSA neraţionalizat,'şi în maxwelli pe giI-bert (Mx/Gb) în sistemul CGS em. Permeanţa e folosită uneori la ca I cu le~de circuite magneticei în locul reluctanţei. Pentru un circuit magnetic subţire şi A omogen, valoarea ei e dată de expresia: A= [jl — , în care A e aria unei secţiuni drepte prin tubul de flux, l e lungimea tubului, iar pt. e permeabilitatea magnetică (absolută) a mediului. Permeanţele unui ansamblu de tuburi de flux adiacente (în paralel) se adună. 2. ~ raportată la fluxul fascicular mediu. Elt.: Mărime caracteristică unuicircuit magnetic în raport cu o anumită înfăşurare, definită de cîtul dintre fluxul fascicular mediu prin spirele înfăşurării şi tensiunea magnetomotoare totală a acesteia, în cazul cînd calculul se efectuează în condiţiile în cari e diferit de zero numai curentul acelei înfăşurări se obţine permeanţa raportata proprie, egală cu raportul dintre inductivitatea proprie şi pătratul numărului de spire. în cazul cînd calculul se efectuează în condiţiile în cari nici o linie de cîmp a acestei înfăşurări nu străbate porţiunile utile ale circuitului magnetic sau alte înfăşurări (datorită faptului că şi alte înfăşurări sînt parcurse de curent) se obţine permeanţa raportată de disper-siune, egală cu raportul dintre inductivitatea de dispersiune şi pătratul numărului de spire. Sin. Permeanţă redusă, Permeanţă echivalentă. V. şî Reactanţă de dispersiune. 3. Permendur. Metg.: Grup de aliaje Co-Fe de înaltă permeabilitate magnetică. V. sub Magnetice, materiale — . 4. Permet, Metg.: Aliaj Ni-Cu-Co de înaltă permeabilitate magnetică. V. sub Magnetice, materiale —. 5. Permetivitate. E/t.: Sin. Permitivitate (v.). au Permian, Stratigr.: Ultima eră a Paleozoicului, corespunzînd ultimelor faze ale cutărilor hercinice (saalică şi pfal-zică) şi caracterizată printr-o intensă activitate vulcanică. La începutul Permianului au avut loc, în emisfera sudică, glacia-ţiunile finale ale Paleozoicului superior, cea mai importantă situîndu-se la limita Carboniferului cu Permianul. în regiuni întinse din emisfera nordică, unde a existat temporar un regim de climat arid, s-au depus sedimente detritice roşii şi evaporite. Limita inferioară a Permianului e marcată local printr-o discordanţă (corespunzătoare fazei marathoniene în America de Nord). în Europa, Permianul e, în general, concordant cu Carboniferul, dar subsidenţa puternică în tasinele interne din regiunile de cutare hercinică a avut drept consecinţă expansiunea ariei de sedimentaţie a Permianului, care se întinde local pe formaţiuni precarbonifere. Din punctul de vedere biostratigra-fic, începutul Permianului e marcat prin apariţia genului Callipteris şi prin dezvoltarea exuberantă a reprezentanţilor genului Walchia. Fusu-| inele Carboniferului superior sînt înlocuite prin Schwagerine. Sfîrşitul Permianului corespunde unei regresiuni generale cu depuneri de evaporite şi, local, unei faze de cutare (faza pfalzică). Permianul cuprinde următoarele subdiviziuni: Facies marin j Facies contînental-lagunar Fosi le caracteristice Platforma rusă | Germania Franţa Tatar ian Kazanian Zechstein Thuringian Timorites, Cyclo-lobus, Polydiexo-dina Kungurian Rotliegendes superior (faza saalică) Saxon ian Waagenoceras Artinskian Rotliegendes mediu şi inferior Autunian Perrinites Sakmarian Properrinites Pseudoschwagerina în Permian Criptogamele vasculare, proprii Carboniferului (Palaeophyticum), sînt în locuite treptat de Gimnosperme, a căror dezvoltare exuberantă inaugurează o nouă eră în evoluţia lumii vegetale (Mesophyticum). Totodată se produce o diferenţiere în provincii floristice, deosebindu-se o provincie arctocarbonicâ cu trei subprovincii: euramericană (cu Callipteris, Pecopteris), angariană (cu Callipteris, Pecopteris, Gangamopteris şi Noeg-gerathiopsis), Cathaysia (cu Gigantopteris, Tingia) şi o provincie antarctocarbonica sau provincia gondwaniană (cu Glos-sopteris şi Gangamopteris). Dintre Criptogamele vasculare, Equisetalele sînt reprezen= tate prin Calamites (în Permia/iul inferior), Phyllotheca, Schi-zoneura(persistăîncă Sphenophyllum); Licopodialele, pecalede dispariţie, prin oubsigillaria; Pteridofilele(ferigele), prin Sphe-nopteris, Alethopteris, Nemopteris, Pecopteris, Odontopteris, Callipteridium, Callipteris. Sedezvoltă Glosopteridelecu Glos-sopteris, Gangamopteris, Gigantopteris. Dintre Gimnosperme, Cordaitele sînt reprezentate prin Noeggerathiopsis şi Baiera, iar Coniferele, prin Walchia şi Ulmannia. Dintre Foraminifere îşi continuă dezvoltarea exuberantă-Fusulinideie, cu Schwagerina, Pseudoschwagerina, Neoschwa-gerina, Parafusu!ina, Pseudofusulina, Doliolina, şi Polydi-exodina. Coralii sînt reprezentaţi prin numeroase forme de tetracorali (Plerophyllum, Amplexocarinia, Wenzelella, Waagenophyllum) şi prin tabulate (Michelinia, Aulopora, Syringopora, Pachypora). Briozoarele capătă o dezvoltare mai importantă, ca organisme constructoare de recife (Geinitzella, Fenestella, Acanthocladia). Brahiopodele trăiesc o ultimă perioadă de înflorire înainte de dispariţia grupelor paleozoice. Ortidele sînt reprezentate prin Schizoporia, Enteletes ; Strofonemidele, prin Orthothetes, Derbya, Streptorhynchus; Productidele prin Chonetes, Pro-ductus, Strophalosia, Richtofenia, Oldhamina, care aparţine unui grup aberant; Spiriferidele, prin Martinia, Spirifer (cu numeroase subgenuri şi specii), Spiriferelia; Rhynchonellidele prin Camarophoria, Pugnax, Uncinulus; Terebratulidele prin Dielasma. Lameiibranbiatele, relativ numeroase, prezintă afinităţi mesozoice (Aviculopecten, Oxytoma, Eumorphotis, Euridesma; Bakewellia, Liebea, Nuculana, Schizodus, Solemya). Drintre Gasteropode sînt importante Belerofontidele, ală- ^ turi de Murchisonia, Loxonema, Naticopsis. în apele reci se dezvoltă în masă Conu larii le. Amonoideele sînt reprezentate prin cinci grupe: Goniatideele în sens restrîns (Uraloceras, Schistoceras, Thalassoceras); grupa genurilor Agathiceras şi Adrianites, care prezintă afinităţi cu Ciimeniile; Prolecani-tidele (Msdlicottia, Propmacoceras,.Episageceras, Popanoceras, Permîană, perioada — 289 Permitivîtata absolută Stacheoceras) ; Ciclolobidele (Perrinites, Waagenoceras, Cyclo-lobus); grupa predecesorilor triasici (Paraceltites, Paraleca-nites, Xenodiscus). în Permian trăiesc ultimii trilobiţi (Griffithides, Ditomo-pyge, Neoproetus) şi ultimii gigantostraci. Apar Amfipode evoluate (Gampsonyx) şi Decapode macrure. Insectele sînt încă numeroase, însă au dispărut formele gigantice ale Carboniferului. Echinodermele, reprezentate prin crinoidee (Timorocrinus), blastoidee şi echinoidee (Archaeocidaris, Miocidaris) sînt în regres. Dintre Peşti sînt relativ numeroşi selacienii (Pleuracanthus, Helicoprion) şi capătă o dezvoltare importantă Condrosteii (Amblypterus, Palaeoniscus, Platysomus); Crosopterigienii şi Dipnoii sînt în regres; Amfibienii sînt încă bogat reprezentaţi prin Stegocefali (Archaegosaurus, Brachiosaurus). Dintre Reptile domină clasa Theromorpha reprezentată prin Cotylosauria (Pareiosaurus, Diadectes), Pelycosauria (Dimetrodon) şi The-rapsida (Cynognathus, Dicynodon, Inostrazevia). Din punctul de vedere al faciesuri lor, se deosebesc cinci mari tipuri de dezvoltare a depozitelor permiene: vest-euro-pean (continental-lagunar); est-european (marin, apoi lagunar pînă la continental); mediteranian (dominant marin); faciesul de Angara (dominant continental cu cărbuni)^; faciesul de Gond-wana (continental cu urme deglaciaţiuni). în general, în ariile de cutare hercinică, Permianul îmbracă faciesul de molasă. Faciesul continental al Europei de vest e reprezentat prin conglomeratele, gresiile şi arkosele, în parte roşii, ale formaţiunii de Rotliegendes, şi prin conglomeratele de Verrucano din Alpii de vest, din Apenini, Corsica, Sardinia; faciesul lagunar — prin anhidritele, depozitele de sare gemă şi de săruri de potasiu, calcarele, dolomitele (Magnesîan limestone, în Anglia) şi şisturile cuprifere ale formaţiunii de Zechstein. în Estul Europei (Platforma rusă, Urali), Permianul inferior cuprinde formaţiuni calcaroase, local asociate cu argile, gresii şi conglomerate; Permianul mediu (Kungurian, Kazanian) e reprezentat prin calcare şi dolomite marine cu intercalaţii degips, sare gemă şi săruri de potasiu (la Solikamskîn URSS); Tataj-ianu I, prin marne şi gresii continentale pestriţe, cu reptile. în domeniul mediteranian eurasiatic, Permianul îmbracă un facies în mare parte calcaros: calcarele cu Schwagerine şi calcarul de Trogkofel (Permianul inferior) din Alpii Carnici, calcarul de Sosio al Permianului mediu din Sicilia, calcarele şi dolomitele stratelor cu Bellerophon (Permianul superior) din Alpii de Sud, calcarele cu Productus ale formaţiunilor Amb, Virgal şi Chideru (Permianul mediu şi cel superior) din Nord-Vestul Indiei. în Alpii de Sud, Permianul cuprinde, sub stratele cu Bellerophon, o formaţiune de gresii roşii (Saxonian) cu conglomerate de tip Verrucano la bază şi intercalaţii de porfire cuarţifere. Faciesul de Angara e reprezentat printr-o succesiune pe alocuri foarte groasă (Basinul Kuzneţk) de gresii, şisturi şi strate de cărbuni. Faciesul de Gondwana cuprinde gresii, şisturi şi argile pestriţe cu intercalaţii de cărbuni, mai dezvoltate în seria de Damuda din India şi cu numeroase reptile în Africa de Sud (seriile de Beaufort). Pe teritoriul ţării noastre, Permianul e bine dezvoltat îri Carpaţii meridionali (Banat) şi în Munţii Apuseni. în Banat, el cuprinde conglomerate şi gresii roşii, şisturi roşii sau şisturi cenuşii cărbunoase cu Callipteris conferta şi Walchia piniformis, rare intercalaţii de calcare cu Anthracomya thurin-gensis. Cu aceste depozite sînt asociate porfire, diabaze, mela-fire şi piroclastite. în Munţii Apuseni, Permianul are o dezvoltare mai importantă în Pînza de Codru, unde cuprinde, la partea inferioară, conglomerate şi gresii roşii, urmate de gresii vermiculare şi de gresii feldspatice cu intercalaţii de porfire cuarţitice şi tufuri porfirice. Mişcările orogenice de la începutul Permianului au fost mai intense în America de Nord (faza marathoniană), dar s-au manifestat local şi în Europa (Uralul de Sud, Sudul Franţei). Cea mai importantă fază de cutara a acestei ere e faza saalică sau appalachiană care corespunde cu sfîrşitul Autunianului (discordanţă între partea mijlocie şi cea superioară a formaţiunii de Rotliegendes). Ultima fază a cutărilor hercinice, fază pfalzică, corespunde cu sfîrşitul Permianului. Vulcanismul, foarte intens în Permian, e caracterizat prin curgeri de diabaze, melafire, porfirite şi porfire cuarţifere (Germania, Alpii de Sud, Banat şi Munţii Apuseni, Siberia centrală). Formaţiunile permiene conţin: zăcăminte de huilă (în Saxo-nia şi Boemia, în basinul St. Etienne din Franţa. în basinul Kuznetzk din Siberia, în Austral ia, în India peninsulară, etc.); zăcăminte de sare gemă şi săruri de potasiu (ia Stassfurth •— Anhalt în Germania, la Solikamsk în URSS, la lletzkaia Zascit în stepele Kirghize, în regiunea Wologda, etc.) asociate uneori cu stassfurtit, din cari se extrag acid boric şi borax; zăcăminte sedimentare şi hidrotermaie de minereuri de cupru (şisturile bituminoase cuprifere de la Mansfeld în Germania, din Westfaiia, etc.; gresiile şi unele conglomerate cimentate cu minereuri de cupru, din regiunea Perm în URSS şi de la Coro-Coro şi Cobrizos în Bolivia, unde cuprul apare asociat cu argint nativ; minereurile cuprifere de la Magnito-gorsk şi Blagodat); zăcăminte de fier în Germania (Stahlberg, Osnabruck) şi Spania (Cartagena), acestea din urmă găsindu-se în asociaţie cu minereuri de zinc şi de plumb; zăcăminte de petrol (formaţiunea Capitan din America de Nord, regiunea Emba-Ural, apoi în Thuringia, din Texas, etc.) zăcăminte de platin şi aur (la Vîsoci, Blagodat, etc. în URSS); zăcăminte de sulfuri complexe (în Kazahstan, în Altai şi în Tian-Şan). Sin. Perioada permiană. 1. Permianâ, perioada Stratigr.: Sin. Permian (v.). 2. Perminvar. A/letg.: Grup de aliaje Ni-Cosau Ni-Co-Mo, de înaltă permeabilitate magnetică, care-şi păstrează constantă valoarea permeabilităţii la variaţii mari ale intensităţii cîmpului magnetic. V. sub Magnetice, materiale .3. Permitanţâ. Elt.: Sin. Capacitate electrică (v.). 4. Permitanţâ electrica. Elt.: Sin. Permitivitate (v.). s. ~ specifica. Elt.: Sin. Permitivitate (v.). (Termen folosit rar.) 6. Permitivitate. Fiz., Elt.: Mărimeelectrică, caracterizînd proprietăţile electrice ale unui mediu (şi în particular ale vidului) în condiţii specificate, al cărei produs prin intensitatea cîmpului electric (sau prin componenta sau creşterea acesteia) e egal cu inducţia electrică (sau cu componenta sau creşterea acesteia). Sin. (parţial) Constantă dielectrică, Putere inductoare specifică (învechit), Permitanţâ specifică (neuzitat). 7. ~ absoluta. Fiz., Elt.: Mărime de material^ avînd în general caracterul de tensor de ordinul al doilea T, al cărei produs contractat prin intensitatea locală a cîmpului electrici? e egal cu inducţia electrică temporară locală D\ d=7e , adică: Di~%eijEj' (*’ i~x’ y0 £o&e *q &e Permitivitatea diferenţială e proporţională cu panta curbei de polarizaţie în punctul considerat. Sin. Permitivitate incrementală. 4. /v/ dinamică. F/z., E/t.: Mărime adimensională de material, definită prin cîtul dintre amplitudinea componentei alternative a inducţiei electrice şi amplitudinea componentei corespunzătoare a intensităţii cîmpului electric multiplicate cu t0 (permitivitatea absolută a vidului). La valori mici ale acestor amplitudini, permitivitatea dinamică e egală cu cea reversibilă. 5. ~ iniţială. F/z., Elt.: Mărime adimensională de material a unui corp feroelectric, egală cu limita raportului dintre inducţia electrică D şi intensitatea cîmpului electricii, multiplicată cu permitivitatea absolută a vidului e0, pentru valori ale intensităţii cîmpului electric tinzînd către zero pe curba de primă polarizare: r D 1 £; = hm —-=—I -— | E->0 *oE £o{E)E=0 V. sub Feroelectricitate. 6. /v/ normală. Fiz., Elt.: Mărime adimensională de materia! a unui corp feroelectric, egală cu cîtul dintre inducţia electrică şi intensitatea cîmpului electric, multiplicată cu permitivitatea absolută a vidului e0, într-un punct al curbei de comutaţie la care se referă. Curba de comutaţie reprezintă locul geometric al tuturor vîrfurilor ciclurilor parţiale de isterezis electric (v.), cuprinse într-un ciclu limită. Ea coincide practic cu curBa de primă polarizare (v. sub Feroelectricitate). ~ 7. -/x/ relativă. F/z., Elt.: Mărime de material egală cu cîtul dintre permitivitatea absolută a unui corp şi permitivitatea absolută a vidului (v.): F = — = Ţ+x7 , respectiv e = ~ = 1 -fxx* r e0 Fo pentru medii isotrope. Permitivitatea relativă a unui material e o mărime adimensională cu valori cuprinse între 1,0007 Permitivitate reversibilă 291 Permutit şi 1,015 pentru gaze; 2***2,5 pentru lichide nepolare, 10 şi 81 pentru lichide polare (ca apa, alcoolul); 2,5 şi 15 pentru dielec-trici solizi; 100*-*250 pentru cristale de ruti I şi anumiţi titanaţi; acesta reprezentînd, de exempiu, efectul suprapunerii unui mic cîmp alternativ peste un cîmp electric constant (v. fig.): /. Dispozitive pentru determinarea permitivităţii dielectricilor solizi. a) pentru epruvete plate; b) pentru epruvete tubulare; c) schema generală; î)epruvetă; 2) inel de gardă; 3) electrod protejat; 4) electrod neprotejat; 5) spre instrumentul de măsură; 6) spre sursă; 7) bornă de pămînt; 8) piesă de izolare; 9) capac; 10) izolator de cuarţ; 11) spaţiu de siguranţă. 1000“*8000 pentru materiale feroelectrice (v.), în ultimul caz fiind dependente de intensitatea cîmpului electric. Permitivitatea relativă a unui dielectric se determină calcu-lînd cîtul dintre capacitatea Cv a unui condensator, la care spaţiul dintre armaturi e complet şi în v_ mod excluziv umplut cu materialul dielectric respectiv, şi capacitatea C0 în vid a aceluiaşi dispozitiv de armaturi: sr=CJCo ■ Epruveteledielec-tricului pentru materiale solide sînt pla-^ te sau tubulare, iar' electrozii, aderenţi (v, fig. /). Măsurările asupra materialelor lichide se fac în celule speciale (v. fig. //). în cazul cînd încercarea se face fără inel de gardă, în valoarea capacităţii Cx măsurate sînt cuprinse şi următoarele capacităţi : C , datorită cîmpului marginal, şi II. Celule pentru materiale electroizolante lichide a) şi b) şi pentru mase de compoundare (c). 1) electrod pe care se aplică tensiunea; 2) electrod; 3) electrod protejat; 4) inel de gardă; 5) probă ; 6) bornă pentru circuitul de măsurat; 7) bornă pentru tensiune; 8) bornă de pămînt; 9) bornă; 10) piese izolante; 11) grosimea probei ; 12) locaş pentru termometru. Cj datorită cîmpului de dispersiune. Capacităţile Cx şi C0 se pot determina prin punte Shering de înaltă tensiune, prin punte de audiofrecvenţă, prin punte Shering de joasă tensiune şi prin montaje de rezonanţă, Capacitatea C0 poate fi determinată şi prin calcul. Capacităţile Cg şi C(} se determină prin calcul. Sin. Constantă dielectrică. V. şî sub Permitivitate absolută. i. ~ reversibila. Fiz., Elt.: Mărime adimensională de material a unui corp feroe'lectric, definită pentru un ciclu de polarizaţie reversibil, proporţională cu panta medie a ciclului, AD ' AE~~ S0 Eb~ Ciclu reversibi 1 de i s-terezis electric (o, b). AD şi AE fiind limitele de variaţie reversibilă ale inducţiei electrice şi intensităţii cîmpului elect. ic cari definesc ciclul reversibil, iar s0, permitivitatea absolută a vidului. 2. Permo-Carbonifer. Stratigr.: Totalitatea formaţiunilor geologice cari constituie perioadele Carbonifer şi Permian, în regiunile în cari nu e posibilă efectuarea de studii separate pentru fiecare perioadă în parte. 3. Permutaţie, reacţie de Chim.: Acţiunea fizicochimică asupra soluţiilor şi apelor naturale pe care o exercită per-mutiţii, zeoliţii naturali şi unele răşini sintetice preparate special în acest scop şi numite schimbători de ioni sau ioniţi (v. sub Ioni, schimbători de ~). Reacţia de permutaţie se bazează pe adsorpţia de schimb, care e considerată azi drept o reacţie de combinare între doi ioni: un ion foarte mare şi fix (grupare ancoră sau macroion) şi un ion mobil (ion de captare), capabil să fie înlocuit de alţi ioni, asemănători, din mediul cu care vine în contact, lonii-ancoră, fiind legaţi prin valenţe principale de scheletul (matricea) schimbătorului, nu pot acţiona în soluţie decît electrolitic; nu pot acţiona şi osmotic, ca ionii simpli. Din aceeaşi cauză, ionii adsorbiţi (permutaţi) trebuie să se orienteze spre anumite puncte active ale schimbătorului, adsorpţia de schimb fiind o adsorpţie orientată punctual, spre deosebire de adsorpţia chimică simplă (chemosorpţia) care e o adsorpţie orientată tridimensional, de adsorpţia orientată bidimensional (numită şi epitaxie), cum şi de adsorpţia fizică (adsorpţia van der Waals sau adeziune), care e o adsorpţie neorientată (cum e, de exemplu, adsorpţia picăturilor de apă pe sticlă, adsorpţia uleiurilor pe metale, etc.). Reacţiile de schimb se mai caracterizează şi prin coeficient de selectivitate care, în cazul unei reacţii de schimb, cum e reacţia: ra+b+^rb+a ': , se notează cu simbolul: de ioni, de natura Sin. Adsorpţie de şi e determinat de natura schimbătorului ionului adsorbit şi de condiţiile de lucru, schimb. 4. Permutări. Mat.: Fiecare dintre grupurile cari se pot forma cu p obiecte distincte, luate toate odată, astfel încît două astfel de grupuri să difere numai prin ordinea obiectelor. Numărul permutărilor a p obiecte e dat de produsul primelor p numere întregi consecutive: p\ = î •2-3*--(^—1)£. Se numesc permutări cu repetiţie permutările a p obiecte, în cari fiecare obiect poate fi repetat de un număr oarecare de ori. De exemplu, unul de a ori, altul de (3 ori, etc..., ultimul de X ori, şi astfel încît să fie satisfăcută relaţia a-fpH-----------\-X=p. Numărul i P'- lore «rpi~Ţî'' 5. Permutit. Chim.: Schimbător de ioni artificial, cu o structură complexă şi avînd proprietatea de a adsorbi ioni, folosit în reacţiile de schimb de ioni. Se poate obţine sintetic prin topirea cuarţului cu caolin şi carbonat de sodiu sau cu sulfat de sodiu şi cu cărbune. După mărunţirea topiturii solidificate şi tratarea ei cu apă rămîne o masă albă-gălbu ie poroasă de permutit, care, din punctul de vedere chimic, e un silicoalu- „Permutit", autocîarificator ~ 292 Pernă elastica minat de sodiu hidratat cu anionul complex [H4AI2Si2O10]"“, notat, pentru prescurtare, cu litera P. Se foloseşte industrial, în special, la purificarea apelor (v. şi sub Epurarea apei), Prin trecerea apelor naturale, cari conţin săruri de calciu şi de magneziu, prin straturi suficient de groase de permutit de sodiu mărunţit, apa pierde aproape complet metalele bivalente, datorită reacţiilor de dublu schimb (v. sub Ioni, schimbători de ~), după ecuaţiile: Ca(HC03)2+ Na2P= Ca P+ 2 NaH C03 CaS04+ Na2P= CaP+ Na2S.04. în mod analog se face îndepărtarea magneziu lui. Aceste reacţii de dubiu schimb fiind reversibile, la interacţiunea CaP cu o soluţie suficient de concentrată de clorură de sodiu se obţine din nou permutit de sodiu: CaP-f-2 NaCI = Na2P+CaCI2. Pe baza acestei proprietăţi, permutitul epuizat poate fi regenerat şi folosit din nou, în timpul procesului de epurare a apei consumîndu-se un singur produs, şi anume clorură de sodiu. După mai multe regenerări, permutitul se fărîmiţează, deoarece schimbarea ionilor se produce cu mărire de volum. Din permutitul de sodiu tratat cu soluţii apoase ale altor metale se obţin permutiţii respectivi; dintre aceştia, permutitul de cobalt e folosit drept catalizator la îndepărtarea oxigenului din apele de căldare; permutitul de mangan, preparat din permutit de sodiu tratat cu o sare de mangan şi oxidat ulterior cu permanganat de potasiu, e folosit pentru îndepărtarea urmelor de fier şi de mangan din ape. Se prepară şi alţi permutiţi pe bază de cromat de sodiu, oxid de vanadiu, de magneziu, nichel, cobalt, etc. şi acid silicic, cari sînt folosiţi la reducerea durităţii apelor sau drept catalizatori. 1. „Permutit", autocîarificator Ind. hîrt.: Aparat pentru limpezirea apelor grase (ape reziduale cu fibră) în industria celulozei şi a hîrtiei, folosit fie în scopul curăţirii acestor ape, cari sînt trimise în deversoare, fie în scopul 3 recuperării fibrelor şi a materialelor de umplutură din ele (v. şî Recuperator de fibră). Aparatul (v. fig.), lu-crînd pe principiul filtrării prin pînză de nămol, dă ape limpezitecu un conţinut de material solid în suspensie sub 20 mg/l şi nămoluri cu 1*“4% material sol id, în J) zona de concentraţie a nynolului; 2) ni-cazul apelor grase fără velul pînzei de nămol; 3) ieşirea efluentu-material de umplutură, Iui; 4) intrarea apei; 5) nivelul apei; 6) zona Şl ape limpezitecu circa de floculare; 7) agitatoare; 8) evacuarea 50 mg/l suspensii şi nă~ nămolului, moluri cu 3---8% material solid, în cazul apelor grase cu material de umplutură; în acest caz, flocularea e ajutată prin adaus de sulfat de aluminiu sau de sil ice activată. 2. Permutoidâ, structura Chim. fiz.: Structură a unor substanţe capabile să reacţioneze foarte repede în stare solidă, datorită unei structuri asemănătoare structurii permutiţi lor şi zeoliţilor. Astfel de substanţe, cumsînt, de exemplu, s i I ici ura de calciu, acidul grafit ic, etc. sînt constituite din lamele foarte fine, avînd grosime de una pînă fa două molecule, între cari substanţele capabile să reacţioneze pot d ifuza foarte repede. Un proces natural cunoscut, bazat pe o reacţie topochimică (v. Reacţie topochimică) a substanţelor cu structură permutoidă, e procesul de albire a micei negre (numit şi baueritizare), care consistă în el iminarea treptată afierului şi aaltor metaledin mică. 3. Perna. Paleont.: Gen de lameiibranhiat anisomiar, cu cochilia turtită, cu linia cardinală alungită şi cu umbonele mic. Ligamentul e concentrat în mai multipuncte de pe aria liga-mentară, care posedă numeroase cavităţi în cari intră îngro-şările ligamentului. Nu prezintă dentiţie; are stratul sidefos gros. Curioscut din Jurasic pînă azi, acest gen a dat unele fosile caracteristice de bază (de ex. Perna Mu11eti în Neocomian; Perna Soldani în Oligocen). Speciile actuale trăiesc în mările calde. 4. Pernambuco, lemn de Bot., Ind. lemn.: Sin. Băcan (v.). 5. Perna, pî. perne. 1. Ind. text.: Produs confecţionat din două bucăţi dreptunghiulare sau pătrate de ţesătură de bumbac foarte des, unite prin cusătură rigidă, înăuntru! cărora se pun fulgi, puf sau lînă. 6. ~ de câlcat. Ind. text.; Ustensilă auxiliară care se utilizează în confecţiuni la călcatul produselor de îmbrăcăminte. Cu ajutorul pernelor de călcat se modelează piepţii şi alte părţi ale produselor de îmbrăcăminte exterioară. Se confecţionează din ţesături, şi se umple cu rumeguş sau cu deşeuri textile. Dacă are dimensiuni mai mici, e numită perniţă de câlcat, şi se utilizează în special la călcatul mînecilor, gulerelor, umerilor şi a! altor detalii şi piese ale îmbrăcămintei exterioare. 7. ~ elastica. Tehn., Ind. lemn.: Pernă fixată pe piese de mobilier, sau separată, folosită la executarea lucrărilor de tapiţerie de mobilă. Pernele fixate şi ceie separate se pot executa cu arcuri sau fără arcuri. Pernele cu arcuri pot fi cu: arcuri obişnuite tronconice (v. fig. l a şi aj şj bitronconice (v. fig. I b), cu /. Arcuri pentru perne elastice, o şi at) arc tronconic, cu noduri la extremităţi, respectiv fără noduri; b) arc bitronconic, cu noduri la extremităţi; c) arc plat, în zig-zag. arcuri cilindrice, cu arcuri plate, în zig-zag (v. fig. / c), cu împletituri de arcuri mici, cilindrice, de tipul „elasta“ sau „epeda"; împletituri le de arcuri au pe marginea frontală, mai solicitată, elemente mai puternice. Pernele cu arcuri tip „elasta" sau „epeda" se execută prin aşezarea succesivă a următoarelor straturi de umplutură şi de protecţie: peste împletitura de arcuri, un prim strat de pînză se fixează de arcuri prin cusături în lanţ; materialul de umplutură (lînă, păr de cal, seegras, etc.); pînza a doua; ultimul strat de umplutură; stofa de protecţie (materialul pentru faţă), care trebuie să fie, în acelaşi timp, o îmbrăcăminte cu efect decorativ cît mai plăcut. Pernele fără arcuri se confecţionează din cauciuc spongios sau alte mase plastice spongioase, turnate în formă de plăci cu dimensiuni foarte variate, de exemplu: elemente Pernă electrică 293 Perniţă de ungere preturnate cu diferite forme (rotunde, în formă de potcoavă, etc.), (v. fig. //); plăci pline sau plăci cu goluri, cu dimensiuni de 100x100 cm pînă la 100x200 cm şi grosimea de 8---50 mm (v. fig. ///); plăci cari au pe faţa interioară crestături sau caneluri, şi cari se livrează cu dimensiuni de 50x 100 cm pînă la 100x 200 cm şi cu grosimea de 25*'*120 mm. Cînd nu se folosesc elemente preturnate, confecţionarea pernelor pentru fotolii, scaune cu braţe, canapele, etc., consistă în decuparea la dimensiunile corespunzătoare, a plăcii, urmată de lipirea cu un adeziv corespunzător a unei benzi din acelaşi material, pe cantul piesei. Pernele cu bombament se confecţionează din două plăci, între cari se aşază o lamelă de cauciuc spongios şi cari apoi sînt lipite. Pernele se îmbracă apoi în stofe, rips sau alte materiale rezistente la uzură, fie prin lipirea acestora cu adezivi speciali, fie prin îmbrăcarea lor cu o husă. Folosirea cauciucului spongios la confecţionarea de perne elastice prezintă a-vantaje tehnice-eco-nomice, prin faptul că materialul are calităţi superioare şi e cel mai bun înlocuitor al materialului artificial de um- III. Elemente compuse din placi de cauciuc plutură, a! arcurilor, spongios pentru perne elastice, sfori lor.şi straturilor a) din placa cu goluri şi placă plina; b) din elastice din diferite placa cu goluri, placa spongioasa şi placă pli-materiale de umplu- na; c) din două plăci cu goluri, tură. î. ~ electrica. Elt.: Aparat electrocaloric servind la încălzirea unei regiuni a corpului. E constituit din două rezistoare de sîrmă rezistivă îmbrăcată în asbest (v. fig.). desfăşurate în zig-zag pe un suport textil deformaunui dreptunghi de circa 30x40 cm. Totul e cuprins într-un sac de material gros (diftină). Pe cordonul de alimentare se intercalează un comutator cu care se pot conecta rezistoarele Pernâ e|ectricâ. în trei feluri, obţinîndu- se o variaţie a puterii absorbite de Ia1***4,sau, în cazul folosirii unor rezistoare inegale, obţinîndu-se variaţii de putere mai potrivite, de la 1 —2,5 (la un raport de 1,5 între valorile rezistenţelor). Puterea maximă a aparatului e de ordinul a 50---70 W; temperatura maximă care se obţine e de circa 70°. Pernele electrice moderne sînt echipate cu mici termostate pe bază de bimetal, pentru menţinerea automată a temperaturi i constante. 2. Perna. 2. Mine, Tnl., Cs.: Sin. Banchină (v.). 3. Perna. 3. Ind. ţâr.: Sin. Perinoc. V. sub Roata morii. 4. Perna cu cuie. Silv., ind. lemn.: Dispozitiv de frînare a buştenilor cari se transportă prin alunecare sub acţiunea greutăţii proprii, pe jilipuri de bîrne sau de scînduri, constituit dintr-o placă în care sînt bătute mai multe ctiie, şi care se fixează (în număr corespunzător vitezei care trebuie micşorată) pe pereţii cuşcaielor din cari e format jilipul. Sin, Placă cu cuie, Pisică. 5. Perna de apa. Hidrot. V. Saltea de apă. 6. Perna, efect de Telc. V. Distorsiuni geometrice în televiziune, sub Distorsiune 1. 7. Pernâ elasticâ. Telc.: Strat de material textil (de obicei de iută), dispus uniform peste cămaşa de plumb a cablului de telecomunicaţii (v.) şi sub armatura sa metalică. Are rolul de a proteja cămaşa de plumb contra acţiunilor mecanice ale armăturii metalice. s. Perniţa, pl. perniţe. Ind. text.: Piesă confecţionată din vată de confecţiuni, care se aplică la umerii produselor de îmbrăcăminte exterioară (sacouri, paltoane, pardesie, rochii, taioare, etc,), pentru a da ^îmbrăcămintei respective forma corespunzătoare umărului. Perniţa poate fi confecţionată manual sau mecanizat, cu ajutorul unor maşini speciale. Maşina de confecţionat perniţe, care foloseşte o cusătură rigidă din două aţe (v. sub îmbrăcăminte 1), se compune (v. fig.): din mecanismul 1 de antrenare a acului şi cel de antrenare a tijei picioruşului 2, mecanismul debitorului-întinzător de aţă 4 şi mecanismul apucătorului 10, iar organele de lucru cari participă activ Ia formarea cusăturii sînt: acul S, suveica 9 şi apucătorul 10, care prinde bucla formată de aţa acului. Maşina de perniţe poate produce în opt ore circa 800 de perniţe. După confecţionare se calcă perniţa şi se presează, pentru a i se da forma definitivă, într-o presâ specială. A-ceasta consistă dintr-un cadru metalic, pe care sînt montate două piese (de aluminiu), inferioară şi superioară, de un format special, asemănător formei umărului (calapoade). Piesa inferioară e fixă, iar piesa superioară e mobilă, şi se ridică prin intermediul unui cablu legat de ea şi trecut apoi peste un scripete, iar al doilea capăt al cablului e legat de pedala de acţionare. Prin apăsare cu piciorul pe pedală, piesa superioară se ridică şi, în acest timp, se aşază perniţa în aşa fel, încît la coborîrea ei să o cuprindă în întregime, pentru a se efectua presarea, în interior, piesele sînt încălzite prin rezistenţe electrice. Există şi maşini cari fixează perniţele la umărul produsului de îmbrăcăminte (sacou, palton, pardesiu, jachetă, etc.) printr-o cusătură rigidă între perniţe şi rezerva ţesăturii. 9. Perniţâ de ungere, C. f.: Perniţă montată în cutia de osie inferioară a vehiculelor de cale ferată, folosită la ungerea fusului osiilor, în sistemul de ungere pe jos. E confecţionată din ţesătură de lînă şi de bumbac, cusută cu sîrmă subţire de cupru, şi se montează pe o carcasa metalică (o placă II. Elemente turnate din cauciuc spongios, cu goluri, o) rotunde; b) în formă de potcoavă. Maşină de executat perniţe (partea frontală). 1) tija acului; 2) tija picioruşului ; 3) camă cu renură; 4) debitor-întinzător de aţă; 5) piesă calată pe tija picioruşului; 6) picioruş-disc de presare a materialului; 7) placa acului; 8)ac ; 9) suveică; 10) apucător; 11) carcasa suveicii. Peron 294 Perowskit I i _ _ /. Amplasarea peroanelor. 1) clădire de călători; 2) linia 3) peron principal. de tablă), împinsă în sus de resorturi (el i coi dale sau lamei are), cari o menţin apăsată pe suprafaţa inferioară a fusului. Firele lungi ale perniţei sug, prin capilaritate, uleiul din rezervorul amenajat în cutia inferioară, obţinîndu-se astfel ungerea fusului pe dedesubt. V. fig. VII, sub Osie, cutie de 1. Peron, pl. peroane. 1. Arh.Platformă amenajată în faţa intrării principale a unei clădiri importante, şi înălţată cu cîteva trepte, aşezate în lungul ei, sau şi în părţile laterale. De obicei, peronul e acoperit cu o marchiză sau cu un acoperiş ^ susţinut de coloane laterale. 2. Peron. 2. C.f.: Platformă amenajată de-a lungul liniilor de cale ferată, pentru a uşura urcarea şi coborîrea călătorilor din trenuri. între clădirea de călători şi linia I a staţiei se amenajează în mod obl igator un peron, care e peronul principal, cu acces direct din clădirea de călători (v. fig. /). Se pot amenaja peroane şi între linii (peroane intermediare), cîte un peron pentru două linii. Legătura dintre aceste peroane şi clădirea de călători se realizează, fie prin pasaje de nivel peste linii (cel mai frecvent), fie prin galerii subterane (v. fig. ii) sau prin paserele. Peroanele pot fi descoperite sau acoperite cu marchize (v. fig. II a), ori cu hale (v. fig. ///), executate din metal sau din beton armat. Pavajul peroanelor poate fi de savură de piatră în staţiile mici, cu trafic mic, şi de dale de piatră, de beton, de kl inker sau de asfalt, în staţiile cu trafic mare. Lungimea peronului trebuie să fie egală cu lungimea trenurilor de călători cari circulă pe linia respectivă (de obicei 200—350 m). Lăţimea peroanelor se stabileşte în raport cu traficul staţiei respective. Se recomandă lăţimea minimă de 4.00 m, pentru pe- ^ g -/^ $ 5 roane destinate unei singure linii, şi de 6.00 m, pentru peroane intermediare, cînd nu există scări pentru acces la galerii sau laperoane. Distanţa dintre stîlpii sau obstacolele (scări, chioşcuri, etc.) amplasate pe peron şi marginea bordurii peronului trebuie să fie de ce! puţin 2,00 m, iar spaţiul acesta trebuie să rămînă liber pentru circulaţia călătorilor. înălţimea feţei superioare a peroanelor, deasupra nivelului feţei de rulare a şinei, trebuie să fie de cel puţin 20 cm şi de cel mult 38 cm, la peroanele joase, şi de 1,12’m (adică la nivelul platformei vagoanelor), la peroanele înalte. Peroane legate prin galerii subterane, o) secţiune transversală; b} secţiune /—/; 1) peroane ; 2) galerii subterane; 3) scară de acces; 4) marchiză (acoperiş). III. Peroane acoperite cu hale. 1) peroane; 2) linii; 3) stîlpi; 4) fermă; 5) luminatoare; 6) înveiitoare. \ în ţara noastră nu sînt admise peroane înalte, din cauza scărilor vagoanelor, cari nu sînt mascate în timpul mersului trenului, astfel încît călătorii cari ar rămîne pe scări, ar fi accidentaţi la trecerea prin faţa acestor peroane. în staţiile cu trafic de călători foarte mic se amenajează peroane din zgură sau din pietriş, a căror faţă superioară e situată la nivelul superior al şinei. Peroanele intermediare, cari au lăţimea de cel mult 3,00 m, nu pot fi înalte, şi se amenajează cu borduri la nivelul şinei. Aceste două tipuri de peroane se numesc platforme. în staţiile terminus sau „de cap" se amenajează un peron perpendicular pe axa liniilor, care face legătura între peroanele intermediare, şi care se numeşte peron de capăt. în staţiile cu peron de capăt pot fi amenajate între linii peroane destinate circulaţiei cărucioarelor pentru bagaje şi poştă, a căror înălţime se determină astfel, încît platforma cărucioarelor de bagaje să fie la acelaşi nivel cu platforma vagonului, adică la 1,12 m deasupra nivelului superior al şinei. 3. Peronidella. Paleont.: Gen de spongier calcaros din grupul Pharetroni, de formă cilindrică simplă sau ramificată, subţiată la capătul inferior. Cavitatea pseudo-gastrică era străbătută de numeroşi pori, iar sistemul canalifer nefiind bine dezvoltat, apa circula prin masa spongioasă a corpului. Primele specii ale acestui gen sînt cunoscute din De-vonian; e foarte frecvent în formaţiunile meso-zoice; a dispărut la sfîrşitul Cretacicului. Specia Peronidella cyIindrica Mst. e cunoscută din Jurasicul de. la Hîrşova-Dobrogea. 4. Peroninâ. Chim.: Eterul benzi (ic al morfinei. Baza liberă se prezintă sub formă de foiţe (eter, cloroform); are p. t. 132°; e greu solubilă în apă (1/2500 la rece); are solubil itatea în eter 1,6%; e solubilă în alcool de 50% şi în benzen. Clorhidratul cristalizează din soluţii apoase cu o molecula de apă, în cristale albe, inodore, cu gust amar. La 100u-pierde apa de cristalizare. E solubil în apă, în alcool de 95%. în cloroform, metanol; e greu solubil în eter, acetonă, alcool absolut. Acidul clorhidric îl precipită din soluţia sa apoasă, Peronina se obţine din morfină, din clorură de benzii şi din etilat de sodiu, încălzite la fierbere. Dă multe dintre reacţiile obişnuite ale alcaloizi lor. E toxică. 5. Perowskit. Mineral.: CaTiOg. Titanat de calciu natural, întîlnit sub formă de impregnaţii în unele bazalte alcaline (melilitite, leucitite, etc.), în unele zăcăminte de titanomagnetit şi de crom, în unele zăcăminte metasomatice de contact şi ca metacristale în şisturi cloritoase şi în calcare. Cristalizează în sistemul cubic, structura cristal ină avînd in centruI cubuiu i Ca, în vîrfuri Ti şi la mijlocul muchiilor O (v. fig.). Uneori cristalele sînt destul de mari, cu striaţiuni pe feţele cubului, paralele cu muchiile.. Se întîIneşte şi în mase reniforme, în cari se disting cristale cubice mici. Culoarea e neagră-cenuşie, brună-roşietică, galbenă-porto-calie si galbenă deschisă, cu urma albă sau galbenă-cenuşie şi cu luciu adamantin. Are clivaj net după faţa de cub, duritatea 5,5—6 şi gr. sp. 3,97—4,04. De cele mai multe ori e anisotrop si caracterizat printr-o maclare polisintetică, fapt care indică transformarea sa, la temperaturi mai joase, într-o modificaţie • ♦ O Ca Ti O Reţeaua cristalină a perowskitului. Peroxid 295 Peroxid polimorfă rombică. Se descompune în acid sulfuric fierbinte, sau prin topire cu sulfat acid de potasiu, KHSCy 1. Peroxid, pl. peroxizi. Chim.: Fiecare dintre derivaţii apei oxigenate rezultaţi prin înlocuirea hidrogenului acesteia cu metale sau cu radicali organici. Peroxizii metalelor alcaline se formează prin combinarea directă a acestor metale cu oxigenul din aer (de ex. Na202); alţi peroxizi se obţin din oxizii metalului şi oxigen (de ex. Ba02). Ca şi alte săruri, peroxizii sînt săruri formate din ioni pozitivi şi negativi, ionii încărcaţi negativ fiind, în cazul de faţă, ionii Of-, a căror structură se exprimă prin formula: Prin tratarea peroxizilor cu acizi se obţine din nou peroxid de hidrogen. Peroxizii sînt agenţi oxidanţi. Peroxizii mai importanţi sînt: Peroxidul de sodiu, N'a202, obţinut prin arderea sodiului într-un curent de aer uscat, în vase de aluminiu. După răcire formează o masă găibuie uşor de puiverizat, care poate Fi topită fără descompunere. Cu apă multă, la rece, peroxidul de sodiu reacţionează cu formare de apă oxigenată. E un oxidant foarte puternic. Amestecurile cu substanţe uşor oxidabile (sulf, pulbere de aluminiu,^substanţe organice) se aprind uşor cînd sînt stropite cu apă. în Chimia analitică se foloseşte un amestec de părţi egale de peroxid şi carbonat de sodiu, pentru oxidarea minereurilor sulfuroase prin topire. . Peroxidul de potasiu se obţine încălzind superoxidul de potasiu (KOa). Se utilizează ca oxidant. Peroxizii metalelor din grupul II (Ca, Sr, Ba) se obţin pe cale umedă, prin acţiunea apei oxigenate asupra hidroxizilor respectivi. Peroxizii de stronţiu, Sr02, şi de bariu, Ba02, se mai pot obţine prin reacţia directă dintre oxigen şi oxizii respectivi. Peroxizii metalelor alcalino-pămîntoasesînt pulberi de culoare albă, greu solubili în apă. Soluţiile acestora au reacţie bazică, din cauza hidrolizei, şi dau, în general, reacţiile apei oxigenate. Peroxizii organici sînt produse organice cari conţin gruparea peroxi, —O—O—, derivaţi ai peroxidului de hidrogen, HOOH, în care unul sau ambii atomi de hidrogen au fost înlocuiţi cu radicali organici. Se deosebesc: Hidroperoxizi, ROOH, unde R poate fi: radicalul unei hidrocarburi saturate (alean, cicloalcan), radicalul unei hidrocarburi nesaturate (monoolefină aciclică sau ciclică, poliole-fină), radicalul unei hidrocarburi aromatice cu catenă laterală (aralchi I). Peroxizi propriu-zişi, ROOR: dialchilperoxizi (R = radical alchil), diaralchiIperoxizi (R — radical aralchil); aIchiIpo!i-peroxizi; peroxizi transanulari în cari gruparea —O—O—se găseşte în interiorul unui nucleu de şase atomi, în poziţia 1,4 (ascaridolul,” peroxizi sterolici, peroxizi din seria antracenului, indenului, naftalinei). O II Peroxiacizi (peracizi), R—C—OOH (R — radical alifaticsau aromatic). O II Peroxiesteri (peresteri), R—C—OOR'. O O II II Diacil- şi diariIperoxizi, R—C—•O-—O-—C—R. O , O II II Dialchilperoxidicarbonaţi, R—O—C—O—Q—~C—Q—R, - Peroxizi derivaţi ai aldehidelor şi cetonelor, ca: ^2 ^2 I I -C—OOH HOO—C—-OOH HO- Ri hidroxi alchil hidroperoxid ! Ri hidroperoxialch i I hidroperoxid R, l I HO—C—OO—C I I ,Rl Rl bis (hidroxialchi I) peroxid -OH ROO- -OOR peroxi-acetal i Tabloul (pp. 296—297) cuprinde caracteristicile unor peroxizi organici mai importanţi. Peroxizi i sînt substanţe I ichide sau sol ide, instabi le, explozive, cu proprietăţi oxidante puternice. Stabilitatea peroxizilor variază cu greutatea moleculară; astfel, din diferitele serii de peroxizi, cei cu greutăţi moleculare mici sînt cel mai puţin stabili. DimetiIperoxidul e un gaz foarte exploziv, pe cînd di-terţ-butilperoxidul e foarte rezistent la căldură, la şoc, la acţiunea acizilor şi a alcaliilor. Peroxizii organici se descompun sub acţiunea căldurii, a luminii sau prin reacţia cu aite substanţe. Uzual, scindarea moleculei se face în gruparea —O—O—. Prezenţa radicalilor liberi se pune în evidenţă prin reacţia în lanţ pe care o iniţiază. Prezenţa lor poate fi urmărită şi prin reacţiile pe cari radicalii liberi le dau cu radicalii liberi stabili, cum sînt trifenilmetilul sau 2,2-difeniIpieriIhidraziIul. Viteza de reacţie a radicalului 2,2-difenilpicrilhidraziI poate fi urmărită prin dispariţia hidrazilului colorat printr-o metodă fotometrică. Radicalii produşi prin scindare omolitică în solvent pot să producă multe reacţii în lanţ, cum sînt polimerizarea, oxidarea, clorurarea. Peroxizii sînt agenţi oxidanţi mai slabi decît hidroperoxizii. Ei eliberează încet şi incomplet iodul din iodura de potasiu. în prezenţă de agenţi reducători, peroxizii se transformă în alcooli: ROOR-l-2 H 2 ROH. Pentru determinarea hidroperoxizi lor şi a diaciIperoxizi lor se foloseşte metoda iodometrică: (C6H5C0)202+KJ 2 C6H5’ COOK+Ja. Reacţia decurge rapid şi total în solvenţi în cari ambii reactivi sînt solubili (acetonă, acid acetic, alcool isopropilic). Iodul pus în libertate se titrează cu tiosulfat. Această metodă nu poate fi aplicată în cazul d ialch i l peroxizi lor şi nici în cazul compuşilor cari conţin legături duble conjugate. O altă metodă de analiză se bazează pe reacţia ionului feros cu gruparea peroxi: 2 Fe+++HOOH 2 Fe^+++2 0hT* Metode speciale sînt: — Metoda cu oxid arsenios, aplicabilă în cazul în care metoda iodometrică nu poate fi folosită (de ex. cînd solventul e o olefină). — Metoda cu clorură stanoasă, metodă precisă, aplicabilă în cazul în care peroxidul se găseşte în prezenţă de compuşi organici ai sulfului. Se folosesc, de asemenea, şi o metodă polarografică şi sepa rări cromatografice. Peroxizii se obţin prin diferite procedee cari au la bază; — alchilarea peroxidului de hidrogen cu sulfaţi sau cu Formula şi numirea „20 nD P. t. °C p. f. °C/mm Hg Observaţii Formula şi numirea 20 no O f0 O h. P. f. °C/mm Hg Observaţi i ; Hidroperoxizi CH3OOH metilhidroperoxid 1,3608 —72-—78 - Explodează violent; sarea de bariu e foarte explozivă H2C CH2 H2C CH—OOH 0 ^ tetrahidro-2-furilhidroperoxid 1,6933 - - - C8H5OOH etilhidroperoxid 1,3801 1.389025 — 100 - Explodează la supraîncălzire Dialchilperoxizi CH3OOCHs dimetilperoxid 1,35029 —100*“—105 13-5740 mm Foarte exploziv la încălzire; vapor, i sensibili la şoc în stare de vapori şi lichidă e sen-sibi I la şoc; explodează violent la supraîncălzire C3H7OOH propilhidroperoxid -90 3^20 mm — ch, nchooh CHg^ isopropil-hidroperoxid ~ - 107--109760 mm Explodează imediat după punctul de fierbere CH3OOC2Hs metiletilperoxid 1,3698 — 68-• * — 68,5 — ch3-ch2-ch2-ch2-ooh n-butilhidroperoxid 1,4032 - - Uneori explodează la distilare (CHs)3COOH terţ-butilhidroperoxid 1,4007 0 7 T - Explodează uneori la distilare, la presiune normală CaH5OOCsH3 dietilpercxîc 1,37156 — 64740 mm Exploziv, dar nu e sensibil la şoc la tem- : peratura camerei 0 OH 1 CH H,CX ^CHo i ! ' h2c ch2 xcx Ho ciclohexilhidroperoxid 1.463825 -20 - , - (CH3)3COOC(CH3)j di-terţ-butilperoxic 1,3890 — 40,0 111760 mm Foarte stabil; poate fi distilat la presiunea atmosferică fără descompunere ■ H H3C—G—OOH 1 C hc^ \:h I 11 ' hc ch : V/ H a-metilbenzilhidroperoxid 1,52695 - 4^0,05 mm - Peroxizi polimerici ai butadienei. iso-prenului, dimetilbutadienei I - Explodează . violent ' Peroxizi tronsanular CH3 . 1 c H,C/ I ^CH . 0 | 1 I ° 1 H,C ! CH in H^C^ XCH;s . ascaridol (1, 4-epidioxi-2-p-menten) ! 1.476925: - 96<"978 mm / Se descompune; exploziv la : încălzire între 130 si 150° ch3 ■ 1 1 CH3— C—OOH ! t ! HC^ XCH 1 I 1! HC CH H cumen-hidroperoxid 1,5237 - 650,13 mm Formula şi numirea «D P. t, P. f, °C/mm Hg Observaţi i Formula şi numirea ^20 nD P. t, °C P. f. °C/mm Hg Observaţi i H H H HC^ ^CH 1 II ? II I I I I ' II O il I HC C i C CH ^‘C/ Nc7 ^c^ peroxidul antracenului (9,10-epidi-oxiantracen) H5Cr> CaHs H l |. H HC^ ^C^I^C^ ^C^ ^CH Se_ descompune; exploziv la 120° O I li o li I I HC C . C , C CH ^C^ ^ o/. ^C^ ^C"7 H H5Cfi i H Cf.H- peroxidul rubrenului (5,6,11,12-te-trafeni 1-5,12-epidioxinaftacen) H C HC^^CH HC\^CH H ci clohexadienperoxidul Diaralchilperoxiz (C6H5)3COOC(C6H5)3 ditrifeni Imeti Iperoxid D i. a c i I p e r o x i z i O li (C6H5C—-0)2 . dibenzoilpercxid (p-N02C6H4C—O—)2 bis (p-nitrobenzoil)peroxid incepe sa piardă oxigen la 100c 1,45 3S-3 82-83 40'"550,3 mm 185-186 129 (descompunere) 158 (descompunere) Se recrista-I izează fără încălzire din CH3OH, CHCI3 (2:1). Explodează la încălzire (CH3—C—O—)2 diacetilperoxid HC-----CHO II ii li HC C—C—O- ^0/ difuroi Iperoxid > e r o x i z i a Iifatici şi aromatici O H H — C —OOH acid peroxiformlc HSC—C—OOH acid peroxîaceti. O li QH0—C—OOH acid peroxicaproic C6H5—C—OOH acid peroxibenzoic Peroxizi diverşi C6H3—C—OOC(CH,)3 terţ-butilperoxibenzoat Se recrista-Iizează din benzen O O II li CoH5—O—c—OO—c—o—c2h5 di eti Iperoxidicarbonat 30 1,5007 0,1 41 1,4017 28—35 (descompu- nere) 20—30 97...11013...15mm 75-77 Explodează violent; se manipulează cu foarte mare precauţiune Explodează violent la frecare, la încălzire Extrem de exploziv Foarte exploziv Detonează la încălzire Detonează slab la încălzire Peroxid de hidrogen 298 Perpendicularitate halogenuri de alchil, sau cu alcooli în prezenţa acizilor tari; ■—oxidarea controlată a hidrocarburilor RH cu oxigen molecular ; — dehidrogenarea compuşilor hidroxi; — oxidarea ole-finelor, a aldehidelor, a cetonelor cu oxigen, ozon sau apă oxigenată ; — descompunerea ozonidelor. Din cauza instabilităţii lor, se fabrică industrial puţini peroxizi; printre aceştia sînt: terţ-butilhidroperoxidul, diterţ-butilperoxidul, hidroperoxiduI de cumen, p-terţ-butilcumen-hidroperoxidul, peroxizii de benzoil, I au roi I, p-clorbenzoi I, acidul peracetic, terţ-butilperacetatuI, di-isopropilperoxidi-carbonatul. în majoritatea lor fi ind explozivi, peroxizi i trebuie manipulaţi foarte atent. Se lucrează totdeauna cu cantităţi cît se poate de mici şi cel care manipulează trebuie să poarte cel puţin ochelari de protecţie şi mănuşi de piele, iar aparatura de lucru să fie protejată cu paravane de sticlă de siguranţă. Peroxizii sînt utilizaţi ca promotori în reacţii de poli-merizare, clorurare, oxidare. H idroperoxidu I de cumen e intermediar în fabricarea acetonei şi a fenolului din isopropilbenzen. 1. ~ de hidrogen. Chim,: Sin. Apă oxigenată (v.), Hidrogen peroxidat (v.). 2. Peroxid de hexametilendiaminâ. Expl.: N(CH20~OCH2)3N. Exploziv foarte sensibil, care se prezintă sub formă de ace fine, albe, şi care detonează, fără să se topească, la 138°. E folosit ca exploziv de amorsare sau iniţial. Sin. Hexaoxime-ţi lendiamină'. 3. Peroxid, indice de Chim.: Mărimecare indicăgradul de oxidare (rîncezire) al unui ulei sau al unei grăsimi, dată de cantitatea de tiosulfat de sodiu 0,002 n, în ml, consumată pentru 1 g produs de analizat. V — V1 Indicele de peroxid = --------- S, m unde V (în ml) e volumul unei soluţii de tiosulfat de sodiu 0,01 n, folosită la titrarea probei luate pentru determinare: Vx (în ml) e volumul de soluţie de tiosulfat de sodiu 0,01 n, folosită la titrarea unei probe martor; m (în g) e masa probei luate pentru determinare; $ e factorul de convertire a soluţiei de tiosulfat de sodiu 0,01 n în 0,002 n. 4. Peroxid, numor de Ind. petr.: Numărul de echiva-lenţi-gram de oxigen activ, conţinut în 1000 I benzină. Acest indice se determină prin tratarea benzinei cu o soluţie de suI-focianură feroasă în acetonă şi apă, şi titrarea sulfocianatului feric format, cu o soluţie titrată de clorură de titan (TiCI3). Sin. Cifră de peroxid. 5. Peroxidarea plăcii pozitive a acumulatorului electric. Elt.: Formarea, prin oxidare, a peroxidului de plumb de pe placa pozitivă a acumulatorului electric cu plumb. 6. Peroxidaze, sing. peroxidază. Chim. biol.: Enzime din grupul oxidoreductazelor, cari au calitatea de a cataliza reacţiile de oxidoreducere. Peroxidazele, ca şi catalazele, cu cari prezintă o analogie structurală şi o analogie de acţiune, catalizează reacţia generală: H R + 2HaO. < +Haoa fier trivalent (Fe3+) şi acţionează sub această formă, fără modificare de valenţă. Determinări magnetometrice ale feriper-oxidazei indică cinci electroni impari (la^>H-ul fiziologic), deci legături ionice ale atomului de fier, în moleculă. Mieloper-oxidaza şi lactoperoxidaza au fost preparate sub formă cristalizată. \ 7. Peroxidic, efect ~.Ch/m.: Reacţie catalizată de peroxizi, în cazul adiţiei acidului bromhidric la dublele legături marginale din hidrocarburile nesaturate (olefinice). în absenţa peroxizilor, reacţia se produce normal, bromul legîndu-se de atomul de carbon cel mai sărac în hidrogen (regula lui Markov-nikov); în prezenţa lor, adiţia bromului e inversată. De exemplu, în reacţia de adiţie dintre acidul bromhidric şi pro-pilenă se poate obţine: CHo—CH=CH= sens normal CHo—-CH Br—CHo :h. :HoBr fie 2-brom-propan, dacă se adaugă’ substanţe antioxidante cari inhibesc acţiunea peroxizilor, fie 1-brom-propan, dacă se adaugă un peroxid ca, de exemplu, peroxidul de benzoil. Efectul peroxidic nu apare la adiţia acizilor clorhidric sau iodhidric la dubla legătură terminală a hidrocarburilor nesaturate, deoarece aceste substanţe sînt reducătoare. Existenţa efectului peroxidic se explică admiţîndu-se un mecanism de reacţie în lanţ, spre deosebire de sensul normal al reacţiei, unde mecanismul de reacţie e ionic, s. Perparinâ. Farm.: H H C C HX,0—XC/ ^CH vV cHa-c: H C= c- H OOH5 I = C C- în această reacţie, peroxidul de hidrogen funcţionează ca donor de electroni, iar compusul RH2, ca acceptor de electroni. Peroxidazele sînt răspîndite, în principal, în regnul vegetal; se găsesc, mai rar, în ţesuturile animale; de exemplu, în leu-cocite şi în măduva oaselor (mieloperoxidaze), în lapte (lado-peroxidaze). Peroxidazele au drept grupare prostetică o fier-porfirină, fiind heminenzime, analoge hemog-lobinelor. Conţin 6,7-Dietoxi-1-(3/,4/-dietoxi-benzil)-isochinoleină. Clorhidrâtul, cu p. t. 188° (cu descompunere), e analog celu i al papaverinei, în care cele patru grupări — OCH3 sînt înlocuite cu —OC2Hş. Se obţine printr-o sinteză similară celei a papaverinei (v.) sau prin demetilarea acesteia, urmată de etilare. E mai activă şi mai puţin toxică decît papaverina, avînd aceleaşi întrebuinţări în terapeutică (colici biliare şi intestinale, astm, angină pectorală, etc.). 9. Perpendicular, Geom.: Calitatea a două elemente geometrice (drepte sau plane) de a se găsi în relaţie de perpendicularitate (v.). 10. Perpendiculara prova. Nav. V. sub Lungime între perpendiculare. n. Perpendiculara pupa. Nav. V. sub Lungime între perpendiculare. 12. Perpendiculare, drepte Geom. V. sub Perpendicularitate. 13. Perpendicularitate. Geom.: Relaţie care există în condiţiile arătate mai jos între două elemente fundamentale sau între două figuri geometrice pentru cari s-a definit unghiul sau măsura unghiulară. Două drepte coplanare (d), (d'), cari au un punct comun O, se numesc perpendiculare sau ortogonale, în cazul în care cele patru unghiuri formate în punctul comun O sînt egale. Pentru ca două drepte concurente să fie perpendiculare e suficient ca două unghiuri alăturate, din cele patru unghiuri formate în O, să fie- egale. . Perpetuum mobile 299 Persside Unghiul format de două semidrepte avînd originea comună şi aparţinînd la două drepte perpendiculare se numeşte unghi TV drept. Măsura unui unghi drept e egală cu -^-sau cu 90°, după cum unitatea de măsură e radianul sau unghiul de 1°. Fiind date, într-un plan, o dreaptă (d).ş i un punct M exterior dreptei (d), există prin M o singură dreaptă (d'), care e perpendiculară pe ( -> —> V ~ ai -f- bj , -> -> V'=a'i-\-b'j , —>■ i, j fiind vectori unitari ai axelor reperului, e exprimată de relaţia: (1) aa'-\-(abf-\-«'b) cos d-l-bb' — O, în care o = (*, ))■ în spaţiu, în raport cu un reper cartesian Oxyz, condiţia de perpendicularitate e: (2) aci' + bb' + cc' -{-( —> -> ~b —>• Vai “I- bj -}~ ch, V' a'i |- b' j -j • c h e exprimată tot de relaţia (2). O dreaptă (d) şi un plan (II) admiţînd, respectiv, vectorii directori V(a, b, c), V' (a', b’, c ), sînt perpendiculari dacă vectorii directori sînt paraleli, adică dacă există relaţiile: a b c a' b' c' Două curbe (C), (C'), cari au un punct comun M în care fiecare admite o tangentă unică, se numesc ortogonale în M, dacă tangentele în acest punct sînt perpendiculare. Două suprafeţe (S), (,S'), cari au o curbăcomună (C)de-a lungul căreia fiecare dintre ele admite un plan tangent unic în fiecare punct, se numesc ortogonale dacă în fiecare punct al curbei (C) planele tangente sînt perpendiculare. într-un spaţiu riemannian Vff în care metrica e determinată de tensorul fundamental simetric g-^, doi vectori elementari dM(d%*), $M(Ş%*), avînd originea comună într-un punct M al lui Vff, se numesc perpendiculari, dacă măsura unghiului lor e egală cu Condiţia necesară şi suficientă de perpendicularitate e exprimată de relaţia: gik cU*&** = 0. î. Perpetuum mobile. Fiz.: Perpetuum mobile de primul ordin (v.) sau perpetuum mobile de al doilea ordin (v.). 2. ^ mobile de primul ordin. Fiz.: Sistem fizicochimic care ar funcţiona ciclic şi ar efectua, într-un număr întreg de cicluri, lucru mecanic, fără a primi din exterior lucru mecanic, căldură sau energie. Din primul principiu al Termodinamicii (v.) rezultă imposibilitatea de a realiza un astfel de sistem fizicochimic, cum şi imposibilitatea de a realiza reciprocul slu, adică un sistem fizicochimic care să funcţioneze ciclic şi să primească, într-un număr întreg de cicluri, lucru mecanic, fără a ceda în exterior lucru mecanic, căldură sau energie. 3. ~ mobile de al doilea ordin. Fiz.: Sistem fizicochimic care ar funcţiona ciclic şi ar efectua, într-un număr întreg de cicluri, lucru mecanic, schimbînd căldură cu o singură sursă de căldură, realizată printr-un sistem fizicochimic de temperatură uniformă. Din cel de al doilea principiu al Termodinamicii rezultă imposibilitatea de a realiza un astfel de sistem fizicochimic. 4. Perrierit. Mineral.: Mineral cu formula chimică complexă, nedefinită, care conţine oxizi de siliciu, titan, pămînturi rare, şi, ca accesoriu, toriu (4,5% Th02), fier, calciu, mangan şi fosfor. Se prezintă în cristale prismatice sau tabulare, de culoare neagră-brună, cu pulberea brună şi luciu răşinos. E pleocroic, cu culori variind de la galben (n^) la violet intens (w^) sau brun intens(w^). Are duritatea 5,5 şi gr.sp. 4,3. : 5. Persan. Ind. text.: Calitatea unor ţesături de covoare de' a avea bătătura formată din fire înnodate şi tăiate, la o anumită lungime, pe toată suprafaţa covorului. Lungimea de tăiere a firului variază de Ia un covor la altul şi determină şi calitatea acestora. 6. Persare, pl. persăruri. Chim.: Sare a unui peracid. în soluţie apoasă, persărurile degajă oxigen. Datorită acestei proprietăţi, se utilizează ca adaus de condiţionare, pentru decolo-rare, în produsele de spălare. î.i acest scop se folosesc, în special, perboraţi, percarbonaţi, etc. Pentru stabilizarea acestor săruri, respectiv pentru realizarea unei degajări mai lente a oxigenului, se folosesc diverşi stabilizatori, ca silicaţi de magneziu, pirofosfaţi, polipeptide şi produşi de condensare a polipeptidelor cu acizi graşi, etc. 7. Persedonâ. Farm.: 2,4-Dioxo-3,3-dietiI-tetrahidro-piri-dină. Se obţine prin condensarea esterului dietil-acetil-acetic cu ester formic, în prezenţa etoxidului de sodiu, şi tratare cu amoniac. închiderea ciclului se realizează cu ajutorul agenţilor de condensare alcalini. Eun hipnotic cu acţiune rapidă; în doze mici e sedativ. NCH 8. Perseide. Astr.: Stefe căzătoare din constelaţia Perseu, vizibile în fiecare an în lunile iulie şi august, O II H HXo c-5 -N \ c i H5c/ -C^ II H o Perse u 300 Perspectivă î. Perseu. Astr.: Constelaţie din emisfera boreală, compusă dintr-o stea de mărimea a doua (steaua variabilă Algol), patru stele de mărimea a treia, treisprezece stele de mărimea a patra şi numeroase corpuri astrale mici. 2. Persianâ, pl. persiene. Arh., Cs.: Dispozitiv format din lamele de lemn sau de metal, orizontale sau verticale, montate într-un cadru, aşezat la partea exterioară a unei ferestre, pentru a forma un oblon, sau într-un gol amenajat în canatul unei uşi, pentru a permite ventilaţia şi iluminarea încăperii, îm-piedicînd pătrunderea razelor solare directe, cum şi vederea spre interiorul încăperii (v. fig.). Lamelele pot fi fixe (incastrate la capete în cadrul de susţinere) sau pot fi mobile (montate în cadru prin intermediul unor fusuri axiale). La persienele cu lamele mobile, înclinarea planului acestora poate fi variată, de la poziţia orizontală pînă la poziţia aproape verticală (cînd lamelele se suprapun prin;marginile lor), cu ajutorul unui sistem de bare articulate, pentru a varia debitul de aer sau iluminarea încăperii. 3. Persif. Chim.: Amestec de carbonat de sodiu anhidru şi de silicat de sodiu, care intră în compoziţia leşiilor folosite în vopsitorie ca mijloc de albire. 4. Persistenţa ecranului. F/z., Telc. V. sub Ecran luminescent. 5. Persistenţa imaginilor. Opt.; Menţinerea unei sensaţii vizuale, după dispariţia imaginii respective de pe retina ochiului, datorită întîrzierii refacerii stării iniţiale a retinei şi a nervului optic. Pentru ochiul normal, persistenţa imaginilor e de circa 1/20 secundă. Datorită persistenţei imaginilor, ochiul vede ca o mişcare continuă succesiunea de imagini, la intervale mai scurte decît 1/20secundă, cari constituie înregistrarea mişcării respective pe un film cinematografic. e. Personal. Tehn.: Mulţimea persoanelor cari lucrează într-o unitate. Exemple: Personalul de tren e format din lucrătorii de cale ferată cari conduc şi deservesc un tren: conductorul responsabil, conductorii de bilete, însoţitorii de vagoane, manipulantul, la vagonul d bagaje, la trenurile de persoane; la trenurile de marfă: şeful de manevră de secţie (ia trenuri locale), frînari şi frînarul de semnal din ultimul vagon al trenului, cu semnalul de fine de tren; la locomotivele cu abur: mecanicul de locomotivă şi fochistul, iar Ia locom tivele Diesel-electrice: mecanicul de locomotivă şi ajutorul de mecanic.— Personalul navigant de la bordul unei aeronave e format din piloţi, radiotelegrafişti şi mecanici de bord, navigatori aerieni, stew-rzi, prăfuitori cu insecticide din aviaţia pusă în serviciul agriculturii, meteorologi şi fotografi aerieni, etc. Sin. Echipaj (v.). 7, Personal. C. f.: Sin. Tren personal. V. sub Tren. §. Persorpţie. Chim. f/z.; Adsorpţie cu adsorbanţi foarte poroşi, cum sînt cărbunele supraactivat („cărbune superac-tiv“), zeoliţii, etc., în care fiecare atom component poate veni în contact direct cu substanţa adsorbită. 9. Perspectiva. 1. Geom.: Disciplină care se ocupă cu studiul metodelor folosite pentru construirea imaginilor perspective. io. Perspectiva, pl. perspective. 2. Geom.; Imagine-obţinută proiectînd conic sau cilindric un obiect^din spaţiu, pe un Fereastra cu persiene. 1) fereastra; 2) persiene; 3) dispozitiv pentru apropierea şi depărtarea lamelelor persienelor. tablou plan sau curb, cu condiţia să redea cît mai real (aşa cum vede ochiul omenesc) aspectul obiectului. După sistemul de proiecţie utilizat, perspectiva poate fi cilindrică sau conică. Perspectiva cilindrică e o proiecţie cu punctul de vedere la infinit, ortogonală sau oblică pe un tablou plan, reaTizată astfel, încît să pară cît mai naturală. Condiţia impusă se obţine prin alegerea unei poziţii convenabile a tabloului faţă de obiect (de obicei oblic faţă de muchiile lui) şi a direcţiei de proiectare faţă de tablou, Punctul de vedere fiind la infinit, imaginea care rezultă nu poate fi riguros naturală. Se obţin, totuşi, imagini suficient de bune, în special pentru obiectele mici. Perspectiva cilindrică ortogonala, deşi mai greu de construit, e în general preferată celei oblice, deoarece dă imagini mai reale. Cel mai frecvent utilizată pentru construirea imaginii în perspectivă ci I indrică e perspectiva axonometrica; se raportează obiectul la un sistem de axe ortogonale în spaţiu şi se proiectează sistemul de axe pe tabloul ales (p I a-nul axonome-t r i c), incluziv unităţi le de măsură luate pe ele; faţă de sistemul şi unităţi le obţinute în proiecţie şi ţinînd seamă de invarianţii proiecţiei cilindrice, se trasează apoi direct în tablou perspectiva o-biectului dat, /. Perspectivă axonometrică ortogonala tri-metrică. o) obţinerea unităţilor de măsură cînd se aleg direcţiile celor trei axe-proiecţie (oarecari); b) construirea perspectivei unui paralelepiped cu muchiile de lungime dată (2, 3, 4). După poziţia tabloului faţă de axele sistemului rezultă diverse unităţi de măsură după cele trei axe-proiecţie. Dm acest punct de vedere, se deosebesc: p rspectiva axonometrica trimetrică sau an isometrică, care se caracterizează prin unităţi de măsură diferite după cele trei axe (v. fig. I a, b); di metrică, cu unităţi de măsură egale după două dintre axe (v. fig. ii a, b), ^ Perspectivă axonometrica ortogonală şi isometrică, cu cele dimetrică. trei unităţi de măsură a) construcţia practică (aproximativă) a.di-egale între ele (v. fig. III recţiilor axelor-proiecţie pentru cari ra~ a, b). Perspectiva isome- portul scărilor respective (obiect-proiecţîe) trică ortogonală CU axe- e 1:1< b\ construirea perspec-le-proiecţie formînd în- t‘ve‘ paralelepipedului (2, 3, 4). tre ele unghiuri de 120° e foarte frecvent uti I izată, deoarece permite construirea comodă a imaginii şi da imagini suficient de apropiate de realitate (v. fig. /// o, b). Dintre perspectivele dimetrice ortogonale se preferă cea în care două dintre axele-proiecţie fac cu a treia unghiuri egale, de 131°25'; acestor unghiuri le corespund pe axele de proiecţie unităţi de măsură în raportul, respectiv, 1 : 1, 1 : 1 şi 1 : 2 (v. fig. II a, b). Sin. Perspectivă paralelă, Perspectivă de convenţie. V. şi Axonometrie. Un caz particular al perspectivei ăxonometrice dimetrice, frecvent utilizat în practică, e: .... Perspectiva 301 Perspectiva iii, Perspectivă axonometrica ortogonala isometrică. dispoziţia axelor-proiecţie ; b) construirea perspectivei paralelepipedului (2, 3, 4). o) Cts *^3 fog Perspectiva caval ie ra, obţinută prin proiectarea oblică a obiectului pe un tablou paralel cu două dintre axele de referinţă (de obicei de front sau de nivel) (v. fig. IV a şi b). Se uti I izează foarte frecvent la alcătuirea schiţelor expl i-cative, fiind suficient de sugestivă. Dacă se aşază obiectul cu muchiile paralele cu axele, imaginea se construieşte uşor direct în tablou; muchiile paralele cu tabloul se proiectează pe acesta în adevărata mărime, iar cele, perpendiculare pe tablou, după o direc-ţie-proiecţie luată la alegere şi la o scară de lungime oarecare. Dacă direcţia de proiectare se ia la 45° faţă de tablou, unităţile de măsură sînt aceleaşi după rele trei axe-proiecţie şi perspectiva devine isometrică (v. fig. IV c şi d). Perspectiva conică e o proiecţie cu punctul de vedere la distanţă finită, pe un tablou plan sau curb, care redă aspectul natural al obiectului proiectat, proiecţia trebuind să fie conformă cu vederea monocu-lară a omului. Considerînd în schematizarea geometrică a vederii monocuiare (fără relief): centrul de proiecţie (punctul de vedere) cores-punzînd lentilei-cristalinului, proiectantele razelor vizuale, iar tabloul retinei ochiului, caracteristicile op-tice-fizio^ogice ale ochiului conduc la respectarea următoarelor condiţii geometrice: obiectul care se reprezintă trebuie să se găsească în interiorul conului de vedere, adică (v. fig. V) al unui con drept avînd vîrful în punctul de vedere, şi directoare de bază, o elipsă cu axa mare orizontală opusă unui unghi la vîrf de maximum 37° şi axa mică, respectiv, de 28°; axa conului de vedere, co-respunzînd direcţiei principale de privire, trebuie să fie îndreptată către centrul geometric (sau de interes) al obiectului; tabloul trebuie să fie perpendicular pe direcţia principală de privire (axa optică a ochiulu i). Obişnuit, perspectivele se construiesc pe tablouri plane; pentru vederile panoramice (vederi de întinderi mari în plan orizontal) se folosesc tablouri cilindrice, distanţe scurte IV. Tipuri de perspectiva cavalieră: perspectivă cavaliera dimetrica, pe planul vertical de proiecţie (a); pe planul orizontal de proiecţie (b); perspectivă cavaliera isometrică, pe planul vertical de proiecţie (c); pe planul orizontal de proiecţie (d), VI. Perspectiva a două drepte paralele. di, d2) urmele drep- VII. Perspectiva a două plane paralele. Pu P2) urmele planelor pe tablou; fp) dreapta de fuga a planelor P. V. Con de vedere. T) tablou; V) punctul de vedere; v') punctul' principal; W) direcţia principală de vedere; hh') linia orizontului. iar pentru vederile ia cum sînt perspectivele de interior, se uti- lizează tablouri sferice. în aceste din urmă cazuri, proiecţia trebuie desfăşurată pe un tablou plan, după ce a fost construită pe tabloul curb. Întrucît perspectiva conică pe tablou plan e o proiecţie conică, rezultă că: perspecti- vele dreptelor paralele din spaţiu (v. fig. Vi) sînt concurente într-un punct, numit punct de fugă, care e imaginea punctului lor comun de la infinit, iar perspectivele planelor paralele (v. fig. Vii) con- te,or Pe tablou; duc la o dreaptă fd) punctul de fugă de fugă, care e ima- al dreptelor D. ginea dreptei lor comune de la infinit. Astfel, toate dreptele de capăt (perpendicularele pe tablou) au drept punct de fugă punctul princi-p a I (v'), iar I inia orizontului (h—h') e dreapta de fugă a tuturor planelor orizontale. Sin. Perspectivă geometrică, Perspectivă lineară. Se numeşte plan neutru planul dus prin punctul de vedere, paralel cu tabloul. Punctele din planul neutru nu au perspectivă; pe tablou, perspectivele lor sînt la infinit. Planul neutru separă spaţiul în regiunea din faţa observatorului, ale cărei puncte au perspective reale şi regiunea din spatele observatorului, ale cărei puncte au perspective virtuale. După poziţia punctului de vedere faţă de centrul de interes al obiectului (direcţia principală de privire), perspectivele conice pot fi: perspectiva ascendenta (v. fig. VIII a) sau perspectiva broaştei, în care direcţia principală de privire fiind ascendentă, tabloul e înclinat cu partea superioară spre punctul de vedere şi perspectivele tuturor verticalelor din spaţiu sînt concurente într-un punct de fugă deasupra liniei orizontului; perspectivă orizontală (v. fig. Vili b), în care direcţia principală de privire fiind orizontală, tabloul e vertical şi perspectivele tuturor verticalelor d in spaţiu sînt de asemenea verticale (punctul de fugă la infinit); — perspectivă descendentă (v.fig.Vill c)sau perspectivă din zborul păsării, în care direcţia principală de privire fiind descendentă, tabloul e înclinat cu partea inferioară spre punctul de vedere şi perspectivele tuturor verticalelor din spaţiu sînt concurente într-un punct de fugă sub linia orizontului. Din .punctul de vedere al metodelor folosite pentru, construirea; perspectivelor conice, se deosebesc: VIII. Clasificarea perspectivelor după direcţia principală de privire (W')* a) perspectivă ascendentă; b) perspectivă orizontală; c) perspectivă descendentă. Perspectiva 302 Perspectiva Perspectiva axonometr ica conica (v. Axo-nometrie conică), puţin utilizată în practică, deoarece reclamă construcţii grafice laborioase (trebuie construite axele şi unităţile-proiecţie în fiecare punct al tabloului). Se preferă utilizarea reţelelor perspective (reţele repre-zentînd perspectivele a două familii de drepte echidistante paralele cu axele de coordonate şi situate în planele de coordonate), cari permit trasarea imediată a perspectivei obiectului direct \ e tablou. Perspectiva dependenta sau indirecta foloseşte proiecţiile obiectului şi punctului de vedere date într-o epură de Geometrie descriptivă. Drept tablou se poate lua: v' h' IX. Perspectiva dependentă a punctului, schiţa (a) şi epura (b) pe planul vertical de proiecţie ca tablou (metoda Leonardo da Vinci); schiţa (c) şi epura (d) pe planul lateral ca tablou (metoda BruneUeschi). însuşi f lanul vertical de proiecţie din dubla proiecţie ortogonală (metoda lui Leonardo da Vinci) (v. fig. IX a şi b, X a, b), un plan de profil (metoda iui BruneUeschi) (v. fig. /Xc şi d, XI), obiectului intersectează tabloul), fie dreaptă cu dreaptă (v. fig. X b) (se construiesc perspectivele unor drepte ale căror urme şi puncte de fugă sînt uşor de obţinut). Perspectiva dependentă are o largă aplicaţie în Arhitectură: pe baza planelor şi a elevaţiilor clădirilor proiectate se construiesc perspectivele acestora. Perspectiva liberă sau directă con istă în construirea perspectivei o-biectului direct în tablou, cu ajutorul unui număr minim de elemente presupuse cunoscute şi ai XI. Perspectiva dependentă a unui paralelepiped pe planul lateral de proiecţie. unor construcţii geometrice bazate pe proprietăţi le invariante Exemplu (v. fig. XII): perspectiva unu; X. Perspectiva dependentă a unui paralelepiped pe planul vertical de proiecţie ca tablou. a) metoda punct cu punct; b) metoda dreaptă cu dreaptă (cu două puncte de fugă). un plan vertical oarecare, sau un plan înclinat. Constructia perspectivei se poate face, fie punct cu punct (v. fig. X a) (se determină punctele în cari razele vizuale duse prin punctele ale proiecţiei conice, paralelepiped de muchii m, n, p. S* iau în tablou: punctul de vedere (v, v'), perspectiva unei muchii vertica!e a o-biectului (fla)şi punctul de fugă corespunzător unei muchii orizontale (/x). Cu ajutorul acestor elemente se construieşte perspectiva obiectu- XII. Perspectiva liberă a unui paralelepiped de lui, obţinînd în pre- dimensiuni m, n, p. Se cunosc: punctul de vedere afabil perspectivele (y.v'), perspectiva (aa) unei muchii a para-diagonalelor a două lelepipedului şi punctul de fugă fx al direcţiei (1) feţe (aGL$d Ş! abcd). (muchia ad). Imaginea se obţine cu ajutorul Se Utilizează în perspectivelor (08 şi ac) a două diagonale ale restituţia perspecti- paralelepipeduluî. vă, la trasarea umbrelor la soare sau Ia iumînare în tabloul perspectiv şi ca mijloc de completare şi verificare a construcţiei unei imagini perspective obţinute prin altă metodă. Din punctul de vedere al domeniu' de aplicaţie şi ai metodelor speciale construire , a imaginii perspective, deosebesc: Perspectivă aeronautică: Perspectiva unei porţiuni suprafaţa terestră, luată dintr-un punct de vedere situat la. înălţime foarte mare, şi pentru care tabloul plan e foarte înclinat. Se foloseşte în Aerofotogrammetrie (punctul de vedere în avion). Perspectivă fotografică: Perspectivă obţinută cu ajutorul aparatelor de fotografiat. Se deosebesc: perspectiva fotografică lineară, prin care se urmăreşte simpla redare a obiectului fotografiat pe un clişeu sensibil, şi fotograma, o perspectivă fotografică metrică, obţinută în condiţii speciale, care permite' măsurarea obiectului fotografiat» Perspectivă fotogrammetrică: Perspectivă obţinută prin fotografiere pe clişee de forme speciale (plane, cilindrice, sferice), avînd o anumită orientare şi fiind aşezate la distanţe bine determinate faţă de centrul de proiecţie (centrul lentilei aparatului). Perspectivă-relief: Reprezentare a obiectelor din spaţiu prin volume-perspective. Se foloseşte în construcţia dioramelor, I u 1 d e se din Perspectivă acustica 303 Perspectograf a basoreliefurilor şi în perspectiva teatrală. Spaţiul în care se realizează e limitat de un tablou transparent şi de un fundal (plan sau cilindric), numit plan de fugă. Pe tablou! fundal se desenează imaginile elementelor de la infinit ale spaţiului, iar între cele două plane sesculptează în perspectivă. Punctele sau dreptele de fugă se obţin ca în perspectiva conică pe planul de fugă, iar urmele dreptelor sau ale planelor se iau pe tabloul transparent; perspectivele punctelor, dreptelor sau planelor din spaţiu .apar în spaţiul limitat dintre cele două plane. Perspectivă teatrală: Perspectivă de interior sau de exterior, constituind un decor de teatru şi realizată pe mai multe tablouri plane, de front sau oblice, aşezate decalat unul faţă de celălalt, astfel încît să producă, cel puţin dintr-un punct mediu din sală, iluzia unui spaţiu mult mai larg şi mai adînc decît cel real al scenei. Perspectivă aeriană: Perspectivă realizată cu mijloace convenţionale (linii de intensitate diferită, umbre, tente, culori, etc.), care ţine seamă de legile propagării luminii, de efectele atmosferei, de distanţe, de culori, etc., cu scopul de a reda obiectele reprezentate cît mai conform cu realitatea. Se utilizează, în special, în pictură şi în arhitectură. Perspectivă de observaţie sau perspectiva artistica: Perspectivă desenată direct pe tablou, liber, după natură şi ţinînd seamă de convenţiile utilizate în perspectiva aeriană şi în desenul după natură. 1. Perspectiva acustica. Cinem. Sin.: Perspectivăsonoră(v.). 2. Perspectiva sonora. Cinem.: Prezenţa sensaţiei de localizare spaţială a surselor sonore, în cazul prizei de sunet prin intermediul microfonului. în cinematografie, perspectiva sonoră, redînd deplasarea sursei sonore în cadru, dă naturaleţe ansamblului imagine-sunet. Perspectiva sonoră se creează prin utilizarea planelor sonore (totalitatea amplasamentelor surselor sonore pentru cari se percepe aceeaşi distanţă de microfon). Practic ea se creează prin repartizarea surselor sonore în profunzime, prin utilizarea caracteristicilor de directivitate ale microfoanelor, a reverberaţiei variabile, a filtrelor de corecţie, schimbarea raportului dintre intensităţile sunetelor direct şi reverberat, etc. Sin. Perspectivă acustică. 3. Perspectivitate. Geom.: Corespondenţă proiectivă particulară între două forme geometrice de acelaşi fel, una 2‘ 3‘ 4' 5‘ 6' I. Serii punctuale în perspectivă, pe două drepte Dx şi D2. II. Perspectivitate între două figuri plane din spaţiu. V) centrul de perspectivitate; dintre ele fiind proiecţia CO- «3Y) axa de perspectivitate; A, a; nică a celeilalte. Exemple: un b, b-, c, c) perechi de puncte fascicul de drepte determină, omologe, pe două drepte oarecari, serii punctuale în perspectivă (v. fig. /); două pol igoane din spaţiu, în perspectivă, au vîrfurile omologe pe drepte concurente în centrul de perspectivitate şi dreapta de intersecţiune a pla- nelor determinate de ele drept axă de perspectivitate (v. fig. II); o figură plană din geometral şi perspectiva ei sînt în raport de perspectivitate plană, dacă se rabate geometral ul pe tablou (v e centrul de perspectivitate ; linia ox e axa de perspectivitate) (v. fig. III). V. şi sub Proiectivitate. 4. Perspectograf, pl. perspectografe. 1. Tehn.: Aparat cu ajutorul căruia se transformă reprezentarea descriptivă a unui obiect în reprezentare perspectivă, printr-un sistem de pîrghii şi de rigie cu culise, articulate sau alunecătoare — cari zează metodele de construcţie a perspectivei — III. Perspectiva unei figuri din geometral cu ajutorul perspectivităţii care se stabileşte între tablou şi geometral, după rabaterea acestuia pe tablou. material i-legînd vîr- Perspectograful Iui Hauck. a) planul obiectului de pus în perspectivă; b) elevaţia obiectului de pus în perspectivă; c) perspectiva obiectului; d) planşetă de desen; A şi B) rigle orizontale, mobile în direcţia şanţului lor longitudinal, astfel încît distanţa b să rămînă constantă, iar unghiul 15 P2P3 să fie drept; C şi D) rigle mobile în direcţia şanţului lor longitudinal şi în jurul punctului 0lt astfel încît unghiul a să rămînă constant; £ şi F) rigle mobile în jurul punctelor 02 şi 03 şi în direcţia şanţului lor longitudinal, astfel încît distanţa a să rămînă constantă (punctele 7 şi 8 fiind fixe pe G); G) riglă mobilă în direcţia şanţului longitudinal, şi pe care punctele 7 şi 8 rămîn fixe; şi Ox^'C^) puncte fixe, materializate cu pineze speciale, înfipte în planşetă; 7“'10) şi 16) articulaţii nedeplasabile în lungul riglelor; 11, 13, 15, 17 şi 18) articulaţii deplasabile în lungul riglelor; 12 şi 14) articulaţii; Pi şi P4) vîrfur; simple, cari urmăresc liniile de pe vederea în plan şi de pe elevaţie; P2) vîrf mobil, ghidat de linia de poziţie materializată de axa riglei 8; PJ vîrf trasant. furile simple ale aparatului, cari urmăresc reprezentarea descriptivă, de un vîrf trasant care desenează reprezentarea perspectivă (v. fig.). Unele perspectografe construiesc numai Perspectograf 304 Perturbaţii electromagnEtice perspectiva pianului (deex. perspectograful bipolaral lui Pili et); altele construiesc dintr-o dată perspectiva volumelor obiectului (de ex. perspectograful lui Hauck), prin urmărirea simultană a ambelor proiecţii ortogonale. 1. Perspectograf.2. Fotgrm.: Aparat care serveşte la redresarea fotogramelor aeriene cari au fost înregistrate pe clişee înclinate faţă de planul orizontal. 2. Perspex. Ind. chim.: Sin. Diacon (v.). 3. Persulfaţi, sing. persulfat. Chim.: Me2S05 şi MeS04. Săruri şi esteri ai celor doi acizi persulfurici (acidul monoper-sulfuric şi acidul dipersulfuric). Persulfaţii se conservă în stare uscată, la temperatura camerei. Sînt agenţi oxidanţi, folosiţi în vopsitorie, în albitorie, în Medicină, în industria chimică, în Fotografie, în galvanoplastie, în panificaţie (pentru îmbunătăţirea proprietăţilor făinurilor de grîu), etc. 4. Perşaj. Metg.: Dezoxidarea unei topituri metalice, de obicei de metale neferoase, prin amestecarea băii metalice cu o bucată de lemn verde. Gazele produse prin distilarea lemnului agită baia, o dezoxidează parţial sau total şi ajută la evacuarea gazelor din ea. 5. Perthit.Mineral.: Varietate de ortoză (v.), fin concrescută cu albit, care se întîlneşte cel mai frecvent sub formă de vinişoare de albit în ortoză. Structura respectivă, care poate fi primară sau secundară, se numeşte structura perthiticâ. 6. Pertinax. E/t.: Material electroizolant obţinut din straturi suprapuse de hîrtie cu capacitate mare de absorpţie, impregnată cu răşini, sintetice de tipul bachelitei. Hîrtia impregnată, uscată şi aşezată în pachete, e presată la presiunea de 110-“140 kg/cm2 şi ia temperatura de 140— 160°. Se obţine în formă de plăci şi în formă de tuburi. Pertinaxul e un material rigid, cu aspect lucios şi neted, care se prelucrează prin ştanţare, tăiere, strunjire, frezare, etc., cu scule de oţel special, şi răcire cu aer. Diversele feluri de pertinax în plăci au următoarele caracteristici electrice (în stare uscată): rezistivitatea de suprafaţă 108— 1011 O ; rezistivitatea de volum IC^-’-IO11 £2 cm ; rigiditatea dielectrică în ulei 13---23 kV/mm; factorul de pierderi în dielectric la 50 Hz, 0,1 ; constanta dielectrică 8. Se întrebuinţează în construcţia transformatoarelor şi a întreruptoarelor în ulei, de înaltă tensiune, în telefon ie, rad io-tehnică, etc.: 7. Perturbaţie, p!. perturbaţii. Elt.: Trecerea într-o stare anormală de funcţionare a unei instalaţii de producere, transport sau distribuţie a energiei electromagnetice. După gravitatea consecinţelor, perturbaţiile pot fi deranjamente (v.) sau avarii (v.). 8. Perturbaţii atmosferice. Meteor. V. Atmosferice, perturbaţii —. 9. Perturbaţii electromagnetice. Telc.: în transmisiunile de electrocomunicaţii, componente ale semnalului existent la recepţie, cari provin de la alte surse decît aceea al cărei semnal emis constituie obiectul transmisiunii. Deformarea semnalului datorită însuşi principiului de funcţionare a sistemului de transmisiune (de ex. caracteristicii de frecvenţă a acestuia sau nelinearităţilor) şi neprovocată de surse de perturbaţii se numeşte distorsiune (v. Distorsiune 1). Perturbaţiile cari constituie semnale de telecomunicaţii a căror recepţie nu se urmăreşte în transmisiunea considerată se numesc semnale perturbatoare, iar cele cari nu constituie semnale de telecomunicaţii purtătoare de înţelesuri se numesc zgomote. - In radiocomunicaţii, perturbaţiile de tip zgomot provenite de la surse exterioare receptorului se mai numesc paraziţi electromagnetici. Perturbaţiile electromagnetice sînt inerente oricărei elec-trocomumcâţii şi reprezintă factorul principal care determină, pentru un anumit tip de transmisiune, puterea necesară în funcţiune de distanţa emiţător-receptor. Cantitativ, efectul perturbaţiilor asupra unei transmisiuni se caracterizează prin raportul semnal/perturbaţie (v.), care trebuie să depăşească anumite valori limită, pentru ca mesajul transmis să fie recep-ţionabil în condiţiile impuse. Valorile minime admisibile ale raportului semnal/perturbaţie depind de natura mesajului transmis; ele sînt mai mici în cazul telecomunicaţiilor profesionale, în cari e suficient ca mesajul să rămînă inteligibil, şi mai mari în radiodifuziune, în televiziune, înregistrări, unde contează în mare măsură şi calitatea redării programului respectiv. Perturbaţiile electromagnetice de origine internă ale unui receptor se datoresc agitaţiei termice, fluctuaţiilor caracteristice funcţionării unor elemente de circuit nelineare, filtrajului incomplet al tensiunilor de alimentare, instabilităţii de funcţionare a unor elemente, etc. şi sînt toate de tipul zgomot (v.). Perturbaţiile electromagnetice de origine externă acţionează asupra receptorului fie prin intermediul antenei de recepţie, în care caz se mai numesc perturbaţii radioelectrice, fie prin cuplaj electromagnetic între sursa de perturbaţii şi unu! dintre elementele de circuit ale receptorului (de ex. o bobină), fie prin intermediul reţelei de alimentare a receptorului, în care caz se mai numesc per-turbaţii de reţea. Cel mai greu se reduce efectuI perturbaţii-lor cari sînt recepţionate de antenă, fiindcă celelalte efecte perturbatoare pot fi diminuate prin ecranarea receptorului şi prin introducerea unor filtre în circuitul de alimentare. Acţiunea de combatere a perturbaţiilor electromagnetice de origine externă de tip zgomot, la locul de producere sau în receptor, se numeşte deparazitare (v. Deparazitare radio-electrică). După originea lor, perturbaţiile electromagnetice de origine externă se pot împărţi în perturbaţii naturale şi în perturbaţii artificiale. Perturbaţiile naturale au originea în fenomene naturale şi cuprind perturbaţiile atmosferice, cosmice şi telurice. Perturbaţiile electromagnetice atmosferice sînt datorite — aproape excluziv — în gama undelor radioelectrice cuprinse între 20*şi 30 000 m — cîmpuri'or electromagnetice radiate de descărcările electrice ale norilor de furtună. Se deosebesc perturbaţii datorite furtunilor locale şi perturbaţii datorite furtunilor depărtate cari se produc în diverse puncte ale globului, la distanţe relativ mari de locul de recepţie; acestea din urmă ajung la recepţie, de cele mai multe ori, prin reflexiuni în ionosferă. Studiul oscilografic al tensiunilor induse în. antena de recepţie, datorite descărcări lor atmosferice, a demonstrat că acestea se atenuează repede, în circa 0,1 •••3 ms, procesul fiind aperiodic sau periodic, însă puternic amortisat. Fiecare astfel de impulsie are un spectru continuu de frecvenţe, a cărui înfăşurătoare—-pentru frecvenţe / mult mai mari decît frecvenţa f0 egală cu inversul duratei t0 a impulsiei — are expresia A=A0f0lf, în care cu A s-a notat amplitudinea relativă a componentelor spectrale ale impulsiei, iar cu A0, o constantă. Perturbaţiile atmosferice au deci o importanţă din ce în ce mai mică, pe măsură ce frecvenţa creşte ; ampl itudinea maximă a semnalelor perturbatoare de origine atmosferică corespunde frecventelor /~/0. adică gamei cuprinse între 300 si 10 000 Hz. în cazul perturbaţiilor datorite furtunilor locale, experienţa arată că legea proporţional ităţi i inverse a amplitudinii semnalelor perturbatoare cu frecvenţa — în ^gamele de frecvenţe radio — e verificată destul de precis. în schimb, în cazul perturbaţi Hor datorite furtunilor depărtate, această dependenţă prezintă abateri de la relaţia amintită, datorite particularităţilor de propagare a undelor cu diverse lungimi de undă. în acest caz trebuie să se ţină seamă de locul de producere a Perturbaţii electromagnetice 305 Perturbaţii electromagnetice descărcărilor atmosferice şi de condiţiile cari determină propagarea ionosferică, — în principal ora şi anotimpul în care se face observaţia. Sursele de perturbaţii atmosferice nu sînt repartizate uniform pe suprafaţa pămîntului, ci sînt concentrate în special în regiunile Africii ecuatoriale, Americii ecuatoriale, Indiei, arhipelagulu: malaez, etc. Repartiţia geografică a surselor de perturbaţii atmosferice se reprezintă, de obicei, cu ajutorul unor hărţi, pe cari sînt delimitate cinci zone, după intensitatea perturbaţiilor (zona a cincea corespunde perturbaţiilor celor mai intense). în fig. / sînt reprezentate două astfel de hărţi, una pentru perioada mai-sep-tembrie, iar cealaltă, pentru perioada noiembrie-martie. Cunoscînd dependenţa de frecvenţă a cîmpului de perturbaţii atmosferice la locul producerii lor şi caracteristic,le propagării ionosferice pe traseul pînă la locul de recepţie, se poate stabili dependenţa de frecvenţă a perturbaţiilor la recepţie. Observaţiile arată că condiţiile de propagare ionosferică influenţează puternic nivelul perturbaţiilor atmosferice ; astfel, în gamele de unde lungi şi medii, perturbaţiile sînt mai /. Hărţi ale repartiţiei intensităţii perturbaţiilor atmosferice pe glob, o) pentru perioada mai-septembrie; b) pentru perioada noiembrie-martie; V"5) zone de perturbaţii de nivel comparabil. intense noaptea decît ziua, iar pe unde scurte, între 35 şi 60 m, perturbaţiile sînt mai intense noaptea şi între 10 şi 25 m, ziua. în fig. II sînt reprezentate curbe de variaţie a intensităţii relative a perturbaţiilor atmosferice datorite furtunilor locale, respectiv furtunilor depărtate, în timpul zilei şi_ în timpul nopţii. în timp ce curba corespunzătoare perturbaţiilor locale prezintă o scădere monotonă cu frecvenţa, cea corespunzătoare su selo depă tate prezintă o scădere rapidă la extremitatea inferioară a undelor scurte (10---25m), în timpul zilei, respectiv o creştere pronunţată, în timpul nopţii. La lungimi de undă sub 10 m, influenţa ionosferei dispare aproape complet şi perturbaţiile atmosferice sînt datorite numai furtunilor locale. Măsurarea nivelului perturbaţiilor atmosferice e legată de anumite dificultăţi, datorite caracterului neregulat al formei impulsiilor şi al perioadelor de succes iu ne a lor. De asemenea, e II. Curbe ale intensităţii relative a perturbaţiilor atmosferice în funcţiune de frecvenţă. 1) perturbaţii datorite furtunilor locale; 2, 3) perturbaţii datorite surselor independente (2 — în timpul zilei; 3 — în timpul nopţii). necesar să se stabilească, convenţional, ce se înţelege prin intensitatea cîmpului de perturbaţii; de obicei, această intensitate se echivalează cu aceea a unui cîmp permanent, care produce, la ieşirea recepto ului, aceeaşi putere medie ca şi perturbaţia. Deoarece puterea de ieJre produsă de perturbaţii e aproximativ proporţională cu lărgimea de bandă a receptorului, pentru definirea intensităţii cîmpului de perturbaţii trebu ie specificată şi această lărgime de bandă. Studiul experimental al perturbaţiilor atmosferice se face cu radiogoniograful, cu atmogoniograful şi cu atmograful. Radiogoniograful permite înregistrarea direcţiei de sosire a undelor electromagnetice la o staţiune de recepţie, cu ajutorul unei antene directive. Se folosesc, fie goniografe cu sector îngust (cari înregistrează numai perturbaţiile din sectorul îngust format în jurul vîrfului cardioidei caracteristicii de directivitate, înscrierea fiind împiedicată, pentru rest, de un circuit de blocare), fie goniografe cu oscilograf catodic (cu două antene pe direcţii fixe, cu două circuite de amplificare identice, cupiate cu plăciie de defiexiune ale tubului catodic şi cu înregistrare fotografică pe peliculă mobilă). Atmogoniograful e un radiogoniograf modificat, adaptat pentru înregistrarea perturbaţii lor atmosferice. Atmograful serveşte la înregistrarea regimului local al perturbaţiilor atmosferice, prin măsurarea puterii electromagnetice recepţionate şi prin înregistrarea numărului de impulsii perturbatoare, recepţionate în unitatea de timp. Perturbaţiile electromagnetice cosmice sînt datorite unor surse cari se găsesc în spaţiul cosmic, în galaxia noastră şi în afara ei. Aceste perturbaţii prezintă importanţă, în special, la frecvenţe mai înalte decît 300 MHz, la cari perturbaţiile atmosferice au un nivel scăzut. Principalele surse de perturbaţii cosmice sînt Soarele şi regiunea centrală a galaxiei noastre. 20 Perturbaţii electromagnetice 306 Perturbaţii electromagnetici Perturbaţiile de origine solară au o dependenţă puternică de frecvenţă; în general, nivelul lor scade odată cu creşterea frecvenţei. Ele depind, de asemenea, în mare măsură, de activitatea solară; în special în gama undelor metrice, nivelul perturbaţii lor de origine solară creşte sensibil cînd petele solare trec în dreptul meridianului local şi, în generaj, prezintă variaţii importante chiar în cursul unei zile. în gama undelor centimetrice, nivelul perturbaţiilor provenite de la Soare e mult mai constant. Perturbaţiile de origine galactică prezintă o periodicitate zilnică destul de pronunţată. între 18 şi 160 MHz, intensitatea acestor perturbaţii e aproximativ invers proporţională cu cubul frecvenţei. Perturbaţiile electromagnetice telurice sînt datorite curenţilor cari circulă în păturile superficiale ale pămîntuiui. Influenţa lor asupra radiocomunicaţiilor e, de cele mai multe ori, fără importanţă; uneori ele perturbă sensibil telecomunicaţiile prin cabluri subterane. Perturbaţiile de origine telurică sînt, în general, puţin studiate. Perturbaţiile artificiale au originea în instalaţii tehnice şi cuprind perturbaţiile industriale şi perturbaţiile de interferenţă. Perturbaţiile electromagnetice industriale sînt de tipul zgomot şi sînt produse de funcţionarea unor aparate sau a unor instalaţii electrice, ca linii de transport de energie electrică, maşini electrice cu colector, ascensoare, tramvaie, electrobuse, generatoare cu scîntei, claxoane electrice, macazuri automate, tuburi luminescente, redresoare cu mercur, vibratoare, întreruptoare, aparate electrice casnice şi medicale, aparate telegrafice, sisteme de aprindere electrică a motoarelor cu ardere internă. Unele dintre aceste aparate sau instalaţii produc perturbaţii datorite variaţiilor bruşte ale intensităţii curentului continuu sau de joasă frecvenţă care străbate circuitele lor — cum sînt întreruptoarele, colectoarele maşinilor electrice, etc., — iar altele radiază direct cîmpuri electromagnetice perturbatoare, circuitele lor fiind parcurse de curenţi de frecvenţă înaltă (aparate electromedicale, instalaţii de încălzire prin inducţie, etc.). Prima categorie de perturbaţii, cele datorite variaţiilor bruşte de curent, e mai frecventă; modul de manifestare şi efectul acestor perturbaţii depind, în primul rînd, de frecvenţa de repetiţie a variaţiilor (de obicei întreruperi şi stabiliri) decurent şi de parametrii circuitului prin care circulă acesta. Capacităţile şi inductivităţi le repartizate ale acestor circuite, cum şi rezistenţa de pierderi a lor, determină frecvenţa şi decrementul trenurilor de unde amortisate cari iau naştere şi, în consecinţă, spectrul de frecvenţe al perturbaţiilor generate. De cele mai multe ori, acest spectru poate fi considerat continuu şi, de regulă, prezintă oscădere a amplitudinilor odată cu creşterea frecvenţei, ca şi în cazul perturbaţiilor atmosferice. Uneori, această scădere, în primă aproximaţie, poate fi considerată iperbolică în gamele de radiofrecvenţe. A doua categorie de perturbaţii —cele datorite curenţilor de frecvenţă înaltă — e caracterizată,.de cele mai multe ori, printr-un spectru discret de frecvenţe, consistînd în frecvenţa fundamentală şi în armonicele curentului, modulata în amplitudine (şi, uneori, şi în frecvenţă) cu frecvenţa tensiunii de alimentare (de regulă, 50 Hz sau 100 Hz). _ Perturbaţiile industriale acţionează asupra receptorului, în principal, pe două căi: prin antena de recepţie — în care caz constituie perturbaţii radioelectrice— şi prin intermediul reţelei comune de alimentare a receptorului şi a sursei de perturbaţii (perturbaţii de reţea). în ambele cazuri, perturbaţiile pot fi simetrice sau nesimetrice în raport cu pămîntul, ceea ce prezintă importanţă la alegerea mijloacelor de combatere a lor, în practică prezintă mare importanţă descoperirea surselor de perturbaţii industriale, măsurarea acestor perturbaţii şi stabilirea unor valori admisibile ale lor, în funcţiune de frecvenţă şi de apropierea probabilă a surselor de receptoare. Deoarece perturbaţiile industriale se propagă atît pe liniile de alimentare cu energie electrică, cît şi prin radiaţie, la verificarea unei surse de astfel de perturbaţii sînt Necesare măsuarea tensiunii perturbatoare produse la bornele de aii-' mentare şi măsurarea intensităţii cîmpului perturbator la o anumită distanţă de sursă. Valorile admisibile ale tensiunilor perturbatoare, ale intensităţii cîmpului şi ale distanţei recomandate pentru măsurarea acesteia sînt date în tablou (p. 307); ele se referă la cele mai obişnuite surse de perturbaţii industriale. în acest tablou sînt specificate şi frecvenţele la cari se recomandă efectuarea măsurărilor. Măsurarea tensiunilor perturbatoare se face cu un micro-voltmetru, pe rînd, între fiecare bornă de alimentare şi corpul metalic, legat la pămînt, al sursei de perturbaţii; dacă sursa nu are corp metalic, acesta se înlocuieşte cu o placă metalică de circa 2x2 m, aşezată la circa 0,4 m de sursă. Microvoltme-trul trebuie să aibă o anumită curbă de selectivitate, corespunzînd 'unei benzi de trecere de circa 10 kHz pentru frecvenţe cuprinse între 0,15 şi 30 MHz, respectiv 100 kHz pentru frecvenţe cuprinse între .30 şi 150 MHz; el măsoară tensiuni de vîrf, avînd constanta de timp de încărcare de circa 10 ms (respectiv 1 ms pentru frecvenţe mai înalte) şi constanta 'de timp de descărcare de circa 600 ms. Schema-bloc a unui măsurător de perturbaţii cuprinde un receptor supereterodină cu intrarea nesimetrică, avînd cinci benzi de frecvenţă. Impe-danţa de intrare ecuprinsă între 25 kQ (la 0,16 MHz) şi 100 O (la 20 MHz). Pentru etalonarea lui se foloseşte un calibror cu diodă de zgomot, avînd precizia de ±25% . Pentru măsurarea perturbaţiilor în reţea se conectează' * microvoltmetruI la linie, cu ajutorul unui filtru şi al unei sarcini artificiale, cari au rolul de a împiedica propagarea pe reţea a perturbaţiilor produse de sursa măsurată. Sarcina artificială trebuie să prezinte o impedanţă practic rezistivă între fiecare conductor şi pămînt, de75-*-150 Q. Distanţa dintre sursă şi sarcina artificială nu trebuie să depăşească 1 m. Pentru măsurarea cîmpului perturbator se foloseşte acelaşi microvoltmetru selectiv, echipat cu o antenă, care e, de cele mai multe ori, un baston vertical cu lungimea de 1 m, pentru frecvenţe pînă la 30 MHz, şi un dipol simetric, în semi-undă, pentru frecvenţe peste 30 MHz; se pot folosi, în acest scop, şi antene-cadru. Măsurarea cîmpului perturbator se poate face în spaţiu Iiber sau în camere ecranate; prima măsurare e preferată în toate cazurile în cari ea e posibilă, deoarece poate fi efectuată la distanţe suficient de mari de alte surse de paraziţi şi de diverse obstacole. La măsurarea în camere ecranate trebuie luate măsuri speciale pentru eliminarea cîmpurilor perturbatoare străine. Intensitatea cîmpului trebuie măsurată în diferite direcţii în jurul sursei, luînd în consideraţie valoarea cea mai mare măsurată. Perturbaţiile electromagnetice d e i n-terferenţâ sînt datorite cîmpurilor electromagnetice radiate de antenele unor emiţătoare străine, avînd frecvenţa purtătoare egală sau apropiată de frecvenţa purtătoare a emisiunii .recepţionate. Semnalele perturbatoare pot fi modulate sau nemodulate, continue sau discontinue; în gamele de unde de radiodifuziune ele provin, de cele mai multe ori, de la staţiuni de radioemisiune cari au alocată —prin con-venţiuni internaţionale — aceeaşi frecvenţă a purtătoarei ca şi cea a emisiunii recepţionate. Adeseori produc perturbaţii puternice emisiunile de pe canalul vecin de frecvenţe, în special dacă ele provin de la o staţiune apropiată. în fine, perturbaţiile pot fi produse în mod voit, prin emisiuni pe frecvenţa purtătoare a semnalului perturbat; în acest caz, acţiunea perturbatoare se mai numeşte bruiaj. Perturbaţii de reţâă 307 Perturbaţii geomagnetica Valori admisibile ale tensiunilor şi ale cîmpurilor perturbatoare produse de instalaţii industriale Surse de perturbaţii Tensiuni, în jjlV Cîmpuri, în |i.V/m Distanţa de măsurare a cîmpului, în m între frecvenţele (în MHz) între frecvenţele (în MHz) 0,15-1,6 1,6-30 30-68 0,15—1,6 1,6-30 30-41 68-87,5 100-174 41—68 87,5-100 174-216 Instalaţii de înaltă frecvenţă industriale 1400 560 1400 140 140 315 31,5 20 Instalaţii de înaltă frecvenţă medicale 1000 315 560 100 100 140 56 10 Televizoare 200 100 200 100 56 — — 2 10 10 Alte instalaţii de înaltă frecvenţă 560 200 315 31,5 31,5 31,5 31,5 Aparate medicale 560 200 315 100 56 56 56 Aparate Roentgen 1000 315 560 100 56 56 56 10 Diverse aparate de uz casnic 315 200 200 140 56 56 56 2 Lămpi luminescente: a) alimentate de la reţea b) de masă c) diverse 560 315 315 140 56 56 56 2 1 315 200 200 140 56 56 56 1400 560 1400 315 140 100 100 2 3 Ascensoare casnice 560 200 315 140 56 56 56 Reclame luminoase 560 200 315 315 100 100 100 2 Tracţiune electrică în oraşe: a) numai vehicule b) incluziv staţiuni, etc. _ _ 100 50 50 50 10 10 - - — 315 100 200 200 Autovehicule şi motoare cu ardere internă - — — 31,5 - 31,5 31,5 10 Instalaţii de telefon şi de telegraf 1000 560 1000 315 100 200 200 3 20 25 Centrale telefonice cu peste 100 de numere - — — 100 31,5 56 56 Linii de transport de energie electrică — — — 200 100 100 100 Utilaj energetic pînă la 5 kW 1000 560 1000 315 100 100 100 10 Staţiuni electrice — — — 100 56 56 56 10 Echipament mobil de sudură 1400 560 1400 315 100 100 100 10 10 Echipament fix de sudură 1400 560 1400 315 100 200 200 Aparataj Roentgen industrial 1000 560 1000 200 100 100 100 25 Ascensoare industriale 1000 560 1000 315 100 200 200 3 Alte surse de perturbaţii pînă la 2 kW 560 315 560 31,5 20 10 10 10 Surse de perturbaţii peste 2 kW 1400 560 1400 200 100 100 100 10 interferenţele datorite funcţionării mai multor emiţătoare pe aceeaşi frecvenţă purtătoare se pot reduce, dacă frecvenţele emisiunilor sînt suficient de stabile în timp şi dacă ele diferă suficient de puţin între ele (diferenţele să fie cel mult de fracţiuni de hertzi). în acest caz se elimină cele mai importante componente de audiofrecvenţă rezultate în circuitul de detecţie al receptorului, prin aplicarea, la intrarea acestuia, a celor două semnale de frecvenţe apropiate. Interferenţele datorite emisiunilor pe canalele vecine de frecvenţe pot fi eliminate dacă selectivitatea receptorului e suficient de bună. Toate aceste interferenţe mai pot fi redise, în unele cazuri, prin folosirea antenelor directive. 1. ~ de reţea. Telc.:, Perturbaţii electromagnetice de origine externă, cari acţionează asupra receptoru'ui prin intermediul reţelei de alimentare cu energie electrică, de exemplu prin faptul că această reţea e comună receptorului şi sursei de perturbaţii. Din punctul de vedere al originii lor, aceste perturbaţii aparţin categoriei perturbaţiilor artificiale, industriale. Sin. Paraziţi de reţea. V. sub Perturbaţii electromagnetice. 2. /x/ radioelectrice. Telc.: Perturbaţii electromagnetice de origine externă, cari acţionează asupra receptorului prin intermediul antenei de recepţie. După originea lor, perturbaţiile radioelectrice pot fi perturbaţii naturale (atmosferice, cosmice, telurice) sau artificiale (industriale, de interferenţă). Sin. Paraziţi radioelectrici. V. sub Perturbaţii electromagnetice. 3. Perturbaţii geomagnetice. Geofiz.: Abateri (cu caracter neaşteptat) ale elementelor geomagnetice de la evoluţia lor normală, caracterizată deaşa-numitele variaţii geomagnetice calme (v.), — abateri de o formă capricioasă şi cu o distribuţie neregulată în timp, cu apariţie în general simultană pe întregul glob terestru, dar cu amplitudini variabile de la un loc la altul. Perturbaţiile geomagnetice constituie elementele cari intră cu ponderea cea mai mare în conţinutul noţiunii de activitate geomagnetică (v.) şi ansamblul lor formează — în cazurile de mare intensitate a fenomenului—o furtună magnetică (v.). Perturbaţiile geomagnetice sînt înregistrate la observatoarele magnetice, în cadrul urmăririi evoluţiei de ansamblu a cîmpului geomagnetic, pe magnetograme (v.). Recunoscute direct pe magnetograme prin aspectul lor morfologic, perturbaţiile geomagnetice sînt cuprinse cantitativ, în vederea studiului lor şi a corelări i lor cu alte fenomene provocate de activitatea solară, în caracterizarea numerică a activităţii geomagnetice. Studiul perturbaţiilor geomagnetice prezintă interes în legătură cu diversele manifestări terestre ale activităţii solare: perturbaţii în ionosferă, în curenţii telurici, în propagarea undelor de radio. Cunoaşterea lor e importantă, din punctul de vedere practic, pentru valorificarea rezultatelor prospecţiu- 20* Perturbaţii inerţiale 308 Perturbaţii inerţiale nilor magnetice şi pentru alegerea anumitor particularităţi ale lor, în vederea executării de prospecţiuni cu ajutorul curenţilor telurici. Per urbaţiile geomagnetice au ca substrat fizic un mecanism legat de pătrunderea radiaţiei corpusculare solare în cîmpul geomagneti c şi de interacţiunea lor cu acest cîmp (v, sub Furtună magnetică). Mecanismul de înlănţuire a proceselor elementare din cari rezultă perturbaţiile geomagnetice e complex şi încă nelămurit pe depl in. O încercare de explicare coerentă a substratului fizic al fenomenului a fost făcută de Alfven. Elementele esenţiale ale teoriei lui Alfven sînt: identificarea cauzei primare a perturbaţiilor geomagnetice în radiaţia corpusculară a Soarelui, considerarea f uxului solar corpuscular ca format din electroni şi protoni, dar netrtru în ansamblu — o plasmă—, şi legarea producerii perturbaţiilor de undele magnetohidrodinamice (unde Alfven) cari apar în urma interacţiunii dintre plasma solară în deplasare şi cîmpul geomagnetic principal în care ea pătrunde. 1. Perturbaţii inerţiale. Mş.; Perturbaţii cari provoacă starea de dezechilibru a unui sistem tehnic în mişcare, datorită forţelor şi momentelor cuplurilor inerţiale. La un sistem tehnic, mecanism sau maşină, perturbaţiile intervin fie ca un fenomen asociat mişcării elementelor lui solide sau fluide, fie datorită suportului lui. Dacă sub acţiunea elementelor conducătoare ale unui mecanism, elementele conduse se deplasează cu acceleraţii diferite de zero, conform principiului lui d’Alembert se poate considera că asupra fiecărui element individual, respectiv asupra întregului sistem, se exercită forţe exterioare, forţe inerţialele antrenare, relative, Coriolis) şi forţe de legătură. Elementul de mecanism, considerat izolat, e în echilibru'sub acţiunea forţelor exterioare, a forţelor de legătură din cuplele cinematice şi a forţelor de inerţie elementare exercitate asupra particulelor lui; se ştie că fiecare particulă dintr-un element, care prin mişcarea ei descrie o traiectorie curbilinie, va fi sol icitată de o forţă de inerţie, exprimată prin produsul dintre masa elementară şi acceleraţia absolută respectivă, cu semn schimbat, în ansamblul mecanismului, fiecare element poate fi considerat că, în mişcarea imprimată de elementul conducător, efectuează o mişcare compusă din două mişcări elementare: o mişcare identică cu cea a centrului său de greutate şi o mişcare de rotaţie în jurul centrului său de greutate. Dacă mişcarea efectuată de centrul de greutate al elementului de mecanism e o mişcare rectilinie cu viteză variabilă sau o mişcare curbiIinie, elementul va fi solicitat de o forţă de inerţie egală cu produsul dintre masa totală a elementului de mecanism şi acceleraţia centrului de greutate. A doua mişcare spaţială va fi o rotaţie instantanee în jurul centrului de greutate, al cărui moment inerţial e exprimat prin cele trei ecuaţii de proiecţie ale lui Euler (v. Euler, ecuaţiile lui ^), faţă de un sistem triortogonal O'ţ^C, legat invariabil de acel element, sistem ale cărui axe de coordonate coincid cu cele trei axe principale de inerţie ale elementului şi are originea O' în centrul de greutate. Sistemul forţelor de inerţie elementare ale unui element se pot reduce la o rezultantă şi un moment rezultant, a căror valoare creşte cu acceleraţia (derivatele de ordinul al doilea ale unghiurilor lui Euler 0, 9, 'ar a e rezultanta vectorilor acceleraţie. Compo-( 1 nentele forţei inerţiale, după cele trei axe fixe, vor fi: Fx=-max, Fy=-may, F^-ma^ unde ax, a^ şi sînt componentele acceleraţiei. în general, centrul de greutate al sistemului descrie o curbă cu acceleraţie absolută, datorită schimbării în timp a configuraţiei mecanismului: dacă în mişcarea mecanismului, centrul lui de greutate coincide permanent cu un punct fix al suportului, acceleraţia lui absolută se anulează, ca şi forţa lui inerţială. — Momentul inerţial rezultant e suma dintre un vector echivalent cu vectorul moment inerţial, aplicat în centrul de greutate al mecanismului, şi dintre vectorul moment al forţei inerţialei7 în raport cu punctul fix ales. Ultimul vector e k 1 şi se referă la cele k elemente ale mecanismului, ştiind că pentru un element M— m. \a.Xr7\ , t 1 L t zJ în care r. e vectorul de poziţie al centrului de greutate al. unui element în raport cu punctul fix. Componentele momentului M() sînt; k ■ M = — V!(a.jy. — a. z )ni. = M„ — m(av~a z) o* x jLâ" tz 1 ty i1 1 x y Z y 1 k 1 k M0 iCMz~^{ahxi-aixyi)mi=:Mz-m{ciyx-axv)- 1 Pervaz 309 Pervitină Întrucît forţa inerţială şi momentul inerţial, aplicate punctului fix al suportului, sînt funcţiuni de acceleraţii lineare sau unghiulare (derivatele de ordinul al doilea ale cosinusurilor directoare) ele pot creşte în valoare pînă la depăşirea limitei de rezistenţă a suportului prin creşterea exagerată a forţelor de legătură, ceea ce poate provoca distrugerea suportului. Perturbaţiile inerţiale, cari produc dezechilibrarea unui mecanism sau a unei maşini, intervin prin prezenţa unui moment şi a unei rezultante a forţelor de legătură provocate de forţele de inerţie, cari solicită suportul, elementele conducătoare şi elementele conduse. Dezechilibrările inerţiale"în sistemele constituite din elemente solide se întîlnesc la următoarele mecanisme uzuale: rotoare, rotoare în paralel, manivelă, bielă-manivelă, mecanisme plane, mecanisme plane în paralel. De asemenea, dezechilibrările inerţiale intervin şi la maşinile cari cuprind aceste mecanisme, adică maşinile alternative şi turbomaşini, fie că sînt dezechilibrate prin concepţie, fie prin execuţie sau funcţionare (v. sub Echilibrare). Deoarece mecanismele şi maşinile efectuează mişcări ciclice, forţele inerţiale şi cuplurile inerţiale (trei componente de forţe şi trei componente de cupluri 'după cele trei axe ale sistemului triortogonal fix legat de suport) au variaţii periodice, cari în forma cea mai generală se pot exprima printr-o sumă de funcţiuni armonice de tip Fourier: #0+#iSin (0 + 9!)+i/2 sin (2[0+H-f-^>OH = 14 . Relaţia dintre pV\, pOH, concentraţia ioni lor de hidrogen şi a ionilor de OH~ poate fi reprezentată prin următoarea schemădin care rezultă scara de pH\ ^H-metru 317 £H-metru Ch+ 1 10"1 10'2 10"3 10‘4 IO'5 10"ei0'7 10'810‘910‘1010'1! I0"l210‘l3ift"14 £OH“10-1410-I310-12 10-11 10-’ pH 0 12 3 4 /»OH 14 13 12 11 10 — acid —- IM0-'10‘”10‘'10*D10';>10‘ 5 6 7 8 9 10 9 8 7 6 5 4 -------► neutru «---------- 10'd 10*' 11 12 3 2 —- bază — * 10"' L 1 14 0 în această scară de pH de la 0 la 14 se acoperă domeniul de concentraţie al ionilor de hidrogen de la o soluţie care conţine un echivalent-gram de acid tare la litru pînă la o soluţie de diluare extremă; la fel şi pentru concentraţia ionilor OH”. Prin convenţie, reacţia soluţiilor se indică prin valoarea ^H-ului. Din aceasta se poate calcula uşor pO'r\, cu ajutorul ecuaţiei de mai sus. în apă şi în soluţii neutre, la temperatura de 25°, pV\ = =^OH = 7; în soluţii acide, pH <7; în soluţii alcaline, pH> 7. La soluţiile acide a căror concentraţie e mai mare decît un echivalent-gram la litru, exprimarea pH-u\u\ prin valori negative nu e curentă. pH-u\ se determină cu ajutorul metodei colorimetrice (v. şî Lubs şi Clark, indicatori şi indicator de pH), metodă rapidă dar imprecisă, sau cu ajutorul metodei electrometrice (v. ^H-metru), determinînd tensiunea electromotoare a unei pile care conţine atît soluţia al cărei pH se determină, cît şi un electrod de comparaţie, de exemplu un electrod de hidrogen (v.), un electrod de chinhidronă (v.), etc. Metoda electrometrică permite determinări cu o precizie la a doua zecimală. Sin. Exponent de hidrogen. .1. ^H-metru, pl. ^>H-metre. Fiz.: Aparat pentru măsurarea electrometrică a^H-ului, bazat pe principiul intercalării lichidului de examinat într-un sistem electric cu ajutorul căruia se determină tensiunea electromotoare care permite stabi li rea, prin calcul sau prin măsurare directă, a concentraţiei ionilor de hidrogen din lichidul examinat. Cu lichidul al cărui exponent de hidrogen se măsoară se formează un electrod de hidrogen (v.), al cărui potenţial de electrod (v.) e o funcţiune de concentraţia ionilor de hidrogen din soluţie, conform formulei lui Nernst: E = E0 + -^\nc, nF în care c (în mol/l) e concentraţia soluţiei sau, mai exact, activitatea ionului; R e constanta gazelor perfecte (8315 mV-C la 20°); T (în °K) e temperatura abso- p Iută; n e valenţa ionului (pentru hidrogen %=1); F=96500Ceconstanta lui Faraday ; Eq (în mV) e tensiunea electromotoare cînd soluţia are concentraţia c= 1 şi e considerată faţă de un electrod de referinţă. Întrucît potenţialul de electrod nu se poate măsura direct, se formează o pilă de concentraţie cu ajutorul unui alt electrod (v. fig. /), pilă care dă o tensiune electromotoare, rezultată din diferenţa potenţialelor de electrod Sx şi S2, care se poate măsura. Dacă se cunoaşte concentraţia în ioni, respectiv potenţialul electrodului ajutător, cu ajutorul formulei lui Nernst se poate calcula concentraţia ionilor de hidrogen, respectiv pH-u\ soluţiei cercetate. Dacă se trece la logaritmi decimali şi se ţine seamă de definiţia pH-ului (v.), formula lui Nernst devine: L1 C D 8 II. Schema de principiu a aparatului cu montaj în compensaţie, pentru măsurarea ^>H-ului. AB) punte; C) sursă de curent continuu; D) cursor; £) celulă de măsură; G) electrometru. rată faţă de un electrod de referinţă; £x(în mV) e tensiunea • electromotoare a electrodului cufundat în soluţia cu pH necunoscut faţă de acelaşi electrod de referinţă ca pentru soluţia cu pH = 0; 8 e un factor variabil cu temperatura soluţiei (57,1 • **62,1 pentru intervalul de temperatură 15***40°; pentru t=20°, 8=58,1). Tensiunea electromotoare a pilei de concentraţie în care unul dintre electrozi e electrodul.de hidrogen format cu soluţia al cărei pH se determină se poate măsura potenţiometric fie cu aparate bazate pe un montaj în compensaţie după metoda Poggendorff, fie cu aparate bazate pe un montaj în punte cu voltmetrU electronic, cari dau direct tensiunea electromotoare, respectiv ^>H-ul. Aparatul cu montaj în compensaţie are, în principiu, următoarea schemă (v. fig. 11): la capetele unei punţi AB se aplică o tensiune electrică dată de sursa de curent C; pe aceeaşi punte se poate aplica şi tensiunea dată de celula de măsură £, în care se dezvoltă tensiunea electromotoare condiţionată de mV 920 820 " 800 780 760 740 720 700 880 660 640 ‘ 820' ~ 600 ■580 ■560 ■540 -520 I. Schema unei pile de concentraţie. £1( £2) electrozi metalici; Llt L.j) soluţii cu-prinzînd ioni ai metalului de concentraţie diferită; S) sifon electrolitic; G) galvanometru. (H+) ptf w-11 : V . w10 f' ws iT-- w8 ^ 8.5 r 8 W'7 - 15 7 w6 I- 6.5 r 6 r 5,5 ' r5 \ 5 r4 - 3,5 w3 9 : 3 III. Nomogramă pentru calculul ^H-ului. -480 460 p undej£0 (în mV) e tensiunea electromotoare a electrodului de hidrogen cufundat în soluţia de cgncentraţie 1 (^?H = 0) şi măsu- concentraţia ionilor de hidrogen. în circuitul celulei se găseşte un electrometru G; cînd, în urma mişcării cursorului D pe punte, acesta arată că nu mai trece curent, raportul dintre rezistenţele respective cuprinse pe punte e egal cu raportul tensiunilor aplicate la capetele porţiunilor respective. Din egalizarea raporturilor respective se găseşte tensiunea electromotoare a celulei de măsură. Ca sursă de curent pentru com-pensaţiese foloseşte, în general, un element normal (v.)Weston, cu tensiunea de 1,0185 V (elementul nu trebuie să debiteze curent decît timpul strict necesar pentru măsurare, în care scop în circuitul său se intercalează un întreruptor-taster); ca punte se foloseşte un fir de platin calibrat, montat, de obicei, pe un disc gradat în milimetri, reostate decadice sau ^>H-nîetfU cutii cu rezistenţe precis etalonate, respectiv o punte Wheat-stone(v.), iar ca electrometru, în general, un galvanometru de zero, cu sau fără amplificator electronic. Celula de măsură a cărei tensiune electromotoare se măsoară se compune dintr-un electrod de măsură (v. sub Electrod 2) sau un electrod indicator (v.) şi un electrod de comparaţie (v.), legaţi electrolitic. Electrodul de măsura sau electrodul indicator e fie un electrod de hidrogen (v.), fie un electrod de chinhidronă (v.), un electrod de antimoniu (v.), sau un electrod de sticlă (v.sub Electrod 2). Electrodul de hidrogen şi cel de antimoniu permit măsurarea întreg ii game de^>H(0" 14), în ti mp ce electrodul de chin* hidronă poate fi folosit numai pentru domeniul de ^H = 0---8,5. Electrodul de sticlă, care are o rezistenţă foarte mare (zeci de milioane de ohmi), poate fi folosit numai dacă electrometrul aparatului e foarte sensibil şi se găseşte într-un montaj amplificator cu tuburi electronice (din această cauză, electrodul de sticlă se foloseşte în prezent aproape excluziv la măsurarea directă a^>H-ului cu ^H-metre cu voltmetre electronice). Electrodul de sticlă poate fi folosit numai pentru domeniul de pH = 0*** maximum 11, în care potenţialul de membrană al electrodului e direct proporţional cu pH-ul. Electrodul de comparaţie cu potenţialul cunoscut poate fi: un electrod de hidrogen sau un electrod de chinhidronă într-o soluţie-tampon cu pH cunoscut (cea mai folosită e soluţia de acetat standard cu pH=4,62); un electrod de clorură de argint (v.) şi un electrod de calomel (v.), care e cel mai folosit (în special cel cu soluţie saturată de clorură de potasiu). Pentru electrozii de măsurare de hidrogen şi de chinhidronă şi electrozii decomparaţie de hidrogen, de chinhidronă şi de calomel 'se dau, în tablou, tensiunea electromotoare Eff (în mV), şi Tablou pentru calculul ^>H-uIui pH=- •sja m n i ii Ii i i -20) Electrozi de măsură 58,1 + 0,2 (/—20) P /-rsînriHia /-ii cpmnul Hidrogen Chi nhidronă electrodului de comparaţie e Ec e Hidrogen în soluţie Acetat standard —268,4 0,92 - - Weibel* —118,5 0,41 - - KCI 0,1 n 337,9 0,06 -364,8 — 0,69 Electrozi de Calomel KCI n 285,9 0,24 -416,8 — 0,51 comparaţie în soluţie KCI 3,5 n 253,0 0,38 — 449,1 -0,37 KCI saturat 249,6 0,63 -453,7 — 0,11 Chinhidronă în soluţie Acetat standard - —268,4 0,92 Weibel* - - — 118,5 | 0,41 IV. Schema unui aparat pentru măsurarea ^>H-uIui cu punte şi cu voltmetru electronic. I) hexodă; 2, 3, 6, 7, 9, 24) rezistenţe fixe; 4, 5, 8, 10) rezistenţe variabile; II) întreruptor unipolar; 12) instrument de măsură (microampermetru); 13) întreruptor-comutator; 14) rezistenţă cu fier-hidrogen; 15) stabilizator; 16) redresor cu seleniu; 17) întreruptor bipolar; 18) transformator; 19) siguranţă fuzibilă; 20, 21, 22 şi 23) condensatoare fixe. * Soluţie cu _£H = 2,04 formată din 6,71 g KCI p.a. în 1000 m! HCI 0,01 n corecţiile de temperatură z (în mV/°C); cari pot fi folosite în calculul pH-ului cu formula: .H-£w_^+e('“20) P 58,1 +0,2(2—20) ' în care E( (în mV) e tensiunea electromotoare a electrodului de comparaţie utilizat faţă de electrodul de hidrogen, respectiv de chinhidronă, cu£H=0; Em (în mV) e tensiunea electromotoare măsurată între electrodul de comparaţie şi cel de măsură, respectiv a celulei de măsură, e e corecţia de temperatură, în mV/°C, iar t e temperatura, în °C. De notat că semnul lui Em e dat de semnul electrodulu i de comparaţie în momentul măsurării. Pe baza acestei relaţii se pot construi şi nomograme pentru diferite combinaţii de electrozi, cari dau ^>H-ul în funcţiune de Em şi de t (v. fig. III), care se raportă la cazul în care electrodul de măsură e un electrod de hidrogen şi electrodul de comparaţie, un electrod de calomel. Aparatul cu punte şi voltmetru electronic (£H-metru cu rezistenţă înaltă) a înlocuit în prezent aproape complet aparatele potenţiome-trice cu galvanometru de zero la măsurarea ^H-ului, permiţînd măsurarea directă şi rapidă a tensiunii electromotoare a celulei de măsură şi deci a ^>H-ului şi putînd folosi electrodul de sticlă a cărui utilizare s-a generalizat şi la ^>H-metrele industriale. Astfel de aparate permit şi măsurarea continuă (înregistrată) a^H-ului curenţilor de lichid, astfel încît s-au putut realiza instalaţii de control şi reglaj automat a^>H-ului diferitelor procese în producţie. O schemă simplă a unui aparat cu punte şi cu voltmetru electronic e reprezentată în fig. IV. Tensiunea electromotoare continuă constantă a celulei de măsură e aplicată la grila de reglaj a hexodeij, care cu rezistenţele 2, 6 şi 7 formează un montaj în punte. în ramura de nul se găsesc instrumentul de măsură 12, rezistenţele 3 şi 4 şi circuitul de reglare a temperaturii. în poziţia „nul“ a întreruptorului-comutator 13, grila de reglaj a hexodei e branşată la bucşa aparatului (unde se branşează celula de măsură) cu semnul +. Prin acţionarea întrerupto-rului 17 şi a rezistenţei variabile 10 (reglarea poziţiei de zero a instrumentului 12), grila se polarizează şi deci rezistenţa la curent continuu a hexodei variază. Astfel, e posibil să se realizeze lipsa de curent în ramura de nul sau să se regleze pe scara instrumentului^ de măsură o valoare oarecare ca poziţie de nul (de repaus). în poziţia „măsură" a întreruptorului 13, rezistenţa la curent continuu a hexodei 1 variază datorită tensiunii continue date de celula de măsură ai cărei poli sînt branşaţi la bucşele + şi — ale aparatului; din această cauză, echilibrul punţii e deranjat. Astfel, în ramura de nul a punţii trece curent care e înregistrat de instrumentul de măsură etalonat în mV, respectiv în pH. Pentru alimentarea necesară ^>H-metrului se foloseşte tensiunea alternativă de la reţea.-Curentul de încălzire a hexodei 1 e stabilizat de rezistenţa cu fier-hidrogen 14, în timp ce tensiunea anodică e menţinută constantă de*stabilizatorul 15, din circuitul redresorului cu seleniu 16. Prin acest montaj, chiar dacă tensiunea la reţea variază cu ±10% , poziţia de zero reglată a instrumentului de măsură rămîne neschimbată. Aparatul poate măsura potenţiale electrochimice pînă la 1000 mV, iar rezistenţa de intrare are o astfel de valoare, încît se pot folosi în celula de măsură electrozi de sticlă cu o rezistenţă interioară de maximum 100 mQ. Domeniul de măsurare a £H-ului e 0**• 14, atît timp cît potenţialul (tensiunea Phacoîith Phalacrdcdracidae electromotoare) a celulei de măsură variază linear cu pV\-u\. Aceastădependenţăsegăseşteîn 1 imite 1 e50***60 mV/^H. Dependenţa potenţialului celulei de măsură de temperatură poate fi compensată, înaintea efectuării măsurării, cu ajutorul unui compensator de temperatură, în domeniul de 0*“50o. înaintea efectuării măsurărilor de^H, întregul sistem de măsură (celulă-^>H-metru) se eta-lonează cu ajutorul soluţiilor-tampon (acetat standard), deoarece fiecare celulă de măsură a ^H-ului are o „funcţiune de e-lectrod" proprie, respectiv o dependenţă definită a potenţialului (în mV) de ^H-ul soluţiei care se măsoară. Din timp în timpse verifică şi se reglează tensiunea indicatăde instrumentul de măsură al pH-metrului cu ajutorul unei surse de curent cu tensiune constantă cunoscută (de preferinţă un element normal Weston) care se branşează la bucşele de intrare ale aparatului. Se construiesc şi aparate potenţiome-trice cu funcţiuni complexe cari, pe lîngă posibilitatea de a măsura pH-ul cu ajutorul ambelor metode (compensaţie şi direct cu voltmetrul electronic) mai permit şi efectuarea de titrări potenţiometrice şi conductometrice. Un astfel de aparate, de exemplu, triodometrul (v.). Pentru măsurarea ^>H-ului, în laboratoare, cu astfel de aparate, se folosesc celule de măsură gata pentru lucru, cu electrod de sticlă de forma celor din fig. V, fie pentru soluţii imobile (v. fig. V a), fie pentru soluţii cari curg VI. Sondă de p\-\ (cu electrod de sticla şl compensaţie automata de temperatura). 1) cameră izolată pentru electrozi; 2) tijă; 3) capul cu extremităţile electrozilor şi termo-metrului care se introduce în lichidul de măsurat; 4) conductor la jbH-metru. (v. fig. V b). Pentru măsurarea ^H-ului în procesele din producţie se folosesc celule de măsură asemănătoare, însă V. Celule de măsură (cu electrod de sticlă), pentru pY\. a) celulă de măsură pentru soluţii imobile: 1) tijă de prindere cu dop de gumă; 2) stativ; 3) robinet cu trei căi; 4) rezervor pentru soluţia de legătură electrolitică (KCI saturat); 5) dop de cauciuc şi tub de sticlă; 6) tub Mariotte; 7) tub de cauciuc ; 8) vas pentru soluţia de măsurat; 9) clopot de protecţie; 10) dop desticîă; 11) electrod de comparaţie (electrod de calomel saturat); / 2) electrod de sticlă gata pentru măsură cu electrod conductor de calomel. — b) celulă de măsură pentru soluţii cari curg: 1) electrod de sticlă gata pentru măsură cu electrod conductor de platin; 2) electrod de comparaţie (de clorură de argint); 3) vas special pentru lichide cari curg; 4) stativ. 6) reductor de aer şi filtru ; 7) ventil de reglare cu membrană; 8) rezervor de soluţie de sulfat de aluminiu. de o construcţie specială, mai robustă şi protejată, cari se‘ cufundă în parte direct în lichidul al cărui pH se măsoară; astfel de celule de măsurăse numesc sonde de pV\ (v. fig. VI). Ele sînt folosite în industrie, laînregistra-rea şi reglajul automat continuu al ^>H-ului, în diferite procese tehnologice. De e-xemplu, fig. VII reprezintă schema unei instalaţii electropneumati- vil. Schema unei instalaţii electropneumatice pentru ce care menţine reglarea ^)H-ului pastei de hîrtie. constant jf>H-ui J) sondă de ; 2)amplificator pentru p\\; 3) regu-Stabilit al pastei lat01" electropneumatic; 4) indicator pneumatic de hîrtie (v.) prin de^Hî 5) instrument pentru control şi reglaj; adaus de soluţie de sulfat de aluminiu, folosind o „sondă de. pH" introdusă în rezervorul'de pastă de hîrtie. 1. Phacoîith. Geol., Petr.: V. Facolit. 2. Phacops. Paieont.: Trilobit din grupul Proparia, cu cefa-lonul şi pigidiumul egal dezvoltate. Glabela era foarte mare, rotunjită, granulară şi I ipsită de şanţuri transversale, iar toracele era constituit din 11 segmente. Ochii erau enormi, în formă de semilună. Fragmente de Phacops sp. se cunosc în ţara noastră din Devonianul de la Bujoa-rele-Dobrogea. 3. Phaeophyceae. Paieont.: Alge brune marine cu aspect de plante superioare, dintre cari multe ating lungimea de 200 m. Culoarea lor se datoreşte unui pigment special de culoare brună, numit fucoxantinâ, care maschează clorofila. Talul, divizat în tulpini, e fixat de substrat cu ajutorul unor organe numite crampoane. în mările actuale, unele formează adevărate păduri imerse, iar altele, avînd organe speciale de plutire (celule cu gaze), formează mase mari plutitoare. Dintre genurile cari se întîlnesc în stare fosilă, mai importante sînt: Nematophycus (v.) şi Cystoseira, cu un tal filamentos, ramificat, purtător de numeroase vezicule plutitoare. Specia Cystoseira partschi Sternb. e cunoscută în ţara noastră din Miocenul Olteniei (Slătioara-Vîlcea), de la Săcădate-Sibiu, etc. 4. Phalacrocoracidae. Zoo/., Pisc.: Familie de păsări acvatice (cormorani şi bîtlani) Cystoseira partschi. din ordinul Steganopodes, cu lungimea între 60 şi 90 cm şi cu greutatea între 1 şi 2,8 kg. Au ciocul lung, grumazul de asemenea lung, cu 20 de vertebre cervicale, penajul mărunt bine închegat cu un puf fin moale dedesubt. Orificiile nazale sînt atrofiate. Coada, rotunijtă, consistă din 12***14 rectrice vîrtoase cu rahisuri puternice. Foarte frecvente pe toată lungimea Dunării, pe malul mării şi în lagune, trăiesc în colonii mari, hrănindu-se excluziv cu peşte (adultul consumă 2-*-3 kg pe zi), pe care deseori îl vînează în asociaţie cu pelicanii. Phacops. Phanerophyta 320 Phillipsit Dintre speciile cari trăiesc în ţara noastră fac parte: Phalacrocorax corbo sinensis Shaw. care, ca adult, are capul, cerbicea, pieptul şi coada verde-negricioase, iar spatele şi aripile brune-surii, cu dungi întunecate şi picioarele negre. Sedentar în ţara noastră la îngheţul Dunării, se retrage în lagune sau pe mare. Phalacrocorax pygmeus pygmeus Pal. (cormoranul mic), care e negru lucios, cu fulgi fini albi pe piept, cu ciocul şi picioarele negre. Migrator, soseşte în aprilie. Cuibăreşte în special în bălţile mari ale Deltei. Consumînd mari cantităţi de peşte (e cel mai dăunător ihtiofag), iar numărul coloniilor şi densitatea lor fiind mari, sînt organizate anual acţiuni de combatere prin distrugerea cuiburilor şi a puilor, cum şi prin împuşcarea adulţilor. 1. Phanerophyta. Geobot.V. Fanerofite, sub Forme biologice. 2. Pharetroni. Paleont.: Spongieri calcaroşi, litorali, cunoscuţi numai în stare fosilă. Aveau scheletul format din spiculi de calcit, liberi, triaxoni sau monaxoni, simpli sau în formă de diapazon. Sistemul canalifer era de tip leucon. Pharetronii au trăit din Paleozoic pînă la începutul Terţiarului, fiind foarte numeroşi în Mesozoic şi, în special, în perioada triasică, cînd au contribuit, în parte, la formarea de calcare recifale. Se cunosc numeroase genuri, dintre cari mai importante sînt: genul Peronidella (v.) şi genul SteiIispongia cu osculi în formă de stea. 3. Phasiartella. Paleont.: Gen de gasteropod prosobranhiat diotocard cu cochilie conică alungită şi netedă şi cu ultima circumvoluţiune mare; peristomul, oval. Foarte frecventă în Sarmaţianul din Podişul moldovenesc, specia Phasianelia bessarabica d'Orb. E cunoscută din Sarmaţianul din valea Buzăului. Sin. Kishinewia. 4. Phasianidae. Zoo/.: Familiede păsări din ordinul Gallus, de mărimi variabile; au tarsele de obicei golaşe, degetele libere de pene, lipsite de lamele pectinate cornoase laterale, Răspîndite pe întreg pămîntul, trăiesc în special în locuri deschise. Se hrănesc cu părţi le fragede ale plantelor, cu seminţe, viermi, insecte, etc. Prezintă importanţă din punctul de vedere economic, deoarece toţi reprezentanţii sînt comestibili şi au o carne apreciată. Familia cuprinde următoarele specii băştinaşe: Potîrnichea (Perdix perdix perdix L.), care atinge lungimea de 30 cm şi are greutatea între 200 şi 400 g. Brună-cenuşie, prezintă pe piept o pată mai închisă. Specie monogamă sedentară, trăieşte în ţara noastră tot anul, în zonele de cîmpie şi de dealuri, iarna în stoluri, primăvara şi vara în perechi. Cuibăreşte pe pămînt, în iarbă, trifoi sau semănături, depunînd 10—20 de ouă, pe cari le cloceşte 23—25 de zile. Puii, rezistenţi, părăsesc cuibul chiar în ziua ecloziunii, dezvoltîndu-se repede. Fiind în descreştere ca număr, e protejată prin: combaterea dăunătorilor, protejarea cuiburilor, punerea de hrană, crearea şi menţinerea locurilor de adăpost, cum şi interzicerea vînătorii. în ţara noastră mai trăiesc, în general rare, potîrnichea robustă (Perdix perdix robusta), în cîmpia Dunării, cum şi potîrnichea de stîncă (Alectoris graeca saxatilis), în Banat. Prepeliţa (Coturnix coturnix coturnix L.), care atinge greutatea de 100* * * 150 g. Brună-cenuşie cu dungi negre, migratoare şi de pasaj, soseşte la noi în aprilie; parte rămîn pentru clocit, iar parte continuă drumul spre nord. Cuibăreşte în lanuri, în gropi rudimentare, unde depune 10—15 ouă, scoţînd de obicei două rînduri de pui. Se vînează între 15 august şi 30 noiembrie, în special cu cîini pontatori. Dintre speciile colonizate face parte: Fazanul comun (fazanul de vînătoare) (Phasianus colchicus L.), rezultatul a numeroase încrucişări, care atinge lungimea de 80—100 cm, din cari coada reprezintă 70% , şi 1 ••• 1,5 kg greutate. Dimorfismul sexual e accentuat; masculul, mai mare decît femela, e viu colorat în roşu-brun, cu reflexe aurii, albăstrii şi verzi metalice. Trăieşte în regiuni de cîmpie şi coline, în crînguri şi păduri, alegînd desişurile. Depune 15—20 de ouă. Specie exigentă faţă de staţiune, cu tendinţa de migraţiune, se menţine şi se înmulţeşte prin culturi naturale (crearea de terenuri corespunzătoare şi adăposturi cu substanţe nutritive, colonizare, protecţie, etc.) şi pe cale artificială, în crescătorii cu instalaţii speciale (voliere, cutii pentru clocitul şi pentru creşterea puilor). Nu produce daune. E urmărit aproape de toate specii le de răpitoare cu păr şi pene. Perioada de vînătoare e între 1 noiembrie şi 31 ianuarie. Dintrespeciiledomesticitefac parte: bibilica (Numida meleagris L.); găina domestică (Gallus domesti-cus); păunul (Pavo cristatus) şi curcanul (Mslea-gris galopavo). 5. Phemeride. Farm.: Sin. Clorură de benzetoniu (v. Ben-zetoniu, clorură de ~). Var. Femeride. 6. Phemerol clorură. Farm.: Sin. Clorură de benzetoniu (v. Benzetoniu, clorură de ~). Var. Femerol clorură. 7. Phenacodus, Paleont.: Mamifer ungulat din Eocenul inferior, considerat ca genul tip al ordinului Condylarthrae. Scheletul, găsit în întregime, e detalia unui lup, cu craniul alungit, amintind de craniul carnivorelor primitive. Dentiţia e bunodontă brahidontă. Membrele sînt scurte şi au fiecare cîte cinci degete, dintre cari trei degete mediane sînt mai lungi şi, dintre acestea, al treilea e mai lung decît toate celelalte (caracter întîlnit ia unele imparidigitate). E considerat ca forma tip din care au evoluat unele Perissodactylae. Genul HyraCOtherium, Strămoşul Ecvidelor, e Laba anterioara şi cea foarte apropiat de genul Phenacodus. posterioară la Phena- 8. Phenologie, Geobot. V. Fenologie. codus. 9. Phillipsia. Paleont.: Trilobit mic din grupul Opistoparia,. caracterizat prin dezvoltarea mare acefalonului şi a pigi-dium-ului. Glabela e cilindrică şi brăzdată de şanţuri scurte transversale; ochii sînt voluminoşi, iar obrajii mobili, foarte mari. Spinii genali sînt scurţi. Toracele e format din nouă segmente cu pleure costate şi cu capete rotunjite. Segmentele pigidiale sînt bine marcate. Cunoscut din Carbonifer, e dintre ultimii trilobiţi cari se mai întîlnesc pînă în Permian. 10. Phillipsit. Mineral.: (CaK2)2-3[AI5(AI*Si)Si9030]*10 H20. eichwaldi. Zeolit întîlnit în vacuolele rocilor efuzive, în special ale celor alcaline (bazalte leucitice, etc.) sau în sedimentele actuale din fundul oceanului (de ex. în Oceanu-I Pacific), ca produs de descompunere a cenuşi i vulcanice. Conţine 44—48% Si02, 22—24% Al203, 3—8% CaO, 4 — 11% KoO, 15 — 17% H20 şi pînă la 6% NaaO. Cristalizează în sistemul monoclinic, cla- Macla sa prismatică, în cristale cu habitus columnar. phillipsitului. Cel mai frecvent se întîlnesc macle rombice sau pătrate în secţiune transversală, macle cuadruple (v. fig.) şi, uneori, în secţiune, sub forma de cruce, cu striaţiuni după (010). Phîoenî 321 ^hyUoeardîuitt E incolor sau alb cu nuanţă cenuşie, gălbuie sau roşietică şi cu luciu sticlos. Prezintă clivaj bun după (001) şi (010), e casant şi are duritatea 4***4,5 şi gr. sp. 2,2. Indicii de refracţie: n =1,503; ^=1,500 şi fip—1,498. în acid clorhidric se disolvă, dînd un gel de silice sau un precipitat floculos. La flacăra suflătorului se transformă intr-un email alb. x. Phloem, Bot.: Strat de celule conducătoare de substanţe organice asimilate, şi de celule mecanice, aparţinînd fasciculului fibrovascular (v. fig. /); între ţesutul lemnos (xile- ii Pholadomya murchin-soni. Phloem. o) colateral; b) bicolateral; c) inelar; d) centrat; e) radiar; I) floem; 2) xilem; 3) cambiu. mul) şi phloem (floem) se găseşte un strat de celule meriste-matice, numit cambiu. După raportul dintre floem şi xilem se deosebesc cinci forme de floem, şi anume: colateral, bicolateral, inelar (în fascicule concentrice), central (înconjurat de xilem), radiar (alternînd cu xilemul). Phloemul poate fi compus din vase ci uruite, din celule anexe, parenchim liberian, fibre liberiene (v. fig. II). — Vasele ciuruite sînt constituite din celule lungi, aşezate cap la cap, ai căror pereţi transversali au perforaţii cari fac posibilă comunicaţia substanţelor între ele. în opoziţie cu vasele lemnoase, conducătoare de apă, cari sînt moarte, vasele ciuruite servesc la transportul descendent al materiilor asimilate din frunze, în special al celor albumi-noase. Ele conţin o substanţă vîscoasă, bogată în materii albumi-noase, iar membrana lor e subţire şi nelignifiată. — Celulele anexe, cari se găsesc numai la Angyosper-mae, au conţinut viu, sînt mai înguste şi alungite, au membranăsub-ţire şi însoţesc vasele ciuruite.— Parenchimul liberian, care se găseşte la unele Dicotyledonatae, Gym-nospermae şi Pteridophytae se compune din celule vii, puţin alungite, cu membrane subţiri.— Fibrele liberiene (numite uneori, impropriu, liber vîrtos, înopozi-ţie cu celulele conducătoare, cari sînt numite, impropriu, liber moale) sînt celule mecanice tipice, alungite şi ascuţite la vîrf, cu membrane groase şi cu luminăstrîmtă (cu gol interior strîmt). Membrana e celulozică (de ex. la in), iar uneori şi lignifiată (de ex. la cînepă sau la iută). Fibrele liberiene, cari au funcţiunea de a proteja elementele conducătoare, se găsesc, în general, în floem, dar uneori se întîlnesc izolate şi în alte ţesuturi ale tulpinii sau ale frunzei, unde contribuie la rezistenţa la încovoiere sau la întindere a acestor organe. Ca şi celulele libriforme din xilem, ele pot fi septate, fără să-şi modifice funcţiunea lor principală, care e cea mecanică. Lun- Pholas dactylus. Secţiune longitudinala prin Phloem. 1) vase ciuruite; 2) placă ciuruită; 3) calus; 4) parenchim liberian (cu cristal la mijloc); 5) fibră liberiană; 6) fibră li-beriană în secţiune transversală. gimea fibrelor liberiene variază între 1 şi 2 mm, dar există şi fibre mai lungi (de ex. la in, de 20"*40 mm, la Boehemeria, pînă la 220 mm). Var. Floem. 2. Pholadomya. Paieont.: Gen de lameiibranhiat desmo-dont, caracteristic faciesurilor marnoase-argiioase din depozitele mesozoice şi terţiare. Cochilia e foarte subţire, deschisă la ambele capete, cu coaste radiale cu noduri, întretăiate de striuri concentrice. Ligamentul e extern şi, la adult, dinţii lipsesc. Se întîlneşte, în special, sub formă de mulaje sculptate. Specia Pholadomyamurchinsoni Sow., întîlnită în ţara noastră în Jurasicul mediu de la Strunga-Bucegi, prezintă 7-“8 coaste radiare tuberculate, cari separă, în regiunea anterioară şi pos-terioară, cîte o zonă aproape netedă. 3. Phoias. Paieont.: Gen de lamelibranhiat desmodont perforant, litofag, cu cochilia subţire, alungită şi deschisă la ambele capete, avînd pe suprafaţa ei coaste radiare zimţate. Lipsesc ligamentul şi ţîţînă. Sub umbone sînt două apofize în formă de lopăţică, pe cari se inserează un muşchi transversal care serveşte la deschiderea valvelor. Perforaţiile produse de aceste lameiibranhiate sînt frecvente în sedimente şi indică imediata apropiere a ţărmului. Specia Phoias dactylus Sinz. e cunoscută în ţara noastră din Sarmaţianul de la laşi. 4. Phonicochroit. Mineral.: Pb3[0jCr04]2. Cromat de plumb, natural, cristalizat în sistemul rombic, în mici cristale tabulare, colorate în carmin pînă la roşu de cireaşă. Are urma cărămizie şi luciu răşinos, care, pe suprafaţa de cl ivaj, e metal ic spre adiamantin. Pe muchie e transparent. Are duritatea 3-*-4, gr. sp. 5,7 şi indicii de refracţie: ^=2,65, nm=2,3& şi ftp— = 2,34. Sin. Phonicit, Melanochroit. 5. Phosokresol. Prep. min.: Grup de colectori spumanţi, cu compoziţia şi proprietăţi Ies im i lare celor ale aerofloat-ului (v.), folosiţi la flotaţia minereurilor. Sînt greu solubili, dar uşor emulsionabili în apă. Mai utilizaţi sînt: phosokresolul A, corespunzător aerofloat-ului 15 şi phosokresolul B, corespunzător aerofloat-ului 25. Var. Fosokresol, Fosokrezol. 6. Phot, Ms., Opt. V. Fot. 7. Phragmidites. Petr., Paieont.: Ciupercă ai cărei teleu-tospori se găsesc în cărbunii bruni. 8. Phragmoceras. Paieont.: Cefalopod din ordinul Nau-tiloideae, cu cochilie înrulată şi comprimată lateral, cunoscut din Silurian şi Devonian. Ultima porţiune e mult lăţită; mar inile laterale ale peristomului formează doi lobi (unul mare, dorsal, şi altul mic, ventral), cari îngustează deschiderea cochiliei, iar sifonul e marginal intern. 9. Phtanit. Mineral., Petr.: jasp sau şist argilos vechi, de vîrstă precambrianăsau devoniană, asociat uneori cu material piroclastic, şi, în parte, metamorfozat. 10. Phycocoll. Farm.: Sin. Agar-Agar (v.). Var. Ficocol. 11. Phyllocardium. Paieont.: Lamelibranhiat eterodont din grupul Limnocardiaceae. Scoica e subţire, oval alungită, cu coaste radiare aproape şterse. Valva dreaptă posedă doi dinţi 21 Phyllocei*aS 322 Piatră Phyllocardium planum. Phylloceras tethys (a), fragment din linia lobară. cardinali şi cîte un dinte lateral anterior şi posterior. Pe valva stînga există un singur dinte cardinal, un dinte lateral anterior şi doi dinţi laterali posteriori. Specia PhyMocard ium planum (Desh.) e cunoscută din Ponţianul superior şi din Dacianul inferior din regiunea subcarpatică. Sin. Phyllicardium. 1. Phylloceras. Paleont.: Gen de amonit cunoscut din Jurasicul inferior pînă în Cretacicul superior, reprezentantul grupului Phylloceratina. Cochilia e, în general, involută, cu un ombilic mic şi cu marginea ventrală rotunjită; cir-cumvoluţiunile în secţiune sînt ovale, mai late spre partea externă. Ornamentaţia e redusă la striuri de creştere, iar linia de sutură e formată din lobi cu trei diviziuni, avînd selele crestate în formă de două sau de maximum trei frunze terminale (linie de sutură de tip filoid). Caracterizează provincia mediteraneană şi cuprinde un număr mare de specii cari, avînd o viaţă scurtă, sînt fosile conducătoare. Din genul Phylloceras s-au separat multe subgenuri: Paraphylloceras, Holcophyllo-ceras, Calliphylloceras, etc. în depozitele jurasice şi cretacice din ţara noastră se cunosc cîteva zeci de specii: Phylloceras heterophylium Sow. din Jurasicul din Banat; Ph. (Calliphylloceras) disputabile Zitt. şi Ph. (Holcophylloceras) mediterraneum Neum. din Jurasicul de la Strunga-Bucegi, etc. 2. Phyllospondylia. Paleont.: Grup de amfibieni stegocefâli, ale căror vertebre au o formă tubulară cu pereţi foarte subţiri. Erau animale de talie mică (asemănătoare salamandrelor actuale), cari trăiau în lagunele din Carbonifer şi aveau pe partea ventrală solzi mărunţi, analogi celor de reptile. Reprezentantul cel mai important al acestui grup e genul Branchiosaurus (v.), cunoscut din Carbonifer şi din Permian. _____________________ Var. Filospondiii. ” 3. Phylovitrit. Petr.: Vitrit (v.) provenit din ţesutul meso-fil al frunzelor, sporofilelor şi resturilor de Annulus. Var. Filovitrit. 4. Physa. Paleont.: Gasteropod pulmonat de apă du'ce, cu cochilia sinestră, asemănătoare cu a genului Limnea (v,). Specia Physa gigantea Michand. e caracteristică Thanetianului (Paleocen). 5. Phytolacca. Bot. V. Fitolaca. 6. Phytoplancton. Geobot. V. Fitoplanc-ton, sub Forme biologice. 7. Piacenţian. Stratigr.: Sin. Plaisan-cian (v.). 8. Pian, pl. piane. 1: Instrument muzical cu coarde metalice şi cu clape, care emite sunete prin lovirea coardelor de nişte ciocane. După forma lor exterioară, se deosebesc: Pianul pătrat, care e cel mai vechi, azi părăsit, şi care seamănă cu o masă pătrată. Coardele sînt orizontale, însă paralele cu ocupă una dintre laturile instrumentului. Vertebră filospon-dilă de Branchio- Physa gigantea. claviatura, care Pianul cu coadă are forma unui triunghi dreptunghi trunchiat la vîrf; coardele sînt întinse orizontal, dar perpendicular pe claviatură, care e aşezată pe latura mai mică a triunghiului. E un pian de concert. Pianul drept (pianina) are o profunzime mică, însă înălţimea e mare; coardele sînt verticale. Se mai construiesc şi piane cu coarde oblice. Cele Wi răspîndite sînt pianele cu coadă şi pianinele. Pianele şi pianinele au game temperate şi coardele sînt acordate la semitonuri egale. Corpul pianului e format dintr-o ladă de lemn, întărită cu traverse de stejar, în interiorul căreia se găseşte, fixată solid, somiera. Aceasta e partea masivă şi rezistentă, pe care sînt fixate cuiele cu capul pătrat cari servesc la întinderea coardelor. Fiecare coardă are un capăt legat pe cuiul de pe somieră şi celălalt, la un punct imobil. Coardele se sprijină pe două căluşe de lemn; unul aproape de capătul fix şi altul aproape de cuiul de pe somieră. Porţiunea de coardă care vibrează e cea cuprinsă între aceste două căluşe. Căluşele sînt fixate pe tabla de armonie care, primind vibraţiile de la coarde prin căluşe, întăreşte intensitatea sunetului. Tabla de armonie e construită din lemn de brad sau de molid; are grosimea de aproximativ 3 mm; fibrele sînt drepte, perpendiculare pe claviatură, şi ea e întărită pe dedesubt cu bare de lemn, aşezate la 5 sau 6 cm una de alta şi perpendicular pe fibre. Mecanismul pianului e un sistem complicat, prin care mişcarea clapelor e transmisă ciocănelelor cari lovesc coardele şi se asigură o bună funcţionare a opritoarelor.de sunet. Cînd se apasă pe o clapă se dă ciocanului o impuls iune şi se ridică şi opritorul de pe coardă. Imediat ce ciocanul a lovit coarda, el revine la poziţia lui iniţială; rămîne ridic-at numai opritorul, care are o mică bucată de postavsau de pîslă. Acesta revine pe coardă, oprindu-i vibraţiile, numai cînd degetul părăseşte clapa. Sub claviatură se găsesc două pedale; pecala din dreapta, numită pedală forte, opreşte căderea opritoarelor pe coarde, astfel încît acestea sînt lăsate să vibreze un timp îndelungat şi sunetele, suprapunîndu-se, sonoritatea e foarte puternică. Pedala din stînga, pedală surdă, face ca ciocănelele să lovească cu mai puţină forţă coardele sau deplasează de la stînga la dreapta sistemul de ciocănele, astfel încît acestea lovesc numai una sau două dintre cele trei coarde cari dau aceeaşi notă. S-au mai construit şi alte instrumente derivînd de la pian: piane octaviante, cari pot da, după dorinţă, şi octava notei care se produce prin acţionarea unei pedale; pianul scandat, în care se produceau, în acelaşi timp, în diferitele părţi ale claviaturii, nuanţele cele mai opuse, după voinţa instrumentistului; pianul tremolofon, în care se execută tremolo deşi degetul apasă continuu pe clapă; p ionul orgă, care e o combinaţie a unui pian cu o orgă şi se poatecînta în acelaşi timp la pian şi la orgă, cum şi separat; pianul transpozitor, care serveşte la transpunerea mecanică a unei partituri dintr-o tonalitate în alta, fără intervenţia executantului (aceasta se obţine prin deplasarea claviaturii cu întregul mecanism de percusiune); p ia nul mecâ-n i c, la care se poate cînta ca de obicei şi la care sunetele se pot produce cu ajutorul unui cilindru învîrtitcu o manivelă," ca şi la flaşnetă. 9. Pian. 2. Ind. text.: Dispozitivul regulator cu pedale pentru uniformizarea alimentării stratului de material fibros la organul de lovire, cu lineale sau cu cuie, de la maşinile bătătoare. (Termen de atelier.) 10. Piatra culisei. Mec.: Sin. Culisor (v.) V. şi sub Culisă. 11. Piatra, pl. pietre. 1. Tehn., Mat. cs.: Termen generic pentru orice mineral sau rocă solidă, tare şi casantă, întrebuinţată în bucăţi mai mari sau mai mici, brute sau fasonate Piatră abrazivă 323 Piatră de construcţie (Sin. Piatră naturală) sau pentru materialele fabricate avînd caracteristicile şi calităţile acestora (Sin. Piatră artificială). 1. ~ abrazivă. Tehn.: Sin. Unealtă abrazivă, Abrazor. V. sub Abraziv. 2. ~ de bricuit. Nav.: Plăci de gresie cu cari se bricuiesc (se curăţă) punţile de lemn ale navelor. 3. ~ de construcţie. Mat cs.: Material de construcţie, ob-tinut prin prelucrarea blocurilor de roci comune (piatra de construcţie naturala) — sau fabricat pe cale artificială (piatra de construcţie artificiala). Piatra de construcţie naturală se prezintă sub formă de blocuri, de plăci sau de bucăţi poliedrice neregulate, obţinute prin prelucrarea blocuri lor de roci comune, extrase din cariere. Ea poate proveni din roci magmatice (în special granit, granodiorit, porfir, gabbrou, andezit, bazalt), roci metamorfice (în special marmoră, cuarţit, ardezie, gnais) şi roci sedimentare (în special gresii, conglomerate, calcare, travertin). Piatra naturală, folosită la lucrările de construcţie, trebuie să satisfacă următoarele condiţii generale: să nu prezinte urme de dezagregare fizică sau de alterare chimică; să aibă structura, compoziţia chimică şi mineralogică şi culoarea (în special pentru pietrele de sculptură) cît mai omogene; să nu conţină incluziuni străine şi nici elemente cari pot fi uşor descompuse (de ex.: sulfaţi, minerale argiloase, pirită, limo-nit, săruri solubile); să nu fie gel ivă (în special pietrele folosite la pavaje sau la construcţiile în contact cu apa); să provină din masive mari şi cît mai compacte, cu cît mai puţine fisuri, crăpături, zone de strivire, etc.; să fie rezistentă la intemperii şi la acţiunea diferiţilor agenţi chimici (apă de ploaie încărcată cu bioxid de carbon, cu anhidridă sulfurică, etc.); să fie cît mai puţin permeabilă; să aibă rezistenţe mecanice corespunzătoare scopului în care e folosită; să fie tare, lovită cu ciocanul să dea un sunet clar, iar cînd e cioplită să prezinte muchii ascuţite; etc. în acest scop, înainte de întrebuinţare, pietrele de construcţie naturale sînt supuse unor încercări fizice, chimice sau mecanice, pentru determinarea comportării lor în timp după punerea în operă. încercările se referă la determinarea unor constante fizice, cum sînt: greutatea specifică (absolută şi aparentă), tăria şi gradul de alteraţie al pietrei, porozitatea şi compacitatea, permeabilitatea, higroscopicitatea, omogeneitatea şi, uneori, conductivitatea termică; la determinarea unor proprietăţi chimice (în special la pietrele argilo-calcaroase, pentru a li * se determina comportarea faţă de unii agenţi agresivi şi a se doza, prin analize chimice, unii componenţi ca: silicea şi silicaţii insolubili în acizi, alumina, oxidul de fier, magnezia, etc.) şi, mai ales, la determinarea rezistenţelor lor la solicitări mecanice, cari depind de felul lucrării pentru care sînt destinate pietrele. în mod deosebit interesează rezistenţa Ja compresiune (strivire) (v .încercare la compresiune, sub încercare mecanică), pentru pietrele folosite la zidării; rezistenţa la încovoiere (v. încercare la încovoiere, sub încercare mecanică), pentru pietrele folosite în buiandrugi, în console, etc.; rezistenţa la şoc (ciocnire, lovire), pentru pietrele folositeja pavaje (v. Fopl, ciocan ; v. şî încercare la^ lovire, sub încercare mecanică); rezistenţa la întindere (v. încercare la tracţiune, sub încercare mecanică), care se determină uneori pentru pietrele folosite la căptuşirea interioară a tunelelor; rezistenţa la uzură (frecare) prin abraziune (v. Bchme, maşina Dorry, maşina ~) sau prin atriţiune (v. Deval, maşina ~), pentru pietrele folosite la pavaje, etc. (v. încercare la uzură, sub^ încercare mecanică); rezistenţa ia forfecare (tăiere) (v. încercare la forfecare, sub încercare mecanică) şi compor- tarea lor la prelucrare (despicare, tăiere în plăci, sculptură, lustruire), pentru pietrele folosite la placaje, pentru sculptură, etc. Afară de aceste încercări, în anumite scopuri, pietrele naturale sînt încercate la: aderenţa lor la lianţi, în cazul pietrelor folosite pentru placaje, etc.; comportarea la foc, pentru pietrele folosite la construcţia cuptoarelor, etc.; rezistenţa la intemperii (precipitaţii, radiaţii solare, îngheţ-des-gheţ, etc.) şi la umiditatea solului, pentru pietrele folosite în aer liber sau^ în fundaţii (v. şî Gelivitate, şi încercare la gelivitate, sub încercare mecanică); etc. Din punctul de vedere al felului în care e prelucrată piatra naturală folosită la executarea lucrărilor de construcţie, se deosebesc: piatră brută, piatră cioplită, piatră lucrată şi piatră spartă. Piatra brută, în formă de blocuri, cu muchiile şi feţele neregulate, se obţine prin debitarea blocurilor mai mari, extrase din cariere sau din bolovanii mari de rîu. Dimensiunile blocurilor sînt cuprinse între următoarele limite: lungimea, 15***30 cm; lăţimea, 8-*• 15 cm; înălţimea, 14—18 cm sau 16'-*20 cm. E folosită la executarea unor tipuri de zidării (zidărie de piatră brută uscată, zidărie de piatră brută cu mortar, zidărie din piatră brută poligonală sau opus incertum, etc.) (v. şî sub Zidărie), a pereurilor (în fundaţii şi în pereul propriu-zis), a zidurilor de sprijin, a pilelor şi culeelor de poduri (în fundaţie şi elevaţie), a bolţilor, a blocajelor şi a unor fundaţii masive (sub formă de beton ciclopian), a anro-camentelor, a pavajelor de piatră brută (dacă provine dintr-o rocă tare), a pereţilor din subsol sau chiar în pereţii de elevaţie ai unorclădiri (cari se căptuşesc, însă, la interior, cu cărămidă), a fundaţiilor pentru drumuri, etc. Piatra cioplită, de formă cubică sau paralelepipedică, se obţine prin cioplirea, manuală sau mecanizată, a blocurilor mai mari şi mai regulate, extrase din cariere. Se livrează sub formă de calupuri (v. Calup de piatră), borduri (v.Bordură de piatră, sub Bordură 4), butise (v.), pavele (normale şi abnorme) (v. sub Pavea), pentru executarea bordurilor şi a chenarelor la trotoare sau a pavajelor (de calupuri sau de pavele), sau sub formă de bucăţi (de 25---30 kg) cioplite din gros, cu muchiile cît mai regulate, cu cele două feţe de pat (asize) cît mai paralele şi cu faţa văzută dreptunghiulară, pentru unele tipuri de zidărie, paramente de faţadă, etc. Piatra lucrată se obţine prin debitarea blocurilor mai mari, extrase din carieră, în bucăţi mai mici, cu dimensiuni diferite şi forme mai regulate, —cari pe faţa văzută au suferit o operaţie de prelucrare regulată (buciardare, şpiţuire, raşchetare, etc.), fie pe toată suprafaţa, fie cu chenar sau panglică, fie în bosaje (v.). Prelucrarea feţei văzute se execută, fie înainte de punerea pietrei respective în operă, fie după zidirea acesteia. Piatra lucrată e folosită la executarea unor zidării speciale de piatră, la executarea parametrelor de faţadă, de pile sau de culee, a bolţilor, a articulaţiilor de la cheia şi de la naşterile bolţilor, etc. După modul de prelucrare a blocurilor, piatra lucrată se numeşte: molon (v.), cu faţa văzută dreptunghiulară; piatră mozaic, similară moloa-nelor, dar cu faţa văzută poligonală (de obicei pentagonală sau exagonală); piatră de talie, de formă regulată (paralelepipedică, cubică, etc.), cu diferite grade de prelucrare (uneori şlefuită şi lustruită) pe patru feţe (cele laterale), pe cinci feţe (cele laterale plus faţa văzută) sau toate cele şase feţe, cu muchiile vii şi întregi, fără crăpături, etc. Piatra spartă e formată din bucăţi mici, poliedrice, de forme neregulate, şi se obţine prin spargerea manuală, cu ciocanele, sau mecanizată, în concasoare, a bolovanilor de rîu sau a blocurilor extrase din carieră. Piatra spartă manual se livrează, în general, nesortată, iar cea spartă (simplu sau dublu) mecanizat, numai sortată în diferite clase, după întrebuinţare. E folosită la confecţionarea betoanelor, la 21* Pîătrl de furbîsât 324 Piatra de mozatc executarea macadamurilor, a împietruirilor, a drenurilor, a straturilor filtrante, a patului de balast pentru căile ferate, ca material de umplutură la chesoanele de fundaţie sau la căsoaie, etc. V. şi sub Criblură, Savură, Split. Piatra de construcţie artificială se prezintă sub formă de plăci sau de blocuri prismatice, ori sub forma unui material turnat într-un strat continuu, fabricat din materiale minerale sau organice, constituite din granule, din fire sau din fîşii, legate între ele, fie printr-un liant (piatră artificială aglomerată), fie prin încălzire la temperatură înaltă (piatră artificială arsă), pentru a căpăta aspectul şi unele proprietăţi mecanice ale pietrelor naturale. Piatra artificială aglomerată e fabricată din pietriş, nisip, zgură, piatră ponce, asbest, şisturi cuarţoase, argilă refractară, etc., ca materiale minerale, amestecate cu plută, rumeguş, talaşi, făină de lemn, etc., ca materiale organice, şi legate printr-un liant (de ex.: argilă, ciment, var, ipsos, bitum, clorură de magneziu, etc.). Amestecul şi liantul sînt turnate şi lăsate să se întărească sau sînt presate şi uscate. Din această categorie fac parte: cărămizile de piatră ponce, cărămizile de zgură, cărămizile si!ico-calcare (v. sub Cărămidă), cărămizile refractare naturale, cărămizile de şamotă, cărămizile siliciouse, betoanele (v.), plăcile de ipsos (v.), plăcile mag-neziene, plăcile de stabilit (v. sub Stabilit), plăcile de asbest-ciment, plăcile de mozaic, tuburile de beton pentru canalizare, etc. Sin. Piatră artificială nearsă.^ Piatra artificială arsă e fabricată prin fasonarea şi arderea, la temperaturi înalte, a unei paste alcătuite dintr-un material mineral, adus în stare plastică prin adăugare de apă şi de alte substanţe minerale. Din punctul de vedere al temperaturii la care se execută arderea, se deosebesc: piatră artificială arsă, poroasă, şi piatră artificială arsă, vitrifiată, Piatra artificiala arsa, poroasa, e supusă, în timpul fabricării, la o temperatură de ardere inferioară temperaturii de vitrifiere a materialului din care e confecţionată, astfel încît masa lui rămîne poroasă. Din acest grup fac parte: cărămizile obişnuite (v. sub Cărămidă), cărămizile găurite, plăcile pentru placaje, ornamentele smălţuite, ţiglele (v.), tuburile de drenaj, cahlele (v.) pentru sobe, cărămizile refractare (v. sub Cărămidă, şi sub Refractare, produse ~), olanele pentru coşuri (v.), olanele pentru acoperişuri (v.) şi faianţa (v.). Piatra artificiala arsa, vitrifiatâ, e supusă, în timpul fabricării, la o temperatură de ardere mai înaltă, pînă la temperatura de vitrifiere a materialului din care e confecţionată, şi un timp mai îndelungat. Pietrele artificiale vitrifiate sînt dure; lovite, dau un sunet caracteristic; au structură omogenă, sînt impermeabile, negelive, rezistente la acţiunea acizilor şi a bazelor şi au rezistenţe mecanice mari, în special la uzură. Din acest grup fac parte: gresiile ceramice (v,), klinkerul (v.) şi porţelanul (v.). 1. ~ de furbisat. Nav.: Abraziv fin folosit pentru fur-bisarea (curăţirea) pieselor de alamă de la bordul navelor corodate de apa de mare. 2. ~ de moară. Ut., ind. alim.: Fiecare dintre cele două discuri mari de piatră cari servesc la măcinarea seminţelor într-o moară cu pietre (ţărănească). Pietrele de moară pot fi confecţionate din pietre naturale sau din pietre artificiale; ele trebuie să fie rezistente la uzură, omogene şi suficient de poroase. Pietrele naturale din cari se confecţionează pietrele de moară sînt: hidrocuarţitele (cuarţ de apă dulce), gresia cuarţoasă, bazaltul, etc.; cele artificiale se confecţionează, de obicei, din cuarţ de apă dulce, fărîmat şi legat cu un liant de amestec de magnezit ars şi clorură de magneziu. Pietrele -de moară pot fi monobloc sau din mai multe bucăţi prinse între ele cu ciment şi legate cu benzi de oţel. Pietrele de moară sînt montate pe podul morii, cea de dedesubt fiind numită piatra stâtâtoa re (numită şi zâcătoare sau fundoaie), iar cea de deasupra, piatră alergătoare. Piatra stătătoare are o gaură axială, numită buric, prin care trece fusul de fier al prisnelului, iar cea de deasupra are o gaură axială, numită gîriici, prin care trec boabele între pietre, şi în mijlocul căreia se găseşte o bucată de fier, numită pârpâriţâ (numit şi gînjei sau părpâiiţâ), în care se prinde capătul fusului de fier care roteşte piatra Alergătoare. împrejurul pietrelor e montat un cilindru din scoarţă de arbori, numit vâcâiie (sau veşcă, toc ori obod), care împiedică risipirea făinii. 3. ~ de mozaic. Mat. cs.: Agregat mineral alcătuit din granule sau din bucăţi poliedrice de roci magmatice, sedimentare sau metamorfice, folosit la confecţionarea mozaicurilor turnate sau a mozaicurilor veneţiene. Poate fj obţinut, fie din roci masive, fie din deşeurile de la prelucrarea pietrelor naturale, sau din balastiere. Nu pot fi folosite calcarele oolitice şi cochilifere, rocile alterate sau cu începuturi de alterare sub acţiunea agenţilor atmosferici, rocile şistoase şi tufurile vulcanice. Piatra pentru mozaicuri turnate e formată din granule cu dimensiuni de 0,2*•• 15 mm, împărţite în şapte sorturi: sortul 0, cu granule de 0,2* • *0,5 mm ; sortul 1, cu granule de 0,5* * * 1 mm ; sortul 1/3, cu granule de 1***3 mm; sortul 3/5, cu granule de 3-*-5 mm; sortul 5/7, cu granule de 5--*7 mm; sortul 7/10, cu granule de 7* * * 10 mm ; sortul 10/15, cu granule de 10* **15 mm. Se pot fabrica şi sorturi cu alte granulaţii. Fiecare sort trebuie să cuprindă cel puţin 85% de granule cu dimensiunile prescrise, cu următoarele toleranţe: cel mult 5% rest pe ciurul limită superior; cel mult 10% material trecut prin ciurul limită inferior. Raporturile b/a şi cja (a fiind lungimea, & lăţimea şi c grosimea unei granule), începînd cu sortul 3/5, trebuie să aibă următoarele valori medii: b/a—0,66 şi c/a—0,38, pentru granule de formă bună; bja=0,40 şi c/a—0,25, pentru granule de formă admisibilă. Piatra pentru mozaicuri veneţiene e alcătuită din bucăţi poliedrice, obţinute din spărturi de marmură, de aragonit, de onix sau de alte pietre decorative, cari pot fi lustruite şi cari au grosimea de 20***30 mm şi două feţe paralele, cu laturile de 20-H50 mm, cu toleranţe la paralelismul feţelor de ±10%. în cazuri speciale, pietrele poliedrice pot avea numai feţele paralele de formă triunghiulară. Piatra de mozaic trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă coloraţie naturală, nuanţă uniformă şi omogenă, şi structură fără zone alterate; absorpţia de apă s| nu fie mai mare decît 2% ; piatra în granule să nu conţină mai mult decît 1% argilă (părţi levigabile); să aibă duritatea cuprinsă între duritatea calcitului (3, în scara lui Mohs) şi duritatea apatitului (5, în scara lui Mohs); piatra de mozaic granulară să aibă o capacitate de şlefuire corespunzătoare unei uzuri a stratului de mozaic de cel mult 1,8 mm (în medie 1,3 mm), admiţîndu-se şi pietre cu duritate mai mare dacă pot fi lustruite prin frecare. Forma granulelor se determină începînd de la sortul 3/.5, măsurînd dimensiunile a, b, c la 50 de granule luate la întîm-plare. Dacă valorile raporturilor bja şi cja sînt mai mici decît valorile admisibile, se repetă determinarea cu o altă probă, de 100 de granule; dacă aceste valori nu corespund, lotul de-piatră e necorespunzător. Dimensiunile pietrelor pentru mozaicul veneţian se determină măsurînd cu şublerul 30 de bucăţi, alese dintre bucăţile cele mai mari. Abaterea de la paralelismul feţelor se determină măsurînd grosimea fiecărei bucăţi în trei puncte. Capacitatea de şlefuire se determină prin încercarea de şlefuire efectuată asupra a trei plăci de beton mozaicat, —confecţionate cu ciment P 400 şi cu sortul 3/5 din piatra de mozaic supusă încercării, în proporţia de 1: 3 (în masă),—şi care Piatră de polizat 325 Piatră hectomstricl se efectuează tn aceleaşi condiţii ca pentru plăci ie de beton mozaicat. Rezultatul încercării îl constituie media a trei determinări. 1. ^ de polizat. Tehn.: Unealtă abrazivă de forma unui corp de revoluţie, care e folosită la operaţii de polizare, fiind antrenată în mişcare de rotaţie în jurul axei de simetrie. Sin. (parţial) Tocilă. V. şl sub Abraziv. 2. de rafinor. Ind. hîrt., Ind. chim. V. sub Rafinor. 3. /x/ de rectificat. Tehn. V. sub Abraziv. 4. ~ de şlefuit. Tehn.: Sin. Unealtă abrazivă, Abrazor. V.sub Abraziv. 5. ~ de tras. Tehn.: Bară abrazivă de formă prismatică,\ naturală sau artificială, şi avînd, în general, granule abrazive de carbură de siliciu sau de corindon. Piatra de tras are mări-* mea granulelor mijlocie şi e moale (are un grad de duritate mic). Se foloseşte, de obicei, la netezirea tăişurilor uneltelor sau alejnstrumentelor, după ascuţirea cu o unealtă abrazivă. Sin. Piatră de ulei (fiindcă în timpul prelucrării se unge cu ulei), Piatră de carborundum. 6. ~ de var. Mat. cs.: Sin. Piatră de calcar utilizată la fabricarea varului gras (v.). 7. /v/ litografica. Poligr.: Calcar compact (v. Calcar litografic, sub Calcar), alb sau cenuşiu-albăstrui, susceptibil să fie lustruit şi care, datorită porozităţii speciale pe care o posedă, poate fi impregnat cu cerneală litografică şi poate fi folosit la executarea clişeelor pentru imprimare planografică. 8. ~ ponce. Petr.: Sticlă vulcanică albă, cenuşie, uneori cu tonalităţi verzui-gălbui şi cu luciu mătăsos, avînd compoziţia chimică generală a riolitului (v.), şi cu porozitate provocată de degazeificarea incompletă, datorită răcirii prea bruşte a lavei din care a provenit, astfel încît e foarte uşoară şi pluteşte pe suprafaţa apei. Piatra ponce e rugoasă, are duritatea 6, se topeşte la temperaturi înalte în cuptor şi nu e atacată de acizi. E întrebuinţată, fie în bucăţi de forme regulate (de obicei în trunchi de piramidă patrulateră), cu mărimi ale granulelor şi cu durităţi diferite, ca material abraziv (la şlefuirea manuală a suprafeţelor metalice chituite, înainte de vopsire), fie sub formă de pulbere, simplă sau în amestec cu alte substanţe (săpun, argilă, etc.), la fabricarea cărămizilor uşoare, a tencuielilor antiacide, etc.; se mai foloseşte şi ca agregat mineral, la confecţionarea betoanelor uşoare. Se fabrică şi o piatra ponce artificiala, din gresie şi argilă, cu mărimi de granule şi cu durităţi diferite, folosită Ia şlefuirea marmorei, etc. Sin. Spumă de mare. 9. ~ preţioasa. Mineral.: Mineral cristalizat, care se deosebeşte de celelalte minerale printr-o serie de calităţi fizice specifice şi prin faptul că se găseşte mai rar în natură. O piatră preţioasă trebuie să fie transparentă; să prezinte o culoare frumoasă, vie; să nu conţină goluri; să aibă o duritate cîtjmaT mare (de obicei peste 6); să'prezinte un luciu puternic (adamantin, sticlos, etc.) şi un indice de refracţie mare; să nu cliveze sau cel mult să cliveze astfel, încît clivajul să favorizeze tăierea; să prezinte o structură cristal ină şi o formă cristalografică bine definită, care să permită jocuri de lumină (irizaţii); etc. Mineralele cari se aseamănă cu pietrele preţioase, dar au proprietăţile fizice specifice mai puţin nete decît acestea şi cari, în general, se găsesc mai des în natură şi, deci, au un preţ mai mic decît al pietrelor preţioase, se numesc pietre semipreţioase. Pietrele preţioase sau semipre-ţioase mai importante sînt: Cuarţul (v.), cu varietăţile sale colorate (a m e t i s t u I, violet; m o r i o n u I, negru ; c i t r i n u I, galben-auriu sau galben ca iămîia; aventurinu I, galben sau roşu-brun cu irizaţi i; ag at u I şi onixul în variate combinaţi i de culori: negru cu alb, brun cu alb, roşu cu alb, etc.; c r i s o-p r a z u I, verde ca mărul; heliotropul, verde cu pete roşii; opalul nobil, etc.); zirconul (v.); corin-donul (v.) în unele varietăţi colorate (I e u c o s a f i r u I, incolor şi transparent; s a f i r u I, albastru ; r u b i n u I, roşu ; t o p a z u I, verde; co r i n d o n u I stelar, care prezintă fenomenul de asterism, adică scînteiază în lumină, dînd steluţe cu şase raze; smaragdul oriental, verde); spineiul (v.), incolor sau albastru, violet, roşu, etc.; crisobe-riiul (v.), cu varietatea alexandri t, verde ca smaragdul, care la lumina lămpii electrice devine roşu-violet; turma-linul (v.), în varietăţile perfect transparente şi frumos colorate (r u b e I I i t u I, roşu închis; indigolitul, verde închis şi albastru închis, etc.); granaţii (v.) (piropul, roşu închis; almandinul, roşu; grossu larul, galben ca mierea; u warow itu I, verde ca smaragdul); berilul (v.) în varietăţile transparente şi frumos colorate (smaragdu I, verde deschis; acvamarinul, albăstrui ; vorobjevitul, roz; heliodorul, galben); diamantul (v.), incolor sau albastru deschis, galben, brun şi negru; spodumenul (v.), în varietăţile colorate (k u n z i t,. roz; h i d d e n i t, verde sau galben), etc. Cele mai preţioase dintre aceste pietre sînt: smaragdele pure, diamantele, rubinele, safirele şi, uneori, opalurile şi topazuri le. Pietrele preţioase şi semipreţioase sînt folosite, în bijuterie (v. Bijuterie 2), gravate în relief (de ex.: agatul, onixul, turcoaza, jadul şi chiar safirul, rubinul, smaragdul şi topazul) (v. Camee) sau tăiate în briliant (v.) (de ex. pietrele foarte clare şi transparente şi, în general, diamantul), în caboşon (v.) (de ex.: rubinul, safirul), în trepte (de ex.: smaragdul, topazul), în picături de ceară (de ex.: granaţii, ametistul, opalul, etc.), montate pe platin sau pe aur prin agrafe cu gheare sau prin sertisare, pe fond de metal strălucitor, etc. Multe dintre pietrele preţioase s-au putut realiza şi prin sinteză (de ex.: safirul, rubinul, etc.). De asemenea, raritatea acestor pietre a dat naştere şi unei industrii a imitării lor, prin întrebuinţarea unei sticle speciale, foarte refringente şi dense, colorate diferit cu diverşi oxizi coloranţi (v. şî sub Strass). 10. r^> semipreţioasa. Mineral. V. sub Piatră preţioasă. 11. Piatra. 2. Chim.: Sărurile minerale cari, din cauza insolubilităţii lor într-un mediu lichid, se depun sub formă de material aglomerat, care cu timpul devine un material unitar şi rezistent. 12. /v/ de câldare. Mş.: Săruri depusesub formă de material aglomerat provenit din apă sau din abur, în căldări le de abur, în turbinele de abur, în camerele de apă ale motoarelor termice, sau în conductele respective. V. şi Crustă de piatră. îs. ~ de vin. Chim.: KOOC—CHOH—CHOH—COOH. Tartrat acid de potasiu, care se găseşte în mustul de struguri, în tescovină şi în vin, şi care, din cauza unei mici solubiIităţi în apă şi în alcool, se depune pe pereţii butoaielor în cari se păstrează vinul. Din piatra de vin se extrage acidul tartric. Sin. Tartru, Tireghie. 14. Piatra. 3. Chim.: Nume comun pentru unele săruri cu utilizare industrială. 15. ~ acra. Chim.: Numele comun al alaunului de potasiu (v. sub Potasiu). 16. ~ vitrioiicâ. Chim.: Sulfat feric obţinut printr-un tratament special al şisturilor impregnate cu pirite, şi care constituie primul stadiu în fabricarea acidului sulfuric fumans. 17. ~ vînâtâ. Chim., Mineral.: Nume comun pentru sulfatul de cupru cristalizat cu şapte molecule de apă. Se găseşte şi sub forma de mineral: calcantit (v.). îs. Piatra de hotar. Topog.: Sin. Bornă (v. Bornă 1, şi Bornă de frontieră). 19. Piatra de tubing. Expl. petr. V. Mufă specială. oo. Piatra hectometricâ. Drum., C. f.; Sin. Bornă hecto-metrică (v. sub Bornă 2). Piatră kilometrică 326 Piaţă de manevră 1. Piatra kilometrica. Drum., C. f.; Sin. Bornă kilometrică (v. sub Bornă 2). 2. Piaţa, pl. pieţe. 1 .Urb.: Spaţiu amenajat în localităţi, mărginit, în general, de construcţii sau de plantaţii şi în care debuşează, de obicei, una sau mai multe străzi. După caracterul predominant al funcţiunilor pe cari le îndeplinesc, se deosebesc tipurile de pieţe descrise mai jos. Pieţe de degajare şi de punere în valoare a unor clădiri sau complexe publice (ministere, teatre, gări, complexe sportive, uzine). Piaţa respectivă conţine spaţii de circulaţie pentru vehicule şi pentru pietonii cari au acces în clădirile sau în complexele respective, spaţii de parcare a vehiculelor, spaţii plantate cu caracter decorativ şi, uneori, suprafeţe pentru reuniuni ale publicului. Pieţe festive, destinate, în special, desfăşurării serbărilor, paradelor, etc. Pieţe de circulaţie, cari se construiesc, în principal, pentru degajarea circulaţiei vehiculelor la încrucişări de artere cu trafic foarte intens. După modul de amenajare, se deosebesc: pieţe de încrucişare şi pieţe de pietoni. Pieţele de încrucişare sînt destinate în principal dirijării circulaţiei vehiculelor. Aceste pieţe pot fi de tipurile următoare: Pieţe cu încrucişare simplă, în cari circulaţia se face alternativ în diferite sensuri, prin dirijare cu stop, şi la cari, afară de lărgirea trotoarelor, se amenajează o supralărgire a părţii carosabile, în formă de pîlnie. Pieţe giratorii radi ale, în cari pot debuşa mai multe străzi sau artere. Vehiculele cari intră din străzile adiacente virează spre dreapta şi se încolonează într-unul sau în mai multe şiruri în jurul unui nucleu central, circular sau eliptic, şi se desprind din coloană, în dreptul străzii de ieşire, virînd tot spre dreapta. Diametrul nucleului central se dimensionează după numărul străzilor convergente. ' Perimetrul pieţei poate fi circular, poligonal sau neregulat, după împrejurări. în astfel de pieţe, pietonii circulă numai la periferie, fără să traverseze nucleu I. Pieţe giratorii „în turbin ă“, în cari străzile adiacente debuşează în prelungirea laturilor pieţei (dacă e poligonală) sau tangenţial (dacă e circulară). Această dispoziţie e favorabilă circulaţiei, suprimînd virarea la dreapta, la intrarea în piaţă. Pieţe cu circulaţie giroalternativă, în cari vehiculele ocolesc un nucleu central, dar intrarea, respectiv ieşirea din piaţă, se fac alternativ, după o singură direcţie, fiind comandate de o instalaţie de semnalizare optică, automată. în astfel de pieţe nu există decît un singur sens de giraţie în jurul nucleului central, ceea ce suprimă mişcarea de forfecare între vehicule cu direcţii diferite şi permite micşorarea diametrului nucleului la cel mult 30***40 m. Pieţe cu circulaţie mixtă, în parte gira-torie, în parte alternativă. Acest sistem e folosit pentru unele pieţe vechi, cari au fost reamenajate pentru a corespunde traficului intens, modern. Pieţeie de pietoni, în cari e interzisă circulaţia vehiculelor» servesc la circulaţia nestingherită a pietonilor între magazinele, restaurantele, atelierele cari mărginesc, în general, astfel de pieţe. Transportul mărfurilor la magazine se face pe străzi dosnice. Aceste pieţe sînt, în general, de dată recentă (cu excepţia cîtorva exemple mai vechi, datorite unor situaţii speciale). Pieţe de aprovizionare, în cari producătorii vînd direct produsele lor publicului consumator şi în cari, adeseori, aceşti producători găsesc magazine în cari cumpără produse şi obiecte de uz casnic. Astfel de pieţe se amplasează spre periferia oraşelor şi se amenajează cu parcaje pentru vehicule, cu adăposturi pentru oameni şi pentru animale de tracţiune, cu cîntar, cum şi cu galerii amenajate la parterul clădirilor perimetrale. Din punctul de vedere al formei pieţelor, se deosebesc: pieţe de forma regulată (pătrată, dreptunghiulară, trapezoidală, circulară, eliptică, etc.), cu una sau cu irţai multe axe de simetrie sau cu un centru de simetrie; pieţe de formă neregulată, rezultată fie dintr-o formaţie neplanificată, fie din intenţia de a obţine un accent plastic pe un anume element al pieţei sau pentru a crea un element pitoresc. Din punctul de vedere al tratării arhitectonice a pieţelor, se deosebesc: pieţe în cari se pun în valoare una sau cel mult două clădiri principale, de pe laturile pieţei, alcătuind motive dominante (efect concentrat); pieţe în cari se pune în valoare egală întregul perimetru, cu o tratare plastică uniformă (efect dispersat); pieţe în cari se pune accentul principal asupra unui element plastic central, aşezat în interiorul pieţei (monument comemorativ, fîntînă monumentală, etc.). După caracterul dominant, rezultat din tratarea arhitectonică, se deosebesc: pieţe monumentale, pieţe ornamentale şi p i e ţ e fără caracter bine definit. Organizarea de detaliu a pieţelor cuprinde, în general, următoarele elemente: trotoare de circulaţie sau de adunare a pubjicului; părţi carosabile distribuite astfel, încît să corespundă debitului de circulaţie, cum şi necesităţilor de parcare; suprafeţe intermediare amenajate cu peluze, cu partere de flori, cu arbuşti, fîntîni arteziene, oglinzi de apă, grupuri sculpturale, etc. Uneori se folosesc denivelări naturale, pentru a creataluzuri plantate, peroane, balustrade, etc. Se recomandă ca toate elementele de detaliu să fie suficient de scunde, pentru a nu masca elementele arhitectonice principale. 3. Piaţa. 2. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţie bastio-nate şi poligonale, spaţiu larg şi descoperit, amenajat în incinta interioară a fortificaţiei sau în afara ei, pentru adunarea trupelor. Se deosebesc: pieţe de alarmă, în cari se adună trupele în caz de alarmă; pieţe de arme, în cari se adună trupele în caz de atac inamic, de exemplu pe drumul acoperit (v.). 4. Piaţă de combustibil. C. f.: Terenul de depozitare, împreună cu toate instalaţiile de manutenţiune a combustibilului, într-un depou de locomotive. O piaţă de combustibil cuprinde: figurile de depozitare a cărbunilor, rezervoare de păcură, linii de descărcare, linii de alimentare, linii Decauville pentru circulaţia vagonetelor, instalaţii de alimentare a locomotivelor cu combustibil (estacadă, macarale, pod de încărcare, castel de păcură, etc.), etc. 5. Piaţă de încârcare-descârcare. C. f.: Piaţă accesibilă publicului, într-o staţie de cale ferată, pentru manipularea mărfurilor cari se transportă pe calea ferată. E echipată cu linii de cale ferată pentru încărcare şi descărcare, cu instalaţii fixe şi mobile pentru manipularea mărfurilor (macarale, vin-ciuri, cîntare, gabarite, etc.), locuri de depozitare şi magazii pentru mărfuri, drumuri de acces, rampe de încărcare-descăr-care, cheuri de transbordare sau de sortare, etc. Sin. Piaţă de mărfuri, Piaţă publică. 6. Piaţă de manevră. C. f.: Ansamblul liniilor şi al instalaţiilor dintr-o staţie, folosite pentru manevra trenurilor. în general, piaţa de manevră se compune dintr-o linie de tragere şi mai multe linii de manevră. în staţiile mici, piaţa de manevră cuprinde şi piaţa publică; în staţiile mari, piaţa de manevră e independentă de piaţa publică, iar vagoanele manevrate pentru traficul local din piaţa publică sînt aduse pe cale de manevră. în staţiile cu centralizare electrodinamică, piaţa de manevră a staţiei e echipată cu o coloană de manevră, care permite să PiaţS de mărfuri 327 Picătură se manevreze macazurile de la liniile de manevră, în funcţiune de necesităţile de manevră şi la comanda şefului de manevră, care dispune de un aparat special de la care se face schimbarea macazurilor aferente pieţei de manevră. 1. Piaţa de mărfuri. C.f. V. Piaţă de încăr'care-descărcare. 2. Piaţa publica. C. f. V. Piaţă de încărcare-descărcare. 3. Pic, pl. picuri. 1. M/ne; Ciocan de abataj (v. sub Ciocan mecanizat 2). (Termen minier, Valea Jiului.) Sin. Picon. 4. Pic. 2. M/ne: Cuţit pentru lanţul maşinii de havat. (Termen minier, Valea Jiului.) 5. Pic. 3. Nav. V. Arboradă, sub Greement. 6. Pic. 4. Nav.: Lungime de lanţ de ancoră filat la apă, mai mică decît lungimea lanţului filată în mod normal (în condiţiile de fund, vînt şi mare existente). Se deosebesc: pic lung, care e o lungime de lanţ mai mică decît cea normală, dar suficientă pentru a ţine nava un anumit timp (lanţul se virează la pic lung puţin timp înainte de părăsirea ancorajului, pentru a scurta durata manevrei de plecare); pic scurt, care e o lungime de lanţ care abia mai asigură ancorajul (se virează la pic scurt înaintea plecării în formaţie, pentru a asigura o plecare simultană); apic, care e o lungime de lanţ egală cu adîncimea apei (lanţul ancorei e vertical) şi are ioc înaintea smulgerii ancorei. 7. Pic. 5. Geol., Expl. petr., Mine: Fiecare dintre vîrfurile diagramei obţinute în carotajul electric, în dreptul stratelor rezistente sau conductoare, şi care reprezintă anomal ia rezisti-vităţii aparente (p ) sau a potenţialului spontan (Ups), faţă de valorile respective ale maselor vecine (v. şi Carotaj electric, sub Carotaj). 8. Pic prova. Nav.: Spaţiul cuprins între etravă şi peretele de coliziune prova. Picul prova e folosit adeseori ca tanc de apa. Sin. Forepeak. 9. Pic pupa. Nav.: Spaţiul cuprins între ultimul perete etanş din pupa şi etambou. E folosit uneori ca tanc de apă dulce sau ca tanc de asietă (v.). Sin. Afterpeak. 10. Pica. Poligr.: Literă tipografică cu corpul de 12 puncte tipografice. (Termen învechit.) Sin. Cicero. 11. Picaj, pl. picaje. Av.: Zborul în coborîre al unei aeronave, cu sau fără motor, pe o traiectorie avînd un unghi de pantă mai mare decît 45°. La avioane, picajul se efectuează cu motorul în funcţiune sau oprit. Pjcajul de-a lungul unei traiectorii verticale se numeşte picaj la verticală, iar cînd aeronava atinge viteza maximă, în zbor în coborîre cu motor (cu motorul în mers, la avion) sau fără motor (de ex. la un planor sau la un avion cu motorul oprit), se numeşte picaj-limitâ. Teoretic, în cazul unui picaj la verticală, viteza maximă —numităşi viteza limită — e atinsă cînd portanţa e nulă; greutatea aeronavei (plus tracţiunea, dacă picajul se efectuează.cu motor) e echilibrată de rezistenţa totală la înaintare a aeronavei şi, în oarecare măsură, de frînarea produsă de elicea în rotaţie. în picajul obişnuit, iectorie înclinată cu un unghi viteza în picaj e pe otra-9 <90°, V= G cos 9 I. Compunerea forţelor cari solicita avionul în picaj. care se determină din condiţia de stare staţionară a aeronavei (v. fig. /): G cos 9=pi?^F2, unde G e greutatea aeronavei, 9 e unghiul de înclinare al axe de zbor a aeronavei faţă de orizontală, p e densitatea aerului e coeficientul total de portanţă (în figură, pentru simplificare, forţele sînt considerate concurente). V. şi sub Zbor în coborîre. în picajul la verticală, viteza in picaj e : G+Tm - +a) 7t / ! \ / \ i i J \4 \ ' I \g< j i h- .j. I T II. Compunerea forţelor cari solicită avionul în pi-cajul-limită. P(*x. care se deduce din ecuaţia stării staţionare (v. fig. //) G+T=Fi+Fx-, unde F. e forţa fictivă inerţială, Fx e rezistenţa totală la înaintare, T e tracţiunea efectivă a el ir cei (în figură, pentru simplificare, forţele sînt considerateconcurente) şi i?x ecoeficientul total de rezistenţă minimă la înaintare (densitatea aerului p fiind considerată aproximativ constantă). La p icaju l-I i m ită, cînd acceleraţia e nulă, F. e nu! (F-=0) şi avionul atinge viteza limită [(yj) pentru T=Tm-a?Vl ştiind că Tm e tracţiunea teoretică a elicei, care corespunde cuplului motorului şi devine Tm^ 0 cînd motorul e calat sau merge încet („au ralenti“), iar a e coeficientul de frînare al elicei (în general, a e foarte mic); în acest caz, rezistenţa totală la înaintare e Fx=pRx Vj şi ecuaţiadeechilibru dinamic devine: Vl=G+Tm~cc?VK în picaj u 1-1 im ită, viteza maximă (limită) poate lua valori periculoase. Din această cauză, avioanele sînt echipate atît cu indicatoare optice sau acustice de avertisare a atingerii unei viteze periculoase, cît şi cu frîne aerodinamice (voleţi) manevrabile sau automate. 12. Picard, teorema lui Mat.: O funcţiune întreagă care nu se reduce la o constantă are cel mult o valoare excepţională finită. 13. Picâr, pl. picăre. Ind. text.: Piesă auxiliară folosită la războiul de ţesut; organ mobil al mecanismului de lansare a suveicii. E confecţionat din piele tăbăcită după procese tehnologice speciale, pentru a avea o rezistenţă foarte mare la uzura prin frecare; se mai confecţionează din mase plastice, cu sau fără inserţii textile (v. fig.). Picăr de piele. 14. Picâturâ, pl. a) vedere din faţă; b) vedere laterală; 1) picăr; picături. 1. Fiz.: Mic 2) bagheta de conducerea picărului; 3) inelele corp I ichid, înechili- de uzură dintre baghetă şi picăr; 4) porţiunea bru sub acţiunea for- cu care picărul loveşte suveica. ţelor capilare şi a grentăţii proprii şi, eventual, a unor forţe arhimediene, a cărui suprafaţă liberă are o formă în întregime convexă, şi care se poate găsi în cădere sau în suspensie într-un fluid, suspendat de un corp solid sau depus pe suprafaţa unui corp solid ori a unui lichid. Picăturile în suspensie într-un fluid sînt în echilibru numai dacă densitatea fluidului e egală cu densitatea Iichidu-lui care formează picătura. în acest caz, greutatea picăturii şi forţele arhimediene se compensează şi acţionează asupra Picătură 328 Pichet picăturii numai forţele capilare, picătura obţinînd forma unui corp mărginit de o suprafaţă minimă pentru volumul ei, adică, pentru picătura care pluteşte liber în masa fluidului, forma sferică. Această formă e şi aceea a picăturilor mici în cădere în masa unui fluid. Dacă acest fluid permite şi evaporarea, dimensiunile picăturii descresc, în cursul căderii. Un exemplu important de picături suspendate e acela al picăturilor cari se formează la extremitatea inferioară a unui tub cilindric vertical cu secţiune circulară; au o formă care depinde de volumul de lichid ieşit din tub (v. fig. /), pentru un lichid dat şi pentru un tub cu rază dată şi constituit dintr-un material dat. Cînd volumul de lichid ieşit creşte, picătura începe să se stranguleze şi, 3 b C fj cînd greutatea picăturii a atins o anumită valoare, care depinde de /. Fazele formării unei picături natura lichidului şi de diametrul de apă la capătul unui tub. tubului, picătura se desprinde prin ruperea în dreptul strangulării; volumul lichidului desprins e deci mai mic decît volumul lichidului ieşit din tub. Greutatea picăturii desprinse depinde de natura lichidului şi de raza tubului, şi e dată de o expresie de forma: r fiind raza tubului, y constanta capilară a lichidului şi V volumul picăturii. Nu se poate obţine o expresie în termeni finiţi a funcţiunii f(rj^V), cum nu se poate obţine ecua- ^ ţia suprafeţei care măr- 8 gineşte picătura. Picăturile depuse pe UAB suprafaţa unui lichid Picatu(.a pe suprafaţa unui a)t lichid, au o formă lenticulara (v. fig. //). Forţele capilare sub acţiunea cărora se menţine picătura—tensiunea superficială y^ a lichidului A din care e formată picătura, tensiunea superficială y^ a lichidului B pe care e depusă picătura, şi tensiunea interfacială y^5 a celor două lichide — au valori cari, în cazul limită de stabilitate, verifică relaţia: sin o>i_sin co2_sin 6>3 ta riT~~ rab ' care exprimă că fiecare dintre aceste forţe e egală şi opusă cu rezultanta celorlalte două. Picătura e stabilă şi dacă YA~l~YAB> TE’ devine un strat subţire pe suprafaţa lichi-dului B, dacă YA + YAB) vedere în plan ; 1) picoţi; 2) podea de scînduri; 3) susţinere definitivă cu'grinzi, stîlpi şi palplanşe. Cînd terenul e prea tasat şi presiunea din faţa picoţilor opreşte înaintarea lor, se găureşte masa picoţilor, se lasă să se scurgă roca sfărîmată din spate şi, cînd se constată că presiunea s-a micşorat, se înfundă găurile dintre picoţi şi se continuă baterea lor. în acelaşi timp cu consolidarea tălpii galeriei prin picoţi se înaintează şi în părţile laterale, talpa acoperindu-se apoi cu scînduri. Susţinerea cu picotaj e provizorie şi, pentru galeriile cu o utilizare mai îndelungată, trebuie înlocuită cu o susţinere definitivă. a. Picotit. Mineral.: (Fe, Mg)-(AI, Cr, Fe)203. Varietate de spinel cromifer, întîlnită frecvent în rocile peridotitice şi în zăcămintele de cromit. 4. Picou, pl. picouri. Metg.; Sin. Ac de aerisire (v.). 5. Picrat de guanidinâ, Expl.: C6H2(0H)N03-C(NH2)2NH. Exploziv puternic, cu viteză de detonaţie mare (8000 m/s). Se prezintă în cristale galbene, aproape insolubile în apă, cari prezintă, faţă de acidul picric, avantajul de a nu da duble descompuneri cu nitraţii metalici. în amestec cu trinitro-glicerină formează un exploziv foarte puternic şi brizant, de exemplu amestecul de 25% picrat de guanidină cu 75% nitroglicerină. 6. Picric, acid Chim.: .2,4,6-Trinitrofenol. Se prezintă sub formă de cristale aciculare galbene, cu gust amar. Are p. t. 121,8°; solubilitatea în apă la 20°, 1,23%, iar la fierbere, 7%; soluţia sa apoasă are culoare galbenă, ca şi soluţiile alcoolice sau eterice. SolubiIitatea în alcool absolut la 20° e de 6,23%, iar în eter absolut, 1,08% ; e puţin solubil în sulfură de carbon, în cloroform, însă e mai solubil în hidrocarburi aromatice şi în esteri. Soluţiile apoase colorează lîna, mătasea şi pielea în galben. Acidul picric e un acid tare deoarece, prin introducerea grupărilor nitro- în molecula fenolului, constanta de aciditate creşte la 1,6* 10_1, adică e mult mai mare decît a unui acid monocarboxilic obişnuit. Gruparea fenolică din acidul picric prezintă o reactivitate specială. Agenţii cloruranţi, ca pentaclorura de fosfor, înlocuiesc gruparea —OH şi dau clorură de pierii (2,4,6-trini-tro-ciorbenzen) care, prin hidroliză cu apă rece, regenerează acidul picric, iar prin reacţia cu amoniac trece în picramidă (2,4,6-trinitroanilină). Proprietatea acidului picric de a forma compuşi de adiţie cu hidrocarburi aromatice, fenoli, amine, alcaloizi, mulţi dintre aceşti compuşi fiind cristalizaţi, e folosită la identificarea, separarea şi purificarea unor substanţe organice. Aceste combinaţii moleculare se descompun uşor, prin tratarea cu amoniac sau cu hidroxid de sodiu şi se recuperează, astfel, substanţa iniţială. Acidul picric explodează la temperaturi mai înalte decît 300° sau prin şoc, sub influenţa unei amorse de fulminat de mercur; de asemenea, prin încălziri în prezenţa unei cloruri, a unui clorat, a unui nitrat, a unei substanţe organice. Formează cu metalele săruri, majoritatea cristaline, colorate în galben şi mult mai explozive decît acidul liber. Eterii săi, trinitroanisolul (eterul metilic) şi eterul etilic, sînt incolori. E un exploziv suboxidat, neavînd oxigenul necesar pentru o ardere totală. Picraţii explodează mult mai uşor. Acidul picric atacă metalele; de aceea, înainte de introducerea acidului picric, părţile metalice ale recipientelor de transport, aparatură sau grenade se acoperă cu un strat de lac. Acidul picric e toxic; ingerat în cantităţi de 1,2 g produce intoxicaţii, iar inhalarea de mici cantităţi de praf de acid picric provoacă bronşite; contactul cu pielea produce der-matite. Se obţine prin nitrarea fenolului, după mai multe procedee. Nitrarea directă cu acid azotic concentrat e destul de dificilă; de aceea se preferă nitrarea fenolului în două trepte, prima fază realizîndu-se cu acid azotic diluat, iar a doua, cu amestec sulfonitric. Prin alt procedeu, fenolul e întîi sulfonat, obţinîndu-se acid 2,4-fenol-disulfonic care, prin tratare cu acid azotic, trece în acid picric. Ca materie primă se foloseşte, de asemenea, clorbenzenul, care e trecut cu amestec sulfonitric în 2,4-dinitroclorbenzen; în acesta se înlocuieşte clorul cu OH, prin hidroliză alcalină, şi se obţine 2,4-dinitrofenol, care e supus din nou nitrjirii, pentru a obţine acid picric. —1 22 336 Mcurare, punct de Nitrarea oxidativă a benzenului la acid picric cu acid azotic şi azotat de mercur pare să fie procedeul cel mai rentabil de preparare a acidului picric. Acidul picric e folosit ca exploziv sub diferite numiri: lidită, melinită, ecrazită; ca intermediar în sinteze de coloranţi: nigrozină, indulină, coloranţi de bumbac substantivi; ca atare, ca materie colorantă galbenă; în laborator, la identificarea şi separarea multor compuşi organici; în Medicină, la tratarea arsurilor superficiale şi ca antiseptic. Acidul picric se transportă luîndu-se toate precauţiile prescrise pentru explozivi. Sin. 2,4,6-Trinitrofenol. 1. Pierit. Petr.: Rocă magmatică efuzivă, paleovulcanică, corespunzătoare peridotitului (v.), constituită, în principal, din olivina, adeseori serpentinizată, şi augit, alături de cari se mai pot întîlni: biotit, hornblendă şi hipersten, cum şi oxid de fier şi apatit, ca minerale accesorii. Are structura ofitică şi culoarea verde-neagră sau neagră. Varietăţile microlitice se numesc porfirite picritice şi apar, asociate cu diabazele, în masivul renan, în Pirinei, în Anglia şi în ţara noastră. Porfirite picritice sînt şi kimberlitele (v.). 2. Picrocarmin S. Chim., Ind. text.: Reactiv care serveşte la identificarea fibrelor. Se prepară disolvînd acid carminic în puţină apă, şi adăugînd amoniac în exces, pînă cînd culoarea roşie deschisă devine roşie-albastră. Se fierbe totul pînă cînd dispare mirosul de amoniac, şi se adaugă o soluţie de acid picric (3%), care a fost neutralizată cu amoniac. Amestecul se acidulează cu acid clorhidric diluat. în această soluţie, diferitele fibre textile se colorează în două minute, la rece; bumbacul, în roz intens ; iuta şi lîna, în galben ; inul, în roz; mătasea degomată, în portocaliu; borangicul, în roşu-maron închis; fibra artificială viscoza, în roz deschis; fibra artificială cupro, în roşu-albastru închis ; fibra artificială acetat, în verde-gălbui. 3. Picrocromif. Mineral.: Sin. Magnocromit (v.). 4. Picrofarmacolit. Mineral.: Varietate de farmacolit (v.), care conţine o anumită cantitate de magneziu şi puţin arsen, dar mai multă apă decît farmacoliţul. 5. Picromerit. Mineral.: Sin. Schonit (v.). 6. Picrotoxinâ. Farm.: C30H34O13. Principiul activ şi amar al fructelor diferitelor specii de Cocculus, în cari se găseşte (1***1,5%) alături de picrotină, coculină, acid malic, substanţe grase şi răşinoase. Se prezintă sub formă de cristale incolore, inodoret^ foarte toxic; are p. t. 199--*200o; e puţin solubil în apă şi înr^ter; e solubil în alcool şi în cloroform. Picrotoxinâ e cel mar'puternic analeptic cunoscut, fiind întrebuinţată în tratamentul intoxicaţiilor cu barbiturice sau cu alte substanţe cu acţiune depresivă asupra sistemului nervos central. Acţionează asupra centrilor bulbari, asupra centrului vagal, cum şi asupra altor centri vegetativi parasimpatici, fără să acţioneze asupra terminaţiilor nervoase. 7. Pictare. 1. Arta: Operaţia de executare a unei picturi. 8. Pictare. 2. Arta: Ornamentarea unui obiect prin mijloacele artei picturii. 9. Pictor, pl. pictori. Arta: Artist sau tehnician specialist în lucrări de pictură. 10. Pictural. Arta: Calitate a unei lucrări artistice de a fi executate prin mijloacele artei picturii. 11. Pictura. '1. Arh.: Arta reprezentării pe o suprafaţă, prin linii, nuanţe, umbre şi lumini, a imaginilor din natură, portretate sau simbolice, cu ajutorul unor substanţe colorate. Începînd cu Renaşterea, se execută portrete cu caracter laic, uneori combinate cu scene din legende mitologice. Începînd cu secolul XVIII, pictorii reprezintă şi alte subiecte, ca peizaje, scene de viaţă casnică, „naturi statice", pentru ornamentarea caselor, iar pictorii oficiali reprezintă bătălii sau alte fapte de arme. în secolul XIX apare tendinţa de a se reprezenta natura cît mai real, înlăturînd imaginile convenţionale. în secolul XX, natura începe să fie reprezentată interpretativ, ajungîndu-se uneori la figuri schematizate, iar alteori, la forme geometrice sau la compoziţii „abstracte". Picturile devin elemente curente de ornamentare a locuinţelor, piese de colecţii şi, uneori, de muzeu. Paralel cu această evoluţie a picturii s-a dezvoltat pictura decorativă (ornamentală), aplicată pe diferite obiecte de folosinţă, pentru a le înfrumuseţa (de ex.: pe obiecte de ceramică, de metal, lemn, ţesături, etc.), sau folosită ca element de ornamentaţie arhitectonică. 12. Pictura, pl. picturi. 2. Arta: Lucrare artistică, executată pe suprafaţa unui obiect, prin mijloacele artei picturii (v. Pictură 1), pentru a reda un aspect din natură, înfăţişarea uneia sau a mai multor fiinţe sau obiecte, ori pentru a reprezenta o compoziţie abstractă sau simbolică. —După materialul din care e făcut suportul picturii, se deosebesc: pictură pe lemn, pe pînză, pe carton, pe sticlă, pe porţelan, pe faianţă, pe fildeş, pe metale, pe email, picturi murale (în general cu dimensiuni mari, aplicate pe pereţii unei construcţii), etc. — Din punctul de vedere al felului cum sînt preparate culorile, se deosebesc: picturi în laviu (v.); picturi în acuarelă (v.); picturi în guaşă (v.); picturi în pastel (v.); picturi în ulei (începînd cin secolul XV, căpătînd o mare răspîndire) cari se execută cu culori disolvate în ulei, aplicate cu pensula şi cari, după uscare, capătă un aspect strălucitor; picturi cu ceară, executate cu culori amestecate, la cald, cu ceară topită, şi cari sînt aplicate, cu pensula, în general pe un carton (retuşuri se execută prin topirea suprafeţei colorate, cu ajutorul unui fier cald; e un procedeu dificil, folosit mai ales de artiştii greci şi de cei egipteni); picturi „a tempera", executate cu culori amestecate cu o pastă de clei de piele sau de ou (albuş şi gălbenuş) şi cari sînt aplicate pe suport, cu pensula (aspectul lucrării e mat, deşi culorile aplicate sînt vii; nu rezistă la intemperii; a fost folosită mai mult la picturi de şevalet, în special pînă Ia apariţia picturii în ulei); picturi „al fresco" sau fresce (v.); picturi în email, cari se execută prin aplicarea, cu pensula, pe un obiect (în general ceramic sau metalic), a unui email special (transformat într-un praf foarte fin, care se amestecă cu un ulei gros de lavandă sau de garoafe, şi căruia i se adaugă, înainte de întrebuinţare, ulei de terebentină cu punct de topire înalt, care uşurează uscarea), obiectul fiind introdus apoi într-un cuptor special, în care se efectuează arderea culorilor, de preferinţă începînd cu aceea care are punctul de topire mai înalt, pentru a se transforma într-un smalţ care se acoperă ulterior cu un fondant, pentru a-l apăra de distrugere. 13. Pictura. 3. Artă: Ansamblu de lucrări picturale aparţinînd un^.i ţări, unei epoci sau unui gen (şcoală de pictură) şi prezentînd anumite caractere comune. Exemple: pictura pompeiană, cu caracter decorativ, folosită la decorarea interioarelor, în antichitatea romană; pictura bizantină, caracterizată prin fresce remarcabile, răspîndite în Europa orientală şi în italia; pictura „Primitivilor" (artişti italieni, francezi, flamanzi), care s-a dezvoltat la sfîrşitul Evului Mediu ; pictura Renaşterii italiene, etc.; pictura naturalistă, pictura impresionistă, etc. 14. Piculina, pl. piculine: Instrument muzical din clasa instrumentelor de suflat. Ca formă e un flaut mic şi produce octava superioară a flautului obişnuit. Sunetele sînt ţipătoare şi, pentru unele persoane, sînt dezagreabile. 15. Picurar, pl. picurare. Cs. V. Lăcrimar 2. 16. Picurare, Tehn.: Operaţia prin care se Iasă un lichid să cadă picătură cu picătură. 17. /v, punct de Ind. petr.: Temperatura la care bitumurile, răşinile, unsorile consistente, au o anumită viscozitate suficient de mică pentru a putea curge printr-un orificiu calibrat. Practic, punctul de picurare reprezintă trecerea din starea plastică în starea fluidă. Determinarea acestuia se face Piedestal 337 Fiele Aparatul Ub-belohde. 1) tub metalic; 2) termometru; 3) niplu. cu aparatul Ubbelohde, care se compune din următoarele părţi (v. fig.): un tub metalic 1, care are ia partea superioară un orificiu lateral; un termometru 2, cu lungimea de 230 mm şi diametrul exterior de 8---9 mm şi a cărui scară e marcată, pe o placă de sticlă mată, cu divi-ziuni din grad în grad, de la 0---1250 sau de la 80-**200°; un niplu de sticlă sau de cupru 3, cu înălţimea de 12 mm şi care are un orificiu calibrat cu diametrul interior de 3 mm. Niplul de sticlă e folosit ia determinarea punctului de picurare al vaselinelor şi al unsorilor consistente, iar niplul de cupru, la determinarea punctului de picurare al răşinilor şi al bitumurilor. Pehtru efectuarea determinării, aparatul se montează, cu ajutorul unui dop de cauciuc găurit, în interiorul unei eprubete de sticlă, care- are lungimea de 180---200 mm şi diametrul de 40--*45 mm, şi care se introduce într-un pahar Berzelius umplut cu apă sau cu un ulei aib (cu punctul de infiamabiIitate de cel puţin 180°). Marginea inferioară a niplului trebuie să fie la 25 mm de la fundul eprubetei, iar eprubeta trebuie să fie cufundată în lichidul din pahar pe o. lungime de 150 rnm. încălzirea lichidului din pahar trebuie condusă astfel, încît termometrul aparatului, începînd de la o temperatură cu ,20° mai joasă decît punctul de picurare presupus, să indice o creştere de temperatură de*1° pe minut. Temperatura la care cade prima picătură de material din orificiul niplului reprezintă punctul de picurare al materialului încercat. Punctul de picurare dă indicaţii asupra comportării materialului respectiv la temperaturi înalte. 1. Piedestal, pl. piedestale. 1. Arh.: Element de arhitectură care serveşte ca suport pentru o statuie, pentru un grup sculptural sau ornamental (vas decorativ, trofeu, emblemă, etc.) şi, în urtele cazuri, pentru coloane sau pilaştri (v.). Poate avea forma de cub, de prismă, de trunchi de piramidă sau de con, sau forme rezultate din combinarea acestora. în unele cazuri e constituit din elemente de arhitectură clasică (bază, trunchi, cornişă). Feţele laterale ale piedestalului pot fi ornamentate cu baso-rel iefuri, cu inscripţi i, canei uri sau cu alte elemente decorative* Sin. Soclu. # 2. Piedestal. 2. Ind. text.: Suport pentru bobinele cu aţă de la maşinile de cusut, tricotat, etc., putînd avea 2, 3, 4, 5 şi mai multe loAşuri pentru bobinele cu fire sau cu aţă. 3. Piedica, pl. piedici. Tehn.: Dispozitiv care asigură blocarea unu] organ mobil al unui mecanism, eventual interzicerea mişcării într-un sens a acestuia sau întreruperea mişcări i lui într-un anumit punct. Astfel, se deosebesc: piedică de blocare, piedică de contrasens şi piedică de întrerupere. Piedica de blocare împiedică mişcarea unui anumit organ mobi I, prin suprimarea tuturor libertăţilor de mişcare pe cari le avea. Exemple sînt: piedica armei de foc, care imobilizează dispozitivul de percusiune al armei; zăvorul unei broaşte desiguranţă, carese impbilizeazăîn poziţia închisă sau deschisă; sabotul de zează roata prin frecarea de repaus, cînd e apăsat pe roată; etc. Piedica de contrasens împiedică mişcarea într-un sens a unui organ mobil, permiţînd însă mişcarea în sensul admis. Exemple sînt: clichetul unei roţi inelichetabile (v. fig. /), care nu permite rotirea acesteia decît într-un singur sens ; dispozitivul de roată semiliberă, care permite mişcarea roţii într-un anumit sens (v. fig. //); etc. Piedica de întreru- pere împiedică mişcarea unui organ mobil într-un punct al’traiectoriei sale, în anumite condiţii prestabilite. Exemple: opritoarele, cum e opritorul de linie (v.); Iimi-toarele, cum e limitorul de cursă (V.). 4. Ind. ţâr.: Sin. Cleşte II. Roată semiliberă. 1) arbore canelat; 2) disc cu dispozitiv. de blocare, alcătuit I. Roată cu clichet. 1) roată inclichetabilă; 2) clichet. frînă al unei roţi, care imobiIi- (v. Cleşte 5, şi sub Moară de VÎnt.) d'n ^ile (4) şi opritor elastic (5); 5. Pielărie, articole de ~.lnd. 3) coroana exterioară a roţii. piei.: Produse prelucrate şi confecţionate din piei tăbăcite, folosite în industrie, în agricultură şi pentru încălţăminte, îmbrăcăminte, etc. Articolele de pielărie pot fi produse semifabricate (de ex.; talpă, piei pentru feţe de încălţăminte,, crupoane pentru curele de transmisiune piei pentru îmbrăcăminte, pentru mănuşi, etc.), sau produse fabricate (de ex.: încălţăminte, curele de transmisiune, articole tehnice, harnaşamente, etc.). După originea materiei prime, obţinute din prelucrarea piei lor crude, produsele semifabricate sînt: de bovine, şi bivo-line (de ex.: talpă, piei de feţe pentru încălţăminte, crupon pentru curele de transmisiune, articole tehnice, harnaşamente, valize, serviete, etc.); de ovine şi caprine (de ex.: chevreau chevrette, piei pentru haine, piei pentru mănuşi, meşină, etc.); de porcine (de ex.: talpă, meşină, piei pentru feţe, pentru materiale de protecţie, pentru mănuşi, etc.); de cabaline (de ex.: talpă, piei pentru feţe, pentru îmbrăcăminte, etc.) şi de canine (de ex.: meşină, piei pentru feţe, etc.). — După procesul tehnologic folosit la prepararea materiei prime, articolele se împart cum urmează: articole de pielărie executate din piei tăbăcite vegetal (de ex.: talpă, toval, blanc, meşină, etc.); din piei tăbăcite mineral (de ex.: box, chevreau, chevrette, crupoane pentru curele de transmisiune, etc.) şi din piei tăbăcite combinat (deex.: bizon, talpă, crom-tanin, etc). După domeniul de utilizare, ele se împart cum urmează: articole pentru încălţăminte (de ex.: talpă, piei pentru feţe, meşină, etc.); pentru articole tehnice (de ex.: crupoane pentru curele de transmisiune, piei pentru garnituri, pentru piese de maşini, etc.); pentru harnaşamente (de ex.: blanc, toval, etc.); pentru îmbrăcăminte şi pentru mănuşi. Produsele fabricate se clasifică cum urmează: articole tehnice (de ex.: curele de transmisiune, garnituri, piese de maşini, etc); încălţăminte (de ex.: civilă, de sport, de protecţie, miiitară, etc.); articole de curelărie şi de voiaj (de ex.: ş i, harnaşamente, geamantane, serviete, etc.); îmbrăcăminte (de ex.: mantale, scurte, salopete, haine pentru zbor, etc.); mănuşi. — Sin. Pielărie. 6. Piele, pl. piei. Ind. piei.: Organ de apărare a corpului animalului în timpul vieţii, contra intemperiilor, a traumatismelor sau a pătrunderii microorganismelor şi a substanţelor nocive, servind ca filtru pentru razele ultraviolete, ca organ termoregulator, secretor şi excretor şi ca organ de simţ. Pielea e constituită din trei părţi (v.fig. /), cari se deosebesc fundamental prin geneza, structura, compoziţia chimică şi funcţiunile lor fiziologice: epiderma (v.), derma (v.) şi hipoderma (v.). Pielea brută e pielea jupuită de pe corpul diferitelor animale şi se foloseşte ca materie primă în industria pielăriei, în stare crudă sau conservată prin sărare, prin uscare sau prin sărare şi uscare. 22 Piele 338 Piele Din cele trei părţi ale pielii, pentru industria pielăriei prezintă importanţă numai derma, partea folosită excluziv în procesul detăbăcire; celelalte două părţi, epiderma şi hipo-derma, sînt îndepărtate în cursul operaţiilor chimice şi mecanice preliminare tăbăcirii. Pieile diferitelor animale diferă sensibil în ce priveşte întrebuinţarea lor în industria pielăriei. Pieile de bovine au cea mai mare importanţă din punctul de vedere cantitativ şi valoric. în primul rînd cele ale animalelor cari aparţin genului Bos tau-rus (vita cornută domestică), apoi genului Bos indicus(boul cu cocoaşă din India, zebul) şi genului Bubalus buffalus (bivolul). Pieile de taurine (genul Bos taurus) cuprind piei de mărimi variabile, de la cele de tauri, boi, vaci şi mînzaţi de diferite greutăţi pînă la pieile de viţel, cari sînt cele mai uşoare. Se face o distincţie între pieile de taurine provenite din ţările Europei şi ale Americii de Nord şi cele importate d in ţări leexotice, acestea din urmă fiind caracterizate prin defecte mai multe, provenite din timpul vieţii animalu- iui, de la jupuire sau de epidermă. 2)strat cornos. 3) membrona la conservare. Pieile de ba2ilar-. 4) derma. 5) papi|a nervoasă. bovine smt apte pentru 6) papi|ă vascuIară. 7) nervi. 8) vase. fabricarea celor mai im- 9) g|ande sebQCee. W) g|ande sudoripare. portante sortimente de piei tăbăcite ca: piele pentru talpă; pentru curele de transmisiune şi alte articole tehnice; boxuri cu faţa naturală şi corectată; piei pentru feţe de încălţăminte, etc. Pielea de bivol, foarte rezistentă, însă cu structură şi grosime neuniformă, e aptă aproape excluziv pentru articole tehnice. Pielea de cal e caracterizată printr-o structură mai rară a stratului papilar în regiunea spinării, datorită cărui fapt această porţiune, numită tehnologic „gît", e folosită la fabricarea unei piei pentru feţe de încălţăminte asemănătoare chevreau-ului. Regiunea crupei, în care stratul reticular e constituit dintr-un ţesut de fibre conjunctive colagene de o fineţe şi desime extraordinară, se prelucrează separat de restul pielii, sub numirea tehnologică de „crupe sau oglinzi de cal", din cari se face mai ales talpă. Pieile de ovine au o structură rară, datorită lînii abundente implantate în fol icul i piloşi adînci şi răsuciţi şi celulelor de grăsime cari sînt incluse în număr mare în ţesutul conjunctiv al dermei. Pieile de miel sînt mai compacte şi se întrebuinţează la fabricarea unor sortimente de piei de mănuşi şi velur, în timp ce pieile de oaie sînt bune în special pentru fabricarea pieilor pentru căptuşeli (meşină) şi a unor sortimente de piei de haine, de piei pentru feţe de încălţăminte (chevrette) şi de piei tehnice. Pieile de capră au o structură istologică mai compactă decît cele de ovine, sînt mai puţin grase decît acestea şi au o faţă cu un desen caracteristic frumos şi cu o bună rezistenţă la uzură. Sînt bune pentru fabricarea pieilor pentru feţe de încălţăminte (chevreau), a pieilor pentru îmbrăcăminte, pentru marochinărie, etc. Pieile de iezi se întrebuinţează în mare măsură la fabricarea pieilor de mănuşi. Pielea de porc, din punctul de vedere istologic, nu prezintă diferenţă între stratul papilar şi stratul reticular. Fol icuIii piloşi pătrund prin întreaga grosime a dermei, rădăcina părului fiind implantată în hipodermă, iar orificiile acestora, mari, dau la suprafaţă, împreună cu desenul rugos format de papi lele pronunţate ale dermei, un aspect caracteristic, asemănător aceluia al unei coji de portocală. Pielea de porc se utilizează , în special, pentru piei de marochinărie şi, datorită unor tehnici speciale, în măsură din ce în ce mai mare, şi pentru piei de feţe cu faţa corectată sau velur. Din pieile de porc foarte grele se fac piei pentru branţuri, talpă şi unele articole tehnice. Folosite curent în industria tăbăcăriei, dar de importanţă secundară, sînt şi pieile: de cîine, de cămilă, de cangur, de cervidee, de ren, de focă, de peşti diverşi, de crocodil, de şopîrlă, de şarpe şi de struţ. Jupuirea pielii se face după incizarea ei de-a lungul unor linii bine stabilite, astfel încît, după despărţirea pielii de trunchi şi întinderea ei în plan, să aibă o suprafaţă regulată şi simetrică faţă de linia şirei spinării. Lipsa de simetrie, scobiturile şi tăieturile de cuţit produse pe partea cărnoasă a pielii în timpul jupuirii constituie defecte de jupuire. Unele piei, cum sînt cele de ovine şi de caprine, se jupoaie sub formă de „burduf", nedespicate pe burtă, ci trase ca un ciorap peste capul animalului. Porţiuni ale pielii jupuite poartă diferite numiri, corespunzătoare părţii corpului pe care o acoperea: frunţi, cap, umăr, spinare, crupă, burtă, picior, coadă. La pielea tăbăcită, burta cu piciorul anterior şi posterior aferent şi cele două ii corespunzătoare subsuorilor constituie o poală ; crupa şi cu spinarea alcătuiesc c r u p o n u I ; umărul împreună cu capul constituie gîtu I ; o jumătate de piele se numeşte canat, iar o piele fără cele două poale se numeşte h e c h t. Defectele pieilor provenite din timpul vieţii animalului sînt: dangalele (mărcile de foc) cu cari se însemnează vitele în anumite regiuni; zgîrieturile de mărăcini şi de sîrmă ghimpată ; zgîrieturi le de ţesală; împunsături le de ţepuşă, de furcă şi alte deteriorări mecanice; modificări patologice datorite negilor, tumorilor, eczemelor, dermatomicozelor; defecte datorite paraziţilor, dintre cari perforaţiile larvelor de streche au o importanţă economică foarte mare, egalată numai de a căpuşelor exotice, pe lîngă cari se mai pot menţiona cele provocate de acarieni, etc. Pe burta animalelor ţinute în graj-* duri se observă uneori deteriorări provocate de baligă şi urină. în scopul depozitării şi transportului pînă ia punerea în fabricaţie, pieile se supun unui proces de conservare prin uscare, prin sărare şi uscare, prin sărare simplă sau prin îngheţare, al cărei rol e de a împiedica intrarea în putrefacţie a pielii. Defectele de conservare sînt de natură microbiană şi se datoresc, fie unei conservări necorespunzătoare, fie depozitării în condiţii cari anulează parţial sau total efectul metodei de conservare folosite. Aceste defecte se manifestă prin apariţia unor pete colorate pe partea cărnoasă sau chiar şi pe faţa pielii, aşa-numitele pete de sare, deteriorarea putînd merge pînă la apariţia defectului de h ă m u ş i r e, care denotă o acţiune atît de avansată a microorganismelor, încît stratul bazai al epidermei e distrus şi părul poate fi îndepărtat uşor de pe faţa pielii. Unele adausuri necorespunzătoare la sarea folosită pentru conservare pot provoca pete sau modificări ireversibile ale pielii. Defectele pot fi provocate şi de gîndaci, molii şi anumite muşte, Pentru evitarea tuturor acestor defecte, pieile crude trebuie să fie depozitate în 339 Piele depozite uscate, întunecate, bine ventilate şi cu temperatură joasă (pentru evitarea autoîncingerii pieilor). Pielea conţine circa 65% apă, circa 33% substanţe proteice, circa 0,5% substanţe minerale şi circa 2% substanţe grase. Apa e scăzută în cursul procesului de tăbăcire pînă la circa 14% (conţinutul mediu de apă al pieilor finite). Din punctul de vedere chimic, substanţele proteice se împart în: substanţe nestructurate, cele cari în procesul de tăbăci re sînt îndepărtate în cursul înmuierii, cenuşăririi şi sămăluirii, şisubstanţe structurate, numai parţial îndepărtate (cheratinele), fiind în cea mai mare parte transformate în piele tăbăcită. Substanţele proteice nestructurate sînt constituite din circa 3,5% albumine şî globuline (aflate în celulele ţesutului conjunctiv şi în limfă), apoi fosfoproteide, cromoproteide, glico-proteide şi melanine. Substanţele proteice structurate sînt constituite din circa 98% colagen (substanţa de bază a fibrelor conţinute în glandele sebacee ale părului, din sterinele epidermei şi ale părului şi din fosfatidele epidermei, sînt îndepărtate în cea mai mare parte în cursul operaţiilor preliminare tăbăcirii. Pielea finită se obţine prin prelucrarea pielii brute şi e folosită pentru confecţionarea încălţămintei, îmbrăcămintei, a articolelor tehnice, pentru tapiserie, marochi-nărie, etc. Procesul tehnologic de fabricarea pielii finite (v. Schema procesului tehnologic al fabricării pieilor) consistă din operaţii prin cari pielea brută e liberată de epidermă, de hipodermă şi de elementele nefolositoare (proteine nestructurate, grăsimi), transformată prin tăbăcire într-un produs imputrescibiI, vopsită şi, eventual, unsă, supusă unor operaţii mecanice de uniformizare şi reducere a grosimii, de înmuiere, lustruire, presare şi finisare (cu diverse vopsele Procesul tehnologic al fabricării pieilor Piele brută j înmuiere-* Cenuşărire-» Depărare, şeruire (decărnare), şpăltuire (despîcare)-vDecGtlcificare—■ 4- Sâmăluire Ungere I Uscare Şlefuire preliminară Reînmuiere 4- 'Retăbăcire vegetal ă'sau sintetică Piclare I 4- Degresare 4^ Tăbăcire cu crom Fălţuire (egalizare) 4" Neutralizare ---------1 * Vopsire 4- Ungere Vopsire I 4^ Ungere Uscare * 4" Uscare Aşezare în 4- rumeguş Aşezare 4- în rumeguş Ştoluire Ştoluire Tragere pe-rame 4^ + \ Şlefuire I Şlefuire 4, r’-. + 4r Stropire cu Periei PI uşa re vopsea sau j* Vopsire Ungere ±..... Uscare (Vîlcui re -cu grăsimi r în butoi) Aşezare i în rumeguş ■ 1 4^ Ştoluire : ± i Tragere pe rame: * i • Uscare ■ 4-.......... Finisare Uscare Aşezare în rumeguş 4^ Ştoluire Piele pentru lustru Periere Piele velur I Tragere pe rame I ...........4^ Uscare 4^ Finisare Piele pentru feţe de încălţăminte: pie- le psntru haine, etc. Tăbăcire vegetală Ungere sau vîlcu-ire cu grăsime la butoi 4- Albire Fixare-------- 4> Uscare 4- . Reînmuiere I Cromare [—’ Vopsire Ungere 4^ Uscare 4^ Umezire 4^ Ştoluirea pieilor uşoare Finisare 4- Presare Tăbăcire cu ur.tură de peste V Piele de căprioară (şamoa) 4” Reînmuiere 4- Degresare Albire , 4- . Cromare Neutralizare Tăbăcire cu săruri de aluminiu alaun, sulfat de aluminiu, etc.) I + Uscare 4^ Reînmuiere i 4- Tăbăcire cu formal-dehidă Uscare Reînmuiere i Retăbăcire vegetal-sin- tetică Cromare Cromare Neutralizare Neutralizare Piei pentru talpă 4^ Vopsire 4^ Uscare I 4^ Ştoluire I 4^ Finisare 4r t Vopsire 4- Ungere Uscare Finisare Piele Piele tăbăcită Piele n-ubuc semicrom imper-^pentru feţe de meabi-încălţăminte; lă piele pentru marpchinărie, etc. conjunctive ale dermei), din circa 1% fibrelor elastice ale dermei) şi din cheratinele epidermei şi ale părului. Substanţele grase naturale ale pielii, constituite din grăsimile-neutre conţinute în celulele adipoase, din ceruri Piei pentru feţe de încălţăminte; piei pentru articole de voiaj; piei pentru cu-relărie; piei tăbăcite semicrom pentru haine şi ve-lours Piei pentru mănuşi Piei pentru Piele Piele mănuşi nappa nappa lavabile retăbă- cromată cită vegetal 4" Vopsire + Ungere 4- Uscare * Ştoluire I 4r Finisare l 4- Piele pentru mănuşi lavabile elastină (substanţa sau apreturi), pentru a căpăta proprietăţile organoleptice şi estetice, rezistenţele fizico-mecanice şi compoziţia chimică corespunzătoare scopului în care va fi întrebuinţată. Pielea în cursul diverselor faze ale procesului de fabricaţie în tăbăcărie 22* Piele 346 se numeşte piele semifobricatâ. Dacă, schematic, fluxul tehnologic de fabricare a diferitelor piei finite e ^constituit dintr-o succesiune de operaţii cari au aceeaşi numire, detaliile procesului tehnologic (parametri i operaţii lor şi materialele auxi I iare folosite) sînt foarte variate. Fabricaţia începe prin sortarea materiei prime (pieile brute), după specie, rasă, provenienţă, mod de conservare, starea învelişului pilos, greutate, calitate sau destinaţie. Loturile astfel formate, omogene şi cu caractere tehnice cît mai apropiate, se introduc la înmuiere (v. înmuierea pieilor). Pentru obţinerea unui efect satisfăcător de înmuiere, după felul conservării, se folosesc substanţe cari accelerează rehidratarea sau cari inhibesc dezvoltarea microorganismelor de putrefacţie. După scurgerea pieilor se determină greutatea înmuiată-scursă, care se compară pe de o parte cu greutatea pielii brute, în scopul stabilirii corecţiilor de recepţie şi, pe de altă parte, serveşte la calculul substanţelor folosite în operaţiile cari urmează. Printr-o înmuiere necorespunzătoare se pot produce defecte datorite rehidratării insuficiente, obţinîndu-se o piele finită fără supleţe, sau defecte datorite acţiunii microorganismelor, cari se manifestă prin rărireaţesutului fibros dermic,scăderea randamentului în greutate la talpă sau curgerea feţei la celelalte feluri de piei. Pielea înmuiată, curăţită şi liberată de o parte din proteinele solubile, trebuie să fie supusă unui proces chimic sau enzimatic (v. sub Cenuşărit), al cărui rol principal e de a slăbi în aşa măsură legătura dintre derma care urmează să fie tăbăcită şi epidermă, astfel încît aceasta să poată fi uşor îndepărtată împreună cu părul. Procesele prin cari se atinge acest scop, odată cu slăbirea părului, acţionează şi asupra dermei înseşi care, prin peptizarea pe care o suferă şi prin modificările ţesutului fibros dermic, e pregătită corespunzător pentrutăbăcire. Acţiunea dublă de eliminare a părului şi de modificare a colagenului dermic se urmăreşte adeseori în cadrul unei operaţii unice de cenuşârire, dar une ri se separă în timp, executîn-du-se întîi depcrarea, adică îndepărtarea părului (v. Depilare) prin coleire (v.) şi apoi postcenuşârirea (v,). O anumită răs-pîndire a căpătat şi cenuşărirea enzimatică, care permite recuperarea părului, respectiv a lînii, neatacate. Defectele pielii provocate de o cenuşărire necorespunzătoare sînt: depilarea insuficientă, în urma căreia mai rămîn urme de păr pe piele; acţiune insuficientă asupra dermei, în urma căreia moliciunea şi al ungi rea piei ii sînt neîndestulătoare; acţiune excesivă asupra dermei, care se manifestă prin relaxarea exagerată a ţesutului dermic, moliciune şi alungire mare, curgerea feţei, etc,; pete de var şi desulfură. Operaţiile mecanice cari se efectuează în atelierul de cenuşărire sînt: ştrecuirea (v.) în cursul înmuierii sau imediat după aceasta; depărarea (v. Cep:-lare); şeru i rea (v.); făţu i rea (v. Făţuire 2); ş p ă I-t u i r e a (v.), sau despicarea. După aceste operaţii se stabileşte greutatea netă a pielii gelatină, care serveşte la calculul materialelor auxiliare în operaţiile subsecvente. în cazul anumitor sortimente de piei grele, cari cel mai frecvent nu se şpăltuiesc, se face cruponarea (v,), sau hechtu i rea, prin care se despart numai poalele de restul pielii. Pieile grase de porc şi de oaie pot fi supuse unor operaţii de d e g r e-sare (v. Degresarea pielii), în atelierul de cenuşărire, fie înainte, fie după cenuşărirea propriu-zisă. Pielea cenuşărită, puternic alcalină, trebuie dezalcalinizată pentru a puteasuporta tăbăcirea vegetală sau minerală, cari se produc în mediu acid. Pentru aceasta, pielea e supusă unor operaţii intermediare, ca: decalcificarea (v.), sămăluirea (v.) şi piclarea (v.). Pictarea precede în mod obişnuit tăbăcirile minerale şi, rareori, pe cele vegetale. Cea mai răspîndită dintre tabaciriie minerale e t ă b ă-cirea cu crom (v. sub Tăbăcire), care are un rol predominant în industria modernă de fabricare a pieilor pentru feţe de încălţăminte. Tabaci rea vegetala (v. sub Tăbăcire) se aplică la fabricarea pieilor grele pentru talpă, curele de transmisiune şi articole tehnice şi a unor specialităţi ca piei pentru marochinărie, tapiserie, articole de voiaj, căptuşeli /(meşină). Dintre celelalte procedee de tăbăcire practicate în industria modernă a tăbăcirii trebuie menţionate: tabaci rea glace (v. sub Tăbăcire), specifică fabricări i pieilor de mănuşi; tăbăcirea cu untură de peşte, specifică fabricării pieilor numite „de căprioară" pentru şters ; tăbăcirea cu aldehide şi chinonă, importantă în special pentru tăbăcirile combinate; tăbăcirea crom-vege-tală; etc. Pentru a avea suficientă moliciune în stare finită, pieile, după tăbăcire, sînt supuse, în general, unei operaţii de ungere. în cazul pieilor tăbăcite mineral (cromate), această ungere făcîndu-se cu emulsii de grăsimi instabile, în mod obişnuit, în mediu acid, pieile, după ce au fost stoarse pentru îndepărtarea excesului de umiditate, sortate şi egalizate în grosime prin fălţuire (v. Fălţuire 2), se neutralizează (v. sub Tăbăcire) cu diverse substanţe slab alcaline, eventual şi cu substanţe cari au proprietatea de a d.slocuj grupările sulfat acide din complecşii tananţi ai cromului. înainte sau după ungere se execută vopsirea şi retăbăcirea pieilor, prin cari se conferă acestora un aspect colorat corespunzător cerinţelor şi proprietăţi deosebite, ca: moliciune a tuşeuiui, desime a feţei, comportare bună la operaţia de uscare pe plăci de sticlă, în acest stadiu, pielea are rezistenţă la apă rece şi cel puţin parţială la apă caldă, a devenit imputrescibilă, iar la uscare nu mai devine tare, cornoasă şi translucidă. Pentru a putea fi folosită, pielea tăbăcită trebuie să sufere o serie de operaţii de finisaj, chimice sau mecanice, prin. cari să i se confere proprietăţile necesare diferitelor întrebuinţări. Astfel, pieile trebuie să fie bine spălate, pentru el iminarea excesului de substanţe tanante, săruri, etc. necombinate cu substanţa dermică, apoi eventual degresate şi, în unele cazuri, albite pentru egalizarea şi deschiderea culorii pielii. Albirea diferă după felul pielii şi al tăbăcirii, efectuîndu-se cu sodă şi cu acizi, în cazul tălpii şi al pieilor grele tăbăcite vegetal, cu tananţi sintetici speciali, în cazul pieilor cromate, şi prin oxidare cu peroxizi, în cazul piei lortăbăcitecu unturăde peşte. Ungerea piei lor (v.)cuprinde, deasemenea, o diversitate de operaţi i specifice tipului de piele fabricat. Piei le tăbăcite vegetal se ung pe faţă înainte de uscare, pentru a evita oxidareasubstanţelor tanante; apoi, după uscare, prin ungere la rece sau la cald, în butoiul de vîlcuit cu aer fierbinte, sau prin impregnare cu grăsimi topite. Pieile uşoare şi pieile cromate, în general, se ung cu grăsimi emulsionate administrate în flote fierbinţi, în butoaie rotative. Vopsirea (v.) cu coloranţi de sinteză are, de asemenea, o varietate de aspecte legate de tipul pielii, de felul tăbăcirii, de natura chimică a substanţelor colorante şi de metoda de aplicare. Astfel, pieile tăbăcite vegetal, bine spălate, respectiv reîn-muiate, dacă au fost uscate după tăbăcire şi albite, se vopsesc cu peria pe masă sau prin stropire cu pistolul cu aer comprimat, în cazul pieilor cu suprafaţă mare, ca al pieilor de vită pentru tapiserie, sau în flotă, în cazul pieilor fine de marochinărie, etc. Pieile cromate se vopsesc aproape fără excepţie în flote fierbinţi, ele suportînd o temperatură mai înaltă, fără deteriorare. Probleme speciale pun vopsirea pieilor de mănuşi, a pieilor chamois şi a pieilor cu diferite efecte de fantezie. Determinante pentru aspectul colorat, pentru luciul şi tuşeul pielii, sînt şi operaţiile de apretare (v. Apretarea pieilor), vopsire cu coloranţi de acoperire (v.) şi lăcuire. Deşi între vopsirea de bază cu coloranţi de sinteză şi acest grup de operaţii intervin o serie de alte operaţii mecanice, ele se menţionează în această ordine datorită caracterului lor chimic, respectiv faptului că folosesc substanţe şi materiale chimice. Vopsirea cu coloranţi de acoperire se execută în scopul de a uniformiza culoarea pielii, cînd s-a efectuat anterior o vopsire de bază cu coloranţi de sinteză, sau de a conferi pielii o culoare, cînd vopsirea de bază a fost omisă, cum e cazul pieilor de box cu faţa corectată (v. sub Box), a căror importanţă e din ce în ce mai mare. După natura liantului, se deosebesc în mod fundamental două grupuri de vopsele de acoperire: Piele 341 Piele cele pe bază de cazeina şi cele pe bază de nitroceluloză. Substanţa colorantă e, în ambele cazuri, un pigment natural sau de sinteză, anorganic sau organic, deci un colorant insolubil în apă, a cărui putere de acoperire şi opacitate sînt determinante pentru valoareasa tinctorială. în compoziţia vopselelor de acoperire intră lianţi sintetici (acrilici, vinilici, dienici şi copolimeri, poliuretanici, etc.), plastifianţi externi şi interni, substanţe de lustru (ceruri, răşini dure, etc.). solvenţi şi dilu-anţi. Aplicarea lor se face prin plusare, iar apoi prin stropire cu pistolul cu aer comprimat. Apreturile tind să influenţeze mai mult luciul, tuşeul şi anumite rezistenţe (la frecare, la apă, etc.) şi constituie, în general, ultimul strat aplicat pe piele, de asemenea prin stropire. Corespunzător cu scopul urmărit, în compoziţia lor intră mai mult substanţe proteice, răşini şi ceruri, iar mai de curînd, emulsii apoase de nitroceluloză. Lăcuirea e o formă specială a apretării, care în trecut se efectua cu lacuri pe bază de ulei de in fiert, iar în tăbă-căria modernă se execută cu lacuri poliuretanice, numite în practică „lacuri reci“, deoarece nu necesită uscarea în cuptoare speciale, ca în căzui lacuri lor pe bază de ulei de in fiert, numite „lacuri calde". Un rol important în conferirea caracterului definitiv al pielii revine operaţiilor mecanice de finisare. înaintea anumitor operaţii, ca fălţuirea, uscarea sau vîicuirea cu grăsimi în butoiul cu aer fierbinte, pieile se deshidratează prin stoarcere la prese rotative sau la prese hidraulice. Uscarea (v.) se efectuează în diferite feluri, fie în camere de uscare, cu sau fără circulaţie controlată de aer, fie în tunele de uscare automatizate sau în aparate de uscare cu plăci de sticlă, pe cari pieile se aplică cu ajutorul unui adeziv, spre a rămîne netede şi a nu pierde din suprafaţă prin contracţiune. Suprafaţa pielii se prelucrează prin întindere (v. întinderea pieilor), manualăsau cu ajutorul maşinilor, prin tragere pe rame înainte de uscarea definitivă, iar în cazul anumitor piei tehnice, solicitate la tracţiune (piei pentru curele de transmisiune), prin tensiorare în direcţia solicitării pe rame .speciale, echipate cu un dispozitiv hidraulic sau mecanic de tensionare. în cele din urmă, margini le piei i i se ştuţuiesc, adică se îndreaptă prin tăierea porţiunilor neregulate, ondulate, găurite, etc., cari ar stînjeni operaţiile următoare de finisare. Prelucrarea grosimii pielii pentru obţinerea unei anumite dimensiuni uniforme se face prin şpâltuire (v.) şi fălţuire (v. Fălţuire 2). Şpăl-tuirea se face din ce în ce mai mult după tăbăcire, încadrîn-du-se astfel printre operaţiile de finisare. Şpăl uirea slăbeşte mai mult rezistenţa ţesutului fibros dermic decît fălţuirea deoarece secţionează împletitura de fibre la o adîncime mai mare. Prelucrarea părţii cărnoase a pielii, în scopul netezirii, se face prin blanşiruire (v.). Uniformizarea, curăţirea şi velura-rea părţii cărnoase se execută prin şlefuire, care se aplică şi pe partea feţei, în cazul pieilor nubuc, cum şi al pieilor finisate „cu faţa corectată". Pieile de mănuşi se şlefuiesc prin b i m z u i r e, cu ajutorul unei pietre abrazive rotative de formă ovoidă, pe suprafaţa căreia se apasă pielea cu podul palmei. Vopsirea fondului, acoperirea cu vopsele pigmentare şi apretarea uniformizează aspectul suprafeţei pielii pe cale chimică şi constituie un început de finisare, efectul definitiv obţinîndu-se însă prin operaţii mecanice cu cari se încheie finisarea feţei. Pieile cu faţa naturală, necorectate, cari au primit un apret final pe bază de proteine şi de ceruri, se lustruiesc prin fricţiune (v. Lustruirea pielii, sub Lustruire). Unele piei, cum sînt: pieile presate cu reliefuri adînci, ca pieile pentru marochinărie, pieile pentru tapiserie, etc. se lustruiesc prin periere cu o perie rotativă. Pieile de mănuşi şi pieile de haine se lustruiesc prin plusare (v.). Suprafaţa pielii se netezeşte prin călcare cu presa, de obicei hidraulică, cu care se imprimă şi diferite desene reliefate, imitînd desenul natural al anumitor tipuri de piei („bizon", „porc“, „capră", etc.), sau reproducînd un anumit desen geometric. Moliciunea pielji se obţine prin plutuire (v.) şi, în special, prin ştoluire (v.). în cele din urmă, suprafaţa pielii se măsoară cu maşini speciale, cari, prin disrpozitive cu pîrghii, realizează o însumare a suprafeţei unor fîşii paralele ale suprafeţei pielii, iar grosimea pielii se măsoară cu micrometre cu pîrghie şi cadran. Cu sortarea pe calităţi şi împachetarea se încheie procesul de transformare a pieilor brute în piei finite şi poate începe procesul de fabricare a diferitelor articole din piele. Analiza pielii. în vederea evaluării calităţii, a controlului fabricaţiei şi a stabilirii modului de utilizare a pielii, aceasta e supusă unei analize care consistă dintr-o serie de determinări chimice, încercări fizico-mecanice şi examinări organoleptice. Prin examinarea organoleptică a pielii se apreciază calitatea ei, caracterizată prin plinătate, tuşeu, ţinută, elasticitate, cum şi prin lipsa unor defecte de fabricaţie (pete, tăieturi, etc.). Prin analiza chimică a pielii se constată dacă pielea a fost tratată corect în cursul fabricării, dacă nu e îngreunată artificial, dacă nu conţine cantităţi mai mari de substanţe solubile nelegate, cari ar putea duce la formarea de exsudate, dacă a fost suficient neutralizată, dacă nu conţine acizi tari liberi, cari pot deteriora ţesutul dermic şi dacă ungerea e suficientă pentru a asigura elasticitatea, supleţea şi impermeabilitatea la apă. Analiza fizic o-m e c a n i c ă a pielii permite stabilirea proprietăţilor importante pentru prelucrarea şi durabilitatea ei, în funcţiune de scopul în care vor fi utilizate diferitele feluri de piele. Pentru efectuarea acestor analize e necesară o mostră medie, compusă din minimum două piei de la fiecare partidă care alcătuieşte lotul din care, din diferite regiuni ale acestor piei, se scot probele pentru încercări (v. fig. II). în cazul pieilor de vite, cai şi porci, probele setaiedin regiunea Alt pentru încercări le fizico-mecanice, şi din regiunea A2, pentru analize chimice. Lagîturi şi umeri, probase ia din regiunea C; la poale, din regiunea D, iar la pieile mici, din regiunea E, atît pentru analiza chimică, cît şi pentru încercările fizico-mecanice. în cazul pieilor pentru curele de transmisiune şi al pieilor pentru curele de bătaie pentru războaie de ţesut trebu ie să se taie benzi simetrice fîj şi B2. Prima bandă serveşte la încercări fizico-mecanice şi la analiza chimică, iar a doua bandă e folosită pentru probele de caii- 5)crupon;6) linia medianâa tate. cruponului; 7) linia de crupo- Pentru încercările fizico-meca- nare a umerilor, nice, epruvetele stanţate sau tăiate din fiecare probă în parte, în forma prescrisă, se climatizează în prealabil minimum 48 de ore, la temperatura de 20°±3° şi la umiditatea relativă a aerului de 65±5%. Determinarea conţinutului de umiditate, de grăsime, de substanţe minerale şi de substanţe solubile, cum şi determinarea acidităţii, se fac în acelaşi mod la toate pieile. Determinarea substanţei dermice, calculul substanţelor tanante legate şi al indicelui de tăbăcire, se fac numai la pielea tăbăcită vegetal. La toate felurile de piei, rezultatele analizei chimice se recalculează raportîndu-se la pielea liberă de apă şi de grăsime, afară de conţinutul de grăsime, care se recalculează numai la pielea liberă de apă. II. Locurile de tăiere a probelor din piei pentru încercările de laborator. 1) linia de cruponare a poalelor; 2) poală; 3) linia rădăcinii cozii; 4) linia şirei spinării; Piele 342 Piele Conţinutul de umiditate al pielii corespunde pierderii în greutate pe care o suferă pielea prin uscare pînă la greutatea constantă la 100--1050. Pieile cu un conţinut mai mare decît 22% substanţe grase se extrag întîi în aparatul Soxhlet. Substanţele grase necombinate conţinute în piele se determină prin extracţie în aparatul Soxhlet cu tetraclorură de carbon sau eter de petrol, iar pentru chamois, cu eter etilic. Extrasul conţine şi substanţele asemănătoare grăsimilor sau umpluturilor solubile în solventul utilizat. Substanţele grase neextractibile, cari mai rămîn combinate în piele, cu excepţia piei lor tăbăcite cu materii tanante vegetale şi sintetice, se determină prin dezagregarea substanţei dermice cu hidroxid de sodiu alcoolic, scindarea grăsimii la fierbere cu acid clorhidric şi extragerea cu eter. Substanţele minerale (cenuşa) se determină prin calcinarea unei probe de piele şi cîntărirea reziduului. în cenuşa pieilor tăbăcite mineral se determină, după dezagregarea alcalină sau acidă a acesteia, conţinutul sărurilor tanante caracteristice, sub forma oxizilor de crom, aluminiu şi fier. Substanţele solubile conţinute în piei le tăbăcite vegetal sau combinat cu alţi tananţi organici se determină prin extracţia cu apăapielii degresateîn prealabil. Prin calcinarea reziduului, substanţele solubile se împai t în substanţe solubile anorganice şi organice. Prin detanizarea extrasului.cu pulbere de piele după metoda filtrului-clopot, substanţele solubile se împart în substanţe tanante şi în substanţe netanante. în extras se mai determină şi zaharurile, ca glucoză. în cazul pieilor tăbăcite mineral, determinarea se limitează la stabilirea substanţelor minerale solubile. Indicele solubilelor totale arată cantitatea de substanţe solubile totale conţinute în 100 părţi de piele ca atare. Determinarea substanţei dermice se bazează pe determinarea azotului proteic după metoda Kjeldahl. Determinarea e eronată în măsura în care pielea mai conţine şi alte substanţe azotate ca, de exemplu, anumiţi tananţi sintetici, hexametilen-tetramină, produse de condensare cu uree, agenţi de fixare pe bază de albumină pentru tananţi, etc. Substanţele tanante legate în pielea tăbăcită vegetal se determină indirect prin diferenţa dintre 100 şi suma compusă din umiditate, cenuşă, grăsime, substanţe solubile organice şi substanţa dermică. Indicele de tăbăcire al pielii reprezintă substanţele tanante legate de 100 părţi de substanţă dermică şi dă indicaţii cu privire la intensitatea tăbăcirii. Indicele de randament arată cîtă piele tăbăcită vegetal se obţine din 100 părţi de substanţă dermică. Caracterul uniform al tăbăcirii pielii pe straturi, în toată grosimea sa, se stabileşte prin introducerea în acid acetic a unor secţiuni transversale subţiri de piele cari, privite prin lumină incidenţă, nu trebuie să prezinte zone interioare transparente şi galbene ca ceara, caracteristice pentru o tăbăcire insuficientă. Prezenţa sulfului elementar în piele se pune în evidenţă prin colorarea în negru a unei fîşii curate de tablă de argint, care a fost adusă în contact cu pielea degresată, umedă. Pentru determinarea cantitativă a sulfului liber, pielea se extrage cu sulfura de carbon în aparatul Soxhlet, grăsimea extrasă se scindează cu acid azotic, iar sulful oxidat în sulfat se determină cantitativ ca sulfat de bariu. Glicerina se determină cantitativ în pielea transparentă prin extragerea pielii cu alcool, uscarea reziduului format din grăsimi şi glicerină, fierberea repetată cu-apă, filtrarea grăsimii şi evaporare. Prezenţa acizilor tari liberi cari există eventual în piele se determină prin măsurarea ^H-ului unui extras apos al pielii obţinut în condiţii stabilite şi al ^H-ului aceluiaşi extras, d i luat de zece ori. Diferenţa dintre cele două ^H-uri se numeşte cifră de diferenţă. ^>H-ul extrasului iniţial dă indi- caţii asupra cantităţii de acid existente în piele, islr diferenţa arată dacă pielea conţine acizi organici nedăunători sau acizi tari, dăunători. Pielea poate să conţină o serie de substanţe nocive, a căror identificare e foarte importantă din punctul de vedere igie-nic-sanitar. Compuşii de crom solubiIi din piele pot fi identificaţi în extrasul apos prin acidulare cu acid clorhidric şi agitare cu peroxid de hidrogen şi eter. în prezenţa compuşilor foarte nocivi ai cromului hexavalent apare o coloraţie albastră a stratului eteric, derivînd de la acidul percromic. Anilină din piele poate fi identificată prin colorarea în violet a extrasului apos, la adăugarea cîtorva picături dintr-o soluţie de hipoclorit de sodiu. Pentru identificarea prezenţei în piele a altor amine, aiamine sau aminofenoli, pielea degresată se extrage cu acid clorhidric, iar extrasul se decolorează cu cărbune animal şi se neutralizează. în prezenţa aminelor, dia-minelor sau aminofenoli lor, se produc coloraţii galbene, roşii sau brune. La adăugarea cîtorva picături de apă*de brom se produc precipitaţii; la adăugarea unei soluţii de fenol cu puţin hipoclorit de sodiu se produc coloraţii albastre pînă la violet; la adăugarea clorurii ferice se produc coloraţii violete şi, la adăugarea unei mici cantităţi de clorhidrat de anilină, cu puţină soluţie de bicromat, se produc coloraţii albastre-ver-zui, cari devin albastre intens. Pentru identificarea ortotri-crezilfosfatului, foarte toxic, care se găseşte, eventual, ca plastifiant în straturile de acoperire şi poate să migreze în piele, se face o extracţie la rece cu eter. Plastifiantul extras se saponifică şi se identifică acidul fosforic. în cazul cînd încercarea are un rezultat pozitiv se identifică ortocrezolul prin culoarea obţinută prin condensare cu benzaldehidă şi acid sulfuric. Prin analiza fizico-mecanică se urmăreşte concretizarea cifrică a unor proprietăţi importante pentru utilizarea pielii. Determinarea exactă a grosimii, a greutăţii specifice, a rezistenţei la rupere, a extensibilităţii şi a unei eventuale tendinţe de crăpare e de importanţă egală pentru toate felurile de piei; determinarea rezistenţei la uzură prezintă un interes mai mare pentru talpă, nu însă şi pentru meşină sau pentru piei fine. Determinarea permeabilităţii pentru aer e interesantă pentru piei de feţe, meşină, piei pentru îmbrăcăminte, dar nu şi pentru blancuri, piei pentru curele de transmisiune ///. Micrometru cu arc şi cu sau piei pentru marochinărie. cadran pentru măsurarea gro- Grosimea pielii edistanţadintre simîî pielii, partea feţei şi partea cărnoasă a pielii, măsurată în milimetri şi în fracţiuni de milimetru, între două plane paralele ale unui micrometru cu cadran (v. fig. ///), aderente la ambele aceste părţi. indicele de compresibil itate dă indicaţii asupra comportării tălpii la uzură şi reprezintă modificarea procentuală a grosimii unei epruvete de piele supuse la o forţă de compresiune pentru o durată de timp determinată. Greutatea specifică aparentă e raportul dintre greutatea epruvetei de piele, în g, şi volumul ei, incluziv spaţiile goale dintre fibre, exprimat în cm3, şi se determină prin cîntărirea exactă a unor epruvete de piele al căror volum se determină prin scufundarea într-un cilindru gradat, umplut cu mercur. Determinarea greutăţii specifice reale se face cu picno-metrul, folosind ca lichid de referinţă toluenul. Indicii de rezistenţa la tracţiune şi de alungire dau indicaţii caracteristice importante pentru toate felurile de piei. Aceşti indici sînt: sarcina de rupere la tracţiune, sarcina de crăpare a feţei la tracţiune, rezistenţa specifică de rupere la tracţiune, rezistenţa specifică de crăpare a feţei la tracţiune, alungirea Piele 343 Piele la rupere, alungirea la o sarcină de tracţijne de 100 kgf-cnrr2, alungirea specifică ia rupere, alungirea specifică la sarcina de tracţiune de 100 kgf-crrr2. Pentru determinarea rezistenţei la tracţiune şi a alungirii la rupere se întrebuinţează epruvete în formă de halteră, stanţate paralel cu şira spinării (v. fig. IV). Determinarea indicilor de rezistenţă la tracţiune şi de alungire, respectiv de elasticitate, se face cu un dinamometru special, care permite citirea şi înregistrarea pe diagramă a valorilor sarcinii de tracţiune (în kgf), cum şi a variaţiei lungimii epru-vetei în cursul încercării. Rezistenţa la rupere a cusăturii dă indicaţii asupra comportării locurilor cusăturii la Utilizarea IV. Epruvetă de piele pentru practică şi se exprimă prin forţa încercarea rezistenţei la trac-de tracţiune necesară pentru a ţiune. sfîşia, cu ajutorul unui dorn sau al unei sîrme, o epruvetă de pieie perforată cu una sau cu două găuri. Rezistenţa la sfîşiere a pielii se determină prin stabilirea forţei de tracţiune necesare pentru a sfîşia epruvetă între două limbi formate din perforarea unei găuri şi despicarea pielii de la marginea găurii, perpendicular pe suprafaţa sa. Rezistenţa la sfîşiere cu catarama se determină prin stabilirea forţei de tracţiune necesare pentru a sfîşia o curea de piele fixată într-o cataramă. încercarea se aplică la piei pentru curelărie şi pentru harnaşamente. Prin încercarea rezistenţei la flexiune a pieilor grele, rigide şi semirigide (de ex.: talpă, blanc) şi a pieilor pentru curele de transmisiune, se urmăreşte caracterizarea proprietăţii acestor piei de a rezista la efortul de îndoire în jurul unui cilindru al cărui diametru e un multiplu determinat prin standarde al grosimii pielii încercate, fără a se produce cră-parea feţei sau a ţesutului dermic. Pentru încercarea rezistenţei la flexiune a pieilor uşoare tăbăcite cu crom, vegetal sau combinat, se îndoaie proba în patru cu faţa în afară şi se strînge între degete la o distanţă de 5‘--8 mm de la vîrf. La această încercare, pielea trebuie să reziste fără a se produce crăparea feţei sau a ţesutului dermic. Pentru încercarea rezistenţei la îndoiri repetate a pieilor uşoare se supun epruvetele, într-un aparat special, la inflexiuni cari se repetă continuu. Pentru a observa degradarea şi a stabi li apariţia primelor fisuri, locul inflexiuni i se examinează cu lupa, după un anumit număr determinat de îndoiri. Per.tru încercarea rezistenţei şi a extensibilităţii straturilor de acoperire a feţei (coloranţi, apreturi) se foloseşte un aparat special, în care epruvetă se întinde încet, urmărindu-se, cu ajutorul unei lupe sau al unui microscop slab, modificarea treptată a feţei şi a stratului de acoperire (apariţia fisurilor, a crăpăturilor, etc.). Determinarea rezistenţei la uzura, foarte importantă pentru pielea de talpă, se face cu diferite tipuri de aparate. La unul dintre cele mai răspîndite se folosesc epruvete condiţionate, cîntărite exact, cari se supun, sub o sarcină determinată, acţiunii abrazive a unei şaibe de carborundum care se roteşte continuu şi se menţine curată cu ajutorul unei perii de sîrmă. Epruvetele se rod pînă la jumătate din grosimea lor iniţială. Din greutatea iniţială şi din cea finală a epruvetei recondiţionate, numărul de rotaţii ale şaibei şi grosimea iniţială a epruvetei, se calculează coeficientul de uzură al pielii, ca pierdere procentuală de greutate la 100 de rotaţii, raportată la o grosime a pielii de 5 mm. Determinarea rezistenţei la uzură se poate face în stare uscată sau umedă, în ultimul caz ţinînd seamă de eliminarea substanţelor solubile din piele. O altă maşină pentru determinarea rezistenţei la uzură face ca epruvetă să efectueze o mişcare de rotire complicată, în timp ce e roasă continuu de o şaibă de carborundum rotativă. Capacitatea de absorpţie a pielii pentru apă e un indice important pentru calitatea pielii de talpă. Prin indice de absorpţie statică a apei se înţelege cantitatea de apă pe care o absoarbe epruvetă de piele cufundată în apă un timp determinat, fără a fi supusă unei deformaţii dinamice. Pentru această determinare se foloseşte un balon special de sticlă (v. fig. V), cu gît gradat în zecimi de milimetru. Rezistenţa la trecerea apei dă indicaţii cu privire la impermeabilitatea pielii. Se determină în condiţii statice, prin observarea timpului necesar pentru ca apa să treacă printr-o epruvetă de piele fixată într-un aparat (v. fig. VI). Permeabilitatea la aer e importantă pentru calităţile igienice-sanitare ale pielii şi se determină prin măsurarea volumului de aer, în ml, care trece printr-o epruvetă de piele cu suprafaţa de 100 cm2 în timp de un minut, în condiţii depresiune constantă. Indicele de permeabli- V. Aparat pentru determinarea coeficientului de absorpţie statică de apă prin metoda volumetrică. tate pentru aer serveşte la aprecierea porozităţii pielii. Permeabilitatea la vapori de apa e de asemenea importantă pentru calităţile igienice-sanitare ale pielii şi se măsoară prin greutatea vapori lor de apă cari trec printr-o epruvetă cu o suprafaţă dată într-o unitate de timp dată. Pentru această determinare se utilizează un vas de sticlă (v. fig. VII) umplut cu apă şi închis cu un capac metalic, care VI. Aparat pentru determinarea rezistenţei pielii la trecerea apei (proba statică). VII. Aparat pentru determinareD permeabilităţii pielii Ia vaporii de apă. I) garnitură de cauciuc; 2) epruvetă de piele. are un orificiu circular liber, în care se înşurubează etanş epruvetă de analizat. Se determină scăderea medie în greutate pe care o suferă vasul de sticlă închis, incluziv epruvetă, în timp de 24 de ore, care se exprimă în mg şi reprezintă o măsură pentru permeabilitatea la vapori de apă. Pentru determinarea conductibiIitaţii termice a pielii se observă diferenţa de temperatură care se stabileşte la un flux constant de căldură, în intervalul unei scăderi constante de căldură între două plăci de cupru cromate între cari s-a intercalat proba de piele de cercetat. Din valoarea acestei diferenţe de temperatură, din grosimea pielii, suprafaţa şi conductivitatea unui material de referinţă, se determină conductivitatea termică a probei de cercetat. Temperatura de contracţiune la care se produce micşorarea lungimii fibrelor din ţesutul dermic se determină într-un Piele 344 Piele VIII. Aparat pentru determinarea temperaturii de contracţiune. 1) braţ de încălzire; 2) epruveta de piele. aparat special (v. fig. VIII), în care epruveta de piele se leagă cu unul dintre capete la un termometru, astfel încît mijlocul fîşiei de piele să se găsească la înălţimea rezer orului de mercur. Aparatul se umple cu apă care se încălzeşte încet, citindu-se temperatura la care începe contracţiunea, şi se observă o scurtare vizibilă a fîşiei de piele indicată prin defiexiunea acului pe cadranul aparatului. Gradul de contracţiune corespunde micşorării procentuale a suprafeţei unei epruvete de piele prin cufundarea în apă clocotindă timp de 1 "-IO min. Această determinare dă indicaţii asupra intensităţii tăbăcirii pielii cromate. Determinarea rezistenţei la spălare arată comportarea pielii, după spălări repetate cu soluţie de oleat de sodiu şi uscare, în ce priveşte moliciunea, extensibilitatea, tuşeul şi mărimea suprafeţei. încercarea e importantă pentru pieile de mănuşi lavabile. Capacitatea de filtrare e o proprietate importantă a anumitor piei tăbăcite cu untură de peşte, cari se întrebuinţează la filtrarea benzinei de aviaţie, în scopul separării apei pe care o reţine. Pentru determinarea capacităţii de filtrare, prin pielea în prealabil umezită cu benzină se trece cu viteză suficient de mare un amestec de benzină şi apă, colorat cu un colorant solubil în apă, dar insolubil în benzină, şi se observă dacă apa trece prin piele, în care caz filtratul se colorează. După uscarea pielii se observă dacă îşi menţine caracteristici le organoleptice originale, de moliciune şi supleţe. Rezistenţa vopsirii şi apretârii la frecare uscată şi umedă se încearcă prin frecarea suprafeţei pielii cu o pînză uscată, respectiv umedă, observîndu-se dacă materiile colorante sau coloranţii d^ r coperire trec de pe piele pe pînză. în continuare ss determină repolizabilitatea apreturii, care e proprietatea apretului de a-şi redobîndi lustrul prin frecare uscată, după ce a fost supus unei frecări umede. Pentru boxurile de viţel şi de vită cari suferă operaţia de plutuire (v.), la finisaj e importantă determinarea rezistenţei apreturii la plutuire, prin care se înţelege rezistenţa coloranţilor de acoperire (apretura) de a fi trecuţi de pe piele pe o bucată de pînză, după plutuirea normală prealabilă. Pentru pieile de feţe, în general, se determină rezistenţa culorii la îndoire, în scopul stabilirii concordanţei între culoarea apreturii şi culoarea vopsirii de fond, deoarece în caz de necon-cordanţă la tragerea pe calapod sau în locurile în cari stratul de colorant de acoperire se uzează la purtare, apare culoarea distonantă a fondului. în cazul pieilor folosite pentru căptuşeli de pălării e importantă determinarea rezistenţei apreturii la transpiraţie, deoarece colorantul de acoperire nu trebuie să se ia sau să se desprindă sub efectul transpiraţiei. în acest scop, pielea se tratează succesiv cu o soluţie de acid acetic şi cu o soluţie de clorură de sodiu şi amoniac, observîndu-se dacă în aceste condiţii apretura se desprinde, colorînd o şuviţă de bumbac şi una de lînă cu care proba e înfăşurată. încercarea rezistenţei la îmbâtrînire (depozitare) se execută pentru a da indicaţii, prin metode rapide, asupra comportării pielii faţă de modificările hidrolitice datorite acţiunii oxigenului din aer şi fenomenelor catalitice provocate de unele substanţe pe cari le conţine şi cari apar în mod normal foarte lent, adeseori abia după o depozitare de cîţiva ani. Aceste procedee se bazează, în esenţă, pe expunerea pielii la condiţii de depoziţare foarte defavorabile, după cum s£ determină modificările cari apar în proprietăţile fizice ale pielii, în special scăderea rezistenţei la tracţiune şi a alungirii. Analiza microscopică a secţiunilor de piele în lumină incidenţă se face în special la pielea de lac, pentru stabilirea compoziţiei şi a numărulu i straturi lor de lac ; de asemenea, în cazul pieilor cu faţa vătămată. în cazul lacurilor şi al filmelor de acoperire de compoziţie necunoscută se pot trage concluzii, cu privire la structura şi felul lacului şi al filmului, din comportările diferite la disolvare ale fiecărui strat în parte, cari se pot vedea în secţiune. Filmele pe bază de nitroceluloză sînt solubile în acetonă, spre deosebire de cele pe bază de ulei de in, cari sînt insolubile în acest solvent. La evaluarea calitativă a pielii cu ajutorul microfotogra-fiilor secţiunilor transversale se stabilesc valoarea unghiului c'e împletire a fibrelor, desimea reţelei fibrilare, grosimea fiecărei fibre în parte, scindarea fibrelor în fibrile, eJ.c. Secţiunile paralele cu suprafeţe din porţiunile cu defecte ale feţei permit să se vadă toate caracteristicile membranei feţei şi aie straturilor de piele imediat inferioare. Defectele pielii se observi mai bine prin examinarea suprafeţei pielii în lumină directă, cu o lupă binoculară. Pe lîngă stabilirea felului şi a provenienţei pieilor brute prelucrate, analiza microscopică în lumină directă permite observarea vătămări lor feţei produse de putrezire, cari nu sînt vizibile macroscopic, şi a îndepărtării insuficiente a resturilor de păr. Locurile vătămate ale feţei au un luciu micşorat şi, spre deosebire de locuri le sănătos se, cari sînt acoperite cu o membrană omogenă, permit adeseori să se vadă structura fibroasă a stratului reti-cular al pielii. Aproape toate degradările prin putrezire sînt vizibile, în primul rînd, la marginile foliculelor piloase. Sortimente de piei finite. După principala lor întrebuinţare, pieile finite se împart în: piei pentru partea de sus'a încălţămintei; piei pentru partea de jos şi pentru partea interioară a încălţămintei; pentru îmbrăcăminte; piei pentru curelărie, marochinărie, articole de voiaj şi de sport; piei pentru scopuri tehnice. Piei pentru partea de sus a încălţămintei. Piei unse puternic sînt: tovalul, iuftul, crom-tovalul, pieile impermeabile (waterproof) şi bizonui uns. Tovalul (v.) e o piele moale, suplă, pl ină, tăbăcită cu tananţi vegetali şi sintetici, unsă intens. Tovălaşul eun toval făcut din piei de viţel. Iuftul (v. luft, piele de -) e o piele pretăbăcită cu crom şi retă'băcită complet cu tananţi vegetali şi sintetici. Crom-tovalul e o piele asemănătoare cu iuftul, caracterizată printr-o tăbăcire vegetal-sintetk ă ccmpletă a secţiunii precromate şi prin£r-un finisaj neted. Se fabrică numai din piei de vită pînă la 30 kg/buc. Pielea impermeabilă (waterproof) e o piele rezistentă la trecerea apei, care se fabrică numai din piei de taurine pînă la 30 kg/buc., sub formă de piei întregi, jumătăţi, hechturi sau gîturi, cu faţa naturală. După procedeul de tăbăcire, se deose' esc două tipuri de piei impermeabile: cele tăbăcite excluziv cu crom şi cele tăbăcite combinat, crom-vegetal. Ambele sînt unse intens, vopsite în culoarea vişinie caracteristică sau neagră şi finisate cu coloranţi de acoperire. în cazul cînd aceşti coloranţi de acoperire conţin lianţi termoplastici de tip acrilic, pieile pot fi acoperite cu un ultim strat de protecţie şi de lustru pe bază de nitroceluloză. Faţa e de obicei netedă, dar poate fi şi presată. Bizonul uns e o piele tăbăcită combinat, crom-vegetal, unsă puternic, vopsită în negru şi presată cu un desen imitînd creţul feţei pielii de bizon veritabile. Toate aceste piei unse trebuie să fie suple, pline, cu tuşeu plăcut, lipsite de duritate. Faţa nu trebuie să crape la îndoirea în patru, iar grăsimea nu trebuie să iasă la suprafaţa pielii la Piele 345 Piele această solicitare. Vopsirea trebuie să prezinte o rezistenţă suficientă la frecare uscată şi umedă. Tăbăcirea trebuie să fie completă, iar partea cărnoasă să fie curată, fără resturi de ţesut conjunctiv subcutan aderent. Piei cu faţa natura ia sînt: boxurile din piei de bovine, bizon neuns, pieile de porc pentru feţe de încălţăminte, chevreau-ul (caprine, cabalina), chevrette-le, lacurile, pieile cu faţa contractată, pieile pentru sandale. Boxul (v.) de viţel, de mînzat, de vită, de cal, sînt piei cromate, eventual uşor retăbăcite vegetal şi sintetic, unse moderat, vopsite în flotă cu coloranţi sintetici, finisate cu vopsele de acoperire, cu sau fără lianţi termoplastici, eventual după o şlefuire foarte superficială a feţei. Pielea de porc pentru feţe de încălţăminte e o piele cromată, unsă moderat şi finisată pe faţă, astfel încît desenul natural al feţei pielii de porc să nu fie mascat. Chevreau-ul de cal e similar cu boxul de cal. Chevreau-ul e o piele fină, cromată din piei de caprine, unsă uşor, vopsită în flotă şi finisată lucios cu coloranţi de acoperire, astfei incit desenui caracteristic ai porilor piei lor de ied şi de capră să rămînă perfect vizibil. Chevreau-ul se fabrică prin tăbăcire clasică’cu crom, în două băi, sau prin procedee, mai moderne, în cari cele două băi se combină într-o singură baie (v. Tăbăcire cu crom, sub Tăbăcire), cum şi din ce în ce mai mult prin procedee de tăbăcire cu crom într-o singură baie, similare cu cele folosite la fabricarea boxu-rilor. Chevreau-ul de cîine e similar celui de capră şi se tăbăceşte cu crom într-o singură baie. Chevrette-le (şevretele) sînt piei suple de ovine, tăbăcite cu crom într-o singură baie, vopsite şi finisate asemănător cu chevreau-ul, avînd faţa netedă, tuşeul moale şi luciu intens. Pieile de lac sînt piei pline, dar puţin extensibile, cu faţa netedă, acoperită cu o peliculă continuă, formată dintr-o substanţă polimerizabilă, respectiv policondensabilă, sau din nitroceluloză, cu luciu intens caracteristic, fabricate din piei întregi sau din părţi de piei de bovine, cabaline, caprine, porcine sau şpalt, tăbăcite mineral sau combinat şi folosite pentru feţe de încălţăminte şi marochinărie. Pieile cu faţa contractată sînt piei de mînzaţi, de viţei, capre şi porci, a căror faţă e supusă unei contracţiuni chimice printr-un procedeu de tăbăcire specială, foarte astringentă. Se formează o suprafaţă rugoasă, caracteristică tipului de piele prelucrat, cu grenul mai mare sau mai mic, dar în orice caz permanent şi rezistent la tragerea pe calapod. Finisajul se execută monocolor sau cu dublu şi triplu efect. Pieile pentru sandale sînt piei tăbăcite vegetal, finisate natur sau acoperite cu vopsele pe bază de cazeină, fabricate din piei întregi sau din părţi de piei de bovine şi de porcine. Toate aceste piei trebuie să aibă o faţă fermă, un tuşeu plin şi suplu. Atît la îndoirea în patru cît şi Ia proba cu cheia nu e permis ca faţa pielii sau pelicula de acoperire să cedeze şi să crape. Nuanţa vopselei de acoperire trebuie să coincidă cu nuanţa fondului. Pelicula de acoperire trebuie să aibă o rezistenţă suficientă la frecare umedă şi uscată. Tăbăcirea trebuie să fie uniformă şi partea cărnoasă, curată. Piei cu faţa corectată sînt: boxul cu faţa corectată, pieile de porc cu faţa corectată (Kona), chevreau-ul de caprine şi de cabaline cu faţa corectată. Boxurile cu faţa corectată sînt piei cromate, similare celor cu faţa naturală, unse moderat şi retăbăcite vegetal-sintetic, astfel încît să poată fi şlefuite pe partea feţei, în scopul îndepărtării defectelor naturale superficiale, după care primesc un finisaj pe bază de coloranţi de acoperire cu lianţi termoplastici. Chevreau-urile cu faţa corectată sînt chevreau-uri retanate vegetal-sintetic şi şlefuite pe faţă, finisate ca şi boxurile cu faţa corectată. Pieile de porc cu faţa corectată pot avea faţa îndepărtată prin şlefuire ori prin spăltuire în stare uscată, înainte sau după finisaj; coloranţii de acoperire cu lianţi termoplastici se aplică în strat mai gros. La toate aceste piei e important ca, pe lîngă fermitatea feţei, pelicula de acoperire să adere perfect, să reziste la proba de îndoire şi de tracţiune cu cheia, să corespundă la încercările de rezistenţă la frecare umedă şi uscată. Piei cu suprafaţa şlefuită sînt: nubucul, velours-ul, huntingul: Nubucul e o piele cu aspect mat, catifelat, obţinut prin şlefuirea uşoară a feţei, imitînd pielea de antilopă, obţinută prin tăbăcire cu crom, în cazul nubucului colorat, sau prin tăbăcire combinată cu crom şi tananţi sintetici de albire, în cazul nubucului alb, fabricată sub forma de piei întregi sau de părţi din piei de bovine, de cabaline sau de porcine. Pielea, numită în mod curent „velours de porc", e în realitate şlefuită pe faţă, fiind astfel un nubuc. Velours-ul e o piele tăbăcită cu crom şi finisată prin şlefuire pe carne, cu excepţia „velours-ului de porc", care e în realitate şlefuit pe faţă. Se fabrică din piei întregi de viţel, cal, capră sau oaie, din şpalt de la piei de taurine şi din piei de vită, în ultimul caz fiind numit frecvent hunting. Spicul velours-ului, adică terminaţiile fibrelor asprite prin şlefuire, trebuie să fie scurt şi compact. Huntingul e o piele fabricată din piei de bovine tăbăcite mineral şi finisate velurat pe carne, caracterizată prin spic mai înalt decît al velours-ului. Toate pieile şlefuite trebuie să aibă o moliciune pronunţată, un tuşeu cu caracter pluşat, o suprafaţă şlefuită uniform, rezistenţă adecvată la frecare umedă şi uscată, vopsirea fiind bine pătrunsă în secţiune. Piei pentru partea de jos şi pentru partea interioară a încălţămintei: Pieile pentru partea de jos a încălţămintei sînt, în general, pieile pentru talpă, piei semidure, semirigide sau flexibile, lipsite de elasticitate, compacte, tăbăcite vegetal-sintetic, mineral (crom) sau combinat (crom-tanin), sub formă de piei întregi, cânte, crupoane, gîturi, poale, frunţi, cozi, căpăţîni din piei de bovine (taurine, cabaline), cabaline (crupe), porcine, folosite la confecţionarea încălţămintei, pentru ştanţarea tălpilor, a branţurilor şi a tocurilor, cum şi pentru reparaţii. Se deosebesc: Pielea pentru talpă exterioară de bătut în cuie şi pentru reparaţii, care e o piele de piei de bovine, folosită la confecţionarea încălţămintei la care talpa exterioară se fixează cu cuie sau cu şuruburi, cum şi pentru reparaţii de încălţăminte uzată (tocuri şi pingele), caracterizată prin absorpţie mică de apă şi prin faptul că e mai dură, foarte compactă, mai rigidă, permiţînd o bună reţinere a cuielor şi avînd o comportare foarte bună la uzură. Pielea pentru talpă exterioară de cusut, de asemenea de piei brute de bovine, e folosită la confecţionarea încălţămintei la care talpa exterioară se fixează prin coasere; caracteristice pentru această talpă sîr.t absorpţia mică de apa şi compacitatea inferioară a tălpii pentru bătut în-cuie. Pielea pentru talpă exterioară flexibilă de cusut sau de lipit, de piei brute de bovine, e folosită la confecţionarea încălţămintei speciale, flexibile, la care talpase fixează prin coasere sau prin lipire; se caracterizează prin absorpţie mică de apă prin flexibilitate mare şi greutate specifică mică. Pielea pentru tălpi de opinci, pe lîngă absorpţia mică de apă, se caracterizează şi prin faptul că posedă o porţiune mediană cu intensitate de tăbăcire mai mică, prin care se asigură o mai bună păstrare a formei impuse opincii pe calapod şi o rezistenţă mai mare la trecerea apei. Pielea pentru talpă tăbăcită în crom, numită şi „a s b e s t", din cauza culorii asemănătoare cu a asbestului, e o talpă de \ Piele 346 Piele piele de bovine, tăbăcită exclusiv mineral, mai flexibilă, cu rezistenţă foarte mare la uzura în mediu uscat, mai puţin compactă şi cu greutate specifică mai mică decît a tălpi i tăbăcite vegetal. Are întrebuinţări specifice la încălţămintea de vară, la sandale, pantofi de copii, la încălţămintea de sport. Pielea pentru talpa din şpalt se fabrică sub forma flexibilă, moale, din deşeuri de şpalt şi, sub forma rigidă, velurată, din şpalt gros, obţinut anume în acest scop de la despicarea piei lor grele destinate fabricării boxului. Pielea pentru talpă exterioară din piei de nebovine, în speţă de porcine, cabaline (crupe sau oglinzi de cal), are caracteristici determinate de specificul materiei prime respective, corespunzînd unor exigenţe mai reduse sub raportul solicitărilor la cari trebuie să reziste. în consecinţă, talpa de piei de nebovine e destinată încălţămintei de cal itate inferioară sau întrebuinţării ca talpă intermediară. Pielea pentru talpă branţ se fabrică din piei de vită şi de porc, din oglinzi de cal şi din şpalturi de crupon, prin tăbăcire vegetal-sintetică sau combinată şi e caracterizată prin flexibilitate, conţinut redus de substanţe solubile (cari se elimină în cursul fabricaţiei prin spălare repetată), absorpţie mărită pentru apă, rezistenţă mărită la transpiraţie (care, în cazul tăbăcirii vegetal-sintetice, se obţine prin retăbăcire cu săruri tanante de crom sau de aluminiu, impregnare cu răşini, etc.); se foloseşte în mod curent ca branţ, la încălţămintea cusută prin branţ (CB) şi ca material de ştaif şi bombeu. Pentru încălţămintea cusută pe ramă (CR) se fabrică o talpă de branţ cu aceleaşi caractere generale, dar mai puţin compactă şi cu o flexibilitate mai mare. Pielea pentru talpă rame se fabrică din piei de vită şi de porc, fiind întrebuinţată ca rame la confecţionarea încălţămintei cusută pe ramă (CR). Se tăbăceşte vegetal-sintetic sau combinat; e I iberată prin spălare repetată de substanţele soIubite, cari ar putea să migreze în pielea de feţe cu care e în contact, şpăltuită sau fălţuită la grosimea uniformă, unsă astfel încît să aibă un conţinut mai bogat în grăsimi. Se caracterizează prin faptul că e densă, compactă, cu grosimea cît se poate de egală, uşor de cusut şi rezistentă la ruperea cusăturii, cu faţa deasă şi fermă, necurgătoare, de obicei finisată în culoare naturală, dar şi în alte culori corespunzătoare pielii pentru feţe. Piei pentru partea interioară a încălţămintei sînt: pieile pentru căptuşeli, meşina. Pielea pentru căptuşeli e o piele moale, subţire, cu faţa naturală, tăbăcită vegetal-sintetic, mineral sau combinat, finisată în culoare naturală sau vopsită şi acoperită, fabricată sub forma de piei întregi sau de părţi din piei de bovine, cabaline, canine, porcine, ovine, caprine, folosită la fabricarea încălţămintei, ca dublură interioară a feţelor sau ca acoperiş de branţ, cum şi la fabricarea articolelor de marochinărie (genţi, poşete, tocuri, etc.), de asemenea ca dublură interioară. Meşină e numirea rezervată excluziv pielii pentru căptuşeli fabricate din ovine şi caprine. Şpaltul pentru căptuşeli e bucata de piele dinspre partea cărnoasă obţinută după despicarea (şpăltuirea) piei lor de bovine, cabal ine şi porcine, tăbăcită vegetal-sintetic, mineral sau combinat şi finisată velurat sau acoperit. Piei pentru îmbrăcăminte sînt: pieile cu faţa naturală, pentru haine şi confecţiuni diverse; pieile velurate pe carne, pentru haine, jachete şi pantaloni; pieile şamoazate, pentru diverse confecţiuni; pieile de mănuşi; pieile pentru pălării şi căşti; pieile pentru articole de protecţie a muncii. Pieile cu faţa naturală pentru haine şi confecţiuni diverse sînt piei subţiri, moi, pline, tăbăcite cu crom, combinat sau cu untură de peşte (chamois), avînd supleţea combinată cu o anumită extensibilitate, totuşi unse moderat, cu faţă naturală, neşlefuită sau cel mult foarte superificial corectată. Pentru fabricarea lor se întrebuinţează piei de bovine, atît mînzaţi, cît şi viţei, cabaline, porcine, caprine, ovine, vînat cu coarne. Se întrebuinţează la confecţionarea de articole de îmbrăcăminte. De aceea se cer o vopsire uniformă, rezistentă la lumină şi un finisaj impecabil. Faţa pieilor trebuie să fie fermă, rezistentă la proba de îndoire în patru şi la proba cu cheia. Finisajul trebuiesă fie rezistent la proba de frecare umedă şi uscată. Pieile velurate pentru confecţiuni se fabrică din aceleaşi tipuri de piei ca şi cele cu faţa naturală, la cari se mai adaugă şpalturile de piei de bovine, însă predomină pieile de ovine şi de caprine semităbăcite vegetal, din India, cari se retăbă-cesc cu crom şi se vopsesc, suferind şi tratamente cu produse auxiliare adecvate pentru a li se conferi moliciunea, rezistenţa la frecare, rezistenţa la spălare cu vapori de solvenţi şi celelalte proprietăţi necesare. Pieile şamoazate pentru haine şi confecţiuni se fabrică din piei de ovine, prin tăbăcire cu untură de peşte, singură sau combinată cu formaldehidă şi, eventual, cu sulfocloruri*para-finice. Ele trebuie să aibă un aspect velurat, cu spic scurt şi fin, iar vopsirea, dacă nu rămîne în culoarea naturală, trebuie să fie efectuată cu coloranţi speciali, cari dau tonuri vii, uniforme şi foarte rezistente la lumină. Pieile de mânuşi constituie un grup de piei cu numeroase subdiviziuni determinate de ^întrebuinţare, de materia primă şi de procedeul de tăbăcire. în general, sînt piei subţiri, moi, suple şi cu alungire plastică mare, albe sau colorate, cu faţă naturală sau velurată, fabricate din piei de ovine (miei, cîr-lani, oi), de caprine (iezi, vătui), de porcine (poale, gîturi şi chiar piei întregi de la animale foarte tinere), de peccary şi car-pincho, de cîine, de vînat cu coarne şi şpalturi de bovine. Se deosebesc: Piei de mănuşi cr ornate cu faţa naturală, cenuşărite intens, tăbăcite cu crom într-o singură baie, unse moderat cu uleiuri speciale, emoliente, vopsite cu coloranţi rezistenţi la lumină şi la frecare umedă şi uscată, finisate pe faţă, eventual cu o uşoară acoperire cu vopsele pigmentare dispersate în mediu apos cu lianţi termoplastici, fiind posibilă şi o uşoară corectare a defectelor feţei prin şlefuire superficială. Piei de mănuşi cromate, velurate, prelucrate ca şi cele precedente pînă la tăbăcire, unse în condiţii deosebite spre a nu deveni slăninoase pe partea velurată, în timpul purtării, vopsite după procedee mai exigente, eventual hidrofugate şi finisate pe partea cărnoasă prin şlefuire cu hîrtie abrazivă (velurate). Piei de mănuşi g I ace cu faţa naturală, cenuşărite intens şi argăsite cu o pastă compusă din alaun alb sau sulfat de aluminiu, clorură de sodiu, făină şi gălbenuş de ou (tăbăcire glace), finisate alb, de obicei prin retăbăcire cu formaldehidă, sau vopsite şi finisate pe faţă. Piei de mănuşi glace, velurate pe car-n e, numite piei ş e r (chair), daneze sau suedeze, cari sînt de obicei pretăbăcite cu formaldehidă, argăsite glac£ şi şlefuite ca o stofă pe partea cărnoasă. Piei de mănuşi glace, velurate pe faţă, numite piei m o c h a, argăsite glac£ şi de obicei necro-mate cu faţa îndepărtată prin şlefuire. Pieide mănuşi nappa v e r i t a b i I e, n e I a-v a b i I e, argăsite glace şi retăbăcite cu extract de gambir, singur sau împreună cu materiale tanante sintetice, vopsite şi finisate pe partea feţei. Piei de mănuşi nappa lavabile, argăsite glace şi retăbăcite cu crom şi extract de gambir sau cu tananţi sintetici, vopsite şi finisate pe faţă. Piei de mănuşi şamoazate, similare celor pentru haine şi confecţiuni, însă aproape excluziv din piei de vînat cu coarne. Piele 347 Piele Pieile pentru pâlârii şi câşti sînt destinate confecţionării benzilor interioare de pălării, pentru a împiedica trecerea transpiraţiei prin fetru, cum şi a garniturilor interioare ale căştilor de protecţie de tot felul (militare, sportive, de pompieri, de mineri, etc.), avînd ca funcţiune izolarea capului de materialul dur al căştii şi absorpţia transpiraţiei. Tăbăcirea acestor piei se face cu tananţi vegetali şi sintetici, eventual precedată de o pretăbăcire cu crom, mai rară fiind tăbăcirea exciuzivă sau preponderentă cu crom. După spălare şi ungere uşoară, pieile pentru benzi de pălării se vopsesc cu coloranţi sintetici, apoi se finisează cu vopsele de acoperire dispersate în mediu de nitroceluloză sau în emulsie apoasă de lianţi termoplastici, în timp ce pieile pentru căşti se lasă în culoarea naturală sau se vopsesc cu coloranţi de sinteză, fără a mai suferi ulterior încă o vopsire de acoperire. Ambele tipuri de piei trebuie să fie suple, dar cu o anumită ţinută şi să aibă faţa fermă. Vopseaua de acoperire, la pieile pentru benzi de pălării, trebuie să fie suplă, să nu crape Ia proba de îndoire şi să nu conţină substanţe nocive (anumiţi plastifianţi, etc.). Pieile pentru articole de protecţie a muncii sînt piei cromate, eventual uşor retanate vegetal-sintetic, unse moderat, din piei de vită, cal, capră, oaie, porc sau şpalturi de bovine, astfel prelucrate încît să aibă o rezistenţă deosebită la căldură, umiditate, condiţii de mediu acid şi alcalin, şi lasolicitări mecanicediverse. Se folosesc la confecţionarea şorţurilor, a mănuşilor de protecţie, a palmarelor, umerarelor, genuncherelor şi a altor numeroase articole vestimentare destinate să apere diferite părţi ale corpului expuse vătămărilor în cursul procesului de producţie. în cazuri izolate se folosesc, la confecţionarea articolelor de protecţie, piei tăbăcite vegetal, sintetic sau combinat, cari sînt clasificate în altă parte, la un tip determinat de piele (de ex. toval, meşină, etc.). Piei pentru curelărie, marochinărie, articole de voiaj şi de sport: Pieile pentru marochinărie fina (genţi, poşete, portofolii, portvizite, etc.) sînt piei mai subţiri, suple, tăbăcite vegetal şi sintetic sau combinat cu crom, vopsite cu coloranţi sintetici rezistenţi la lumină, unse moderat, şi acoperite cu vopsele pigmentare dispersate în mediu de nitroceluloză sau de lianţi termoplastici emulsionaţi, obţinîndu-se efecte monocolore şi multicolore. Faţa poate să fie naturală sau şlefuită (corectată), netedă, plutuită sau presată. Ca materie primă se întrebuinţează piei de viţel, de capră, oaie, porc şi şpalturi. Acestea din urmă pot fi şpalturi de carne de la piei de bovine şi şpalturi subţiri de faţă de la piei de ovine şi de porcine, cari sînt numite „s k i v e r s" şi se obţin prin spăltuire, după tăbăcire sau după finisare. O condiţie esenţială, la aceste piei, e rezistenţa la frecare uscată şi umedă şi la transpiraţie. Piei blanc şi vachette: Pieile blanc sînt piei cenuşărite nu prea puternic, egalizate prin spăltuire, tăbăcite vegetal şi sintetic, eventual după o oarecare pretăbăcire, spălate bine şi unse moderat, în culoare naturală (blanc n a t u r), înnegrite (blanc negru) sau vopsite pe faţă şi acoperite uşor cu vopsele pigmentaredis-persate în nitroceluloză sau cu emulsii de lianţi termoplastici (blanc color), de obicei neted, dar uneori şi presat. Ca materie primă se folosesc piei de taurine, cum şi de bubaline uşoare şi mijlocii, pînă la 40 kg bucata, cari se pot prezenta întregi, în hechturi, gîturi sau poale, cum şi piei de porc din categoriile mijlocii şi grele, sub formă de crupoane. Blancurile se întrebuinţează la confecţionarea şeilor, a genţilor, a port-hărţilor, a centiroanelor şi a altor curele cari fac parte din echipamentul militar, cum şi a diverselor articole de curelărie grea, Pieile vachette sînt piei întinse ca suprafaţă şi mai subţiri, bine cenuşărite, spăltuite pe întreaga suprafaţă, tăbăcite vegetal şi sintetic sau combinat, uneori numai cu crom, bine spălate şi unse potrivit, vopsite pe faţă şi acoperite cu pigmenţi, ca şi blancurile, însă mai complet, finisate neted sau presat, monocolor sau cu efecte bicolore (antic, etc.). Ca materie primă se întrebuinţează în special piei de bubaline şi piei subţiri de vacă din rasele de stepă. Vachette-le se folosesc ca piei pentru tapiserie, pentru articole de voiaj (cufere, geamantane), pentru mape, genţi şi articole mici (tocuri de arme, etc.). Ambele feluri de piei, blanc şi vachette, trebuie să aibă o elasticitate foarte bună, dar şi o oarecare ţinută, să fie tăbăcite uniform în secţiune şi să aibă o grosime egală pe toată suprafaţa. Vopsirea trebuie să fie uniformă şi rezistentă la frecare umedă şi uscată şi destul de rezistentă la lumină. Faţa trebuie să reziste la îndoire pînă la 180°, fără să crape. Partea cărnoasă trebuie să se prezinte curată, avînd toate aderenţele îndepărtate prin blanşiruire. Piei pentru echipamente de tracţiune h i p o m o b i I a: harnaşamente, hamuri, căpestre de grajd. Pieile pentru harnaşamente sînt piei de vită sau de porc cu grad de cenuşărire mediu, tăbăcite vegetal-sintetic, combinat sau cu crom, bine spălate, unse mai puternic, în culoare naturală sau înnegrite pe faţă. Se folosesc la croirea părţilor componente ale diferitelor soiuri de hamuri şi, ca atare, trebuie să fie rezistente, să aibă ţinută bună şi totuşi să fie suficient de elastice şi flexibile, pentru ca faţa să nu crape la îndoirea la 180°. La această probă nu e permisă ieşirea grăsimii la suprafaţă. Partea cărnoasă trebuie să fie curată, iar vopsirea, rezistentă la frecare umedă şi uscată. Pieile pentru câpestre de grajd sînt piei de vită bine cenuşărite şi tăbăcite cu crom, complet neutral izate şi bine spălate, unse mai puternic, nevopsite, cari trebuie să aibă o mare rezistenţă la tracţiune, elasticitate şi flexibilitate, spre a rezista la solicitările din cursul întrebuinţării. Pieile pentru anvelope de mingi şi diverse articole de sport sînt piei de taurine tip 40 şi piei de porcine cu greutate mijlocie. Tăbăcirea se face cu crom şi se conduce astfel, încît fără o ungere excesivă să se obţină piei flexibile, suple, cu o anumită ţinută şi o extensibilitate mică. Pieile pentru mingi trebuie să aibă un gramaj determinat în limite strînse pe unitatea de suprafaţă, pentru ca greutatea anvelopei să se înscrie în normele oficiale; de asemenea trebuie să aibă şi o absorpţie mică de apă, spre a nu se îngreuna excesiv în timpul jocului pe timp ploios. Ele se vopsesc de regulă într-o culoare galbenă-aurie, caracteristică. Piei pentru scopuri tehnice (curele de transmisiune, garnituri şi manşete de etanşare): Pieile pentru curele de transmisiune pot fi: Piei tăbăcite vegetal, destinate fabricării curelelor de transmisiune late; se fabrică excluziv sub forma de crupoane, din piei de taurine grele, depăşind 25 kg bucata, fără găuri de streche, prin tăbăcire cu materiale tanante vegetale şi sintetice. Ele trebu ie să aibă flexibi I itate mare şialungire moderată. Ungerea se face la rece. la cald, în butoiul de impregnare echipat cu suflantă de aer fierbinte, sau prin brenoire, adică prin cufundarea într-un cazan conţinînd grăsime topită, cu punct de picurare mai înalt. Piei tăbăcite cu crom, destinate fabricări i curelelor de transmisiune late; se fabrică, sub forma de crupoane, din piei de taurine mai grelb decît 30 kg bucata. Pieile trebuie să fie fără defecte cari ar compromite rezistenţa la tracţiune: găuri, înţepături, tăieturi. Aceste piei trebuie să aibă, în special, Piele 348 Pieîe o alungire specifică ulterioară şi remanentă mică, ceea ce se real izează prin uscarea piei lor pe rame speciale, sub o tensiune de 40 kgf/cm2 de secţiune. Pieile pentru curele de transmisiune pe muchie (Hochkant), tăbăcite cu crom, se fabrică, sub forma de crupoane şi de hechturi, din piei de bivol, iar în lipsa acestora, din piei de taurine. Caracteristice pentru aceste piei sînt ţesutul bine afînat prin cenuşărire, tăbăcirea combinată cu sulf şi crom pentru obţinerea rezistenţei maxime şi ungerea intensă prin brenoire sau vîlcuire. .Pieile pentru manşete şi garnituri de etanşa re se fabrică din piei de taurine tăbăcite cu crom, vegetal-sintetic sau combinat, unse mai puternic. Pieile pentru garnituri se folosesc ca material de etanşare la îmbinări statice, iar cele pentru manşete, la etanşarea pieselor în mişcare mutuală (pompe, etc.). Piei pentru maşini textile sînt: Pieile pentru manşoane filetate (pantaloni frecători); se fabrică, sub forma de crupoane, din piei brute de taurine de 40***45 kg bucata, bine cenuşărite, tăbăcite, unse mai puternic în butoiul cu aer cald. Sînt destinate fabricării manşoanelor iletate, folosite în industria textilă la maşinile de dărăcit ale Haturilor de lînă şi vigonie. Pieile pentru cureluşele divizoare, folosite la aparatul di vizor al maşinilor de dărăcit ale filaturilor de lînă şi vigonie, se fabrică în condiţii similare celor pentru manşoane filetate din piei mai subţiri, respectiv mai uşoare. Pieile pentru manşoane transportoare şi frecâtoare se fabrică, sub forma de crupoane, din piei de taurine de 30 kg bucata, sortate strict la brut şi la gelatină pentru înlăturarea celor cu defecte şi pentru a avea grosimea adecvată, nefiind pe misă spăltuirea; se cenuşăresc scurt, pentru obţinerea supleţei şi evitarea extensibilităţii: se decalcifică complet şi se sămă-luiesc cu precauţiune, ambele operaţii putînd fi înlocuite prin piclare; se tăbăcesc cu crom, tinzînd la o repartizare mai uniformă a acestuia în secţiune; tăbăcirea cu crom poate fi precedată de o pretăbăcire cu sulf, piatră acră, etc.; neutralizarea trebuie executată cu precauţ'une, dar trebuie să fie completă; ea poate fi urmată de o uşoară retăbăcire cu tananţi sintetici, speciali; conţinutul de grăsime moderat se obţine de preferinţă prin licheruire cu grăsimi inoxidabile; se elimină alun-girea plastică prin întindere mecanică şi manuală bună pe ambele feţe şi prin uscareasub tensiune de 15% din lungime, lentă şi la rece în primele zile, apoi la temperatură înaltă; se şlefuiesc pe faţă, pentru a avea durabilitatea mărită cu 1/3, şi se curăţă de carne prin blanşiruire, iar apoi se vălţuiesc uşor. Se întrebuinţează la confecţionarea manşoanelor transportoare verticale de pe cilindrele debitoare, la laminoarele de lînă cu cîmp dubiu de ace (de aceea se numesc „intersecting“ sau „Laufleder"), a manşoanelor transportoare de la pieptenă-toarele rectilinii de lînă, fiind numite „Kammstuhllaufleder", şi a manşoanelor frecătoare, filetate şi nefiletate, la laminoarele şi maşinile cu inele pentru lîna p'eptenată, numite şi ,, Frottierleder". Piele pentru manşoane şi cureluşe pentru filaturi de bumbac se fabrică din piei de viţel tăbăcite în crom, unse, dar nevopsite, fără defecte, fără tendinţa de crăpare a feţei, în grosime de 0,8***0,9 mm, pentru manşoane de îmbrăcat cilindre şi cureluşe tip RL, şi de 1,1 — 1,2 mm, pentru cureluşe tip C folosite la trenuri de laminat. Se întrebuinţează în filaturile de ^bumbac la confecţionarea manşoanelor cari se utilizează ca înveliş elastic la cilindrele de laminare a maşinilor cu ine-luşeşi la confecţionarea cureluşelor pentru trenuri de laminat sistem Casablanca (cureluşe tip C) şi Roth-Leblanc (cureluşe tip RL). Acelaşi fel de piele se foloseşte şi pfentru învelişurile elastice ale cilindrelor trenurilor de laminat de la laminoarele şi flyer-ele de bumbac, Pieile pentru cureluşe de iţe, folosite în ţesătorii le mecanice pentru ridicarea iţelor la războaie tip Kord şi Roscher, sînt piei de taurine, tăbăcite vegetal sau cu crom, pentru crupoane de transmisiune. Pieile pentru curele de bătaie se fabrică în două sortimente distincte: crupoane de bătaie fără păr, din piei de bubaline tip 40 kg bucata şi din piei de taurine grele, tăbăcite combinat cu sulf, crom, grăsimi şi tananţi vegetali şi sintetici; crupoane de bătaie cu păr, din piei de taurine tip 36 kg bucata, tăbăcite combinat cu sulf, crom şi aluminiu sau numai cu sulf şi crom. Se întrebuinţează la confecţionarea curelelbr pentru organele de bătaie cari pun în mişcare picherele la războaiele de ţesut cu bătaie de sus. Aceste piei trebuie să aibă o mare rezistenţă la tracţiune şi elasticitate, cuplată cu extensibilitatea ţesuturilor, cari să permită o alungire sub şocul brusc al loviturii, pentru a putea rezista la şocuri le apI icate brusc şi repetat, asigurînd o durabilitate mare a curelei în serviciu. Pentru legarea nodului, pielea trebuie să fie moale, flexibilă şi să nu fie unsă cu prea multă grăsime, astfel încît cureiele să nu stropească ulei pe materialul care se ţese. Pieile pentru organele de bătaie şi de amortisare ale războaielor mecanice, altele decît curelele de bătaie, servesc la confecţionarea curelelor multiple (curele de frînare duble), pentru războaie cu bătaie de jos, în care scop se întrebuinţează hechturi de bubaline, eventual de taurine, tăbăcite cu săruri de crom, destinate curelelor de transmisiune pe muchie, sau crupoane de taurine tăbăcite cu săruri de crom, destinate curelelor de transmisiune late; amortisoarele de lovitură tip U şi V (pufere) se confecţionează din aceleaşi piei ca şi cele precedente, combinate cu piei transparente de bubaline sau de taurine. Ele servesc, de asemenea, la confecţionarea tampoanelor arcuite din piele folosite ca amortisoare (pufere) la războaiele de ţesut cu un singur fus port-picher pe cutie, din piele transparentă de bubaline sau de taurine, avînd grosimea de circa 4 mm, cu capetele apărătoare din piei pentru curele de bătaie, tăbăcite cu săruri de crom, — a papucilor de bătaie cu sau fără întăritură, folosiţi la războaiele mecanice de ţesut mătase sau bumbac, din crupoane de transmisiune tăbăcite vegetal, unse cu grăsimi moi. Pieile pentru pichere sînt de două feluri: piei pentru pichere obţinute din piei tăbăcite vegetal, pentru războaie cu bătaia de jos, cu cutie simplă, pentru cariseîntrebuinţeazăparteacea mai compactă a unor crupoane din piei de taurine, tăbăcite cu materii tanante vegetale şi unse la rece, întinse în stare umedă şi uscate sub tensiune; piei pentru pichere din piele transparentă, pentru războaie uşoare cu bătaia de sus, pentru cari se întrebuinţează de preferinţă piei transparente, din piei de bubaline grele şi gîturi groase de taur, provenind din piei crude, cu greutatea mai mare decît cea corespunzătoare tipului 44 kg/bucata. Pieile pentru curăţit, spălat şi filtrat sînt piei de tipul cunoscut sub numirea de chamois, sămisch sau „piele de căprioară'*, caracterizat prin moliciune extremă, supleţe, extensibi Iitate şi capacitate mare de absorpţie pentru lichide, rezistenţă deosebită faţă de acţiunea substanţelor slab alcaline şi faţă de benzină şi benzen. Ca materieprimăseîntrebuinţează preponderent pieile de ovine, apoi cele de caprine, de ' înat cu coarne, de iepuri de casă şi de vizuină, de cîine şi şpalturi de piei de bovine. Toate aceste piei capătă proprietăţile specifice enumerate, prin faptul că se tăbăcesc „chamois" clasic, cu untură de peşte, după îndepărtarea stratului feţei, în scopul uşurării pătrunderii uleiului. în acelaşi scop se folosesc adausuri de tenside fi, pentru accelerarea oxidării, catalizatori adecvaţi. O variantă a acestei tăbăciri e tăbăcirea chamois sistem nou, la care tratamentul cu untură de peşte e precedat de o tăbăcire uşoară cu formaldehidă. Un procedeu Pîeîe, pudră de — 340 Piemont de tăbăcire, care datează numai de două decenii, e tăbăcirea cu sulfocloruri alifatice sau grăsimi sintetice sulfonate, singure sau în combinaţie cu formaldehidă, cu untură de peşte sau cu tananţi minerali. După tăbăcire, piei le se şlefuiesc şi, eventual, se vopsesc. Se întrebuinţează la curăţitul şi spălatul vehiculelor, al aparatelor de precizie, al sticlelor optice, al metalelor preţioase, al ferestrelor, etc., cum şi lafiltrarea benzinei de aviaţie, în scopul separării apei şi a altor impurităţi. Aceeaşi piele chamois se foloseşte la confecţionarea mănuşilor, a jachetelor, în scopuri ortopedice, etc. Piei pentru c u r e / u ş e de cusut şi legat sînt: Pieile transparente, cari se încadrează în grupul pieilor netăbăcite (v.). Pieile tăbăcite, cari se fabrică din piei de bovine şi de porcine, prin tăbăcire slabă cu crom sau cu piatră acră, combinată cu o pretăbăcire vegetal-sintetică sau cu formaldehidă, şi în toate cazurile unse puternic, conţinutul mare de grăsime fiind caracteristic şi determinant pentru proprietăţile de moliciune, flexibilitate, supleţe şi rezistenţă la tracţiune pe cari trebuie să le aibă. Se întrebuinţează la legarea curelelor de transmisiune şi la confecţionarea şeilor. Pieile netăbăcite, transparente, pergament şi pentru funduri de tobă nu suferă o tăbăcire propriu-zisă, ci sînt doar piei gelatină uscate. Astfel: Pieile netăbăcite sînt piei grele de bubaline şi de taurine peste 40 kg bucata, cenuşărite, depărate, decalcificate şi uscate sub tensiune, pentru ca să rămînă netede. Seîntrebuin-ţează pentru pichere, blocuri de roţi dinţate, capete de ciocan şi diverse articole tehnice. Pieile transparente sînt piei grele de bovine, cenuşărite, depărate, decalcificate şi tratate cu glicerină în timpul uscării sub tensiune, conferindu-li-se prin aceasta transparenţa caracteristică. Se folosesc pentru pichere, ca material de întărit pentru diverse articole tehnice de piele, ortopedice şi de marochinărie (în acest scop se foloseşte şi piele transparentă din piei de porcine), pentru cureluşe de cusut şi legat curele dc transmisiune şi în construcţia şeilor. Pieile pergament şi pentru funduri de tobă sînt piei subţiri, de viţel, plate, şi de viţei foarte tineri, şi piei de caprine, cenuşărite, depărate, uscate în stare bine tensionată, şlefuite pe ambele părţi, mai mult sau mai puţin translucide sau opace, cu aspect cretos, caracteristic pergamentului, care se poate intensifica, printr-o ungere slabă şi, eventual, printr-o tăbăcire slabă cu formaldehidă. Pielea pergament se întrebuinţează la scrierea documentelor, în legătoria de cărţi, la confecţionarea abajururilor, în scopuri ortopedice şi pentru funduri de tobă. Pieile pentru mulaje ortopedice sînt piei de taurine şi de porcine, cenuşărite moderat, tăbăcite vegetal şisintetic, astfel încîtzona medianăasecţiunii („inima") să rămînă mai mult sau mai puţin netăbăcită, şi în cele din urmă bine liberate prin spălare de substanţele solubile cari ar putea irita pielea şi păta rufele. în stare umedă, această piele se mulează în forma dorită, pe care o păstrează-după uscare. Se întrebuinţează ca material pentru membre artificiale. Piei folosite în scopuri tehnice di- verse : Pieile pentru membrane gazometrice sînt piei de ovine sau de caprine, tăbăcite combinat, vegetal-mineral, unse şi impregnate cu suspensii de grafit în ulei, spre a deveni impermeabile la aer, păstrîndu-şi intacte mol ic iu nea şi supleţea. Se întrebu in-ţează la confecţionarea foâlelor în contoarele de gaz. Pieile pentru polizat sînt piei groase, tăbăcite combinat, astfel încît să rămînă spongioase, fiind folosite ca material pentru şlefuirea metalelor. 1. -/v/, pudra de Ind. piei.: Reactiv folosit în metoda convenţională de dozare a substanţelor tanante din materialele tanante naturale (rădăcini, coji, lemne, frunze, fructe) sau din extractele tanante obţinute din acestea. Pentru analiza tananţilor după metoda prin filtrare se întrebuinţează pudră de piele slab cromată, în timp ce la metoda prin agitare, pulberea necromatăse cromează uşor într-o fază preliminară a dozării. în ambele cazuri, pulberea are un caracter de lînă sau de vată, cu fibre fine. Pentru prepararea pudrei de piele se întrebuinţează piei cît mai grele de taur, bine conservate prin sărare. Pieile se înmoaie prelungit, cu repetate schimburi de apă, se curăţă de ţesutul subcutan aderent, prin şeruire, dar nu se depărează prin cenuşărit, ci se scoate prin spăltuire un strat de faţă, incluziv părul, iar ce rămîne se foloseşte la prepararea pulberii de piele. în acest scop, gelatina se formo-Iizează foarte uşor, se cromează cu 1 /6 — 1 /8 parte din cantitatea de oxid de crom folosită la tăbăcirea normală, se neutralizează cu silicat de sodiu şi se usucă lent sub tensiune, pe rame speciale, spre a rămîne netedă. După o depozitare prelungită se procedează la defibrare prin măcinare. Fiecare lot de pudră de piele se etalonează prin anaiiza comparativă cu un lot etalon, stabil indu-se factorii de corecţie. 2. „Piele de drac". Ind. text.: Ţesătură de bumbac foarte rezistentă, netedă, în culoare naturală sau vopsită, de regulă scămoşată pe dos. Legătura întrebuinţată e „Adria" (v. Legătură de ţesătură, sub Legătură 4). Firele de urzeală sînt dese şi de calitate bună, iar cele de bătătură sînt mai groase, cu torsiune mijlocie. Greutatea ţesăturii e de 180-**300 g/m2. Se întrebuinţează la confecţionarea hainelor de sport şi de vînătoare. 3. Pielea navei. Nav.: Suprafaţa exterioară a bordajului. 4. Pielicele. Ind. piei.: Blănuri de ovine fabricate prin tăbăcirea pieilor provenite de la mieii nenăscuţi sau cei sacrificaţi în primele ore şi zile de la naştere. Cele mai cunoscute sînt pieiicelele de la oi de rasă astrahan, caracul, etc., crescute în Persia, Afganistan, Asia Centrală, Crimeea, etc. Au încreţituri mici şi frumoase dispuse pe linii lungi şi ondu ate. Piei icelele sînt apreciate în mod deosebit pentru confecţionarea hainelor de blană, a gulerelor, a căciulilor, a garniturilor de blană la mantouri, iar cele de calitate inferioară, pentru căp uşeli de haine, căciuli, etc. 5. Pieliţa, pl. pieliţe. Bot.: învelişul subţire care acoperă miezul sau carnea boabelor unor fructe (de ex.: struguri, prune, etc.). Sin. Epicarp (v.). 6. Pieloplastie. Poligr.: Procedeu de decorare a legături lor de artă şi a lucrărilor de galanterie executate din piele, prin reliefarea în piele a unor figuri, insigne, flori, arbori, grupuri alegorice, etc., fie în culoarea naturală a pielii, fie colorate în diverse tonuri. Motivul ornamental se desenează întîi pe hîrtie de desen, la mărimea necesară, marcîndu-se proeminenţele şi adînci-turile prin umbre, cari vor servi ca îndreptar în timpul reliefării. Cu ajutorul unei hîrtii de calc pe care sînt trasate, cu un creion moale, conturele şi liniile directoare, se copiază pe pielea umezită şi fixată pe o planşetă. Se ridică apoi pielea de pe planşetă şi, după umezirea cu apă a locului unde se lucrează, se imprimă manual relieful cu ajutorul diferitelor spatule, dinspre dosul pielii spre faţă, urmărind motivul ornamentai de pe hîrtia de desen. Dacă e nevoie, fondul reliefului sau al depresiunii se mătuieşte cu ajutorul matoarelor. Dacă motivul ornamental cere incrustaţii, figuri le rel iefate se taie după contur, oblic, din afară înăuntru, se ung cu clei gros marginile, pe o porţiune îngustă, şi se lipesc exact în locul decupat în scoarţă. Figura reliefată poate constitui ea însăşi motivul decorativ sau poate fi combinată cu poleirea (v.). 7. Piemont, pl. piemonturi. Geogr.: Regiune situată la poalele munţilor. Din punctul de vedere morfogenetic, se Pîemontît 350 Pieptenare ^ deosebesc: piemonturi de acumulare şi piemonturi de eroziune, iar din punctul de vedere morfologic, piemonturile pot avea aspect de cîmpii, coline, dealuri şi podişuri. 1. Piemontit. Mineral.: (Ca, Mn~ )2(AI, Fe, Mn^UOH | (Si04)3]. Mineral din familia epidotului, în care cea mai mare parte din fier e înlocuită cu mangan (conţine pînă la 14**»19% Mn203). Se întîlneşte în micaşisturi, în gnaisuri şi în tufuri vulcanice bazice vechi, diagenizate, cum şi în unele zăcăminte de mangan. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale nedefinite, şi, în special, în agregate cristaline radiare. Are culoare roşie-neagră, brună-roşie pînă la roşie de cireaşă, cu urma roşie şi luciu sticlos. Are duritatea 6,3 şi gr. sp. 3,4. E optic pozitiv, puţin transparent şi puternic pleo-croic. Se descompune în acid clorhidric, la cald. 2. Pienîde. Stratigr.: Unitate structurală constituită din cordonul klippelor interne sau al klippelor pienine (v.) din Carpaţii de Nord. Pienidele descriu un vast arc de cerc între valea Moravei (Slovacia) şi Maramureş, extremitatea estică a iorcuprinzînd klippele de calcare jurasice cari apar în împrejurimile localităţilor Poiana Botizei şi Băiuţ, pe versantul sudic al munţilor Lăpuşului. а. Pienine, klippe Stratigr.: Depozite jurasice şi eocre-tacice, în special calcaroase şi, în mare parte, de facies pelagic (calcare nodulare cu cefalopode, calcare cu Aptychus, cu cal-pionele, cu crinoizi; marne cu posidonii şi marne cu cefalopode), din Carpaţii de Nord. în cadrul Doggerului şi al Mal-mului inferior, din aceste klippe se deosebesc un facies cu calcare spatice şi calcare nodulare (faciesul de Czorsztyn) şi un facies cu radiolarite (faciesul pienin propriu-zis). Cuvertura neocretacică a klippelor e constituită din marne cenuşii şi roşii cu foraminifere, reprezentînd Cenomanianul, Turo-nianul şi Senonianul (marne de Puchov). Local se dezvoltă gresii cu Exogyra columba (Cenomanian) şi conglomerate cu rudişti (Santonian-Campanian). în Carpaţii romîneşti se întîlnesc klippe de tip pienin în basinul Maramureşului, pe versantul sudic al munţilor Lăpuşului (Poiana Botizei, Băiuţ), fiind constituite din calcare neojurasice roşii, verzi şi alburii, în parte marnoase şi sub-nodulare, adeseori cu accidente silicioase. Se deosebesc calcare cu Aptychus din Kimmeridgian sau din Tithonicul inferior şi calcare cu Calpionella alpina din Tithonicul superior. învelişul klippelor e format din marne senoniene roşii, peste cari urmează în continuitate un fliş eocen de tip Măgura. Klippele din munţii Lăpuşului apar la baza unui mare solz care încalecă spre sud terenuri paleogene de tip Podhale. Sin. Klippele interne ale Carpaţilor de Nord. 4. Pieptar, pl. pieptare. 1. Ind. text.: Cojoc fără mîneci, confecţionat din stofă sau din piele (mai ales de oaie sau de miel), care îmbracă numai partea superioară a corpului (pieptul şi spatele), putînd fi pînă la linia taliei (la brîu) sau mai lung. Pieptarul se poartă peste cămaşă, se încheie în faţă sau pe un umăr şi poate fi cusut cu model simplu sau cu model complicat, în funcţiune de destinaţie şi de regiunea în care se poartă. Face parte din portul naţional. Sin. (în Banat) Prîsluc, 5. Pieptar. 2. Ind. piei. V. sub Ham. б. Pieptar. 3. Ind. piei.: Articol confecţionat din piele rigidă (blanc, talpă) şi pîslă, fixat cu curele la nivelul pieptului, folosit ca echipament de protecţie al lucrătorilor cari folosesc unelte pneumatice sau alte scule cari produc vibraţii. 7. Pieptar, cilindru Ind.hîrt., Ind. lemn.: Cilindru liber, antrenat de sită, pe care se produce schimbarea sensului mişcării la sita maşinilor de fabricat hîrtie cu sită plană (v. sub Hîrtie, maşină de fabricat ~) sau la cea a maşinilor de deshidratat, cu sită plană, pentru plăci fibrolemnoase, la extremitatea pe la care acestea sînt alimentate cu pastă fibroasă (v. fig.). Cilindrul pieptar e de obicei de fontă şi îmbrăcat cu o cămaşă de cupru, trasă sau sudată. El trebuie să se rotească uşor, să fie uşor şi să aibă un ax puternic şi bine echi- I ibrat, pentru a rezista la eforturile din serviciu şi din timpul schimbăriisitei; lagă-releaxului trebuiesă fie rezistente şi perfect etanşe; la maşinile de fabricat hîrtie cu viteză mare, axul are lagăre cu rulmenţi. Pentru a menţine curată suprafaţa cilindrului se folosesc un împroşcător de apă şi un răzuitor, care poate fi de lemn înfăşurat cu flanelăsau de material antiacid de tipWickery (v.sub Răzuitor). La maşinile cu viteză mare, curăţirea cilindrului se poate face direct cu apa care curge de pe sită. Sin. Cilindru frontal, Cilindru de piept, Valţ pieptar, Pieptar, Valţ frontal, Valţ de piept. 8. Pieptenare, Ind. text.: Operaţie care se efectuează în filaturi, în scopul îmbunătăţirii calităţii materiei prime destinate fabricării firelor fine, a firelor cu rezistenţă mai mare sau a firelor cu utilizări speciale. Prin pieptenare se obţin eliminarea firelor mai scurte şi a impurităţilor aderente la fibrele supuse pieptenării, individualizarea fibrelor, îndreptarea şi paralelizarea lor. Pieptenarea se face manual sau mecanic. Pieptenarea manuală se mai efectuează, uneori, în filatura de in şi de cînepă, asupra fuiorului, înainte de a-l supune pieptenării mecanice, pentru a obţine descîlcirea şi paralelizarea brută a fibrelor şi deci creşterea randamentului în fuior pieptenat. Pentru filarea firelor foarte subţiri, peste Nm 40, fuiorul de in e supus, şi după pieptenarea mecanică, la o pieptenare manuală de finisare a vîrfurilor fuiorului, în care timp se face şi sortarea după calitate, fineţe, lungime şi nuanţă. Pieptenarea m e c a n i c â se efectuează cu ajutorul maşinilor de pieptenat (v. Pieptenat, maşină de ^), cari diferă după felul fibrelor. Intensitatea operaţiei de pieptenare efectuată la maşinile de pieptenat rectilinii periodice se caracterizează prin gradul de pieptenare, adică prin numărul de acţiuni de pieptenare posibile asupra unei fibre. Calculul se face cu formula: n _m E—e GP^n ' ~~Z~ ■ în care Gp e gradul de pieptenare; m e numărul de ace de pe cilindrul cu piepteni; n e numărul de fibre din secţiunea stra- Nf tu Iu i supus pieptenării (calculat cu n=-rf- , unde N re numărul a de fineţe (metric) al fibrelor; N e numărul de fineţe (metric) al stratului alimentat); E e ecartamentul dintre cleşte şi cilindrele detaşatoare; e e ecartamentul dintre cleşte şi traiectoria vîrfurilor acelor de pe cil indrul cu piepteni; A e lungimea de strat alimentată la un ciclu de pieptenare. Pentru asigurarea unei pieptenări bune se efectuează în prealabil o pregătire specială, în care fibrele din banda obţinută la cardă sînt îndreptate şi paralelizate şi, în unele cazuri, dispuse în formă de pătură îngustă. Cilindru pieptar. 1) cilindru pieptar; 2) sita; 3) cilindru-registru ; 4) răzuitor Wickery. Pieptenare, cifră de 351 Pîeptenat, maşină de în filatura de bumbac, pregătirea se poate face, fie prin trecerea prin reunitorul de benzi, la care se dublează 16***20 de benzi de la cardă, rezultînd o pătură (v. Pătură); păturile sînt apoi laminate şi reunite cîte şase la maşina de laminat şi dublat pături, la care rezultă o pătură finală, uniformă, în care fibrele sînt îndreptate şi paralelizate, — fie prin treceri preliminare prin trei laminoare, pentru îndreptarea şi paralelizarea avansată a fibrelor, apoi reunirea a 16---20 de benzi la reunitor, pentru obţinerea păturilor cari vor fi supuse pieptenării. Ultimul procedeu, mai nou, permite extragerea în cantitate mai mică a pieptenăturii şi creşterea producţiei maşinii de pieptenat. Procedeul a fost îmbunătăţit prin reducerea numărului de trei treceri prin laminor, la o singură trecere. în filatura de lînă, pregătirea pentru pieptenare se face în scopul îmbunătăţirii benzii de la cardă, prin îndreptarea şi paralelizarea fibrelor şi uniformizarea grosimii benzilor şi consistă în două sau trei treceri succesive prin laminorul cu cîmp dublu de ace, la fiecare trecere dublîndu-se cîte 4* * * 10 benzi şi efectuîndu-se un laminaj în aceeaşi măsură. De la ultimul laminor, banda rezultă înfăşurată pe bobine în cruce, sub această formă fiind alimentată ulterior la maşina de pieptenat. Pentru pieptenarea cîlţilor de in, pregătirea consistă în trecerea benzii de la cardă printr-un laminor cu cîmp simplu de ace, în scopul paralelizări^ fibrelor, şi la care se dublează pentru uniformizarea benzii. în unele cazuri se supun pieptenării benzile venite direct de la carde. Pentru pieptenarea fuiorului de in sau de cînepă, pregătirea consistă în sortare şi în formarea mănunchiurilor cu o greutate normală, iar în cazul prelucrării pentru obţinerea firelor fine, şi dintr-o pieptenare manuală, în scopul îndreptării şi paralelizării preliminare a fibrelor fuiorului, curh şi al înlăturării încîlciturilor cari ar micşora randamentul în fuior pieptenat la pieptenarea mecanică. î. cifra de Ind. text.: Indice de apreciere a intensităţii acţiunii tobei cardelor de lînă asupra stratului de material fibros alimentat, exprimat prin numărul de rotaţii complete ale tobei, cari revin la un centimetru lungime de strat de fibre alimentat, calculul făcîndu-se cu formula: în care Np e numărul de pieptenări, fij. e viteza tobei, în rot/min, la e lungimea stratului alimentat pe minut de cilindrele alimentatoare ale cardei, în cm. Practic, numărul de pieptenări variază între 10 şi 25, la cardele de lînă. Sin. Numărul de pieptenări. 2. grad de Ind. text. V. sub Pieptenare. a. cifra de Ind. text.: Indice de apreciere a gradu- lui de pieptenare a fuiorului la maşina verticală, repre-zentînd numărul de piepteni cari acţionează la un singur ciclu de pieptenare asupra unui fuior, adică atît la pieptenarea părţii de la rădăcină, cît şi la pieptenarea părţii de la vîrf a fuiorului. Calculul se face cu formula: în care Ip e indicele de pieptenare; np e numărul de piepteni de pe perimetrul pînzei (mantalei) într-un cîmp de pieptenare; nm e numărul de rotaţii complete ale pînzei, pe minut; nb e numărul de cicluri de coborîre şi ridicare a băncii cu clupe, pe minut; a e cota-parte din timpul unui ciclu, cît durează coborîrea şi ridicarea băncii clupelor. Acest indice nu arată corect gradul de pieptenare, deoarece acesta diferă în lungimea fuiorului care intră şi iese treptat de sub acţiunea pînzelor cu piepteni. 4. ~ în ulei. Ind. text.: Sistem de pieptenare a lînii lungi. cu ondulaţii mai puţine, consistînd în reuleierea lînii spălate, astfel încît, la operaţia de pieptenare, care se efectuează obişnuit la maşini de pieptenat circulare continue, fibrele să aibă flexibilitate şi să alunece uşor unele în lungul altora, fără a deteriora acele pieptenilor. Uleiul e adăugat sub formă de emulsie, la efectuarea amestecului. 5. ~ uscata. Ind. text.: Siitem de pieptenare a lînii spălate, fără adaus de ulei sau de emulsie. Pieptenării uscate îi aparţin sistemele de pieptenare a lînii fine şi puternic ondulate şi a lînii cu grad de ondulaţie mediu. 6. Pieptenat, maşina de Ind. text.: Maşină de lucru folosită în filaturi la extragerea, dintr-un material fibros, a /. Diferite pieptenări. a) faza de pieptenare a extremităţilor din faţă ale fibrelor de către pieptenele circular (cilindrul cu piepteni); b) faza de pieptenare a extremităţilor din urmă ale fibrelor de către pieptenele rectiliniu şi de smulgere a fibrelor; 1) cilindru alimentator; 2) cleştele deschis; 3) cilindru cu piepteni; 4) ci I i ndre detaşatoare; 5) pieptene recti lini u. fibrelor scurte şi a impurităţilor, în scopul măririi indicilor de calitate ai materialului în scopul obţinerii, prin filare, a unor fire mai fine, mai rezistente, mai netede şi mai uniforme. Pieptenat, maşina de 352 Pieptenat, maşina de — Maşinile de pieptenat diferă după felul materialului fibros supus pieptenării. Astfel, pieptenarea bumbacului, a lînii şi a cîlţilor de in se efectuează, în general, pe maşini de pieptenat rectilinii, cu mod de lucru periodic, iar pieptenarea fuiorului de in se face pe maşini verticale periodice şi continue şi pe maşini orizontale.— Exemple: Maşina rectilinie de pieptenat bumbac (tip Nasmith) poate avea o singură parte sau două părţi de lucru, cari debitează fiecare cîte o bandă pieptenată.. Fiecare maşină sau parte de maşină are patru, şase sau opt capete, cari pieptenă în paralel cîte o pătură dintre cele obţinute la reunitorul de pături (v.) sau la maşina de dublat şi laminat pături. Maşinile cu o singură parte cu opt capete pot debita două benzi pieptenate, provenite de la cîte patru capete pieptenătoare. Organul principal de pieptenare e cilindrul cu piepteni, care, în faza întîi, pieptenă extremităţile din faţă ale fibrelor din marginea frontală a păturii, prinse între fălcile cleştelui (v.fig. la). Extremităţi le din urmă ale fibrelor sînt pieptenate de pieptenele rectiliniu superior, care, în faza următoare (v. fig. I b), coboară între fibre, în timp ce acestea sînt smulse din cilindrele detaşatoare. Pieptenele rectiliniu reţine, în pătură impurităţile şi fibrele scurte, cari sînt apoi scoase de acele baretelor de pe ciIindrul cu piepteni, la rotirea acestuia cu o rotaţie la fiecare ciclu de pieptenare. Fibrele smulse la fiecare ciclu de cilindrele detaşatoare sînt suprapuse peste extremităţile celor smulse în ciclul precedent, formîndu-se astfel un văl subţire Ia fiecare cap de pieptenare, care e condensat în formă de bandă. Apoi toate benzile sînt reunite şi paralelizate, şi trec printr-un tren de laminat care produce o bandă de bumbac pieptenat, care e depusă în cană. Fibrele scurte şi impurităţile extrase de cilindrul cu piepteni constituie deşeul numit pieptenătură, care e colectat şi reutilizat tot în filatură, pentru amestecuri inferioare. Maşinile rectilinii de pieptenat lînă si de pieptenat cîlţi (tip Heilmann) au cîte un singur cap pieptenător. Maşinile pentru lînă (v. fig. II a) se alimentează cu 12*• • 14 benzi, de pe bobine în cruce sau din căni, iar cele pentru cîlţi (v. fig. II b), numai cu benzi din căni. Acţiunea de pieptenare se efectuează analog celei de la maşinile de pieptenat bumbac, însă vălul unic rezultat e condensat într-o bandă şi depus în cană, intermitent. Maşinile de pieptenat cîlţi nu diferă, ca principiu de lucru, de cele de pieptenat lînă, însă uneori debitează două benzi la un singur cap pieptenător. Ma;inile circulare de pieptenat sînt maşini de pieptenat continuu, cu alimentare intermitentă, utilizate numai pentru lînă, şi fibre naturale similare, cum şi pentru fibre sintetice tip lînă. La aceste maşini se prelucrează: lînă fină cu fibre lungi (cu lungimea de minimum 75 mm) şi cu ondulaţii puţine, fibre de alpaca, de mohair, de păr de cămilă; lînuri inferioare cu fibre groase. în unele cazuri, aceste maşini sînt utilizate la repieptenarea lînurilor de acest fel, în scopul producerii firelor superioare foarte curate, sau în cazul cînd lînurile au fost vopsite în benzi. Principiul constructiv al maşinii circulare de pieptenat, tip N o b l e, consistă în interacţiunea a trei piepteni circulari, unul mare şi doi mici (v. fig. III). Pieptenele circular mare, orizontal, are în partea interioară o coroană de ace verticale dispuse pe mai multe rînduri coaxiale. Din exterior, de jur împrejur, se depun pe acele pieptenelui circular porţiuni din benzile groase, formate din materialul fibros care trebuie pieptenat. în interiorul pieptenelui circular mare se găsesc doi piepteni circulari orizontali, cif diametrul mult mai mic, aşezaţi diametral opus şi avînd la periferie cîte o coroană de ace verticale, tangentă cu coroana de ace a pieptenelui circular mare. Fiecare jumătate de cerc a maşinii formează o parte independentă de pieptenare. în mişcarea continuă de rotaţie a maşinii, pieptenele mare e alimentat, la intervale de timp egale, cu porţiuni de benzi cari sînt aşezate în continuare radial pe acele pieptenelui circular şi cari, aduse spre pieptenii circulari mici, sînt supuse acţiunii unui cuţit de alimentare, care reglează lungimea extremităţilor de benzi pe acele pieptenelui circular mare, influenţînd astfel cantitatea de pieptenătură extrasă, respectiv lungimea maximă a fibrelor din pieptenătură. O perie cu mişcare rapidă de coborîre şi ridicare uşurează introducerea fibrelor pe acele pieptenilor circulari mici, în zona de contact cu pieptenele circular mare. Prin rotirea pieptenilor se produce separarea fibrelor, II, Maşini de pieptenat. o) Maşina de pieptenat lînă; 1) bobine cu benzi de alimentare; 2) placa de reunire; 3) cilindre alimentatoare; 4) placa cu ace şi grătarul; 5) falca inferioara a cleştelui; 6) falca superioară a cleştelui; 7) pieptene circular; 8) pieptene rectiliniu; 9) bătător; ÎO) cilindre detaşatoare; 11) placă de susţinere; 12) curea transportoare a vălului; 13) cilindru presător; 14) cilindre debitoare la cană; 15) cană pentru depunerea benzii pieptănate; 16) perie; 17) cilindru cu garnitură de ace; 18) cuţit oscilant detaşator; 19) cutie de pieptenătură. —b) Maşină de pieptenat cîlţi de in; 1) căni cu benzi.de alimentare; 2) cilindre alimentatoare; 3) placa cu ace şi grapa; 4) cleşte; 5) pieptene circular; 6) pieptene rectiliniu; 7) cilindre detaşatoare; 8) cilindre presatoare; 9) cana cu bandă pieptenată; 10) perie; 11) cilindru perietor; 12) cuţit oscilant detaşator; 13) cutie pentru pieptenătură. Pieptănat, maşină de 353 Pieptenat, maşină de — parte din fibre rămînînd pe âcefe pieptenelui circular mare, iar parte pe acele pieptenilor circulari mici. în zona care urmează, fibrele sînt smulse continuu de pe piepteni, de cîte care nu prezintă neregularitate, cum e cel produs la maşina de pieptenat rectilinie. Maşina e alimentată din 18 bobine cu cîte patru benzi pieptenate, în două zone. III. Maşina de pieptenat circulară (tip Noble). 1) bobine alimentate; 2) pieptenele mare circular; 3) pieptenii mici circulari; 4) mecanism de formare a benzii pieptenate; 5) bobina pe care se înfăşoară banda pieptenată. un dispozitiv constituit din două cilindre canelate, unul dintre acesteaavînd şi un manşon lung de piele; astfel sesmulg fibrele în patru puncte, cîte un punct pe fiecare dintre jumătăţile pieptenelui circular mare, în cari sînt smulse fibrele cele mai lungi, şi cîte un punct pe fiecare dintre pieptenii circulari mici, în cari sînt smulse fibre mai scurte. Alte manşoane lungi conduc spre pieptenii circulari mici fibrele preluate de pe pieptenul circular mare, şi le reunesc cu cele smulse de pe aceştia, formîndu-se două înşiruiri, cari sînt trecute prin cîte o pîlnie rotitoare care le dă torsionare falsă pentru a le mări rezistenţa; apoi ambele înşiruiri, unite, formează o singură bandă, care e depusă într-o cană sau pe o bobină. Banda finală e formată, astfel, din patru grupuri de fibre, cîte două de acelaşi fel, cari sînt smulse în înşiruiri continue regulate (nu în porţiuni discontinue), cari dau prin suprapunere un văl Maşinile moderne sînt mai simplificate. Ele au două părţi. Partea exterioară e constituită din (v. fig. IV): corpu-l 1, care poartă bobinele 2, cu dispozitivele de desfăşurare; rama circulară 3, pe care sînt articulate clapele oscilante 4, şi pieptenele circular mare 5, care are o mişcare continuă de rotaţie (cu 3,5 rot/min), în jurul axei verticale a maşinii; partea exterioară se roteşte continuu în raport cu batiul fix, cu care sînt asamblate subansambluri le părţii interioare. Partea interioară cu batiu fix e constituită din: doi piepteni circulari mici 6, cari se rotesc în jurul axelor lor fixe cu viteză periferică egală cu cea a pieptenelui circular mare; periile îndesătoare 7, cilindrele smulgătoare 8 şi 9, pîlniile rotitoare 10, cari sînt asamblate cu batiul fix. în afara maşinii se găseşte cana 11 în care se depune banda din fibrele pieptenate. Maşina verticală de pieptenat fuior, cu funcţionare periodică, are două părţi, pentru cîte o jumătate din lungimea 23 Pieptenat, maşină de ^ 354 Pieptănat, maşină de — fuiorului. Fiecare parte are cîte două pînze fără fine, verticale, pe cari sînt montaţi piepteni orizontali (v. fig. V). Fuioarele sînt prinse între două clupe cu 1/2 din lungime atîr-nînd liber. Gupele, aşezate una după alta, se mişcă în lungul unei grinzi lungi orizontale, numită canalul clupelor, care coboară şi se ridică periodic. La coborîre, jumătatea de fuior care vine în jos pătrunde între mantalelecu piepteni şi e pieptenată,pieptenii ex-trăgînd fibrele încîlcite şj impurităţile. în poziţia de sus a canalului clupelor, acestea sînt îm-pinseînlungul canalului pe o distanţă egală cu lungimea lor, astfel încît, la ciclul următor, fiecare coboară în dreptul cîmpului următor, cu ace mai fine. Astfel se execută o pieptenare progresivă. După ieşirea IV. Schema unei maşini moderne de pieptenat continuu pentru lîna. o) schema generală ; b) schema părţi i de a!i mentare. clupei din canalul de pe prima parte a maşinii, clupa e deschisă; se scoate celălalt capăt de fuior nepieptenat, care e întors cu 180°, clupa e strînsă, şi se trece la pieptenarea celeilalte jumătăţi de fuior, în trecerea clupelor în lungul canalului de pe partea a doua a maşinii. Cîlţii luaţi pe pieptenii mantalelor sînt scoşi de o perie, de un cilindru perietor V. Schema maşinii verticale de pieptenat fuior. 1) fuior de in sau de cînepă; 2) clupa; 3) canalul clupelor; 4) tija de comandă a ridicării şi coborîrii canalului clupelor; 5) piepteni cu ace; 6) pînze cu piepteni (mantale); 7) perie circulară ; 8) cilindru perietor; 9) cuţit oscilant detaşator; 10) cutii de deşeuri. şi de un cuţit detaşator oscilant, şi cad într-o ladă de deşeuri, constituind materialul fibros numit cîlţi de pieptene (v. Pieptene, cîlţi de ~). Maşina de pieptenat continuu fuiorul de in, verticală, e echipată cu pînze verticale cu piepteni şi (spre deosebire de maşinile clasice cu un canal cu mişcare de ridicare şi coborîre, în lungul căruia să se deplaseze clupele la fiecare ciclu de pieptenare) cu un mecanism cu benzi transportoare cu mişcare continuă. La capătul din faţă al maşinii, pe o masă orizontală, se aşază fuioarele unul după altul, paralel şi cît mai uniform, în lungul mesei, în mijloc, funcţionează continuu o bandă fără fine, care transportă fuioarele, peste cari se suprapune, la capătul mesei, o a doua bandă fără fine. Fuioarele prinse de cele două benzi, aproximativ la mijlocul lor, sînt întoarse în poziţie verticală şi introduse pe prima parte a maşinii. în timp ce se deplasează cu viteză constantă, jumătatea inferioară a fuioarelor e pieptenată de acele pieptenilor de pe pînzele de pe acea parte a maşinii. Cele două benzi transportoare de fuior sînt menţinute la acelaşi nivel, astfel încît fuioarele efectuează numai o mişcare de deplasare continuă, rămînînd prinse între pînze. Benzile, cu lăţimea de 150---200 mm, sînt de piele sau de materiale sintetice, şi poartă lame-arcuri elastice, cu călcîi, cari au rolul clupelor; călcîiele servesc la susţinerea şi la conducerea benzilor în lungul a două şine de ghidare, echipate cu role ( de conducere a benzilor, pentru J reducerea frecărilor. Două benzi I fără fine de cauciuc suplu însoţesc j benzile cu fuior şi echilibrează 7 j diferenţele de grosime a fuioarelor prinse. Traseul benzilor e indicat în schema din fig. VI. La ieşirea de pe prima parte a maşinii, benzile se depărtează pentru a se reîntoarce în gol la capătul de început al maşinii, iar fuioarele sînt prinse de alte două benzi, pe VI. Schema traseului perechilor partea lor pieptenată ; apoi sînt în- de benzi la maşina verticală toarse cu partea nepieptenată în de pieptenat continuu, jos şi SÎnt introduse de cele două f) traseul benzilor de pe prima benzi în partea a doua a maşinii, parte a maşinii; 2) traseul ben-paralelă cu prima parte, pentru a zilor de pe partea a doua, fi pieptenate în acelaşi mod, continuu. La capăt, benzile se depărtează şi materialul pieptenat e separat, de o roată cu dinţi mari, în fuioare cari sînt depuse pe masa automatului de transformat fuioarele • pieptenate în bandă continuă. La această maşină, pînzele cu piepteni sînt mai înalte, astfel încît se pot pieptenă fuioare mai lungi, şi sînt menţinute la ecartament fix, fără abateri, de cîte un cilindru presător cu-poziţie reglabilă, acţionînd pe partea interioară a pînzelor. Benzile au viteza reglabilă continuu, fiind antrenate în mişcare prin variatoare. în zonele descoatere a'cîlţilor, undese degajă praful, există tuburi aspiratoare. Producţia maşinii e aproape dublă faţă de cea a maşinilor clasice, iar cîlţi i rezultaţi sînt de calitate mai bună şi neîncîlciţi. Maşina de pieptenat fuiorul de in, rectilinie, orizontală, pentru pieptenarea în flux continuu a fuiorului de in meliţat are, la aceeaşi calitate a pieptenării, un randament cu 70--80% mai bun decît al maşinii verticale de pieptenat fuiorul, periodică. Ea produce aceeaşi cantitate de cîlţi de pieptene (v.), însă de cal itate mai bună, fără puzderi i, scamă şi praf. Sortează fuiorul de in meliţat în două sau în trei grupuri: fuior pieptenat cu fibre lungi, cîlţi şi impurităţi. Se alimentează cu benzi de fuior meliţat în căni ori înfăşurate în rulouri, sau cu benzi de pe bobine în cruce, formîndu-se, prin alăturarea lor, o pătură 1 cu lăţimea de 600 mm (v. fig. Vil). Alimentarea e periodică şi se face cu ajutorul unei tobe 2, rezemate pe două cilindre inferioare şi avînd deasupra un alt cilindru. Pătura 3 e prinsă de un dispozitiv cu grătar şi grapă cu şapte Pieptenătoare 355 Pieptene sau cu opt rînduri de ace 4. Grapa se ridică şi se coboară periodic, prinzînd materialul fibros şi, prin înaintare, îl aduce la cleştele mic 5, care, prinzînd capetele fibrelor, le extrage, VII, Maşină orizontală de pieptenat fuior. a) partea de alimentare; b) partea de sortare şi debitare. în sistemul grătar-grapă rămînînd cele neprinse de cleşte. Un alt cleşte mare 6 le preia şi le predă unui transportor cu bandă fără fine cu ace 7, care le schimbă sensul de înaintare cu 90°, de astă dată fibrele deplasîndu-se transversal. Astfel, pe banda transportorului fibrele sînt depuse mănunchi lîngă mănunchi într-o înşiruire continuă 8 şi sînt aduse în zona de acţiune a unui cerc cu ace 9, cari prind fibrele lungi şi, cu ajutorul manşoanelor de piele 10, le aduc la cilindrele laminoare 11; mai departe se formează banda din fibre lungi pieptenate, căreia i se dă o uşoară torsionare falsă, după care e depusă în cana 12. Distanţa dintre cilindrele laminoare 11 şi cercul cu ace 9 e reglabilă şi depinde de lungimea fibrelor din fuior şi de fineţea acelor. Fibrele rămase pe acele cercului 9 sînt preluate de un alt transportor 13 şi în acelaşi mod se formează apoi banda de cîlţi, cu impurităţi, care e depusă în cana 14. î. Pieptenâtoare, pl. pieptenâtori. Ind. text.; Sin. Maşină de pieptenat (v. Pieptenat, maşină de ~). 2. Pieptenâtor, cilindru Ind. text.: Cilindru cu baretecu ace, la maşinile de pieptenat rectilinii, care execută pieptenarea capetelor fibrelor prinse între fălcile cleştelui. V. Pieptenat, maşină de ~ . Numărul de barete cu ace pe pieptenele circular de la maşinile de pieptenat bumbacul şi la cele pentru lînă variază între 17 şi 21, iar la cele de cîlţi de in, între 18 şi 20 (fiind repartizate pe două sectoare succesive). Pieptenele circular are turaţia de 80*** 105 rot/min, iar Ia maşinile moderne, de 150 şi chiar mai mult. Sin. Pieptene circular. 3. Pieptenâtorie, pl. pieptenătorii. 1. Ind. text.: întreprindere industrială al cărei obiect e obţinerea fireîor din material fibros supus, în cursul procesului tehnologic de filare, şi operaţiei de pieptenare (v.). Exemple: pieptenătorie de lînă, de fuior, etc. 4. Pieptenâtorie. 2. Ind. text.: Secţia de pieptenat dintr-o filatură, în care procesul tehnologic de filare comportă şi operaţia de pieptenare (v.) a fibrelor. 5. Pieptenâturâ, pl. pieptenături. Ind. text.: Materialul extras prin pieptenare, constituit din fibre scurte şi din impurităţi. La maşinile de pieptenat rectilinii pentru bumbac, piepte-nătura e eliminată din materialul fibros supus pieptenării pe acele pieptenului circular, de pe care e scoasă de o perie cilindrică cu turaţie înaltă şi absorbită apoi pe tuburile condensatoare şi înfăşurată sub formă de pătură. La maşinile de pieptenat rectilinii, pentru lînă, şi la cele pentru cîlţi de in, pieptenătura e preluată de pe perie de un cilindru perietor cu garnitură elastică de ace şi, de pe aceasta, e scoasă de un cuţit detaşator şi e colectată într-o cutie. La maşinile de pieptenat verticale pentru fuior, pieptenătura, constituită din cîlţii de pieptene (v. Pieptene, cîlţi de ~), eextrasădin fuior pe pieptenii de pe mantale şi, de pe aceştia,, e scoasă de un cilindru cu perii şi preluată apoi de un cilindru perietor cu garnitură de ace, de pe care e scoasă într-o ladă de către un cuţit detaşator oscilant. Prin pregătirea bună, preliminară pieptenării, procentul de pieptenătură poate fi redus, crescînd randamentul în fibră piejDtenată. în filatura de bumbac, procentul de pieptenătură variază de la 10 la 20% la o singură pieptenare şi atinge 25---30% prin pieptenare repetată. în filatura de lînă, procentul de pieptenătură variază, în mod obişnuit, de la 6*• * 12% ; în filatura de cîlţi de in, pînă la 10-* * 12% , la maşina rectilinie periodică, şi pînă la 20%, la maşina orizontală de pieptenat, iar în filatura de fuior, de la 25***75%. Pieptenătura e folosită în filaturile de materiale cardate, pentru fire mai groase în amestec cu material bun. '"*■ Pieptene, pl. piepteni. 1. Gen.: Obiect de toaletă fabricat din os, din celuloid, din metal, din materiale plastice, etc., cu dinţi lungi,care serveşte la pieptenatul părului. Unii piepteni, uneori incrustaţi, sînt folosiţi de femei pentru prins păruI. -,7. Pieptene. 2. Gen.: Ustensilă sau uneakă constituită dintr-o piesă, de obicei plată, cu dinţi lungi, care serveşte la descurcarea sau la netezi rea fi re lor dintr-un mănunchi. De exemplu, pieptenele de scărmănat, folosit în industria casnică ţărănească la pieptenareafirelor de in, de cînepă, etc., pentru aob-ţine caierul pentru to. s, şi care e o placă de oţel cu d inţi. — Uneori se foloseşte un alt tip de pieptene, numit foşâlău, pieptenuşi, pieptene lat sau pieptenei, făcut dintr-o scîndură 4*5 acoperită pe o faţă cu piele în care sînt înfipţi, pe mai multe rînduri, dinţi de sîrmă ascuţiţi. 8. Pieptene. 3. Mett.: Placă de lemn sau de metal, în care e decupat conturul exterior de la baza unui model. Pieptenele e folosit la formare (de obicei la formarea în serie, cu plăci cu model), pentru susţinerea amestecului de formare în timpul scoaterii modelului din rama de formare (v. fig.). Sin. Placă de susţinere. 9. Pieptene. 4. Metg.: Şablon de tablă sau de lemn, al cărui profil activ constituie negativul unei secţiuni transversale Formare cu placă cu model şi cu pieptene. 1) placă cu model; 2) model ; 3) pieptene; 4) ramă de formare; 5) direcţia de ridicare a formei. Cutie cu piepteni, pentru miezurile necesare la formarea în miezuri a unui cilindru cu nervuri de răcire, o) secţiune II— II; b) vedere în plan ; 1) fundul cutiei; 2) peretele cutiei ; 3) pieptene de susţinere ; 4) ghidaj pentru pieptene (la demulare) ; 5) model; /—/) proiecţia planului de simetrie al modelului. 23* Pieptene 356 Pieptene de filetat printr-o formă sau printr-un miez de amestec de formare, şi care serveşte Ia uşurarea formării pentru piese sau miezuri cu profil complicat (v. fig.)» de exemplu a pieselor nervurate, a roţilor dinţate, etc. Uneori, pieptenele e folosit ca placă de susţinere, pentru a uşura demularea. Pieptene. 5. Ind. text.; Element activ al maşinii de pieptenat avînd — după natura materialului prelucrat — forma de cilindru cu dinţi metalici, ori de pînză fără fine cu ace de oţel, sau forma pieptenelui obişnuit (v. sub Pieptenat, maşină de -). 2. ~ de început. Ind. text.: Pieptene cu ace cu profil special sau cu pasete, prin care se realizează începutul unui tricot sau al unui ciorap. Pieptenele de început are rolul de a prinde şi de a reţine primul rînd de bucle, respectiv de ochiuri, creînd posibilitatea de a tricota la maşinile fără platine şi de a forma bordura dublă a ciorapilor. 3. ~ de reţinere. Ind. text.: Organ al maşinii de tricotat Raschel, sub forma de lineal, cu dinţi. E utilizat în cazul producerii unor tricoturi cu desime foarte mare, pentru a asigura reţinerea ochiurilor de tricot în vederea trecerii şi aruncării lor peste capetele acelor de tricotat. 4. ^ egalizator. Ind. text. V. Cuţit oscilant. 5. ~ extensibil. Ind. text.: Organ al maşinii de încleit urzeli, format din fragmente de piepteni cu dinţi lungi de oţel, legate între ele prin^articulaţii, putîndu-se întinde sau Pieptene oscilant desprinzător la alimentatorul de la o cardă de in. 1) pînza urcătoare; 2) lineale cu cuie; 3) pieptene desprinzător; 4) placă de lemn, curbată; 5) placă metalică; 6)%cuie; 7) poziţia limită de oscilaţie; 8) pieptene fix. Pieptene extensibil. /) elementele cu ace; 2)ax filetat; 3) piuliţe de conducere; 4) manetă de reglare. strînge (plia) mai mult sau mai puţin, după necesitate. E folosit la repartizarea, în mod uniform, a firelor de urzeală provenite de la mai multe suluri de urzeală primordiale şi la modificarea, după necesitate, a lăţimii urzelii încleite, înainte de înfăşurarea acesteia pe sulul de urzeală final, cu care va fi alimentat războiul de ţesut. 6. ~ ‘oscilant des- prinzâtor. Ind. text.: Mecanism constituit dintr-o placă curbată, cu cuie înclinate, care prin oscilaţii desprinde fibrele de pe pînza urcătoare cu cuie de la lăzile alimentatoare la cardele de fibre liberiene, scurte, sau de cîlţi (v. fig.). Pieptenele oscilant evacuează materialul fibros desprins, prin reţinerea acestuia de un pieptene fix şi apoi prin scoaterea de pe acesta la oscilaţia următoare. 7. ~ rectiliniu superior. Ind. text. .-Organ de lucru la maşinile de pieptenat rectiliniu, constituit dintr-o baretă cu unu sau cu două rînduri de ace, care efectuează pieptenarea capetelor din urmă ale fibrelor, în timpul smulgerii lor de cilindrele detaşoare. Pieptenele rectiliniu reţine în materialul fibros supus pieptenării fibrele scurte şi impurităţile şi efectuează descreţirea şi paralelizarea cozilor fibrelor lungi detaşate. Pieptenele rectiliniu superior coboară şi se ridică la fiecare ciclu de pieptenare. în timpul pieptenării fibrelor cu pieptenul rectiliniu, cleştele e deschis. în unele cazuri, pieptenul rectiliniu se apropie de cilindrele detaşoare în timp ce e coborît. Sin. Pieptene fix. 8. Pieptene. 6. Ut., Mett.; Parte a unei unelte de filetat sau sculă de filetat, la cari tăişul are mai mulţi dinţi de aceeaşi formă sau, uneori, şi unii dinţi de o formă provenită din teşi rea dinţilor de aceeaşi formă. Sînt piepteni, în această, accepţiune, pieptenele de filetat (v.) şi pieptenii tarozi-lor şi ai filierelor (v. sub Filieră 1). 9. ~ de filetat. Mett.: Cuţit profilat, cu mai mulţi dinţi, pentru filetarea exterioară sau interioară a pieselor, la strung sau la maşini de fi letat, cu m profil al dinţilor lui care nu se modifică după ascuţirile succesive ale uneltei. Pieptenii sînt folosiţi, în general, la executarea filetelor cari nu reclamă precizie mare sau la tăierea filetelor cari se rectifică ulterior (v. şî sub Cuţit 3). Se deosebesc 1 piepteni de mînă şi piepteni ^ ■■ ■■■■■•----— de maşină sau de unealtă. I_________________________ — Pieptenele de file- g tot, de mînă, e un cuţit profilat, cu partea de prindere cu un capăt ascuţit astfel, încît să poată fi fixat într-un mîner de lemn; are forme diferite, după cum e folosit Iafiletareex-terioarăsau interioară(v.fig. /). E folosit la filetarea de piese executate din materiale metalice moi, a lemnului, etc., cum şi, uneori, la corectarea de mică precizie a filetelor executate în prealabil cu cuţit profilat cu un singur profil. Pieptenele de filetat de maşina sau de unealta e folosit la filetarea în serie a pieselor. Prezintă avantajul că numărul de treceri pentru tăierea filetului e mult mai mic decît cel necesar la tăierea filetului cu un cuţit cu un singur dinte de filetat. După formă, se deosebesc piepteni plani şi piepteni-disc. Pieptenele de filetat plan are forma de bară prismatică, cu o faţă striată cu un profil astfel, încît secţiunea acesteia cu un plan normal sau înclinat pe ea să formeze tăişul unui cuţit cu mai multe profiluri (v. fig. II); de obicei, primii dinţi s-e teşesc (asemenea dinţilor tarozilor). La reascuţire, el se atacă cu abrazorul numai pe faţa de degajare. Pieptenii de filetat plan se folosesc la tăierea filetului exterior, fie prins într-un port-cuţit care se fixează în sania port-cuţit a strungului, fie montaţi în garnituri de trei sau patru bucăţi într-un cap de filetat (v. Filetat, cap de ~), ori într-o clupă reglabilă (v. sub Clupă 1). /. Piepteni de filetat, de mînă. a) pentru filet exterior; fa) pentru filet interior. II. Pieptene de filetat plan. a) pentru fixare în port-piep-tene; fa) pentru fixare în capul filetat. Pieptene 357 Pierdere de energie După direcţia de mişcare la deschidere şi la reglarea capului şi a clupei, se deosebesc piepteni radiali, avînd planul mediu cu mişcarea în plane radiale, cari trec prin axa piesei de filetat (v. fig. II b şi fig. III, sub Filetat, cap de —), şj piepteni tangenţiali, avînd mişcarea în plane tangenţiale faţă de circumferenţa filetuiui (v. fig. II şi fig. IV şi V/ sub Filetat, cap de ~). Pieptenele de filetat-disc e un cuţit-disc (v. sub Cuţit 3) cu mai multe tăişuri. El se real izează prin: strunjirea corpului; frezarea unui sector, astfel încît să se formeze tăişurile; tratarea termică şi rectificarea. De aceea, el permite o filetare a pieselor prelucrate mai precisă decît cea efectuată cu piepteni de,filetat, plani. Reascuţirea se face, de asemenea, numai pe faţa de degajare. Constructiv, se deosebesc piepteni-disc cu gaură şi piepteni-disc cu coadă (v. fig. III a şi b). Pieptenele de filetat-disc se foloseşte atît la filetarea interioară cît şi la filetarea exterioară. El se montează, fie pe căruciorul port-cuţit al strungului, fie pe un cap de filetat, şi e acţionat de acestea. 1. Pieptene. 7. Ind. st. c.; Cadru metal ic în formă de plasă dreptunghiulară cu dinţi pe partea inferioară, cu dimensiuni corespunzătoare lăţimii de lucru a maşinii, folosit pentru amorsarea plăcii de sticlă la fabricarea geamurilor după procedeul Fourcault (v. sub Geam). 2. Pieptene circular. Ind. text.: Sin. Cilindru pieptenător (v. Pieptenător, cilindru ~). 3. Pieptene, cîlţi de Ind. text.: Cîlţi rezultaţi de la pieptenarea fuiorului, cari constituie o materie primă pentru filaturile de cîlţi cardaţi. Cîlţii de pieptene, superiori cîlţilor de meliţă, sînt folosiţi pentru filarea firelor mai fine şi mai rezistente. 4. Pieptene de control. Cinem.: Şablon pentru controlul lăţimii filmului cinematografic şi al exactităţii perforaţiilor. 5. Pieptene de transfer. Ind. text.: Fiecare dintre plăcuţele cu ace de transfer (îngustare) (v. Ac ajutător în tricotaje) cu cari sînt echipate mecanismele de îngustare şi de ajurat ale maşinilor de tricotat. 6. Pieptenei. Ind. ţâr. V. Pieptene 2. ?. Pieptenuş, pl. pieptenuşe. Ind. ţâr. V. Pieptene 2. s. Pieptenuşi. Ind. text.: Piepteni mici, fixaţi cu şuruburi pe baretelesau linealele (v. Lineal 7) de la trenurile de laminat ///. Pieptene-disc, de filetat. a) cu gaură; b) cu coadă. v /. Baretă cu pieptenuşi cu ace. cu cîmp simplu de ace (v. fig. /). Pieptenuşii sînt confecţionaţi dintr-o bară cu secţiune dreptunghiulară, în care sînt înfipte ace de oţel de fineţe şi cu desime anumită (v. fig. II). La maşi- 2 >°/@\ II. Pieptenuşi. 1) bară; 2) ace; 3) locaş pentru şuruburile de fixare. nile puitoare, la laminoare, la maşinile de semitort (flyer-e) şi la maşinile de filat direct din bandă, din filaturile de fibre liberiene, pieptenuşii sînt fixaţi distanţat cîte 4***8 pe fiecare baretă, astfel încît rezultă cîmp de ace numai în dreptul benzilor de fibre. 9. Pierdere,pl.pierderi. 1. Fiz., Chim., Tehn.: Diferenţa dintre valorile pe cari o mărime scalară conservativă, valorificabilă printr-un proces, — respectiv fluxul ei — , le are la absorbirea ei de către sistemul fizicochimic care o valorifică şi la restituirea ei de către acesta, sub formă utilă. Exemple: pierderile de masă (sau de substanţă care o poartă); pierderea de energie într-o maşină; pierderea de sarcină electrică a unui corp. 10. ~ de energie. Fiz., Tehn.: Diferenţa dintre valoarea energiei absorbite de un sistem fizicochimic sau tehnic (maşină, aparat, instalaţie, etc.) şi energia utilă restituită de acel sistem. Pierderile de energie se produc, fie pentru că energia absorbită nu e transformată total în forma utilă necesară (de ex. pierderile de energie prin încălzirea unei maşini electrice în funcţiune), fie pentru că forma de energie necesară nete restituită la locul de utilizare (de ex. pierderile prin căldură ale unui cuptor). Energia a cărei pierdere se consideră poate cuprinde toate formele ei, eventual numai anumite formesau feluri de energie; de exemplu numai pierderi de energie mecanică sau electromagnetică, respectiv pierderi de energie liberă, de entalpie, etc. — în particular, pierderile de energie liberă raportate la unitatea de timp se numesc pierderi de putere. Pierderile de energie se pot clasifica după felui care intervine, după locul unde se produc şi ■ după fenomenul care le condiţionează. După felul energiei care intervine, se deosebesc pierderi de energie liberă, pierderi de energie legată, pierderi de entalpie, etc. Pierderea de energie liberă se datoreşte faptului că energia liberă se transformă parţial în energie legată în cursul proceselor ireversibile produse, şi deci nu e transformată integral în forma de energie liberă utilă. Pierderile de energie liberă pot fi provocate prin frecare, prin şoc, vîrtejuri, difuziune, tiraj, ventilaţie, etc. Exemple: pierderile de energie prin frecări sau prin efect electrocaloric în maşinile de forţă, cari sînt construite pentru a ceda energie liberă; pierderile de energie la laminarea unui fluid, cînd acesta trece printr-o secţiune mai mică decît a restului parcursului său. Pierderea de energie legată se datoreşte faptului că aceasta nu e cedată integral desistemul care e folosit, la locul de utilizare. Pierderile de energie legată pot fi provocate prin con-ductibiIitate termică, prin convecţie, etc. Exemplu: pierderea într-un cuptor, în care căldura nu e cedată în întregime şarjei. Pierderea de entalpie se datoreşte transferului de căldură spre exterior, împreună cu fluidul evacuat dintr-o maşină sau dintr-o instalaţie termică. Exemplu: pierderea de entalpie Ia emisiunea aburului dintr-un motor cu abur. După locul în care se produce pierderea, se deosebesc pierdere la intrare, pierdere Ia ieşire, pierdere Ia interstiţii, pierdere interioară, etc. Pierderea la intrare e o pierdere de energie a unui curent de fluid, cînd intră într-un sistem tehnic (conductă, rezervor, etc.), datorită rezistenţei provocate de variaţia secţiunii şi accelerării fluidului. Această pierdere e proporţională cu pătratul vitezei de curgere. Pierderea Ia ieşire e energia cinetică neutilizată, rămasă în fluidui evacuat dintr-un sistem tehnic (de ex.: turbină cu energiei în principal — Pierdere de energie 358 Pierdere de energie abur, cu apă, cu gaze), respectiv în fluidul refulat de un sistem tehnic (de ex.: pompă, compresor). Pierderea la interstiţii e o pierdere de energie datorită scăpărilor de fluid motor (apă, abur, gaze) prin interstiţiile dintre diferitele organe ale unui sistem tehnic (de ex. dintre statorul şi rotorul unei turbine sau ale unei pompe centrifuge). Pierderea interioară consistă, de obicei, în transformarea energiei libere în energie legată — evacuată spre exteriorul sistemului sub formă de căldură — şi se numeşte după organul în care are loc (pierdere în cilindrul unui motor, pierdere în statorul unei maşini electrice, pierdere în rotorul unei maşini electrice, etc.) sau după materialul în care are loc (pierdere în fier, v.; pierdere în cupru, v.; pierdere în dielectric, v.). După fenomenul care condiţionează pierderile, se deosebesc: pierdere prin frecare; pierdere prin transfer de căldură; pierdere prin schimbarea stării de agregare; pierdere prin şoc; pierdere prin efect electro-caloric ; pierdere prin curenţi turbionari; pierdere prin efluvi i electrice (prin efect corona); pierdere prin isterezis; pierdere prin isterezis vîscos (pierdere prin polarizare); pierdere prin împrăştierea radiaţiei electromagnetice; pierdere prin absorpţie electromagnetică; pierdere prin reflexiune; etc. Pierderea prin frecare e o pierdere de energie liberă prin frecarea dintre corpurile solide în mişcare ale unui sistem tehnic (de ex. frecarea dintre fus şi cusinet), prin frecarea dintre un corp fluid în mişcare şi pereţi (de ex. frecarea dintre lichid şi conductă), prin frecarea dintre un corp solid în mişcare şi un mediu fluid (de ex. frecarea dintre un rotor şi aer), prin frecarea interioară (vîscoasă) dintr-un fluid în mişcare, etc. Ultimele pierderi se produc, în special, cînd există vîr-tejuri sau turbulenţă. Pierderea prin v î r te j u r i e o pierdere de energie liberă provocată prin frecare interioară, de vîrtejurile unui fluid în mişcare. Ea apare în curgerea turbionară a unui fluid şi, sub formă de pierderi locale, la trecerea fluidului prin obstacole (variaţi i de secţiune de curgere, schimbări de direcţie de curgere, dispozitive de închidere în conducte, etc.). Dacă vîrtejurile devin neregulate, pierderea se numeşte pierdere prin turbulenţa. Pierderea prin alunecare fluida e provocată în curgerea ascendentă a unui fluid format din două faze, prin faptul că părţi le fazei mai uşoare, curgînd mai repede, alunecă peste părţile fazei mai grele. Pierderile prin alunecare prezintă importanţă în exploatarea ţiţeiului: gazele de sondă constituie faza uşoară, iar ţiţeiul, faza grea. Pierderea prin laminare eo pierdere de energie liberă provocată la transformarea ireversibilă pe care o constituie laminarea unui fluid în curgere şi e condiţionată de pierderea de presiune între cele două secţiuni între cari se produce laminarea. Pierderea prin transfer de căldură e energia nefolosită, cedată de un sistem tehnic (de ex. o căldare) mediului din jur, prin transfer de căldură. Pierderile pot fi provocate de izolarea necorespunzătoare (prin înzidire, învelitoare, etc.), de tirajul exagerat, de deschideri îndelungate ale uşilor de focar, de apa de răcire care are temperatură necorespunzătoare, etc. La pierderile prin transfer de căldură se deosebesc pierderi prin conducţie, prin convecţie şi prin radiaţie. Pierderile prin conducţie se produc prin schimbul de căldură dintre sistem şi mediul exterior, datorit conductibiIităţii termice. Conducţia se poate produce în interiorul unui mediu (conducţie interioară) sau între două medii (conducţie exterioară). Pierderile pot fi provocate şi prin transferul de căldură de la un sistem tehnic la fluidul de răcire (de ex. pierderile prin apa de răcire a cilindrilor de motoare cu ardere internă). Pierderile prin convecţ ia materialelor calde, între un sistem tehnic şi mediul exterior, se pot produce prin deplasarea unui fluid cald (aer, gaze, abur) în lungul pereţilor (suprafaţă de răcire), cărora le transmite o parte din căldură. După felul convecţiei, acestea pot fi, de exemplu: pierderi prin convecţia gazelor de ardere, cari sînt evacuate dintr-un focar sau dintr-un motor cu ardere internă, etc. Pierderile prin radiaţie termica între un sistem şi mediul exterior sînt provocate prin radiaţie directă, de exemplu dintr-o cameră de combustie, prin orificii ale focarelor deschise şi prin radiaţia gazelor de ardere. Pierderi le de radiaţie directă se determină pe baza legii lui Stefan-Boltz-mann. V. şi Căldură, transfer de Pierderea prin schimbarea stării de agregare corespunde căldurii latente respective şi se produce, de cele mai multe ori, prin condensare sau evaporare. Pierderea prin condensare se produce cînd aburul ajunge în contact cu un perete rece. Se produc, de exemplu, pierderi prin condensarea aburului (saturat) admis în cilindrul unui motor cu abur. Aceste pierderi se determină cu relaţia: B ^ = *77=’ Vvm în care oc= —0,87-* * 1,08 e un coeficient care variază în funcţiune de raportul dintre cursa pistonului şi diametrul cilindrului, 5eun coeficient care depinde de felul motorului, iar vm e viteza medie a pistonului. Pierderea prin evaporare e proporţională cu diferenţa dintre temperatura lichidului evaporat şi temperatura mediului exterior. Pierderea prin şoc e o pierdere de energie cinetică provocată de lovirea vinelor de fluid de un perete (de ex. la lovirea apei sau a aburului de muchia de intrare a paletelor unei turbine): Pierderea prin efect electrocaloric (efect Joule-Lenz, v.) e o pierdere datorită transformării ireversibile a energiei electromagnetice libere în energie interioară a conductoarelor parcurse de curent electric. Densitatea de volum a puterii pierdute pj în conductoare omogene lineare şi isotrope e: pj=pp, unde p e rezistivitatea conductorului, iar J e densitatea curentului e'ectric de conducţie. Pierderile totale se obţin prin integrare pe volumul conductorului: pr\v P’PdV. în cazul conductoarelor filiforme: u2, P ■ = Ri2~-—=ui, J R unde R e rezistenţa electrică a conductorului, i e intensitatea curentului electric, u e tensiunea electrică în lungul firului conductor. Pierderea suplementară în curent al-t e r n a t i v e excesul pierderii totale prin efect electrocaloric faţă de pierderile prin acest efect în curent continuu. De asemenea, se numeşte pierdere suplementară şi excesul de pierderi datorit curenţilor electrici turbionari într-o maşină electrică funcţionînd în sarcină, faţă de pierderile- corespunzătoare din maşina funcţionînd în gol, Pierdere de gaură 359 Pierdere de gaură Pierderea prin curenţi turbionari (Foucault) e o pierdere datorită efectului Joule-Lenz produs de curenţii induşi în conductoarele masive cari se găsesc într-un cîmp magnetic variabil în timp (de cele mai multe ori alternativ). în primă aproximaţie, în curent alternativ armonic, densitatea de volum a acestor pierderi de putere e proporţională cu conductivitatea o a materialului, cu pătratul grosimii tolei (A), cu pătratul inducţiei magnetice maxime (B) şi cu pătratul frecvenţei /: p=^â,‘taf2B,- = krp-Bi. Pierderea prin efluvii electrice (prin efect corona, v.) e puterea electromagnetică pierdută prin dezvoltarea de căldură şi emisiunea de lumină în descărcările în efluvii, din jurul conductelor electrice de înaltă tensiune. Pierderea prin isterezis e energia liberă pierdută prin dezvoltarea de căldură, în materialele cari prezintă isterezis (v.) mecanic, magnetic, electric, etc. Densitatea de volum a pierderilor de energie w , wm prin isterezis electric, respectiv magnetic, cari se produc în cursul unui ciclu de polarizare electrică, respectiv de magnetizare, se exprimă prin integralele: •EdD HdB 'ciclu X J ciclu X unde E şi H, respectivi) şi Bsînt intensităţile cîmpului electric şi magnetic, respectiv inducţiile electrică şi magnetică, x e coeficientul de raţionalizare (x= 1 pentru sistemele raţionalizate, x=47T pentru sistemele neraţionalizate), iar integralele se efectuează de-a lungul ciclului de isterezis. Ele sînt deci proporţionale cu aria ciclurilor de isterezis (în reprezentarea grafică, v. sub Isterezis electric, Isterezis magnetic). Pierderile de putere prin isterezis sînt deci proporţionale cu frecvenţa / a cîmpului alternativ considerat. Aria ciclului de isterezis magnetic e proporţională cu o putere n a inducţiei (pentru diferitele materiale feromagnetice 1,6 n ^ 3): ph~khf'Bn. Pierderea suplementarâ prin isterezis magnetic e excesul pierderilor prin isterezis magnetic la funcţionarea în gol, faţă de funcţionarea în sarcină, într-o maşină electrică. Pierderea prin isterezis vîscos (pierderea prin polarizare electrică şi magnetică) e energia liberă pierdută în cîmpuri alternative prin întîrzierea în timp a polarizării electrice, respectiv a magnetizării materialului, faţă de intensitatea cîmpului electric, respectiv magnetic, corespunzător, proporţională e cu aria ciclului de polarizare respectiv, care variază cu frecvenţa şi se anulează la frecvenţă nulă, pentru materialele obişnuite (lineare). V. Viscozitate electrică, Viscozitate magnetică. Pierderea prin împrăştierea radiaţiei electromagnetice e o pierdere de energie radiantă datorită împrăştierii radiaţiei de către particulele în suspensie într-un mediu turbure (ceaţă, particule de praf din atmosferă, etc.), sau de către moleculele mediului străbătut. Sînt importante cînd o radiaţie luminoasă e transmisă la distanţă mare (la proiectoare, lămpi de semnalizare, etc.), sau cînd e folosită la distanţă mare de locul de producere (fotografierea la distanţă). Ea e cu atît mai intensă, cu cît lungimea de undă a radiaţiei e mai mică, variind, în condiţii egale, invers proporţional cu puterea a patra a lungimii de undă. Ultravioletul e împrăştiat mai mult decît vizibilul şi, în special, decît infraroşul. (Fotografierea la distanţă mare se face în infraroşu şi, de aceea, de exemplu, se foloseşte lumină galbenă la farurile autovehiculelor cari circulă în ceaţă). Pierderea prin absorpţie electromagnetică e o pierdere de energie radiantă datorită absorpţiei energiei în mediul „trans- parent" prin care trece. Fiecărui interval de frecvenţe ale radiaţiei îi corespunde un material în care pierderile prin absorpţie sînt minime. De aceea, materialul din care se confecţionează piesele optice ale instrumentelor se alege după frecvenţa radiaţiilor folosite (cuarţ pentru radiaţiile ultraviolete, sticle optice pentru radiaţiile vizibile, cuarţ pentru radiaţiile din infraroşul apropiat, sare pentru infraroşul mijlociu, etc.) sau, la mediu dat, se foloseşte frecvenţa în care absorpţia lui e mică. Pierderea prin reflexiune e o pierdere de energie radiantă datorită reflexiunii pe feţele cari-separă două medii transparente. La incidenţă normală, raportul dintre intensitatea radia- ţiei transmise si a celei incidente e f—r { n+1 I la fiecare refle- xiune, ^ fi ind indicelede refracţie al mediului în care pătrunde lumina faţă de cel din care intră lumina, sau invers. în cazul unei suprafeţe de separaţie aer-sticlă sau sticlă-aer, pierderea pe fiecare faţa e de aproximativ 4% . . i. ~ de gaura. Expl. petr.: Pierderea unei părţi din fluidul de foraj şi, uneori, a acestui fluid în întregime, în timpul circulaţiei, în porii, fisurile, golurile, etc. formaţiunilor geologice străbătute de gaura de sondă. Cantitatea de fluid care iese din gaura de sondă Q2 devine mai mică decît cantitatea introdusă în sondă Qv Cînd^^O, fenomenul e numit pierderi de noroi sau pierderi parţiale de circulaţie, iar cînd Q2=0, e numit pierderi de circulaţie sau pierderi totale de noroi. Sin. Influx al fluidelor de foraj (în formaţiunile geologice). Aceste pierderi se datoresc diferenţei dintre presiunea care se exercită asupra formaţiunii geologice şi presiunea fluidelor conţinute în formaţiunea respectivă (presiunea de strat). în cazul pierderilor parţiale, viteza curentului ascendent de fluid din spaţiul inelar al sondei fiind scăzuta, detritusul nu poate fi evacuat în întregime la suprafaţă şi, aglomerîn-du-se în anumite zone ale găurii de sondă, formează manşoane cari, la un moment dat, pot bloca circulaţia şi pot provoca prinderea garniturii de foraj. în cazul pierderilor totale, gaura de sondă rămîne goală pe distanţe uneori foarte mari de Ia suprafaţă, nivelul în sondă stabilindu-se la o anumită distanţă de la talpa acesteia, în funcţiune de condiţiile în cari se produce influxul (permeabilitatea şi porozitatea formaţiunii; greutatea specifică, viscozitatea şi gelaţia noroiului; debitul şi presiunea pompelor, etc.). Din cauza presiunii mici asupra pereţilor găurii, aceştia se pot prăbuşi, provocînd prinderea garniturii de foraj, dacă aceasta e întrodusă în sondă, sau chiar pierderea găurii de sondă. Afară de aceasta, dacă deasupra sau sub zona de pierdere se găsesc strate conţinînd fluide cu presiuni mari, există pericolul producerii de erupţii libere. Pierderile de fluid sînt mai mari sau mai mici, în funcţiune de proprietăţile absorbante ale rocilor străbătute, definite prin coeficientul de absorpţie. Valoarea acestui coeficient e dată de formula: k = Q iH+h în care Q=Q1—Q2 e cantitatea de apă pierdută (în m3/h); H e presiunea care reprezintă diferenţa dintre nivelul dinamic şi cel static, cînd debitul pompelor eQ (în m col. apă); h e presiunea suplementară necesară învingerii rezistenţelor hidraulice în spaţiul inelar în regiunea de deasupra zonei de pierderi (în m col. apă). în cazul cînd drept fluid de foraj se foloseşte apa, zonele de pierderi ale fluidului se clasifică în şase categorii: categoria I pentru ; categoria II pentru &=1*"3; categoria III pentru ă = 3*• *5; categoria IV pentru & = 5***15; categoria V pentru Ă = 15***25; categoria VI pentru &>25. Pierdere de înălţime 360 Pierdere de sarcină Pentru pierderile parţiale nu se poate stabili o limită precisă a cantităţii de fluid care se poate pierde, fără ca această pierdere să fie considerată prohibitivă. Totuşi, în practică, această limită se consideră 150 l/h. Cauzele cari produc pierderi de fluid, parţiale sau totale, sînt datorite formaţiunilor geologice străbătute de gaura de sondă şi modului de lucru în gaura de sondă. Pierderile datorite formaţiunilor geologice sînt pierderi de fluid în strate poroase, fisurate sau cavernoase. în stratele poroase (de ex.: nisipuri, gresii, pietrişuri, grohotişuri), cari au o permeabilitate pînă la 3000 mD, pierderile sînt, în general, neglijabile. Pentru stratele cu permeabilitatea pînă la 10 000 mD, pierderile pot fi combătute relativ uşor, iar pentru stratele a căror permeabilitate depăşeşte 10 000 mD, combat.rea pierderilor devine o problemă greu de rezolvat. în nisipuri se produc pierderi de fluid în cazul nisipurilor cu bobul mare şi uniform şi al nisipurilor petrolifere, în special al celor exploatate; în gresii, pierderile sînt, în general, mici, dar în gresiile productive (de ex. gresia de Kliwa din Oligocenul din Moldova) exploatate, pierderile sînt destul de mari; în pietrişuri şi grohotişuri, pierderile sînt cu atît mai mari, cu cît acestea sînt formate din elemente mai mari şi sînt lipsite de particule mici de umplutură (pietriş mărunt, nisip sau argilă). Zone fisurate se întîlnesc în gresii şi, în special, în calcare, iar zone cavernoase, în calcare. Pierderile de fluid în fisuri şi, în special, în caverne, sînt pierderi totale şi -foarte greu de combătut. Pierderile datorite modului de lucru în gaura de sondă se întîlnesc în următoarele cazuri: la folosirea unor fluide de foraj cu greutate specifică mare, a căror presiune necesară învingerii rezistenţelor hidraulice cari apar în spaţiul inelar în timpul circulaţiei poate produce fisurarea (verticală sau în planul de stratificaţie) a unor strate, în special a celor cari se găsesc la adîncimi mari; la creşterea accidentală a presiunii de pompare a fluidului de foraj, în cazul formării de manşoane în spaţiul inelar sau în cazul încercărilor de restabilire a circulaţiei, cînd aceasta a fost pierdută, ca urmare a prăbuşirii pereţilor găurii de sondă şi a prinderii garniturii de foraj; la coborîrea prea rapidă a garniturii de foraj sau a coloanei de tubaj, în special în perioada de accelerare a mişcării, fenomen mai accentuat, dacă sapa are orificiile de spălare prea mici sau acestea sînt înfundate, sau dacă coloana de tubaj are un joc prea mic faţă de gaura de sondă sau e echipată cu ventil de reţinere ; la introducerea de ţiţei pentru degajarea unei garnituri de foraj prinse în gaura de sondă, ca urmare a desprinderii turtei decolmataj de pe pereţii sondei, în special în cazul formaţiunilor poroase. Metodele pentru combaterea pierderilor de fluid de foraj au drept scop: reducerea presiunii exercitate de fluidul de foraj asupra zonei respective prin utilizarea unui fluid cu greutate specifică mică şi reducerea presiunii de pompare, în special prin micşorarea debitului pompelor de foraj; reducerea sau anularea capacităţii de primire a formaţiunii geologic e din zona de pierderi prin: utilizarea de fluide de foraj cu viscozitate şi gelaţie crescute; blocarea formaţiunii cu bentonite şi geluri bento-nitice (de ex. amestec gel-motorină); blocarea formaţiunii cu materiale de ţesătură lamelare (de ex.: mică, celofan, frunze, talaş, hîrtie, etc.), fibroase (de ex.: capsule de bumbac,fibre de lemn, fibre de celuloză, asbest, fîn, paie, turbă, cîlţi tocaţi, etcp sau granulare (de ex.: deşeuri de materiale plastice, zgură de furnal, bitum, nisip, etc.), cari formează, la pereţii găurii de sondă, zone de baraj cari împiedică influxul fluidului de foraj; blocarea formaţiunii cu materiale de umplutură ca: lapte de ciment, ciment-gel, substanţe solide precipitate din soluţii în porii stratului (bitum, sil’icaţi insolubili, silice, carbonat de calciu, etc.) ;sch imbarea.metode i de foraj prin aplicarea forajului cu noroi aerat, a forajului cu circulaţie de fluide gazoase (gaze de sondă sau de la motoare, aer) sau a forajului cu circulaţie pierdută (se foloseşte apa, care, împreună cu detritusul rezultat din săpare, se pierde în formaţiunea respectivă). 1. ~ de înălţime. Mec. fl. V. sub Pierdere de sarcină. 2. ~ de materiale. Tehn.: Pierdere de material, într-un sistem tehnic (maşină, aparat, dispozitiv, instrument, instalaţie, vehicul), egală cu diferenţa dintre cantitatea introdusă în acel sistem şi cantitatea întrebuinţată în mod util. Pierderile de materiale sînt, în general, pierderi în exploatare, şi ele pot fi: pierderi de combustibil, datorite transportului, depozitării, încălzirii, evaporării, aprinderii, condiţii lor «meteorologice, etc ; pierderi de lubrifianţi, datorite cocsificării, curgerii, evaporării, încălzirii, etc.; pierderi de fluide energetice (apă, abur, gaze), la interstiţii, la neetanşe ităţi le pieselor, la umplere, prin evaporare şi prin infiltraţii din basine, etc.; pierderi la garnituri de etanşare (prin uzură, prin încălzire, etc.); pierderi prin consum exagerat, de combustibil şi de lubrifianţi, provo-catede uzura pieselor datorită eroziunii, coroziunii, cavitaţiei, jocurilor funcţionale exagerate, etc.; pierderi condiţionate de anumite reacţii chimice, de tratamente termice, de flotaţie, de procese de ardere în cuptoarele industriale, etc. La procesele pentru cari sînt importante pierderi le de materiale, acestea sînt indicate în bilanţul de materiale al sistemului tehnic (de ex. la cuptoarele industriale). De pbicei, pierderile de combustibil din interiorul sistemului tehnic (căderi de combustibiI solid în cenuşar, curgeri de combustibil I ichid din focar, funingine, etc.), ca şi pierderile de fluid motor la interstiţii, sînt reprezentate în bilanţul de energie al sistemului tehnic, prin energia chimică liberă a combustibilului. Considerînd fenomenele în cari se produc pierderile de material, se deosebesc pierderi prin infiltraţie, prin umplere, prin ventilaţie, pierdere de debit. Pierdere prin infiltraţie: Pierderea de apă care se produce prin infiltraţia ei în pămînt, la un basin de apă, prin corpul unui baraj de pămînt,* pe sub baraj, prin fundul nepietruit al unui canal indust ial, etc. Pierdere prin umplere: Pierderea de fluid motor (aer, apă, amestec combustibi l-aer), de exemplu la admişi unea în cilindrul unei maşini cu piston, datorită, fie depresiunii insuficiente, fie densităţii prea mici a fluidului. Pierderile de fluid motor au mare influenţă asupra bilanţului de energie al maşinii, mărimea lor determinînd randamentul ei volumetric. Pierdere prin ventilaţie: Pierderea de material datorită efectului de ventilaţie al paletelor rotorului unei turbine cu abur sau cu gaz, cari suflă fluidul motor (aburul, gazele) la trecerea lui prin faţa ajutajelor statoruIui, provocînd o mişcare turbionară a vinelor de abur. Pierdere de debit: Pierdere de fluid în unitatea de timp, într-un sistem tehnic, datorită scăpărilor şi curgerilor prin părţile neetanşe, prin interstiţii, etc. Pierderile de debit la umplere determină randamentul volumic la motoare, la pompe, etc. — Pierderi de materale sînt, de asemenea, rebuturile provocate prin prelucrare (de ex. rebuturi de turnătorie, de uzinare, etc.) şi deşeurile rămase într-un proces de fabricaţie. 3. ~ de sarcina. Mec.f/. : Pierdere de energie care intervine la curgerea fluidelor în conducte închisesub presiune, sau în canale. Aceste pierderi pot fi repartizate în lungul conductei, sau pot fi pierderi locale, concentrate pe zone limitate, în vecinătatea unui obstacol (vană, clapetă, ramificaţie, cot, schimbare de secţiune, etc.); sînt exprimate în general ca pierderi de nivel. Pierderile de sarcină în conducte, repartizate în lungul acestora, depind de regimul de curgere (laminară sau turbulentă), de felul mişcării (permanentă sau nepermanentă, Pierdere de sarcină 361 Pierdere de sarcină uniformă sau neuniformă), de feiui fluidului (viscozitateasa), de viteza fluidului (subsonică, transitorie sau supersonică), de pereţii conductei (material şi dimensiuni). Sin Pierdere de înălţime. Pentru căzui mişcării uniforme alichi-delor, calculul pierderii de sarcină repartizate în conducte circulare se efectuează cu formula: i 1 y2 h — X* — • -r— > d 2 g în care h e pierderea de sarcină repartizată, exprimată în pierdere de înălţime, X e coeficientul de rezistenţă, l e lungimea, d e diametrul, v e viteza medie în secţiunea conductei, g e acceleraţia gravitaţiei. Coeficientul de rezistenţă X e o funcţiune de numărul Re=JL!Lş i de rugozitatea relativă a conductei --.variind după v ’ iu regimul de mişcare. în căzui mişcării laminare, X depinde numai de numărul Re, 64 formula stabilită pe cale teoretică fiind Caracteristic Re mişcării laminare e faptul că pierderea de sarcină e direct 32*v-v-l proporţionala cu viteza h=—------------- în mişcare turbulenta, coeficientul de rezistenţă X ia valori diferite în cele trei zone de turbulenţă. în zona turbulentă cu pereţi netezi, X rămîne o funcţiune numai de numărul Re şi e, după Blasius, X=---60, care A e proeminenţa medie absolută, e viteza Pentru conductele cu debit uniform distribuit, pierderea de sarcină repartizată se calculează cu un debit egal cu debitul de transit plus 0,55 din debitul uniform distribuit, (Qf+0,5Sq.l)2 K* unde Qt e debitul de transit, q e debitul uniform distribuit, pe metru linear de conductă, / e lungimea conductei, K e modulul de debit. La conductele sub presiune* pierderile de sarcină locale se calculează cu relaţia: v2 '-'îi' în care £ e un coeficient de rezistenţă locală. Ele apar la: — Intrarea dintr-un rezervor pe o conductă (v. fig. /); în acest caz, valoarea lui £ depinde de felul de racordare a Intrarea dintr-un rezervor pe o conductă. 2 II. Lărgire bruscă de secţiune, oi, cas) secţiuni; vx. v2) viteze. Şl de frecare, v e coeficientul de viscozitate cinematică. Pentru domeniul pătratic se foloseşte adeseori coeficientul 1 f~8g de rugozitate C— j pentru care există numeroase formule empirice. Se recomandă să se folosească formula lui Pavlovski: C-— RJ , n în care n e coeficientul de rugozitate, ale cărui valori sînt date în tablouri, y e un exponent care depinde de rugozitatea conductei (n) şi de raza hidraulică (R). Pentru R <1 m se poate lua y—1,5 V n, iar pentru J?>1m, ^=1,3 Vn. Formula e valabilă pentru 0,1 2) de energia cinetica specifica . § Ca un caz limită se poate considera trecerea de la conductă în rezervorul de capăt, pentru care —^0; deci £=1. Cj>2 — La lărgirea treptată a secţiunii, £ depinde de unghiul de divergenţă, avînd valoarea minimă pentru unghiul de 8°. Pierderile sînt cu atît mai mari cu cît unghiul e mai mare, datorită fenomenului de dezlipire a stratului limită şi formării unei zone de vîrtejuri. — Laîngustareabruscăasecţiunii (v.fig.///) — La reducerea treptată a secţiunii, pierderile de sarcină locale sînt neglijabile. — în curbe, pierderile de sarcină locale se datoresc, pe de o parte curenţilor secundari transversali, cari se compun cu curentul principal într-un dublu curent spiral, iar pe de altă parte, dezlipirii stratului limită de la pereţi în zonele în cari presiunea creşte în sensul ll1- îngustare mişcării. Coeficientul de bruscă, rezistenţă depinde de un- cox,co2) secţiuni; ghiul la centru a, de raza de vi,v2) viteze, curbură, de numărul Re şi de rugozitatea relativă a IV. Coturi de unghi a. conductei (v. fig. IV). Pentru conductele obişnuite de apă se poate lua £ după formula: 3,5 £=0,13+0,16 [ (ir Pierdere de sarcină 362 Pierdere de sarcină la coturi de 90°, iar pentru alte unghiuri oc°, unde d e diametrul conductei, iar R e raza de curbură. Această pierdere, considerată locală, se adună cu cea distribuită pe porţiunea de curbă, astfel încît pierderea totală e JiU V. Aparat de închidere şi reglare a debitului. zervoare. 1) linia nivelului iniţial; 2) linia energiei; 3) linie piezometricâ. în fig. VI sînt reprezentate pierderile de sarcină repartizate şi locale pe parcursul unei conducte care face legătura între două rezervoare. Pe baza relaţiei lui Bernoulli, cum rezultă şi din figură, se poate stabili relaţia de calcul a conductelor sub presiune: OLVl în care H e diferenţa dintre cotele piezometrice în amonte şi în aval de conductă, Vj e viteza medie la capătul final al conductei, a e un coeficient de corecţie, 2h esuma pierderilor de sarcină locale şi repartizate. în conducte cu mişcare nepermanent â, adică în conductele în cari debitul şi viteza variază în spaţiu şi în timp, pierderile pot fi lineare şi locale, influenţate de regimul de mişcare. Mişcările nepermanente pot fi aperiodice sau oscilatorii, rezistenţele variind după felul curgerii. Suma pierderilor se determină din relaţia pierderilor de sarcină: *=(1+0 alegînd valori corespunzătoare pentru coeficientul £ şi cal-culînd viteza de curgere pentru fiecare secţiune a conductei; în cazul mişcărilor oscilatorii apar şi pierderile de frecare din amortisarea undelor. In cazul gazelor, pierderile sînt, în general, pro- 1)^ porţionale cu valoarea locală a termenului cinetic — coefi-. cienţn de corecţie variază după cum viteza e subsonică, sonică sau supersonică. Pierderile la conductele sub presiune se pot reduce prin alegerea corespunzătoare a parametrilor cari le influenţează; alegerea secţiunii se face după regimul de curgere şi după felul fluidului, evitînd obstacolele. Pierderea de sarcină într-un canal se exprima sub forma căderii de sarcină între două secţiuni transver- sale considerate ale canalului. Dacă viteza în canal e mică, pierderea de energie e dată chiar de diferenţa de nivel a suprafeţei lichidului în cele două secţiuni. Pierderile de sarcină în canale variază (v. fig. VII) după felul curgerii (permanentă sau nepermanentă, uniformă sau h-f-h La coturi şi ramificaţii, pierderile de sarcină iau valori diferite, după unghi, secţiuni, sensuri de curgere. — Aparatele de închidere şi reglare a debitelor (v. fig. V), creînd în spatele lor zone de vîrtejuri, prezintă pierderi de sarcină locale, a căror mărime depinde de gradul de închidere. S) secţiunea canalului; /) lungimea canalului; vx) viteza la intrare; 2 -XL ) înălţimea cinetică la intrare; hi) înălţimea piezometricâ la intrare; 2 8 . vî Zi) înălţimea locală de cădere la intrare; v*) viteza la ieşire;_L ) înălţi mea 2 g cinetică la ieşire; ho) înălţimea piezometricâ la ieşire ;Z2) înălţimea locală hr de cădere la ieşire ; |3) unghiul de pantă a! liniei energetice (tg {3 = —— = pantă hidraulică); ţj) linie energetică; hr—l tg |3) pierderi lineare (pierderi de înălţime de cădere); V) nivelul apei. variată), după regimul de mişcare (laminară sau turbulentă), după felul lichidului şi după felul de construcţie a pereţilor canalului. Pierderile de sarcină pot fi repartizate în lungul canalului, sau pot fi concentrate numai în jurul unui obstacol. Pierderile de sarcina repartizate, în mişcare permanenta uniforma, deci la canale în cari debitul şi viteza nu variază în lungul albiei şi în timp. se datoresc frecărilor cu pereţii canalului şi tensiunilor tangenţiale din viscozitate şi turbulenţă. Ele se calculează cu relaţia: v% h = I-L = —— -L C2R h = -J2L ~ K* •L, în care h e pierderea lineară, I e panta energetică, L e lungimea canalului, v e viteza medie pe secţiune, R e raza hidraulică, C e coeficientul de rezistenţă, Q e debitul canalului, K e modulul de debit =Q.-C'']Jr, iar Q e suprafaţa secţiunii transversale. Pierderile sînt cu atît mai mari cu cît viteza medie, panta şi rugozitatea cresc şi cu cît raza hidraulică e mai mică. Pentru calculul coeficientului C se poate folosi formula Pavlovski: C=— -Rj , n în care n e coeficientul de rugozitate dat în tablouri, iar y=f(n, JR)=2,5V«-0,13-0,75VS (Vw-0,01). Pierderile locale se datoresc neuniformităţii vitezei de curgere şi trecerilor prin rezistenţe provocate de diferite V^ obstacole. Ele se exprimă prin unde £ e coeficientul de rezistenţă care depinde de natura obstacolului şi, în general, se determină experimental. La canalele în curbă, pierderile locale se calculează cu formula: ■*4l--L' • ^ 11 ra Pierdere în „cupru" 363 Pierdere în fier în care r0 e raza de curbură a axei canalului, b e lăţimea canalului, e un coeficient, avînd valori între 0,00013 şi 0,00032 în sistemul MKS. în cazul mişcării permanente n e u n /'-forme, deci cu viteze variabile în lungul unui sector de canal, pierderile de sarcină sînt date de suma dintre pierderea în mişcare uniformă şi pierderile provocate de rezistenţele la schimbarea secţiunii, cari se exprimă prin: v2 şi v± fiind vitezele după şi înainte de schimbarea secţiunii, iar’£=0,8*"1,15. La lărgiri ale secţiunii se neglijează, de obicei, pierderile de sarcină, ele fiind compensate prin folosirea înălţimii cinetice. în cazul obstacolelor formate de pilele unui pod sau ale unui stăvilar, pierderile apar din cauza fragmentării curentului; ele depind de forma obstacolului, de raportul dintre secţiunea ocupată de obstacol şi secţiunea unitară a curentului, de viteza de curgere. Remuul influenţează pierderile, prin variaţia în fiecare secţiune a vitezei de curgere, a razei hidraulice şi a pantei suprafeţei lichidului. Pierderile de sarcină în canalele cu curgere nepermanentă, deci în canalele în cari debitul variază cu timpul şi în lungul albiei, în urma intervenţiei unei cauze externe (manevrarea unei stavile, a unei ecluze, etc.) pot fi pierderi repartizate linear, sau pierderi locale. Mişcările nepermanente pot fi aperiodice sau oscilatorii. Suma pierderilor se determină cu următoarea relaţie: alegînd valoarea corespunzătoare pentru £ şi calculînd viteza de curgere pentru fiecare secţiune. în cazul mişcărilor oscilatorii apar şi pierderi datorite frecărilor din amortisarea undelor. Pierderi le de sarcină la canale se pot reduce prin alegerea corespunzătoare a parametrilor cari le condiţionează; se ajunge, astfel, la determinarea profilurilor optime ale canalelor, pentru cari raza hidraulică să fie maximă. La un canal trapezoidal, de exemplu, profilul optim hidraulic e dat de raportul: i~ — 2 [V1 +m2 — m] , h0 n care b e lăţimea canalului la fund, h0 e adîncimea apei în canal, w=ctg a, iar a e înclinarea taluzului faţă de orizontală. Pierdere de sarcina locală: Pierdere de energie în curgerea unui fluid printr-o conductă sub presiune, sau printr-un canal deschis, datorită rezistenţelor provocate prin obstacole locale (intrări, grătare, schimbări de secţiune, coturi, ramificaţii, vane, etc.). Pierderile de sarcină locale se calculează cu formula: —, în care W reprezintă pierderea exprimată în înăl-^ § ţimi, £ e un coeficient de rezistenţă locală, v e viteza medie în secţiune. Valorile coeficientului £ depind, în general, de caracteristicile geometrice ale elementului care produce rezistenţa locală, de rugozitate şi de numărul Re. în calculul conductelor şi al canalelor, pierderile locale se adaugă la pierderile de sarcină repartizate linear. i. ~ în „cupru". Elt.: Pierdere de putere prin efect electro-caloric în înfăşurări le conductoare ale maşinilor şi aparatelor electrice. Această pierdere (v. sub Pierdere 1) pe unitatea de volum sau de greutate a conductorului e proporţională cu pătratul densităţii de curent şi creşte cu frecvenţa, datorită efectului pelicular (v.). 2. /%/ în dielectric. Elt.: Pierdere de putere într-un material dielectric situat într-un cîmp electric alternativ. Pierderile în dielectric se datoresc atît conductivităţii foarte mici a dielectricului, cît şi fenomenului de polarizare electrică care în regim variabil se face cu. întîrziere faţă de cîmpul electric aplicat (v. Viscozitate electrică), respectiv cu pierdere de putere prin isterezis vîscos. La unele categorii de materiale dielectrice (de ex. la cele feroelectrice) se adaugă pierderi prin isterezis electric, existente oricît de lentă ar fi variaţia în timp a cîmpu Iu i electric apl icat. în curent alternativ, pierderile în dielectric pe unitâtea de volum se prezintă de obicei sub forma: A/=4 7c/te/ • tg 8=7zf—E2 «tg 8 , a e x în care wg e valoarea medie a densităţii de volum a energiei electrice localizate în materialul de permitivitate echivalentă s^, f e frecvenţa, E e intensitatea maximă a cîmpului electric aplicat, 8 e unghiul de pierderi în dielectric, iar x e coeficientul de raţionalizare. în cazul unui condensator, § e unghiul de defazaj dintre tensiunea aplicată armaturilor şi sarcina condensatorului, fiind egal cu complementul defazajului dintre tensiune şi curent. Dezvoltarea de căldură în dielectric prin efectele cari determină pierderile de putere e folosită la încălzirea dielec-trică în înaltăfrecvenţă a materialelor. V. şi Pierderi de putere, sub Dielectric, şi sub Condensator electric. 3. ~ în fier. Elt.: Pierdere de putere în circuitul feromag-netic al maşinilor şi aparatelor electrice străbătute de flux magnetic alternativ. Pierderile în fier se datoresc atît curenţilor turbionari induşi în masa conductoare a circuitului feromagnetic de cîmpul magnetic alternativ, cît şi fenomenului de isterezis magnetic (v. Turbionari, curenţi ~ şi Isterezis magnetic). Pentru a se evita pierderi prea mari prin curenţi turbionari, circuitele magnetice considerate se execută din tole izolate între ele astfel, încît rezistenţa căilor de închidere a acestor curenţi să fie considerabil sporită. De asemenea, se folosesc materiale speciale (tole silicioase, tole laminate la rece, etc.) cu rezistivitate sporită şi ciclu de isterezis de arie cît mai mică. Pierderile de putere în unitatea de volum a materialului feromagnetic se pot exprima prin relaţia (v. sub Pierdere 1): * pFe=P, + P^Kf-Bn + M2B^ în care / e frecvenţa, iar B e inducţia magnetică maximă. Dacă B2 w =--------- m 4 X[A, e valoarea medie a densităţii de volum a energiei magnetice în materialul de permeabilitate echivalentă jx,, pierderile în fier se mai prezintă uneori sub forma: pţs=WaV-tgSFe, în care unghiul SFe se numeşte unghi de pierderi în fier al materialului şi e egal cu defazajul dintre fluxul fascicular util şi solenaţia rezultantă a circuitului magnetic considerat. Tolele pentru circuitele magnetice ale maşinilor şi aparatelor de frecvenţă industrială au grosimi standardizate de 0,35 şi 0,5 mm şi se caracterizează prin valorile p10, respectiv p15 ale pierderilor în fier pe unitatea de volum la frecvenţa 50 Hz şi la inducţiile maxime B=1 T (10 000 Gs), respectiv 1,5 T (15 000 Gs), valori cari se determină experimental cu aparatul Epstein (v.). Pentru tolele uzuale de 0,5 mm, p10= = 2—3,6 W/kg şi ^>15=4,7—8,15 W/kg, iar pentru tolele uzuale de 0,35 mm, />i0=1.6---2 W/kg şi ^i5=3,6--*4,2 W/kg. Pierdere lineară de energie 364 Pierderilor, metoda separării ~ 1. ~ lineara de energie. Fiz.: Mărime fizică reprezentînd limita raportului dintre variaţia energiei cinetice a unei particule în mişcare într-un mediu şi distanţa s străbătută pe traiectorie, cînd acesta tinde către zero, adică: d W S= _ . as Se măsoară în J/m (în sistemul de unităţi internaţional), erg/cm (în sistemul CGS) şi în e V/cm. Sin. Putere de oprire I ineară. 2. Pierdere. 2. Fiz., Chim., Tehn.: Diferenţa dintre valorile pe cari o mărime scalară extensivă, respectiv intensivă, care intervine în produsul ce exprimă o mărime conservativă valorificabilă de un sistem fizicochimic, respectiv fluxul ei — le are în locurile, respectiv în momentele în cari sistemul absoarbe, respectiv restituie mărimea conservativă sub formă utilă. Exemple: pierderea de curent electric a unei linii electrice simple; pierderea de tensiune electrică dintre bornele primare şi secundare ale unei linii electrice simple. 3. ^ de maree. Nav.: Diferenţa de înălţime între două ape înalte sau între două ape joase succesive între mareea înaltă a sizigiilor (numită şi mareea apei vii) şi mareea înaltă a cuadraturilor (mareea apei moarte). 4. ~ de presiune. Hidr.: Diferenţa dintre presiunile în două secţiuni ale unei conducte prin care curge un fluid. Pierderile de presiune Ap se exprimă, în funcţiune de viteza de curgere v, printr-o relaţie de forma: a * l v2 unde y e greutatea specifică a fluidului, l şi d sînt lungimea şi diametrul conductei, \ e coeficientul de rezistenţă, iar g e acceleraţia gravitaţiei. 5. ~ de tensiune electrica. Elt.: Diferenţa dintre valoarea efectivă a tensiunii în gol la bornele securdare ale unui transformator electric şi dinlre valoarea efectivă a tensiunii la bornele lui secundare în sarcina considerată, pentru aceeaşi frecvenţă şi tensiune efectivă aplicată la bornele primare. Tot astfel, e diferenţa dintre valoarea efectivă a tensiunii în gol la bornele unei maşini electrice şi valoarea efectivă a tensiunii la bornele ei în sarcina la care se referă, şi în condiţii determinate. V. Cădere de tensiune. 6. ~ de transmisiune. Te/c.: Sin. Atenuare (v. Atenuare 2). 7. ~ prin reflexiune. Telc.: Sin. Atenuare de neadaptare, Atenuare de reflexiune (v. sub Atenuare 2). 8. Pierdere.3. Fiz., Chim., Tehn.: Diferenţadintrevaloarea pe care o mărime extensivă, respectiv intensivă, care intervine în produsul ce exprimă o mărime conservativă valorificabilă de un sistem fizicochimic, respectiv fluxul ei, ar avea-o în locul sau în momentul restituirii acesteia, dacă sistemul nu ar prezenta pierdere a mărimii conservative, — şi valoarea pe care mărimea extensivă, respectiv intensivă, o are de fapt în locul, respectiv în momentul restituirii considerate. 9. ~ de presiune. Tehn.: Scăderea presiunii fluidului (abur, gaz, lichid sub presiune) dintr-un recipient închis care nu mai e alimentat (căldare, rezervor, etc.), datorită neetan-şeităţii pereţilor sau scăpării pe la dispozitivele de închidere a fluidului sub presiune. 10. ~ de viteza. Tehn.: Diferenţa dintre viteza de mers pe care ar avea-o un sistem tehnic (vehicul, etc.), dacă nu s-ar pierde în el energie liberă, şi dintre viteza de mers pe care o are, în fapt, sistemul. Pierderile de viteză sînt provocate în principal de rezistenţele interioare ale sistemului. De asemenea, pierderea de viteza e scăderea vitezei unei aeronave mai grele decît aerul, prin depăşirea incidenţei corespunzătoare por-tanţei maxime a ei, care poate fi atît de mare, încît sustentaţia, nemaifiind asigurată, se poate produce căderea aeronavei. 11. Pierdere de apa. Geol.: Loc în care apa intră în profunzime, în terenuri calcaroase. 12. Pierderi electrice. Elt.: Pierderile de putere din circuitele electrice şi magnetice ale maşinilor electrice, numite astfel în opoziţie cu pierderile mecanice (prin frecări) ale maşinii. V. Maşină electrică, şi Pierderilor, metoda separării 13. Pierderi, factor de Elt.: Mărime de material carac-terizînd pierderile de putere în regim armonic permanent şi la frecvenţă dată ale unui condensator electric — respectiv ale unui material dielectric — definită de raportul dintre puterea activă şi puterea reactivă absorbite (în cazul materialului dielectric, pe unitatea de volum). Factorul de pierderi se notează cu tg 8, fiind egal cu tan- TC genta unghiului de pierderi S=——9, egal cu complementul defazajului 9 dintre tensiunea şi curentul condensatorului — respectiv dintre intensitatea cîmpului electric şi densitatea totală de curent (de conducţie şi de deplasare). La pierderi mici, tg S şi factorul de pierderi e egal cu unghiul de pierderi. Factorul de pierderi al unui condensator electric diferă de acela al d ielectr icu I u i respectiv, dacă în armaturi şi în conductoarele cari le leagă de borne se produc pierderi de putere cari nu pot fi neglijate. Sin. Coeficient de pierderi. V. şi Pierderi de putere, sub Dielectric, şi sub Condensator electric. V. Pierdere în dielectric. 14. Pierderilor, metoda separârii /». E/t.; Metodă indirectă de determinare a randamentului maşinilor şi transformatoarelor electrice, consistînd în stabilirea în mod distinct a diferitelor feluri de pierderi: în fier pfe, mecanice pM (datorite frecării în lagăre şi cu aerul, cum şi frecării periilor cu colectorul sau cu inelele colectoare), prin efect Joule pj (în înfăşurările indusului maşinii de curent continuu, ale statorului maşinii sincrone şi asincrone, cum şi în înfăşurările legate în serie cu acestea, şi în înfăşurările transformatoarelor), prin efect Joule în rezistenţa ohmică de contact a periilor pp, \n înfăşurările de excitaţie pg şi suplementare ps. La maşinile electrice, metoda separării pierderilor se aplică cum urmează: Pierderile în fier şi mecanice se pot determina cumulativ printr-o încercare de funcţionare în gol a maşinii: ca motor sau ca generator, acţionat de un motor tarat. Pierderile mecanice şi în fier sînt egale, în primul caz, cu puterea electromagnetică absorbită, iar în al doilea caz, cu puterea mecanică absorbită. Din puterea absorbită se scade puterea absorbită de excitatoarea instalată pe arborele maşinii principale. Pierderile determinate la funcţionarea în gol a maşinilor electrice pot fi separate în cele două componente: pierderile în fier. şi pierderile mecanice (v. încercările maşinilor electrice, sub Maşină electrică). Pierderile prin efect Joule pj în înfăşurările indusului maşinii de curent continuu, ale statorului maşinii sincrone şi ale statorului maşinii asincrone se determină prin calcul, pe baza valorii curenţilor şi rezistenţelor măsurate în curent continuu. Pierderile prin efect Joule în rotorul maşinii asincrone se deter- ks mină prin calcul din relaţia p^ţp^p^-p^) — , tn care Pt e puterea nominală absorbită de stator, p^ sînt pierderile prin-efect Joule în înfăşurarea statorului, pţQ sînt pierderile în fier, s e alunecarea, £ —1, pentru motoare poli-fazate, şi k = 2, pentru motoare monofazate. Pierderile în înfăşurările de excitaţie se calculează din curentul de excitaţie (sau tensiunea aplicată) şi rezistenţa înfăşurărilor. La pierderile în înfăşurările de excitaţie trebuie adăugate pierderile în excitatoarea instalată pe arborele maşinii principale. Pierderile prin efect Joule la trecerea curentului prin contactele periilor se calculează făcînd produsul curentului cu Pîersîe Nesi de contact căderea de tensiune în perii (a cărei valoare e de circa 1 V, pentru o perie de cărbune şi grafit şi de circa 0,3 V, pentru o perie de metal-cărbune). Pierderile suplementare se stabilesc aproximativ prin aplicarea unor procente la puterea produsă sau absorbită (pentru maşini de curent continuu 1%, pentru maşini asincrone 0,5%, etc.) sau exact printr-o încercare de mers în scurt-circuit sau prin metoda lansării (v. Lansării, metoda ~). La încercarea de scurt-circuit, maşina electrică în scurt-circuit e acţionată de un motor tarat la turaţia nominală şi e excitată astfel, încît prin indus să treacă curentul nominal. Pierderile suplementare sînt egale cu diferenţa dintre puterea mecanică primită şi suma pierderilor mecanice şi prin efect Joule. La transformatoare, metoda separării pierderilor se aplică cum urmează: Pierderile în fier sînt egale cu puterea absorbită la încercarea de funcţionare în gol din care s-au scăzut pierderile prin efect Joule în înfăşurările alimentate. Suma pierderilor prin efect Joule şi suplementare e egală cu puterea absorbită la funcţionarea în scurt-circuit prin aplicarea tensiunii de scurt-circuit (în acest caz, înfăşurările sînt parcurse de curenţii nominali). Pierderile suplementare pot fi separate din această sumă, calculînd pierderile prin efect Joule în înfăşurări; în cazul transformatoarelor trifazate sînt date de: pv=’£3RJ2., unde i e egal cu 2 sau 3, după cum transfor-y . ii matorul are două sau trei înfăşurări. î. Piersic, pl. piersici. Agr., Bot.: Prunus persica L. Pom sau arbustoid din genul Persica L., subfamilia Prunoidae, familia Rosaceae. Originar din China, e introdus în cultură de 4000 de ani. Pe glob se cultivă peste 3000 de soiuri, dintre cari majoritatea provenite din specia Persica vulgaris Stock (piersicul comun). în ţara noastră sînt răspîndite 40***50 de soiuri străine, dintre cari cele mai importante sînt: Amsden, I. H. Hale, Ford, Elberta, Regina livezilor, Sînul Venerei, Lolo, etc.; se cultivă foarte puţine soiuri locale. Piersicul are înălţimea de 3***5 m, rădăcini puţin adînci, coroana răsfirată, frunze lanceolate; flori mari, de culoare roză. Fructele au formă rotundă sau .ovală, mărime foarte variată, pieliţa galbenă, albicioasă, verzuie, adeseori rumenită, pubescentă sau glabră. Pulpa e zemoasă şi aromată. Compoziţia chimică e în medie de: 81% apă, 17,5% hidraţi de carbon, 0,5% substanţe proteice, 1% aciditate, 8 mg/100 g acid ascorbic, 0,6 mg/100 g carotină, etc. Sîmburii, foarte mari, cu suprafaţa brăzdată, conţin cîte o sămînţă amăruie. Piersicul creşte repede pînă la vîrsta de 6 ani şi începe să dea rod după 2***3 ani de la plantare, şi anume în fiecare an. Trăieşte în medie 10*--15 ani. E autofertil, cu excepţia soiurilor I. H. Hale şi Elberta. Se înmulţeşte prin altoire şi, uneori, prin sămînţă. Ca port-altoaie se folosesc: piersicul de vii, migdalul, mirobo-lanul. înfloreşte timpuriu, imediat după cais şi, în consecinţă, e expus brumelor şi îngheţuri lor tîrzi i de primăvară. Coacerea fructelor începe la sfîrşitul lunii iunie şi continuă pînă la sfîrşitul lunii octombrie. Producţia medie a fiecărui pom e de 30***50 kg fructe pe an; în condiţii optime, producţia fiecărui pom poate atinge 120* * * 150 kg. Piersicul are cerinţe mari de căldură, dar e puţin pretenţios faţă de sol. Principalii dăunători sînt păduchele verde al piersicului (Myzodes persicae Sulz.) şi păduchele negru al piersicului (Aphis persicae Fonsc.), cari se combat cu insecticide (DDT şi HCH) şi prin stropirea cu var a trunchiurilor. Boli mai importante: ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerinkii Vuiile), băşicarea frunzelor (Taphrina deformans/Berk/Tul.) şi făi-narea (Sphaerotheca pannosa/Wallr./L6v.); primele două se combat cu zeamă bordeleză, iar cea din urmă, cu zeamă sulfo-calcică. L_ | 7 "'Xj I i ^ I l 2 r | 2. ulei de sîmburî de Ind. chim.: Ulei extras din sîmburii de piersic. E un lichid uleios, galben deschis, avînd caracteristicile: d2§=0,913 * * *0,918, p. t. sub —15°, n^= 1,462* * * 1,465 f indicele de aciditate 0.4---3, indicele de saponificare 189* * * 194, indicele de iod 95* * * 100; conţine ne-saponificabile 0,7% ; e insolubil în apă, puţin solubil în alcool, solubil în eter. Se utilizează în creme cosmetice şi în briliantine. Nu are acţiune toxică. 3. Piersica, pl. piersici. Agr.: Fructul piersicului (v.). 4. Piesa, pl. piese. 1. Tehn,.: Corp monobloc fabricat (de ex.: şurubul, piuliţa, pila, potcoava), sau chiar nefabricat, însă folosit în tehnică (de ex. bolovanii folosiţi în construcţii). 5. Piesa. 2. Tehn.: Corp fabricat, chiar asamblat din mai multe piese în accepţiunea de sub Piesă 1, însă formînd un tot complet şi distinct. 6. ■/%/ de cale.C. f.: Oricare dintre piesele speciale turnate, confecţionat e din şină, etc., folosite în construcţia de linii de cale ferată, la devieri, încrucişeri, etc. Exemple: inima de macaz, piesele cari constituie materialul de cale (v.) mărunt, etc. 7. ~ de contact. 1. Elt. : Parte componentă a siguranţelor (v.) fuzibile unipolare cu filet. E constituită dintr-o piesă metalică (de alamă), echipată cu un inel de material ceramic. Se interpune între buşonul (patronul) fuzibil (v.) şi contactul de fund al soclului siguranţei unipolare cu filet (care seexecutăîn patru mărimi, pentru curenţi nominali de 25, 60, 100 şi 200 A), fiind destinată să împiedice utilizarea buşoanelor cu intensitatea nominală mai mare decît cea necesară protecţiei circuitului (v. fig.). în acest scop, diametrul interior al inelului ceramic e astfel dimensionat, încît să nu poată intra decît buşonul fuzibil corespunzător şi cele de intensitate mai mică făcînd contact galvanic cu partea metalică a piesei. Piesele de contact se execută pentru aceleaşi intensităţi ca şi buşoanele fuzibile, adică 6, 10, 15, 20, 2535, 45 şi 60Â. Peste 60 A, piesa de contact e redusă la un inel ceramic, contactul buşonului fuzibil cu contactul de fund realizîndu-se direct. După acest principiu se execută, în unele ţări, şi piese de contact cu intensităţi de la 6---60 A. Piesele de contact cu intensităţi diferite se deosebesc prin diametrul interior şi diametrul exterior al inelului ceramic, culoarea convenţională (verde pentru 6 A, carmin pentru 10 A, etc.) şi prin marcare. 8. ~ de contact. 2. Elt.: Piesa unui organ de aparat care serveşte la deschiderea sau la închiderea unui circuit electric. 9. ~ de contact. 3. Elt.: Piesă prin care o priză de curent ia curentul de tracţiune de la o conductă electrică (şină de contact sau fir de cale). Piesa de contact diferă după priza la care e montată şi după cum între ea şi conductă se produce frecare de alunecare sau frecare de rostogolire. Piesa de contact a prizelor pentru şine de contact e o patină masivă de cupru, apăsată pe şină de’două resorturi.— Piesa de contact la trolei e o roată cu şanţ, de bronz turnat sau presat, cu dispozitiv de ungere la axul de rotaţie, care se rostogoleşte pe firul de cale.— Piesa de contact a arcului de contacteobarăcurbatădealuminiu,cu secţiunea în U, numită, de obicei, piesa de aluminiu. Piesa de aluminiu e fixată cu şuruburi la partea superioară a arcului de contact şi freacă în Aşezarea relativă a buşoanelor şi a pieselor de contact. a)[pentru*curenţi de 6***60 A; b) pentru curenţi de 80***100 A; 1) bu-şon fuzibil; 2) piesâ de contact. Piesă de distanţa 366 Piesă fasonată permanenţă pe firul de cale, stabiljnd contactul între acesta şi instalaţia electrică a vagonului. în jgheabul barei se pune unsoare, pentru a micşora frecarea cu firul de cale (v. fig.). Sin. Fro-tor. — Piesa de contact a pantografului poate fi 0 piesă tubulară simplă sau cu o placă sudată pe ea, o bară de aluminiu sau de cupru cu secţiunea în U sau în W, etc., pentru prizele cu frecare de alunecare,— sau o roată cu şanţ, de bronz turnat sau presat, sau un rulou de cupru, pentru prizele cu frecare de rostogolire. în jgheabul pieselor de frecarese pune unsoare, pentru a micşora frecarea; roţile cu şanţ şi rulourile de rostogolire au dispozitive de ungere la axul de rotaţie. V. şî sub Priză de curent, Pantograf. 1. ~ de distanţa. 1* Mş., Cs.: Sin. Distanţier (v. Distan-ţier 1). 2. ~ de distanţa. 2. Mş.: Sin. Cală (v. Cală 2). 3. ~ de fund. Alim. apă: Tub de oţel neperforat şi închis la partea inferioară cu un capac sudat, montat la capătul inferior al coloanei puţurilor forate, sub filtrul puţului, şi care serveşte la acumularea nisipului fin antrenat în puţ de apa captată, între două deznisipări ale puţului. Piesa de fund are lungimea de 1,0***5,0 m, în funcţiune de proporţia de material fin care intră în compoziţia stratului acvifer şi de adîncimea puţului. V. sub Puţ forat. 4. ~ de legătură.Tehn. V. Piesă fasonată. 5. ~ de observaţie. Al im. apă.; Piesă de fontă, intercalată (în cămine de vizitare) pe conductele de aspiraţie sau de sifonare ale captări- 2 2 lor de apă subte- * rană cu. puţuri, ^ \ ^ ^ ^ _i\ care serveşte la 5' 3' controlul pătrunderii aerului în '• Montarea pieselor de observaţie. H tw (\i fia I) 1) pu^ colector; 2) puţuri; 3) sifon principal; 4) si-con UC a ^ g. fon secundar; 5) piesa de observaţie; 6) vana. Piesa de observaţie e formata dintr-un corp de fontă de presiune, şi are flanşe la cele două capete şi- o fereastră la partea superioară, care se închide etanş cu un geam gros de sticlă rezistentă U presiunea exterioară a aerului atmosferic (maximum 1 kgf/cm2). Pe diametrul orizontal, în dreptul mijlocului ferestrei, e aşezat un tub de sticlă rezistentă (cu diametrul interior de 50---60 mm), deschis Ja unul dintre capete. în acest tub se poate introduce o sursă de lumină (deex.o lanternă electrică), cu care se luminează interiorul sifonului în dreptul ferestrei, astfel încît se poate vedea aerul care circulă prin sifon (v.fig. II). II. Piesă de observaţie, a) vedere laterală; b) vedere de sus ; c) secţiune; î)corp de fontă; 2) geam gros de sticlă; 3) tub de sticlă. Piesă de contact (piesă de aluminiu) pentru arcul de contact, a) vedere; b şi c) profiluri în U; d, e şi f) profiluri în W. Trecerea unei cantităţi mari de bule de aer arată existenţa unor defecte de îmbinare pe conductă, în amonte de piesa de observaţie respectivă. 6. ~ de presiune. Poligr.: Organul presei plane de imprimare, care primeşte hîrtia şi o presează către forma de pe fundament, pentru a primi imprimarea. Sin. Tiegel. 7. ~ de schimb. Mş.: Organ de maşină sau un element component al acestuia, fabricat de obicei în serie mare sau în masă şi I ivrat de fabrică separat de sistemuI tehnic în care urmează să fie montat, în scopul înlocuirii pieselor avariate sau uzate în cursul exploatării. Piesa de schimb poate avea dimensiuni identice cu ale piesei pe care urmează să o înlocuiască,sau poatefi executatăcu dimensiuni majorate raţional, în trepte, cu scopul de a compensa uzurile de exploatare ale piesei conjugate din subansamblul în care va fi montată. în primul caz, piesele de schimb sînt complet interschimbabile şi se folosesc obişnuit pentru înlocuireaceloravariate în exploatare, saujn cursul demontării sistemului tehnic (de ex. rulmenţii). în cazul al doilea, piesele de schimb sînt limitat interschimbabile şi se utilizează în scopul recondiţionării sistemului tehnicîn care urmează să fie montate (deex.: bolţul pistonului, cusinetul de bielă, etc.). Deşi, în majoritatea cazuri lor, piesele de schimb se execută din acelaşi material şi după aceeaşi tehnologie ca şi piesele pe cari urmează să le înlocuiască, în unele cazuri sînt fabricate şi din materiale diferite sau după o altă tehnologie, cu scopul de a le îmbunătăţi calităţile de exploatare. Procedînd astfel, fabrica constructoare a sistemului tehnic are posibilitatea de a îmbunătăţi indicii de exploatare ai acestuia chiar după livrarea lui către beneficiar. 8. ^ detaşatâ. Mş.; Sin. Piesă de schimb (v.). Termenul e impropriu în această accepţiune. 9. ~ fasonata. Tehn.: Piesă de fontă turnată sau piesă confecţionată din tablă, brută sau prelucrată, însă nefiletată, care serveşte la realizarea unei asamblări — de obicei dez-membrabile — la conducte de fontă pentru fluide, pentru prelungire, schimbare de direcţie, derivaţie, obturare, etc. Forma pieselor depinde de scopul în care sînt folosite; grosimea pereţilor lor depinde de diametrul nominal al conductei şi de presiunea fluidului din aceasta. Elementul de legătură al pieselor fasonate e, de cele mai multe ori, o flanşă sau o mufă. Piesele fasonate sînt, de obicei, asfaltate prin imersiune, la interior şi la exterior, pentru a le proteja contra coroziunii. Asamblarea cu tuburile conductei sau cu piesele adiacente (alte piese de legătură, obiecte de instalaţie, etc.) se face cu şuruburi cari strîng o garnitură de etanşare în formă de placă (la piesele cu flanşă) sau printr-o garnitură de etanşare în formă de şnur, introdusă în rostul dintre mufă şi tubul cu care se asamblează, peste care se toarnă plumb şi care apoi se şte-muieşte (la piesele cu mufă). Sin. Piesă de legătură pentru conducte, Piesă de legătură. Exemple: Piesă fasonată pentru apeduct. V. Piesă fasonată pentru conducte de presiune. Piesă fasonată pentru canalizare: Piesă fasonată utilizată în reţelele de canalizare şi avînd, de obicei, diametrul nominal sub 200 mm. Piesele sînt standardizate şi au, de obicei, aceeaşi formă ca piesele fasonate pentru conducte de presiune (v. mai jos), însă grosimi mai mici. Cel mai mult se folosesc: curba, cotul, curba etajată, mufa, reducţia, ramificaţia simplă ori dublă, sifonul, piesa contra refulării (v.), piesa de curăţire (v.), etc. Sin. Piesă de legătură pentru canalizare. P i e s o contra refulării asigură o reţea interioară de canalizaţie contra pătrunderii în ea a apelor din Piesă fasonată 367 Piesa fasonată reţeaua de canalizaţie exterioară, la creşterea bruscă a nivelului apei din aceasta din urmă (de ex. în urma unei ploi torenţiale). E constituită dintr-un corp de fontă în care e montată Piesele fasonate de fontă sînt standardizate. Principalele piese fasonate sînt reprezentate în fig. ///şi sînt următoarele: /. Piesă cu sertar, contra refulării. 1) corpul clapei, cu mufă; 2) corpul sertarului; 3) capac de curăţire ; 4) clapă de reţinere; 5) axul clapei; 6) sertar de închidere; 7) roată de manevră; 8) tija filetată a sertarului; 9) presgarnitură. o clapă de reţinere. Unele .piese contra refulării, mari, sînt echipate şi cu un sertar de închidere, acţionat manual printr-o tijă filetată şi roată de mînă (v. fig. /). Sin. închizător contra refulării. Piesa de curăţire e constituită dintr-o ţeavă cu mufă la o extremitate, care are în perete o gaură cu capac rotund sau dreptunghiular, prins cu şuruburi şi demontabil (v. fig. //), prin, care se poate inter-veni pentru curăţirea unei porţiuni din conducta de canalizare. Capacul închide etanş orificiul de curăţire, cu ajutorul unei garnituri plate. Sin. Tub de curăţire, Cutie de curăţire. Piesă fasonată pentru conducte de presiune: Piesă fasonată, turnată din fontă de presiune sau confecţionată din tablă de oţel (prin sudură), care serveşte la asamblări în reţelele de conducte de distribuţie şi în conductele de aducţie, cînd se schimbă diametrul sau direcţia tuburilor de presiune sau se fac ramificaţii, închideri de conducte, etc. Aceste piese au extremităţile fie fasonate cu mufă, sau cu flanşă, fie cu capăt drept, astfel încît să se poată executa îmbinarea cu tuburile drepte obişnuite sau cu alte piese fasonate. Piesele fasonate au o largă utilizare la instalaţiile hidraulice din interiorul construcţiilor de alimentare cu apă (rezervoare, filtre, decantoare, etc.). Piesele fasonate de fontă de presiune se folosesc în conductele de fontă de presiune, cum şi în conducte de asbociment, deoţel şi de beton armat, iarcele de oţel, în conducte de oţel, cum şi în cele de asbociment şi de beton armat. în general, piesele fasonate de oţel se întrebuinţează cînd presiunea de lucru e mai mare decît cea suportată de piesele fasonate de fontă, sau cînd nu se pot procura piese fasonate de fontă de presiune, deşi presiunea nu e depăşită. Piesele fasonate de oţel trebuie protejate contra coroziunii la interior şi la exterior. II. Piesă de curăţire. 1) tub de curăţire, cu mufa; 2) capac. 90°, cu mufă şi cu flanşă; 4) ramificaţie dublă, la 90°, cu mufă şi cu flanşe; 5) ramificaţie simplă, la 90°, cu mufe; 6) ramificaţie dublă, la 90°, cu mufe; 7) ramificaţie simplă, la 45°, cu mufe; 8) ramificaţie dublă, la 45°, cu mufe; 9) cot de 90°, cu flanşe; 10) cot cu picior, cu flanşă şi cu mufă, pentru hidranţi; 11) curbă cu mufă şi cu capăt drept; 12) curbă cu mufă, cu raza de curbură r=10x diametrul nominal; 13) curbă cu mufă, cu raza de curbură r=5 X diametrul nominal; 14) teu cu flanşe115) cruce cu flanşe; 16) mufă de trecut pe tub; 17) reducţie cu mufă; 18) reducţie cu flanşe; 19) căciulă; 20) dop. piesă cu flanşă, piesă cu flanşă şi cu mufă, ramificaţii simple şi duble la45 sila90°, cotcu flanşe la 11ol/4---90o,cot cu picior, cu flanşă şi cu mufă, curbe cu mufă, teu cu flanşe, cruce cu flanşe, mufe de trecut pe tub, reducţie cu mufă, reducţie cu flanşe, flanşă oarbă, căciulă şi dop simplu. Piesa cu flanşa (v. fig. IV a) e constituită dintr-un tub de fontă de presiune sau de oţel, cu lungime mică, care are o flanşă la o extremitate, şi care serveşte ca piesă de legătură în porţiunile rectilinii ale conductelor de apăsub presiune, pentru asamblarea unui capăt de tronson cu mufă cu un capăt de tronson cu flanşă (trecerea de la îmbinările cu mufă la cele cu flanşă, şi invers). Capătul drept al piesei serveşte la îmbinarea cu mufa tubului adiacent. Piesa cu flanşa şi cu mufa (v. fig. IV b) e constituită dintr-un tub de fontă de presiune sau de oţel, cu lungime mică, care are o flanşă la o extremitate şi o mufă la cealaltă, şi care serveşte ca piesă de legătură în porţiunile IV. Piese de legătură, pentru conducte de presiune, o) piesă cu flanşă; b) piesă cu flanşă şi cu mufă. Piesă polarâ rectilinii ale conductelor de apă sub presiune, pentru asamblarea unui capăt de tronson drept cu un capăt de tronson cu mufă (trecerea de la îmbinările cu mufă la cele cu flanşă, şi invers). 1. ~ polara. Elt.: Partea terminală spre întrefier a unui pol aparent (v. sub Pol), avînd rolul de a asigura distribuţia fluxului magnetic în întrefier pe o suprafaţă cît mai mare. Poate fi executată astfel, încît pe lungimea ei să se realizeze un întrefier constant, sau astfel încît întrefieru I să se mărească progresiv spre vîrfuri. Piesa polară poate să constituie un tot cu miezul polar (v. sub Pol) sau să fie distinctă; din punctul de vedere al structurii, piesa polară poate fi masivă sau lameiatâ (din pachet de tole), cea de a doua alternativă fiind aplicată pentru reducerea pierderilor superficiale. . Piesele polare distincte se fixea-zădemiezîn diferite moduri: cele masive, cu şuruburi introduse frontal (v.fig. la), prin înşurubarea unei proeminenţe a piesei polare (v. fig. I b), prin înşurubarea pe o proeminenţă a miezului (v. fig. I c) sau prin ştifturi înşurubate (v. fig. / d); cele lamelate, constituite din pachete de tole, /. Piese polare masive. a) fixate prin înşurubare cu şuruburi introduse frontal; bşi c) fixate prin înşurubarea unei proeminenţe a piesei polare sau a miezului; d) fixate prin ştifturi înşurubate. //. Piese polare lamelate. a, b şi d) fixate prin nituri; c) fixata prin îmbinare în coadă de rîndunică solidarizate, sînt fixate de miez prin nituri (v. fig. II a, b şid) prin îmbinare în coadă de rîndunică (v. fig. II c), prin bolţuri longitudinale, prin bolţuri transversale şi şuruburi (soluţie care permite demontarea piesei polare; de aceea, ea poate fi aplicată şi la polii cari formează un tot cu jugul) sau prin construcţia pieptene (soluţie indicată în cazul solicitării unor forţe centrifuge mari). Piesa polară are uneori crestături pentru instalarea unei înfăşurări de compensaţie sau de amortisare. Factorul de acoperire (raportul dintre distanţa vîrfurilor piesei polare şi pasul polar, măsurate în întrefier) e la foarte multe maşini de circa 0,75. în cazul maşinilor electrice cu poli înecaţi funcţiunile piesei polare sînt îndeplinite de inductorul însuşi. 2. ~ rebut. Mett. V. sub Rebut. *. Piese de închidere. Poligr. V. închidere, piese de 4. Piese desenate. Cs. .-Ansamblul de planuri şi desene ale unui proiect. De exemplu, piesele desenate ale unui proiect de drum sînt următoarele: o hartă, la scara de cel puţin 1 :100 000, pecarese reprezintă amplasamentul drumului proiectat faţă de elementele topografice ale regiunii respective, cum şi diferitele variante studiate eventual; planul de situaţie al traseului, desenat de obicei la scara 1 : 2000, pe care se reprezintă toate elementele traseului (desenate în roşu) şi ale terenului (desenate în negru), pe o fîşie care depăşeşte marginile drumului; profilul longitudinal (v.); profilurile transversale (v.); profilurile transversale-tip (v.); epura de mişcare a pămîntului (v. sub Mişcarea pămîntului); planul exproprierilor; planurile sau dispoziţiile generale ale lucrărilor de artă sau anexe (poduri, pasaje, turtele, clădiri, lucrări speciale); planuriie (desenele) de detaliu, necesare pentru executarea lucrărilor în bune condiţii; etc. 5. Piese scrise. Tehn.: Lucrările scrise ale unui proiect, cari cuprind descrierea şi justificarea soluţiilor, calculele tehnice şi financiare ale proiectului, etc. De exemplu, piesele scrise ale unui proiect de construcţie sînt următoarele: borderou! (v.), care cuprinde lista completă a pieselorscrise ale proiectului, a desenelor noi, refolositesau tipizate, numele executantului proiectului şi at beneficiarului; antemăsurătoarea (v.); analiza preţurilor (v.), care e obligatorie pentru categoriile de lucrări pentru cari nu există norme de deviz sau pentru categoriile de lucrări noi, propuse de proiectant; extrasul de materiale şi lista de agregate mecanice, de utilaje tehnologice, echipamente mecanice şi electrotehnice, cari trebuie să conţină toate materialele necesare lucrărilor, pe categorii de lucrări, materialele de import, prefabricatele din cataloage, materialele pentru prefabricatele de instalaţii, etc., cu indicarea caracteristicilor şi, pe cît posibil, a d imens iun i lor tuturor materialelor, cum şi a caracteristici lor, a cantităţilor exprimate în bucăţi, a greutăţii pe bucată şi a greutăţii totale, şi a valorii utilajelor; devizul (v.); memoriul justificativ (v.); caietul desdrcini special, care poate fi separat sau inclus în memoriul justificativ, şi care conţine descrierea condiţiilor speciale cari trebuie avute în vedere la execuţie, la transport sau la montaj, pentru realizarea proiectului în condiţiile specificate; breviarul de calcul, care cuprinde, pe scurt, expunerea elementelor principale de calcul static şi dinamic cari au condus la alegerea soluţiei şi dimensiunilor lucrării, încărcările considerate, ipotezele decalcul şi de simultaneitate, cum şi dimensionarea elementelor; extrasele de materiale laminate sau de instalaţii, pe baza cărora se fac comanda şi debitarea materialelor în atelierele de construcţii metalice. Unele dintre aceste piese pot lipsi (de ex. extrasele de prefabricate sau de laminate), în funcţiune de felul lucrării pentru care se întocmeşte proiectul. 6. Pietrar, pl. pietrari. Cs.; Lucrător calificat, care prelucrează blocurile de piatră brută, pentru a obţine piese fasonate, de forme regulate, cu feţe netede sau prelucrate. 7. Pietrele morii. Ut., Ind. alim., Ind. ţâr. V. sub Piatră de moară. 8. Pietricica, Conglomerate de Stratigr.: Conglome- rate poligene, constituite din elemente de origine extracar-patică (deex.: şisturi verzi, calcare mesozoice şi eocene, roci magmatice, etc.), considerate ca facies al Burdigalianului din zona neogenă a Carpaţilor orientali. y 9. Pietriş, pl. pietrişuri. Petr.: Rocă sedimentară detWtică, mobilă, constituită din fragmente de roci tari, mai mult sau mai puţin rotunjite prin transport, cu dimensiunile cuprinse între 2 şi 70 mm. Din punctul de vedere mineralogic, pietrişurile sînt constituite, în general, din cuarţ, feldspaţi, opaluri, cuarţite, etc., şi, în special cînd transportul materialului sfărîmat nu a fost prea îndelungat, şi din calcar. Din punctul de vedere al gradului de sortare mineralogică, se deosebesc '.pietrişuri omogene, compuse din fragmente de roci cu aceeaşi compoziţie mineralogică, şi pietrişuri poligene, compuse din fragmente de roci cu compoziţii diferite. După mărimea elementelor componente, se deosebesc: pietriş mare, cu granule de 30-**70 mm; pietriş mijlociu (ca nucile), cu granule de 15—30 mm ; pietriş mic (ca alunele), cu granule de 5—15 mm ; pietriş mărunt (mărgăritar), cu granule de 2**-5 mm. Amestecat cu nisip (v.) în anumite proporţii, formează balastul (v.). Piez 369 Pîezoeiectricitate Pietrişurile se găsesc în depozite aluvionare vechi sau noi (de terase), în albiile actuale ale rîurilor (în special ale celor repezi de munte), în unele cordoane 1 itorale, pe plajele mărilor şi ale lacurilor şi în depozitele morenice. Pietrişurile se întrebuinţează la: împietruirea drumurilor (straturi filtrante şi straturi de egalizare pentru mixturi asfaltice, etc.), balastarea căilor ferate, prepararea betoanelor (normale sau hidrotehnice) şi confecţionarea unor obiecte din beton, ca material de umplutură, etc. Pietrişul folosit la prepararea betoanelor trebuie să provină din roci inerte, fără acţiune asupra cimentului sau a varului, şi să fie inalterabil la aer, la acţiunea apei şi a îngheţului; să aibă un conţinut în granule provenite din roci slabe, mai mic decît 20%, pentru betoanele simple, şi mai mic decît 10%, pentru betoanele armate; să nu conţină impurităţi organice (resturi de animale sau de vegetale, cărbuni, lemn, reziduuri de cărbuni, păcură, uleiuri, etc.), bulgări de argilă, cochilii sau resturi de cochilii, cari produc micşorarea rezistenţelor mecanice ale betoanelor; partea levigabilă să fie mai mică decît 2%, iar volumul golurilor să fie mai mic decît 45%. Pietrişurile folosite pentru betoane armate trebuie să aibă granule de cel mult 30 mm; pentru construcţii masive se pot folosi şi pietrişuri cu granule pînă ia 70 mm, dacă distanţa liberă dintre barele armaturii e cu cel puţin 5 mm mai mare decît dimensiunile maxime ale granulelor. Pietrişurile folosite pentru împietruiri şi balastări trebuie să fie constituite din granule uniforme, în ce priveşte aspectuI, compoziţia şi forma, şi să provină din roci rezistente la uzură şi la compresiune, să fie nealterabile la aer şi la acţiunea apei şi negelive; se pot folosi şi pietrişuri mai puţin rezistente la compresiune şi la uzură, dacă nu sînt hidrofile, fiindcă umiditatea lor poate produce putrezirea traverselor. în ţara noastră, pietrişurile cele mai bune sînt cele de Cîndeşti (v. Cîndeşti, pietrişuri de ~), întîlnite în regiunea Subcarpaţilor, din valea Trotuşului pînă în Oltenia, din distrugerea şi antrenarea cărora au provenit şi pietrişurile din depozitele aluvionare ale multor rîuri sau terase din Cîmpia romînă. 1. Piez, pl. piezi. Fiz.: Unitatea de măsurăpentru presiune, în si stem u I MTS, corespufemd-^in ei forţe de un sten, care acţionează pe o suprafăţăde un metru pătrat. E egală cu 103 N/m2 sau cu 104 barii. Are simbolul literal pz. 2. Piezocristaiizare. Petr.: Cristalizarea mineralelor componente ale unor masive granitice (de ex.: în Alpi, Erzgebirge şi Odenwald)sub acţiunea presiunii exercitate de împingerile orogenice, care, dispunînd mineralele respective după plane paralele, creează rocii o textură şistoasă. Şistozităţile se observă, în general, la periferia masivelor granitice, în interiorul acestorapăstrîndu-sestructuragranitică grăunţoasă normală. Mica şi cuarţul capătă o textură cataclastică, feldspatul potasic ia adeseori structura microclinului, iar constituţia mineralogică se modifică adeseori prin formarea unei mice verde-oliv (de ex.: în protogine şi în gnaisurile protoginice). 3. Piezocuarţ. Te/c. V. Cuarţ, cristal de 4. Piezoelectric, efect Fiz., Eit., Mineral. V. sub Pie-zoelectricitate. 5. Piezoelectricitafe. Fiz., Elt., Mineral.: Proprietatea anumitor cristale (cuarţ, turmal in, blendă de zinc, titanat de bariu, sare Seignette, etc.) de a prezenta o legătură între mărimile exprimînd starea lor de deformaţie elastică şi starea lor de polarizaţie electrică permanentă (adică existentă şi în absenţa unui cîmp electric exterior). Faptul existenşei acestei legături se numeşte efect piezoelectric. Se deosebesc: Efectul piezoelectric direct, care consistă în apariţia unei componente permanente a polarizaţiei electrice, respectiv a momentului electric al cristalului, ca urmare a deformării lui. Efectul piezoelectric i n / e r s, care con-sistă în deformarea unui cristal ca urmare a stabilirii unui cîmp electric exterior. Efectele piezoelectrice sînt efecte lineare în sensul că între polarizaţia electrică şi mărimile caracteristice deformaţie! există relaţii lineare, dacă aceste mărimi sînt suficient de mici (funcţiuni le corespunzătoare au derivată nenu lă în origine). Piezoelectricitatea se deosebeşte de electrostricţiune (v.) — proprietate specifică tuturor dielectricilor şi nu numai anumitor cristale — prin faplul că ultima se referă la polarizaţia temporară şi consistă numai în apariţia unor deformaţii proporţionale cu pătratul intensităţii cîmpului (nu există un „efect electrostrictiv direct"). Cristalele piezoelectrice nu au centru de simetrie (clasele 1, 2, m, 222, mm 2, 3, 32, 3 m, 4, 422, 4 mm, 4, 42 m, 6, 6, 622, 6 mm, 6 m 2, 23, 43 m în notaţia internaţională Her-mann-Mauguin), dar au adeseori una sau mai multe axe polare (o axă de simetrie se numeşte polara, dacă nu există un plan de simetrie perpendicular pe ea; intersecţiunea unui astfel de plan cu axa ar constitui un centru de simetrie). Acelea dintre cristalele piezoelectrice cari sînt în acelaşi timp piroelec-trice (v.) sau feroelectrice (v.) pot prezenta, în principiu, şi o diferenţă de potenţial spontană între anumite feţe (sau o polarizaţie spontană), care .însă se anulează totdeauna în practică, din cauza conductivităţii electrice diferite de zero a mediului. De aceea, relaţia dintre mărimile de stare elastică şi de stare electrică a cristalului e nu numai lineară, ci şi omogenă. Pentru a formula cantitativ această relaţie se face uz de faptul că starea electrică a unu i corp poate fi caracterizată prin polarizaţia electrică P (Plf P2, P3) şi prin cîmpul electric E(E±I E2, E3), iar starea elastică, prin tensorul tensiunilor t-j şi tensoruI deformaţii lor u-j (i, j=1,2,3; ■ Efectul piezoelectric e conţinut în expresiile generale ale legii de material care stabileşte legătura dintre o pereche de mărimi, electrică, respectiv mecanică (ca variabile independente), şi o altă pereche de mărimi, electrică, respectiv mecanică (ca variabile dependente). Există deci patru alegeri posibile ale variabilelor dependente şi independente (P, şi E, u^\ P.Ujj şi E, tij \ E, tşi P, Ujj'.E, u-j şi P, tij), corespunzătoare la patru formulări echivalente aleefectului piezoelectric. De exemplu, alegînd E, ca variabi le independente şi P, u-j ca variabile dependente, se obţine: 3 3 pr £ hijk-Tjk+lLI f-ij-Ej (efectui direct) /. k=\ j=1 3 3 “/•;= X SijkJ'xMJ+ Yi hkij-Ek (efectul invers) £,/=1 £=1 unde coeficienţii prezintă următoarele proprietăţi generale de simetrie: = SijkrSijlk=Sjilk- Coef'- cienţi i (modulele piezoelectrice) constitu ie un tensor de ordinul III şi numai termenii în cari apar ei se referă la efectul piezoelectric propriu-zis. Ceilalţi termeni reprezintă efectele obişnuitede deformare sub acţiunea unor tensiuni mecanice (legea lui Hooke) şi de polarizare temporară sub acţiunea unui cîmp electric e tensorul susceptivităţi i electrice, S.^, tensorul de ordinul IV al modulelor de elasticitate. Valorile coeficienţilor depind şi de condiţiile (adiabatice sau isoterme) în cari se observă efectul piezoelectric. La cristalele neferoelec-trice, modulelediferite de zero, au ordinul de mărime 10~i2 V^-m; un cîmp de 105 V/m produce deci o deformaţie relativă de ordinul 10"7. 24 PtezometHc, nîveî 370 Plezometrit Se foloseşte frecvent un mod de scriere „matricial" al formulelor piezoelectrice, în care se face uz explicit de relaţiile generale dintre coeficienţi. în această scriere, tensorii t-, u. h--L, S.jkl se înlocuiesc cu matricele rectangulare t/ (i'=1,2, —. 6), (i= 1, 2, 3, 6), h'u (*= 1, 2, 3; /=1, 2-, 6), S.'-(i = 1, 2, 6; y=1, 2, •••, 6) după formulele: ÎJ T1— Tn ' T2 T22' w33 ^/l~A‘ll ’ ^/2 ^/22 ’ ^/3 ^/33 ' ^/4 2 ^'23 ’ ^/5 2 ^/31 ’ c/ _ c q — S1 S' — S S' —7 9 11 1111 ’ 12 '1122' 13 1133’ 14 ^ °1123 ’ 515 ^llSl’ 251112 c' — e c/ __ c 21 22 11 ’ 22 22 22’ cy __ c c/ _ c 61 12 11 ' 62 12 22 ' V Q 26 22 12 c/ _9 c 66 12 12 Ecuaţiile efectului piezoelectric iau astfel forma mai simplă: pr î h'ir)+£ %uej (»=1'2'3) («fertul direct) y*i 3 S/7T}+ S hJ/EJ (i=^’ (efectul invers). y-1 y=i Există 18 module piezoelectrice A! -şi deci tot atîtea componente independente ale tensorului h-jk. După apartenenţa cristalului la o clasă de simetrie sau la alta, acest număr poate fi încă şi mai mic. De exemplu, la cuarţ, există numai două module piezoelectrice independente şi diferite de zero, matricea hjj avînd forma: -*u 0 0 0 ' 0 0 0 0 -*Î4 -2^i 0 0 0 0 0 0 în cele ce urmează va fi considerat exemplul cuarţului pentru ilustrarea efectului piezoelectric. Cristalele de cuarţ (v. fig.) au o axă ternară Oz (axa „optică") şi trei axe binare polare de tip Ox, situate într-un plan normal la axa optică şi făcînd între ele unghiuri de 120° (axele „electrice"). Cele trei axe de tip Oy, perpendiculare pe axele electrice, dar în planul lor, se numesc axe „mecanice". Considerînd o lamă de cuarţ tăiată perpendicular pe axa electrică 0#(aşa-numita „secţiune X“), o forţă (respectiv un cîmp) aplicată după axa optică Oz nu produce nici un cîmp (respectiv nici o deformaţie). O forţă apl icată după axa electrică Ox produce un cîmp după Ox, deci o diferenţă de potenţial între feţele lamei (efectul direct); o forţă aplicată după axa mecanică Oy conduce la acelaşi rezultat. Un cîmp aplicat după Ox produce deformaţii mecanice după Ox, Oy (contracţiune după Ox şi alungire după Oy sau invers, după sensul cîmpului; efectul invers); un cîmp aplicat după Oy produce deformaţii de alunecare în planele Ozx şi Oxy. Din punctul de vedere atomic, efectul piezoelectric se datoreşte deplasării particulelor electrizate (ionilor) din nodurile unei reţele cristaline, ca urmare a deformării reţelei, şi Secţiune X într-un cristal de cuarţ. invers. în adevăr, deplasările ionilor pot conduce la modificarea polarizaţiei cristalului, deci la încărcarea feţelor iui respectiv la apariţia unui moment electric macroscopic. Pentru ca acest lucru să se producă efectiv e necesar ca modificările momentelor electrice ale dipolilor elementari (datorite variaţiei distanţelor dintre ioni) să nu se compenseze. Inexistenţa unui centru de simetrie (sau a unui plan de simetrie perpendicular pe o axă de simetrie) e cea care face imposibilă compensarea. Cristalele piezoelectricesînt folosite ca traductoare electromecanice (transformatori de energie mecanică în energie electrică şi invers), de exemplu în generatoarele de ultrasunete (v.) cu cuarţ sau în microfoanele cu cristal (v.). Din punctul de vedere electric, un cristal piezoelectric (v. Cuarţ, cristal de ^-) se comportă ca un circuit rezonant (o situaţie analogă se prezintă în magnetostricţiune, v.). Frecvenţele de rezonanţă ale cristalului formează un spectru în general complicat. în metoda de stabilizare a frecvenţei cu ajutorul unui circuit cu cuarţ (în posturile de radioemisiune sau în ceasornicele cu cuarţ) e fundamentală, printre altele, problema realizării unei rezonanţe cît mai puţin sensibile la variaţiile de temperatură. Din această cauză, secţiunile X (pentru cari coeficientul de temperatură Aco0/coa^—2*10-5, co0 fiind pulsaţia de rezonanţă şi Aco0 variaţia ei pe grad) au fost de mult timp înlocuite în practică cu secţiuni mai adecvate, de exemplu cu secţiunea AT (lamă perpendiculară pe planul Oyz, făcînd un unghi de 35°15' cu planul Ozx), pentru care coeficientul de temperatură A co0/co0 e cu totul neglijabil. 1. Piezometric, nivel Fiz. V. înălţime piezometricâ (sub înălţime 4). 2. Piezometricâ, panta Hidr. V. Pantă piezometricâ (sub Pantă 5). 3. Piezometru, pl. piezometre. 1. F/z.: Instrument folosit pentru măsurareacompresibilităţii lichidelor. Tipul de piezo-' metru folosit cel mai frecvent e format d intr-un recipient de sticlă cu pereţi groşi (v. fig.), continuat cu un tub capilar gradat, cufundat cu capătul liber într-o cuvă cu mercur. Totul e conţinut într-un cilindru de sticlă cu pereţi groşi, plin cu apă, închis etanş cu un capac la caresînt montateun manometru şi un şurub-piston, prin înşurubarea căruia se aplică apei din cilindru diferite presiuni. Presiunea aplicată se transmite, prin intermediul mercurului, lichidului de cercetat conţinut în recipient, variaţia volumului lichidului fiind citită pe gradaţia capilarului. Datorită faptului că aceeaşi presiune pe care o suportă lichidul cercetat e transmisă, prin intermediul apei din cilindru, şi pe suprafaţa exterioară a recipientului, nu au loc deformaţii ale acestui recipient şi sînt evitate variaţii de volum ale Iui. 4. Piezometru. 2. Hidr.: Instrument de măsurare a presiunilor, care consistă dintr-un tub de material transparent, racordat Ia rezervorul care conţine lichidul a cărui presiune se determină, Se folosesc piezometre deschise şi închise. Cu piezometrui deschis se măsoară obişnuit presiuni pînă la cîţiva metri coloană de lichid, astfel încît înălţimea tubului să nu depăşească înălţimea camerei. Pe piezometru se măsoară presiunea relativă, în lungime de coloană de lichid (h); p=yh. în cazul unor presiuni foarte mici se folosesc piezometre Piezometru. 1) recipient cu lichid ; 2) tub capilar; 3) cuvă cu mercur; 4). şurub-piston; 5) manometru. Piezometru 371 Pigment înclinate (v.fig.), valoarea presiunii fiind dată de ^=y/*sin a, unde a e unghiul de înclinare a tubului faţă de orizontală; l e lungimea coloanei de lichid înclinată. Piezometru I închis poate fi constru it în două variante: cu spaţiu vid la partea superioară, sau cu saltea de aer. în primul caz, coloana de lichid măsoară presiunea absolută, iar în al doilea caz, presiunea măsurată e egală cu presiunea coloanei de Iichid la care se adaugă presiunea saltelei de aer. Presiunea variabilă a saltelei de aer se determină fol os ind legea gazelor, PqV0=P-v, şi cunoscînd elementele iniţiale. Un astfel de piezometru e gradat direct în presiuni pe ramura închisă şi presiunea Pi=Y^~^PS' unc*e Ps e presiunea saltelei de aer, se citeşte în dreptul nivelului de lichid în tub. 1. Piezometru. 3. Fiz.: Tub manometric, adaptat unei conducte, a cărui axă e perpendiculară pe direcţia de curgere a lichidului în conductă, folosit pentru determinarea presiunii statice în acea conductă, prin măsurarea înălţimii la care se rrdică lichidul în tub. 2. Piezorezistenţâ. Fiz.: Sin. Piezorezistivitate (v.). s. Piezorezistivitate. Fiz., Elt.: Diferenţa dintre rezistivitatea unui material nedeformat şi rezistivitatea lui, cînd e deformat elastic. Efectul e slab la metale, însă poate atinge, la unii semiconductori, valori apreciabile (de ex.: 100% variaţii de rezistivitate induse de deformaţii relative de ordinul a 1 % ). La metale, efectul se datoreşte în cea mai mare parte variaţiei volumului, care influenţează vibraţiile reţelei cristaline, modificînd temperatura lui Debyeşi,prin aceasta, rezistivitatea. La semiconductori, efectul e mai complex şi e însoţit de apariţia unei anisotropii a conductivităţii electrice la cristalele (cubice, de ex.: Ge, Si) la cari, în absenţa tensiunilor elastice, conductivitatea e isotropă. Tensiunile elastice produc, pe de o parte, o variaţie a lărgimii benzii de energie interzise şi, prin aceasta, o variaţie a concentraţiei purtătorilor liberi. La germaniu sau siliciu de tip „n", la care piezorezistivitatea e foarte mare, efectul are însă o altă cauză. La aceşti semiconductori, electronii de conducţie se găsesc, din punctul de vedere energetic, pe suprafeţe elipsoidale confocale de energie constantă sau, cum se spune, în anumite „văi“ de energie, în absenţa tensiunilor, cele şase văi de la siliciu, sau cele opt văi de la germaniu, sînt echivalente din punctul de' vedere energetic, însă, în prezenţa lor, se produce o înălţare a unor văi faţă de altele, avînd ca urmare o depopu-lare a primelor faţă de ultimele. Acest fenomen introduce atît anisotropia cît şi modificarea mărimii rezistiv-ităţii, diferitele văi contribuind (chiar în absenţa tensiunilor) în mod diferit la conducţie, din cauza caracterului lor elipsoidal, combinat cu orientarea lor diferită faţă de direcţia cîmpului electric aplicat. La temperaturi mai înalte ;e modifică şi numărul tranziţiilor efectuate de electroni între văi, în urma împrăştierii lor de către vibraţiile reţelei. La semiconductorii la cari primează efectul de depopulare a unor văi faţă de altele, variaţia relativă Ap/p a rezistivităţii e invers proporţională cu temperatura. Sin. Piezorezistenţâ. 4. Piftie, pl. piftii. Ind. alim.: Produs alimentar fabricat din subproduse de abator bogate în substanţe gelatinoase, ca şorici, capete de porc, picioare, urechi, cozi, buze de bovine, rîturi de porc, etc. Materia primă se fierbe pînă se desprinde carnea de pe oase, la fierbere adăugîndu-se şi condimente: sare, ceapă, usturoi, piper şi morcovi. Lichidul obţinut din fierbere se strecoară, pentru degresare, şi se toarnă în proporţia de circa 43•••45% peste carnea tăiată în bucăţi de 2***3 cm şi se lasă totul la frigorifer pentru gelificare. Gelificarea se face de regulă direct în ambalajul în care se livrează (cutii de carton parafinat, sau tăvi). Temperatura de I ivrare e de maximum + 5°. Produsul finit trebuie să fie bine legat, cu aspicul limpede şi bucăţile de carne repartizate uniform. Piftia se poate prepara şi din subproduse gelatinoase de pasăre. 5. Pigeonit. Mineral.: Piroxen din seria isomorfă diopsid-clinoenstatit, format la temperaturi înalte, în bazalte. Conţine foarte puţin calciu, avînd adeseori compoziţia aproape identică cu a clinoenstatitului (v.) obţinut artificial. 6. Pigment, pl. pigmenţi. Chim.: Materiai alcătuit din particule solide, colorate, insolubile în apă, uleiuri şi disolvanţi organici, folosit pentru a da culoare şi opacitate vopselelor cari se aplică pe lemn, pe metale, etc. Pigmenţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă putere mare de acoperire; să fie rezistenţi la lumină, la apă, la acţiunea acizilor, a bazelor, a gazelor, cum şi la acţiunea temperaturii şi a intemperiilor; să aibă putere mare de colorare; să aibă un grad înalt de dispersiune; să aibă un indice de ulei mic. Ei se clasifică, după provenienţă, în următoarele patru grupuri: pigmenţi anorganici naturali, numiţi şi pigmenţi de pâmînt sau culori de pâmînt, pigmenţi anorganici sintetici sau artificiali, pigmenţi metalici şi pigmenţi organici, cari cuprind şi lacurile (pigmenţi micşti pe bază de pigmenţi organici). Pigmenţii anorganici sînt cunoscuţi şi sub numirea de coloranţi minerali sau culori minerale, datorită faptului că, în majoritatea lor, sînt corpuri simple, cum sînt oxizii, sulfurile, carbonaţii, sulfaţii, etc. cari în trecut se obţineau direct din materiile prime minerale, de exrmplu prin măcinarea calcitului, a baritinei sau a oxizilor naturali de fier. Pigmenţii organici, importanţi prin varietatea de culori şi prin domeniiie largi de utilizare, reprezintă un sortiment larg dar, totuşi, doar circa o zecime din producţia totală de pigmenţi. Această repartiţie se datoreşte faptului că în timp ce pigmenţii organici au rolul, aproape excluziv, de a colora, cei anorganici sînt folosiţi şi pentru calităţile lor mecanice şi chimice intrînd, pentru aceasta, în cantităţi mari în materialul care se colorează. în plus, domeniul de utilizare a pigmenţilor organici, în cea mai mare parte la vopsirea fibrelor, necesită cantităţi mai mici decît acoperirea suprafeţelor din interiorul şi exteriorul clădirilor, care se face cu vopsele şi lacuri pe bază de pigmenţi anorganici. Tehnolog ii le destul de compl icate, după cari se obţin pigmenţii organici, fac ca aceştia să se fabrice în cantitate mică faţă de producţia de pigmenţi anorganici, cari se realizează prin prelucrarea unor minereuri sau prin sinteza destul de uşoară a unor produse anorganice. La utilizarea pigmenţilor se ţine seamă de faptul că dacă se incorporează particule de pigment într-o masă omogenă şi transparentă (liant), lumina incidenţă e reflectată difuz pe suprafeţele limită dintre particulele de pigment şi liant, dacă indicii de refracţie ai celor două substanţe sînt diferiţi. Cînd indicii de refracţie sînt egali, vopseaua apare transparentă, deoarece lumina nu e reflectată difuz şi nuse produce nici o tur-biditate. Cînd indicele de refracţie al corpului înglobat e Piezometru înclinat. I) lungimea coloanei de lichid înclinate; h) înălţimea coloanei de lichid; a) unghiul de înclinare a tubului faţă de orizontală- 24* Pigment 372 Pîgmertt mai mic decît acela a! mediului în care se găseşte, de exemplu gaze dispersate în emailuri sau mase plastice, turbiditatea apare prin faptul că are loc reflexiunea difuză. La trecerea de la mediul optic mai dens la cel mai puţin dens (bulele de gaz), dacă se atinge unghiul limită, se poate produce şi o refle-xiune totală, care măreşte turbiditatea. în cel de al treilea caz, cînd indicele de refracţie al particulelor dispersate e mai mare decît al I iantului, şi acesta e cazul tuturor vopselelor şi straturilor de acoperire realizate cu pigmenţj anorganici, reflexiunea difuză asigură opacitatea vopselei. în cazul pig-menţilor coloraţi, nu al celor albi, din lumina incidenţă e reflectată, în special, partea care corespunde culorii pigmentului. Cu cît diferenţa dintre indicele de refracţie al pigmentului şi acela al mediului e mai mare, dacă celelalte condiţii sînt egale, cu atît opacitatea e mai mare. Asupra reflexiunii difuze mai are influenţă şi difracţia. Aceasta depinde însă de mărimea particulelor. S-a constatat că cea mai mare turbidi-tate o prezintă particulele de pigment cari au dimensiuni de circa 0,3*--0,5 Dacă particulele au-dimensiuni cu mult sub 0,3 [X, atunci lumina nu mai e refractată şi nici difractată pe suprafaţa limită dintre particulă şi mediu, astfel încît vopseaua rămîne transparentă. Efectul de turbiditate se reduce şi în cazul în care particulele sînt mai mari decît 40 jjl, datorită micşorării suprafeţei totale a particulelor de pigment. Mărimea granulelor de pigment se stabileşte şi după utilizarea care se dă vopselei. La un lac-email, de exemplu, se vor folosi particule fine de mărime uniformă, pentru a obţine suprafeţe cu un luciu foarte puternic. în cazul colorării unei mase plastice, pentru asigurarea rezistenţei mecanice, incorporează particule cu mărimi diferite. Pentru vopsele mate e necesar ca pigmentul să conţină o cantitate mai mare de particule de dimensiuni relativ mari. Pigmenţii anorganici naturali se extrag din aşa-numitele „pămînturi colorate", formate în urma degradării unor roci cu conţinut de fier, mangan, crom, cupru, cum şi de alte metale cari dau combinaţii colorate. Produsele obţinute din exploatările miniere se sortează manual, pentru ase îndepărta impurităţile, apoi se macină şi se îmbogăţesc în mineralul util prin flotare sau prin separarea impurităţilor pe site oscilante. Materialul separat de impurităţi se usucă în cuptoare tubulare şi apoi se macină din nou. Pigmentul măcinat se cerne şi se separă pe diferite granulaţii prin suflare cu aer. Structura fizică a pigmenţilor naturali obţinuţi, fineţea granulelor şi componenţa granulometrică, prezintă o deosebită importanţă, determinînd posibilităţile de utilizare. Ca exemple de pigmenţi naturali se menţionează: calc itu I, baritina, pigmenţii de fier. Pigmenţii obţinuţi pe această cale sînt numiţi şi pigmenţi de pâmînt sau culori de pâmînt. Dintre aceştia fac parte ocru.*ile, roşul spaniol şi roşul persan, cari sînt oxizi de fier natural i, etc. Pigmenţii anorganici artificiali se obţin prin diferite procedee chimice de fabricare. După metodele de preparare, pigmenţii pot fi obţinuţi cu proprietăţi adecvate nevoilor practice, adică de culoarea şi granulaţia dorită. Din punctul de vedere chimic, pigmenţii anorganici artificiali sau de sinteză sînt compuşi chimici simpli ca: oxizi, sulfuri, carbonaţi, sulfaţi, etc. Deşi reacţiile chimice cari stau la baza obţinerii lor sînt, în general, simple, totuşi, prin faptul că se cere ca aceste produse să fie obţinute de culori invariabile şi cu o anumită granulometrie, fabricaţia lor e destul de sensibilă la acţiunea anumitor factori. Pentru obţinerea unor granule de anumite dimensiuni, de exemplu la fabricarea sulfatului de bariu, e necesar să se respecte anumite condiţii privind temperatura^ concentraţia, valoarea ^>H-ului, viteza de agitare a soluţiei, etc. Dintre procedeele utilizate la fabricarea pigmenţilor anorganici se menţionează: procedeu I prin precipitare fără prelucrare ulterioară (pentru albul de barit, galbenul de crom, galbenul de zinc, etc.); procedeul prin precipitare şi prelu- crare ulterioară (litoponul, albul de titan, roşul de oxid de fier, etc.); reacţia chimică în fază de vapori sau în stare gazoasă (sulfura de zinc din sulf şi zinc sub formă de vapori, etc.); procedeul de obţinere prin topitură (email din silicat de potasiu şi de cobalt). Pigmenţii metalici sînt constituiţi din paiete metalice mici, cu strălucire proprie, şi se folosesc la „aurirea", „argintarea" sau „bronzarea" obiectelor. Coloranţii minerali sînt folosiţi în următoarele domenii principale: în industria lacurilor (lacuri de ulei, lacuri de alchidali, lacuri de răşini, lacuri de spirt, lacuri de nitroceluloză, lacuri de clor-cauciuc; la materiale de construcţie, de exemplu la colorarea cimentului; la emailuri, în ceramică şi în industria sticlei; în industria cauciucului, drept coloranţi şi ca material de umplutură; de asemenea, cu aceleaşi utilizări, în industria hîrtiei şi a maselor plastice; la vopsele pentru imprimat tapete; la vopsele de apă (soluţii apoase de var), sticlă solubilă, clei de cazeină, emulsii; la vopsele de pictură. Coloranţii minerali cari se folosesc ca vopsele de apă se numesc şi culori de apâ. Acestea sînt folosite la colorarea zugrăvelilor cu humă şi a celor cu var. Pentru aceasta, culorile de apă trebuie să fie umectabile, hidrofile, şi să reziste la alcalii. Culorile de apă sînt, în general, pigmenţi minerali, dar pot fi constituite şi din coloranţi organici absorbiţi pe un suport mineral, de exemplu pe caolin. Culorile folosite în pictura de acuarelă se numesc cu/ori de acuarelă şi sînt formate din pigmenţi minerali de calitate superioară, fin măcinaţi, translucizi, şi prinşi într-un liant, în dextrină sau în altă substanţă peliculogenă solubilă în apă. Se prezintă sub formă de pastă, în tuburi, sau sub formă de pastile solide (tari). Pigmenţii organici cuprind: materii colorante insolubile în apă, neutre din punctul de vedere chimic; săruri insolubile ale coloranţilor acizi speciali: săruri de Ba, Ca, Mg, P-b, Sr, Mn, precipitate fără suport; săruri insolubile ale coloranţilor bazici, de asemenea precipitate fără suport (fosfo-tungstomolibdaţi). Lacurile sînt pigmenţi micşti cari comportă o bază minerală, suportul, şi îşi datoresc culoarea unei materii colorante solubile (colorantul pentru lac), care a fost fixată pe suport prin precipitare sau absorpţie. Suportul e, în generai^ mineral, dar aceasta nu e obligatoriu, putînd fi şi organic (de ex. la pigmenţii fluorescenţi, cari sînt lacuri speciale, suportul e o răşină sintetică). Procedeele pentru formarea lacului sînt, în practică, şi astăzi, în linii mari, următoarele: — Coloranţii acizi conţinînd gruparea —SOsH şi, mai rar, —COOH, sînt precipitaţi sub formă de săruri de Ba, Ca, Al, Mn sau Pb. Se procedează prin dublă descompunere între sarea de sodiu solubilă a colorantului şi o sare solubilă a metalului care formează lacul: BaCI2, CaCl2, sulfat de aluminiu sau alaun, sulfat de mangan, nitrat sau acetat de plumb. ■— Coloranţii bazici cari îşi datoresc bazicitatea funcţiunilor aminice (primare, secundare/ terţiare) apar sub formă de săruri solubile în apă, în general de clorhidraţi. Ei pot fi precipitaţi: fie cu ajutorul taninului natural sau, uneori, al taninurilor sintetice (în toate cazurile, lacurile obţinute sînt fugace, soliditatea la lumină nedepăşind pe a coloranţilor bazici); fie prin combinarea cu un colorant acid de nuanţă vecină sau diferită (în acest caz se obţine un lac de nuanţă intermediară); fie cu ajutorul silicaţilor naturali („pămînt verde", etc.), cari au rolul atît de agent pentru formarea lacului, cît şi de suport; fie cu ajutorul diverşilor acizi: benzoic, fosforic şi, mai ales, acizii complecşi de tip fosfo-tungstic, fosfomolibdic, cari formează cele mai bune lacuri ale coloranţilor bazici. — Coloranţii posedînd ambele funcţiuni, Pigment 373 Pigment Principalii pigmenţi anorganici Grupul Substanţa Culoarea Domeniul de utilizare Grupul Substanţa Culoarea Domeniul de utilizare Barită (sulfat de bariu natural, BaS04) albă Material de umplutură, la prepararea chiturilor, a grundurilor, a vopselelor de calitate inferioară, la prepararea lito-ponului Sulfat de bariu, BaS04, cunoscut sub numirea de alb fix albă (rezistentă la acţiunea luminii, a intemperiilor, a acizilor,a alcaliilor) Material de umplutură, pentru vopsele şi emailuri de calitate bună Litopon (cimestec de sulfat de bariu, BaS04, şi sulfură de zinc, ZnS) albă La fabricarea vopselelor frecate şi a emailurilor pentru interior Cretă (carbonat de calciu, CaC03) albă Material de umplutură, a prepararea chiturilor, a grundurilor, a vopselelor de calitate inferioară, la prepararea 1 ito-ponului Galben de crom (amej-tec de cromat de plumb, PbCr04,cromat bazic de nlnmh PhfVn PK^N'i de la galbenă ca lămîia la galbenă închisă Fiind toxic, are utilizări limitate Gips (sulfat de calciu hi-dratat, CaS04*2 HaO) de la albă la cenuşie Material de umplutură piuiiiUi ruv-i si sulfat de plumb, PbS04) o 3 d c o "c Ocru galben (oxid de fier hidratat, amestecat cu silicat de aluminiu, Fe203*3H20+ + AI2032 SiCV2 H20) de la galbenă deschisă la portocalie Galben de zinc (cromat dublu de zinc, ZnCr04) de la galbenă palidă la galbenă ca lămîia La prepararea vopselelor verzi, în amestec cu albastru de fier şi galben de zinc; la prepararea grundurilor DO O c o Ocru roşu (oxid de fier amestecat cu silicat de aluminiu Fe203+ + AI2032 Si02*2 H20) roşie d Sulfură de cadmiu, CdS galbenă Se foloseşte rar, fiind costisitor *+j- c s_ Oxid galben de fier, Fe203-3 HaO Cînd pierde apa de cristalizare se transformă în oxid roşu de fier, folosit ca pigment roşu diferite nuanţe de galben La prepararea vopselelor £ W) HI Umbr ia (amestec de oxizi de fier şi de mangan) de la roşietică-brună la verde-brună La prepararea vopselelor de ulei ieftine d c d &o Brun de Kassel (lignit care conţine oxizi de fier şi substanţe bituminoase) brună o c d c ’c o s_ Cinabru (sulfură de mercur, HgS) roşie foarte frumoasă Fiind toxic şi costisitor, se foloseşte puţin c d Ceruză (alb de plumb, 2 PbC03Pb(0H)2) albă Fiind toxic, e contraindicat pentru vopsele de Negru de fum neagră cu nuanţe cenuşii La prepararea vopselelor de culoare neagră S £ interior Negru de fier . neagră înlocuieşte negrul de fum HI Alb de titan (bioxid de titan, Ti02) albă (cu mare putere deacope-perire şi colorare) Se foloseşte numai pentru vopsele de interior Pigmenţi metalici Bronz de aluminiu Bronz dintr-un aliaj de Cu, Zn şi Fe argintie verde La prepararea vopselelor de aluminiu cu bună putere de colorare şi acoperire acide şi bazice (de ex. triariImetanici), trebuie să fie adeseori transformaţi în lacuri, prin aplicarea succesivă a metodelor valabile pentru coloranţii bazici şi pentru coloranţii acizi. — Coloranţii cu mordant sînt, în special, antrachino-nici sau azoici, polihidroxilaţi şi, adeseori, sulfonaţi sau carbo-xilaţi. Aceşti coloranţi formează complecşi metalici insolubili, de exemplu de aluminiu (uneori şi de fier), utilizînd ca agent pentru formarea lacului: sulfat de aluminiu, alaun sau sulfat feros. Oricare ar fi natura colorantului solubil, toate transformările în lac au comun faptul că precipitarea se efectuează pe un suport (substrat) ca: alumină, sulfat de bariu, fosfat de aluminiu şi de calciu, etc. în literatura tehnică se întîlneşte, în general, următoarea terminologie care, fi ind neconcordantă, poate produce confuzi i: Spredeosebire de celelalte clase de coloranţi, la cari se iau în consideraţie, în primul rînd, nuanţa şi rezistenţa la lumină, la pigmenţi , de cea mai mare importanţă e şi forma fizică sub care se livrează. Pentru determinarea caracteristicilor optice ale pigmenţi lor trebu ie Colorant precipitat pe un suport Colorant precipitat pur (fără suport) Materia colorantă insolubilă per se lac lac colorant pigment toner pigment organic pigment organic toner Pigment fluorescent 374 Pigment luminescent cunoscute: absorpţia luminii, indicele de refracţie şi mărimea particulei. în ce priveşte compoziţia granulometrică, un pigment se prezintă sub forma unei pulberi avînd, aproximativ, diametrul mediu al particujei de 10 ţi, minimul fiind 5[x, iar maximul nedepăşind 25 (x. în multe dintre aplicaţiile pigmenţilor utili-zîndu-se temperaturi înalte în timpul procesului sau după aplicare, pigmenţii trebuie să aibă o bună rezistenţă la încălzire. De asemenea, rezistenţa la solvenţi are importanţă deosebită pentru a nu avea loc sîngerarea, cristalizarea, formarea de „floare" la suprafaţa obiectelor colorate, etc. Se cer şi bune rezistenţe la acţiunea agenţilor chimici, la lumină şi la agenţii atmosferici. Clasificarea chimică a pigmenţilor organici şi a lacurilor trebuie să ţină seamă de preponderenţa azocoloranţilor, care e încă mai marcantă în domeniul pigmenţilor decît în domeniul materiilor colorante în general. La gruparea azo-pigmenţilor se deosebesc mai multe serii, cari diferă prin natura cuplantei. O clasificare e următoarea: Pigmenţii derivaţi de ia a r i I i d e l e a c e-ti l-acetice sînt monoazoderivaţi sau disazoici. Mono-azoderivaţii sînt numiţi, în general, „Galbeni Hansa", şi au drept component diazotabil o amină nitrată; exemplu : m-nitro-p-toluidina. Pentru vopsirea maselor plastice sînt puţin utilizaţi, din cauza rezistenţei nesatisfăcătoare la temperaturi înalte, la lumină, şi migrează în materialele vinilice. — D/so-zoicii sînt în mod curent derivaţi de la o-diclorbenzidină şi sînt numiţi şi „Galbeni de benzidină"; de exemplu: Galben de benzidină HG, care e cel mai simplu. Sînt mult utilizaţi la colorarea maselor plastice (în special derivaţii toluididelor), avînd rezistenţe la migraţiune bune. Pigmenţii derivaţi de la pirazolone sînt monoazoici sau disazoici. Monoazoicii au drept cel mai important reprezentant Galbenu I Hansa R (d icloro-2,5-an i I ină-> fenil-metilpirazolonă), care e un colorant galben-roşcat.— Disazoicii au ca reprezentant important Portocaliul permanent G (o-diclorbenzidinăz£2 moli feniImetilpirazolonă). Cu excepţia coloranţilor de cadă portocalii, sînt aproape singurii produşi organici utilizaţi Ia colorarea maselor plastice. Prezintă aceleaşi avantaje şi dezavantaje ca şi „Galbenii de benzidină". Pigmenţii derivaţi de la beta-naftol cuprind două grupuri bine distincte de derivaţi: Azoici derivaţi de la amine nesulfonate, avînd ca cel mai important reprezentant Roşul de toluidină sau „Roşul Helio" (m-nitro-p-tolui-dina->beta-naftof), din care există un număr mare de tipuri, de la ecarlat-gălbui la roşu-albăstrui; de exemplu: Roşu solid Helio RN; Ecarlat Hansa RN, RGN; Roşu Hansa B. Coloranţii autol (v.) au stabilitate la acţiunea sărurilor alcalino-pămîntoase. — Azoici derivaţi de la amine sulfonate, din cari face parte „Roşul Litol"; de exemplu: acidul 1-naftilamin-2-sulfonic (acidul Tobias) beta-naftol, care există în comerţ casare de sodiu (Roşu Litol RS), de bariu (RBKX), de calciu (RCKX). Pigmenţi azoici derivaţi de la acidul 2-hidroxi-3-nafto ic (E»ON), avînd în majoritatea cazurilor, drept componentă diazotabilă, o amină sulfonată. Unii dintre cei mai importanţi sînt: Rubin Litol BK (acid p-toluidin-m-sulfonic -> BON); Roşu permanent 2 B (acid 6 c!or-p-toIuidin-3-suîfonic->BON); etc. Sînt mult utilizaţi la colorarea maselor plastice. Pigmenţii pe baza de acizi naftolsul-fonici cuprind două subgrupuri, pe bază de acizi beta-, respectiv alfa-naftolsulfonici; de exemplu: sarea acidului Schăffer (acid 2-nafto!-6-sulfonic), sarea G (acid 2-naftoI-6,8-* disulfonic) şi, mai ales, sarea R (acid 2-naftol-3,6-disulfonic), Azoici i obţinuţi cu aceste cu plante sînt coloranţi pentru lacuri. Dintre cei mai importanţi sînt: Ponso de xili’dină sau Ponso pentru lacuri R (meta-xilidină~>sare R). — Acidul 1-naftol- 5-suifonic cuplat cu alfa-naftilamină conduce la Bordeaux Helio BL. F t a I o c ian ine (v. Ftalocianine). Pigmenţii pe baza de coloranţi a n t r a- c h i n o n i c i şi i n d i g o i z i cuprind următoarele sub- grupuri: Coloranţi antrachinonici pentru lacuri; de exemplu alizarina. — Coloranţi de cada utilizaţi ca pigmenţi; de exemplu indantrona (Albastru Indantren RS), Galben de cadă GP; antantrone halogenate, pirantrone; coloranţi de cadă roşii, etc. — Coloranţi indigozi utilizaţi ca pigmenţi; de exemplu: Roşu violet Indantren RH (dicloro-S.S'-dimetil-y.y'-thio-indigo) (v. Antrachinonici, coloranţi Indigo). Pigmenţii pe baza de coloranţi tr/'fe- n i I m e t a n i c i şi înrudiţi se împart în patru gru- puri: Coloranţi bazici, din cari se fabrică lacuri şi mai ales „toner", fosfotungstomolibdici (v. Fanai, coloranţi ^). Unul dintre cei mai importanţi e Albastrul pur Victoria BO (Albastru Fanai B supra) (v. Fanai, coloranţi ^). — Coloranţi acizi utilizaţi ca pigmenţi sub forma de acid liber: rozaniline fenilate şi sulfonate, numite în tehnică şi „Albaştri alcalini" (Albaştri Reflex) (v. Reflex, coloranţi ; Triarilmetanici, coloranţi ~). — Coloranţi acizi din cari se fac lacuri; de exemplu erioglau-cina. — Coloranţi acizi din cari se fac „toner'1; de exemplu eozina, acărei sare de plumb e cunoscută în tehnicăsub numele de Floxină-Toner, şi de Bronz Carmin (v. Floxine). Pigmenţi cari nu sînt cuprinşi în nici un grup sînt: Pigmentul verde B, complexul feros al ni-trozo-beta-naftolului (v. Nitrozo, coloranţi ~); Negrul de anilină (v. Negru de anilină); Violetul de dioxazină, derivat de la Carbazol (Violet permanent RL), acesta din urmă avînd rezistenţe excelente Ia lumină, Ia căldură şi la agenţi chimici, fiind folosit mult la colorarea maselor plastice; Roşul permanent FRR (2,5-dicIor-aniIină->BON), cum şi unii pigmenţi mai noi, pigmenţi roşii de chinacridonă (roşu Monastral, roşu Cinquasia), cari constituie prototipul unor noi grupuri de pigmenţi de calitate bună. Pigmenţii organici au o importanţă tehnică excepţională, fiind utilizaţi într-un~mare număr de scopuri, ca, de exemplu, în industria vopselelor, a cernelurilor de imprimat, a hîrtiei, a cauciucului, a maselor plastice, a cosmeticelor, a săpunul ui, a detergenţilor, răşinilor, pentru colorarea în masă a viscozei, imprimarea textilelor, etc. Industria vopselelor şi a cernelurilor consumă aproximativ 80% din producţia de pigmenţi organici. Industria automobilelor consumă cantităţi de asemenea mari, fiind consumatorul cel mai exigent în ce priveşte calitatea. 1. ~ fluorescent. Chim. V. sub Pigment luminescent. 2. ~ fosforescent. Chim. V. sub Pigment luminescent. 3. ~ luminescent. Chim.: Pigment (v.) care prezintă fenomenul de fotoluminescenţă (v. sub Luminescenţă). Pigmenţii fluorescenţi, a căror luminescenţă poate fi excitată şi cu lumina vizibilă (pigmenţi de zi), sînt de natură organică şi sînt obţinuţi, în general, prin incorporarea (de obicei prin precipitare) a unui colorant fluorescent (rodamină, eozină, auramină, etc.) într-o răşină sintetică (melamino-formaldehidică, melamino-ureo-formaldehidică, acrilică, vini-lică, etc.) fin divizată. Aceşti pigmenţi au o strălucire de 2---3 ori mai mare sub acţiunea luminii solare sau a radiaţiilor ultraviolete, decît aceea a pigmenţilor obişnuiţi. Fluorescenţa e cu atît mai pronunţată cu cît lumina excitatoare e compusă din radiaţii cu lungime de undă mai mică (albastru, violet). Se folosesc Ia fabricarea cernelurilor de tipar (mai ales serigrafice) şi a vop-elebr fluorescente cari se utilizează în scop publ icitar (reclame, afişe, placate), la real izarea de lozinci, coperte, decoruri, indicatoare (de preţuri, rutiere, de căi erate, etc.), la colorarea maselor plastice, etc. Pigmenţii roşii şi portocalii dau fluorescenţa cea mai intensă, iar cei albaştri, cea mai slabă. Pentru obţinerea unei fluorescenţe cît mai intense, la fabricarea pigmenţilor fluorescenţi de zi Pigment radioactiv 375 Pikermi, fauna de trebuie respectate următoarele condiţii: colorantul fluorescent să fie cît mai pur; concentraţia colorantului fluorescent în răşină să nu fie mai mare decît 4% (o mărire a proporţiei produce o fluorescenţă mai slabă, deoarece moleculele îşi absorb propria radiaţie de fluorescenţă); răşina căreia i se adaugă colorantul trebuie să-l insolubilizeze pe acesta, să aibă o culoare albă, să fie transparentă, rezistentă la lumina zilei şi la umiditate şi să se macine uşor. O caracteristică foarte importantă a acestor pigmenţi e rezistenţa la lumina zilei. Pigmenţii fluorescenţi de bună calitate au o rezistenţă la lumina împrăştiată a zilei de minimum şase luni şi de două luni sub acţiunea directă a razelor solare. Pigmenţii fluorescenţi de zi utilizaţi mai frecvent sînt cunoscuţi sub numirea de „F 1 u oro m“ (pe bază de răşină melamino-ureo-formaldehidică), „Lu mogen" (pe bază de răşină vinilică), „F I u o I ac", etc. Pigmenţii a căror fluorescenţă e excitată de radiaţii ultraviolete şi nu poate fi observată decît la întuneric (pigmenţi de noapte) sînt de natură anorganică—în general sulfuri de zinc, de cadmiu şi amestecul acestora, avînd ca „activator" (substanţa care face ca produsul să aibă fotoluminescenţă) cantităţi foarte mici de argint, de aur sau de magneziu. Sînt folosiţi la obţinerea de vopsele pentru reclame de noapte şi decoruri teatrale, cum şi ca strat fluorescent în tuburile luminoase fluorescente (v.). Pigmenţi fosforescenţi sînt pigmenţii de natură anorganică — sulfuri de zinc, de cadmiu, stronţiu, etc. — cari, avînd în compoziţia lor, ca impurităţi, „activatori" metalici ca, de exemplu, cupru sau mangan, produc, la întuneric, un timp oarecare, o fosforescenţă (luminescenţă care rămîne după întreruperea radiaţiilor excitante), după ce au fost supuşi la acţiunea luminii zilei şi, mai ales, a radiaţiilor cu lungime de undă mică (în special ultraviolete). Pigmenţii fosforescenţi se deosebesc de cei fluorescenţi de noapte numai prin natura activatorului. Se folosesc la obţinerea de vopsele pentru panouri de semnalizare. Pigmenţi radioactivi sînt pigmenţii fosforescenţi, în general de natură , anorganică, cari produc fosforescenţă datorită excitaţiei produse de radiaţiile emise de substanţe radioactive, prezente în compoziţia pigmentului. Nu au nevoie de prezenţa unei surse de radiaţii excitante exterioare pentru a produce fosforescenţă, aceasta păstrîndu-se atît timp cît durează dezagregarea substanţei radioactive. Se folosesc în unele vopsele de marcaj (de ex. cifre pe cadrane) care trebuie să fie permanent vizibil în întuneric. i- ^ radioactiv. Chim. V, sub Pigment luminescent. HO 2. Pigmenţi biliari. Chim. se produc în organismul animal prin degradarea oxidativă a nucleului porfirinic din molecula hemului şi sînt localizate în vezicabiliară. Conţin, ca şi nucleul porfinic, patru cicluri pirolice, însă în catenă deschisă. La început, scheletul porfirinic al hemului se desface oxidativ, la nivelul legăturii a-metenice (=CH—), între ciclurile pirolice I şi II (poziţiaa), formîndu-se verdohemo-g/ob/nâ (pseudohemoglo-bină). Aceasta, după eliminarea fierului, trece în bilirubinoglobinâ, din care, obţine biliverdinâ, de culoare biol.: Substante colorate cari H C >2\ l X= / HC6 V / HC8 IV C I =N -NH H C C H C II 4CH HN-----C' 'l' H C \ 3CH I \ C III 5CH / W 'C Nc H H porfinâ (nucleu porfinic) prin eliminarea globinei verde, avînd numai trei gături metenice (p, y, $) între ciclurile pirolice. Prin reducerea biliverdinei, respectiv prin fixarea a 2 H2 la gruparea metenică y şi la azotul din ciclul pirolic IV, rezultă bilirubina, de culoare roşie, care are numai două legături HOOC—CH2—CHa HoC—C= I HO—C =C- I C= -CH=CHo OH- HoC=HC- =CH---- 5 N V -C i G==, I I -C=t=C—CH, II Di II C-CHo H XN^ H N V -I----c IV C II II HSC—C------C I HCOC—CHo—CH« bilirubina metenice ((3 şi 8). Prin . reducerea bilirubinei, respectiv prin fixarea a două molecule de H2 la grupări le vinii, se produce transformarea acestora în grupări etil, rezultînd mesobili-rubina, de culoare slab gălbuie. în continuare, prin fixarea a două molecule de H2 la azotul din ciclurile pirolice marginale (I şi II) se obţine un compus incolor, urobilinogenul (mesobili-rubinogenul). Din acesta, prin dehidrogenare rezultă urobi^ lina, pigment galben-portocaliu. Fixînd două molecule de H2 la urobilinogen, se obţine stercobilinogenul, incolor, iar din acesta, prin dehidrogenare, rezultă stercobilina (optic activă), de culoare galbenă-portocalie. Schema acestor transformări poate fi prezentată astfel: Hemoglobina oxidar% Verdohe- Biiirubi- moglobină noglobină p..,. .. ^ reducere n... . . „ reducere K, .... -> Bihverdma———► Bilirubina —rT71—> Mesobili- -> +2 H2 +2H2 rubină reducere , . , oxidare , , .... v —* Urobi linogen - ■■■-—► Urobi lina + 2 reducere | + 2 HzO Stercobi I inogen oxidare j — 2 H * . . Stercobi lină Compuşii de degradare ai pigmenţilor sangvini cari apar în cazuri patologice sînt propent-diopentul şi pent-diopentul, cari conţin două cicluri pirolice. Primul apare în urină, în cazuri patologice, în anumite afecţiuni hepatice, în ictere, etc.; e un compus patologic de oxidare a hemoglobinei sub acţiunea peroxidului de hidrogen (H202), care nu a fost descompus de catalază, aceasta avînd şi rolul de apărare a hemoglobinei. Pent-diopentul poate deriva şi direct din bilirubină. Spectrul de absorpţie al derivatului din hemoglobină are o bandă de 525 m[i (de unde şi numirea sa), al derivatului din bilirubină de 529 mţjt., iar al derivatului din urobilină, de 522 mjjt. Din pent-diopent pot rezulta, prin reducere, şi alţi pigmenţi, cari apar în urină. 3. Pigulit, maşina de Mett. V. Ronţăit, maşină de 4. Pijama, pl. pijamale.Ind. text.: Produs deîmbrăcăminte compus din jachetă şi pantaloni, confecţionat din ţesături lavabilede bumbac (finet, zefir, etc.)sau din ţesături de mătase, uneori şi din tricot, care se utilizează ca îmbrăcăminte pentru repausul din timpul nopţii sau pentru purtat în casă. Industrial se confecţionează pe patru talii (I, II, III, IV) şi opt grosimi (42, 44, 46, 48, 50, 52, 54, 56 cm). 5. Pikermi, fauna de Stratigr.: Faună de mamifere caracteristică Pliocenului inferior (Meoţ ian-Ponţi an) din bas inul Pila 376 Pilă ponto-caspic, din basinul Pannonic şi din dependenţele Iui (basinul Vienei); din unele teritorii învecinate Mediteranei actuale (Peloponez, Attika, Eubea, Samos, culoarul Varda-rului, Spania); din basinele neogene dezvoltate pe platforma prealpină (fauna din Mont Leberon în Sudul Franţei şi de la Eppelsheim, în-basinul Maienţei) şi în tot lungul lanţurilor alpine din Asia, pînă în Birmania. Această faună cuprinde speciile: Hipparion gracile, Rhinoceros schleyermacheri, Ace-ratherium incisivum, Mastodon longirostris, Dinotherium giganteum, Gazelfa deperdita, specii de Tragocerus (Antilo-pidae), Heiladotherium, Samotherium, Palaeotragus (Gira-fidâe), Ictitherium (Hyenidae), Mesopithecum (Primate). Multe dintre formele cari constituie fauna de Pikermi sînt originare din Asia, de unde âu migrat la sfîrşituI Miocenului, din cauza unei schimbări de climă. Prima migraţiune a început puţin înaintea Sarmaţianului superior (Hipparion gracile în Sarma-ţianul din împrejurimile Bosforului; Ictitherium, în Sarma-ţianul din Moldova). Pe teritoriul ţării noastre, faune mai bogate de tip Pikermi se găsesc în Meoţianul cu tufuri andezi-tice din partea de sud-vest a Podişului moldovenesc, şi în Pannonianul cu ligniţi din basinul neogen al Sălajului. Din această faună, Hipparion a supravieţuit şi în Dacian ; în schimb, proboscidienii menţionaţi au fost înlocuiţi, ia începutul Dacianului, de alte specii de mastodontide (Mastodon borsoni si Mastodon arvernensis). 1. Pila. Paieont.: Algă verde marină din grupul Botryo-coccaceae, cu talul format din numeroase celule alungite, prinse într-o masă gelatinoasă. A luat parte laformareacărbunilor de natură bituminoasă (boghead) de vîrstă carboniferă şi permiană. 2. Pilasfru, pl. pilaştri. Arh.: Stîip cu secţiunea plană dreptunghiulară, care serveşte ca element de ornamentaţie sau de consolidare a unui zid. Poate fi degajat, adică aşezat la un interval foarte mic de zid, sau poate fi angajat, adică făcînd corp comun cu zidul şi formînd o ieşitură a acestuia. în arhitectura clasică, pilastrul are adeseori aceleaşi elemente şi proporţii şi aceeaşi structurăcaocoloană. 3.. Pila, pl. pile. 1. Tehn., Mett., Ind. lemn.: Sculă aşchie-toarecu un număr mare de dinţi mărunţi pe suprafaţa ei şi constituind dantura pilei, monobloc cu un corp în formă de Colonie de Pila. numărul de dinţi (v. tabloul Clasificarea pilelor după fineţea dinţării) pe un centimetru măsurat pe direcţia axială a pilei (direcţia longitudinală şi nu cea normală pe direcţia tăieturii pilei). Dantura poate fi constituită (v. fig. /), fie din tăieturi lineare (la majoritatea pilelor), fie din poan-sonări punctiforme (la raşpele). — Tăietură pilei poate fi simplă sau dublă. Tăietura simplă poate fi dreaptă, în zig-zag şi în arce de cerc, şi poate fi executată, fie prin dăltuire, fie prin frezare sau broşare. Tăietura simplă e de preferat, şi se aplică oriunde e posibil (la pile pentru materiale moi, la feţele înguste sau rotunde ale pilelor, etc.). Tăietura dublă, prin care se obţin dinţi piramidali, se execută pentru divizarea aşchiei şi reducerea forţelor de aşchiere. Pentru a obţine o dispoziţie a dinţilor în eşichier şi evitarea zgîrieturilor adînci pe piesă, cele două serii de tăieturi, ia tăietura dublă, nu se fac simetrice şi cu pas egal. Forma din- /. Dantura pilelor. a) cu tăietură dreaptă, simplă, rectilinie; b) cu tăietură (simplă) în zigzag; c) cu tăietură (simplă) în arc de cerc; d) cu tăietură dreaptă, dublă; e) cu poansonare (dinţi de raşpele); /) tăietura inferioară; S) tăietura superioară; a) unghiul tăieturii inferioare ; 3) unghiul tăieturii superioare; p) pasul tăieturii simple; p■ şi pf) pasul tăieturii inferioare, respectiv superioare. bară sau de disc (la unele pile de maşină), folosită la prelucrări de ajustare manuală sau mecanizată. Partea activă a pilei e suprafaţa acoperită de dantură („dinţare"). Dantura de pilă e numită dantură aspră, bastardă, semifina, fină sau dublu-fino, după pasul pe direcţia axială a pilei sau după II. Forme de dinţi, o) procesul de dăltuire ; b) geometria dintelui obţinut prin dăltuire ; c) geometria dintelui obţinut prin frezare sau prin broşare; H) înălţimea dintelui ; hi) partea din înălţimea dintelui formată prin umflarea materialului; h2) urma dălţii; a) unghi de aşezare; 3) unghi de ascuţire; y) unghi de degajare (negativ). ţilor în secţiune longitudinală (v. fig. II) depinde de procedeul de tăiere a dinţilor. Dinţii dăltuiţi au unghiuri de degajare y mici(>15°) şi unghiuri de aşezare a mari, şi prezintă următoarele dezavantaje: dinţii se rup sau se tocesc uşor, iar canalele înguste şi ascuţite se îmbîcsesc repede cu aşchii. Dinţii frezaţi sau broşaţi pot fi făcuţi cu unghiuri a şi y mai favorabile şi cu canale mai largi, cari se îmbîcsesc mai greu. Fabricarea pilelor: Se folosesc bare de oţel laminat cu profilul corespunzător secţiunii transversale prin corpul pilei, cari se secţionează în bucăţi de lungime adecvată, la prese cu excentric. După încălzire în cuptor (cu combustibil solid sau gazos), se dă piesei forma necesară, prin forjare liberă sau mecanizată şi apoi prin forjare în matriţe. Cînd materialul nu are duritate prea mare, fasonarea se poate, efectua la valţuri de forjare (v.). După forjare, semifabricatele sînt recoapte pentru înlăturarea tensiunilor din forjare şi a locurilor dure, şi pentru înmuiere şi realizarea unei structuri adecvate călirii ulterioare. Piesele recoapte sî|t supuse unei îndreptări preliminare prin ciocănire, apoi se înlătură stratul de oxid şi se efectuează darea formei definitive, prin polizare. Faza următoare e tăierea pilelor, manuală (folosind dalta şi ciocanul de piler) sau mecanizată (folosind ciocane mecanice de construcţie specială). Semifabricatele danturate sînt apoi călite. încălzirea e efectuată, după acoperirea cu un amestec de protecţie contra decarburării şi contra oxidării, fie în cuptor, fie în băi de săruri topite. Răcirea bruscă pentru călire se efectuează, după îndepărtarea resturilor de material de protecţie, în băi de apă sărată (eventual cu adausuri), şi apoi, dacă baia de răcire a fost acidă, se efectuează spălarea cu apă, pentru a se evita ruginirea. Apoi, pilele sînt sablate, prin împroşcarea cu nîsip foarte fin, cu ajutorul unui curent de abur. După sablare, pilele sînt spălate cu apă caldă, cufundate în apă de var (pentru a împiedica oxidarea), se usucă şî apoi se efectuează revenirea cozilor, curăţirea cu peria, răcirea în apa cu săpun şi ungerea cu ulei mineral. Dacă, din cauza neuniformităţii repartiţiei masei, pilele se curbează la tratamentul termic, ele se curbează în prealabil în sens invers, pentru ca, prin compensare, să rămînă drepte. Pilă 377 Pilă Pilele se confecţionează din oţel carbon pentru scule, de o calitate specială pentru pile (OSP=oţeluri pentru pile). Duritatea şi ascuţirea dinţilor pilei noi trebuie să permită atacarea unei piese de oţel cu duritatea HRC= 51. Recondiţionarea pilelor, adică aducerea pilelor uzate în starea de a putea fi folosite din nou, se face, în principal, prin unul dintre următoarele procedee: Reascuţirea pilelor prin împroşcare cu nisip foarte fin, cu ajutorul unui curent de abur; vîna de nisip trebuie să aibă, faţă de pilă, o înclinaţie determinată de unghiurile pilei. După împroşcare, pilele se spală cu apă caldă, se clătesc cu apă de var (pentru a împiedica oxidarea), se usucă şi se ung cu ulei (pentru a împiedica ruginirea). Procedeul se aplică la pile cu grad de uzură relativ mic. Reascuţirea chimică a pilelor se efectuează în următoarele faze: înlăturarea ruginii, degresarea şi destuparea şanţurilor, reascuţirea dinţilor şi apoi spălarea, uscarea şi ungerea. — în prealabil, pilele se sortează după mărime şi după gradul de uzură, recondiţionarea făcîndu-se pe loturi omogene. Dez-ruginirea se efectuează punînd pilele vertical (cu vîrful în jos) într-un vas, turnînd peste ele o soluţie de 20% acid sulfuric în apă, şi menţinîndu-le în aceasta 10 • * * 15 min. Se folosesc vase paralelepipedice de sticlă, şi se menţin pilele vertical şi distanţat, folosind grătare de sprijin. Se mai poate folosi şi acid clorhidric concentrat cu densitatea relativă 1,19—1,20.— Degresarea se efectuează prin menţinerea timp de 10---15 min într-o baie cu soluţie rece de 10% sodă caustică în apă, cu temperatura de 80***90°; apoi se scot pilele şi se spală cu apă rece, curgătoare. —Ascuţirea se efectuează punînd pilele într-un recipient cu grătar cum e cel folosit la dezruginire şi turnînd peste ele soluţia de ascuţire constituită din soluţie de 12% acid sulfuric în apă amestecată în părţi egale cu soluţie de 8% acid azotic în apă. Pilele se menţin în baie 10---20 min, după gradul de uzură.—Apoi pilele se spală cu apă, se freacă cu peria de sîrmă, se usucă şi se ung cu ulei mineral. Reascuţirea chimică se poate face de 2---3 ori Ia pile cu grad mediu de uzură. Retâierea pilelor se efectuează, de regulă, în următoarele faze: recoacerea pilelor uzate, îndreptarea lor pentru înlăturarea deformaţii lor în urma tratamentului termic, înlăturarea danturii vechi prin polizare sau prin rabotare la maşini speciale, după care urmează operaţiile de tăiere a pilelor şi tratament termic, cari se aplică şi Ia pilele noi. Retăierea se poate aplica la pile cu orice grad de uzură. După fineţea prelucrării care se poate realiza cu ajutorul pilelor, se deosebesc: pile Clasificarea pilelor după fineţea danturii Lungimea pilei, în mm Pentru pile late şi pentru faţa plană a pilelor semirotunde Pentru pile rotunde, triunghiulare, pătrate şi pentru spatele piielor semirotunde Numărul de tăieturi pe centimetru, la dantură Numărul de tăieturi pe centimetru, la dantură aspră bas- tardă semi- fină fină dublu fină aspră bas- tardă semi- fină fină dublu fină 100 11 16 21 30 39 13 18 24 30 39 150 10 14 19 26 34 11 16 21 26 34 200 9 12 17 23 30 10 14 19 23 30 250 8 10 15 20 26 9 12 17 201 26 300 7 ' 8,5 13 18 24 8 10 15 18 24 350 6,5 7,5 12 16 22 7 8,5 13 16 22 400 6 7 11 15 20 6,5 7,5 12 15 20 450 5,5 6,5 10 14 18 6 7 11 14 18 500 5 6 9 13 17 5,5 6,5 10 13 17 as£>re(simbol 0), pile bastarde (simbol 1), pilesemifine (simbol 2), pile fine (simbol 3) şi pile dublu fine (simbol 4), cifrele din parenteze reprezentînd indicativul sau simbolul fiecărei categorii. încadrarea în aceste categorii (v. tabloul) se face după pasul dinţilor sau după numărul de dinţi pe un centimetru măsurat pe direcţia axială a pilei (longitudinală şi nu normală pe direcţia tăieturii). După modul de acţionare, se deosebesc pile de mînă şi pile de maşină. Pilă de mînă: Pilă cu formă, dimensiuni şi dantură diferite, cari depind de materialul de prelucrat, folosită la pili rea manuală. De obicei, are o coadă care se fixează într-un mîner, şi e mînuită de lucrător cu ambele mîini, cu o mişcare rectilinie alternativă; unele pile de mînă mici, cu coadă (de ex. pila-ac, pila de cizelator), nu se fixează în mînere. Pilele-lamă (v.) nu au coadă şi se fixează, pentru mînuire, pe un suport. Rareori, de exemplu la pi I irea cu pi la-placă (v.), unealta e aşezată şi, eventual, fixată, pe masa de lucru, iar lucrătorul poartă pe ea piesa de prelucrat, cu o mişcare oarecare. După forma secţiunii transversale a corpului, pilele de mînă (v. fig. III) sînt numite: Pilă-cuţit: Pilă cu secţiunea în triunghi isoscel cu înălţimea mare în raport cu baza, şi care are tăieturi încrucişate pe feţele mari, şi tăietură simplă pe faţa mică şi pe muchia unghiului diedru, ascuţit. — Pentru anumite lucrări, de exemplu pentru ascuţit discuri de ferestrău, se foloseşte pila-cuţit cu muchiile bazei rotunjite. Pilă-lamă: Pilă de mînă, constituită dintr-o lamă de oţel, cu grosime mică faţă de celelalte dimensiuni, care are dinţi frezaţipe unadin-tre feţe. Pentru lucru se montează pe un suport (de lemn sau de metal) cu coadă pentru mîner, sau pe un suport în formă de cadru. Pila-Iamă pentru montat pe suport cu coadă are, de obicei, tăietură simplă, şi e folosită în lăcătuşărie, înlocuind pilele late sau late-ascuţite. — Pila-Iamă montată pe cadru se foloseşte la pili rea pieselor cari nu pot fi deplasate (de ex. la pilirea rosturilor de sudură la şinele de tramvai) (v. fig. IV). Pilă Iată: Pilă cu secţiunea transversală dreptunghiulară constantă, şi care are tăietură simplă sau dublă pe feţele principale mai late şi, de obicei, tăietură simplă pe o faţă laterală (îngustă), cealaltă faţă laterală fiind netedă. — La unele pile late, numite pile late, ascuţite, secţiunea dreptunghiulară descreşte spre capătul opus cozii. Pilă ovală: Pilă cu secţiune lenticulară, şi care are tăietură simplă pe feţele curbe şi pe muchii. Pilă pătrată: Pilă cu secţiune pătrată neuniformă, des-crescînd spre vîrf şi care are, de obicei, tăieturi încrucişate pe toate feţele. 4 fl h'itţtţ4" IV. Pilă-lamă. a) pilă-lamă lată, cu dinţi frezaţi în arce de cerc; b) suport cu coadă pentru pilă-lamă; c) pilă-lamă montată pe suport. L> £ O 3 5 10 III. Diferite forme de secţiuni transversale prin corpul pilelor. 1) pilă-cuţit; 2) pilă lată; 3) pilă ovală; 4) pilă pătrată; 5) pilă pentru şarniere (pilă Iată cu feţele laterale rotunjite); 6) pilă prismatică; 7) pilă rombică; 8) pilă rotundă; 9)pilăsemi~ rotundă; 10) pilă triunghiulară. Pilă 378 Pila Pilă pentru şarniere: Pilă cu secţiune aproape dreptunghiulară, cu feţele laterale rotunjite, şi care are tăietură simplă numai pe aceste feţe. Sin. Pilă lată, cu feţele laterale rotunjite. Pilă-placă: Placă paralelepipedică de oţel, cu dinţi de pilă pe una dintre feţe; pentru lucru se aşază pe masa de lucru, iar piesa e purtată la suprafaţa ei. E folosită în lucrări de bijuterie, etc. Pilă prismatică: Pilă cu secţiunea în triunghi isoscel, cu înălţime mică în raport cu baza, şi care are tăietură simplă sau tăieturi încrucişate, numai pe faţa corespunzătoare bazei secţiunii. Pilă rombică: Pilă cu secţiunea rombică constantă, şi care are tăieturi încrucişate pe cele patru feţe, şi tăietură simplă pe muchiile unghiurilor diedre ascuţite. — La unele pile rom-bice, muchiile unghiurilor diedre obtuze sînt teşite şi nedinţate. Pilă rotundă: Pilă cu secţiune circulară, descrescînd spre vîrf, şi care are tăietură simplă sau încrucişată. Pilă semirotundă: Pilă cu secţiune în segment de cerc, şi care are tăieturi încrucişate pe faţa plană şi tăietură simplă pe faţa curbă (numită spatele pilei). Pilă triunghiulară: Pilă cu secţiune în triunghi echilateral, constantă sau descrescînd spre vîrf, şi care are tăietură simplă sau tăieturi încrucişate; raportul dintre latura secţiunii şi lungime e de circa 1/10. — Cînd raportul dintre latura secţiunii şi lungime e mai mic (circa 1/15), pila se numeşte pila triunghiulara subţire. După domeniul de folosire, pilele pentru pilire manuală se clasifică în pile de uz general şi pile de uz special. Pilă de.uz general: Numire generală pentru pilele cu coadă pentru mîner, cari au formă, dimensiuni, tăietură şi dinţare variate, şi sînt folosite ca unelte de mînă — pentru degroşare şi finisare — în lucrări obişnuite de lăcătuşărie şi de ajustaj. Pilele folosite cel mai frecvent sînt: pila lată, pila lată ascuţită, pila dreptunghiulară (de degroşat), pila semirotundă, pila triunghiulară, pila pătrată, pila rotundă, pila-cuţit, pila rombică, pila ovală. De obicei, aceste pile au tăieturi încrucişate pe feţele mai late şi tăietură simplă pe feţele înguste. Exemplu de pilă de uz general: Pila dreptunghiulara, de degroşat: Pilă cu mîner, cu secţiune transversală dreptunghiulară, care descreşte spre coadă şi spre capătul opus, fără a forma vîrf ascuţit. De obicei, are lungimea utilă de 300---500 mm, dinţare aspră, şi tăieturi încrucişate pe feţele principale şi tăietură simplă pe feţele laterale. E folosită în lucrări de degroşare a pieselor de metal. Pilă de uz special: Pilă pentru pilire manuală, deosebită de pila de uz general, fie prin execuţia mai îngrijită, fie prin formă, fie prin domeniul de folosire (lucrări speciale — de lăcătuşărie şi de ajustaj — datorită formei, preciziei sau netezimii obiectelor prelucrate; lucrări de pilire pentru ascuţirea pînzelor de ferestrău; lucrări de pilire în matriţărie; lucrări de pilire la strung; etc.). Exemple de categorii de pile de uz special: P i I a - a c: Numire generală pentru pilele speciale, cu lungimea totală pînă la 200 mm, cu tăieturi încrucişate şi cu dinţare semifină sau fină, cu diferite secţiuni transversale, şi cari au coada cu secţiune circulară şî cu lungime aproximativ egală cu lungimea utilă; de obicei, secţiunea corpului pilei descreşte spre vîrf. Pilele-ac sînt folosite, în general, fără să fie fixate în mîner, la pilirea pieselor în locuri greu accesibile. Pila de ceasornicar: Numire generală pentru pilele speciale mici, cu tăieturi încrucişate şi cu dinţare semifină pînă la dublu fină, cu diferite secţiuni transversale şi cu coadă pentru fixarea în mîner; secţiunea corpului pilei poate descreşte spre vîrf. Pilele de ceasornicar sînt folosite pentru lucrări fine, de exemplu, de ceasornicărie sau de matriţerie. Pila de cizelat or: Pilă specială, cu lungimea totală în general mai mică decît 200 mm, constituită dintr-o bară de oţel care are la ambele capete — drepte sau curbate — porţiuni scurte, ,0 , 1 — 0 o V. Pile de cizelator. de diferite secţiuni, cu dinţare de pilă. Ele sînt folosite decizela-tori, de gravori, matriţeri şi de bijutieri pentru prelucrat suprafeţele cu profiluri complicate (v. fig. V). Pila de precizie: Pi lă cu coadă pentru mîner, care e confecţionată cu multă atenţie, din oţel de calitate superioară. Poate avea dinţarea bastardă pînă la dublu fină şi formele obişnuite ale pilelor de uz general. Exemplu de pilă de precizie: Pila destrung, pentru finiţie! Pilă lată cu coadă pentru mîner, cu lungimea utilă pînă la 400 mm, care are dinţare semifină, fină sau dubiu fină, cu tăieturi încrucişate pe feţele late. Dantura e astfel executată, încît dinţii să nu se încarce cu aşchii; una dintre feţele laterale înguste are tăietura simplă, iar a doua e netedă. E folosită la finiţia la strung a pieselor strunjite. Pila pentru ascuţit: Pilă de mînă, cu coadă pentru fixat în mîner, care serveşte la ascuţirea pînzelor de ferestrău. Are dantură semifină şi tăietură simplă. Pilele pentru ascuţit folosite mai frecvent sînt: pila lată, cu secţiunea dreptunghiulară sau cu muchiile rotunjite; pila triunghiulară cu vîrf, de diferite grosimi; pila-cuţit, cu baza rotunjită. Pilă de maşină; Pila cu formă, dimensiuni şi dinţare diferite, după materialul de prelucrat, folosită la pilirea mecanizată. Pilele de maşină diferă în mod esenţial de cele de mînă prin forma corpului şi a părţii de prindere, adaptate acţionării cu ajutorul unei maşini de pilit. După maşina. în care e folosită, se deosebesc pile pentru mişcare rectilinie alternativă şi pile pentru mişcare de rotaţie. Pilele pentru mişcare rectilinie alternativă au secţiunea transversală constantă în tot lungul lor;secţiunileuzualesînt aceleaşi ca şi secţiunile pilelor de mînă, iar dantura obişnuită e bastardă sau fină. Corespunzător dispozitivului de prindere al maşinii de pilit, pilele sînt fără mîner, sau cu mîner Ia un capătşicu vîrf la celălalt capăt. Pilele pentru mişcare de rotaţie sînt p i le-d isc, pi le-inel şi pi le-freze. P i I â-d i s c : Pilă constituită dintr-un disc de oţel pe caresînt tăiaţi dinţi, de obicei cu tăieturi încrucişate, şi care se poate monta la o maşină de pilit cu mişcare-de rotaţie. Discurile pot fi dinţate-numai pe una ori pe ambele suprafeţe frontale, sau şi pe suprafaţa laterală. Tăietura inferioară pe suprafaţa frontală a discului poate fi: frezată în formă de familie de arce de cerc, dispuse aproximativ radial; dăltuită; strunjită în spirală. Pilele-disc pot fi confecţionate cu gaură pentru fixarea pe arbore, sau cu gaură pentru fixarea pe flanşă (v. fig. VI a). VI. Pile rotative. 0) pilâ-disc fixată pe flanşă: 1) pilă-disc cu dinţare simplă, frezată; 2) flanşă de fixare, cu coadă; b) pilă-inel fixată pe platou extensibil: 1) pilă- inel; 2) platou extensibil; 3) arborele maşinii de pilit; 4) pană-bucea. Pilă, dinţare de ~ 379 Pilă Pi lâ-frezâ: Pilă, de obicei cu dimensiuni mici, care poâte avea forma de corp de revoluţie cu suprafaţa laterală dinţată, cu tăieturi încrucişate. Se deosebeşte de frezele cu forme şi cu dimensiuni apropiate, prin dinţarea care e dăltuită şi care are tăieturi încrucişate. Se confecţionează şi pi le-freze cu dinţare discontinuă (de raş-pel). Se fabrică, fie cu coadă (v. fig. Vil), pentru prinderea într-o mandr ina a maşi-nii-unelte, fie cu gaură, pentru fixarea pe un dorn. Pilele-freză sînt folosite lapilirea v|( Pi,e_freze cu coada suprafeţelor strimbe, desfăşurabile sau nedesfăşurabile, de exemplu în matriţărie sau la prelucrarea obiectelor de metal, de mase plastice, de cauciuc, lemn, piele, etc. Pentru lucru, sînt montate la maşini-unelte rotative, cu arbore flexibil, cu turaţie înaită. P i I a - /' n e I: Pilă constituită dintr-un inel de oţel cu dinţare, de obicei simplă, frezată pe suprafaţa Jaterală exterioară, şi care se montează la maşini de pilit rotative. Pentru lucru se prinde pe un platou extensibil în direcţie radială. Serveşte la prelucrarea obiectelor de metale moi (v. fig. VI b). — întehni că se moi folosesc pile cu forme şi numiri diferite. Exemple: Pilă-coadă de guzgan: Pi lă de mînă, rotundă, mică, folosită la pilirea deschiderilor circulare cu diametru mic. Pilă-coadă de şoarece: Sin. Pilă-coadă de guzgan (v.). Pilă de braţ. V. sub Pilă grea. Pilă de mînă. V. sub Pilă grea. Pilă grea: Numire uzuală pentru pilele de uz general, cu dimensiuni mari. Ele au dinţare aspră sau bastardă, şi se clasifică în pile de braţ (cu secţiune dreptunghiulară, aproape pătrată), pile de mînă (mai uşoare şi, de obicei, mai plate decît pilele de braţ) şi pile de maşină (pile cu forme variate, folosite în mod curent în lăcătuşăria de binale, în ajustaje de mecanică grea, etc.). Pilă pentru chei: Numire generală pentru pilele de lăcătuş, cu lungimea utilă pînă la circa 100 mm, cu tăieturi încrucişate şi cu dantură semifină, şi cari au diferite secţiuni transversale, şi o coadă pentru fixarea în mîner; secţiunea corpului pilei poate descreşte spre vîrf. Pilele obişnuite dintr-o garnitură sînt: pila lată. lată-ascuţită, ovală, rotundă, semirotundă, semirotundă îngustă, pătrată, triunghiulară. Sînt folosite în lucrări de lăcătuşărie, la piese cu dimensiuni mici, la ajustarea florii cheilor, etc. Pilă pentru lemn: Pilă pentru prelucrarea lemnului. Are, în general, tăieturi încrucişate; cea superioară e înclinată cu 65--700 şi cea inferioară e înclinată cu 52-**56°. Mărimea dinţilor depinde de felul lemnului, de gradul lui de umiditate şi de fineţea neteziri i care se urmăreşte să se obţină. Formele obişnu ite sînt pi la lată, semirotundă şi rotundă. Pentru lucrările de sculptură se folosesc pile încovoiate, combinate cu raşpele'pe una dintre feţe sau la una dintre extremităţi. 1. dinţare de Tehn.: Sin. Dantură de pilă. V. sub Pilă 1. 2. tăietură de Tehn. V. sub Pilă 1. 3. Pila 2. Pod.: Pic ior de pod, executat din zidărie (de piatră sau de beton) sau din metal, destinat în principal să preia sarcini le suprastructurii, prin intermediul aparatelor de reazem, şi să le transmită la fundaţii. Pilele trebuie executate cu multă atenţie, deoarece ele sînt elemente de construcţie vizibile ale podurilor, al căror aspect contribuie în mare măsură ia estetica ansamblului lucrării. Construcţia pilelor trebuie să fie în acelaşi timp durabilă şi economică. Executarea pilelor e precedată de trasarea axelor longitudinale şi transversale, pentru a asigura exactitatea prescrisă, care e determinată de sistemul de construcţie al suprastructurii şi de mărimea deschiderii. La podurile de zidărie, de beton sau de beton armat monolite cu deschideri mari, erorile de 10*** 15 cm pot fi corectate relativ uşor; la structurile prefabricate sau la cele cu deschideri mici se impune o trasare exactă. în general, se pot admite toleranţe de :±:3-‘-5cm. Axele elevaţiei pilelor se trasează pe suprafaţasupe-rioară a blocului de fundaţie, rar conturul elevaţiei se fixează cu şabloane de scînduri pe blocul de fundaţie. Nivelul superior al blocului de fundaţie trebuie să fie cu 50 cm sub nivelul apelor etiajului, pentru a asigura acoperirea blocului de fundaţie la cel mai scăzut nivel al apelor. Din punctul de vedere al poziţiei pe care o ocupă în lungul podului şi al destinaţiei, se deosebesc: pile de capăt, pile-culee şi pile intermediare. Pilele de capăt constituie infrastructura amplasată în secţiunea de la fiecare dintre cele două capete ale poduIu i. Ele se folosesc cînd această infrastructură nu trebuie să preia împingerea pămîntului terasamentului de acces la pod, respectiv a malului albiei peste care e construit podul. Cînd infrastructurile de la capetele podului trebuie să preia şi împingerea pămîntului, pilele de capăt sînt înlocuite prin culee (v.). Pilele-culee se execută la podurile cu bolţi multiple, de zidărie de piatră, de beton sau beton armat, şi sînt dimensionate şi alcătuite astfel, încît să poată prelua şi împingerea uneia dintre bolţile alăturate, fără ca aceasta să fie echilibrată de o împingere de sens contrar. Această situaţie apare la poduri le cu multe deschideri, datorită împărţiri i podu Iu i în sectoare de execuţie (de 3***4 deschideri), în scopul reutilizării eşafodajelor şi a cintrelor, la executarea sectoarelor următoare. Pila care limitează sectorul de lucru trebuie să preia împingerea unilaterală din greutatea proprie a bolţii, sectorul următor fiind neexecutat. De asemenea, în caz de răsturnare a unei pile intermediare obişnuite, pila-culee opreşte căderea întregului pod. Pila-culee are dimensiuni mult mai mari decît pilele intermediare obişnuite. Pilele intermediare sînt aşezate între elementele de infrastructură amplasate la capetele unui pod cu mai multe deschideri (pile de capăt sau culee). Ele suportă capetele elementelor de suprastructură a două deschideri vecine. Din punctul de vedere al amplasamentului în albie, se deosebesc: pile aşezate în curentul apei şi pile aşezate în uscat. Pilele aşezate în curentul apei sînt amplasate în albia minoră a cursului de apă peste care e construit podul respectiv. Ele trebuie să fie cît mai svelte şi aşezate cu axa mediană longitudinală paralel cu liniile de curent ale apei, pentru a îngusta cît mai puţin secţiunea albiei, pentru a evita formarea de remuuri mari în amonte, a conduce corpurile plutitoare spre firul apei şi a nu împiedica navigaţia. Aceste pile se execută, de obicei, din zidărie masivă de piatră sau de beton. Uneori, pila se execută masivă numai pînă la nivelul apelor mari, iar deasupra acestuia se execută în formă de cadru de beton armat sau cu goluri interioare (cu pereţi longitudinali şi transversali, legaţi la mai multe niveluri cu plăci orizontale de beton armat). Partea superioară a pilei poate fi alcătuită şi din două masive de zidărie legate printr-o boltă sau printr-o placă masivă de beton armat. Pentru apărarea pilelor contra lovirii de către gheţuri şi corpurile plutitoare, pilele din curentul apei au capătul din amonte (avantbecul) şi cel din aval (arierbecul) amenajate în mod special. Secţiunea plană a acestora se alege astfel, încît să se formeze vîrtejuri cît mai puţine şi mai slabe, iar afuierife la talpa pilei să fie cît mai mici. Din punctul de Pilă 380 Pilă vedere hidrodinamic, secţiunea cea mai potrivită pentru avant-bec e în formă de semicerc, iar pentru arierbec, e în formă de ogivă. Practic, se alege, în general, aceeaşi secţiune atît pentru avantbec, cît şi pentru arierbec. Din punctul de vedere al execuţiei, secţiunea semicirculară emaisimplă, iar pila rezultă mai scurtă şi, în consecinţă, mai puţin costisitoare. Secţiunea ogivală se înlocuieşte, adeseori, pentru considerente practice, cu secţiunea în formă de triunghi isoscel cu muchiile rotunjite. La pilele de zidărie fără spargheţ, muchia din amonte a pilei, numită ciocul pilei, e executată astfel încît să desfacă uşor curentul apei şi să taie gheţuri le transportate de ape. La pi lele de beton, ciocul se întăreşte cu o şină sau o cornieră înglobată în beton. Pe rîuri cu viituri mari de gheţuri, avantbecul se construieşte ca un spargheţ (v.) de zidărie,cu muchia ascuţită (din a-monte) înclinată la circa 45°, pînă deasupra nivelului apelor mari dmtimpul viiturilor de gheţuri (v. fig. /). Deasupra nivelului apelor mari, atît avantbecul, cît şi arierbecul, pot Ii ps i. Pilele aşezate în uscat se execută, fie din zidărie masivă, cu cu secţiunea orizontală în formă dedreptunghi sau de elipsă, fără avantbec sau arierbec cu forme h idrod inamice, fie sub forma de pi le-cadru, de pile cu stîlpi, de pi le pendulare sau de pi le turn. Din punctul de vedere ai înălţimii de construcţie, se deosebesc: pile înalte şi pile scunde. Pilele înalte au înălţimi de construcţie mari şi sînt folosite de obicei la viaducte peste văi adînci, cu bolţi de deschideri mici. De obicei sînt executate din zidărie de piatră, din beton sau din beton armat, mai rar din metal. Deoarece rezultanta încărcărilor bolţilor e situată şi în afara corpului pilei, materialul de construcţie ai acesteia e solicitat şi ia tensiuni de întindere. Pilele scunde au înălţimi de construcţie de cîţiva metri şi pot fi executate fie din zidărie de piatră sau de beton, fie din metal. Cele de zidărie sînt solicitate numai la compresiune, susţin boiţi cu săgeată mare şi sînt alcătuite astfel, încît să repartizeze încărcările pe o suprafaţă de teren suficient de mare, în funcţiune de calităţile acestuia. Cînd naşterea bolţilor e situată la nivelul terenului, pilele scunde se numesc pile f n g r o p o t e sau p i I e pierdute. Din punctul de vedere al modului de alcătuire, se deosebesc: pile-cadru, pile casetate, pile cu coloane tubulare, pile cu stîlpi, pile pendulare şi pile-turn. Pilele-cadru sînt executate în formă de cadru, de metal sau de beton armat, şi sînt aşezate perpendicular pe axa podului. Pilele-cadru se folosesc, în special, la paserele, la pasaje denivelate şi la viaducte, sau formează partea superioară, de deasupra nivelului apelor extraordinare, a pilelor masive aşezate în curentul apei. Pilele casetate sînt constituite din pereţi de beton armat, longitudinali si transversali, legaţi din loc'în loc cu plăci de beton armat, orizontale, Pilele casetate prezintă următoarele avantaje: r clamă un consum de material redus; prezintă siguranţă mare la flambaj; au stabilitate foarte mare, faţă de greutatea proprie mică, datorită dimensiunilor mari exterioare (ale conturului). Pilele cu coloane tubulare sînt constituite din coloane de fontă sau de oţel umplute cu beton, încastrate într-o fundaţie de zidărie. Pilele cu coloane tubulare au fost folosite, în trecut, la poduri de mică importanţă. peste văi uscate sau peste cursuri de apă cari nu transportă gheţuri sau corpuri plutitoare mari. Pilele cu stîlpi sînt constituite dintr-un rînd de stîlpi sau numai dmtr-un singur stîlp (cu diametru mare) de beton armat sau de metal, şi sînt folosite curent la viaducte, la pasaje denivelate şi la paserele. La podurile metalice, stîlpii pot fi construiţi II. Pilă pendulara cu stîlpi metalici, din oţel profilat a) vedere din faţă; b) vedere laterala; 1) stîlpi sau din tuburi de metalici; 2) antretoaze; 3) contravîntuiri; 4) a r-fontă. Stîlpii sînt ticulaţii sferice, aşezaţi pe fundaţii de beton, în cari sînt încastraţi sau pe cari reazemă prin intermediul unor articulaţii sferice sau cilindrice. Pilele pendulare sînt executate din beton armat sau din metal, sînt folosite la unele poduri de beton armat sau de metal, şi se comportă ca un reazem mobil, permiţînd deplasarea tablierului în lungul axei podului. Pila reazemă pe fundaţii masive, prin intermediul unor articulaţii, iar tablierul podului reazemă pe pila pendulară, de asemenea prin intermediul unor articulaţii (v. fig. II şi III). Acestea pot fi alcătuite din beton armat, din fîşii de plumb, din corpuri sferice sau cilindrice de oţel, în funcţiune de deschiderea podului, de mărimea reacţiunii, de alcătuirea tablierului, etc. Pilele-turn sînt executate din oţel profilat asamblat prin nituire sau sudură, sub forma unei construcţii spaţiale, de obicei în formă de trunchi de piramidă. Pilele-turn sînt aşezate pe fundaţii masive de beton, de cari sînt ancorate puternic. Ele se caracterizează prin stabilitate longitudinală şi transversală foarte mare, astfel încît permit realizarea unor deschideri de pod foarte /. Pilă de zidărie de piatră, a) vedere laterală; b) vedere din amonte ; 1) fundaţie ; 2) corpul pilei; 3) avantbec în formă de spargheţ; 4) arierbec; N.A.M.) nivelul apelor mari. III. Pilă pendulară înaltă, în formă de grindă cu zăbrele, o) vedere laterală; b) vedere din faţă; 1) fundaţie; 2) grindă^u zăbrele; 3) articulaţii. 381 Pili mari. Sînt folosite la viaducte metalice amplasate peste albii uscate foarte adînci. Din punctul de vedere al materialului de execuţie se deosebesc: pile de zidărie şi pile metalice. Pilele de zidărie sînt folosite atît în curentul apei, cît şi în uscat, şi pot fi executate din zidărie de piatră (v. fig. /)sau de beton. Ele sînt folosite la podurile de zidărie, de beton, de metal şi, uneori, de lemn. Secţiunea transversală, orizontală, a pilelor de zidărie, poate fi dreptunghiulară, el iptică, sau cu capetele ascuţite ori rotunjite. Forma cea mai avantajoasă, din punctul de vedere al scurgerii apelor, e cea lenticulară, care însă nu se poate realiza totdeauna, mai ales cînd curentul are o direcţie oblică faţă de axa podului. Pilele cu secţiunea dreptunghiulară se folosesc în terenuri uscate. în general, corpul pilelor de zidărie are. o formă hidrodinamică pînă la nivelul apelor mari, deasupra căruia se poate face şi dreptunghiular. Feţele laterale ale pilelor sînt, de obicei, înclinate spre interior, avînd un fruct de 1:20**i:40. Ele pot fi plane sau pot fi formate din mai multe suprafeţe plane cu înclinări diferite, astfel încît pila să se lărgească spre bază, pentru a asigura o repartiţie mai bună a sarcinilor pe blocul de fundaţie. Pila poate fi şi asimetrică, cu înclinări diferite ale suprafeţelor laterale, dacă bolţile adiacente au deschideri inegale, sau dacă podul e executat pe un teren în pantă. Suprafaţa înclinată mai mult e situată în partea opusă deschiderii mari, respectiv în direcţia pantei. Folosirea zidăriei de piatră la executarea pilelor se impune datorită durabilităţii în timp a pietrei naturale de bună calitate. Corpul pilei se execută rar în întregime din zidărie de piatră de calitate superioară; de obicei, miezul e executat din piatră brută de calitate inferioară. La executarea feţei văzute se folosesc, însă, piatră cioplită sau moloane,- iar la podurile monumentale, piatră de talie. Avantbecurile se execută, de obicei, din moloane, iar cînd presiunea gheţurilor e foarte mare, se utilizează piatră de talie dură, cu dimensiuni mari, (cu lungimea de 40***70 cm). Legătura dintre pietre se execută cu multă atenţie. Rosturile se aşază perpendicular pe faţa văzută, iar moloanele expuse presiunii gheţurilor se solidarizează între ele, şi cu corpul pilei, cu scoabe şi dornuri de oţel. Miezul pilei se execută prin aşezarea, cît mai strînsă, a pietrie brute, într-un mortar de consistenţă plastică. Dacă piatra utilizată la executarea miezului e de calitate inferioară, zidăria trebuie consolidată la niveluri de 2***3 m prin introducerea unui rînd complet de piatră cioplită, de aceeaşi calitate ca a pietrei folosite la executarea feţei văzute. Moloanele prefabricate de beton sînt mai economice decît cele de piatră naturală, dar sînt mai puţin durabile. Ele se utilizează, de obicei, la executarea feţei văzute a pilelor din albia majoră şi chiar a pilelor din firul apei, cu excepţia feţei văzute a avant-becurilor, care se execută din zidărie de piatră naturală. La executarea zidăriei pilelor se utilizează mortar de ciment cu marca minimă 50. Pilele cu stîlpi sau cu cadre de beton armat sînt folosite numai cînd nu vin în contact direct cu apele de suprafaţă (de ex. la viaducte peste văi uscate, la pasaje denivelate, etc.). Betonul folosit la executarea pilelor masive trebuie să fie de consistenţă vîrtoasă şi să aibă marca cel puţin B 90. La elevaţiile executate parţial sau total din beton armat, marca minimă admisă a betonului e B 140. Faţa văzută a pilelor de beton se execută, de obicei, din beton de parament turnat odată cu betonul de masă. Betonul de parament se prepară cu savură de calcar sortată (mozaic), cu granulaţia de 2---5 mm şi cu dozajul de 500---550 kg ciment la m3 savură, şi se toarnă între cofraj şi betonul de masă. Pe feţele plane ale pilei, grosimea betonului de parament e de 3***4 cm, iar pe feţele văzute, execuate cu reliefuri cari imită moloane, se toarnă în grosimea de 5---6 cm. Pentru fasonarea rosturilor dintre moloane se folosesc şipci finisate cu atenţie, montate pe faţa interioară a cofrajelor. După decofrare şi întărire, feţele văzute ale pilelor se prelucrează prin şpiţuirea cîmpurilor moloanelor şi buciardarea muchiilor şi a cornişelor. Pentru mărirea durabilităţii materialului, în special la avantbecurile expuse gheţurilor sau flotanţilor, paramentele de beton sînt înlocuite cu zidărie de piatră naturală. Pe feţele mai puţin expuse se pot folosi moloane de beton prefabricate, iar la podurile monumentale, întreaga suprafaţă văzută a pilei se îmbracă în zidărie de piatră’' naturală. în acest caz, corpul pilei se execută fără cofraje, prin turnarea betonului în interiorul zidăriei de parament montate în prealabil pe porţiuni corespunzătoare înălţimii a 2***3 rînduri de moloane. La pilele de beton sau de beton armat ale viaductelor, ale pasajelor denivelate, cum şi ale podurilor la cari acţiunea gheţurilor şi a flotanţilor e mică, se recomandă ca realizarea paramentului să se facă prin prelucrarea feţei văzute a betonului de rezistenţă. Mijloacele de compactare a betonului folosite pe şantierele de poduri asigură acestuia o rezistenţă superioară la intemperii. Pentru realizarea unui aspect estetic, trebuie să se ia unele măsuri suplementare, şi anume: pentru a obţine betoane cu structură şi culoare uniformă trebuie să se folosească, pentru toate elementele cari au feţe aparente, agregate cu compoziţia granulometrică uniformă şi ciment de aceeaşi cal itate; pentru a evita apariţia petelor de rugină pe feţele văzute trebuie să se renunţe la distanţiere metalice pentru armaturi, iar cofrajele trebuie să fie netede, etanşe, indeformabile şi prelucrate cu precizie, cu muchii rectilinii, şi să fie confecţionate din scînduri geluite, de aceeaşi lăţime şi lungime şi cu grosimea de cel puţin 3 cm; căptuşirea la interior a cofrajelor cu piacaj sau cu tablă e necesară numai în cazuri speciale, din motive arhitectonice (în acest caz, se foloseşte placaj bachelitizat sau, în lipsa acestuia, placaj obişnuit, impermeabilizat prin imbibare sau vopsire cu ulei foarte curat, pentru a nu păta suprafaţa betonului); demontarea panourilor de cofraj trebuie executată cu atenţie, pentru a împiedica ruperea betonului de la suprafaţă. Dimensionarea pilelor de zidărie trebuie făcută astfel, încît, sub influenţa celor mai dezavantajoase sarcini, eforturile maxime de compresiune să nu depăşească eforturile admisibile pentru materialele de zidărie folosite, iar eforturile de întindere să fie nule sau foarte mici. Pentru aceasta, curba de presiune trebuie să fie situată în treimea mijlocie a secţiunii transversale sau să aibă excentricităţi foarte mici. Abaterea maximă de la verticală a rezultantei sarcinilor solicitante rezultă cînd una dintre bolţile adiacente e solicitată de sarcina utilă, iar cealaltă boltă e neîncărcată. La împingeri orizontale mari trebuie să se examineze dacă nu există pericolul de alunecare în rosturile orizontale ale pilei. Sarcinile cari solicită pila sînt: reacţiunea suprastructurii (provenită din greutatea proprie şi sarcinile utile), şi anume cea mai dezavantajoasă pentru stabilitatea pilei; greutatea proprie a pilei; forţa ascensională care acţionează asupra părţii cufundate în apă a pilei; la pilele înalte, presiunea vîntului, cum şi forţele centrifuge şi de frînare transmise de convoaie (la poduri de cale ferată). La pilele înalte ale viaductelor trebuie să se verifice cu atenţie stabilitatea şi condiţiile statice. Eventualele eforturi de întindere trebuie preluate prin armaturi de oţel, ancorate în regiunile comprimate ale pilei. Pilele metalice se folosesc rar, la poduri metalice, şi numai cînd nu sînt expuse acţiunii apelor curgătoare, gheţurilor sau flotanţilor. Folosirea lor e limitată la poduri de mică importanţă, la pasaje denivelate, la paserele şi viaducte înalte. Uneori, partea superioară a pilelor înalte de zidărie, deasupra nivelului apelor extraordinare, se execută dintr-o construcţie metalică uşoară, pentru a micşora greutatea proprie a pilelor. Pilele metalice se execută, de obicei, sub forma de construcţie Pilă de baraj 3â2 Pilă electrica cu zăbrele, plană sau spaţială (pile-turn), alcătuită din oţel profilat, asamblat prin nituire sau sudură, mai rar sub forma de coloane tubulare. Pilele metalice au fundaţii masive de zidărie sau de beton, în cari sînt încastrate sau pe cari reazemă prin intermediul unor articulaţii sferice sau cilindrice. i. Pila de baraj. Hidrot.: Element de construcţie al unui baraj cu vane, avînd rolul de a împărţi deschiderea totală în deschideri parţiale (cari să permită construirea economică şi sigură a vanelor), de a prelua împingerea apei asupra vanelor, de a susţine vanele şi mecanismele lor, de a rezema paserelele de manevră şi podurile de circulaţie, şi de a susţine părţile fixe ale elementelor de etanşare şi de mişcare a vanelor. Pilele barajelorde beton cu vane metalice sau de lemn se execută, de obicei, din beton simplu sau armat (v. fig. /), iar / Pilă de baraj deversor de beton, pilele barajelor de lemn se exe- ^ deversor; 2) piid; 3) paserelâ; cută din căsoaie sau din piloţi 4) vană. de lemn (v. fig. //). Forma pilelor unui baraj depinde de mărimea şi de tipul vanelor, de aşezarea şi de tipul paserelelor, de condiţiile II. Baraj de lemn cu pild şi fludbed. 1) pavaj de bolovani; 2) perdele de palplanşe; 3) umplutura de argila; 4) umplutura de beton argilos; 5) filtru aval; 6) risbermâ; 7) dispozitiv de ridicare a vanei; 8) paserelâ; 9) vana; 10) pilă. hidrologice şi hidraulice. Pilele de beton armat au, în special» formele reprezentate în fig. ///. Pilele de baraj provoacă strangularea secţiunii de scurgere, datorită vîr-tejurilor cari se formează în jurul lor. Ele se proiectează astfel, încît secţiunile cele mai strangulate (în dreptul nişelor) să aibă grosimea de cel puţin 1 * * * 1,5 m. Pilele se separă de fludbed prin rosturi, pentru a permite tasarea neuniformă a elementelor de construcţie ale barajului. Calculul static se face în trei ipoteze: ipoteza de construcţie, cînd acţionează numai greutatea proprie a pilei, a paserelelor şi a punţilor; ipoteza de exploatare, cînd vanele sînt lăsate pe fludbed şi nivelul apei din amonte e maxim (se presupune şi ipoteza că Unele III. Diferite forme de pile vane smt lăsate pe fludbed, iar al- de baraj, executate din tele, alternat, sînt lăsate jos, soliei- beton armat, şi valorile tarea pilei fiind şi laterală); ipoteza coeficienţilor de contrac-de reparaţie, cînd spaţiul dintre două ţiune pentru acestea, vane e închis prin batardouri, nivelul apei în jurul acestei incinte fiind maxim. Pila se calculează la greutatea proprie, la solicitările provenite din vane (incluziv presiunea apei şi a aluviunilor pe vane), din paserele şi poduri, din presiunea apei şi a gheţii pe pilă, şi din subpresiunea apei. Afară de caculul eforturilor interioare şi al presiunilor pe fundaţie, pila se verifică la răsturnare, longitudinală şi transversală, ia lunecare şi la voalare laterală. 2. Pila de lepuit. Ut., Mett. V. sub Lepuit, unelte de — „ s. Pila electrica, Elt., Fiz.: Generator electric (v.) de cu^ rent continuu, fără piese mobile, în care căldura, energia unor radiaţii sau energia liberată într-un proces electrochimic sînttransformate direct în energie electromagnetică dezvoltată într-un circuit electric (v. Energie electromagnetică, sub Energie transferată). Pilele electrice sînt surse de tensiune electromotoare continuă, corespunzătoare unor cîmpuri electrice imprimate (v.), adică unor forţe microscopice cari, din punctul de vedere macroscopic, sînt de natură neelectrică. După natura acestor cîmpuri imprimate, respectiv după natura sursei de energie folosite, se deosebesc pile electrice în sens restrîns (elemente galvanice, v. Pilă electrică 2), pile termoelectrice (v.), pile fotovoltaice (v.), etc. Un ansamblu de pile electrice conectate, de cele mai multe ori, în serie, se numeşte baterie electrica (v.). 4. ~ electrica. 2 .E/t.: Generator electric de curent continuu, în care se foloseşte total sau parţial energia dezvoltată într-un proces electrochimic. Deşi energia produsă pe această cale e mică, în raport cu energia electromagnetică produsă prin inducţia electromagnetică, totuşi pilele electrice au găsit în ultimul timp o sferă de folosire foarte largă, în scopuri multiple. — Sin. Element galvanic. Pila electrică e constituită dintr-un sistem electrochimic compus din două conductoare metalice M, reunite prin unu sau prin mai multe conductoare electrolitice E. Exemple: Sistemul MjIEIMgCare, pentru pila Volta, devine Zn | H2S04 | Cu ; sistemul M1|E1|Ea[Ma care, pentru pila Daniell-iacobi, devine Zn | ZnS04 | CuS04 | Cu. Cînd pila funcţionează, la electrozi se produc procese e I ect roch i m i ce I egate de var i aţ i a s arc inilorionilorsau atom Hor, adică fenomene de oxidare-reducere. Pentru obţinerea energiei electromagnetice e necesar ca reacţiile de oxidare şi reducere să decurgă separat la cei doi electrozi; se creează astfel diferenţe de stare a electrozilor şi aceştia vor avea potenţiale electrice diferite, faţă de electrolit (ca urmare a unor tensiuni imprimate diferite). Electrodul la care se produce reacţia de oxidare (disol^-varea metalului) e polul negativ al pilei (anodul); electrodul la care se produce reacţia de reducere (descărcare de hidrogen, depunere de metal) e polul pozitiv al pilei (catodul). Dacă în pilă nu mai sînt alte diferenţe de potenţial, tensiunea electromotoareE a pilei va fi egală cu diferenţa celor două tensiuni (potenţiale) de electrod, adică cu diferenţa dintre tensiunea electrodului pozitiv şi tensiunea electrodului negativ: (1) E=ei-e-. în cazul cînd în pilă mai sînt şi alte tensiuni imprimate, datorite altor neomogeneităţi, cum e cazul unei pile cu doi electroliţi ca, de exemplu, pila Daniell-lacobi, se ia în consideraţie şi tensiunea de difuziune dintre cele două soluţii de electrolit; în acest caz: (2) E=e+-e-+ed. Pileie electrice se caracterizează, din punctul de vedere termodinamic, prin lucrul util reversibil produs la temperatură şi la presiune constante. Calculele termodinamice se aplică pilelor reversibile, în cari procesele la electrozi se desfăşoară exact în sens conxrar, cînd pila e parcursă de un curent exterior în sens contrar şi cu o tensiune cu puţin superioară tensiunii electromotoare a pilei (de ex. pila Danieli). Piia electrica 3&3 Nla electrica La pilele ireversibile, procesele cari produc energia electromagnetică nu se desfăşoară în sens contrar sub acţiunea unui curent din exterior de sens contrar, ci pe electrod se produc alte procese (de ex. la pila Volta). Tensiunea electromotoare a acestor pile nu e calculabilă pe cale termodinamică. Din punctul de vedere termodinamic, pentru ca o pilă să fie reversibilă, starea sa de echilibru trebuie să fie realizabilă în orice moment; disolvarea spontană a electrozilor în pila Volta arată că sistemul nu poate fi echilibrat. în pila reversibilă Danieli, starea de echilibru e atinsă în orice moment, deoarece pila nu funcţionează decît cînd circuitul exterior e închis. Pentru un mol de substanţă care reacţionează într-o pilă reversibilă: (3) —AG=rm=zFE _ unde AG e variaţia energiei libere, iar z reprezintă numărul de echivalenţi-gram de ioni, cari se formează sau se neutralizează în pilă. Deoarece F (numărul lui Faraday) e o constantă universală, iar z e constant pentru substanţa care reacţionează, rezultă că pilele electrice sînt caracterizate numai prin tensiunea lor electromotoare. Deoarece lucrul reversibil e complet determinat de starea iniţială şi de cea finală, tensiunea electromotoare depinde numai de mărimile de stare, deci numai de temperatură, de presiune, de compoziţia electrolituIui şi de concentraţia sa, însă nu depinde de dimensiunile şi de forma pilei. Practic, lucrul reversibil al unei pile nu poate fi utilizat complet, deoarece dacă pila produce un curent de intensitate finită, diferenţa de potenţial dintre electrozii pilei scade de la valoarea tensiunii electromotoare E la valoarea tensiunii la borne U^: (4) i ‘ e unde r, e rezistenţa interioară a pilei, rg e rezistenţa exterioară care închide circuitul pilei; relaţia precedentă e exactă dacă, în timpul funcţionării, pila nu se polarizează. Tensiunea electromotoare a unei pile se poate determina fie experimental, folosind metoda compensaţiei, fie prin calcul, cu ajutorul unor relaţii deduse pe cale cinetică sau termodinamică. Cele mai utilizate sînt relaţia lui Thomson, a lui Gibbs-Helmholz şi relaţia care exprimă pe E în funcţiune de activitatea ionică. Relaţia lui Thomson, dedusă pe baza principiului întîi al Termodinamicii, consideră că lucrul electric efectuat de pilă trebuie să fie egal cu lucrul chimic utilizabil. Lucrul efectuat pentru un mol care reacţionează putînd fi exprimat şi prin căldura de reacţie: -A H=JQ, unde H e entalpia sistemului, Q e căldura de reacţie exprimată în cal/mol, iar / e echivalentul mecanic al caloriei, se admite: (5) AG=AH, şi deci (6) Relaţia dă rezultate exacte pentru pilele cari funcţionează adiabatic, dar practic isoterm, coeficientul de temperatură fiind foarte mic. Relaţia lui Gibb s-H e I m h o I z se obţine ap I i -cînd ambele principii ale Termodianamicii, adică: AG=Aif—T-AS, unde S e entropia sistemului. Se obţine pentru E relaţia: dE în care -y—- e coeficientul de temperatură al pilei; cînd acest di coeficient e neglijabil (pila Danieli, pila Weston, etc.), relaţia lui Gibbs-Helmholz se confundă cu relaţia lui Thomson. Relaţia e mult folosită în calorimetrie, la determinarea căldurilor de reacţie, dînd rezultate precise; e însă rar aplicată pentru determinarea lui E. Relaţia care exprimă pe E în funcţiune de activitatea ionică a. în pi lă a substanţelor cari generează curentul e următoarea: (8) E=En RT 1 In a/ (7) zF + AT' unde Eq e tensiunea electromotoare normală, z. e valenţa, v-e numărul de echivalenţi, luat cu semn pozitiv la substanţele cari se formează, şi negativ la cele cari dispar, iar a- e activitatea ionică a componenţi lor din soluţia de electrol it. (Relaţia e analogă cu cea obţinută pe cale cinetică cu ajutorul relaţiei (1), folosind expresia potenţialului de electrod după Nernst.) După natura fenomenelor prin cari e produsă energia electromagnetică, se deosebesc: pile chimice, pile de concentraţie şi pile de combustie. Dintre numeroasele pile electrice cari se pot obţine numai unele au utilizare practică. Pila chimică e o pilă electrică în care energia electromagnetică e furnisată total de o reacţie chimică. Numărul pilelor chimice cari interesează din punctul de vedere practic şi teoretic e foarte mare. Unele dintre ele au coeficientul de temperatură foarte mic şi pot fi folosite ca pile etalon la măsurarea experimentală a tensiunilor electromotoare. Dintre pilele chimice, cele mai importante sînt: pila cu gaz, pila cu amalgam şi pila de oxidare-reducere. Pila cu gaz e constituită din doi electrozi de platin saturaţi cu gaz şi legaţi între ei printr-una sau mai multe soluţii de electrolit, ca, de exemplu: (a) Ha(1 at)Pt | H2S04 soluţie | PtOa(1 at); (b) Ha(fc)Pt'| H2S04 soluţie | PtH2(£2); (c) Ha(1 at)Pt| HCI soluţie| PtCI2(1 at). Tensiunea electromotoare a pilei (a), egală cu 1,2 V, cînd gazele sînt la presiune normală şi la temperatura de 25°, nu depinde de concentraţia şi de natura electrol itu Iu i (soluţie acidă sau alcalină). Pila prezintă interes deosebit în procesele electrochimice. Tensiunea electromotoare a pilei (b) e funcţiune de presiunea gazelor la electrozi. Pila (c) e o pilă cu gaz, în care polul pozitiv e un electrod de clor. Pila cu amalgam e formată din doi electrozi constituiţi din două amalgame ale aceluiaşi metal la concentraţii diferite, legaţi între ei prin soluţia unei sări a metalului din amalgam ca, de exemplu: Cd am. (cx) | CdS04 soluţie | Cd am. (c2). Dac & c{> cz, electrodul Cdam.f^) e pol pozitiv, celălalt pol negativ, iar tensiunea electromotoare e dată de expresia: RT c E= —— In— ;ea e independentă de concentraţia soluţiei si de» zF c2 pinde numai de concentraţia metalului în amalgam. Pilele cu amalgam sînt analoge cu pilele cu gaz de tipul (b). Pila de oxidare-reducere e o pilă chimică în care reacţiile de oxidare-reducere se produc între electrod şi soluţie sau între electrod şi un component al soluţiei, iar produsele reacţiei rămîn în soluţie fără depunere pe electrozi. Sin. Pilă redox. Pilă electrică 384 Pilă electrică Principial, o astfel de pilă e formată din doi electrozi reversibili de oxidare-reducere (redox), legaţi între ei printr-un conductor electrolitic indiferent. Ele au deci forma generală: Pt|soJuţie reducătoarejsoluţie indiferentă|so!uţie oxidantă|Pt ca, de exemplu: Pt | FeS04 soluţie | soluţie K2S04 j soluţie Ce(S04)2|Pt. Pilele de oxidare-reducere pot fi considerate pile cu gaz în cari electrodul pozitiv se comportă ca un electrod de hidrogen, iar electrodul negativ, ca un electrod de oxigen. Tensiunea electromotoare a unei pile redox e funcţiune de potenţialele electrozilor respectivi; deci ea depinde de puterea de reducere sau de oxidare a componentelor sale. Tensiunea electromotoare se poate calcula, ca la orice pilă chimică, cu ajutorul relaţiei (1), dacă se cunosc valorile potenţialelor celor doi^electrozi. în timpul funcţionării unor pile chimice, catodul suferă o polarizare gazoasă prin descărcarea hidrogenului, care produce o scădere importantă a tensiunii electromotoare a pilei. Se previne acest fenomen prin folosirea unui depolarizant catodic sol id (bioxid de mangan, oxid de cupru, oxid de mercur, oxid de argint, clorură de argint), lichid (acid azotic, acid cromic), sau gazos (oxigen, aer). Depolarizanţii lichizi sînt cei mai activi, însă corodează anodul, din care cauză pi iele de acest tip nu mai sînt folosite. Sînt preferate pilele cu depolarizanţi solizi sau gazoşi, deşi randamentul acestora e mai mic. Pilele chimice cele mai cunoscute sînt: Pila Bunsen, constituită dintr-un anod compus dintr-o foaie de zinc amalgamat, introdus într-o soluţie diluată de acid sulfuric, şi dintr-un catod de cărbune, introdus în acidul azotic concentrat conţinut într-un recipient de porţelan, şi care are funcţiunea de depolarizant. Are tensiunea electromotoare de circa 1,9 V. Pilă Callaud. V. sub Pilă Daniell-lacobi. Pila Clark-Latimer, avînd ca electrolit o soluţie saturată de sulfat de zinc, electrodul negativ amalgam de zinc, iar electrodul pozitiv, mercur acoperit cu pastă desulfat mercuros: Zn am. | ZnS04 soluţie saturată | pastă Hg2S04 | Hg. Are tensiunea electromotoare de 1,4318 V la 15°. Pila cu anod de magneziu e constituită din lanţul electrochimic: —Mg | H20 l Cu (CuCl2)+ . Tensiunea electromotoare e mare, datorită potenţialului negativ al magneziului. Viteza de autodescărcare fiind mare, pila nu poate fi păstrată; de aceea se umple cu apă numai înainte de utilizare şi trebuie folosită imediat. în timpul funcţionării, pila se încălzeşte puternic, datorită autodisolvării magneziului; de aceea se poate utiliza cu rezultate bune în medii cu temperatura foarte joasă, în cari alte pile nu funcţionează decît cu măsuri speciale. Pila cu clorură de argint e constituită din anod de zinc şi catod de argint înconjurat de AgCI, care funcţionează ca depolarizant. Electrolitul e o soluţie de NH4CI. Tensiunea în circuit deschis e de 1 V, iar în circuit închis, de 0,5 V. Pila prezintă particularitatea că tensiunea creşte după cîtva timp de utilizare. Pila cu depolarizant aer e economică, datorită faptului că depolarizantul e aerul atmosferic. E constituită din lanţu! electrochimic: — Zn | KOH soluţie | C (aer)-f . Anodul ede zinc puternic amalgamat, iar catodul, de cărbune activ şi foarte poros, capabil să absoarbă oxigenul din aer. Cărbunele trebuie să fie făcut impermeabil la electrolit, fără a pierde proprietatea de a absorbi gazele. Hidroxidul de potasiu e turnat în stare topită în timpul fabricării; pentru a pune pila în funcţi-unese adaugă apă. Tensiunea electromotoare a pilei, de 1,46 V, poate fi păstrată constantă la descărcare, timp îndelungat. E opilăsusceptibilăde îmbunătăţiri în construcţie şi funcţionare. Pila cu depolarizant oxid de mercur e o pilă de construcţie recentă, constituită din lanţul electrochimic: — Zn| KOH 40% I C(HgO)-f-. Anodul e format din pulbere de zinc presat, iar catodul e un amestec presat de oxid de mercur şi cărbune. Tensiunea de 1,34 V e stabilă, în specia! la densităţi mici de curent. Se pot construi pilecu volum foarte mic, în formă denasture (ca, de exemplu, pentru ceasornicede mînă); electrol itul imbibă o hîrtie de filtru care separă cei doi electrozi. Coeficienţii tehnici-economici sînt foarte avantajoşi; gradul de utilizare al oxidului de mercur şi al zincului e de 90% ; capacitatea specifică de curent şi energie raportată la volum e mare. Autodescărcarea e slabă, dacă zincul e bine amalgamat. E folosită la alimentarea diferitelor aparate portative de precizie. Pila Daniell-lacobi e compusă dintr-un catod de cupru introdus într-o soluţie de sulfat de cupru, şi un anod de zinc introdus într-o soluţie desulfat dezinc, conţinută într-un vas poros: Zn | ZnS04 j CuS041 Cu. Are tensiunea electromotoare de circa 1,08 V. La unele variante ale pilei Danieli (pila Meidinger, pila Cailaud, etc.), cele două soluţii de electrol it, cu densităţi diferite, sînt suprapuse fără a se interpune un perete poros, ceea ce prezintă avantajul de a micşora rezistenţa interioară a pilei. Pila Grenet, al cărei anod e format din două plăci de cărbune între cari se introduce, în momentui utilizării, şi o placă de zinc, care serveşte drept catod; electrolitul e o soluţie acidă de bicromat de potasiu. Pila are tensiunea electromotoare de circa 2 V. Pila Helmholz e. constituită din lanţul electrochimic: Zn | ZnS04 | HgCI2 pastă | Hg. Pila Lalande e constituită dintr-un anod de zinc amalgamat şi dintr-un catod de fier, înconjurat de un depolarizant de oxid de cupru, CuO; electrolitul eosoluţie de hidroxid de sodiu cu concentraţia de 20***25% . Are, deci, lanţul electrochimic: —■ Zn|NaOH 20***25% |Fe(CuO)-}-. Tensiunea electromotoare e de 0,9***1 V; capacitatea poate varia între 300 şi 1000 Ah, iar debitul e de 1***5 A. Pila e robustă şi eficientă; ea poate fi transformată în pilă uscată. Pila Leclanche are drept catod o vergea de cărbune,' acoperită cu un depolarizant compus din bioxid de mangan, Mn02, conţinut într-un vas poros, iar ca anod, o placă sau o vergea dezinc introdusă într-o soluţie de clorură de amoniu: — Zn| NH4CI | C | (MnOa)+. E folosită pe scară mare pentru curenţi slabi, în special ca baterie uscată (soluţia de electrolit e imobilizată într-o pastă de amidon şi alte substanţe), de formă cilindrică sau plată. Tensiunea electromotoare a pilei, iniţial de 1,5 V, scade la 0,9 V şi chiar la 0,7 V. Caracteristicile electrice sînt relativ puţin favorabile, însă preţul de cost al materiilor prime e mic. Pilă Meidinger. V. sub Pilă Daniell-iacobi. Pila Weston are ca electrolit o soluţie saturată de sulfat de cadmiu, electrodul negativ de amalgam de cadmiu, iar electrodul pozitiv, de mercur acoperit cu pastă desulfat mercuros: Cd am.|CdS04 soluţie saturată | pastă Hg2S04|Hg. Această pilă, a cărei tensiune electromotoare e de 1,0183 V la 20°, iar coeficientul de temperatură e 4-10"5, e folosită actualmente ca element etalon universal. Pila de concentraţie e o pilă electrică capabilă să dea o tensiune electromotoare fără transformări chimice aparente, ci numai datorită unui fenomen de difuziune între două soluţii cu concentraţii diferite; energia electromagnetică apare ca un rezu Itat al transformări i de energie care însoţeşte transportul substanţei. Se deosebesc două feluri de astfel de pile: cu transport şi fără transport. Pila de concentraţie cu transport e constituită din doi electrozi metalici identici, cufundaţi în două soluţii cari conţin ionii metalului la concentraţii diferite cx şi c2. Contactul între cele două soluţii se poate obţine, fie printr-o diafragmă poroasă semipermeabilă, fie printr-un sifon electrolitic, ca, de exemplu, pila: Zn | ZnS04 (^) | ZnS04 (c2) Zn. Pila elect ricâ 3Q5 Pjlă electrică Dacă c1>c2, polul pozitiv e electrodul scufundat în soluţia mai concentrată. Tensiunea electromotoare a pilei cuprinde şi potenţialul de difuziune care apare la contactul celor două soluţii; în funcţiune de acest potenţial: 2v i-\-v £=- zF Co unde u şi v sînt vitezele absolute ale anionului şi cationului, iar ceilalţi termeni au semnificaţiile cunoscute. Tensiunea electromotoare e deci funcţiune de vitezele ionilor. Cînd u RT c şi v sînt apropiate ca valoare, E—-—r In -1, adică nu mai de- Zr c2 pinde decît de concentraţiile cx şi c2. Acesta e cazul cînd intervin săruri neutre, în cazul cărora u şi v sînt foarte apropiate ca valoare, iar potenţialul de difuziune devine neglijabil. Se deosebesc pile de concentraţie cu gaz şi pile de concentraţie cu anioni. Pila de concentraţie cu gaz e constituită din doi electrozi identici ai aceluiaşi gaz, la aceeaşi presiune, scufundaţi în două soluţii cuprinzînd ionii gazului la concentraţii diferite. De exemplu pila: H9(1 at) Pt | H2S04 (cx) | HsS04 (c2) I PtH2 (1 at). în cazul cînd electrolitul e un acid sau o bază, potenţialul de difuziune poate căpăta valori foarte mari (deoarece vitezele absolute ale ionilor H+şi OH" sînt foarte mari faţă de ale celorlalţi ioni) şi nu mai poate fi neglijat. Pila de concentraţie cu anioni e consti-tuită din doi electrozi identici, reversibili în raport cu anionul. De exemplu pilele: Ag | AgCI | KCKOI KCIfe) AgCI | Ag; Hg | Hg2S04 | K2S04 (Cl) | K2S04 (c2) | Hg2S04 |Hg. Tensiunea electromotoare a acestor pile e exprimată printr-o relaţie absolut i.dentică cu a pilelor de concentraţie cu cationi (electrozi metalici). Pila de concentraţie fără transport se poate realiza cu ajutorul unui electrod care să fie ireversibil atît în raport cu anionul, cît şi în raport cu cationul. în acest caz se poate construi o pilă de concentraţie dublă, lipsită de potenţial de difuziune. Astfel e, de exemplu, pila formată prin legarea în opoziţie a două pile Clark avînd electrolitul Ia concentraţii diferite cx şi c2- Dacă c±>c2, pila va fi: + Zn | ZnS04 (cx) | Hg2CI2 | Hg | Hg2CI2 | ZnS04 (c2) | Zn-. Cînd pila debitează curent, energia electromagnetică a ansamblului celor două pile nu provine din transformarea energiei chimice, ci e echivalentă cu lucrul osmotic maxim care rezultă din transportul sulfatului de zinc, din soluţia mai concentrată în soluţia diluată. Pila de combustie eopilăbazată pe combustie rece sau electrochimică, folosind direct sau indirect energia de oxidare a. unui combustibil. Acest generator de energie electromagnetică e încă în stadiul de experimentare. Fenomenele în pila de combustie sînt complexe. Cantitatea de căldură cedată prin arderea unui combustibil care conţine carbon corespunde energiei liberate prin rearanjarea atomilor combustibilului cu cei de oxigen la obţinerea noilor compuşi HaO, C02, CO, iar mişcarea electronilor, conexă acestei rea-ranjări, poate fi comparată cu un curent de scurt-circuit între atom i. Separînd carbonul şi oxigenul printr-un electrolit, reacţia se produce prin formarea de ioni de oxigen, cari se combină cu carbonul după traversarea electrolitului: 4 e-\-202 *-» 202‘ C + O2* COa + 2 e. Trecerea electronilor de carbon ia oxigen se poate obţine legînd electrozii printr-un circuit metalic: electronii carbonului (pol negativ) se scurg la metalul în contact cu oxigenul (pol pozitiv). Lucrul efectuat de electroni în circuitul exterior depinde de caracteristicile pilei. Energia produsă prin oxidarea completă a unui mol de combustibil fiind dată de relaţia: W = nFU = A G= AH—TAS, randamentul teoretic al transformării rezultă din expresia: W AH AG _ TAS ~ÂW în care U e tensiunea la bornele pilei, F e numărul lui Faraday.wenumărul deechivalenţi aisarcinii pemoleculă-gram (mol) de combustibil oxidat, AG, AH şi AS sînt variaţiile energiei libere, ale entalpiei şi entropiei, corespunzînd oxidării complete a unei molecule-gram din combustibilul iniţial. Cantitatea TAS e mică faţă de AH. Pentru un combustibil dat, pila are un randament mai mare decît maşina termică. Reacţia se poate produce cu degajare de căldură în exterior sau fără degajare de căldură în exterior. Se urmăreşte să se construiască pile cu degajare de căldură cît mai mică, pentru ca transformarea energiei libere în lucru util să se facă cu randament cît mai mare. Pentru a asigura cea mai bună reactivitate, combustibilul şi oxidantul sînt gazoşi. Funcţionarea pilei e condiţionată de realizarea de viteze de reacţie suficient de mari. Se deosebesc pile de temperatură joasă, de temperatură înaltă, şi indirecte. Pila de temperatura joasă, la presiunea atmosferică (v. fig. /), e o pilă hidrogen-oxigen, ai cărei electrozi sînt de cărbune /. Schema unei pile de combustie de temperatură joasă. 1) cărbune poros; 2) soluţie KOH 30% ; II. Schema unei pile de com- 3) intrarea hidrogenului; 4) intrarea bustie de temperatură joasă şi oxigenului (a aerului). de înaltă presiune. 1) nichel poros; 2) pori mari, activat (impregnat cu argint sau 30 jx; 3) pori mici, 6 j*; 4) in-cu nichel şi cu suprafaţa parafi- trarea hidrogenului; 5) întronată), iar electrolitul e O soluţie de rea oxigenului; 6) soluţie a- poasă de KOH 27%. Catod: 2 H2+4 OH- 4 HgO-f-4 e~ Anod: Oa+ 2 HaO-f 4*--► -*4 OH~. hidroxid de potasiu, KOH. în circuit deschis, tensiunea pilei e de 1,03 V, temperatura e de circa70° şi randamentul maxim, de circa 83% . Pila de temperatură joasă şi de înaltă presiune (v. fig. II) e o pilă hidrogen-oxigen, ai cărei electrozi sînt discuri de nichel poros,' formate prin aglomerarea de praf de nichel, şi al cărei electrolit e o soluţie apoasă de hidroxid de potasiu. în circuit deschis, tensiunea e de circa 1,05 V, temperatura e de 200“‘240°, iar presiunea, de 30***40 at. 25 Pilă fotovoltaică 386 Pilă fotovoltaică Pila de temperatura înalta (v. fig. UI şi IV) funcţionează la temperaturi de peste 400° şi foloseşte electrol iţi solizi sau III. Schema unei pile de combustie de temperatură înaltă. 1) oxid metalic; 2) intrarea gazului combustibil (H2, CO, CH4 ) ; 3) intrarea aerului -j-C02; 4) material ceramic cu carbonat topit. IV. Schema instalaţiei unei pile de combustie de temperatură înaltă asociatăcu un gazogen. 1) carbon; 2) gazogen; 3) ieşirea cenuşii; 4) vapori -f- aer, la temperatură înaltă; 5) gaz combustibil H2+ CO; 6) aer; 7) vapori; 8) schimbător de căldură; 9) apă; 10) gaze calde; 11) CO. HoO; 12) N,; 13) pilă. topiţi. Electrozii pentru oxigen sînt, în general, de oxid de nichel cu adaus de litiu şi prezintă porozitate mare. Electrozii pentru combustibil variază după felul amestecului combustibil; ei pot fi dintr-o pînză de argint, de nichel, de nichel poros, de oţel inoxidabil poros, etc. Tensiunea în circuit deschis variază între 0,528 şi 1,250 V. Pila indirecta (v. fig. V) nu se bazează pe combustia directă la electrozi, ci foloseşte reacţii chimice intermediare; funcţionează Ia temperatura ambiantă şi la presiunea atmosferică. O soluţie oxidoreductoare e redusă ia anod, iar apoi e regenerată de oxidant (oxigen sau aer); în mod analog, o soluţie oxidoreductoare e oxidată la un catod inert (platin sau grafit) şi apoi e regenerată de combustibil (hidrogen sau cărbune pulverizat). i. ^ fotovoltaică. E/t.,f/z.. Pilă electrică care transformă direct energia radiaţiilor luminoase pe baza efectului foto-voltaic. în regiunea de trecere (strat de baraj, regiunea de sarcină spaţială) de la contactele redresoare metal-semiconductor sau semiconductor p-semiconductor n, lumina generează purtători, electroni sau (şi) găuri, cari sînt ulterior antrenaţi (separaţi) de cîmpul propriu al regiunii şi produc un curent în circuitul exterior (sau numai o diferenţă de potenţial în gol, dacă pila nu e conectată la o sarcina). Performanţele unei pile sînt descrise prin: caracteristica tensiune (curent) —-iluminare, tensiunea electromotoare (diferenţa de potenţial în gol), curentul de scurt-circuit, sensibilitatea spectrală (intervalul de lungimi de undă în care funcţionează), randamentul (puterea debitată în sarcină raportată la energia luminoasă absorbită în unitatea de timp), stabilitatea (absenţa efectelor de oboseală), inerţia (capacitatea de a reacţiona la variaţii rapide ale iluminării), etc. Cele mai perfecţionate pile fotovoltaice actuale industriale (fotodiode planare cu Si) dau o tensiune electromotoare (diferenţă de potenţial în gol) de circa 0,5 V, debitează în.sarcină o putere maximă V. Schema unei pile indirecte. /) electrozi metalici inerţi; 2) soluţie oxidoreductoare; 3) membrană; 4) intrarea oxigenului(aaerului) pentru regenerarea electro-litului prin oxidare; 5) intrarea combustibilului pentru regenerarea electrolitutui prin reducere. in ii' i de circa 20 mW sub lumină solară, au un randament de circa 10 • * * 11 % , fiind sensibile începînd din vizibil pînă în infraroşul apropiat (0,6--*4^, maximul de sensibilitate fiind la 0,8[jt.) şi funcţionează fără inerţie pînă la frecvenţe de modulare a luminii de circa 10 kHz. Pilele fotovoltaice mai vechi, folosite încă în tehnica măsurărilor, sînt de tipul metal-semiconductor. Se deosebesc două tipuri constructive (v. fig. /): cu strat de baraj a n t e r i o r (în care lumina străbate numai o pel i-culă metal icăsub-ţire, înainte de a ajunge la stratul de baraj) şi cu strat de baraj posterior (în care lumina traversează stratul semiconductor înainte de a ajunge la stratul de baraj). Astfel de -V Z ' J 1 * \ v/ V 2 -r; 3 * . I. Pile fotovoltaice de tip metal-semiconductor (semnul tensiunii electromotoare corespunde cazului în care semiconductorul e de tip p). o) cu strat de baraj anterior; b) cu strat de baraj posterior; 1) lumină; 2) metal; 3) peliculă metalică; 4) semiconductor. pile se construiesc din următorii semiconductori: Cu20(sensibilitatea 0,2-“0,5 mA/lm), AgS (sensibilitate 2-*-4 rnA/lm, localizată în infraroşu), TIS (sensibilitate 4-*-6 mA/lm, în infra-roşu), Se (sensibil în tot domeniul vizibil). în scopul alimentării cu energie a aparatelor de radfoco-municaţii (şi, poate, în viitor, chiar a unor instalaţii mai importante) se folosesc actualmente excluziv pi lele fotovoltaice cu semiconductori (Ge şi, mai ales, Si). Aceste pile sînt fotodiode (joncţiuni p-n iluminate), fără sursă detensiune electromotoare exterioară, adaptate, la sarcină în scopul -obţinerii unui randament cît mai înalt. Din punctul de vedere constructiv, soluţia preferată e dioda planară, iluminată normal pe faţa p sau pe faţa n (v. fig. II), gro simea regiunii iluminate ne li. Fotodiodă p-n *n regim de pilă fotovoltaică. p) semiconductor de tip p (lacunar); n) semiconductor de tip n (electronic); Rs) rezistenţa de sarcină, între semiconductorii p şi n, strat de baraj. depăşind lungimea de difuziune a purtătorilor (deordinul unui milimetru în Ge, Si). Diferenţa de potenţial în gol e dată de kT t Tr V, curentul de #0 ^ -1sat rezistenţa internă are valoarea R, scurt-circu it e V Ik şi depen- Iso.t{e4^^ — 1) dentă de diferenţa de potenţial la borneF şi, deci, de sarcina jRj-; k e constanta Iui Boltzmann — 1,38-10*16 erg-grad-1, q0 e sarcina electrică elementară q0 = e= 1,6*10“10 C, T e temperatura absolută (grade Kel-vin), It e curentul I asociat cu deplasarea purtătorilor fotoge-neraţi sub acţiunea cîmpului propriu, 7sat e curentul de saturaţie, al diodei. Funcţionarea pilei poate fi Scheme echivalente pentru o fotodiodă regim de pilă fotovoltaică. (v. fig. III). întrucît curentul I rea <3>r , fotodioda are descrisă prin scheme echivalente ^ e proporţional cu ilumina-o caracteristică lineară la iluminări Plia galvanică 387 Pilă termoelectrică nu prea puternice, eventual modificată în sensul turtirii prin conectarea unei sarcini importante (v. fig. IV). Perfor- manţele optimesînt obţinute (v. fig. V) la semiconductorii cu bandă interzisă cu prinsă în intervalul A W^(1 ---l,5)eV; importanţă deosebită la construcţia pilelor are siliciul, cu care randamentul teoretic maxim e de circa 22% (sub iluminare solară), deşi, în practică, nu depăşeşte 10% . PmaxfaM/M2) semiconductori diferiţi din punctul de vedere al substanţei impurităţilor de IV. Caracteristicile curent-i luminare (a) şi diferenţa de potenţial în gol-iluminare (b). l) intensitatea fluxului luminos; Ocurentul; V^di-ferenţade potenţial în gol. V. Puterea maxima PW(JX debitata în sarcina în funcţiune de lărgimea benzii interzise AW la o fotodioda p-n, funcţionînd în regim de pilă fotovoltaică, sub iluminare solară. 1. ~ galvanica. E/t.; Sistem electrochimic care poate să producă energie electromagnetică, parţial sau total, printr-un proces electrochimic, sau care poate să producă şi să absoarbă energie electromagnetică pe baza unor procese electro-chimice. Sin. Element galvanic. în primul caz, sistemul constituie o pila galvanică primară (sin. Pilă electrică, v. Pilă electrică 2); în al doilea caz constituie o pilă galvanică secundară (sin. Acumulator electric). 2. ~ nucleara. Elt., Fiz.: Generator electric care trans- formă direct energia radiaţiilor corpurilor radioactive pe baza efectului fotovoltaic. E constituită din- + - tr-unasau din mai multe pile fotovoltaice (v.), în care, însă, iradierea luminoasă e înlocuită prin iradiere radioactivă (v. fig.). Pila nucleară nu a ajuns la stadiul fabricării industriale, deoarece randamentul actual e mic (circa 1%), descreşte repede cu timpul (din cauza deteriorării materialului semiconductor sub iradiere) şi comportă dificultăţi constructive datorite problemelor de ecranare. Sin. Baterie nucleară, Baterie atomică. a. ~ solara. Elt., Fiz.: Generator electric care transformă direct energia radiaţiilor luminoase (solare), constituit dintr-un mare număr (circa 10 000 de fotodiode— pile fotovoltaice, v.) montate în serie. Pila solară, în stadiul actual, debitează puteri electrice pînă la 100-*«200 W/m2, cu un randament de circa 10*• * 11 % . E folosita în radiocomu-nicaţi i (al imentarea posturilor de emisiune şi recepţie ale satel iţi lor artificial i şi ale rachetelor cosmice, al imentarea receptoarelor şi emiţătoarelor portative, alimentarea liniilor telefonice rurale, etc.). Sin. Baterie solară. 4. ~ termoelectrica. Elt., Fiz.: Pilă electrică a cărei tensiune electromotoare e produsă prin efect termoelectric (efectul Seebeck, v.). Sin. Termopilă. într-un circuit constituit (v. fig.) din două corpuri conductoare diferite 1, 2(metalediferite din punctul de vedere chimic, de bază sau numai din punctul de vedere dopare), avînd joncţiunile (sudurile) la temperaturile'diferite T', T", există o tensiune electromotoare (tensiune termo-electromotoare), E=a12 (X"—T'), a12 fiind coeficientul Seebeck relativ al celor două corpuri, şi circuitul furnisează energie electromagnetică unei rezistenţe de sarcină RPila termoelectrică constituie un mijloc de transformare directă a căldurii în energie electromagnetică, cu un randament încă redus (sub 10% pentru modelele industriale), dar în curs de ameliorare rapidă pe măsura descoperirii de noi materiale semiconductoare adecvate. Din punctul de vedere termodinamic, pila termoelectrică e analogă unui motor termic funcţionînd între două surse de căldură cu temperaturi diferite. Randa- p mentui ei e definit ca raportul r\ = —— Qt" dintre puterea electrică P*- debitată la ieşire în rezistenţa R , şi căldură Q^„, absorbită în unitatea de timp de joncţiunea mai caldă T" (T">T') de la rezervorul termic cu care ea e în contact. La temperaturi T fAt Kt K, damentul 7]=/ ■, Rs, a12,--- \ 2 G1 metrie a dispozitivului (A1!A2 e raportul ariilor secţiunilor transversale ale corpurilor 1, 2), de rezistenţa de sarcină Rs şi de constantele de material ale conductori lor uti I izaţi (a12 ; Klt K2 sînt conductivităţi termice; c^, g2 sînt conductivităţi electrice). Mărirea randamentului, din punctul de vedere al geometriei, impune condiţiaA1lA2^a2K2lGiK1, iar din punctul de vedere al sarcinii, implică adaptarea R.s^R-nt • v unde: jRj t e rezistenţa internă a dispozitivului, \1/2 o, j Sshema unei pile termoelectrice. 1, 2) corpuri conductoare; T‘,T“) rezervoare termiceîn contact cu joncţiunile (T‘ edeviaţiacapului-compas, Ay e deviaţia de înclinare şi e deviaţia direcţiei. Fig. X reprezintă o schemă care asigură mişcări coordonate. Cursorul 5 e legat de giroscopul stabilizatorului de direcţie şi potenţio-metrul P e legat de corpul stabil izatoru Iu i (deci de avion), poten-ţiometrul 2 de coordonare fiind în stabilizatorul longitudinal-transversal ; reostatele7 şi 8sînt elemente corectoare pentru centraj, iar rezistenţa 9 şi reostatul 10 formează circuitul din care se reglează, pentru ca acelaşi pilot automat să poată fi montat pe avioane de diferite tipuri. Circuitele între potenţiomett ul P şi reostatul R formează schema canalului de direcţie, iar c'rcuitele de deasupra reostatului R formează schema de corecţie a direcţiei 9 după înclinarea y. La înclinarea avionului se roteşte şi potenţiometrul 2 faţă de cursorul 4, care e legat de giroscop; deci se produce un semnal între cursor şi punctul X. Schema coordonării mişcărilor. P) potenţiometru legat de corpul stabilizatorului; R) reo-stat; 1 şi 2) potenţiometre; 3'"6) cursoare ; 7 şi 8) elemente corectoare de centraj; 9) rezistenţă; 10) reostat. median al potenţiometrului 2, care se însumează cu cel rezultat din puntea principală. Fiecărei înclinări a navei îi corespunde şi o rotire a direcţiei. 1. Pilot automat. 2. Telc.: în echipamentele de curenţi purtători, sistemul de reglare automată a nivelului la ieşirea din receptor. în funcţiune de nivelul la intrarea în receptor a semnalului de frecvenţă pilot (v.). Dacă nivelul semnalului pilot depăşeşte anumite limite, instalaţia de pilot automat comandă servomecanisme cari asigură reglarea corespunzătoare a nivelului de ieşire, prin introducerea sau scoaterea de reţele corectoare (v.). Pentru a nu pune în funcţiune dispozitivele automate de reglare, în cazul unor perturbaţii de scurtă durată, pilotul automat e echipat şi cu unele elemente de întîrziere. 2. Pilot giroscopic. Av.: Sin. Pilot automat (v.). 3. Pilot, harta-Nav. V. sub Hartă marină. 4. Pilot manual. Telc.: în echipamentele de curenţi purtători, sistemul de reglare manuală a nivelului la recepţie cu folosirea numai a unui indicator-pilot (v.), Acesta din urmă indică nivelul la intrarea în receptor pe baza nivelului semnalului pilot (v.) primit, iar reglarea nivelului la ieşirea din receptor se face manual, în funcţiune de această indicaţie. Sistemul pilot manual e completat, de obicei, şi cu elemente de alarmă (v. Alarmă-pi lot), cari semnalează optic şi acustic, în cazul unei reduceri de nivel peste o anumită limită ş10 mm 212°, p. f slK iJ ; ' IrV9' il /. Luminarea naturală a exponatelor în raport cu aşezarea faţă de ferestre. reproducere a-tablourilor; sectorul administrativ; sectorul tehnic, cuprinzînd diferite aparate tehnice. Partea publică a sălilor de expoziţie are, la intrare, un vestibul lîngă care se găsesc vestiare pentru depozitarea obligatorie a tuturor obiectelor purtate de vizitatori (bastoane, umbrele, serviete, aparate fotografice, etc.), cum şi un stand în care se vînd cataloagele muzeului, reproduceri artistice de pe unele tablouri, cărţi de artă şi de critică, etc. —■ Sălile de expoziţie permanentă conţin, în general, fondul artistic principal al colecţiei de tablouri, clasate după criterii Pînâkîolît 407 Pînen geografice, etnologice sau istorice. — Sălile de expoziţii temporare servesc la prezentarea ocazională sau periodică a unor lucrări cari au un anumit caracter (de ex. expoziţia retrospectivă a unui artist, a unei epoci, a unei şcoli artistice, etc.). în fig. h,mIV sînt reprezentate diferite moduri de amenajare a sălilor de expoziţie ale unei pinacoteci. Depozitul de tablouri cuprinde săli amenajate special, cu rasteluri în cari se introduc şasiuri glisante, (v. fig. V), pe cari sînt fixate tablourile (în general fără rame), astfel încît acestea pot fi scoase şi reaşezate uşor, permiţînd examinarea periodică a tablourilor, în vederea conservării lor, sau studierea lor; în acest scop depozitul cuprinde şi birouri de lucru. V. Depozit de tablouri cu rasteluri şi şasiuri glisante pentru scoaterea şi examinarea lor (la ferestre sînt aşezate mese de lucru pentru cercetători). IV. Dispozitive pentru luminarea artificială, prin plafon. 1) proiectoare pentru luminarea generală; 2) proiectoare pentru luminarea concentrată; 3) plafon translucid. lucrează artişti specialişti; ateliere de copiere, în cari pot lucra eventual studenţi de la institutele de arte plastice; ateliere fotografice; laboratoare pentru analiza materialelor; ate-Iier de tîmplărie; etc. Sectorul tehnic cuprinde: instalaţii de condiţionare a aerului, de încălzire, de răcire, desprăfuire, umidificare, etc., necesare conservări i exponatelor; instalaţi i central izate de pază contra incendiilor şi contra furturilor, cu semnalizatoare electrice, fuzibile automate, etc. i. Pinakiolit, Mineral.: Mn—(Mg, Mn-^LCyBOa]. Borat de mangan şi magneziu natural, din grupul ludwigitului (v.), întîlnit în unele mase dolomitice, sub forma unor mici cristale tabulare negre, cu luciu metalic. 2. Pincsn. Chim.; Dihidro-pinen. Hidrocarbură saturată din seria monoterpenoidelor b ic ic I ice, al cărei schelet stă la baza unor monoterpenoide b ic ic I ice naturale, conţinînd o legătură dublă, cum sînt a- şi ^-pinenul, — componentul principal al uleiului de terebentină. Pinanul există în două forme stereoisomere (cis şi trans), fiecare dintreele avînd isomeri dextrogiri şi levogiri: (—)-cis- pinanul are p. f. 165°; iar (-^17 = 1,4624, dl° =0,8562, -)-trans-pinanul are p.f. 162°, dl = 0,8519 şi „17 = 1,4590. CH, CH, II. Dispozitive de luminare a exponatelor prin luminare naturale. dirijată. * a şi b) prin panouri reflectante; c) direct pe perete; 1) panou reflectant; 2) plafon; 3) fereastră. Sectorul educativ-cultural cuprinde: o sală de conferinţe, cu aparatele necesare pentru prezentarea tablourilor şi pentru proiecţi i, şi o bibi iotecă de special itate, cu depozituI şi anexele respective. Sectorul administrativ cuprinde birourile pentru personalul ştiinţific şi pentru cel adm nistrativ (contabilitate, pază, etc,). cum şi depozite de materiale. Atelierele pentru restaurarea şi reproducerea exponatelor se compun din: ateliere de restaurare propriu-zisă, în cari u4 “ 1' ■?' D ' Pinanul nu se găseşte în natură; se obţine prin hidrogenarea blîndă, în prezenţă de platin, a (+) - şi a (•— )-oc-pinenilor sau a (—*)-p-pinenu!ui. Hidrogenarea pineni-lor în prezenţă de nichel drept catalizator conduce la un amestec de cis- şi trans-pinani. 3. Pinasâj pl. pinase. Nav. V. sub îmbarcaţiune. 4. Pinch, efect Fiz., Elt. V. Reostricţiune. 5. Pincops, pl. pincopsuri. ind. text.: Ţevi de format mic, cu fir de bătătură, obţinute la maşinile de filat cu inele, şi cari pot fi folosite direct în suveică, la ţesut, fără a mai fi canetate. Azi se filează firele de bătătură pe ţevi mari, ca şi cele de urzeală (warcops), şi apoi firele se trec, prin canetare, pe ţevi cu dimensiuni mici, pentru a încăpea în suveică. Maşinile cu inele pentru obţinut firele de bătătură în pincopsuri au inele cu diametrul mai mic decît cele pentru obţinut ţevi de formate mari. 6. Pinen, pl. pir.eni. Farm.: Hidrocarbură din clasa terpe-nelor biciclice, grupul pinanului. Se prezintă sub formă de a-pinen şi (3-pinen, cel mai răspîndit fiind a-pinenul, care se găseşte alături de (3-pinen în numeroase uleiuri eterice, şi, în special, în uleiul de terebentină, care conţine 70*"90% a-pinen. Uleiul de terebentină se obţine prin distilarea cu vapori de apă a balsamului secretat de diferite specii de conifere. Cei doi pineni se separă greu unul de altul, prin distilări fracţionate repetate. Pinenul natural e fie dextrogir, fie levogir, iar produsul sintetizat e racemic. CH a-pinen 3-pinen (neopinen) 0L-Pinenul se prezintă sub formă de lichid incolor, cu miros de ulei de terebentină, cu d= 0..86, cu p.f, 155°, insolubil în apă şi miscibil cu disolvanţii organici. E instabil faţă de agenţii chimici de oxidare sau de hidratare. fi-Pinenul are d. 0,865 şi p.f. 162-*-163°, celelalte caracteristici fiind asemănătoare cu ale oc-pinenului. Pineză 408 Pinna Molecula de pinen fixează clorul, bromul, etc.; adiţionează acidul clorhidric (gaz), cu formarea unei mase albe, cristaline, cu p. t. 131°, cu mirosul şi consistenţa camforului (c I o-r u r a de b o r n i I), numită impropriu camfor artificial. Prin hidrogenare catalitică, în prezenţa p f at inului, pinenii trec în pinan (v.). Prin încălzire la 250°, pinenii se isomeri-zează şi trec în dipenten, iar la 350° se obţine o terpenă aciclică, aloocimenul. Pinenul e folosit în industria lacurilor şi a vopselelor ca disolvant, şi, în industria chimică, la prepararea camforului sintetic. 1. Pinezâ, pl. pineze.Tehn., Desen: Sin. Cui de planşetă (v, sub Cui 1). 2. Pingea, pl. pingele. Ind. piei.: Piesă de talpă, egală în lungime cu circa 1/2 din lungimea tălpii exterioare, care se fixează pe partea inferioară a încălţămintei, în porţiunea din faţă. Pingeaua poate fi: pingea exterioară sau de uzură, în care caz vine în contact direct cu planul de sprijin, şi pingea interioară, aşezată între încălţăminte şi talpa exterioară de uzură. Operaţia de fixare a pingelei pe încălţăminte se numeşte pingeli re (pingelit). s. Pingeiire. Ind. piei. V. sub Pingea. 4. Pinion, pl. pinioane. 1. Arh.: Porţiunea superioară a unui perete frontal exterior, triunghiulară sau poligonală, cuprinsă între planşeul podului şi versantele unui acoperiş cu două versante, şi care e destinată să închidă, la capete, podul clădirii, şi să servească drept reazem extrem pentru coama şi panele acoperişului. Pinionul poate fi un calcan simplu, uneori cu deschideri pentru luminarea podului (eventual a mansardei), sau poate constitui un element arhitectonic foarte important, în special cînd face parte dintr-un perete de faţadă aşezat spre stradă. Pin ioanele au fost folosite mult în ţările din Nordul Europei centrale şi occidentale, în Evul Mediu şi în Renaştere. în oraşele din aceste ţări, casele aveau o faţadă relativ îngustă, aşezată spre stradă, şi se terminau, de obicei, cu pinioane, astfel încît coronamentul străzii avea un contur caracteristic, în dinţi de ferestrău. 5. Pinion. 2. Mş., Tehn.: Roată dinţată cu număr mic de dinţi, fără spiţe, care intră în componenţa angrenajelor cu raportul de transmisiune mai mic decît 1/5 (v. fig. /). în unele cazuri, pinion se numeşte numai roata conducătoare dintr-un angrenaj. Pinionul poate avea danturi variate (cilindrică, conică, eîicoidală sau h i po idă), cu dinţii drepţi sau înclinaţi. Dacă diametrul D al pinionului e D<1,8d, unde d e diametrul arborelui, dinţii pinionului se prelucrează direct pe arbore. Pinioanele cu diametrul £>^100--*120 mm se execută, de obicei, din bare de metal, prin matritare, rulare, frezare sau turnare. La pinioanele turnate din oţel, grosimea minimă a obezii e s^lm, m fiind modulul danturii, iar la cele turnate din fontă, sj>2,5 m. în anumite cazuri (de ex. cînd e necesară o funcţionare fără zgomot), pinionul angrenajului se execută din materiale nemetalice (materiale plastice, cauciuc, piele, etc.). Pin ioanele se folosesc în construcţia de maşini, pentru transmiterea mişcării de rotaţie cu reducerea turaţiei. în construcţia de automobile se numeşte pinion oricare dintre roţile dinţate ale cutiei de viteze, ale diferenţialului, ale mecanismului de distribuţie, etc.; există totuşi unele excepţii, cum sînt roata dinţată mare a grupului conic al diferenţialului sau roata dinţată cuplată cu demarorul, cari se numesc coroane. Pinioanele de automobil pot fi cu dantură cilindrică, conică, eli-coidală sau hipo-idă, cu orice număr de^ dinţi (v. fig. //).în general, la automobile se folosesc pinioane cilindrice sau conice, cu dinţi înclinaţi sau curbilinii, deoarece a-ceste danturi asigură o funcţionare mai silenţioasă ; pinioanele ba-ladoare au dinţi drepţi, pentru a permite angrena- *) arbore cardanic; 2) pinion de atac; 3) coroana rea CU pinioanele diferenţialului ; 4) pinion satelit; 5) pinion planetar; fjxe 6) arbore planetar; 7) caseta sateliţilor; 8) carter; 9) capac; 10) trompa diferenţialului. Exemple: Pinion balador: Sin. Balador (v.). Pinion de atac: Pinion (v. 2, fig. 11) care e angrenat cu coroana dinţată a diferenţialului unui autovehicul, şi care primeşte mişcarea de la motor şi o transmite la roţi, prin intermediul casetei sateliţilor şi al arborilor planetari. în general, se construiesc pinioane conice, cu dinţi drepţi, înclinaţi sau curbilinii, sau pinioane h i po ide; uneori, la autovehicule cu tonaj mare, pinionul de atac e un şurub-melc (v. şî sub Mecanism cu roţi dinţate, sub Mecanism). Pinion de distribuţie: Fiecare dintre pinioanele mecanismului de antrenare al distribuţiei unui motor cu ardere internă, Exempiu: pinionul calat pe arborele cu came (v. fig. X/, sub Arbore 1). Pinion planetar: Pinion (v. 5, fig. II) asamblat cu arborele planetar al unui diferenţial de autovehicul, şi care primeşte mişcarea de la pinionul satel it (cu care se angrenează) şi o transmite la roată, care e calată pe arborele planetar. Pinion satelit: Pinion conic, montat pe crucea sateliţilor diferenţialului unui autovehicul, care e angrenat cu pinionul planetar (v,), şi care, prin învîrtire, imprimă celor doi arbori planetari rotaţii egale şi de sensuri contrare (v. 4, fig. II). în curbe, cînd planul de simetrie al sistemului format de roţile din faţă ale autovehiculului e aproximativ perpendicular-pe raza de curbură, pinioanele satelite se învîrtesc şi astfel vitezele unghiulare ale celor două roţi din spate ale vehiculului diferă una de alta (viteza unghiulară.a roţii exterioare fiind mai mare decît cea -a roţii interioare, ceea ce evită patinarea roţilor). 6. Pinna. Paieont.: Gen de lamelibranhiat, anisomiar, cu cochilia triunghiulară, înaltă, subţire şi deschisă în regiunea -----------fel ii m z^jsj VZZTZZl /. Pinion. Oobadă; 2) dinte; D) diametru; L) lungime; p)pas; s) grosimea minimă a obezii. Pinnipedia 409 Pinten de baraj Pinna sp. Phoca. o) femur; b) canin. palială. Stratul prismatic era bine dezvoltat, iar cel sidefos, subţire, nu apărea decît pe mici suprafeţe. Primele specii se cunosc din Devonian; azi Pinna trăieşte pş fundurile nisipoase. îngropată cu umbone!e în nisip. în ţara noastră se cunosc speciile Pinna sp., dinTor-tonianul din Munţii Apuseni; Pinna hartmanni, de la Cristian-Braşov, etc. 1. Pinnipedia. ZooL, Paleont.: Mamifere carnivore adap- tate la viaţa marină, cari trăiesc în apropierea coastelor şi se pot urca şi tîrî pe ţărm. Au cor pul fuziform, cu membre scurte, transformate în palete înotătoare. Sînt reprezentate azi prin trei genuri: Otaria (otarii), din regiunile antarctice, avînd membrele posterioare relativ mobile; Phoca (Foca), cu membrele posterioare acoperite a-proape în întregime de pielea corpului; Trichechus (morsa), care trăieşte numai în mările arctice şi care se deosebeşte de primele două genuri prin caninii săi superiori, transformaţi în adevărate defense. Toate genurile acestei familii sînt cunoscute începînd din Miocen şi sînt reprezentate prin specii foarte puţin diferite de cele actuale. 2. Pinnoit. Mineral.: MgB204*3 H20. Borat de magneziu hidratat, natural, întîlnjt în unele zăcăminte de kainit (v.). Cristalizează în sistemul tetragonal, găsindu-se mai rar în cristale, mai frecvent în mase compacte, cu spărtura strălucitoare. Are culoarea galbenă, duritatea 3---4, gr. sp. 2,3 ş indicii de refracţie 0 = 1,565 şi £=1,575. 3. Pinnularia. Paleont.: Algă silicioasă din grupul diato-meelor penate, foarte frecventă în diatomitele de apă dulce. Frustulele aveau un contur oval alungit, uneori cu capete măciucate şi cu striuri transversale şi netede, foarte subţiri. Specia Pinnu Iar ia gibba Ehr. e cunoscută în ţara noastră din diatomitele de la Filia (Transilvania). 4. Pinolâ, pl. pinole. l/t., Mş.: Axul păpuşii mobile (v. sub Păpuşă), în care se fixează, fie un vîrf de susţinere a unui capăt al piesei care se prelucrează, fie — cu sau fără port-unealtă —o unealtă pentru o operaţie de găuri re axială, de filetarecu filiere sau cu tarozi, etc. Deplasarea axială a pinolei se face cu ajutorul unei roţi de mînă, fie indirect, prin intermediul unui şurub (v. fig. II sub Păpuşă), fie direct, dacă pinola e filetată la exterior. 5. Pînot. Agr.: Soi de viţă de vie nobilă, de origine franceză, producătoare de vin de calitate superioară. Se deosebesc: / Pinot negru: Soi care are coarde roşieticedegrosimemijlocie; are frunze cu trei sau cu cinci lobi; ciorchini mici, cilindrici; boabe mărunte, rotunde, îndesate, de culoare neagră-violetă şi cu miezul foarte dulce, cari dau 74--*80% must. E un soi autofertiI, căruia i se aplică, de obicei, tăieri lungi. Rezistă bine la mană, la făinare şi la ger. Ajunge timpuriu la maturitatea deplină, între sfîrşitul lunii august şi a treia decadă a lunii septembrie. Producţia de struguri atinge, în regiunile de şes, 3400---3800 kg/ha ; în regiuni le de deal e puţin mai mică. Din această viţă se obţin vinuri roşii pentru masă şi pentru şampanizare, de calitate superioară, cu tăria de 13”*15° alcool şi cu aciditatea totală de 3***7,6 g/l. E raionată în toate regiunile viticole din ţară. Sin. Pinot noir, Burgund. Pinot cenuşiu: Soi care are aceleaşi caractere morfologice ca şi soiul Pinot negru, cu excepţia că boabele sînt cenuşii-violete. Ajunge la maturitatea deplină în prima jumătate a lunii septembrie. Producţia variază între 2000 şi 4600 kg/ha. E unul dintre soiurile cele mai valoroase pentru producerea de vin alb. Se vinifică pur sau în amestec cu Riesling, Muscat Ottonel, Chardonnay. Vinul are tăria de 14* * * 15° alcool şi aciditatea de 3,18—4,7 g/l. E raionat în multe regiuni viticole din ţară. Sin. Pinot gris, Rulanda. Pinot alb: Soi care aceleaşi caractere morfologice ca şi soiurile Pinot negru şi Pinot cenuşiu, cu excepţia culorii boabelor, care e albă. Dă vinuri de calitate superioară, foarte alcoolice, Jlcoroase. 6. Pinoti vin Agr.; Vin obţinut din struguri de viţă de vie de soiul Pinot (v,), şi anume de culoare albă din Pinotul^alb şi Pinotul cenuşiu, şi de culoare roşie din Pinotul negru. în general, vinul Pinot are un grad alcoolic ridicat, în special cel provenit din podgoriile Murfatlar şi Dealul Mare. De asemenea, se obţin vinuri Pinot da calitate bună în. mai toate regiunile viticole din ţară. 7. Pinten, pl. pinteni. 1. Tehn.: Proeminenţă, în general la capătul unei piese, care serveşte ca Iimitor de cursă, ca locaş de articulaţie (în care caz are o gaură prin care trece un bulon de articulaţie), etc. Pintenul poate fi escamotabil sau neesca-motabil. Exemple: pinten la culisa de locomotivă, pinten la capul de cruce cu o glisieră al unei locomotive, etc. 8. Pinten. 2. Hidrot.: Sin. Epiu (v.). 9. Pinten. 3. Tehn. mii.: Lucrare fortificată de apărare, amenajată cu un vîrf ascuţit. 10. Pinten. 4. Nav.: Structură proeminentă, formată din una sau din mai multe bare, aşezată pe un catarg pentru susţinerea, de exemplu, a unei saule de semnale, sau pe bordaj, pentru susţinerea axului elicei, etc. 11. Pinten. 5. Nay.: Structură la prora navelor de luptă de construcţie mai veche, pentru izbirea şi găurirea bordajului navelor inamice, în vederea scufundării lor. 12. Pinten. 6. Nav.: Proeminenţă submarină a unui gheţar. 13. Pinten. 7. Topog.: Vîrf mic, pe coasta unui deal sau a unui munte, către piciorul lui. 14. Pinten. 8. Mine: Sin. Banchiză (v. Banchiză 2). 15. Pinten, ciocan cu . Ut.: Sin. Ciocan planator cu pinten (v. sub Ciocan 1). 16. Pinten de baraj. Hidrot.: Element de construcţie al barajelor, constituit în general dintr-o prismă de beton, de II. Baraj cu pinteni multipli. 1 I. Distribuţia presiunilor sub talpa unui baraj. 1) Ia baraje fară pinten; 2) la baraje cu pinten. III. Armarea pintenului la baraje de beton. 1) armatura; 2) perdea de etanşare. cbicei cu secţiunea transversală în formă de trapez cu baza mare aşezată în sus, incastrat în terenul de fundaţie şi care Pinten de dîg 410 Pinten de dîg serveşte în următoarele scopuri: asigură legătura dintre baraj şi terenul de fundaţie; măreşte rezistenţa la forfecare a barajului; măreşte siguranţa la lunecare şi la răsturnare a barajului; micşorează infiltraţiile pe sub fundaţia barajului; asigură legătura dintre corpul barajuluj şi perdeaua de palplanşe sau de injecţii de impermeabiIizare. riale, pintenii se execută din beton. La barajelede anrocamente, pintenii constituie, de asemenea, fundaţia ecranelor, Pentru a IV, Baraj deversor cu pinten amonte şi aval, 1) corpul barajului; 2) pinten amonte; 3) pinten aval; 4) perdea de etanşare; 5) drenuri. V, Baraj în arc. a) vedere ; b) secţiune ; 1) corpul barajului; 2) pinten ; 3) injecţii de consolidare. VI, Baraj cu placi. 1) placa barajului; 2) pinten; 3) 4) perdea de etanşare. pila ; Baraj cu placă deversantă. 2) pinten amonte; 3) pinten aval. La barajele de beton La barajele de greutate de beton, pintenul, construit de obicei în amonte,serveşte în principal la asigurarea fundaţiei la forfecare şi la lunecare. Deoarece în dreptul pintenului se produce o concentrare puternică de eforturi (v. fig. /), pentru a evita suprasolicitarea pintenului se pot executa pinteni multipli (v. fig. //). Cînd solicitarea la forfecare e foarte mare, pintenul se armează puternic (v. fig. III). Deoarece determinarea prin calcul a eforturilor în aceste elemente de construcţie e dificilă, acestea se determină prin modelare, pentru lucrările importante. La barajele de greutate deversoare se construieşte în majoritatea cazurilor, şi un pinten aval (v. fig. IV), pentru a proteja barajul de eroziunile din aval. arc, pintenul reprezintă, de obicei, chiar fundaţia barajului (v. fig. V). La barajele cu plăci sau cu arce multiple, plăcile sau arcele reazemă pe un pinten (v, fig, VI), iar cînd unele deschideri au plăci deversante se amenajează şi un pinten aval (v. fig. V/l). La barajele cu pile şi cu vane se amenajează, de cele mai mu Ite ori, pinteni amonte şi aval (v. fig, VIII), cari îndeplinesc funcţiuni multiple. La barajele de pămînt omogene, cu nuclee sau cu ecrane de argilă, rolul şi construcţia pintenilor sînt analoge cu ale pintenilor pentru diguri (v. Pinten de dig). Cînd ecranele sau nucleelesînt executatedin beton sau din alte mate- î) pilă; 2) radier; 3) pinten amonte; 4) pinten aval. permite deformarea Iiberă a ecranului, în unele cazuri, se asigură rezemarea articulată a acestuia pe pinten (v. fig, IX), IX. Pinteni de baraje de pămînt. a) pinten cu ecranul amonte înecat;b) pinten cu ecranul amonte articulat; 1) plăcile prefabricate de beton armat ale ecranului; 2) pinten de beton turnat; 3) straturi de asfait cu inserţie de pînză de prelată; 4) beton asfaltic; 5) placă de sprijin de beton armat; 6) pietriş mărunt îndesat; 7) pinten de beton turnat; 8) puţuri de cimentare. Pinten de dig,Hidrot,: Element de construcţie al digurilor, constituit dintr-o prismă de argilă sau de beton, de obicei /. Baraj de pămînt omogen cu pinten central. 1) corpul barajului; 2) pinten. J> S II. Baraj de pămînt cu nucleu de-etanşare şi pinten, 1) corpul barajului; 2) nucleu; 3) pinten. cu secţiunea transversală în formă de trapez cu baza mare aşezată în sus, incastrat în terenul de fundaţie al digului, Pinulă 411 Pionier ///. Baraj de pămînt cu ecran de etanşare şi pinten. 1) coroul barajului; 2) ecran; 3) pinten. IV. Baraj de pămînt executat prin hidromecanizare* cu pinteni rezultaţi din săpătura pentru digule* ţele de retenţie. 1) corpul barajului; 2) diguleţe de retenţie; 3) pinteni. pentru a face legătura între acesta şi teren şi a micşora infiltraţiile prin fundaţia digului si fenomenele de sufuziune. La digurile omogene, pintenul se aşază, de obicei, în partea centrală a digului şi se execută din acelaşi materia! ca şi acesta (v. fig. /). La digurile cu nucleu de etanşare (v.) sau cu ecran de etanşare (v.), pintenul se execută din acelaşi material ca şi acestea (argilă, beton argilos) şi serveşte şi ca fundaţie a lor (v. fig. II şi III). La digurile mari, cu ecrane şi nuclee executate din alte materiale decît argila sau decît betonul argilos, alcătuirea pintenuiu i e mai complexă (v. Pinten de baraj). La digurile executate prin hidromecanizare (v,), cînd trebuie să se execute şi mici diguri laterale de retenţie (v. fig. IV), cari pot fi executate din materiale locale extrase din terenul de fundaţie al digului, în săpăturile executate pentru realizarea acestor diguri mici pot fi amplasaţi doi pinteni, unul în amonte şi altul în aval. 1. PinuSâ, pl. pinule. 1. Topog.<: Placă mică de metal care are, în lungul ei, o fantă cu fir de vizare, montată la fiecare dintre cele două capete ale unei alidade cu pinule, perpendicular pe rigla alidadei, astfel încît cele două fire de vizare ale pinulelor alidadelor determină un plan. V. ş] AIi-dadă cu pinule, sub Alidadă. 2. Pinuîâ. 2. Topog.: Deschiderea (fanta) care serveşte la ducerea perpendicularelor cu ajutorul echerelor topografice de arpentor. s. Pinulâ, 3. Bot,, Paleont.: Fiecare dintre frunzuliţele cari constituie o frunză compusă de ferigă. Sin. Fofiolă. V. şi sub Fii icaIae, 4, Pinus. Paleont. V. sub Pin. 5. Pinzgau, Zoot.: Rasă de bovine originară din Alpii austriaci, răspîndită în ţara noastră, în special, în Munţii Apuseni, în regiunea Braşov şi în nordul regiunii Suceava, Culoarea corpului e roşie-brună, cu o dungă albă care porneşte de la greabăn, se întinde de-a lungul spinării, se lăţeşte pe crupă şi continuă pe pîntece pînă la membrele anterioare, Are uneori brăţări albe pe antebraţe.şî pe gambe. înălţimea la greabăn e de 140'"160 cm la tauri, şi de 128—* 140 cm la vaci; greutatea variază între 850 şi 950 kg la tauri şi între 500 şi 650 kg la vaci. E o rasă de munte, rezistentă, puţin pretenţioasă, bună pentru muncă. Dă o producţie mare de carne de bună calitate şi o producţie de lapte de 2500--3500 l/an. >• 6. Piocianina Chim. biol.: Colorant albastru fenazinic cu proprietăţi antibiotice, produs de Baci11us pyocyanus, care se dezvoltă pe unele răni purulente. Piocianina e un compus eterociclic şi are rolul de pigment respirator în celula bacteriei, intervenind în fenomenele de oxidoreducere. Din punctul de vedere chimic, piocianina e semichinona 10-metil-1-fenazinonei şi e rsomeră cu 10-metil-3-fenazinona. O H ij H H C N C C N C Hcf 8XC/9^C/iX2CH HC7>8VC/9^C/iS2CH I II I II I il I I HC?, C.^C^BCH HC^C^C^C-O H I H H Ni\r l CH* piocianina (10-meti l-1-fenazinonă) ch3 isopiociani nă (10-meti l-3-fenazinonă) Prin reducenea parţială a piocianinei se formează radicali-ioni coloraţi, paramagnetici, iar prin reducerea completă iau naştere dihidro-derivaţi incolori, diamagnetici. 7. Piocianina. Chim., Farm,: Amestec de N-pentametil-pararozanilină şi de N-hexameti l-pararozan i I ină (derivaţi {(CHj)NH—} C-C (CH3)2N_C^ V xc=c \ H H \ (CH3)2N—-C H H C—C ✓ V Nc=c/ H H / c~c H C= / sc= H ,N(CH3)2 cr N-hexameti l-pararozanili nă {N-pentameti l-pararozanili năj N-alchilaţi ai pararozanilinei); coloranţi bazici din clasa tri-fenilmetanului. Produsul e solubil în apă, în alcool, cloroform, glicerină; e insolubil în eter. Soluţiile apoase sau alcoolice sînt violete; se descompun după un anumit timp sub acţiunea luminii. Se întrebuinţează, în cantităţi mari, la fabricarea cernelii violete, a panglicilor pentru maşini de scris, a creioanelor de copiat. Se întrebuinţează,deasemenea, în terapeutică, fiind toxică pentru germenii gram-pozitivi, şi ca antihelmintic. Se păstrează în vase colorate, bine închise. Sin. Methylrosanilinum chloratum; Pioctaninumcoeruleum; Clorură de metilrozani Iină; Violet de metil; Metil-violet; Violet de genţiană; Piocten; Apionină, 8. Piocten. Chim.: Sin. Piocta-nină (v.), 9. Pionier, pl. pioniere. Ut,: Banc de lucru uşor, transportabi I şi uşor de montat în diferite locuri de lucru pe şantier, echipat cu o menghină pentru ţevi (v.sub Menghină), şi care serveşte la prinderea ţevilor pentru a le prelucra (prin tăiere, filetare, îndoire, etc.) sau pentru a le asambla cu alte ţevi sau cu fitinguri ori cu armaturi de ţeavă. E constituit dintr-un cadru rigid, triunghiular, care !a partea superioară poartă menghina şi e articulat cu un picior de fixare, iar la partea inferioară e articulat cu o platformă pentru fixare pesol. Pentru punereaîn poziţia de lucru, piciorul articulat e fixat cu ajutorul unei mici platforme (pentru unelte, fitinguri, etc.), care e articulată cu cadrul triunghiular mai sus de jumătatea înălţimii lui, iar platforma inferioară se rabate Pionier. 1) menghină de ţeavă, cu articulaţie; 2) articulaţia menghinei; 3) suportul menghinei; 4 ş< 5) trepied cu un picior articulat (5); 6) platformă pentru scule; 7) platformă pentru fixare pe sol. Pionier 412 Piperidină pe sol (v. fig.)î 'n timpul lucrului, lucrătorul calcă pe această platformă. Sin. Menghină de cîmp, Menghină portativă. 1. Pionier, pl. pionieri. Tehn. mii.: Militar din unităţile instruite special în vederea executării lucrărilor de construcţie necesare operaţiilor militare. 2. Piponoi. Chim., Farm.: Sin. Parkinsan (v.). 3. Pipa, pl. pipe. 1. Fund.: Tub cu diametrul mare, fixat la ecluza de aer a chesoanelor pneumatice pentru fundaţii cu aer comprimat, pentru a permite evacuarea materialului rezultat din săpare şi introducerea materialelor (beton, piatră, unelte, etc.) necesare executării lucrărilor în camera de lucru, fără a fi nevoie de varierea presiunii aerului (adică de realizarea presiunii atmosferice sau a presiunii înalte) în celelalte compartimente ale chesonului (sas, cameră de lucru, ecluză). Pipele sînt închise la ambele capete cu capace etanşe, şi sînt echipate cu conducte de alimentare şi de evacuare a aerului comprimat. Capacele se deschid alternativ, după realizarea îp pipă a presiunii înalte sau a presiunii atmosferice. V. şî Cheson cu aer comprimat, sub Cheson 1. 4. Pipa. 2. /vis.; Piesă rotitoare acapului distribuitor(v.sub Cap funcţional) al unui motor cu electroaprindere, prin carese închid succesiv cir cuitele electrice de înaltă tensiune ale bujiilor motorului. Sin. Lulea, Perie, Rotor. 5. Pipa. 3.Ind. hîrt.: Cot de oţel antiacid (v. fig.), fixat la gura de golire a fierbătoarelor fixe discontinue de celuloză şi semicelu-loză (v. sub ,Fierbător). 6. Pipă. 4. Elt.: Piesă tubulară de porţelan folosită în instalaţiile electrice de joasă tensiune. Cel mai frecvent, pipa e un tub curbat la un capăt cu 90° şi avînd la celălalt capăt filet exterior; serveşte la protecţia intrării conductelor electrice prin pereţii exteriori contra pătrunderii apei de ploaie, 7. Pipa. 5. Ind. text.: Aparat folosit în procedeele continue de finisare a ţesăturilor de bumbac, construit (v. fig.) din lemn, din lemn căptuşit cu oţel inoxidabil, sau numai din oţel inoxidabil, echipate sau nu cu sisteme de încălzire. La partea superioară a pipei se găseşte un dispozitiv de încăr- care echipat cu palete, în vederea depunerii ^ţesăturilor în falduri regulate. în braţul lung al pipei se formează astfel o coloană de ţesătură, depusă în falduri, care alunecă spre partea curbă. La capătul braţului scurt se găsesc inele de porţelan prin cari ţesătura e condusă spre dispozitivul de antrenare, care o dirijează spre maşina următoare. Pipele sînt folosite pentru depozitarea ţesăturilor imbibate cu soluţii de descleire, în vederea desăvîrşirii acţiunii agenţilor de descleire; la depozitarea după im-bibarea prealabilă pe foulard, cu soluţii de albire, în vederea desăvîrşirii acţiunii agenţilor de albire; la tratarea continuă cu soluţii de albire sau de acidu-lare; la aburire a ţesăturilor imbibate în prealabil pe foulard, Gura de golire şi pipa fierba-torului. 1) gura de golire; 2) pipă; 3) ramificaţii pentru abur; 4) ramificaţie pentru soluţie şi apă de spălare. Pipă pentru albire cu clor. 1) ţesătură; 2) ţeavă pentru adus lichidul de albire. cu hidroxid de sodiu, de exemplu în aparatul de construcţie sovietică ZVA-2. 8. Pipa. 6. Ind. aiim.: Ustensilă pentru fumat tutun, format dintr-o parte mai groasă şi scobită, în care se pune tutunul (capul), şi dintr-un tub, uneori îndoit. După felul materiei prime din care e confecţionat capul, pipele pot fi de humă, de spumă de mare, de porţelan, de lemn, etc. Sin. Lui ea. 9. Pipăitor, pl. pipăitoare. Ind. text. V. Palpator. 10. Pipe-stilf. Ind. petr. V. Distilare primară, sub Distilare 1, 11. Piper. Bot., Ind. alim.: Fructul arbustului Piper nigrum L., din familia Piperaceae, cultivat, în general, în India şi în Extremul Orient. După modul de preparare a acestor fructe, se deosebesc: piperul negru, care se obţine prin uscarea fructelor înainte de a ajunge la maturitate completă, şi piperul alb, care se obţine prin decorticarea fructelor coapte. Piperul e un condiment care conţine un ulei eteric, în proporţia de 1 *• *2%, un alcaloid, piperina (C5NC12H1903), în proporţia de 4---9%, substanţe grase, amidon, etc. 12. ~ roşu. Ind. alim.: Sin. Boia de ardei (v.). 13. ulei, de Jnd. alim., Ind. chim.: Ulei eteric care se obţine din piperul negru (v. sub Piper). Se recoltează din decembrie pînă în aprilie, ramurile cu boabe fiind expuse ia soare, pentru uscare. Extracţia uleiului se face prin antrenare cu vapori de apă, cînd se obţine, cu un randament de 1 •••2,6%, un ulei incolor pînă la verde deschis, cu miros asemănător felandrenului şi cu gust caracteristic. Are d. 0,873***0,916; [a]D= —10°0'--- + 3°0'; «^=1,480—1,499; indicele de aciditate pînă la 1,1; indicele de esterificare 0,5***6,5; indicele de esterificare după acetilare 12—22,4; e solubil în 10—15 volume alcool 90%. Conţine: l-a-felandren (componentul principal), a- şi (3-pinen, dl-limonen, piperonal, dihidrocarveol, (3-cariofi len. Uleiul de piper se falsifică cu terpene sau cu sescviter-pene, cu felandren, dipenten. Se foloseşte la aromatizarea conservelor de carne, a sosurilor, a supelor, şi în unele băuturi şi lichioruri. Se foloseşte, de asemenea, în parfumerie, în special în compoziţiile de tip oriental, cărora le dă o nuanţă aromatică greu de identificat. 14. Piperaceae. Bot.: Familie de plante ierboase sau lemnoase, scadente, cu foile, de cele mai multe ori, alterne (uneori verticilate), cu un stipul opozit, caduc, cu flori mici, dispuse în spicuri amentiforme, lungi, ermafrodite, şi cu .fructul sub forma de boabe. Genurile principale sînt: Piper, Chavica, Peperomia, Lacistema, etc. Familia Piperaceae cuprinde plante exotice tropicale, de la cari se folosesc fructele şi frunzele, cu proprietăţi balsamice, aromatice, etc. îs. Piperazidinâ. Chim., Farm.: Sin. Dietilendiamină (v.). ie. Piperazinâ. Chim., Farm.: Sin. Dietilendiamină (v.). 17. Piperidină. Chim.: Hexahidropiridină. Combinaţie eterociclică, care se găseşte în stare liberă în cantitate mică în piperul negru şi în tabac şi, în proporţia de 4,5%, în planta uscată de Psylocaulon absimile. Nucleul piperidinei se găs.eşte în pi-perină (v.) şi în alcaloizii din cucută, lobelia, rodii, coca, plantele solanee şi în morfină. E un lichid limpede, incolor, cu miros amoniacal, cu «20 h2 c ,c' XCH, f. "106°; d; HSC v-i i2 XNT CH» H p.ţ. —9 ; p. 1W , u4 0,860; ^=1,4530. Se amestecă cu apaşi cu alcoolul în orice proporţie; formează un monohidrat cu p. t. —14°; se usucă pe sulfat de calciu sau prin distilare azeotropă cu benzen sau tricloretilenă. Piperidină e un bun solvent pentru numeroase combinaţii organice. Are caracterul şi comportarea unei amine secundare şi e o bază mai puternică decît alte amine; constanta sa de bazici-tate Ia 25° e 158x10-*. Piperînă 413 Pir crestat Piperidina poate fi alchilată şi acilată la azot; cu acidul azotos dă o nitrozoamină. Oxidată cu nitrobenzen, la 250***260°, sau cu acetat de argint în acid acetic, la 180°, trece în piridină. Apa oxigenată 3% atacă şi ea nucleul piperidinic şi îl transformă, prin intermediul unei aminoaldehide aciclice şi prin eliminare de apă, în tetrahidropiridină. Piperidina nesubstituită în nucleu rezistă la degradarea oxidativă; ciclul piperidinei poate fi distrus numai cu permanganat de potasiu. Piperidina substituită poate fi uşor scindată. Procedeul folosit cel mai frecvent pentru obţinerea piperidinei şi a derivaţilor săi consistă în reducerea piridinei şi a derivaţilor ei, reducere care se poate real iza cu diferiţi agenţi reducători, ca sodiu în alcool, zinc şi acid clorhidric, catalitic, cirhidrogen, în prezenţa de platin sau de nichel Raney, electro-litic în acid sulfuric cu catod de plumb. Hidroliza piperinei, realizată cu hidroxid de potasiu, conduce de asemenea la piperidină. Se poate obţine sintetic, prin ciclizarea clorhidratului 1,5-diamino-pentanului (cadaverină), prin încălzire la 300°. Piperidina e mult utilizată în laborator, atît ca solvent şi catalizator, acolo unde e necesară eliminarea apei dintr-un sistem, cît şi ca amină secundară în multe reacţii. Piperidina şi unii derivaţi ai săi, ca piperidinium-pentametilen-ditiocar-bamatul, se folosesc ca antioxidanţi şi ca acceleratori de vulcanizare. Derivaţii piperidinei sînt folosiţi, de asemenea, în Medicină (dolantinul sau demerolul, un analgezic). i. Piperină.Chim.: Alcaloid, component al acidului piperic. Se găseşte în piper, alături de chavicinâ, care e un stereoisomer H2C—O O—C C- H -C xc=cx ' C—CH=CH—CH=CH—CO—N H H ai piperinei. Se prezintă în prisme monoclinice din alcool, incolore sau slab gălbui; are p. t. 129-*• 130°; are gust arzător de piper; e greu solubilă în apă rece; e solubilă în alcool, în eter, cloroform, benzen; e insolubilă în eter de petrol, în acizi minerali diluaţi. Pi perina e o bază slabă; soluţia sa apoasă e neutră la turnesol ; cu acizii anorganici concentraţi formează săruri cari sînt descompuse de apă. Piperina se izolează din piper şi se poate obţine şi sintetic, din piperonal, care, condensat cu aldehida acetică, şi, apoi, supus unei sinteze Perkin cu anhidridă acetică şi acetat de sodiu, trece în acid isopiperic care, tratat cu piperidină în prezenţa acidului clorhidric, trece în piperină. Piperina, în doze mari, poate provoca arsuri şi, uneori, febră. E utilizată şi ca insecticid. 2. Piperino. Petr.: Varietate de trahit poros. 3. Piperitonâ. Ind. chim.: 1-p-Menten-3-onă; 1-metil-4-isopropil-1-ciclohexen-3-onă. Ulei cu miros asemănător celui de mentă şi de camfor. Incolor cînd e proaspăt distilat, se îngălbeneşte prin şedere. Se prezintă sub două forme stereoiso-mere: d-piperitona, care se găseşte în uleiul de mentă japoneză (Mentha arvensis var. piperascens), Andropogon iwarancusa Jones (80%) şi Cymbopogon sennaarensis (45%) şi l-piperitona, care se găseşte în mu Ite speci i de ulei de Eucalyptus dives (4G%) şi E. radiata. Forma racemică se prepară sintetic. Piperitonâ se separă prin distilare frac-ţionată din uleiul de Eucalyptus dives. Purificarea se face prin trecerea în compus bisulfitic şi regenerarea cetonei cu hidroxid de sodiu. CH3 I c h2c// ^CH I I HoC C=0 2 \ / CH i CH HgC^ XCH3 î (j / \ ( 3 I ■ b ^ i Micropipete. o) simplă; b) gradată; c) cu bulă şi siguranţă. H2 H2 c—cv ,ch2 ^c-c7 Ho H» Piperitonâ se foloseşte pentru parfumarea multor preparate tehnice; utilizarea principală e ca materie primă la prepararea mentolului şi a timolului sintetic. 4. Piperonal. Chim.: Sin. Heliotropină (v.). 5. Pipeta, pl. pipete. Chim.: Tub de sticlă, simplu sau cu bulă de siguranţă, subţiat la una dintre extremităţi, folosit în laboratoarele de anal iză chimică şi cu care se poate scoate un volum măsurat de lichid. Unele pipete sînt marcate în anumite puncte şi, în acest caz, servesc la măsurarea unui volum fix de lichid, ori sînt gradate pe toată lungimea lor şi, în acest caz, se folosesc la măsurarea unor cantităţi variabile de lichide-. Micropipetele sînt pipete cu dimensiuni mici, etalonate cu precizie şi folosite în microanaliză, unde se lucrează cu volume foarte mici de soluţii şi de reactivi. 6. Pipetei, metoda Geot., Ped.: Metodă pentru analiza granulometrică a solurilor şi a sedimentelor neconsolidate, cu ajutorul căreia se determină fracţiunile de particule cu diametrul mai mic decît 0,02 mm dintr-o suspensie în care dispersiunea particulelor e foarte înaintată. Metoda se bazează pe faptul că densitatea unei suspensii de sol scade cu timpul: concentraţia suspensiei la o adîncime h> după timpul t, e egală cu suma concentraţiilor parţiale ale tuturor particulelor cu viteze de depunere mai micidecît^/* cm/s. Cîtul dintre concentraţia la adîncimea h, după timpul t, şi concentraţia totală la începutul determinării, dă proporţia de particule a căror viteză de depunere e inferioară lui hjt. Repetînd determinarea concentraţiei după valori crescînde ale lui t, se obţine o serie de valori descrescînde ale concentraţiilor. Dacăsescad valorile descrescînde determinate succesiv, se obţine proporţia de fracţiuni cu viteză de depunere din ce în ce mai mică. Corespondenţa dintre viteza de depunere a particulelor, considerate sferice, şi dimensiunea particulelor, e dată de formula lui Stokes: 9t) în care v e viteza de depunere a part icu le lor, în cm/s ; g e acceleraţia gravitaţiei, în cm/s2; d1 e densitatea particulelor (=2,61); d2 e densitatea lichidului (pentru apă = 1); r\ e coeficientul de viscozitate al lichidului, în cm2/s; re raza particulelor, în cm. Cum în natură sînt foarte puţine particule riguros sferice, se consideră „raza echivalentă", raza unei sfere constituite din acelaşi material ca al solului, care s-ar depune cu aceeaşi viteză ca particula reală. Timpul de pipetare de la aceeaşi adîncime pentru o anumită fracţiune creşte, pe măsură ce temperatura scade, din cauza viscozităţii apei, a cărei valoare e funcţiune de temperatură. 7. Pir. Bot., Agr.: Agropyron repens, Sin. Triticum repens. Plantă erbacee perenă din familia Graminaceae. E o buruiană foarte dăunătoare, care creşte pe toate solurile şi invadează toate culturile. Se înmulţeşte prin sămînţă şi, în special, pe cale vegetativă, prin rizomi. Se combate atît cu mijloace mecanice (arătură adîncă, lucrări cu discuitorul, etc.), prin cari se scot şi se îmbunătăţesc rizomii, cît şi cu erbicide (sima-zină). Unele plante (cînepă, prăşitoarele) asfixiază pirul. Sin. ■ Albei, Chir, Răgălie. 8. ~ crestat. Agr., Bot.: Agropyron cristatum P. Beauv. Plantă erbacee perenă din familia Graminaceae, cu rădăcina puternic dezvoltată, tulpina înaltă pînă la 60 cm, inflorescenţe Piramidal 414 Piramidon în formă de spic compus. Creşte spontan în pajişti şi se cultivă ca plantă de nutreţ, de preferinţă în amestec cu alte graminee şi cu leguminoase. E rezistent la secetă şi la ger. Dă un nutreţ valoros, bogat în proteine. Suportă bine păşunatul. Cultivat singur produce 2500---3000 kg fîn. i. Piramida!. Gen.; Cal itatea de a avea formă de pi ram i dă. а. Piramidal, pl. piramidale. Ind. text.: Mecanism special al maşinii de tricotat Cotton, cu care se realizează, la ciorapii fini pentru femei, diferite forme ale porţiunilor întărite (talonul, talpa). 3. Piramida, pl. piramide. 1. Geom.; Poliedru (v, fig.) formac din n-M feţe, una dintre ele, numită bază, fiind o faţă poligonală plană, determinată de un poligon cu n laturi, iar celelalten feţe, numite feţe laterale,fiind determinate de triunghiuri avînd un vîrf comun într-un punct exterior planului bazei, numit vîrf al piramidei, laturile opuse acestui punct, în fiecare dintre triunghiuri, fiind laturi ale poligonului de bază (v. Poliedru). Distanţa de la vîrf la plănui bazei se numeşte înălţime, Laturi le feţelor laterale cari conţin vîrfu I se numesc muchii laterale. Piramida se numeşte regulata sau dreaptă, dacă poligonul bazei e un poligon regulat, iar vîrful se proiectează ortogonal în centrul poligonului. Feţele laterale ale unei astfel de piramide sînt triunghiuri isoscele egale, iar înălţimile corespunzătoare vîrfului V sînt egale şi se numesc apoteme ale piramidei. Piramidele se numesc după numărul laturilor poligonului de bază. Astfel, există piramidă patrulater â, pentagonalâ, etc. Dacă baza e un triunghi, piramida se numeşte t e t r a-e d r u (v.). Aria laterală a unei piramide regulate e egală cu jumătatea produsului dintre perimetrul bazei şi lungimea comună a apotemelor. Volumul piramidei e egal cu a treia parte a produsului dintre aria bazei şi înălţime. Un poligon cu secţiune plană determină cu vîrful V o nouă piramidă. 4. /-w-imagine. Fotgrm.: Piramida care are ca vîrf centrul de perspectivă al unei fotograme, iar ca bază, figura formată din punctele-irnagini situate în planul fotogramei, puncte cari au drept corespondente puncte le-subiect alese ca puncte terestre de reper, de coordonate geodezice cunoscute. 5. ~ perspectivâ-ohiect. Fotgrm,: Piramida care are ca vîrf centrul de perspectivă al unei fotograme; ca muchii, razele vizuale cari unesc punctele de reper ale zonei terestre cu centrul de perspectivă, şi ca bază, figura plană constituită din punctele de reper alese. б. Piramida. 2. Mineral.: Formă cristalografică deschisă, constituită din cel puţin trei feţe cari se taie două cîte două după muchii cari se întîlnesc în vîrful piramidei. Dupăsistemul de cristalizare considerat, se deosebesc următoarele tipuri de piramide: rombică (v. fig. a), delimitată de patru feţe triunghiuri scalene; trigonală (v. fig. b), delimitată de trei feţe triunghiuri isoscele; ditrigonală (v. fig. c), delimitată de şase feţe triunghiuri scalene; tetragonală (v. fig. d), delimitată de patru feţe triunghiuri isoscele; ditetragonală (v. fig. e), del imitată de opt feţe triunghiuri scalene; exagonală (v. fig. f), Piramidă. V) vîrf; ABCDE) bază; V") proiecţia vîrfului pe planul bazei; W') înălţimea; AlBiC1DlE1) secţiune plană. a) rombică; b) trigcna Tipuri de piramide, c) ditrigonală; d) tetragonaiă; e) ui teiragonaiă ; f) exagonaiă; g) diexagonală. delimitată de şase feţe triunghiuri isoscele; diexagonală . (Vi §)> delimitată de 12 feţe triunghiuri scalene. ?. Piramida. 3, Agr.; Formă de coroană de pom cu ax principal. După felul aşezării ramurilor de ordinul întîi pe axul principal, se deosebesc: coroană (piramidă) etajată, coroană (piramidă) etajată rărită, coroană (piramidă) neetajată (leader), coroană leader modificat. V. şi Formă de pom. 8. Piramida cu poduri. Geod,, Topog.: Sin. Piramidă cu etaj. V. Baliză geodezică, sub Baliză 1. 9. Piramida de pâmînt. Geogr.: Formă de microrelief, avînd aspectul de stîlpi şi de turnuri, care se întîineşte pe unele versante înclinate şi cu roci friabile, ca rezultat al eroziunii torenţiale accentuate. Vîrful crestelor cari separă văile respective sînt protejate, de obicei, de blocuri mari de bolo-vănişuri. Piramidele de pămînt sînt spec ifice regiuni lor intens degra-date de tipul badlands-urilor. 10. Piramida Knup. Tehn,: Penetrator folosit ladeterminarea microdurităţii prin imprimare. V. Microduritate, sub Duritate 2. 11. Piramida la sol. Geod., Topog.: Sin. Piramidă simplă. V. Baliză geodezică, sub Baliză 1. 12. Piramidon. Farm.: 1-Fenil-2,3-dimetil-4-dimetiiamino- 5-pirazolonă; se obţine din 1-fenil-2.3-dimetil-5-pirazolo.na (antipirină), care se tratează, în soluţie acidă, cu o soluţie de ni-trit de sodiu, la rece (v. fig.); ni-trozo-antipirina precipitată se reduce la aminoantipirină cu zinc şi acid acetic sau cu un amestec de sulfit-bisulfit de sodiu ;’ amino-an- C6 tipirina e separată prin extragere cu benzen, după care se metilează cu bromură de metil, în metanol, la 80-**120°. Se formează sarea cuaternară de amoniu, din care se obţine, . prin încălzire, la 140*”150°, piramidonul. Acesta se extrage cu benzen şi se purifică, după distilarea benzenului, prin recristalizare din etanol sau din alcool isopropilic. Se prezintă sub forma de pulbere cristalină albă, cu gust amărui; e puţin solubil în apă, solubil în alcool, în cloroform, benzen şi, mai puţin, în eter. Se întrebuinţează, ca atare sau în amestec cu alte medi= camente, ca antipireţic şi analgezic, avînd o acţiune similara antipirinei (v,), însă cu o durată mai mare, şi, în doze mai HoC \ N—C= I CfcC XNX I rHs =c-ch3 N—CH, Pfan 415 Pirazinl mici, şi în tratamentul reumatismului. Asociat cu barbiturice, are o acţiune analgezică mult mărită, Sin. Amidopirină, Amino-pirină, Aminofenazonă, Novamidon. Schema de fabricare a piramidonuiui tehnic. 1) aparat pentru metilare; 2) vas de mâsurat pentru esterui metilic al acidului benzen-sulfonic; 3) cristalizor; 4) centrifuga; 5) nitrozator; 6) elevator pentru gheaţă; 7) vas de măsurat pentru soluţia de nitrit; 8) cadă pentru disolvarea nitritului; 9) vas de măsurat pentru acidul clorhidric; 10) filtru nuce; 11) monte-jus; 12) cadă pentru prepararea amestecului de sulfit şi bisulfit; 13) vas de măsurat pentru bisulfit; 14) vas de măsurat pentru soluţia de hidroxid alcalin; 15) vas de măsurat pentru sulfit şi bisulfit; 16) vas pentru reducere; 17) vas de măsurat pentru acid sulfuric; 18) filtru cu presiune; 19) vas pentru metilare; 20) răcitor cu reflux; 21) flacon de control; 22) vas de măsurat pentru acid formic; 23) vas de măsurat pentru formaldehidă; 24) filtru cu presiune; 25) separator; 26) tavă pentru piramidon. 1. Piran. Chim.: Compus eterociclic cu un inel de şase atomi, eteroatomul fiind oxigenul. Se cunosc oc- şi yp iranul, după poziţia grupării CH2 faţă de oxigen. Nu au putut fi preparaţi sintetic, fiind compuşi foarte nesaturaţi şi instabili, instabilitatea fiind datorită faptului că nu au caracter aromatic. 2. Pironi, manometru Fiz. Tehn. V. sub Manometru. 3. Pircmomeîru, pl. piranometre. Meteor. V: sub Radiaţie atmosferică. 4. Piraneze, sing. piranoză. Chim.: Combinaţii eteroci-clice conţinînd un ciclu compus din cinci atomi de carbon şi unul de oxigen, avînd ca bază combinaţia eterociclică piran (ciclu piranozic). Ciclul piranozic se formează printr-o adiţie intramolecu-lară între atomii de carbon 1 şi 5 din moleculă, şi anume gruparea carbonilică se leagă cu una dintre grupările hidroxilice. Prin formarea acestui semiaceta! intern, în locul grupării carbon il ice apare o nouă grupare hidroxilică, numită hidroxil glicozidic, care formează un nou centru de asimetrie. Mono-zaharida apare în două forme diastereoisomere a şi p, de exemplu, în cazul a-D-glucozei şi al [3-D-glucozei: HC II HC H C / % CH I CH., H—C—OH J i ! H—C—OH j I I HO—C—H O I I H-—C—OH ! I H—C*---— CH2OH «-D-g I ucop i ranoză ho—c—h ! H—C— OH I HO—C—H O H—C—OH I H -C~— CH2OH (3-D-g I ucop i ranoz 5 Structura piranozică a monozaharidelor a fost pusă în evidenţă prin metoda metilării. 5. Piranozide, sing. pir^noiidă Chim. V. sub Glicozide. 6. Pirantronâ. ind. chim.: Colorant de cadă antrachinonic, analog flavantronei (flavantrenului), în care atomii de azot sînt înlocuiţi prin grupări —CH; conţine un nucleu de piren. Se obţine industrial din 1-clor-2-metii-antrachinonă, prin încălzire, în primă fază, cu o-diclorbenzen, piridină, praf de cupru la 150***160°f timp de trei ore; apoi, în a doua fază, după adausul unei cantităţi mai mari de o-diclorbenzen şi de carbonat de sodiu, se continuă fierberea încă trei ore. 2,2'-Di-metil-1-diantrachinonilul format se filtrează; se îndepărtează cuprul prin fierbere cu acid clorhidric diluat şi clorat de sodiu. Ciclizarea la pirantronă se face prin încălzire la reflux, cu hidroxid de potasiu în alcool butilic, îndepărtarea solventului prin antrenare cu vapori şi tratarea suspensiei cu hipoclorit de sodiu. Pirantrona formează, pr.in reducere cu hidrosulfit de sodiu în soluţie alcalină, o cadă purpurie. Se obţin, pe bumbac, nuanţe portocalii strălucitoare, cu rezistenţe bune la lumină şi excelente pentru restul tratamentelor. Rezistenţa la lumină e mărită prin introducerea de halogeni în nucleu. Bromurarea pirantronei se face în mediu de acid clorsul-fonic, la circa 60°, în prezenţa unei mici cantităţi de sulf, şi are loc în poziţiile alfa. Dibromoderivatul corespunde produsului comercial Portocaliu Indantren (RT). Tribromoderivatul e colorantul Portocaliu Indantren 4R (sin. Portocaliu strălucitor Caledon 4 R). La ambii coloranţi, nuanţa e mai roşie decît a pirantronei. Aceşti derivaţi halogenaţi, prin condensare cu aminoderi-vaţi, servesc ca punct de plecare pentru fabricarea altor produse, mai complexe. Prin bromurare mai înaintată se obţine tetrabromoderi-vatul (44,3% Br), utilizat ca intermediar la fabricarea colorantului Negru direct Indantren RB, prin condensare cu două molecule de alfa-amino-antrachinonă şi două molecule de amino-benzantronă. Sin. Portocaliu auriu Indantren G. 7. Pirargirit. Mineral.: Ag3SbS3. Sulfoantimonit de argint, natural. Se formează pe cale hidrotermală, în filoane argenti-fere, în asociaţie cu minereurile de plumb, de zinc, etc., iar uneori, şi cu arseniuri de nichel şi cobalt, sau ca rezultat în procesul de îmbogăţire secundară. Cristalizează în sistemul trigonal, clasa ditrigo-nal-piramidală, în cristale cu aspect scalenoedric (v. fig.), cu romboedre ascuţite; formele principale sînt prismele exagonale şi piramidele ditri-gonale. Se întîlneşte şi compact, şi în dendrite. Are culoarea roşie asemănătoare cu a cinabru-lui, uneori cenuşie de plumb sau neagră de fier, urma vişinie (roşie-purpurie) şi luciu! puternic adamantin, metal ic. Prezintă cl ivaj net după (1011) şi spărtură concoidală aşchioasă. E casant; are duritatea 2***2,5 şi gr. sp. 5,77--*5,86. E optic uniax, cu indicii de refracţie coLi = 3,084 şi sLj=2,881, şi, în secţiuni lustruite, puternic anisotrop şi pleocroic. Pirargiritul, conţinînd 60% argint, e un important minereu de argint. Zăcăminte de pirargirit se cunosc în URSS, Cehoslovacia, Chile, Mexic, Peru, Bolivia, etc. în ţara noastră, asociat cu galena şi blenda, se găseşte la Săsar (Baia Mare) şi în Munţii Apuseni (la Baia de Arieş şi Săcărîmb). s. Piraterie de rîuri, Geol.: Sin. Captare (v. Captare 1). 9. PirazincL Chim.: 1,4-Diazină; combinaţie eterociclică, care conţine în nucleu doi atomi de azot. Cristalizează în Pirazol 416 Pirazoline prisme din apă, sau în plăci din eter, cu miros penetrant aromatic; are p. t. 55°, p. f. 116°; e foarte solubilă în apă, N HC^ XCH I II HC CH cu ciorura solubilă în alcool, în eter, acid clorhidric. E an-trenabilă cu vapori de apă. Pirazina e o bază slabă; nu înroşeşte turnesolul; formează săruri uşor disociabile cu unsin-gur echivalent de acid. Cu unele săruri formează combinaţii complexe, greu solubile. Clorauratul C4H4N2AuCI3HCI are p. t. 245°; combinaţiile mercurică şi sulfat de cupru, puţin solubile, sînt folosite la izolarea pirazinei din soluţii apoase. Picratul pirazinei are p. t. 156--*157°. Pirazina are caracter aromatic, aşa cum rezultă şi din rezistenţa nucleului la oxidare. Redusă cu sodiu şi alcool sau catalitic, pirazina se transformă în piperazină. Grupările metil, ataşate la nucleul pirazinic, sînt reactive şi condensează cu aldehidele aromatice. Dintre derivaţii pirazinei, fenazina (di-benzo-pirazina) are importanţă în industria coloranţilor fenazinici. Sin. Piazină, Para-diazină. i* Pirazol.Chim.: 1,2-Diazol. Combinaţie eterocici icâ, conţinînd în nucleu trei atomi de carbon şi doi atomi de azot adiacenţi; derivă formal de la pirol, prin înlocuirea unei grupări CH cu N. Prezintă tautomerie între două structuri: HCt I!4 3 il HC5 1 2N H CH HC- I HC CH :NH C- III HC -CHO NH* HC- II HC XNX -CH II N 2. albastru- Chim.: Colorant de tipul indigoului obţinut prin oxidarea mai blîndă cu acid azotos a fenil-metil-pirazolonei care, în prezenta perclorurii de fier, ^3^—C------------------C=C--------------C—CH3^ I! I I ii N. CO OC N XN/ XN^ I CfiHs N- I! C H HC^ \:/9\/1\;h -NH l C HC H II O C CH Se prezintă în ace sau în prisme incolore (din Ii.groină), cu miros slab de piridină şi gust amar; are p. t. 70°; p. f. 186-*-188°. E solubil în apă, în alcool, eter. Pirazolu! e o combinaţie cu caracter aromatic pronunţat. E mai stabil termic şi faţă de agenţii oxidanţi decît benzenul. Bază monoacidă slabă, pirazolul formează, cu acizii tari, săruri cari se descompun cu apa sau la încălzire; e şi acid slab ; cu metalele formează săruri în cari acestea se leagă de atomul de azot, substituind hidrogenul. Reacţii de substituţie, ca sulfonarea, nitrarea, halogenarea, se produc uşor şi, preferenţial, în poziţia 4. Atomii de halogen astfel substituiţi au o reactivitate mică. Hidroxiderivaţii pirazolu lui au caracter fenol ic, iar derivaţi i săi alchilaţi pot fi oxidaţi în catena laterală şi trec în acizi carboxilici ai pirolului. Gruparea imino din pirazol poate fi acilată cu cloruri acide; formează săruri de argint, de potasiu ; reacţionează cu derivaţii organo-magnezieni. Pirazolul poate fi caracterizat ca picrat, cu p. t. 159*-*160°, ca picrolonat, etc. Nucleul pirazolic nu se găseşte în natură; se obţine, însă, prin metode sintetice şi se cunosc medicamente (antipirina, piramidonul) cu acţiune analgezică, şi coloranţi (pirazolonici) cari conţin nucleul pirazolic. Metodele de sinteză a nucleului pirazolic consistă în reacţii de închidere de ciclu. Astfel, aldehidele sau cetonele acetilenice sau etilenice reacţionează cu sulfatul de hidrazină şi dau pirazol: H2C- I HX -CH2 i a NH Derivaţi ai pirazolului se obţin şi prin reacţia hidrazinei cu 1,3-dicetone, (3-cetoaldehide, esteri'(3-cetonici. se condensează formînd albastru-pirazol. 3. Pirazolantrona. Chim.: Derivat al antra-chinonei, conţinînd un inel pirazol condensat în poziţiile 1,9. Are p. f. 277---2780. Se prepară prin diazotarea a-aminoantrachinonei, reducerea sării de diazoniu la hidrazidă şi închiderea inelului prin acţiunea acidului sulfuric. De asemenea, se obţine prin încălzirea la 150° a antrachinoilhidrazinei cu hidro-clorură de anilină luate în părţi egale şi cu aniiină în exces. Pirazol-antrona recristalizată din benzen se obţine sub formă de cristale ac icul are de culoare verde-gălbu ie ; ea e solubilă în acid clorhidric concentrat, la rece, în acid clorhidric diluat, la cald, soluţiile avînd culoare galbenă, cum şi în acid sulfuric concentrat, soluţia fiind galbenă, cu fluorescenţă verzuie. Soluţia de pirazolantronă în alcool e galbenă şi are o puternică fluorescenţă verde. Prin topire alcalină, pirazolantrona trece în dipirazolontren care, prin alchilare, trece în coloranţi. Pirazolantrona se foloseşte ca intermediar la fabricarea unor coloranţi de cuvă. 4. Pirazolidine, sing. pirazolidină. Chim.: Combinaţii eterocici ice, derivaţi .hidrogenaţi ai pirazolului. Compusul de bază e pirazolidine. -Pirazolidinele sînt baze mari tari decît analogii lor pirazoli şi pira-zoline. Reduc soluţia Fehling la cald. Oxidate cu aer sau cu oxid mercuric, se transformă în pirazoline. Pirazolidina, reprezentantul cel mai simplu, se obţine, aiături de 1,2-trimetilen-pirazolidină, din trimetilen-halcgenură şi hidrazină. 5. Pirazoline, sing. pirazolină. Chim.: Dihidropirazoli; combinaţii eterocici ice, derivaţi parţial hidrogenaţi ai pirazolului. Cea mai simplă combinaţie e pirazo-lino. Pirazolinele sînt I icHide sau sol ide incolore; cele mai multe nu pot fi distilate la presiunea obişnuită, deoarece se descompun termic. j_j Pirazolinele nu prezintă caracterul aromatic al pirazolului şi sînt mai puţin stabile decît pi- pirazolină razolii. Descompunerea lor e favorizată de căldură şi de alcalii şi conduce, cu eliminare de azot, la derivaţi ai ciclopropanuiui. Agenţi de oxidare blînzi ca bromul, tetraacetatul de plumb, oxidul sau acetatul mercuric, dehidrogenează pirazolinele la pirazoli. Agenţi de oxidare mai energici conduc la deschiderea ciclului şi.în.mediu acid dau produse colorate. Această reacţie e folosită la recunoaşterea pirazolinelor şi se execută în acid sulfuric concentrat cu bicromat de sodiu, culoarea trecînd de la roşu la albastru. Reducerea energică a pirazol inelor conduce la formarea de derivaţi trimetilendiaminici; metoda e utilizată la sinteza unor a.Y-diaminoacizi şi consistă în hidrogenarea la presiune înaltă a 3-carbetoxipirazol inelor, în prezenţă de nichel Raney. Hidrogenul iminic' poate fi substituit cu grupări alchil sau aci I. S'N/ pirazolidină HoC. NNX -CH II N Pirazolone 417 Pireneană, faza ~ Reducerea pirazolilor cu sodiu şi alcool e cea mai utilizată metodă pentru prepararea pirazolinelor. Isomerizarea hidrazonelor aldehidelor şi cetonelor a.jă-nesa-turate, prin încălzire în acid acetic, conduce la pirazol ine. Pirazolinele sînt folosite ca intermediari în sintezele chimice. î. Pirazolone, sing. pirazolonă. Chim.: Combinaţii etero-ciclice; cetoderivaţi ai pirazol inelor (v.) cu o grupare—C=0 în poziţia 5 sau 3, Cel mai simplu reprezentant al clasei e 5-pirazolona; H, oCH 0=C5 W H 5=pirazolon5 Pirazolonele prezintă următoarele H2C------CH HC= I II I Q=C N ^ Q=C XNy X H structuri tautomere: —CH I NH / Substituţia la atomul de azot conduce la două serii distincte de compuşi, şi anume 5-pirazolone, corespunzînd formulei şi 3-pirazolone, corespunzînd formulei II. Majoritatea pirazolonelor se prezintă sub forma unor substanţe sol ide, solubile în apă, în special la cald, în alcool, greu solubile în eter. Grupările sulfonică sau carboxil din poziţia 4 sînt labile; decarboxilarea se produce prin simplă fierbere în soluţie apoasă. Alchilarea conduce la un amestec de produşi C4-alchilaţi sau alchilaţi la atomul de oxigen ori de azot, a căror propjrţie variază cu condiţiile de lucru. Acilarea dă, în general, 5-aciloxipirazoli. Pirazolonele pot fi trecute în pirazoli sub acţiunea tri-bromurii de fosfor sub presiune; cu hidrogen pe nichel-kie-selgur, la 120---1250, pirazolonele elimină amoniac. Prin oxidarea blîndă a fenil-metil-pirazolonei se formează albastru-pirazol (v. Pirazol, albastru—). Coloranţii pirazolonici de tip azoic sînt rezistenţi la lumină şi la spălare. Tartrazina, un colorant galben (acid) HOaS. C6H4—N= N —CH- HOOC—C= -CO \ /l N =N c6H4.so3H s. Piren. Ind. chim.: Hidrocarbură aromatică policiclica cu inele condensate compact. Se poate obţine în plăci incolore sau slab galbene, prin cristalizare sau sublimare; are p. t. 149,5°; p. f. "92°. H H Pirenul e insolubil în apă, solubil în alcool absolut: 3,1 părţi la 100 părţi; e solubil în eter, în sulfură de carbon, în benzen şi toluen. Soluţiile prezintă 15 _ fluorescenţă albastră. HCio^C^^Cia Se obţine din reziduul de la dis- j jj j Hcf ^C^^CH 'C' (I C 5CH HL.9 6C H ta rtrazină pentru lînă, se prepară industrial prin condensarea esterului oxalil-acetic cu acid fenilhidrazin-sulfonic şi cuplarea produsului rezultat cu acid sulfanilic diazotat. Prin cuplarea 1-fenil-3-metil-pirazolonei, în poziţia 4, cu amine aromatice diazotate, se obţin coloranţi pirazolonici acizi, direcţi sau cromabili, galbeni-roşii şi roşii-albăstrii. Nucleul pirazolonicse găseşte în unele combinaţii cu acţiune analgezică, cum e antipirina, care e 1-fenil-2,3-dimetil-5-pirazo-lonă. Salipirina şi piramidonui (4-dimetil-amino-antipirina) sînt alte exemple de medicamente cu nucleu pirazolonic. Metoda generală de preparare a pirazolonelor consistă în închiderea de ciclu prin condensarea esteri lor p-cetonici cu hidrazine. a. Pirazolonici, coloranţi Ind. chim. V. sub Pirazolone. tilarea cărbunilor, prin distilare cu vapori de apă, separîndu-se apoi de crisen prin distilare fracţionată şi h H cristalizare din solvent nafta. Pirenul e folosit ca materie primă în industria coloranţilor. Substituirea nucleului se produce, în primul rînd, în pozi-ţia(3).Oxidareapirenului conduce laformarea3,8-piren-chino-nei (culoare roşie închisă; p. t. 270°) şi a 3,10-piren-chinonei. Oxidarea se face cu bicromat în mediu de acid sulfuric sau acid acetic. Acidul naftalin-tetracarboxilic, un intermediar valoros pentru industria coloranţilor de cadă, se poate prepara, mai economic, fie prin oxidarea pirenului cu un exces mare de bicromat în acid sulfuric, fie trecînd întîi prin faza de 3,8-piren-chinonă, care apoi se oxidează în mediu alcalin cu permanganat de potasiu sau hipoclorit de sodiu, fie oxidînd chinonele rezultate din di- şi tetra-clor-pireni, prin încălzire în acid sulfuric la 190—200°. Prin sulfonare formează acidul 3,8-d isu I fon ic (şi puţin acid 3,5-sulfonic); la sulfonarea în două faze, cu acid sulfuric şi sulfat de sodiu şi apoi cu oleum, se formează acidul 3,5,8,10-tetrasulfonic. Acidul 3-piren-sulfonic se formează la sulfonarea cu acid clorsulfonic la 0°, în tetracloretilenă. 3.-Nitro-pirenul (p. 1.148-**150°), de culoare brună, se obţine prin nitrarea pirenului sub formă de pastă apoasă 40% , cu acid azotic 22% în exces, la 40-*-45°, 8 ore, în lipsa fierului. Prin reducerea 3-nitroderivatului cu hidrosulfit de sodiu în soluţie apoasă de alcool etilic se obţine 3-aminopirenul (p. t. 116— 117°), utilizat la fabricarea coloranţilor dioxazinici. 3-Amino-pirenul condensat cu clorură acidă a unor diazoderivaţi ai acidului beta-oxi-naftoic (BON), formează pigmenţi cu nuanţe de la albastru la bordo, avînd rezistenţe bune la lumină şi la solvenţi. Piren-chinonele halogenate sînt condensate cu amine primare şi secundare pentru a obţine coloranţi de cadă măslinii, bruni, verzi, albaştri sau violeţi. Pirenul şi derivaţii săi hidroxi-, amino-, arilamino-pot fi sulfurizaţi pentru a obţine coloranţi de cadă sulfurizaţi, cari dau pe bumbac nuanţe brune, portocalii, albastre, verzui, verzi închise şi negre, cu rezistenţe bune. Prin condensarea acidului naftalin-2-oxi-3-carboxilic cu amino-piren, se obţin naftoli utilizaţi la obţinerea de nuanţe brune, kaki, negre. Compuşii de tipul ftaloil-piren sînt coloranţi de cadă portocalii, cari pot fi transformaţi în coloranţi verzi-măslinii, bruni Şi gri. 4. Pireneanâ, faza Stratigr.: Faza de cutare (v. şî sub Cutare, proces de ~) care s-a produs după Luteţian şi înaintea Oligocenului inferior (anteludiană în Pirinei, unde a avut un rol important în tectogeneza părţii centrale a acestui lanţ muntos). Se deosebeşte şi o fază precursoare, înainte de sfîrşitul Luteţianului, faza prepireneanâ, care s-a manifestat în basinul Vicentin şi în Dalmaţia. Mişcări corespunzătoare de natură epirogenică s-au produs şi în ţara noastră, în basinul Transilvaniei, unde depozitele marine ale Luteţianului terminal (Biarritzian) sînt urmate de argile ro^ii lacustre, Pirenella 418 Piridinâ 1. Pirenella. Paieont.: Gasteropod prosobranhiat sifono-stom din familia Cerithidae, caracteristic pentru apele cu un grad mic de salinitate, întîlnit în Meoţianul de la exteriorul Carpaţilor, în regiunile petrolifere. Sin. Cerithium (v.), Pota-mides. 2. Piretrine, sing. piretrină. Chim.: Esterii piretrolonului cu acizii crisantem-monocarbonic (piretrină I, C21H2803) şi crisantem-dicarbonic (piretrină ii, C22H2805). Ambele pire-trine sînt Iichide uleioase nevolatile, insolubile în apă, solubile în eter etilic, în eter de petrol, în alcool şi în alţi solvenţi organici. Piretrinele sînt compuşii activi din pire-tru, foarte toxici pentru insecte şi alte organisme cu sînge rece, şi sînt netoxice pentru animalele omeoterme. Acţiunea insecticidă a piretrinelor e mai rapidă decît a rotenonei, dar mai puţin remanentă. V. şi Insecticid. 3. Piretrolon. Chim.: CnHl602. Metil-1-pentadienil-2-ciclc-pentanolon-4-3. Alcool cetonic, care intră în compoziţia piretrinelor (v.). 4. Piretru. 1. Bot., Agr.: Chrysanthemum (Pyrethrum) cinerariaefolium (Trev.) Vis. Plantă erbacee perenă din familia Compositae. Se cultivă pentru florile ei, cari conţin pire-trine (v.). 5. Piretru, 2. Ind. chim.: Pulbere fină, obţinută prin pulverizarea florilor de piretru (v. Piretru 1), avînd proprietăţi insecticide. Din produsul brut au fost izolaţi: piretrină I, piretrină II (v. sub Piretrine), cinerina l, esterul cinerolonului cu acidul crisantem-monocarboxilic, cinerina II, esterul cinerolonului şi esterul monometilic al acidului crisantem-dicarbo-xilic. Piretrinele se obţin prin extracţie cu tetraclorură de carbon sau clorură de etilen. Piretrinele fiind toxice pentru insecte şi animale inferioare cu sînge rece, se folosesc ca insecticid în combaterea dăunătorilor prin prăfuiri. Izolarea pire-trinei fiind costisitoare, se'utilizează, pentru produse finite, fie praful ca atare, în amestec cu substanţe inerte, fie extracte cu conţinut variabil de piretrine. In comerţ se mai găsesc extrase de piretru în alcool, etc., şi preparate finite: soluţii în solvenţi volatiI i pentru pulverizat în încăperi locuite (Flit, Fly-tox, etc.) şi preparate emulsio-nabile, unele în amestec cu rotenonă, pentru tratamente insecticide agricole. 6. Pirex. Mat. cs.: Sticlă tehnică specială, caracterizată printr-un coeficient de dilataţie mic şi o mare rezistenţă la acţiunea apei şi a acizilor. Compoziţia chimică a sticlei Pirex e aproximativ următoarea: Si0280,5% , B20312% , Al2032,2% , Na20 4,4% , K20 0,2% . Conţinutul în Fe203 trebuie să fie mai mic decît 0,25% , iar în CaO mai mic decît 0,5% . Coeficientul de dilataţie termică e de 4 -10'6. Are punctul de topire peste 1450°, dar se moaie începînd de la 820°, astfel încît poate fi uşor prelucrată. Se sudează bine cu wolframuI. Se utiI izează la confecţionarea vaselor de laborator termorezistente şi rezistente la atac chimic, cum şi la executarea aparatelor din industria chimică. Procesul tehnologic de obţinere a sticlei Pirex e asemănător celui pentru obţinerea sticlei obişnuite (v. sub Sticlă). Sticla Pirex are proprietăţi electroizolante superioare celor ale sticlelor obişnuite: permitivitatea z ^ 4,5***5,9, tangenta unghiului de pierderi de la 0,2***0,7% (la 1 MHz) pînă la 0,54% (la 100 MHz), rigiditatea dielectrică 132 kV/cm, rezistivitatea 1012 Om. Stabilitatea termică a acestor proprietăţi e mai bună la sticla Pirex de potasiu (cu K20 în loc de Na20). 7. Pirgeometru, pl. pirgeometre. Meteor. V. sub Radiaţie efectivă. s. Pirheliograf, pl. pirheliografe. Meteor. V. sub Radiaţie solară. 9. Pirheliometru, pl. pirheliometre.Meteor. V.sub Radiaţie solară. 10. Piridazinâ. Chim.: 1,2-Diazină ; orto-diazină.Combinaţie eterociciică, cu inelul format din patru atomi de carbon'si doi de azot. Lichid cu miros de piridină, cu p. t. — 8°, VJ p. f. 208°; df= 1,107; n'2°=1,5148 ; miscibiI cu apaîn orice proporţie, solubil în alcool, în eter, j benzen, dioxani; insolubi I în I igroină. HC5 Piridazina e o bază slabă; soluţiile apoase sînt neutre. Cu acidul clorhidric formează un clorhidrat solubil în apă. Nucleul piridazinic e mai stabil faţă de agenţii oxidanţi decît cel aromatic. Formează complecşi cu clorură aurică, cu clorură de platin. Picratul se prezintă sub forma unor ace galbene cu p.t.169°. Derivatul piridazinei, 3,6-piridazin-dioluI, e utilizat ca erbicid. 11. Piridinâ. Chim.: Combinaţie eterocici ică cu caracter aromatic, conţinînd un inel format din cinci atomi de carbon şi unul de azot (eteroatom). E un lichid incolor, cu miros caracteristic neplăcut, pătrun- h HCf3 II v , 1N C H zător. Are p. t. -42° C p. f. 115,26°; dV / 4 = 0,982; 1,509 ; punctul de inflamabili- WC.5 3CH3 tate în vas închis 20°; temperatura de aprin- \-\c6 .......................... ~ \KV N dere 482°; limitele de explozie (volume % în aer); cea inferioară 1,8, cea superioară 12,5. Se amestecă în orice proporţie cu apa, cu alcoolul şi eterul. Cu apa formează un amestec care conţine trei molecule de apă şi are p. f. 92--*93°. Piridinâ se usucă prin distilare azeotropă cu benzen sau prin tratare cu oxid de bariu şi apoi cu hidrură de calciu sau pentoxid de fosfor. E un solvent foarte bun pentru majoritatea compuşilor organici şi a multor săruri anorganice anhidre. Piridinâ e o amină terţiară, bază slabă. Cu acizii tari formează săruri uşor solubile în apă. Caracterul chimic al piri-dinei e similar celui al benzenului. Piridinâ e stabilă la căldură, la acizi, alcalii. Spre deosebire de benzen, piridinâ e dificil de substituit (nitrat, sulfonat, halogenat) şi nu dă reacţia Friedel-Crafts. Nitrarea piridinei decurge greu şi nu se poate realiza decît la 300°, cu azotat de potasiu în soluţie de acid sulfuric, produsul nitrării fiind (3-nitro-piridină; nitrarea piridinei substituite cu grupări negative, ca 2-amino-piridina, se realizează cu randamente bune cu acid azotic fumans în acid sulfuric concentrat la 40° şi rezultă 2-amino-5-nitro-piridină şi 2-amino-3-nitro-piridină. Acidul piridin-3-sulfonic se obţine prin sulfonarea piridinei cu acid sulfuric fumans la 230°, în prezenţă de sulfat mercuric. Derivaţii sulfonaţi în poziţiile 2 şi 4 se obţin indirect prin oxidarea mercaptanilor corespunzători cu acid azotic. Halogenarea piridinei se poate realiza direct. Reactivitatea produşi lor halogenaţi variază cu poziţia ocupată de halogen ; atomii de halogen din poziţia (3 au reactivitate mică, pe cînd cei din poziţiile a şi y sînt reactivi, putînd fi înlocuiţi cu grupările NH2, OH, OR, CN' şi SH. Atomul de halogen din 4-halo-geno-piridine are o reactivitate deosebită, astfel încît aceste halogenuri reacţionează cu ele înseşi. 2-Amino-piridina se obţine industrial prin aminarea directă a piridinei gu amidură de sodiu. Reducerea piridinei şi a derivaţilor ei decurge cu uşurinţă catalitic, cu platin în soluţie acidă sau cu nichel Raney în soluţie neutră, cu sodiu şi alcool sau electrolitic, obţinîndu-se dihidro-, tetrahidro- şi hexahidroderivaţi. Hexahidroderivatul piridinei, numit piperidină, e o amină secundară foarte importantă. Pîridiutil 410 Firidone Nucleul piridinic e stabil la oxidare cu acid azotic, cu bicromat sau permanganat de potasiu; piridină e folosită ca solvent în unele reacţii de oxidare. Omologii piridinei se oxidează în catena laterală; chiar gruparea fenil se oxidează în anumite condiţii, inelul piridinic rămînînd neschimbat. Piridină poate fi identificată ca picrat, cu p.t. 164°, sau ca iodură de N-metiIpiridinium, cu p. t. 117°. în absenţa altor baze organice nevolatile, piridină poate fi dozată prin titrare cu acid în prezenţ de metiloranj. Cu a-naftilamină şi cu bromură de cianogen dă o coloraţie foarte sensibilă, folosită la determinarea calitativă şi cantitativă. Piridină şi omologii săi sînt substanţe toxice pentru om; doze de 1,8—2.,5 ml pe zi sînt toxice, şi dau afecţiuni hepatice şi renale. Concentraţiile maxime admisibile în aer pentru perioade prelungite sînt de cinci părţi per milion. Nucleul piridinic se găseşte în produşi naturali, cum sînt alcaloizii vegetali: nicotină, anabasina şi vitaminele B6 şi PP. în gudroanele c e oase şi în gudroanele cărbunilor de huilă sînt prezente, de asemenea, piridină şi omologii ei (picoline, lutidine, coiidină) în proporţia de circa 0,1%. Se găseşte şi în petroluri de diferite provenienţe. în gazele de cocserie se găsesc baze piridice în proporţia de 0,4--*0,6 g/m3. Piridină şi omogolii ei sînt reţinuţi odată cu amoniacul, în vasele de absorpţie, cu acid sulfuric, sub formă de săruri (C6H5N*H2S04). Prin tratarea cu ai ca I i i, a soluţiei rămase după separarea sulfatului de amoniu, bazele piridice sînt puse în I ibertate şi apoi sînt separate prin disti lare. La distilarea gudroanelor cărbunilor de huilă, piridină se concentrează în fracţiunea de uleiuri uşoare, din care bazele piridice, alături de cele chi noi in ice, sînt extrase cu acid sulfuric diluat sub formă de sulfaţi. Prelucrarea soluţiilor de sulfaţi se face apoi ca mai sus. Produsul uscat e supus apoi separării în componenţi; separarea în baze pure e dificilă. Prin distilare, piridină se separă în prima fracţiune. Piridină se poate obţine în stare pură prin trecere în perei orat cristal izat sau ca picrat. Sintetic, piridină ca atare e greu de obţinut şi metodele cunoscute dau randamente mici. Se obţine, de exemplu, prin trecerea unui amestec de acetilenă şi acid cianhidric printr-un tub încălzit la roşu sau prin trecerea etilai iIaminei peste I itargă la 400*-*500°. Mai cunoscute şi cu o răspîndire mai largă sînt sintezele omologilor piridinei. Astfel, (3-metil-piridina se obţine prin condensarea acroleinei cu amoniac. Aldehidă crotonică, în condiţii analoge, dă o lutidină (dimetil-piridina). 2-Metil-5-etil-piridin'a se obţine prin încălzirea aldehidei acetice cu amoniac în exces, la 250°, sub presiune: H C 4 CHoCHO-f NH3 — 4 HaO H3C—CH2~C ii HC CH I C—CH, 2-met i l-5-et i l-p i rid i nă. Prin dehidrogenarea catalitică a acestui produs se obţine 2-metiI-5-vinil-piridină, un compus utilizat la prepararea de pol imeri. O altă metodă consistă în condensarea unei (3-dicetone sau a unui ester (3-cetonic cu aldehidă şi amoniac. Altă reacţie consistă, de asemenea, în închiderea de ciclu a unei 1,5-dicetone la tratarea cu hidroxi lamină sau cu amoniac. Printr-o lărgire de ciclu a aldehidelor sau a cetonelor fura-nului se obţin, la tratare cu anilină şi clorhidrat de anilină, derivaţi ai piridinei. Iniţial se produce, probabil, o deschidere a ciclului furanic şi apoi acesta se închide din nou, dînd nucleul piridinic. Derivaţi piridină: ai piridinei se pot prepara plecînd chiar de ia H C HC II HC CH I CH CHJ HC II HC \ // N - J I C H, CH I CH 300° ZhT HC II HC CH, CH I C—CH, XN^ + HC il HC CH CH 4-metil-piridină 2-metil-piridirm Amestecuri de mono- şi dialchiIpiridine se obţin la încălzirea piridinei cu halogenuri de alchil la 300°. Piridină e folosită ca solvent pentru compuşi organici şi anorganici; pentru neutralizarea acizilor din unele reacţii; ca denaturant pentru alcoolul etilic; drept catalizator bazic; cantităţi mici de piridină adăugate, în cazul sintezei acidului cinamic prin reacţia Perkin, măreşte randamentul în acid de la 60--*70% la 85%. E intermediar în sinteze organice; materie primă pentru fabricarea unor medicamente cu acţiune tuberculostatică, cum sînt: esterul metilic al acidului 3-aminoisoni-cotinic, tiosemicarbazona nicotinaldehidei, tiosemicarbazona isonicotinaldehidei, hidrazida acidului isonicotinic, care are cea mai mare putere tuberculostatică dintre medicamentele din această serie. Halogenuri le superioare de alchil pir id ine sînt germicide cationice. Unele medicamente antihistaminice sînt sintetizate plecînd de la 2-aminopiridină şi 2,6-diamino-3-fenilazopiridină. Astfei, din 2-amino-piridină se obţin piribenzaminâ şi un agent bac-teriostatic, sulfopiridina. Cantităţi mari de piridină sînt folosite la prepararea agenţilor de impermeabiI izare a textilelor la apă. Piperidina obţinută prin reducerea piridinei e un bun solvent. î. Piridium. Farm.: 3-Fenilazo-2,6-diamino-piridină; medicament cu acţiune antiseptică din grupul coloranţilor azoici. H H H H C=c. C=CX -N=N—c/ ,,C—NH„ HC^ XC-^C-C^ H H C—N NH, Se obţine prin cuplarea 2,6-diamino-piridinei cu anii ină.diazOr tată. Se întrebuinţează, în Medicină, ca antiseptic genitourinar, administrîndu-se fie pe cale externă, fie pe cale gastrică. 2. Piridone, sing. piridonă. Chim.: Hidroxiderivaţi ai piridinei (a-, (3- şi y-piridona): * HC=CH -CH HC = CH -COH HC = C(OH).CH i li I li I ii HC=N—COH HC=N—CH HC = N~ a-piridond p-piridonă Se obţin din amino-piridine prin diazotare şi fierbere sau prin încălzirea a- sau Y"Pironel°r cu amoniac în vase închise. Au caracter slab fenol ic, sînt amfotere, solubile în apă şi în alcool ; prezintă cîte două forme tautomere. Sin. Hidroxipi-ridine. : -CH y-piridonă Piridoxai 420 Pirimidinice, baze — Piridoxal.C/î/m.; C8H903N. Aldehidă a piridoxinei, avînd locul grupării OO CH„OH. HO- C -C3 * 5C— 1 HSC—C2 6CH N CH9OH gruparea —CHO în poziţia C4, în Piridoxalul a fost identificat în produsele bogate în vitamine B. Se obţine din piridoxină, prin oxidare cu permanganat. Prin introducerea în molecula de piridoxai a grupării —P03H2, la CH2OH, se obţine fosfatul piridoxalului, numit code-carboxilozâ, care e coenzima reacţiei de decarboxilare a tirozinei, lizinei, argininei şi a altor aminoacizi. Perechea piridoxamină (v.) - piridoxai, sub formă de fosfat, are rolul de cotransaminază în reacţiile de sinteză şi degradare a aminoaciziior prin transaminare, piridoxalul trecînd în piridoxamină, iar aceasta, după transferarea grupării aminice, trecînd din nou în piridoxai. 2. Piridoxamină. Chim.: Derivat aminic al piridoxinei, avînd gruparea —NH2 în locul grupării —OH de la C4. Piridox- amina a fost identificată în produsele bogate în vitamine B. Se obţine sintetic din diacetatu! piridoxinei sau din eterul monometilic al piridoxinei, prin încălzire cu amoniac. Piridoxamina, împreună cu piridoxalul (v.), sub formă de fosfat, intervine în reacţia de sinteză şi degradare a aminoaciziior, CH9—NH» I C HO—C/ %C—CH„OH II I H,C—C CH prin transaminare. HC ll HC H \ * O* CH l . CH H *C R l C N HC l HC Nc' II I! C C V" Nc' v sc^ I I! I X' O X si 5-aminoderivatii. cenţă foarte puternică, dacă conţin două grupări pirimidice sau o singură grupare pirimidică şi substituenţi arilaminaţi sau hidroxilaţi. Pirimidantronele conţin o singură grupare ceto-nică, putînd fi totuşi trecuţi în „cadă", datorită structurilor: H H C C H C HN N HC^ XC/ XC/ ^CH I ii ll I HC C C CH Nc' XC^ H I (_) H Ok H C N I C HC^ NC/ NC/ \h I II îl I HC C C CH XC^ H <-> H 3. Piridoxinâ. Farm.: Sin. Vitamina B6 (v. sub Vitamine), Adermină. 4. Pîriîorm. Gen.: Calitatea unui corp de a avea forma de pară. / 5. Piriliu, săruri de Chim.: Săruri formate dintr-un sistem ciclic de tipul piranului, cu o sarcină pozitivă, obţinute prin eliminarea, din inelul ipotetic al a- şi y-piranului, a unui proton şi a doi electroni. Sărurile de piriliu, în special cele substituite, sînt stabile şi pot exista ca substanţe. Prin tratare cu hidroxizi alcalini şi cu oxid umed de argint se obţin pseudobaze. Acestea regenerează sărurile de piriliu, prin tratare cu acizi. Prin tratare cu amoniac, sărurile de piriliu trec în ^ derivaţi ai piridinei. Dintre sărurile de piriliu sînt foarte importante sărurile de benzopiriliu cu un nucleu de benzen condensat, şi antocianidinele (derivaţi hidroxilaţi ai fenilbenzopiranului, sub formă de săruri de piriliu), cari formează o clasă de materii colorante naturale. s. Pirimal. Farm.: Sin. Debenal (v.). ?. Pirimidantrone. Ind. chim.: Derivaţi eterocici ici ai antronei, cari au în poziţia 1,9 un inel pirimidinic. în formula alăturată, Re un atom de hidrogen, de clor, sau un radical alchil, arii, aralchil, NH2, iar X, X', un atom de hidrogen sau un radical NH2, NH, acil. Sînt întîlniţi în clasa coloranţilor antrachinonici acizi şi de cadă. Se obţin prin încălzirea alfa-amino-antrachinonelor cu forma-midă;1,4 şi 1,5-diamino-antrachi-nonele pot reacţiona, prin fiecare dintre atomii de azot, formînd mono-sau di-pirimidantrone. Importanţă tehnică au numai 4-amino- Nucleu.l de, pirimidină conferă coloranţilor antrachinonici de cadă galbeni şi portocalii un efect foarte valoros, prin faptul că ei nu mai accelerează acţiunea de distrugere foto-chimică a fibrei de celuloză. Au culoare galbenă şi o fluores- XC/C^CH CH cari pot forma, la reducere, un leucoderivat solubil în alcalii. 4-Amino-pirimidantrona (p. t. 277*"278°) e galbenă-verzuie (1,4-diamino-antrachinona e violetă închisă). Se fabrică din 1,4-diamino-antrachinonă, prin încălzire cu soluţie apoasă de formaldehidă, amoniac si adaus de acid nitrobenzen-sulfonic la 90°. 5-Amino-pirimidantrona (p. t. 256---2570) e roşie (mai albăstruie decît 1,5-diamino-antrachinona). Se obţine din acidul 1,5-diamino-antrachinon-2-sulfonic, prin încălzire cu formamidă şi adaus de nitrobenzen la 140**-145°, urmată de hidroliză grupării sulfonice prin încălzire cu hidrosulfit de sodiu în soluţie apoasă alcalină. Dacă se porneşte de la 1,5-dia-mino-antrachinonă şi se utilizează procedeul pentru obţinerea 4-amino-pirimidantronei, se formează foarte uşor dipirimi-dantrona respectivă. Pirimidantrona nesubstituită nu are utilizare tehnică. Prin introducere de grupări benzoilaminate substituite sau nesubstituite e transformată în coloranţi de cadă valoroşi. Exemple: Galben Indantren 4 GK: se obţine prin acilarea 5-amino-antrapirimidinei cu clorură de benzoil-2,5-diclorurată, în nitrobenzen şi în prezenţa piridinei la 125°. Are rezistenţe bune la lumină; Galben Indantren7 GK: se obţine prin acilarea 4-amino-pirimidantronei cu clorură de benzoil-4-clorurată. Are calităţi tinctoriale foarte bune şi rezistenţe bune la spălare şi la lumină. Prin sulfonarea acestor produse se obţin şi coloranţi acizi pentru lînă. Sin. Pirimidino-antrone, Antrapirimidină, 8. Pirimidină. Chim.: 1,3-Diazină. Substanţă organică din grupul azinelor, combinaţie de bază a multor produşi naturali cu mare importanţăfiziologică (vitamina B, ^ purine) şi a unor produşi sintetici (acid N-C barbituric). Derivaţii cloruraţi ai piri- ^C^ midinei se obţin prin tratarea derivaţilor \K oxigenaţi ai pirimidinei cu oxiclorură de fosfor. Pirimidină se obţine prin tratarea acidului barbituric cu oxiclorură de fosfor. Se prezintă sub forma de cristale cu p. t. 22°, p. f. 124°; e solubilă în apă, în alcool şi în eter, cu reacţie neutră. Cu acizii tari formează săruri. Se caracterizează printr-o mare stabilitate. 9. Pirimidinice, baze ~,Chim. biol.: Compuşi cari conţin eterociclul pirimidinic şi cari constituie componenţi importanţi, alături de acidul fosforic şi de glucide, în molecula acizilor nucleici (componenţii prostetici din nucleoproteine). Bazele pirimidinice nu* apar în natură sub formă liberă, ci numai în structura altor compuşi. Se cunosc cinci pirimi-dine, izolate din acizii nucleici, şi anume: citozina (2-hidroxi- 6-amino-pirimidina), care se găseşte, de asemenea, în structura unui antibjotic antituberculos (amicetina); metil-citozina (5-metil-oitozină), care e un omolog al citozinei şi a fost izolată din acizii nucleici ai bacilului tuberculozei; hidroximetil-citozina (5-hidroximetil-citozină), care a fost izolată din acizii, nucleici din bacteriofag; uracilul (2,6-dihidroxi-pirimidină) CH N=C/ H Pirită 421 Pirocaţechină care se găseşte numai în acizii ribonucleici; timina (2,6-dioxi--6-metil-pirimidină), care se găseşte numai în acizii des.oxiribonucleici. Derivaţii mai importanţi ai pirimidinelor, cu acţiune farmacologică (hipnotică şi sedativă), sînt barbituricele. Acidul barbituric e 2,4,6-trihidroxi-pirimidină; veronalul e acid 5,5-dietil-barbituric ; luminalul e acid 5-etil-5-fenil-barbi-turic; tioracilul, care rezultă din uracil prin înlocuirea hidroxilului din poziţia 2, cu gruparea mercapto (—ŞH), are importante proprietăţi biologice antitiroidiene, fiind folosit în tratamentul hipertiroidismului şi al tireotoxicozei. S-au obţinut numeroşi derivaţi pirimidinici, cu comportare de antimetabolite, de exemplu 5-metiltioracilul şi ditiotimina, cari au o acţiune de inhibire a creşterii unor microorganisme. i. Pirita. Mineral.: FeS2. Bisulfură de fier naturală, cu compoziţia chimică: 46,6% Fe, 53,4% S. Conţine frecvent, în mici cantităţi: Co, Ni, As, Sb şi, uneori, sub formă de amestecuri mecanice, ca incluziuni mici, fin dispersate: Cu, Au, Ag, etc, Pirita, cea mai răspîndită sulfură în scoarţa terestră, se formează în condiţii foarte variate: pe cale metasomatică, pirita fiind asociată cu alte sulfuri în skarne; pe cale hidro-termală, fiind asociată cu numeroase alte sulfuri, atît în corpurile de minereu, cît şi în rocile înconjurătoare; apare sub formă de incluziuni în numeroase roci magmatice; pe cale sedimentară, sub formă de concreţiuni de pirită în nisipurile argiloase din zăcămintele de cărbuni, fier, mangan, bauxită, etc., formarea ei în aceste roci şi minereuri fiind legată de descompunerea resturilor organice într-un mediu lipsit de oxigen din părţile adînci ale basinelor marine. în zona de oxidare a zăcămintelor metalifere, pirita e instabilă; se oxidează în sulfat feros, care, în prezenţa oxigenului, trece în sulfat feric şi, prin hidroliză, în hidroxid de fier (limonit). Acesta e mecanismul de formare a pseudomorfozelor de limonit după pirită, frecvent întîi-nite în natură. Cristalizează în sistemul cubic, clasa diakisdodecaedrică, în cristale cu habitus foarte variat (cel mai frecvent cub, dodecaedru pentagonal, mai rar octaedru sau combinaţii ale acestor forme) (v. fig. /), la cari sînt caracteristice striaţiunile feţe-Jorparalelecu muchiile (100): (210). Apare sub formă de agregate compacte; în cristale mici sau în granule rotunjite diseminate; în concreţiuni sferice (în roci sedimentare), uneori cu structură radiară sau umplînd cavităţile cochiliilor; în mase reniforme sau în asociaţie cu alte sulfuri. Formează macle după (110), mai rar după (320) şi macla caracteristică în cruce, prin intersecţiunea a două dodecaedre pentagonale (v. fig. III, sub Maclă). Structura cristalină e o reţea cubică, cu feţe centrate de tipul NaCI (v. fig. II), în care ionii sulfului, aranjaţi perechi, sînt foarte apropiaţi între ei, formînd grupuri de anioni [S2]2-, orientaţi prin axele lor după diagonalele cuburilor mici, astfel încît nu se întretaie. /. Cristale de pirită, o) cub; b) dodecaedru pentagonal; c) dodecaedru pentagonal cu feţe de cub; d) octaedru cu feţe de dodecaedru pentagonal; e) combinaţie de octaedru cu dodecaedru romboidal; 1) (100) faţa de cub; 2) (210) faţa de dodecaedru romboidal; 3) (111) faţâ de octaedru. //. Structura © O fe S cristalină a piritei. Culoarea piritei e galbenă ca alama, ca aurul, prezentînd frecvent reflexe gălbui-brune sau irizaţii; urma e brună sau neagră-verzuie, iar luciul, metalic puternic. E casantă, are clivaj imperfect după (100) şi (111), iar spărturaeneregulată, uneori concoidală. Are duritatea 6***6,5 şi gr. sp. 4,9--*5,2. E optic isotropă (în secţiuni subţiri) şi slab conducătoare de electricitate. Se disolvă greu în acid azotic, separînd sulful. Pirita e folosită ca minereu de sulf pentru obţinerea acidului sulfuric. Reziduurile feru-ginoase, constituite din trioxid de fier (pirita arsă sau cenuşă de pirită), cari rămîn după prăjirea piritei, se folosesc ca minereuri de fier, la prepararea vopselelor sau ca adaus ia fabricarea cimentului Portland, cînd argiia e prea săracă în trioxid de fier. Metalele asociate cu pirita, ca: cuprul, zincul, uneori aurul, seleniul, se extrag prin procedee auxiliare. Bogate zăcăminte de pirită sînt răspîndite în URSS (în Ural) sub forma unei zone de sute de kilometri, orientată N—S, în Germania, Spania, Norvegia, etc. în ţara noastră sînt cunoscute zăcămintele de la Altîn Tepe (Dobrogea), în Carpaţii orientali, în Munţii Apuseni şi în regiunea Baia Mare. 2. ~ arsa. Ind. st. c. V. sub Pirită. 3. cenuşa de Ind. st. c.; Sin. Pirită arsă (v. sub Pirită). 4. Piritizare. Geol.: Fenomen de diageneză (v.) primară, caracteristic zonelor neaerisite, bogate în hidrogen sulfurat, de pe fundurile marine şi lacustre, care consistă în înlocuirea, moleculă cu moleculă, a carbonatului de calciu din cochiliile fosile (uneori şi a resturilor silicioase, probabil după calci -tizarea lor) prin pirită. Existenţa fosilelor piritizate a fost constatată în toate formaţiunile geologice şi la numeroase genuri animale (la briozoare, brahiopode, moluşte, mai rar la foraminifere şi, foarte rar, la echinoderme, ca genuri cu testul calcaros, sau la radiolari, spiculi de spongieri şi, în special, diatomee, ca genuri silicioase), prezenţa lor indi-cînd un mediu reducător cu exponent de hidrogen mic, sub care carbonatul de calciu se disolvă. 5. Piro-. Chim.: Prefix cu semnificaţia „de foc" sau „prin căldură". în nomenclatura chimică reprezintă o substanţă obţinută prin încălzire. Exemplu: acidul piroarsenic, obţinut prin încălzirea acidului arsenios. e. Piroaurit. Mineral.: Mg^Fe^COg |(OH)1?]-4 H20. Carbonat bazic hidratat de fier şi magneziu, cristalizat în sistemul exagonal, în cristale foioase de culoare galbenă-aurie. 7. Pirobitum asfaltic. Ind. petr. V. sub Asfalt. 8. Pirobitumen. Petr.: Varietate de bitum, asociată intim în masa unor roci, şi care nu poate fi pusă în libertate decît prin distilare pirogenată. 9. Pirocatechinâ. Chim.: o-Dihidroxibenzen; fenol bihi- droxilic din seria fenolului. Se prezintă în cristale aciculare din apă; are p. 1.104***105°, p. f. 240‘**245°; sublimează; e solubil în apă, în alcool, eter, acetonă; e greu solubil la rece în benzen, cloroform, tetraclorură de carbon; e foarte solubil în piridină. E antrenabil cu vapori de apă. Reacţiile pirocatechinei sînt similare celor ale fenolului simplu. Cu soluţiile apoase de hidroxizi sau carbonaţi alcalini formează săruri ale căror soluţii apoase, prin şedere la aer, absorb oxigen şi se închid la culoare. Cu metalele grele OH £ HCy V—OH II I HC CH NC^ H Piroclastît 422 Pirodor formează, de asemenea, săruri; sarea de piumb e albă, inso-fubilă, şi e folosită la separarea pirocatechinei de isomerii săi, cari nu formează săruri cu metalele grele. Oxidată în condiţii blînde cu oxid de argint, pirocatechina dă o-benzochinonă. Cu agenţi de oxidare mai energici se degradează. Pirocatechina reduce soluţia amoniacală de argint la rece, iar la cald reduce soluţia Fehling. Precipită metalele grele din soluţiile sărurilor lor. Reacţiile de substituţie specifice nucleului benzenic: halo-genare, nitrare, carboxilare, sulfonare, decurg în condiţii normale. Poate fi alchi lată cu o lefi ne sau cu alchi l-hafbgenuri. Grupările hidroxil pot fi eterificate sau esterificate. O reacţie caracteristică o-dihidroxifenolilor e aceea de a forma combinaţii ciclice prin participarea ambelor grupări hidroxil. Pirocatechina dă cu clorură ferică, în soluţie apoasă, o coloraţie verde care trece în roşu la adăugarea unor cantităţi foarte mici de NaOH sau NH3 şi la aer se închide repede la culoare. Proba Milion şi reacţia Liebermann sînt, de asemenea, pozitive. Nucleul pirocatechinei e prezent în multe plante răspîn-dite în natură; lignina e un derivat al pirocatechinei. Prin fuziunea alcalină a ligninei, prin distilarea uscată a lemnului, se obţine, alături de alte produse, şi pirocatechină. Industrial, se obţine prin fuziunea alcalină a o-clorfeno-lului sau a o-diclorbenzenului, ori prin tratarea acidului o-su/fonic cu hidroxid de sodiu şi, apoi, hidroliză. Pirocatechina e rftai toxică decît isomerii săi, rezorcina şi hidrochinona; acţiunea sa se manifestă prin mărirea presiunii sîngelui, scăderea pulsului, creşterea concentraţiei de zahăr în sînge. E utilizată ca reactiv în Chimia analitică, datorită faptului că formează cu metalele grele compuşi de coordinare complecşi; ca antioxidant pentru cauciucuri şi uleiuri lubrifiante; la prepararea de coloranţi; în Medicină, ca antiseptic; la prepararea unor coloranţi pentru păr şi blănuri;ca developator; la prepararea de cerneluri speciale, etc. i. Piroclastit, pl. piroclastite. Petr.: Depozit de material clastic, rezultat în urma exploziilor vulcanice (bucăţi din dopurile de lavă întărită cari astupă coşurile şi părţi mai mari sau mai mici din conurile vulcanice, cum şi părţi importante din lava fluidă care urcă pe coşuri), sedimentat pe pămînt sau în apă. Produsele vulcanice corespunzătoare unei explozii constituie un ban c. Cum într-o erupţie se succed, de obicei, mai multe explozii, materialul corespunzător unei erupţii constituie un nivel. în activitatea unui vulcan, erupţiile succesive cari azvîrlă acelaşi material reprezintă o faza a vulcanului, iar produsele vulcanice corespunzătoare acestei faze constituie un complex. Faza şi complexul corespunzător se numesc, după felul lavei: faza şi complexul andezitic, bazal-tic, etc. Complexele succesive, cari constituie un masiv vulcanic, formează o serie care-l caracterizează, şi care serie,—asociaţie naturală de roci vulcanice,—-e caracterizată, la rîndul ei, printr-o evoluţie într-un anumit sens a compoziţiei chimice şi mineralogice a produselor vulcanice. Se deosebesc: piroclastite mobile, în general mai noi, şi piroclastite consolidate, în general vechi, cari au suferit, în timp, un proces diagenetic de cimentare. Piroclastitefe mobile, după mărimea şi forma elementelor componente, se împart în blocuri vulcanice (v.), bombe vulcanice (v.), piatră ponce (v.), lapili şi cenuşi vulcanice (v.). Pirodastitele consolidate se clasifică în: aglomerate piro-clastice (aglomerate vulcanice sau numai aglomerate), pse-fite piroclastice şi cinerite. Aglomeratele piroclastice sînt constituite din material nesortat sau puţin sortat, variat ca mărime şi ~ ca formă, provenit din lava recentă, din materialul conului vechi, sau dintr-un material remaniat. Uneori se observă oarecare ordine în aşezarea materialului, cel mai grosier găsindu-se la baza bancului, sub materialul mai fin, dar, de cele mai multe ori, aglomeratele sînt haotice, neputîndu-se distinge nici o urmă de stratificaţie. Psefitele piroclastice sînt constituite din material relativ bine sortat, în care predomină elemente de mărimea pietrişuri lor şi bolovănişurilor. Materialul provine, în cea mai mare parte, din produse vulcanice, şi numai în mică măsură din material străin. Psefitele piroclastice se pot împărţi în: conglomerate, cînd materialul component e rotunjit şi s-a produs şi o selectare a materialului după mărime; psefite breciforme, cînd materialul e colţuros. Cinerite le sau tufit-ele. rezultă din consolidarea cenuşilor vulcanice. Ele formează, de cele mai multe ori, strate cu grosime variabilă, la partea superioară a bancurilor, sau, uneori, apar între depozite sedimentare, sub forma de intercalaţii, a căror grosime variază de la cîţiva milimetri pînă la mai mulţi metri (de ex. cineritele dacitice şi andezi-tice din Neogenul circumcarpatic). Prin analiza chimică a cineritelor se poate stabili lava din care au provenit, iar dacă apar intercalate în depozite sedimentare, se poate determina vîrsta erupţiilor vulcanice respective. Cineritele se împart în: cinerite psamitice (sau aleuritice), corespunzătoare nisipurilor vulcanice, şi cinerite pelitice (tufurile vulcanice *pro-priu-zise), corespunzătoare materialului vulcanic celui mai fin. Cinerite mai importante sînt: pclagonitele, cinerite bazal-tice, răspîndite în Islanda şi în Sicii ia, de culoare galbenă-brună sau neagră-verzuie, care lasă să se vadă, pe spărtura proaspătă, suprafeţe negre strălucitoare; puzzolanefe, cinerite trahitice cari se întîlnesc în împrejurimi le oraşului Napoli şi în Campania romană şi cari, avînd un conţinut bogat în bioxid de siliciu solubil în soluţii alcaline, sînt folosite ca adausuri în unele cimenturi hidraulice; tufurile dacitice, folosite ca adaus (trass) în cimenturi; etc.— Pirodastitele sînt foarte răspîndite în ţara noastră, for-mînd un material foarte variat ca mărime a elementelor, care constituie o serie de niveluri cu grosime variabilă (însumînd 500--800 m) în masivul vulcanic Căliman-Gurghiu-Harghita, sau apărînd sub formă de intercalaţii stratificate în formaţiunile sedimentare neogene, în Basinul Transilvaniei, în Cîmpia romînă şi în Podişul moldovenesc. Sînt mai puţin răspîndite în zona vulcanică a Munţilor Apuseni şi în regiunea vulcanică de la Baia Mare, însă aici sînt mai variate din punctul de vedere chimic şi mineralogic. Pirodastitele, în special cele cu materialul selecţionat, sînt folosite ca material de construcţii. 2. Piroclor. Mineral.: (Na, Ca,"*)2(Nb, Ti,*-*)206(F, OH). Mineral isomorf cu microlitul (v.), avînd o compoziţie chimică foarte variabilă (de ex.: Nb2Os 63***0%); (Ce, La)203 2***13,3% ; Ta2050-*-77% ; CaO 4-* * 18,1 % ; etc.). Varietăţi le bogate în uraniu şi toriu, în stare metamictică (v. Metamictic), conţin 7— 1 -4% H20; nu conţin alcalii şi conţin puţin oxid de calciu. Se întîineşte în pegmatitele sienitelor nefelinice, în asociaţie cu albitul, uneori cu zirconiul, biotitul, apatitul. ilme-nitul, sfenul, etc. Ca neoformaţiune, piroclorul a fost identificat în agregatele de ilmenit, rezultat, probabil, din descompunerea endogenă-a iImenorutilului (Ti, Nb, Fe)02. Cristalizează în sistemul cubic, clasa hexakisoctaedrică, în cristale cu habitus octaedric, cari ating dimensiuni de 2 cm. Se întîineşte, de asemenea, în mase compacte şi, uneori, în separaţii colomorfe. Are culoarea brună închisă, roşie-brună, galbenă-verzuie, rareori neagră-brună, cu urma galbenă-albă pînă la brună deschisă sau galbenă-roşietică, şi luciu adamantin, gras, sticlos saudesmoală (la varietăţile metamictice). E semitrans-parent sau translucid, cu n—2,13 * * *2,27. Practic, nu prezintă Pirocolodiu 423 Piroforice, aliaje ~ clivaj. Are duritatea 5—5,5 şi gr. sp. 4,03---4,36. Uneori e foarte radioactiv. în flacăra suflătorului se topeşte greu, formînd o globulă neagră-brună. Se descompune în acid sulfuric şi în acid fluorhidric concentrat. în cazul rezervelor mai mari, e materie primă pentru extragerea niobiului şi a tantalului. 1. Pirocolodiu. Chim.: Tip de nitraţi de celuloză cu grad relativ înalt de esterificare (12,5*** 12,7% azot), aproape complet solubili în amestecuri de alcool etilic şi eter. Sînt folosiţi la fabricarea pulberilor fără fum. 2. Pirocroit. Mineral.: Mn(OH)2. Hidroxid de mangan, natural, isomorf cu brucitul (v.). Cristalizează în sistemul romboedric, în cristale obişnuit foioase după (0001), uneori tabulare. Cînd e proaspăt, e alb, ca brucitul, sau albastru deschis, dar se colorează repede în aer, în brun şi negru. în secţiuni subţiri e transparent. E optic negativ, cu indicii de refracţie: co= 1,723 şi s—1,681. 3. Piroelectricitate. Fiz., Elt., Mineral.: Proprietatea anumitor cristale (turmalin, wurtzit, tartrat de potasiu, sulfat de litiu, etc.) de a-şi modifica starea de polarizaţie electrică permanentă drept urmare a unei variaţii de temperatură. Efectul piroelectric pur (pi roelectr ic itatea „primară“) se observă încălzind sau răcind uniform anumite cristale, montate astfel încît să nu se deformeze. L?sînd însă cristalul să se dilate sau să se contracte liber, se adaugă o variaţie piezo-electrică (v. Piezoelectricitate) a polarizaţiei, datorită deformării (pi roelectr ic itatea „secundară'1); în acest caz, efectul total observat provine din adunarea efectelor primar şi secundar; ultimul poate să predomine, eventual, asupra primului (cazul turmalinului). Variaţia piroelectrică a polarizaţiei depinde cum urmează de variaţia de tempsratură: ÂP=p'AT sau APrpfAT (i= 1, 2, 3) în cari: AP (AP1( AP2, AP3) este variaţia polarizaţiei, AT este variaţia temperaturii, iar p(px, p2, p3) este un vector caracteristic substanţei, ale cărui componente se numesc coeficienţi de piroelectricitate. Deoarece cristalul nu îşi schimbă clasa de simetrie sub acţiunea temperaturii, efectul piroelectric implică existenţa unei axe unice în această clasă (axă care nu poate fi adusă în coincidenţă cu ea însăşi, incluziv sensul, prin vreuna dintre operaţiile de simetrie proprie cristalului), după care e dirijată polarizaţia spontană AP. De aceea nu pot fi piroelectrice decît cristalele lipsite de centru de simetrie, condiţie necesară şi pentru existenţa piezoelectricităţii. Numai o parte dintre cristalele piezoelectrice pot fi însă şi piroelectrice, şi anume acelea cari au sau o singură axă polară (axă de simetrie neînsoţită de un plan de simetrie perpendicular pe ea), sau nici una (existenţa mai multor axe polare ar însemna existenţa mai multor orientări posibile pentru polarizaţia spontană a monocristalului). Astfel, cuarţul (trei axe polare binare) e piezoelectric, fără să fie şi piroelectric. Sfaleritul sau blenda de zinc (forma cubică a sulfurii de zinc, aparţinînd clasei 43 m) are patru axe polare ternare şi e numai piezoelectric, în timp ce wurtzitul (forma exagonală a sulfurii de zinc, aparţinînd clasei 6 mm) are o singură axă^ polară (exagonală) şi e atît piezoelectric cît şi piroelectric. în general, clasele de simetrie în cari poate apărea piroelectricitatea sînt 1, m, 2, mm2, 4, 4 mm, 3, 3 m, 6, 6 mm (în notaţia internaţională Hermann-Mauguin). Unele cristale piroelectrice sînt şi feroelectrice. Polarizaţia spontană a cristalelor piroelectrice după axa unică se manifestă numai prin variaţia ei, provocată de variaţia temperaturii. încărcarea cu sarcini nu se poate menţine, din cauza conductivităţii electrice a mediului ambiant: în cursul timpului se depun sarcini compensatoare pe feţe, aduse, de exemplu, de firele de praf. De aceea, măsurarea efectului trebuie efectuată imediat după varierea temperaturii, în care caz el poate fi apreciabil. De exemplu, la turmalin, o variaţie AT=1° a temperaturii produce o încărcare identică cu cea provocată de un cîmp care, în interiorul cristalului, ar avea valoarea de 740 V/cm. Efectul contrar, al variaţiei temperaturii datorită polarizării prin introducerea cristalului într-un cîmp electrostatic, este un anumit tip de efect piroelectric invers. 4. Pirofanit. Mi ne rai.: MnTi03. Titanat natural de mangan, isomorf cu ilmenitul, întîlnit, sub forma unor cristale trigonale cu habitus tabular, în druzele unor zăcăminte de minereuri manganifere. Are culoarea roşie ca sîngele, luciu puternic şi urma galbenă de ocru. Are duritatea 5, gr. sp. 4,5 şi indicii de refracţie 0 = 2,48, s —2,21. 5. Pirofiiit. Mineral.: AI2Oa • 4 Si02*H20. Silicat de aluminiu hidratat,cu compoziţi a chimică: 28,3% Al203, 66,7% Si02 şi 5% H20. Ca impurităţi conţine: MgO (uneori pînă la 9%), FeO (pînă la 5%), al ca I i i, oxid de titan, etc. Se întîlneşte în unele zăcăminte hidrotermale, ca mineral de temperaturi joase, în unele şisturi metamorfice bogate în alumina (format pe seama rocilor sedimentare bogate în beidellit sau în mont-morillonit) şi sub formă de pseudomorfoze după andaluzit, disten, muscovit, etc. Cristal izează în sistemul mo'nocl inie, fiind răspînditîn varietăţi compacte, fin solzoase (agalmatolit sau pagodit). E alb, cu nuanţă gălbuie sau verde deschisă, adeseori semi-transparent. Are luciu sticlos, iar la agregatele foioase, sidefos ; prezintă cl ivaj perfect după (001); are'duritatea şi gr. sp. 2,66---2,90. E gras la pipăit, iar foiţele subţiri în cari se desface, la suflător, sînt flexibile, însă nu elastice. Are indicii de refracţie: 1,600; ^=1,588 şi ^=1,552. Prin calcinare, la temperatură înaltă, elimină apa şi capătă un reflex argintiu. Nu se descompune în acizi. Se foloseşte în industria hîrtiei; industria ceramică (adaus în masa ceramică întrebuinţată la fabricarea obiectelor cu dimensiuni precise, cum sînt, de exemplu: plăci pentru căptu-şirea pereţi lor, izolatoare electrice, piesede radiotehnică, etc.); în industria cauciucului (ca material de umplutură); etc. Caracteristici le electrice ale ceramicii pirofilitice sînt: permitivitatea s = 5,2"*6, tangenta unghiului de pierderi tg 8«0,6--*1,2% (între 20---1000), rigiditatea dielectrică 150---200 kV/cm, rezistivitatea de la 1013 Om (la 20°) Iă108nm (la 300°). în Antichitate, în China, din pirofiiit se .fabricau diverse bibelouri, statuete, etc. 6. Piroforic. Chim.: Calitatea unor substanţe chimice de a se aprinde în contact cu oxigenul sau cu aerul. 7. Piroforice, aliaje Metg.: Aliaje din cari, la pilire, la zgîriere uşoară sau la frecare cu o rotiţă de oţel striat, se desprind aşchii cari se autoaprind imediat în aer. Se elaborează, fie pe bază de metal mixt (MischmetalI) aliat cu 15,,,40% Fe şi, uneori, şi cu zinc, fie pe bază de ceriu, aliat cu fier sau magneziu şi, uneori, cu magneziu şi cu plumb, cadmiu, staniu, zinc, etc. Aliajele piroforice sînt întrebuinţate la fabricarea de „pietre" pentru aprinzătoare (brichete, aprinzătoare pentru lămpi de gaz, etc.). Aliajele piroforice cu fier sînt întrebuinţate şi la fabricarea gloanţelor sau a proiectilelor de artilerie trasoare (la frecarea cu aerul, aliajul se aprinde, astfel încît traiectoria glonţului sau a proiectilului poate fi uşor văzută noaptea). Uneori, aceste aliaje sînt întrebuinţate la dezoxi-darea oţelurilor sau a fontelor, ca modificator la turnarea fontelor cu grafit nodular, etc. „Metalul mixt", care e el însuşi piroforic, se prepară relativ uşor, plecînd de la amestecuri de pămînturi de ceriu — mai frecvent de la monazit (v.) — din cari se obţin aliaje cu diferite conţinuturi de lantanide (40*"50% Ce, 40--*45% La, şi restul alte metale din pămînturi rare, ca yterbiu, erbiu, etc.); el se aliază cu fier, pentru a i se mări rezistenţa şi duritatea Pirofosfat tetraetilic 424 Pi rol şi a-l face apt pentru fabricarea de „pietre1* pentru aprinzătoare (brichete, lămpi de gaz, etc.). Deoarece e greu de obţinut ceriul în stare pură, la elaborarea aliajelor piroforice se întrebuinţează ceriu impur, care conţine şi anumite cantităţi de lantanide. i. Pirofosfat tetraetilic. Ind. chim.: Li- chid uleios incolor, solubil în apă şi într-unii CaHsON P=3sO solvenţi organici. E mai puţin hidroiizabil , decît tetrafosfatul hexaetilic şi mai toxic. C2H5Q E întrebuinţat ca insecticid agricol sub nu- c2h5ox/ sing. pirofosfatază. _ XP=0 mirile TEP, TEPP, Nifos T. V.sub Insecticid. ^2. 2. Pirofosfataze, r-------------------------- , Chim. biol.: Enzime din clasa polifosfata-zelor organice, grupul adenozin-polifosfa-tazelor, acţionînd asupra substratului acidului adenozin-tri-fosforic (ATP). Catalizează hidroliză esterilor acidului piro-fosforic, cu eliberare de acid fosforic. O pirofosfatază foarte importantă în organism e adeniIpirofosfotozo, care are drept substrat acidul adenozin-trifosforic, cu rol fundamental în procesul de degradare a glucidelor în muşchi şi în procesul con-tracţiunii musculare. V. şî sub Polifosfataze. s. Pirofosfaţi, sing. pirofosfat. Chim.: Săruri ale acidului pirofosforic. V. sub Fosfor. 4. Pirofosforic, acid Chim. V. sub Fosfor. 5. Pirogalic, acid ~.Chim.: Sin. Pirogalol (v.), 6. Pirogalol. Chim.: 1, 2, 3-Trioxi- benzen. Se obţine prin distilarea uscată j la 200°, în vid, a acidului galic. Dintre c fenolii polihidroxilici, e cel mai uşor HC^ ^C—OH oxidabil. Soluţia alcalină a pirogalolului jj i absoarbe repede şi cantitativ oxigenul mo- HCV ^,C—OH lecular şi de aceea e utilizat în analiza C gazelor. E un reducător puternic. Subli- H mează sub formă de ace incolore, solubile în apă, în alcool, în eter; are p.t. 133,#*134° şi p.f. 309°. E folosit ca revelator fotografic şi, în Medicină, ca antiseptic. Sin. (impropriu) Acid pirogalic. 7. Piroga, pl.pirogi. Nov.: Sin. Cin (v.) V. şî sub imbar-caţiune. 8. Pirogen. Ind. chim.: Sin. Coloranţi de sulf (v. Sulf, coloranţi de ^). 9. Pirogenare.Chim.: încălzirea substanţelor organice în lipsa aerului, la presiunea atmosferică sau la presiune mai înaltă, pînă la o temperatură care depăşeşte limita de stabilitate termică a acestora, urmată de procese de descompunere şi de sinteză. Reacţiile cari se produc în aceste condiţii se numesc reacţii de piroliza sau de pirogenare şi sînt folosite in industrie, de exemplu la distilarea lemnului, semicarbonizarea şi cocsificarea cărbunilor (v. schema), cracarea produselor petroliere, etc. Afară de reacţiile de pirogenare industriale se folosesc astfel de reacţii pentru diverse preparări de substanţe chimice: descompunerea termică a sărurilor alcaline ale acizilor organici în hidrocarburi saturate, a uleiului de ricin în acid undecilenic şi oenantol, a substanţelor azotoase în amine, etc. V. Cocsificare, Cracare, Piroliză. 10. Pirogeneticâ, descompunerea ~ a combustibililor. Ind. cb., Ind. chim.: Descompunerea combustibililor solizi, prin încălzire în absenţa aerului. Prin această descompunere se obţin gaze — în majoritatea lor combustibile—, gudroane şi reziduuri solide combustibile. De exemplu, prin cocsificarea cărbunilor se obţin (afară de cocs) gudron, amoniac, benzen, gaz de cocs. etc. 11. Pirognostie. Chim.: Metodă de analiză calitativă elementară a unei substanţe chimice sau a unui mineral, cu ajutorul flăcării. Componenţii respectivi se identifică, fie prin culoarea caracteristică a flăcării sau a perlei de borax, fie prin aureolele obţinute pe cărbune de lemn (mangal). 12. Pirogravare. Ind. lemn.: Gravare cu ajutorul unui termo-cauter cu ac (de platin) incandescent, care efectuează arderea locală în straturile superficiale ale lemnului, pentru înfrumuseţarea feţelor pieselor de lemn. Desenul dorit se urmăreşte cu acul pesuprafaţa lemnului. Pirogravarease practică cu rezultate bune la finisarea lemnului de specii moi. îs. Pirogravura. 1, Artă: Arta de a înfrumuseţa suprafaţa obiectelor de lemn, de piele, de materiale textile, etc. prin pirogravare. 14. Pirogravura, pl. pirogravuri. 2, Artâ: Ornamentaţie executată prin pirogravare. 15. Pirogravura, 3. Artâ: Obiect a cărui suprafaţă e înfrumuseţată prin pirogravare. 16., Pirol, pl. piroli. Chim.: Combinaţie eterocici ică cu caracter aromatic, cu ciclu de cinci atomi, avînd ca eteroatom azotul. E un lichid incolor, care la aer şi lumină B'HC . CHB se colorează repede în roşu-brun, iar I4 3I cu timpul se rezinifică. Are p.f. 131°; a'HC5 1 2CHoc ^20. j4 —0,948; 7^=1,5035; punctul de in- N ffamabiiitate în vas închis 39°; e greu ^ solubil în apă, în baze; e solubil în alcool, în eter, benzen, Pirolul are caracter aromatic şi în multe dintre reacţiile sale se comportă asemănător fenolului. Azotul din nucleu conferă pi rol u I u i caracter slab bazic, proprietate care, în cazul omologilor pirolului, dispare aproape complet, soluţiile acestora în apă fiind neutre. Pirolul nu formează săruri cu acizii, ci se rezinifică; cu acidul clorhidric formează un produs cu compoziţia (C4H5N)3-HCI. Omologii pirolului sînt mai stabili faţă de acizi; formează dimeri numai cu acizii concentraţi. Faţă de baze, pirolul e stabil. El formează derivaţi metalici, derivaţi substituiţi la azot, derivaţi nitraţi, sulfonaţi, acilaţi prin substituţia în nucleu, care decurge în general mai uşor decît în seria benzenului; halogenarea decurge violent şi, de aceea, e necesar să se lucreze în soluţii diluate. Substituţia în nucleu se produce cu precădere în poziţia a, dacă nu e ocupată, şi apoi în poziţia p. Pirolii dau şi reacţii de adiţie, cum şi reacţii speciale de isomerizare, lărgire şi deschidere a inelului. Astfel, prin încălzirea energică a derivaţilor N-sub-stituiţi ai pirolului se produc două feluri de transformări: gruparea alchilică migrează de la atomul de azot la un atom de carbon; apoi se produce o lărgire a ciclului şi se formează derivaţi ai piridinei. Dintre reacţiile de recunoaştere a nucleului pirolic, cea mai caracteristică e reacţia lui P. Ehrlich, care consistă în tratarea pirolilor, cari au în nucleu cel puţin o grupare CH liberă, cu p-dimetil-aminobenzaldehidă, în mediu acid. Are loc o condensare cu producerea unei coloraţii violete. Pirolii dau cu isatina, în mediu de acid sulfuric diluat, ca şi unii compuşi a-dicarbonilici, un precipitat albastru închis, solubil în acid acetic glacial sau în acid sulfuric concentrat, cu coloraţie albastră închisă. Pirolul e foarte mult răspîndit în natură. Nucleul pirolic se găseşte atît în regnul vegetal (clorofila), cît şi în cel animal (hemoglobina), în coloranţi ftalocianinici, indigoizi. Ca atare, pirolul se găseşte în cantităţi mici în gudroanele cărbunilorde pămînt şi în cele rezultatede la distilarea distructivă a unor materiale bogate în proteine (oase, coarne). Sintetic, pirolul şi derivaţii săi se obţin prin mai multe metode. Astfel, pirolul nesubstituit se obţine prin: distilarea uscată a sării de amoniu a acidului mucic (folosind o amină primară, în loc de amoniac, se obţine pirol N-substituit); reducerea succinimidei cu sodiu şi alcool, sau catalitic, cu platin şi hidrogen; reacţia acetilenei cu formaldehidă şi amoniac, în prezenţă de acetilură cuproasă; tratarea furanului cu amoniac, în prezenţa aluminei activate; dehidrogenarea pirolidinei. Pentru obţinerea pirolilor substituiţi, cea mai utilizată metodă e sinteza Knorr, care consistă în condensarea unei Produse de la pirogenarea (cocsificarea) huilei Coloranţi Combustibil impregnarea lemnului Negru 1 de fum | Industria cauciucului Fab ricarea 1 ianţi lor Apă amoniacală concentrafd Alea!» volatili Amoniac pur Sullaf de amoniu Clorurâ de amoniu Nitrat de amoniu Toluen Benzen Xilen Benzen ♦ehnic Piridinâ .. * . Industria Industria Acid Vopsitorie chimică textj|ă azQtic Piroleină 426 Piroignos, acid — a-amino-cetone cu un compus a-metilencarbonilic (cetonă) în mediu de acid acetic glacial sau de alcal ii: I C / | \ 3 ! H H2C — FL 2 , 2 -2 H.O C NH, O' * \ Nc-------c' il il c c / \ I H în locul cetonelor simple se pot folosi esteri fi-cetonici sau (3-dicetone, iar în locul amino-cetonelor, a-isonitrozo-cetone. Derivaţi ai pirolului se obţin prin: tratarea compuşilor 1,4-dicarboniIici cu amoniac sau cu amine primare; reacţia dintre cloracetonă, p-cetoester şi amine primaresau amoniac; condensarea a-hidroxicetonelor cu ester (3-aminocrotonic, sau condensarea pirolului sau a unor derivaţi ai săi cu ester diazo--acetic, cum şi prin reducerea aldehidelor sau a cetonelor pirolului. Pirolul e o substanţă cu toxicitate cumulativă; irită pielea şi persoanele cari au afecţiuni ale căilor respiratorii, ale aparatului circular, ale ficatului, nu trebuie să lucreze cu pirol. Derivaţii mai importanţi ai pirolului sînt: Pi rotaţii, derivaţi metalici ai pirolului. Formarea acestora e mai dificilă decît în cazul fenolului, constanta de disociaţie a pirolului fiind mai mică decît cea a fenolului. Pirolaţii de potasiu se obţin din potasiu metal ic sau din hidroxid de potasiu ; pirolaţii de sodiu se obţin la tratarea pirolilor cu amidură de sodiu, deoarece sodiul metalic reacţionează slab, iar hidrdxidul de sodiu nu reacţionează deloc. Piro!atuI de potasiu e utilizat la izolarea pirolului din gudroane. Derivaţii pirolului substituiţi la azot se obţin la tratarea pirolatului de potasiu sau de sodiu cu halogenuri de alchil sau cu cloruri acide. Comportarea pirolului şi a derivaţilor săi, ca un acid slab, se manifestă şi faţă de compuşii organomagnezieni, cari sînt descompuşi, cu formarea unor derivaţi magnezieni, iar prin tratarea acestora cu cloruri acide se formează derivaţi ai pirolului substituiţi la carbon. Derivaţii halogenaţi ai pirolului sînt instabili şi se descompun repede, lodurarea, efectuată cu iod în prezenţa alcaliilor, conduce la tetraiod-pirol sau i o d o I, substanţă inodoră, galbenă, cristalină. CJ Bromul dă produse asemănătoare şi poate .11 Jl, substitui şi catena laterală. \ / Derivaţii cu a z o t se obţin prin ni- ^ trarea pirolului, indirect, de exemplu prin sub- ^ stituirea de grupări acetil sau formil cu gru- tetraiod-pirol parea nitro, în pirolii alchilaţi, prin tratare cu 0°dol) acid azotic concentrat. Mononitrarea pirolului se efectuează cu nitrit de etil în prezenţa sodiu lui sau a etoxi dului de sodiu. Cuplarea pirolului cu derivaţi diazoici aromatici conduce la coloranţi azoici, cari prin reducere trec în amine. Derivaţii hidrogenaţi se obţin prin reducerea parţială a pirolului cu praf de zinc şi acid acetic (se obţine un dihidro-derivat, 3-pirolină), prin reducerea totală cu fosfor roşu şi acid iodhidric, sau prin hidrogenarea catalitică pe oxid de platin sau nichel (se obţine pirolidină sau tetra-hidropirol). A I d e h i d e I e omologilor pirolului se obţin prin tratarea pirolilor cu acid cianhidric şi acid clorhidric uscat. Lucrînd cu nitrili, în locul acidului cianhidric, se obţin cetone ale pirolilor. Aldehida pirolului simplu (a-formil-piro-lul) se obţine din pirol şi cloroform, în prezenţă de hidroxid de sodiu sau din pirol cu cianură de zinc în mediu de acid clorhidric. Aldehidele din seria pirolului sînt materii prime importante pentru sinteza porfirinelor. î. Piroleinâ. Ind. chim.: Material gras folosit ca exci-pient în prepararea masei pentru emplastre. Se obţine prin fierberea uleiului de măsline sau de rapiţă, şi amesteca-ea cu miniu de pll mb. 2. Pirolidină, Chim.: Derivat tetrahidrogenat al pirolului ; combinaţie eterociclică cu ciclu de cinci atomi, cu etero- atom azotul. E un lichid incolor, cu miros (}'H2C-----------CH9(3 puternic amoniacal; are p.f. 87,5--*88,5°, 2{4 3| 2 d22-5 =0,852, n^=1,4430;esolubilă în apă, a'HgC^^CHga în alcool, eter, cloroform şi în alţi solvenţi N organici. ^ Pirolidină şi derivaţii săi sînt baze tari, stabile, cu proprietăţi asemănătoare aminelor secundare. Dehidrogenarea pirolidinei la 350---5000, în prezenţa oxidului de magneziu, de calciu sau de zinc, conduce la pirol, iar oxidarea cu acid crom ic, la un aminoacid, NH2(CH2)3COOH\ Prin metilare totală şi, apoi, prin degradare Hofmann, se deschide de asemenea ciclul pirolidinei, cu formare de butadienă. Atomul de azot poate fi alchi lat cu alcooli sau cu cloruri de alchil şi aci lat în mod normal. La atomul de azot se pot adiţiona şi oxid de carbon, oxid de etilenă, acrilonitril, acid clorhidric. Pirolidină e o substanţă toxică şi inflamabilă, din care cauză se lucrează cu ea în absenţa flăcărilor deschise şi se evită contactul cu pielea sau inhalarea vaporilor. Nucleul pirolidinic se găseşte în natură în aminoacizi, ca prolina (v.) şi hidroxiprolina, cum şi în unii alcaloizi ca: higrina, cuskhigrina, nicotină (v.), stahidrina, cocaina (v.). Sintetic, pirolidină se obţine prin: reacţia tetrahidrofura-nului cu amoniac sau cu amine primare (rezultatul reacţiei fiind în ultimul caz pirolidine N-substituite, cari prin transpoziţie trec în pirolidine a-substituite; astfel de pirolidine se obţin şi folosind, în locul tetrahidrofuranului, derivaţi substituiţi ai acestuia, obţinuţi prin sinteza Reppe); reacţia 1,4-dihalogenurilor butanului sau a clorhidratului putrescinei (1,4-diamino-butan), cu amoniac sau cu amine primare; reducerea lactamelor cu sodiu şi alcool; hidrogenarea electrolitică a succinimidei, cu un catod de plumb, în soluţie de acid sulfuric; reducerea pirolului, cu pulbere de zinc şi acid acetic (pirolul trece în 3-pirolină, iar aceasta, cu acid iodhidric şi fosfor, la250°,sau prin hidrogenarecataliticăîn prezenţa nichelului Raney, la 200° şi 200**-300 at, cum şi în prezenţa plati-nului în soluţie de acid acetic, dă pirolidină); degradarea Hofmann a 3-metilpiperidinei. Pirolidină e produs intermediar la fabricarea de mase plastice, de acceleratori de vulcanizare, alcaloizi, insecticide; e disolvant pentru unele combinaţii acide şi mediu de reacţie în sinteze organice. 3. Pirolidonâ. Chim.: 2-Cetopirolidină, ybutirolactamă; combinaţie eterociclică din grupul pirolului. Se prezintă sub forma de cristale din eter de petrol, cu □ r_________________r, , p.t. 25°, p.f. 245°, solubi le în apă, în alcool, 2 | | 2 eter, cloroform, benzen. h q C=0 Pirolidonâ reacţionează cu acetilena, for-mînd 1 -viniI-2-piroIidona, care, polimerizată în prezenţă de apă oxigenată, formează un polimer cunoscut sub numiri ca: Plasdom, Periston, PVP, Kollidon, Subtosan, care e folosit ca înlocuitor de plasmă sanguină. Copoiimerii 1 -viniI-2-piroIidonei cu acidul acrilic, nitrilul acrilic, stirenul, sînt folosiţi ca adezivi şi agenţi activi de suprafaţă. Pirolidonâ se poate obţine prin reducerea electrolitică a succinimidei. 4. Pirolignos, acid ~.Chim.: Produs obţinut la distilarea uscată a lemnului. Conţine 8 * * • 12% acid acetic, 3% alcool H Pi rol iză 427 Piroluzit metilic.0,5% acetonă, apă (apa pirolignoasâ), gudroanede lemn, cantităţi mai mici de acizi graşi, esteri, cetone, alcoo!i; fenoli, compuşi turanici, baze piridice, etc. Se obţine prin degudro-narea, neutralizarea cu lapte de var şi distilarea lemnului. Distilatul constituie spirtul de lemn, iar produsul rămas, concentrat şi uscat, e calcea cenuşie. Din spirtul de lemn se obţin, prin distilare şi rectificare, acetonă şi alcool metilic; din calcea cenuşie se obţine, prin descompunere cu acid sulfuric şi distilare, acid acetic, iar prin distilare uscată, acetonă. Sin. Oţet de lemn. i. Pirolizâ. Chim.: Procesul de descompunere termică a hidrocarburilor prin încălzirea acestora dincolo de limita de stabilitate a lor. Deşi reacţiile sînt de acelaşi tip, numite şi reacţii de pirogenare, se deosebesc, de obicei, după temperatura la care se face descompunerea unei hidrocarburi: reacţii de cracare sau de rupere (sub 650°) şi reacţii de pirolizâ (peste această temperatură). Reacţiile de piroliză nu sînt niciodată simple, ci se formează amestecuri mai mult sau mai puţin complexe, Hidrocarburile nou formate pot suferi, la rîndul lor, alte transformări, dînd naştere la noi hidrocarburi (produşi secundari), cari se găsesc amestecate cu produşi i primari de descompunere, în timpul procesului de piroliză se produc ruperi de legături —C—C—, dehidrogenări, condensări, polimerizări, etc. Stabilitatea termică a substanţelor organice variază în primul rînd cu structura lor, cu durata de încălzire, cu temperatura, cu presiunea şi cu prezenţa catalizatorilor. Astfel, în cazul hidrocarburi lor, temperaturi le la cari începe descompunerea descresc cu mărimea moleculelor: la metan 683°, la propan 460°, la butan 435°, la etilenă 400°, etc. între temperatură şi durata de încălzire există o corelaţie. Cu cît durata de încălzire e mai scurtă, cu atît temperatura trebuie să fie mai înaltă pentru a obţine acelaşi grad de descompunere. Duratele lungi de încălzire favorizează reacţii secundare. Presiunea influenţează mai puţin reacţiile de rupere (monomole-culare) ale moleculelor, şi mai mult sintezele (bimoleculare). Industrial, pirolizâ se execută în instalaţii speciale, echipate cu reactoare (v.). Suprafaţa recipientului sau a tubului poate avea un rol important: fierul şi, în special, nichelul, prin efectul catalitic, accelerează descompunerea cu carbonizare înaintată şi cu formare de hidrogen şi metan. Sticla, cuarţul, oţelurile cu crom nu dau acţiuni de suprafaţă şi în prezenţa lor se produc reacţii omogene de piroliză. în prezenţa catalizatorilor, temperaturile de descompunere sînt micşorate. Reacţiile de descompunere în fază gazoasă a hidrocarburi lor saturate decurg prin radicali liberi. Un radical liber mic, de exemplu CH3 (provenit dintr-un ciclu anterior sau din ruperea primară a unei hidrocarburi la legătura G— C), extrage un atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi superioare (preferenţial de la un atom de carbon secundar, mai uşor încă de la unul terţiar): CH3-CH2-CH3.CH2-CH2-CH2-CH2-CH2-CH2R+ CH3 ~> -> CH3-CH2-CH*CH2-CH2-CH2-CH2-CH2-CH2R+CH4. Radicalul cares-a formatse rupeîn poziţia (3 faţă de carbonul radicaIic, astfel încît se formează o olefină şi un nou radical: CH3-CH2-CH = CH2+-CH2-CH2*CH2-CH2-CH2R. în acest radical continuă ruperile [3 pînă se ajunge la un radical metil sau etil, care iniţiază un nou lanţ de reacţii: .CHa*CH2-CH2.CH2-CH2R-»CH2=CH2+-CH2-CH2-CH2R,etc. în radicalii intermediari mai mari se produc şi isomerizări, electronul impar trecînd la un atom de carbon secundar. Noul radical format se rupe acum în p, cu formare de propenă: CH3-CH-CH2-CH2-CH2R -> CH3-CH = CH2+-CH2-CH2R. Pe baza acestui mecanism se pot prevedea, cantitativ, pro-duşii de reacţie cari iau naştere la cracarea sau la pirolizâ unei parafine unitare. Afară de reacţiile de pirogenare cari formează obiectul marilor industrii (distilarea lemnului, a cărbunilor de pămînt, cracarea petrolului, a gazelor naturale, etc., v. sub Cracare) se folosesc reacţii de pirogenare pentru unele preparări. Piro-liza uleiului de ricin conduce la produse utilizate în parfumerie sau la produse medicamentoase. Pirolizâ în fazagazoasă a ulei-iului de arahide furnisează un combustibil cu o mare putere calorifică. Pirolizâ substanţelor azotoase conduce la formarea aminelor, etc. V. şî sub Cracare. 2. grăsimilor. Ind. chim.: Descompunerea grăsimilor (acizi graşi, gliceride şi unii derivaţi simpli) încălzite la temperaturi înalte, cu formarea unui amestec de hidrocarburi I ichide, cetone, apă şi gaze. Întrucît gruparea carboxi I e relativ instabilă la temperaturi înalte, decarboxilarea e una dintre reacţiile principale cari se produc la pirolizâ acizilor graşi. La temperaturi mai înalte şi, în special, în prezenţă de catalizatori, se formează în abundenţă cetone şi produşi de descompunere a lor. Pirolizâ grăsimilor a fost folosită pentru obţinerea de uleiuri minerale. Descompunerea termică a uleiurilor vegetale în prezenţă de catalizatori Cu-Mg sau Cu-AI conduce la produse lichide cari, prin hidrogenare, dau hidrocarburi alifatice, ciclopara-finice şi aromatice. Rezultă, de asemenea, bioxid de carbon, hidrocarburi gazoase, apă şi acroleină. Acidul oleic trecut peste catalizator de Cu-AI la 600---6500 se descompune în hidrocarburi lichide, în gaze şi apă. Predomină hidrocarburile aciclice. Acizii inferiori dau prin piroliză cetone, olefine şi hidrocarburi ciclice. Pirolizâ uleiului de arahide, în fază gazoasă, la 535°, furnisează un combustibil cu o mare putere calorifică. Pirolizâ uleiului de ricin conduce la produse utilizabile în parfumerie, sau la produse medicamentoase. 3. Piroluzit. Mineral.: Mn02. Oxid de mangan natural, făcînd parte din grupul rutilului. Are compoziţia chimică: 63,2% Mn şi 36,8% O, conţinînd însă, cînd se prezintă în mase fin granulare sau cri ptocristal ine, sub formă de impurităţi mecanice: Fe203, Si02, H20' etc. Se formează relativ rar în zăcăminte hidrotermale de mangan şi numai în condiţiile unui mediu net oxidant; mai frecvent se întîlneşte în faciesurile Iitorale ale zăcămintelor sedimentare, fiind oxidul de mangan cel mai stabil din zona de oxidaţie a zăcămintelor de mangan şi de fier. Se cunosc numeroase pseudomorfoze de piroluzit după manganit, psilo-melan şi hausmannit. Cristalizează în sistemul tetragonal, clasa ditetragonal-bipi-ramidală, avînd structura cristalină analogă cu a rutilului (v.), în cristale aciculare sau bacilare; cel mai frecvent formează însă mase compacte sau criptocristaline, adeseori pulverulente. Apare şi concreţionar sau sub formă de dendrite. în cristale are culoarea cenuşie de oţel, iar în mase compacte, neagră, uneori cu reflexe albăstrui metalice; urma e neagră sau neagră-albăstruie, şi luciul semimetalic. Prezintă clivaj perfect după (110). Are duritatea 6 (în cristale) şi 2***6 (în mase compacte) şi gr. sp. 5 (în cristale) şi 4,4--*5 (în mase compacte). E opac şi, în secţiuni lustruite, puternic anisotrop. Nu se topeşte la flacăra suflătorului. Pînă la 500° nu suferă nici o transformare; între 550 şi 650° se transformă în (3-braunit, iar între 940 şi 1100°, acesta trece în hausmannit. Se disolvă în acid clorhidric, cu degajare de clor. Minereurile pure de piroluzit sînt folosite la fabricarea bateriilor electrice uscate; în industria sticlei, la decolorarea sticlei verzi; la obţinerea preparatelor chimice folosite în Medicină; la fabricarea dispozitivelor de protecţie contra oxidului de carbon, cum şi a catalizatorilor de tipul hopcalitului, pentru purificarea gazelor de evacuare ale motoarelor de automobil de amestecurile dăunătoare; la fabricarea uleiurilor sicative; la fabricarea vopselelor; etc. Piromerld 428 Pîrometru în ţara noastră se întîlnesczăcăminte cu piroluzit în regiunea Vatra-Dornei. Sin. Poliant. i Piromerid. Petr.; Varietate de riolit (v.) care conţine sferolite cu dimensiuni mari (pînă la 25 cm). 2. Pirometani, sing. pirometan. Chim.: Dipirilmetani; produşi de condensare ai pi rol u lui, conţinînd în molecula lor douănucleepirolicesub- ftHr H stituite sau nesubstitu- P „4—3„ P w. “ C2 1/5'CHa/ «■'n' H ite, legate între ele prin- aHC5 2c___________C- tr-0 grupare metilenică! Cel mai simplu com- /I pus, pirometanul (2,2'-dipirilmetan) e o sub- pirometan (2,2'-dipirilmetan) stanţă incoloră, cu p.t. 73°, care se rezinifică la aer. 2,3'-Dipirilmetanul are p.t. 160°, iar 3,3'-dipirilmetanul se topeşte la 229***230°. Pirometanii sînt substanţe solide cristalizate, incolore, şi sînt leucoderivaţi ai pirometenelor, în cari se transformă prin oxidare blîndă cu clorură ferică, cloranil, brom sau bicromat. Molecula dipirilmetanului se găseşte în natură în acizii bilirubinici. Pirometanii sînt folosiţi în sinteze chimice. 3. Pirometene. Chim.: Dipirilmetene. Combinaţii etero-ciclice cari rezultă, formal, din unirea a două nuclee pirolice printr-un atom de carbon legat de unul dintre nuclee prin legătură dublă. Se cunosc: 0,3'-pirometene In aceste formule, de bază liberă a pirometenelor, nucleul pirolic apare în două forme: una a pi rol ului, iar cealaltă, o formă isomeră, forma piroleninică, fără a se putea atribui, însă, cu precădere, această formă, unuia sau altuia dintre cele două nuclee, din cauza vitezei cu care se produce trecerea celor două forme tautomere una în alta. Pirometenele sînt combinaţii galbene sau portocalii cu caracter puternic de baze monoacide. Cu acizii halogenaţi sau perhalogenaţi formează săruri frumos cristalizate, cari la tratare cu a I ca Iii, cu alcool sau eter, pun în libertate baza liberă (anhidrobaza). Cu unele săruri metalice, cum sînt acetaţii de cupru, nichel, zinc, cobalt, formează complecşi coloraţi de tipul: HC—CH HC——CH I I H I! II HC C=C—C CH N HC^ XC- 'Zn' \:h ii HL- -CH H l HC= =CH Dau, de asemenea, picraţi, stifnaţi, nitrofenolaţi. Compuşi de adiţie dau şi cu m-trinitrobenzenul şi cu trinitrotoluenul. Substituţia în nucleele pirometenelor decurge în aceleaşi .condiţii ca şi pentru pirol. Structura pirometenică e prezentă în substanţe naturale, cum sînt bilirubina, porfirina; dipirilmetenele sînt importante prin rolul pe care îl au ca materii prime î'n sinteze de produşi înrudiţi cu cei naturali. Sin. Dipirometene. 4. Pirometric, con ~ etalon. Ind. st. c. Sin. Indicator piro-metric (v.), Indicator piroscopic. Sin. (parţial) Con Seger. 5. Pirometric, indicator Ind. st. c. V. Indicator pirometric. Sin. (parţial) Con Seger. 6. Pirometrie. Fiz., Tehn.: Tehnica măsurării temperaturilor înalte. 7. Pirometru, pl. pirometre. Fiz., Tehn.: Instrument sau dispozitiv folosit la măsurarea temperaturilor înalte, bazat pe măsurarea unei mărimi a cărei valoare depinde de temperatura care se măsoară. Pirometrele folosite cel mai mult sînt pirometrele electrice şi cele optice. Pirometru electric: Pirometru în care temperatura unui corp e măsurată, fie prin determinarea tensiunii electromotoare a unui cuplu termoelectric (pirometru termoelectric), fie prin variaţia rezistenţei unui conductor electric (v. Termometru cu rezistenţă), etc. Pirometru termoelectric: Pirometru constituit dintr-un ter-mocuplu (v.), montat într-un tub de protecţie de material ceramic, şi legat la un instrument electric de măsură. Termo-cuplele sînt compuse din două fire metalice sudate la un capăt, a căror natură depinde de domeniul de temperatură în care va fi folosit instrumentul (v. Termoelectric, cuplu ~). Un astfel de pirometru, folosit atît pentru cuptoare metalurgice, cît şi în industria sticlei sau în industria ceramică, e p i r o-metrul Le Ch atei ier, compus dintr-un fir de platin şi un fir de platin iridiat, introduse fiecare într-un tub de porţelan, ambele tuburi fiind conţinute într-un tub de fier, Pirometrele termoelectrice prezintă dezavantajul că trebuie să fie introduse în mediul a cărui temperatură'se măsoară, Pîrometru optic: Instrument pentru dete mi- narea temperaturii unui corp prin intermediul energiei radiante emise de acel corp. Se deosebesc următoarele tipuri: Pirometru cu radiaţie totală: Instrument în care determinarea temperaturii se face măsurînd energia radiantă totală, nedescompusă spectral, emisă într-un anumit unghi spaţial de sursa a cărei temperatură de determină şi folosind legea lui Ştefan, conform căreia energia radiantă emisă e proporţională cu puterea a patra a temperaturii absolute a corpului emiţător: E=gT*. în principiu, trebuie să se ţină seamă de faptul că instrumentul de măsură emite şi el energie radiantă conform aceleiaşi legi şi că, deci, excesul de energie primită e proporţional cu T4— T0 fiind temperatura la care se găseşte instrumentul. T0fiind, de obicei, mult mai mic decît T, termenul în poate fi neglijat faţă de termenul în T4. Pe de altă parte trebuie să se ţină seamă de faptul că corpul emiţător numai rareori poate fi considerat drept un corp absolut negru şi, deci, că factorul de proporţionalitate e mai mic decît factorul a din expresia legii lui Ştefan-Boltz-mann. De aceea, instrumentele se etalo-nează prin comparaţie cu surse de temperatură cunoscută. Ca receptorde ra-diaţiee folosit cuplul termoelectric; mai rar se folosesc bolometrul şi celula fo-toelectrică şi, foarte rar, radiometrul şi microradiometrul. Schema unui pirometru cu radiaţie totală e dată în fig. /, în care 5 e sursa a cărei temperatură se determină, Lx e o /. Pirometru cu radiaţie totală. Pîromorfit 429 Pironâ lentilă care concentrează fasciculul de radiaţie provenit de fa sursă şi îl trimite, prin diafragma Dlt la termocuplul Tc legat la un instrument de măsură electric G. Focalizarea fasciculului asupra termoelementului e controlată privind termocuplul prin lama desticlăfumurie L, ocularul L2ş\diafragma02. Domeniul de temperaturi cari pot fi măsurate cu acest pirometru e, practic, limitat inferior la 600°. Dacă se folosesc termopile sau bolometre sensibile, instrumentul mai poate fi utilizat pînă la 100°. în cazul intrumentelor folosite în tehnică, eroarea atinge, în cazul unui corp negru, ±15° între 800 şi 1400° şi ±25° la 2000°. Pirometrul cu radiaţie totală prezintă avantajul de a putea fi transformat în instrument înregistrator, dar şi dezavantajul de a avea nevoie de o suprafaţă incandescentă relativ mare. Rezultatele obţinute cu el sînt adeseori mai exacte decît cele obţinute cu un pirometru cu termocuplu, în acelaşi domeniu de temperaturi. Sin. Ardometru. Pirometru fotometric: Instrument în care determinarea temperaturii se face prin compararea fotometri'că a corpului cercetat cu o sursă de energie radiantă auxiliară, Principalul tip de astfel de pirometru epirometrui cu dispariţie de filament. Schema unui astfel de pirometru e dată în fig. II, în care S e sursa a cărei temperatu-ră se determină, Lte o lentilă care concentrează fasciculul de radiaţie pe filamentul F al unei lămpi cu filament incandescent, montată în circuitul care conţine o sursă de curent B, o rezistenţă variabilă R şi un instrument de măsură electric G. Ochiul O priveşte prin diafragma D, ocularul L2 şi lama L' de sticlă monocromatizatoare (de regulă sticlă roşie). Pentru determinarea temperaturii sursei S se variază rezistenţa R, variind astfel intensitatea curentului care traversează filamentul F şi deci temperatura acestuia pînă cînd ochiul nu mai distinge filamentul pe fondul sursei. în acest caz, în domeniul de lungimi de undă transmis de lama L', cele două corpuri incandescente avînd aceeaşi strălucire au şi aceeaşi temperatură, care se citeşte pe instrumentul Ggradat, adeseori, W % Ds III. Pirometru Wanner. a) vedere laterala; b) vedere de sus ; Sx) sursa cercetată; S) sursa de comparaţie; Lle Ls) lentile; P) prismă de dispersiune; P') biprismâ pentru suprapunerea liniilor spectrale; VV) prisma poiarizoare Wollaston; O) ochiul; D1( D2, D3) diafragme; N) nicol. direct în grade de temperatură. Pentru temperaturi înalte, observarea se face prin lama de sticlă fumurie L Pirometrul poate fi folosit şi ca m i c r o p i r o m e t r u, pentru măsurarea temperaturilor surselor cu dimensiuni foarte mici, de exemplu a unor filamente incandescente, adaptînd un obiectiv măritor (cu mărire, de regulă, de patru ori). Cu ajutorul pirometrului cu dispariţie de filament poate fi măsurată şi temperatura de culoare a unui corp care nu poate fi asemănat cu un corp absolut negru. Un alt tip de pirometruAde aceeaşi natură e pirometrul Wanner (v. fig. III). în acest instrument se descompune spectral, cu ajutorul unei prisme, atît radiaţia provenită de la sursa studiată, cît şi cea provenită de la o sursă auxiliară, şi se compară strălucirile corespunzătoare liniei roşii cu lungimea o de undă X=6560 A (linia roşie a hidrogenului). Compararea se face micşorînd intensitatea unuia dintre fasciculele de radiaţie cu o prismă Wollaston şi un nicol care poate fi rotit. Mai puţin folosit epirometrui Le C h a t e l i e r, în care cele două surse sînt comparate cu un fotometru, fasciculele de radiaţie provenind de la surse străbătînd cîte un ecran de sticlă roşie. Comparaţia se face folosind diafragme cu deschidere reglabilă. 1. Piromorfit. Mineral.: Pb5(P04)3CI. Mineral din grupul apatitului, de origine aproape exciuziv exogenă, formîndu-se în zona de oxidare a zăcămintelor plumbifere. Ca mineral endogen se găseşte în unele filoane hidrotermale de temperaturi joase, formate aproape de suprafaţă. Conţine 82% Pb, 15,4% P206şi2,6% CI, iar uneori CaO (pînă la 8***9% ), As2Og (pînă la 4%), Cr03, (rar) V205, etc. 2. Piron, pl. piroane. Tehn.: Cui gros, cu tija de secţiune, în general, pătrată sau dreptunghiulară, cu capul îndoit, de obicei, în unghi drept, prelucrat prin forjare. Serveşte la fixarea pieselor mari (de ex.: panouri, tablouri, etc.) pe perete. Uneori, piroanele au forma cuielor, fiind numai mai mari decît ele. Sin. (parţial) Cui mare. s. Pironaf pl. pirone. Chim.: Combinaţie eterociclică, cu un inel de şase atomi cu eteroatom oxigenul, din seria pira-nului, care se prezintă sub forma a doi isomeri corespunzători a- şi y-piranului, faţă de care grupările CH2 sînt înlocuite prin grupări carbonil, CO. q a-Pirona e un lichid inco- u n. 1 ly II Y P‘ f* 717 mm 206“! HCs^CH HCs^VH 4 — 1,2001 ; e miscibilă cu apa || | « ([ j|a şi e solubilă în solvenţi organici HC^i^C=0 HC^i^CH şi în baze. O O y-Pirona se prezintă sub oc-pironâ (cumalină) y-pironă formă de cristale incolore, aci- culare, higroscopice, cu p. t. 32,5°, p. f. 215***217°; e greu solubilă în apă; e solubilă în alcool, în eter. a-Pirona are mai mult caracterul unei aldo-enol-lactone nesaturate, decît al unei cetone. Ciclul a-pironic e deschis uşor de baze; hidrogenarea conduce la 8-valero-lactonă, ală-turi de acid valerianic; faţă de anhidrida maleică, cu care dă un aduct, se comportă ca o fi Iod ienă. y-Pirona are proprietăţi speciale; cu acizii tari formează săruri de piriliu incolore, cu structură aromatică, solubile în apă, cu reacţie neutră: O OH II I C C HCX XCH HCX \:h II II + HCI -* II I HC CH HC CH \ # ° o+ci- Hidrogenarea catalitică conduce la tetrahidropironă, în care gruparea cetonicădă reacţiile sale normale. Ciclul y-pi-ronic e deschis de alcal i i, cu formare de diformi l-acetonă, y-Pirona formează cu iodul complecşi albaştri ca şi amidonul* lor, cu miros de cumarină, cu p. t. 5°; p. f.Wmm 206r d20 Pirop 430 Pirostilpinit Sistemul a-pironic e prezent în diferiţi steroizi cardiac-activi, cum escillarenul A, în cu mar ină, etc. y-Pirona se găseşte în molecula unor produşi naturali, cari sînt derivaţi ai săi, cum sînt: acidul chelidonic, izolat din Chelidonium majus; maltolul, izolat din acele de brad şi din coaja de zad; acidul meconic, care se găseşte legat ca sare de alcaloizii din mac; acidul kojic, care e sintetizat de bacterii Aspergillus din mono-zaharide sau din glicerină. Ciclul y-pironic e prezent, de asemenea, în flavone, luteolină, hematoxilină, etc. a-Piron a se prepară prin decarboxi larea acidu Iu i cumal inie, care, la rîndul său, se obţine din acidul malic, sub acţiunea acidului sulfuric. y-Pirona se obţine prin distilarea uscată a acidului chelidonic, sintetizat şi el din ester aceton-dioxalic. Derivaţii pironelor sînt mult răspîndiţi în vegetale. î. Pirop. Mineral.: Mg3AI2[Si04]3. Mineral din grupul granaţi lor, care conţine 29,8% MgO, 25,4% Al203 şi 44,8% Si02. Se formează prin metamorfism din rocile aiumino-magneziene şi se întîlneşte frecvent în : dunite, serpentine, kimberl ite, gra-nulite, eclozite şi în aluviuni diamantifere. Are culoarea roşie de sînge, închisă, roşietică sau neagră, cu luciu sticlos gras. E translucid, isotrop, cu indicele de refracţie n= 1,730. Are clivaj slab după (110), duritatea 7 şi gr. sp. 3,65. E folosit ca piatră semi preţioasă. Sin. Granat de Boem ia. V. şi sub Granaţi. 2. Piroparafinâ. Ind. petr.: Parafină bine cristalizată, care, după unele ipoteze mai vechi, se formează prin încălzirea pro-toparafinei (v.). 3. Piroplasmin. Farm.: Medicament de uz veterinar, pe bază de metil-sulfometilat N.N'-dichinolil-uree. Se prezintă sub formă de pulbere verde-gălbuie, fără miros, uşor solubilă în apă, greu solubilă în alcool. Soluţiile apoase au reacţie acidă; nu colorează mucoasele. Se întrebuinţează în terapeutica veterinară, sub formă de pulbere sau sub formă de soluţie 5%, în combaterea piroplasmozelor animalelor domestice şi a taileriozelor cornutelor mari. Dozele terapeutice sînt apropiate de dozele toxice. în urma administrării produsului se pot produce reacţii puternice în organism (şoc); acestea dispar după 2-**4 ore. Produs similar: Acaprin. 4. Piroscopic, indicator Fiz., Ind. st. c.: Sin. Indicator pirometric (v.). Sin (parţial) Con Seger. 5. Pirosfera. Geol.: Zona din interiorul Pămîntuiui, de sub litosferă (v.), presupusă în stare topită şi considerată, deci, ca sediul erupţiilor vulcanice. Termen pe cale de înlocuire. Sin. Sima (v.). 6. Pirosmalit. Mineral.: H7(Fe Mn)5 Si4016CI. Mineral complex, cristalizat în sistemul exagonal, clasa romboedrică, în cristale tabulare sau columnare, dezvoltate după (0001), (1010) sau, mai rar, după (1011). Se prezintă în mase compacte sau în agregate granulare. Are culoare brună pînă la verde-măslinie, cu urma verde deschisă şi luciu metalic sidefos, uneori gras. E optic negativ, transparent pînă la opac, cu indicii de refracţie: co=1,68 şi s= 1,64. E casant, prezintă clivaj perfect după (0001), are duritatea 4*,*4I5 şi gr. sp. 3---3,2. Se topeşte uşor la suflător, transformîndu-se într-o perlă neagră. 7. Pirosol, pl. pirosoli. Chim. fiz.: Soluţie coloidală, în care mediul de dispersiune e o topitură de sticlă, iar substanţele dispersate sînt metale sau sulfuri. Pirosolii, cari prezintă o mare importanţă în tehnica colorări i sticlelor, se comportă asemănător cu hidrosol i i în privinţa proprietăţi lor de coagulare, peptizare, acţiunea electrol iţi lor şi electroforeza. Mărimea particulei dispersate determină o anumită curbă a extincţiei spectrale şi, în consecinţă, prin aplicarea tratamentelor termice se poate provoca un anumit grad se agregare a particulelor, care să imprime sticlei o anumită culoare. Cei mai cunoscuţi pirosoli în tehnologia sticlei sînt p i r o s o I i i de aur. La temperatură înaltă, aurul se găseşte dispersat ionic şi sticla răcită repede e incoloră. Agregarea particulelor de aur se realizează menţinînd sticla la anumite temperaturi, cînd se formează nuclee de agregare; particulele se adună în amicroni şi apoi cresc, obţinîndu-se sticla rubin (particulele fiind mult mai mici decît 50-10-6 cm), iar dacă agregarea e mai avansată se obţine sticla safir (particulele fiind mai mari decît 56• 10“6 cm). Pirosolii de argint reprezintă un sistem disper-soid în care ionul Ag+ e introdus în sticlă prin difuziunea sa termolitică, înlocuind ionul de Na+. P i r o s o I u I de cupru e folosit ca sticlă rubin de cupru. Acest pirosol se obţine mai greu, întrucît metalul poate trece în oxid sau în sil icat de cupru, în care caz efectul colorări i dispare, ceea ce se poate evita, dacă se lucrează în atmosferă reducătoare. Pirosolii sulfurilor alcaline, cari colorează sticla în galben, se obţin introducînd în topitură de sticlă sulfaţii alcalini, reduşi cu cărbune. Pirosolul sulfuri i de cadmiu, CdS, e un înlocuitor puţin costisitor al pirosolilor de aur. Pirosolii de seieniuri prezintă importanţă deosebită pentru tehnică. Seleniuri le fi ind isomorfecu sulfuri le dau atît cristale mixte, cît şi coloizi a căror fază dispersă e, de exemplu, Cd(S, Se). Nuanţa culorii pirosolilor maturizaţi prin iratament termic depinde, în acest caz, de raportul CdS:CdSe. Se cunosc şi pirosoli ai sulfului, ai seleniului şi ai telurului elementar, cu mai puţine utilizări tehnice. 8. Pirostat, pi. pirostate. Tehn.; Aparat de supraveghere şi de control al temperaturii camerei de combustie a unui focar de căldare sau de cuptor industrial. Comandă (de obicei electric) injectorul de cărbune pulverizat ori de combustibil lichid, arzătorul u s IL decombustibi I ga-zos, sau grătarul mecanic de combustibil solid.Organul activ poate fi o diafragmă vopsită în negru (pentru a absorbi radiaţiile infraro-şi i), pe faţa expusă Pirostat cu diafragma, rad iaţiei focaru IU 1 a) secţiune; b) schemă demontare la o căldare de' (v. fig.)' sau u.n încălzire centrală; 1) ajutaj de fixare la căldare; element termic de 2) flanşă de fixare; 3) diafragmă; 4) întreruptor cu comandă prin dl- platine de contact; 5) resort pentru declanşare lataţie, care e in- instantanee; 6) garnitură de asbest. trodus în focar; elementul termic e compus, de exemplu, dintr-un tub şi dintr-o tijă montată coaxial în interiorul ei, solidarizate la capătul expus flăcării, şi cari au coeficienţi de dilataţie diferiţi. Sub influenţa căldurii, diafragma, respectiv elementul termic, acţionează un întreruptor din circuitul de pornire al aparatului de alimentare cu combustibil. Piros-tatul e folosit, de obicei, la automatizarea arderii prin sistemul de reglare intermitentă (numit „tot sau nimic"). 9. Pirostilpnit. Mineral.: Ag3SbS3. Sulfostibiură de argint, din grupul proustitului, întîlnită rar în parageneză cu pirar-giritul. Cristalizează în sistemul monoclinic, în mici cristale tabulare după (001), faţă după care formează adeseori şi macle. Se prezintă, de cele mai multe ori, sub formă de mănunchi sau în rozete. Are culoare roşie deschisă pînă la roşie-brună (mai deschisă decît a p i rarg i r i tu lui); e transparent, cu luciu sidefos spre Pirostrie 431 Piroxenî adamantin. Prezintă clivaj perfect după (001); are duritatea 2 şi gr. sp. 5,94. î. Pirostrie, pl. pirostrii. Ind. ţâr.: Sin. Crăcană (v, Cră-cană 2), 2. Pirosulfit. pl. pirosulfiţi. Chim.: Sare a unui acid ipotetic, ai cărui derivaţi pot fi consideraţi că provin prin eliminarea unei molecule de apă din două molecule ale unui sulfit -h20 •►K2S2O5 acid ; de exemplu: 2 KHSOg- Pirosulfiţi formează metalele alcaline. în soluţie apoasă diluată, pirosulfiţii trec din nou în suIfiţii acizi respectivi. Sin. (impropriu) Metabisulfit. 3. Pirosuifuric, acid Chim. V. sub Sulf. 4. Pirotehnie, pl. pirotehnii. 1. Tehn. mii.: întreprindere care produce mijloace pirotehnice. 5. Pirotehnie. 2. Tehn. mii.: Tehnica fabricării — prin folosirea substanţelor produse ce pulberării — a mijloacelor pirotehnice (fulminaţi, percloraţi, etc.), a unor tipuri de încărcături de pulbere neagră şi fără fum, cum şi a unor încărcături cu explozivi. Cele mai importante produse sînt capsele pentru cartuşe, capsele de aprindere pentru focoase, capsele detonante pentru încărcături explozive brizante, miniere sau militare, fitilurile detonante, amorsele şi detonatoarele electrice, cartuşele pentru armamentul portativ, etc. Tehnologia fabricării capselor pentru cartuşe comportă producerea recipientului metalic, producerea încărcăturii de amestec fulminant, încărcarea capselor şi încercarea lor. Unele capse au recipientul compus din mai multe piese:^degetarul de alamă, alveola de cupru şi nicovala de alamă. încărcarea capselor pentru cartuşe, cuprinde pregătirea pentru primirea încărcăturii, şi anume lăcuirea, uscarea, spălarea, grunduirea, parafinarea învelişurilor de hîrtie, apoi încărcarea propriu-zisă cu fulminat, care întîi se presează, operaţie care necesita măsuri riguroase de siguranţă, fiind foarte periculoasă şi, în fine, operaţiile de finisare, control, ambalare, recepţie. Tehnica fabricării capselor de aprindere pentru focoase şi a capselor detonante e asemănătoare cu a capselor pentru cartuşe, dar puţin mai complicată. Tehnica fabricării fitilului detonant cuprinde operaţia de aşezare a încărcăturii şi de înfăşurare a firelor de împletire; împletirea dublă a fitilului; izolarea prealabilă; a treia împletire; izolarea definitivă; anal iza radioscopică a fit i Iu Iu i, pentru a constata gradul de omogeneitate al conţinutului lui; tăierea fitilului şi înfăşurarea lui în colaci; împachetarea fitilului. După fabricaţie, fitilul e supus la .încercări. Tehnica, fabricării amorselor electrice cu picături solide cuprinde: tăierea conductoarelor, curăţirea capetelor, răsucirea, controlul exterior al izolaţiei, lipirea rezistenţelor electrice de încălzire, controlul rezistenţei electrice, pregătirea amestecu'ui de amorsare, introducerea acestuia peste rezistenţa electrică, uscarea amestecului de amorsare de pe rezistenţa electrică, controlul picăturilor dintre electrozi, lăcuirea lor, pregătirea masticului, turnarea masticului în arnorse, curăţirea şi controlul acestora, introducerea amorselor în tuburi, umplerea amorselor cu mastic, curăţirea amorselor, sortarea şi ambalarea. Tehnica fabricării cartuşelor pentru armamentul portativ cuprinde fabricarea tubului cartuş şi a glonţului, tehnologia pregătirii încărcăturii de azvîrlire şi asamblarea. e. Pirotehnologic, proces Tehn.: Proces tehnologic care se desfăşoară sub acţiunea focului (de ex.: producerea fontei în cuptoare înalte, prăjirea klinkerului în cuptoare rotative, etc.). 7. Pirotermic. Tehn.: Calitatea unui proces de a dezvolta căldură prin ardere. 8. Pirotinâ. Mineral.: FeS. Sulfură de fier naturală, în care sulful se găseşte în exces faţă de fier (în medie, Fen şi S12). Conţine în cantităţi neînsemnate Cu, Co, mai rar Mn, Zn. şi, uneori, 2—7% Ni (sub formă de pentlandit). Pirotina se formează în rocile bazice magmatice, în special în norite,-uneori în gabbro-diabaze, asociat cu pentlandit şi calcopirită (zăcăminte de sulfuri de cupru şi nichel); pe cale metasomatică, în special la contactul cu calcarele; pe cale hidrotermală, în parageneză cu blenda, galena, calcopirita, casiteritul, mispichelul; foarte rar pe cale sedimentară, asociat cu siderit şi în concreţiuni fosforitice. Cristalizează în sistemul exagonal, clasa diexagonal-bipira-midală, în cristale cu habitus tabular, mai rar columnarsau piramidal, cu feţe frecvente de pinacoid, prismă, bipiramidă. Formează macle rar, după (1011) (v. fig. III sub Maclă). De cele mai multe ori apare sub formă de mase compacte, sau sub formă de impregnaţii neregulate. Culoarea e galbenă de bronz închis, cu reflexe brune (brun de tutun); urma, neagră-cenuşie, şi luciul, metalic. Prezintă cl ivaj imperfect după (1010) şi slab după (0001). Are duritatea 4 şi gr. sp. 4,58—4,70. E un mineral uneori magnetic (varietăţile bogate în sulf) şi bun conducător de electricitate. Se di sol vă greu în acid azotic, în secţiuni lustruite e puternic anisotrop. Se întrebuinţează ca materie primă la fabricarea acidului sulfuric, fiind însă inferior piritei, — deoarece conţine mai puţin sulf (30—32%)—, la prepararea sulfatului de fier şi a prafului de polisat. în ţara noastră sînt cunoscute zăcămintele de pirotină de la Rodna Veche. 9. Piroxeni, sing. piroxen. Mineral.: Grup important de minerale constitutive ale rocilor magmatice, format din sili-caţi complecşi^ (metasHicaţi), în structura cristalină a cărora, spre deosebire de amfi-boli (v.)f cu cari se aseamănă, radicalii anionici sînt reprezentaţi prin lanţuri simple de tetraedre de siliciu şi de oxigen (ino-silicaţi). Datorită acestei structuri, unghiurile de clivaj după faţa de prismă sînt apropiate de unghiurile drepte (exact 87°), iar habitusul -cristalelor de piroxeni are formă pseudotetragonală (v. fig.). Formula generală chimică a piroxenilor e: XY(Si, AI)a(O.OH, F)6, în care X= Ca, Na, K, Mn-; Y=Mg**, Fe-, Fe-, Al-, Ti — , Mn**, rar Li. Proporţia de calciu e, de cele mai multe ori, mai mare decît cea de mangan şi fier la un loc. După modul de cristalizare, piroxenii se împart în două subgrupuri: piroxeni monoclinici şi piroxeni rombici. Piroxenii monoclinici sînt reprezentaţi prin compuşi dubli, complecşi, în ale căror reţele cristaline participă în calitate de cationi, uneori Mg2+ şi Fe2+, cari se înlocuiesc reciproc, şi Ca2+, iar alteori, Na1+ (Li1-^) cu Fe3+ şi Al3+. Aug itu I, afară de magneziu, fier şi calciu, mai conţine aluminiu, Fe3+ şi, uneori, titan, iar o parte din aluminiu în locuieşte sil ic iul în lanţurile de siliciu şi oxigen. Prin înlocuirea unei părţi din ionii Si4+ cu ioni de Al3+, sarcina negativă totală creşte corespunzător şi trebuie să se compenseze prin intrarea unor cationi cu sarcini mai mari în reţeaua mineralului. Piroxenii monoclinici mai răspîndiţi sînt: diopsidul (v.), hedenbergituI (v.), augitul (v.), jadeitul (v.), egirinul (v.) şi spodumenul (v.). Dintre aceşti piroxeni, diopsidul şi hedenbergitul formează amestecuri isomorfe, întîlnite în unele graniţe, în diorite şi în piroxenite; augitul se întîineşte în bazalte, peridotite, limbur-gite şi augitite; egirinul apare în sienitele nefelinice, în Secţiune transversală într-un cristal de piroxen, cu direcţiile urmelor de clivaj. Piroxiline 432 Piscicultura graniţele alcali-sodice şi în cele mai multe roci magmatice sodice; spodumenul se întîineşte în pegmatite. Piroxenii r o m b i c i, reprezentaţi prin metasilicaţi de magneziu şi fier, formează o serie continuă de amestecuri isomorfe: Mg2(S i204)—Fe2(Si2Oe), I a feI ca şi grupu I oI ivinu I u i (v.). Piroxenii rombici mai răspîndiţi sînt enstatitul şi hiper-stenul şi se întîlnesc în special în gabbrouri şi în norite, în piroxen ite, în unele andezite şi, mai rar, în graniţe. i. Piroxiline. Chim.: Amestecuri de esteri nitrici ai celulozei, obţinute prin tratarea unor materiale celulozice uscate (bumbac, lemn, hîrtie) cu un amestec de acid azotic şi acid sulfuric concentrat (v. şî sub Nitroceluloză). Piroxilinele au molecula instabilă, din cauza instabilităţii legăturii azotului cu oxigenul şi apropierii oxigenului de atomii de carbon şi hidrogen. Din această cauză se descompun uşor, formîndu-se o cantitate mare de gaze. Descompunerea piroxil inelor fi ind exotermă, apa se dezvoltă în stare gazoasă, ca şi ceilalţi produşi de descompunere. Formarea instantanee a unui volum foarte mare de substanţe gazoase dintr-un volum mic de piroxilină solidă determina o explozie. Fiecare kilogram de piroxilină poate efectua, prin explozie, un lucru mecanic egal cu 470 000 kgm. PiroxiIinele sînt folosite în industrie, la fabricarea explozivilor (de ex. a bumbacului colodiu), a mătăsii artificiale, a colodiului, a celuloidului, a lacurilor, a filmelor, etc. s. Pirssonit. Mineral.: CaNa2(C03)2-2 HaO. Carbonat dublu decalciu şisodiu, hidratat, natural,cristalizatînsistemul rombic, emimorf, în cristale prismatice sau tabulare, cu lungimea pînă la 15 mm. E incolor sau alb, cu luciu sticlos; e foarte casant; are duritatea 3 * * *3,5 şi gr. sp. 2,35. 3. Piruvic, acid Chim.: CH3—CO—COOH. Acidul pro-pan-on-oic, primul termen al seriei de acizi oc-cetonici. Se obţine uşor prin distilarea acidului tartric cu pirosulfat de potasiu. Acidul piruvic apare ca produs intermediar în fermentaţia ajcoolică şi în procesul de degradare a glucozei în organism. în primul caz, sub influenţa carboxilazei (v.), trece în bioxid de carbon şi în acetaldehidă, care apoi, prin reducere, trece în alcool. în glicoliza din muşchi, acidul piruvic e redus direct în acid lactic, dar, sub influenţa aceleiaşi enzime, în organismul animal suferă o oxidare pînă se produce o creştere a concentraţiei acidului piruvic în sînge şi în ţesuturi, cauzînd turburări grave. Se produce şi în timpul dospirii aluatului. E un lichid cu p. f-^mm^0' P-f-760 mm ^5°, cu uşoară descompunere. Cînd e proaspăt, purificat, formează cristale cu p. t.13,6°, cari se descompun la conservare. Are un miros asemănător cu al acidului acetic. E miscibiI cu apa şi cu eterul în orice pro-porţie. Prin fierbere, acidul piruvic la presiunea atmosferică se descompune în bioxid de carbon şi acid metil-succinic. Prin reducere cu zinc şi acid clorhidric, acidul piruvic trece în acid lactic, CH3—CHOH—COOH, alături de acid dime-tiltartric, care provine dintr-o condensare de tip pinacolic. 4. Pisanie, pl. pisanii. Arh.: Inscripţie aşezată pe un perete exterior al unui edificiu, în special deasupra intrării principale, în care se menţionează, în general, data construcţiei (sau a renovării), numele fondatorului, al constructorului, etc. De obicei, pisaniile sînt săpate în piatră sau într-o placă de bror>z şi constituie motive ornamentale pe faţadele clădirilor respective. Pisaniile sînt caracteristice arhitecturii romîneşti, religioase, vechi. 5. Pisălog, pl. pisăioage. Ind. ţar. V. sub Piuă. e. Pisc, pl. piscuri. 1. Geogr.: înălţime izolată, caracteristică regiunilor muntoase, în forma unui vîrfstîncos ascuţit (conic), de cele mai multe ori fără vegetaţie, cu pante repezi. Sin. Creştet. 7. Pisc. 2. ind. ţâr.: Vîrful de la inima carului, de care se fixează proţapul. V. fig. sub Car 1. (Termen regional, Muntenia şi Moldova.) 8. Pisc. 3. Pisc.: Capătul dinainte, ascuţit şi încovoiat în sus, al unei luntri. 9. Pisces. ZooL, Paieont. V. Peşti. 10. Piscicol. Pisc.: Calitatea unui mediu acvatic de a fi favorabil creşterii peştilor, şi caracterizat, de obicei, prin prezenţa acestora. 11. Piscicultor, pl. piscicultori. Pisc:: Tehnician care, în cadrul gospodăriilor piscicole naturale sau amenajate, execută acţiuni privind ameliorarea fondului de producţie a peştelui, ameliorarea fondului piscicol prin selecţie, introducerea de specii sau de rase rezistente şi cu randament de creştere mare, etc., recoltarea producţiei prin sortarea, transportul, trecerea la iernat a materialului destinat repopulărilor şi desfacerea peştelui pentru consum, cum şi iernarea peştilor prin popularea şi întreţinerea basinelor de iernat. 12. Piscicultura. Zoot.: Ramură a Zootehniei care se ocupă cu creşterea peştelui, atît în basinele piscicole naturale, cît ş-i, în special, în cele amenajate, eleştee şi iazuri. Ea urmăreşte realizarea, pe baze tehnice-ştiinţifice, a unei cît mai mari productivităţi de peşte a apelor, în care scop are ca obiective principale: cunoaşterea peştilor şi a mediului în care trăiesc; crearea celor mai favorabile condiţii de viaţă pentru peşte, prin amenajări şi ameliorări piscicole,* selecţionarea, amelio rarea raselor existente, crearea de rase noi, rezistente la boli şi cu randament de creştere mare, creşterea celor mai productive specii de peşte, în condiţiile reproducerii naturale şi artificiale, cu popularea raţională a basinelor; creşterea productivităţii prin mărirea resurselor de alimentare naturale în basine şi distribuirea de furaje. în gospodăriile piscicole naturale (bălţi, rîuri, fluvii), acţiunile de piscicultură se desfăşoară în parcuri (oboare), în rezervaţii, în puierniţesau în mici basine şi sînt dirijate spre producerea de puiet (crap, plătică, lin, şalău, sturioni, etc.), prin reproducere naturală supravegheată sau dirijată (hipofizare), reproducere artificială, aclimatări, repopulări, etc. în gospodăriile piscicole amenajate, semisistematice sau sistematice, în funcţiune de condiţiile generale specifice, prin piscicultură se realizează: în gospodăriile de ape reci (salmonicole) extensive, cu iazuri construite, de obicei, în albiile părăsite ale pîraielor, producerea de peşte (păstrăv) pentru consum, pe seama resurselor naturale de hrană, iar în cele intensive, echipate cu sisteme de incubaţie, basine de creştere pentru puiet şi pentru materialul adult, producerea de peşte pentru repopulări, cum şi pentru consum. In gospodăriile de ape calde (ciprinicole) extensive, cu amenajări semisistematice (iazuri) construite prin bararea unui curs mic de apă, a unei văi, pe un braţ mort sau în zona inundabilă a unui curs de apă, producerea de peşte pentru consum, pe seama resurselor naturale de hrană sau intervenindu-se cu anumite cantităţi de furaje (gospodării semiintensive), iar în cele intensive (eleştee), special amenajate, echipate cu compartimente pentru reproducere, creştere, carantină, iernare, etc., producerea de material pentru repopulare (pepiniere piscicole), peşte pentru consum (gospodării de creştere şî îngrăşare cu ciclul de 1***2 ani), sau mixt, producînd ambele sortimente. Acţiunile se desfăşoară pe baza planurilor de repopulare, distribuire de furaje, producţie, etc., şi sînt îndeplinite de piscicultori. După speciile cari se cultivă, piscicultura poate fi; C i p r /-n i c u 11 u r â, cînd se cultivă crapul (Cyprinus carpio) şi alte specii înrudite, de exemplu Iinul, etc.; S a I m o n i c u I-t u râ, cînd se cultivă păstrăvul-curcubeu (Salmo irideus) şi alte salmonide înrudite, ca păstrăvul de munte, lipanul şi lostriţa \Sandrocu 11 ură, cînd se cultivă şalăul (Sandra Piscină 433 Pistă de aerodrom sandra); Ac ipenseri cultura, cînd se cultivă sturionii şi, în special, păstruga, nisetrul şi cega; E s o c i c u I-t u r â, cînd se cultivă ştiuca (Esox). 1. Piscina, pl. piscine. 1. Arh.: Sin. Basin de înot în aer liber. V. sub Basin de înot. 2. Piscina. 2. Arh.: Clădire sau complex sportiv care adăposteşte un basin de înot. în general, piscinele acoperite se amenajează într-o clădire specială, independentă, echipată cu anexele şi accesoriile necesare: cabine de dezbrăcare, vestiare, duşuri şi pediluvii pentru curăţirea prealabilă a corpului şi a picioarelor înainte de intrarea în apă, grupuri sanitare, depozite de rufărie, de material sportiv nautic, aparate de gimnastică, infirmerie, etc. La piscine mai importante, folosite pentru concursuri, se amenajează tribune, aşezate în amfiteatru, pe laturile basinului. Distribuţia interioară a spaţiilor se face astfel, încît să se asigure mai multe fluxuri de circulaţie pentru a realiza separarea circulaţiei sportivilor de circulaţia publicului spectator, separarea sportivilor de diferite sexe, separarea circulaţiei persoanelor încălţate de circulaţia persoanelor descălţate, şi trecerea obligatorie a sportivilor prin camerele de curăţire. Basinul de înot constituie elementul principal al unei piscine şi poate avea lungimea de 12.,5***33 m, rar de 50 m, lăţimea de 8---20 m şi adîncimea de 1---5 m. Basinul se execută din beton armat şi are pereţii căptuşiţi cu dale de gresie, jgheabul de prea-plin şi bordura executate din piatră artificială, iar pardoseala, din materiale antiderapante. Trambulinele se execută din beton armat sau din bare de oţel inoxidabi I. Sub basin se amenajează un sistem de drenaj. Iluminarea naturală a interiorului clădirii se face prin timpane laterale şi ferestre, a căror suprafaţă trebuie să fie egală cu 1/6 din suprafaţa piscinei. Iluminarea artificială a interiorului clădirii se face prin lămpi suspendate, iar a basinului, sub apă, prin lămpi dispuse în jurul acestuia în scafe speciale, asigurîndu-se 20---40 Ix, pentru zile de antrenament, şi 50-**80 Ix, pentru zile de concurs. Suprafaţa spaţiului interior al clădirii se determină astfel, încît să se asigure 3,5 m2 (respectiv 1,2—1,5 m3) pentru un înotător, o baie de picioare şi un duş pentru 10---12 persoane, unW.C.şidouă pisoare pentru 40-*-50de bărbaţi, şi un W.C. pentru 20---25 de femei. Temperatura aerului în interiorul clădirii e de -f- 18*‘*22°, iar a apei din basin de 22,5°. încălzirea spaţiului se face cu aer cald, care serveşte şi la ventilaţie, şi cu radiatoare. Ventilaţia se execută cu suprapresiune. Pereţii şi tavanele se izolează termic contra condensărilor, şi pentru a realiza economie de combustibil. De asemenea, se încălzeşte şi spaţiul dintre ferestre. Apa basinului se încălzeşte cu ajutorul rezervoarelor, al boilerelor, serpentinelor sau al aparatelor cu contracurent, şi se împrospătează zilnic în proporţie de 10% . 3. Piscina. 3. Arh.: Basin amenajat special pentru creşterea unor anumite specii de peşti, în scop decorativ (de ex. într-un parc), sau într-o întreprindere cu scop productiv. 4. Piscoaie, pl. piscoaie. Ind. ţâr.: Sin. Chiscoaie, Vrană. V. sub Moară de vînt. 5. Pisekit. Mineral.: Columbo-titano-tantalat de uraniu, şi de metale din grupul pămînturilor rare, întîlnit în unele pegmatite. Se prezintă în mase amorfe, asemănător, uneori, monazitului (v.). Are culoarea neagră sau gălbuie, duritatea 5,5—6 şi gr. sp. puţin peste 4. 6. Pisetâ, pl. pisete. Chim.: Sin. Stropitor (v. Stropitor 1). 7. Pisica, pl. pisici. 1. Transp.: Sin. Cărucior de macara de perete (v. sub Cărucior 1). s. Pisica. 2. Cs.: Dispozitiv pentru agăţarea şi declanşarea berbecului de sonetă cu cădere liberă, din capătul cablului de ridicat. Poate fi constituit, fie dintr-o pîrghie cu cîrlig la unul dintre capete, de care se agaţă berbecul (v. fig.). Ş' care e de- clanşat, pentru a libera berbecul din cîrlig, în momentul în care acesta a ajuns la partea superioară a cursei lui, cu ajutorul unei frînghii legate de celălalt capăt al pîrghiei, de care se trage cu mîna sau care e legată de lumî-nările sonetei pentru a I imita cursa berbecului, fie din două cîrlige, articulate ca foarfecele, menţinute închise printr-un resort puternic, şi cari se deschid automat prin lovirea de un opritor în formă de pană, fixat la capătul superior al cursei berbecului. Ultimul dispozitiv e folosit pentru berbeci cu greutate mică. 9. Pisică. 3. Expl. petr.: Mănunchi de sîrme de oţel, confecţionat dintr-o bucată de cablu de oţel de 15---20 cm, prin despletirea acestuia la un capăt şi răsfirarea sîrmelor respective, folosit pentru curăţirea de noroi sau de pămînt a cepurilor de la racordurile speciale, înainte de înşurubarea paşilor sau a prăjinilor de foraj. 10. Pisica. 4. Silv., Ind. lemn.: Sin. Pernă cu cuie (v.). 11. Pisica, cap de 1. Drum.: Pavea sau calup cu faţa superioară (pe care se circulă) bombată, datorită uzurii muchiilor prin circulaţie. Capetele de pisică se formează mai repede la pavajele cu rosturile umplute cu nisip şi constituie o degradare avansată a pavajului, deoarece produc denivelări cari împiedică circulaţia cu viteză mare. Ele trebuie înlocuite cu pavele sau calupuri cu faţa superioară plană, iar cînd numărul lor e foarte mare trebuie să se refacă întregul pavaj. Pavajele cu rosturi le & umplute cu mastic bituminos sînt mai puţin expuse acestei deteriorări. 12. Pisica, cap de 2. Drum.: Piatră cu dimensiuni relativ mari, care apare proeminent la suprafaţa unui macadam, datorită uzurii materialului mai mărunt. 13. Pisica, gaura de Nav. V. Gaură de pisică. 14. Pisica, gheară de ~■. Nav. V. Gheară de pisică. 15. Pisică, scară de Nav. V. Scară de pisică, sub Scară. 16. Pisidium.Po/eont.: Gen de lameiibranhiat eterodont, deapădulce, cu cochilia mică, subţire, ovalăsau oval alungită, cu umbone în jumătatea anterioară. Unele specii prezintă pe suprafaţa cochiliei striuri concentrice proeminente; altele sînt netede, cu simple striuri de creştere. Dentiţia e eterodontă cirenoidă. E frecvent în formaţiunile de vîrstă daciană şi levantină. Specia Pisidium amnicum (O. F. Mul Ier) e cunoscută din Levantinul din Oltenia, de la Greaca-Olteniţa, etc. 17. Pisolite. Mineral.: Mase sferoidale, asemănătoare ooli-telor, dar cu dimensiuni mai mari (cît boabele de mazăre), constituite din aragonit. Se formează din ape termale concentrate în bicarbonat de calciu. Sînt cunoscute pisol ite!e din izvoarele de la Karlovy-Vary (Cehoslovacia). îs. Pistaszit. Mineral.: Sin. Epidot (v.). 19. Pistă, pi. piste. Drum.: Fîşie de teren amenajată special pentru o circulaţie diferită de a vehiculelor obişnuite (căruţe, camioane, autovehicule), ca, de exemplu, pentru ciclişti, moto-ciclişti, curse de automobil, pietoni, alergări de cai, ski, deco-lare-aterisare, încercări, etc. 20. ~ de aerodrom. Av.: Fîşie de teren amenajată special şi situată în axa longitudinală a fiecărei benzi de zbor a unui aerodrom, în vederea creării unei suprafeţe mai rezistente şi mai sigure pentru decolarea şi aterisarea avioanelor. Sin. Pistă de decolare-aterisare. Dimensiunile plane ale pistelor depind de categoria de trafic a aerodromului respectiv şi de destinaţia pistei în cadrul 28 Dispozitivul deagăţare a berbecului. 1) berbec; 2) cablu de ridicare a berbecului; 3) ochi de agăţare; 4) pisică; 5) cablu de manevrare a pisicii. Pistă de încercare 434 Pista de încsrcafe aerodromului. Astfel, se deosebesc piste pentru zborul cu vizibilitate, piste pentru zborul fară vizibilitate, piste specializate (fie pentru aterisare, fie pentru decolare) şi piste nespecializate (destinate atît pentru decolare, cît şi pentru aterisare). Din punctul de vedere al modului de amenajare a pistelor, se deosebesc: piste cu îmbrăcăminte flexibile, piste cu îmbrăcăminte rigide şi piste demontabile. Pistele cu îmbrăcăminte flexibile sînt executate, fie dintr-un beton asfaltic, fie dintr-un beton argilos (pentru terenuri mici, cînd clima şi materialele locale permit folosirea acestui tip de îmbrăcăminte). îmbrăcămintele flexibile trebuie confecţionate cu betoane foarte compacte, cari să reclame cantităţi mici de liant. Pentru stratul superior (de uzură) se recomandă ca agregatele să aibă dimensiuni de cel mult 3---5 mm. Grosimea totală a îmbrăcămintelor flexibile e de cel mult 5—10 cm, în funcţiune de clasa aerodromului respectiv. îmbrăcămintele de beton asfaltic trebuie executate cu utilaje mecanice cari să asigure obţinerea unei suprafeţe cu denivelări cît mai mici (limita de neregularitate fiind 1/1000). De asemenea, se recomandă ca îmbrăcămintele flexibile să prezinte un coeficient de frecare la rostogolire cît mai mare (cel^ puţin 0,65, pentru orice stare atmosferică). îmbrăcămintele flexibile prezintă avantajele că se execută relativ repede şi pot fi reparate uşor. Prezintă următoarele dezavantaje: reclamă întreţineri costisitoare; sînt degradate uşor de benzina şi de uleiurile cari se pot scurge pe ele, cum şi de căldura vinei de gaze a motoarelor cu reacţiune. Pistele cu îmbrăcăminte rigide sînt executate, fie din beton de ciment vibrat, fie din beton pretensionat. Pistele de beton de ciment vibrat se execută din dale (planşe) de beton turnate şi vibrate pe şantier, de obicei cu grosimea de 18—30 cm, în funcţiune de clasa aerodromului respectiv. Deoarece îmbrăcămintele de beton sînt sensibile la variaţiile de umiditate şi de temperatură, cari produc în dale tensiuni de compresiune cu atît mai mari cu cît îmbrăcămintea e mai groasă şi cu cît rosturile dintre dale sînt mai depărtate unele de altele, se recomandă să nu se folosească îmbrăcăminte mai groase decît 50 cm, afară de cazuri speciale, iar distanţa dintre rosturile de contracţiune să fie cel mult de 4 m, distanţa dintre rosturile de dilataţie variind între 8 şi 20 m (sau chiar mai mult). Rosturile de contracţiune se amenajează pe o adîncime mai mică decît grosimea dalei şi au lărgimea de 8* * * 10 mm. Rosturile de dilataţie se amenajează pe toată grosimea îmbrăcămintei şi sînt executate analog cu rosturile îmbrăcămintelor rutiere de beton vibrat. Rosturile se umplu cu mastic de bitum sau cu amestec de bitum şi cauciuc. Se recomandă ca materialul de umplere a rosturilor să acopere şi marginile acestora, pe o lăţime de circa 5 cm, pentru a evita tocirea lor. Pistele cu îmbrăcăminte de beton pretensionat sînt alcătuite din planşe de beton turnat, cari sînt precomprimate ulterior. Folosirea betonuIui precomprimat la executarea pistelor de aerodrom prezintă următoarele avantaje: permite aşezarea rosturilor transversale la distanţe foarte mari unele de altele (400 m, sau chiar mai mult); se evită fisurarea îmbrăcămintei la margini, la rosturi şi pe direcţie diagonală; îmbrăcămintea rezistă mai bine în căzuI tasărilor locale ale terenului de fundaţie. Precomprimarea betonului se execută, de obicei, prin doua metode: prin comprimarea dalelor între reazeme fixe (culee), cu ajutorul cricurilor, al preselor plane sau a două pene de beton armate puternic, aşezate între dale, ori cu ajutorul armaturilor înglobate în betonul îmbrăcămintei. La primul procedeu, pista e limitată la capete între două culee fixe, încastrate puternic în teren, iar rosturile transversale ale îmbrăcămintei sînt aşezate la distanţe de 150---300 m şi în ele sînt aşezate cricurile, presele plane sau penele cu aju- torul cărora se execută precomprimarea. Cînd precomprimarea se execută cu pene de beton, acestea se aşază cu baza mică spre axa pistei, şi, prin apropierea celor două pene, betonul dalelor vecine e comprimat puternic. Pentru a evita strivirea locală a penelor şi a marginilor dalelor, feţele de contact ale acestora se căptuşesc cu tablă netedă, care se unge cu parafină sau cu grafit, pentru a micşora frecarea dintre feţele de contact ale penelor şi dalelor. Penele se aşază la distanţa de 120"-150 m, iar culee le se aşază la distanţa de 2--*3 km unele de altele. Precomprimarea cu armaturi poate fi realizată fie cu elemente aşezate în lungul pistei şi perpendicular pe axa ei, fie numai cu elemente transversale (pentru a micşora consumul de armatură), precomprimarea pe cealaltă direcţie fiind realizată prin rezemare. Pistele demontabile sînt folosite la amenajarea aerodromurilor fără piste consolidate, pentru a permite decolarea şi aterisarea avioanelor de tonaj mijlociu şi mare, sau la amenajarea unor terenuri cari nu sînt destinate traficului aerian. Aceste piste sînt alcătuite din plase metal ice sau din panouri de grile metalice, cari sînt aşezate pe teren şi sînt fixate cu ajutorul unor ţăruşi metalici în formă de fl, înfipţi în pămînt. De obicei, terenul pe care se aşază pistele demontabile se compactează prin cilindrare înainte de montarea pistei, şi se ci I indrează şi ulterior, după executarea acesteia. Pistele demontabile prezintă avantajul că pot fi amenajate în timp foarte scurt (8* * * 12 ore), dar reprezintă o soluţie provizorie. i. ~ de încercare. Drum.: Pistă amenajată în afara reţelei de şosele publice, şi pe care se studiază calităţile şi modul de comportare a! diferitelor îmbrăcăminte rutiere, la solicitarea prin circulaţie artificială realizată cu dispozitive de rulare cari produc, într-un timp scurt, o acţiune egală cu aceea a unui trafic normal de lungă durată. Pe suprafaţa pistei se execută mai multe feluri de îmbrăcăminte, ale căror calităţi trebuie studiate, şi, uneori, şi îmbrăcăminte executate în condiţii identice cu cele ale îmbrăcămintelor şoselelor din împrejurimi, pentru a se putea studia comportarea acestora în raport cu îmbrăcămintele în curs de experimentare, şi pentru a se putea compara efectele produse de traficul artificial, cu efectele unui trafic natural. în timpul încercări lor, se extrag din îmbrăcăminte, la anumjte intervale de timp, epruvete cari se încearcă în laborator. în locul epruvetelor extrase se fac reparaţii cari sînt puse sub observaţie, pentru a se constata cum se comportă sub acţiunea circulaţiei. Asupra îmbrăcămintei pistei se fac măsurări şi observaţii cu privire la denivelările şi uzura produse de trafic, la fisuri le, umflături le şi alte defor-maţii datorite circulaţiei şi acţiunii agenţilor atmosferici. Asupra epruvetelor se fac măsurări referitoare la proprietăţile fizice ale materialelor (duritate, compacitate, plasticitate, permeabilitate, asperitate, etc.) şi, în particular, referitoare la. proprietăţile mecanice (rezistenţa la compresiune, la încovoiere, la întindere), comparîndu-se rezultatele cu valorile iniţiale, determinate la construirea îmbrăcămintei, ca şi cu rezultatele obţinute prin măsurări asemănătoare făcute asupra unor epruvete extrase din porţiuni de îmbrăcăminte pe cari nu s-a circulat. Pistele de încercare prezintă următoarele avantaje: dau posibilitatea de a se face încercări şi observaţii foarte variate, cari se pot măsura precis ; se pot varia după voie felul îmbrăcă-mintelor, felul de circulaţie (folosindu-se diferite feluri de bandaje), încărcarea vehiculului şi viteza de circulaţie; permit efectuarea de încercări cu privire la probleme de circulaţie, ca frînarea, siguranţa circulaţiei prin frînare, determinarea lungimii drumului de frînare în funcţiune de felul îmbrăcămintei, de felul bandajului şi de condiţiile climatice, determinarea coeficientului de frînare pentru diferite îmbrăcăminte, bandaje şi stări ale timpului, uzura bandajelor, etc.; se pot examina părţile din îmbrăcăminte pe cari nu s-a circulat; Pista de stadion 435 Pistol de metalizat permit cunoaşterea încărcării vehiculelor şi a vitezelor de circulaţie, pentru a se putea trage concluzii cu privire la comportarea îmbrăcămintei circulate cu anumite viteze şi încărcări; permit încercarea, în scurt timpr a oricărui fel de îmbrăcăm inte eco-nomică şi uşor de executat; permit efectuarea de studii asupra terenului de g m Drdate I. Pistă de încercare cu aliniamente prin curbe. a-"j) tronsoane de pistă amenajate cu diferite fundaţie, pentru ase îmbrăcăminte; k) profilul transversala! pistei, în aliniament; /) profilul transversal al pistei, în curbe; m) tuneluri de observaţie. II. Pistă de încercare circulară, amenajată cu diferite îmbrăcăminte rutiere. determina comportarea lui în timp sau în momentul circula-ţiei, prin observaţii efectuate în tuneluri speciale sau prin măsurări efectuate de seismografe speciale. Pistele de încer-carese construiesc, fie în al inia-ment, fie cu aliniamente racordate prin curbe (v. fig. /), ori circulare (v. fig. //) sau eliptice. Vehiculele cu cari se execută circulaţia sînt formate din camioane echipate în mod special sau din dispozitive de rulare speciale. Pentru pistele circulare se foloseşte, de obicei, un dispozitiv de rulare format din roţi motoare şi alergătoare, montate la un şasiu special, legat printr-un sistem de barede o articulaţie aşezată în centrul de curbură al pistei, şi pe care se aşază o încărcătură egală cu a vehiculelor cari se găsesc în circulaţie. Roata motoare e acţionată de un motor electric. Roata motoare şi roata alergătoare sînt aşezate astfel, încît fîşiile pe cari circulă ele să fie alăturate. Alte dispozitive sînt formate din roţi alergătoare, legate de un dispozitiv de acţionare, aşezat în centru I de curbură al pistei. De obicei, se folosesc două sau patru dispozitive de rulare cari, în cazul acţionării centrale, sînt legate astfel, încît să ruleze fiecare pe altă fîşie de îmbrăcăminte, şi deci cea mai mare parte din suprafaţa acesteia să fie circulată (v. fig.///). Dispozitivele de rulare cu acţionare centrală prezintă avantajul că nu reclamă executarea pistei cu supraînălţare, fiindcă forţa centrifugă e preluată de legăturilecu dispozitivul de acţionare; în felul acesta sînt eliminate acţiunile exercitate tangenţial şi transversal asupra îmbrăcămintei, care e solicitată numai de forţe verticale. 1. ~ de stadion. Cs. V. su b Stadion. 2. ~ de tragere. Tehn. mii a executa trageri cu circulare, cu dispozitive de rulare cu legătură centrală. a) secţiune transversală; b) plan; 1) pistă de încercare; 2) dispozitiv central de legătură şi de acţionare a rulării; 3) roţi simple; 4) roţi duble ; 5) bare de legătură; 6) axele fîşiilor circulate de dispozitivele de rulare. : Suprafaţa amenajată pentru gurile de foc în poligoanele de tragere. Organizarea unei piste de tragere diferă după categoria de guri de foc cu cari se execută tragerile (v. sub Poligon de tragere). а. ~ pentru ciclişti. 1. Drum.: Cale de circulaţie amenajată, de obicei, în părţile laterale ale părţii carosabile a unui drum, şi rezervată circulaţiei bicicletelor. Pistele pentru ciclişti amenajate la drumurile din exteriorul localităţilor se execută cu lăţimea de cel puţin 1,80 m, cînd sînt aşezate numai pe o parte a drumului, şi cu lăţimea de 0,8* * * 1,60 m, cînd sînt aşezate pe ambele părţi ale drumului, fiecare pistă fiind rezervată pentru circulaţia în sens unic. Aceste piste se consol idează, de obicei, cu pietriş sau cu cenuşă de cocs. Pistele amenajate la străzi se execută cu lăţimea de 1,80 m, cînd sînt aşezate numai pe o parte a străzii, şi cu lăţimea de 1,60 m, cînd sînt aşezate pe ambele părţi ale acesteia şi sînt destinate circulaţiei în sens unic. Pistele destinate pentru trei benzi de circulaţie, destinate circulaţiei în ambele sensuri, se execută cu lăţimea de 2,60 m. De obicei, pistele amenajate la străzi sînt separate prin borduri, atît de partea carosabilă cît şi de trotoar. Cînd nu e un spaţiu disponibil în profilul transversal al străzii, se poate amenaja o singură pistă cu iăţimea de 0,80 m, executată direct lîngă partea carosabilă. Pistele amenajate la străzi sînt executate cu acelaşi tip de îmbrăcăminte ca şi trotoarele, şi au, în profilul transversal, aceleaşi pante ca şi acestea, fie către o singură margine, fie către ambele margini, după posibilităţile de evacuare a apelor. 4. ~ pentru ciclişti. 2. Drum.: Fîşie de teren amenajată special pentru concursuri de ciclism. V. sub Velodrom. 5. Pistă de înregistrare. Fiz., Elt., Cinem.: Regiunea din suprafaţa purtătorului de sunet (disc, bandă de magnetofon, film) rezervată înregistrării unui semnal, în cazul unui sistem de redare monofonic există o singură pistă de înregistrare, explorată de un singur cap de redare. în cazul unui sistem de redare stereofonic există două sau mai multe piste de înregistrare, alăturate, fiecare explorată de un cap de redare. în figură e reprezentat modu I în care sînt dispuse cele patru piste de înregistrare pe pel icula unu i fi Im cu redare stereofonică. б. ~ sonoră. Cinem.: Porţiunea laterală din filmul cinematografic, ocupată de înregistrarea sonoră. Sin. Coloană sonoră. V. sub înregistrarea sunetelor. 7. Pistil, pl. pistiluri. 1. Bot.: Ansamblul format din ovar (v.), stil (v.) şi stigmat (v.), care reprezintă organul de reproducere femei al florilor (v. şl sub Floare). Uneori stilul lipseşte, iar stigmatul sesil e prins direct de ovar (de ex. la mac), unde se prezintă sub o formă stelată. O floare are unu sau mai multe pistiluri, cari constituie gineceul. 8. Pistil. 2. Chim., Farm.Piesă de sticlă, de porţelan sau de agat, folosită împreună cu mojarul respectiv la fărîmarea, amestecarea sau frecarea substanţelor chimice ori farmaceutice. 9. Pistil. 3. Ind. alim.: Pastă de fructe, uscată, în formă de foaie cu grosimea de 2-**4 mm, care se păstrează în rulouri. 10. Pistol, pl. pistoale. 1. Tehn. mii. V. Pistolet. 11. ^-mitralieră. Tehn. mii.: Sin. Automat (v. Automat 3). 12. Pistol. 2. Tehn.; Aparat portativ, cu o formă care amin- teşte pe cea a armei numite pistolet (v.), folosit pentru diverse operaţii. ^ 13. ~ de metalizat. Ut., Mett.: Aparat portativ, cu debit în general reglabil, pentru metalizarea (v.) prin împroşcare (v. şi sub Acoperire 1) a suprafeţelor obiectelor metalice sau nemetalice (de lemn, hîrtie, materiale textile, sticlă, etc.), avînd forma apropiată de cea a unui pistol pentru vopsit. Construcţia aparatului depinde de forma materialului împroşcat (şi care poate fi sub formă de sîrmă — în procedeul Schoop —, de bandă, sau de pu Ibere — în procedeul Shori)ş\ de forma de Peliculă de film cu redare stereofonică. 1, 2,3, 4) piste de înregistrare. Pisto! de nituit 436 Pistol pentru vopsit şi zugrăvit energie pe baza căreia se realizează topirea materialului împroşcat, deosebindu-se pistoale cu topire cu flacăra de gaz şi pistoale cu topire cu arc electric. Tipul de pistol pentru metalizat folosit cel mai mult e pistolul pentru material sub formă de sîrmă, cu topire cu flacără de gaz combustibil. Fistolul de metalizat cu gaz combustibil, pentru sîrmă (v. fig.) e compus, în principal, dintr-un corp cu trei tuburi amestecul iese sub formă de vînă plană, printr-o fantă'orizontală, sau sub formă de vînă conică, printr-un ajutaj cu secţiune circulară. Pulverizarea, proiectarea şi repartizarea materialului pesuprafaţa obiectului se fac mecanicsub acţiunea aerului comprimat care apasă asupra vopselei conţinute într-un recipient separat de pistol. Pistolul e legat printr-un furtun cu rezervorul de vopsea sub presiune, şi e echipat cu: un ajutaj de pulverizare; un ac obturator al acestuia, comandat manual printr-o pîrghie, numită trăgaci; un resort de rapel care men- /. Schema unui pistol de zugrăvit, mecanic cu cameră de amestec. 1) canal axial de alimentare cu vopsea; 2) canal pentru aer comprimat; 3) cameră de amestec; 4) vîna de vopsea pulverizată. Pistol de metalizat, cu topire prin flacără. a) schema cinematică a mecanismului de avans al sîrmei; b) secţiune; c) schema conductelor de gaze; 1) corp; 2) ajutaj de ardere; 3) canal pentru sîrma de metalizare; 4) canal pentru amestecul gaz combustibil-oxigen; 5) canal pentru aerul comprimat; 6) mîner; 7) zona de topire a sîrmei; 8) sîrmă de metalizare; 9) rotor de turbină cu aer; 10) pereche de role de antrenare a sîrmei; 11) reductor cu angrenaj melcat; 12) robinet pentru întreruperea funcţionării; 13, 14 şi 15) conducte pentru aer comprimat, respectiv oxigen comprimat, respectiv gaz combustibil* coaxiale: cel axial,subţire pentru sîrma de pulverizat, al doilea pentru un amestec de oxigen sub presiune şi gaz combustibil (acetilenă, hidrogen, gaz de iluminat, etc.), iar cel exterior, pentru aer comprimat pentru pulverizare. Avansul sîrmei pentru metalizare (cu diametrul de circa 1 mm) e asigurat de două role contrarotative, antrenate — prin intermediul unui reductor cu melc — de o turbină mică din corpul pistonului, acţionată de aer comprimat. Prin căldura dezvoltată din arderea gazului, sîrma e topită şi, prin acţiunea aerului comprimat, e pulverizată foarte fin; din cauza destinderii bruşte, la ieşirea din gura pistolului, picăturile— cari ating viteza de circa 100 m/s — se solidifică. La atingerea cu suprafaţa corpului de metalizat, particulele de metal se încălzesc, devin pastoase şi astfel se sudează între ele, formînd o acoperire omogenă. Pistoalele de acest tip se folosesc pentru sîrmă de zinc, de aluminiu, cupru, plumb, etc. Procedeul are productivitate mare, putîndu-se acoperi, de exemplu, cu zinc 10 m2/h, iar cu alamă, 4 m2/h. La împroşcarea cu plumb, care e uşor oxi- dabil, în locul aerului comprimat se foloseşte azot sub presiune. î. ~ de nituit. Mş.; Sin. Ciocan-revolver, Ciocan pneumatic de nituit. V. sub Nituit, maşină de —. 2. ~ de sudura. Tehn. V. sub Suflai. s. ~ pentru vopsit şi zugrăvit. Tehn., Cs.: Aparat porta- tiv cu debit reglabil, care pulverizează, proiectează şi repartizează vopseaua sau materialul pentru zugrăveală pe obiectul care se vopseşte, respectiv se zugrăveşte. Construcţia pistolului depinde de modul în care se realizează cele trei operaţii cari constituie vopsirea, deosebindu-se pistoale mecanice, pistoale pneumatice şi pistoale electrostatice. Sin. Pulverizator de vopsea, Pulverizator de zugrăvit. Pistoalele mecanice sînt echipate cu o cameră interioară de amestec (v. fig. /) pentru vopsea şi aerul comprimat, din care 11. Pistol pulverizator de vopsea mecanic, cu cameră de amestec. î)ajutaj pentru vopsea; 2) cap cu capsulă, cu fantă; 3) supapă pentru aer; 4) supapă pentru materiale de împroşcat; 5) racord pentru aer 6) racord pentru materialul de pulverizat; 7) pîrghie de acţionare. ţine acul pe orificiul de pulverizare. La unele pistoale, trăgaciul acţionează simultan şi un ac obturator al orificiu lu i de trecere a materialului (v. fig. II). Pentru vopsirea părţi lor superioare ale pereţilor sau ale tavanului, acest pistol e echipat cu conducte speciale de prelungire a mînerului de susţinere a pistolului. în general, cu pistoalele mecanice nu se obţine o suprafaţă vopsită suficient de netedă şi de uniformă. După valoarea presiunii aerului, se deosebesc: pistoale mecanice de presiune joasă şi de presiune înaltă. Pistolul mecanic de presiune joasă funcţionează la presiunea de 6---8 at şi prezintă dezavantajul unei repartizări neuniforme a vopselei, în special spre sfîrşitul conţinutului din rezervorul de vopsea. La aparatul care alimentează pistolul cu aer se foloseşte o pompă manuală aspiratoare-respingătoare. Pistolul mecanic de presiune înaltă e principial asemenea celui de joasă presiune, însă aparatul de alimentare a pistolului e mult mai greu (deci nu e uşor portabil), iar pistolul e mai robust, pentru ca să poată rezista la presiunea de funcţionare de 40’--45 at. Prezintă avantajul folosirii vopselelor mai consistente (permite economie de solvenţi şi diluanţi) şi al productivităţii mari (350---450 m2 de suprafaţă vopsită pe oră). Pistoalele pneumatice realizează antrenarea vopselei sau a materialului pentru zugrăveală prin depresiunea creată de aerul comprimat, care e evacuat din pistol printr-un ajutaj cu un orificiu coaxial cu orificiul de evacuare a vopselei (v. fig. III). Pistolul e compus, în general, din: o cameră cu orificiu de evacuare, în care pătrunde aerul comprimat; o cameră interioară şi coaxială cu prima, în care pătrunde vopseaua; un ajutaj corespunzător; un venti l-ac, cu resort de rapel, care închide sau deschide orificiul de vopsea din ajutaj la 3 2 1 . _ /-, - s3=^==.V: III. Schema unui pistol de zugrăvit, cu împroşcare pneumatică. 1) canal de alimentare cu vopsea; 2) canal de alimentare cu aer comprimat, coaxial, pentru formarea unei vine conice; 3) canal de aer pentru turtirea vinei de material împroşcat. Pistol port-bandulă 437 Pistol port-bandulă comanda manuală a unui trăgaci (v. fig. IV). în general, presiunea aerului folosit, epurat în prealabil într-un separator de apă şi ulei, e de circa 8 ats; presiunea lui e redusă la 2,5---3,5 ats înainte dea fi transmisă prin furtunul de cauciuc la pistol, iar în rezervorul de vopsea se realizează o presiune cu aer comprimat la 0,5 * * * 1 ats. în general, pistoalele cu aer comprimat prezintă avan-tajul obţinerii unei pelicule de calitate superioară(uniformă şi netedă) şi dezavantajul creări i unei ceţi dese de particule fine de vopsea, foarte dăunătoare sănătăţii lucrătorului care efectuează vopsirea cu pistolul. îmbunătăţirea condiţiilor de lucru se obţine, de obicei, prin următoarele mijloace; Ii-mitarea presiunii aerului comprimat în pistol la 0,5—1 ats ; folosirea unui ajutaj special, echipat cu un canal de aer exterior vinei de amestec de vopsea-aer, for-mînd astfel un înveliş exterior protector, care împiedică difuzarea ceţi i în spaţiul înconjurător (v. fig. IV); vopsirea în camere închise, comanda pistolului efec-tuîndu-se din exterior; ventilaţii locale şi generale (v. şî sub Vopsire). După modul de alimentare cu vopsea, se deosebesc următoarele trei tipuri de pistoale: «pistol cu absorpţia vopselei cu ajutorul aerului comprimat dintr-un rezervor (cu capacitatea de circa 0,5 I) montat sub el (v. fig. V a); pistol cu alimentare prin cădere liberă dintr-un rezervor (cu capacitatea de circa 0,75 I) montat deasupra lui (v. fig. V b); pistol cu alimentare dintr-un rezervor de refulare separat, a cărui capacitate poate fi de 20-•-200 I. Pistoalele electrostatice realizează alimentarea cu vopsea prin joasă presiune, iar pulverizarea, proiectarea şi distribuţia se efectuează cu ajutorul unui cîmp electrostatic. Pistolul are o cameră în care pătrunde vopseaua sub presiune joasă, alimentarea efectuîndu-se, fie prin cădere liberă, fie printr-un rezervor mic sub presiune, montat sub pistol, fie printr-un rezervor separat de alimentare, sub presiunea dezvoltată de o pompă; un cap de proiecţie, echipat cu o sită prin care trece vîna de vopsea, şi care e legată de polul negativ al unui generator electrostatic de înaltă tensiune (90—100 kV), care creează un cîmp electric de-a lungul vinei de vopsea. Obiectul de vopsit şi polul pozitiv al generatorului fiind legate la pămînt, cîmpul electric electrizează negativ particulele de vopsea, astfel încît vîna de vopsea se fracţionează şi se dirijează spre obiect, care IV. Pistol pulverizator de vopsea pneumatic, cu cap universal. 1) ajutaj pentru materialul de pulverizat; 2) capul cu orificii suplementare pentru comprimarea cu aer a vinei de vopsea; 3) piuliţă olandeză; 4) ac de închidere cu dispozitiv pentru reglarea gradului de deschidere a ajutajului 1 ; 5) supapă pentru admisiunea aerului; 6) piuliţă pentru reglarea cursei supapei pentru aer; 7) racord pentru materialul de pulverizat; 8) racord pentru aer; 9) canal pentru aducerea aerului la cap; 10) dispozitiv de reglare.a cursei trăgaciului; 11) trăgaci (pîrghie de acţionare); 12) racord pentru montarea paharului; 13) bucea; 14) resort elicoidal. e încărcat cu electricitate pozitivă. Pistolul electrostatic permite vopsirea obiectelor de orice fel de material: metal, lemn, ciment, etc. Avantajele pistolu Iu i electrostatic sînt următoarele: obiectul de vopsit e acoperit cu vopsea şi pe faţa opusă celei expuse pistolului.deoarececîmpul electrostatic înconjură întregul obiect, astfel încît vopsirea se face fără a reclama mişcarea! obiectului; economie de vopsea (reducere de 40-*-75% din consum), datorită lipsei de pierderi; consumuI de energie electrică e mic, nedepăşind 100 W; economie de timp, prin lipsă de mînuire complicată a obiectului;economiedeenergie musculară, pistolu! fiind uşor; funcţionare silenţioasă; supri- V. Pistoale pneumatice. а) pistol pentru pulverizare cu aer comprimat, cu ali mentare cu vopsea prin absorpţie; b) pistol pentru pulverizare cu aer comprimat,, cu alimentare prin cădere liberă; î) corp; 2) mîner; 3) ajutaj; 4) dispozitiv de reglare pentru aer şi vopsea; 5) rezervor pentru vopsea; б) racord pentru aer comprimat. marea formării de ceaţă, atît de dăunătoare lucrătorilor vopsitori; debit de vopsea relativ mare (atingînd 10 l/h); suprimarea folosirii aerului comprimat. El prezintă însă dezavantajul că, din cauza tensiuni i relativ înalte cu care se lucrează, trebuie luate măsuri de prevenire a electrocutării lucrătorilor. î. ~ port-bandulă. Nav.: Pistol cu ţeava lungă şi cu diametru relativ mare, care azvîrle un proiectil (bandula) de care se leagă o sau lă cu care se trag apoi parîmeleunui „du-te, vino" (v.) pentru sal-varea naufragiaţilor L pistoi port.banduia. sau o parîmă de remorcă (v. fig. /). Saula bandulei se păstrează în cutii metalice, cari au pe fund un sistem de cuie cari servesc la aşezarea 2 3 1 ll. Dispunerea saulei de bandulă în cutie. I) primul strat, în bucle; 2) al doilea strat, în diagonală; 3) nod în opt. acesteia astfel, încît să se desfăşoare uşor fără să se încurce, ceea le ar compromite succesul operaţiei (v. fig. II). în acest Pistol de mină 438 Piston scop, primul strat al saulei (de la fund) se aşază în bucle, al doilea pe după cuie, în diagonală dreaptă sus, stînga jos, peste primul strat, al treilea în bucle, al patrulea cu ajutorul cuielor, stînga sus, dreapta jos, etc. Bătaia pistolului e de 100-250 m. 1. Pisto! de mina. /Vi/ne; Gaură de mină, cu lungime mică, încărcată cu o cantitate mică de explozivi (circa 1/4---1/2 cartuş), folosită pentru îndreptarea pereţilor unei excavaţii, la profilul stabilit, sau pentru spargerea blocurilor de roci ori de substanţe minerale utile. 2. Pistolet, pl. pistolete. 1. Tehn. mii,: Gură de foc portativă, cu care se irage folosind o singură mînă, în general fără sprijin în umăr. E constituit din patul pistoletului, din ţeavă, închizător, magazia de cartuşe şi dispozitivul de ochire. Pistoletele militare (v.fig. /), cele mai puternice, au dimensiunile şi greutatea relativ mai mari decît celelalte feluri de /■ Pistolete militare. pistolete. Calibrul lor poate fi de 7,£>2***11,56 mm, lungimea de 150“-300 mm, greutatea de 600***1300 g şi viteza glonţului de 180— 480 m/s. Pistoletele miIitare sînt automate, cu excepţia celor construite în scopuri speciale (de ex. pistolete de semnalizare). Pentru automatizare se aplică, în general, principiul reculului închizătorului sau al reculului scurt al ţevii (în cazul cartuşelor mai puternice). Se deosebesc diferite moduri de înzăvorîre a pistoletelor: la cele cu închizător liber, închiderea se face prin inerţia masei închizătorului; la cele cu ţeavă mobilă, închizătorul se cuplează cu ţeava în diferite moduri. Cutia închizătorului se înşurubează la ţeavă sau face corp comun cu ea. La ţeavă se mai fixează şi cadrul pistoletului, care face corp comun cu mînerul şi formează ghidajul şi suportul pentru mişcarea pieselor mobile şi a celor fixe ale pistoletului. La pistolete se folosesc, fie mecanisme cu percutor, fie mecanisme cu cocoş. Mecanismele de declanşare au decuplare forţată a agăţătorului de trăgaci şi consistă, în general, din trăgaci, dispozitivul de decuplare şi din tijă. Piedicile de siguranţă ale pistoletelor sînt, în general, automate, şi acţionează în momentul în care se face pregătirea de tragere; ele se montează la partea posterioară a mînerului şi acţionează asupra pieselor mecanismului de declanşare. Pistoletele au magazii turtite, în cari cartuşele sînt aşezate pe unu sau pe două rînduri; magaziile pot fi fixe, în carc caz fac parte integrantă din corpul pistoletului şi se aprovizionează din încărcător, sau pot fi amovibile, în care caz formează o piesă separată; magazia are capacitatea de 7* * -14 cartuşe. Pentru ochire, la pistolete se folosesc o crestătură în loc de înălţător şi o cătare, ambele fixe, făcînd corp comun cu ţeava. Pistoalele de mare putere fac excepţie, avînd patul demon-tabil şi un înălţător special cu diviziuni, pentru tragerea pînă la circa 500 m. Pistoletele civile (v. fig. II) sînt guri de foc de buzunar, uşoare, cu dimensiuni mici şi cu forme cari permit purtarea lor în buzunar. Calibrul lor e mai mic decît al celor militare, variind între 5 şi 8 mm ; pistoletele de miliţie au calibrul mai mare. Pistoletele civile au precizie inferioară celei a pistoletelor militare. Pistoletele sportive (v. fig. ///) sînt folosite în sport pentru tir şi pentru instruirea în scopul tragerii de precizie. Ele.au ţeava mai lungă şi linia de ochire de asemenea mai lungă; precizia lor e mai mare decît a celor civile, fiind comparabilă cu cea a pistoletelor militare. Mînerul lor e adaptabil la mînă; dispozitivul de ochire e mai perfecţionat; au o bună echilibrare şi o formă exterioară mai îngrijită. 3. Pistolet. 2. Tehn.: Sin. Florar (v.) . * 4. Piston, pl. pistoane. Tehn.: Organ de maşină care efectuează o mişcare alternativă de translaţie într-un cilindru, în Piston 439 Piston care se găseşte un fluid sub presiune. Pistoanele se folosesc, fie pentru transformarea energiei unui fluid în energia mecanică a unor corpuri solide în mişcare, fie invers; în primul caz, pistonul e acţionat de presiunea fluidului (de ex. pistonul unui motor cu abur sau al unui motor cu ardere internă), iar în al doilea caz, pistonul exercită o presiune asupra fluidului (de ex. pistonul unui compresor sau al unei pompe). Pistonul e, în general, un element al unui mecanism bielă-manivelă (v. sub Mecanism); la mecanismul unui motor, el e elementul conducător, în timp ce la o maşină generatoare (compresor, pompă), el e un element condus. Contactul dintre . fluidul sub presiune şi piston, în timpul cursei active, se poate produce pe una dintre feţele frontale sau pe ambele feţe frontale ale acestuia. Astfel, se deosebesc: piston cu simplu efect (v. fig. /), la care o singură tact cu fluidul, şi piston cu du la care ambele feţe frontale sînt alternativ în contact cu fluidul. Mişcarea de translaţie alterna-tivă a pistonului e transformată în mişcare de rotaţie a arborelui maşinii, prin intermediul unei biele, în care scop arborele trebuie să fie solidarizat cu o manivelă sau trebu ie să fie cotit. La unele pistoane, biela e articulată cu pistonul, legătura fiind realizaă printr-un bulon (bolţ): în general, bulonul e calat (v. fig.///) şi e mobil în interiorul unei /. Piston cu simplu efect. 1) faţa frontală; 1') fundul pistonului; 2) canelură; 3) bielă ; 4) buceaua bielei ; 5) bulon (bolţ); 6) şurubul de siguranţă a! bulonului (bulonul e calat în gaura pistonului). faţă frontală e în con-b I u efect (v. fig. II), II. Piston cu dublu efect, faţa frontală; 2) segment; 3) tija pistonului. în găurile pistonului bucele, care e presată în piciorul bielei, între bulon şi bielă fiind posibilă o mişcare de rotaţie relativă. La alte pistoane, biela e articulată cu un cap de cruce şi pistonul are o tijă legată cu capul de cruce, tija fiind solidarizată cu pistonul, de obicei printr-o îmbinare demontabilă (v. fig. ii). Pistoanele cari lucrează în cilindri verticali se sprijină pe tije sau pe biele, iar pistoanele cari lucrează în cilindri orizontali se sprijină pe tijă sau pe peretele cilindrului. — La cilindrii orizontali, numai pistoanele uşoare se IV. Uzinarea unui piston greu sprijină pe tijă, care străbate fe- pentru cilindru orizontal, ţele frontale ale pistonului, seg- D) dimetrul iniţial de strunji-mentul de tijă opus capului de re; D-b) diametrul final de cruce fiind numit contratijă. strunjire; e) excentricitatea la Pistoanele uşoare, cu tijă şi con- prinderea în strunga pistonu-tratijă de sprijin şi ghidaj, trebuie iui, pentru strunjirea finală, să satisfacă condiţia ca în ci I indru să nu atingă pereţi i acestu ia, etanşeitatea fi ind real izată prin garnituri metalice sau nemetaiice (segmenţi elastici). Pistoanele grele şi mari, cari se spri j ină direct pe peretele ci I indru Iu i, se uzinează astfel, încît contactul dintre piston şi pereţii cilindru-lu i săse facă numai pe circa 1/3 din periferie (v. fig. IV); de aceea, pistonul se strunjeşte iniţial la diametrul cilindrului (D), apoi se fixează excentric pe strung (cu excentricitatea e) şi se uzinează la un diametru mai mic (D-b), porţiunea neatinsă de cuţit la a doua strunjire reprezentînd suprafaţa de contact. Se recomandă, în special la maşini orizontale, ca pistonuI să nu fie greu, atît pentru a evita solici-tări mari la încovoiere ale tijei pistonului, cît şi pentru a nu se produce presiuni mari pe suprafaţa de contact cu ci-lindrul. Pistonul lung reclamă o lungime mare a -cilindrului, deci conduce la construirea unui motor greu, însă prezintă avantajul că asigură o presiu- 3 ne de contact mică. Presiunea de contactdintrepis-ton şi cilindru trebuie să fie de 0,5-1 kg/cm2 şi să nu depăsească 3 kg/cm2. Sistemul de etanşare dintre V. Pistoane autoghidate. 1) zonă de etanşare; 2) zonă de ghidare; 3) bulon; 4) siguranţă; 5) bielă. III. Articulaţia dintre bielă şi piston, a) bulon calat pe bielă, prin şurub; b) bulon calat pe piston, prin şurub de siguranţă; c şi d) bulon calat pe bielă, respectiv pe piston, prin inel de siguranţă; e) bulon calat pe piston, prin dop de siguranţă; 1) bosajul pistonului; 2) bielă; 3) bufon; 4) bucea; 5) şurub de siguranţă; 6) inel de siguranţă; 7) dop de siguranţă . piston şi cilindru depinde de tipul constructiv şi de scopul în care serveşte pistonul (v. Piston cu garnituri de etanşare). La pistoanele cu tijă, ghidarea pistonului e realizată de tija care culisează în pereţii frontali ai cilindrului. La pistoanele cu bielă, ghidarea e realizată de pistonul însuşi, care 440 Piston e mai lung şi are două zone (v. fig. V): zona de etanşare, numită capul pistonului, şi zona de ghidare, numită corpul sau trunchiul pistonului (uneori, zona de ghidare se numeşte şi f u s t ă sau manta). In zona de etanşare sînt dispuşi segmenţi de etanşare (segmenţi de compresiune) şi, la unele pistoane, segmenţi de ungere sau segmenţi raclori (v. sub Segment); în zona de ghidare, care e uzinată cu toleranţe strînse (cu un joc funcţional mai mic decît al capului pistonului), sînt dispuşi, uneori, segmenţi de ungere (de ex. la motoare cu a rdere internă). Defectarea unui piston în serviciu se produce, fie prin avarierea pistonului propriu-zis, fie prin di feri te cauze tehnologice şi de funcţionare ale elementelor lui accesorii. Astfel, afară de uzura funcţională excesivă, defectarea pistoanelor se poate datori spargerii sau gripării lor, ruperii segmenţilor, a tijei (la motoare cu cap de cruce) sau a bulonului de articulaţie cu biela. — Ruperea segmenţilor unui piston se poate produce prin uzura lor dincolo de limita admisibilă, fiind provocată de defecte în structura metalului sau de ungere nesatisfăcătoare. Consecinţele ruperii segmenţilor sînt creşterea consumului (de ex. consumul de abur la motoarele locomotivelor) şi scăderea puterii motorului, din cauza neetanşeităţii, cum şi rizarea pereţilor cilindrului respectiv. — Ruperea tijei pistonului, la motoare cu cap de cruce (de ex. la motoarele locomotivelor cu abur), se produce mai frecvent la locul de VII. Segment elastic. —)poziţia libera a extremităţilor; • ••) poziţia de lucru, în cilindru, a extremităţilor. conul tijei devine solicitat mai mult într-o singură parte; alte cauze de rupere a tijelor sînt datorite nerespectării procesului tehnologic al încărcării cu sudură a conului, fără încălzire şi revenire prealabilă, ceea ce produce modificarea structurii metalului tijei, mărindu-i fragilitatea. Ruperea tijei în partea conului e, în general, o consecinţă atît a strunjirii neatente (rămînînd tăieturi în corpul tijei) sau a lipsei jocului dintre vîrful tijei şi fundul locaşului respectiv din capul de cruce, cît şi a formei greşite a penei, care nu umple bine deschiderea respectivă din tijă.— Din punctul de vedere al modului de realizare a etanşeităţii, se deosebesc: piston cu garnituri de etanşare, piston fără garnituri de etanşare, şi piston plonjor. Piston cu garnituri de etanşare: Piston cu sau fără caneluri pe suprafaţa laterală, care e echipat, în serviciu, cu garnituri de etanşare. Garniturile de etanşare pot fi: s eg m e n ţ i elastici, de metal (de ex. segmenţi de fontă), cari se folosesc la pistoane pentru motoare cu abur, pentru motoare cu ardere internă, etc.; garnituri de piele (v. fig. VI a...d), cari se folosesc la pistoane pentru pompe de apă rece, pompe de aer, etc.; garnituri decînepă (v. fig. Vie), cari se folosesc la pistoane pentru pompe de apă rece sau caldă, pentru pompe de abur saturat şi cu temperatură joasă, etc. ;g a r n i t u r i de lemn (v. fig. V/ f), cari se folosesc la pistoane pentru ^ pompe cu joasă presiune. Pistonul cu segmenţi elastici e cel mai răspîndit. Segmenţii se confecţionează din fontă, din bronz, oţel căptuşit cu material antifric-ţiune, etc. şi pot avea grosime va-riabilăsau uniformă. Segmentul cu grosime variabilă (v.fig. VII) are grosimea mai mică la extremităţile sale, adică la crestătură (rost), pentru a asigura o presiune aproape constantă de-a lungul periferiei sale. Segmentul cu VI. Pistoane cu diferite garnituri de etanşare nemetalice. a’-’d) pistoane cu garnituri de piele; e) piston cu garnituri de cînepă; f) piston cu garnituri de lemn; J) corpul pistonului; 2) garnitură; 3) tija pistonului. racordare a părţii cilindrice cu partea conică, la începutul conului sau în gaura penei. Cauza ruperii poate fi ajustarea incorectă a conului în orificiul capului de cruce, astfel încît grosime uniformă e du- VIII. Pistoane cu segmenţi cu resort. a) piston cu segment cu resort lamelar (sus, secţiune longitudinală, şi jos, secţiune transversală); b) piston cu segment cu resort elicoidal, axat (secţiune longitudinală); c) piston cu segment cu resort blat de un resort eijcojdai, periferic (sus, secţiune longitudinală, şi de oţel, elicoidal jos, secţiune transversală); I) corpul pistonului; sau lamelar, aşe- 2) placă de strîngere; 3) segment; 4) resort, zat sub el, în ca- nelura pistonului (v. fig .VIII); astfel, segmentul e apăsat cu o presiune aproape constantă pesuprafaţa interioarăacilindrului, deoarece resortul e protejat de segment şi nu se degradează. Piston 441 Piston Micşorarea etanşeităţii e datorită, în general, jocului de uzură dintre segment şi canelură (v. fig. /X), provocat de mişcarea alternativă — eventual cu şocuri — a pistonului; cînd începe să se producă uzura, fluidul sub presiune scapă prin spatele segmentului, pe care îl apasă mai puternic pe suprafaţa cilindrului, accentuînd uzura. Pentru a evita pierderile de fluid sub presiune, se construiesc uneori segmenţi cu arcuire laterală (v. fig. X a) sau se dă o atenţie deosebită formei crestăturii segmenţi lor (care reprezintă spaţiul liber, variabil, dintre capetele segmentului). Crestătura poate avea diferite forme (v. fig. X b--d), dintre cari se preferă crestătura oblică (v. fig. X b), deoarece crestături le cu formecom-plicate, sînt costisitoare şi nu justifică sporul de etanşeitate, pierderea de fluid prin crestătură fi ind de circa2°/00. în serviciu, segmenţi i se rotesc în canelură — în jurul axei pistonului — şi ajung să aibă crestăturile în Iinie, formînd ast fel un canal de scur- X. Tipuri de segmenţi. o) segment cu arcuire laterală; b) segment cu crestătură oblică; c) segment cu spin ; d) segment cu plăcuţă; 1) segment; 2) spin de imobilizare; 3) plăcuţă; 4) şurub de strîngere. gere a fluidului sub presiune; de aceea, segmentul se imobilizează uneori cu un spin (ştift) în canelură sau se solidari- XI. Piston cu fundul plat. 1) corpul pistonului; 2) canelura segmentului; 3) gaura bulonului; 4) şanţul siguranţei bulonului; 5) nervură de consolidare; 6) proeminenţă pentru centrare (care se retează după uzinarea pistonului). zează o plăcuţă (v. fig. X d) pe unul dintre capetele segmentului, pentru ca aceasta să împiedice trecerea fluidului. La IX. Reprezentarea schematică a pierderilor de fluid sub presiune. 1) peretele cilindrului; 2) corpul pistonului; 3) segment; 4) jocul de uzură: 5) orientarea circuitului fluid. pistonul echipat cu segmenţi cu crestături oblice, se aşază succesiv segmenţi cu unghiul de înclinare al crestăturii pozitiv şi negativ, cari sub presiunea fluidului se mişcă în sensuri contrare şi astfel nu se poate forma un canal de scurgere. Pistoanele cu garnituri de etanşare pot fi pistoane cu bielă şi pistoane cu tijă. Piston cu biela: Piston a cărui suprafaţă laterală serveşte atît la etanşarea spaţiului cu fluid sub presiune din cilindru, cît şi la ghidarea sa în cilindru. Acest piston are un cap cu caneluri pentru garniturile de etanşare (în general, segmenţi elastici) şi un corp care serveste la ghidare (v. fig. V, XI şi XII); aproximativ la jumătatea înălţimiisale, pistonul are o gaură transversală, pentru bulonul care se articulează cu biela, această gaură fiind practicată într-o zonă îngroşată, numită bosaj. Deoarece XII. Piston cu deflector. I) corpul pistonului; 1') deflector; 2) canelura segmentului; 3) gaura bulonului; 4) şanţul siguranţei bulonului. serveşte la etanşare şi la ghidare, raportul dintre lungimea pistonului l şi diametrul pistonului d se alege ljd= 1***1,5, adică mult mai mare decît la pistonul cu tijă; lungimea se determină astfel, încît presiunea pe suprafaţa de contact cu cilindrul să nu depăsească 3 kg/cm2 (de obicei se admit 1,25.-1,5 kg/cm2). în general, acest piston se confecţionează din fontă sau din aliaj uşor, şi se foloseşte, în special, la motoare cu ardere internă. în construcţiile de motoare de automobile, de motociclete sau de avioane, se preferă pistoane uşoare, confecţionate din XIII. Piston elastic. 1) corpul pistonului; 2) fantă de elasticitate; 3) bosaj; 4) gaura bulonului; 5) canelură pentru segmentul de compresiune; 6) canelură pentru segmentul raclor, cu orificii de colectare a uleiului; 7) orificiu de colectare. XIV. Piston cu inele de metale cu dilataţie termică mică. 1) corpul pistonului; 2) canelura segmentului; 3) bosaj; 4) gaura bulonului; 5) inel de metal cu dilataţie termică mică. aliaj de aluminiu cu cupru, din aliaj eutectic aluminiu-siliciu, sau din aliaj de magneziu (v. fig. XIII şi XIV). Avantajele pistoanelor uşoare sînt: răcire satisfăcătoare, deci temperaturi de regim relativ joase, şi posibiIitatea de a real iza Piston 442 Piston compresiuni mai înalte în motor, consecinţele fiind mărirea randamentului şi micşorarea consumului, datorită conductivităţii termice mari a materialului pistoanelor; greutate mică a pistonului şi a bielei (ca o consecinţă a reducerii greutăţii pistonului), ceea ce avantajează şi lagărele bielei; zgomot slab, din cauza maselor mai- mici în mişcare. Pistoanele de aliaj uşor prezintă însă şi unele dezavantaje, cum sînt: dilataţii mari, deci necesi.ă jocuri funcţionale mari, pentru a evita gripările; preţ mare de cost, în special la pistoanele cu înglobări de straturi sau de inelede metale cu di lataţie termică mai mică; duritate mică, cu excepţia aliajelor h i pers i! ici oase forjate, cari sînt dure; depuneri pronunţate de calamină, cum şi uşurarea scurgerii în baia de ulei a produselor grele de benzină. Sin. Piston cu fustă. La pistoanele pentru motoare de automobil, capul pistonului (v. fig. XV) nu atinge suprafaţa cilindrului, iar calota (fundul pistonului) poate fi plană, convexă, concavă sau profilată, avînd grosimea de 0,06--’0,08 D. înălţimea totală a pistonului e aproximatvi egală cu diametrul, la motoarele cu benzină, şi cu 20"*80% . mai mare decît acesta, la motoarele Diesel. Peretele lateral al pistonului poate avea tăieturi, pentru a compensa dilata-ţiile termice; pentru a uşura rodajul şi a evita gri paj u i, suprafaţa corpului pistonului se acoperă cu un strat protector foarte subţire de stan iu, oxid de aluminiu (ano-dizare, eloxare), de cadmiu, plumb, grafit, etc. Pistoanele pentru automobi lele actuale se uzinează, aproape excluziv, din aliaj de aluminiu, prin turnare, forjare, sinte-rizare (v. tabloul). Jocurile pistoanelor la motoare răcite cu apă XV. Piston pentru motor de automobil, o) piston obişnuit; b) piston cu aripi; he) înălţimea capului pistonului (zonă de etanşare); hg) înălţimea corpului pistonului (zonă de ghidare); /?c) înălţimea de compresiune ; 1) calotă; 2) canal pentru segmet; 3) gaură pentru bulon (bolţ). Tipul pistonului Materialul Jocul sus Dl 1000 Jocul la baza DU 000 Cu corpul întreg, fără tăieturi şi fără inserţi i Hipersilicios 5- 8 0,8-1,1 Aluminiu cu siliciu 6— 8 0,9-1,2 Aluminiu cu cupru 6- 9 1-1,6 Fontă, oţel turnat 3- 6 0,7-0,9 Aluminiu cu magneziu 6—10 1,2—1,8 Cu tăietur i fără inserţii Aluminiu cu cupru 6- 9 ; 0,3—0,6 Aluminiu cu siliciu 6- 8 0,2—0,5 Cu tăieturi şi inserţii Aluminiu cu cupru 6- 9 0,3...0,6 Aluminiu cu siliciu 6- 8 0,2-0,5 La orice piston de aluminiu, diametrul din vecinătatea calotei e mai mic decît în rest (v. tabloul). La multe motoare actuale se folosesc pistoane cu corpul prelucrat oval, avînd diametrul transversal (faţă de axa motorului) mai mare, cari prezintă următoarele avantaje: pistonul '„nu joacă" în cilindru, deşi are joc, deoarece pistonul stă în contact cu cilindrul pe ambele părţi în direcţia de oscilaţie posibilă (adică într-un plan perpendicular pe bolţ); pistonul se apropie de forma rotundă prin dilataţiile termice, deci nu există pericolul de gripaj, deşi la montaj „nu joacă"; pistonul rezistent, 50 60 70 80 90 100 110mm Diametrul pistonului XVI. Greutatea pistonului de aluminiu în funcţiune de alezaj (valori medii). 300° 400° neavînd tăieturi. Oval itatea normală la rece (afară d in cilindru), măsurată la. baza pistonului, e: 0,003---0,004 D. Greutatea pistonului creşte proporţional cu diametrul la puterea 2,8 (v. fig. XVI)', pistoanele cu aripi (v. fig. XV b), convenabile la motoarelecu cursa mai mică decît alezajul şi cari permit folosirea unor biele scurte, sînt cu 10-*-15% mai uşoare. Temperaturile de regim la funcţionarea în plină sarcină, măsurate în diferite puncte ale pistonului, variază cu peste 140° (v. fig.XV//). Uzu-rile pistonului se produc la corp, la şanţurile pentru segmenţi şi la locaşurile bolţului, uzura la corp fiind de 10---20 de ori mai mică decît uzura m°3W' XVII. 0 200° 300° W0Q Temperaturi la un piston, corespunzătoare regimului de putere maximă. Af) intervale de temperaturi (între liniile întrerupte) la pistoanele de fontă ale motoarelor cu autoaprindere ; Ae) intervale de temperaturi (între liniile întrerupte) la pistoanele de aluminiu ale motoarelor cu autoaprindere; Ef) temperaturi la pistoanele de fontă ale motoarelor cu electroaprin-dere; EQ) temperaturi la pistoanele de aluminiu ale motoarelor cu electroaprindere. Pistoanele de aluminiu-cupru au adeseori inserţii de oţel, spre a reduce dilataţiile. Pistoanele forjate din aliaje de aluminiu cu siliciu prezintă următoarele avantaje: duritate uneori superioară fontei; greutate mai m ică decît a pistoanelor turnate şi sinterizate; dilataţie mică, deci joc redus; consum mai mic de ulei; rezistenţă mai mare de rupere la şoc (de ex., în caz de lovire cu o supapă ruptă), deci se evită pericolul ca biela, ieşind din piston, să se rupă şi să spargă blocul. cilindrului, iar uzura la şanţul primului segment, fi ind de 3***4 ori mai mare decît la celalalte şanţuri. Defectele posibile, la pistoanele motoarelor de automobile, sînt: gripajul, din cauza jocului insuficient; fisurile verticale, pornind de cele mai multe ori de la locaşurile bolţului; crăpăturile orizontale de-a lungul şanţului segmentului de ungere; ruperea pragurilor., dintre segmenţi (la detonaţii); spargerea prin lovire; topirea datorită detonaţiilor, etc. Piston cu tijă ; Piston a cărui suprafaţă laterală serveşte la etanşarea spaţiului cu fluid sub presiune a cilindrului, fiind ghidat de o tijă cu care e solidarizat. Acest piston poate fi cu simplu efect sau cu dublu efect. Fig. XVIII reprezintă un piston cu dublu efect asimetric, pentru un motor cu abur supraîncălzit, de locomotivă, ia care tija e înşurubată şi apoi şurubul e nituit, pentru a împiedica desfacerea, piuliţei în serviciu ; fig. X/X reprezintă un piston simetric cu dublu efect, Piston 443 Piston (dintre aceste pistoane, unele au feţe paralele, iar altele au feţe convexe), de fontă şi cav, la caregăurile 4 sînt obturate cu dopuri de bronz, înşurubate. în general, pisto-nul se confecţionează dintr-un material metalic, cum sînt fonta, oţelul, aliajele uşoare (de ex. al iajuI de aluminiu). Etanşeitatea se obţine prin segmenţi meta- XVIII. Piston cu tijă, asimetric, de locomotivă. 1) piston; 2) tijă; 3) peretele cilindrului; 4) capacul cilindrului; 5) presgarnitură: 6) valvă de siguranţă; 7) racordul ţevii indicatorului; 8) inel de strîngere; 9) robinet de golire; 10) tija de acţionare a robinetului 9. lici (de obicei de fontă) sau prin garnituri de piele, de cînepă, etc. — Segmenţii se montează pe piston, cu sau fără extensiune. La introducerea prin extensiune, segmentul se ,,cască" pentru a trece peste capul pistonului; acest sistem se foloseşte la segmenţi subţiri, cu grosimea de maximum 0,04 D, unde D e diametrul cilindrului. La introducerea fără extensiune, pistonul e echipat cu o placă de strîngere, care se ‘ demontează pentru a introduce segmenţii (v. fig. XX a şi £>), iar în- locaşurile pentru segmenţi se aşază uneori un resort, sub segment XIX- Piston cu tijă, sime-(v. fig. VII şi VIII). Sin. Piston-disc. tric- Piston fără garnituri de etanşare: 0 corpul pistonului; 2) tija Piston cu sau fără caneluri pe supra- pistonului; 3) segmenţi; faţa laterală, la care etanşeitatea în 4) gaură de scoatere a serviciu se asigură numai printr-un miezului, joc funcţional foarte mic (v.fig. XXI). E un piston lung, de fundul căruia e solidarizat dispozitivul de articulaţie cu biela (de ex. o tijă cu ochi). Uneori, pe suprafaţa exterioară e practicată o canelură, care serveşte la colectarea impu- [ Hi r ităţi lor; la pis- J ! i .2 toanele cari comprimă gaze se pot practica mai multe caneluri, rea-lizîndu-se un labirint, care se umplecu un Iichid (de ex. cu ulei), în canelura de colectare se poate introduce, eventual, un inel de piele (apăsat de un resort circular), cînd pistonul se uzează; la unele pistoane, capul acestora e echipat cu un disc de piele. Pistonul fără garnituri de etanşare se confecţionează din bronz, din fontă, etc.; în general, are diametru mic (de ex. XX. Pistoane cu segmenţi neelastici montaţi fără extensiune. o) piston cu segmenţi de oţel carbon; b) piston (de fontă) cu segmenţi de alamă; 1) corpul pistonului; 2) placă de strîngere; 3) tija pistonului; 4) segment ; 5) pat de material metalic moale, turnat. mai mic decît 20 mm), pentru a micşora frecările. Se foloseşte la pompe de incendiu, la pompa de injecţie pentru motoare Diesel, etc. Piston pionjor: Piston cu suprafaţa cilindrică netedă (fără caneluri), care are diametrul mai mic decît al cilindrului în care se mişcă şi la care etanşeitatea e asigurată printr-o pres-garnitură fixată de cilindru (v. fig. XXII). Se confecţionează pistoane pline, cu diametrul mai mic decît 100 mm, şi pistoane cave, cu diametrul mai mare; pistonul e articulat cu o bielă, prin intermediul unui bulon. XXI. Piston fără garnitură de etanşare. 1) corpul pistonului; 2) canelură de colectare a impurităţilor; 3) inel de legătură cu biela; 4) şurub de fixarea inelului; 5) şai bă. XXII. Pistoane plonjoare. o) cilindru cu piston pionjor, plin; b) piston pionjor, scobit; I) corpul pistonului; 2) tijă intermediară; 3) pană de îmbinare a tijei 2; 4) ochiul de articulaţie cu biela; 5) presgarnitură. Pistonul pionjor e folosit, în special, la maşini generatoare, de exemplu la pompe; în timpul cursei de aspiraţie se produce o depresiune pronunţată în cilindru şi lichidul e aspirat, iar în timpul cursei de compresiune, lichidul e refulat într-un rezervor sau la punctele de consum. Fig. XXII a reprezintă un ciIindru cu piston pionjor, care are — la capătuI exterior — un ochi pentru articulaţie cu biela; etanşeitatea se obţine printr-o presgarnitură fixată, cu o flanşă, de cilindru. Fig. XXII b reprezintă un piston pionjor cav, pentru o pompă de alimentare cu funcţionare intermitentă; acest piston are o tijă 2, prin care se articulează cu biela, iar tija e îmbinată cu pistonul printr-o pană 3, care se scoate cînd pompa trebuie oprită. Din punctul de vedere al formei exterioare a pistonului, se deosebesc: pistoane obişnuite, pistoane diferenţiale şi pistoane cu supapă. Piston obişnuit: Piston a cărui suprafaţă laterală are forma unui cilindru circular drept. Acest piston, de obicei echipat cu garnituri de etanşare, poate fi asamblat cu o bielă sau cu o tijă. Se foloseşte la motoare cu abur, la motoare cu ardere internă, la compresoare, pompe, etc. Piston diferenţial: Piston a cărui suprafaţă laterală are forma unui ansamblu etajat de cilindri circulari drepţi, cu diametri diferiţi (v. fig. VIII, sub Pompă). Pistonul diferenţial, în general echipat cu segmenţi elastici, poate fi asamblat cu o bielă sau cu o tijă (v. fig. IX, sub Baleiaj). Se foloseşte la compresoare diferenţiale (cu două etaje de presiune), la pompe diferenţiale, la motoare în doi timpi (la cari pistonul serveşte atît ca piston motor, cît şi ca piston al pompei de baleiaj), etc. Piston cu supapă: Piston echipat cu o supapă care obturează un orificiu practicat în fundul lui. Supapa se deschide cînd presiunea exercitată pe fundul pistonului depăşeşte o limită admisă, sau cînd pistonul ajunge într-o anumită poziţie. Se foloseşte, de obicei, la pompe. Piston de pistonare 444 Pîston liber i. ~ de pistonare. Expl. petr.: Piston de formă specială, folosit pentru executarea operaţiei de pistonare (v.) în coloana de extracţie, în scopul punerii în producţie sau al repunerii în funcţiune a sondelor, prin metoda denivelării. Din punctul de vedere constructiv, pistonul (v. fig. /) se compune dintr-un corp de oţel (tijă tubulară) garnituri 1, confecţionate din cauciuc rezistent la frecarea pe pereţii interiori ai coloanei de extracţie şi la acţiunea disolvantă a ţiţeiului. Garniturile se aşază în suporturi le-pahare 6 şi sînt protejate cu ajutorul unor colivii de sîrmă. Cu ajutorul pieselor5, garniturile sînt distanţate între ele, întregul ansamblu putîndu-se strînge între pra-gul de jos a! corpului de oţel şi racordul (reducţia) 3, care se înşurubează la capătul de sus al acestuia, între racordul 3 şi piesa (caseta supapei) 4 se montează supapa cu bilă 7, care serveşte la oprirea scurgerii lichidului prin interiorul pistonului, cînd acesta e ridicat spre suprafaţă, împreună cu dopul de lichid de deasupra (etanşarea la exterior, între piston şi pereţii coloanei de extracţie, 2, pe care se fixează o serie de /. Piston de pistonare (extracţie). II. Pistoane de pistonare standardizate în ţara noastră. a) pentru ţiţei, tip «E»; b) pentru apă, tip «A»; 1) garnitură; 2) supapă cu bilă. Pistonul metalic cu şanţuri (v. fig./, detaliul A) e format dintr-un corp ci I ind r ic, avînd la exterior o serie de şanţuri transversale cari, în timpul deplasării pistonului în ţevi, au rolul de a asigura o etanşare în labirint (între piston şi pereţii interiori ai ţevilor de extracţie) şi, de asemenea, de a răzui parafina de pe pereţii coloanei de extracţie. La partea de jos a pistonului e montată o supapă cu picior, care se închide cînd pistonul, coborînd în sondă, ajunge la amorti-sorul inferior şi tija supapei loveşte opritorul 6. Prin lovire, supapa e aruncată în locaşul său de deasupra şi, închizîndu-se, opreşte trecerea fluidului prin piston. Pentru a preveni închiderea supapei pistonului în timpul coborîrii sale în sondă s-au construit pistoane metalice, la cari supapa e menţinută în poziţia „deschis" tot timpul coborîrii în sondă, cu ajutorul unui magnet de care supapa se desprinde numai în momentul atingeri i amortisoru-Iui inferior. e realizată de garniturile de cauciuc cari, sub greutatea lichidului de deasupra, se umflări se lipesc etanş pe pereţii ţevilor). în timpul introducerii pistonului în coloana de extracţie, sub nivel, lichidul trece prin interiorul pistonului, ridică bila supapei şi iese prin orificiile practicate la capătul de sus, în piesa 4. Capătul de sus al pistonului se înşurubează ia o prăjină grea (v.) care, la rîndul său, se leagă la capătul inferior al cablului de pistonat (diametrul 14—16 mm) prin intermediul unei „sticle“ (v.). Sub greutatea prăjinii grele, pistonul ajunge sub nivelul de lichid la adînc im i de 50* “200 m, de unde, împreună cu dopul de lichid de deasupra, e tras afară. în ţara noastră sînt standardizate: pentru pistonat ţiţei, pistonul tip E, care e echipat cu o supapă cu tijă la partea inferioară (v. fig. II a), iar pentru pistonat apă sau noroi, pistonul tip A (v. fig. II b), echipat cu supapă cu bilă, care se înfundă mai greu. Sin. Piston de extracţie. 2. ~ de ridicare. Tehn.: Piston care ridică o sarcină, directsau prin intermediul unei platforme montate pe capul lui. 3. ~ liber. Expl. petr.: Dispozitiv de extracţie a ţiţeiulu i din sonde adînci, carese deplasează în mod periodic de-a lungul coloanei de extracţie, de sus în jos, singur, datorită greutăţii proprii, şi de jos în sus, datorită gazelor cari se acumulează sub el. Instalaţia care foloseşte pistonul liber se compune, în principal, dintr-o coloană de tevi de extracţie cu diametrul de 2", 21//, 3" sau 4" şi dintr-un piston de construcţie specială, fie metalic cu şanţuri, fie cu garnituri. Ţevile se aleg astfel, încît axul filetului de la capete să fie concentric cu acela al corpului cilindric al ţevii, ca şi axul filetelor mufelor de legătură; secţiunea de trecere a ţevii şă fie uniformă, etc. % I. Instalaţie de piston liber metalic. 1) coloana de tubing; 2) piston liber; 3) capac; 4) conductă perforată; 5) bonetă; 6) opritor; 7 şi 13) arcuri ; 8) locaş; 9) niplu; Î0) ţeavă perforată; 11) lubricator; 12, 15, 16, 17, 18, 19) ventile; 14) inel de cauciuc; 20) ramificaţie; 21, 22) manometru. Pistonul cu ga r n i t u r i (v.fig. II) consistă, de asemenea, dintrun corp metal ic 1, cu o serie de talere 2 la exterior (pentru răzui rea parafinei de pe pereţii ţevilor), iar la partea de jos, cu o supapă 5, care în se aşază în locaşul scaunului 6. La exterior, II. Piston cu garnituri. 1) corp cilindric; 2) taler; 3) locaşul supapei pistonului; 4) orificii^ lateral; 5) supapă ; 6) scaun ; 7) tijă; 8) bilă; 9 şi 11) arcuri ; 10) canal; 12) garnitură. poziţia „închis" pistonul e utilat Piston de aliniere 445 Pistonfon cu garnituri 12 de cauciuc sau de mase plastice, avînd rolul de a realiza etanşarea între piston şi ţevile de extracţie chiar în cazul unui joc mai mare între acestea, fapt care permite să se folosească coloane de ţevi de extracţie obişnuite. Deschiderea supapei pistonului, cînd acesta ajunge la suprafaţă, e realizată de tija 7, în momentul în care aceasta loveşte arcul opritor al capului de lansare (amortisorul superior), iar menţinerea supapei în poziţia „deschis", în timpul coborîrii, se face cu ajutorul bilei 8, împinse de arcul 9 (din piesa 3) în canalul 10 de pe piciorul supapei. Modul de funcţionare al instalaţiei cu piston liber e următorul (v. fig. /): se închide ventilul 12, se scoate capacul 3, se introduce pistonul în lubricatorul 11 şi se montează la loc capacul, împreună cu ^mortisorul superior, format dintr-un arc 13 şi un inel de cauciuc 14, se injectează gaze în spaţiul inelar, pentru a evacua ţiţeiul din coloana de extracţie la nivelul static; se deschid apoi ventiiele 12 şi 19, pentru egalizarea presiunilor de sub piston şi de deasupra lui; se deschide supapa pistonului şi acesta, sub greutatea proprie, cade spre capătul de jos al coloanei de extracţie, trecînd la început prin gazele din coloană, apoi prin amestecul de gaze-ţiţei de la partea de jos a coloanei de extracţie şi oprindu-se cînd tija supapei sale loveşte opritorul 6 (element component al amortisorului inferior, împreună cu arcul 7); în acest moment, supapa pistonului se închide, ceea ce are drept urmare închiderea căii de trecere a gazelor sau a lichidului prin piston şi sub acesta se acumulează gazele cari vin din strat odată cu ţiţeiul sau sînt injectate de la suprafaţă prin spaţiul inelar şi cari împing în sus pistonul, împreună cu dopul de lichid sau de amestec gaze-ţiţei de deasupra sa. Ieşirea lichidului din coloana de extracţie în conducta de evacuare se face prin conducta perforată 4 şi, de aici, prin ramificaţia laterală a capului de coloană, adică prin ventilul 18. După evacuarea lichidului, pistonul fiind aruncat în lubricatorul 11, gazele se scurg în conducta de evacuare prin aceleaşi orificii ca şi ţiţeiul, presiunea sub piston scade, acesta cade din nou în sondă şi ciclul se repetă. Cînd gazele cari Vin din strat sînt suficiente pentru a asigura ridicarea la suprafaţă a pistonului, împreună cu dopul de I ichid de deasupra, metoda e numită metoda de extracţie cu piston liber funcţionfnd cu gazele proprii ale sondei, iar cînd această cantitate de gaze e insuficientă şi se injectează gaze de la suprafaţă, metoda cu piston liber cu gaze injectate. Metoda de extracţie cu piston liber e indicată în cazul sondelor cari au raţii mari de gaze-ţiţei şi presiuni de fund mici; fa sondele cari prezintă curburi mari de-a lungul găurii de sondă, ceea ce, în unele cazuri, face imposibilă sau foarte dificilă folosirea metodei de extracţie cu pompe de adîncime cu prăjini; la sondele cari funcţionează în erupţie artificială cu un consum specific de gaze injectate mult prea mare, din cauza nivelului scăzut de lichid din sondă; depun pe ţevile de extracţie parafină, care împiedică funcţionarea normală a sondei în erupţie naturală sau artificială şi care ecurăţităprin mişcarea pistonului. 1. Piston de aliniere. Expl. petr.: Tijă calibrată, confecţionată din oţel de calitate superioară, folosită pentru centrarea cămăşilor pompei de adîncime în manta, înainte de a le strînge în interiorul acesteia cu ajutorul mufelor de la capete. 2. Pistonaj. 1. Expl. petr.: Sin. Pistonare (v.). 3. Pistonaj, 2. Expl. petr.: Sin. Cataractă (v.). 4. Pistonare. Expl. petr.: Operaţie de extracţie a ţiţeiului, asemănătoare cu lăcăritul (v.), în care lingura de lăcărit e înlocuită cu un piston de pistonare sau cu un piston liber (v.). înălţimea volumului de lichid care se extrage nu e limitată de lungimea lingurii, ca la lăcărit, pistonul introdus în ţiţei şi extras cu cablul (ca şi lingura) aducînd la suprafaţă întreaga coloană de lichid de deasupra lui. Această metodă de extracţie a ţiţeiului nu mai e folosită astăzi ca metodă continuă de producţie, fiind neraţională şi producînd o aspiraţie prea mare de nisip în gaura de sondă şi risipă de gaze. Operaţia de pistonare are însă un rol important la punerea în producţie (pornirea) asondclor. Ea consistă în denivelarea, adică în extragerea treptată a unei cantităţi de lichid din sondă, pînă la o anumită adîncime, asttel încît presiunea exercitată de coloana de lichid asupra stratului productiv e micşorată, pînă cînd presiunea din gaura de sondă, în dreptul perforaturi lor, devine mai mică decît presiunea existentă în stratul productiv. Aceasta dă stratului posibilitatea să se manifeste, are loc aflux de lichid din strat în gaura de sgndă şi sonda începe să debiteze. Instalaţia de pistonare se compune din: pistonul de pisto-nare (v.), cablul de pistonare sau de extracţie (v. Cablu de producţie, sub Cablu 1), troliuI de foraj (v.) şi capul de coloană pentru pistonare, carese montează deasupra capului de erupţie. Pentru a stabili momentul cînd stratul începe să producă, în timpul operaţiei de pistonare se ţine sonda sub observaţie continuă, semnele de pornire fiin J: creşterea nivelului în ţevile de extracţie; mici erupţii după piston; ţiţeiul din ce în ce mai gazeificat, etc. Cînd erupţia a pornit, se retrage pistonul în burlanul de pistonare, din capul coloanei de pistonare, se deschide capul de erupţie spre conducta de evacuare, se închide ventilul de deasupra capului de erupţie şi se trece la demontarea instalaţiei de pistonare. în cazul manifestării sondei, în timp ce pistonul se găseşte în sondă, siguranţa exploatării e asigurată prin faptul că cele două serii de garnituri din ştergătorul de ţiţei al capului de coloană sînt strînse etanş pe cablu şi nu permit scurgerea prin acest spaţiu a presiunii sau a lichidului care erupe. 5. Pistonfon, pl. pistonfoane. Fiz., Elt.: Dispozitiv de etalo-nare care produce într-o cavitate unde sonore, de maxim de presiunedetermi- Pistonfon. 1) micrometru; 2) scala gradata; 3) piston; 4) bobină mobilă; 5) magnet; 6) cavitate de cuplaj; 7) microfon de etalonat; 8) inel de prindere. nat, prin vibraţii-le de amplitudine măsurabilă ale u-nui piston rigid (v. fig.). E folosit la etalonarea microfoanelor în domeniul frecvenţelor joase şi foarte joase (între cîţiva hertzi şi circa 800 Hz, în general); raportînd tensiunea furnisată de microfon la presiunea produsă de pistonfon se obţine sensibilitatea microfonului. Presiunea obţinută ca urmare a vibraţiilor unui piston cu o anumită amplitudine d în cavitatea de cuplaj are expresia: p=dSC, în care 5 e suprafaţa pistonului, iar Ce elasticitatea mediului din cavitatea de cuplaj. Precizia cu caresecunoaşte presiuneap depinde de exactitatea cu care se măsoară d (5 şi C pot fi determinate cu o mare precizie) cu ajutorul micrometrului. Pistonfoanele utilizate în mod obişnuit au un volum de ordinul a 450 cm3, diametrul pistonului de 5 mm şi cursa acestuia de 1 mm. * Posibilităţile de mişcare a pistonului, cum şi influenţa pe care o exercită asupra măsurării reflexiunile cari apar în cavitatea de cuplaj la frecvenţe înalte, restrîng utilizarea pistonfonuIui la un domeniu îngust de frecvenţă (pînă la maximum 1000 Hz). Nivelul de presiune relativ jos, creat de Pişcă 446 PiuS pistonfon, limitează utilizarea acestuia la etalonarea microfoanelor condensator şi cu cristal, cari au o sensibilitate mai mare. 1. Pişcâ, pl. pişti. 1. Nav.: Ancoră mică, cu un singur braţ, care se dă la mal de la pupa navelor de pe Prut, pentru a ajuta întoarcerile la coturi, cînd nava pluteşte la vale. 2. Pişcâ. 2. Nav.: Dispozitiv compus dintr-o parîmă de sîrmă dată la un cazic (v.) înfip.t în mal, sau la un punct fix de la uscat, folosit la întoarcerea navelor fluviale la coturile pronunţate. 3. Pişcoturi, sing. pişcot. Ind. alim.: Produse de patiserie obţinute prin coacerea unui aluat moale, format din făină alba de grîu, zahăr şi ouă sau albuş de ou, la care se mai poate adăuga miere, ulei comestibil şi vanilină. După compoziţia aluatului, pişcoturile se clasifică în: pişcoturi de şampanie, pişcoturi de desert, pişcoturi crocante (arabescuri). Pişcoturile de şampanie şi pişcoturile de desert au un conţinut în zahăr invertit de minimum 34%, iar pişcoturile crocante, de minimum 65%. 4. ~ medicinale. Farm.: Sin. Biscuiţi medicinali (v.). 5. Pit. Metg.; Sin. Cuptor adînc (v.), Cuptor Pitts, Cuptor cu puţ. 6. Pita. Ind. text.: Fibră liberiană (v.), aspră şi lucioasă, care se obţine din frunzele macerate în apă, uscate şi zdrobite, ale unei plante din familia Liliaceae, cultivată în ţările din Africa şi din Asia. Speciile apreciate pentru recoltele de fibre sînt: Aloe perfoliata, Aloe vulgaris, Aloe indica şi Aloe augusti-folia. în procesul'de prelucrare şi de întrebuinţare, fibrele Pita se comportă în mod asemănător fibrelor de Manila (v. Manila). Din ele se obţin frînghii, sfori, ţesături, etc. 7. Pitagora, teorema Iui Geom. V. sub Triunghi. 8. Pitarcâ, pl. pitărci. Bot.: Sin Mînătarcă (v.), Hrib. 9. Pitch, circular Tehn. V. Circular pitch. 10. Pitch. diametral Tehn. V. Diametral pitch. 11. Pitheeantropus. Paleont.: Mamifer primat descoperit la sfîrşitul secolului XIX în depozitele de vîrstă cuaternară inferioară din insula Jawa, şi considerat, din punctul de vedere morfologic, ca o formă intermediară între maimuţele antropoide (Simieni) şi Hominieni. E cunoscut printr-o calotă craniană, un femur şi trei dinţi. Calota craniană prezintă caractere simiene (turtită în sens vertical, arcadele frontale proeminente şi fruntea muit aplecată înapoi) şi caractere homi-niene (lipsa crestei sagitale, caracteristică maimuţelor antropoide). Femurul net uman indică staţiunea bipedă. Dinţii, un premolar şi doi moiari, sînt simieni, asemănători cu cei de Dr/opithecus. 12. Pitticit. Mineral.: Varietate de scorodit (v.) impur, parţial hidrolizat, colorat în roşu-brun de prezenţa hidroxiziîor de fier. îs. Pitts. Metg.: Sin. Cuptor adînc (v.), Cuptor Pitts, Cuptor cu puţ. 14. Pituglandol. Farm.: Sin. Glanduitrin (v.). 15. Pituitrinâ. Farm.: Sin, Glanduitrin (v.). 16. Piturare. Nav.: Operaţia de vopsire a unei nave sau a unei îmbarcaţiuni, ori a unor părţi ale acesteia. Pitu-rarea suprastructurilor, a arboradei şi, în general, a operei moarte, se poate face cu nava la apă, iar piturarea operei vii se face pe doc, după ce s-a procedat la raşchetare şi sablare, pentru îndepărtarea piturii vechi şi a depunerilor; apoi se execută 2***3 straturi de pitură anticorozivă pe bază de miniu de plumb, după care urmează 2--*3 straturi de pitură anti-vegetativă. 17. Piturâ, pl. pituri. Nav.: Vopsea pentru nave. Se deosebesc: pituri anticorozive, pentru protecţia operei vii; pituri antivegetative, cari conţin substanţe toxice, pentru a ucide animalele sau vegetalele cari ar avea tendinţa de a se depune pe opera vie; pituri pentru suprastructuri, pentru brîu (zona de separaţie între opera vie şi opera moartă); etc. Pînă în prezent, piturile erau preparate pe bază de ulei de in fiert; recent există tendinţa de a înlocui uleiul de in fiert cu soluţii de răşin i. îs. Piuare.lnd. text.: Operaţie în finisarea textilă, care se execută pentru a modifica structura ţesăturilor de lîna (contracţiune în lungime şi lăţime, densificare, modificarea aspectului şi a tuşeu lui), folosind capacitatea de împîslire specifică acestei fibre. Capacitatea de împîslire a fibrei de lînă se datoreşte: structurii solzoase şi încreţituri lor acesteia şi efectului de frecare direcţional (factor care determină mişcarea fibrei într-un singur sens); extensibilităţii şi contractibiIităţii, cari determină migrabiIitatea fibrei. Tehnologic, piuarea e influenţată de exponentul de hidrogen al soluţiei folosite ia piuare (în zona de pH 4—8, piuarea e minimă; în zona alcalină, efectul maxim e realizat la pY\ 10, iar în zona acidă, la 1); de temperatură (optimă între 38 şi 40°); de adausui în soiuţia de piuare de săpun sau uleiuri sulfatate (cu acţiune de lubrifiere asupra fibrelor) şi de acţiunea mecanică (loviri, izbiri, frecări, presări), obţinută în maşina de piuare (v. Piuă 3). Datorită săpunului şi sodei din cada maşinii, fibrele de lînă devin flexibile şi se pot încîlci mai bine. Uneori, sorturile de ţesătură groasă se tratează, la piuă, numai cu sodă. Durata procesului de piuare se determină în funcţiune de felul ţesăturii şi de destinaţia ei. Astfel, pentru ţesăturile de lînă pieptenată, la suprafaţa cărora nu trebuie să se formeze un strat de fibre împîslite, ea e de numai 15**-30 min ; pentru ţesăturile de postav, e de 2-**3 ore; pentru unele ţesături groase de postav şi semilînă, durata procesului de piuare atinge 8-* * 10 ore. Pentru piuarea dosurilor de pălării, în scopul obţinerii unui anumit grad de compacitate, acestea sînt înmuiate într-o soluţie uşor acidă, înfăşurate în pînze, legate, şi apoi introduse în pive (v. Piuă 3) cu tobă orizontală, de unde, după fiecare fază de rostogolire, se scot şi se împachetează din nou, cu îndoire pe alte zone, pentru a evita formarea cutelor. 19. Piua, pl. pive. 1. Ind. ţâr.: Vas de lemn sau de metal, cu pereţii şi fundul gros, în care se mărunţesc corpuri solide, prin lovire cu pisălogul. 2a. Piua. 2. Prep. min.: Parte componentă a unui şteamp, constituită dintr-o cutie metalică (fontă) de formă specială, în care sînt montate nicovalele pe cari cad săgeţile şteampu-lui (v. fig, sub Şteamp). 21. Piua. 3. Ind. text.: Maşină folosită pentru îndesarea, ciocănirea, presarea şi frecarea, într-un mediu umed şi cald, acid sau bazic, a ţesăturilor de lînă, pentru a le face mai compacte. Sin. Maşină de piuat. Se deosebesc: pive cu ciocane, în cari materialul textil stă îngrămădit, şi pive cu cilindre, în cari materialul textil circulă în formă de bandă fără fine. Piua cu ciocane se foloseşte mai mult în industria ţărănească şi se aseamănă cu maşina de spălat (v.) cu ciocane. Ea cuprinde: corfe laterale, o covată de lemn, în carese toarnă, ^ din cînd în cînd, apă caldă amestecată cu soluţia de săpun şi de sodă calcinată, pentru a întreţine un mediu umed, cald şi alcalin; ciocane de lemn (maiuri, piluge), acţionate de un arbore cu manivelă sau de un sistem hidraulic care le ridică şi le lasă să cadă peste materialul textil care se găseşte în covată; o gură de alimentare şi un orificiu de evacuare. în piuă, ciocanele izbesc în material ca într-o pernă şi-l întorc continuu, ceea ce face ca solzii să se deschidă, iar fibrele sa se încîlcească. * Piua cu cilindre, normală (v. fig. /), cuprinde o covată 1 de scînduri legate cu cercuri metalice, sau o covată Piuă 447 Piua de metal, în care circulă ţesătura 2, cusută tubular (în capete); o tobă sau un cilindru rotitor (400 rot/min) de lemn 3 şi o rolă sau ruletă 4, situată deasupra acestuia, acţionate prin transmisiune de la roata de curea 18; între cilindru şi rolă, ţesătura circulă ca o singură bandă sau în mai multe benzi deodată; un sistem de pîrghii 5, echipate cu greutăţi 6, cu cari se poate regla presiunea rolei asupra ţesăturii; un canal de îndesare, de lemn 7, cu un capac mobil 8, care exercită o acţiune de frecare în lungimea ţesăturii, şi care se poate regla cu ajutorul unor pîrghii 9, echipate cu greutăţi 10; un lineal de întindere şi de conducere 11, de la care ţesăturile intră printre grilele unui grătar 12 şi circulă în paralel, fără să se suprapună, fără să se încurce şi fără să se înnoade; un cilindru de conducere 13, peste care pot trece, deodată, pînă la 16 benzi de ţesătură; o rigolă 14, care e aşezată înaintea canalului de îndesare 7; o ţeavă 15, prin care ţesătura care axul rolelor e vertical; cea maximala sau cu acţiune grea, care se aplică la piuarea stofelor grele; cea dublă sau în tandem, cu două perechi de ci I indre ; cea cu serii multiple de role. Pentru piuarea pîslelor subţiri şi a pîslelor pentru pălării se foloseşte piua cu bandă (v. fig. II), care are o bandă 5 « /. Piuă cu cilindre, normală. 1) covată; 2) ţesătură; 3) tobă (cilindru rotitor); 4) rolă (ruletă); 5 şi 9) sisteme de presiune cu pîrghii; 6 şi 10) greutăţi; 7) canal de îndesare; 8) capac mobil; 11) lineal de întindere şi de • conducere; 12) grătar; 13) cilindru de conducere; 14) rigolă; 15) ţeavă de abur; 16) construcţie pentru evacuarea apei stoarse; 17) cilindre verticale de orientare; 18) roată de curea. primeşte abur în timpul căderii ei€din canalul de îndesare, pe pereţii covatei; o construcţie 16, care are un orificiu pentru evacuarea lichidului murdar, stors din ţesătură cu ajutorul ciI indruIui şi al rolei; două ci I indre de orientare verticale 17, cari se rotesc prin fricţiune, şi cari limitează spaţiul de circulaţie al benzilor de ţesătură; o uşă pentru introducerea materialului, care stă închisă sau deschisă în timpul lucrului, după cum atmosfera din maşină va trebui încălzită sau răcită. Ţesătura circulă continuu, cu o viteză de două ori mai mare decît viteza de circulaţie într-o maşină de spălat, pînă cîna „intrarea'1 (contragerea) ei în lăţime atinge limitele prescrise. Se mai folosesc următoarele tipuri de pive cu cilindre: piua medială, care e mai uşoară decît piua normală; piua simplă, care e uşor de acţionat; piua în miniatură, care serveşte la cercetări asupra mostrelor; piua universală, care e -chipată cu toate organele active şi pasive; piua radicală, la II. Schema maşinii de piuat pîsle subţiri. 1) bandă de cauciuc, cu vîrfuri; 2) cilindre de întindere; 3) role de antrenare; 4) role de presiune; 5) arcuri. fără fine de cauciuc, cu suprafaţa activă avînd vîrfuri mici dese şi un traseu ondulat. Banda e condusă pe un rînd de role inferioare şi superioare, întinsă de două cilindre la capete şi presată de role de presare cu arcuri. în timpul prelucrării, pîslele sînt stropite cu soluţii de piuare şi se trec prin maşină de mai multe ori, schimbîndu-se sensul de aşezare a lor pe bandă. Pentru piuarea pîslelor uşoare şi a dosurilor de pălării se foloseşte de asemenea şi piua circulară, constituită dintr-o albie relativ adîncă, în care se mişcă o tobă, asemănătaore cu o roată (ceea ce-i dă şi numirea de piuă cu roată), cu suprafaţa riflată (v. fig. III). Distanţadintre concavitatea părţii inferioare fixe şi convexitatea roţii mobile e reglabilă. Mişcarea de rotaţie a tobei se face succesiv în ambele sensuri, cu un unghi mai mic într-un sens şi cu unul mai mare, în celălalt sens, pentru înaintarea pîslelor de la partea de intrare spre partea de ieşire a maşinii. Pîslele se introduc rulate pe beţe sau pe bastoane de cauciuc, şi legate. Pentru piuarea finală a pîslelor tehnice, în special, se foloseşte piua pendulară (v. fig. IV), care are o construcţie specială, caracterizată printr-o parte fixă, inferioară, în forma unei albii, în care se găseşte, la o distanţă reglabilă, o parte superioară, cu suprafaţa exterioară convexă, şi care execută o mişcare pendulară. Cele două suprafeţe au stria-ţiuni, cari uşurează piuarea pîslelor introduse între ele. Pentru piuarea dosurilor de pălării, acestea se rulează în suluri legate. Pentru frecarea pîslelor piuate se folosesc pive pendulare avînd suprafeţele de lucru îmbrăcate cu plăci de cauciuc. i. Piua. 4. Ind. ţâr.: Scobitură sau gaură într-un obiect sau într-o piesă a unei instalaţii, servind la fixarea sau la rotirea altei piese (fixe sau mobile) din instalaţia respectivă. III. Schema constructivă a pivei cu tobă (cu roată). 1) albie; 2) tambur; 3) şuruburi de reglare a ecartamentului. IV. Schema constructivă a piv pendulare. 1) albie; 2) pendul; 3) prea-pli Piuliţă 448 Piuliţă De exemplu: scobitura în care se reazemă şi se învîrteşte fusul cu pietrele morii; gaura săpată în piatră pentru fixarea unui stîlp; etc. Var. Pivă. 1. Piuliţa, pl. piuliţe. 1. Gen.: Piuă mică (v. Piuă 1) folosită în gospodărie pentru pu Iverizat-sare, zahăr, etc. 2. Piuliţa. 2. Tehn.: Piesă metalică (de ex.: de oţel, fontă maleabilă, alamă, etc.) sau nemetalică (de ex.: de lemn, mase plastice, etc.), avînd axial o gaură filetată, astfel încît poate fi înşurubată pe o tijă cu filet, corespunzătoare, a unei piese oarecari (de ex.: şurub, ax filetat, etc.). Filetarea piuliţelor se poate executa: direct (fără operaţii de prelucrare, de exemplu prin turnare), sau prin aşchiere (de ex. cu tarozii sau prin strunjire), (v. sub Filetare). Piuliţele de mase plastice seobţin prin injectarea materialului în matriţăsau prin aşchiere din bară. Sin. Mutelcă, Mutarcă (termeni regionali). După unitatea de lungime folosită la măsurarea dimensiunilor filetului (v.), se deosebesc: piuliţe cu filet metric şi piuliţe cu filet în ţoii (Whitworth). — După mărimea pasului filetului (corespunzător unui anumit diametru), se deosebesc: piuliţe cu filet fin, piuiiţe cu filet normai, piui iţe cu filet special. — După sensul de rotaţie al piuliţelor în timpul înşurubării, acestea pot fi cu filet dreapta şi cu filet stînga. — După numărul de începuturi al filetului, se deosebesc: piuliţe cu filet cu un singur început şi piuliţe cu filet cu mai multe începuturi.— După forma geometrică a profilului filetului.se deosebesc: piuliţe cu filet triunghiular, piuliţe cu filet dreptunghiular, piuliţe cu filet pătrat, piuliţe cu filet trapezoidal, piuliţe cu filet-ferestrău, piuliţe cu filet rotund. După locul unde sînt folosite, piuliţele pot fi: piuliţe pentru şuruburi, piuliţe pentru racorduri olandeze, piuliţe pentru ţevi, piuliţe pentru armaturi de incendiu, etc. După aspectul suprafeţelor şi după toleranţele de fabricare (clasa de precizie şi ajustajul realizabil cu şurubul), piuliţele pot fi: brute, semi-brute, semiprelucrate şi prelucrate. Din punctul de vedere al modului de fixare, se deosebesc: piuliţe obişnuite, cari se pot asambla cu un şurub obişnuit (cum sînt, de exemplu, piuliţele reprezentate în fig. ammme şi /***s), şi p i u l i ţ e de racord, a căror gaură are un prag (gaura fundului piui iţei, care formează pragul, nu e filetată), pe care se sprijină o piesă a ansamblului cu care ea se înşurubează (de ex. pe prag se poate sprijini niplul unei ţevi), fundul ei putînd fi plat şi perpendicular pe axa piuliţei (v. fig. g), în care caz piuliţa se numeşte şi piuliţa olandeza (de ex. piuliţele pentru racorduri olandeze), sau conic (v. fig. h), cum sînt piuliţele de la clemele concentrice pentru conexiuni în instalaţiile electrice. Sin. (în Electrotehnică) Piuliţă de conexiune. După funcţiunea pe care o îndeplinesc, în ansamblul în care sînt montate, se deosebesc piuliţe de mişcare şi piuliţe de fixare. Piuliţa de mişcare constituie, împreună cu tija filetată pe care e înşurubată (de ex. tija filetată a unui şurub, a unui arbore, etc.), un mecanism simplu cu ajutorul căruia se poate obţine transformarea mişcării de rotaţie în mişcare rectilinie. Astfel, dacă tija filetată are o mişcare de rotaţie, fără a se putea deplasa însă în lungul axei sale, piui iţa execută omişcare detranslaţie într-un sens sau în altul, dupăcum rotirea tijei filetate se face spre dreapta sau spre stînga. Pe acest principiu se bazează deplasarea cărucioarelor la strunguri, a meselor de lucru la maşinile de frezat, etc. Dacă, din contra, piuliţa se roteşte fără a putea efectua o mişcare de translaţie, tija filetată se deplasează de-a lungul axei sale, într-un sens sau în altul, în funcţiune de sensul de rotaţie al piuliţei. Astfel de piuliţe se folosesc la mecanismele pentru deplasarea lentilelor unui binoclu în lungul axei acestuia, la deplasarea fălcilor unei chei reglabile, etc. în cazul cînd piuliţa e blocată complet, tija filetată execută, pe lîngă o mişcare de rotaţie, şi una de translaţie. Pe acest principiu funcţionează presele cu şurub, cricurile cu şurub, etc. Sin. Piuliţă de transport. — Piuliţele de mişcare au forme diferite, acestea variir.d cu funcţiunea şi cu modul de asamblare al organului pe care elementele mecanismului îl antrenează în mişcare. —> Exemple: Piuliţă de ambreiere. V. Piuliţă de cuplare. Piuliţă de cuplare: Piuliţă de transport, compusă din două bucăţi, în contact de-a lungul unui plan diametral şi cari se pot strînge sau se pot desface de pe arborele conducător al unei maşini-unelte, cu ajutorul unei manete. La strung, de exemplu, piuliţa e montată în cutia căruciorului; prin cuplarea cu arborele conducător se imprimă căruciorului, şi deci suportului uneltei de aşchiere, o mişcare de avans într-un sens sau în altul, după cum sensul de rotaţie al arborelui e spre dreapta sau spre stînga. Sin. Piuliţă de ambreiere. Piuliţă de fixare: Piui iţă folosită la asamblarea dezmembrabilă a două sau a mai multor piese ale unui sistem tehnic, prin înşurubarea într-o piesă filetată care e, în general, un şurub. Filetarea acestor piuliţe (v. sub Filetare) se execută, fie manual, cu ajutorul tarozilor, fie mecanizat, la strunguri( Piuliţe de fixare. a) piuliţă exagonală, normală; b) piuliţă exagonală, înaltă; c) piuliţă exagonală, plată; d şi e) piuliţe crenelate; f) piuliţă înfundată (cu fund bombat); g) piuliţă olandeză; h) piuliţă pentru clemele concentrice pentru conexiuni în instalaţiile electrice; /) piuliţă pătrată; j) piuliţă rotundă, cu găuri laterale; k)piuliţă rotundă, cu găuri frontale; /) piuliţă rotundă, crestată; m) piuiiţă-fIuture; n) piuliţă cu inel; o) piuliţă canelată ; p) piuliţă cu urechi; r şi s) piuliţe zimţuite. la maşini de filetat, sau la maşini de frezat filet, cu ajutorul cuţitelor (de ex.: dinte de filetat, pieptene drept sau pieptene- 449 Pivot disc, etc.). ai tarozilor de maşină, ai capetelor de filetat, al frezelor de filetat, etc. înşurubarea sau deşurubarea piuliţelor se face, de obicei, cu ajutorul unor chei fixe sau reglabile (v. sub Cheie 2) şi, uneori, numai cu mîna (de ex.: piuliţe-fluture, piuliţe zimţuite, etc.). Pentru a evita autodeşuru-barea treptată a piuliţelor montate pe piese cu mişcare de rotaţie sau supuse la vibraţii provocate de şocuri sau de trepidaţii (de ex.: piuliţele de la motoarele de avion, de la ramele locomotivelor, etc.), acestea se blochează cu ajutorul unor contrapiuliţe (v.), al unor cuie spintecate (v.), al unor şaibe elastice (v.), plăci de siguranţă, etc. Piuliţele de fixare sînt, în majoritatea lor, standardizate. Din punctul de vedere al formei, se deosebesc: piuliţe exagonale, piuliţe pătrate şi piuliţe rotunde. Piuliţa exagonalâ: Piuliţă a cărei suprafaţă laterală are,-ca formă de bază, forma de prismă exagonală (v. fig. a’"h). După funcţiunea pe care o îndeplinesc şi după modul de acţionare pentru rotirea pe şurub, piuliţele exagonale pot avea şi alte forme, de exemplu: piuliţă cu crestături pe faţa frontală superioară, prin cari se trece un cu i spintecat (un şplint), care străbate prin şurub, spre a bloca mişcarea relativă dintre şurub şi piuliţă, numită piuliţa crenelata (v. fig. d şi e); piuliţa cu fund bombat (v. fig. f) folosită, de obicei, la instalaţii cari conţin lichide (de ex. preîncălzi-torul apei de alimentare a locomotivelor cu abur), pentru a evita scurgerile prin spaţiile libere dintre suprafeţele filetate ale şurubului şi piuliţei (sin. Piuliţă cu pălărie); piuliţă exagonală, cu înălţime mai mare decît aceea a piuliţelor exagonale normale — numită piuliţa înaltă —, folosită cînd sînt necesare deşurubări foarte frecvente şi înşurubări cu strîngere puternică a piuliţei (v. fig. b); piuliţă cu înălţime egală ori mai mică decît jumătate din diametrul filetului (v. fig. c), folosită ca piesă de asigurare a strîngerii piuliţei, în care caz se numeşte şi contrapiuiiţâ. Piuliţă pătrată: Piuliţă în formă de prismă cu patru feţe laterale (v. fig. g). Se foloseşte, de obicei, la şuruburile pentru lemn, şi, uneori, ca piuliţă de strîngere a unor piese mici, în industria electrotehnică. — Piuliţe cu forma derivată din piuliţa pătrată sînt piuliţa dreptunghiulară, cu corpul în formă de paralelepiped, şi piuliţa pentru canale în T, folosită la fixarea obiectelor pe mese de lucru, pe suprafeţe de reazem, etc., în cari sînt practicate canale cu profil în T. Piuliţă rotundă: Piuliţă, cu forma de bază cilindrică sau conică, şi care, după locui de folosire şi după modul de înşurubare, are diferite forme şi dimensiuni (v. fig. j--*s). Piuliţa rotundă poate fi: piuliţă canelată (v. fig. o), care are pe suprafaţa laterală mai multe caneluri pentru înşurubarea sau deşurubarea ei cu ajutorul unei chei fixe cu dinte, sau mobile, folosită în construcţia maşinilor-unelte, a pompelor, etc.; piuliţă crestată (v. fig. e), care are, pe una dintre feţele frontale, o crestătură în care se introduce vîrful uneltei, pentru strîngerea sau desfacerea ei; piuliţă cu aripi, cu două aripi într-un plan diametral (v. fig. m), pentru înşurubarea sau deşurubarea ei cu mîna, numită şi pîu I iţă-fluture; piuliţă cu găuri (v. fig. j şi k), cu două sau cu mai multe găuri pe suprafaţa laterală sau pe una dintre feţele frontale, pentru strîngerea sau slăbirea ei cu ajutorul unei chei fixe cu dinte; piuliţă cu inel pe una dintre feţele frontale (v. fig. n); piuliţă cu una sau cu două urechi într-un plan diametral pe suprafaţa laterală (v. fig. p), urechile servind la înşurubarea sau la deşurubarea piuliţei cu mîna ; piuliţă zimţuită la exterior (v. fig. r şi s) pentru a fi uşor înşurubată sau deşurubată cu mîna, folosită, de obicei, în construcţia aparatelor de laborator, numită şi piuliţă moletată sau r a n d a- I i n a t ă. i. Piva, pl. pive. Ind, ţăr.: Sin. Piuă (v. Piuă 4). 2. Pivniţa, pl. pivnke. Cs., Arh.: încăpere sau grup de încă peri, izolatesau făcînd partedintr-oclădire,situate în întregime sub nivelul terenului.sau avînd tavanul situat laoînăiţime mică deasupra terenului, şi destinat depozitării unor materiale (lemne, cărbuni, etc.) sau alimente (zarzavaturi, vinuri, etc.). Pereţii laterali sînt construiţi, de obicei, din zidărie de piatră sau de cărămidă, sau din beton; tavanul poate fi constituit dintr-o boltă sau dintr-un planşeu masiv; pardoseala poate fi făcută din pămînt bătut, acoperit uneori cu un strat de nisip, de zgură sau de pietriş, sau poate fi pavată ori formată dintr-un strat de beton simplu sau armat. La pivniţele construite în terenuri umede, pereţii şi pardoseala trebuie să fie izolate, pentru a împiedica infiltrarea apei. Izolarea poate fi interioară sau exterioară, şi se execută la fel ca pentru subsoluri. Sin. Beci. 3. Pivot, pl. pivoturi. 1. Tehn.: Fus, la care componenta mai mare a rezultantei forţelor de rezemare în lagăr e paralelă cu axa de rotaţie. Pivotul e un corp geometric de revoluţie şi poate avea formă cilindrică, tronconică, conică, etc. Locaşul în care se montează e un lagăr de alunecare sau de rostogolire; astfel, pivotul şi iagărui sînt elementele unei cuple cinematice, iar contactul între aceste elemente poate fi superficial sau aproape punctual. Mişcarea-relativă dintre pivot şi lagăr e, după caz, o mişcare de rotaţie sau de oscilaţie. Pivotul e supus la solicitări longitudinale, avînd de suportat, în multe cazuri, şi solicitări transversale; pivotul se numeşte axial, dacă rezultanta solicitărilor are direcţia axei sale, sau axial-radial, dacă direcţia rezultantei solicitărilor formează cu axa sa un unghi mai mic decît 45°^La pivoturile montate în lagăre de alunecare se produce, în capul pivotului, o frecare de pivotare (v.)| iar pe suprafaţa laterală a pivotului (în special la pivoturi axiale-radiale), o frecare de alunecare (v.); la pivoturile montate în lagărede rostogolire (cu rulmenţi) se produce, între corpurile rulante, o frecare de rostogolire (v.).— Pivotul trebuie să fie calculat astfel, încît să reziste la solicitări, să nu fie supus la presiuni mai mari decît presiunea admisibilă (pe suprafaţa de contact cu lagărul), şi să nu se încălzească excesiv (din cauza frecărilor). în general, raportul dintre lungimea l şi diametrul d al unui pivot se alege ljd= 1-1,5. Pivotul poate fi monobloc cu arborele, sau o piesă separată, solidarizată cu arborele printr-o îmbinare dezmembrabilă. Din punctul de vedere al direcţiei rezultantei solicitărilor, se deosebesc pivot axial şi pivot axial-radial. Pivot axial: Pivot supus numai la solicitări longitudinale, a cărui suprafaţă laterală serveşte numai ca ghidaj. Capul pivotului poate fi plat, tronconic, etc., şi constituie suprafaţa de sprijin, care suportă solicitările în direcţia axei pivotului ; la pivoturile cu cap profilat, capul serveşte şi ca ghidaj. Se montează în lagăre de alunecare sau de rostogolire (cu rulmenţi axiali, cu bile, sau cu role). Pivot axial-radial: Pivot supus ia solicitări longitudinale şi transversale. Capul pivotului (în general plat) suportă soli-cităriie longitudinale, iar suprafaţa laterală, solicitările transversale; la acest pivot, solicitările longitudinale sînt cele mai mari. Se montează în iagăre de alunecare sau de rostogolire (cu rulmenţi axiali sau axiali-radiali, cu bile, sau cu role).— Din punctul de vedere ai formei pivotului, se deosebesc: pivot cilindric, pivot conic, pivot cu cap profilat, pivot gulerat. Pivot cilindric: Pivot cu suprafaţa laterală cilindrică şi cu capul plat (v. fig. /). Suprafaţa plată a capului pivotului suportă solicitările longitudinale, iar suprafaţa laterală serveşte ca ghidaj (la pivoturi axiale) sau poate suporta solicitări transversale (la pivoturi axiale-radiale). Pivot hidraulic 450 Pivotare Se construiesc pivoturi pline (v. fig. / a) şi pivoturi inelare (v. fig. I b). Pivotul plin se foloseşte în special la solicitări axiale mici, deoarece (din cauza vitezei tangenţiale mai mari) pivoturile se uzează mai repede în zona marginală decît la centru, iar în zona centralădin capul pivotului, unde presiunea e mai mare, ungerea devine nesatisfăcătoare. Acest dezavantaj se înlătură la pivotul vertical prin montarea acestu ia pe o pastilă (lentilă) de oţel durificat sau de bronz, perforata ia mijloc, ca-e are şanţuri, de ungere — circulare sau radiale — pe suprafaţa /. Pivoturi cilindrice, de contact cu pivotul (v. fig. II); paşti la a) pivot plin; b) pivot ine-nu se roteşte cu p-votul, dar îi per- iar (scobit), mite mici înclinări faţă de axa iniţială de rotaţie, deoarece are o suprafaţă convexă de contact cu lagărul. Pivoturile pline, cu turaţie înaltă, se montează în lagăre cu rulmenţi axiali, cu biie, sau cu role. ■— Pivotul inelar (scobit) prezintă avantajul că permite introducerea lubrifiantului prin golul central interior (scobitură), acest lubrifiant fiind apoi expulsat printre suprafeţele de frecare pe cari le unge. Presiunea pe suprafaţa de contact a pivotului (p) nu trebuie să depăşească presiunea admisibilă (pa); aceasta se alege astfel, încît să nu se producă expulsarea uleiului, ceea ce înseamnă că, implicit, satisface şi condiţia de rezistenţă, deoarece pt>pa, unde_^r e presiunea determinată de rezistenţa materialului (în general, se alege pa= 0,3 * * *0,6 kg/mm2). Ca verificare, la pivoturile montate în lagărede alunecare se face un calcuI de încălzire, cu relaţia Tj^fpv, unde Tye lucrul mecanic de frecare, raportat la unitatea de secţiune şi la unitatea de timp, / e coeficientul de frecare, iar v e viteza tangenţială ; de obicei, T f în construcţia de maşini se ia ~ţ — 0.2---0.4 kgm/mm2s. Pivot conic: Pivot cu suprafaţa laterală conică, şi care are un contact punctual cu lagărul în care se sprijină. Pivotul conic se foloseşte la lagăre conice. Pivot cu cap profilat: Pivot cu suprafaţa laterală ci I indrică şi capul de formă tronconică (v. fig. lila)sau convexă (v.fig. III b). Capul profilat suportă solicitările longitudinale şi serveşte, totodată, la menţinerea pivotului în poziţie axată; prin aşezarea pivotului în tr-un lagăr cu acelaşi profil se anulează efectul solicitărilor transversale, cari se pot produce chiar numai incidental şi cari tind să deplaseze pivotul. Pivot gulerat: Pivot cu mai ///. pivoturi cu cap profilat, multe gulere, care se sprijină 0) pivot cu cap tronconic; pe suprafaţa inelară a acestora b) pivot cu cap convex. (v. fig. IV). Secţiunea gulerelor poate avea formă simetrica, de exemplu rectangulară sau trapezoidală (v. fig. IVa şi b), sau formă asimetrică (v. fig. IV c). Gulerele cu secţiune simetrică pot suporta schimbările de II. Pivot vertical. a) pivot cu pastilă, cu şanţuri circulare; b) pivot cu pastilă, cu şanţuri radiale; 1) pivot; 2) pastilă; 3) canal de ungere (gaura axială a pastilei); 4) şanţ de ungere; 5) suprafaţa de contact dintre pivot şi pastilă. sens ale solicitărilor axiale. Diferenţa dintre diametrul gulerelor (d) şi diametrul pivotului (d0) e £ = (0,1 •••0,1 5' d0‘, distanţa (h) dintre gulere se ia^>6, pentru ca pivotul să se rotească fără gripare în canelurile lagărului. Numărul de gulere n se determină cu relaţia: F n=----------- ---‘— , n(d0 + b)'b-p în care F e forţa axială şi p e presiunea pe suprafaţa de sprijin; în general, presiunea admisibila e mai mică decît la pivoturile cilindrice, şi anime pa=0,1 ---0,2 kgf/mm2, deoarece nu se poate asigura un contact intim şi uniform la toate gulerele (în special din cauza variaţiei de temperatură, datorită frecării). Pivoturile gulerate se folosesc la turbine, ia arborii elicelor de nave, ia angrenaje cu şurub-melc, etc. Sin. Pivot-pieptene. 1. ~ hidraulic. Mş.: Dispozitiv folosit pentru sprijinirea unui arbore vertical, rotitor, şi care se compune dintr-un recipient cu Iichid, în care e cufundat capul arborelui (v. fig.) Astfel, la pivotul hidraulic, recipientul cu lichid îndeplineşte funcţiunea de lagăr, şi pivotarea arborelui se produce fără frecări mecanice. 2. Pivot. 2. Nomg.: Sin. Linie oarbă (v.). а. Pivot de manevra. Tehn. mii.: Lucrare de fortificaţie care, prin poziţia, importanţa şi rezistenţa ei, e destinată să constituie un punct, în jurul cârma să se poată efectua manevra trupelor. în multe cazuri, pivotul de manevră putea să fie constituit şi din anumite forme naturale de teren. 4. Pivot de port-perii. E/t.: Ax care se fixează în jugul port-periilor, paralel cu arborele unei maşini electrice, şi care suportă port-periile maşinii. (Termen impropriu.) 5. Pivot de trolei. E/t.: Ax vertical, fixat pe acoperişul unui vehicul electric, în jurul fusului căruia poate pivota capra troleiului. б. Pivotare. Mec.: Rotirea relativă a două corpuri în contact unul cu altul, în jurul unei axe de rotaţie, perpendiy culară pe planul tangent comun celor două corpuri. Tendinţei de pivotare i se opune un cuplu de frecare de pivotare, al cărui moment Mn depinde de natura suprafeţelor în contact şi de intensitatea reacţiunii normale N\ Mn^vN, unde v e coeficientul de frecare de pivotare. în cazul unui pivot cilindric plin, cu raza r şi greutatea G Mn=vG, unde 2 V=yfl/, (x fiind coeficientul de frecare la alunecare între pivot şi era-podină. Schema unui pivot hidraulic, î) recipient cu lichid ; 2) pivotul arborelui. 3 b c IV. Pivoturi gulerate. a şi b) pivoturi cu gulere simetrice; c) pivot cu gulere asimetrice; d0) diametrul minim al pivotului; d) diame trul exterior al fusului; b) grosimea gulerului; h) distanţa dintre gulere. Pix cadi 451 Pune Dacă arborele e gol în interior, 2 v\ — v\ V=T(i r\-r\ ' unde r2 şi rx sînt razele coroanei circulare. 1. Pix cadi. Farm.: Sin. Ulei de cad (v. Cad, ulei de —). 2. Pixidâf pl. pixide. Bot. V. Fruct simplu, uscat, dehis-cent. sub Fruct 1. 3. Pîclâ. 1. Meteor.: Văl albăstrui, respectiv galben-cenu-şiu, care ascunde, pe timp frumos, obiectele de la orizont, datorit refracţiei atmosferice prin păturile de aer, de temperaturi diferite, încălzite în contact cu solul, respectiv împrăş-tierii datorite pulberilor în suspensie în atmosferă. 4. Pîclâ. 2. Meteor.: Negură slabă, datorită unor picături microscopice, în suspensie în atmosferă, din cauza căreia vizibilitatea poate scădea pînă la un kilometru. 5. Pîclâ, pl. p"cle. 3. Geol.: Sin. Vulcan noroios (v.), Pufnă. 6. Pîine, p!. pini. Ind. alim.: Produs alimentar obţinut prin coacerea unui aluat rezultat din frămîntarea făinii de grîu sau de secară cu apă potabilă şi sare, şi afînat prin diferite procedee (de ex.: procedeul fermentaţiei cu ajutorul drojdiei comprimate sau lichide; procedeul chimic, cu ajutorul unor compuşi chimici, ca: praf tartric de copt, carbonat de amoniu, tartrat de amoniu, bicarbonat de sodiu, bicarbonat de amoniu; procedeul fizic, prin saturarea directă a aluatului cu bioxid de carbon sub presiune; procedeul mecanic, prin baterea unei părţi din aluat). Cel mai răspîndit procedeu de afînare a aluatului e procedeul fermentaţiei, cu ajutorul căruia se obţine opîinebineafînată,cugust şi miros plăcut, specific, la formarea cărora un rol foarte important au produsele principale şi secundare ale fermentaţiei alcoolice şi acido-lactice din aluat şi substanţele cari se obţin prin interacţiunea acestor produse. Pîinea se caracterizează prin următoarele proprietăţi organoleptice şi fizicochimice, variabile de la un sortiment ia altul: aspectul exterior (forma produsului, culoarea şi starea cojii, grosimea cojii), starea miezului (gradul de coacere, lipsa de părţi nefrămîntate, caracterul şi elasticitatea porozităţii), gustul şi mirosul produsului, volumul, umiditatea miezului, porozitatea şi aciditatea. Pîinea trebuie să aibă o formă regulată, cu sau fără crestături la suprafaţă, neturtită, bine crescută, neaplatisată (cu excepţia lipiei) şi fără rupturi, iar coaja să fie netedă, cu aspect lucios, nearsă, fără defecte ca: lipituri, pete, crăpături mai late decît 1 cm şi mai lungi decît .5 cm, părţi fără coajă, băşici sau zbîrcituri. Pîinea albă are culoarea cojii rumenă, galbenă- aurie, uniformă, iar pîinea neagră are culoarea cojii rumenă, brună-aurie pînă la brună-roşcat? închisă şi uniformă. Miezul pîinii trebuie să constituie o masă uniformă, cu pori fini, uniformi, fără cocoloaşe sau urme de făină nefrămîntată ; să fie elastic; la uşoară apăsare cu degetul, să revină imediat la starea iniţială; să nu se fărîmiţeze, să nu fie lipicios şi nici umed la pipăit. Aroma pîinii trebuie să fie plăcută, caracteristică, fără miros străin, iar gustul plăcut, de asemenea caracteristic, potrivit de sărat, fără să fie acru sau amar, — şi fără scrîşnet datorit impurităţilor minerale. Porozitatea pîinii variază după sortimentul de pîine şi felul coacerii. Pîinea neagră, coaptă pe vatră, provenită din făină de grîu, trebuie să aibă o porozitate de minimum 58% , iar pîinea albă, de minimum 72% . O porozitate mică indică o pîine compactă şi greu asimilabilă, al cărei proces de fabricaţie nu a decurs în condiţii corespunzătoare. Acid itatea pîinii, exprimată în grade (miI iIitri soluţie NaOH N/1 la 100 g pîine), trebuie să fie de 2-**3 grade, pentru pîinea albă, şi de 5,5-**6,5 grade, pentru pîinea neagră. Pîinea constituie unul dintre alimentele de bază ale omului şi furnisează peste o treime-clin caloriile necesare organis- } mului. Conţine atît substanţe necesare creşterii organismului tînăr şi refacerii ţesuturilor, cît şi substanţe pentru producerea energiei necesare activităţii organismului, ca: hidraţi de carbon, substanţe proteice, substanţe grase, substanţe minerale: calciu, fosfor, fier; vitamine: Bx, B2, PP. Valoarea nutritivă a pîinii se determină pe bâza puterii ei calorifice şi a gradului de asimilare a acesteia, pe baza conţinutului şi a componenţei substanţelor proteice, cum şi pe baza conţinutului ei în compuşi minerali şi în vitamine. Pe lîngă factorii enumeraţi, valoarea nutritivă a pîinii şi, în special, gradul ei de asimilare,'depind în mare măsură şi de indicii de calitate ca afînarea (porozitatea) miezului, gustul, mirosul, şi chiar aspectul exterior atrăgător al acesteia. Pîinea prezintă uneori abateri de la condiţiile de calitate, datorită următoarelor cauze: folosirea de materii prime deficiente (făină provenită din grîne încolţite, din grîu nou, nematurizat, sau din grîne atacate de ploşniţa grîului, de gărgăriţe, etc.; făină insuficient maturizată sau prea veche; făină prea slabă sau cu activitate diastazică prea mică sau prea mare; drojdie de calitate slabă, avînd putere de fermentaţie redusă); conducerea greşită a procesului tehnologic de fabricaţie la: prepararea plămădelii şi a aluatului, prelucrarea aluatului sau la coacerea bucăţilor de aluat; depozitarea, manipularea şi transportul necorespunzător. După formă, pîinea poate fi: lungă, rotundă, paralelepi-pedică sau plată (lipie), iar^după felul coacerii, poate fi: coaptă pe vatră sau în forme. în mod curent, pîinea se fabrică în greutate de 0,5***2 kg, iar în cazuri mai rare, de 3 şi 4 kg. După natura aluatului, se deosebesc: pîine de faina de grîu (pîine neagră, intermediară şi albă); pîine de faină de secară; pîine de făină de grîu în amestec cu făinuri de alte cereale, ca: secară, porumb, orz în diverse proporţii; pîine de făină de grîu cu adausuri, în diverse proporţii, de pastă sau făină de cartofi, făină de soia, făină de germeni de cereale, lapte, zahăr,- ulei comestibil, zară, extras de tărîţe, vitamine, etc.; pîine dietetică pentru bolnavi şi copii, ca: pîine graham, în compoziţia căreia intră şrot de grîu, pîine acloridă, fără sare (recomandată celor suferinzi de inimă sau de rinichi), pîine cu adaus de săruri de calciu (pentru copii), pîine de gluten (recomandată celor suferinzi de diabet). La fabricarea pîinii din secară, aluatul din făină de secară fiind lipsit de gluten se comportă diferit de cel de grîu. Făina de secară, respectiv substanţele proteice şi amidonul, se umflă repede, iar consistenţa aluatului preparat din aceasta scade brusc. Pentru a obţine şi din făina de secară pîine de bună calitate, procesul tehnologic trebuie să fie cu totul altfel condus şi, în special, trebuie să se creeze mai multe faze de dezvoltare a drojdiilor şi a bacteriilor lactice întrucît, prin activitatea acestora, creşte aciditatea aluatului, ceea ce contribuie la intensificarea gelatinizării amidonului şi ajută la formarea şi la menţinerea unei structuri poroase şi rezistente. Acidul lactic, adăugat la plămădeală (maia), într-o anumită proporţie, îmbunătăţeşte simţitor proprietăţile de panificaţie ale făinii de secară. De asemenea, sarea de bucătărie, care se adaugă în ultima fază de preparaţie, influenţează favorabil asupra acestora. Prepararea aluatului din făină de secară se face, în general, cu plămădeală (maia). La prepararea pîinii cu cartofi, aceştia pot fi folosiţi, fie sub formă de pastă, fie sub formă de făină. Procentul de făină de cartofi cel mai indicat e de 5% (faţă de făină), ceea ce corespunde unui procent de pastă (piure) de cartofi de 18***20% . La fabricarea pîinii cu cartofi se foloseşte numai* făina de grîu de calitate bună, deoarece prin introducerea cartofilor creşte simţitor cantitatea de amidon, faţă de aceeaşi cantitate de gluten, scăzînd proprietăţile de panificaţie ale făinii. înainte de folosire, făina de cartofi se gelatinizează şi se introduce numai la prepararea propriu-zisă a a [uatului, operaţia de Pîinifoară 452 Pîlnie ge latinizare putîndu-se efectua în timpul fermentări i plămăde! ii. Pîinea fabricată din făină de grîu în amestec cu cartofi are un gust plăcut şi se menţine mai mult timp proaspătă, datorită amidonului din cartofi, care, după ce s-a gelatinizat, cedează mult mai greu apa decît amidonul de grîu. La păstrarea pîinii în condiţii obişnuite de temperatură (15*• *25°) apar, după 10-“12 ore, semne de învechire cari se intensifică pe măsura creşterii duratei de păstrare. Miezul pîinii, care e moale şi elastic, devine tare şi se fărîmiţează uşor, iar coaja, care e la început tare şi fragedă, devine moale, elastică şi cauciucoasă. Procesul învechirii pîinii reprezintă un complex de schimbări pe cari le suferă amidonul din miezul pîinii şi e independent de pierderea umidităţii din miez, aceasta învechindu-se chiar dacă e conservată în condiţii favorabile pentru a absorbi apa. Procesul de învechire a pîinii e întîrziat prin: folosirea metodei de preparare a aluatului prin opărirea unei părţi din făină; folosirea drojdiilor lichide la prepararea aluatului; adăugarea la aluat de extract de malţ, lapte şi grăsimi. Pîinea coaptă, după scoaterea ei din cuptor, poate prezenta uneori semne de boli microbiene datorite unor microorganisme patogene. Unele dintre aceste microorganisme se găsesc chiar în făină (cazul bacilului mesentericus), iar altele provin din atmosfera camerei de depozitare (cazul mucegaiurilor). Cele mai frecvente boli ale pîinii sînt: „boala întinderii" şi muce-găirea, iar mai puţin răspîndite şi fără pericol pentru organismul uman, boala „roşu de sînge“ şi boala numită „creta". boala întinderii e provocată de o serie de microorganisme din grupul bacilului mesentericus, cari se depun pe boabele de cereale de unde, în timpul măcinării, pătrund în făină, sau în tuberculele de cartofi, folosite în fabricaţie în amestec cu făină de grîu. Pîinea se îmbolnăveşte de „întindere" în special în lunile călduroase (iunie ••• august), cînd temperatur a aerulu i depăşeşte 35°. Pîinea îmbolnăvită de „întindere" are, la început, miros de fîn sau de fructe alterate; după 4***5 ore, mirosul devine neplăcut, chiar respingător, miezul se înmoaie şi la rupere formează fire subţiri şi lucioase, iar apoi devine lipicios, prinzîndu-se de degete la pipăire; culoarea, care la început e gălbuie-murdară, trece treptat în galben-brun. Fenomenul întinderii e rezultatul descompunerii hidraţilor de carbon de către enzimele diastazice şi, în special, a substanţelor proteice, de către enzimele proteolitice, pe cari bacilul mesentericus le conţine în cantitate mare. Pentru a evita îmbolnăvirea pîinii de „întindere" trebuie să se ia, în cursuI procesului de fabricaţie, următoarele măsuri: să se păstreze făina în depozite răcoroase, cu temperatura maximă de 15° şi cu curenţi de aer; să se conducă fabricaţia „pe acritură", pentru a mări aciditatea, cu scopul de a frîna activitatea bacililor (se recomandă adăugarea în aluat a unei cantităţi de acid lactic, 0,30% faţă de făină, sau de acid acetic, 0,1%, iar în iipsa acestora, aluatul să fie preparat cu drojdie lichidă sau, în cazul folosirii drojdiei comprimate, să se lucreze pe trei faze de preparaţie: prospătură-maia-aluat)^ să se fabrice pîine cu greutate mică (de maximum 1 kg) şi să se coacă bine; să se răcească pîinea într-o încăpere bine ventilată, avînd temperatura sub 15°; să se păstreze igiena utilajelor şi a locului de lucru. AAucegâirea pîinii se produce în timpul depozitării, cînd condiţiile sînt necorespunzătoare, fiind provocată de ciupercile Penicillium glaucum, Aspergillus glaucus, Aspergillus fumigatus, Mucor mucedo, Mucor pussillus, etc., cari produc, în special pe miezul pîinii, pete de diferite culori: albastre-verzi, cenuşii şi galben-brune. Mucegaiurile atacă componenţii pîinii, în special hidraţii de carbon şi substanţele proteice, cu formarea unor compuşi mai simpli, punînd în libertate azotul, sulful, cari dau pîinii mirosul şi gustul neplăcut. Pentru a evita mucegăirea, pîinea trebuie să fie depozitată în încăperi uscate, bine aerisite şi răcoroase. în cazul depozitării pîinii în stare caldă, fără să fi fost trecută în prealabil prin tunelul de răcire, aceasta trebuie aşezată pe rafturi, pe rastele sau în lăzi, astfel încît să aibă spaţii de aerisire. — V. şî Panificaţie. 1. Pîinişoarâ, pl. p'ini,oare. Bot.: Sin. Burete de mesteacăn (v. sub Burete 1). 2. Pîlnie, pl. p'Inii. 1. Tehn., Gen.: Obiect cav executat din diferite materiale (metal, sticlă, porţelan, plaste, zidărie, etc.), care are de obicei forma de manta de trunchi de con sau de trunchi de piramidă, cav, şi la care baza mică e continuată cu un tub cilindric ori tronconic cu conicitate mai mică, respectiv cu un trunchi.de piramidă cu înclinaţia feţelor mai mică faţă de axă. Pîlniile se folosesc la transvazări de lichide sau de materiale pulverulente, la filtrări, etc. Pîlniile cu dimensiuni foarte mici, folosite în Microchimie, se numesc micropîlnii. 3. de descârcare. C. f.: Pîlnie montată pe cadrul (şasiul) unui vagon de marfă destinat transportului cerealelor în vrac şi care serveşte la descărcarea uşoară a acestora. închiderea şi deschiderea pîlniei la partea inferioară se efectuează printr-un dispozitiv format din capac-sertar, din capac rotitor, etc. La partea superioară, pîlnia e închisă cu un capac situat la nivelul podelei vagonului. 4. /x/ de filtrare. Chim.: Pîlnie (v. Pîlnie 1) confecţionată din sticlă porţelan, metal, etc., folosită în laboratoare la filtrări şi la transvazări de lichide. Suprafaţa pîlniilor e, de obicei, netedă; diametrul bazei mari e cuprins între 35 şi 300 mm, iar unghiul pîlni i lor e cuprins între 58 şi 62° (v. fig. a). Acest tip de pîlnie e folosit în mod 3 b c d e r g h Diferite tipuri de pîinii pentru filtrare. obişnuit la filtrarea soluţiilor saturate, obţinute din substanţe solide. Un alt tip de pîlnie e pîlnia cu coadă largă şi foarte scurtă (v. fig. b), prin care filtrarea se face repede, astfel încît filtratul nu are timp să se răcească şi, prin urmare, nu se poate produce astuparea pîlniei cu cristalele depuse. Pentru filtrarea soluţiilor de substanţe organice, solvenţi organici, etc., se folosesc pentru analize pîinii cu coadă îngustă (v. fig. c-g). în cazul cînd e necesar ca filtrarea să se facă cît mai rapid, se folosesc pîlni i ai căror pereţi aunervuri (v. fig. h), rnărindu-se astfel suprafaţa utilă de filtrare. 5. ~ de fraisil. C. f.: Pîlnie de golire, montată la partea inferioară a camerei de fum a unor locomotive cu abur. Pîlnia e echipată cu un capac de închidere (de ex.: clapă, vană), care se manevrează din exteriorul marchizei. Serveşte la colectarea şi evacuarea fraisilului' din camera de fum. Sin. Sac de golire a camerei de fum.. Cenuşarul cutiei de fum. e. ~ de separare. Chim.: Pîlnie în formă alungită, închisă la partea superioară cu un dop şlefuit, şi avînd tubul de scurgere echipat cu un robinet care se poate închide şi deschide după nevoie. Se foloseşte la separarea I ichidelor cu densităţi diferite sau la separarea unui lichiddeun precipitat. 7. ~ de turnare. Metg.; Element al reţelei de turnare prin care toarnă metalul lichid, dispus la partea superioară Pîlrvte 453 Pîlnie, antenă-~ a acesteia (v. fig. / sub Turnare, reţea de ~). La reţelele formelor pentru fontă, pîlnia de turnare e prelungită cu o cupă, si împreună cu aceasta formează elementul receptor. Dimensiunile pîlniei depind de mărimea pieselor turnate; se folosesc pîinii mari, în căzu' turnării pieselor mari şi mijlocii, şi pîinii mici, în cazul turnării pieselor mici. Pîlniile folosite la turnarea pieselor mari se formează într-o ramă de formare separată şi sînt numite, uneori, basine de turnare. Rolul principal al pîlniei e de a uşura căderea metalului lichid din oala de turnare si.de a reţine zgura, împiedicînd pătrunderea ei în piciorul reţelei de turnare. Pentru o mai bună separare a zgurii, în pîlniile mari se fac anumite despărţituri speciale, sau pîlniile sînt echipate cu dop. La unele forme de turnare pentru piese de aliaje feroase se montează în acestscop, la baza pîlniei de turnare, un filtru dezgură (v. sub Filtru 2), numit, uneori, filtru de alimentare. Pîlnia se execută în semiforma superioară; cînd înălţimea acesteia e insuficientă, pîlnia se formează într-o ramă de formare separată, care se aşază deasupra formei. 1. Pîlnie. 2. Tehn.: Obiect, orificiu sau configuraţie geometrică, de formă apropiată de cea a pîlniei în accepţiunea Pîlnie 1. 2. ~ acustica. F/z., Telc.: Tub cu secţiune transversală continuu variabilă de la un capăt spre celălalt, prin care se propagă unde acustice. O pîlnie acustică e folosită pentru adaptarea sistemelor acustice cu cari e cuplată la cele două capete. Asociată unei surse sonore, pîlnia duce la mărirea suprafeţei de radiaţie a acesteia şi la obţinerea unui efect directiv în ce priveşte radiaţia energiei acustice. Capătul cu secţiune mai mică se numeşte gîtu I pîlniei, iar cel cu secţiune mai mare se numeşte gura pîlniei. Ecuaţia care reprezintă variaţia presiunii acustice în pîlnie e: 1 c2 ' în care S e secţiunea pîlniei, corespunzătoare variabilei curente x (măsurată de la gîtul pîlniei) şi diferă ca expresie de la un tip de pîlnie la altul. în funcţiune de modul în care variază secţiunea pîlniei cu distanţa dintre gît şi gură, se deosebesc (v. fig.): pîinii conice, pîinii exponenţiale, pîinii parabolice şi pîinii iperbolice. Proprietăţile pîinii lor depind de tipul şi de dimensiunile lor, cum şi de frecvenţa sunetului care le străbate. Se numeşte frecvenţă de tăiere cea mai mică frecvenţă care se poate propaga fără atenuare prea mare prin pîlnie; ea diferă de ia o pîlnie la alta (în cazul pîlniei exponenţiale, are expre-mc sia /=——, în care e con-4 TZ stanta de mărire a pîlniei, iar c e viteza de propagare a sunetului în aer). La frecvenţe superioare frecvenţei de tăiere şi pentru deschideri mari, pîlnia se comportă ca un transformator de impedanţe, raportul de transformare fiind: Pîlnie acustică. a) conică; b) exponenţială; c) parabolică; d) iperbolică. în care SG e suprafaţa gurii pîlniei, 5^ e suprafaţa gîtului pîlniei, e impedanţa acustică de la gura pîlniei, iar e impedanţa acustică de la gîtul pîlniei. în acest caz, pîlnia măreşte impedanţa acustică pe diafragma sursei sonore de la gîtul ei; cele mai mari posibilităţi de încărcare a diafragmei le oferă pîlnia iperbolică, iar cele mai mici, pîlnia conică. Aceiaşi factori influenţează şi distorsiunile nelineare pe cari pîlnia le provoacă asupra undelor de presiune cari o străbat. Cu cît frecvenţa de tăiere e mai mare, cu atît distorsiunile sînt mai mici. Cele mai mici distorsiuni le introduce pîlnia conică, iar cele mai mari, pîlnia iperbolică. Pentru micşorarea distorsiunilor (se evită mărirea frecvenţei de tăiere, pentru ca să nu se îngusteze banda de frecvenţe transmise) se micşorează puterea în domeniul frecvenţelor înalte. Pentru locul intermediar pe care-l ocupă atît în ce priveşte posibilităţile de încărcare a sursei sonore, cît şi mărimea distorsiunilor, pîlnia exponenţială e cel mai frecvent folosită în practică. Alegerea formei şi a dimensiunilor unei pîinii se face în funcţiune de capacitatea acesteia de a reda întreaga bandă care trebuie transmisă, de neregularităţile admise în variaţia cu frecvenţa a impedanţei de la intrare, de încărcarea uniformă pe toată întinderea benzii de frecvenţe a sursei care alimentează pîlnia, de exigenţele în legătură cu distorsiunile nelineare, de evitarea producerii, undelor staţionare transversale, de uşurinţa de construcţie, etc. Pentru a nu altera calitatea redării prin pîlnie, pereţii acesteia se construiesc din materiale cari intră greu în vibraţie (lemn, ipsos, etc.), evitîndu-se materialele cari intră uşor în rezonanţă (tablă, etc.). Pîlniile acustice sînt mult folosite la instrumentele muzicale de suflat, la difuzoare, la megafoane, la diverse surse cari produc semnale acustice, ca sirene, claxoane de autovehicule, etc. s. antena-Telc.: Antenă (v.) formată dintr-o pîlnie electromagnetică (v.) cu lungime finită, excitată la capătul cu secţiune mai mică şi liberă la celălalt capăt. Sin. Antenă-horn (termen nerecomandat), Antenă-cornet. Cel mai frecvent folosite sînt antena sectorială, antena piramidală şi antena conică (v. fig.). Antenele-pîlnie au o bună direc-tivitate, dacă lungimea lor e de cîteva ori mai mare decît lungimea de undă; din această cauză, ele se folosesc numai la frecvenţe foarte înalte, la cari dimensiunile lor sînt acceptabile din punctul de vedere constructiv. Deoarece antenele-pîlnie nu conţin elemente rezonante, ele pot fi folosite într-o bandă relativ largă da frecvenţe. Excitarea antenelor-pîlnie se face aproape totdeauna cu ajutorul unui ghid de unde, pe modul de propa- Antenă-pîlnie. a) sectorială; b) piramidală; c) conică. gare TE01 (sau TE10), in cazul pîlniilor sectoriale şi piramidale, şi pe modul TEU, în cazul pîlniilor conice (v. şi Ghid de unde). Caracteristica de directiv:tate a antenelor-pîlnie depinde de forma şi de dimensiunile deschiderii pîlniei raportate la lungimea de undă — şi de repartiţia intensităţii cîmpului în deschiderea pîlniei, care, la rîndul ei, depinde de forma pîlniei şi de modul de excitare a ei. în general, directivitatea e mai bună dacă în deschiderea pîlniei cîmpul e simfazic; pentru Pîlnie a culeei 454 Pîlnie de alimentare aceasta, evazarea pîlniei trebuie să fie cît mai iină. în schimb, mărirea dimensiunilor deschiderii măreşte directiv itatea. Datorită acestor proprietăţi, Ia o lungime dată a pîlniei există o valoare optimă a deschiderii, care asigură un coeficient de directivitate maxim. Pentru mărirea directivităţii antenelor-pîlnie, în deschiderea pîlniei se poate aşeza o lentilă electromagnetică (v.), care produce la ieşire un cîmp sinfazic. Prin aceasta, lobul principal al caracteristicii de^directivitate se îngustează, iar lobii secundari scad simţitor. în acelaşi scop pot fi folosite pîlni i cu forme speciale ca, de exemplu, pîinii îndoite. Sisteme de antene cu mai multe pîinii se folosesc mai rar, deoarece pîlniile nu pot fi aşezate la distanţe prea mici una de alta, din cauza dimensiunilor lor relativ mari, ceea ce conduce ia lobi secundari importanţi în caracteristica de directivitate globală a sistemului. Antena-pîlnie sectorială are caracteristica de directivitate în formă de evantai, îngustă în planul orizontal şi mai largă în planul vertical. Cîmpul electric în deschiderea pîlniei e vertical (în căzui excitării cu unde TE01) sau orizontal (în cazul excitării cu unde TE10); în mod corespunzător, undele radiate vor fi polarizate vertical, respectiv orizontal. în primul caz, intensitatea cîmpului electric în deschidere e aproape constantă după verticală şi variază aproximativ sinusoidal după orizontală, avînd un maxim în centru ; în al doilea caz, variaţia cîmpuiu i pe verticală şi pe orizontală e inversă. Apariţia modurilor superioare de oscilaţii, cari ar putea distorsiona caracteristica de directivitate, se înlătură prin alegerea corespunzătoare a dimensiunilor gîtului pîlniei. Caracteristica de directivitate în planul vertical e determinată de înălţimea pîlniei şi nu depinde de lăţimea ei; ea are un singur lob, dacă înălţimea pîlniei e mai mică decît o lungime de undă, al cărui unghi de deschidere e egal cu 2 arc sin X/6. Caracteristica de directivitate în plan orizontal, pentru undele TE01, depindede lăţimea deschiderii pîlniei a şi de unghiul de deschidere O. Cînd unghiul O e constant, lobul caracteristicii devine mai ascuţit cu creşterea lui a, iar la a constant, lobul caracteristicii devine mai ascuţitcuscăderea lui O. Deschiderea lobului principal al caracteristicii în planul orizontal e egală cu 2 arc sin 1,5 a/X. Dacă lungimea pîlniei e mult mai mare decît lungimea de undă, lăţimea lobului devine egală cu unghiul de deschidere d. chim.: Pînză confecţionată din fire de bumbac, cu ţesătură specială (după întrebuinţarea pe care o va avea şi după presiunea la care se va lucra), şi care se aşază între plăcile sau camerele fiItrelor-prese. Cînd se presează materialul care se filtrează, pînza reţine părţile solide. 5. ~ de sîrmă. Tehn., Mett. V. Pînză metalică. 6. ~ de şlefuit. Tehn. V. Pînză abrazivă. 7. ~ de tapiserie. Ind. text. V. sub Tapiserie. 8. legătură Ind. text. V. Legătură pînză sau postav sub Legătură 4. 9. /%/ metalica. Tehn., Mett.: Pînză ţesută din fire de metal, în general cu diametrul de 0,03• • *5 mm, şi cari sînt diferenţiate în urzeală şi bătătură. De obicei, sîrmele prea groase, şi deci inflexibile, se trec în prealabil printr-o maşină de ondulat. Firele folosite cel mai mult sînt de oţel obişnuit (blanc, cositorit, ară-mit, galvanizat, etc.), de oţel specia! (de ex, oţel inoxidabil), de cupru, bronz, alamă, etc. Pînzele metalice se fabrică prin ţesere pe războaie similare celor pentru materialele textile; ele pot avea diferite legături, şi ochiuri de diferite forme (v. fig.). Pînzele metalice Diferite pînze metaNce. sînt caracterizate prin natura metalului, modul de legătură, grosimea firului şi numărul de ochiuri, fie pe lungimea de 1 cm, fie pe suprafaţa de 1 cm2. Pînza metalică, ca şi alte împletituri de sîrmă (v.), e folosită ca sită, ca suport pentru spălarea sau pentru uscarea anumitor materiale (de ex.: în industria zahărului, a hîrtiei, etc.), ca ecran ignifug, ca armatură pentru sticlă sau pentru ciment, ca rezistenţă pentru încălzitul electric al suprafeţelor, etc. Sin. Pînză de sîrmă. 10. ~ vatir. Ind. text. V. Vatir. 11. Pînzâ. 4. Geol.: Structură geologică complicată, specifică regiunilor de orogen în cari mase importante de roci sînt împinse, datorită forţelor tectonice, pe distanţe mari (de ordinul kilometrilor, şi maximum cîteva zeci de kilometri), pe un fundament, constituit, de cele mai multe ori, din roci mai tinere (dispoziţie anormală). Distanţa mare de deplasare a pînzelor face ca faciesurile rocilor întîlnite în cuprinsul lor să fie diferite de faciesurile depozitelor de aceeaşi vîrstă geologică din fundament. Se deosebesc: pînze de acoperire şi pînze de şariaj. Pînzele de acoperire (sin. Pînze de supracutare) (v. fig. I A) sînt con-stituitedin cute mari culcate, eventual răsturnate în zona lor frontală. Elementele unei astfel de pînze (v. fig. II) sînt următoarele: Corpul pînze i, numit şi corapa-cesau alohton, format A) P'nză de acoperire; B) pînzâ de şariaj do dintr-un flanc normal ordinul f; C) pînză de şariaj de ordinul II; (porţiunea pînzei de pînză de şariaj de ordinul III (sau de dezlipire), deasupra sîmburelui, în care depozite mai noi stau peste altele mai vechi) şi dintr-un flanc invers (flancul de sub sîmbu're). Cutele minore din cadrul pînzei sînt, de cele mai multe ori, deversate în acelaşi sens în Pînză 460 Pînză care e deplasată pînza. Complicaţiile tectonice mai importante ale pînzelor se numesc digitaţii (v.). Zona de rădăcina, din care provine pînza şi în care stratele sînt redresate aproape de verticală, în jurul aşa-numitei şarniere radicale. Zona frontală a pînzei, în care flancul normal se racordează cu flancul invers prin şarniera frontală. Poate prezenta fenomenul de încapişo-nare (răsturnare prin pătrundere în masa autohtonului), formîndu-se, în acestcaz, false sinciinale. Uneori, în zona frontală apar cute retrograde (inverse, â rebours), cari sînt deversate contra sensului general de deplasare a pînzei. Autohtonul sau fundamentul peste care s-a deplasat pînza prezintă uneori cute mai numeroase şi mai complicate decît cele din pînza propriu-zisă. Cutele deversate mai importante din autohton se numesc duplicaturi (v.); cînd au o amploare deosebită, constituie un parautohton (v.), iar cînd sînt deversate contra sensului de deplasare a pînzei se numesc cute contrare: Regiunea clasică de dezvoltare a pînzelor de acoperire sînt Alpii occidentali, unde s-au întîlnit numeroase astfel de pînze suprapuse. în ţara noastră sînt considerate, uneori, pînze de acoperire, digitaţiile superioare ale Pînzei de Codru (Munţii Apuseni), considerate ca independente. Pînzele de şariaj (Sin. Pînze de supraîncăle-care) iau contact cu autohtonul de sub ele printr-o suprafaţă de contact anormal (ruptură), numită suprafaţă sau plan de şariaj. Această suprafaţă, cu o înclinare foarte slabă, poate fi ulterior recutată. Pînze de şariaj pot proveni din exagerarea unor cute-faIii (oînze de şariaj deordinul l),directdin falii inversecu amploare mare (pînze de şariaj de ordinul I! sau şariaje de încălecare directă) sau prin dezlipirea (decolarea) unor mase importante de roci de pe fundamentul lor iniţial şi alunecarea lor gravitaţională, pe distanţe mari (şariaje de ordinul III, pînze de decolare sau de dezlipire). Uneori, în porţiunea lor frontală, masele şariate s-au deplasat pe suprafeţe de eroziune vechi. Şariajele de ordinul I, tipurile cele mai obişnuite de şariaje (v. fig. / 6), sînt caracterizate prin faptul că suprafaţa de şariaj înlocuieşte flancul invers de la pînzele de acoperire, celelalte elemente fiind identice cu ale acestora. în plus, aici pot apărea şi peticele de împingere (v.). Şariajele de ordinul il (v. fig. / C) sînt caracterizate printr-o suprafaţă de şariaj care foarfecă oblic stratele din autohton şi pînză, şi nu sînt însoţite de şarniere şi nici de încapişonări. Ele apar în depozite mai competente şi se întîlnesc astăzi mai mult în zonele orogenice vechi, antealpine. Şariajele deordinul III (v. fig. / D) sînt caracterizate prin existenţa unui pat de alunecare, constituit din roci plastice, prin Iipsa zonei de rădăcină şi un autohton slab cutat. Pe hărţile geologice, pînzele de şariaj sînt delimitate prin linii groase, însoţite de dinţi spre interiorul masei şariate. Liniile de şariaj rezultate din eroziunea parţială a pînzei taie fără discriminare atît limitele geologice din autohton cît şi cele din pînză, iar forma lor e apropiată de aceea a curbelor de nivel, deoarece suprafaţa de şariaj are, în general, o înclinare mică. Aceste linii de şariaj prezintă avansări (capuri tectonice, v.) şi retrageri (semi-ferestre sau golfuri tectonice, v.). O porţiune de pînză izolată de eroziune # peste autohton constituie un petic de acoperire (v.), iar o zonă închisă, în care eroziunea alohtonului ascos la zi autohtonul, o fereastră tectonică (v.) (v. fig. III). Pe teritoriul ţării noastre, pînze de şariaj apar în Carpaţi, cari, în ansamblu, au o structură caracterizată prin încălecări şi supraîncălecări. în Carpaţii orientali, principala pînză de şariaj e P î n z a de T a r c ă u (v. fig. IV), care poate fi iV. Secţiune geologica schematică prin Pînza de Tarcău. 0) Oiigocen; £2) Eocen superior; Eocen inferior; C2) Cretacic superior; Cj) Cretacic inferior. urmărită pe lungimea de circa 300 km, pe teritoriul ţării noastre, continuînd în URSS pînă în regiunea Borislav. în ţara noastră, ea dispare la vest de regiunea de ‘curbură a Carpaţi lor. Ea e formată din cel puţin trei digitaţi i şi prezintă caractere cartografice tipice de şariaj: ferestre tectonice (în regiunea Dumesnic şi Cracău), semiferestre (Vrancea, Slănicul Moldovei, Putna), petice de acoperire (Dealul Slatinei, Plaiul Zimnicelor), capuri tectonice(Soveja)şi lame de şariaj (Măgura Moineşti, etc.). Amploarea de şariaj maximă e de 25---30 km. Din constituţia acestei pînze fac parte depozite de fliş cretacic şi paleogen, cum şi depozite miocene, pe zonele extreme de stingere a pînzei (la curbura Carpaţilor). Autohtonul Pînzei de Tarcău (zona marginală a flişului din Moldova) are o deosebită importanţă economică, fiind petrolifer. în Carpaţii meridionali se individualizează Pînza getică (v. Getică, Pînză ~), a cărei amploare de şariaj depăşeşte 40 km (v. fig. b sub Parautohton). Această pînză se urmăreşte pe aproape 200 km în ţara noastră şi ea schiţează mari petice de acoperire (Godeanu, Gura Văii, etc.) şi o imensă semifereastră (Semifereastra de Parîng). între pînză şi autohton e prins, în poziţie parautohtonă, un lambou de rabotaj (Pînza de Severin), iar autohtonul prezintă două importante duplicaturi parautohtone (de Arjana şi de Cerna). în Munţii Apuseni, şariajul principal e Pînza de Codru, reprezentată prin roci metamorfice străbătute de graniţe (Cristalinul Arieşului), acoperit de o cuvertură sedimentară de vîrstă Permian-Liasic, care a împins autohtonul de Bihor, constituit din Cristalinul de Gilău, granitul de Muntele Mare, şi o cuvertură sedimentară (Triasic-Cretacic). Aici autohtonul are o structură generală germanotipă cu blocuri fal iate, ll. Elementele unei pînze de acoperire. 7) flanc normal; 2) flanc invers; 3) şarniera frontală; 4) rădăcină (şarniera radicală); 5) dupiicatură. III. Elementele unei pînze de şariaj cu alohtonul parţial erodat. J) alohtonul (masa şariată erodată); 2) fruntea pînzei (şarniera frontală); 3) rădăcina pînzei; 4) plan de şariai; 5) autohton; 6) fereastră tectonică; 7) petic de acoperire. Pînză de acoperire 461 PîrgS 1. de acoperire. Geol. V. sub Pînză 4. 2. ^ de şariaj. Geol. V. sub Pînză 4. 3. Pînzâ. 5. Tehn., Geol., Hidr.: Strat solid ori fluid, cu grosime constantă sau aproape constantă şi (în generai) mică în raport cu celelalte dimensiuni, şi care are două feţe, constituind pînze în accepţiunea 1. 4. ~ acviferâ. Geol., Hidr.: Sin. Strat acvifer (v.), Pînză de apă. 5. ~ de apa. Geol., Hidr.: Sin. Serat acvifer (v.), Pînză acviferă. 6. ~ de lava. Geol.: Mase de lavă, cu grosime relativ mică, dar întinse pe o suprafaţă apreciabilă. 7. ~ deversantâ. Hidr.: Strat de apă care se scurge peste pragul unui deversor, considerat de la pragul deversorului pînă la nivelul apei din avalul barajului acelui deversor (v. fig.) poate fi mărit dacă nava, înainte de amerisare, execută o întoarcere (v. fig. II), astfel încît siajul să contribuie de ase- 3 b C 0 Pînze de apa deversante. o) pînză aerisită ; b) pînză deprimată; c) pînză aderentă; d) pînză înecată; 1) pînză de apă deversantă; 2) aerisire; V) nivelul amonte. După poziţia pînzei deversante faţă de peretele aval al deversorului, se deosebesc: pînzâ aerisită (v. fig. a), sub care se introduce aer atmosferic, astfel încît ea e depărtată de peretele deversorului; pînzâ neaerrsitâ (v. fig. b-"d), sub care nu există o saltea de aer atmosferic, fiind deci în contact cu peretele deversorului. Pînzele neaerisite pot fi:pînză deprimată (v. fig. b), care e apăsată pe perete de presiunea atmosferică; pînză aderentă (v. fig. c), care se prelinge pe perete; pînză înecată (v. fig. d), cînd nivelul apei din aval e egal sau mai mare decît înălţimea pragului deversorului. Sin. Pînză de apă deversantă, Pînză hidrică deversantă. 8. Pînzâ de ferestrâu. Tehn., Ind. lemn., Mett.: Scula tăietoare a unei unelte-ferestrău pentru lemn, metal, piatră, etc. — sau corpul care poartă dinţii sculei-ferestrău, şi care e caracterizată prin grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni. V. sub Ferestrău: Ferestrău pentru lemn, Ferestrău pentru metale, Ferestrău pentru piatră. 9. ~-butoi. Ind. lemn. V. Ferestrău pentru lemn, sub Ferestrău. 10. ~ de joagâr.Ind. ţâr.: Sin. (în regiunea carpatică) Custură. V. şî sub Joagăr. 11. Pînzâ frecâtoare. Ind. text.: Sin. Manşon filetat sau frecător. V. sub Manşon 5. 12. Pînzâ Heîn. Nav.: Instalaţie care serveşte la uşurarea amerisării unui hidroavion ambarcat la bordul navelor mari. E formată (v. fig. /) dintr-un covor de cauciuc (pînză) cu inserţie de sîrmă, înfăşurat în jurul unui scondru susţinut de două balansine fixate de un catarg telescopic mic, care pătrunde într-un tub, prin punte, în interiorul navei. Pentru amerisarea hidroavionului, după desfăşurarea de pe scondru, pînza se întinde pe suprafaţa apei, fiind susţinută cu ajutorul a două labe de gîscă (v.), fixate pe scondrul port-pînză. Un al doilea scondru serveşte, împreună cu o labă de gîscă, la tragerea pînzei spre prora navei. Pentru a ajuta amerisarea hidroavionului, pînza e greeată în bordul care se va afla sub vînt; la amerisare, viteza navei trebuie să fie de 7—16 Nd, avînd vîntul în bordul opus amerisării la 3—4 carturi din prova (vînt strîns). Alunecînd pe apă, pînza Hein calmează valurile, efect care o) vedere din pupa; b) vedere de sus; 1) covor de cauciuc; 2) scondru port-pînză; 3) balansine; 4) catarg telescopic; 5) labă de gîscă; 6) scondru. risare cu pînza Hein. 1) direcţia vîntului; 2) navă; 3) pînză Hein; 4)_hidroavion. menea la calmarea valurilor, pînza ajungînd însă în poziţia finală indicată mai sus. îs. Pînzâ urcâtoare cu- cuie. Ind. text.: Organ de maşină la lăzile alimentatoare folosite în filatură, constituit dintr-o pînză fără fine, montată pe trei sau pe cinci curele paralele fără fine şi pe cari sînt fixate lineale orizontale de lemn, în cari sînt înfipte cuie ascuţite (scoabe). Pînza urcătoare cu cuie e înclinată sau verticală, constituind un perete al lăzii alimen-tatoare. în timpul lucrului, pînza fără fine se mişcă, acţionată de arborele motor. Sensul de mişcare al părţii active a pînzei cu cuie fiind de jos în sus, cuiele smulg părţi din materialul fibros din ladă şi le transportă în partea superioară a lăzi i al imentatoare, unde cuiele unui organ egal izator formează pe pînză un strat uniform de material fibros; la trecerea pe partea de coborîre a pînzei, acest strat e desprins de cuiele unui organ desprinzător (ci I ind ru rotativ sau pieptene oscilant) şi astfel se alimentează, în continuare, maşini le destrămătoare-egal izatoare sau cardele. 14. Pînzuliţâ, pl. pînzuliţe. Ind. piei.: Prelungire a tălpii, fixată pe porţiunea frontală a tocului, la încălţămintea pentru femei, cu toc înalt, confecţionată după sistemul I.L. sau C.R. (v. sub încălţăminte). 15. Pîrâu,pl. pîraie. Geogr.: Apă curgătoare mică, respectiv rîu mic, care se varsă, de cele mai multe ori, într-un rîu mai mare. Var. Părău, Pîrîu. 16. Pîrgâ. Agr.: Fază de maturitate a cerealelor, numită şi ,, în galben“.Pîrga urmează dup A fazele ,,în lapte11 sau „în verde“. E caracterizată prin culoarea galbenă a plantelor (cu excepţia internodurilor superioare), prin boabe galbene, lucioase, cu consistenţa cerii, cari pot fi tăiate cu unghia. în această fază, umiditatea boabelor e redusă la 30%, acumularea în boabe a Pîrghie 462 Pîrghie cu picior de capra substanţelor proteice e terminată, iar aceea a grăsimii şi a amidonului, aproape de sfîrşit. E faza indicată pentru recoltarea cerealelor, deoarece scuturarea boabelor nu se produce decît în mică măsură, deşi nu s-a atins încă maturitatea fiziologică. Fructele pomilor şi arbuştilor fructiferi sînt în pîrgă cînd au ajuns la începutul fazei de recoltare sau de cules, care precede pe aceea de maturitate tehnică sau de consum. Sin. Pîrguire, Pîrguială. 1. Pîrghie, pl. pîrghii. 1. Mec.: Corp practic rigid, cu un punct de articu laţ ie (numit şi punct de reazem) fix, sau cu o axă fixă, asupra căruia se exercită într-o parte o forţă considerată motoare (P) şi deci în cealaltă parte o forţă considerată rezistentă (Q). Punctul fix O poate fi punct de articulaţie sau punct de reazem. Suporturile celor două forţe sînt conţinute într-un plan normal pe axa de rotaţie a pîrghiei şi nu întîlnesc această axă. Distanţa dintre punctul fix al unei pîrghii şi punctul de aplicaţie al forţei (motoare, respectiv rezistente) care se exercită asupra pîrghiei se numeşte braţul pîrghiei. De cele mai multe ori, pîrghii le sînt bare drepte, cotite sau curbe. După poziţia relativă a axei O faţă de punctele A şi B în cari sînt aplicate forţa motoare P, respectiv forţa rezistentă Q, pîrghiile sînt de trei ordine: Pîrghii de ordinul întîi, la cari axa O se găseşte între A şi B (v. fig. o); pîrghii de ordinul al doilea, lacari punctul Psegăseşte între O şi A (v. fig. 5); pîrghii de ordinul al treilea, la cari punctul A se găseşte între O şi B (v. fig. c). C Pîrghii. ai) pîrghie de ordinul întîi; b) pîrghie de ordinul al doilea; c) pîrghie de ordinul al treilea; P) forţa motoare; Q) forţa rezistentă; N) reacţiunea din 0; p). braţul forţei motoare; q) braţul forţei rezistente; a) unghiul dintre forţele P şi Q. ^lijează frecările, din într-o primă aproximaţie, dacă se ne ecuaţia de echilibru a pîrghiei rezultă: (1) unde p e braţul forţei motoare, şi q e braţul forţei rezistente. La pîrghiile de ordinul întîi, de obicei p> q ş\ deci P q şi deciP<0. Deoarece cu ajutorul acestor pîrghii se foloseşte totdeauna o forţă motoare P mult mai mică decît forţa rezistentă Q, ele au o largă utilizare în construcţia maşinilor. La pîrghiile de ordinul al treilea, totdeauna p Q. Astfel de pîrghii au o utilizare mult restrînsă faţă de pîrghiile de ordinele I şi II. Dacă se ţine seamă şi de frecări, ecuaţia de echilibru a pîrghiei e: (2) Pp-Qq-WYp2 + 02 + 2 PQ cos a = 0 , în-'care ^ e coeficientul de frecare în lagăr, r e raza fusului, iar a e unghiul dintre forţele P şi Q. în acest caz, forţa motoare P trebuie să fie mai mare decît atunci cînd s-au neglijat frecările. Dacă forţele P şi Q sînt paralele, <2 (3) P = 1- :0- în cazul unei singure pîrghii, raportul de demultiplica- q re — din formula (1) sau (3) are o valoare relativ mică. P 2. Pîrghie. 2. Tehn.: Bară cu un punct de articulaţie sau cu punct de reazem fix şi care e supusă în principal la încovoiere. Barele cari sînt sol ic itate, în principal, la tracţiune, la compresiune sau la torsiune, se numesc tije. Pentru învingerea unor rezistenţe mari cu ajutorul unor puteri mult mai mici se utilizează diferite sisteme de pîrghii articulate (la frîne, prese cu genunchi, etc.). Sin. Levier. După serviciul pe care-l efectuează, pîrghiile se clasifică în modul următor: pîrghii de acţionare, pîrghii de comandă şi pîrghii de manevră. Pîrghie de acţionare: Pîrghie care serveşte la transmiterea mişcării între două organe alesistemu lui tehnic (maşină, aparat, mecanism, dispozitiv) din care face parte. Forma pîrghiilor diferă după felul mişcării pe care o transmit şi după sistemul tehnic încare funcţionează. Exemple de pîrghii de acţionare: pîrghia de repartizare sau pîrghia de egalizare din timoneria sau instalaţia de frînă a vehiculelor de cale ferată (v. şî sub Frînă de cale ferată); pîrghia de ambreiere, pîrghia de fuzetă a unui autovehicul; pîrghia de direcţie a direcţiei unui autovehicul; etc. Pîrghie de comandă: Pîrghie care serveşte la comanda mişcării unui sistem tehnic (maşină, aparat, dispozitiv, instalaţie) sau a unei părţi a lui. Forma pîrghiei de comandă diferă după sistemul tehnic pe care-l deserveşte şi după mişcarea pe care o comandă. Pîrghie de egalizare a frînei. V. sub Pîrghie de acţionare. Pîrghie de manevrare. V. Pîrghie de manevră. Pîrghie de manevră: Pîrghie care serveşte la manevrarea unui sistem tehnic (maşină, aparat, dispozitiv) sau a unei părţi a lui. Forma pîrghiilor de manevră diferă după sistemul tehnic la acărui manevrare sînt folosite; de cele mai multe ori, ele au la un capăt un mîner sau o pedală. 3. braţ de Mec.: Distanţa dintre punctul faţă de care se ia momentul unei forţe şi acea forţă. 4. ~ cu cîrlig. Ut., Ind. lemn.: Unealtă de manipulare a buştenilor în depozite, la rostogolirea lor pe rampe, la încărcare, stivuire, etc., constituită din: o coadă de lemn echipată la o extremitate cu un cîrlig de oţel semiarti-culat la o piesă de prindere şi, uneori, cu o placă terminală cu colţi (v. fig. a). Piesa de prindere poartă o brăţară de oţel, ..care se calează pe CO’.dă (v. fig. a), Pîrghie cu cîrlig. sau un inel CU ajutorul că- a) pîrghie cu cîrlig cu poziţie fixă; ruia cîrligul poate fi depla- b) cîrlig deplasabil; 1) coadă; 2) piesă sat în lungul cozii, după de prindere, fixă, cu ax de articulare a necesitate (v. fig. b). Coada cîrligului; 2') inel deplasabil în lungul trebuie să fie de lemn fără cozii; 3) cîrlig; 4) placă cu colţi, defecte şi elastic (lemn de frasin, carpen, ulm, fag, mesteacăn, etc.). 5. ~ cu picior de capra. C. f.: Unealtă folosită la lucrările de cale ferată pentru extragerea crămpoanelor din traverse. Pîrghie de cale 463 Pîrghie de centralizare E formată dintr-o bară de oţel (de 7***8 kg), ascuţită la un capăt şi echipată cu o gheară la capătul opus (v. fig. /). /. Pîrghie cu picior de capră. a) vedere laterală; b) vedere de sus. Pentru extragerea cramponului se introduce gheara pîrghiei sub capătul acestuia şi se apasă pe capătul opus, astfel încît □> II. Extragerea crampoanelor cu pîrghia cu picior de capră. a) introducerea pîrghiei sub capul cramponului; b) forţarea (smulgerea) cramponului; c) scoaterea cramponului; 1) crampon; 2) pîrghie cu picior de capră; 3) piesă de sprijin. pîrghia se roteşte pe o piesă de sprijin aşezată pe traversă, pentru a evita strivirea lemnului (v. fig. //). Forma pîrghiei permite realizarea unei forţe de smulgere mari, cu un efort mic din partea lucrătorului. î. ~ de cale. C. f.: Unealtă folosită la lucrările de cale ferată pentru mutarea şinelor, deplasarea panourilor de şine, riparea căii, cum şi pentru fărîmiţarea balastului întărit sau îngheţat. E formată, fie dintr-o bară de oţel, cu capetele ascuţite, care are diametrul de 30-"50 mm şi greutatea de 6***7 kg, fie d intr-o bară de lemn, care are unul dintre capete întărit printr-o piesă de oţel cu vîrf ascuţit (v. fig.)- Sin. Manelă. 2. /■>*/ de centralizare. C. f.: Pîrghie montată la aparatul de centralizare, care serveşte la manevrarea de la distanţă a macazurilor, a saboţi lor de deraierea, a zăvoarelor de macaz şi a semnalelor. Din punctul de vedere funcţional, se deosebesc: Pîrghie de macaz: Pîrghie de centralizare, servind la manevrarea de la distanţă a macazului. în funcţiune de sistemul de centralizare, se folosesc: pîrghii de macaz pentru transmisiune mecanică, pneumatică, hidraulică sau electrică a comenzii macazului. Pîrghia de macaz pentru transmisiuni mecanice e constituită din sîrmă de oţel sau din bare rigide şi serveşte la transmiterea la macaz a efortului fizic al acarului, aplicat la extremitatea unui complex de pîrghii şi transmisiuni mecanice de un anumit sistem, în scopul manevrării macazului. Din punctul de vedere constructiv, pîrghiile de macaz pentru transmisiuni mecanice pot fi: b Pîrghii de cale. a) pîrghie de lemn; b) pîrghie de oţel. /. Pîrghie de macaz netalona-bilă, pentru transmisiuni de sîrmă. 1) mîner; 2) manetă; 3) braţul pîrghiei; 4) resort; 5) tijă-ză-vor; 6) scripetele pîrghiei; 7) pană; 8) ax; 9) capra pîr ghiei; 10) pîrghie cotita; 11) cu. tie de înzăvorîre. Pîrghie de macaz netalonabila, pentru transmisiuni de sîrma (v. fig. /). în poziţie normală, această pîrghie se găseşte cu mînerul în jos. Capra pîrghiei se fixează pe longrinele aparatului de manevră. Braţul pîrghiei se roteşte solidar cu scripetele său, pe care se înfăşoară un lanţ calibrat legat de transmisiunea de sîrmă. Prin apăsarea manetei se acţionează tija-zăvor, care ar,e o pană ce intră, în poziţiile finale ale pîrghiei, în crestăturile corespunzătoare de pe capra pîrghiei, fixînd în aceste poziţii pîrghia şi, totodată, şi macazul acţionat de pîrghie. Pentru manevra pîrghiei se apasă maneta şi se roteşte braţul pînă ajunge în poziţia manevrată superioară, unde, prin eliberarea manetei, tija-zăvor intră cu pana sa în crestătura de pe capra pîrghiei. Extremitatea tijei-zăvor e rotunjită şi intră în furca pîrghiei cotite. Prin deplasarea tijei-zăvor, pîrghia cotită se roteşte şi acţionează în cutia de înzăvorîre un ax, prin care se real izează diferitele dependenţe şi înză-vorîri. Acţionarea pîrghiei cotite se face în douăetape: prima la strîngerea manetei, cînd pîrghia cotită execută o parte din cursă, şi a doua, după manevrarea pîrghiei de macaz, cînd maneta, atrasă de resortul său, revine în poziţia iniţială, iar tija-zăvor intră cu pana sa în crestătura de pe capra pîrghiei, cînd pîrghia cotită execută restul cursei sale. La readucerea pîrghiei de macaz în poziţia normală, pîrghia cotită revine în poziţia iniţială, efectuînd cursa în acelaşi mod, de aseme-neajn două etape. în timpul cît se manevrează pîrghia macazului, pîrghia cotită e imobilizată în poziţie mijlocie, în care e ţinută de tija de înzăvorîre care, deşi atrasă de resortul manetei, nu poate reveni, deoarece pana tijei alunecă pe coroana circulară a caprei pîrghiei de macaz dintre cele două crestături ale poziţiilor finale. Această pîrghie de macaz se foloseşte pentru manevrarea macazurilor echipate cu fixatoare de vîrf cu nervură de înzăvorîre circulară (v. Fixator de vîrf) cu o singură tijă-zăvor, cu manevrarea paralelă a acelor, avînd dispozitivul de talonare la fixator. Pîrghie de macaz talonabilâ, pentru transmisiuni de sîrma. Poate fi cu unu sau cu doi scripeţi. La căile ferate romîne e răspîndită pîrghia cu doi scripeţi egali (v. fig. II). Poziţia normală a pîrghiei e cu mînerul în sus. Pe o parte a braţului se găseşte tija-zăvor, acţionată de maneta cu resort. Un alt resort e legat cu fiecare capăt de cîte un scripete, astfel încît resortul are tendinţa de a roti scripeţii în sens contrar unul - faţă de celălalt. Pe fiecare din scripeţi se înfăşoară cîte una dintre extremităţile transmisiunii de sîrmă (în fig. //.c, cei doi scripeţi sînt desenaţi cu diametri diferiţi, pentru a arăta mai clar aceste legături). Cuplarea braţului pîrghiei cu cei doi scripeţi se face printr-un bolţ, a cărui pană e presată de resortul de cuplare în crestăturile de pe cei doi scripeţi. Cînd se manevrează pîrghia, prin apăsarea manetei, zăvoru I acesteiase roteşte şi ajunge deasupra bolţului de cuplare, îm-piedicînd ridicarea’lui şi realizînd astfel legătura rigidă între scripeţi şi braţul pîrghiei. La atacarea falsă a macazului sau la ruperea unei sîrme, cei doi scripeţi se comportă ca unul singur, rotindu-se.spre dreapta sau spre stînga şi ridicînd pana din crestătură. Prin ridicarea penei, şi deci a bolţului, acesta presează asupra manetei care, deplas.îndu-se, ridică tija-zăvor care acţionează Pîrghie de centralizare 464 Pîrghie de centralizare bra.ţele pîrghiei cotite, cari se aşază în poziţie intermediară, blocînd pîrghiile de parcurs. în acelaşi timp, pîrghia de macaz rămîne blocată prin blocarea manetei. Readucerea pîrghiei II. Pîrghie de macaz talonabilâ, pentru transmisiuni de sîrmă, cu doi scripeţi. a, 6) vedere din faţă şi dinspate a pîrghiei; c) reprezentare schematică a legăturii dintre scripeţi; 1) manetă; 2) resort; 3) tijă-zăvor; 4) pană ; 5 şi 6) crestături; 7) resortul scripeţilor; 8, 9) scripeţi egali; 10) capra pîrghiei ; N) opritor; 12) fantă; 13) pana bolţului de cuplare; 14) resortul bolţului; 15) capul bolţului de cuplare; 16) zăvorul manetei; 17, 18) braţele pîrghiei cotite; I, II) transmisiuni de sîrmă; la, Ila) punctele de legătură a sîrmelor. talonate în stare normală se face cu ajutorul unei pîrghii speciale de recuplare. Pentru controlul talonării pîrghiei, braţul se leagă descri-peţi^ cu sîrmă şi cu plumb de control. în cazul cînd se rup ambele sîrme ale transmisiunii în acelaşi timp, resortul nu mai e întins şi, prin contracţiunea lui, deplasează scripeţii unul faţă de altul, iar laturile mai mult înclinate ale tăieturilor de pe scripeţi ridică bolţul de cuplare şi tatonează pîrghia. Pîrghia de macaz talonabilâ pentru transmisiuni cu bare se deosebeşte de pîrghia talonabilâ pentru transmisiuni de sîrmă prin faptul că în locul celor doi scripeţi are un discde cuplare, turnat monobloc cu o roată dinţată (v. fig. III). Roata dinţată angrenează o cremalieră care e în legătură cu transmisiunea cu bare. Pîrghia e echipată cu două şuruburi de control, montate pe discul de cuplare, de o parte şi de alta a braţului. Prin ruperea unuia dintre şuruburi se indică sensul de rotire al discului şi deci poziţia în care a fost talonată pîrghia. Pîrghia de macaz pentru manevrarea electrica a macazului e folosită la instalaţiile de centralizare electrodinamice, cu înză-vorîri mecanice sau electromecanice ale aparatelor de manevră, şi diferă după tipul constructiv al acestora. în fig. IV e reprezentată cea mai răspîndită pîrghie la căile ferate din ţara noastră. Pîrghia are un buton care, prin rotirea spre stînga cu 90°, comandă manevrarea macazului (prin electromecanismul de macaz) din poziţia nor-mală(-j-)în poziţia manevrată (—). Readucerea macazului în III. Pîrghie de macaz talonabilâ pentru transmisiuni cu bare. 1) manetă ; 2) resort; 3) tijă-ză-vor; 4) disc de cuplare; 5) roată dinţată; 6) cremalieră; 7) rondelă; 8) capra pîrghiei; 9, 10) şuruburi de control. poziţia normală se comandă prin aducerea pîrghiei de macaz în poziţia iniţială, adică prin rotirea spre dreapta a butonului pîrghiei. Asigurarea contra rotirii butonului din poziţia respectivă se face mecanic, de armaturile a doi electromagneţi. Electro- IV. Pîrghie de macaz pentru manevrarea electrică a macazurilor. 1) electromagnet de înzăvorîre; 2) electromagnet de control ; 3) element de înzăvorîre; 4) armatură; 5) tijă de înzăvorîre; 6) contact economizor; 7) braţ de despiedicare; 8) buton de deszăvorîre artificială; 9) plumb de control; 10) indicator. magnetul de înzăvorîre e folosit pentru a împiedica manevrarea pîrghiei, dacă circuitul de cale al macazului nu e liber. Poziţia căzută a acestui electromagnet e indicată printr-o săgeată albastră, care apare în faţa unei ferestre indicatoare. Al doilea electromagnet, electromagnetul de control, are rolul de a controla ca poziţia pîrghiei să corespundă cu aceea a macazului pe teren. Prin armatura sa, acest electromagnet împiedică rotirea butonului pîrghiei de macaz, pînă la finele . poziţiei manevrate, dacă nu s-a obţinut în prealabil controlul lipirii acului de contraac. Armatura electromagnetului mişcă un disc colorat, care e vizibil prin fereastra indicatoare ce se găseşte deasupra pîrghiei. Culoarea albă la fereastra indicatoare indică poziţia atrasă a electromagnetului. Dacă circuitul de control e întrerupt, ca în timpul manevrării macazului, sau în cazul unui deranjament, apare la fereastră culoarea roşise şi sună o sonerie. în stare normală, electromagnetul de înzăvorîre nu sey^ găseşte sub curent. El e alimentat numai atunci cînd se manevrează macazul, în care scop trebu ie să se tragă în afară butonul ; prin această mişcare se stabileşte contactul economizor, care stabileşte circuitul de alimentare al electromagnetului. Prin rotirea butonului se roteşte şi axul pîrghiei. între acest ax şi diferitele elemente de înzăvorîre de pe linealele aşezate deasupra axului, se realizează înzăvorîrile mecanice. Legătura dintre axul pîrghiei şi electromagneţi se face prin piesele de înzăvorîre 3, instalate pe ax şi ti jele de înzăvorîre 5, legate de armatura electromagnetului. La extremitatea axului pîrghiei se găsesc piesele de acţionare a contactelor cari comandă electromecanismul de macaz. Pîrghie de parcurs: Pîrghie montată la aparatul de manevră al instalaţiilor de centralizare, servind la înzăvorîrea pîrghiilor de macaz cari intră într-un parcurs şi la deszăvorîrea pîrghiilor de semnal. Are aceeaşi funcţiune ca şi maneta de parcurs. Pîrghie de semnal: Pîrghie montată la aparatul de manevră al unei instalaţii de centralizare, servind la manevrarea de la distanţă a semnalelor. La instalaţiile de centralizare electrodinamice cu înzăvo-rîri mecanice şi electromecanice, pîrghia de semnal e combinată, de cele mai multe ori, cu pîrghia de parcurs, formînd pîrghia de parcurs-semnal (v.). Pîrghie 465 Pîrghie -fe~ V. Pîrghie de semnal cu doua poziţii, netalonabilâ. 1) maneta pîrghiei; 2) resort; 3) tijă-zăvor; 4) scri-pete; 5) cot acţionat de maneta pîrghiei; 6) placă de program ; 7) şanţ ; 8) cot acţionat de tăietura 7 de pe scripete; 9) piesă de legătură; 10) ax de dependenţă cu blocul de staţie. La instalaţiile cu semnale mecanice comandate prin transmisiuni de sîrmă, se deosebesc: Pîrghie de semnal cu doua poziţii, care e netalonabită (v. fig. V). Afară de dispozitivul de dependenţă cu pîrghia de parcurs (cotul 5 şi placa de program 6), mai are un dispozitiv de dependenţă (cotul 8 şi axul 10) cu instalaţia ■,de bloc de staţie. Cînd se manevrează pîrghia de semnal, extremitatea cotului 8, care se găseşte în şanţul 7 de pe scripetele pîrghiei, se apropie la începutul manevrării de centrul de rotaţie al pîrghiei; apoi, în timpul manevrării, rămîne la distanţă constantă, iar la sfîrşitul cursei se apropie şi mai mult de centrul de rotaţie al pîrghiei. Prin această rotire a cotului 8 se imprimă o rotire a axului 10, prin piesa 9, prin care se realizează diferitele dependenţe cu instalaţia blocului de staţie. Pîrghia are un dispozitiv special de blocare, care obligă pe acar, la readucerea în poziţia normală a pîrghiei, să manevreze pîrghia pînă la finele cursei, fără a putea inversa sensul mişcării în timpul cursei. Acest dispozitiv face parte dintr-un complex de dispozitive de blocare, care împiedică manevrarea pe liber, de mai multe ori succesiv, a unui semnal, în baza aceleiaşi comenzi. Pîrghii pentru semnale cu plate, cu cari transmisiunea se manevrează într-un sens sau altul, după cum se manevrează pîrghia 1 sau pîrghia 2 (v. fig. W), manevrînd astfel pe liber unul sau celălalt dintre semnalele cuplate (v. Semnale cuplate). în stare normală, pîrghiile nu sînt cuplate cu scripeţii respectivi, cari însă nu se pot roti datorită opritoarelor 4, astfel încîttransmisiunea e imobilizată. Cuplarea pîrghiei cu scripetele se face la strîngerea manetei. O dată cu manevrarea pîrghiei 1, scripetele e antrenat în sensul indicat de săgeată, în timp ce scripetele de la pîrghia 2 se mişcă liber, în sens contrar, iar nervura 3 trece deasupra piedicii 5 şi înză-vorăşte maneta pîrghiei 2. Prin manevrarea pîrghiei 2, transmisiunea se deplasează în sens contrar şi se înzăvorăşte pîrghia 1. Pîrghie dublă pentru semafoare cu două braţe. Această pîrghie are un singur scripete ^şi două braţe aşezate de o parte şi de alta a acestu ia (v. fig. VII). In poziţie normală, pîrghiile nu sînt cuplate cu scripetele, dar acesta e imobi I izat prin opritoarele 6 şi 6'. Cînd se manevrează o pîrghie, cealaltă se blochează prin nervura 5. Pîrghie de semnal cu manetă de a n c I a n-şare pentru semafoare cu două b raţe (v. fig. VIII). La această pîrghie, maneta face corp comun cu piesa 2 care, la apăsare, se roteşte în jurul axulu i 3. Pe această piesă se găseşte o manetă de anclanşare 4, care se roteşte în jurul axului 5 şi poate ocupa două poziţii (4 şi 4'). Pe această manetă se găseşte o pană 6 care, în funcţiune de poziţia manetei 4, se găseşte deasupra sau dedesubtul extremităţii tijei 7. La strîn- VI. Pîrghii pentru semnale cuplate. /, II) transmisiuni; 1, 2) pîrghii; 3) nervură; 4) opritor; 5) piedică. VII. Pîrghie dublă pentru semafoare cu două braţe. 1, V) manetă; 2, 2') braţ de pîrghie; 3, 3') tijă de înzăvorîre; 4) scripete r 5, 5') nervură de înzăvorîre; 6, 6') opritoare; 7, 7') pană de fixare; 8t 8') pană de cuplare; 9, 9') cot de acţionare a dispozitivelor de înzăvorîre. gerea manetei, pana 6 ridică sau coboară tija, după cum această pană se găseşte dedesubtul sau deasupra extremităţii tijei. La coborî-rea tijei 7, pîrghia se cuplează cu roata RL, iar la ridicarea ei, pîrgh ia se cuplează cu roata R2. Deplasarea tijei 7 se transmite la bara 8, care se mişcă spre stînga sau spre dreapta, realizînd astfel dependenţele r e-cesare în cutia mecanică. Pîrghie de semnal^cu~manetă de anclanşare. Cînd pîrghia R i. R2, R*, ft4) roţi dinţate; 1) maneta pîrghiei; e cuplată CU roa- 2) piesa manâtei 1 ; 3) axul manetei; 4, 4') manete ta se imprimă de anclanşare; 5) axul manetei de anclanşare; acesteia O rotaţie 6) pana manetei de anclanşare; 7) tijă de anclan-în acelaşi sens CU şare; 8) tijă de dependenţe; 9, 10) pene de an-pîrghia, în timp clanşare. ce roata R2, care nu e cuplată, e antrenată prin roţile R3 şi R4. Cînd pîrghia e cuplată cu roata R2, această roată imprima roţii Rv prin roţile R3 şi R4, un sens de rotaţie contrar celui al pîrghiei. Transmisiunea fiind acţionată prin roata Rlt ea va fi deplasată într-un sens sau în celălalt, manevrînd semaforul cu un braţ sau cu două braţe pe liber. Pîrghie de parcurs-semnal: Pîrghie folosită la unele tipuri de instalaţii de centralizare. E asemănătoare cu pîrghia de macaz, îndeplinind însă două roluri, şi anume acela de pîrghie de parcurs şi de pîrghie desemnai. Cursa de manevrare a pîrghiei, care se execută prin rotirea butonului acesteia, se compune din două părţi: în prima parte, pîrghia înzăvorăşte mecanic pîrghiile de macaz, cari intră în parcursul respectiv şi realizează, tot mecanic, excluderile şi dependenţele cu celelalte pîrghii de parcurs-semnal. în a doua parte a cursei, pîrghia face funcţiunea de pîrghie de semnal, comandînd electric manevrarea semnalului. Pîrghie de direcţie: Pîrghie cu trei poziţii, folosită la aparatele de manevră ale instalaţiilor de centralizare electromecanică pentru alegerea sensului de circulaţie la o linie comandată, adică pentru alegerea unui parcurs de intrare 30 Pîrghie de lanţ de ancoră 466 Pîrlit, maşină de — ţesătură sau de ieşire. La aparatele de manevră ale instalaţiilor de asigurare (v. Instalaţie cu chei de control) se mai folosesc, în acelaşi scop, manete de direcţie. Pîrghie de consimţămînt: Pîrghie cu două sau cu trei poziţi i, folosită la aparatele de manevră ale instalaţiilor de centralizare electromecanică, pentru realizarea dependenţelor mecanice de înzăvorîre şi deszăvorîre, cum şi pentru pregătirea circuitelor electrice, la darea, respectiv la primirea consim-ţămintelor dintre două posturi de manevră, sau dintre un post de comandă şi unul de manevră. La aparatele de comandă şi la anumite tipuri constructive de aparate de manevră se mai folosesc, în acelaşi scop, manete de consimţămînt. Pîrghie de zăvor: Pîrghie montată la aparatul de centralizare, folosită pentru manevrarea zăvoarelor de ace. Din punctul de vedere funcţional, se deosebesc: pîrghie pentru zăvor cu o singură poziţie de înzăvorîre, asemănătoare pîrghiei de macaz netalonabile, avînd cursa transmisiunii de 500 mm; pîrghie pentru zăvor cu două poziţii de înzăvorîre, asemănătoare pîrghiei duble de semnal, avînd curse de 2x500 mm. Uneori se mai foloseşte pîrghia de zăvor cu trei poziţii, avînd cursa de 2x250 mm. Pîrghie de sabot: Pîrghie montată la aparatul de centra-lizare şi folosită la manevrarea sabotului de deraiere. i. ~ de lanţ de ancora. Nav.: Pîrghie echipată cu un cioc şi cu un suport cu ax, în jurul căruia oscilează, servind la mînuirea lanţurilor grele de ancoră (v. fig.). Pîrghie de lanţ de ancora. 1) pîrghie; 2) cioc; 3) suport. 2. presa cu ~. Ut., Mş. V. Presă cu pîrghie, sub Presă. 3. Pîrghie. 3. Ind. ţâr.: Sin. Oişte (v.), Proţap, Cîrmă, Drugul morii. 4. Pîrguire. Agr.: Sin. Pîrgă (v.), Pîrguială. 5. Pîrîu. p. pîraie. Geogr. V. Pîrău. 6. Pîrlire. Ind. text.: Operaţie în finisarea textilă, pentru îndepărtarea de pe suprafaţa produselor textile (fire, ţesături, tricotaje) astratului.de capete de fibre proeminente cari micşorează luciul şi netezimea materialului, cari îi dau un aspect păros. Pîrl irea e necesară pentru ca ţesătura să fie mai plăcută, iar în cazul ţesăturilor cari urmează să fie imprimate, pîrl irea e necesară ca operaţie pregătitoare, deoarece pe o suprafaţă păroasă nu se poate obţine un desen bine conturat. Pîrl irea ţesături lor se real izează pe maşini de două tipuri: maşini de pîrlit cu plăci incandescente şi maşini de pîrlit cu flacără (v. Pîrlit, maşină de ~). Sin. (impropriu) Gazare. 7. Pîriirea marginii. Ind. piei.: Operaţie de finisare a marginii pieselor croite din piele, consistînd în trecerea pieselor prin flacără, pentru arderea fibrelor ieşite în* afara marginii pieselor. 8. Pîrlit, maşina de ~ fire. Ind. text.: Maşină asemănătoare cu o maşină de bobinat, care netezeşte firele prin carbonizarea (pîriirea) capetelor de fibre ieşite în afara firului. Se deosebeşte de maşina de bobinat prin faptul că are un sistem de ardere cu gaze, care produce cîte o flacără pentru fiecare fus, prin care fibrele trec cu o viteză convenabil aleasă, pentru a se arde capetele de fibre ieşite în exterior, fără ca firul propriu-zis să se degradeze.’ Firele de alimentare se desfăşoară de pe fusele, mosoarele sau bobinele aşezate pe o ramă, trec întinse prin ochiuri conducătoare, prin flacără, şi se deapănă pe bobine. Firele nete- zite prin pîrlire sînt mai apte pentru prepararea aţelor şi pentru mercerizare. 9. Pîrlit, maşina de ~ ţesătură. Ind. text.: Maşină care netezeşte suprafaţa ţesăturilor brute, prin carbonizarea (pîriirea) fibrelor aderente şi a căpătîielor de fibre ieşite în afară. Se deosebesc: maşini de pîrlit cu plăci incandescente, cari se folosesc pentru ţesături netede; maşini de pîrlit cu cilindre, cari se folosesc de asemenea pentru ţesături netede, dar rareori ; maşini de pîrlit cu flacără, cari se folosesc pentru ţesături rare şi pentru ţesături cu desene în adîncime. Maşina de pîrlit cu plăci incandescente (v. fig. /) cuprinde: un grup de bare întinzătoare (1), peste care ţesătura circulă întinsă în lăţime; un grup de cilindre conducătoare şi întin-zătoare(2),cari transportă şi aduc ţesătura în cotact cu nişte plăci metalice incandescente (3), cari carbonizează fibrişoare-leaderenteşi capete-ledefibre ieşite în a-fară; două bare de stins (4), cari distrug (prin presiune) eventualele focare de ardere ivite pe ţesătură ; un dispozitiv de umezire(5), carepre-vine aprinderea ţesăturilor; un dispozitiv destors (6), care se completează de obicei cu mecanisme de periat; un dispozitiv (7) de depunere în falduri a ţesăturii pîrl ite; un ventilator aşezat deasupra, care elimină scrumul, gazele rezultate prin ardere şi vaporii cari se formează la pîriirea umedă. Cilindrele conductoare de deasupra plăcilor incandescente pot fi ridicate sau coborîte, după cum temperatura plăcilor e mai înaltă sau mai joasă. Maşina de pîrlit cu cilindre funcţionează după acelaşi principiu ca maşina de pîrlit cu plăci, cu deosebirea că, în loc de plăci, are cilindre rotitoare de cupru, încălzite pe dinăuntru. Maşina de pîrlit cu flacără e cea mai răspîndită şi se foloseşte la ţesăturile rare sau la ţesăturile cu efecte de legătură în relief (rips, fagure, etc.). Ea cuprinde cilindre de întindere^ şi de conducere, dispozitive de ardere (cu gaz de iluminat, gazolină, gaz de generator sau gaz de sondă), dispozitive de stins, de periat, de înfăşurat sau pentru depunerea ţesăturii în falduri, şi de potrivit viteza de înaintare a ţesăturii prin partea cea mai caldă a flăcării. Maşinile cu flacără pot avea efect pe o singură parte, sau pe ambele părţi ale ţesăturii. O maşină cu efect pe ambele părţi şi cu patru dispozitive de ardere (v. fig. II) cuprinde: un cilindru de întindere şi de conducere (1),- de pe care ţesătura circulă peste o serie de alte cilindre şi bare de conducere, CU dimen- cilindru de întindere şi de conducere; Z,J,4ş\ Siuni mai mici , două ^ dispozitive de pîrlit cu flacără; 6) cilindre dispozitive de pîrlit destin; 7) mecanism pendular de depus în falduri, cu flacără (2) şi (3), cari acţionează asupra unei părţi a ţesăturii; alte două dispozitive de pîrlit cu fiacără (4) şi (5), cari acţionează pe partea /. Maşină de pîrlit cu plăci incandescente< 1) bară întinzătoare; 2) cilindre conducătoare şi întinzătoare; 3) plăci metalice incandescente; 4) bare de stins; 5) basin cu apă; 6) cilindre de stors; 7) mecanism pendular pentru depunerea ţesăturilor în falduri. ^ 4 7 3 4 Pîrlîtura scoarţei 467 opusă a ţesăturii; o pereche de cilindre stingătoare (6) şi un mecanism pendular (7), care depune ţesătura în falduri. Maşinile de pîrlit ţesăturile de lînă, semilînă, mătase şi semimătase sînt echipate cu cilindre suplementare, îmbrăcate cu pîslă, pentru stingerea părţilor din ţesătură cari se aprind. î. Pîrlitura scoarţei. Silv.: Defectai arborelui în picioare — şi apoi al lemnului—, produs prin moartea cojii pe o anumită porţiune cu dimensiuni aproximativ egale, sau în benzi, datorită insolaţiei puternice. E frecvent la arborii tineri şi cu coaja netedă, din masiv, cari trec brusc în bătaia soarelui, în urma lucrărilor de exploatare, a doborîturilor de vînt, etc. Dintre speciile din ţara noastră, suferă de pîrlitura scoarţei, în primul rînd, fagul, paltinul, teiul, cireşul şi mărul. « 2. Pîrloagâ, pl. pîrloage. Agr.: Sin. Ogor sterp (v. sub Ogor), Pîrlog. *. Pîrlog, pl. pîrloage. Agr.: Sin. Ogor sterp (v. sub Ogor), Pîrloagă. 4. Pîrnaie, pl. pîrnăi. Ind. ţâr.: Vas de lut, mai larg la partea de sus, cu capacitatea de I. 5. Pîslari. Ind. text.: încălţăminte la a cărei confecţionare sînt folosite în primul rînd, pîslele, în scopul de a fi călduroasă. Se fac din părţi asamblate prin coasere sau dintr-o bucată fără coasere, prin împîslire. Pîslarii se folosesc ca încălţăminte de casă şi, în locuri cu temperatură joasă, ca încălţăminte de exterior. Pîslarii format gheată, folosiţi ca încălţăminte de casă şi cari sînt obţinuţi prin coasere, au feţele de pîslă ţesută groasă, iar talpa e dintr-un strat de pîslă groasă pe care e cusută o talpă de piele tăbăcită, subţire, de care sînt fixate feţele prin coasere prin intermediul unei rame ascunse. în interiorul pîslarilor se lipeşte un branţ de carton îmbrăcat cu pîslă sau cu pînză. închiderea se face cu prinzătoare-grătar, ca la şoşoni. Pîslarii dintr-o bucată se fac prin prelucrarea materialelor fibroase în etape: împîslire, piuare şi formarea definitivă, obţinîndu-se pîslari cu forma de saboţi sau de cizme. 6. Pîslâ, pl. pîsle. Ind. text.: Produs textil care, spre deosebire de ţesătură (v.), e constituit din fibre textile individualizate, aşezate întîmplător şi ţinînd unele de altele prin încîlcire puternică, prin împîslire (v.). Împîslirea e cu atît mai intensă cu cît fibrele sînt mai fine, mai ondulate şi au solzi mai mulţi. Ca materie primă la fabricarea pîslelor se foloseşte, în mod curent, lîna de tunsoare de toate felurile, lîna tăbăcă-rească, albă şi colorată, lîna regenerată prin destrămarea deşeurilor textile, păr de iepure, păr de cămilă scurt, păr de bovine, de canine şi deşeuri proprii rezultate în diferite faze de fabricaţie a pîslelor şi resturile de pîsle gata. Fibre de bumbac se adaugă în proporţii mici numai la pîslele inferioare (ele provenind prin regenerare din materiale textile cari conţin şi bumbac), la pîslele colorate pentru a uşura vopsirea mai uniformă, la pîslele albe pentru a mări gradul de alb, cum şi la pîslele pentru fabricile de hîrtie în scopul absorbirii mai uşoare a apei din pasta de hîrtie. Amestecul fibros e stabilit în funcţiune de destinaţia pîslei. După procesul de fabricaţie şi structură, pîs lele sînt: pîsle p r o p r i u-z i s e şi pîsle ţ e s u t e. Procesul tehnologic e aceiaşi în prima parte în care se efectuează operaţiile de alcătuire a amestecului prin cîntărirea componenţilor, pre-gătireacomponenţilorpentru patul de amestec, uleierea, destrămarea şi amestecarea la lupul amestecător şi cardarea pe sortimente de două sau de trei carde. În cazul pîslelor propriu-zise, vălul de la ultima cardă serveşte la formarea stratului care va fi împîslit. în cazul pîslelor ţesute, vălul e transformat în pretort la aparatul divizor de la ultima cardă şi apoi e filat la selfactor sau la maşina de filat cu inele, pentru obţinerea firelor din cari va fi produsă ţesătura care urmează să fie transformată în pîslă. Pentru fabricarea pîslelor propriu-zise în foi, în discuri sau ţn „pînză" (metraj) se porneşte de la vălul obţinut prin cardare. Se formează patul de împîslit din straturi de pătură de la ultima cardă, după grosimea pîslei care va fi fabricată. Acest pat e supus operaţiei de împîslire prel iminară la maşina de împîslit, care are trei părţi componente: o masă transportoare pentru alimentarea stratului de fibre, o parte medie, unde se face împîslirea, şi o masă transportoare pentru scoaterea stratului împîslit. Partea principală e partea medie, care e compusă din două plăci pătrate, suprapuse (v. fig. /). Placa superioară are pereţii dubli, peretele interior fiind perforat pentru admisiu-nea aburului de joasă presiune, care pătrunde în stratul de fibre de sus în jos şi produce aburirea şi încălzirea la 90° a fibrelor. Amîndouă plăci le /. Masă pentru împîslirea preliminară [a pîslelor execută o mişcare ' plate. de vibraţie în 1) placă inferioară vibratoare; 2) placă superioară cerc, CU frecvenţa vibratoare; 3) excentric; 4) biele, de circa 200 osci- laţii/min, cu o amplitudine mică de circa 20 mm, şi exercită astfel asupra stratului de fibre şi o frecare, pe lîngă presare. Suprafeţele plăcilor, în ^contact cu fibrele, sînt acoperite cu 0 pînză rară de canafas. în cazurile în cari operaţia se execută manual, cutia cu abur e mişcată pe o masă de fier. Maşina de împîslit lucrează în cicluri cu cîte patru faze: deplasarea materialului pentru ieşirea porţiunii împîslite şi introducerea unei noi porţiuni de strat de fibre; coborîrea plăcii superioare şi aburirea; vibrarea pentru împîsl ire ; ridicarea plăci i superioare. Perioada de aburire e scurtă, circa 10 s, iar cea de vibrare pentru împîslire, circa 30-"45s. Împîslirea prealabilă se face fără umezirea fibrelor. Durata unui ciclu e de 60---150 s. După împîslirea preliminară urmează o operaţie de î n m u i e r e, pregătitoare pentru piuarea prealabilă. înmuierea în baia de acidulare, numită şi „murare", se face în soluţie’ slabă de acid sulfuric 0,5°B£ la 30°. în baie se introduc plăci tăiate din pîsla continuă produsă la maşina de împîslit şi se lasă 2--*6 ore,. după care plăcile se scot şi se execută operaţia de piuare, care dă pîslei compacitatea necesară. Piuarea prealabilă se execută la piuă cu un ciocan, cu suporturi inferioare basculante, numai cu apă încălzită treptat de la 30---700. Plăcile sînt înfăşurate pe beţe şi sînt legate, şi astfel sînt introduse la piuare. Piuarea prealabilă se execută pentru obţinerea unei suprafeţe compacte, ca o piele, pentru a rezista la operaţiile de piuare ulterioare, fără a se produce destrămări. Operaţia se execută în mai multe faze succesive, de fiecare dată pîslele fiind desfăcute şi legate din nou pe beţe, întoarse cu capătul din interior la exterior. Piuarea definitivă se execută la piua cu cilindre, în apă adăugîndu-se emulsie cu 2% săpun şi 5% sodă calcinată, în proporţia de 0,7 I emulsie la 1 kg pîslă. Temperatura e de 50°, iar durata, de 2-*-3 ore. Piuarea definitivă consistă din a doua şi a treia piuare, după cari pîslele se storc la centrifugă şi se usucă în uscător timp de 16 ore. în acelaşi mod ca pîslele foi se prelucrează şi pîslele pentru perne, pentru discuri, blocuri, pîslele brute, fărăspălare. Tăierea pîslelor pentru^â li se da dimensiunile comerciale se execută prin îndepărtarea marginilor neregulate, ca linie şi grosime, cu ajutorul unui cuţit-ghilotină sau cu un cuţit circular, iar în cazul şaibelor de polisor, prin tăiere la strung. 30* Pîslă 468 Pîslă Pentru fabricarea pîslelor ţesute se foloseşte împîslirea unor ţesături duble sau unite la capete pentru a forma benzi fără fine destinate să constituie învelişuri elastice (manşoane) la cilindrele storcătoare de la prese şi calandre sau pînze transportoare cu lungimi mari, pentru diverse industrii (pentru fabricile de hîrtie sau de mucava, pîslele ţesute au numiri ca: f i I ţ fără fine, postav tehnic, postav umed). Firele sînt obţinute, după cerinţe, din lînă ţigaie 100% sau cu 20% relon pentru firele de urzeală, prelucrarea făcîndu-se pe un sortiment (o Iinie) de carde cu aparat divizor, iar filarea, la selfactor, pentru ca firele să fie afînate. Ţeserea se execută pe războaie grele lungi. La postavul umed pentru fabricile de mucava se folosesc fire răsucire Nm 6/4 în urzeală şi 6/3 în bătătură. La postavul umed pentru fabricile de hîrtie, şi în urzeală şi în bătătură se iau fire răsucite din fir de lînă Nm 3/1, răsucit în două şi cablat în şase, şi fire de bumbac Nm20/1, răsucite în două şi cablate în cinci, apoi răsucite amîndouă împreună. Împîslirea se face prin piuare, fără adausuri de lipire. Pentru fabricile de hîrtie se execută şi pîsle lungi, după ţesere reunindu-se capetele, pentru a obţine o pînză fără fine. Prin împîslire nu se deosebeşte locul de înnădire, pîsla uni-formizîndu-se perfect. Se ţes şi pîsle mai uşoare, numite filţ metraj, cu grosimi de 1,5; 2 şi 3 mm pentru filtre de aer, ulei, etc.; pîslele ţesute sînt piuate la piua cu cilindre, pînă cînd ,,intră" pînă la 50% în lăţime şi 15% în lungime. Presarea şi uscarea se execută pe calandre mari, puternice (v. fig. II), la dimensiunea pe,care trebuie să o aibă pîsla. II. Schema unui calandru de uscat şi întins pîslele tehnice fără fine. /) tambur uscător; 2) cilindre de întindere; 3) cilindre de conducere. Se produc următoarele tipuri de pîsle: Pîsla antilopă, obţinută prin împîslire din păr fin de iepure, avînd aspectul pielii de antilopă. Se foloseşte pentru căptuşeli de cutii pentru bijuterii şi articole de metale preţioase. Pîsla cu inserţii, obţinută prin adăugarea de fire, etc., fie în stratul de împîslit, fie peste stratul împîslit, în care caz peste materialele adăugate se aşterne un văl de fibre destrămate sau o pîslă fină şi, împreună, se supun la piuare. Pe pîslele piuate, adausurile nu pot fi fixate decît prin lipire. La piuare, materialele străine migrează spre suprafaţa pîslei, fixarea lor necesitînd o piuare mai intensă. Pîsla de Angora se fabrică, fie numai din părul fin, mătăsos, al iepurilor de Angora, rezultînd un filţ suplu pentru pălării fine sau confecţiuni speciale, fie din lînă de capră de Angora sau din lînă mohair. Din lîna de Angora în amestec cu lînă fină de oaie se fabrică pîsle plane fine, cari, după şlefuire şi presare puternică, au un luciu intens, care le-a atras şi numirea de Angora-soleil. Sin. Filţ de Angora. Pîsla de asbest e o pîslă obişnuită, în care sînt înglobate fibre de asbest, cu scopul de a obţine un material termoizolator sau rezistent la foc. Ca material de împîslire se foloseşte lîna de calităţi inferioare, păr de bovine, de cîine, etc. Pîsla gri e produsă din lînă gri ţurcană tăbăcărească, în proporţia de 30, 35 sau 45 %, restul fi ind constituit din deşeuri de sub carde, deşeuri textile de lînă şi semilînă (fără bumbac) şi deşeuri proprii, fabricată prin operaţiile principale de car-dare, împîslire, piuare şi presare. Rezultă plăci cu grosimea de 3---30 mm, caracterizate prin alungire mare (cele subţiri, minimum 70%; cele groase, minimum 40%). Pîsla gri se foloseşte ca strat izolator între suprafeţe metal ice, ca strat protector contra coroziunii, ca strat amortisor contra loviturilor, contra zgomotului, sub linoleum la vagoanele de cale ferată, ca obturatoare la cutiile de ungere de la vagoanele frigorifere şi de la tendere, etc. Pîslaîn blocuri e o pîslă obişnuită, compactă şi fără secţiuni de separaţie, care are grosimea pînă la 150 mm. E folosită la fixarea maşinilor pe fundaţii, la cuplaje, la dispozitive ortopedice, etc. Se fabrică prin împîslire manuală, întîi împîslin-du-se cele două straturi exterioare, piuîndu-se*stratul interior. Pentru păstrarea elasticităţii nu se presează şi nu se calcă, compacitatea fiind obţinută prin rularea ulterioară. Pîsla pentru amortisoare la fundaţiile maşinilor e o pîslă în blocuri, fabricată din materiale fibroase inferioare (de ex. 50% păr de bovine şi 50% lînă tăbăcărească tip ţurcană şi uneori ţigaie) care, după piuare şi uscare, se impregnează cu un amestec de 70% parafină şi 30% bitum. Pîsla pentru bure e produsă dintr-un amestec de 60% păr de bovine, 30 % lînăţurcană tăbăcărească şi 10 % deşeuri texti le, deşeuri proprii (regenerate din pîslă). Se fabrică în trei-gro-s i m i: 7 * * * 8; 10—11 şi 14-* * 15 mm şi se foloseşte la tăiat rondele pentru îndoparea (burarea) cartuşelor la armele de vînătoare. Pîsla pentru covoare, decoraţii, etc. e o pîslă obişnuită, căreia i se dă o suprafaţă netedă prin şlefuire şi tundere, pentru a se putea imprima diverse desene în culori. Pîsla pentru discuri de polizor se execută, plecînd de la formarea unui strat de fibre, circular, cu grosimea necesară şi împîslirea în această formă. Pîsla pentru filtre se execută sub forma de pîsle-foi plane, conice, în formă de pîlnie şi tubulare. Pîsla pentru garnituri de carde, pentru tambur şi volant, . mai fină, se lucrează mai îngrijit. Amestecul se face din lîna cea mai fină. La maşina de împîslire prelimi.nară, cu lăţimea de lucru de 2,5 m, se produce pîsla continuă de 120 m, care, prin operaţiile ulterioare de acidulare în cadă cu trei tambure, piuare prealabilă şi piuare definitivă în pive cu cilindre, se contractă, ajungînd la 75 m. în timpul piuării, pîslele sînt cusute la capete. După piuarea definitivă se face şi spălarea cu apă la 35---450 şi adaus de săpun. După spălare se limpezeşte, timp de 10 min, cu apă rece, şi se stoarce 10 min. Uscarea se face pe maşina de întins şi uscat, prin fixare pe cuie la marginile longitudinale. Uscarea se face pînă la 13 % umiditate. ^ După uscare se taie marginile, rămînînd pîsla cu lăţimea dorită (1, 5 m). Se efectuează controlul şi curăţirea de scame şi nodu-leţe, la maşina de egalizat grosimea, cu cilindru cu şmirghel. Pîslele pentru garnituri de cardă sînt presate, în stare aburită, pentru a căpăta grosimea finală de 3,8 mm, pentru tambur, şi de 2,5 mm, pentru volant. Se foloseşte presa automată, cu covată. Pîsla pentru garnituri de etanşare e fabricată din material fibros de calitate corespunzătoare cerinţelor de utilizare. Se folosesc, după caz: lîna merinos.de tunsoare, pieptenătura merinos, celofibra, fibrele sintetice proteinice, lîna ţigaie de tunsoare, deşeurile de sub cardă, lîna ţigaie tăbăcărească, deşeuri proprii. „Se fabrică în plăci cu grosimea de 2,5*«*30 mm ; * cele tip merinos, cu. densitatea de 0,30**-0,40 g/cm3, iar cele tip ţigaie, de 0,30---0,50 g/cm3. Pîsla pentru manşoane, folosită în unele procese tehnologice industriale (de ex.: la presele uscătoare ale maşinilor de fabricat hîrtie, la maşinile de încleit firele de urzeală, etc.) pentru îmbrăcarea cilindrelor presătoare şi storcătoare, se fabrică prin aşternerea straturilor de fibre pe cilindrele pe cari se face împîslirea prealabilă, cu aburire din spre interiorul cilindrului perforat spre exteriorul stratului fibros. Pîslă de maşină 469 Placaj Manşoanele de pîslă ţesută se fabrică în următoarele căţeii: niai uşoare, pentru cil indrele storcătoare; uşoare, pentru maşinile de apretat; grele, pentru maşinile de stors din industria tăbăcariei; mai grele, pentru industria metalurgică. Pîsla pentru încălţăminte se execută, de asemenea, prin formarea stratului de împîslire pe miezuri cu forma interiorului încălţămintei, iar cele pentru cloşuri de pălării, pe forme conice, cu vîrf rotunjit. Pîsla pentru tălpi de pîslari e fabricată din material fibros inferior (de ex. 50***60% păr de bovine şi 50-**40% lînă ţurcană tăbăcărească, păr de capră şi deşeuri proprii), în plăci, cu grosimea de 5—12 mm şi cu densitatea relativ mică, de 0,23—0,25 g/cm3. Pîsla pentru tipografii şi pentru filtre e o pîslă fină, ţesută din fire de lînă merinos cu 20% fibre sintetice în urzeală şi din fire de lînă merinos 100% în bătătură. Crude, pe maşina de ţesut, au lăţimea de 210 şi 270 cm, iar după piuare au lăţimea de 140 şi 130 cm şi gros:mea de 1,5, 2 sau 3 mm. Piuarea se execută la piua cilindrică, iar uscarea după spălare, pe rameze sau în camere de uscare. Sin. Fiiţ metraj. Pîsla rezistentă la molii e o pîslă obişnuită, tratată prin impregnare cu substanţe antiseptice cari împiedică atacarea ei de către microorganisme şi molii. Rezistenţa acestor pîsle poate fi realizată şi prin acţiunea căldurii. Se aplică în cazul pîslelor cari lucrează în mediu umed (fabricile de hîrtie). 1. Pîsla de maşina. Ind. hîrt.: Sin. Flanelă (v. Flanelă 2). 2. Pîsla minerala. Mat. cs.: Material termoizolant fabricat în formă de foi, prin acoperirea cu bitum tip A a fibrelor de vată minerală, în momentul formării lor.- Se foloseşte pentru izolarea termică, pentru temperaturi pînă la 400°,a instalaţiilor industriale, a conductelor şi a utilajului, cum şi la lu-crările.de izolare termică şi fonică a con-strucţiilor. Se fabrică cu lungimea de (1500±50) mm, cu lăţimea, de 300-* 1000 mm (din 100 în 100 mm) şi cu grosimi, sub sarcina specifică de0,C05 kgf/cm2, de 20, 30, 40, 50 şi 60 mm, pentru pîsla obisnuită, si de 80 si 100 mm, pentru pîsla destinată unor utilizări speciale. 3. Placaj, pl. placaje. 1. Ind. lemn.: Semifabricatdin lemn în formă de placă, format prin înclei-rea sub presiune, la cald sau la rece, a unu i număr de foi de furnir (de obicei impar) aşezate unele peste altele şi astfel, încît direcţia fibrelor unei foi să fie orientată într-un anumit fel faţă de direcţia fibrelor foii de deasupra şi acelei de dedesubtul ei (şi anume perpendiculară sau înclinată cu 30°, 45° sau 60°); tipul uzual e pla- cajul simetric, cu un număr impar de straturi, cu fibrele alternate perpendiculare (v. fig, /). Acest mod de aşezare a straturilor conduce la o structură compensată, care anihilează variaţiile dimensionale datorite umflării şi contragerii lemnului şi exclude defor-maţiile plăcilor; placajele simetrice se menţin plane şi netede, pe cînd cele alcătuite asimetric au tendinţa /. Placaj simetric din trei de strîmbare. Uneori, între foile de foi de furnir, furnir se intercalează ţesături - metalice sau textile şi se acoperă placajul cu foi metalice subţiri. Foile de furnir pot fi întregi sau pot fi înnădite din mai multe bucăţi alăturate. La unele placaje, foile exterioare sînt făcute din lemn de esenţă mai tare sau din lemn exotic, pentru a se putea lustrui frumos, spre a fi decorative. De obicei, grosimea placajelor e cuprinsă între 0,6 şi 20 mm, iar formatul poate atinge 2500x1250 mm sau poate fi chiar mai mare, după mărimea plăcilor presei folosite la fabricaţie. Proprietăţile plăcilor de placaj sînt superioare celor ale plăcilor de lemn masiv (de ex. variaţia dimen- siunilor lor sub influenţa umidităţii e mai mică, rezistenţele lor mecanice sînt mai mari, deformaţiile datorite variaţiilor de temperatură şi de umiditate sînt mai mici, posibilităţile de prelucrare sînt mai mari, etc.). Sin. (impropriu) Contra-placaj. Placajul se întrebuinţează la fabricarea mobilelor, a ambalajelor, a caselor prefabricate, a caroseriilor, îmbarcaţiunilor, avioanelor, planoa- relor, etc. Fabricarea placajelor cuprinde următoarele operaţii principale (v. fig. II); pregătirea materiei prime, producerea furnirelor, uscarea şi în-nădirea foi lor de furnir, Iipirea şi presarea placajului,finisa-reaplăci lorde placaj. Placajele se clasifică după specia furnirelor folosite pentru feţe, după natura adezivului (cleiului) folosit, după direcţia fibrelor straturilor exterioare, după dimensiuni , după mo-duI definisareşi după utilizările date, etc. După specia furnirelor straturilor exter i oare, se deosebesc: placaje de foioase tari (stejar, fag, mesteacăn, etc.); de foioase moi (tei,' plop, anin); de râ-ş/noose(brad, duglas, pin); de. specii exotice (limba, okume, abachi, mahon, etc.). După unghiul fibrelor 'din straturile alăturate de furnir, se deosebesc placaje normale, la cari unghiul dintre fibrele straturilor adiacente * 0-r~~\ ns^i II. Procesul tehnologic de fabricare a placajelor. A) tâierea buştenilor la lungimea necesară; 8) tratamentul termic al buştenilor (aburirea); C) cojirea buştenilor, manuală sau mecanică; D) derularea; £) croirea furnirelor; F) uscarea furnirelor; G) frezarea paralelă a fîşiilor înguste de furnir; H) înnădirea laterală a fîşiilor înguste de furnir; /) frezarea oblică a bucăţilor scurte de furnir; K) înnădirea longitudinală a bucăţilor scurte de furnir; L) sortarea furnirelor; M) înlocuirea nodurilor la furnire; N) aplicarea cleiului pe foile de furnir; N') prepararea cleiului; O) presarea foilor de furnir încleit; P) tivi rea placajelor ; Q) şlefuirea placajelor; R) sortarea placajelor; S) ambalarea şi marcarea placajelor; o) fîşii înguste de furnir; b) bucăţi scurte de furnir; c) foi întregi de furnir; 1) ferestrău circular, ferestrău-coadă de vulpe, sau ferestrău electric (cu lanţ); 2) basine sau camere de aburit; 3) maşină de derulat; 4) foarfeci-ghilotină; 5) uscătorie cu'rulouri; 6) maşină de frezat paralel; 7) maşină de înnădit lateral; 8Ţ maşină de frezat oblic; 9) maşină de înnădit oblic; 10) maşină de peticit furnire (de scos şi înlocuit nodurile) ;11) maşină (valţ) de întins cleiul; 12) malaxor pentru clei; 13) presă hidraulică; 14) ferestrău circular de tivit; 15) maşină de şlefuit. Placaj 470 Placaj e de 90°, şi placaje stelate, Ia cari unghiul dintre aceste fibre poate fi de 60°, 45° sau 30° (v. fig. III). După natura adezivului folosit, se deosebesc placaje lipite cu cleiuri de proteine (cazeină, albumină) şi placaje lipite cu cleiuri de răşini sintetice, etc. După direcţia fibrelor straturilor exterioare, se deosebesc placaje longitudinale, placaje transversale şi placaje diagonale. După locul în care sînt folosite, placajele pot fi: placaje de interior, întrebuinţate la fabricarea mobilelor sau a tîmplăriei de binale, la amenajări interioare de caroserii, vagoane, etc., şi placaje de exterior, rezistente la apă şi la intemperii, întrebuinţate în special în construcţii de avioane, de maşini agricole sau de vagoane, în construcţii uşoare, în construcţii de silozuri, cofraje, etc. După formă, se deosebesc: placaje plane şi placaje mulate, iar după aspectul suprafeţei, placajele pot fi placaje netede şi placaje cu desene presate în relief. După tratamentele superficiale sau în profunzime a placajului semifinit, se deosebesc: placaje obişnuite, placaje cu feţe prelucrate, placaje tratate în profunzime, placaje cu forme particulare. Placajele obişnuite sînt, în general, placaje de interior, plane, cu feţe de esenţe indigene, lipite cu cleiuri de proteine sau de răşini sintetice. Placajele cu feţele prelucrate sînt placaje la cari una sau ambele feţe sînt acoperite, tratate sau finisate. Exemple: Placaj decorativ, care se obţine din placaj obişnuit, la care se lipesc pe o faţă foi de furnir cu textură foarte frumoasă (de ex. furnire exotice, ca mahon, păr african, etc.), dispuse în forme simetrice, iar pe faţa nevizibilă, furnir dintr-o specie comună (fag, paltin, etc.), pentru compensarea tensiunilor. E întrebuinţat pentru mobilă, lambriuri, căptuşeli de cabine, etc. Placaj acoperit cu hîrtie decorativă de imitaţie, care se obţine din placajul obişnuit, peste care se aplică, prin încleire, o hîrtie decorativă specială pe care se imprimă, fie textura şi culoarea lemnelor preţioase, exotice, fie textura şi culoarea marmorei, a pielii, etc. Are aceleaşi utilizări ca şi placajul decorativ. Placaj de imitaţie, la care imprimarea imitaţiilor se face direct pe placajul grunduit în prealabil, şi care are aceleaşi utilizări ca şi placajul decorativ. Placaj acoperit cu material textil, prin încleire, în scop decorativ. Cleiul trebuie să aibă viscozitate potrivită, astfel încît să nu iasă prin porii ţesăturii la exterior, la încleire. Placaj acoperit cu folii de mase plastice, în scopuri decorative, folosit pentru panouri uşoare pentru vitrine, etc. Placaje blindate, cari consistă din placaj de lemn avînd pe una sau pe ambele feţe cîte o foaie metalică subţire (tablă de oţel, de zinc, aluminiu, alamă, etc. cu grosimea de 0,4-0,5 mm). Se pretează la lipire, nituire, sudare, tăiere fa foarfece, matriţare, etc. şi au utilizări multiple în special în construcţia de avioane, de caroserii de autovehicule, vagoane, frigidere, aparate radiologice, ambalaje etanşe, recipiente. Placaj lăcuit, care se obţine prin şlefuirea mecanizată a placajului obişnuit şi acoperirea ulterioară cu un strat de lac (nitrolac, shellack sau alte răşini sintetice). E folosit la fabricarea mobilei, a cutiilor de radio, pentru diferite aparate, cabine, etc. Placaj cu desene imprimate în relief, în scop decorativ, pentru a fi folosit ca lambriuri şi pereţi despărţitori în vagoane de clasă, localuri, locuinţe, pentru caroserii de autovehicule, etc. Efectul decorativse realizează, fie prin imprimarea unui desen geometric în relief, prin piro-gravarea suprafeţei sau prin sablare, fie prin imprimare la cald şi presiuni mari, între plăci de oţel gravate cu negativul modelului respectiv, şi încălzite cu rezistenţe electrice. în funcţiune de tratamentul aplicat, placajele se numesc sablate, pirogravate sau imprimate. Placaje metalizate, cari se obţin prin împroşcarea cu praf de metal a placajului, sub presiunea de 6-**7 at. Particulele de metal cari părăsesc ajutajul aparatului de împroşcat cu viteză mare (circa 800 m/s) pătrund în porii lemnului, realizînd suprafeţe compacte şi rezistente la uzură. Metalizarea se face cu plumb, cu aluminiu, cupru, alamă. Placajele metalizate cu plumb se folosesc la căptuşirea cabinelor în cari se lucrează cu raze Roentgen. X i l o te c: Placaj plan, acoperit cu asbociment pe o faţă sau pe ambele feţe. Xilotecul are următoarele proprietăţi: e rezistent la umiditate, la apă, agenţi chimici, cu excepţia acizilor azotic şi clorhidric, e ignifug şi e termoizolant. Se foloseşte la căptuşeli interioare de cabine navale, pereţi, tavane, în încăperi umede, uşi de izolare, la instalaţii sanitare şi de climatizare. Placaje grafitate, cari au una sau ambele feţe şlefuite şi apoi grafitate. Placajele tratate în profunzime sînt placajele obţinute prin încleire din furnire impregnate în prealabil cu soluţii diferite, obţinîndu-se placaje cu proprietăţi cari depind denatura inrv pregnantului. Ele cuprind următoarele tipuri: Placaje ignifugate, a căror rezistenţă la aprindere e mărită. Placajul se poate ignifuga, fie prin impregnarea furnirelor prin imersiune în băi simple şi duble, înainte de încleire, obţinîndu-se totodată şi o antiseptizare, fie prin aplicarea unuia dintre următoarele procedee: tratamente aplicate materialului lemnos care intră în componenţa placajului înainte de fabricarea acestuia; tratamente aplicate în timpul procesului de fabricaţie; tratamente aplicate după fabricare. Placajele ignifugate sînt utilizate în construcţii de îmbarca-ţiuni, aeronautice, Ia decoruri, etc. Placaje antiseptizate, cari se obţin prin tra- * tare cu fungicide sau insecticide solubile în apă, prin imer-^ siunea furnirelor în băi. Ele sînt cele cari — urmînd să fie utilizate în-anumite condiţii de microclimat sau de climat (umiditate, temperatură înaltă) — trebuie protejate contra insectelor şi a ciupercilor. Placaj bachelizat, care se obţine din furnire impregnate cu răşini fenolice, şi poate fi utilizat pentru construcţii navale, aeronautice, construcţii de maşini şi cofraje de inventar, datorită rezistenţei mari la umezeală şi la intemperii. Placaj colorat, care se obţine din lemn impregnat cu substanţe colorante, la presiune normală sau înaltă. Placajele cu forme particulare pot fi tubulare, mulate, * curbate, etc. Exemple: Placaje curbe, cari pot avea curbura într-un singur plan sau în două plane şi raze de curbură diferite după necesităţi. Ele se obţin prin încleirea la rece a foilor de placaj, în prese cu forme, şi se folosesc la acoperirea tavanelor de vagoane, de tramvaie, ori pentru funduri şi spătare de scaune. Placaj mulat, care poate avea curburi într-un plan sau în două plane. El se obţine prin încleirea şi presarea concomitentă a mai multor straturi de furnir, între matriţe rigide sau în matriţe cu contramatriţe elastice. Placajul mulat se ///. Placa] stelat din şase straturi de furnir, straturi de furnir. Placaj 471 p,acaJ întrebuinţează la construcţiile de îmbarcaţiuni uşoare, de celule uşoare de avion, ca părţi de mobilier şi scaune, cutii de radio şi televizoare etc. Placaj profilat, care are pe faţă anumite profiluri, baghete, rifluri, etc., realizate prin presare. E utilizat pentru formarea de elemente decorative, în construcţii. Placaje cu profiluri închise, circulare sau ovale, cari se fabrică prin procedee speciale, adecvate formei impuse de utilizare. Exemplede produse din placaj cu profiluri închise sînt: tuburile de placaj (v. mai jos); cutii, casete, valize, butoaie (v. sub Butoi), etc. Tuburile de placaj, cari se utilizează în lucrări hidrotehnice, pentru lichide corozive, transporturi hidraulice şi pneumatice, etc., se obţin din placaj asimetric compus din două straturi, de obicei cu grosimea de 1,75 mm, înnădit în prelungire la maşini, speciale, cari produc tronsoane de 6 m. După utilizare, condiţionată de proprietăţile obţinute prin modul de fabricare, se deosebesc: placaje pentru utilizări uzuale, folosite de exemplu la fabricarea mobilelor sau a tîmplăriei de binale, şi placaje pentru utilizări particulare. Placaje pentru scopuri particulare sînt următoarele tipuri: Placaj de aviaţie, care e încleit cu cleiuri fenol-formaldehidice în formă de film. El se fabrică, de obicei, în foi de 1100x1100 mm sau mai mari, cu grosimi cuprinse între 1 şi 12 mm. Mai mult utilizate sînt cele cu grosimea pînă la 1,5 mm, din trei straturi, cele de 2,5 mm, din cinci straturi, şi cele de 3, 4 şi 5 mm, din cinci sau şapte straturi. Placaje armate, cari sînt compuse din furnire şi avînd pe una ori pe ambele feţe, sau în interior, straturi de ţesături metalice aşezate între straturile de furnir. Uneori se folosesc şi ţesături textile. Datorită armării cu ţesătură metalică, rezistenţa de rupere la tracţiune poate atinge valoarea de 2000 kgf/cm2. Placajul armat poate fi plan, curb sau canelat, iar suprafaţa sa poate' fi netedă, rugoasă, lustruită sau ornamentată. Placajele cu armatură metalică pot fi utilizate: ca rezistenţă electrică pentru încălzirea placajului, obţinîn-du-se panouri radiante de căldură uniformă şi constantă (pînă la 80°), cari pot fi utilizate la construcţii de sere, clocitori, cum şi Ia încălzirea centrală prin plafon; ca suport pentru un adeziv fenolic şi încălzirea peliculei de încleire, în vederea polimerizării răşinii. Placajele armate sînt întrebuinţate la pereţi despărţitori în construcţii de avioane şi la lucrări de suprastructură a navelor. Placaj termoizolant: Placaj compus din două foi de furnir de faţă, cari se lipesc pe o placă (miez) uscată de muşchi (sfagnum) sau de alt material termoizolant. E folosit la construcţii edilitare, ca izolator (a tavane. Placaj pentru acoperişuri: Placaj obişnuit, pe faţa căruia e aplicat un strat de bitum, acoperit apoi cu un strat de carton asfaltat. Serveşte ca plăci acoperitoare la clădiri provizorii, baracamente, etc. Placaj ondulat, pentru învelitori: Placaj de exterior, ondulat, acoperit cu carton de asbest, cu asbociment, cu praf de asbest înglobat în răşină,—sau un placaj ondulat, acoperit cu vopsele ignifuge. E utilizat ca material pentru învelitori de construcţii industriale. Placaj pentru cofraje: Placaj de exterior, rezistent Ia acţiunea apei şi la intemperii, încleit cu film de bachelită, care are pe suprafeţele exterioare una sau două foi de film de bachelită de tip obişnuit sau de tip tegotex. Se produc două tipuri de astfel de placaj; placaj neprotejat la exterior, permiţînd pînă la 30 de reutilizări, şi placaj protejat (prin aplicare de pelicule de răşini sintetice), care permite pînă la 50***60 de reutilizări. Prin utilizarea placajului pentru cofraje se realizează panouri rezistente la reacţiile chimice ale betonului, cari permit economii mari de manoperă prin eliminarea operaţiilor de finisare (tencuire, gletuire), cum şi prin o manipulare rapidă şi uşoară. _ î. Placaj. 2. Arh., Cs.: Căptuşeală executată din plăci de piatră naturală sau artificială, care acoperă feţele văzute verticale sau înclinate ale unui element de construcţie sau de arhitectură (perete, soclu, stîlp), pentru a le da un aspect mai agreabil, a realiza motive decorative sau a le apăra de acţiunea agenţilor exteriori. După poziţia lor, placajele pot fi interioare sau exterioare. Elementele unui placaj sînt fixate pe faţa elementului-suport, fie numai printr-un strat de mortar sau de adeziv sintetic, fie şi cu ajutorul unor piese speciale metalice, numite agrafe (v. Agrafă 2). Plăcile unui placaj se aşază astfel, încît să fie în acel,aşi plan (afară de eventualele ieşinduri arhitectonice) şi să aibă rosturile cît mai strîmte. Rosturile se umplu cu mortar (de obicei de ciment) sau cu adeziv şi se finisează în diferite feluri (proeminent, adîncit, neted, etc.). Din punctul de vedere al materialului de execuţie, se folosesc curent tipurile de placaje descrise mai jos. Placajele de beton decorativ se execută din plăci prefabricate de beton simplu, mai rar de beton armat, confecţionate şi prelucrate astfel, încît faţa văzută a lor să prezinte un aspect decorativ. Sînt foiosite atît la interiorul clădirilor, cît şi la exteriorul acestora. Placajele de plăci de beton decorativ prezintă calităţi asemănătoare cu ale celor de piatră naturală, dar sînt mult mai ieftine decît acestea. Se folosesc plăci neprelucrate după decofrare, dar cari sînt confecţionate astfel, încît faţa văzută a lor să fie netedă, sau plăci a căror faţă văzută e prelucrată după decofrare, pentru a căpăta un aspect decorativ. De asemenea, plăcile pot fi simple (cu secţiunea dreptunghiulară) sau fasonate cu rebor-duri pe faţa posterioară (cu secţiunea în formă de L sau Q. V. şi sub Placă de beton pentru placaje. Placajele de beton prezintă avantajele că pot constitui cofraje pierdute şi permit aşezarea unei termoizolaţii între peretele de zidărie şi placaj. Aceasta poate fi lipită pe faţa posterioară a plăcilor sau poate constitui stratul-suport al plăcilor, care e executat din beton uşor. La placajele executate din plăci cu reborduri, termoizolaţia se aşază între acestea, dar trebuie avută în vedere posibilitatea apariţiei umezelii pe faţa placajului, în dreptul reborduri lor, deoarece acestea constituie punţi termice. Cînd placajul constituie un cofraj pierdut, pentru pereţi de beton monolit, el trebuie executat cu rosturi elastice, pentru a evita deteriorarea lui datorită deformaţiilorulterioare(contracţiuneşi curgere lentă), inegale, ale celor două betoane de vîrste diferite. De asemenea, trebuie să se dea atenţie deosebită trecerii vaporilor de apă prin pereţii clădirii, deoarece plăcile placajului sînt mai impermeabile decît betonul monolit (în special dacă sînt şi hidro-fobizate la suprafaţă). Rosturile placajelor de beton trebuie să fie cît mai strîmte (de ce! mult 5 mm) şi să fie umplute cu un mortar elastic, permeabil pentru aer. Placajele de beton pot fi executate, fie după executarea zidăriei, în acelaşi mod ca placajele de piatră, fie concomitent cu zidăria. V. sub Zidărie placată. Placajele de materiale ceramice se execută din produse ceramice în formă de blocuri (cărămizi) sau de plăci de diferite forme. Placajele de cărămidă sînt folosite în special pentru finisaje exterioare, deoarece sînt durabile, reclamă lucrări de întreţinere la intervale de timp foarte mari, măresc calităţile izolante alezidurilor pe cari sînt aplicate şi au aspect plăcut. Pot fi executate fie din cărămizi dublu presate, fie din cărămizi speciale pentru placaj. Placajele de cărămizi dublu presate se execută din cărămizi de formă regulată, fără crăpături sau spărturi. Placajul poate fi executat concomitent cu zidăria, sau ulterior, după executarea zidăriei de rezistenţă. V. sub Zidărie placată. Placaj 472 Placaj Placajele de cărămizi pentru placaj se execută după terminarea zidăriei de rezistenţă, folosind cărămizi de forme şi dimensiuni speciale. V. sub Zidărie placată. Placajele de plăci ceramice de faţadă se execută din plăci ceramice, smălţuite sau nesmălţuite, fasonate cu reborduri pe faţa posterioară (ca şi cahlele pentru sobe) şi cu faţa aparentă netedă sau cu diferite motive ornamentale în relief, ori prelucrată astfel, încît să imite aspectul pietrelor naturale (cioplită fin sau semifin, buciardată, şpiţuită, piep-tenată, etc.)- V. sub Zidărie placată. Placajele de plăci de faianţă sînt folosite în u-'.ele încăperi ale clădirilor de locuit şi social-culturale (băi, bucătarii, coridoare şi săli de spitale, restaurante, cantine, laboratoare, magazine alimentare, etc.). cum şi în unele hale industriale sau depozite, ori în încăperile clădirilor anexe ale acestora. în încăperile în cari există condiţii neobişnuite (de ex.: agresivitate chimică, şocuri termice, etc.), placajele de plăci de faianţă se folosesc numai după efectuarea unor încercări sau experimentări prealabile pentru determinarea modului de comportare a lor. Aceste placaje nu pot fi folosite în încăperi industriale în cari sînt adăpostite utilaje cari produc trepidaţii sau vibraţii. Piăcile de faianţă se fixează pe pereţi, fie cu ajutorul unui strat (cu grosimea de 1.5—2.,5 cm) de mortar de ciment (cu dozajul de 1 : 1***1 : 2), plastifiat cu adaus de var, fie cu ajutorul unui strat de adeziv sintetic (preparat din mase plastice). I.i primul caz, pereţii de zidărie nu sînt tencuiţi în prealabil. Sjprafaţa suportului trebuie să fie uscată, lipsită de resturi de mortar şi de praf. Cînd pereţii sînt vechi, tencuiala acestora se îndepărtează pînă la cărămidă. Cînd suportul placajului e executat din lemn sau din metal (de ex. stîlpi sau grinzi), suprafaţa acestuia se acoperă cu o plasă de rabiţ, montată pe o reţea de oţel-beton, peste care se aplică un strat de mortar de ciment (1: 3) cu adaus de var ca plastifiant, care se lasă să se întărească fără a-l netezi. Cînd pereţii sînt executaţi din beton trebuie ca suprafaţa pe care se aplică placajul să fie şpiţuită, pentru a o face rugoasă. Pentru mărirea aderenţei dintre stratul de mortar pe care se aşază plăcile de faianţă şi suportul placajului, se recomandă ca suprafaţa suportului să fie şpriţuită cu lapte de ciment. Cînd placajul se fixează cu adezivi sintetici, suportul trebuie să aibă suprafaţa uscată şi netezită cu un strat de tencuială sau să fie constituit din beton. Adezivul se aplică pe suprafaţa suportului în două straturi subţiri: primul continuu şi neted, servind drept strat de bază şi de hidroizoiaţie, iar al doilea cu şpaclu! cu dinţi, după uscarea completă a celui aplicat anterior, servind la lipirea plăcilor. Cînd placajul de faianţă se apI i-că în încăperi cu umiditate mai mare decît 75% (de ex.: băi, spălători i, etc.) trebuie ca pereţii şi pardoselile acestora să fie hidro-izolate. Plăcile de faianţă pot fi aşezate pe perete cu rosturi continue, în ambelesensuri, sau cu rosturile b) mon-zidărie; /. Montarea plăcilor de faianţă, o) montare cu rosturi verticale alternate tare cu rosturi verticale continue; 1) 2) strat de mortar pentru fixarea plăcilor; 3) tencuiala peretelui; 4) plăci obişnuite; 5) piese de cornişă; 6) placă de soclu; 7) scafă. orizontale continue şi cu cele verticale alternate (v. fig, /). Rosturile orizontale trebuie să fie în prelungire şi în linie dreaptă, şi să aibă lăţimea uniformă de 0,5 mm, iar cele verticale trebuie să fie pe aceeaşi linie dreaptă şi să aibă lăţimea de cel mult 1 mm. Placajele de faianţă se pot executa pe întreaga înălţime a peretelui, sau numai pînă la o anumită înălţime (circa 1,5*-1,8m). Partea inferioară a placajului poate fi racordată cu pardoseala printr-o scafă (de beton sau de faianţă), printr-o plintă (executată tot din plăci de faianţă) sau se poate termina direct pe pardoseală. Partea superioară a placajului se poate termina cu un rînd de plăci cu muchia superioară rotunjită sau cu o consolă executată din piese speciale de faianţă. La unghiurile ieşinde ale suportului se folosesc plăci cu o margine rotunjită, iar la unghiurile intrînde se folosesc plăci speciale. Uneori, se folosesc piese speciale de faianţă, de aceeaşi culoare cu a restului placajului sau colorate diferit, netede sau cu diferite reliefuri, pentru a forma motive ornamentale. După 24 de ore de la terminarea montării plăcilor, se execută umplerea rosturilor cu ciment alb, cu.ajutorul unei pensule cu păr moale şi al unui şpaclu de material plastic. Placajele de plăci de gresie ceramică se execută din plăci de diferite forme şi dimensiuni, fabricate din gresie ceramică obişnuită sau antiacidă. V. sub Gresie ceramică, şi sub Placă de gresie ceramică. Placajele de gresie ceramică se folosesc şi la exteriorul clădirilor şi se montează la fel ca cele de faianţă. Pentru a mări productivitatea muncii şi a micşora preţul de cost al acestor placaje se folosesc panouri prefabricate, confecţionate prin lipirea plăcilor mijlocii şi mici de gresie ceramică, pe o foaie de hîrtie, cari se lipesc pe suprafeţele de placat. Pentru a uşura alinierea şi intersecţiunea perfectă a rosturi lor, panouri le sînt marcate cu repere. Fixarea pe perete a panourilor prefabricate de gresie ceramică se poate executa fie cu mortar de ciment (cu sau fără adausuri), fie cu adezivi pe bază de cauciuc sau de materiale plastice, sau cu adezivi, respectiv mortare, mixte, preparate cu doi componenţi. Fixarea cu mortar de ciment se execută după două procedee. Primul procedeu consistă în următoarele: se aplică pe perete un strat de grund de tencuială, perfect plan, care se lasă să se întărească 24 de ore; se presară pe spatele panourilor praf de ciment, apoi se aşterne un strat subţire de mortar, preparat cu un plastifiant, se aplică panoul pe grund şi se netezeşte. Al doilea procedeu consistă în aşiernerea stratului de mortar direct peste grund şi în aplicarea panourilor de plăci fără o umezire prealabilă. Fixarea panourilor cu adezivi pe bază de cauciuc sau de mase plastice se foloseşte actualmente în special pentru placaje interioare, deoarece nu se cunoaşte suficient rezistenţa în timp la intemperii a acestor produse. Procedeul consistă în următoarele: peste grundul perfect plan, uscat şi lipsit de praf, se aşterne.un strat subţire de adeziv, cu ajutorul unui şpaclu cu dinţi; apoi se aplică panourile de plăci de gresie, fâră altă pregătire, netezind şi ciocănind uşor plăcile/Dacă adezivul conţine substanţe uşor volatile, se recomandă ca închiderea rosturilor să se execute după cîteva zile, pentru ca solventul să se evapore şi adezivul să capete rezistenţa necesară. Fixarea panourilor cu adezivi micşti prezintă avantajul că poate fi folosită şi cînd grundul e proaspăt şi încă moale. Aceşti adezivi sînt alcătuiţi dintr-un material plastic, ciment şi apă. Materialul plastic se umflă prin adăugarea apei, se întăreşte ulterior prin pierderea apei şi rezistă bine la umezeală. Cimentul absoarbe repede apa din dispersiunea de material plastic şi se hidratează. Lipsa unui solvent volatil înlătură pericolul de incendiu. Adezivii micşti se aplică la fel ca cei unitari, cu şpaclul cu dinţi. Placajul poate fi rostuit imediat sau mai tîrziu. Placajele de piatră naturală se execută din plăci de diferite grosimi, fasonate din blocuri de piatră naturală, şi cari Flacardă 473 Placare pot avea faţă văzută brută sau prelucrată în diferite feluri (rustică, şpiţuită, gradinată, buciardată, ferestruită, lustruită, etc.). Aceste placaje sînt cele mai adecvate, atît din punctul de vedere estetic, cît şi din punctul de vedere al rezistenţei în timp la diferitele solicitări exterioare. Prezintă însă dezavantajele că sînt grele şi reclamă o cantitate prea mare de muncă, pentru fasonarea plăcilor şi punerea lor în lucru. Din această cauză, ele sînt folosite în special pentru clădiri monumentale sau numai pentru anumite părţi ale clădirilor (de ex.: soclu, brîuri, ancadramente, cornişe, etc.), fiind înlocuite din ce în ce mai mult cu placaje de plăci de beton. Executarea placajelor se poate face concomitent cu executarea zidăriei-suport sau ulterior, după terminarea acesteia. V. sub Zidărie placată. Placajele de sticlă se execută din plăci fabricate din sticlă opaxit (v.) de diferite dimensiuni. Aceste placaje sînt folosite atît la interiorul, cît şi la exteriorul clădirilor, datorită calităţilor sticlei opaxit: rezistenţă la agenţii chimici (afară de acidul fiuornidric); rezistenţă mare la compresiune; modul de elasticitate destul de mare; nu prezintă pericol de exfo-liere; se montează uşor, prelucrîndu-se în formele necesare cu unelte simple (se taie cu orice unealtă de tăiat geamuri şi se găureşte cu burghie Widia cu trei tăişuri, pentru găuri cu diametrul pînă la 10 mm, ori cu burghie tubulare sau cu compasuri cu tăiş Widia, pentru găuri pînă la 150 mm); realizează o înviorare plăcută a faţadelor, atît prin colorit, cît şi prin liniile rosturilor (în funcţiune de dimensiunile plăcilor); menţine curăţenia faţadelor, evitînd formarea de „perdele de murdărie", deoarece praful şi funinginea depuse din. aer sînt spălate uşor de apa ploilor; nu reclamă întreţinere costisitoare, în .cazul unei execuţii corecte; calităţile placajului se menţin, chiar cînd suprafaţa plăcilor se deteriorează (prin zgî-rieresau lovire), deoarece placa de sticlă constituie o glazură de grosime mare, Elesîntdeo-sebit de adecvate pentru spitale, bucătării, întreprinderi de produse-alimentare, magazine, săli de ghişete, hall-uri de gări şi de hoteluri, şcoli, săii de cursuri, căminepentru copii, etc. Montarea plăcilor mari de sticlă opaxit pe faţa elementelor-suport se execută cu mortarde ciment sau cu chit special . Montarea cu mortar de%ciment (v. fig. //) se foloseşte pentru plăci cu dimensiuni pînă la 30x X 30 cm. Zidăria care se plachează trebuie curăţită în prealabiI de tencu ială şi de praf. înainte de montare se aplică pe spatele plăcilor un strat (1,5*--2. mm) de emulsie bituminoasă, peste care se presară II. Montarea plăcilor de sticlă opaxit. o) montare cu mortar de ciment; b) montare cu chit special; c) montare de siguranţă; 7) zidărie ; 2) placă de sticlă opaxit; 3) strat de bitum ; 4) strat de mortar, pentru fixarea plăcilor ; 5) tencuială de ciment, întărită; 6) strat de chit special, pentru fixarea plăcilor; 7) material de colmatare a rosturilor; 8) diblu de lemn; 9) garnitură de cauciuc; 10) şaibă de metal; 11) şurub de oglindă. ciment uscat sau un amestec uscat de ciment şi nisip (1:5). După 3---8 ore, plăcile se aşază pe stratul de mortar de ciment (1:5), de 1,5 cm grosime, aplicat pe zidăria peretelui. Pentru obţinerea de rosturi regulate (cu lăţimea de 2-**3 mm), se folosesc pene de lemn cari se scot după 4---6 ore. Tratamentul bituminos aplicat pe spatele plăcilor formează un strat elastic între plăci şi mortarul întărit, şi se recomandă să nu se renunţe la el decît cînd se apreciază că poate lipsi. în acest caz, se recomandă să se folosească un mortar de trass şi var (1:4). Montarea cu chit special (v. fig. II b) se foloseşte pentru panouri cu dimensiuni pînă la circa 100x120 cm. în acest caz, suprafaţa-suport a placajului e constituită dintr-o tencuială de ciment sciivisită, uscată, perfect plană şi netedă. Se recomandă ca această .suprafaţă să fie tratată cu o soluţie specială de amorsare. Chitul de lipire a plăcilor se aplică în strat subţire (cu grosimea de circa 2 mm), atît pe suprafaţa-suport, cît şi pe spatele plăcilor. Cînd se folosesc plăci cu dimensiuni mai mari trebuie să se realizeze şi o fixare de siguranţă a plăcilor, cu ajutorul şuruburilor (v. fig. II c).—• La ambele sisteme de montare, rostuirea se execută cu chit elastic, alb sau colorat. Cînd plăcile nu sînt supuse la solicitări mari, se poate folosi şi un mortar alcătuit din o parte ciment şi 2-*-3 părţi făină de piatră. înainte de rostuire, trebuie să se cureţe rosturi le de mortar sau de chit pe o adîncime egală cu grosimea plăcilor. Placajele de sticlă opaxit se pot executa şi din plăci cu dimensiuni mici (pînă la 20x20 mm sau chiar 10x10 mm), realizîndu-se mozaicuri de sticlă, cari combină calităţile sticlei ca material de placare, cu efectul decorativ al mozaicurilor mărunte policrome. în vederea măririi productivităţii muncii, mozaicurile de sticlă se execută din panouri prefabricate, confecţionate prin lipirea plăcilor mici de sticlă pe o foaie de hîrtie, cari sînt lipite apoi pe elementul-suport (zidărie tencuită sau perete de beton), ca şi placajele executate din panouri de gresie ceramică. î. Placardâ, pl. placarde. Poligr.: Afiş pentru o durată mai lungă, avînd un conţinut care interesează mai mult timp, avînd numai text, sau text şi ilustraţii, încadrat sau nu.cu ornamente formate din linii sau chenare. Titlurile principale ale placardelor se scot în evidenţă printr-un caracter de literă mai accentuat, de obicei prin majuscule, iar restul textului se tipăreşte cu un corp mai mic, din acelaşi caracter de literă. Pentru ornamentarea şi evidenţierea textului, titlurile, chenarele şi liniile pot fi tipărite şi în altă culoare, sau se pot folosi iniţiale (prima literă a unui cuvînt) avînd un corp mult mai mare decît celelalte litere şi putînd fi de alt caracter şi din altă familie. Placardele, în special cele cari servesc, ca material didactic, se copiază, de obicei, pe mucava, în tipar * policrom, şi, eventual, se bordează cu hîrtie albă sau colorată, se lipesc la marginea de sus şi de jos pe vergele de lemn şi se agaţă de pereţi cu şnur sau cu agrafe. Sînt considerate placarde şi reclamele sau avizele tipărite . pe carton neîmbrăcat, ajustate numai de jur împrejur cu maşina de tăiat sau de stanţat şi şnuruite. 2. Placare. 1. Tehn., Metg., Mett.: Acoperirea unei feţe sau a mai multor feţe văzute ale unui element de construcţie, de arhitectură, de tîmplărie, ori ale unui obiect metalic finit ori semifabricat sau ale unui material metalic, cu un strat de material de altă natură (de ex.: material metalic, masă plastică, lemn), pentru a le proteja, pentru a le da un aspect mai agreabil, etc. Exemple: Placarea cu material metalic se efectuează prin diferite procedee, cele mai uzuale fiind cele descrise mai jos. Cînd se efectuează placarea unui material metalic cu un alt material metalic, între materialul de bază şi materialul Placare 474 Placare de acoperire apar unu sau mai multe straturi intermediare, formate din diferite faze, cu caracteristici de duritate şi de rezistenţă, cari depind de natura celor două metale şi de procedeul de placare aplicat. Placarea prin presare simpla se execută aşezînd, pe suprafaţa asprită şi perfect curată a pieselor de placat, foiţe metalice, şi apoi supunînd totul presării, de obicei la rece, uneori la cald. Procedeul a fost mult timp folosit şi e încă folosit la aurirea (cu foiţe sau cu tablă subţire de aur) a obiectelor de cupru ori de alamă (de ex. bijuterii), sau de alte metale şi aliaje (de ex. placarea cu aur a armelor). Placarea prin extrudare n prese obişnuite de extrudare se apIică la profiluri şi bare (de ex.: aluminiu pe oţel moale). Bara sau materialul profilat obţinute astfel, acoperite cu aluminiu pur, pot fi folosite la fabricarea altor piese, prin presare la cald sau la rece. Placarea prin laminare se aplică la foi şi se execută prin laminarea simultană a celor două materiale, de obicei la cald, luînd măsuri pentru ca suprafeţele în contact să nu se oxideze. Pentru evitarea oxidării, uneori cele două plăci suprapuse sînt îmbrăcate într-un înveliş de tablă subţire şi ansamblul se încălzeşte pînă la temperatura de laminare şi se laminează în pachet; după primele treceri prin laminor, învelişul se scoate prin exfoliere. Alteori tablele se sudează la margini sau se încălzesc în cuptoare cu atmosferă protectoare, neoxidantă. în cazul tablelor bimetalice, metalul acoperitor se poate aplica pe o singură faţă sau pe ambele feţe ale miezului. Placarea prin turnare se poate realiza în următoarele două variante: cînd temperatura de topire a metalului de acoperit e mai joasă decît cea a metalului acoperitor, ultimul se aşază în forme metalice (cochilii), în plăci sau în foi cu grosimea dorită, şi în interiorul cavităţii (formei secundare), formate astfel se toarnă metalul sau aliajul acoperitor; cînd situaţia e inversă, metalul acoperitor se toarnă în jurul miezului. Bimetalul turnat, astfel rezultat (lingou), se laminează în brame, apoi se relaminează în table, benzi, bare. Procedeul e foarte bun, cînd stratul de aliaj intermediar format nu e casant. Placarea prin lipire se aplică la metalele sau la aliajele cari nu se aliază direct între ele: metalul de lipit, acoperit bine cu un fondant (borax), se aşază peste materiaful de acoperit şi totul se trece prin laminor; cele două metale (sau metalul acoperitor şi aliajul acoperit) neformînd între ele un aliaj, se lipesc mecanic (de ex. placarea cu cupru a oţelului, în prealabil cositorit sau nichelat). Placarea prin sudare se realizează aplicînd metalul acoperitor prin sudare pe suprafaţa metalului (aliajului) de acoperit; apoi totul se laminează ia cald. în cazul placării cu plumb, plumbul poate fi aplicat chiar cu ciocanul de lipit. Alte procedee de placare sînt: depunerea metalului acoperitor pe suprafaţa metalului (aliajului) de acoperit, fie prin imersiune, fie pe cale electrolitică, urmată de laminarea bimetalului rezultat, în semifabricatele dorite; aplicarea unui tratament termochimic de difuziune, prin care se îmbogăţesc straturile superficiale ale metalului de acoperit cu anumite elemente, urmată de laminarea la cald. Placarea cu mase plastice, aplicată de cele mai multe ori, e placarea care se execută cu plăci de policlorură de vinii de 0,8***2 mm, în general neplastifiată (vinidur), în special pentru căptuşirea recipientelor pentru produse comestibile. Foile plastifiate nu se folosesc decît în cazuri speciale, alegîndu-se un plastifiant care să nu fie extras sau să reacţioneze cu substanţele cu cari vine în contact. Plăcile de vinidur pot fi prelucrate astfel, încît să ia forma recipientului pe care-l căptuşesc, pot fi îndoite, tăiate cu feres-trăul, polizate, apoi sudate, sau pot fi prinse cu buloane ale căror capete sînt acoperite ulterior cu lac. Lipirea foilor de policlorură de vinii pe diverse suporturi se face cu un adeziv, de exemplu cu o soluţie de copolimeri de clorură si acetat de viniI, în toluen-acetonă. înaintea lipim plăcilor h 1 de masă plastică, e necesară 7r-^o ^ ■ /■—— 2 [, 3 o pregătire a suprafeţelor ¥///////!/'//.■, '/?//y^y/y/7/ recipientelor (decapare pentru cele metalice, chituire şi şlefuire pentru cele de beton). Asamblarea plăcilor pentru acoperire se face în modurile indicate în fig. /. Deoarece acoperirea cu plăci de mase plastice prezintă dezavantajul unei prelucrări dificile, modelarea foilor după forma diferiţelor recipiente, cum şi sudarea foilor între ele şi lipirea pe suprafeţe prezentînd uneori mari dificultăţi, mai recent se aplică un nou procedeu de placaref prin pulverizarea la cald a maselor plastice sub forma de plas-tisoli sau de pulberi. Principiul pulverizării la cald consistă în faptul că materialul de acoperire fin pulverizat e încălzit pînă cînd se înmoaie II. Instalaţie pentru pulverizarea la cald a plastisolilor vinilici. I) pistol pentru pulverizare la cald ; 2) rezervor de plastisol; 3) de la sursa de aer comprimat; 4) sursa de gaz combustibil (acetilenă); 5) filtru de aer; 6) reductor de presiune. şi apoi e aplicat prin pulverizare pe suport, unde se întăreşte imediat, transformîndu-se într-un strat foarte aderent, care -3 %y77////A- '(/////////& 3Z b3 I. Moduri de asamblare a plăcilor de mase plastice, pentru plecare, ai şi o*) prin suprapunere şi sudare; bx, bz şi b3) prin sudare şi acoperirea cu fîşie de material a cusăturii de sudură; 1) material-suport; 2) placă de masă plastică; 3) cusătura de sudură; 4) fîşie de acoperire de protecţie. Placare 475 Placa curbă a luat perfect forma recipientului. Pelicula obţinută astfel are proprietăţi fizice şi mecanice excelente, fiind compactă, fără pori, şi complet impermeabi lă. Aparatul specific folosit e un pistol de pulverizare, similar celui pentru aplicarea soluţiilor de lacuri. Pe parcursul dintre ieşirea din aparatul de pulverizare pînă la aplicarea pe suport materialul pulverizat e încălzit cu ajutorul unei flăcări. încălzirea se face astfel, încît mate-rialulsăse topească fără să se degradeze. Instalaţia de pulverizare a maselor plastice sub formă de plastisoli e cea reprezentată în fig. //, iar pistolul de pulverizare e reprezentată în fig. III. Instalaţia pentru pulverizarea maselor plastice sub forma de pulberi e asemănătoare celei pentru pulverizarea plastisolilor, cu diferenţa că pulberea e transportată la duza de pulverizare prin aspiraţia produsă de aerul folosit la ardere. Aparatul pentru pulverizare la cald e reprezentat în fig. IV. Afară de pol i-cloruradevinii se mai pot aplica, prin pulverizare la cald, poliamî-dele, polimetacri-latul de metil, polietilena, etc. 1. Placare. 2. Ind. lemn.: Sin. Furniruire (v.). 2. Placat. Tehn.: Calitatea unui element de construcţie, dear-hitectură, detîm-plărie, sau a unui alt obiect format dintr-un anumit material, de a avea aplicat la^suprafaţă un strat de material, de obicei de calitate superioară. V. şî sub Placare 1. s. Placat, pl. placate. Poligr.: Afiş ilustrat, policrom, tipărit în special prin procedeul offset (v.), constituind un important mijloc de, publicitate. De multe ori e considerat lucrare de artă; originalul lui e executat, în general, de un artist grafician. Literele speciale, de corp mare, cari servesc la tipărirea placatelor, cînd acestea au text cules şi se tipăresc în tipar înalt, se execută din lemn, cu ajutorul unui şablon şi, uneori, au o formă stilizată. Pot fi folosite şi ca iniţiale la tipărirea placardelor (v.). 4. Placa. pl. plăci. 1. Rez. mat.: Corp solid, generat prin mişcarea unui segment de dreaptă (eventual deformabil), normal pe o suprafaţă plană sau curbă, astfel încît mijlocul lui se găseşte mereu pe această suprafaţă. 5. ~ curba. Rez. mat.: Placă (v. Placă 1) generată prin mişcarea unui segment de dreaptă, perpendicular pe o suprafaţă curbă. Se deosebesc: plăci curbe groase şi plăci curbe subţiri. Placa curbă groasă are grosimea de acelaşi ordin c'e mărime ca şi^ celelalte două dimensiuni cuprinse în suprafaţa mediană. în acest caz nu se mai pot aplica metodele de calcul ale rezistenţei materialelor şi ipoteza simplificatoare a lui Love. Calculul plăcilor curbe groase după metodele teoriei elasticităţii prezintă dificultăţi mari din punctul de vedere matematic. De aceea nu se pot folosi decît metode aproximative, de la caz la caz. Pînă în prezent se cunosc foarte puţine studii exacte în această direcţie. Se menţionează, în special, cazul cilindrilor circulari groşi, acţionaţi de sarcini axial simetrice sau al pjăcilor curbe groase de rotaţie, acţionate de astfel de sarcini. în cazul unui astfel de cilindru circular cu lungime infinită se obţine o stare de deformaţie plană. Placa curbă subţire are grosimea mica în raport cu celelalte două dimensiuni, şi e folosită în construcţii (acoperişuri de hale industriale, săli de expoziţii şi de sport, rezervoare, turnuri de răcire, garaje, remize, etc.), în aviaţie, în construcţia de maşini şi în construcţii navale, etc. — Sin, (impropriu) Pînză subţire, Suprafaţă autoportantă. Placa curbă e considerată subţire dacă raportul S/r^î/lO, în care S e grosimea plăcii, iar r e raza minimă de curbură. Ea e unic determinată, din punctul de vedere geometric, dacă se precizează forma suprafeţei mediane* grosimea în orice punct şi forma conturului. Suprafaţa mediană a plăcii e locul punctelor cari împart grosimea ei în două părţi egale. Grosimea plăcii se măsoară după normala în fiecare punct |a suprafaţa mediană. Plăcile curbe subţiri pot fi clasificate după forma suprafeţei mediane: suprafeţe cu dublă curbură oarecare, suprafeţe de rotaţie, suprafeţe cilindrice, suprafeţe de translaţie, suprafeţe cu două directoare şi cu plan director, suprafeţe riglate, suprafeţe prismatice şi poliedrice. Ecuaţiile generale definind starea de eforturi şi de deformaţii pot fi stabilite pe diferite căi şi în diferite sisteme de axe de coordonate. Ipotezele de calcul simplificatoare cari stau la baza teoriei sînt următoarele: a) Materialul e continuu, omogen şi isotrop. b) Materialul lucrează numai în faza elastică, avînd acelaşi modul de elasticitate la întindere şi la compresiune. c) Deformaţiile elastice sînt mici în raport cu grosimea plăcii. d) Normala la suprafaţa mediană înainte de deformaţie rămîne normală la suprafaţă şi după deformaţie (ipoteza Love-Kirchhoff. echivalentă ipotezei secţiunilor plane a lui Bernoulli, de la grinzile drepte). UI. Pistol pentru pulverizarea la cald a plasti-solilor. 1) ac de admisiune ; 2) duză de admisiune; 3) duză pentru aer; 4) inel posterior; 5) corpul pistolului; 6) carcasă pentru acul cu canal; 7) piuliţa acului; 8) resortul acului; 9) şurub de închidere a acului; 10) şurub de reglare; 11) şurub de închidere a ventilului; 12) presgarnitura acului; 13) presgarnitura ventilului; 14) şaibă de etanşare ; 15) ventil; 16) trăgaci ; 17) axul trăgaciului; 18) acul ventilului; 19) legătura cu sursa de aer; 20) cap de ardere; 21) coroana duzei; 22) sită de siguranţă; 23) tub de admisiune; 24) carcasa regulatorului de aer; 25) duza injectorului; 26) tub injector; 27) legătura pentru tubul de gaz combustibil; 28) robinet; 29) şurub de siguranţă; 30) purtătorul capului de ardere; 31) tubul duzei; 32) legătura cu tubul de admisiune a plastisolului; 33) cheie pentru coroana duzei. IV. Pistol pentru pulverizarea la cald a maselor plastice pulverulente. I) duză de pulverizare; 2) tubul duzei; 3) piesă de izolare; 4) corp principal; 5) carcasă pentru acul cu canal inelar; 6) rezervor pentru material; 7) şurub de reglare; 8) şurub de închidere a ventilului; 9) presgarnitura ventilului; 10) şaibă de etanşare; II) etanşorul ventilului; 12) ventil; 13) trăgaci; 74) axul trăgaciului; 15) resortul ventilului; 16) legătura la sursa de aer; 17) cap de ardere; 18)coroana duzei; 19) sită de siguranţă; 20) ţeavă de admisiune ; 21) carcasa regulatorului de aer; 22) duza injectorului; 23) legătura pentru tubul de gaz; 24) robinet de gaz; 25) distanţier; 26) cheie pentru coroana duzei. Placă curbă 476 Placă curbă , Această , ipoteză exprimă că- lunecările, specifice Y^xŞi Y-y sînt nule; de asemenea şi alungirea specifică e nulă, de unde rezultă că deplasările w ale tuturor punctelor unei normale la suprafaţa mediană sînt constante şi egale cu săgeata w a punctului corespunzător din suprafaţa mediană (grosimea plăcii nu se modifică prin deformaţie). e) Tensiunile normale pe suprafaţa mediană sînt neglijabile,, adică a « 0. Ipoteza de ia punctul d) caracterizează o stare de deformaţie plană (pentru care. trebuie considerate constantele elastice E0~.E/(1 — pi2) şi ţ£0=[x/(1— [l2). Adăugînd ipoteza de la punctul e), care corespunde unei stări de eforturi plane (cu constantele elastice .E şi pi), se realizează o stare plană mixtă, care nu mai satisface toate relaţiile de elasticitate şi de dualitate a eforturilor tangenţiale; datorită grosimii mici a plăcii, această aproximaţie e însă cu totul admisibilă. Ecuaţiile generale se pot obţine din ecuaţiiie teoriei elasticităţii tridimensionale. Exprimînd coeficienţii lui Lame II t, II2, H,d ca funcţiuni iineare de coeficienţii primei forme pătratice a suprafeţei mediane Alt A2, H*= 1 şi exprimînd că si e =0, rezultă: zx zy 1 z Q)W 0“l ’ z ( rx) A 0 «~l r jV A2'd«, reprezintă coordonatele curbilinii ortogonale ale mediane. ■unde oc±, oc« suprafeţei - Cunoscînd deplasările specifice Şi Txr apoi ■ v , wse deduc deformaţiile ■în baza relaţiilor de elastici- tate— tensiunile a. a„ şi x y xy Problema poate fi abordată însă 'direct;' pentru precizarea stării ‘de tensiune se. însumează' întîi tensiunile pe grosimea plăcii, ob-ţinînd astfel ' tensiuni normale şi de lunecare, forţe tăietoare, mo-lmente încovoietoare şi de torsiune. ‘La" ecuaţiile’de echilibru pecari le satisfac aceste solicitări trebuie să se asocieze ecuaţiile de deformaţii şi1, relaţiile de elasticitate. Din' însumarea tensiunilor pe grosimea plăcii rezultă (v. fig. /), în secţiuneaax = const. (S~2^tensiunea normală: yz (1a) r + h 1------ dz, tensiunea de lunecare : Eforturile unitare acţionînd asupra unui element de placă. (1b) . *y momentul încovoietor : .ci c> H) momentul de torsiune: r>-\-h Mxy=\ -h Relaţii simila' re se obţin pentru secţiunea = const. prin permutarea indicilor x şi y. Izolînddin placă un element definit de secţiunile oc1( a2 = const., ai+dai, a2+da2= = const. şi js=±h ' se exprimă echilibrul static sub acţiunea componentelor X, Y, Z ale sarcinii exterioare şi ale [QyA eforturilor, definite mai sus (v. MxyA?da-. fig.//, o,6). II. Element de placă. ^ ^ , o) eforturile norma- ^ y le şi de lunecare; T-'" b) momentele şi for- \ n'/i / 1 ţele tăietoare. 1 Ecuaţiile următoarele: ■ ă^t/ajcfa, jMyxA^ ru a 2*~%r\ '■ [atAf ^-A?] e n e r a I e de echilibru sînt AA (2 a, b) ex -+x=o, (2 c) aa L + ]+—+-^+^-°, f 3(0*^,) t 9(S/i) 1 , n* , Ny AA (2d, e) (2 0 0«l • xy 0a2 -0*=o. MXy Myx ■ N +N =0. xy r yx Ecuaţiile (2b), (2e) se deduc prin permutarea indicilor x şi y din (2 a) şi din (2 d). Ultima ecuaţie e o identitate, dacă se ţine seamă de relaţiile (1). Deformaţii le suprafeţei mediane au următoarele expresii: lungiri specifice: 0 , x 1 o)u , 1 W (3 a, b) = ----^~T~T'-T~V----------’ A\ c) OCi A1A2 .(3^2 ■ Vx Placă curbă 477 Placi curbă lunecare specifică: _A% $ f v \ d f u ) (3 c) variaţiile pantei tangentei la liniile de coordonate : (3 d, e) variaţiile curburilor normale: 1 ?) f 1 ?\w u ^ (3f. g) 9îx=^-^(^-^-i+-) + ^___1 M 9m | v (^2 ryl ' variaţia curburii prin torsiune: 1 [ tfw 1 _ _ ^__ţ_ _ dA i ^ xy AA^u-iQ)^ Ax 0a2 0ax A2 q) ocx q)oc2 13 h) rx\AÎ 0«2 AAi d«2 j fy {At 0ax A±A2 0«x J Deformaţiile la cota z se exprimă prin reiaţiile: + (4a, bj X X «*-■» ylx-~ , (4 c) «Yx,-*| 2 $«*_,- ‘(^+JY^]' Relaţii similare se obţin pentru-e , ’e^, prin per- mutarea indicilor # şi y. Aplicînd legea lui.. Hooke. generalizată, relaţiile de elasticitate, cari leagă tensiunile de deformaţii, sînt: (5) xy z(V+jx) 'xy- Introducînd expresiile tensiunilor (5) în (1)şi integrînd în raport cu z, rezultă: . (6a, b) N^DK + [lSy) +K v V ' 6c.d) Nx=Dl-J±-rxy + ^xy~r%^xyj E$ Termenii secunzi din fiecare membru drept au o importanţă mică în raport cu primii şi sînt de acelaşi ordin de mărime ca erorile pe cari le implică ipoteza"LoVe-Kirchhoff. De aceea, ei pot fi neglijaţi; în acest caz rezultă ^xy ^ yx' ' Pe baza particularizării coordonatelor curbii in[l ortogonale se pot obţine ecuaţiile plăcilor curbe subţiri de rotaţie şi cilindrice. Relaţiile precedente constituie un sistem diferenţial de 19 ecuaţii cu tot atîtea necunoscute. Din"' punctuI de vedere principial, problema poate fi considerată .rezolvată, fiind necesară integrarea sistemului respectiv,_______— > Prin-eliminarea treptată a deplasărilor sau ă tensiunilor se stabilesc ecuaţii le de compatibilitate,'exprimate în'tensiuni sau în deplasări. ' ’ ...- Ecuaţiile de compatibilitate se pot deduce unele din celelalte, dacă fiecărei necunoscute statice se face să-i corespundă cîte o anumită necunoscută geometrică; datorită acestei ana-logi i statice-geometrice, scrierea sistemelor de ecuăţi i e redus:ă considerabil. V ' Posibilităţile de rezolvare a ecuaţiilor generale sînt restrînse, necesitînd un aparat matematic complek', chiar în cazurile mai simple. 1 ' ' în cazul plăcilor curbe subţiri pleoştite, problema ,generală se simplifică, fiind posibilă reducerea tuturor ecuaţiilor la o singură ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul af optulea. Ipotezele suplementare cari stau la baza studiului sînt următoarele: " 7 a) Matrica pe suprafaţa curbă e egală cu metrica în plan (suprafaţa poate fi considerată .pleoştită dacăJ7^<1/5, unde / reprezintă săgeata maximă, iar d, dimensiunea minimă în plan). b) Se neglijează raportul S/r faţă de unitate. în locul coordonatelor curbilinii ortogonale, e mai avantajos să se lucreze cu coordonate aproape cartesiene, fapt care face posibilă luarea în consideraţie a strîmbârii suprafeţei mediane. “ 1 Ecuaţiile de echilibru se pot deduce din (2), considerînd A1=Aq~1 : în ecuaţia de proiecţi i le normală, forţele tăietoare trebuie păstrate pentru a face legătura între efectul de grindă-perete şi cel de placă: (7 a) (7 b) yx xy c)y q)N + ■ o)y +x=o, -+Y—0, Sţk c)0 3* dy e) q)X v + ~{Nytgil + N yx tg ' ?\U , q)V Yxv~^—K------------2sw' xy Qy q)x în expresia lui din (8) a fost adăugat, faţă de (3 c), termenul 2 sw, exprimînd strîm-barea suprafeţei. Eliminînd deplasările tangenţiale u, v din (8) rezultă ecuaţia de compatibilitate: III. Eforturile şi momentele proiectate. (9) . d2gj> S2rxy_ I tfw y-w $y2 â*2 l c)*2 2 y2 2 y2) Relaţiile de elasticitate se obţin din (6 a, b, c, d), reţinînd doar termenii principali: N-tiNv iV — liN (10) £ ^ -y, £ =-JL..*1 , v ' x eb y e§ Vxy=- 2(1 + [l)N, xy ES Tensiunile pot fi exprimate prin intermediul unei funcţiuni F de eforturi de,tip Air/: cu) N.. W Xdx, N = ^ y a*2 -- fJ ydy, N =N =----------------- xy yx a*F , j'î is. is,. +—------h -—+=-P(x,y), -+r- 3#2 ■ Q)x$y $y2 Q# $y în care s-a notat termenul de încărcare : (13) -P(x, y) = pX+qY-Z+rţ* Xâx+t f^Ydy. ■^o y o Ecuaţia de compatibilitate (9), în care deformaţiile specifice se exprimă prin intermediul funcţiunii F, se scrie: (c)^2 ^2J(c)^+c)y2J+ ( (14) Se mai asociază încă relaţiile dintre momente şi săgeţi, repre- zentînd efectul de placă: (15) M M -K -K ld2w , [d^^Dy2)' j^)2w 32teA as-im-i*) ■K yx- A 0, v 9 (d2«> . SM ' [c)*a ây2j' "0yl< Cu aceste notaţii, ecuaţiile (7 c) sînt identic verificate, iar ecuaţiile (12) şi (14) se reduc la următoarele: c)2-F d*2 ’ (16) t- -2 s Sy2 J +£S| t S. o)%2 ' sy Q)X2 X tfx 2s $2w ^ $2w c)*$y dr ry d2Y Dacă se A(-••)=(■ Ax(-••)=[* , d*+ f ' dy *. 0r Jy0 S*2 introduc notaţiile simplificatoare: ")■ d* dy J' ă*2 â:vs )<- ) operatorul lui Laplace, il â*2~ 2s operatorul dife-/ rential mixt de Cu această notaţie, ecuaţiile (7 a) sînt identic verificate, iar (7 b) devine: renţia ordinul al doilea, şi se neglijează componentele tangenţiale ale încărcării, ecuaţiile (16) devin: (17 a) (K./\/\w-&F=Z, (17 b) \ AA-f+-e8'A1“;=0- Cele două ecuaţii pot fi reduse la una singură, notînd: p=-£8.A,a (18) | i»=AA^' Prin introducerea funcţiuni i finale Q, ecuaţia(17 b) e identic verificată, iar (17 a) se transformă în : EX Z (15) A A A A Q+ -jî ■ AjA^=-%■ • Relaţia (19) reprezintă o ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul al optulea, lineară, neomogenă, de tip total eliptic. Pentru plăci le subţiri ci I indrice se ajunge la o ecuaţie rezol-vantă de tipul (19), fără a introduce ipoteza suplementară de placă pleoştită, deoarece suprafaţa e desfăşurabilă. Problema plăcilor curbe subţiri conţine, la limită, soluţiile exacte pentru ..problema plană. , Anulîndcurburileşuprafeţei (r=s = t=0), operatorul iar ecuaţiile (17 a, b) devin: AA^=' K AA^-o. Prima reprezintă ecuaţia Sophie Germain-Lagrange pentru plăcile plane, jar a doua, ecuaţia biarmonică din teoria elasticităţii plane. în lipsa curburii, efectele de placă şi de grindă-perete sînt complet independente. Placă curbă 479 Placă curbă în anumite ipoteze restrictive, cari vor fi detaliate mai departe, e aplicabilă o teorie simplificată, teoria de membrana, care admite că în placă apar doar eforturi Nx, Ny Nxy=Nyx; momentele şi forţele tăietoare sînt considerate atît de mici, încît pot fi neglijate de la început. După Goldenweîser, teoria de membrană dă un tablou aproximativ corect al stării de tensiune şi de deformaţie a plăcii curbe subţiri, numai la distanţă destul de mare de anumite linii ale suprafeţei mediane, numite linii ce alterare a stării de tensiune. Ca linii de alterare se consideră: a) marginile plăcii, b) liniile de discontinuitate ale sarcinii (sau ale unora dintre derivatele lor), c) Iiniile în lungul cărora suprafaţa mediană prezintă discontinuităţi ale tangentelor sau ale curburilor, d) linii de discontinuitate a rigidităţii sau a grosimii plăcii. Condiţiile de aplicabilitate a teoriei de membrană sînt următoarele: a) Liniile de alterare să nu formeze pe suprafaţă o reţea prea deasă. b) Nici o linie de alterare să nu fie tangentă la o linie asimptotică a suprafeţei mediane. c) Sarcinile exterioare (de suprafaţă şi de pe contur) să nu aibă o variaţie prea mare (ca exemple tipice se pot cita forţa concentrată şi sarcinile lineare). d) Suprafaţa mediană a plăcii să nu aibă anumite singularităţi, ca: lungimea generatoarelor să nu fie infinită la o suprafaţă cilindrică, suprafaţa să nu conţină vîrful la o placă conică cu grosime arbitrar de mică, să nu existe un plan tangent de-a lungul unei curbe închise, cum e cazul torului, etc. e) Suprafaţa mediană să fie rigidă, adică să nu se poată deforma fără întindere (compresiune) şi lunecare. Dacă sînt satisfăcute toate condiţiile de valabilitate a teoriei fără momente, studiul stări i de eforturi se poate determina prin suprapunerea, peste eforturile de membrană, a unor perturbaţi i cu caracter local. Această situaţie constituie efectul de contur simplu (studiat mai jos). în teoria de membrană se admite că tensiunile se repartizează uniform pe grosimea plăcii; în acest caz, integralele din (1) se efectuează rezultînd: (20 a) Nx=cx'8, Ny=Gy-Ş-, Nxy- Starea de deformaţii e definită de relaţiile (3a,b,c), în (20 b) S3 12 r = N — t S yx yx 83 83 My=°yn7 Mxy Txy 12 r S3 yx~Txy xir Rămîn cele trei ecuaţii de proiecţii: d(NxA2) (21 a, b) (21 c) Qai Nv+■ Mi Sa2 Nxy + ' 0a2 +A1A2X = 0 H——+Z = 0. Sistemul diferenţial (21), care defineşte tensiunile de membrană, e de ordinul al doilea. Numărul ecuaţiilor fiind egal cu al tensiunilor necunoscute, se spune că starea de membrană e diferenţial static determinată. cari deformaţiile specifice trebuie considerate * X V x ’ y ’ 'xy funcţiuni cunoscute de tensiuni; v. relaţiile (6 a, b, c, d). Sistemul (3 a, b, c) care defineşte deplasările e tot de ordinul al doilea, cu particularitatea că, în expresiile termenilor liberi, intervin tensiunile cari au rezultat din integrarea sistemului (21). De aici rezultă că determinarea stării de tensiune şi de deformaţie de membrană e definită de un sistem de ecuaţii diferenţiale de ordinul al patrulea. Pentru integrarea lui e mai avantajos să se împartă operaţiile în două etape: determinarea tensiunilor de membrană, ceea ce introduce două funcţiuni arbitrare; apoi determinarea deplasărilor, ceea ce introduce încă două funcţiuni arbitrare. Astfel, teoria de membrană conduce la un sistem de ecuaţii de un ordin de două ori mai mic decît în teoria generală a încovoierii; numărul funcţiunilor de integrare şi al condiţiilor limită va fi şi el de două ori mai mic. Condiţiile de contur nu pot fi exprimate în întregime numai prin tensiuni. Cel puţin jumătate din condiţii trebuie exprimate prin deplasări; celelalte condiţii de margine pot fi exprimate atît prin tensiuni, cît şi prin deplasări. în cazul cînd două condiţii sînt exprimate prin tensiuni, starea de tensiune de membrană e static determinată; dacă cel puţin una dihtre aceste două condiţii marginale se exprimă prin deplasări, problema e static nedeterminată. Pentru a real iza o stare de tensiune de membrană, marginile plăcii nu trebuie să fie acţionate de sarcini avînd natura unor forţe tăietoare sau momente încovoietoare. Membrana trebuie să suporte la margini numai sarcini aplicate în planul tangent la suprafaţa mediană; cu alte cuvinte, condiţiile marginale statice se pot pune numai asupra eforturilor normale şi de lunecare (de ex. Nx şi Nxy pentru marginea a1=const.). Starea de tensiuni şi de deformaţii depinde de curbura gaussiană a suprafeţei mediane, după cum punctele sînt eliptice, iperbolice sau parabolice (v. fig. IV a, b, c). Momentele se realizează printr-o excentricitate a efortulu/ axial * Nx ' 12 care e neglijabilă. Rezultă că, în acest caz, se poate considera Mx=M=Mxy=Myx^0. Din ecuaţiile de echilibru (2 d,e,f) rezultă: Qx = Qy~® Ş* ^xy~^yx' IV. Curbura gaussianâ a suprafeţei. a) puncte eliptice; b) puncte iperbolice; c) puncte parabolice. în teoria de membrană, se deosebesc: margini complete, capabile să se încarce cu eforturi normale şi tangenţiale; margini incomplete (simple), cari pot prelua numai eforturi tangenţiale. şi margini libere, în lungul cărora atît eforturile normale, cît şi cele tangenţiale, sînt nule. Pentru condiţiile în deplasări se poate dispune doar de deplasările tangenţiale w, y, întrucît săgeţile w şi rotirilex influenţează direct solicitările cari caracterizează starea de încovoiere^ Soluţia de membrană poate fi obţinută şi ca limită a problemei generale a plăci lor curbe subţiri pleoştite. Considerarea relaţiilor (6 e, f, g, h) sau (15) arată că momentele sînt funcţiune de rigiditatea la încovoiere K şi de variaţiile de curbură. Neglijarea lor e justificată în următoarele două cazuri: a) rigiditatea la încovoiere a plăcii e foarte mică; b) variaţiile de curbură sînt foarte mici, rigiditatea la încovoiere fiind finită. Primul caz se referă la membranele perfect flexibile, cari rezistă numai la întindere; al doilea caz arată că starea de Placă curbă 480 Pîaca curbă membrană e doar una dintre stările de tensiune posibile şi pentru existenţa sa trebuie satisfăcute condiţiile expuse anterior. . ' Ecuaţi i le generale ale teoriei de membrană se deduc d in (16), dacă se consideră K -> 0: (22 a) ?:2p , , Jrr-—= — P(x, y) , o:r q)2W q)2 W ——---------{ (22 b) + —\f ES | J. (- 10* £8 . a*- 0y- 0^_) [ '- E . VE\ 0*L dx + f J J’o dy~ [i dy2J ŞX o* + ai- (23) d*4 - + 4 p4 w = 0 , -a doua rază de curbură sin 9 principală, şi A1 = r0, A2=r1. Ecuaţiile de echilibru (2) se scriu: , 3iV0 9(iST e r0) ■ ri+—o + yVi = 0 ■ +z=o, 0M0 0(Me^o) -p-'i + + M0q.' fl COS 9- 00 ' Vl = 0 0M, 0cp (J0 09 0(AV°) iH----- ------M(,' ri c°s 9-0, ro ri = 0 ■ în ipoteza unei stări de tensiuni simetrice în raport cu axa de rotaţie, derivatele în raport cu 0 sînt nule, iar X = N Q= = Nq =M n = Mfi =Oa= 0 . 0c? cp o 0cp ^0 In cazul particular al teoriei de membrană, ecuaţiile precedente se reduc la următoarele: , m^o), „ , v rt-i---—------1-N^-^coscp-hXr^i^O , (25) 00 * d9 »'i+ 00 N Nn

0 unghiu I planelor meridiane ; a2->9 unghiul definind cercurile paralele ; r0 raza unui cerc paralel 1 dr0 curent, cum si: r,=-------------raza curbei meridiane (prima cos 9 C9 rază de curbură principală); r2=- în cazul stării de tensiuni cu simetrie se obţine prin integrare directă: (2.) N =-----------^------ Q L re r 0 s i n 9 unde o =^r * J N^g • Pentru un turn iperboiic de răcire supus acţiunii vîntului ' (componentele variază după legea X—Y=0, Z=^sin 9 cos 0), diagramele N^ , NQ si N a sînt date în Secţiune verticală r- U J 6=0 Q*? fig. VI a, b, c, d. ______________________-JZ99_ Plăcile subţiri de ^ rotaţie au o largă aplicare la rezervoare, castele de apă, silozuri şi acoperişuri pe contur circular. Se menţionează, astfel, învelitorile în formă de placă conică subţire, alcătuite dintr-un material cu proprietăţi elastice, omogen şi isotrop (conul isotrop), sau în formă de trunchi de con. împingerile H la bază sînt preluate prin inele de centură. La unele tipuri de rezervoare, cum sînt rezervoarele sistem intze, se caută ca, prin forma judicioasă a fundului, să se elimine împingerile în inel. Un asemenea caz e reprezentat în fig. VII. Forma fundului şi razele a±, a2 se aleg astfel, încît să nu apară forţe axiale în inelul de re-zemare. Pentru aceasta e necesarcagreutăţileP1 şi P2 să fie egale. Egalînd aproximativ numai părţile cilindrice, se obţine a2c^a{\] 2-Peste starea de eforturi de membrană trebu ie suprapus efectul de contur simplu, care ţine seamă de efectul legăturilor de pe contur. în cazul axial simetric, ecuaţiile de echilibru (24), combinate cu ecuaţiile de deformaţii, se reduc la două ecuaţii diferenţiale de ordinul al doilea cu necunoscutele U=Q(i)r2 şi X . Ecuaţi i ie omogene se scriu : VIL Rezervor sistem Intze. (28) L(U) + u.~ = E8X ri LOC)- n-jL v K ' unde V Y f + -f f^U^ctgJx d00); ele au o largă utilizare în construcţii, ca acoperişuri de diverse forme, conducte, cazane, etc. în locul coordonatei unghiulare© se alegeab-scisa#, în lungul generatoarelor. Procedeul cel mai avantajos de calcul consistă în reducerea succesivă a tuturor mărimilor statice şi geometrice şi în introducerea unei funcţiuni a tensiunilor li2, Se poate folosi o integrală generală a ecuaţiei omogene, de forma: ®=E <4.ch r1K y+s„ sh Yl„ y+cn ch y2 , y+ n +-°«sh T2s y) sin <***+£ (A'm ch Slm x+ m + B«sh Si»*+C«ch Kmx+D’msh 82»*)sin Kx< (13) unde (14) S»/»=VX»-+P» (i=1, 2; w=1, 2, 3, •••'). Placa plani 483 Placă plană Cele opt şiruri de constante arbitrare se pot determina punînd cîte două condiţii în fiecare punct de pe cele patru laturi ale conturului. Astfel, problema se reduce la rezolvarea unui sistem de ecuaţii algebrice lineare cu o infinitate de necunoscute, care, printr-o transformare lineară, conduce la un sistem regulat sau chiar complet regulat. 1. ~ plana. Rez. mat.: Placă (v. Placă 1) generată prin mişcarea unui segment de dreaptă normal pe un plan dat. Se deosebesc: plăci plane subţiri şi plăci plane groase. Placă plană subţire: Placă plană (corp solid) la care grosimea e mică în raport cu celelalte două dimensiuni cuprinse în plaftul median. O astfel de placă e determinată, din punctul de vedere geometric, dacă se cunosc frontiera C a domeniului corespunzători), cuprins în planul ei median, cum şi grosimea h, măsurată pe normala la planul median în fiecare punct al acestuia şi care poate fi, în general, variabilă. Se admite, în general, că h e mai mic decît o zecime din dimen- siunea minimă cuprinsă în planul median. Sarcinile exterioare, cari acţionează pe cele două feţe ale plăcii, cari vor fi considerate la început paralele, se pot descompune în cîte două componente: unele paralele cu planul median şi unele normale la acest plan. Componentele paralele cu planul median conduc la o stare de tensiune plană, deci la o comportare de grindă-perete a plăcii (v. sub Grindă-perete, şi Plană, problema — a elasticităţii). Componentele normale la planul median conduc la un fenomen de încovoiere a plăcii, care va fi considerat în cele ce urmează. Pentru calculul plăcilor plane, pe lîngă ipotezele generale ale teoriei elasticităţii (v. sub Elasticitate) se fac anumite ipoteze suplementare simplificatoare (de natura ipotezelor din Rezistenţa materialelor), şi anume: a) Luînd axele Ox şi Oy în planul median şi axa Oz normală pe acest plan, se admite că deplasările u(x,y, 0) şi v(x,y, 0) din planul median pot fi neglijate; toate sarcinile exterioare şi reacţiunile sînt normale pe planul median şi se consideră aplicate direct pe acesta; planul median se comportă ca o suprafaţă neutră, b) Se admite ipoteza lui Kirchhoff (analogă ipotezei secţiunilor plane a lui Bernoulli, din cazul barelor drepte), conform căreia un segment de dreaptă normal la planul median înainte de deformaţie rămîne segment de dreaptă şi normal la suprafaţa mediană după deformaţie; se negii- ? jează, astfel, influenţa for- \ fecării asupra deformaţii lor. Distanţa unui punct de pe această dreaptă, după deformaţie, pînă la suprafaţa medie deformată rămîne egală cu distanţa de la punct pînă la planul median înainte de deformaţie; deci dreptele normale la planul median sînt inextensibile. c) Se admite că tensiunile normale o■ sînt foarte mici în raport cu celelalte tensiuni şi că influenţa lor asupra deformării plăcii poate fi neglijată. în baza ipotezelor a) şi b) se poate studia deformaţia pe direcţia x a unui element de placă (o secţiune ^=const.). Se obţin deplasările (v. fig. /): (1) U——Z- c)W V——Z- > ~ I V----« •>. » Q)X Qy unde w e deplasarea punctului corespunzător din planul median, a doua relaţie fiind dată în mod analog de o secţiune #=const. Ecuaţiile cari leagă deformaţiile specifice de deplasări (Cauchy) permit să se calculeze deformaţiile specifice sub forma: q)2W (2) (2') c>*3 q)2W S — — Z— , ' dy° q)2W celelalte componente fiind nule, conform ipotezei lui Kirchhoff. Ţinînd seamă de legea lui Hooke (corp elastic, omogen şi isotrop) şi de ipoteza c), se găsesc tensiunile normale: Ez f q)2w q)2w 1 J ("^X+ U-~. (3) 1-H= Ez Q*2 q)2W y 1- şi tensiunea tangenţială ’W c)2^ 2w ^ X2] (30 'T = - *xy Ez q)2w 1~|-ţx. unde E e modulul de elasticitate longitudinală, iar jx e coeficientul de contracţiune transversală a! lui Poisson. Aproximaţia făcută prin ipoteza lui Kirchhoff nu permite să se calculeze tensiunile tangenţiale şi t^x , cari ar rezulta egale cu zero din legea lui Hooke. Pentru a obţine aceste tensiuni, h cari trebuie să fie nule pe feţele . se folosesc ecuaţiile de echilibru ale unui element infinit mic decupat din placă. Se obţine astfel: (3") JZ Z* 2(1-^) ( 4 A®- I. Deformaţia pe direcţia x a unui element de placă. ni) deplasarea punctului corespunzător din planul median; u) deplasarea din planul median. Presupunînd că un element de placă (v. fig. II) de dimensiuni dx şi dy e decupat după două fîşii normale una pe cealaltă, supuse la încovoiere cu forfecare, se poate admite că tensiunile normale cr si cr„ va-y riază după o lege lineară analogă legii lui Navier, iartensiuniletan-genţiale tjz şi vanază după o lege parabol ică, analogă celei date de Jurawski pentru grinda dreaptă. De altfel, la acest rezul- //. Element de placă decupat din doua fîşii normale tat S-a ajuns Şl una pe alta, supuse la încovoiere cu forfecare. folosind ipotezele de calcul al plăcilor plane. Dacă fîşiile menţionate mai sus s-ar deforma independent, deformaţiileadouă.fîşii alăturate (scurtări deasupra pianului median şi alungiri dedesubtul acestui plan) ar fi diferite unele de celelalte; pentru a restabili continuitatea deformaţiei apar lunecări între două fîşii alăturate. Aceste lunecări variază linear, ca şi deformaţiile specifice lineare cărora le corespund, fiind nule în planul 31* Placă plană 484 Placă plană median, care e plan neutru; corespunzător lor şi tensiunile tangenţiale variază linear, după cum s-a arătat mai sus. Pentru ca problema să devină bidimensională se introduc eforturile pe secţiune (v. fig. III a), şi anume momentele încovoietoare _h_ 2 (4) Mx=- f «yd* J h M. -j aste, momentul de răsucire <4') Mxy = Myx = Tn*-d'dy %JMdf bx s = - » Tx/d* şi forţele tăietoare (4") T= - I. Jl 2 T (7) sau de (7') 2“l,2 2 M, xy M—M.. -I. «1-2 = • xy Momentele de răsucire principale au loc după direcţii cari bisectează direcţiile principale şi sînt date de*. (8) Ml2=> ± -1 Mi . Din echilibrul total al unui element de placă (v. fig. III a şi b) se obţin ecuaţiile: (9) (?; 3Mx 3M -----H-------i± — T =0, 5* dy * Wy —------------ —T =o, ojx dy y 3Tx 9rv —-4---------Z—p = 0. d* ^ e)y ^ Eliminînd forţele tăietoare între relaţiile (9) şi (9'), se poate scrie: S2MV â2M„ (1C) + 2- p =0, 0*2 1 ‘ Q)y2 relaţie de natura unei ecuaţii de continuitate. Folosind relaţiile de definiţie (4), (4') şi (4") şi reprezentările (3), (3') şi (3") se obţin: ra^, sm „2 * r\ /i;2 I ’ ///. Element de placă, a) eforturile pe secţiune; b) echilibrul unui element de placă; Mx, My) momente încovoietoare; MXy, MyX) momente de răsucire ; TVi T „) forţe tăie-J toare. (11) (110 (11') M. =D M=D dx' (o>2w | d2w\ (âr^â*2) 0y: Mx,=V-v)D 32 w d* Qy e> Tx=D$xAw' Ty=D^w’ într-o secţiune de-a lungul direcţiei 5, de normală exterioară n, înclinată cu unghiul a faţă de axa Oy, apar eforturile: + My) +~ţ(Mx~My) C0' 2(X + Mxysm 2ot’ (5) Mns = \ (Mx~~My) Sin 2 a~~Mxy C0S 2 a’ Tn==TxC0S a+T^sin a, momentele constituind un tensor simetric de ordinul al doilea. Momentele încovoietoare principale vor fi: (6) mia=\{MX+My) ± ~ y(Mx-Mp2+4 M\y , direcţiile principale corespunzătoare fiind date de relaţii cari exprimă eforturile în secţiune în funcţiune de deplasarea w a punctului corespunzător din planul median, unde s-a notat cu Fh3 ^12) D=n (1-jx2) rigiditatea cilindrică a plăcii (rigiditatea la încovoiere). înlocuind pe (11) şi (11') în (10) se obţine ecuaţia pe care trebuie să o verifice deplasarea w\ C* Prin integrarea ecuaţiei (13) se obţine funcţiunea w — care are rojul unei funcţiuni de tensiuni—, iar eforturile pe secţiune se exprimă prin relaţiile (11), (11') şi (11"). Dacă se introduce invariantul momentelor încovoietoare într-un punct Mx+Mv (14) M=- se obţine ecuaţia: (15) 1-j-ţx M A«>=~o’ asemănătoare cu ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate la o grindă dreaptă supusă la încovoiere. Ţinînd seamă de (13) şi (15) se poate scrie şi (16) A M=p, relaţie analogă cu relaţia diferenţială dintre momentul înco-voietor şi sarcina exterioară normală la secţiune, la o grindă dreaptă supusă la încovoiere. Forţele tăietoare capătă forma: xy (17) T = ŞM âx ’ T =^- y dy Placă plană 485 Placă plană în fiecare secţiune, forţa tăietoare şi variaţia momentului încovoietor dau ca rezultantă forţa tăietoare generalizată (1.8) T = T +- n n 1 gs care, pentru secţiuni le corespunzătoare axelor de coordonate, dă (1S) = D [ă*: [$y3 + c)3w 0*3y2 Q)SW ă*2<3y Fiecare mod de rezemare comportă două condiţii în fiecare punct al conturului C care mărgineşte domeniul D. Astfel, în cazul unei simple rezemări se pun condiţiile: w—0, M — 0, liular, se pot scrie sub (2C) cari, în cazul unui domeniu dreptung forma dată de Navier: (20') w=0, /\w = Q] în cazul unei încastrări perfecte se pun condiţiile: Q)W (21) w — 0, =o, L. = D dA. pe direcţia Oy) e foarte mare (teoretic infinită) în raport cu cealaltă dimensiune (lăţimea pe direcţia Ox), suprafaţa medie deformată e un cilindru ; fenomenul corespunzător e o stare de deformaţie plană. Problema se simplifică, toate mărimile fiind funcţiune numai de variabila x. în acest caz, ecuaţia plăcilor plane subţiri devine (v. fig. IV): £)4w __p(x) iar eforturile pe secţiune sînt date de: (26) (#) MX=D- Mr=(LMx, _ a*** 3*2 * T = 0. IV. Placa dreptunghiulara subţire. Dacă pecontur se ap! ică momentele încovoietoare Mx şi M^ şi momentele de răsucire Mxy=Myx constante, acestea se propagă uniform în toată placa, iar suprafaţa medie deformată e dată de un paraboloid avînd ecuaţia: w(xt y) = (28) (Mx-y.M „) **+ 2 Mxy xy+{My-V.Mx) y2 - + momentele de răsucire pe conturul C rezultînd nule; pentru o latură I iberă (dacă nu acţionează sarcini exterioare pe această latură) intervin condiţiile: (22) M= 0, T=0. Dacă pe o latură Iiberă sau simplu rezemată se apIică forţe concentrate sau momente, condiţiile corespunzătoare se modifică în consecinţă. O problemă deosebită prezintă colţurile frontierei C a plăcilor. în cazul unui contur simplu rezemat, la colţuri apar reacţiuni concentrate cari pot conduce, în unele cazuri, la ridicarea plăcii de pe reazem. Dacă colţul formează un unghi drept cu laturile paralele cu axele Ox şi Oy, reacţiunea concentrată are mărimea V — . xy Lucrul mecanic interior, corespunzător deformaţiei plăcii plane, e dat de: (23) Integrala generală a ecuaţiei (13) se scrie sub forma: (24) w=w-{-wQf unde w e integrala generală a ecuaţiei biarmonice: (25) AA^ = o. iar w0 e o integrală particulară a ecuaţiei (13). Pentru determinarea integralei particulare w0 se poate face eventual un calcul în două etape: se caută întîi o integrală particulară M a ecuaţiei (16) şi apoi, folosind acest rezultat, o integrală particulară a ecuaţiei (15). Pentru găsirea funcţiunii w se pot utiliza toate metodele de calcul corespunzătoare problemei plane a teoriei elasticităţii, problemele respective fiind asemănătoare din punctul de vedere matematic (v. sub Plană, problema a elasticităţii); astfel, metodele aproximative (variaţionale, operaţionale, diferenţe finite, etc.) corespunzătoare pot fi adaptate uşor pentru calculul plăcilor planesubţir i. Plăcile dreptunghiulare constituie un caz particular, important. Dacă una dintre dimensiuni (lungimea, 2(1 -\j?)D +Ax-{-By+C, unde A, B, C sînt constante arbitrare cari se determină prin condiţiile de rezemare. în cadrul unor metode de calcul de aproximaţie, placa dreptunghiulară e împărţită fictiv în fîşii după ambele direcţii. Influenţa favorabilă a momentelor de răsucire şi a contrac-ţiunii transversale e neglijată. Calculul plăcii se reduce la calculul la încovoiere cu forfecare al acestor fîşii, după fiecare direcţie, descompunînd încărcarea totală p=p(x, y) în două încărcări: px, care revine fîşiilor paralele cu axa Ox, şi p , care revine fîşiilor paralele cu axa Oy (metoda Grashof). Descompunerea se face punînd condiţia ca săgeţile celor două fîşii să fie egale într-un punct (de ex. în centrul plăci i). Marcus a introdus o corecţie datorită momentelor de răsucire. Metoda de calcul se poate îmbunătăţi, admiţînd că sarcinile px şi p nu sînt uniform distribuite în lungul fîşiilor, ci variază parabolic (metoda Guidi). în general, pentru o placă plană dreptunghiulară, de dimensiuni 2 aşi 2 b, alegînd două dintre laturi ca axe de coordonate, considerăm o încărcare care se poate exprima cu ajutorul unei serii duble Fourier, sub forma (v. fig. V): V. Placă plană dreptunghiulară. (29) p(*. y)=YiYiPm„vnv^n$my’ unde s-a notat: niz (3°) a«=V P» O integrală particulară de forma: miz T~ (31) D ■sin a «sin fimy verifică toate condiţiile de simplă rezemare şi dă soluţia generală a problemei plăcilor plane dreptunghiulare simplu Placă plană 486 Placă pl ană rezemate pe toate cele patru laturi. Mai sus, şi în cele ce urmează, unii indici pot fi eventual egali cu zero. Pentru un caz general de rezemare trebuie adăugată o funcţiune biarmonică de forma: — 1 w{x. y)=Yi—^-[An ch a.nyJrBn sh a„y+a„y(Cflsh «ay+ n n +D„ ch a„y)] sin oc„*+5] 4- [A‘m ch sh $m*+ m vm (32) +Pm*(Cwsh Kx+D'mch P«*)] sin P»?- Fiecare dintre cele patru laturi impune cîte două condiţii în fiecare punct al său, suficiente pentru determinarea celor opt şiruri de constante arbitrare introduse. Folosind metoda de calcul indicată în cazul grinzilor-pereţi (v. sub Grindă-perete, sub Grindă), problema se reduce, din punctul de vedere matematic, la rezolvarea unui sistem de ecuaţii algebrice lineare cu o infinitate de necunoscute. Se obţin simplificări importante de calcul pentru diferite proprietăţi des i metr ie ale rezemării şi încărcării. în cazul p I â c i I o r oblice (domeniul Deun paralelogram) se pot folosi metode analoge de calcul, folosind coordonatele car-tesiene oblice. Pentru plăcile triunghiulare se pot da soluţii exacte în unele cazuri particulare. Astfel, pentru o placă la care De un triunghi echilateral de înălţime «.simplu rezemată pe contur şi încărcată cu o sarcină uniform distribuită, ecuaţia suprafeţei medii deformate e (33) wix.y^-^—^-lxyt-K^ + y^ + ^a3 j X f 4 „ „ A VI. Placă circulara sau inelara. Mr, Mq) momente încovoietoare; MrQ, MQr) momente de răsucire; Tr, Tq) forţe tăietoare. X în căzuI plăcilor circulare sau inelare e indicat să se rezolve problema în coordonate polare. în acest caz, momentele încovoietoare (v. fig. VI) vor fi date de : c)2^! AT (34) -»[t( c)02 )] ao2 J+ti a»-2 momentele de răsucire se scriu sub forma: (34') iar forţele tăietoare vor fi: (34") cu operatorul (35) 0" ii Laplace A=IV gr* r [gr r g02J în cazul unei rezemări şi al unei încărcări axial si metrice integrala particulară se poate obţine sub forma: (36) .4 p(r) văr, integrala generală a ecuaţiei biarmonice fiind: (37) w(r)—A In r+Br2 In r+ Cr2+D, constantele A, B, C, D fiind determinate prin condiţii de rezemare. în cazul plăcilor circulare se iau A=B=0, pentru a nu avea singularităţi în centrul plăcii; în cazul plăcilor inelare, aceste constante sînt diferite de zero. Momentul de răsucire M. rQ şi forţa tăietoare sînt nule. Forţa tăietoare T se poate exprima sub forma: (38) ____r 2mr unde Pf reprezintă rezultanta sarcinilor aplicate în interiorul regiunii din placă de rază r. Momentele de încovoiere sînt momente principale şi sînt date de (39) M„—D (d2w (x dw \ dr2 ^ r dr J (1 dw d 2w\ 7 dT^d^j ' Astfel, în cazul unei plăci circulare de rază R, se obţine: i«> — pentru o simplă rezemare şi (400 ----£_— (R2—y2' 64 D K -R*r2-\-9R2r*-r pentru o încastrare, în cazul unei sarcini uniform distribuite de intensitate p, Pentru o sarcină parabolică p=p(R2—r2)/R2 se obţin, în cazul plăcii simplu rezemate: (41) w=_______t____ t ' 576 R*d[ 1 + 1- şi în cazul plăcii încastrate: (4r) le)=__L_(ij;2_^)a(7J2a_y»). în cazul unei plăci circulare simplu rezemate, supuse la încovoiere simplă, prin acţiunea unui moment încovoietor M, uniform distribuit pe contur, se obţine: <«> »—■ . în cazul unor sarcini distribuite după legi diferite pe porţiuni de placă, se scrie ecuaţia plăcilor pentru fiecare porţiune şi se pun condiţii de continuitate a deformaţiei pe linia circulară care mărgineşte cele două porţiuni. Astfel, în cazul unei plăci circulare acţionate de o sarcină uniform distribuită pe un cerc de rază ocR se găseşte, pentru cazul unei simple rezemări: B,°-64(1 + ^[4(3+tt)~(7+3 + ln a]«2-R4- (43) — 2[4—-(1 —^.)a2—4(1 +|i,)ln a]a2i?V+(1-f pţ.)r4} în regiunea interioară încărcată şi i Placă plană 487 Placă plană (43') j^2 a2i?2 In ^r2 In ~|j • în regiunea exterioară neîncărcată; de asemenea, pentru o placă incastrată, se obţine: [(4—3 a2+4 a2 in a)a2i?4—2(a2—4 In a)a2i?V2-}-^4] (44) în regiunea interioară încărcată şi (44') te/ = - 32 Z) |(2-oc2) (i?2—y2)+2(a2iî2 + 2 J'2) In ^-j în regiunea exterioară neîncărcată. în cazul plăcilor inelare, problema se rezolvă în mod analog. Dacă placa plană e de grosime variabilă, toate relaţiile de bază rămîn valabile, rigiditatea D a plăcii devenind variabilă cu grosimea h=h(%, y). în acest caz, ecuaţia cu derivate parţiale a plăcii plane devine; z> A A„+2 ± +M |) A»+A j, A— (45) 32^+2_32£>. $2w _^_92-D )- iar Qj.sînt unghiurile de rotire absolută a unei porţiuni de placă în raport cu un plan de referinţă. în cazul în care poziţiile axelor de articulaţii plastice nu sînt cunoscute, acestea se aleg arbitrar, în funcţiune de parametrii Xy (y = 1, 2, n). Aceşti parametri se determină din condiţia ca sarcinile limită să aibă valori minime: (47) QlPi 9*/ ' = 0 (/=1, 2 ,-,n). De exemplu, în cazul unei plăci dreptunghiulare de dimensiuni a şi b, omogene şi isotrope, acţionate de o sarcină uniform distribuită, se găseşte sarcina limită: Mfn * 24 m(a+b) ^ ^ ^lim b\3a—b) pentru cazul unei simple rezemări, şi lima ( ^ ^lim 62(3 a—b) ' pentru cazul unei incastrări. Dacă placa e acţionată de o sarcină concentrată P în centru, se obţine sarcina limită: (49) pentru un contur simplu rezemat, şi sarcina limită p{x,y). (49-) 3*2 3ya 3* ---y^s+î)- Astfel, în cazul unei plăci pătrate {a—b) se obţine frecvenţa cea mai joasă: iar tensiunile tangenţiale sînt date de: (58) /ii—73- Z 7V yh (3) şi de (3') y R_ _E __E_2+^ » jr 8 3 <£=-^ (1 + ţ)*(2-ţ)r (4) şi de ( s-a a 1 b c notat cu indicele R starea de solicitare corespunzătoare metodelor rezistenţei materialelor, iar cu indicele E, corecţiile corespunzătoare metodelor teoriei elasticităţii. în ce priveşte tensiunile normale ax şi cy teoria elasticităţii dă o corecţie constantă pentru fiecare secţiune transversală. Pentru cazurile limită ol = 2, sau (3=2 se poate scrie: (5) cum şi (5') ±1) = ±(0,100-0,125) Diferenţamaximăpentru un [x oarecare e de 7%. Diagramele tensiunilor ax şi cr rămîn apropiate de diagramele lineare (v. fig. W/c?). (0, ij, ± 1) |8=a=o£ (5. o, ± 1) |P;=2= ±(1,50...2,25)p, 3 r,'/7??S777 u 1 ------- ZjfL,o-(0M.M5)p Tjrz Tyz Txu fx>o) (y>0) (x,y>Q) VII. Placa plana groasă. Tensiunea care e nulă în cadrul metodelor rezistenţei materialelor, variază după o curbă (v. fig. VII b), avînd în planul median intensitatea pl2. Tensiunile tangenţiale t -r şi t au variaţii asemănă-toare cu cele date de metodele rezistenţei materialelor (v. fig. VII c şi d). Rezultă forţele axiale (6) forţele de forfecare (7)' momentele încovoietoare - 4 (8) s Nx=Nj = 0. N yx pa2 (1 — 52). M.,=-±^pb*{ 1-vf), momentele de răsucire: (?) Mxy=Myx =Y pabţ-q Placă plană 489 Placă plană si forţele tăietoare (10) Ty=-Îb1. Aceste eforturi corespund condiţiilor pe contur menţionate. Rezultă starea de deformaţie: E 2L= _ l±if p|>2(3 - 52) — 3^(1 -V)2) + (2- ^ K2U+ a o +3(2+ţi O o unde (16) şirurile de coeficienţi introduse fiind precizate de condiţiile la limită =V“«+p»‘ (17) *=±«, <*z=p(.*, y), V=V=0' Se introduc funcţiunile \mc sh \mc \mc [(2+X*«c coth X««C)sh -VchV]' (il) 3(i+9^‘W+>. 40 [0+W coth Xnmc),h V/? (18) ®3(V^c)=-si7r^(x««ccoth x*«csh x*»*- ,Knm w—w0 _1 + [X E^-JZS. = -L?p J3 ^ [cc2(1-?2)+P2( W)]~ \mzch\mz)‘ \mc -(1 + [0 ®*(x«»»'2''c)=ifnr_î [{1->**c coth x»»c) ch x^- nm + 3jţ1+}± ^2p (1 _?2) (1 _y)+lgf p[a4(6-^)^+ +P4(6-r,2)r,2]+^yti^ i>(a252+PV). unde ii e modulul de elasticitate longitudinală. Aceasta corespunde la o rezemare a plăcii în cele patru colţuri, ceea ce conduce la: (18') ®e (\,»-*'c)=2 ~l'nm0 , . iTă3shx«^ (12) «>,= ■ ' 160 £ [25 (1 + [x)(a4+P4)+6 (g + ti+^^+pa)]. Din exemplul de mai sus, studiat cu ajutorul polinoamelor biarmonice, se pot trage concluzii cu caracter destul de general cu privire la starea de solicitare a unei plăci plane groase. în cazul unei încărcări oarecari (în ipoteza a, [3^2) se foloseşte o reprezentare cu ajutorul seriilor duble Fourier, de forma p (*, y)=p0+’Ep„ o “s «„*+£ Pm cos Pmy+ n m (13) cos vcosP»y- (2°)^=SS şi notaţiile (19> *< c)=®^x«»' *)■ pentru p, q — 1, 2, •••, 6. în acest caz, tensiunile normale sînt date de: *-■ ynm I I ^ '2 n m N K'"nm M w a \^nm ’ / l ^ nm y +[X (t^I ®s(x««’ *•c) lcos “»*cos p»y* x(x»»-c) ff Pa» Ll \« ®4 (\m’ z’ c)+ unde (14) wnz ~~~b m= 1, 2, 3-). în cazul unei încărcări pe cele două feţe, simetrică în raport cu planul median (luat ca plan Oxy) şi cu celelalte plane de coordonate, se folosesc funcţiuni de tensiune de forma (v. şi sub Elasticitate) F (^)y,^)-LV+M>2+iV^2+ V. x + E ^1*0 ch V+V<»0 Sh V) cos anx+ n (15) +S Awmch Kz+KzA2(^ sh Mcos K y+ m + XS^I*» ch \mz+\mzA2m,sh \mz) cos V cos Ky, +11 (-r2-) ^ C)1cos a« *cos P« y. ^ nm ’ J cr^+IiS ,!* ^(W^)cosot«* n m nm% J iar tensiunile tangenţiale, de: SV nm $m ,c) tT ()wc)cos V51 n p* y- « ^ H nm' ) nm nm a, (2C,) v=^S'x(x^, c) r1®»(x»»' c) sin vcos ^ ^ nm ' nm’ J nm xy V1 v ^ KW a»Pw , = - hh -yr- 4 5 sin sin y, n m nm' J nm Placă 490 Placă aglomerată din aşchii de lemn unde (21) X (>*,. C) = ( coth X^ + o, indicii putînd fi luaţi şi egali cu zero. Starea de deformaţie corespunzătoare e dată de: E V* ^ nm K« , . = hhm:~To)W^ ®4-.(r*,. * c) Sin v cos Pmy, „ m ' nm» > nm E T+^(v+y.p0y) = (22) P P = lll X(X' ,c)x* *• c)cos Vsm P»? ' m ^nm' } nm ~~(w-p0z)= =SS »x'"%) T~ ®i-«Pw *•c)cos Vcos P»* 0 m ' nm' J nm la care se poate adăuga şi o deplasare de corp rigid pentru precizarea rezemării. Aceste rezultate corespund şi stratului elastic acţionat de sarcini periodice (v. sub Strat elastic). Celelalte cazuri de. încărcare se studiază analog. Dacă oc, (3<2, trebuie puse condiţii exacte şi pe suprafaţa laterală; de exemplu, problema plăcii plane groase cu contur dreptunghiular devine problema paralelepipeduIui elastic drept (v. sub Paralelepiped elastic). i. Placa. 2. Elt.: Electrod plat de acumulator electric, care are forma de placă şi e acoperit cu masă activă (v.). După polaritate, se deosebesc placi pozitive şi plăci negative (plăcile pozitive se aşază de obicei între două plăci negative; prima şi ultima placă a elementului sînt negative); după execuţie, se deosebesc plăci cu formare naturală şi plăci cu oxizi raportaţi. Placa cu formare naturală are masa activă constituită prin tratamente electrochimice din însuşi materialul plăcii. Se deosebesc: placă de mare suprafaţă şi placă cu rozete. Placa de mare suprafaţă, turnată din plumb moale, în formă lamelară, are o suprafaţă de contact cu electrolitul de 8-* * 10 ori mai mare decît suprafaţa aparentă. E folosită numai ca electrod pozitiv. Formarea masei active cuprinde două etape: prima formare, cu ajutorul unor substanţe chimice cari corodează plumbul, mărind suprafaţa de contact a plăcii, şi a doua formare, consistînd în încărcări şi descărcări, în cursul cărora se produce peroxid de plumb (Pb02). în general, a doua formare se face la locul de utilizare. Sin. Placă Plante. Placa cu rozete, de aliaj de plumb şi stibiu, prezintă găuri în cari se introduc benzi de plumb moale răsucite în spirală (rozete), la suprafaţa cărora se formează masa activă. Sin. Placă Manchester. Placa cu oxizi raportaţi e constituită dintr-un suport de aliaj de plumb şi staniu (uneori plumb şi cadmiu) pe care se aplică masa activă, preparată separat. Se deosebesc: Placa-sac, care are suportul constituit din două grătare, cu suprafeţele exterioare acoperite cu site de plumb, pastate cu masă activă, aşezate faţă în faţă şi nituite între ele. Se foloseşte numai ca placă negativă. Placa tubulară e constituită dintr-o ramă de aliaj de plumb şi stibiu care poartă tuburi de ebonită sau de policlorură de vinii, umplute cu masă activă. Electrolitul vine în contact cu masa prin fante subţiri în tuburi. Sin. Placă blindată. Placa cu casete (sau tuburi) e constituită dintr-o ramă de oţel în care sînt fixate casete (sau tuburi) de oţel, cu pereţii perforaţi, umplute cu masă activă. Placa e folosită la acumulatoarele alcaline. 2. Placa. 3. Tehn.: Corp solid, cu grosimea practic uniformă şi mult mai mică decît celelalte două dimensiuni, feţele lui fiind considerate practic plane şi desfăşurabile. Plăcile se pot clasifica după scopul în care servesc (de ex.: plăcile avertisoare, deversante, indicatoare, învîrtitoare, obturatoare, pendulare sau sortatoare, plăcile de acoperire, de alunecare, de amalgamare, de ciocnire, de control, de extragere, de filetat, de formare, de fundaţie, de gardă, de ghidare, de îndreptat, de model, de racordare, de rezistenţă, de scuturare, de susţinere, de unire, de uscare sau de uzură, plăcile plan-paralele, plăcile-pod, plăcile-portale sau plăcile-suporturi) şi după materialul din care sînt constituite (de ex.: plăcile aglomerate, celulare, ceramice, fibrolemnoase, fotografice sau metalice, plăcile de beton armat, de puzderii, de sticlă, etc.). 3. ~ aglomerata din aşchii de lemn. Ind. lemn.: Placă de construcţie fabricată prin aglomerarea cu lianţi sintetici a aşchiilor de lemn de anumite forme şi dimensiuni, debitate la maşini speciale, din sortimente lemnoase inferioare (lemn rotund subţire, lobde, vîrfuri, crăci, cioate, etc.) şi din deşeuri de la exploatarea şi industrializarea lemnului (cioplitură, capete de buşteni, lăturoaie, margini de la tivirea cherestelei, etc.). Aceste plăci au caracteristici mecanice şi prelucra-bil itate satisfăcătoare; dispoziţia neregulată a aşchiilor în placă, cu orientarea fibrelor lemnului în toate direcţiile, cum şi adausul de răşini sintetice, asigură materialului isotropie şi stabilitate la variaţiile de umiditate, superioare celor ale lemnului masiv. La o placă se deosebesc: faţa, care e stratul exterior, de calitate şi aspect mai bune; miezul, care e stratul interior; dosul, care este stratul exterior, de calitate şi aspect inferioare celor ale feţei, Plăcile aglomerate se fabrică, de regulă, în grosimi de, 6***40 mm şi în^formate uzuale de 1250X2500 mm sau de 1750x3500 mm. în general, plăcile aglomerâte înlocuiesc cheresteaua, placajul şi panelul, în construcţiile de mobilă, de tîmplărie interioară, caroserii, vagoane, baracamente, vitrine, panouri publicitare, ambalaje, etc. Sin. Placă PAL, PAL. Plăcile aglomerate se clasifică după densitatea aparentă, după specia lemnului din care provin aşchiile, după natura liantului, după omogeneitatea structurii, numărul de straturi, după modul de finisare şi după metoda de presare. — După densitatea aparentă, se deosebesc: plăci uşoare, cu densitatea aparentă sub 450 kg/m3; plăci semigrele, cu densitatea aparentă cuprinsă între 450 şi 750 kg/m3; plăci grele, cu densitatea aparentă peste 750 kg/m3.— După specia lemnului din care provin aşchiile, se deosebesc: plăci aglomerate de răşinoase; plăci aglomerate de foioase; plăci aglomerate de amestec. —■ După forma aşchiilor, se deosebesc: plăci aglomerate din aşchii plane; plăci aglomerate din aşchii de măcinare ori de zdrobire. — După natura liantului, se deosebesc: plăci aglomerate cu răşini de uree-formaldehidă; plăci aglomerate cu răşini de fenol-formaldehidă sau de crezol-formaldehidă. — După structura plăcii în secţiune transversală şi după numărul de straturi, se deosebesc: plăci omogene, la cari aşchiile sînt uniforme în toată secţiunea plăcii; rplăci stratificate, la cari straturile exterioare sînt executate din aşchii plane subţiri, fine, iar miezul e constituit din aşchii de zdrobire sau din aşchii plane mai mari şi cari sînt aglomerate cu un conţinut Placă aglomerată din aşchii de lemn 491 Placă aglomerată din aşchii de lemn de liant mai mic decît la feţe (circa 6-*-7%); placi structurate, la cari aşchiile sînt neuniforme în secţiunea transversală, astfel încît plăcile prezintă structură simetrică faţă de planul lor median, cu aşchii grosiere la mijloc şi aşchii din ce în ce mai fine către feţe; placi com-poundate, la cari miezul e structurat, iar feţele sînt omogene. — Majoritatea plăcilor aglomerate sînt masive (placi pline sau plăci masive), însă anumite tipuri de plăci ex-trudate prezintă goluri longitudinale, şi sînt numite impropriu placi „celulare”. — După modul de finisare, se deosebesc: placi brute (sau neşlefuite), cu grosime neuniformă şi cu feţele neprelucrate (cum au rezultat din presare); placi şlefuite, cu gro-sim uniformă, planate, calibrate şi cu feţele şlefuite; plăci furniruite, cu una sau ambele feţe acoperite cu furnir tehnic sau estetic; plăci melami-nate, caşerate la cald pe una sau pe ambele feţe cu 1"*3 filme de hîrtie impregnată cu răşină de melamină; plăci emailate, acoperite pe una sau pe ambele feţe cu o peliculă de email cu întărire la cald. — După modul de tra- ...«~'l/ /. Procesul tehnologic de fabricare prin presare a plăcilor aglomerate din aşchii de lemn, discontinuă. A) depozit de materie primă; B) tratamentul hidrotermic al buştenilor (înmuiere sau aburire); Q cojire; D) retezare; £) transformarea în aşchii; F) ciuruire; G) mărunţirea aşchiilor; H) uscare; I) adăugarea de aşchii din deşeuri; J) desprăfuirea aşchiilor; K) încleirea aşchiilor; L) formarea covorului pentru plăci; M) secţionare; N) presarea Ia rece a plăcilor; O) tivire; P) presarea Ia cald; Q) separarea pachetelor de plăci ieşite din preşa caldă; R) formatizare; R') operaţii facultative ; S) şlefuire; T) sortare; U) depozitare; V) transport spre secţia de înnobilare; oâ şi o2) depozit de lemn pentru straturile exterioare, respectiv pentru miez; o3 şi a4 ) depozit de talaş uscat, respectiv umed; 1) basin sau cameră de aburire; 2) cojitoare; 3) ferestrău; 4 şi 4') maşină de debitat aşchii pentru straturile exterioare, respectiv pentru miez; 5 şi 5') siloz pentru cele două feluri de aşchii; 6) ciur; 7 şi 7') maşină pentru mărunţirea aşchiilor; 8) uscător; 9) des-prăfuitor; 10) dozator; 11) rezervor de material liant; 12 şi 12') malaxor pentru aşchii; 13 şi 14) presărător pentru straturile exterioare, respectiv pentru stratul de miez; 15) transportor cu bandă al maşinii de format covorul de aşchii; 16) cîntar de control; 17) presă rece; 18) maşină de tivit; 19) instalaţie de încărcare a plăcilor; 20) presă caldă; 21) instalaţie de descărcare a presei; 22) cîntar de control; 23) masă de separare; 24) instalaţie (canal) de răcire a plăcilor metalice separatoare (intercalate, la presarea caldă, între plăcile de aşchii); 25) maşină de şlefuit; 26) masă de sortare. tare cu substanţe de protecţie, se deosebesc: plăci netratate, plăci hidrofugate, plăci ignifugate, plăci antiseptizate (cu fungicide sau cu insecticide). — După modul de presare, sedeosebesc: plăci presate discontinuu şi plăci presate continuu (laminate sau extrudate). Placă aglomerată, presată discontinuu: Placă aglomerată omogenă sau stratificată, obţinută prin presarea la cald a aşchiilor amestecate cu liant, în prese hidraulice multietajate, Procesul tehnologic de fabricare a acestor plăci (v. fig. /) ,începe cu operaţiile de pregătire a lemnului, cari sînt: înmuierea sau aburirea lemnului, cojirea mecanizată a lemnului rotund şi retezarea la lungimi corespunzătoare. Operaţiile următoare sînt identice pentru cele două categorii de aşchii, pentru feţe şi miez, şi anume debitarea aşchiilor în maşini speciale de aşchiat, mărunţirea acestora în mori centrifuge sau în dezintegratoare, uscarea lor pînă la umiditatea de 3*“5% şi amestecarea cu liantul respectiv. Grupul următor de operaţii cuprinde pregătirea covorului de aşchii prin presărare, şi pre-formarea plăcilor. Presărarea aşchiilor se facecontinuu, într-un singur strat omogen, pentru plăcile omogene, respectiv în trei straturi, pentru plăcile stratificate. Aşchiile presărate de o instalaţie specială (v. Presărător) formează un covor continuu, care înaintează spre presa de pre-formare la rece; el e secţionat cu un ferestrău circular în piese (tăblii) de lungime corespunzătoare deschiderii presei. Prin preformare (sau ta-bletare), înălţimea pieselor afînate de aşchii e redusă la o treime, ceea ce uşurează alimentarea automată a presei încălzite şi reduce cursa de închidere a platanelor. Semifabricatul intermediar e tivit şi apoi e introdus în presa finală. Presarea se face la cald (la circa 170°), presiunea variind între 3 şi 12 kgf/cm2 la plăcile uşoare şi semigrele, şi depăşind 25 kgf/cm2 la plăcile grele. Plăcile presate sînt croite la formatul dorit şi apoi sînt şlefuite pe ambele feţe, la maşini de şlefuit cu trei cilindre (v.), după care trec la operaţiile de finisare sau de înnobilare, cari pot fi aceleaşi ca şi la plăcile fibrolemnoase (v. Placă fibrolemnoasă înnobilată, sub Placă fibrolemnoasă). Sin. Placă aglomerată, presată perpendicular. Placă aglomerată, presată continuu: Placă aglomerată omogenă, obţinută fie prin „laminare1* într-o presă continuă, fie prin presare într-o presă de extrudare. Procesul tehnologic de fabricare a plăcilor aglomerate presate continuu e acelaşi pentru ambele tipuri de plăci şi începe cu operaţiile de pregătire a materialului lemnos, de debitare a aşchiilor, de uscare şi de amestecare cu lianţi, cari sînt identice cu cele efectuate la plăcile aglomerate prin procedeul discontinuu. Pentru plăcile presate continuu prin la-minare, covorul de aşchii trece apoi printre două benzi de oţel fără fine suprapuse, antrenate de două şenile paralele, cari sînt încălzite electric. Apăsarea se exercită perpendicular pe suprafaţa plăcii şi e variată prin apropierea sau depărtarea şenilelor (v. fig. II). Placa aglomerată, întărită prin polime-rizarea răşinii, sub acţiunea simultană a căldurii şi a presiunii, Placă antihalo 492 Placă celulară e tivită în timpul avansului, cu ajutorul unui ferestrău circular automat, şi e tăiată la lungimea dorită. Plăcile pot fi acoperite, concomitent cu presarea, pe ambele feţe, cu foi subţiri de metal sau de b 13 1 3 D /J hîrtie. Pentru plăcile fabricate prin extrudare, presarea se face în direcţie paralelă cu suprafaţa plăcii, iar presiunea e exercitată periodic de pistonul unei prese de extrudare. Aşchiile preîn-călzite trec prin filiera încălzită a presei, care aredeschiderea (lăţimea) egală cu lăţimea plăcii (circa 1250 mm) şi înălţimea variabilă şi egală cu grosimea de realizat a plăcii (v. fig. ///). Apoi, aşchiile amestecate cu liant sînt dozate şi introduse în presa de extrudare printr-un orificiu, fi ind împrăştiate uniform pe toată lăţimea presei. Şarja de aşchii, intrată în //. Porţiuni de formare din procesul tehnologic de fabricare a plăcilor aglomerate din aşchii de lemn, prin presare continuă. A) amestecarea cu liant; 8) formarea covorului de aşchii; C şi D) caşerarea feţei inferioare a covorului, respectiv a celei superioare; £) preîncălzire; F) presarea şi încălzirea covorului de plăci; G) formatizare; H) control prin cîntărire; /) depozitare; a) alimentarea cu aşchii uscate; b) alimentarea cu liantul omogeneizat; c) evacuarea deşeurilor de la formatizare; î) malaxor; 2) presărător; 3) maşină de caşerat; 4 şi .5) bandă de oţel inferioară, respectiv superioară; 6) instalaţie de preîncălzire prin curenţi de înaltă frecvenţă; 7) şenilă; 8) elemente de preîncălzire; 9) cilindre de apăsare; 10) maşină de formatizat; 11) cîntăr automat. cile sînt pline (masive) sau cu goluri (celulare). Suprafaţa plăcilor executate prin extrudare e mai puţin netedă (aşchiile fiind orientate perpendicular pe suprafaţa plăcii) şi rezistenţa plăcilor e mai mică decît cea a plăcilor stratificate ; de aceea, plăcile presate continuu, prin extrudare, se utilizează numai furniruite. 1. ~ antihalo. Foto.: Placă fotografică cu strat antihalo (v. Halo; v. Capacitate antihalo, sub Peliculăfotografică). 2. ~ averfisoare. Elt.: Placă pe care se găseşte o înştiinţare scrisă concisă, referitoare la pericolul electrocutării pecareîl prezintăo instalaţie electrică. Plăcile avertisoare se fixează pe uşile celulelorstaţiu-nilor electrice sau ale încăperilor în cari sînt instalaţii electrice, pe stîlpii liniilor electrice de înaltă tensiune şi, în general, în orice loc în care ' _ NU ATINGETI W STiLPIIniciFIRELE W Lâ CHIAR CĂZUTE LA Pito'mLă PERICOLdeMOARTE ^înalta tensiune PERICOL DE nOARTE III. Procesul tehnologic de fabricare a plăcilor aglomerate din aşchii de de lemn, prin extrudare. A) depozit de materie primă; 8) transformare în aşchii; C) sortare; D) mărunţirea aşchiilor; E) uscarea aşchiilor; F) sortarea aşchiilor uscate; G) amestecarea cu liant; H) formare prin extrudare; /) secţionare; J) transportul Ia depozit; 1) tocător; 2) ciclon; 3) siloz pentru surcele; 4) ciur vibrator; 5) dezintegrator; 6) uscător ; 7) siloz pentru aşchii uscate ; 8) malaxor; 9) presă de extrudare; 10) circular de retezat. cursa de retragere a pistonului presei, e împinsă de acesta în canalul de formare, care e încălzit de la exterior, cu abur sau cu apă supraîncălzită. Uneori, presa de extrudare e echipată cu ţevi de încălzire paralele, dispuse în golul canalului de formare şi al filierei, astfel încît se pot obţine plăci cu goluri longitudinale (numite plăci celulare). în timpul trecerii materialului prin filieră, cu viteza de 0,8**• 1,2 m/min, se produce o amorsare a polimerizării răşinii sintetice folosite ca liant, care se termină după ce a ieşit din presă; secţionarea plăcii continue se face pe măsura ieşirii din filieră a unei lungimi de placă corespunzătoare formatului dorit. Densitatea aparentă a plăcilor extrudate e de 500“*600 kg/m3, iar a plăcilor cu goluri e de 250---400 kg/m3, după cum plă- Tipuri de plăci avertisoare. e necesar să se atragă atenţia că atingerea sau apropierea prezintă pericol de moarte (v. fig.). 3. ~ celulara. 1. Ind. lemn., Cs.: Placă dreptunghiulară, constituită dintr-un cadru de lemn, al cărui interior e împărţit în multe celule, prin elemente subţiri de lemn sau de derivate ' din lemn (plăci fibrolemnoase, plăci de aşchii sau de carton ondulat), drepte sau cu forme speciale, şi care e acoperit pe ambele feţe cu placaj sau cu plăci fibrolemnoase. Celulele pot avea secţiune dreptunghiulară, rombică, circulară sau spiralată, după cum piesele cari le formează sînt aşezate paralel cu una dintre laturi ori cu amîndouă laturile, sau sînt înclinate ori ondulate. La plăcile la cari piesele interioare sînt aşezate numai longitudinal, transversal sau înclinat, distanţa dintre aceste piese trebuie să fie de cel mult 30---40 mm; la plăcile la cari piesele interioare sînt aşezate după două direcţii paralele cu laturile, şi la piesele cu alveole, aria golurilor trebuie să fie de cel mult 50--*100 cm2. La plăcile cu dimensiuni mari, cadrul e rigidizat cu montanţi şi cu traverse intermediare şi e întărit cu piese speciale pentru fixarea balamalelor, a broaştelor, a mînerelor şi a altor dispozitive. Plăcile celulare pot fi furniruite cu furnire indigene sau exotice, sau cu hîrtie imitaţie de furnire; ele pot fi lăcuite cu nitrolac ori cu poliesteri, sau cu filme aplicate pe foi decorative. Plăcile celulare placate numai cu furnir de bază sau cu plăci fibrolemnoase (PFL), constituind sortimentul plăcilor Placă celulară 493 Placă ceramică din trei straturi, se presează la rece sau la cald, în prese hidrau-licesau cu şurub. Aplicarea cleiului se face manual, pe miez. Presiunea nu trebuie să depăşească 2 kgf/cm2. Plăcile celulare acoperite cu placaj de 3 sau de 5 mm se pot presa la rece sau la cald, la presiuni pînă la 6 kgf/cm2. încleirea se face la maşini, pe o singură faţă a placajului, introducînd în maşină simultan cîte două foi. Plăcile celulare folosite ca uşi sau ca panouri de mobilă se condiţionează, după presare, mai mult timp decît panelul, pentru realizarea unui echilibru între aerul din interiorul plăcii şi mediul exterior. Plăcile, după ce sînt tivite, se şle-fuiesc şi se trimit în consum în această stare, sau se furni-ru iese. în principal, plăcile celulare se utilizează ca: uşi celulare, pline, panoul trebuind să aibă pe canturi o ramă de răşinoase şi întărituri în dreptul zonei în care se montează fierăria (broaşte, balamale); uşi plane cu goluri pentru ferestre, panoul avînd părţi masive în interior şi în zona golului; panouri celulare pentru mobilă, pentru pereţi despărţitori în vagoane de tren. Plăcile celulare se clasifică după felul straturilor exterioare, după natura şi structura miezului, după utilizare, etc. După natura bine pe zidul care se căptuşeşte, prin li pire cu mortar de ciment. Plăcile se fasonează numai prin presare semiuscată; se ard ca biscuit la 1250°, iar apoi, cu glazură, la 1100°. După ardere, plăcile se sortează, astfel încît abaterile limită la dimensiuni să fie cît mai mici. Se folosesc la căptuşi rea pereţilor interiori, înspecial la băi, la bucătării, coridoare,spălătorii, laboratoare. Trebuie să reziste la şoc termic, în special cele folosite la băi şi bucătării. Plăcile ceramice de gresie (plăcile de gresie ceramică) sînt fabricate dintr-un amestec de.caolin, argile refractare, degre-sanţi şi fondanţi, prin fasonare mecanică (presare semiuscată) şi ardere la 1200---13000. Pot avea culoarea albă sau pot fi colorate în diferite nuanţe. Se utilizează la executarea unor pardoseli şi a unor placaje, atît în dependenţele locuinţelor, cît şi în laboratoare, în spitale, şi, în special, în industriile în cari se lucrează cu substanţe chimice. Sînt foarte rezistente la uzură, se întreţin uşor, permit realizarea unor desene ornamentale, prin combinarea plăcilor de diferite culori, forme şi dimensiuni. Se montează prin lipire, cu mortare de ciment, sau cu chituri rezistente la acizi, ori cu adezivi preparaţi din mase plastice. Pentru a mări aderenţa cu stratul de lipire pe elementul-suport, plăcile de gresie ceramică au pe faţa posterioară striuri sau proeminenţe. Plăcile de gresie ceramică pot avea forma pătrată, exago-nală, octogonală sau de opt plin (pişcoturi). Plăcile pătrate o b i ş n u i t e (v. fig. o) se fabrică cu dimensiunile de 150x150 mm, 100x100 mm, 50x50 mm şi 25 x25mm, şi au proeminenţele de formă tronconică, cu înălţimea de aproximativ 1,5 mm. Plăcile în formă de pi scot (v. fig. b) se execută într-o singură mărime de (36±1)x (46^1) mm' şi au L Plăci celulare de lemn. a) placă celulară simplă, cu celule dreptunghiulare ; b) placă celulară cu alveole. miezului, se deosebesc: plăci executate din şipci de lemn masiv ,din lamele de furnire de bază, din talaş spiralat (melci), din fragmente de plăci aglomerate, din benzi de plăci fibrolemnoase, din pastă semichimică de lemn sau de hîrtie. După structura şi forma celulelor, se deosebesc: plăci cu celule drepte, rombice, alveolare, rectangulare, exagonale, în fagure, etc. (v. fig.). î. ~ celulara. 2. Ind. lemn.: Placă aglomerată din aşchii de lemn, cu goluri longitudinale, fabricată prin extrudare. V. şî Placă aglomerată presată continuu, sub Placă aglomerată din aşchii de lemn. 2. ~ ceramica. Mat. cs.: Placă cu diferite forme şi dimensiuni, fabricată prin ardere dintr-o masă ceramică, folosită la căptuşirea pereţilor, la executarea unor pardoseli, etc. Se deosebesc tipurile de plăci ceramice descrise mai jos. Plăcile ceramice nesmălţuite sînt fabricate din argile comune şi refractare, degresate şi arse la temperatura de 1000---11000. Au aspect mat, sînt asemănătoare la culoare cu pietrele naturale şi sînt folosite la căptuşirea pereţilor exteriori. Se fasonează, fie în prese cu bandă, fie în prese-revolver sau cu pîrghie, astfel încît să fie obţinute netede, striate sau cu ornamente diferite. Se fixează pe zid cu agrafe de metal inoxidabil, ca şi piatra de construcţii, sau prin zidire cu mortar. Plăcile ceramice smălţuite sînt fabricate din faianţă, de culoare albă sau colorate diferit. Formatul cel mai obişnuit e 150x 150x 10 mm; au pe spate striuri, pentru a se fixa mai Plăci de gresie ceramică, o) placă pătrată; b) pişcot. proeminenţe transversale, în formă de praguri, cu înălţimea de aproximativ 1 mm. Raza de curbură a laturilor e de 42 mm. Plăcile ceramice pentru sobe sînt fabricate din teracotă; au .culori diferite şi diverse ornamente (v. Cahlă). Pentru căptuşirea; interioară a sobelor, în special a celor în cari se ard cărbuni cari conţin mult sulf, se folosesc plăci ceramice de şamotă, fabricate din argilă refractară. Formatele acestor plăci sînt asemănătoare cu ale cărămizilor subţiri pentru sobe. Plăcile ceramice antiacide sînt fabricate din gresie anti-acidă, în formatele corespunzătoare utilizărilor. Se folosesc la căptuşirea unor reactoare din industria chimică. Plăcile ceramice poroase sînt fabricate, fie din mase ceramice obişnuite, fie din argile refractare. Materna primă se degresează cu materiale combustibile, cari se consumă în procesul de ardere. Se folosesc la căptuşirea canalelor pneumatice pentru transportat materiale prăfoase (în acest scop trebu ie să permită trecerea uşoară a aerului şi să aibă rezistenţă la Placă de acoperire 494 Placă de asbociment uzură), la căptuşirea unor filtre, în special pentru suspensii (trebuie să lase să se scurgă uşor filtratul şi să reziste la acţiunea corozivă a acestuia). 1. ~ de acoperire. Ut., Metg.: Placă folosită în laminorie la acoperirea interstiţii lor dintre rulouri, dintre caje şi rulouri, dintre maşini şi laturile căilor cu rulouri sau ale maşinilor, între căile cu rulouri, etc., pentru a completa platforma de JLl ti * -1» îPo s o]| II jjo ; Ol! ii-. TT~ “ “ ILn 1 pJ II. Placă de acoperire, de sudată. A I. Placă de acoperire, turnată. 1) axa ruioului căii cu rulouri. lucru a laminorului. Lucrînd în condiţii grele, fiind lovită şi frecată, placa trebuie să fie robustă şi bine fixată în locul ei, şi se construieşte astfel, încît în porţiunea în care circulă materialul, ea se dispune de obicei cu 10--20 mm sub nivelul de circulaţie a materialului (nivelul căilor cu rulouri). în majoritatea cazuri lor, plăcile sînt turnate din fontă sau din oţel (v. fig. /) şi apoi sînt prelucrate; grosimea lor e de 25---40 mm. — Uneori, la laminoarele uşoare, de exemplu laminoarele continue de sîrmă, unde materialul nu circulă pe plăcile de acoperire, deci acestea nici nu se încălzesc, plăcile de acoperire se confecţionează din tablă sudată (v. fig. //). Alteori, de exemplu la laminoarele de tablă subţire, în părţile în cari se manevrează pachete de tablă calde (de ex. Ia desfacere şi dublare), plăcile de acoperire sînt mult mai groase (40---70 mm) şi sînt echipate cu ţevi de răcire. Tn ///. Porţiune dintr-un ansamblu de plăci de acoperire. 1) rulou de cale cu rulouri; •••23-**28) plăci de acoperire late (normale); 29) placă de acoperire terminală (îngustă). Ansamblul plăcilor de acoperire trebuie să formeze o suprafaţă continuă; de aceea, ele sînt potrivite şi apoi numerotate, pentru ca să fie aşezate totdeauna în acelaşi loc, după ce au fost scoase (v. fig. ///). a. ~ de alunecare. Tehn.: Placă metalică folosită pentru a permite alunecarea relativă a două piese, cari aparţin unuia sau la două sisteme tehnice deosebite. Pentru reducerea frecării, suprafaţa plăcilor de alunecare e prelucrată cu atenţie şi e preferabil să fie cît mai netedă; de obicei, plăcile sînt echipate cu dispozitive de ungere. Exemple de plăci de alunecare: placa de alunecare de la suporturile mobile ale căldării de locomotivă, placa de alunecare (adausul cu umere) a cutiilor de unsoare de la vehiculele feroviare, etc. 3. ~ de amalgamare. Prep. min.: Tablă de cupru electrol i-tic, demetai Muntzau decupru argintat la suprafaţă, folosită la amalgamarea minereurilor aurifere. Cu aceste plăci se acoperă mesele de amalgamare, sau se fixează în interiorul şteampuri lor. • 4. ~ de ambreiaj. A/lş.; Sin. Disc de ambreiaj (v. Ambreiaj cu discuri, sub Ambreiaj cu fricţiune). 5. ~ de asbociment. Mat. cs.: Placă confecţionată din fibre de asbest (crisolitic sau amfibolic, de calitatea necesară pentru a obţine rezistenţele prescrise), apă şi ciment (de •\ 0 \ X o I. Plăci plane de asbociment. a) placă normală cu trei găuri; b) placă normală cu două găuri; c) placă de margine. marca P 500, cu fineţea de măcinare corespunzătoare unui rest de 10% pe sita nr. 009), cu sau fără adaus de coloranţi (stabili la acţiunea agenţilor atmosferici şi fără acţiune asupra cimentului). E folosită pentru executarea unor tipuri de învelitori la construcţii civile şi industriale. Sin. Eternit. în funcţiune de rezistenţa la încovoiere, plăcile pentru învelitori se clasifică în două calităţi: calitatea I şi calitatea II. Plăcile de asbociment pentru învelitori pot fi plane (simple) sau duble (termoizolante). Plăcile plane sînt de două tipuri: normale şi de margine (v. fig. /). Plăcile sînt executate cu două sau cu trei găuri, pentru fixare pe astereala acoperişului (v. sub înveli-toare de asbociment, sub învelitoare 1), cari ău diametrul de 5 mm. Plăcile de asbociment trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: nu trebuie să aibă fisuri; faţa văzută trebuie să fie netedă; se admit ştirbituri la maximum 20% din plăcile unui lot, şi anume de cel mult 15 mm lungime la muchii şi de cel mult 10 mm lungime la colţuri, cu excepţia colţurilor găurite pentru copcile de siguranţă; absorpţia de apă trebuie să fie de cel mult 16%; rezistenţa de rupere la încovoiere trebuie să fie de cel puţin 300 kgf/cm2 La plăcile de calitatea I, respectiv de cel puţin 200 kgf/cm2, la plăcile de calitatea II; plăcile trebuie să reziste la cel puţin 25 de cicluri de în-gheţ-dezgheţ; greutatea specifică aparentă trebuie Plăcile duble de II. b 1 Placă dublă de asbociment (cu ter-moizolaţie). a) vedere în perspectivă; b) secţiune transversală; 1) foi de asbociment; 2) termoizolaţie; 3) şipci de lemn. să fie de 1,9—2,2 kg/dm3. asbociment (termoizo- lante) au dimensiunile 2430x1000 mm şi înălţimea de 120 mm (v. fig. II). Plăcile sînt formate din două foi paralele Placă de bază 495 Placă ds beton pentru placaje de asbociment, de formă specială, distanţate între ele cu 100 mm, între cari e aşezat un strat de pîslă minerală (sau alt material termoizolant), care se lipeşte de foaia inferioară cu un strat de bitum topit (care are şi rolul de a proteja termo-izolaţia contra vaporilor din interiorul clădirii). Foile sînt prinse între ele cu nituri de aluminiu, fixate pe laturile longitudinale la distanţa de 200 mm. Pentru rigidizare, la capetele plăcilor sînt aşezate suporturi de lemn, pe cari se fixează foile în cuie. Capetele plăcilor sînt acoperite cu capace de asbociment, fixate în cuie de suporturi le de lemn. Caracteristicile fizico-mecanice ale plăcilor duble de asbociment sînt aceleaşi ca ale plăciior plane. î. ~ de bazâ. 1. Tehn.: Sin. Placă inferioară (v. sub Placă de matriţă). 2. ~ de baza. 2. Tehn. mi!.: Placă pe care se reazemă ţeava unui aruncător de mină, prin intermediul căreia se transmit asupra solului forţele de recul. 3. ~ de beton armat. Cs.; Element de construcţie plan, de beton armat, a cărui grosime e mică în raport cu celelalte două dimensiuni. Sin. Dală de beton armat. Plăcile de beton armat pot constitui singure elemente principale de rezistenţă, sau pot fi asociate cu alte elemente (grinzi, nervuri) cu cari sînt legate monolit (de ex. la plan-şeele cu grinzi) sau pe care sînt rezemate. Din punctul de vedere al armării, se deosebesc: placi armate într-o singură direcţie şi plăci armate pe două direcţii. V. şi sub Planşeu de beton armat. 4. ~ de beton mozaicat. Mat. cs.: Placă de beton de ciment, alcătuită dintr-un strat de bază executat din beton obişnuit şi un strat de uzură executat din mozaic confecţionat cu piatră de mozaic (de calcar, de marmoră sau de serpentin). Plăcile de beton mozaicat se fabrică prin presare mecanică şi lustruire. Ele pot avea culoarea naturală a mozaicului turnat sau pot fi colorate cu diferiţi oxizi metalici, şi pot fi uniforme sau cu desene. Se execută în două forme: plăci pătrate, cu latura de 100, 200, 300 sau 400 mm şi cu grosimea de (30±2) mm sau (40±2) mm, şi plăci dreptunghiulare, de 100x200x20 mm. Plăcile de beton mozaicat se fabrică din betoane preparate cu ciment P 400 sau cu ciment alb (pentru stratul de uzură), piatră de mozaic, pietriş, nisip şi oxizi metalici adecvaţi. Stratul de uzură de mozaic are grosimea de cel puţin 6 mm. Stratul inferior se execută cu agregate alcătuite din granule cu dimensiuni egale cu cel mult 1/3 din grosimea lui. Raportul (în volume) dintre amestecul uscat de ciment şi agregatul de mozaic trebuie să fie egal cu cel puţin 1 : 3. Amestecul din care se execută stratul de mozaic trebuie să fie omogen, astfel încît distribuţia granulelor de piatră de mozaic şi culoarea mozaicului să fie uniforme în toată masa stratului. Plăcile de beton mozaicat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: feţele trebuie să fie netede şi curate, fără eflorescenţe, muchiile drepte, şi unghiurile colţurilor de 90° ; se admite cîte o ştirbitură la muchiile şi colţurile feţei văzute, cu adîncimea maximă de 1 mm şi lungimea maximă de 3 mm, dar numai la 10% din plăcile unui lot; culoarea unei plăci trebuie să fie uniformă, iar plăcile din acelaşi lot trebuiesă aibă aceeaşi nuanţă; faţa văzută nu trebuie să aibă fisuri, iar conturul granulelor trebuie să fie bine precizat; uzura stratului de mozaic, determinată cu maşina Bohme (v. Bohme, maşină ^), trebuie să fie în medie de 1,3 mm, şi de cel mult 1,8 mm; plăcile nu trebuie să se crape, prin lovire cu o greutate de 500 g, în formă de pară; lovite cu ciocanul, plăcile trebuie să dea un sunet clar; absorpţia de apă trebuie să fie de cel mult 7%; rezistenţa la încovoiere trebuie să fie de cel puţin 35 kgf/cm2; după 35 de cicluri de îngheţ-dezgheţ, plăcile nu trebuie să prezinte urme de alterare. 5. ~ de beton pentru pavaje. Mat. cs.: Placă de beton de ciment (preparat cu ciment cu marca de cel puţin 400), fabricată prin presare mecanică şi alcătuită dintr-un strat de bază şi un strat de uzură, mozaicat sau nemozaicat, folosită la pavarea trotoarelor, a peroanelor, a halelor şi, în general, a spaţiilor circulate de pietoni şi de vehicule uşoare. Poate avea culoarea naturală a agregatelor sau poate fi colorată cu diferiţi pigmenţi minerali. Se execută de tipuri şi dimensiuni diferite şi în douăclasedecal itate. Tipurile I---111 se aşază pe o fundaţie de beton şi au dimensiunile: 200 x 200 x 25 mm, 250 X 250 x 40 mm şi 300x300x40 mm.Tipurile IV---VI seaşază pe o fundaţie de nisip şi au dimensiunile: 300x 300x 60 mm, 400 x 400 x 65 mm şi 500 X 500 x 70 mm. Se execută şi jumătăţi de plăci. Plăcile de beton pentru pavaje trebuie să aibă feţele plane, fără crăpături, şi muchiile drepte. Plăciledetipurile I, II şi III au imprimate pe faţa superioară şanţuri mici (v. fig. a***c); plăcile de tipurile IV, V şi VI au muchiile feţei superioare puţin teşite, iar suprafaţa lor poate fi striată cu rola(v. fig. d). La plăcile de calitatea I, stratul de uzură e executat cu agregate de piatră spartă dură, cu granule cu dimensiuni egale cu cel mult 1/3 din grosimea stratului, iar la plăcile de calitatea ll e executat cu pietriş de rîu sau de carieră. Stratul de uzură trebuie să fie legat bine de stratul de bază şi nu trebuie să se separe de acesta la spargerea plăcii. Stratul de uzură nemozaicat se execută din beton preparat cu split de piatră spartă dură, şi trebuie să aibă grosimea egală cu 1/3 din grosimea plăcii, dar de cel puţin 15 mm. Plăcile de beton pentru pavaje trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: lovite cu ciocanul, trebuie să dea un sunet clar; nu trebuie să devină alunecoase; feţele trebuie să fie netede şi fără găuri; prin lustruire, faţa plăcilor trebuie să prezinte culoare şi granulozitate uniforme ; muchiile şi colţurile trebuie să fie drepte (se admite cel mult o ştirbitură de cel mult 3 mm lungime şi 1 mm adîncime, la cel mult 25% din plăcile unui lot); laturile trebuie să fie paralele, în limitele abaterilor admise; unghiurile colţurilor trebuie să fie de 90°, cu abatere de cel mult 1 mm la lungimea laturii; rezistenţa la încovoiere medie trebuie să fie de 55 kgf/cm2, respectiv de 40 kgf/cm2, la plăcile de calitatea I, respectiv de calitatea II; rezistenţa la încovoiere a unei singure plăci din probă trebuie să fie de cel puţin 45 kgf/cm2, respectiv de 30 kgf/cm2, la plăcile de calitatea l, respectiv de calitatea II; uzura maximă a stratului superior trebuie să fie de 1,2 mm, la plăcile de calitatea I, respectiv de 1,6 mm, la plăcile de calitatea II; ele trebuie să reziste la îngheţ-dezgheţ. 6. ~ de beton pentru placaje. Mat. cs.: Placă de beton simplu, mai rar armat, folosită pentru placarea exterioară a zidurilor de cărămidă, în vederea realizării unui finisaj decorativ. Se folosesc plăci simple sau plăci cu reborduri pe spate (v. fig.). Cele mai bune rezultate se obţin cu plăcile casetate (cu reborduri pe patru laturi), deoarece rebordurile asigură rigiditatea plăcii, ceea ce permite micşorarea greutăţii proprii a acesteia, şi permit fixarea unei termoizolaţi i pe spatele plăci i. □ □ □ □ Plăci de beton pentru pavaje. cr**c) plăci de tip I***!!!; d) plăci de tip lV**• VI. Placă de blindaj 496 Placă de blindaj Pentru a obţine rezultate bune trebuie ca agregatele să fie ciuruite şi >ăspîndite uniform în masa betonului, lianţii să fie de bună calitate şi betonul să fie cît mai compact. Grosimea plăcilor trebuie să fie aleasă în funcţiune de dimensiunile plane r —; forare depinde de viteza proiectilului, de masa, forma şi organizarea lui, cum şi de calităţile oţelului din care e construit. Pentru calculul adîncimii de perforare d se foloseşte formula empirică: k Placa de beton (vederi în perspectiva şî secţiuni transversale), a) placă simplă; b) placă cu rebord inferior (placă în formă de L); c) placă cu reborduri inferior şi superior (placăîn formă de [[); d) placă cu reborduri pe contur (placă casetată); 1) bară pentru agăţarea agrafei de fixare în zidărie;,2) crestături pentru introducerea plăcuţelor ceramice de asamblare. ale lor. Astfel, la plăcile cu suprafaţa pînă la 0,25 m2; grosimea lor trebuie să fie de cel puţin 4 cm, iar la plăcile cu suprafaţa de circa 1 m2, grosimea lor trebuie să fie de 5--*6 cm. La stabilirea grosimii plăcilor trebuie să se ţină seamă de lungimea lor, deoarece plăcile înguste şi lungi au tendinţa de a se încovoia sub acţiunea diferenţelor de temperatură şi de umiditate dintre cele două feţe ale lor. La plăcile de mărimea unui perete, grosimea lor trebuie determinată prin calcule statice, deoarece plăcile se fisurează adeseori în timpul transportului. Deoarece plăcile de placaj sînt supuse timp îndelungat şi continuu la solicitări mari, produse de agenţii atmosferici, ele trebuie să aibă calităţi superioare. De exemplu, plăcile lustruite, confecţionate cu agregate de marmoră cristalină şi de calcar compact, trebuie să îndepl inească următoare le cond iţi i principale: rezistenţa la întindere din încovoiere, cel puţin 50 kgf/cm2; rezistenţa la compresiune, pînă ia450 kgf/cm2; absorpţia de apă, cel mult 7,5 %. Aspectul decorativ al plăcilor de beton pentru placaje poate fi obţinut prin aceleaşi procedee folosite Ia finisarea betonului aparent turnat monolit (v. Suprafaţarea betonului), şi anume: folosirea unor cofraje corespunzătoare; prelucrarea mecanică a feţelor văzute (prin şpiţuire, buciardare, dăltuire, lustruire, etc.); despicarea de blocuri de beton; îndepărtarea stratului de mortar superficial prin sablare sau printr-o vînă de apăsub presiune, ori prin tratarea chim ică cu acid clorhidric. Pentru real izarea unor efecte decorative pol icrome se folosesc agregate colorate, naturale sau artificiale, sau coloranţi minerali (v. Coloranţi pentru betoane). Deoarece culoarea cimentului Portland obişnuit alterează culorile adausurilor colorante, se recomandă să se folosească ciment alb. î. ~ de blindaj. Tehn. mii.: Placă metalică sau de beton armat, cu calităţi speciale pentru a rezista la perforare(v. Perforare 2). Eficacitatea acţiunii de perforare a unui proiectil perforant asupra unei plăci de blindaj se apreciază prin adîncimea de perforare a proiectilului, adică prin distanţa pe care acesta o poate străbate în masa blindajului. Mărimea adîncimii de per- în care k e un coeficient variabi I cu natura ţintei, invers proporţional cu rezistenţa acesteia la pătrundere, i e indicele de formă, q e greutatea proiectilului, a e calibrul proiectilului, iar v e viteza în momentul izbirii. Plăcile de blindaj metalice, fabricate din oţel special, se folosesc pentru blindarea mijloacelor de transport (nave de război, tancuri de luptă, avioane militare, automobile şi trenuri blindate, etc.), cum şi a unor elemente ale gurilor de foc,jn general mobile (tunuri, mitraliere). în funcţiune de grosime, de compoziţie şi de tratamentul termic, plăcile de blindaj pot fi de mai multe feluri, iar utilizarea lor e corespunzătoare calităţilor respective. Grosimea e determinată de greutatea şi de mobil itatea pe cari trebuie să le aibă mijlocul de luptă care foloseşte blindajul (e cu atît mai mică cu cît mobilitatea necesară, cu cît vulnerabilitatea părţii pe care o protejează şi cu cît sensibilitatea la lovire a acestora sînt mai mari). Din punctul de vedere al compoziţiei, plăcile de blindaj de oţel conţin crom, nichel, mangan, etc. şi sînt tratate termic astfel, încît duritatea, respectiv rezistenţa obţinută, să fie maxime în stratul superficial al plăcii, care, venind primul în contact cu proiectilul, provoacă explozia şi fărîmarea acestuia, înainte de a pătrunde prea mult în blindaj. La navele de război, bl indajul poate depăşi 0,5 m'; la tancuri, blindajul e mai puternic la turelă, care uneori cuprinde şi comanda tancului, şi în faţă, pentru a rezista focului direct inamic; pentru trenuri blindate şi automobile blindate, plăcile de blindaj sînt, în general, mai subţiri, variind şi ele cu sensibilitatea la lovire a acestora. Plăcile de blindaj se folosesc şi la fabricarea scuturilor la gurile defoc de artilerie şichiarla unele mitraliere; în fortificaţiile permanente pentru protecţia artileriei, a armamentului de infanterie şi a observatoarelor, cari pentru a avea cîmp de tragere şi de observare sînt amplasate la suprafaţă; în aviaţie, la avioanele de bombardament, pentru apărarea pilotului, a motorului,a rezervoarelor de combustibil, etc. Plăcile de blindaj de beton armat folosite la construcţia adăposturilor speciale (depozite de muniţii îngropate, posturi de comandă, cazemate, etc.) se fac fie dintr-o placă unică, de grosime variabilă cu vulnerabilitatea zonei din adăpostul respectiv, fie dintr-un ansamblu de astfel de plăci. Adîncimea de pătrundere în betonul armat (x) se calculează uneori cu formula empirică: #=0,7$, în care \ (în m) e dat în tabele, în funcţiune de viteza rămasă vr (în m/s) şi de raportul dintre greutatea proiectilului şi pătratul calibru lui. Efectul asupra blindajului de beton armat nu se limitează la o simplă pătrundere, ci se amplifică cu efectele vibraţiilor puternice produse din cauza izbirii (crăparea blindajului şi desprinderea de bucăţi de blindaj în partea opusă loviturii), chiar dacă proiectilul nu a perforat placa pe toată grosimea ei. Grosimea blindajelor de beton poate depăşi 1 m. Pentru a provoca fărîmarea proiectilului mai curînd se foloseşte uneori blindarea alternată cu straturi amortisoare (de ex.: un strat exterior de plăci de blindaj de beton armat, un strat de nisip, pietriş, pămînt, lemn şi apoi un alt strat de beton, căptuşit cu lemn). Stratul exterior provoacă fărîmarea Placa de ciocnire 497 Placă de ipsds sau explozia proiectilului; cel amortisor (nisip, pămînt, etc.) împiedică transmiterea undelor de şoc la restul construcţiei, iar stratul interior, de lemn, reţine eventualele fărîmături provocate de vibraţii. 1. de ciocnire- C. f.: Placă cu două feţe, prelucrate în unghi obtuz, montată în cutia blocului de înhămare a locomotivei cu abur, spre tender. O locomotivă are două plăci de ciocnire, pe cari apasă cele două tampoane din blocul de înhămare a tenderului. Ea menţine cuplarea strînsă a locomotivei cu tenderul, asigurînd astfel un mers liniştit (prin amor-tisarea mişcărilor de şerpui re din cale), fără a împiedica, la mersul în curbe, mişcările relative ale locomo- g|oc cje înhQmare a locomotivei, tivei faţă de tender (V. fig.)* î) cupie auxiliare; 2) cuplă principală; Sin. Placă de izbire. V. Şl ^ placi de ciocnire; 4) bulonul cuplei sub Bloc de înhămare. principale; 5) buloanele cuplelor auxi- 2. /-^ de control. Mett. liare; 6) dispozitiv de ungere. V. Tuşat, placă de ~. 3. ~ de extragere. Mett. V. sub Placă de scuturare. 4. ~ de fasonare. Ut., Mett.: Sin. Bloc de fasonare (v.). 5. ~ de filetat. Mett.; Sin. Filieră rigidă (v. sub Filieră 1). 6. /v/ de fixare a tamponului. C.f. V. Placă de sprijin. 7. ~ de formare. Mett.; Placă de lemn sau metalică, care serveşte la sprijinirea modelelor în vederea formării; de cele mai multe ori, faţa inferioară are două şipci de sprijin. Pentru lucru, placa de formare se aşază pe bancul de lucru sau pe solul turnătoriei şi apoi se aşază pe ea — pentru formare — modelul sau jumătatea de model folosită şi rama de formare. Se foloseşte o placă de formare plană, cînd suprafaţa de separaţie a modelului e plană, respectiv o placă de formare profilată, cînd suprafaţa de separaţie a modelului nu e plană. Placa de formare serveşte şi la întoarcerea formelor de turnătorie, cînd se folosesc modele mari şi grele, pentru a evita căderea acestora din formă (v. şi sub Formare). Sin. Planşetă de formare. 8. /x/ de fundaţie. Mş.; Placă, în general de beton, care se foloseşte la instalarea unei maşini stabile, pentru a înlocui fundaţia. Maşina se fixează pe placa de fundaţie cu şuruburi de ancorare. 9. ~ de garda. 1. C. f.; Piesă de consolidare a deschiderii (ferestrei) în care se introduc cutiile de osie în longeronul locomotivelor, sau în longeronul principal al boghiurilor de vagoane (v. fig.)- Se toarnă din oţel şi se fixează pe longeron cu şuruburi introduse forţat în găuri. La partea inferioară, placa de gardă are o legătură de consolidare, numită legătură de gardă (v. sub Legătură 3). La unele locomotive, plăcile de gardă au două fălci, — una verticală şi una puţin înclinată, — în cari se aşază pana de reglare a cutiei de osie, cutia fiind aşezată între fălcile plăcii de gardă. Pe lîngă consolidarea longeronului, plăcile de gardă ghidează cutiile de osie (deci osiile) în mişcarea lor în direcţie verticală. Toate longeroanele de tablă sînt echipate cu plăci de gardă; longeroanele executate din bare au numai uneori plăci de gardă, cu dimensiuni mici (adausuri). La osiile radiale, plăcile de gardă au suprafeţele de ghidare prelucrate după un arc de cerc, pentru a uşura înscrierea în curbe a osiilor. 10. ~ de garda. 2. C. f.; Furcă montată pe longeronul vagoanelor cu două sau cu trei osii, în care se plasează cutia de osie (v. fig.) E o piesă de ghidare prin care poziţia osiei faţă de cadru rămîne bine fixată. Placa de gardă se confecţionează din tablă de oţel şi, la partea inferioară, e consolidată prin legături de gardă sau de furcă. Sin. Furcă de osie. 11. ~ de ghidare. Mett.; Sin. Lunetă (v. Lunetă 4). 12. ~ de gresie ceramica. Mat. cs. V. sub Placă ceramică. 13. ~ de ipsos. Mat. cs.: Prefabricat confecţionat din mortar de ipsos, cu sau fără agregate, folosit la executarea unor pereţi despărţitori dintre încăperile aceluiaşi apartament sau chiar dintre apartamente. Cînd plăcile au lungimea egală cu înălţimea unei încăperi, se numesc fîşii, iar cînd au dimensiunile plane egale cu dimensiunile peretelui unei încăperi se numesc panouri. Fabricarea plăcilor de ipsos se poate face manual, semimeca-nizat (în ateliere cu capacitatea de circa 80---100 m3/schimb), sau mecanizat (în fabrici cu capacitate mare de producţie). Confecţionarea lor se face în tipare metalice, orizontale sau verticale. Pentru a întîrzia începerea prizei se foloseşte un întîrzietor de priză (de ex. preparat din clei de oase, carbonat de sodiu şi var), iar pentru a accelera procesul de întărire a mortarului se foloseşte un accelerator de întărire (adausuri mici de gips sau de sulfat de aluminiu). îndesarea mortarului după turnare se face cu masa vibratoare (la plăcile de ipsos cu zgură) sau cu vergele de oţel (la plăcile de ipsos cu rumeguş). Uscarea plăcilor, după turnare, se poate face în aer liber, în cazul fabricilor cu activitate sezonieră de vară (durata uscării fiind de 10---20 de zile, după cantitatea de apă conţinută în plăci), sau în camere-etuvă, încălzite la 40--450 şi ventilate puternic, în cazul fabricilor cu producţie continuă. Deoarece nu rezistă în contact cu apa, se adaugă în mortarul de ipsos 5* * * 10 % ciment, praf de cărămidă sau var, cari măresc rezistenţele mecanice şi îmbunătăţesc comportarea la umiditate a plăcilor de ipsos. Se folosesc curent tipuri le de plăci de ipsos descrise mai jos. Plăcile de ipsos celular se fabrică, fie prin gazeificarea, fie prin înspumarea mortarului de ipsos. Gazeificarea se realizează prin adăugarea, în pasta de ipsos, a unui amestec de sulfat de aluminiu tehnic şi calcar, care reacţionează cu apa şi dezvoltă C02, care face ipsosul poros. înspumarea se realizează prin adăugarea, în pasta de ipsos, a unei spume, preparate din spumant, clorură de calciu şi apă (în proporţia de circa 1 ; 1, 5 : 40). Acest procedeu e mai simplu decît gazeificarea şi reclamă mai puţin utilaj. Pasta de ipsos se amestecă timp de un minut, în malaxor, cu spuma preparată în spumător, pentru omogeneizare. Amestecul e turnat apoi în tipare, iar plăcilese decofrează după circa 30 min. Se foloseşte ca accelerator de priză adausul de gips, numai pentru pasta cu grejjtatea specifică mai mică decît 800 kg/m3. Plăcile de ipsos celular înspumat au greutatea specifică aparentă de 400---900 kg/m3 şi rezistenţa la compresiune de 8---25 kgf/cm2. Se recomandă ca plăcile de ipsos înspumat să fie tencuite pe feţele văzute cu ipsos obişnuit. Placă de gardă. 1) placă de gardă; 2) falcă de alunecare (adaus); 3) pană de reglare a cutiei de osie ; 4) siguranţa şurubului penei; 5) şurubul penei de reglare; 6) legătură de gardă. Placă de gardă, Ia vagon. 1) placă de gardă (furcă de osie); 2) falcă de alunecare (adaus); 3) legătura furcii de osie. 32 Placă de ipsos 498 Placă de ipsos Plăcile de ipsos celular prezintă dezavantajul că rezistenţele mecanice ale lor, deşi sînt relativ mari, nu sînt suficiente pentru a prelua sol icitările la cari sînt supuse piesele în timpul transportului şi al montării, în special cînd plăcile au dimensiuni mari (cari pot ajunge pînă la dimensiunile pereţilor despărţitori ai încăperilor). Pentru a elimina acest dezavantaj se foloseşte un tip de placă de ipsos alcătuită dintr-un miez de ipsos celular, în grosime de 56 mm, acoperit pe amîndouă feţele cu cîte un strat de ipsos compact, cu grosimea de 7 mm, armat cu fibre de vată de sticlă (circa 250 g/m2), dispuse paralel cu una dintre diagonale. încercările efectuate cu aceste plăci au arătat că armarea cu fibre de sticlă e eficientă şi poate înlocui armarea cu oţel sau cu lemn, chiar şi la plăcile cu dimensiuni de 3x6 m. Cele mai bune rezultate au fost obţinute cu plăcile a căror greutate volumetrică e cuprinsă între 0,3 şi 0,6 kg/dm3. Pentru ca armatura de fibre de sticlă să-şi îndeplinească rolul, trebuie ca aceasta să fie înglobată rigid în ipsosul compact. La turnarea plăcii, armatura din stratul inferior al acesteia trebuie să fie aşezată înainte ca ipsosul acestui strat să fi făcut priză şi înainte de turnarea ipsosului celular al miezului. Turnarea stratului superior de ipsos compact trebuie executată după înlăturarea sau străpungerea crustei impermeabile de la suprafaţa ipsosului celular al miezului. Deasupra ipsosului celular se aplică întîi un strat de ipsos compact; apoi se aşază armatura de fibre de sticlă,' peste care se toarnă restul de ipsos compact, care se netezeşte la suprafaţă. Pentru a asigura aderenţa dintre fibrele de sticlă şi ipsosul în care e înglobată armatura trebuie ca aceasta să fie imbibată în prealabil cu apă, în care s-a adăugat o substanţă care să micşoreze tensiunea superficială a apei. Plăcile de ipsos cu goluri se fabrică dintr-o pastă de ipsos fără agregate. Sînt folosite sub forma de fîşii cu lungimea egală cu înălţimea unei încăperi (circa 2,60***3,00 m), cu lăţimea de 50 cm şi grosimea de 7 cm. Plăcile sînt fasonate cu 6***7 goluri longitudinale, şi cu uluc şi lambă în lungul feţelor înguste lungi (v. fig. /). Greutatea unei plăci e de circa 70 kg (deci circa 50 kg/m2 de-perete). Plăcile de ipsos cu rumeguş, armate cu trestie, au dimensiunile de 1495x 395 x 90 mm şi sînt confecţionate din rumeguş (de foioase sau de răşi- C că /■ Placă de ipsos cu goluri (fîşie). a) vedere; b) secţiune longitudinală; c) secţiune transversală. ,3 cu ajutorul unei pînze rare de sac, pentru a putea fi gle-tuite ulterior. Se clasifică în două calităţi, după aspectul exterior. Plăcile de ipsos cu rumeguş, armate cu trestie, trebuie să aibă muchiile drepte şi feţele cît mai plane şi să nu se desfacă în straturi. Ele pot avea: ştirbituri la muchii (late de cel mult 1 cm pe o lungime totală de cel mult 10 cm, la calitatea I, respectiv cu-lăţimea de cel mult 3 cm, pe o lungime totală de cel mult 30 cm, la calitatea II), şi cel mult două colţuri rupte (cu suprafaţa rupturii de cel mult 15 cm2 fiecare), la calitatea I, respectiv cel mult trei colţuri rupte (cu suprafaţa rupturii de cel mult 25 cm2 fiecare), la calitatea II; crăpături longitudinale sau transversale cu lăţimea de cel mult' 1 mm ; trestie sau foi de trestie vizibi le, numai pe feţe ; umflături la suprafaţă, cu lăţimea de cel mult 5 mm ; cel mult două scobituri la suprafaţă, pe fiecare placă, cu diametrul de cel mult 2 mm. După cel mult zece zile de la fabricare, plăcile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să reziste la o sarcină de rupere la încovoiere de ce! puţin 120 kgf; să aibă greutatea specifică aparentă de cel mult 1100 kg/m3; să aibă umiditatea de cel mult 13 %. Plăcile de ipsos cu rumeguş, armate cu trestie, sînt folosite la executarea pereţilor despărţitori la clădiri, afară de încăperile cu umiditate mare (băi, bucătării, closete, spălătorii, etc.). Plăcile de ipsos cu structură fagure sînt fabricate din pastă de ipsos şi sînt alcătuite dintr-un miez format din celule exagonale, cu pereţii de 10 mm grosime, acoperit de două straturi de ipsos, de 15 mm grosime, cari formează feţele exterioare ale plăcii. Sînt folosite sub forma de fîşii, cari au lungimea egală cu a unei camere (circa 2,60 m), grosimea totală de 8* * * 10 cm şi lăţimea de 40, 60 sau 100 cm, şi greutatea de 50---60 kg/m2. Aceste plăci sînt cu circa 15% mai puţin costisitoare decît plăcile de ipsos pline. Plăcile de ipsos cu structură mixtă sînt alcătuite dintr-un miez de ipsos celular sau de vată minerală, învelit cu un strat compact de ipsos cu rumeguş. Sînt folosite ca placaje interioare termoizolante, gata finisate. Plăcile de ipsos cu zgură sînt fabricate dintr-un mortar preparat cu ipsos de construcţie, zgură de cărbune (cu greu- II. Placă de ipsos cu rumeguş, armată cu trestie, a) vedere; b) secţiune. noase, cu granule de cel mult 3 mm) aglomerat cu ipsos de construcţie. Ele sînt armate cu tulpini de trestie (Phragmites communis) uscată, tăiată în timpul iernii şi avînd o vechime de cel mult doi ani de la recoltare (se admite cel mult 5% trestie provenită din vegetaţia anilor precedenţi). De obicei, se foloseşte o cantitate de rumeguş de 3*• * 10% (plăcile cu 3--*5% rumeguş reclamă o cantitate mai mare de ipsos; plăcile cu 5 —10% rumeguş au greutatea specifică aparentă mai mică şi reclamă mai puţin ipsos, dar se usucă mai greu). Plăcile pot fi pline sau cu goluri longitudinale (cu diametrul de 50 mm, volumul golurilor reprezentînd circa 25% din volumul total al plăcii). Plăcile sînt fasonate cu uluc semicircular în lungul feţelor înguste lungi (v. fig. //) şi pot avea o faţă striată şi cealaltă imprimată s> O O Q O a b c III. Plăci de ipsos cu zgură (vederi în perspectivă, vederi laterale şi secţiuni plane, orizontale, mediane), a) placă plină; b) placă cu găuri alungite; c) placă cu găuri tronconice. tatea aparentă unitară de cel mult 1000 kg/m3 şi conţinut de cel mult10% cărbune nears, şi care să aibă granule cu dimensiuni de cel mult 7 mm) şi adaus de lapte de var. Placă de izbire 499 Placă de model Se fabrică în trei tipuri: tipul A, plăci pline, de 495X395X 60 mm, fasonate cu uluc pe toate feţele înguste; tipul B, plăci de 495 x 395 x 115 mm, cu două găuri alungite şi una ovală la mijloc, şi cu uluc pe feţele înguste nestrăpunse de găuri; tipul C, plăci de 495x395x115 mm, cu cinci găuri cu -diametrul variabil aşezate alternat, şi cu uluc pe feţele înguste nestrăpunse de găuri (v. fig. III). Plăcile de ipsos cu zgură trebuie să aibă muchiile drepte şi feţele cît mai plane. Ele pot avea: cel mult trei ştirbituri (cu lăţimea de cel mult 3 cm şi lungimea de cel mult 20 cm); cel mult trei colţuri rupte (cu suprafaţa rupturii de cel mult 25 cm2, la plăcile groase, şi de cel mult 10 cm2, la plăcile subţiri); umflături cu înălţimea de cel mult 5 mm şi cel mult două scobituri (cu diametrul de cel mult 2 cm). După cel puţin zece zile de la fabricare, plăcile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să reziste la o sarcină de rupere la încovoiere de cel puţin 275 kgf; să aibă umiditatea de cel mult 15 %; să aibă greutatea proprie de 16**• 18 kg la plăcile tip A, de 26***28 kg la plăcile tip B, şi de 23-*-25 kg, la plăcile tip C. Plăcile de ipsos microporos se fabrică folosind o cantitate de apă de amestec în proporţia de 150--*200% din greutatea ipsosului. Rezultă o masă cu pori foarte mici, care face priză şi se întăreşte încet, se tasează mult şi prezintă greutate specifică neuniformă. Pentru accelerarea întăririi se adaugă sulfat de aluminiu, decofrarea produselor făcîndu-se după 40 de minute. Plăcile de ipsos şi carton sînt alcătuite dintr-un miez de ipsos învelit complet cu un carton special care aderă puternic la ipsos. Se fabrică în două tipuri: plăci netencuite şi plăci tencuite. Plăcile netencuite au dimensiuni mari (lungimea de 1,50-*-4,50 m, lăţimea de 1,20 sau 1,25 m şi grosimea de 9,5, 12,5, 15 sau 18 mm) şi sînt folosite ca îmbrăcăminte pentru pereţi şi ca tencuială uscată. Ele pot avea şi o izolaţie fonică, aplicată pespatele lor, şi carepoatefi executată dintr-un strat de fibre de sticlă sau dintr-o foaie subţire de aluminiu. Aceste plăci prezintă următoarele avantaje: au greutate proprie mică; se montează uscat; pot fi folosite ca elemente de dimensiuni mari; izolează bine fonic şi termic; permit compensarea umidităţii aerului, deoarece sînt permeabile la aer; rezistă bine la foc. Plăcile tencuite au grosimea de 9,5 mm şi sînt folosite ca suport pentru tencuielile de ipsos, deoarece învelişul de carton al lor permite trecerea, în miezul de ipsos al plăcii, a laptelui de ipsos din tencuiala aplicată pe ele, astfel încît se produce o legare a celor două straturi prin cristale de ipsos. De asemenea, aceste plăci reunesc calităţile plăcilor de ipsos cu ale tencuielilor de glet şi permit realizarea de tencuieli fără fisuri, cari se usucă repede. 1. ~ de izbire. C. f.: Sin. Placă de ciocnire (v.). 2. »/ de îndreptat. Tehn.: Placă masivă de fontă, pe a cărei suprafaţă plană şi netedă se îndreaptă, prin ciocănire manuală, table, bare, profiluri laminate, sau unele piese metalice. Se aşază pe un postament rigid, de lemn sau de metal. s. ~ de întindere. Mett. V. sub Planator. 4. ~ de lemn. Ind. lemn.: Nume generic pentru plăcile de construcţie (în accepţiunea Placă 3), fabricate din lemn sau din semifabricate din lemn, cum sînt placa aglomerată din aşchii de lemn (v.), placa celulară (v.) şi placa fibrolem-noasă* (v. Placă fibrolemnoasă 1). Termenul e impropriu în această accepţiune. 5. ~ de lepuit. Mett. V. sub Lepuit, unealtă de —. e. ~ de manevra. C. f.: Sin. Placă învîrtitoare (v.). 7. ~ de matriţa. Tehn.: Fiecare dintre plăci le inferioară şi superioară ale unei matriţe. Placa inferioară e o placă de fontă sau de oţel, numită şi placă de bază, pe care se montează unele părţi active ale unei matriţe (de ex.: poansoane, plăci tăietoare, ghidaje, etc.) şi care se calează pe masa de lucru a presei, de obicei cu şuruburi sau cu cleme. Plăcile inferioare se folosesc, în general, la unele matriţe pentru mase plastice (v. fig. XV, XXII, XXVI, etc., sub Matriţă) sau la unele matriţe pentru tablă (v. fig. XLI, XLII, LI, etc., sub Matriţă). — Placa superioară ede asemenea o placă de fontă sau de oţel, eventual o piesă fasonată, pe care se montează anumite părţi active ale unei matriţe (de ex.: poansoane, inele planatoare, etc.) şi care se solidarizează cu berbecul presei, cu cep sau cu şuruburi. Plăcile superioare se folosesc, în general, la unele matrite pentru mase plastice (v. fig. XV, XXII, XXVI, etc., sub Matriţă) sau la unele matriţe pentru tablă (v. fig. XLIII, XLIV, XLV, etc., sub Matriţă). 8. ~ de mâsurâ calibratâ.Mş.: Sin. Cală plan-paralelă (v.). 9. ~ de model. Metg.: Placă metal ică sau de alt material, care materializează planul de separaţie al formelor de turnare, şi pe care sînt fixate unu sau mai multe modele ori părţi de modele, identice sau diferite, cum şi modele pentru elemente ale reţelei de turnare (placă de model, montată) — sau placă metalică turnată odată cu aceste modele ori părţi de modele şi cu modele pentru elemente ale reţelei de turnare (placă de model, monobloc). Placa şi piesele de pe ea pot fi de lemn, de ipsos, de metal, etc. Placa se construieşte corespunzător dimensiunilor ramelor de formare cu cari se foloseşte şi se centrează cu acestea, de cele mai multe ori, prin cepurile lor de ghidare. Pe placă pot fi scobite goluri pentru a aşeza mărcile miezurilor. Sin. Placă cu model, Placă-model. După modul de fixare a modelelor pe placă, se deosebesc: placă de model simplă, la care modelul e fixat pe o singură faţă (şi care poate fi folosită la formarea de piese simple, sau ca piesă componentă a unei plăci de model, duble); placă a) piesa (vedere din faţă şi vedere laterală); b şi c) modelarea aversului, respectiv a reversului piesei, cu placă de model dublă, pentru formare fără^miez; ~d) placă de model cu [[două ^feţe, jpentru formare cu miez; e) formă montată, la formarea cu miez ; f) formă montată, la formarea fără miez; g) placă de model, reversibilă; h) aşezarea modelelor pe placa de model reversibilă pentru două, patru şi şase forme; 1 şi V) cele două plăci ale plăcii de model, dublă, pentru formarea aversului, respectiv a reversului piesei; 2 şi 2') cutie superioară, respectiv inferioară; 3) model pentru aversul piesei; 4) model pentru marcă; 5) placă; b) model pentru reversul piesei; 7) miez. de model dublă, care e constituită din două plăci de model simple, pentru aversul şi reversul piesei; placă de model cu două feţe, la care jumătăţi le modelelor sînt fixate pe cele două feţe opuse ale plăcii; placă de model reversibilă, la care sînt fixate pe aceeaşi faţă, simetric faţă de două axe rectangulare, conţinute în planul feţei, perechi de jumătăţi de model corespunzătoare aversului şi reversului piesei, forma obţinîndu-se prin imprimarea succesivă a plăcii de model în ramele de formare inferioară şi superioară (v. fig.). 32* Placă de obturaţie 500 Placă de sticlă g b Plăci de reazem, o) placă cu prindere de traversă independentă de şină, cu reborduri; b) placă cu prindere de traversă comună cu şina, fără reborduri; 1) placă de reazem; 2) rebord. i. ~ de obturaţie. Tehn.: Sin. Flanşă oarbă (v. sub Flanşă 2). 2'. ~ de puzderii. Ind. lemn., Ind. text.: Placă aglomerată din puzderii de in sau de cînepă, executată ca plăcile aglomerate din aşchii de lemn (v.); puzderiile de in sau de cînepă sînt desprăfuite şi curăţite de cîlţi şi apoi sînt aglomerate cu lianţi sintetici prin presare la cald în prese hidraulice multi-etajate. Suprafaţa plăcilor poate fi furniruită sau vopsită. Plăcile de puzderii se utilizează ca şi plăcile de aşchii de lemn. 3. ~ de racordare. C. f.; Placă de legătură între partea de jos a căldării longitudinale (orizontale) şi pereţii laterali ai căldării verticale a unei locomotive cu abur. Ea poate fi verticală sau înclinată, după forma cutiei de foc. 4. ~ de răcire. Mett. V. Răcire, placă de —. 5. ~ de reazem. 1. C. f.: Placă metalică aşezată între şină şi traversele unei linii de cale ferată, pentru a reduce uzura traverselor în dreptul prinderii şinei pe ele şi a micşora presiunea unitară 0^2 pe faţa traversei. Plăci le de reazem sînt folosite, în special, pe liniile ferate cu traverse 1 de lemn, şi pe unele Iinii cu traverse metalice. Forma plăcii de reazem diferă după sistemele de fixare a şinelor petraverse, şi după poza căii. De obicei, plăcile de reazem au două reborduri (nervuri) pentru împiedicarea deplasărilor transversale ale şinei pe placă. Faţa superioară a plăcii de reazem are o înclinare transversală de 1:20 spre interiorul căii, pentru a se obţineastfel încl inarea şinelor faţă de verticală (v.fig.). Uneori, între talpa şinei şi placa de reazem se intercalează plăcuţe elastice, pentru a se real iza un contact uniform între cele două feţe, şi pentru a se reduce zgomotul la trecerea trenurilor. La alte sisteme, placa de reazem se prinde de traversă independent de şină, care se fixează de placă. în cazul traverselor metalice, placa de reazem e sudată pe traversă; prin folosirea plăcilor se întăreşte traversa în dreptul prinderii, şi se evită zgîrieturile (rizurile) pe traversă, în dreptul găurilor de tir-foane. Sin. Plăcuţă metalică. s. ~ de reazem. 2. Cs., Pod.: Fiecare dintre cele două plăci de oţel, dreptunghiulare sau pătrate, cari constituie un aparat de reazem cu plăci al unei grinzi. Una dintre plăci e fixată pe faţa de jos a tălpii inferioare a grinzii, iar cealaltă e fixată pe infrastructură, şi are faţa superioară bombată. V. şî sub Reazem. 7. ~ de reţinere. Mett. V. sub Smulgător. 8. /%/ de rezistenţa. Tehn.: Placă de material rezistent (oţel, beton, piatră, beton armat, etc.), care serveşte ca piesă de rezistenţă mecanică într-un sistem tehnic. 9. ~ de ridicare a modelului. Mett.: Sin. Placă de extragere. V. sub Placă de scuturare. 10. /x/ de rodat. Mett. V. Placă de lepuit, sub Lepuit, unealtă de 11. ~ de ruptura. Ut.: Dispozitiv de siguranţă folosit la compresoare, în special la compresoarele instalaţiilor frigorifice, constituit dintr-un disc subţire de cupru, calibrat astfel, încît să se spargă la depăşirea presiunii pe una dintre feţe. Se montează cîte o placă de ruptură la conducta de aspiraţie şi la conducta de refulare; placa de la conducta de aspiraţie trebuie să se spargă la jumătate din presiunea maximă admisibilă, iar cea de la conducta de refulare, Ia depăşirea presiunii maxime admisibile. 12. ~ de scuturare. Mett.; Placă mică de oţel, care se fixează cu şuruburi de oţel pe faţa de separaţie a unor modele de lemn, şi care are un orificiu în care se introduce bara de Placă de scuturare. a) placă de scuturare (secţiune); b) folosirea cîrligului cu ochi, pentru extragerea modelului din formă; c) placă cu gaură filetată pentru extractor filetat; î) model de lemn; 2) placă de scuturare; 3) extractor filetat, scuturare; în dreptul acestui orificiu, modelul are o gaură cu diametru mai mare. Se montează pentru a evita deteriorarea modelului de lemn. Serveşte şi ca placa de extragere a modelului din formă, fie cu un cîrlig introdus în această gaură, fie cu ajutorul unui extractor filetat, înşurubat, după formare, într-o gaură cu filet interior corespunzător (v. fig.). 13. ~ de semnal. Telc. V. sub Iconoscop. 14. ~ de sprijin. C. f.: Placă metalică fixată de traversa frontală a unui vehicul feroviar, pentru a o consolida, şi pe care reazemă cutia tamponului. Sin. Placă de fixare a tamponului. îs. ~ de stereotipie. Arte gr. V. sub Stereotipie. 16. ~ de sticla. Mat. cs.: Placă de sticlă translucidă, de culoare verzuie sau albăstruie, fabricată prin presare şi re-coacere în cuptoare. Trebuie să prezinte următoarele caracteristici: factorul de transmisiune a luminii, cel puţin 0,5; stabilitatea chimică faţă de apă să corespundă clasei 4 de alca-linitate; să reziste la soc termic la ciclul de temperaturi de 20-**50-”20o. Plăcile de sticlă prezintă dezavantajul că sînt grele şi au conductivitate termică mică. Din punctul de vedere al formei şi al dimensiunilor, se deosebesc următoarele tipuri: P I â c i tip P (solar), de formă pătrată, folosite la construirea planşeelor circulate de pietoni, situate deasupra unor spaţii a căror luminare naturală e absolut necesară /. Placă de sticlă tip P. o) vederea feţei cu desen; b) secţiune; c) vederea feţei cu striuri. (v. fig. /). Trebuie să reziste la o sarcină de rupere Ia încovoiere de cel puţin 350 kg. Placă de susţinere 501 Placă de unire Plăcile tip S (N e v a d o), de formă pătrată, folosite la executarea pereţilor despărţitori şi a luminatoarelor (v. fig. ll). Trebuiesă reziste plăci de metal dur. Forma şi în funcţiune de forma şi de la o sarcină de rupere la în covoiere de cel puţin 700 kg. 1. ~ de susţinere. 1. Mett.: Placă inelară de oţel, sprijinită pe picioarele cu-biloului, care susţine construcţia metalică propriu-zisă a cubiloului şi căptuşeala lui refractară. Două uşi semicirculare, rabatabi le în jos, închid golul inelului şi se sprijină cu proptele (de obicei vinciuri cu şurub), pentru a se forma pe ele fundul creuzetului; ele se deschid pentru curăţirea sau pentru repararea cubiloului. 2. ^ de susţinere, 2, (v. Pieptene 3). 8. ~ de taiere. Metg., Mett I Placă de sticlă tip S. o) vederea fetei concave; b) vedere laterală; c) secţiune. Mett.: Sin. (parţial) Pieptene Placă de material foarte rezistent, care se sudează pe o unealtă de tăiere (cuţit, freză, etc.), căreia îi formează tăişul. Poate fi de metal dur (v. Placă de metal dur), de material nemetalic sinterizat (v, Placă mine raloceramică) sau de oţel aliat (v. Placă de oţel special, pentru cuţite de maşină-unealtă). Sin. Plăcuţă de tăiere. . Exemple: Placă de metal dur: Placă de tăiere, de cele mai multe ori prismatică, de metal dur, care se aplică prin lipire —în ss w B5 - fc3 i & a fE g§ *»eaq 5 ^ 6 os s s n 0 0 □ a D E3 D E3 □ D E3 n D O D *0 h O r jpţ. OU b o 0 f ci A □ d A 0 9 u Plăci de oţel pentru scule de aşchiere si scule armate cu plăci de oţel. o) cuţit de strung, pentru strunjit plan, cu placă de oţel special de scule; b) placă pentru cuţit de strung pentru strunjit plan, sau pentru cuţit de raboteză, încovoiat sau cotit, pentru finisare; c) placă pentru cuţit normal de strung, sau pentru cuţit normal de raboteză, cotit pentru degroşare ; d) placă pentru cuţit de strung pentru găuri cu fund, sau pentru cuţit de morteză, pentru degroşare ; e) placă pentru cuţit de strung, pentru filetat; f) placă pentru cuţit de morteză, bilateral, pentru degroşare; g) placă pentru cuţit de strung, pentru degroşare, pentru finisare sau pentru rotunjiri. /. Plăci de metal dur pentru scule de aşchiere şi unelte cu plăci de metal dur. a) plăci pentru cuţite de strung, de degroşare; b) plăci pentru cuţite de strung, de finisare; c) plăci pentru burghie; d) plăci pentru alezoare şi freze; e şi f) burghiu ţigănesc, respectiv burghiu pentru găuri adînci, cu plăci de metal dur; g şi h) fragmente de freze cu dinţi cu placă de metal dur, aplicate, pentru fontă, respectiv pentru aliaje de aluminiu; /) cuţite de strung cu placă de metal dur. general cu cupru — pe un suport de oţel nealiat şi cu acelaşi coeficient de dilataţie, pentru a forma un cuţit, un bur- ghiu, un alezor, o freză cu dimensiunile plăcilor variază utilizarea uneltelor de aşchiat. După lipirea pe suport, placa e prelucrată cu discuri abrazive, pentru a i se da unghiurile de formă ne- SectianeH cesare (v. fig. /). ^0/k Placă de oţel spe-cial, pentru cuţite de maşină-unealtă: Placăde tăiere, de cele mai multe ori prismatică, de oţel special de scule, care se aplică, prin lipire, pe un suport de oţel nealiat, pentru a forma un cuţit cu placă de oţel spccial. Forma şi dimensiunile plăcilor sînt standardizate şi variază în funcţiune de forma şi de utilizarea cuţitelor de aşchiat. După lipirea pe suport, placa e prelucrată cu discuri abrazive, pentru a i se da unghiurile de formă necesare. Se foloseşte pentru a realiza economie de oţel aliat (v. fig. II). Placă metaloceramică. V. Placă de metal dur. Plică mineraloceramică. Placă de tăiere, de cele mai multe ori prismatică, de material nemetalic (de regulă sinterizat), care se aplică, prin lipire (în general cu aliaje de cupru) sau cu prindere mecanică, pe un suport de oţel nealiat, pentru a forma un cuţit de strung pentru finiţie. S-au sinterizat diferite materiale nemetalice (cum sînt oxidul de aluminiu, cuarţul cristalin, carbura de bor, etc.), cele mai bune rezultate obţinîndu-se cu oxidul de aluminiu sintetic. După solidarizare cu suportul, placa e prelucrată, sub vînă puternică de apă, cu discuri abrazive — în special cu discuri de carbo-rundum — pentru a i se da unghiurile de formă necesare, şi apoi e lepuită. — Plăcile mineraloceramice au duritate mare, rezistenţe mari la compresiune şi la uzură, rezistenţă mare la temperaturi înalte. Ele permit viteze de aşchiere mari. în anumite condiţii de lucru, plăcile mineraloceramice de oxid de aluminiu pot înlocui plăcile de metal dur. Folosirea lor impune, însă, condiţii speciale de protecţie a muncii, deoarece la vitezele de aşchiere mari la cari sînt folosite, aşchia e ruptă în elemente relativ lungi (6--8 cm), cari sînt aruncate la distanţe relativ mari (3—4 m). 4. ~ de timbru. Mş. V. Placă indicatoare a căldării de abur, sub Placă indicatoare. 5. ~ de tuşat. Mett. V. Tuşat, placă de —. 6. ~ de unire. Nav.: Placă metalică, dreptunghiulară, triunghiulară sau trape-zoidală, în care sînt practicate trei sau patru orificii pentru fixarea parîmelor de sîrmă sau a lanţurilor aparţinînd gre-ementului unei nave sau al unei alte instalaţii unire cu trei găuri se Placă de unire tip faţă de maimuţă. Plăcile de mai numesc faţă de maimuţă (v. fig.). Placă de uscare 502 Placă fibrolemnoasă 1. ~ de uscare. Mett.: Placă metalică perforată care se introduce într-un uscător pentru miezuri, împreună cu miezurile de model de formă de turnare, şi serveşte la uscarea miezurilor simple, neprofilate. Orificiile din placă accelerează uscarea miezurilor, datorită măririi suprafeţei de miez expuse încălzirii prin convecţie şi datorită măririi vitezei de evacuare a aburului. Pentru evitarea deteriorării miezurilor, scoaterea lor din cutia de miez se face direct pe placa de uscare. 2. ^ de uzura. Tehn.: Placă de material rezistent la uzură, care se aplică pe anumite piese şi care serveşte la reducerea uzurii acestora. a. ~ deversantă. Hidrot.: Element de construcţie folosit, de obicei, la barajele cu pile şi cu plăci, în sectoarele în cari barajul e amenajat ca deversor (v. fig. /). 2 1 Betonul din care se construiesc plăcile deversante trebuie să fie impermeabil, rezistent la îngheţuri şi dezgheţuri repetate şi la acţiunea corozivă a apei care transportă aluviuni şi gheţuri. tSgţt«!^gi " r i I. Baraj cu bolţi multiple şi placă deversantă. 1) nivelul maxim al apei; 2) nivel normal de retenţie; 3) vană-segment; 4) placa deversantă; 5) bolta barajului; 6) vană; 7) golire de fund. Pentru a evita solicitarea hidrodinamică a plăcii deversante se recomandă să se execute creasta barajului şi placa propriu-zisă cu o formă asemănătoare cu suprafaţa interioară a vinei corespunzătoare debitului maxim de calcul (v. fig. //)• • Ruperea plăcii în timpul trecerii viiturii poate provoca distrugerea barajului. Din această cauză se foloseşte o dimensionare acoperitoare, ad-miţînd că placa suportă în reaga greutate a volumului de apă din vînă. Placa deversantă se execută, de cele mai multe ori, rezemată, folosind rosturi cum sînt cele reprezentate în fig. III. La plăcile continue se execută rosturi de dilataţie. La partea inferioară a plăcii se lasă goluri de drenaj, pentru a evita presiunile din spre amonte, iar pentru evitarea sub-presiunilor se folosesc procedee de aerare a vinei. II. Coordonatele feţei superioare a plăcii deversante, în cazul unui baraj cu plăci amonte înclinate la 20°. III. Diferite moduri de rezemare a plăcilor deversante pe pilele barajului. /) pile; 2) plăci deversante. 4, fibrolemnoase. 1. Ind. lemn.: Sortiment de semifabri- cate superioare de lemn, executate prin împîslirea şi încleirea fibrelor izolate sau a fasciculelor de fibre de lemn sau de alte materiale lignocelulozice, obţinute prin defibrare mecanică sau semichimică. Plăcile fibrolemnoase se produc în grosimi de 3---20 mm şi în formate pînă la 2x6 m. Plăcile fibrolemnoase sînt folosite în construcţii civile şi industriale (tencuială uscată, tavane, pardoseli, pereţi despărţitori, placaje, lambriuri, uşi, cofraje, astereală, izolaţie termică şi acustică, etc.); în construcţii agrozootehnice (silozuri, remize, stupi, etc.); în construcţii de caroserii, de nave, de vagoane (amenajări interioare, căptuşeli de pereţi, izolaţii termice şi acustice, mobilier, etc.); în construcţii de maşini agricole (cutii, tobe); la amenajări de localuri de comerţ şi panouri publicitare, etc. Procedeul umed de fabricare a plăcilor fibrolemnoase cuprinde următoarele operaţii (v. fig. /): Materia primă, care consistă din lemn rotund subţire, lobde despicate, deşeuri de la prelucrarea lemnului sau alte materiale lignocelulozice sub formă de snopi, legături sau tocătură, e pregătită pentru tocare în surcele cu lungimea de 20”*25 mm, după cojire şi, eventual după despicare. — Tocarea materialului lemnos se face cu maşini de tocat cu discuri port-cuţite. Sortarea surcelelor obţinute se face cu site vibratoare, cari separă materialul normal de materialul fin (folosit drept combustibil) şi de materialul mare (refuzul de la sortare), care se mărunţeşte apoi într-un dezintegrator. Tocătura astfel obţinută se transformă, prin defibrare, în pastă de fibre, care e constituită din fibre singulare, fascicule de fibre şi fibre rupte. Procedeele de obţinere a pastei de fibre se clasifică în funcţiune de modul deînmuiere prealabilă alemnului şial acţiunii mecanice de separare a fibrelor, cum urmează: defibrare în mori de pastă, fără tratarea prealabilă a lemnului; defibrare în defi-bratoare (v.) şi rafinoare (v.) cu discuri, cu tratarea prealabilă a lemnului în soluţii alcaline sau acide; defibrarea lemnului prin explozie; defibrarea lemnului înmuiat prin aburire şi încălzire în defibratoare şi rafinoare cu discuri. Pasta de fibre e rafinată în rafinoare şi e sortată; apoi se trece prin îngroşătorul (v. îngroşător 2) cu tobă, care aduce pasta la o consistenţă de circa 2%. După îngroşare, materialul e depozitat în căzi, de unde se dirijează la încleire. — încleirea pastei se execută cu emulsii de colofoniu, de parafină, de albu-mină, de răşini sintetice sau de uleiuri sicative, ^precipitate pe fibre cu sulfat de aluminiu, acid sulfuric, etc. încleirea se execută pentru a mări rezistenţa la umezeală a plăcilor şi pentru a îmbunătăţi rezistenţele mecanice. Consistenţa uniformă a pastei de fibre după încleire e menţinută de regulatoarele de consistenţă. ■— Formarea plăcilor, la maşinile de deshidratat cu sită lungă ori cu sktă cilindrică, sau la maşinile Placă fibrolemnoasă 503 Placă fibrolemnoasă de format prin turnare, se execută prin îndepărtarea apei din pasta de fibre pînă ia o consistenţă de 25***50%. De la această fază, procesul se divide în două linii tehnologice distincte (v. fig. /): linia plăcilor poroase şi linia plăcilor dure. Fabricarea plăcilor dure comportă, în continuare, următoarele operaţii (v. Hd***Ld şi 16d--23d, fig. /): presarea în prese hidraulice încălzite, multietajate, pentru operaţiilor de înnobilare (v. mai jos, sub Placă fibrolemnoasă înnobi lată). La fabricarea plăcilor poroase, operaţiile în continuare sînt (v. Hp—Jp şi 16p--19p, fig. /): uscarea covorului de fibre secţionat în plăci, în uscătorii cu rulouri multietajate, pînă la un grad de uscăciune de circa 98%; tivi-rea şi formatizarea plăcilor, la ferestraie circulare; eventual, /. Procesul tehnologic de fabricare a plăcilor fibrolemnoase dure şi a plăcilor fibrolemnoase poroase, prin procedeul umed. A—G) şi faze comune în procesul de fabricare a plăcilor poroase şi a plăcilor dure, şi utilajul respectiv; Hd-”Ld) şi 16d'"23d) fazele teh- nologice şi utilajul liniei de plăci dure; Hp"'Jp) şi 16p"m 19p) fazele tehnologice şi utilajul liniei de plăci poroase; A) depozitarea materiei prime şi pregătirea pentru tocare; 8) tocare în surcele; C) sortarea surcelelor şi dezintegrare; D) defibrare; £) rafinare; F) încleirea pastei; G) formarea plăcii şi secţionare (produs intermediar); a) abur; b şi c) chimicale pentru încleire; 1) transportor; 2) tocător; 3 şi 3') silozuri; 4) dezintegrator; 5) sortator; 6) defibrator; 7) ciclon ; 8)separator; 9)rafinor; 10) grup de căzi pentru pastă îngroşată; 7 7) grup de căzi pentru încleire; 12) maşină de format cu sită lungă; 13 şi 14) ferestraie pentru tivirea marginilor, respectiv pentru secţionarea transversală; 15) masă pentru plăci sortate, pregătite pentru presare sau pentru uscare; Hd) presare; ld) durificare; Jd) condiţionare; Kd) formatizare; Ld) transport spre depozit; 16d) presă hidraulică; 17d) încărcător; 18d) descărcător; 19d) masă pentru plăci de durificat; 20d) cameră de durificare; 21 d) tunel de condiţionare; 22d) transportor; 23d) agregat de tivire şi formatizare; Hp) uscarea plăcilor; Ip) formatizare; Jp) transport spre depozit; 16p) transportor basculant pentru încărcarea uscătoriei; 17p) uscătorie cu rulouri; 18p) transportor; 19p) agregat de tivire şi formatizare. stoarcerea apei din masa de fibre; comprimarea aglomeratului de fibre pînă la grosimea dorită a plăcii; îndepărtarea prin vaporizare a umidităţii rămase după stoarcere şi transformarea termoplastică parţială a materialului I ignocelulozic; operaţiile de durificare prin tratament termic, eventual şi prin impregnarea prealabilă cu uleiuri sicativep condiţionarea prin umezire a plăcilor, în tunele cu aer umed sau prin stropire; tivirea şi formatizarea plăcilor. O parte din plăci sînt supuse perforarea sau canelarea plăcilor poroase fonoabsorbante sau aplicarea anumitor procedee de înnobilare (stratificare, bitu-mare, etc.). Procedeul semiuscat de fabricare a plăcilor fibrolemnoase cuprinde următoarele operaţi i: obţinerea pastei de fibre prin defibrare în mediu umed; formarea plăcilor, prin deshidratarea suspensiei apoase de fibre; presarea aglomeratului în stare semiuscată (gradul de umiditate 22—35%). Plăcile Placă fibrolemnoasă 504 Placă fibrolemnoasă presate în stare semiuscată (simbolul 1 FN) prezintă o faţă netedă şi au pe verso impresiunile sitei de formare, prin care se evacuează apa vaporizată în timpul presării (v. fig. //). fierbător şi rafinoare; uscarea în continuare a pastei de fibre, în uscătorii cu flotaţie; sortarea, pe cale pneumatică, separîndu-se praful fin; incorporarea de lianţi, de parafină şi de răşini fenolice în masa uscată de fibre; formarea pe cale uscată a plăcilor, cu ajutorul camerelor de flotaţie sau de fulguit (felter, v.); presarea prealabilă între benzi sau rulouri II. Procesul tehnologic de fabricare a plăcilor fibrolemnoase, prin procedeul semiuscat. A) depozitare; 8) defibrare ; C) sortare şi uscare; D) dozare prin cîntărire; £) formarea plăcilor; F) precomprimare; G) secţionarea plăcilor; H) presare; /) transport spre depozit; 1) siloz; 2) transportor; 3) defibrator; 4 şi 5) separatoare-ciclon ; 6) ventilator de circulaţie ; 7) sortator; 8) siloz; 9) cîntar automat; 10) maşină de format plăci; 11) presă de precomprimat ; 12) ferestrău de secţionat; 13) transportor de încărcare, basculant; 14) încărcător; 15) presă; 16) descărcător. III. Schema tehnologică a unui procedeu uscat de fabricare a plăcilor fibrolemnoase. A) depozitarea materiei prime; 8) fierbere; C) rafinare; D) incorporarea de lianţi; £) formarea covorului continuu de fibre; F) presarea preliminară continuă a covorului; G) secţionare; H) presare uscată; /) condiţionare; J) formatizare; K) depozitarea produselor; a) parafină; b) liant; 1) siloz de surcele; 2) fierbător; 3) rafinor; 4) malaxor; 5) bandă transportoare; 6) cameră de fulguire ; 7) nivelator ; 8) antepresă ; 9) ferestrău de secţionat; 10) presă caldă; 11) tunel de condiţionare; 12) agregat de formatizare. IV. Schema unui proces tehnologic recent de fabricare a plăcilor fibrolemnoase, după procedeul uscat. A) depozitarea materiei prime; B)cojire; C) tocare; D) sorta re ; £) prepararea parafinei; F) prepararea răşinii; G) fierbere; H) defibrare; /) uscare; J) formarea covorului de fibre; K) precomprimare; L) formatizarea semifabricatelor (tabletelor); M) presare; N) condiţionare; O) formatizare de finisare; P) depozitarea plăcilor finite; o) drumul materialului care nu trebuie cojit; b) evacuarea prafului şi a aşchiilor prea mici; 1) cojitorcu tobă; 2) tocător; 3) sortator; 4) siloz de aşchii; 5 şi 5') malaxor de parafină, respectiv de răşină; 6) fierbător; 7) rafinor cu două discuri; 8) uscător; 9) exhaustor; 10) maşină de fulguit; li) antepresă; 12) agregat de tivire; 13) presă hidraulică; 14 şi 14') dispozitive de încărcare respectiv de descărcare; 15) cameră de condiţionare. Procedeul uscat de fabricare a plăcilor fibrolemnoase a covorului de fibre format în instalaţia de fulguit, reducîn- cuprinde următoarele operaţii (v. fig. III): fierberea sau abu- du-se grosimea masei de fibre în stare afînată; presarea uscată rirea prealabilă, în fierbătoare cu funcţionare continuă sau a plăcilor în prese hidraulice încălzite cu apă supraîncălzită periodică, a tocăturii de lemn; defibrarea şi rafinarea în sau cu curenţi de înaltă frecvenţă. — Un proces tehnologic re- mediu uscat sau semiuscat, folosind mori cu discuri ; elimina- cent e reprezentat în fig. IV. — Plăcile presate uscat (simbo-rea apei din materialul umed într-o presă-şurub aşezată între Iul 2 FN) au ambele feţe netede. Placă fibrolemnoasă 505 Placă fibrolemnoasă Maşinile de format plăci fibrolemnoase sînt maşini de separare folosite la formarea prin eliminarea unei părţi din apa din pasta de fibre pe sita maşinii. Procedeul de formare a plăcilor fibrolemnoase poate fi umed sau semiuscat. Materialul se introduce în maşină sub formă de suspensie de fibre în apă şi e predat din aceasta uscătoriei cu rulouri sau presei, sub formă de aglomerat de fibre. Pe sita maşinii, fibrele lemnoase, imbibate cu apă, se împîslesc, for-mînd aglomeratul de fibre, din care se elimină apa în următoarele trei etape: deshidratarea prin scurgere liberă; deshidratarea prin absorpţie (cu vid) şi deshidratarea prin presare (stoarcere). După modul de formare a plăcilor, se deosebesc: maşini de format cu site şi maşini de format prin turnare. Maşinile de format cu site realizează un covor de fibre continuu. Ele se clasifică în maşini cu site plane, maşini cu site cilindrice şi maşini cu site combinate. M a ş i n a cu sită plana are ca organ de separare principal o sita plană fără fine, de ţesătură de bronz fosforos, pe care se formează, prin deshidratare, aglomeratul de fibre stoarce apa din pasta de fibre, reduce trecerea aerului prin covorul de fibre şi netezeşte suprafaţa materialului aglomerat. Presa primitoare, constituită din două cilindre de fontă îmbrăcate cu cauciuc sau de oţel inoxidabil, acoperite cu un manşon de lînă, stoarce şi mai mult apa din covorul de fibre şi, cu ajutorul cilindrului primitor, antrenează sita. De pe cutiile sugare, sita trece pe sub un tren de cilindre de antepresare, pe cari e înfăşurată sita superioară. Cilindrele de antepresare realizează o presiune progresivă, a cărei valoare creşte de la primul, ci Iindru spre presa primitoare, pentru a evita strivi rea covorulu i de fibre. Sita lungă se întoarce după cilindrul primitor, după ce a predat covorul de fibre unei alte site, mai scurte, aparţinînd perechii următoare de prese umede, in unele instalaţii de fabricat plăci fibrolemnoase, partea presei primitoare a maşinii de format e completată cu una sau cu două prese umede suplementare. După trecerea prin ultima presă, covorul de fibre e preluat de prima parte a unui transportor cu rulouri şi e trecut printre două grupuri de cuţite-disc rotitoare, cari efectuează tivirea, şi apoi e secţionat în piese cu lungimea dorită. După 7 1 11 15ţi W 15/ 3 V. Maşină de format plăci fibrolemnoase, cu sită plană. A) zona de sorpţiune; 6) zona de presare; 1) cutie de distribuţie; 2) masa sitei; 3) cilindru frontal; 4) cilindre registre; 5) cutii sugare; 6) egutor; 7) tren de perechi de cilindre de antepresare; 8) presă primitoare; 9) cilindru primitor; 10, 11, eventual 12) prese umede, I, II şi eventual III; 13) sită plană; Î4) sita superioară a presei primitoare; Î5|,/5j|, eventual J5|||) sitele scurte, inferioare, ale preselor umede I, II, eventual III; 16j, tual 7611j) sitele superioare ale preselor umede I, II, eventual III. 16> II' (v. fig. V). Sita e alimentată cu material fibros dintr-o cutie de distribuţie, care asigură răspîndirea uniformă a pastei, cu ajutorul unui dispozitiv de reglare numit lineal. Sita e purtată şi acţionată de două cilindre, primul fiind cilindrul frontal (sau cilindrul pieptar), iar al doilea (situat la cealaltă extremitate), cilindrul primitor (sau cilindrul Gautsch). Porţiunea dintre cele două cilindre formează masa sitei, care se împarte în trei zone: zona ciIindrelor-registre, zona cutiilor sugare şi presa primitoare. —CiIindrele-registre, cari susţin sita şi contribuie la deshidratarea covorului de fibre, sînt confecţionate din bronz sau din tuburi de oţel inoxidabil şi sînt îmbrăcate cu cauciuc. Menţinerea pastei pe laturi e asigurată de benzi marginale de cauciuc, cari se reazemă liber pe sită şi sînt antrenate de aceasta; la unele construcţii, benzile de cauciuc mobile sînt înlocuite cu brîie staţionare de cauciuc. — Două pînă la cinci cutii sugare dispuse transversal, sub sită, şi una în spatele celeilalte, servesc la eliminarea mai energică a apei. La maşinile de construcţie recentă, cutiile cu suprafaţă de absorpţie fixă sînt înlocuite cu sorburi cu benzi rotitoare de cauciuc, perforate, numite şi aparate Rota-belt. în cazul folosirii mai multor cutii sugare, între prima cutie şi grupul celorlalte se intercalează un egutor (v.), care secţionarea covorului de fibre în plăci cu lungime determinată, acestea sînt preluate de partea a doua a transportorului, care are o viteză mai mare, corespunzătoare ritmului de încărcare a presei hidraulice sau a uscătoriei cu rulouri. Maşinile de construcţie recentă mai sînt echipate şi cu cilindre de parafinare şi cu site rotunde pentru acoperirea covorului de fibre cu material fin (pastă mecanică albă sau pastă de maculatură). Sitele rotunde sînt amplasate, de obicei, la începutul zonei cutiilor sugare. Sin. Maşină cu sită lungă, Maşină Fourdrinier. Maşfna de format cu sită cilindrică are ca organ principal de separare o sită cilindrică. Celelalte părţi principale sînt: cada cu agitatoare, cutia de alimentare, sita superioară şi cilindrele de antepresare, cilindrele de presare şi dispozitivul de tivire. Sita cilindrică e constituită dintr-un schelet de oţel, compartimentat în mai multe celule cu vid prin pereţi diametrali. Peretele exterior al cilindrului e format din doage de lemn în cari sînt practicate orificii şi e îmbrăcat cu o sită metalică cu ochiuri mari, care constituie suportul sitei propriu-zise exterioare (pe care se formează covorul de fibre). în celulele cilindrului, submerse în suspensia de fibre, e produs vid de Placă fibrolemnoasă 506 Placă fibrolemnoasă o pompă cu inel de apă; în celulele de deasupra nivelului pastei se produce o suprapresiune. Conducta de absorpţie trece prin axul cilindrului. Cada sitei e construită astfel, încît nivelul suspensiei de fibre să depăşească înălţimea axei sitei cilindrice. între sită şi pereţii căzii e montat un grup de agitatoare elicoidale, pentru agitarea continuă a suspensiei de fibre. Cutia de alimentare, echipată cu un lineal de presiune cu lamă mobilă, asigură distribuirea uniformă a suspensiei de fibre pe toată lăţimea căzii. Sita superioară şi cilindrele de antepresare formează zona de stoarcere a pastei (corespunzînd zonei presei primitoare de la maşina cu sită plană) şi e constituită, fie dintr-o sită sau dintr-o pîslă purtată de un grup de cilindre îmbrăcate în cauciuc, fie din cîteva cilindre egutoare, fie dintr-o combinaţie din ambele dispozitive, cari lucrează concomitent. La unele construcţii se folosesc următoarele dispozitive auxiliare: un cuţit-răzuitor, pentru calibrarea la grosime a aglomeratului, şi o perie, pentru netezirea suprafeţei aglomeratului de fibre. Cilindrele de presare sau presele umede şi dispozitivul de tivire sînt asemănătoare celor de la maşinile cu sită plană. Sin. Maşină de format cu sită rotundă. Maşina de format cu sita combinata constituie o combinaţie între maşina de format cu sită plană şi maşina cu sită cilindrică (v. fig. VI). Formarea se începe pe o sită cilindrică, de pe care materialul e preluat de o sită plană scurtă. Deasupra mesei sitei plane culisează o presă mobilă, care are rolul de cutie sugară. Cutia de alimentare şi sita cilindrică (compartimentată în celule cu vid) sînt de construcţie asemănătoare celei a maşinii cu sită cil indrică. Sita plană preia covorul de fibre de pe sita cilindrică şi îl trece pe sub cilindrul egutor, care determină grosimea covorului şi mai stoarce o parte din apă. Presa mobilă e echipată cu cutii sugare şi se deplasează împreună cu sita o anumită distanţă, după care se desparte de aceasta, revenind la punctul de plecare pentru a prelua, în vederea presări i, o nouă por-ţiune din covorul de fibre. Maşina de format prin turnare e caracterizată prin formarea de foi distincte, turnate periodic în cutii de formare. O instalaţie de format prin turnare e construită din următoarele părţi principale: un recipient-dozator, presa de stoarcere cu cutia de formare şi presa cu vid (v. fig. VII). Dozatorul e un recipient cu capacitate determinată, care e alimentat cu o anumită porţiune de suspensie de fibre, corespunzătoare dimensiunilor plăcii pe care o toarnă în cutia de formare. Cutia de formare are fundul constituit dintr-o sită metalică, prin care se pompează apă. Platanul superior al presei de stoarcere corespunde formatulu i cutiei de turnare. După deshidratarea parţială a pastei, un dispozitiv acţionat hidraulic ridică fundul cutiei împreună cu pasta. Semifabricatul de fibre, în formă de placă, e preluat de un cărucior introdus sub platanul presei, fiind susţinut de vidul format pe suprafaţa inferioară a căruciorului. Căruciorul transportă placa suspendată în presa cu vid, în care se realizează conco- mitent presiune şi vid între platanele presei. Un al doilea cărucior preia placa de fibre de consistenţă mai mare, astfel VII. Maşina de format plăci fibrolemnoase prin turnare. 1) recipient dozator; 2) presă d-e stoarcere, hidraulică; 3) cutia de formare a presei de stoarcere ; 4) platanul superior al presei; 5) pasta de fibră depusă pentru stoarcere; 6) dispozitiv hidraulic de ridicare a cutiei de formare; 7) pompă de evacuare a apei separate din pastă; 8) cărucior cu ventuze, pentru susţinerea şi transportul semifabricatului 5', stors în presa 2; 9) presă cu vid, pentru atingerea unei consistenţe mari; 10) cărucior cu ventuze, pentru susţinerea şi transportul plăcii presate 11. încît poate fi mai uşor manipulată în cursul operaţiilor următoare (v. mai sus, sub Procedeul umed de fabricare a plăcilor fibrolemnoase). — Clasificarea plăcilor fibrolemnoase se face în funcţiune de densitatea aparentă, de aspectul feţelor, de modul de împîslire, şi de procedeul de finisare sau de înnobilare. După densitatea aparentă, plăci le fibrolemnoase se clasifică în plăci extraporoase (y <220 kg/m3); plăci poroase (y=220“*400 kg/m3); plăci semidure (y=650---850 kg/m3); plăci dure (y>850 kg/m3); plăci extradure (Y>900 kg/m3). Plăcile extraporoase şi plăcile poroase se obţin prin uscarea fără presare a covorului de fibre împîslite, deshidratat pe maşina de format plăci; plăcile semidure şi dure se obţin prin presarea la cald a acestui covor de fibre, în stare umedă sau uscată. După aspectul feţelor, se deosebesc plăci cu o faţă netedă şi cu dosul prezentînd impresiunile sitei de formare (simbolul 1 FN), şi plăci cu ambele feţe netede (simbolul 2 FN). După modul de fabricaţie, se deosebesc: plăci executate după procedeul umed, la cari împîslirea fibrelor se face prin deshidratarea suspensiei apoase de fibre (a pastei); plăci executate după procedeul semiuscat, prin presarea plăcilor obţinute pe cale umedă şi uscate înainte de presare ; plăci executate după procedeul "uscat, la cari împîslirea şi presarea fibrelor se fac în stare uscată. După structură si procedeul de finisare sau de înnobilare, plăcile fibrolemnoase se clasifică în: plăci netratate, cari rezultă din procedeele descrise mai sus, şi plăci f n n o b i late. Placă fibrolemnoasă înnobilată: Placă fibrolemnoasă supusă unor anumite operaţii de impregnare, tratare termică, imprimare în relief, prelucrare a suprafeţei, acoperire cu filme decorative, cu emailuri colorate sau cu VI. Maşină de format plăci fibrolemnoase, cu sită combinată. 1) pompă cu inel de apă, pentru vidul din compartimentele sitei cilindrice; 2) separator de apă; 3) cutia de alimentare a sitei cilindrice; 4) toba sitei cilindrice, cu compartimente cu vid; 5 şi 5') porţiunea cilindrică a sitei, respectiv porţiunea plană a sitei; 6) cilindre de ghidare a sitei plane; 7) presă volantă (mobilă) cu acţiune intermitentă, echipată cu cutii sugare; 8 şi 8') role de rulare, în poziţia iniţială, respectiv finală a cursei; 9) lanţul cinematic de antrenare a presei volante. Placă fibrolemnoasă 507 Placă fotografică suspensii de fibre celulozice, prin cari suprafaţa plăcilor obţine un aspect estetic, iar proprietăţile fizico-mecanice sînt îmbunătăţite. Plăcile fibrolemnoase înnobilate sînt mult mai folosite decît plăcile netratate. Ele sînt utilizate la amenajări interioare de vagoane, caroserii de autovechicule, cabine de nave, localuri de comerţ, clădiri sociale-sanitare, băi, bucătării, restaurante, mobilier, aparatură, laboratoare, etc. Dintre procedeele de înnobilare menţionate, acoperirea cu filme decorative şi emailarea se efectuează după tehnologii complexe, cu utilaje specifice, în timp ce celelalte procedee se aplică în timpul fabricării plăcilor fibrolemnoase. folosind utilajele proprii ale liniei de fabricaţie. Plăci fibrolemnoase înnobilate sînt, de exemplu: placi izolatoare fon o-absorbante, cu găuri transversale sau cu caneluri, cari le măresc suprafaţa de absorpţie sonoră şi cari se prelucrează în stare brută la maşini de canelat, respectiv la maşini de perforat; placi combinate (sau placi stratificate), constituite dintr-un strat extradur, aplicat pe o placă de fibră poroasă; placi cu desene presate în relief (imitaţie de pieie, motive geometrice, etc.); placi bitumate, încleite cu emulsie de bitum, cum şi ur-măLoarela tipuri: Plăcile fi broJemnose melaminate sînt plăci dure acoperite cu 1**-3 straturi (filme) de hîrtie impregnată cu răşină de melamină-formaldehidă, presate concomitent la cald pe una sau pe ambele feţe ale plăcii, care serveşte drept suport. Unul dintre filme e imprimat cu un desen decorativ în una sau în mai multe culori, sau hîrtia e colorată în masă. Sub acţiunea căldurii şi a presiunii, răşina termo-reactivă care impregnează hîrtia se transformă într-un strat dur, transparent, care lasă vizibil desenul imprimat pe filmul decorativ. Suprafaţa înnobilată prin acoperire cu filme mela-minice (melaminare) poate prezenta fie un luciu de oglindă, fie un luciu mătăsos sau urme de şlefuire cu abraziv fin. Desenele filmelor decorative imprimate pot reprezenta motive decorative geometrice, reproduceri directe sau stilizate după furnire estetice, marmoră, ţesături, piele, sidef, cristale, etc. Faţa netedă poate avea unu, două sau trei filme, iarfaţacu urma sitei poate fi neacoperită sau acoperită cu un film de echilibrare, filmele respective îndeplinind următoarele funcţiuni: filmul de acoperire (numit şi Overlay), care e transparent, se aplică deasupra filmului decorativ, pentru a-i asigura o mai bună protecţie superficială la frecare, la zgîrie-turi, etc.; filmul decorativ, imprimat cu desene sau colorat în masă, constituie stratul care determină aspectul decorativ al plăcii; filmul barieră serveşte la formarea unui strat intermediar opac între placa-suport de culoare închisă şi filmele decorative cu desene fine sau în culori deschise; filmul de echilibrare se aplică pe faţa opusă filmelor decorative, în scopul echilibrării tensiunilor proprii ale plăcii-suport. Acoperirea cu filme melaminice a plăcilor fibrolemnoase, incluziv pregătirea filmelor, cuprinde următoarele operaţii (v. fig. II sub Film de melamină): imprimarea hîrtiei decorative la maşini de imprimat tiefdruck; impregnarea filmelor de acoperire, decorative, barieră şi de echilibrare, la maşini orizontale de impregnat; condiţionarea şi formatizarea filmelor; alcătuirea pachetelor de filme şi de plăci-suport; presarea la prese hidraulice încălzite, între table metalice polizate (respectînd următorul regim: presiunea 35***70 kgf/cm2; temperatura 145---1500; durata ciclului de presare 22 min; răcirea sub presiune pînă la 50°); tivirea plăcilor presate, la un circular de formatizat; ambalarea între foiţe de hîrtie de protecţie; expedierea în consum. Plăcile fibrolemnoase emailate sînt plăci fibrolemnoase înnobilate prin acoperirea suprafeţei netede a plăcii cu o peliculă de finisare consistînd dintr-un email de alchidal cu întărire la cald (email de cuptor). Plăcile tratate astfel prezintă o suprafaţă lucioasă sau semilucioasă, rezistentă la umezeală, la substanţe puţin agresive şi la intemperii moderate. Suprafaţa plăcilor poate fi netedă sau poate avea o reţea de caneluri fine, imitînd rosturile plăcuţelor de faianţă; alte plăci pot fi perforate în şiruri regulate de găuri circulare sau rombice; se fabrică şi plăci pe cari se imprimă, peste un strat de grund pregătit corespunzător, diverse motive decorative, monocrome sau policrome, prin procedeul offset. Peste desenul tipărit se aplică o peliculă de lac transparent. Plăcile emailate au utilizări asemănătoare cu cele ale plăci lor melaminate; ele mai pot fi utilizate, în multe cazuri, pentru înlocuirea faianţei. Procesul tehnologic al emailării se desfăşoară pe o linie continuă, cu funcţionare integral sau parţial automatizată, consistînd din trei părţi aproape identice şi compuse din următoarele agregate principale: agregatul de periat şi desprăfuit; tunelul de preîncălzire a plăcilor cu radiaţii infraroşii; maşina de turnat lac (email); tunelul de zvîntare a peliculei, cu aer cald; tunelul de uscare a peliculei cu radiaţii infraroşii şi maşina de şlefuit cu lamele (v. Şlefuire). Primul grup de maşini şi agregate execută aplicarea, uscarea şi şlefuirea primului strat de grund, apl icat de maşina deturnat lac; plăcile grun-duite sînt introduse în linia grupului al doilea care execută, în mod similar, turnarea unui al doilea strat de grund; după uscarea şi şlefuirea stratului secund, plăcile trec pe linia a treia tehnologică, în care se aplică emailul final, pigmentat. Pentru imprimarea plăcilor cu desene decorative, la începutul grupului al treilea de maşini se intercalează maşina de imprimat offset. Plăcile imitaţie de faianţă sînt prelucrate în stare brută la maşina de canelat. î. ~ fibrolemnoasâ.2. Tehn., Cs.: Numire improprie, folosită uneori pentru plăcile confecţionate, prin presare, din deşeuri vegetale fibroase, rumeguş, tal aş r tulpini vegetale mineralizate, etc., aglomerate cu un liant mineral sau cu bitum, cunoscute mai mult sub numirea F i b r o I i t. Fibrolitul se foloseşte la izolarea termică a acoperişurilor clădirilor civile şi industriale, şi a pereţilor şi planşeelor frigoriferelor. în străinătate e cunoscut sub diferite numiri comerciale (Durisol, Cimentex, Cimex, Insulroc, Norex, Sono-term, Heraclit, Izodil, etc.). Din punctul de vedere al liantului folosit la aglomerare, se deosebesc: fibrolitul magnezian, aglomerat cu ciment mag-nezian,şi care are greutatea specifică aparentă de 350---550 kgf/m3 şi conductivitateatermicădeO,11 “-0,21 kcal/m-h-grd ; fibrolitul de ciment, aglomerat cu ciment Portland, cunoscut la noi sub numele de S t a b i I i t (v.), şi care are greutatea specifică aparentă de 350---600 kgf/m3 şi conductivitatea termică de 0,11 •••0,14 kcal/m-h-grd; fibrolitul de ipsos, aglomerat cu ipsos, care are greutatea specifică aparentă de 500---700 kgf/m3 şi conductivitatea termică de 0,20---0,28 kcal/m-h-grd, şi care e folosit la izolarea termică a pereţilor şi a plan şeelor în încăperi cu umiditate normală; fibrolitul de var şi diatomit, confecţionat din talaş aglomerat cu mortar de var-diatomit, sub formă de plăci autoclavizate, şi care are greutatea specifică aparentă de 300---500 kgf/m3 şi conductivitatea termică de 0,085***0,14 kcal/m-h-grd; fibrolitul bituminizat, confecţionat dintr-un amestec de talaş cu lianţi bituminoşi (bitumuri de petrol, gudroane lichide) sub formă de plăci, şi care are greutatea specifică aparentă de 350---500 kgf/m3 şi conductivitatea termică de 0,09--*0,11 kcal/m-h-grd. 2. ~ fotografica. Foto., Poligr.: Placă de sticlă specială, acoperită cu un strat fotosensibil (emulsie fotosensibilă), folosită în tehnica fotografică (v. Fotografiere), la obţinerea Placă fotografică 508 Placă fotografică imaginilor negative sau pozitive (diapozitive). Proprietăţile plăcilor fotografice se determinăcu ajutorul sensitometriei (v.) şi se referă la: sensibilitatea la lumină sau fotosensibilitatea, coeficientul de contrast sau gradaţia, latitudinea de expunere, densitatea optică, puterea de separaţie, capacitatea antihalo şi sensibilitatea spectrală sau cromatică (v. sub Peliculă fotografică). Plăci le fotografice se pot împărţi: după feluI imaginii care se obţine, în plăci pentru negative şi plăci pentru diapozitive; după felul de prezentare; după destinaţie. După felul de prezentare, se deosebesc plăci fotografice umede şi plăci fotografice uscate. Plăcile fotografice umede sînt plăci cari se prepară în laboratorul fotografic în momentul în care se execută fotografia; se folosesc, fie placi cu colodiu umed (sensibilizate într-o baie de argintare cu azotat de argint), fie plăci cu emulsie, acestea din urmă excluziv în tehnica fotoreproducerii în poligrafie (v. sub Zincografie). Plăcile fotografice uscate sînt plăci fabricate în întreprinderi specializate pentru toate domeniile tehnicii fotografice şi fotoreproducerii, ele nemaiavînd nevoie de nici o pregătire înainte de executarea operaţiei de fotografiere. După destinaţia generală, se deosebesc plăci fotografice obişnuite, plăci fototehnice şi plăci fotografice speciale. Plăcile fotografice obişnuite sînt plăcile fotografice folosite în fotografia curentă, fie de amatori, fie în ateiierele fotografice pentru public. Se fabrică atît pentru obţinerea negativelor — plăci fotografice negative — cît şi a diapozitivelor — plăci fotografice diapozitive — de diferite formate, începînd de la 6x6 cm. Datorită marii dezvoltări pe care a luat-o pelicula fotografică (v.) şi a avantajelor de folosire pe cari le prezintă, utilizarea plăcilor fotografice obişnuite s-a restrîns mai ales la fotografia de amatori. Plăcile fotografice negative se împart în următoarele grupuri, după sensibilitatea spectrală care determină domeniul de utilizare a acestora: Plăci nesensibilizate, corespunzătoare doar pentru fotografierea obiectelor în alb-negru sau a obiectelor colorate doar în albastru, albastru deschis sau violet; plăci isoortocromatice (isoorto), folosite pentru fotografierea oricăror obiecte, cu excepţia celor a căror culoare include nuanţele de roşu (la aceste culori, placa fotografică respectivă nefiind sensibilă), de cele mai multe ori pentru fotografii în natură; plăci isocromatice (isocrom) sau ortocromatice, cari au o sensibilitate spectrală şi permit fotografierea oricăror obiecte, atît în natură cît şi în interioare, la lumina artificială, prin folosirea de filtre fotografice (v.) adecvate, acest tip de placă putînd reda perfect culorile obiectului fotografiat; plăci pancromatice (pancrom), sensibile la toate radiaţiile spectrului vizibil,cu excepţia radiaţiilor verzi, faţă de cari sensibilitatea e foarte mică, şi cari diferă de cele ortocromatice printr-o sensibilitate mai mare faţă de radiaţiile roşii, fiind corespunzătoare pentru fotografierea oricăror subiecte, cu excepţia celor cari includ culoarea verde; plăci ortopancromatice (ortopan), de utilizare universală, avînd o sensibilitate mai mică pentru roşu şi puţin mai mare pentru verde, verdele şi roşul fi ind redate în acelaşi raport de luminozitate ca şi în sensaţiile ochiului omenesc, şi numai radiaţia albastră avînd un efect puţin mai pronunţat în comparaţie cu celelalte culori. Din punctul de vedere al sensibilităţii la lumină (v. Sensibilitate fotografică), plăcile fotografice se împart în următoarele cinci grupuri: plăci de sensibilitate foarte mică, 10* * * 13° DIN; plăci de sensibilitate mică, 14***16° DIN; plăci de sensibilitate mijlocie, 17---200 DIN; plăci de sensibilitate mare, 21 •••23° DIN şi plăci de sensibilitate foarte mare, 24-26° DIN. Din punctul de vedere al coeficientului de contrast, se deosebesc trei tipuri de plăci fotografice negative: plăci moi, folosite în special pentru fotografierea subiectelor cari au un interval mare de strălucire, cum şi pentru portrete; placi normale, corespunzătoare pentru fotografierea aproape a tuturor subiectelor existente ; plăci contrast sau dure, folosite la fotografierea subiectelor cari nu au un contrast suficient, în cazurile cînd e necesar să se întărească contrastul imaginii fotografice în comparaţie cu natura, cum şi la fotografierea pe timp defavorabil. Plăcile fotografice pozitive sau diapozitive sînt plăci nesensibiIizate spectral, cu o sensibiIitate fotografică (la lumină) foarte mică. în privinţa coeficientului de contrast, plăcile diapozitive pot fi: plăci cu contrast, plăci cu contrast pronunţat şi placi cu ultracontrast. Plăcile fototehnice sînt plăci le fotografice folosite în tehnica fotoreproducerii, în poligrafie, atît pentru negative cît şi pentru diapozitive, fie în semitonuri, fie lineare. în ce priveşte domeniu! specia! de utilizare, caracteristicile şi numirea. !or; aceste plăci sînt similare peliculelor fototehnice (v. Peliculă fototehnică, sub Peliculă fotografică). Plăcile fotografice speciale sînt plăci folosite în fotografia tehnică-ştiinţifică, cu radiaţii ultraviolete, infraroşii, radiaţi i X (radiaţie Roentgen), radiaţi i cosmice, etc., avînd o fabricaţie specială, în special în ce priveşte caracterul şi grosimea emulsiei, numărul de straturi, sensibilitatea, etc. Cele mai folosite sînt plăcile Roentgen, cari sînt foarte sensibile şi cu contrast; pentru ca imaginea să fie mai evidentă, plăcile Roentgen sînt acoperite cu emulsie pe ambele feţe (v. şî Peliculă fotografică, şi Roentgenografie). Fabricarea plăcilor fotografice uscate se face prin turnarea emulsiei fotografice (v. Fotografică, emulsie ~) pe plăci mari de sticlă specială, în anumite condiţii, plăci cari sînt apoi tăiate la formatul cerut, după uscare. Plăcile de sticlă fotografică trebuie să fie incolore (semialbe), să nu conţină bule de aer şi impurităţi, să aibă feţele perfect plane şi paralele, pentru ca grosimea să fie uniformă; să fie tăiate cu colţurile în unghi drept. Pentru formatele curente de plăci se foloseşte sticla cu grosimea de 1,3***1,6 mm; pentru formatele mai mici, de 1 * * * 1,2 mm, iar pentru diapozitive, de 0,8***1,0 mm. în scopuri speciale se foloseşte şi sticlă de oglindă cu grosimea de 2***6 mm. Plăcile de sticlă sînt în prealabil curăţite cu agenţi chimici (var de Viena, săpun şi apă fierbinte, amestec sulfocromic, soluţie fierbinte de carbonat de sodiu, etc.) în maşini de spălat cu cilindre cu perii. După frecare cu soluţia de curăţit, plăcile sînt spălate la capătul maşinii pe ambele feţe, cu vine puternice de apă, după care sînt clătite cu apă distilată. Pentru ca emulsia fotografică să adere mai bine la sticlă, se toarnă în prealabil un strat foarte subţire de soluţie de gelatină cu alaun de crom. Turnarea se face într-o maşină de turnat stratul intermediar care, pe o porţiune de la sfîrşit, permite uscarea plăcilor pe partea inferioară cu ajutoru I unu i postav încălzit, iar pe partea superioară, cu ajutorul unui curent de aer filtrat, cald, care usucă complet stratul. Există maşini combinate de spălare şi turnare a stratului intermediar, cu lăţi mea de I ucru de 0,6* • *0,8 m şi lungimea de 14 m. Peste placa astfel pregătităse toarnă emulsia fotografică cu ajutorul unei maşini de turnat. Plăcile sînt aşezate una cîte una pe masa maşinii, formată din cilindre de cauciuc, şi, înaintînd încet, sînt trecute, cu ajutorul unor ci I indre cu discuri, pe sub aparatul de turnare, din care emulsia curge pe fiecare placă cu un anumit debit, în funcţiune de viteza de înaintare a plăcii, astfel încît stratul să aibă grosimea dorită pe întreaga suprafaţă a plăcii. Mai departe, plăci le emulsionate trec peste o serie de ci I indre cari se învîr-tesc într-o baie cu apă caldă, astfel încît ele pot spăla plăcile, Placă fotografică color 509 Placa plan-paralelă pe partea inferioară, de emulsia care, eventual, s-ar fi scurs. Plăcile emulsionate trec apoi peste o zonă de răcire, în care timp emulsia e complet întărită. Maşina de turnat are lungimea de circa 9 m, lăţimea de lucru de 0,5-*-0,7 m, viteza de înaintare a plăcilor fiind de 1***4 m/min. Sala în care se găseşte maşina de turnat trebuie să se găsească lîngă sala pentru pregătirea plăcilor, pentru ca acestea, după ce au fost curăţite, să nu sufere din cauza transportului prin praf. încălzirea şi aerisirea sălii de turnare se fac cu aer condiţionat, pentru ca temperatura şi umiditatea să poată fi menţinute constante. De asemenea trebuie să se păstreze o curăţenie perfectă, pentru ca să nu existe nici o urmă de praf. Plăcile ieşite din maşina de turnat sînt duse în camera de uscare, care se găseşte lîngă sala de turnare. Camera de uscare, ca şi sala de turnare, e o încăpere lipsită complet de ferestre şi cu uşi cari să nu permită intrarea luminii, deoarece, de la prepararea emulsiei pînă la împachetarea plăcilor, toate operaţiile se execută la lumină roşie, afară de cazul fabricării plăcilor pancromatice, sensibile şi la roşu, cari^ se lucrează la întuneric sau la lumină verde foarte slabă. în uscătorie, aerul condiţionat trebuie să aibă temperatura de 20---300, pentru ca să nu se forţeze uscarea, care durează 6—10 ore şi această să se facă cît mai uniform. După uscare, plăcile sînt trecute într-o altă sală, unde se cercetează dacă nu au defecte de fabricaţie şi se taie la formatele cerute. Plăcile sînt apoi ambalate cu hîrtie specială, roşie şi neagră, în cutii de carton, pentru livrare. î. ~ fotografica color. Foto.: Placă fotografică negativă sau diapozitivă folosită la obţinerea imaginilor colorate (v. Peliculă color, sub Peliculă fotografică). 2. ~ fotografica diapozitivâ. Foto. V. sub Placă fotografică. 3. ~ fotografica negativa. Foto. V. sub Placă fotografică. 4. ~ fotografica umeda. Foto., Poligr. V. sub Placă foto-g rafică. 5. ~ fotografica uscata. Foto., Poligr. V. sub Placă fotografică. 6. ~ indicatoare. Gen.: Placă aplicată pe un sistem tehnic (maşină, aparat, etc.), sau în anumite puncte ale unei căi de comunicaţie, şi pe care sînt date indicaţii referitoare la sistemul tehnic, sau referitoare la comunicaţii. Sin. (parţial) Indicator (v. Indicator 4). Exemplu: Placă indicatoare a căldării de abur: Mş.: Placă metalică aparţinînd armaturii unei căldări de abur, fixată pe corpul ei, de obicei pe peretele din faţă. Pe placă pot fi indicate, prin incavare sau prin reliefare, cel puţin unele dintre următoarele indicaţii: fabrica constructoare, numărul de fabricaţie, anul construcţiei, suprafaţa de încălzire, presiunea maximă de regim. La căldările de abur reparate radical, refăcute sau transformate, se indică pe placă şi atelierul de reparaţie, anul reparaţieif data şi locul ultimei revizii capitale, termenul reviziei capitale următoare. Sin. Placă de timbru. 7. ~ Isogil. Ind. lemn.: Placă fibrolemnoasă dură sau extradură, fabricată din „epuizat" de castan şi de stejar, rezultat de la extracţia tananţilor. Numire comercială pentru mai multe sortimente. 8. ~ isorel. Ind. lemn.: Placă fibrolemnoasă dură sau poroasă. Numire comercială pentru mai multe sortimente. 9. ~ It. Ind. chim.: Placă de etanşare (v. Etanşare, placă de ^ ), KI ingerit. 10. ~ izolantâ. Tehn.: Placă de material izolant, pe care se montează aparate de comandă sau instrumente de măsură. Se confecţionează din marmoră, din ebonită, fibră Vulcan (v.), ardezie, etc. 11. ~ învîrtitoare. C. f.: Disc de oţel sau de fontă, montat pe rulouri, care se roteşte în plan orizontal, în jurul unui pivot central. Serveşte la întoarcerea vehiculelor uşoare de cale ferată, la trecerea de pe o linie pe alta, la traversări de linii de cale ferată îngustă (linii industriale, de mină, de şantier, etc.), la rotirea macaralelor cu placă învîrtitoare, etc. Sin. Placă de manevră. 12. /^/ obturatoare. Nav.: Dispozitiv pentru astuparea găurilor de apă mici, situate aproape de linia de plutire, format dintr-o placă metalică avînd pe margini o garnitură de pînză de vele umplută cu rumeguş, stupă, etc. (v. fig.). La partea superioară se găseşte o labă de gîscă la care se prinde, printr-un ochi cu rodanţă metalică, parîma de manevră cu care se lasă placa la locul găurii de apă. Spre interior, placa are o a doua labă de gîscă, de care seprinde o parîmă de fixare şi cu care se prinde placa de un scondru aşezat transversal pe gaură. 13. ~ Okal. Ind. lemn. Placă aglomerată din aşchii de lemn (v.), fabricată prin extrudare verticală. Sin. (termen comercial). 14. /v/ opritoare. Expl. petr.: Sin. Placă de reţinere (v. sub Cimentarea, echipament pentru ~ sondelor). 15. ~ optica. Fiz.: Sin. Placă plan-paralelă (v.). 16. PAL. Ind. lemn.: Numire comercială pentru P(lacă) A(glomerată din aşchii de) L(emn) (v.). 17. ~ pendulara. Tehn.: Placă metalicăsubţire, cu lungime mare în raport cu lăţimea, care serveşte ca legătură, respectiv ca suport elastic între două piese. Exemplu: plăcile pendulare montate între şasiul şi căldarea longitudinală a unei locomotive cu abur. îs. ~ planatoare. Mett.: Sin. Placă de întindere. V. sub Planator 1. 19. ~ plan-paralelâ. Fiz.: Piesă opticăconstituitădintr-o placă de material transparent, mărginită de două feţe plane, paralele între ele. Raza de lumină emergentă JR, care corespunde unei raze incidente SI, e paralelă cu aceasta din urmă, dar deplasată lateral cu o distanţă # = JL (v. fig.) dată de Placa obturatoare. 1) placă metalica; 2) garnitură de pînză de vele; 3) labă de gîscă de manevră; 4) labă de gîscă de fixare; 5) scondru. Palex # =--------- sin cos v (•i—r) e fiind grosimea lamei, i unghiul de incidenţă şi r unghiul de refracţie. Dacă se priveşte prin lamă un punct luminos 5, se obţine o imagine virtuală S', deplasată, în raport cu S, cu o distanţă d~SS' pe normala coborîtă din 5 pe feţele lamei, valoarea lui d fiind 1 d = e( 1 —— -^2LÎ\ \ n cos rj unde n e indicele de refracţie al mater ialulu i din care e consti-tuită lama, în raport cu mediul înconjurător. Cînd receptorul razelor emergente e ochiul, în ochi pătrunzînd un fascicul Placă-pod 510 Placa de tub electronic îngust de raze, cos i şi cos r sînt practic egale cu unitatea, în acest caz, din expresia lui d se obţine : e relaţie care serveşte, uneori, la determinarea indicelui de refracţie. Sin. Placă optică. 1. ~-pod. C.f.: Placă de reazem (v. fig.) cu lungimea de două ori mai mare decît a plăcii normale, aşezată la joantele susţinute, unde se folosesc traverse joantive. Placa-pod reduce valoarea momentului încovoietor al şinei cu 19% din valoarea momentului maxim din cîmp (intervalul dintre traverse), astfel încît şi ecl i-sele de la joantă sînt mai puţin solicitate. La toate tipurile de şine cu profil greu se folosesc plăci-pod, cari susţin mai bine joanta, îm-p i ed i cînd uzura accentuată a capetelor şinelor. Pentru prinderea şinei de placa-pod se folosesc cleşte duble cu lungime corespunzătoare. Sin. Placă dublă. 2. ~ rabatabila. Mett. V. Maşini cu placa rabatabilă şi cu masa rabatabilă, sub Format, maşină de 3. ~ Roentgen. Foto. V. sub Placă fotografică, şi sub Roentgenografie. 4. ~a sforilor. Ind. text.: Piesă de lemn tare, cu perforaţii, care face parte din mecanismul Jacquard pentru războaie, folosită pentru repartizarea uniformă a cocleţilor pe 3 b c Diferite moduri de perforat planşete. a) rînduri drepte; b) rînduri în zig-zag ; c) rînduri oblice. toată lăţimea ţesăturii şi pentru menţinerea în poziţie verticală a şnururilor cu cocleţi, pentru a nu se încurca. Perforaţiile ei pot fi în rînduri drepte, în zig-zag, sau oblice (v. fig.). Placa sforilor se caracterizează prin mărimea suprafeţei, prin mărimea şi numărul perforaţiilor şi prin poziţia rîndurilor de găuri. Numărul de perforaţii e egal cu numărul de fire de urzeală din ţesătură. Pentru ţesăturile rare se recomandă ca numărul găurilor dintr-un şir să fie egal cu numărul rînduri lor de platine. Sin. Planşeta şnururilor. 5. ~ semirigidâ de vata minerala. Mat. cs.: Material termoizolant, fabricat prin introducerea unei mici cantităţi de bitum (tip A) în vîna de abur, la fabricarea vatei minerale şi prin presare, răcire şi tăiere în plăci. E folosit pentru izolarea termică a construcţiilor (acoperişuri, terase, pianşee, etc.), a instalaţiilor frigorifice (pardoseli, pianşee, etc.) şi la izolarea fonică a planşeelor. Se fabrică obişnuit cu lungimea de (700±5%) mm, lăţimea de (500±3%)mm şi grosimea de 20, 30, 40 sau 50 mm cu toleranţa de ±5 mm. Una dintre suprafeţele plăcii e netedă, iar pe cealaltă e imprimat un desen reticular. 6. ~ sortatoare. Ind. hîrt.: Placă metalică (bronz, oţel inoxidabil) cu fante de diferite dimensiuni, folosită la sortarea pastelor fibroase în prinzătoarele de noduri (v. Noduri, prin-zător de ~) şi în unele tipuri de sortatoare (v. sub Sortator). 7. /x/ striata. Metg. V. Tablă striată. 8. /^-suport. 1. Tehn.: Placă servind drept suport pentru piese sau pentru materiale. 9. ~-suport. 2. C.f.: Placă metalică pe care se fixează cu nituri, cu şuruburi sau sudat, alunecătorul pe care se aşază talpa contraacului, la un macaz de cale ferată (v. fig.). Se confecţionează dintr-o singură bucată pe toată lungimea acului sau, în cazul macazurilor centralizate, din mai multe bucăţi, CU SCOpul Placă-suport de macaz, de a se putea reaHza contrasprijinitor; 2) sprijinitor; 3) con-izolarea electrică a traac; 4) ac; 5) alunecător; 6) placă-suport; anumitor părţi ale 7) tirfon. macazului. 10. ~-suport. 3. Metg.: Placă de metai, de asbest, de carton, etc., care se aşază în spatele tablelor de sudat. Se foloseşte la sudarea tablelor groase, pentru a împiedica scurgerea metalului de adaus topit. 11. Placa cu cuie. Silv., Ind. lemn.: Sin. Pernă cu cuie (v.). 12. Placa cu umâr. Ind. lemn.: Dispozitiv simplu de lucru, folosit la rindeluirea canturilor şi a capetelor scînduri lor foarte subţiri, constituit dintr-o scîn-dură lată — care serveşte drept bază—, deasupra căreia se în-cleiază o scîndură mai îngustă, echipată cu un opritor la capătul din stînga (v. fig.). Bucata de lemn care se prelucrează se aşază pescîndura îngustă, proptind-o de opritor şi imobili-zînd-o pedispozitivcu mînastîn-gă. Rindeauasau gealăul se reazemă pe scîndură de bază şi i se imprimă cu mîna dreaptă mişcarea de lucru, rectilinie alternativă de-a lungul ei, astfel încît se netezeşte cantu I scînduri i care se prelucrează şi în linie dreaptă şî în unghi drept. Placa cu umăr trebuie să aibă laturi I e paralele şi rindeluite precis, sub un unghi de 90° faţă de bază. Sin. Fund. 13. Placa de baza. Metg., Mett.: Sin. Pod deturnare (v.). 14. Placa de deflexiune. Telc.: Sin. Placă deflectoare (v. Deflectoare, plăci ~). V. şi Deflexiune 2. 15. Placa de program. C. f.; Lineal metalic folosit la apa- ratele de centralizare cu înzăvorîri mecanice, pentru realizarea diferitelor înzăvorîri şi dependenţe între pîrghiile de macaz, pîrghiile de parcurs şi pîrghiile de semnal (v. Registru de înzăvorîre, Înzăvorîre). 16. Placa de şenila. Ut.: Fiecare dintre elementele componente, articulate, ale unei şenile (v.). 17. Placa de tub electronic. 1. Fit.: Sin. Anod (v.) de tub electronic (v.). îs. Placa de tub electronic. 2. Elt.: Electrod sau armatură din interiorul unui tub electronic avînd forma unei plăci drepte sau curbate. Exemple: anodul poliodelor, plăcile deflectoare (v. Deflectoare, plăci ~) ale unui tub catodic, placa colectoare a unui tub videocaptor cu acumulare, etc. Plăci le sînt conectate, în general, la un potenţial pozitiv faţă de catodul emisiv. Dacă ele asigură Colectarea fluxului principal de electroni din tub se numesc anozi. n Placă-pod. 1) suprafaţa de rezemare a şinei; 2) grifă sau cioc de prinderea tălpii şinei; 3) rebord pentru cleşte; 4) găuri pentru tirfoane. 1 Rindeluirea în capăt, cu piesa sprijinită pe o placă cu umăr. 1) patul bancului detîmplar; 2) fier de banc; 3 şi 4) baza şi opritorul (umărul) plăcii cu umăr; 5) piesa de lemn prelucrată; 6) rindea. Placă de turnare 511 Placă tubulară î. Placa de turnare. Metg.: Sin. Pod de turnare (v.). 2. Placa electromagnetica. Ut., Tehn. V. Platou electromagnetic, sub Platou 2. 3. Placa învîrtitoare. C. f.: Pod cu tablier metalic, care se poate roti într-un plan orizontal, în jurul axei sale verticale. Serveşte la întoarcerea vehiculelor de cale ferată (de ex. a locomotivelor cu tender) cu 180° şi la introducerea vehiculelor pe liniile remizelor circulare şi ale celor semicirculare. După numărul punctelor de reazem ale grinzii, plăcile învîrtitoare pot fi cu grindă continuă (tip echilibrat) sau cu grindă articulată (tip neechilibrat). La plăcile învîrtitoare cu grindă continuă (v. fig. I), greutatea vehiculului /. Placă învîrtitoare cu grindă continuă. 1) tablierul plăcii (grindă continuă); 2) cerc de rulare; 3) crapodină. se transmite, prin pivotul central, la crapodină, susţinerea la capete făcîndu-se cu role cari rulează pe cercul de rulare. Pentru întoarcerea vehiculului e necesar ca placa să fie echilibrată prin repartizarea simetrică a greutăţii lui; centrul de greutate al vehiculului se găseşte pe axa centrală a plăcii şi, deoarece rolele nu transmit greutatea (aderenţă insuficientă), rotirea se realizează printr-un pinion care angrenează într-o coroană dinţată. — La plăcile învîrtitoare cu grindă articulată (v. fig. II), grinda e constituită din două sau din //. Placă învîrtitoare cu grindă articulată. 1) piesă de racordare; 2) pîrghie de înzăvorîre; 3) manivelă pentru antrenare manuală; 4) semnal indicator al poziţiei plăcii; 5) pivot central cu crapodină; 6) articulaţie între tabliere; 7) cabină de conducere; 8) tobă de înfăşurare; 9) cale de rulare. mai multe secţiuni articulate între ele. Pentru întoarcere nu e necesar ca vehiculul să fie aşezat cu greutatea repartizată simetric pe placă; placa se poate întoarce în orice poziţie a vehiculului, cu condiţia ca acesta să fie cuprins în gabaritul plăcii. Plăcile învîrtitoare de construcţie nouă au toate grindă articulată. Plăcile învîrtitoare se montează pe fundaţii de piatră, de zidărie, de beton, aşezate în groapă, sau fără fundaţii, pe traverse şi balast de piatră spartă. — Antrenarea plăcilor învîrtitoare se face manual, cu mecanisme cu angrenaje acţionate cu manivelă, sau mecanizat (de obicei cu motor electric), comanda fiind dată dintr-o cabină montată pe placă. Sin. Placă turnantă, Placă rotitoare. Placă de manevră. 4. Placa maqneticâ. Ut., Tehn. V. Platou magnetic, sub Platou 2. 5. Placa portalâ. Mş.: Peretele în care e situată gura de alimentare cu combustibil a unei căldări de abur ignitubulare şi cu focar interior sau a unei căldări cu cutie de foc. Are, în general, margini le îndoite şi fixate, cu nituri sau prin sudură, de virola căldării sau de plafonul şi de pereţii laterali ai căldării. La căldările cu cutie de foc (locomotivă, locomobilă, etc.) se deosebesc două plăci portale, şi anume placa portală a cutiei de foc şi cea a căldării verticale. V. fig. I şi II, sub Placă tubulară. 6. Placa tâietoare. Metg.: Parte activă a unei stanţe (v.) sau a unei matriţe combinate, care — asociată în serviciu cu o patriţă sau cu un poanson cu muchie tăietoare — decupează sau detaşează din material piese cu un contur determinat. în placa tăietoare sînt practicate una sau mai multe găuri pătrunse, cu contur care constituie negativul conturului piesei decupate sau detaşate. Placa are o faţă activă şi o faţă prin care se sprijină pe masa maşinii-unelte sau pe o placă de bază, intermediară. Gaura din placa tăietoare se lărgeşte continuu de la faţa activă spre faţa de sprijin, sau are — pentru lucrări de precizie — o porţiune în formă de cilindru perpendicular pe faţa activă, racordată cu o porţiune care se lărgeşte spre faţa de sprijin (v. fig.). 7. Placa tubularâ. Mş.: Perete metalic în care se fixează ţevi de fum sau ţevi de apă transversale faţă de el. Se foloseşte în schimbătoare de căldură, în evaporatoare, condensatoare, căldări de abur, etc. Plăcile tubulare din căldările de abur se deosebesc după locul în care sînt montate. Placa tubularâ a camerei de fum, de locomotivă, constituie peretele posterior al camerei de fum, în care sînt fixate, prin mandri-nare, ţevile de fum. Are formă circulară şi e îndoită la margini în unghi drept, fi ind fixată de virola căldării longitudinale prin nituire (v. fig. /). Placa tubularâ a cutiei de foc, de locomotivă, constituie peretele anterior al cutiei de foc a locomotivei cu abur (v. fig. / şi II). în placa tubulară se fixează, p. in mandrinare, ţevile de apă şi ţevile de fum mari, în cari sînt montate elementele supraîncălzitorului. Consolidarea plăcii tubulare, pentru evitarea burduşirii ei, se execută nu numai cu ţevi, dar şi cu antretoaze (cari leagă placa tubulară cu placa de racordare a căldării verticale), la partea inferioară, şi cu ancore în formă de braţ, la partea dintre rîndul inferior de ţevi şi rîndul superior de antretoaze (cari leagă placa tubulară de partea inferioară a căldării longitudinale). Ştanţă cu ghidaj cu coloane. 1) poanson; 2) placă pentru fixarea poansonului; 3) placă superioară cu cep ; 4) cep ; 5) placă tăietoare ; 6) placă inferioară; 7) coloane de ghidare; 8) smulgător; 9) resort de acţionarea smulgătorului; /') înălţimea porţiunii cilindrice din placa tăietoare; t) te-şitură. /. Schema căldării de locomotivă. I) placă portalăa căldării verticale; 2) căldare verticală; 3) plafonul căldării verticale; 4) plafonul cutiei de foc (cerul focarului); 5) căldare longitudinală; 6) placa tubulară a camerei de fum; 7) cap de emisiune; 8) cameră de fum; 9) placa tubulară a cutiei de foc ; 10) placă de racordare; II) cutie de foc; 12) placa portală a cutiei de foc. Placă turnantă 512 Placodermi II. Căldare verticală de locomotivă cu abur. o) secţiune longitudinală; b) secţiune transversală; 1) placă portală a căldării verticale; 2) placă portală a cutiei de foc; 3) tirant de consolidare; 4) şurub de plafon (tirant); 5) placă tubulară a cutiei de foc; 6) placă de racordare; 7) planul cenuşarului; 8) cadrul cutiei de foc; 9) ţeavă de fum, mare; 10) ţeavă de fum, mică; 11) antretoază; 12) peretele lateral al căldării verticale; 13) peretele lateral al cutiei de foc; 14) cutie de foc; 15) căldare verticală. Placa tubularâ a camerei de apă constituie peretele camerelor de apă monobloc, în care se fixează, prin mandrinare, ţevile de apă ale căldări lor acvatubula- ^ \ re. Consolidarea plăcii se face cu antretoaze. 1. Placa turnanta. C. f.: Sin. Placă învîrtitoare (v.). 2. Placa vibratoare. Ut., Cs.: Vibrator de suprafaţă de tip uşor, constituit dintr-o placă metalică pe care e montat un mic motor (cu benzină, cu aer 7$ comprimat sau electric) care pune placa în vibraţie. E folosit la îndesarea umpluturilor de pămînt, a stratului de la suprafaţa terenului sau a îmbrăcă-mintelor rutiere de beton vibrat, — cînd nusînt necesare alte maşini mai puternice, — cum şi la îndesarea betonului turnat la elemente de construcţie cu suprafaţă relativ mică (de ex.: pardosel i, plăci de fundaţie, straturi de umplutură, plăci prefabricate de beton, etc.). Sin. Lamă vibratoare, Vibropilă. V. şi sub Vibrator. 3. Placentare. Paieont.: Mamifere (v.) la cari dezvoltarea intrauterină e completă, schimburile nutritive dintre organismul matern şi pui făcîndu-se prin intermediul unui organ numit placentă. Sînt mamiferele cele mai numeroase şi cele mai evoluate Sin. Monodelfe. 4. Placentare, preparate gonadotrope Farm. V. sub Placentă. 5. Placentaţie. Bot.: Modul în care sînt dispuse placentele (v.) în ovare. Se deosebesc (v. fig.): placentaţie parietală şi placentaţie centrală. Placentaţia parietală se în-tîlneşte la ovarele uniloculare, formate din una sau din mai multe cârpele, la cari ovulele se prind de pereteleovarului, fie pe marginea car-pelelor, de o parte şi de alta a liniei de sudură (placentaţie pa rietal-margi na lă), fie de partea centrală a carpelei, în dreptul nervurii mediane (placentaţie parietal-laminară). Placentaţ ia centrală ( a x i I a r ă ) poate fi central-marginală şi central-bazală. Placentaţia centrai-marginală, numită şi placentaţie central-ungh iu- I a r ă, există numai la ovarele sincarpe, la cari ovulele se prind parietal-marginal, ca în cazul unui ovar monocarpelar (la familiile Liliaceae, Iridaceae, etc.). La placentaţia central-bazală, ovulele se prind pe proeminenţa care se formează în partea bazală a ovarului. De exemplu, la ciuboţica-cucului, Placentaţie. a) parietală; b) centrală (axilară); bazală. c) central- placentaţia are forma unui mamelon mic, pe care se prind ovulele de jur împrejur; la unele cariofilacee (de ex.: la floa- rea-cucului), ovarul în faza tînără e pI u-rilocular şi cu placentaţie axilar-mar-inaiă, iar după resorpţia pereţilor de sudură, se rupe legătura cu peretele ovarului, iar placenta rămîne prinsă la baza ovarului (placentaţie falsă central-bazală). 6. Placenta, pl. placente. Chim. biol.: Organ de tranziţie, care se formează la femeie, îndeplineşte anumite funcţiuni fiziologice în perioada sarcinii, asigurînd raporturi le între mamă şi foetus, şi e expulsat în momentul naşterii. Placenta acumulează unele substanţe nutritive (săruri minerale, substanţe al-buminoide, glicogen şi grăsimi) cari sînt folosite la alimentarea foetus-ului, în timpul dezvoltării acestuia şi, prin numeroşii fermenţi pe cari îi secretă (de ex.: un ferment amilolitic, o oxidază indirectă, un agent glico-litic, o diastază proteolitică, etc.), dezintegrează moleculele substanţelor de rezervă (în albumine, peptine, etc.), făcîndu-le asimilabile de către embrion. Fosfol ipidele şi colesterolul sînt în cantitate mărită pînă la 4***5 luni, apoi descresc şi în urmă se stabilizează la un nivel normal. Cantitatea mare de glicogen care se găseşte în placentă, înainte de a fi utilizat de foetus, se transformă în glucoză. Placenta conţine, de asemenea, un hormon lactogen (gona-dotrop), care influenţează secreţia glandelor mamare şi, în acelaşi timp deversează, în sîngele femeii gravide, deşeurile respiraţiei şi ale nutriţiei foetus-ului, iar în urină, cantităţi mari de prolan, cu proprietăţi fiziologice asemănătoare hormonilor gonadotrozi hipofizari. Pe lîngă rolul de organ intermediar şi de rezerve alimentare, placenta se comportă ca o glandă cu secreţie internă, producînd unii hormoni gonadotropi de natură polipeptidică, cum sînt hidratul de foliculină, prolanul A şi B. Produsul opoterapic (gonadotrop placentar) obţinut din placenta de vacă, de oaie sau de purcea, sub formă de pulbere (placentină), se întrebuinţează în Medicină în combaterea sterilităţii, ca afrodisiac, în procesele anormale de involuţie puerperală, în uretrite, insuficienţe de creştere, etc. 7. Placenta. 2. Bot.: Locul pe care se prind ovulele în interiorul ovarelor. V. sub Ovar, şi sub Placentaţie. 8. Placheta, pl. plachete. Gen.: Medalie (v.) pătrată sau dreptunghiulară care, de foarte multe ori, are numai o singură faţă (aversul), modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii.' 9. Placodermi. Paieont.: Peşti primitivi, paleozoici, cu un schelet extern (exoschelet) format din plăci osoase de natură dermică, cari acopereau capul (scutul cefalic) şi jumătatea anterioară a corpului (scutul toracic). Scheletul intern (. ~ de ruptura. 2. Geol.: Sin. Plan de falie. V. sub Falie. 23. ~ de sarcina. Hidr.: Planul orizontal al suprafeţei libere a lichidului într-un rezervor cu lichid în repaus, sau care alimentează o conductă sub presiune, ori un canal cu nivel liber. Cunoaşterea planului de sarcină permite să se pa măsoare presiunea hidrostatică relativă p± din relaţia h — * în care h e distanţa pînă la pianul de sarcină, iar y e greutatea specifică a lichidului. Planul orizontal situat deasupra nivelului liber al lichidului cu înălţimea unei coloane de lichid care echilibrează presiunea atmosferică se numeşte plan de sarcina absoluta. Cunoaşterea planului de sarcină absolută permite să se măsoare presiunea hidrostatică absolută p din relaţia în care H T T e distanţa de la punctul în care se măsoară presiunea pînă la planul de sarcină absolută, şi pQ e presiunea atmosferică. 24. ~ de sarcina absoluta. Hidr. V. sub Plan de sarcină. 25. /v/ de separaţie. Mett. V. sub Separaţie. 26. ~ de simetrie. 1. Geom. V. sub Simetrie. 27. ~ de simetrie. 2. Mineral.: Plan care, trecînd printr-o formă cristalografică, o împarte în două părţi egale, faţă de care toate elementele sale (feţe, muchii şi colţuri) se oglindesc unele pe altele ca într-o oglindă (v. fig. /). Planele de simetrie sînt totdeauna feţe posibile ale cristalului. Cînd planele desimetrie apar asociate cu axe de simetrie (v.) de gradul An, fiind perpendiculare pe acestea, se notează gradu I axei respective. Se deosebesc P2, P3, P4 şi P6. Dacă 4 / mA\ utâ - /vi "7 i L/XI t i i | i i j 1 ! ! i j • 1 1 i i fi x A'"' WM / / y c f c /. Explicarea oglindirii faţă de planul de simetrie. II. Planele de simetrie principale (rc) din sistemele cubic (o) şi exagonal (b). într-un cristal sînt mai multe plane de simetrie perpendiculare pe axe de acelaşi grad, însă de valori diferite (de ex. A'2, A"2), planele se notează cu P'2, P"2. Cînd nu apar asociate cu axe de simetrie, planele de simetrie se notează cu P. Planul de simetrie perpendicular pe un ax de simetrie principal (de ex.: A4 la cristalele din sistemul cubic; A6 la cristalele din sistemul exagonal)se numeş- - ^ te plan principal şi se no- m tează cu n (v. fig. li). Planele de simetrie ale formelor cristalografice se referă nu numai lasimetria formei exterioare, ci ele reprezintă plane de simetrie pentru toate proprietăţile fizice ale cristalului respectiv. Operaţia cu ajutorul căreia se pune în evidenţă existenţa planului de simetrie e oglindirea. Planul de simetrie al unei reţele cristaline faţă de care poziţia punctelor materiale poate fi explicată numai prin.combinarea a două operaţii simple: o oglindire (v. fig. III a) a III. Plan de simetrie cu alunecare, a) plan simplu (oglindire); b) plan cu alunecare (translaţie). Pîân de stratificaţi 516 ?!an de probi simultană cu o mişcare de translaţie în direcţia alunecării, egală cu jumătatea perioadei şirului reticular (v. fig. III b). se numeşte plan de simetrie cu alunecare. Prezenţa acestor plane de simetrie, cari nu pot fi deosebite de planele de simetrie simple, cu mijloacele obişnuite de laborator, e pusă în evidenţă prin cercetarea structurilor respective cu ajutorul radiaţiilor X. 1. /v/ de stratificaţie. Geol. V. sub Stratificaţie. 2. /v/ de tragere, tehn. mii. V. Traiectoria proiectilului. 3. ~ de utilizare. Elt.: Plan fictiv convenţional, la 0,85 m deasupra podelei unei încăperi. La proiectarea unei instalaţii de iluminat într-un spaţiu limitat (ale cărui suprafeţe limi-tatoare contribuie la reflexiunea şi difuziunea luminii) se urmăreşte să se obţină pe planul de utilizare o anumită iluminare medie orizontală, în funcţiune de destinaţia încăperii. Metoda de calcul cea mai folosită e aceea a factorilor de utilizare. 4. ^ de vibraţie. Fiz. V.sub Polarizaţie 4. 5. de vizare. Topog. V. sub Vizare. 6. diametral. Mat. V. sub Cuadrică. 7. ~ focal. Opt. V. sub Sistem optic. 8. ~ frontal. Geom.: Plan paralel cu planul vertical de proiecţie. Urma sa orizontală e paralelă cujinia pămîntului, iar urma sa verticală e aruncată la infinit. în proiecţie verticală, toate figurile situate într-un plan frontal apar în adevărată mărime. 9. ~ fundamental de profil. Geom. V.sub Plan de profil. 10. /x/ geometral. Geom.: Planul orizontal din reprezentarea descriptivă pe care sînt plasaţi, în general, obiectul şi observatorul şi faţă de care se iau înălţimile, eventual adîn-cimi le. 11. ~ul imaginii. Fotgrm.: Planul clişeului, pe care e proiectată imaginea fotografică a obiectului înregistrat. 12. /^/ impropriu. Geom. V. sub Improprii, elemente —. 13. ~ isotrop. Mat.: Plan tangent conicei absolute a spaţiului (adică cercului imaginar de la infinit). 14. ^ luminos. Fiz.: Plan care trece printr-o sursă de lumină punctuală, la distanţă finită sau infinită — conţinînd, deci, razele de lumină — şi determinat, în general, prin anumite condiţii suplementare. Flanele luminoase tangente unei suprafeţe înfăşoară conul sau cilindrul de lumină al acesteia relativ la sursa dată. 15. ~u\ naşterilor. Cs.: Planul, orizontal sau înclinat, perpendicular pe planul care conţine axa unei bolţi sau a unui arc, şi în care sînt situate naşterile acestora. V. şî sub Arc 2, şi sub Boltă. 16. neutru. Geom. V. sub Perspectivă conică, sub Perspectivă 2. 17. /x/ normal. Geom. V. Normal, plan îs. nucleal. Fotgrm.: Planul determinat de un punct obiect şi de axa nucleară (v.) a unei stereograme. 19. ~ octaedric. Plast. V. Octaedric, plan 20. ~ orar. Astr.: Orice plan care trece prin axa Lumii şi printr-o stea S (planul orar al stelei 5). Toate planele orare intersectează sfera cerească după cercuri mari, numite cercuri orare sau cercuri de deci inaţie ale stelelor respective. 21. ~ orizontal. Geom.: în Geometria descriptivă, plan paralel cu planul orizontal de proiecţie. Planul orizontal e un plan de capăt, particular. Urma sa orizontală e aruncată la infinit, iar urma sa verticală e paralelă cu linia pămîntului. Figurile situate într-un plan orizontal se proiectează în adevărată mărime, în proiecţie orizontală. Sin. Plan de nivel. 22. ~ orizontal principal. Fotgrm.: Planul care trece prin orizontala principală a unui clişeu şi e perpendicular pe planul cl işeului. 23. ~u\ orizontului. Fotgrm.: Planul orizontal care trece prin centrul de perspectivă al clişeului. 24. r*/ osculator. Geom. V. sub Osculatoare, figuri 25. ~ polar. Mat. V. sub Polaritate, şi sub Polaritate nulă. 26. /x/ principal. 1. Opt. V. sub Sistem optic. 27. /^/ principal. 2. Geom.: Imaginea perspectivă a pianului de profil. Dreapta lui de fugă e verticala punctului principal. 28. /x/ proiectant. Geom. V.sub Proiecţie 3. 29. ~ rectificant. Geom. V. Rectificant, plan 30. /x/ reticular. Mineral.: Fiecare dintre planele deter- minate de moleculele sau de ioni i cari, aşezaţi în vîrfuri le unor paralelograme egale, avînd laturile parametrii a şi b, constituie o reţea cristalină spaţială (v. fig.)- Paralelogramul se numeşte paralelogram primitiv, în interiorul căruia nu există atomi sau molecule. 31. /x/ tangent. Geom. V. Tangent, plan 32. ~ul terenului. Topog.: Planul orizontal de referinţă al unei porţiuni din scoarţa terestră, determinat de cota mijlocie dedusă din media cotelor maxime şi minime ale reliefului porţiunii de teren. 33. ~ vertical. Geom.: în Geometria descriptivă, plan perpendicular pe planul orizontal de proiecţie. Urma sa verticală e perpendiculară pe linia pămîntului. Figurile situate într-un plan vertical se proiectează orizontal pe urma orizontală a planului. 34. ~ vertical principal. Fotgrm.: Planul care trece prin verticala principală a unui clişeu şi e perpendicular pe planul clişeului. 35. Plan, pl. plane. 2. Gen.: Corp care are cel puţin una dintre feţe plană sau aproape plană, această faţă avînd un rol important în anumite fenomene sau aplicaţii. y 36. Av.: Suprafaţa de sustentaţie a unui avion, adică suprafaţa aripii pe care se exercită forţa portantă a avionului. Numele de plan se foloseşte la definirea tipurilor de avioane, cînd criteriul de clasificare a acestora e numărul suprafeţelor de sustentaţie pe cari le au ; în această clasificare se deosebesc avioane monoplane, biplane şi multiplane (v. şî sub Aripă 1). La avioanele monoplane, cari au un singur rînd de plane, dispoziţia constructivă a acestora faţă de fuzeiaj poate fi destul de variată, şi anume se deosebesc avioane cu plan superior, median şi inferior. Poziţia mediană a planelor e cea mai avantajoasă din punctul de vedere aerodinamic, dar prezintă dificultăţi de ordin constructiv; poziţia joasă a planelor, foarte frecventă, reclamă o bună racordare a fuzelajului (pentru consideraţii aerodinamice), ceea ce reprezintă o dificultate din punctul de vedere constructiv, dar permite adaptarea unui aterisor scurt. La avioanele biplane, cari au două rînduri de plane legate între ele prin montanţi şi prin hobane, se realizează aripi de grosime mică. Acest sistem biplan de aripi prezintă, însă, mari dezavantaje, deoarece rezistenţa la înaintare e considerabil mărită. Avionul biplan se foloseşte destul de rar, şi anume ca avion de turism şi de sport. 37. ~ de proba. Fiz.: Mic disc metalic, fixat la capătul unui mîner izolant, care serveşte la măsurarea densităţii sarcinii electrice la suprafaţa conductoarelor. Discul se aplică succesiv în diferite puncte de pe suprafaţa unui corp electrizat, astfel încît sarcina electrică de pe porţiunea de suprafaţă de contact a corpului cu discul trece pe disc, şi rămîne pe el, chiar dacă-l depărtăm de corp. Valoarea acestei sarcini, proporţională cu densitatea locală de sarcină a conductorului, se determină, apoi, electrometrie. Plan reticular. A, Alt 8, Bi, •••) nodurile reţelei; a şi b) parametrii şirurilor reticulare. Plan de rulare 517 Plan elastic 1. ~ de rulare. C. f.: Suprafaţă lată obţinută, fie prin sudarea a două şine, fie cu ajutorul unor piese speciale (v. fig.). şi care înlocuieşte şina interioară pe care circulă buza bandajului, la curbele de cale ferată cu rază mai mică decît 100 m. Firul de şină din exteriorul curbelor cu raze mici e echipat cu o contra-şină care ghidează roţile, iar pe firul interior buza bandajului reazemă direct pe planul de rulare. Acesta [ trebuie să fie executat dintr-un oţel foarte dur, deoarece altfel buza bandajului ar pătrunde în material şi ar crea şanţuri cari produc rezistenţe de rulare mari şi împiedică înscrierea în curbă a vagoanelor. Linie de cale ferată echipată cu plan de rulare. 1) traversă; 2) şina firului de cale interior; 3) şina firului de cale exterior; 4) contraşină; 5) piesă specială de rulare; 6) şină desolidarizare. Şina căii se racordează cu planul de rulare cu ajutorul cîte unui plan înclinat fixat la fiecare capăt al acestuia, pentru a permite buzei bandajului să urce pe firul interior al curbei, păstrîndu-se astfel supraînălţarea necesară în curbă. Sin. Dispozitiv de rulare pentru buza bandajului. 2. ~ elastic. Rez. mat.: Placă plană elastică, omogenă şi isotropă, infinită în două direcţii cuprinse în planul median, supusă Ia o stare de tensiune plană. Se consideră iniţial două cazuri de încărcare cu sarcini concentrate (forţă concentrată şi moment concentrat), cu ajutorul cărora, o (2) F(x, y)-- r°° 1 = j -^(A + ocyB)e > a^sinoc#doc, Tensiunea tangenţială va fi dată deci de încărcarea tangenţială t(x) pe linia de separaţie a semiplanului y=0, exprimată printr-o funcţiune generalizată de tip Dirac, cu ajutorul integralei Fourier: (4) P fa l TU J o cos ax da, sarcina cu care e acţionat planul elastic fiind considerată pozitivă în sensui pozitiv al axei Ox. A doua condiţie la limită, privind deplasarea v, se justifică prin faptul că starea de deformaţie trebuie să fie simetrică în raport cu axa Ox. Rezultă funcţiunile: (5) A = -^P, BJ-p±P. 4 7T 4 7T După efectuarea integralelor corespunzătoare, se obţine funcţiunea de tensiune: (6) F — -—- Px I n ( %2 4- y2)----------------------— Pv a rctg — b 7T ‘ l tt y Starea de tensiune va fi dată de: Px (7) {*+2(1+i*) x2 4- y ,2 4 iz {x2 + y2) aplicînd principiul suprapunerii efectelor, se pot obţine toate cele-laltecazuri de so-licitare. Fie, astfel, planul elastic acţionat de o forţă concentrată P într-un punct al său. Se alege a-cest punct ca origine a axelor de coordonate şi se ia axa Ox după direcţia forţei (v. fig. I a). în acest caz, starea de solicitare va fi simetrică în raport cu axa Ox şi antisimetrică în raport cu axa Oy. Să considerăm planul infinit secţionat după axa Ox\ semi-planul y = 0 va fi acţionat, din motive de simetrie, de forţa concentrată P/2 în punctul O. Forţa tăietoare pe direcţia Oy (v. fig. I b) va fi dată de (1) rxcy)=-|. Ţinînd seamă de condiţiile de simetrie specificate mai sus, se va folosi o funcţiune de tensiune de tip Airy (v. sub Plană, problema a elasticităţii) de forma: [w-2(i + t*)^] /. Plan elastic, a) plan elastic acţionat de o forţă concentrată P; b) plan elastic secţionat după axa Ox; Tx(y)) forţa tăietoare pe direcţia Oy. II. Reprezentarea g.rafică a stării de tensiune în cazul u-nei forţe concentrate. P) forţa concentrată; x0, r0) secţiuni; Xi) abscisa punctelor de tensiune rmaximă. wr fiind reprezentată în fig. //. Tensiunea tangenţială txy(x,y0) maximă e dată de: (3 + [i)2 P (8) 327t(1 + [x) unde 1 + 3 (A „ (80 *1= -3 7 vr yo ■ 1 3 + ^ Starea de deformaţie e dată de: undey£ = ^4(a) şi B — B(oc) sînt funcţiuni integrabile, ca şi produsele lor cu funcţiuni le cari apar sub semnul integrală, şi cari trebuie determinate prin condiţiile la limită : (3) y = 0, T,w=/(*), t»O)=0. E (u — u0)--------------P | (9) (1 + {*) 2 . a + —T^'1" (a'3 + J'2) x2 + yi 1 Ev = (1 + !i)2 P- xy 4 tc ~ x2 + y2 t unde w0 c o deplasare de corp rigid ned eter minată. Punînd, Plan înclinat 518 Plan înclinat de exemplu, condiţia ca punctele (x=0, y — ^zy^) să nu se deplaseze după direcţia axei Ox, rezultă că: (10) 1 4- (x (. , 3 —u. "°=4^rT^+-T- n yb S-a notat cu E modulul de elasticitate longitudinală şi cu (i. coeficientul de contracţiune transversală al lui r Poisson. în cazul unui moment M, acţionînd în punctul O, astfel încît să rotească planul în sens pozitiv (v. fig. III) se foloseşte funcţiunea de tensiune: M 7 -arctg 7 L TC X HI, Plan elastic acţionat de un moment concentrat M. r,6) coordonate polare. (12) = 0, M iar în coordonate cartesiene, sub forma: M (12')' xy (x 2-|-y2)2 M xy TC (*2+/)2 M x2—yî xy 2tc (x2-\-y2y1 Starea de tensiune e reprezentată în fig. IV) pentru y —J© se obţin tensiunile tangenţiale extreme: IV, Reprezentarea grafică a stării de tensiune în cazul unui moment concentrat. M) moment concentrat în O; x0,y0) secţiuni în cari sînt reprezentate grafic diagramele de tensiuni; xx) secţiuni în cari se obţin tensiunile tangenţiale extreme. (13) T>y(±^. ; V„) • • -T>v(°,ly0) - Af 16n;y5 unde xf-^3 y% . Starea de deformaţie va fi dată de: E («+co0 y) — —M (14) 2 tu x~-\-y2 is(t/-co0 x) = -^P- M- 2 tc x2-j-y2 unde co0 e rotirea de corp rigid, care trebuie determinata printr-o condiţie suplementară privind deplasarea unui punct oarecare din plan, diferit de origine, unde apare o singularitate. în cazul unei încărcări oarecari se poate folosi principiul suprapunerii efectelor sau, mai general, pentru forţele masicc oarecari X=X(x,y) şi Y—Y(x,y) — folosind metoda transformatelor Fourier şi admiţînd că pentru \x\->oo şi pentru \y\~.>oo toate componentele tensorului tensiune şi toate componentele vectorului deplasare tind către zero — starea de tensiune va fi dată de reiaţiile: ^+°'v = 1 + H -5 f 77 J —oo J ~ (x—a)X (a |})+(^_p)Y(a,p) (jr—«x)s+(y—?)* rl r/ ( i fj 1 ■ !;■ [x TC Starea de tensiune se va exprima în coordonate polare sub forma: (15) xy (l5') LJ irj i r03 r0 -f 1 TC J —oo J - (x—cc) (y—P) âTăUy—P)-V(oc.fi)- [(x—a)2+(y — (3): (x-k)X(ol, p)-~(v-P)Y(oc, (3) 1 + (X 4 —oo (x—a.!2-f(>'- (y — $)2—(x — a)2 - l(x-*)'+(y^WF — (x — a)Y (a, p)]dadp~ -f3)2 dadp [Oy-P)A’(a.p)- - _ cu f f 2tc J J -c Gr-O) y (a, P)+(y-P)X(a, 0) dadp. (^-a)2+(y-p2) Componentele u şi v ale deplasării se pot calcula apoi cu uşurinţă. Alte cazuri de încărcare (sarcina dinamică, variaţii de temperatură, etc.) se pot studia analog. î. ^înclinat. 1. F/z., Mec.; Aparat simplu, care consistă dintr-un plan care formează un unghi cu planul orizontal, şi care serveşte la ridicarea sau la coborîrea greutăţilor, folosind forţe mai mici decît acestea. Condiţia de echilibru (neglijînd frecarea) a unui corp de greutate G, rezemat pe un plan înclinat cu unghiul oc şi acţionat de o forţă P care face unghiul p cu verticala, (v. fig,) e (1) P-G s'n a sin (a+P) Valoarea maximă a forţei P e P=G sin oc, cînd forţa P acţionează după direcţia planului înclinat, în sensul acestuia. Dacă se consideră şi frecarea dintre corp şi planul înclinat, admiţînd coeficientul de frecare la alunecare ^ = tg 9 (unde 9 este unghiul de frecare), în cazul urcării corpului pe plan, condiţia de echilibru este: (2) sin (a+9) Plan înclinat. G) greutatea corpului C re//-ntat pe planul înclinat AB; a) unghiul de înclinare a planului AB; P) forţa care acţioneazâ asupra corpului C; p) unghiul forţei P cu planul vertical CV; R) reacţiunea planului; P, corpul urcă pe plan. Plan înclinat 519 Plan înclinat în cazul cînd forţa Pe paralelă cu linia de cea mai mare pantă a planului înclinat, (3) P = G (sin oc+jjl cos oc) . Dacă forţa P e orizontală (P=90°), (4) P—G tg (oc+9) ■ Aplicaţia practică a acestui caz se întîineşte ia şuruburile de fixare, la şuruburile de tracţiune, etc. Dacă planul înclinat devine orizontal (a=0), condiţia de echilibru (2) devine: Planele înclinate se sapă de sus în jos sau de jos în sus, cu explozivi sau mecanizat, organizarea operaţiilor de exca- P~G - sin 9 (6) P=G sin (a- sin (a+p—9) Pentru a <9, forţa P e negativă. în cazul inexistenţei forţei P, corpul rămîne imobil sub acţiunea greutăţii lui, obţinîndu-se autofrînarea corpului. Dacă oc—9 şi deci P=0 apare cazul limită de autofrînare, cînd o forţă oricît de mică aplicată corpului produce mişcarea accelerată a acestuia. Dacă forţa P e orizontală, formula (6) devine: (7) P=g tg(a- P>G tg(oc—9), urcă pe plan pentru: P>G tg (oc+9), şi coboară pe plan pentru: P -ş-ş Uit (o o o o) Liniede^cihndri.cu^coturi l'l (o o o o o o) LiniedeGcMndn,co6coturi ts 1 1 (!) 1 1 2 B A 3 B 0 4 ■ & 6 2 Numai pentru □ Oa J timpi" sautandem 2 -O- 4 6 V -o- 8 w 12 3 A 3 X B 'h* 9 12 %!#■ ■ & 18 4 tiumaipentru 0 „2 timpi" 0 sau tandem 4 % # O a 0>a # % 8 # % 12 16 V “ 2k 5 s “0* *0 * % 5 10 g * % 15 i 20 6 . 0 - Numai pentru ^ 0 sautandem 6 Ş©£ * g * 12 7 $ % 7 /»** W n # % 21 Q Cttmdru \ dezaxat î 2 pistoane bi ia 1 cilindru -Oln- 4 Motoare supradimensionate £ .«o e-QHB-e Motor cu pistoane opuse 4 de plan înclinat foloseste rar. Plan înclinat cu dublu efect, pe care vagonetele sau convoaiele de vagonete încărcate circulă în acelaşi timp cu cele goale, însă în sens contrar (v. fig. V b), pe o cale ferată dublă, cu trei şine sau numai cu două. Planul înclinat automotor, cel mai frecvent folosit, e simultan şî descendent şî cu dublu efect; vagonetele încărcate cari coboară antrenează în sus pe cele goale, realizîndu-se consum foarte redus de energie electrică, pentru reglarea vitezei vago-netelor fiind instalat un trol iu-frînă. La suprafaţă, planele înclinate se organizează pentru concentrarea producţiei extrase din guri de mină situate la diferite niveluri, pentru transport între treptele unei cariere (caz rar), pentru transportul de material de rambleu sau pentru transportul sterilului la haldă. î. ^ înclinat de triere. C.f.: Porţiunea dintr-o linie de manevră sau de tragere, care are pantă mare pe o distanţă relativ mică, pe care se lasă să ruleze vagoanele, sub acţiunea gravitaţiei, după ce au fost decuplate şi au primit o mică impulsiune de la locomotiva de manevră. Serveşte la trierea vagoanelor în staţiile în cari se execută manevră multă dc descompunere a trenurilor şi nu au o cocoaşă de triere. Triajele cu cădere naturală au, de asemenea, un plan înclinat de triere, fără cocoaşă, care poate fi echipat cu frîne de cale, aşezate atît la partea superioară, cît şi la cea inferioară a planului înclinat de triere. Planul înclinat de triere se deosebeşte de cocoaşa de triere (v.), deoarece are o singură pantă. Sin. Semicocoaşă. 2. ~-tip optic. Ms.; Sin. Calibru optic plan. V. sub Calibru optic. 3. Plan, pl. planuri. 3. Tehn.: Desen sau ansamblu de desene executate la scară şi cotate, pe o aceeaşi foaie de hîrtie, pentru a reprezenta grafic o suprafaţă de teren, o construcţie, o maşină, un aparat, etc., prin proiecţiile orizontale şi verticale ale feţelor exterioare şi ale diferitelor secţiuni ale lor, şi, uneori, prin perspective. 4. -w de ansamblu. Cs.: Desen care reprezintă, în proiecţie ortogonală, orizontală, amplasamentele tuturor elementelor sau ale părţi lor componente ale unei construcţii, ale unei amenajări urbanistice, ale unei instalaţi i, etc. 5- de baza. Urb. V. sub Planuri le de sistematizare de detaliu, sub Plan de sistematizare. 6. ~ de detaliu. Tehn.: Plan executat la scară mare (de ex. la scara 1/1), în care sînt desenate diferite elemente sau grupuri de elemente ale unei lucrări tehnice (de ex.: clădire, cale ferată, etc.) sau ale unui produs tehnic (de ex.: maşină,aparat, etc.). 7. ~ de dispoziţie. Tehn.': Plan în care se indică poziţia relativă a elementelor unei lucrări tehnice (de ex.: clădire, amenajare hidraulică, etc.) sau ale unui produs tehnic (de ex.: maşină, aparat, etc.). Exemple: planul de dispoziţie.a Planuri de dispoziţie a cilindrilor motoarelor de avion, are totdeauna o Pian de execuţie 521 Plan de sistematizare cilindrilor unui motor (v. fig. I), planul de dispoziţie a osiilor unei locomotive (v. fig.//), planul de dispoziţie a liniilor unei staţii de cale ferată, planul de dispoziţie a fermelor unui acoperiş, etc. 1. ~ de execuţie. Tehn.: Sin. Desen de execuţie (v. sub Desen tehnic). 2. ~ de expropriere. Cad.: Desen care reprezintă o parte dintr-un plan de situaţie pe caresînt trasate limitele p r o p r i etăţi lor cari trebuie expropriate, în vederea executării unei lucrări, cu detalii asupra imobilelor, instalaţiilor, plantaţiilor, culturilor, etc., cari se găsesc pe aceste proprietăţi, ţinînd seamă de lucrările cadastrale privitoare la acestea. 3. /%/ de localitate. Urb.: Plan topografic al unei aşezări (oraş sau sat) pe care sînt reprezentate construcţiile existente, cum şi reţeaua de artere şi de străzi, şi care e întocmit atît de detaliat, încît să pună în evidenţă, în mod clar, structura aşezării respective. După modul de grupare a construcţii lor, se deosebesc următoarele tipuri c'e planuri de localitate: p lan afînat, în care construcţiile sînt, în general, izolate, fiind separate între ele prin curţi, eventual prin terenuri cultivate; plan alveolar, în care aşezarea se compune din mai multe unităţi distincte (din motive geografice, istorice sau sociale), dar strîns legate între ele; plan compact, în care construcţiile sînt, în general, lipite unele de altele, cu suprafeţe neclădite mici; plan concentrat, în care aşezarea formează o singură unitate, compactă; plan linear, în care localitatea e dezvoltată în lungime, de-a lungul unei artere sau al unei văi înguste; plan risipit (sau împrăştiat), în care construcţiile sînt amplasate la mari distanţe unele de altele, din diferite motive tehnice sau economice (de ex. unele sate din regiuni muntoase); pl an sate li tar, în care aşezarea se compune dintr-o unitate principală şi din unu sau mai multe grupuri distincte, numite satelite, situate la distanţă de unitatea principală, care poate atinge 10 km sau chiar mai mult; plan tentacular, în care unitatea principală a localităţii e prelungită prin „tentacule" c'ezvoltate progresiv, de-a lungul arterelor de penetraţie. După caracterul dominant al structurii reţelei de străzi şi de artere, se deosebesc următoarele tipuri de planuri: plan concentric, în care predomină arterele cu traseu inelar; plan liber, în care reţeaua de artere şi de străzi se prezintă cu trasee neregulate, adeseori curbe sau sinuoase, fie ca urmare a unei dezvoltări dezordonate, fie impuse de particularităţi geografice (relief, ape, plantaţii, etc.); plan radia/, în care reţeaua de căi de comunicaţie are traseele orientate radial de la centrul aşezării; plan radio-inelar (sau radioconcentric), în care reţeaua radială e completată cu artere cu traseu inelar; plan rectangular (sau cuadratic, în tablă de şah, în damier), în care arterele şi străzile sînt perpendiculare unele pe altele, formînd între ele cuartale sau insule, de formă pătrată sau dreptunghiulară. 4. ~ de montaj. Tehn.: Sin. Desen de montaj (v. sub Desen tehnic). 5. ~ de poză a caii. C.f.: Desenul care indică modul de alcătuire a unui panou de şine în diferitele porţiuni ale traseului unei linii de cale ferată (aliniamentele şi curbele liniei curente, liniile de garaj industriale, liniile de garare din staţii, etc.), cum şi modul de alcătuire a instalaţiilor de cale (schimbătoare de cale, traversări simple şi joncţiuni). Pe planul de poză sînt reprezentate felul traverselor, modul de distribuire a lor de-a lungul unui panou de cale sau al schimbătorului de cale, specificîndu-se distanţele dintre axele traverselor. Planul de poză e folosit pe şantierele de montare a panouri lor de cale sau a instalaţiilor de cale, şi serveşte la marcarea pe inima şinelor a distanţelor interaxiale dintre traverse. Pentru fiecare tip de şină există mai multe planuri de poză, în funcţiune de lungimea normală a şinelor (12, 15. 24 sau 30 m) şi de importanţa liniei care se construieşte (linie principală, secundară, de garaj, etc.). Pianul de poză e elementul de bază la întocmirea măsurătorii necesare pentru comanda materialelor folosite la construcţia suprastructurii unei căi ferate, deoarece pe baza lui se întocmeşte tabloul de materiale de cale necesare pentru construcţia unui kilometru de cale, a unui schimbător de cale, etc. 6. ~ de sistematizare. Urb.: Ansamblu dedocumentescrise şi desenate, în cari sînt studiate şi specificate modurile de folosire şi de dezvoltare raţională şi planificată a unui teritoriu (regiune geografică sau administrativă, microregiune, oraş, sat, cartier de oraş, microraion sau parte din acesta). Planuri le de sistematizare se întocmesc pe bază de proiecte, cari sînt avizate de forurile competente, şi sînt aprobate ulterior de diferite organe legale, după categoria planului. Planurile aprobate sînt obligatorii şi toate lucrările cu caracter tehnic cari se proiectează pe teritoriul cuprins în planul de sistematizare respectiv (construcţii, reconstrucţii, reţele edi- I itare, reţele de comunicaţii, amenajări şi amel iorări funciare, folosinţe agricole, silvice, miniere, etc.) trebuie să se încadreze şi să se conformeze prevederilor din plan. , După întinderea şi caracterul teritoriului considerat, cum şi după felul şi amploarea problemelor rezolvate, se deosebesc, în general, următoarele categorii de planuri de sistematizare: planuri de sistematizare teritorială, pianuri de sistematizare a localităţilor (oraşe, staţiuni balneo-climatice, centre muncitoreşti, sate), planuri de sistematizare de detaliu (cartiere, microraioane, etc.). Planurile de sistematizare teritorială au drept scop determinarea elementelor economice de bază, existente şi în perspectivă, ale teritoriului considerat, în funcţiune de: resursele teritoriului (agricole, forestiere, miniere, energetice, turistice, etc.); repartiţia şi dezvoltarea forţelor de producţie; distribuţia populaţiei şi dezvoltarea, pe teritoriu, a aşezărilor omeneşti şi a funcţiunilor social-culturale legate de profilul economic şi social; posibilităţile şi modalităţile de amenajare tehnică a teritoriului (ameliorări funciare, reţele edilitare, de comunicaţii, de energie, etc.). Planul de sistematizare teritorială se întocmeşte pe baza unei teme de proiectare şi a unui studiu tehnico-economic de fundamentare a temei — care consistă, în principal, dintr-o scurtă caracterizare (din punctul de vedere economic) a teritoriului care urmează să fiestudiat, — cu scoaterea în evidenţă a principalelor probleme cari rezultă din situaţia existentă, — şi din prezentarea obiectivului urmărit prin planul de sistematizare teritorială, cu justificarea acestuia din punctul i | —l—| b —h T6* ", h ’l' ls • h 1—/7—4—18—*1 7 Ţ—'' l i ti II. Plan de dispoziţie a osiilor unei locomotive. 1) tampon; 2) osie fixă ; 3) osie cu joc ; 4) osie cu buza bandajului subţiată; 5) bulon de articulaţie ; 6) bloc de înhămare; Jx) distanţa dintre tampon şi ultima osie a tenderului ;/*) distanţa dintre osiile extreme ale tenderului; /3) distanţa dintre osia din faţă a tenderului şi blocul de înhămare; /4) distanţa dintre blocul de înhămare şi ultima osie a locomotivei; /5) distanţa dintre osiile extreme ale locomotivei; 16) distanţa dintre osia din faţă a locomotivei şi tampon; l7 şi /8) distanţa dintre osiile tenderului; /9) distanţa dintre osiile locomotivei: /e) distanţa dintre osiile extreme ale tenderului şi ale locomotivei; /t) lungimea tenderului; //) lungimea locomotivei; /) lungime totală (locomotivă şi tender). Plan de situaţie 522 Pîan de situaţie de vedere al situaţiei existente pe ţară şi în cadru! teritoriului considerat. Planul de sistematizare cuprinde, în general, următoarele piese: un memoriu, în care se prezintă descrierea concisă a aspectelor critice ale cadrului natural, ale funcţiunilor economice, ale populaţiei şi ale localităţilor, propunerile de sistematizare (zonificarea teritoriului, populaţia în perspectivă, aşezări importante, existente, dezvoltate sau cari trebuie create), căi le de comunicaţie şi echiparea tehnică a teritoriului; planşa cadrului natural (harta fizică a teritoriului, cu scoaterea în evidenţă a reliefului, a apelor, a căilor de comunicaţie şi cu indicarea limitelor teritoriului considerat); planşa funcţiunilor economice ale teritoriului; planşa critică de sinteză a problemelor; planşa propunerilor de sistematizare, cu indicarea elementelor noi, cari se modifică, se desfiinţează sau se păstrează; scheme, cartograme, grafice, fotografii, etc., necesare explicării situaţiilor şi problemelor de rezolvat. în ţara noastră se obişnuieşte ca lucrarea să se întocmească în două faze: studiul de sistematizare şi planul de sistematizare. Planurile de sistematizare a localităţilor au drept scop crearea măsurilor necesare pentru dezvoltarea armonioasă a localităţii considerate, din punctul de vedere al lucrărilor de construcţi i. Planul de sistematizare stabileşte liniile generale de dezvoltare a localităţii pe o perioadă de 10---15 ani (dacă se prezintă în faza de „schiţă") sau de 20---25 de ani (dacă se prezintă în faza de ,,plan“). El se întocmeşte pe baza unei teme de proiectare şi a unui studiu tehnic-economic de fundamentare a temei, care conţine prezentarea datelor şi elementelor principale existente, cum şi a factorilor economici cari determină dezvoltarea de perspectivă a localităţii. După analiza critică a situaţiei existente, cu concluzii pe probleme şi cu concluzii generale, studiul conţine următoarele indicaţii cu privire la caracterul economic şi social al perspectivelor de dezvoltare a localităţii: direcţiile presupuse de dezvoltare a ramurilor economice şi social-cuIturale; numărul presupus al populaţiei la sfîrşitul perioadei considerate; direcţia de dezvoltare a activităţii de deservire a populaţiei în ce priveşte locuinţele şi dotările; indicaţii principiale cu privire la organizarea folosirii teritoriului localităţii şi a regiunii înconjurătoare; indicaţii principiale asupra dezvoltării necesare a lucrărilor edilitare; indicarea celor mai importante lucrări pentru prima etapă de cinci anî. Studiul de fundamentare a temei consistă dintr-un memoriu, din planuri de situaţie şi din cartograme critice pentru ilustrarea stării existente cu privire la problemele analizate. Planul de sistematizare stabileşte următoarele elemente: factorii economici şi social-culturali cari determină dezvoltarea localităţii; determinarea numărului populaţiei totale şi a împărţirii sale pe cele trei grupe caracteristice (de bază, de deservire şi grupa populaţiei dependente); propuneri de sistematizare privind zonificarea teritoriului după funcţiuni (zona de locuinţe, zona de industrii, zona de depozitare, zona de transporturi, zona spaţi i lor plantate, etc.); principii le pentru executarea construcţiilor în diferitele zone (procent de ocupare a terenului, densitatea de construcţie, înălţimi); liniile generale ale reţelelor de circulaţie (rutieră, feroviară, de transporturi aeriene, pe apă, transporturi în comun, parcaje, etc.); dotările social-culturale, administrative şi comerciale; principiile pentru echiparea tehnică-edilitară şi pentru amenajarea tehnică a teritoriului. Caracteristicile propunerilor sînt rezumate în bilanţuri teritoriale şi sînt verificate prin indici generali, cari servesc la aprecierea economicităţii propunerilor. Planul (sau „schiţa") de sistematizare e format din următoarele elemente: un memoriu general şi pe specialităţi, în care sînt expuse elementele situaţiei existente, cum şi descrierea şi justificarea propunerilor de sistematizare; harta regiunii înconjurătoare a localităţii, la scapă 1/25 0QQ---1/2Q Q00; planul de bază, cu situaţia topografică la zi, cu marcarea folosinţelor existente (locuinţe, industrii, dotări social-culturale, comerciale, administrative, spaţii plantate, terenuri de sport, străzi, căi ferate, aeroporturi), a reţelelor edilitare (apă, cana-lizaţie, energie electrică, gaze, termificare, etc.), a amplasamentului şi a înălţimii clădirilor, a servituţilor existente (coridoare de zbor pentru aviaţie, pentru linii de înaltă tensiune şi pentru protecţia surselor, paliere de siguranţă la exploatările miniere, etc.); planşa cu indicarea propunerilor de sistematizare (zonele, după genul de folosinţă, clasele de construcţie, traseul arterelor principale cu al iniamentele lor, etc.); planşa cu propunerile de realizări în primă etapă (în general de cinci ani); diferite scheme pentru evidenţierea propunerilor, pe categorii de probleme (Geotehnică, Hidrografie, reţeaua circulaţiei rutiere majore, a transporturilor în comun, etc.). Planurrle de sistematizare de detaliu (sau detaliile de sistematizare) dezvoltă prevederile unui plan de sistematizare de local itate, pe o porţiune I imitată (cartier, microraion sau parte de microraion). Scopui lucrării consistă în stabilirea condiţiilor de ordin urbanistic privind lucrările tehnice cari trebuie realizate pe teritoriul considerat, şi, în general, toate datele şi elementele necesare pentru a se putea trece, după aprobarea detaliului respectiv, la elaborarea proiectelor de investiţii, pe obiecte izolate sau pe ansambluri de obiecte. Detaliul de sistematizare cuprinde: un memoriu în care sînt expuse date cu privire la relieful terenului, la condiţiile geotehnice şi hidrotehnice şi la folosirea actuală a teritoriului, date asupra fondului de locuinţe, asupra populaţiei existente, asupra dotărilor social-culturale, reţelelor edilitare, de circulaţie şi de transport în comun, asupra nocivităţilor, servituţilor, etc., justificarea propunerilor cu privire la principiile de compoziţie, la modul de rezolvare a circulaţiei, la dimensiunile cuartalelor, profilurile transversale ale străzilor şi aleilor, spaţiile plantate, dotările social-culturale, comerciale, administrative, aşezarea clădirilor şi înălţimea lor, reţelele edilitare şi de transport, sistematizarea pe verticală a terenului, etc., sistemul de încălzire (surse, reţele), şi calculul costului lucrărilor specificate ; oschemăcu indicarea amplasării terenului în cadrul localităţii (în general Iascara1/10 000---1/5000); un pian de baza, care e un plan topografic, întocmit de obicei la scara 1/2000---1/5000 (uneori alcătuit din 1***3 planşe, pe cari diferitele elemente reprezentate sînt grupate pe categorii) şi pe care sînt reprezentate unele elemente ale situaţiei existente şi ale celei propuse prin planul de sistematizare (limitele teritoriului respectiv, perimetrul zonelor de locuit, limitele servituţilor existente, — cum sînt culoarele de zbor pentru avioane, zonele liniilor electrice de înaltă tensiune, zonelede protecţie sanitară pentru locuinţe şi pentru sursele de apă, etc., —■ zonele de locuinţe, — după numărul caturilor şi cu indicarea teritoriilor cu clădiri insalubre, — dotările social-culturale, comerciale şi administrative, existente, suprafeţele deservite în prezent de diferitele reţele edilitare, împreună cu magistralele respective şi cu alte instalaţii, —■ ca centrale electrice, staţii de trafic principale, staţiuni de pompare, rezervoare, staţiuni de epuraţie, etc., — felul îmbrăcămintei existente a străzilor şi arterelor, limitele spaţiilor de circulaţie, ale spaţiilor plantate de folosinţă publică şi ale suprafeţelor de apă); un plan cu propunerile de sistematizare, la aceeaşi scară; profilurile transversale şi longitudinale pentru străzi le propuse ; desfăşurări de fronturi cu compoziţia arhitectonică; scheme de sistematizare a terenului, pe verticală şi pentru toate reţelele edilitare (apă, canalizaţie, energie electrică, gaze, termificare, etc.); eventual grafice, tabele, machete, perspective, etc. i. ~ de situaţie, Tehn.; Sip. Desen de situaţie (v, sub Pesen tehnic). Plan topografic 523 Plan-paralel, cîmp 1. ^topografic. Topog,: Imagine micşorată şi asemenea proiecţiei orizontale a figurilor de pe teren, care reprezintă o suprafaţă de teren. Spre deosebire de harta (v.), planul topografic dă o reprezentare directă a proiecţiei punctelor terenului pe un plan orizontal, fără a ţine seamă de curbura Pămîntului. Pe planul topografic se reprezintă, în general prin semne convenţionale, o suprafaţă limitată de teren, cu multe detalii (altimetrice şi planimetrice), avînd o precizie superioară hărţii. Scările uzuale ale planurilor topografice sînt: 1:10 000; 1: 5000; 1 :2000; 1:1000 ; 1: 500 şi uneori mai mari (1:100). Un pîan topografic care cuprinde în principal limitele de proprietate ale diferitelor parcele din zona figurată şi natura proprietăţii acestora se numeşte plan cadastral. Planuri le topografice potfi întocmite prin metodede ridicări terestre sau prin metode aerofotogrammetrice, cu cari pot fi executate fie redresări fotografice, de precizie mică şi fără reprezentarea reliefului, fie o restituţie stereofotografică, de precizie mare şi cu reprezentarea reliefului prin curbe de nivei. 2. Plan, pl. planuri. 4. Gen., Ec.: Ansamblu de dispoziţii şi măsuri, stabilite anticipat, cari trebuie luate în vederea obţinerii unui anumit rezultat. 3. ~ curent. Ec. V. sub Plan de Stat, 4. ~ de masuri tehnice-organizatorice.Ec.; Plan (v. Plan 4) care se întocmeşte pentru perfecţionarea organizării existente a procesului de producţie, a tehnologiei de fabricaţie a produselor şi a construcţiei lor, pentru îmbunătăţirea organizării muncii şi a salarizări i, pentru folosirea mai raţională şi deplină a fondurilor fixe şi a mijloacelor circulante ale întreprinderilor, etc. Planul de măsuri tehnice-organizatorice face parte din planul tehnic, de producţie şi financiar al întreprinderii, şi e întocmit cu ajutorul inginerilor, funcţionarilor, tehnicienilor şi lucrătorilor întreprinderilor, pe baza folosirii resurselor interne ale producţiei, descoperite de aceştia. Acest plan cuprinde: măsuri directive propuse de organul economic superior; măsuri adoptate din iniţiativa inginerilor, funcţionarilor, tehnicienilor şi lucrătorilor, incluziv cele perfectate prin intermediul birourilor de inovaţii şi raţionalizări; măsuri luate din iniţiativa administraţiei întreprinderilor (a secţiilor şi serviciilor) în cadrul activităţii lor obişnuite; măsuri cari se introduc în cadrul schimburilor de experienţă cu alte întreprinderi sau în cadrul folosirii practicii existente, în întreprinderi le simi lare din ţară şi din străinătate. Sin. Plan de măsuri tehnice şi de organizare. 5. ~ de perspectiva. Ec. V. sub Plan de Stat. 6. ~ de Stat. Ec.: Plan (v. Plan 4) întocmit în statele socialiste, în vederea dezvoltării proporţionate a economiei naţionale în ansamblu, a diferitelor ei ramuri şi a economiei pe regiuni, în scopul ridicării nivelului de trai material şi cultural al poporului. Elaborarea şi îndeplinirea Planului de Stat se bazează pe legea economică obiectivă a dezvoltării planificate proporţionale a economiei naţionale în socialism, în condiţiile dominaţiei proprietăţii obşteşti (sociale) asupra mijloacelor de producţie. Această lege, regulator al producţiei în socialism, cere: asigurarea unei proporţii juste între producţia de mijloace de producţie şi producţia de obiecte de consum, pe baza creşterii cu precădere a industriei grele; stabilirea unor proporţii raţionale între industrie şi agricultură şi între diversele ramuri ale industriei şi agriculturii; repartizarea teritorială raţională a producţiei; asigurarea unor proporţii juste între creşterea producţiei de obiecte de consum şi dezvoltarea circulaţiei mărfurilor, între acumulare şi consum; îmbinarea creşterii necontenite a acumulării şi a ridicării sistematice a nivelului material şi cultural al maselor populare. Partea din Planul de Stat referitoare la economia naţională (planul economic) stabileşte, pe baza principiului industrializării socialiste (pornind de la dezvoltarea, în primul rînd, a industriei grele producătoare de mijloace de producţie), sarcinile pentru: dezvoltarea industriei (în ansamblu şi pe ramuri); industrializarea şi transformarea socialistă a agriculturii; dezvoltarea transporturilor; dezvoltarea circulaţiei mărfurilor; executarea construcţiilor capitale; mărirea productivităţii; asigurarea calităţii produselor ; introducerea tehnicii înaintate ; ridicarea nivelului tehnic şi mărirea numărului de lucrători calificaţi, al tehnicienilor şi inginerilor; scăderea preţului de cost; mărirea venitului naţional; etc. Planurile de Stat se întocmesc pe o perioadă de mai mulţi ani (planuri de perspectiva, planuri cincinale, etc.) şi se defaică, pentru executarea lor operativă, pe perioade mai scurtc (planuri curente), de obicei un an (planuri anuale). 7. ~ economic. Ec. V. sub Plan de Stat. 8. ~ tehnic al unei întreprinderi. Ec.: Plan (v. Plan 4) care cuprinde ansamblul activităţii tehnice, de producţie şi economice-financiare a unei întreprinderi industriale, elaborat cu participarea lucrătorilor, tehnicienilor, funcţionarilor şi inginerilor, în vederea asigurării îndeplinirii sarcinilor trasate prin Pianui de Stat (v.). 9. Plan. Tehn.: Calitatea unei suprafeţe de a nu avea curburi sau denivelări mari; în această accepţiune, o suprafaţă se consideră plana, chiar dacă prezintă anumite asperităţi, ceea 3 ce caracterizează netezimea ^ ei, respectiv rugozitatea suprafeţei respective. ________ Se deosebesc (v. fig.): suprafaţă plană şi netedă, suprafaţă plană şi ___________ rugoasă, suprafaţă neplanăşi netedă, suprafaţă neplană şi rugoasă. Forma suprafeţelor. 10. Plan mediu. Cinem.: Mod de °) P|anâ ?» neteda; b) plana şi prezentare a figurii omeneşti în rugoasă; c) neplană şi netedă; cinematografie, astfel încît, la re- <0 neplană şi rugoasă. darea pe ecran să apară partea superioară a corpului personajului pînă puţin mai jos de mijloc. 11. Plan-paralel, cilindru Ms.: Cală plan-paralelă constituită dintr-un cilindru circular drept, cu diametrul de20mm. La cilindrele plan-paralele, lungimea calei L e înălţimea cilindrului. V. ş] Cală plan-paralelă. 12. Plan-paralel, cîmp Clc.v., Fiz.: Cîmp de vectori sau de scalari, ale cărui mărimi de cîmp au aceeaşi repartiţie în toate planele paralele cu un plan de referinţă P0. Dacă se alege un referenţial cartesian astfel, încît planul P0 să fie paralel cu planul xOy, mărimile cîmpului vor fi independente de Sin. Cîmp plan. Cîmpurile fizice plan-paralele se întîlnesc în cazul structurilor cilindrice (de lungime infinită), unde condiţiile la limită permit existenţa unor astfel de cîmpuri. Exemple de cîmpuri plan-paralele sînt cîmpurile electrostatice în cazul conductoarelor cilindrice paralele (de secţiune oarecare), cîmpurile magnetice ale conductoarelor în cari densitatea de curent are o direcţie fixă, unele cîmpuri electromagnetice cuasista-ţionare în conductoare cilindrice paralele, cîmpul tensiunilor mecanice şi al deformaţi i lor în cazul torsiunii barelor cil indrice infinit lungi, unele cîmpuri termice în cazul încălzirii corpurilor cilindrice, cîmpul vitezei în cazul curgerii fluidelor, în regim permanent, prin tuburi cilindrice infinit lungi. Problemele fizice sau tehnice în cari intervin cîmpuri plan-parelele se numesc probleme plan-paralele, Aceste probleme reprezintă idealizări, datorită faptului că presupun o lungime infinită a corpurilor cilindrice, cari în realitate au lungime finită. în cele mai multe cazuri practice, această idealizare conduce la aproximări satisfăcătoare, dacă lungimea corpurilor cilindrice e mare în comparaţie cu dimensiunile lor transversale. Abaterea structurii reale a cîmpului în apropierea extremităţilor corpului cilindric, în raport cu cîmpul plan-paralel idealizat, se numeşte efect de capăt, Plan-paralelă, cală ^ 524 Planat, maşină de — Unele probleme tr idimensionale se pot reduce uşor la probleme plan-paralele, prin substituţii convenabile. Un exemplu de acest gen e propagarea undelor electromagnetice cu variaţie sinusoidală în timp pe liniile de transmisiune uniforme fără pierderi. în multe probleme plan-paralele, mărimile cîmpului pot fi derivate dintr-un potenţial (v.) scalar funcţiune de % şi y, care satisface o ecuaţie cu derivate parţiale, de obicei în două sau trei variabile (de cele mai multe ori, două variabile spaţiale şi, în plus, timpul). Prin aceasta, rezolvarea problemelor plan-paralele se simplifică considerabil. O clasă importantă de cîmpuri plan-paralele o reprezintă cîmpurile cari derivă dintr-un potenţial

'. Fiz. V. Placă plan-paralelă (sub Placă 3). 3 Plan-paralelâ, mişcare Mec. V. 4 sub Mişcarea generală a solidului rigid, sub Mişcare. 4. Planare. 1. Tehn.: Operaţia de aducere a unei suprafeţe de obiect tehnic la un anumit grâd rea se execută, fie ^5 rt . nAn a. i_ ,B J ud <[ -33=- v nţ Maşina de planat tablă prin întindere. /) batiu; 2) cleşte fix; 3) cleşte mobil; 4) şuruburi de reglare; 5) electromotor de avansuri; 7) cilindru hidraulic. de planeitate şi de netezime. Plana-prin operaţii de aşchiere, fie prin operaţii de deformare plastică. Planarea prin aşchiere se execută manual sau mecanizat, cu ajutorul unei unelte de aşchiere. După forma şi materialul piesei, sau după gradul de planeitate şi de netezime pe care trebuie să-l aibă suprafaţa care se prelucrează, se efectuează: pilirea, răzuirea, rindeluirea, frezarea, polizarea, strunjirea, rectificarea, broşarea, lepuirea, etc. (de ex. suprafaţa de aşezare pe postament a batiului unei maşini-unelte se rabotează sau se frezează; suprafeţele ghidajelor, la patul unui strung, reclamă răzuirea ca operaţie finală de prelucrare; suprafeţele de contact ale unui calibru-potcoavă se planează prin lepuire). Planarea prin deformare plastică se execută manual sau mecanizat, la cald sau la rece, prjn forjare, prin presare, întindere, etc. Planarea prin forjare se execută, de cele mai multe ori, la cald, cu ajutorul unui ciocan mecanic (v. sub Ciocan mecanizat 1) şi al unui ciocan planator (v. Ciocan pla-nator drept, sub Ciocan 1), folosit ca unealtă intermediară. Se aplică la netezirea sau la îndreptarea suprafeţelor deformate prin ciocănire, în timpul unor operaţii de forjare precedente (de ex. operaţia de întindere). Planarea prin presare se execută, la rece sau la cald, cu ajutorul preselor, în generai folosind felurite dispozitive de planat (de ex.: matriţe, etc.). Planarea prin întindere se execută diferit, după grosimea maţerialului. Planarea tablelor subţiri (de ex. cu grosimea de 0,3 * • *0,6 mm), de obicei de materiale neferoase, se execută cu ajutorul unei maşini de planat (v. Planat, maşină de ~). Planarea tablelor mai groase — numită şi îndreptare sau dresare — se execută, de cele mai multe ori, la rece, fie manual, prin ciocănire (de ex. planarea tablelor metalice subţiri, ondulate sau bombate, pe o placă de îndreptat, cu, ajutorul unui ciocan planator), fie mecanizat, cu ajutorul maşinilor de îndreptat cu rulouri sau cu cilindre (de ex. îndreptarea tablelor metalice, la maşinile de îndreptat cu cilindre; v. sub îndreptat, maşină de ~ 1). 5. Planare. 2. Mine: Operaţia de îndreptare (nivelare) a tălpii (vetrei) unei galerii, prin care se dă acesteia panta necesară pentru canalul de scurgere a apelor sau pentru amplasarea căii ferate. 6. Planat, maşinâ de Ut., Metg.: Maşină-unealtă pentru planarea tablelor prin deformare' plastică (v. şi sub Planare 1). Maşinile pentru planarea tablelor, de obicei a celor mai groase decît 0,3 —0,5 mm, au ca organ de lucru cilindre şi sînt nuimi-te maşini de îndreptat tabla (v. Maşină de îndreptat tablă, cu^ multe cilindre, sub îndreptat, maşină de 1). Maşinile de planat tabla subţire sînt, de obicei, constituite dintr-un batiu, două cleşte (unul fix şi altul mobil) de prindere a capetelor tablei, două şuruburi de reglare a poziţiei cleştelui fixîn raport cu lungimea tablei, un reductor cu roţi dinţate pentru rotirea şuruburilor de reglare, antrenate de un electromotor, şi un cilindru hidraulic pentru deplasarea cleştelui mobil. Tabla, avînd unul dintre capete prins în cleştele fix, e întinsă pînă cînd devine plană, de cleştele mobil, în care e prins al doilea capăt al ei. Cleştele mobil 6) mecanism Planat, strung de 525 Planâ, problema — a elasticităţii e deplasat de pistonul unui cilindru hidraulic. Forţa de întindere se reglează în raport cu secţiunea tablei şi cu limita de curgere a materialului (v. fig.). 1. Planat, strung de Metg. V. Strung de planat, sub Strung. 2. Planat, zbor Av. V. sub Zbor. 3. Pianatoare, placa Mett.: Sin. Placă de întindere. V. sub Planator 1. 4. Planator, pl. pianatoare. 1. Mett.; Element component al anumitor matriţe pentru tablă (de ex.: matriţe combinate, matriţe compuse, de tras, etc.), care — în timpul tragerii de adîncire — apasă marginea semifabricatului pe faţa corespunzătoare conturului de lucru la una dintre semimatriţe, pentru a împiedica formarea cutelor la piesa prelucrată. Planatoru! poate fi un inel planator, numit şi inel de întindere, sau o placa pianatoare, numită şi placă de întindere. El poate fi rigid, cînd pentru apăsare e acţionat direct de a doua semimatriţă, sau elastic, cînd e acţionat prin intermediul unui resort sau al unui tampon de cauciuc; planatorul elastic permite alunecarea uşoară a tablei, în timpul operaţiei de tragere. 5. Planator. 2. Mett. V. Ciocan planator, sub Ciocan 1. 6. Planator, ciocan Mett. V. Ciocan planator, sub Ciocan 1. 7. Planator, inel Mett.; Sin. Inel de întindere. V. sub Planator 1. 8. Planaţie. Geol., Geogr.: Procesul de netezirea regiunilor înalte şi accidentate ale scoarţei terestre prin acţiunea factorilor modificatori externi. 9. Plana, problema ~ a elasticităţii. Rez. mat.: Problemă a Teoriei elasticităţii, în care se determină starea de solicitare în interiorul unui corp elastic supus la o stare de tensiune plană sau la o stare de deformaţie plană (v. sub Elasticitate plană). în acest caz, tensorul tensiune (1) T = yx Txyay \ ar t e tensiunea unde gx şi a sînt tensiunile normale tangenţială, caracterizează în întregime starea de tensiune în jurul unui punct din planul Oxy. Pe un element de linie de normală exterioară n se obţine o tensiune de componente după cele două axe: nx ®x c (2) n’ sin £ny = Txy cos (*■ *) + Gy sin (n• *) sau de componente normală şi tangenţială: (20 xy sin 2 (n, x), * c^) sin 2(*,*)- 'Txycos 2(n,x). (3) ■+- yx + - o)2u Qu ■+y=p Tensorul deformaţie specifică are forma: 1 (4) T .= wx 2 ^xy 1 2 "*xy ey unde ex, sy sînt lungirile specifice, iar yxy e lunecarea speci- fică, determinîndu-se în întregime starea de deformaţie în jurul punctului considerat. Componentele acestui tensor se pot exprima în funcţiune de componentele vectorului deplasare Q(u, v), prin relaţiile lui Cauchy, de forma: (5) (5') ^=1iy Studiul variaţiei tensorului deformaţie specifică se poate face analog cu studiul variaţiei tensorului tensiune. Relaţia dintre tensiuni şi deformaţii specifice pentru corpurile isotrope, în cazul unei.stări de tensiune plană, e dată de legea lui Hooke, sub forma: (6) (6’) 1 Sy~ ~E ^xy 2(1+H) xy unde E este modulul de elasticitate longitudinală, iar ^e coeficientul de contracţiune transversală al lui Poisson. în cazul unei stări de deformaţie plană se folosesc constantele elastice generalizate: E o. (7) ’ ^°~ 1 -y. Prin eliminarea deplasărilor între ecuaţiile (5), (5r), se găseşte condiţia de continuitate a lui B. de St. Venant: 7)2s ?\2y /q\ u y^ •*_ lxy K) ~w~ d*2 c)y% Pentru o rezolvare în tensiuni a problemei, în caz static, se elimină deformaţiile specifice între ecuaţii le (6), (6') şi (8), găsindu-se condiţia lui M. Lâvy: (9) A(2 cir2 (180 1 — jx Oy2 . cV~ 1±£ tfQ1 unde funcţiunea de deplasare Cfr e biarmonică: (19) AA<7=°- Această reprezentare e analogă celei date de Airy în cazul rezolvării în tensiuni a problemei plane şi e utilă cînd se dau condiţiile pe contur în deplasări. Ea nu are însă proprietatea de invarianţă în raport cu transformările ortogonale de axe de coordonate, pe care o are funcţiunea Airy; de aceea nu are o semnificaţie fizică de aceeaşi natură. Formulele (14) se pot scrie şi sub forma: (20) c>2 E Şu __ tfF 1+H 9* E c> 1^y + p p tfF ___________ d/2 1 + ti. Plana, problema — a elasticităţii 527 Plană, problema — a elasticităţii unde s-a notat: (21) AF=P- Din (13) rezultă că P e o funcţiune armonică: (22) Prin introducerea funcţiunii armonice Q, conjugată cu P în baza relaţiilor Cauchy-Riemann, se obţine funcţiunea de variabilă complexă: (23) f{z)=p{x, y)+iQ(%, y), olomorfă în domeniul D, ocupat de placa plană. Se mai notează: (24) =P O. y)+n (*. y)=1 cu reiaţia imediată: (25) Mf)=l(P+*0=—+* — dz 4 d* 0* Introducînd în (20) şi integrînd, se obţin formulele Ini Love: (26) E r , , v. dF, 4 p (27) (27') unde (28) xy y 1 xy ’ V-F' 0:V2 02f' 0*2 02.F' -pr dx, -Jrdy, (29) AA F'= J 9r3 fŞX ŞF\ 1,0* dy J Se obţin sarcinile exterioare convenţionale: (30) P„X=P„X-KX=^X-Kcos (*■ *)+s*cos (*■ ?)]■ ny ny yx -[Txr cos (”■ *)+cV cos (*’ y)l ■ în cazul micilor mişcări elastice amortisate (în lipsa for-ţelor masice), starea de tensiune e dată de: (31) (31') rpii+vi) 9y2 e di}- _9^_1+jaL 92 ~y d*2 e xy d2F ' E + rM- b(' F , cV £ ,^+^J ttt* 0+Afr 01. unde funcţiunea de tensiune F=F (x, y\ t) trebuie să verifice o dublă ecuaţie a undelor: (32) *MW+.£) cari stau la baza reprezentării soluţiei problemei plane a elasticităţii cu ajutorul funcţiunilor de variabilă complexă. Reprezentările de mai sus sînt foarte utile pentru studiul domeniilor mărginite de linii paralele cu axele de coordonate, în cazul unui domeniu oarecare e util să se aleagă un sistem de coordonate curbilinii astfel, încît conturul să fie constituit din linii coordonate, pe contur una dintre variabile fiind constantă. în cazul unor domenii acţionate de forţe masice oarecari sau de forţe concentrate interioare, starea de tensiune poate fi reprezentată sub forma (caz static); Starea de deformaţie e dată de: w „a* E [M-(-w0r+«o)]= f J dy* V* _lz^! r fp |l+v 9) Fd.v-^iil, (33) E J [ dtj dy x[»-(»o*+"o)]=f^ay-^- c LZ+Vl)mcîlo F J [9 df2 d* J dx unde funcţiunile f^y; t), f2(x\ t) trebuie să verifice ecuaţia cu variabile spaţiale separate: F'(x, y) fiind o integrală particulară a ecuaţiei cu derivate parţiale: Tensiunile convenţionale ax, a , ^xy corespund unei probleme plane obişnuite, fiind date de relaţii de forma (12), prin intermediul unei funcţiuni biarmonice F \ de asemenea, condiţiile la limită se pun sub forma (2) sau (2'). Dacă sarcinile exterioare cari acţionează pe contur se echilibrează cu forţele masice, funcţiunea F e univoc determinată. La condiţiile (2) sau (2') pe contur se adaugă condiţiile iniţiale de forma: (35) t=t„\u=un(x,y), v^v0(x,y). La fel se pot formula problemele termoelasticitâţii şi magneto-elasticitâţii plane (v. şî sub Termoelasticitate, şi Magnetoelas-ticitate). în cazul unor corpuri anisotrope, rezultatele obţinute se pot general iza uşor, corespunzînd unei transformări afine. în cazul unor corpuri neomogene, constantele elastice ale materialului devin funcţiuni de punct. Pentru un corp isotrop, presupunînd coeficientul lui Poisson constant — ceea ce se poate face cu o bună aproximaţie, ■— se poate exprima modulul de elasticitate sub forma: (36) E(x, y) = ef(*' y*, unde /=f(x, y) e o funcţiune arbitrară cunoscută. Plană, problema a elasticităţii 528 Plană, problema — a elasticităţii (37) în acest caz, starea de tensiune se poate exprima sub forma: M V 0* 0*1 ( } *y C)yj unde funcţiunea de tensiune F coeficienţi variabi I i: e dată de ecuaţia lineară cu 1,+gl (38) ( c>2/ \0*0y [£(■ ă/i 0*0^ a =(i+h) _0Y ^ f_d Ş/]_ w j ..v- . d*2 dy (ây 0y J dy2 0* \ i,W|, 0y dy) d2f 0 ( 0 [d* m\ 3*Jj KA dy 0-f df F = + 0* F. F(x, y)= Re {z

(#, y) şi T(^, y) sînt funcţiuni armonice, O funcţiune biarmonică se poate reprezenta, cu ajutorul a două funcţiuni de variabilă complexă, sub forma: (40) unde Re înseamnă „partea reală". Pentru a stabili funcţiunea de tensiune F se folosesc, în special, două metode generale de calcul; metoda indirectă şi metoda directă. Metoda indirecta d e c a I c u I consistă în a admite o anumită stare de tensiune în interiorul corpului, care să îndeplinească condiţiile pe contur, şi în a verifica dacă toate ecuaţiile Teoriei elasticităţii sînt satisfăcute. Pentru aceasta se poate integra sistemul de ecuaţii (12), care dă derivatele de ordinul I ale funcţiunii F; aici , e verifică, ipoteza făcută asupra distribuţiei de tensiuni pe secţiune nu e valabilă şi trebuie făcută altă ipoteză (sau trebuie adusă ipotezei iniţiale o anumită corecţie). Metoda directă de calcul consistă în alegerea unei funcţiuni de tensiune (care să îndeplinească eventual anumite condiţii de paritate sau de imparitate în raport cu cele două variabile sau alte condiţii cari pot fi impuse iniţial, funcţiune de condiţiile particulare ale problemei) care să cuprindă anumiţi parametri i arbitrari. Aceşti parametri trebuie determinaţi cu ajutorul condiţiilor pe contur. Un alt aspect al metodelor directe de calcul consistă în faptul că problema poate fi atacată printr-o metodă generală (de ex.: metoda diferenţelor finite, metoda funcţiunilor de variabilă complexă, etc.), care poate conduce la un calcul sistematic. Fiecare dintre aceste metode de calcul e adecvată pentru diverse cazuri particulare. Prin metode elementare de calcul se înţeleg, de obicei, metodele bazate pe integrale particulare ale ecuaţiei biarmonice şi, în special, metodele bazate pe polinoame biarmonice. Metodele elementare de calcul se folosesc, de obicei, în cazurile în cari se pot da soluţii exacte ale problemei. De asemenea, ele se mai folosesc atunci cînd, cu o sumă finită de integrale particulare ale ecuaţiei biarmonice, se pot pune condiţii exacte pe cea mai mare parte a conturului, pe rest fiind obligaţi să aplicăm principiul lui B. de St. Venant (de ex. în cazul grinzilor drepte cu secţiune dreptunghiulară). Referindu-ne la polinoame biarmonice, se menţionează că ele pot fi folosite cu rezultate bune în cazul unor conture ale grinzii-perete (figuri geometrice simple), mărginite de linii drepte (dreptunghi, paralelogram, trapez, triunghi, etc.) şi numai pentru anumite sisteme de sarcini exterioare. De asemenea se presupune şi un anumit mod de rezemare a grin-zii-perete; altfel, rezultatele devin aproximative şi e necesară aplicarea principiului lui B. de St. Venant. Din punctul de vedere practic e important de observat că un polinom biarmonic de gradul n depinde de patru constante arbitrare. După proprietăţile de paritate în raport cu aceste variabile, acest polinom se descompune în două polinoame biarmonice, fiecare depinzînd de două constante arbitrare. Pentru polinomul biarmonic omogen de gradul n, par, se poate scrie: ■—■ un polinom par în raport cu x şi y: (42) Pf{x,y) J-' -K- •1/ n— li ii i , \ a v n \ n ,.«-2/ 2/ «•V ;/) PLiiî, problema ^ a elasticităţii 520 Plcftl, problema a elasticităţii • un polinom impar în raport cu x şi y: -2 *2/-f1 A,fî ~2 /—1 \ *•>. ,)-§(-.)' i+U>->/'+<+ (42') +8,x‘"'r Pentru polinomul biarmonic omogen de gradul n, impar, se poate scrie: — un polinom impar în raport cu x şi par în raport cu y: n—3 K2(*-y)-Sc-D'-^r1 (*» (- [yf”~ **~2/_1 >-2 /+1+ /=0 (43') + 8„c«-V'y~2/ unde a^, yw» sînt cele patru constante arbitrare, iar C| e simbolul combinărilor a obiecte luate cîte q. Se menţionează că \n(x2-{-y2), \n~\l x2~{-y2,XI(x2-\-y2) şi arctg- x sînt funcţiuni armonice; cu ajutorul acestor funcţiuni şi folosind formula (39) se pot construi funcţiuni biarmonice utile în cazul diferitelor probleme plane (de ex. în cazul planului elastic, în cazul semiplanului elastic, etc.). De asemenea e util să se folosească integrale sub forma de produs al unor funcţiuni de cîte o singură variabilă; se obţin astfel funcţiunile armonice: (44) e±«y X±«x sin clx, sin ay, e-k<*y cos e±K*cos ay, (44') chocysinoc#, shaysina#, chaycosax, sha^cosa#, cha^sinay, sha#sinay, cha^cosory, sha^cosay cari se pot grupa după proprietăţile de paritate şi imparitate în raport cu cele două variabile şi cari permit săse construiască diferite funcţiuni biarmonice. Mai departe se pot construi funcţiuni biarmonice sub formă de reprezentări Fourier (serii sau integrale), utile în diferite probleme particulare (de ex. în cazul dreptunghiului elastic, al planului elastic, al semiplanului elastic, etc.) (v. şi sub Grindă-perete, Plan elastic, Semiplan elastic). Dacă metodele elementare de calcul sînt insuficiente, se folosesc diferite metode aproximative. Unele dintre metodele cel mai frecvent folosite sînt metodele variaţionale, bazate pe extremarea unor anumite funcţionale. Se alege o anumită expresie analitică, care depinde de un număr (teoretic infinit, practic finit) de parametri arbitrari, pentru funcţiunea care trebuie aproximată (de ex. funcţiunea lui Airy) şi se pune condiţia ca aceasta să aproximeze cît mai bine valoarea ei reală. Se ia, astfel, o funcţiune de forma: n (45) F^fo+f-fo + Yl^fr /=1 unde f0 şi /. sînt funcţiuni date, iar a. sînt parametri de determinat. Funcţiunile fQ şi /. trebuie alese în mod convenabil, cît mai adecvat problemei pe care ne propunem să o rezolvăm. Din acest punct de vedere, se deosebesc trei metode de alegere a acestor funcţiuni: a) Funcţiuni ie fQ şi f. nu satisfac ecuaţia pe care o verifică funcţiunea F, dar satisfac — fiecare în parte — unele dintre condiţiile la limită. Parametrii a. se determină din condiţia ca expresia (45) să aproximeze cît mai bine funcţiunea F, atît în interiorul domeniului cît şi pe frontieră. b) Funcţiunile f0 şi /._nu satisfac ecuaţia pe care o verifică funcţiunea F, dar — fiecare în parte — verifică toate condiţiile pe contur. Parametrii a;. se obţin din condiţia ca expresia aleasă pentru funcţiunea F să o aproximeze cît mai bine în interiorul domeniului. c) Funcţiunile/0 şi/. sînt integrale particulare ale ecuaţiei pe care o verifică funcţiunea F, dar nu satisfac condiţiile la jimită. Parametrii a.se determină din condiţia ca expresia (45) să aproximeze cît mai bine funcţiunea F pe frontieră. Prima dintre aceste metode e cea mai simplă din punctul de vedere al construirii expresiei aproximative a funcţiunii F, dar se întîmpină dificultăţi mai multe la determinarea parametrilor a.. Celelalte metode (atunci cînd se pot alege uşor funcţiuni6 fo ŞÎ //) permit o rezolvare mai rapidă. Dacă acest lucru e posibil, e bine să se aleagă funcţiunea f0 astfel, încît să corespundă — cu oarecare aproximaţie — soluţiei problemej, eventual chiar de altă natură decît celelalte funcţiuni. în acest caz, funcţiunea / e o funcţiune de corecţie. Se va căuta o măsură a erorii care se face înlocuind valoarea reală a funcţiunii cu o valoare aproximativă. O astfel de măsură se obţine calcuiînd eroarea medie pătratică I, dată de (în cazul cel mai general): [AA dS + (4â) +lf d/o d-O*-' Ljc[dn J Prima integrală arată aproximaţia cu care funcţiunea aleasă verifică ecuaţia biarmonică a problemei plane, iar celelalte două integrale arată aproximaţia cu care sînt verificate condiţiile pe conturul C, de lungime L (se cunoaşte valoarea $F funcţiunii F si a derivatei normale -— pe contur). Eroarea medie pătratică I depinde de cei n parametri arbitrari a.. Punînd condiţii de minimum pentru I sau pentru P (ceea ce e tot una, deoarece 1=0), se obţin ecuaţii le: (47) ~=0 (*=1-2- -■*)' cari conduc la un sistem de ecuaţii algebrice lineare în raport cu parametrii a., de forma: I2 ds. (48) unde c (46') (i= 1, 2 i 55 A A A f*A A fidA+i Scfifj ds+ a/,- a// +- c)n ds , 5 5 a a a /o a a fi dA+i 5 c{F ~fo) f‘ds+ +— f L J C \ c)n ?\n ) ?\n • 34 Plană, problema â elasticităţii 530 Plană, problema — a elasticităţii Se observă că acest sistem e simetric în raport cu diagonala principală. Cînd condiţiile pe contur se pun în deplasări (a doua problemă fundamentală) şi se rezolvă problema în deplasări, e convenabilă folosirea principiului minimului energiei potenţiale. în acest caz se exprimă lucrul mecanic interior L. cu ajutorul componentelor u şi v ale deplasării. Se aleg: i(x,y)^u0(x,y)+Ys (49) v(x,y)=v„(x,y)+Y} bj Vj (x, y) /='1 si se obţin ecuaţiile: J u.XdA-§«.pmds^0 (f=1, 2, (50) dL. Srli. VjYdA- lvjP„yis = ° . (x, y) = a% (x, y) + £ »• a!x (x, y) , /= 1 (51) ?r(*. y)+ h W*> y)' =1 xy (*,y)=t2y(.*. y)+Yi ck^xy^'y)-k=î în acest caz se obţin ecuaţiile 3£, (52) o)Gx , u—~— dA — 6 «of, cos (n, x) ds = 0 A J n x (i=1, 2, • • • oH/ /* /* S, . 3&7+J J „" 157âA~*} v*°jcos (w-ds=0 (/=1. 2, tare; deci ecuaţiile (52) se simplifică, scriindu-se f^ră integrale duble. Dacă funcţiunile , V. contur (2), iar funcţiunile g* , a-J ■ verifică si condiţiile pe xy . t r r verifică condiţiile: (53) s^cos (M,^)+T^xsin(»,jr)=0, ~vr cos («, .rj + cr^ sin («, *) = 0, ecuaţiile (52) se simplifică şi mai mult, nemaiintervenind con-diţiile pe contur. Se obţin astfel ecuaţiile: (54) 3^ 3»; -=0, 3L, 3 b —=0, =o j, A = 1. 2,-..), cari exprimă principiul lucrului mecanic minim. Conform teoremei lui M. Levy, pentru un corp simplu conex, starea de tensiune nu depinde de constantele elastice ale materialului; deci în expresia lui X,. putem lua arbitrar [i = 0. Se obţine, astfel, un lucru mecanic interior convenţional: (/=1, 2, • • ♦, m), (55) Ls = Mi care reprezintă forma canon ică a ecuaţi i lor Lagrange-Ritz pentru problema plană. S-au folosit indicii i şi j diferiţi pentru a sublinia faptul că se poate lua un număr diferit de termeni în aproximarea celor două componente ale deplasări i. Se obţine astfel un sistem de (n-j-m) ecuaţii algebrice lineare cari ne determină parametrii necunoscuţi a- şi bj. Dacă se pun condiţiile pe contur în tensiuni (prima problemă fundamentală) şi se rezolvă problema în tensiuni, se foloseşte principiul minimului energiei complementare (Casti-gliano). Lucrul mecanic interior L- se exprimă cu ajutorul componentelor tensorului tensiune. Fie astfel: 2 EJJAi<’*+a'+2''*’)iA' Alegem funcţiunea F sub forma (45), astfel încît f0 să corespundă forţelor masice date şi condiţiilor pe contur, iar f. să dea tensiuni nule pe contur. Parametrii a. vor fi daţi de ecuaţiile: 3 L. (56) - = 0 (i= 1, 2,...,») , avînd astfel de rezolvat un sistem de n ecuaţii algebrice lineare de forma (48), unde: °ij (48*) ss . fj SV, 3V/+ 3V; 3*/j ^ 332/y a 13*3 3*2 32/o 92/, + dy2 3y2 32/o 92/; + 2 + 2 c)*d:v 32/o 9*/, d/t, dA «) w), — + v | dA—£ [un cos (n, y)+ 3fv, r r f 3t: ^ 3y * ’ 3* +vn cos («, #)] ^ ds = 0 (A = 1, 2, , p) , cari reprezintă forma canonică a ecuaţiilor generale Câştigi iano-Ritz pentru problema plană. Parametrii a-, bj, ck sînt daţi de un sistem de (w-fm+i>) ecuaţii. Dacă funcţiunile g£ , a® şi tJ, verifică ecuaţiile de echilibru cu forţe masice, iar o£,, o-^ şi sînt integrale particulare ale ecuaţiilor deechilibru fără forţe masice, acestea din urmănu mai intervin în exprimarea minimului energiei complemen- i c)*2 d*2 o)y2 c)*dyd*dyJ După cum se observă, coeficienţii c.j depind numai de forma şi de dimensiunilegeometrice ale plăcii plane, iar coeficienţi i d. sînt funcţiune de încărcare. Prin urmare, folosind un anumit şir de funcţiuni f.t putem tabu Ia coeficienţii c.j în anumite cazuri particulare, aceştia avînd astfel rolul unor coeficienţi de influenţă. Unele procedee de determinare a funcţiunii de corecţie/ se bazează pe proprietatea de ortogonal itate pe care o pot avea două funcţiuni. Menţionăm astfel metoda Bubnov-Galerkin. Dacă rezolvăm problema în deplasări, alegînd funcţiunile u şi v de forma (49), cari să verifice condiţiile ia limită. (2), unde exprimăm tensiunile cu ajutorul componentelor deplasării (eventual funcţiunile u0 şi v0 verifică aceste condiţii, iar u. şi Vj dau' tensiuni nule pe contur), mai avem de satisfăcut ecuaţiile de echilibru. Folosind metoda Bubnov-Galerkin, putem pune condiţiile de ortogonal itate: (57) fUţr JI 3t. + 3 y 3®, ^+^+X u.dA=,0 (i=1. 2,-.,«), 3* 3y +y )ryd e variabila complexă (cunoscută şi sub numirea de metoda Mushelişvili). Ţinînd seamă de relaţiile (24), (26) şi (40), se poate scrie deplasarea complexă (u-j-iv) sub forma: (60) unde s-a notat: (61) +y(undey=a+*P e o constantă complexă arbitrară) pentru funcţiunea cp(z), şi de constanta complexă y^a'+t’P' pentru funcţiunea (z). Influenţa acestor mărimi asupra stării de deformaţie consistă în introducerea unor deplasări u0, v0 şi a unei rotiri co0: .. _(3~t*)a—O+ (*)<*' uo----------------- Pentru elementul de linie de normală exterioară nt componentele normală şi tangenţială ale tensiunii vor fi date de: (69) 2 (' în acest caz, condiţia (67) capătă forma: (70) ®(<)+©( conturul suprafeţei A; de precizie. La planimetru I rec- curbă auxiliara (segment de tiliniu CU disc, ca şi la plani- dreaptă): 1) braţ trasor; 2) rolă metrul polar CU disc, rotiţa pentru deplasare rectilinie; 3) ro-. integrantă 3(v. fig. ///)se rosto- tiţă integrantă; 4) roată dinţată goleşte tot pe suprafaţa unui solidară cu discul 5; 5) disc circular, disc5, caree rotit de una dintre rolele pentru deplasare rectilinie, prin intermediul a.două roţi dinţate. Aria măsurată e dată de relaţia A = aN, unde a e o constantă a instrumentului. Planimetrul rectiliniu cu sfera e tot un planimetru rectiliniu cu role, utilizat pentru măsurări de precizie (v. fig. IV). La acest planimetru, rotiţa integrantă e înlocuită cu un cilindru 3, cu axa paralelă axei braţului trasor 1 şi care e rotit (prin frecare) de un segment sferic 5, antrenat de una dintre rolele 2, pentru deplasarea rectilinie, printr-o rotiţă de fricţiune 4, un resort elicoidal 6 menţine apăsat segmentul sferic pe cilindrul integrant. Aria măsurată e dată de relaţia A = aN. Planimetru radial: Planimetru constituit dintr-o tijă trasoare, care are la un capăt vîrful de urmărire, şi din dispozitivul de integrare, cu o rotiţă integrantă. Tija are un canal la partea inferioară, ceea ce permite cuplarea ei cu un buton metalic prins pe hîrtia desenului; deoarece tija poate aluneca radial pe acest buton sau poate să se rostogolească în cerc, se obţine descrierea conturului ariei măsurate. Acest planimetru c utilizat mai ales în Meteorologie, pentru determinarea ariei diagramelor de înregistrare şi a mărimii razelor mijloci ale curbelor rezultate din unirea punctelor înscrise în coordonate polare. Planimetru universal: Planimetru rezultat din combinarea unui planimetru polar cu un planimetru radial. Acest planimetru e folosit la evaluarea diagramelor înregistrate pe bandă, în Meteorologie şi în tehnică. Planimetrul universal poate fi transformat, cu ajutorul unui dispozitiv cu role, într-un planimetru cu role. î. Planisferâ, pl. planisfere. Geogr.: Hartă a globului terestru în care cele două emisfere sînt reprezentate pe o suprafaţă plană. 2. Planografic, procedeul de tipar Poligr. V. sub Tipar. 3. Planografie. Poligr.: Sin. Tipar plan. V. sub Tipar, şi sub Grafic, gen 4. ~ uscata. Poligr.: Procedeu de tipar plan (v.), la care repulsiunea pentru cerneală a suprafeţei neutre a formei de tipar e datorită aitor agenţi decît apa (v. şi sub Mercuro-grafie). 5. Planogramâ, pl. planograme. Mine: Sin. Grafic ciclic realizat (v. sub Grafic ciclic). 6. Planor, pl. planoare. 1. Av.: Aeronavă fără grup moto-propulsorsau fără propulsoare cu reacţiune. Propulsiunea unui planor se obţine prin greutatea sa proprie, viteza de coborîre fiind compensată fie de o deflexiune aerodinamică a vîntului, provocată de relieful solului (zbor în pantă), fie de curenţi ascensionali, provocaţi de diferenţe în temperatura solului (zbor termic). Zborul fără motor e lipsit de perturbaţiile datorite suflului elicei şi de cele provocate de vibraţiile grupului motopropuIsor. =========^^ /. Planoare. a) planor cu aripă în M; b) planor cu aripă dreaptă; 1) cîrlig de tracţiune închis; 2) cîrlig de tracţiune, deschis. Planoare utilizate mai des sînt: planoare de performanţe şi planoare de mari performanţe (de acrobaţie), cu un loc (de antrenament) sau cu două locuri (de şcoală, de instrucţie, III. Schema planimetrului rectiliniu cu disc şi cu role. şi role. Cq) curbă auxiliară; 1) braţ trasor; 2) rolă pentru deplasare rectilinie; 3) cilindru integrant; 4) rotiţă de fricţiune;5) segment sferic; 6) resort de presiune. Planor 538 Planor pentru zbor fără vizibilitate); planoare de transport, cu mai multe locuri. Din punctul de vedere constructiv, planorul trebuie să fie relativ uşor (în general, de lemn) şi cu aripi cu alungire mare (de ex. 6-**20), pentru real izarea unei mari fi neţi aerodinamice, iar fuzelajul e de regulă redus la postul de pilotaj şi la o simplă grindă care poartă ampenajele (v. fig. I a şi b); de asemenea, în cele mai multe cazuri, aterisorul lipseşte sau e redus la o singură roată. Se construiesc şi planoare cu dimensiuni mari, pentru transporturi civile sau militare, cari sînt remorcate de avioane cu motor. La un planor, sarcina pe suprafaţa portantă e de 15—2.5 kg/m2, ceea ce asigură o viteză verticală optimă de cobo- rîre în aer calm, adică o durată mai lungă de zbor şi o altitudine minimă de lansare. Aripa planorului se construieşte, adeseori, în formă de M (v. fig. I a), pentru ca să se realizeze un diedru sensibil pentru stabilitatea transversală; extremităţile aripii nu trebuie să fie prea ridicate, pentru a putea fi ţinute în echilibru, ia lansare, de personalul auxiliar al pistei de decolare. Planorul zburînd, aproape totdeauna, cu incidenţe relativ mari, e necesar ca aripile lui să aibă alungire mare (6---20). Fuzelajul poate fi de tipul fuzelaj-grindă, constituit dintr-un schelet cu zăbrele şi fără îmbrăcăminte, sau de tipul fuzelaj-cocă; la partea inferioară, pereţii fuzelajului formează un unghi ascuţit, pentru ca planorul să se degajeze uşor la lansare şi să se evite deteriorarea fuzelajului, cînd acesta ajunge în contact cu ne-regularităţile terenului. La planoare, şi în special la cele cu fineţe mare, se folosesc frîne aerodinamice, atît pentru coborîre (cînd vîntulascen-s ional e putern ic), cît şi pentru ateri- sare. Frînele aerodinamice se compun simetrici, unu 61 7 V —r^... . 1—\ i i I : eU 544 Planşeu VIII. Pianşee cu elemente de rezistenţa executate din tole de oţel dintr-un strat de beton (v. fig. VIII). Acest tip de pianşee e folosit în special pentru clădiri de birouri şi industriale. Planşeele de beton armat au elementele de rezistenţă, uneori şi cele de umplutură, executate din beton armat monolit sau prefabricat şi pot fi executate ca planşeeplanesau boltite. Aceste pianşee sînt folosite cel mai frecvent, atît la clădirile civile, cît şi la cele industriale, deoarece prezintă următoarele avantaje: sînt foarte rezistente şi au durată aproape ilimitată; sînt incombustibile şi etanşe; pot fi executate pentru orice formă a încăperilor şi pentru orice destinaţie a acestora; nu se deformează vizibil şi reclamă ziduri portante relativ subţiri ; au înălţime de construcţie mică, în raport cu încărcările utile ale încăperilor. Prezintă următoarele dezavantaje: au greutate proprie mare; reclamă o izolaţie termică şi fonică eficientă; cele de beton monolit nu sînt economice, deoarece reclamă schelărie de susţinere şi cofraje. Ultimul dezavantaj e remediat în parte prin folosirea de cofraje şi susţineri tipizate, cari pot fi folosite din nou de mai multe ori. Tipurile de pianşee de beton armat folosite cel mai frecvent sînt următoarele: planşeele- ciuperci, planşeele cu dale de sticlă, planşeele cu nervuri dese, planşeele cu grinzi, planşeele cu placă armată pe două direcţii, planşeele cu placă armată pe o direcţie, planşeele de cărămizi armate şi planşeele prefabricate. Planşeele-ciuperci (fără grinzi) sînt alcătuite dintr-o placă cu grosime constantă şi rezemată direct pe capătul superior îngroşat (capitelul) al stîlpilor (v. fig. IX), iar pe contur fiind rezemată eventual şi pe grinzi marginale, rezemate pe stîlpi sau pe ziduri portante, prin intermediul centurilor de beton armat. Sînt considerate planşee-ciuperci de tip curent planşeele cari îndeplinesc următoarele condiţii: direcţiile punctelor de rezemare formează panouri pătrate sau dreptunghiulare cu deschideri maxime de circa 6m; pLca e turnată monolit cu stîlpii de susţinere; stîlpii sînt executaţi cu capiteluri, afară eventual, de cei de pe contur, pe cari reazemă grinzile margi F nale; placa e armată pe două direcţii, paralele cu laturile panourilor. Planşeele-ciuperci sînt folosite ca pianşee intermediare sau de acoperiş la clădiri industriale, ateliere, depozite, rezervoare subterane, clădiri frigorifice, etc. Planşeele-ciuperci prezintă următoarele avantaje: permit reducerea volumului de beton; permit simplificarea manoperei de executare a cofrajelor, datorită lipsei grinzilor; permit reducerea suprafeţei de tencuit; permit îmbunătăţirea iluminatului şr aerisirii; asigură o întreţinere mai uşoară a tavanului; simplifică executarea instalaţiilor. Cînd reţeaua de stîlpi are deschideri de 5--*6 m şi sarcini le uti le ale planşeului sînt mai mari decît 500 kg/m2, planşeele-ciuperci sînt mai economice decît cele cu grinzi. Prin trasarea axelor stîlpilor de rezemare se formează un număr de panouri marginale, interioare şi centrale (v. fig. X). De asemenea, placa poate fi împărţită în fîşii de cîmp, late cît o jumătate de panou, aşezate simetric faţă de 3 b c IX. Tipuri de planşee-ciuperci. o) planşeu cu stîlpi cu capitel simplu; b) planşeu cu stîlpi cu capitel cu baza lărgită (cu frîntură); c) planşeu cu stîlpi cu capitel şi placă (abacă). o) planşeu cu izolaţie fonică; b) plan- □ G Q □ 0 - o şeu pentru clădiri industriale, 7 ' 7 : 7 ; 7 ; 7 pentru sarcini utile mari; c) plan- □ ■ o □ • & Q □ şeu pentru clădiri administrative, 7 ; 2 ; 2 ! 2 ; 7 pentru sarcini utile mari; d) plan- O -ş - ş- O ■ â - □ şeu pentru clădiri industriale, fără -4- 7 i —ş- 2 i 3 2 ! 7 izolaţie specială; e) planşeu pentru -ş —Q- □ -a clădiri industriale, pentru sarcini utile medii; 1) elemente executate -d>- i 7 ! 0 2 l •â- 2 ; -â- 2 ! 7 -u din tablă de oţel; 2) strat de plăci de plută, cu grosimea de 3 cm; i- 7 I ■-Î- 7 ; "P- 7 ; 7 • a- -p- 3) strat de carton asfaltat; 4) strat de asfalt, cu grosimea de 1 cm; 5) pardoseală de parchet; 6) placă de beton de piatră ponce, cu grosimea de 5 cm ; 7) tencuială pe tavan, cu grosimea de 15 mm ; 8) plasă de rabit; 9) beton de umplutură, B 160; 10) strat de mortar de ciment, cu grosimea de 2 cm; 11) pardoseală de plăci de klinker; 12) agrafă de suspendare a tavanului; 13) tencuială de ipsos, cu grosimea de 25 mm ; 14) pardoseală de ipsos ; 15) i in oleum ; 16) dispozitiv de suspendare a plafonului; 17) plăci de ipsos, cu grosimea de 3 cm ; 18) tencuială de ipsos, cu grosimea de 2 cm ; 19) tencuială de ipsos, cu grosimea de 25 mm, pe plasă de rabiţ; 20) pardoseală de ciment, cu gros'mea de 2 cm. X. împărţirea în panouri a unui H planşeu-ciupercă. 1) panouri marginale; 2) panouri interioare; 3) panou central. XI. împărţirea în fîşii a plăci i unui planşeu-ciupercă. /) deschiderea panoului; fc) fîşie de cîmp; fr) fîşie de reazem. axa panoului, şi în fîşii de reazem, a căror lăţime e egală cu suma lăţimilor’celor două semifîşii din stînga şi din dreapta liniei reazemelor, avînd fiecare lăţimea unui sfert din panoul respectiv (v. fig. XI). Calculul planşeelor-ciuperci se poate efectua folosind, următoarele metode practice: metoda cadrelor înlocuitoare şi metoda coeficienţilor (cînd planşeul are cel puţin cîte trei panouri pe fiecare direcţie, raportul dintre laturile unui pancu fiind cuprins între 4/3 şi 3/4, iar deschiderile pe fiecare direcţie nu depăşesc deschiderea cea mai scurtă cu mai mult-decît 20%). Metoda cadrelor înlocuitoare consistă ■ în calcularea unor cadre paralele, cu deschiderile alcătuite, după fiecare direcţie, din şirul de stîlpi şi fîşiile de placă aferente, a căror lăţime de calcul e egală cu semisuma deschiderilor panourilor vecine cu şirul de stîlpi. Cadrele determinate astfel se calculează pe fiecare direcţie conform regulilor Staticii construcţiilor. Plahşeii 545 Plaft>eO Deschiderile de calcul ale riglei (/) şi ale stîlpilor (Hc), în funcţiune de distanţa dintre axele reazemelor (/) şi dedimen-siunea activă a capitelului (d), se consideră astfel: pentru rigle rezemate la ambele capete pe stîlpi cu capiteluri, i = 2 — l—— dc\ pentru rigle rezemate la un cap pe stîlpi cu capitel, iar la celălalt cap pe stîlpi marginali, fără capitel, sau pe zidă- dc dc rie portantă, lc=l----— ; pentru stîlpi, H=H------— , unde H reprezintă înălţimea etajului mărginită între axele plăcilor sau de la nivelul superior al tălpii de fundaţie pînă la axa plăcii primului etaj. Momentele de calcul pentru fiecare direcţie, pozitive (Mp) şi negative (M^), se consideră astfel: pentru fîşii le de reazem, 0,75 Mn, respectiv 0,55Mp, iar pentru fîşi i le de cîmp, 0,25 Mn, respectiv 0,45 Mp (Mn şi Mp fiind momentul maxim negativ şi momentul maxim pozitiv pentru fîşia respectivă, considerată încărcată cu sarcina utilă în poziţiile cele mai dezavantajoase: încărcare în şah, pentru cîmpuri, şi în panouri alăturate, pentru reazeme). Metoda coeficienţilor foloseşte, pentru determinarea momentelor încovoietoare în diferitele secţiuni ale unui panou interior sau marginal, valoarea momentului determinat cu formula: Me=l-Ql M' I T: * ! i / 1 Ms j a? , k 3; CMIo-j XII. Diagramă pentru determinarea coeficienţilor a, 3 şi y. 0,5 Mc, pentru fîşia de reazem, respectiv 0,15 M c, pentru fîşia de cîmp; momentele pozitive, 0,2 Mc, pentru fîşia de reazem, respectiv 0,15 Mc, pentru fîşia de cîmp. în panourile marginale, pe direcţie perpendiculară pe margine, momentele încovoietoare în secţiunile principale din cîmp şi de pe reazem se determină prin multiplicarea momentelor corespunzătoare panourilor interioare cu urrra-torii coeficienţi: oc, pentru momente negative de pe reazemul marginal; (3, pentru momente pozitive din cîmpul panoului marginal; y, pentru momente negative de pe primul reazem interior. Aceşti coeficienţi se determină în funcţiune de raportul dintre suma rigidităţilor lineare ale stîlpilor marginali superiori Kf şi inferiori K., şi rigiditatea lineară a plăcii Kg. Pentru determinarea rapidă a acestor coeficienţi se folosesc diagrame (v. fig. XII). Pentru determinarea momentelor încovoietoare în stîlpii centrali (v. fig. XIII) se pot utiliza următoarele formule aproximative: M=- pil+gQl-i I) Mr- Plî + g{l\~lî) K; în care Q e forţa tăietoare, iar l e deschiderea de calcul, care se consideră egală cu deschiderea panoului respectiv, pentru momentele pozitive din cîmp, sau egală cu semisuma deschiderilor adiacente, pentru momentele de pe reazemul respectiv. Valorile momentelor în diferitele secţiuni, în funcţiune de valoarea M , se consideră astfel: momentele negative, XIII. Schema de calcul a stîlpilor centrali ai planşeelor-ciuperci suprapuse. Hj) înălţimea stîlpului inferior; H.) înalţi, mea stîlpului superior; Mj) momentul încovo-ietor al stîlpului inferior; Ms) momentul încovoietor al stîlpului superior. *2 2 în cari p şi g sînt sarcinile mobile şi permanente pe metru de cadru înlocuitor, lx e deschiderea mare a cadrului, /2 e deschiderea mică, Ks şi K. sînt rigidităţile lineare respective ale stîlpilor superior şi inferior, iar e suma rigidităţilor lineare (a stîlpilor inferior şi superior şi a riglei). Stîlpii planşeelor-ciuperci sînt alcătuiţi ca şi stîlpii planşeelor obişnuite cu grinzi. Capitelurile de la partea superioară a stîlpilor asigură rezistenţa la străpungere a plăcii, măresc rigiditatea planşeului şi micşorează momentele încovoietoare în placă prin micşorarea deschiderii de calcul. V. sub Capitel 2. Cînd planşeul are grinzi marginale, stîlpii marginali pot avea capiteluri mai mici, semicapiteluri, sau pot fi fără capiteluri. Grosimea plăcii planşeului trebuie să fie egală cel puţin cu 1/32/, la stîlpii cu capitel drept, şi cel puţin cu 1/35 î, la stîlpii cu capitel cu frînturăsau cu placă, / fiind latura marea panoului. După destinaţia planşeelor-ciuperci, grosimea plăcii trebuie să aibă următoarele dimensiuni minime: 10 cm, la planşeele de acoperiş cu capitel drept; 9 cm, la planşeele de acoperiş cu capitel cu frîntură sau cu placă; 13 cm, la planşeele intermediare, cu capitel drept; 12 cm, la planşeele intermediare, cu capitel cu frîntură sau cu placă. Armatura din placă poate fi redusă cu 30%, avînd în vedere conlucrarea spaţială a plăcii cu restul structurii. Pentru calculul armaturii la momentele negative, înălţimea utilă a secţiunii de reazem se determină considerînd următoarele grosimi de placă: la capiteluri drepte, grosimea plăcii (hp)] la capiteluri cu frîntură, înălţimea utilă reală la dis-d tanţa — din axa reazemului, însă nu mai mult decît 1,5 hp) la capiteluri cu placă de rezemare, 1,5 hp. Distanţa dintre barele de armare trebuie să fie egală cel puţin cu 7 cm, sau de cel mult 20 cm, la plăci pînă la 15 cm grosime, respectiv de 1,5 hp, la plăci mai groase decît 15 cm. în plăci se pot practica goluri cu orice dimensiune, cu condiţia ca secţiunile rămase să asigure preluarea momentelor pozitive şi negative. Calculul grinzilor de margine se efectuează la momente încovoietoare egale cu 50% din valoarea momentelor corespunzătoare unui panou central, pentru semifîşia de reazem paralelă cu marginea, şi cu 20% din valoarea momentelor corespunzătoare unui ^panou central, pentru fîşia de cîmp paralelă cu marginea. înălţimea totală a grinzilor de margine trebuie să fie egală cel puţin cu 2,5 hp. Planşeele cu dale de sticlă sînt formate din elemente de rezistenţă de beton armat şi din elemente de umplutură alcătuite din dale de sticlă, în formă de plăci sau de forme speciale (v. fig. XIV). Elementele de rezistenţă sînt formate din 35 Plârtşeii Planşeii nervuri de beton armat, aşezate paralel sau formînd o reţea rectangulară. Dalele de sticlă pot fi încastrate în nervurile de beton, sau simplu rezemate pe ele, rostul dintre ele fiind umplut cu un material etanş. Plan- 6 1 3x 2 2 şeele cu dale de sticlă permit trecerea luminii prin ele, din care cauză sînt folosite în special peste pasaje, Ia hal l-uri, subsoluri, sau la alte încăperi fără iluminare directă. Planşeele cu nervuri dese au elementele de rezistenţă constituite din grinzi de beton armat de dimensiuni mici, distanţate între ele cu cel mult 70 om (la partea inferioară a plăcii),. aşezate-paralel cu o singură direcţie (v. fig. XV) sau paralel cu două direcţii ortogonale (v. fig. XV/), elementele de, legătură dintre nervuri fiind constituite fie din corpuri de um- ±300 J ■ / na ţ~*-I.Tr n T TTLIT r T TTU-T T-UT rTTTTfrrîTTT 7U-J X-LT cmgnDminiDD ^m miLiLuxirp^ tfnmmuramn aXITriTniTTTTTTtP cfl~ miixijl11rn 111im rrir111111litiuîlnnrr XV. Planşeu cu nervuri dese aşezate dupâ o singura direcţie. a) secţiune paralelă cu nervurile; b) vedere de jos. plutură cu goluri (v. fig. XV//), confecţionate din beton uşor sau din alte materiale uşoare, fie din cărămizi speciale cu goluri, sau dintr-o placă de beton armat turnată monolit cu nervurile (pianşee chesona-te ? sau casetate) (v. fig. XVIII). Planşeele cu nervuri dese sînt folosite, în special, pentru încărcări utile uniform repartizate şi cari nu produc trepidaţii. Pentru sarcini izolate mai mari trebuie să se asigure conlucrarea mai multor nervuri alăturate, prin legarea acestora cu nervuri transversale sau prin mărirea grosimii plăcii. Dimensiunile recomandate pentru elementele planşeelor cu nervuri dese sînt următoarele: înălţimea minimă a nervurilor, pentru pianşee cu nervuri pe o singură direcţie, 1/20, pentru nervuri simplu rezema-ţer, respectiv 1/25, pentru nervuri incastrate elastic, iar pentru pianşee chesonate, /•/30, pentru nervuri simplu rezemate, respectiv l.j35, pentru nervuri incastrate elastic, l fiind deschiderea de calcul a ner- vurii, iar l. fiind deschiderea mică a plăcii; lăţimea nervurilor, cel puţin 6 cm: grosimea plăcii, cel puţin ljlî2, dar cel puţin 3 cm, pentru pianşee cu corpuri de umplutură, şi cel puţin XVII. Planşeu cu nervuri dese şi corpuri de umplutură. 1) nervuri; 2) corpuri de umplutură. 5 cm, pentru pianşee monolit. Nervurile trebuie să rezeme pe zidărie pe o lăţime de cel puţin 15 cm. Pentru calculul nervurilor se poate considera conlucrarea dintre nervuri şi corpurile de umplutură, dacă rezistenţa la XIV. Pianşee cu dale de sticlă, o) planşeu simplu, cU dale pătrate; b) planşeu cu dale tip Rotalit; c) planşeu dublu, cu dale pătrate, cu strat de aer intermediar; 1) centură de beton armat; 2) nervură de beton armat; 3) dale pătrate de sticlă; 4) dale tip Rotalit; 5) carton asfaltat; 6) rost de dilatare. XVIII. Planşeu cu nervuri dese, cu placă turnată monolit. rupere a acestora e cel puţin egală cu 30 kgf/cm2. în acest caz, lăţimea de calcula nervuri i pe unitatea de lăţime de planşeu, se consideră b =b^\-ybl^bl' unc^e ^n e lăţimea totală a nervurilor care revine la unitatea de lăţime de planşeu, byţ e lăţimea totală a plinurilor pereţilor corpurilor de umplutură, intersectate de axa neutră, pe unitatea de lăţime de planşeu, iar y^ e coeficientul de conlucrare a corpului de umplutură cu nervura, care se determină cu formula y R = 0,5 bl ficarq.[T XVI. Planşeu cu nervuri dese aşezate după două direcţii (plan). , în care şi R sînt rezistenţele de ruperea corpului de umplutură şi a betonului. Plăcile planşeelor cu nervuri dese se armează perpendicular pe direcţia nervurilor, cu cel puţin trei bare cu diametrul de 6 mm pe metru de nervură. Paralel cu nervurile se aşază o armatură de repartiţie, de cel puţin trei bare cu diametrul de 5 mm, pe metru de placă. Nervurile pot fi simplu rezemate sau continue. în ultimul caz, dacă lăţimea nervurilor e prea mică pentru preluarea eforturilor de compresiune din dreptul secţiunii de rezemare, nervurile se execută cu îngroşări laterale, cu una sau cu două trepte. Cînd deschiderea nervurilor e mai mare decît 4 m trebuie să se aşeze şî nervuri transversale, distanţate între ele cu 3 m, de aceeaşi secţiune transversală cu cele longitudinale. Nervurile se armează cu una sau cu două bare cu diametrul de cel puţin 10 mm, eventual cu trei bare, pentru nervuri mai late decît 10 cm. Cînd armarea nervurii se compune din două sau din trei bare, trebuie ca una dintre ele să fie ridicată. Barele ridicate de pe reazeme trebuie să fie ancorate în deschiderea vecină pe o lungime pînă la lj5, iar cînd secţiunea acestora nu e suficientă trebuie să se aşeze călăreţi cu lungimea egală cel mult cu J/2. Dacă lumina dintre nervuri e mai mare decît 40 cm, se aşază cel puţin patru etriere pe metru de nervură, cu diametrul de 5 sau de 6 mm. Planşeti 54? Planşâii Planşeele cu placă armată pe doua direcţii au placa de formă rectangulară, rezemată pe contur, şi armatura de rezistenţă aşezată paralel cu două direcţii rectangulare. Acest tif> de- planşeu se foloseşte cînd raportul laturilor plăcii e Grosimea minimă a plăcii se consideră egală cu 1/45, pentru si mp ia rezemare, şi egală cu //50, pentru încastrare, l fiind distanţa dintre axele reaze-melor(măsurată para* lei cu latura scurtă). Calculul plăcilor armate pe două direcţii se face după metoda reţelelor elastice. Se consideră că placa e formată din fîşii- încrucişate, cari lucrează împreună, fiecare avînd armatura aşezată paralel cu o singură direcţie (v.fig. XX). Din condiţia de egalitate a săgeţilor celor două fîşii cari se încrucişează în centrul plăcii, rezultă cele două componente qx şi q2 ale încărcării unitare q repartizate pe cele două direcţii. Fiecare fîşie care se găseşte mai aproape de marginea plăcii are o săgeată mai mică, în comparaţie cu a fîşiei alăturate, din spre mijlocul plăcii. Acţiunea reciprocă a fîşiilor paralele produce momente de torsiune cari micşorează momentul încovoietor din cîmp. Din această cauză, valorile momentelor din cîmp se micşorează cu coeficientul Vx, respectiv V2, pentru cele două direcţii ale fîşiilor. Valorile acestor coeficienţi depind de felul rezemării plăcii şi se determină cu formulele: 5 X2 X/X. Planşeu de beton armat, cu grinzi principale şi secundare, o) plan; b) secţiune transversală A—B; c) secţiune A—B (la scara mare), cu armare; d) secţiune C—D (la scara mare), cu armare; 1) placa planşeului; 2) grindă principală; 3) grindă secundară; 4) stîlp; 5) centură de beton armat. Fi = F2=1- /+A4 pentru placa simplu rezemată pe contur, si 5 X2 TiT'l+xr' XX. Descompunerea în fîşii decalcul a plăcilor armate pe două direcţii. Cărămizile aşezate între nervuri nu preiau nici o solicitare şi servesc numai drept cofraj la executarea planşeului, realizează izolarea termică şi fonică a planşeului, şi permit real izarea unu i tavan plan. Cărămizile de tipuri speciale au, de obicei, forme standardizate şi dimensiuni corespunzătoare, pentru a se putea realiza pianşee tipizate. Planşeele cu nervuri dese sînt folosite, în special, la încăperile clădirilor de locuit, cum şi la clădirile cu alte destinaţii (şcoli, spitale, magazine, etc.), deoarece reaiizează o izolare termică şi fonică.bună. Planşeele cu grinzi au elementele de rezistenţă formate din grinzi de beton armat rezemate ia capete pe o centură de beton armat, aşezată pe ziduri, sau incastrate în elementele unui schelet de beton armat, ori rezemate şi în puncte intermediare, pe ziduri, prin intermediul unui cusinet (v. Cusinet) sau pe stîlpi, iar elementele de legătură sînt formate dintr-o placă de beton armat. Grinzile sînt aşezate paralel între ele, şi pot fi dispuse, fie paralel cu una dintre laturi, fie paralel cu două direcţii perpendiculare una pe alta, formînd o reţea. Uneori, la planşeele cu grinzi dispuse după două direcţii, grinzile au dimensiuni mici şi sînt aşezate la distanţe relativ mici unele de altele, rămînînd aparente, astfel încît împart faţa inferioară a planşeului în panouri dreptunghiulare sau pătrate, numite casete. Pentru deschideri mari, grinzile sînt aşezate de obicei perpendicular, unele dintre ele fiind de dimensiuni mai mari (grinzi principale) şi rezemîndu-se direct pe punctele de reazem, iar altele fiind de dimensiuni mai mici (grinzi secundare) şi rezemîndu-se pe grinzile principale (v. fig, X/X). Uneori, grinzile pot fi dispuse paralel cu una dintre diagonalele conturului încăperii, sau cu două diagonale. Legătura dintre grinzi e realizată printr-o placă continuă de beton armat, turnată împreună cu grinzile, armată pe o singură direcţie sau după două direcţii, şi care constituie şi ea un element de rezistenţă, transmiţînd încărcările la grinzi. Pardoseala se aşază, fie direct pe placa planşeului, fie pe un strat de material de umplutură sau de izolare, aşezat pe planşeu. Tavanul poate fi cu grinzile aparente, sau poate fi executat plan, prin aşezarea unei tencuieli pe rabiţ, agăţat de planşeu. Uneori, grinzile sînt aşezate deasupra plăcii, pentru a obţine un tavan plan, fără să se execute o tencu ială pe rabiţ. în acest caz, spaţiile dintre grinzi sînt umplute cu un material uşor şi izolant (de ex. zgură) peste care se aşază pardoseala. Planşeele cu grinzi sînt folosite pentru suprafeţe mari, sau pentru a suporta încărcări mari (de ex.: la clădiri industriale, săli de şcoală, biblioteci, etc.). pentru placa incastrată pe contur, în cari l are semnificaţia de mai sus, iar X=l2ilx. Pentru simplificarea calculelor, în practică se folosesc tabele cari conţin coeficienţii minimi cari intră în componenţa formulelor simplificate. La colţuri, momentele de torsiune acţionează pe direcţia diagonalelor plăcii, ca momente negative, şi perpendicular pe acestea, ca momente pozitive. Astfel se pot efectua calcule simple, atît pentru plăcile simplu rezemate, cît şi pentru cele continue, ţinînd seamă de faptul că fiecare dintre cele patru laturi poate fi rezemată sau incastrată, astfel încît rezultă şase cazuri de rezemare pentru fiecare panou de placă (v. fig. XX/şi XXII). 35* PlanşeU 54â f*lan$6U Dacă placa nu e legată rigid cu deschiderile vecine şi există posibilitatea de ridicare a colţurilor, momentele de răsucire '7777777777777V V77. ) 2 3 3 3 2 CNJ T a b b 3 L/7J A t ' 4 5 5 5 4 t 3 b b a } c d d d c a b b 3 t 4 5 5 5 4 B t 4 S 5 5 4 CSI * a b b a T e f f f e 5 6 6 6 5 t c d d c J CM i j 7 4 5 5 S 4 C XXIII. Armarea colţurilor, Ia’plă-cile armate pe două direcţii. maximă, astfel: armatura de sus se aşază paralel cu diagonala care pleacă din colţul considerat, iar XXII. Notaţii pentru calculul plăcilor continue armate pe două direcţii. A) pentru un singur rînd de plăci; 8) pentru două rînduri de plăci; C) pentru trei rînduri de plăci. armaturade jos, fie paralel cu tatura, fie perpendicular pedia-gonala respectivă (v. fig. XXIII). în orice direcţie, pe metrul linear de placă, armatura suplementară trebuie să fie egală cu cea mai mare armare rezultată la mijlocul plăcii. Se poate renunţa la armatura suplementară, dacă, în Io- _ cui coeficienţilor de re- 9'~-9 ducere F, si V< 2- sideră coeficienţii . 1 + F se con-1±h 2 Plăcile con- =el££ r-p+9 tinue cu panouri egale, dispuse pe unu sau pe mai multe rînduri, secal-culează, pentru fiecare panou, ca fiind incastrate perfect pe reazemele intermediare, P pentru o încărcare şi ca simplu rezemate pe toate XXIV. Schemele de încărcare pentru calculul plăcilor continue armate pe două di* recţii. laturi le de margine, pentru sarcina q"= ±-y (v. fig. XXIV). XXI. Cazurile de rezemare pe contur a plăcilor armate pe două direcţii. cari tind să ridice colţurile trebuie preluate prin armaturi suplementare, aşezate pe o distanţă de cel puţin 1/5 din deschiderea Momentul încovoietor într-o secţiune e egal cu suma momentelor date de cele două cazuri de mai sus, pentru secţiunea respectivă. Cu aceste ipoteze, calculul fiecărui panou de planşeu se reduce la calculul unei plăci separate, cu o singură deschidere, rezultînd aceleaşi tipuri de rezemare specificate mai sus, după poziţia şi felul rezemării marginilor panoului respectiv. Reacţiunile pe contur, transmise de plăcile armate încrucişat solicitate de sarcini uniform repartizate, se determină prin împărţirea suprafeţei panourilor în triunghiuri şi trapeze, prin diagonale la 45° duse din colturi, astfel încît reazemele sînt -/,-------^ XXV. Determinarea sarcinilor uniform repartizate, în sarcini triunghiulare şi trapezoidale. încărcate cu sarcini triunghiulare sau trapezoidale (v. fig. XXV). Pentru calculul momentelor încovoietoare ale grinzilor de margine, sarcinile triunghiulare şi trapezoidale pot fi echivalente cu sarcini uniform distribuite, după cum urmează: pentru des- . chiderea mică U, ----------------------------------~~i-—{ i—-tTt-1------------\—ii *—i -t -tu-!.----------------1— h, 4 pentru mare L =q- deschiderea H)' ll I I —M-J--------- i i i i i -4-- I 1 iif~ ______ r“" "T .1 Pentru armare, plăcile se împart, în ambele sensuri, în fîşi i marginale».cu lăţimea de IJ4 şi în fîşi i centrale, cu lăţimea XXVI. Zonele de armare a plăcilor armate pe două direcţii. de M)- pentru deschiderea mare şi 2, pentru deschiderea mică (v. fig. XXVI). în fîşiile centrale, cantitatea de armatură e egală cu cea rezultată din calcul; în fîşiile marginale, secţiunea armaturii poate fi redusă la jumătate din secţiunea armaturii fîşiilor centrale respective, însă nu trebuie să fie mai mică decît trei bare pe metru de placă. Armatura aşezată după direcţi a laturii mici se aşază totdeauna pe primul rînd. Cînd nu se face un calcul special, armatura se ridică la o Planşeu 549 Ptanşeu distanţă egală cu o cincime din lumina deschiderii respective iar barele ridicate trebuie să pătrundă într-o deschidere pe o pătrime din lungimea deschiderii în care se face pătrunderea. Planşeele cu placă armată pe o direcţie sînt constituite dintr-o placă rectangulară, rezemată cel puţin pe două laturi paralele, şi al căror raport Z2/£1>2, armatura principală de rezistenţă fiind aşezată paralel cu o singură direcţie. Acest tip de planşeu e folosit cel mai frecvent la construcţiile de beton armat, atît la clădirile civile şi industriale, cît şi la rezervoare, ziduri de sprijin, poduri, etc. Planşeul e constituitfie dintr-o placă rezemată pecontur, fie din grinzi, aşezate pe una sau pe două direcţii, şi dintr-o placă, constituind un element monobloc. Deschiderea plăcilor variază între 1 şi 4 m, de obicei fiind cuprinsă între 1,75 şi 2,50 m. Deschiderile grinzilor de rezemare variază între 4 şi 10 m, de cele mai multe ori fiind cuprinse între 5 şi 7 m. Aşezarea în plan a grinzilor de rezemare depinde deconturui şi de dimensiunile încăperii respective, de sarcini şi, eventual, de poziţia stîlpilor scheletului clădirii. La încăperile mici, grinzile pot fi aşezate după o singură direcţie. La încăperile cu dimensiuni mari (fabrici, ateliere, depozite, etc.), planşeul se execută cu grinzi principale şi cu nervuri, rezemate pe unu sau pe mai multe şiruri de stîlpi intermediari. Grosimea minimă a plăcilor se consideră egală cu 1/35, pentru simplă rezemare, şi de //40, pentru incastrare elastică, l fiin,d deschiderea de calcul, măsurată între axele reazemelor. Această grosime trebuie să fie de cel puţin 6 cm pentru planşeele de acoperiş, de cel puţin 7 cm, pentru planşeele dintre etajele construcţiilor civile, de cel puţin 8 cm pentru planşeele dintre etajele construcţiilor industriale, şi de cel puţin 10 cm pentru planşeele carosabile. Momentele încovoietoare şi forţele tăietoare rezultate din încărcări uniform repartizate, în panourile plăcilor armate pe adirecţie, simplu rezemate sau continue, pot fi determinate ţinînd seama numai de încovoierea pe direcţia cea mai mică. M^ientele se determină conform regulilor de calcul static, pentru grinzi continue, ţinînd seamă că orice moment de calcul din cîmp sau de pe reazem trebuie să fie cel puţin egal, în valoare absolută, cu M=±.(g+p)P, unde g e sarcina permanentă şi pe sarcina utilă. în calculul Ia stările limită, dimensionarea plăcilor se face considerînd valorile momentelor din cîmp şi de pe reazem astfel, încît semisuma valorilor absolute ale momentelor pe reazeme, mărită cu valoarea absolută a momentului din cîmp, să fie egală cu M^~(g+p)lK Plăcile armate pe o direcţie, cari sînt solicitate de sarcini localizate pe suprafeţe mici, dreptunghiulare, cu laturile u şi v, acţionînd direct la suprafaţa lor sau prin intermediul unui strat de repartiţie, se calculează la încovoiere, considerînd ca lăţime activă de placă cea mai mare dintre valorile stabilite cu formulele: plăcii, iar hu e grosimea stratului intermediar. Pentru calculul la lunecare se consideră cea mai mare valoare dintre lăţimile bL sau b2/2. Plăcile se armează perpendicular pe direcţia reazemelor, la plăcile rezemate pe două laturi, şi paralel cu latura scurtă, cînd rezemarea se face pe toate laturile. Distanţa maximă dintre barele de rezistenţă trebuie să fie egală cu cel mult de două ori grosimea plăcii, dar de cel mult 20 cm. Diametrul barelor variază între 6 şi 10 mm, pentru plăcile obişnuite, şi între 12 şi 16 mm, la plăcile groase. Armaturile întinse din zona momentelor pozitive trebuie să fie prelungite dincolo de marginea reazemelor în proporţie de cel puţin 30% din aria lor totală, sau cel puţin trei bare pe metru de lăţime a plăcii. Restul de bare pot fi ridicate înainte de reazeme şi ancorate în zona comprimată de la partea superioară a plăcii, în acest caz, nu sînt necesare ciocuri. Dacă nu se efectuează un calcul special, ridicarea armaturii se execută la o distanţă egală cu 1/5 din lumina plăcii, măsurată de la faţa reazemului. La plăcile continue, barele ridicate într-o deschidere sînt prelungite în deschiderea vecină cel puţin pe o distanţă egală cu 1/4 din lumină, măsurată de la marginea reazemului din spre deschiderea în care se prelungeşte armatura. La plăcile mărginite pe tot conturul de grinzi legate monolit, secţiunea armaturii se reduce cu 20% în toate secţiunile deschiderilor intermediare, începînd cu al treilea reazem de la marginea planşeului. Secţiunea armaturii de repartiţie trebuie să fie egală cu cel puţin 15% din secţiunea armaturii de rezistenţă, dar de cel puţin trei bare pe metru linear de lăţime a plăcii. Dacă armatura de rezistenţă a plăcii -m -------------------1 XXVII. Armarea suplementară a placi», la planşeele cu grinzi în T. 1) grindă principală; 2) nervură; 3) armatură de rezistenţă a plăcii; 4) armatura suplementară. în cari u e latura lungă a suprafeţei de aplicare a sare1!-!! localizate, e latura respectivă a suprafeţei de repartizare a acestei sarcini în planul median al plăcii, hp e înălţimea e aşezată paralel cu grinda, se montează o armatură suplementară, cu aria totală egală cu cel puţin 1/3 din aria armaturii de rezistenţă a plăcii, dar cel puţin de 508 mm, aşezată paralel cu direcţia perpendiculară pe grindă, prelungită în ambele părţi ale acesteia cu cel puţin un sfert din deschiderea de calcul a plăcii respective (v. fig. XXVII). La plăcile solicitate de sarcini localizate, armatura de repartiţie pe lăţimea activă a plăcii trebuie să fie egală cu cel puţin 30% din armatura de rezistenţă pe metru linear de lăţime de placă, dar de cel puţin patru bare pe metru de placă. Lungimea barelor de repartiţie trebuie să fie egală cu dublul valorilor bx sau b2 considerate în calculul la încovoiere. Grosimea stratului de acoperire cu beton a armaturii trebuie să fie de cel puţin 1 cm, respectiv de cel puţin 1,5 cm la plăcile mai groase decît 10 cm. Această grosime poate fi sporită cînd planşeul e expus la acţiunea permanentă a fumului, a aburului, a acizilor, sau a umidităţii, cum şi în cazul cînd se cer condiţii riguroase de rezistenţă la foc. Planşeele de cărămizi armate sînt executate din cărămizi obişnuite sau cu goluri (uneori de forme speciale) dispuse în rînduri între cari se aşază bare rotunde de oţel, spaţiile dintre rînduri fiind umplute cu beton. Elementele de rezistenţă sînt constituite de nervurile mici de beton armat cari se formează între cărămizi, şi de rîndurile de cărămizi. Rosturile transversale dintre cărămizi trebuie să fie alternate. Deasupra cărămizilor se toarnă un strat de beton, gros de 3--*5 cm. Uneori, se aşază bare de armare şi după o direcţie perpendiculară pe direcţia rîndurilor de cărămizi, pentru a se realiza o rigiditate mai mare a planşeului. Planşeele de cărămizi armate sînt folosite, în special, la încăperile de locuit, Planşeu 550 Planşeu Planşeele prefabricate sînt executate din una sau din mai multe piese de beton armat (obişnuit sau precomprimat), prefabricate. Se deosebesc trei tipuri principale de pianşee prefabricate: pianşee cu grinzi prefabricate şi corpuri de umplutură, pianşee cu elemente prefabricate alăturate, şi pianşee prefabricate monobloc. Planşeele cu grinzi prefabricate şi corpuri de umplutură sînt formate din grinzi de XXVIII. Pianşee cu grinzi prefabricate de beton armat şi corpuri de umplutură. .o), planşeu cu plăci de beton armat prefabricate; b) planşeu cu blocuri ceramice; c) planşeu cu blocuri de beton de zgură, cave; 1) grinzi prefabricate de beton armat;.2) placă prefabricată de beton armat; 3) bloc ceramic cu.goluri; 4) bloc de zgură, cav ; 5) beton de solidarizare a plăcilor ; 6) umplutură de zgură (sau de beton); 7) beton de umplutură; 8) tencuială pe tavan; 9) beton de egalizare. toare, spaţiul dintre grinzi fiind acoperit de elementele de legătură. Secţiunea grinzi lor poate fi în formă de T, de T, în formă de trapez, sau poate fi de altă formă, prezentînd ieşinduri sau intrînduri pe cari să se poată sprijini corpurile de umplutura, cari pot fi formate din plăci de beton armat (v. fig. XXVII a), din blocuri ceramice (v. fig. XXVIII b) sau di.n blocuri de beton uşor (v. fig. XXVIII c), şi pot avea diferite forme prezentînd ieşinduri sau intrînduri corespunzătoare, pentru a se putea rezema pe grinzi. De cele mai multe ori, înălţimea corpuri lor de umplutură e mai m ică decît a grinzi lor, pentru a se putea turna deasupra lor un strat de egalizare şi de izolare, pe care se aşază pardoseala. Lăţimea blocurilor se micşorează, de obicei, către partea superioară a lor, pentru a rămîne un spaţiu între blocuri şi grinzi, care se umple cu beton, în vederea realizării unei legături mai bune între grinzi şi blocuri. Planşeele cu grinzi prefabricate şi corpuri de umplutură sînt folosite la clădirile civile a căror încărcare utilă, uniform distribuită, nu depăşeşte 300 kgf/m2, şi pentru deschideri maxime‘de circa 6 m. Cel mai des sînt folosite planşeele cu grinzi prefabricate şi corpuri de umplutură ceramice. La aceste pianşee, înălţimea minimă a grinzilor e de IJ20, pentru simplă ’ rezemare, şi de l0l25, pentru încastrare parţială, /() fiind lumina dintre grinzi, iar lăţimea minimă a lor în zona comprimată fiind de 7 cm. Grinzile se reazemă pe o suprafaţă cu lăţimea de cel puţin 10 cm. Corpurile de umplutură se opresc în faţa grinzilor principale sau a zidului de rezemare. Pe toate zidurile portante ale planşeelor se execută centuri de beton armat. Corpurile de umplutură ceramice se reazemă pe grinzi pe o lăţime de cel puţin 3 cm, lăsîndu-se un joc pentru montaj, în fiecare parte, de 5 mm. Distanţa dintre axele grinzilor e de 40 sau de 60 cm. Pentru rigidizarea orizontală a planşeului, se execută deasupra acestuia un strat de beton, pe întreaga suprafaţă. în regiunile neseismice se poate renunţa la acest strat, dar, pentru pianşee cu deschideri mai mari decît 5 m, se execută una sau două legături de rigidizare transversale, de beton armat, turnate între grinzi, după montarea acestora. Deschiderea de calcul a grinzilor se consideră cu 10 cm mai mare decît lumina. Grinzile se consideră simplu rezemate; cînd se admite continuitatea, aceasta trebuie să fie justificată. Planşeele cu elemente prefabricate alăturate sînt constituite, fie din grinzi cu secţiunea în formă de T (v. fig. XXIX a) sau de X (v. fig. XXIX b), în formă de U sau de L, în formă de dreptunghiuri sau de pătrate, cu unu sau cu mai multe goluri în lungul grinzii, sau de forme mai complicate, — fie din chesoane «de beton armat (v. Cheson pentru planşeu, sub Cheson 3) (v. fig. XXIX c) sau din fîşii cu goluri (v. Fîşie de planşeu). Elementele se aşază astfel, încît să se alăture în întregime sau numai cu XXIX. Pianşee prefabricate, cu elemente alăturate. o) planşeu cu grinzi în formă de T; b) planşeu cu grinzi în formă de X : c) planşeu cu chesoane; 1) grindă prefabricată în formă de T; 2) strat dr egalizare şi de umplutură de beton, sub pardoseală; 3) grinzi prefabricate în formă de X > 4) strat de egalizare şi de umplutură de beton, sub pardoseală; 5) tencuială la tavan ; 6) chesoane; 7) beton de legătură şi de completare; 8) strat de beton de egalizare şi de umplutură sub pardoseala. anumite părţi din secţiunile lor, rostul dintre ele fiind umplut cu beton după aşezarea lor în amplasament. Planşeele prefabricate monobloc pot fi executate fie dintr-o placă de beton armat sau precomprimat, fie dintr-un ansamblu de cărămizi sau de blocuri ceramice, aşezate cu spaţii între ele, în cari se aşază armatura şi cari sînt betonate ulterior, astfel încît blocurile sau cărămizile Planşeu 551 Planşeu rămîn înglobate în corpul planşeului. De obicei, se toarnă şi un strat de beton la partea superioară a planşeului, care se armează uşor. Planşeele monobloc cu cărămizi sau cu blocuri înglobate, numite şi pianşee cu cofraj pierdut, prezintă avantajul că nu reclamă tipare sau instalaţii speciale pentru turnarea betonului, ceea ce permite executarea lor şi pe şantier, pe o platformă de lucru sau pe planşeul de la parter. Planşeele de lemn au elementele de rezistenţă constituite din grinzi de lemn, de obicei ecarisate, uneori XXX. Pianşee de lemn. a) planşeu simplu, cu duşumea oarbă; b) planşeu cu umplutură şi cu straturi izolante, aşezate între grinzi; c) planşeu cu umplutură aşezată deasupra grinzilor; d) planşeu cu umplutură aşezată între grinzi; e) planşeu de bîrne cioplite pe trei feţe; f) planşeu cu grinzi aparente şi cu tăblii, profilate; g) planşeu cu umplutură şi strat de beton aşezat pe carton asfaltat, armat cu plasă de sîrmă; 1) grinzi de lemn; 2) pardoseală; 3) tavan; 4) umplutură; 5) straturi izolante; 6) podină de susţinere a umpluturii; 7) bîrne; 8) tăblie; 9) strat de beton; 10) carton asfaltat. profilate, iar elementele de umplutură sînt tot de lemn (v. fig. XXX). La planşeeie de lemn, simple, pardoseala e aşezată direct pe grinzi sau pe o duşumea oarbă. Sînt folosite, în special, la poduri de case, la magazii şi la construcţii provizorii. Planşeele obişnuite de lemn au o umplutură dintr-un material izolant, pentru a mări capacitatea de izolare termică şi fonică a planşeului şi pentru a împiedica transmiterea incen- diilor la grinzile de rezistenţă. Umplutura de material izolant se aşază fie deasupra grinzilor, pe o duşumea de scînduri fixată pe grinzi, fie între grinzile planşeului, în care scop se aşază între grinzi o podină fixată pe stinghii. Pardoseala e, de obicei, tot de lemn şi poate fi fixată direct pe grinzile planşeului, sau pe grinzişoare îngropate în stratul de umplutură. Ultimul procedeu prezintă avantajul că se realizează o izolare fonică mai bună. Planşeele de lemn la cari umplutura e aşezată deasupra grinzilor prezintă dezavantajul că reclamă o înălţime de construcţie mai mare decît cele cu umplutură aşezată între grinzi. Grinzile planşeului pot rămîne aparente, de obicei profilate, sau pot fi mascate de un tavan executat din tencuială aplicată pe şipci sau pe trestie. In ultimul caz. izolarea planşeului e mai bună. Uneori, pentru a mări izolaţia planşeelor de lemn se aşază între grinzi suluri de paie sau de alte materiale, răsucite în jurul unei bare care se fixează orizontal, sau se aşază plăci de ipsos, de piută sau de alte materiale. Umplutura izolantă se poate executa din nisip, din zgură, moloz, etc., sau din piese de ceramică, uşoare, cu goluri. Uneori, pentru a izola grinzile şi pentru a împiedica distrugerea lor prin foc, se aşază la partea superioară a lor un strat de beton, aşternut pe carton asfaltat, iar tavanul se execută din tencuială pe rabiţ. Planşeele de lemn pot fi executate şi din bîrne cioplite numai pe trei părţi, aşezate alăturat şi solidarizate între ele cu scoabe. Acest sistem prezintă avantajul că nu mai reclamă alt material lemnos între grinzile planşeului, care să susţină umplutura. Prezintă dezavantajul că sporeşte greutatea proprie a planşeului. Uneori planşeele de lemn se execută cu grinzi cari au forma unor cutii, aşezate unele lîngă altele, sau cu grinzi cu inimă plină şi cu tălpi paralele, făcute din scînduri încleite sau bătute în cuie, ori chiar cu grinzi cu zăbrele de înălţime mică. Aceste sisteme prezintă avantajul că se pot realiza pianşee rigide, uşoare şi cu elemente cari pot fi prefabricate. Prezintă dezavantajul că reclamă o înălţime de construcţie mare. Grinzile planşeelor de lemn sînt rezematepeziduri prin intermediul unei babe de lemn (v. Babă), în jurul capetelor grinzilor se lasă un spaţiu liber, pentru a permite circulaţia aerului, în vederea împiedicării putrezirii lemnului datorită umezelii trecute prin zid sau provenite din condensarea vaporilor de apă din aer în porii zidului. La capete, grinzile sînt ancorate, pentru a mări rigiditatea planşeului şi a împiedica deplasarea grinzilor. ..... Planşeele de lemn sînt folosite în special la încăperile de locuit cu ziduri purtătoare şi prezintă numeroase avantaje: sînt izolante, în special dacă se aşterne şi un strat de material izolant; sînt elastice şi călduroase; sînt relativ ieftine şi nu reclamă lucrători specializaţi; pot constitui elemente ornamentale de interior, lăsînd grinzile aparente şi execu-tîndu-le cu sculpturi sau cu diferite profiluri, ori executînd umplutura dintre ele din tăblii profilate. Prezintă următoarele dezavantaje: sînt combustibile şi nu împiedică transmiterea incendiilor, decît dacă sînt executate în mod special; nu sînt etanşe; se deformează cu timpul; produc crăparea tencuielii la scafe şi la tavan, din cauza deformării, a contracţiunii şi a vibrări i; sînt expuse putreziri i şi distrugeri i de către insectele şi viermii xilofagi. Planşeele de zidărie sînt constituite dintr-o boltă de cărămidă, de piatră sau de beton, sprijinită pe ziduri, pe coloane sau pe arce. Tavanul planşeului prezintă una sau mai multe concavităţi, după cum bolta e simplă sau compusă. Deasupra bolţii se execută o umplutură de nisip, de zgură, de beton uşor sau de alt material izolant, pe care se aşază pardoseala. Planşeele de zidărie sînt folosite la pivniţe, la încăperile situate sub nivelul terenului, la unele încăperi ale clădirilor monumentale, ca şi la unele construcţii industriale, fiindcă sînt foarte durabile, rezistente, incombustibile, inde-formabile şi izolează bine termic şi fonic. La clădirile de Planşeu ds vagon 552 Plantat, maşina de ~ locuit sînt folosite foarte rar, din cauză că au greutate proprie prea mare, sînt costisitoare şi reclamă ziduri sau reazeme foarte puternice cari să poată prelua împingerile bolţii. Planşeele metalice sînt alcătuite din grinzi de oţel profilat, aşezate paralel sau ftormînd o reţea pe care sînt aşezate şi fixate table de oţel, de oVicei striate, rigidizate din! ioc în loc cu corniere prinse de faţa inferioară a plăcilon XXXI. Planşeu metalic. /) grinzi de oţel profilat; 2) corniere pentru rigidizarea tablelor de oţel; 3) table de oţel striat. (v. fig. XXXI). Pianşee le metal ice sînt fol os ite la unele construcţ i i industriale, metalice, cari reclamă pianşee numeroase la diferite înălţimi. Prezintă următoarele avantaje: sînt foarte durabile; se poţ adapta cu uşurinţă la orice încăpere şi în orice împrejurare; au greutate proprie mică, se montează uşor şi pot fi demontate cu uşurinţă, în cazul schimbării destinaţiei încăperii. Prezintă dezavantajele că nu izolează termic şi fonic, produc zgomot în timpul circulaţiei pe ele, devin alunecoase cînd sînt umede, şi nu rezistă la incendii, producînd prin dilataţie deteriorarea altor elemente de construcţie, pe cari sînt rezemate. î. Planşeu de vagon. C.f.; Platfotmă care limitează la partea inferioară spaţiul util al vagoanelor de cale ferată. Pcate fi executată din lemn (ia vagoanele de călători cu cutie de lemn şi la unele vagoane de marfă), din metal (la vagoanele de călător cu cutie metal ică şi la vogcanele de marfă cu lungime mare), din materiale combinate (panouri de placaj placate cu tablă de aluminiu sau de zinc). Sin. (la vagoane e de marfă) Platformă de vagon, Podea de vagon. V. iub Vagon. 2. Plantare. Agr.: Aşezarea la locul definitiv a răsadului scos din răsadniţe şi din sere şi a plantelor tinere: pomi, arbuşti, viţe provenite din pepiniere. Se plantează, de asemenea, cartoful, topinamburul, hameiul şi alte plante cari se înmulţesc pe cale vegetativă. Răsadul de legume, de orez, de sfeclă de zahăr, de tutun, se plantează manual sau cu maşini speciale de plantat (v. Maşină de plantat răsaduri, sub Plantat, maşină de —). Pentru a asigura o prindere bună, răsadul trebuie plantat pe timp noros sau spre seară şi trebuie să fie viguros, dar nu prea bătrîn, să fie sănătos şi cu rădăcini bine dezvoltate ; înainte de plantare, răsadul de legume se căleşte şi se mocir-leşte. Aşezarea la locul definitiv a răsadului de orez, tutun, bumbac, etc. se numeşte transplantare (v.) Pentru plantarea pomilor în livezi, după ce a fost afînat pînă la adîncimea de 30---60 cm, terenul se pichetează (v. Pichetare). Timpul cel mai favorabil pentru plantarea pomilor e toamna, după căderea frunzelor; în regiunile cu ierni aspre, lipsite de zăpadă, se dă preferinţă plantării de primăvară. Distanţa de plantare variază după specie, soi, port-altoi, fertilitatea solului, relief. Pe terenuri irigate se plantează rr.ai rar. în general, distanţa de plantare trebuie astfel stabilită, încît coroanele să se poată dezvolta fără să se atingă. în locurile marcate prin pichete se sapă gropile, în cari se introduc pomii. Forma gropilor e de obicei pătrată, iar în solurile nisipoase, rotundă, adîncimea acestora fiind de60“*80cnv înaintede plantare, pomii se fasonează şi se mocirlesc (v. Mocir-lire). După plantare, toamna, se face un muşuroi în jurul tulpinii; primăvara, se împrăştie muşuroiul şi se înlocuieşte cu o adîncitură circulară în formă de lighean. Pomii plantaţi se leagă de tutori, folosind ca material de legat răchită, tei, sfoară, etc. într-o parcelă de livadă se plantează, de obicei, o singură specie, alegînd soiurile cari ajung pe rod în acelaşi timp şi au o durată de viaţă asemănătoare. Pe fiecare parcelă trebuie să se găsească numărul necesar de polenizatori, pentru a asigura polenizaţia încrucişată a pomilor. Plantarea viţei de vie se face pe soiuri, ţinînd seamă de poziţia terenului, de natura solului, de vigoarea soiului şi a port-altoiului, de asigurarea fecundaţiei, de proprietăţile tehnologice ale soiului. Diferitele soiuri se plantează pe parcele deosebite. Distanţa de plantare se stabileşte astfel încît, la unitatea de suprafaţă, un număr maxim de butuci să se poată dezvolta în bune condiţii şi fără ca productivitatea lor să fie stînjenită. Se practică diferite sisteme de plantare a viţei: în pătrat, în dreptunghi, în romb, în chinconz (ansamblu de cinci plante dispuse patru în pătrat şi una la centru). Pe terenuri cu înclinaţie mai mare, expuse eroziunii, viţele se plantează pe curbele de nivel şi în direcţia est-vest; pe terenuri plane sau pe pante uşoare, direcţia nord-sud e mai potrivită. Terenuri le destinate plantaţiei devie trebu ie desfundate (la adîncimea de 50*"70 cm), apoi nivelate şi pichetate. Gropile de plantare se fac, în general, la adîncimea de 40 cm şi suficient de largi, pentru ca pămîntul din interior să poată fi îndesat cu picioarele. Materialul sadiţer se pregăteşte pentru plantare prin fasonat şi mocirlit: Viţele se aşază vertical în gropi şi se muşuroiesc. Pămîntul de umplutură de obicei se udă şi se îngraşă cu băligar. Sin. Sădire. 3. Plantarea minelor. Tehn. mii.: Aşezarea minelor pe teren, după un anumit sistem, stabilit prin planul de mine, şi îngroparea sau camuflarea lor. 4. Plantarea semnalelor. Topog.: Sin. Balizaj (v. Balizaj 1). 5. Plantarea stîlpilor. Elt. V. sub Stîlp. 6. Plantat, maşina de Mş.: Maşină de lucru care serveşte la plantarea diferitelor culturi. Plantarea se efectuează de către maşină, la deplasarea ei pe terenul de cultivat, remorcarea fiind asigurată de un tractor. Maşinile de plantat se deosebesc, în ce priveşte aparatul (mecanismul) de p I an -t".t, după felul culturilor. Sînt folosite în agricultură şi în silvicultură. Exemple: Maşină de plantat puieţi. Silv.: Maşină de plantat folosită în si IvicuItură, pentru plantat pu ieţi, pe suprafeţe mari. Maşina de plantat puieţi efectuează următoarele operaţii: săparea /. Maşină de plantat puieţi SLC-1 (sovietică). 7) dispozitiv de cuplare; 2) cadrul din faţă; 3) cadrul din spate ; 4) brâzdar; 5) aripile brăzdarului; 6) discuri de tasare a pămîntului; 7) grapă; 8) cutia de puieţi; 9) mecanismul de acţionare a brăzdarului. pămîntului pentru formarea brazdei, acoperirea brazdei,tasarea şi grăparea pămîntului. Operaţia de introducere a puieţilor în brazdă se efectuează manual. Maşina (v. fig. /) e constituită Plantator 553 Plantă din următoarele părţi: două cadre articulate între ele, aşezate pe o osie cotită, cutia cu puieţi, mecanismul de acţionare a brăzdarului, brăzdarul (care taie brazda pe o adîncime de circa 30 cm şi de circa 10 cm lăţime), discurile de strîngere a pămîntului, tăvălugurile de tasare, şi grapele. Puieţii se introduc în brazdă printre plăcile laterale ale brăzdarului. II. Maşină de plantat răsaduri, cu şase rînduri. 1) cadru; 2) dispozitiv de plantat; 3) rezervor de apă. Maşină de plantat răsaduri. Agr.: Maşină agricolă destinată plantării răsadurilor de varză, ardei, pătlăgele roşii sau vinete, tutun, etc. (v. fig. II}. Construcţia şi funcţionarea sînt asemănătoare celor ale maşinilor de plantat puieţi, cu deosebirea că ră- III. Dispozitiv de plantat cu lanţ. 1) brâzdar; 2) cadrul dispozitivului; 3) role de tasare a solului; 4) dispozitive de prindere a plantelor; 5) lanţ; 6) brida.de fixare a roţii de lanţ şi de întindere a lanţului; 7) cutii pentru răsaduri ; 8) plăci de ghi^j cari menţin închise dispozitivele de prindere a plantelor; 9) conductă de apă; 10) robinet; 11) scaunul lucrătorului. sadurile sînt introduse în brazdă de un dispozitiv cu disc sau cu lanţ (v. fig. III) şi de dispozitive de prindere cari, la rîndul lor, sînt alimentate manual. Maşina e echipată cu unu sau cu două rezervoare de apă şi conducte —-cîte una de fiecare rînd — pentru a uda răsadul în momentul plantării. Se construiesc maşini cu 4---6 rînduri, tractate de tractor şi acţionate de la roţile de transport sau de la priza de putere a tractorului. Viteza de lucru a maşinii e mică ^1 m/s. î. Plantator, pl. plantatoare. 1. Agr.: Unealtă în formă de corn (v. fig.), folosită la plantarea răsadurilor de flori şi de legume, sau a puieţilor de pomi şi de arbuşti. Plantator. Plantatorul e confecţionat din lemn uscat, de esenţă tare (de ex.: corn, frasin, păr, etc.), sau din oţel; el are lungimea de 25-**30 cm şi grosimea de 3*--4cm. 2. Plantator. 2. Silv.: Hîrleţ constituit dintr-o foaie meta- lică lungă şi îngustă, montată pe o coadă de lemn şi cu mîner perpendicular pe aceasta, folosit la , , facerea gropilor în cari se introduc -i~—-4 {gjjh-puieţii (v. fig.). 3. Plantaţie, pl. plantaţii. Agr.: Suprafaţă de teren cultivată, împreună cu plantele cultivate pe ea după o anumită metodă, plantele putînd fi roditoare sau neroditoare, anuale sau perene. De exemplu: pomi, arbuşti fructiferi, viţă de vie, răchită, hamei, obţinute din puieţi, viţe altoite şi butaşi. Plantaţiile de pomi pot fi formate dintr-o singură specie de plante (plantaţii uniforme) sau din mai multe specii (plantaţii compuse). După scopul urmărit la înfiinţarea plantaţiilor de pomi, se deosebesc: plantaţii comerciaî-industriaie, destinate producerii de fructe-marfă pentru comerţul intern şi pentru export; Plantator, plantaţii pentru consumul local, cari cuprind şi plantaţiile de-a lungul căilor de comunicaţie; plantaţii pentru scopuri ştiinţifice şi didactice; plantaţii de protecţie, făcute pe suprafeţe de teren plane sau înclinate (taluze, banchete, etc.), pentru a le apăra contra agenţilor atmosferici (ape de şiroire, vînturi, înzăpeziri, îngheţ-dez-gheţ, etc.). V. şî Plantare, Perdea de protecţie. 4. Plantaţie-mamâ. Agr.: Sector al pepinierelor de pomi în care se cultivă atît plante pentru producerea de seminţe, sîmburi, butaşi şi marcote necesare obţinerii de port-altoaie, cît şi plante pentru producerea de altoaie. Plantaţii-mamă se numesc şi plantaţiile de port-altoaie şi cele producătoare de coarde-altoi din cuprinsul unei pepiniere viticole (v. sub Pepinieră). 5. Planta, pl. plante. 1-. Bot.: Nume generic pentru fiecare dintre vieţuitoarele rangului vegetal, cari trăiesc fie fixate în pămînt, fie parazite pe alte vieţuitoare, pe suprafeţele diferitelor obiecte (de ex.: ziduri, jgheaburi, etc.), avînd calitatea de a se hrăni, de a se dezvolta, de a se reproduce şi de a muri. Unele grupuri de plante au trăsături comune cu animalele; de exemplu, flagelatele (monocelulare) pot fi considerate animale, deoarece se mişcă în apă, cu ajutorul flagelilor (v. sub Flagellata), şi plante, deoarece au pigment clorofilian asemănător acestora. Flagelatele lipsite de clorofilă sînt considerate de unii biologi ca un grup intermediar, din care s-au dezvoltat atît regnul animal, cît şi cel vegetal. Apartenenţa la unul dintre aceste două regnuri e însă vizibilă la speciile mai evoluate, cari au următoarele caracteristici comune: proce-selede respiraţie, de nutriţie, decreştere, de reproducere, etc.; la acestea, deosebirile sînt de natură cantitativă. Astfel: la plante predomină acumularea de substanţe organice, înmaga-zinatoare de energie, iar la animale, consumarea substanţei organice, a energiei; mişcarea, specifică animalelor, se constată şi la unele plante (de ex.: la alge, la bacterii, la antero-zoizi, la plantele volubile, la plantele cari execută anumite mişcări de somn), în timp ce sedentarismul, specific plantelor,'seconstată şi launeleanimale (deex. la spongieri,etc.); plantele verzi îşi prelucrează hrana din substanţe anorganice (apă, săruri, bioxid de carbon), iar cele lipsite de clorofilă (bacteriile şi ciupercile) se hrănesc cu substanţe organice sintetizate de plantele verzi, în timp ce hrana animalelor e formată, în principal, din substanţe organice. Manifestările vitale esenţiale sînt comune plantelor şi animalelor, cari deşi au aceeaşi sursă, au trecut prin procese Plantă 554 filogenetice divergente, cari le-au diferenţiat atît structural, cît şi funcţional. La organismele unicelulare, nici morfologia şi nici taxonomia nu poate decide, în mod cert, dacă sînt plante sau animale; de asemenea, diferenţa dintre animale şi plante se pierde la urmărirea caracterelor fundamentale de structură şi funcţiune ale materiei vii din care se compune. Plasma nespecializată, nucleul, condriosomii şi microsomii prezintă aceeaşi structura/submicroscopică, iar constituenţii chimici ai celulei vegetâle şi animale sînt identici. Spre deosebire de celula animală, cea vegetală are, de regulă, o membrană celulară rigidă, formată din substanţe chimice (în primul rînd, celuloza), diferite de ale protoplastului, conţinutul celular incolor şi vîscos. Prezenţa plastidelor (v.) în celulele plantelor autotrofe, cari au evoluat şi s-au diversificat mult mai puţin decît cele animale, constituie cea mai importantă deosebire dintre celulele vegetale şi cele animale. Orice plantă, la /începutul existenţei sale, e constituită dintr-o celulă unică,/sporul (celulă-ou), din care iau naştere, prin divizare, alte qelule. Multe plante, cum sînt ciupercile, bacteriile, algele, j7năzărichea, etc.), leguminoase perene de nutreţ (trifoiul, lucerna, ghizdeiul, etc.), rădăcinoase de nutreţ (sfeclade nutreţ, morcovul de nutreţ, topinamburul, etc.), diferite alte plante de nutreţ (varza de nutreţ, floarea-soarelui, etc.). V. şî sub Nutreţ. Plante industriale, folosite pentru diverse prelucrări în industrie (de ex.: plantele oleaginoase, plantele textile, cerealele, plantele cari produc latex pentru cauciuc, etc.). Plante textile, cari produc fibre vegetale uni- sau pluri-celulare, folosite pentru fabricarea ţesăturilor (v. sub Fibră textilă), fie din prelungirile unicelulare ale epidermei unor seminţe (de ex.: bumbac, capoc, etc.), fie din ţesutul liberian, pluricelular, al tulpinii (de ex.: in, cînepă, ramie, etc.), fie din frunze (de ex.: aloe, agave, etc.). Industria textilă de pe întregul glob foloseşte 76% din materia primă necesară, din fibre obţinute de la plantele textile (de ex.: 47% bumbac, 16% iută, 6% in, 5% cînepă, etc.). Plante medicinale, sălbatice sau cultivate, cari conţin principii active, cu proprietăţi terapeutice, folosite în industrie sau în Farmacie în stare verdesau uscată, singuresau în amestec cu substanţe chimice, iar uneori numai ca materie primă pentru principiile active cari se extrag prin diferite procedee. Principiile active se găsesc în unele organe ale plantelor (de ex.: în rădăcină, în coajă, flori, muguri, seminţe, etc.) sau apar ca secreţiuni ori ca produs de excreţie al metabolismului, eliminat spontan, prin inciziuni sau prin presare, maceraţie, lixiviaţie, etc. Din plantele medicinale se obţin: alcaloizi (în principal), hidraţi de carbon, gume, glucozide, acizi organici, tananţi, răşini, uleiuri grase şi uleiuri eterice, aromatice (plante aromatice), ceruri, enzime, etc. O clasă specială o constituie plantele narcotice, cari conţin: teină, cofeină, nicotină, etc. şi sînt folosite (în cantităţi mici ) ca stimulent (de ex.: arbustul de ceai, arborele de cafea, arborele de cacao, tutunul, etc.). î. ~ acumulatoare de azot. Agr.: Plantă, în special din familia Leguminoaselor, care acumulează azotul atmosferic cu ajutorul bacteriilor de nodozităţi (v. sub Nodozitate 1), cu cari trăieşte în simbioză. Nu are nevoie, în general, de îngrăşăminte de azot sau necesită numai cantităţi mici de astfel de îngrăşăminte. Cantitatea de azot acumulată de aceste plante atinge, în medie, 70***100 kg/ha. E cultivată ca plantă intermediară (în mirişte) şi e folosită ca îngrăşămînt verde (v. îngrăşăminte organice, sub Îngrăşămînt), îmbogăţind solul cu azot. 2. ~ aromatica. Bot.: Plantă ale cărei fructe şi seminţe (uneori frunze, tulpini, etc.) conţin substanţe organice volatile (uleiuri eterice, terpene, etc.), cari dau plantei un miros sau un gust plăcut. Exemple: menta, levănţica, portocalul, etc. în industrie se folosesc pentru extragerea principiilor active aromate; în alimentaţie, drept condimente, iar în Farmacie, ca produse de adaus, pentru a da unor medicamente gust plăcut. 3. ~ bienala. Bot.: Sin. Plantă bisanuală (v. Bisanuală, plantă v. şi sub Plantă). 4. ~»capcanâ. Agr.: Plantă semănată în benzi, în rînduri, în cuiburi sau izolat, în culturi mari sau în apropierea lor, pentru a ademeni insectele dăunătoare ; insectele sînt distruse, apoi, împreună cu plantele-capcană, prin mijloace mecano-chimice. De exemplu, din seminţele de in semănate cu întîr-ziere, în perioada apariţiei purecilor inului (Aphthona euphor-biae), creşte o pfantă-capcană, deoarece puricii trec de pe culturile de in, cari sînt bătrîne în acel timp, pe inul tînăr, salvînd astei culturile mari de acest pericol; de asemenea, salata semănată izolat în culturile de cartofi salvează cartofii de atacul viermilor-sîrmă. 5. ~ caracteristica. Bot., Agr.: Sin. Plantă indicatoare (v. Plantă indicatoare 1). 6. ~-gazdâ. Bot., Agr.: Plantă pe care se fixează, se hrăneşte şi se dezvoltă un parazit (v.). 7. ~-gazda intermediara. Bot., Agr.: Sin. Plantă-punte (v.). Plantă indicatoare 551 hasă de oprife 1. /x/ indicatoare. 1. Bot., Agr.: Plantă tip, reprezentantă a florei spontane pe un anumit tip de sol, a cărei dezvoltare e favorizată de condiţiile specifice acelui tip de sol, şi care poate servi ca indicator pentru identificarea tipului respectiv de sol. Exemple: pentru pădurile de fag, planta caracteristică e vinariţa (Asperula odorata L.); pentru unele păduri de stejar sînt mărgeluşele (Lithospermum purpureo c'aeruleum L.) şi iarba moale (Stellaria holostea L.); pentru locurile turboase, bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum L.); pentru terenurile sărăturoase, iarba sărată, brînca (Salicornia herbacea . L.); pentru regiunile nisipoase, salcia de nisipuri (Salix rosmarini-folia L.), etc. Sin. Plantă caracteristică. 2. ~ indicatoare. 2. Bot., Agr.: Sin. Plantă marcatoare (v.) 3. ~ marcatoare. Bot., Agr.: Plantă care răsare mai curînd şi care indică rîndurile unei plante care va răsări mai tîrziu. Se foloseşte pentru a putea face lucrările de invertire (plivit, prăşit), înainte de a răsări planta principală cultivată. Sin. Plantă indicatoare. 4. ~ meliferâ. Bot.: Plantă care are proprietatea de a secreta nectarul folosit de albine pentru a produce mierea. 5. ~ ornamentala. Bot.: Plantă care, datorită portului său sau altor calităţi (mărime, culoare, etc.), e cultivată în scop decorativ. 6. ~ parazita. Bot., Agr. V. Parazit. 7. ~ prâşitoare. Agr.: Plantă de diferite specii, şi anume porumb, cartof, sfeclă, bumbac, care se seamănă cu distanţe mari între rînduri şi la care combaterea buruienilor şi afî-narea solului între rînduri se fac prin prăşit (v.). 8. ~ premergătoare. Agr.: Orice ^plantă care ocupă în asolament o solă înaintea altei plante. în general, planta premergătoare are o influenţă decizivă asupra plantei următoare prin cantităţile de substanţe nutritive şi de apă pe cari le extrage din sol, prin îmbogăţirea acestuia cu azot (la Leguminoase), prin favorizarea înmulţirii dăunătorilor (nematozi, etc.). în consecinţă, pentru fiecare specie de plantă există numai anumite plante premergătoare corespunzătoare. Plantele cu sistem foliar bogat şi plantele prăsitoare sînt premergătoare mai bune decît cerealele păioase. 9. ~ protectoare. Agr.: Plantă anuală sub care se seamănă o plantă cu durata de vegetaţie mai lungă şi cu o dezvoltare mai lentă ( de ex.: trifoi, chimion, etc.), pentru a nu pierde un an de recoltă şi pentru a servi ca protecţie a plantei cu dezvoltare mai lentă. Astfel, orzoaica, rapiţa de toamnă, etc., sînt folosite ca plante protectoare. io. ~-punte. Bot., Agr.: Plantă pe care se poate dezvolta un parazit înainte de a se fixa pe o plantă-gazdă. u. ~ râdâcinoasâ. Agr.: Plantă de la care se folosesc, în principal, rădăcinile, în cari sînt acumulate substanţe de rezervă (de ex.: sfecla, morcovul, cicoarea, etc.). 12. Planta. 2: Partea piciorului care vine în contact cu planuF3e~susîmere sau cu încălţămintea, în timpul mersului sau în poziţie ortostatică. Sin. Partea plantară. 13. Plante uleioase. Agr.: Sin. Plante oleaginoase. V. sub Plantă. 14. Plantogramâ, pl. plantograme. Ind. piei. : Diagramă pe care e înscrisă curba de egală încărcare specifică pe suprafaţa plantară a piciorului sprijinit pe planul de susţinere, sau pe branţul încălţămintei. Curbele de egală încărcare îşi modifică conturul odată cu creşterea înălţimii tocului încălţămintei, apărînd o concentraţie a sarcinii în partea din faţă a piciorului. 15. Plantol. Ind. alim.: Nume comercial dat uleiurilor vegetale solidificate prin hidrogenare. Pot fi solidificate uleiurile de floarea-soarelui, de cocos, etc., singure sau în amestec. Se foloseşte la fabricarea margarinei, a săpunurilor, etc. 16. Plapuma, pl. plăpumi. Ind. text.: Obiect confecţionat din două bucăţi (faţa şi dosul) de formă dreptunghiulară, din ţesături de mătase sau de bumbac, în interiorul cărora se pune un strat gros de lîna (în total de circa 4---5 kg), sau de bumbac dărăcit, care se fixează apoi cu o cusătură rigidă, prin matlasare (v.). Face parte din garnitura de pat şi e folosită iarna, ca înveiitoare a corpului uman în timpul repausului şi al somnului. 17. Plasa, pl. plase. Gen., Tehn.: împletitură de fire textile naturalesau sintetice, ori metalice, în formă de pînză, ale cărei ochiuri au dimensiuni mari în raport cu grosimea firelor, şi în ale cărei puncte de încrucişare firele sînt petrecute, înnodate sau torsadate, şi, uneori, în căzu I împletituri lor metal ice, consolidate prin puncte 18. Ind. text,: Sin. File (v. File; v. şi Legătură de tricot, sub Legătură 4). 19. ~ de abordaj. Nav.: Plasă de parîmă ridicată în trecut de navele cu vele în jurul bordului, deasupra parapetului (v.), cu ajutorul unor manevre trecînd pe la capetele vergilor, şi avînd rolul de a evita capturarea navei prin abordaj. 20. ~ de baraj. Tehn. mii.: Plasă de sîrmă care se întinde, în timp de război, în plan vertical de-a curmezişul unui curs de apă, servind ca măsură de protecţie a poduri ior mi ti tare contra minelor de curent sau contra altor plutitoare (butuci, etc.) cari ar putea avaria sau chiar ar putea distruge aceste poduri. în ansamblul măsurilor de protecţie a podurilor militare pe timp de război, plasele de baraj se combină cu estacade. 21. ~ de bastingaj. Nav.: Plasă de parîmă care fixează capotul de pînză de vele care acoperă bastingajul (v.) la navele cu vele, de lemn, cari au bastingajele aşezate pe copastiet 22. ~ de bompres. Nav.: Plasă de formă triunghiulară aşezată permanent sub bompres (v. sub Greement), pentru a împiedica accidentele (căderea oamenilor în apă). 23. de camuflaj. Tehn. mii.: Plasă construită din sîrmă sau din sfoară, suficient de rezistentă pentru a suporta un material de camuflaj, avînd ochiuri în cari să se poată fixa uşor acest material, şi o greutate care să nu depăşească posibilităţile de manevrare ale unui om sau cel mult a doi oameni. Plasa de camuflaj poate fi folosită pentru camuflarea tran-şeelor, adăposturilor, poziţiilor de tragere ale gurilor de foc de infanterie sau de artilerie terestră sau antiaeriană, pentru camuflarea şoselelor, a căilor ferate, a podurilor, a posturilor de comandă, a observatoarelor, etc. Pe plasa de camuflaj se plasează materialul de camuflaj care împiedică reperarea, în special din avion, prin observare directă sau prin fotografiere, a obiectivului de camuflat. Acest material consistă din crengi, frunze, iarbă, cum şi din materiale special pregătite pentru a induce în eroare observatoarele inamicului, astfel încît acesta să nu poată distinge obiectivele adversarului de mediul înconjurător, sau să confunde aceste obiective cu elemente naturale lipsite de interes. 24.. ~ de gaura de apa. Nav: Plasă metalică aşezată pe găurile de apă, de dimensiuni mari, înainte de a se pune paietul, pentru a împiedica pătrunderea acestuia în interior. 25. ^ de nâvod. Pisc.: Sin. Cri- lă (v.). 26. ~ de oprire. Nav.: Plasă de parîmă de sîrmă, rabatabilă, întinsă pe navele port-avioane dintr-un bord într-altul, pentru a opri avioanele cari apuntează şi, dintr-o greşeală de manevră, nu au prins sîrmelede oprire (v. fig.)* Punte de zbor cu plasa de oprire, î) punte de zbor; 2) sîrmă de oprire; 3) plasa de oprire; 3') plasa rabatută; 4) braţe; 5) babale pentru luat volta (fixarea) braţelor; 6) ascensor pentru avioane. Plasa de ^rovizîi 55ă Plăla de aluviuni 1. ~ de provizii. Nav.: Plasă vegetală sau metalică, cu o grandee (v.) şi cu patru ochiuri la colţuri, servind la am-barcarea proviziilor la bord cu ajutorul unei bige. Plasa de parîmă vegetală are ochiurile în diagonală, formate prin noduri - foarfece (v. fig. /). Plasa de sîrmă are dimensiuni mai mari şi se confecţionează cu ajutorul unor cuie bătute pe o platformă de scîndură pentru ghidarea sîrmei cu care se execută ochiurile pătrate ale plasei (v. fig- !!)■ 2. ~ de salvare. Nav.: Plasă CU ochiuri /. Plasă de provizii, de parîmă vegetală, de circa 30 cm, les-tată la partea inferioară, care se întinde de-a lungul bordului unei nave, astfel încît partea inferioară să intre în apă, pen- //, Plasă de provizii, de sîrmă. tru a uşura apucarea acesteia de către naufragiaţi. Se foloseşte cînd sesalvează un ma-renumăr de naufragiaţi, direct cu nava, fără ajutorul bărcilor. s. ~ indicatoare. Nav.: Plasă uşoară, avînd grandeeasuperioară susţinută de geamanduri cari au, la partea superioară, un recipient cu o substanţă inflamabilă în contact cu apa de mare. Cînd un submarin intră în plasă, geamanduri le se afundă, apa de mare în contact cu substanţa chimică produce flăcări şi fum, cari permit navelor să urmărească submarinul. 4. /x/ inelara. Pisc.: Plasă filtrantă folosită la confecţionarea gîrgîrurilor şi a alamanelor. V. sub Plasă pescărească. 5. nod de Nav. V. sub Nod marinăresc. 6. ~ pescâreascâ. Pisc.: Pînză dreptunghiulară avînd aspectul unei ţesături rare, prelucrată din aţe (cînepă, bumbac, mătase, mase plastice, etc.) încrucişate şi legate cu noduri oblice în ochiuri egale, dispuse regulat. Ea se realizează, fie prin împletirea manuală (cînd plasei i se poate da orice formă), fie pe cale mecanică, cu ajutorul maşinilor (cînd se obţin plase mai uniforme). Lungimea ochiului, determinată prin distanţa dintre două noduri, care corespunde cu însăşi lungimea laturii ochiului, se numeşte pasul ochiului. Măsurarea lui se face, în lungul unei aţe sau în lungul şirurilor de noduri, cu o riglă echipată cu două cursoare. Dimensiunile ochiurilor variază în funcţiune de specia de peşte pentru pescuitul căreia e destinată unealta, şi de destinaţia sculei (pescuit economic, pescuit radical, pescuit pentru salvarea puietului, etc.). împreunarea bucăţilor de plasă una după alta, pentru a obţinedimensiunilenecesare, sau uneltele de pescuit industrial, se face prin însforare (obişnuită, prin noduri simple sau duble, sau prin completarea ochiurilor). După natura materialului din care sînt împletite, după dimensiunile ochiurilor şi specificul utilizării, se deosebesc: plase branhia le, împletite din aţesubţiri de bumbac, cari servesc în special la confecţionarea uneltelor de pescuit în cari peştele se încurcă — reţele (setei); plase filtrante, cari servesc la con- ' fecţionarea uneltelor filtrante inelate de tipul alamanului; plase-capcanâ, împletite din aţe grpase, cariservesc la confecţionarea năvoadelor şi a altor urnite de tipul capcanei. Plasele pescăreşti simple sînt plase dreptunghiulare, cu marginile legate, direct sau prin a g n i v e (bucată de sfoară pe care se înşiră ochiurile plasei înainte de legarea acesteia de camănă sau de codol), de cîte o frînghie echipată la partea superioară cu plute, iar la cea de jos, cu greutăţi (plumburi). Ele au marginile laterale însforate pe o frînghie şi legate la capete, direct sau prin intermediul altor frînghii, de două clece mai scurte decît lăţimea plasei, astfel încît să se permită formarea unui sîn cît mai larg, în care peştele e reţinut. Din această categorie de unelte pescăreşti fac parte: Plasa de mîna (v. fig. /), care are lungimea de 6* * * 10 m şi lăţimea de 1 •••2 m, folosită pentru pescuitul de mal, /. Plasă de mînă. în gropile de pescuit (în iazuri şi eleştee), cum şi în bălţile cu adîncime mică. V o I o g u i sau bredina (v. fig. II), care are ll. Volog. lungimea de 50---60 m şi lăţimea de 3***4 m, şi t i f a n u I, care are lungimea de 100---200 m şi lăţimea de 4--*6 m, ambele folosite în pescuitul de baltă. 9 Prin întrebuinţare, uneltele de pescuit din plasă sînt supuse acţiunii apei şi aerului, care le degradează prin frecare, oxidarea şi putrezirea celulozei, în special ca rezultat al activităţi i bacteriilor din apă. Acţiunea factorilor fizici, chimici şi biologici poate fi întîrziată prin măsuri de întreţinere cari menţin rezistenţa materialului şi consistă în tratarea periodică cu diferite substanţe de conservare (substanţe tanante, uleiuri, gudron, etc.), sau dezinfectante (soluţie de piatră vînătă, de var, etc.). 7. ~-pungâ. Pisc.: Sin. Gîrgîr (v.), Năvod-pungă. 8. Plasa de aluviuni. Hidr.: Dispozitiv pentru determinarea debitelor de aluviuni tîrîte de o apă curgătoare şi cari au diametrul mai mare decît o anumită mărime d. E constituit dintr-un cadru paralelepipedic metalic, avînd aplicată pe toate feţele, cu excepţia feţei anterioare, o sită metalică cu ochiurile egale cu d, o cîrmă metalică şi lanţuri de manevră (v. fig. /). Dispozitivul se lasă pe fundul apei cu faţa anterioară spre amonte, cîrma orientîndu-l cu axa longitudinală în direcţia curentului. Scurt timp după aşezarea dispozitivului, scurgerea apei se face aproape normal, aluviunile tîrîte, cu diametrul mai mare decît d, fiind reţinute de sită. La scoaterea dispozitivului se manevrează lanţurile astfel, încît acesta să fie ridicat Plasă de arfftai^e 550 PiasrtVazI /. Plasa de aluviuni. 1) cutie de captare a aluviunilor; 2) cîrmă; 3) panou de echilibrare. înclinat, cu faţa anterioară în sus, pentru a evita căderea aluviunilor captate. Debitul solid tîrît al-aluviunilor cu diametrul mai mare decît d, pe unitatea de lăţime a albiei (qsj), se calculează cu formula: G în care G e greutatea aluviunilor scoase, b e lăţimea dispozitivului, t e durata efectuării măsurării, — iar pe întreaga lăţime (h) â albiei, cu formula: /=i în care AB. e lăţimea de albie aferentă debitului qs^. (semi-suma intervalelor adiacente punctului de măsură respectiv). După un anumit interval de timp de la lansare, plasa se poate înfunda, însă, cu aluviuni şi flotanţi, provocînd pertur-baţia curentului în amonte şi ocolirea dispozitivului de către aluviuni. Pentru a evita acest inconvenient, care poate conduce la falsificarea rezultatelor măsurărilor, dispozitivul se introduce într-o cutie metalică deschisă la capătul amonte şi închisălacapătul aval cu un capac care se deschide după aşezarea aparatului pe fundul apei. Cutia are o formă care nu modifică decît într-o mică măsură curentul de apă şi o secţiune transversală crescătoare din amonte spre aval(v. fig. //), astfel încît curentul p|asQ^ aluvlunî cu cutie de ghidaj a fire- captat de capătul a- Ior de curenL monte al ^cutiei îşi cutie de ghidaj a firelor de curent; 2) plasă micşorează Viteza în captare a aluviunilor; 3) cadru de susţinere cadrul cutiei, per- a Cîrmej. 4) capac declanşator; 5) troliu de ma-rn iţînd captarea alu- nevrâ; 6) cîrmâ> viunj Ior de către plasă. înfundarea plasei nu se poate modifica modul de circulaţie a apei prin cutia metalică, deoarece secţiunea plasei e redusă la capătul aval cu un capac care se deschide după aşezarea aparatului pe fundul apei. Cutia are o formă care nu se modifică în raport cu secţiunea aval a cutiei. 1. Plasa de armare. Cs.; Reţea de bare de oţel aşezate după două direcţii rectangulare (pe o direcţie fiind aşezate armaturile de rezistenţă şi, pe cealaltă direcţie, armaturile de repartiţie, în general mai subţiri şi mai rare) şi sudate între ele în punctele de contact, folosită la armarea elementelor de beton armat. Se execută atît din oţel moale, cît şi din oţeluri superioare. Prezintă următoarele avantaje: sudura se execută cu uşurinţă, în fabrici sau în ateliere; permite suprimarea ciocurilor de la capetele armaturii, ancorarea armaturii fiind asigurată datorită barelor aşezate pe cealaltă direcţie; simplifică operaţiile de executare aarmaturii; are rigiditate mare, ceea ce permite să se execute din ea carcase de forme diferite; permite reducerea manoperei de fasonare a armaturilor, şi realizează economie de material; permite folosirea, la armarea betoanelor, aoţeiurilorcu limitadecurgerepînă la4500kgf/cm2. Prezintă dezavantajul că reclamă executarea unor suduri de bună calitate şi controlul riguros al acestora, după execuţie. Plasele de armare pot fi confecţionate din bare de oţei rotund laminat, de oţel laminat la cald cu profil periodic, cum şi de oţel ecruisat (turtit la rece şi trefilat). Cînd se foloseşte sudura prin rezistenţă electrică, diametrul barelor de rezistenţă trebuie să fie de cel muit 26 mm. Pentru bare cu diametri mai mari se foloseşte sudarea electrică cu arc. în cazul acesta, nu pot fi folosite oţelurile ecruisate mecanic. Cînd se folosesc bare turtite, ele se aşază astfel, încît punctele de sudură să nu coincidă cu adîncituri !e barelor. Plasele de armare sînt folosite în special pentru armarea elementelor plane (plăci, pereţi) de beton armat monolit sau prefabricat. Ele pot fi îndoite, pentru confecţionarea armaturilor destinate unor elemente de altă formă (stîlpi, plăci prefabricate cu nervuri, etc.), cu condiţia ca plasele să nu fie executate din bare cu profil periodic turtite la rece sau laminate la cald. 2. Plasa iţelor. Ind. text. V. sub Război ţărănesc. s. Plasa pentru gheaţa. Hidr.: Instrument utilizat pentru evaluarea cantităţilor de gheaţă formate pe fundul cursurilor de apă. E constituit dintr-un inel cilindric metalic, avînd diametrul de 30 cm, de care e prinsă o calotă formată din plasă de sîrmă cu ochiurile de 2x2 mm, rigidizată prin două platbande de fier aşezate cruciş şi prinse de inel (v. fig.). La coborîre, plasa se fixează de o funie de cînepă legată la un capăt de inelul plasei, iar la celălalt capăt, de mira hidro-metrică (v). sau de un stîlp apropiat. Plasa se lasă pe fundul apei în fiecare zi, începînd din ziua în care temperatura apei scade sub 0,5° pînă la sfîrşitul perioadei, cînd se formează podul de gheaţă (v. Gheaţă, pod de ~). în porţiunile de rîu cari nu se acoperă la suprafaţă cu un strat de gheaţă, sau unde acest strat are goluri, observaţiile continuă în cursul întregii perioade friguroase. Plasa scoasă de pe fund, cu gheaţa prinsă pe ea, se cîntăreşte şi, cunoscînd greutatea plasei fără gheaţă, se determină greutatea gheţii. 4. Plasma. Mineral.: Varietate de calcedonie (v.) de culoare verde murdară. 5. Plasmalogene. Chim.: Sin. Acetalfosfatide (v.). 6. Plasmazâ. Chim.biol.: Peptidază specifică, sub acţiunea căreia fibrinogenul, care e o proteină solubilă din plasma sîngelui, trece într-o altă substanţă proteică, inso Iubi lă, numită fibrină, ducînd la coagularea sîngelui. în plasma normală, plasmazasau trombina se găseşte în cantitate neglijabilă; în schimb se găseşte un precursor al ei, protrombina, 10--* 15 mg/100 ml plasmă. Transformarea protrombinei în trombină necesită prezenţa ionilor de Ca2+ , a unor substanţe de natură necunoscută, numite tromboplastinâ sau trombochinazâ, cum şi a unei proteine din plasmă, numită accelerina. Aceasta se găseşte în plasmă sub formă inactivă, numită proaccelerinâ, şi activarea ei o produce chiar trombina. Disolvarea cheagului de sînge (fibrinoliza) e tot un proces proteolitic, catalizat de enzima numită plasminâ (fibrinolizină), care se găseşte în plasmă sub Plasă pentru gheaţă fund. Plasmă 560 P\asml orma de precursor, numit plasminogen. Fibronogenul şi pro-trombina sînt sintetizate în ficat. în biosinteza protrombinei participă vitamina K. Sin. Trombina, Trombază, Fibrin-fer-ment. 1. Plasma. 1. Biol.: Produs lichid interceluiar care, împreună cu elementele figurate, constituiesîngele (v.). Plasma are rolul de a menţine în suspensie şi de a vehicula elementele figurate şi, datorită circulaţiei sale, îndeplineşte în organism funcţiuni importante. Astfel, transportă substanţele nutritive resorbite prin intestin, sau cele produse de organism, către ţesuturi, pentru a fi folosite sau acumulate (funcţiune nutritivă); vehiculează reziduurile metaboslimului celular către organele excretoare, pentru a fi eliminate (funcţiune excre-toare); transportă anticorpii şi substanţele alexice (substanţe bactericide naturale din serul sanguin), în tot organismul (funcţiune imunologică); transportă hormonii şi vitaminele către toate organele, pentru reglarea activităţii acestora (funcţiune umorală); stabileşte un echilibru electrolitic al ionilor resorbiţi sau produşi în organism, cari trec continuu între cele două compartimente lichide ale mediului intern, plasma şi lichidul interstiţial; prin conţinutul bogat în apă, înmagazinează o mare cantitate de căldură, la nivelul organelor producătoare de energie exotermică, iar prin circulaţia rapidă, ea distribuie căldură tuturor organelor, şi o pierde prin piele (funcţiune de reglare termică); datorită proteinelor pe cari le conţine, plasma îşi menţine constantă presiunea coloidoosmo-tică, făcînd posibil schimbul permanent al apei între patul vascular şi spaţiile interstiţiale (regulator hidroosmotic); datorită multiplelorsalesisteme-tampon şi circulaţiei sale, menţine constant echilibrul acido-bazic al sîngelui şi, în consecinţă, al întregului mediu intern (funcţiunea de reglare a />H-ului); menţine tonusul mecanismelor cari asigură constanţa tensiunii arteriale. Prin aceste funcţiuni, plasma menţine compoziţia mediului intern şi a principalelor sale constante fizicochimice, cu toate fluctuaţii le continue datorite vieţii ţesuturilor. Plasma intervine în reglarea funcţiunilor; stabileşte corelaţiile dintre organe şi e un factor important al asigurării unităţii funcţionale a organismului. E un lichid limpede, slab gălbui, fără miros, cu gust uşor salin, cu densitatea 1,0265 (a sîngelui total e de 1,0595), viscozitatea 1,6-*-1,8-**2,0 (a sîngelui total e de 3,8-**4,2*“4,6). Presiunea osmotică a plasmei e aceeaşi ca asîngelui total (6,7at) şi rămîne constantă datorită sistemelor- . A H2C03 NaH2P04 , tampon ale plasme,, car, s,nt: şi PrHI (proteine acide) H,u| e de 7|34...7|36, R rtul PrNa (protemat de sodiu) dintre volumul relativ al elementelor figurate şi al plasmei pentru 100 ml sînge e de 46/54 la bărbat şi de 42/58 la femeie. Valorile volumetrice ale sîngelui, ale plasmei şi ale globulelor se obţin prin diferite metode (cu CO, cu eritrocite marcate, cu coloranţi sau cu poliviniIpirolidon). Plasma, partea lichidă a sîngelui, se obţine în anumite condiţii, şi anume: sîngele recoltat pe un anticoagulant se împarte, după cîteva ore, în două porţiuni distincte, una inferioară, formată din elemente figurate, şi un lichid limpede şi gălbui, la partea superioară, care e plasma. Sîngele recoltat fără anticoagulant prezintă, după cîteva ore, două porţiuni: partea inferioară (cheagul) conţine fibrină şi elemente figurate, iar partea superioară, I impede şi gălbuie, conţine serul. Atît plasma cît şi serul reprezintă, deci, fiecare, partea lichidă asîngelui, însă una înainte şi cealaltă după coagulare. Plasma conţine în plus, faţă de ser, factorii coagulării şi fibrinogenui, pe cari serul nu îi conţine, deoarece s-au consulat în cursul procesului de coagulare. Cu excepţia acestei deosebiri, cele două lichide sînt identice. Compoziţia plasmei. Continuu dereglată de aporturile ana-bolice şi de deşelirile catabolice, plasma prezintă totuşi o compoziţie de fixitate remarcabilă. Nivelul fiecărui consti- tuent se menţine între limite de variaţie foarte strînse, prin mecanisme regulatoare (omeostază). Viteza reglărilor omeosta-tice e atît de promptă, încît adeseori nu poate fi observată. Plasma are o compoziţie asemănătoare cu a lichidului interstiţial şi care diferă de compoziţia eritrocitelor. Schematic, constituenţii plasmatici se împart în trei mari grupuri, şi anume: compuşi anorganici, compuşi organici şi substanţe diferite. Grupul constituenţilor anorganici cuprinde apă şi săruri minerale. Apa plasmaticâ (circa 90%), avînd rolul de vehicul, prezintă o importanţă deosebită, ca spaţiu vital, pentru electrol iţi f pentru metaboliţi, proteine, etc., devenind astfel mediul dispers al coloizilor sanguini, mediul de disolvare a sărurilor, mediul de disociaţie electrolitică a ionilor, mediul de diluţie a substanţelor metabolice şi a secreţiunilor, etc. Apa e mediul în care se desfăşoară toate fenomenele biochimice ale plasmei. Apa conţine, sub formă de soluţie coloidală, electroliţi (circa 0,9%) şi proteine. Elec-troliţii plasmei îndeplinesc în organism numeroase funcţiuni, şi anume: sînt constituenţii esenţiali ai celulelor; intră în compoziţia fermenţilor respiratori, a enzimelor şi hormonilor; intră în constituţia scheletului; reglează permeabilitatea membranelor; reglează excitabilitatea neuromusculară; condiţionează osmoza apei, produc presiunea osmotică şi menţin echilibrul osmotic al plasmei; reglează echilibrul acido-bazic al plasmei. Sub formă de electroliţi se găsesc în plasmă (în 100 g): 360 mg Cl , care e ionul care dirijează metabolismul apei; 340 mg Na“, care e ionul metabolismului apei şi bază alcalină a plasmei; 20mg K~^, care e ionul transmisiunii nervoase şi regulatorul excitaţiei cardiace; 10 mg Ca’*"*', care e ionul regulator al permeabilităţii membranelor şi regulator al excitaţiei nervoase, al coagulării şi al osificaţiei i 100 mgP04“-care e ionul osificaţiei, al acizilor nucleici şi al tuturor fosfo-proteidelor şi fosfolipidelor, al energeticii musculare şi al enzimelor oxidante; 0,10 mg Fe"^~^ şi Cu~^, cari sînt ionii fermenţilor respiratori; 2,5 mg Mg~^, care e ionul principal al enzimeior oxidante; 0,01 mg J~, care e ionul hormonului tiroidian; 150 mg C03H~, care e radicalul cata-bolismului celular; 200 mg S04H~, care e radicalul conjugărilor antitoxice. Constituenţii organici (circa 8,5%) cuprind două clase de substanţe, neazotate şi azotate. —■ Din prima clasă, mai importantă e glucoza, care are rolul fundamental în nutriţia ţesuturilor şi a organelor, fiind, în acelaşi timp, sursa glicogenului hepatic şi muscular, şi combustibilul energetic al tuturor celulelor organismului. — Constituenţii azo-~ taţi se împart, după natura azotului din molecula lor, în substanţe cu azot neproteic şi cu azot proteic, —în prima categorie se găsesc substanţe cristaloide, nedisociabile, cari reprezintă în plasmă dublul curent, de aport nutritiv şi de excreţie, carese încrucişează permanent. Dintre metaboliţii de aport şi utilizare fac parte acizii aminaţi, restul compuşilor azotaţi fiind metaboliţi de deşeu, substanţe pe cale de excreţie (ureea, amoniacul, creatina, creatinina, acidul uric, etc.). Aceştia variază cantitativ, ceea ce dovedeşte dependenţa lor de condiţiile de alimentare a Organismului; deci plasma reprezintă oglinda regimurilor nutritive ale organismului respectiv. — Clasa constituenţilor cu azot proteic cuprinde proteinele circulante (plasmatice), cel mai important factor al plasmei animale, care participă cu rol preponderent în majoritatea proceselor vitale ale organismului. Proteinele plasmatice cuprind trei grupuri, şi anume: fibrinogenui, globulinele şi albuminele. Fibrinogenui e proteina care, prin prezenţa ei, conferă calitatea plasmei, deosebind-o de ser. Are greutatea moleculară de o circa 500 000, molecula lineară cu dimensiuni de 33/900 A; e Plasmă 561 Plasma insolubil în apă şi solubil în diferite soluţii de săruri; nu are putere osmotică. Are un rol important în procesul de coagulare a sîngelui. A I b u m i n e I e reprezintă fracţiunea cea mai mare a proteinelor plasmatice sau serice. Sînt solubile. Rolul lor principal e de a asigura schimburile de apă dintre sînge şi ţesuturi, datorită presiunii coloidosmotice pe care o dezvoltă. G I o b u I i n e I e reprezintă fracţiunea cea mai eterogenă a proteinelor plasmatice. Au greutatea moleculară de 156 000, iar presiunea lor osmotică e foarte mică. Au un rol predominant în fenomenele de imunitate ale organismului, reprezentînd substratul material proteic al anticorpilor ^şi participînd la numeroase procese vitale ale organ ismu Iu i. — în plasmă, proteinele plasmatice se găsesc legate între ele într-o structură submicroscopică, fibrinogenui formînd un reticul fin, dispersat în toate direcţiile, foar.e flexibil, şi în ochiurile căruia se găsesc globulinele, cu molecula elipsoidală, şi albuminele, cu molecula sferoidală, cum şi ceilalţi componenţi ai plasmei. Apa plasmatică imbibă acest ansamblu şi, după gradul de imbibiţie apoasă, variază gradul de viscozitate al plasmei. De asemenea, se produc schimbări datorite cantităţii şi calităţii proteinelor, sau echilibrului electrolitic al mediului de dispersiune (pH), cînd proteinele pot precipita, trecînd în stare de gel. Acestea au loc în cazul unor turburări profunde în plasmă, ca urmare a unor perturbaţii în fiziologia întregului organism. Proteinele plasmatice îndeplinesc în organism diferite funcţiuni, şi anume: funcţiunea nutritivă şi plastică; rezervă de substanţe proteice ; menţinerea volumului sîngelui şi a tensiunii arteriale; mobilitatea eritrocitelor şi stabilitatea suspensiei acestora în plasmă; vehicul al diferitelor substanţe în sînge; coagularea sîngelui; balanţa hidroosmotică a sîngelui; balanţa acid-bază a sîngelui; funcţiunea imunologică. în cazuri de sindromuri hipoproteice, cari sînt turburări frecvente şi importante, se aplică o terapeutică de urgenţă (substitutivă), administrîndu-se bolnavului, pe cale de transfuzie, fie sînge integral, fie plasmă (lichidă sau uscată), fie fracţiunea de proteine plasmatice care lipseşte şi care se găseşte preparată în unităţile specializate în acest domeniu. Grupul substanţelor diferite cuprinde vitamine, hormoni, enzime şi substanţe nedeterminate, cari nu au în molecula lor substrat proteic sau lipoproteic. 1. Plasma. 2. Fiz.: Substanţă în stare gazoasă, puternic (sau complet) ionizată, avînd proprietăţi le fizice determinate de existenţa ionilor şi a electronilor în stare liberă. La temperaturi destul de înalte, orice substanţă se găseşte în stare gazoasă şi e ionizată, pe măsură ce energia medie de agitaţie termică depăşeşte energiile de ionizare ale atomilor, cari sînt de ordinul cîtorva electron-volţi. Marea majoritate a substanţei din univers se găseşte în stare de plasmă. Stelele sînt mari configuraţii de plasmă, în echilibru sub acţiunea gravitaţiei, a radiaţiei electromagnetice, a curenţilor electrici şi a cîmpu-rilor magnetice, iar substanţa interstelară e o plasmă cu temperatura de ordinul 104°K. Studiul plasmelor a devenit foarte important în problema reacţiilor termonucleare (v.) dirijate, cari necesită temperaturi de 108°K, cum şi izolarea plasmei de pereţii incintelor cu ajutorul unor cîmpuri magnetice intense, în condiţii de laborator se pot obţine, în general, plasme, prin descărcări electrice (cu sau fără electrozi) în gaze. în instalaţiile termonucleare s-au atins temperaturi de 107°K, numai pentru cîteva microsecunde. Straturile de plasmă (de ex. de cesiu) mai „reci", între doi electrozi cu temperaturi diferite, au perspectiva de a fi folosite în problemele obţinerii directe de energie electrică din căldură, în termoelemen-tele cu plasmă (v. Pi lă termoionicâ), în cari electrodul incandescent e pozitiv, iar cel rece constituie borna negativă. Proprietăţile principale ale plasmei sînt: cuasineutral i-tatea şi conductivitatea ei mare. Cuasineutral itatea. Dacă, într-un volum destu I de mare, densitatea electronilor ar diferi chiar cu puţin de densitatea corespunzătoare a ionilor pozitivi, ar apărea cîmpuri electrice atît de intense, încît s-ar produce o redistri-buţie imediată. Distanţa caracteristică b dincolo de care cîmpul electric al unei sarcini punctuale situate în plasmă scade simţitor, datorită ecranării sarcinilor desemn contrar din plasmă, se numeşte rază de ecranare Debye: kr n KnQql unde k e constanta lui Boltzmann (v.), T e temperatura absolută, nQ e densitatea numerică a^ particulelor din plasmă, q0 e sarcina electrică elementară. în general, lungimea Debye reprezintă distanţa pe care pot exista abateri staţionare de la condiţia de neutralitate n =Zn. a plasmei conţinînd n- e i r ^ i ioni în unitatea de volum, ionizaţi de Z ori. în acest sens, după Langmuir, plasma reprezintă o substanţă în stare gazoasă complet ionizată, care ocupă un volum a^e cărui dimensiuni lineare depăşesc cu mult raza Debye.. Conductivitatea finită a a plasmei se datoreşte ciocnirilor dintre electroni şi ioni. Ea e foarte mare la plasme fierbinţi şi creşte repede cînd creşte temperatura. în prezenţa unui cîmp magnetic atît de puternic, încît frecvenţa Larmor (v.) a electronilor să depăşească frecvenţa ciocnirilor, conductivitatea în direcţii perpendiculare pe liniile de cîmp devine de aproximativ două ori mai mică decît în lungul lor, g fiind tensor de ordinul al doilea. Dacă T>10r,oK, conductivitatea ajunge atît de mare, încît nu mai determină o încălzire ohmică apreciabilă. în condiţii de laborator, plasme mai fierbinţi sînt greu de obţinut şi de izolat în cîmpuri magnetice, datorită pierderilor de particule şi pierderilor de energie prin radiaţie. Primele se datoresc, în primul rînd, instabilităţilor, iar ultimele se datoresc radiaţiei de frînare, radiaţiei magnetice (de ciclotron) şi radiaţiei de recombinare. Pentru plasma incandescentă, efectele cuantice cari apar la gaze dense şi temperaturi apropiate de zero absolut (degenerare) pot fi neglijate. în prezenţa unui cîmp magnetic de inducţie B în plasmă, mişcarea ionilor şi a electronilor într-un plan perpend-icuIar pe cîmp are loc uniform, pe traiectorii circulare, cu frecvenţa Larmor (v.). Astfel, paritculelede-scriu, în general, elice în lungul liniilor de cîmp magnetic. Sub influenţa unui cîmp perpendicular de forţe (electrice, gravifice), suprapus cîmpului B, c & sau datorită ne- uniformităţi i a- /. Deriva particulelor încărcate, provocată de cestuia, poate să suprapunerea unui cîmp electric peste un cîmp magnetic. a) rotirea unei particule pozitive într-un cîmp magnetic constant perpendicular pe planul figurii; b) apariţia derivei în prezenţa unui cîmp electric; c) rotirea unei particule negative într-un cîmp magnetic constant perpendicular pe pianul figurii; d) apariţia derivei în prezenţa unui cîmp electric. /O f\ ©* apara, ca o per-turbaţie a mişcării circulare haotice, o componentă medie nenulă a vitezei de translaţie a centrelor cercurilor descri- __ se de particule, componentă numită viteză de derivă (v^). în cazul unui cîmp electric de intensitate E, normal pe direcţia 36 Plasmă 562 Plasmă inducţiei B, din condiţia de anulare a forţelor medii E -f y0^X XB se determină viteza de derivă v^= ^ ^E xB, Yo fiind constanta lui Gauss (v. fig. /). Peste această mişcare de derivă se poate suprapune o mişcare uniform accelerată, datorită unei componente a cîmpului E, paralelă cu B. Momentul magnetic asociat cu giraţia Larmor e un invariant adiabatic al mişcări i spirale a particulelor electrice din plasmă în jurul linii- __ lor magnetice. Cu alte cuvinte, el rămîne constant dacăBnu variază apreciabil într-o perioadă de rotaţie (v. fig. II). Dinamica plasmei se bazează pe ecuaţiile lui Boltzmann pentru electroni şi ioni: [!+; gradr + ^ grad,]/,^, 0= (Ş) c.ocnir.: [£+y„(» XB)] + £; «ri^^E+^(vxB)]+S’ dt 9t 3* rot £= —Yo rot H=x Yo div2? = 0 di vD=xpp q)B Q)t Nf] (ecuaţia continuităţii) (ecuaţiile lui Maxwell) II. Mişcarea unei particule încărcate într-un cîmp magnetic neuniform cu linii de cîmp convergente. La acestea se adaugă „legea lui Ohm generaIizatâ“, sub forma simplificată 7=a[£+Y0(wxB)] şi o ecuaţie de stare Pz=P0JrP;—nhTo-\-n.'kT. r re'rî e e 1 i t> respectiv =0 ‘n procese adiabatice. în cele de mai sus s-a notat cu Tsm.tt.4-w». densi- _ / / 1 e e _ tatea de masă, cu v viteza macroscopică a plasmei, cu / densitatea de curent, cu g conductivitatea, cu p şi p. presiunile parţiale ale gazului electronic şi ionic, cu k constanta lui Boltzmann, cu Tg şi 7\ temperaturile cinetice ale electronilor şi ionilor, cu y raportul dintre căldura specifică la presiune constantă şi cea la volum constant, cu xcoeficientul de raţionalizare, cu densitatea de sarcină, cu D inducţia electrică, iar cu H, intensitatea cîmpului magnetic. Presiunea e în general anisotropă (tensorială) şi uneori se ţine seamă şi de viscozitate. Apiicînd legii fui Ohm simplificate rotorul, folosind ecuaţiile lui Maxwell, şi neglijînd curentul de deplasare, se obţine: 1 ■ rot (v X B) x Yoa^o AB, împreună cu ecuaţiile Iui Maxwell, în cari apar densitatea de sarcină.pp=q0^(Zf. fg) dvxdvydv^ ş\ densitatea de curent J=q0ţv (Zf.—fe) dvxdv dv , casurse ale cîmpului electromagnetic — şi unde funcţiunea de distribuţie Boltzmann fe(r, v,t), înmulţită cu dxdydz dv<&vAv9da. numărul de electroni cari la momentul t se găsesc în paralelepipedul dxdydz şi au vitezele în elementul dv^dv^dv d\x\ spaţiul vitezelor, iar g reprezintă acceleraţia gravitaţiei. Aceste ecuaţii, greu de rezolvat în cazul general, se folosesc în două cazuri: a) cînd plasma e foarte rarefiata, astfel încît parcursul liber mijlociu al elec- tronilor depăşeşte cu mult dimensiunile sistemului —şi deci termenul determinat de ciocniri (membrul drept) din ecuaţia lui Boltzmann poate fi neglijat, astfel încît rezolvarea eis în acest caz particular, se reduce la determinarea mişcării particulelor independente; b) cînd se studiază procese oscilatorii, de frecvenţă mult superioară frecvenţei ciocnirilor. în cazul plasmelor mai dense e aplicabil sistemul ecuaţiilor magnetohidrodinamicii, care reuneşte ecuaţiile hidrodinamicii cu cele ale cîmpului electromagnetic: dv ~~ — — ~ — grad £+Yo/ X £+Tg (ecuaţia de mişcare, pentru fluide nevîscoase, cu v • grad) dt tyt relaţie care interzice difuziunea plasmei prin pereţii tuburilor de forţă magnetice, cînd g^oo, şi exprimă deci o „îngheţare" a liniilor de cîmp magnetice în corpul plasmei fierbinţi. Ea exprimă de fapt constanţa fluxului magnetic care înlănţuie circuite supraconductoare. în plasmă se pot propaga unde electromagnetice, unde electrostatice (dintre cari unele corespund vibraţiilor acustice), iar în prezenţa cîmpului magnetic, de asemenea, unde magneto-hidrodinamice. în absenţa cîmpului magnetic, undele electromagnetice se propagă cu viteza de fază d= C° — , unde (4rov?oi l m ) 1-----£ V, l' e frecvenţa Langmuir a plasmei, care are, la plasmele de laborator, mii de megahertzi, c0 fiind viteza de propagare a luminii în vid. Pentru co * j^v se spune că se produce o încărcare neutrală, care face trecerea de la un stadiu plastic la^alt stadiu plastic, deformaţia plastică rămînînd neschimbată. în fine, dacă (4) / -0 şi -|^>0, îj se produce o încărcare, adică se trece de la o stare plastică de tensiune la altă stare plastică de tensiune, deformaţia plastică variind însă şi ea. Pentru materialele perfect plastice, condiţia (4) nu aresens, numai situaţiile (2)sau (3) fiind posibile. într-un spaţiu al tensiunilor, orice stare plastică de tensiune se reprezintă printr-un punct de pe suprafaţa de încărcare, iar orice creştere a tensiunii da-.-, ca un vector care are punctul de aplicaţie în acel punct. In cazul (2), acest vector e dirijat către interior; în cazul (3), el e tangent suprafeţei, 3/ iar în cazul (4), el e dirijat către exterior; vectorul ^------ e ^ ® ij totdeauna dirijat către exterior. Există cazuri în cari suprafaţa de încărcare nu e netedă; deci e formată dintr-un număr, în general finit, de porţiuni netede, de suprafaţă, cu ecuaţia: (5) Stadiul elastic corespunde condiţiei: (6) /v<0 pentru orjc^e v, iar condiţia de încărcare trebuie scrisă pentru fiecare ecuaţie (5) în parte. La intersecţiunea suprafeţelor (5), suprafaţa de încărcare posedă „muchii" sau „colţuri". Toate punctele de pe suprafaţa de încărcare, în cari normala la suprafaţă nu e unic determinată, sînt punctele singulare ale suprafeţei. Materialul e în stadiul^ plastic, dacă una sau mai multe condiţii (5) sînt satisfăcute. într-un punct nesingular, condiţia de încărcare se scrie ca mai sus^ [relaţia (4)1, dar referitor numai la una dintre ecuaţiile (5). în punctele singulare în cari mai multe condiţii (5) (de ex. m condiţii, indicii v respectivi făcînd parte din mulţimea M de indici) sînt satisfăcute, descărcarea se produce dacă: 9/« ■ (7) / =0 şi --------ff;/<0 pentru orice ocGM. încărcarea neutrală corespunde la ■/a —0 unde (8) 3®,7 11 9/Y • n S----- a//'<0 pescM C^B fiind complementara unei anumite submulţimi B faţă de Plasticitate 567 Plasticitate mulţimea M. încărcarea se produce dacă există cel puţin un indice astfel încît , - 9/u (9) /«= = 0, — c->0, unde Iniţial, pentru materialul nedeformat plastic, suprafaţa de încărcare nu depinde decît de componentele tensiunii. Deoarece la majoritatea materialelor presiunea hidrostatică are o influenţă neglijabilă asupra deformaţiei plastice, suprafaţa iniţială de încărcare nu depinde de fapt de tensorul tensiunii, ci de tensorul deviator al tensiunilor s.- (v.). Afară de aceasta, dacă materialul e isotrop, ecuaţia acestei suprafeţe depinde numai de invarianţii deviatorului; deci ecuaţia are forma: (10) f C/2 ’ Jz)=Q' Aceşti invarianţi nu intervin oricum în ecuaţia (10), ci dacă, iniţial, materialul nu posedă efectul Bauschinger (v.) (v. şi sub Consolidare 1 ),/3 intervine numai la puteri pare în (10). Din punctul de vedere geometric, condiţia ca (10) să depindă numai de deviator înseamnă: în spaţiul Oc^ag al tensiunilor principale, ecuaţia (10) reprezintă un cilindru cu generatoarele paralele cu bisectoarea a=c2=cî3. De aceea e totdeauna convenabil să se utilizeze ca reprezentare geometrică a suprafeţei secţiunea ei cu un plan; fie planul octaedric ( 1 1 1 ^ de normală -7^- - -7- » -7="! • fie un plan de coordonate. Su- IV 3 V3 V3j prafaţa se reprezintă deci printr-o curbă. Faptul că (10) nu depinde decît de invarianţi, iar/3 numai prin puteri pare, se traduce în limbaj geometric prin aceea că curba caracteristică în planul octaedric (v. fig. ///) trebuie cunoscută numai pe o porţiune de 30°; restul curbei se obţine prin simetrie. în tehnică se utilizează în special douăforme particulareale relaţiei (10), numite condiţii de p I a s t /-c itate. Condiţia lui Mises afirmă că, în timpul curgerii plastice, /a= const.: III. Reprezentarea suprafeţelor de încarcare în planul octaedric. (11) Sjj Sj—lk2 , unde h — t e I imita de plasticitate la forfecare pură. în spaţiul Oa^cjg, (11) reprezintă un cilindru circular, secţiunea lui cu planul octaedric (Gi+agH-ag^O) fiind un cerc (v. fig. III). A doua condiţie, condiţia lui Tresca, afirmă că în cursul curgerii plastice e constantă cea mai mare tensiune tangenţială: tmax= = const. Deci (12) ((J1-<î2)2=4tJ sau (tx, iar apoi, în intervalul t2 1 ere (relaţie între tensiune şi 9/ kl °kr Se consideră, de cele mai multe ori, că potenţialul plastic şi funcţiunea care defineşte suprafaţa de încărcare coincid. e/-£ e totdeauna linear în creşterile o.,-. J Plasticitate 568 Plasticitate Dacă în punctul considerat suprafaţa de încărcare nu e regulată, atunci (16) nu mai poate fi aplicat. Se extinde atunci (16) sub forma: (17) i Oi ht u (18) in care: ck=0, dacă fk<0 sau fk=0 şi df k<0 ck=0, dacă fk=0 şi df^O. în (17), f^—0 reprezintă ecuaţia uneia dintre suprafeţele adiacente cari definesc punctul singular considerat. Dacă în acest punct se întîlnesc n astfel de suprafeţe regulate, atunci în (17) se face suma pentru toţi indicii k corespunzători acestor suprafeţe. Relaţia (17) e aplicabilă cînd k ia un număr finit de valori. Ea poate fi extinsă însă şi pentru cazul cînd k ia un număr infinit de valori, deci prin punctul singular trec un număr infinit do suprafeţe fk=0. Trebuie menţionat faptul că, în ultimii ani, a luat o dezvoltare foarte mare ideea suprafeţei de încărcare lineară pe porţiuni. O astfel de suprafaţă e formată dintr-un anumit număr de plane. Această noţiune a fost extinsă şi în sensul că drept coordonate au fost considerate nu tensiunile, ci „tensiuni în sens mai general4*: momente, forţe tăietoare, etc., iar în locul deformaţiilor au fost considerate „deformaţii în sens general", corespunzătoare tensiunilor generalizate. în acest sens, teoria a fost mult extinsă pentru bare şi plăci. După ce se stabileşte relaţia dintre creşterile tensiunilor şi creşterile deformaţiilor plastice conform ecuaţiilor (16) sau (17), legea de curgere se obţine considerînd că deformaţia totală £.• e sumă deformaţiei şi partea ei plastică rare a două componente: partea elastică e*y a £fy Deci *;j= eb+z?j’ în sjy e dat de (16) sau (17), iar Hooke. e legat de tensiuni V. Ecruisare isotropă. 1) suprafaţa iniţiala ; 2) suprafaţa după o deformare plastică; 3) drum de încărcare. în timpul deformării plastice. Suprafaţa rămîne mereu un cilindru cu generatoarele paralele cu raza cercului generator crescînd mereu odată cu deformaţiile plastice. Analitic, pentru a exprima acest tip de ecruisare se scrie ecuaţia iniţială de încărcare sub forma: (19) /(/*•/.) = **. în care k e un parametru variabil. Cele mai utilizate forme particulare ale relaţiei (19) sînt următoarele: (20) S=F(E) sau S=F(W) sau S=JF(ydx), S “4 siJ SW e. • . ij =îa/7d£fy (dx)3= d‘,W- .02 VI. Ecruisare cinematică tip P. prin legea lui Pentru a stabili ecuaţiile plasticităţii pentru un anumit tip de corp sînt necesare, în general, trei grupuri de relaţii cari să caracterizeze, din punctul de vedere mecanic, acel corp. în primul rînd e necesară condiţia de plasticitate, adică ecuaţia suprafeţei iniţiale de încărcare; în al doilea rînd, legea de curgere, adică relaţia dintre tensiuni şi deformaţii şi, în al treilea rînd, legea de ecruisare, adică relaţii cari să descrie modul î.n care se deformează şi se deplasează suprafaţa de încărcare în timpul deformării plastice. Primele două grupuri de relaţii sînt considerate astăzi oarecum definitiv stabilite, în ce priveşte legea de ecruisare, ea nu a primit încă o formulare oarecum generală. Există mai multe astfel de legi, cari pot fi apl icate în diferite cazuri particulare, adică pentru diferite tipuri de drumuri de încărcare în parte. O lege de ecruisare pentru un drum oarecare de încărcare, sau pentru o combinaţie oarecare de drumuri de încărcare şi descărcare, e departe de a fi stabilită. Cea mai răspîndită lege de ecruisare e legea ecruisârii isotrope, conform căreia, în timpul deformării plastice, suprafaţa de încărcare se deformează uniform în toate direcţiile. De exemplu, dacă suprafaţa de încărcare e cea corespunzătoare condiţiei lui Mises şi care se reprezintă în planul octaedric printr-un cerc (v. fig. V), atunci indiferent de drumul de încărcare care provoacă deformaţii plastice, raza acestui cerc creşte Schema teoretică de ecruisare isotropă e cea mai răspîndită în tehnică, c'atorită simplicităţii relaţiilor (20). Ea nu poate fi aplicată, totuşi, decît în cazurile în cari drumul de încărcăre diferă puţin de încărcarea radială. Pentru un drum de încărcare oarecare, în special pentru unul care duce la încărcări în două sensuri contrare, această schemă de ecruisare nu poate fi aplicată; efectul lui Bauschinger nu e în nici un fel reflectat în (20), ci chiar suprafaţa de încărcare se deformează într-o direcţie contrară celei indicate de efectul Bauschinger. O altă schemă de ecruisare, care reflectă un efect Bauschinger ideal izat, e schema ecruisârii cinematice în varianta Prager. Conform acestei scheme, suprafaţa de încărcare în timpul ecruisârii rămîne rigidă şi se poate deplasa fără ase roti (v. fig. VI). Translaţia acestei suprafeţe e datorită drumului de încărcare care o poate împinge numai în direcţia normalei la peretele respectiv. Aceasta, deoarece se presupune că pereţi i suprafeţei sînt lucioşi şi deci drumul de încărcare nu poate deplasa suprafaţa în direcţia tangentei la perete în punctul care reprezintă starea actuală a tensiunii. în cazul cînd capătul drumului de încărcare se găseşte într-un „colţ" al suprafeţei, deplasarea ei se produce în direcţia drumului de încărcare, în interiorul conului format de normalele la suprafaţă în colţul respectiv. Dacă (19) e ecuaţia suprafeţei iniţiale de încărcare, după o deformare plastică ea devine: (21) unde tensorul *j schemei lui Prager, a-.- e legat de deformaţia plastică prin relaţia: f(°irau)=k2’ ol• • determină translaţia suprafeţei. Conform u (22) în care pentru materialele ecruisabile linear ce o constantă caracteristică materialului respectiv şi care diferă de modulul de ecruisare numai printr-o constantă multiplicativă. Legea de curgere asociată e deci: 0/ (23) de&=. dX = 1 da. 9/ $uij -dx iaU 9/ 9/ ^ki ki O altă varianta a ecruisârii cinematice e varianta Ziegler, conform căreia suprafaţa de încărcare nu se deplasează în Plasticitate 569 Plasticitate direcţia normalei la suprafaţă, ci în direcţia vectorului CM (v. fig. VII), C fiind centrul suprafeţei de încărcare de coordonate a-,-, iar M fiind punctul care reprezintă starea actuală de tensiune. Deci, conform acestei scheme: (24) da;y= (c/;— a/7-)dti, Din condiţia ca M să rămînă mereu pe suprafaţă rezultă: 0/ (««-*«) VIL Ecruisare cinematică kl (27) [x e dat de 5•;S .; = ij iJ 1 (26) şi (27) descriu proprietăţile unui material plastic rigid, în sensul că materialul nu se deformează dacă s. •$..•<2 IJ IJ 5 deformarea fiind posibilă numai dacă e satisfăcută (27). Dacă deformaţiile elastice nu pot fi neglijate, se aplică de obicei teoria lui Prandtl-Reuss. în acest caz, partea elastică a deformaţiei totale e legată de tensiuni prin legea lui Hooke: (28) 2G?irsij' iar partea plastică a deformaţiei totale, printr-o relaţie similară cu (26): (29) 2 G 6$ ■ — X s. •, tj iJ Legea de curgere e de asemenea (23), în care mărimea deformaţiei dX rămîne arbitrară, dar se poate determina făcînd unele presupuneri suplementare; de exemplu se presupune că vectorul odz-j e proiecţia pe normala la suprafaţă a vectorului da-, astfel încît dX se obţine din (23), în fig, VII, prin doc;/(P) a fost reprezentată deplasarea suprafeţei în varianta Prager, iar prin doc-- (Z), deplasarea ei în varianta Ziegler. îj Uneori, cele două deplasări Aol-j coincid, de exemplu, în cazul condiţiei de plasticitate a lui Mises. De remarcat că ecruisarea de tip Prager nu e invariantă în raport cu micşorarea numărului de dimensiuni ale spaţiului, în sensul că, în general, într-un subspaţiu al spaţiului cu nouă dimensiuni a-, în cursul deformării plastice suprafaţa de încărcare se va deforma. Pe de altă parte, varianta Ziegler prezintă dezavantajul că în colţurile suprafeţei de încărcare direcţia lui ds^- e nedeterminată. lJ Experienţele au arătat că nici una dintre cele trei scheme de ecruisare expuse mai sus nu este în perfectă concordanţă cu realitatea. De fapt, în timpul ecruisârii, suprafaţa de încărcare se deplasează şi se deformează într-un mod mult mai complicat, dar care în orice caz depinde de forma drumului de încărcare. Se pare că acest drum provoacă apariţia „colţuri lor" sau, în orice caz, a porţiunilor alungite ale suprafeţei. Modu I exact de formare a colţuri lor sau de deformare şi deplasare a suprafeţei în timpul ecruisârii nu e încă bine cunoscut. Deocamdată, în tehnică se utilizează numai cele trei scheme de ecruisare expuse mai sus. Datorită diversităţii proprietăţilor mecanice pe cari le posedă diferite materiale, în tehnică se utilizează astăzi mai multe teorii referitoare la procesul de deformare plastică a materialelor respective. Mai jos vor fi expuse trei astfel de teorii, considerate astăzi clasice: în teoria lui St. Venant-Levy-Mises se neglijează partea elastică a deformaţiei; deci materialul e incompresibil şi = Această teorie se aplică atunci cînd deformaţiile plastice sînt mult mai mari decît cele elastice. Deci ea poate fi utilizată în descrierea proceselor de prelucrare a metalelor: laminare, trefilare, aşchiere, etc. Conform acestei teorii, între vitezele de deformare şi deviatorul tensiunilor există o relaţie de forma: (26) Sv=tis/y în care [i e un factor de proporţional itate care se determină cu ajutorul condiţiei de plasticitate. La legea de curgere (26) se ataşează, de obicei, condiţia lui Mises pentru materialele perfect plastice: =2t;, în care G e modulul constant de forfecare. Deoarece e.-= (30) 2 Ge.j- sij+'AS‘j' (30) reprezintă legea de curgere a lui Prandtl-Reuss. Factorul X se determină din legea de ecruisare (una dintre relaţiile (20)) sau din condiţia de perfectă plasticitate. în ultimul caz, ataşînd condiţia lui Mises (27), se obţine: X = G • eijsij în cadrul teoriei lui Prandtl-Reuss se consideră de obicei că materialul e compresibil elastic: 31) -3Kz, K fiind modulul compresibilităţii de volum. Pentru simplificarea calculelor se presupune, uneori, că materialul e incom-presibil. în aceste cazuri, în locul relaţiei (31) se consideră condiţia de incompresibilitate: (32) i.. = 0. în locul acestor două teorii diferenţiale, adeseori e convenabil să se utilizeze o teorie întreagă, cum e în cazul încărcărilor proporţionale (v. sub lliuşin, teorema lui ^). Cea mai cunoscută teorie întreagă eteoria lui H e n c k y - I I i u-ş i n, în care legea de curgere se scrie sub forma: 5 (33) St'J= la această lege de curgere se ataşează condiţia de ecruisare dată de prima relaţie (20) sau condiţia de perfectă plasticitate (27), cum şi condiţia de compresibiIitate elastică (31). Datorită simplicităţii, de cîte ori e posibil se utilizează teoria lui Hencky-lliuşin, în locul altor teorii mai complicate. în Teoria Plasticităţii au o importanţă deosebită două probleme: problema deformaţii lor plane şi problema tensiunilor plane. Problema deformaţ iilor plane în Teoria Plasticităţii: Capitol al Teoriei Plasticităţii în care sînt studiate problemele deformării plane a corpurilor plastice. Deformarea (sau curgerea) unui material e plană, dacă există un plan (prin convenţie, planul xOy), astfel încît deformaţia (sau curgerea) se produce paralel cu acesta, iar componentele deformaţii lor (sau ale vitezelor de deformare) Deci: şi ale tensiunilor nu depind de coordonata z. (34) Es=£^=V=0’ iar componentele nenule ale deformaţiei sînt: c)y Q)X (35) £ , e 2s v } * $x y xy l*y în problemele plane se consideră, de cele mai multe ori, că materialul e plastic-rigid (v.) şi deci deformaţiile elastice Plasticitate 570 Plasticitate sînt neglijate, presupunere care se poate face în unele procese de prelucrare a metalelor, ca laminarea, aşchierea, trefilarea, etc. Deformaţiile plastice considerate sînt în general neîngrădite, în sensul că porţiunile materialului nedeformate sau deformate elastic nu îngrădesc deformarea în regiunile cari sînt în stadiul plastic. Etapa cea mai dificilă în rezolvarea problemei e determinarea frontierei elastoplastice, neexis-tînd încă o metodă generală pentru determinarea ei, care se face după considerente de simetrie, etc. Frontiera elasto-plastică e, în realitate, un strat deformat elastoplastic, care se găseşte între regiunea nedeformată şi cea deformată plastic. în domeniul plastic, materialul e considerat incompresibil: sx+ey+sz=0-, deci: (36) e*=-V în plan există două direcţii ortogonale, numite principale, definite de: Y (37) tg 2 01= (39) Ua -^-=0 (40) dua—upd0=O pe liniile const.; dwp+wad0=O pe liniile a=const. Ecuaţii similare se obţin şi pentru viteze. Dacă una dintre familiile de linii de alunecare e o familie de drepte, ecuaţiile (39) se pot integra uşor. Dacă liniile p sînt linii drepte, se obţine: (41) „y=sine[$ cos0<£'(0)d0+'F(s3)] ux=uycotgQ -f &—--------------- materialul plastic aderă la matriţă. Integrarea ecuaţiilor plasticităţii, în cazul deformaţiilor plane, nu se poate face, în general, decît numeric. în prealabil se construieşte aproximativ reţeaua liniilor de alunecare. Problemele la limită cari se pun sînt de tipul celor obişnuite pentru ecuaţiile de tip iperbolic. Prima problemă la limită corespunde cazului în care sînt date două curbe de alunecare OA şi 08 cari se intersectează, în acest caz se poate obţine soluţia în domeniul OACB (v. fig.IX), mărginit de patru curbe caracteristice. Dacă una dintre aceste caracteristici e un segment de dreaptă, a-tunci toate caracteristicile din aceeaşi familie sînt segmente de dreaptă, iar ca-' racteristicile din cealaltă famil ie sînt curbe ortogonale acestei familii de drepte. Dacă caracteristicile OA şi 08 nu sînt drepte, se construieşte un cadrilaj de caracteristici (v. fig. IX). Unghiul 0 şi tensiunea medie g se obţin din (52); apoi reţeaua de caracteristici se obţine aproximativ din relaţiile (49). scrise sub forma: 1, n iwK, IX. Construcţia reţelei liniilor de alunecare în cazul primului tip de probleme la limită. (56) ~y m—1, n ^ ~ ■(** 1 = — cotg n—1, f) ~xm, n—'O' Plasticitate 572 Plasticitate Dacă nodurile sînt alese astfel, încît creşterile dO sînt constante, atunci reţeaua de caracteristici poate fi obţinută şi din (54), scrise sub forma: R (3) 1 —Ţ R (3) m—1, n m—1, n) - (57) if(0) = n X[xA02j R >(a) -f 'm, n—1 m unde X şi {x sînt +1 sau —1, după cum 0 creşte sau scade în direcţia nodului (m, w); apoi # şi y se obţin din: •0, e, (58) 'm' n a j f m> n 70 a m cos 0 dsa= 1 i? cos 0 d0 %, n o. n y* -y s n 1 se obţin g şi 0 în nodurile învecinate cu curba AB. în celelalte noduri, soluţia, împreună cu reţeaua de caracteristici, se obţine prin metode asemănătoare cu cele de mai sus. în al treilea tip de probleme la limită sînt date o linie de alunecare AC şi o curbă AB, de-a lungul căreia e cunoscut unghiul 0 (v. fig. X). Există două posibilităţi, după cum va-xlorile lui 0 date prin condiţiile la limită pe AB şi AC coincid sau nu coincid. Dacă cele\două valori ale lui 0 în A coincid, se procedează în modul următor. Se împarte AC prin inoduri arbitrar alese. Cu valoarea lui 0 din (1,0) se trasează o dreaptă în direcţia liniei Prin intersecţiunea ei cu linia AB se obţine punctul FYprima aproximaţie a nodului (1, 1). Apoi se face media valorilor lui 0 în (1,0) şi P' şi se trasează a doua dreaptă cu coeficientul unghiular astfel obţinut. Intersectînd-o cu AB se obţine punctul P", a doua aproximaţie a nodului (1, 1), etc. După obţinerea nodului (1, 7) cu aproximaţia dorită, din (51) se obţine a în acest nod şi deci componentele tensiuni i. Similar sep/ocedează pentru celelalte noduri. X. Construcţia reţelei de linii de alunecare în cazul celui de al treilea tip de probleme la limită. Dacă în A cele două valori date ale lui 0 sînt diferite (v. fig. XI), acest punct e un punct singular pentru distribuţia de tensiuni. în acest caz, domeniul BAC se împarte în două prin caracteristica AD, care e aleasă astfel, încît valoarea lui 0 pe AD şi AB în punctul A să fie aceeaşi. în domeniul ADB, problema se rezolvă ca mai sus. în domeniul ACD se utilizează tot formulele (52), (56), (57), (58), în cari însă unghiul 0 în A ia o succesiune de valori, diferenţa dintre şi '»■» 'o.» = Jft sm 0dsa= l i?a sin 0 d0. J °0. n J e0. n Există şi alte metode aproximative pentru construirea reţelei de caracteristici. Dacă reţeaua se construieşte cu A0 = const., atunci unind nodurile opuse în fiecare ochi al reţelei se obţin două familii de linii ortogonale; pe una dintre aceste familii de curbe c=const., iar pe cealaltă familie, © = const. După ce © şi g au fost obţinuţi în toate nodurile reţelei, componentele tensiunii se obţin din (47). Dacă componentele tensiunii sînt date pe o curbă oarecare, necaracteristică (v. fig. X), atunci din (47) se obţin g şi 0 pe această curbă, iar din (50) şi (51), puse sub forma: 1 mn $nn ^mn)J>r~y (59) 0 =—(Q mn 2 m XI. Construcţia reţelei de linii de alunecare în cazul evistenţei unui punct singular. A) punct singular. corespunzătoare cari trec prin A. în punctul singular A, raza de curbură a liniilor (3 e nulă, iar liniile oc au aceeaşi curbură. Componentele viteze lor se obţin din (40). Dacă cîmpul liniilor de alunecare, cari sînt şi caracteristicile sistemului (40), e cunoscut, componentele vitezelor se găsesc înlocuind ecuaţiile diferenţiale prin ecuaţii cu diferenţe finite. Dacă problema e static determinată, cîmpul liniilor de alunecare e unic determinat, şi condiţiile la limită pentru viteze sînt suficiente pentru determinarea distribuţiei vitezelor. Dacă problema e static nedeterminată, condiţiile la limită pentru tensiuni sînt insuficiente pentru determinarea în mod unic a cîmpului liniilor de alunecare şi atunci unicitatea cîmpului se determină dacă condiţiile la limită pentru viteze sînt satisfăcute. Practic se procedează astfel: se consideră o anumită regiune plastică şi cîmpul liniilor de alunecare asociat, care satisface toate condiţiile la limită pentru tensiuni. Se calculează apoi distribuţia corespunzătoare a vitezelor, folosind numai acele condiţii la limită cari sînt necesare în acest scop. Se verifică apoi dacă şi celelalte condiţii la limită pentru viteze sînt satisfăcute. Dacă ele nu sînt satisfăcute, trebuie să se aleagă un alt cîmp de alunecare. Procedeul se repetă pînă la găsirea unui cîmp convenabil, în general, soluţiile găsite pînă în prezent pentru probleme static nedeterminate corespund acelor probleme în cari cîmpul exact de linii de alunecare se poate găsi dinainte. în primul tip de probleme la limită pentru viteze se dau i/p pe linia OA (v. fig. IX) şi va pe linia OB. în acest caz, din (40), scris pentru viteze, rezultă va pe OA şi v^ pe OB, şi^ scriind aceste formule sub forma; „W „ =— (v<® +i>(|î) ,1(8 -0 „ ) nt,n m—î,n 1 ^ m—î,n) \ m,n (60) „(P) _,,(?) = 1/'«M+.W Vfl -0 m,n m,n—1 2 ' \ m,n mm—ÎJ nodurile din domeniul OACB se determină va şi v^ în toate nc___________ ___ -__________________ (v. fig. IX). Dacă reţeaua e construită cu A0=const., se pot utiliza formule similare cu (57): ,MP) j_,,(P) V m,n—1 m—î,n) (61) Plasticitate 573 Plasticitate Componentele normale ale vitezelor pot fi date arbitrar de-a lungul a două linii de alunecare; valorile date pe cele două linii sînt totdeauna compatibile. Componentele tangenţiale ar putea fi discontinue; astfel, la traversarea unei linii a, vQ poate fi discontinuu, iar la traversarea unei linii (3, v^ poate fi discontinuu. Dacă de-a lungul unei curbe necaracteristice AB (v. fig. X) sînt date va şi v^t atunci soluţia pentru viteze se determină cu ajutorul relaţiilor (61). Un astfel de tip de probleme se întîineşte de-a lungul frontierelor elastoplastice. Dacă componenta normală a vitezei e dată de-a lungul liniei de alunecare AC (v. fig. X), iar de-a lungul curbei AB e dată o relaţie între componentele vitezelor f(va, Vp) = 0, soluţia în nodul (1, 1) se obţine din: „(0). V1,1 2 (^1,1 ®1,o) f(vi“i' *4ei)=° şi, similar, pentru toate nodurile de pe AB. în celelalte noduri se procedează după metodele expuse mai sus. Cu ajutorul relaţiilor de mai sus au fost rezolvate multe probleme, în special în domeniul prelucrării metalelor, al mecanicii pămînturilor, etc. Aceste probleme se împart în: probleme staţionare şi probleme nestaţionare. Problemele staţionare sînt cele în cari tensiunea şi viteza într-un anumit punct fixat al corpului nu se schimbă. Unele dintre procesele continue de prelucrare a metalelor, ca laminarea, trefi-larea, extrudarea, aşchierea x//. Cîmpul liniilor de alunecare în CU aşchie continuă, etc. sînt cazu| laminării plăcilor şi al raportu-probleme staţionare. Acestea sînt probleme static nedeterminate, în cari condiţiile la limită sînt mai numeroase decît ar fi necesar pentru determinarea în mod unic a cîmpului liniilor de alunecare. Liniile trebuie alese astfel, încît aceste condiţii să fie satisfăcute. în problema tragerii pieselor printr-o matriţă netedă; H-h . lui r= ■ mic. H H) grosimea plăcii înainte de intrarea în matriţă ; h) grosimea plăcii după ieşirea din matriţă. în cazul cînd raportul r= H- H e mic, configuraţia liniilor de alunecare din fig. XII dă o soluţie în concordanţă cu experienţele. între unghiurile din fig. XII există relaţia 0— tensiunea medie de întindere t şi presiunea q pe pereţii matriţei sînt date de: 2 (1 +a) sin oc t — 2 k - ~-2k 1 -\-l sin a 1 -fa 1 +2 sin a în cazul cînd raportul r e foarte mare, cîmpul liniilor de alunecare e dat în fig. XIII. Soluţii similare se pot construi şi pentru cazul cînd se ţine seamă de frecarea d intre matriţă şi piesă sau pentru cazul eboşării, al extrudării, etc. Pentru problema aşchierii metalelor au fost construite mai multe scheme teoretice pentru a explica procesul de for- alunecare în cazul tragerii pieselor şi al raportului H — h r — ——— mare. H mare a aşchiei. Aceasta, deoarece pentru diferite viteze de aşchiere, pentru aşchiere cu aşchie continuă sau discontinuă, pentru cazul cînd există sau nu o depunere pe cuţit, etc.. trebuie utilizate diferite scheme teoretice. Dacă aşchia se formează continuu şi nu există o depunere pe cuţit, a fost propusă soluţia din fig. XIV. Se presupune că materialul din faţa cuţitului e rigid şi în repaus; cuţitul se mişcă cu viteză uniformă şi aşchia părăseste regiunea plastică WI(, _ ....... ca un'corp rigid. în acest X!V’ C,mpul l,nnlor de alune“re,n caz se arată că înclinarea « cazul aŞchierii fârâ depunere pe cuţit, a liniei de discontinuitate v) unghl de degajare; ABC) regiuneacare e dată de' se deformează plastic; AC) linie de dis- continui tate; U0) vi teza cuţitului; tx) adîn-ci mea de tăiere; t2) grosimea aşchiei. condiţia de frecare dintre aşchie şi cuţit fiind T = (tg ^)a, iar y fiind unghiul de degajare. Componenta orizontală a forţei aplicate cuţitului e Frktl Jl+cotg ţ~— V-y)J , iar cea verticală, F„=kh [cotgco—1]. Dacă, datorită vitezei de aşchiere, naturii materialului, etc., există o depunere de material pe cuţit, atunci a fost propusă soluţia din fig. XV. între unghiurile indicate pe figură există, în ace.t caz, re- -y, iar componentele orizontale şi normale ale forţei de aşchiere sînt: ktx cos 2 ^ ( os 4» os y I tc XV. Cîmpul liniilor de alunecare în cazul existenţei unei depuneri pe cuţit, y) unghi de degajare; AFCB) regiunea care se deformează plastic; EFC) depunere pe cuţit; U0) viteza cuţitului, ţcos j —sin (^+Y)J Fn-kti [ in(^+x/)_sin ('Hi') cos cos y — (1 + 20—sin 2^) Dacă materialul e mai casant, atunci aşchia e discontinuă, formată din bucăţele. înainte de a se XV/, Cîmpul liniilor de alunecare în cazul formări i spânului discontinuu. KOL) poziţi a iniţială a cuţitului; GFH) poziţia actuală a cuţitului; U) viteza cuţitului; BCF) regiunea deformată plastic; d) drumul parcurs de cuţit. desprinde din material, aşchia e Gciormată plastic. Fenomenul începutului unei astfel de deformaţii e reprezentat în fig. XVI. Acesta nu mai e un proces staţionar, ci unul nestaţionar. Plasticitate 574 Plasticitate Un alt exemplu de problemă nestaţionară e problema -^poansonării unui material semiinfinit cu un poanson rigid. Dacăr\ poansonul e semiinfinit, deformarea e plană. Dacă poansonul e rugos, a fost propusă soluţia din fig. XVII, iar componentele tensiunilor, cari satisfac (64), sînt date de Deoarece (62) tensiunile principale, presupunînd g1^g2, sînt: a =t =t =0 z xz yz xy' = 0. (65) = 2 k cos H)' iar dacă se utilizează formulele: (66) cos2?+<*2 sin2 9 Gy~nl sin2 9+2co Şi x (*>)=- /•co - sin co dco. Prin urmare, sistemul de ecuaţii e de tip: — iperbolic, dacă 3—4 cos2 co>0, deci —+V^§=0l ar v iar formulele (67) se reduc la: (73) |=2ăcos (x=±1)- Tre=0- Introducînd (73) în (72) se obţine: (74) B2 -VTX< sin r^a care corespunde valorilor parametrului co cuprinse între limitele: tc tu , . p — r>d, ecuaţiile sînt de tip eliptic. Pentru ca toată placa să fie în stadiul plastic, la infinit trebuie să se aplice presiunea hidrostatică cy/.=-^-=0 , Q)X t 59. 'dy" +cos 2ţ>-^+sin 2(p-^-=0 , c)y 0* dy care admite două familii de linii caracteristice: (81) dy dx relaţiile diferenţiale satisfăcute pe ele fiind de forma: (82) 9±5C=const. Prin urmare, ecuaţiile (80) ale problemei tensiunilor plane, în cazul aplicării primei condiţii de plasticitate (76), constituie un sistem de tip iperbolic. Caracteristicile (81) coincid cu liniile de alunecare; cele două familii de linii caracteristice sînt Plasticitate anisotropa 576 Plasticitate anisotropa ortogonale şi fac cu direcţiile principale unghiuri de Din expresiile (81) şi (82) ale ecuaţiilor caracteristicilor şi ale relaţiilor diferenţiale satisfăcute pe caracteristici rezultă că metodele utilizate în problema deformaţiilor plane în plasticitate sînt aici întru totul aplicabile. în cazul c^g^O, introducînd (79) în (68), se obţin ecuaţiile fundamentale ale problemei: sin 2 9^—(x+cos 29. (87) K) ®9 = °,- TrO = 0' B fiind o constantă de integrare care se determină din con- diţia ca, pe circumferenţa r=d, cele două soluţii (86) şi (87) să se racordeze. Se obţine soluţia sub forma: ,-,K) — , oa=c. Tr0 = O ' Prin urmare, în cazul cr^^O, există o singură familie de linii caracteristice, iar sistemul (83) e de tip parabolic. Revenind la fig. X/X, în care e reprezentat şi exagonul, imagine în planul a3 = 0 a condiţiei lui Tresca, pe laturile HL şi BD ecuaţiile problemei sînt de tip iperbolic, iar pe laturile BN, NL,DFşi FH, ele sînt de tip parabolic. Soluţia sistemului (83) se poate pune sub forma: . ţip+(x+1) iar caracteristicile sînt drepte radiale 0= const. Pentru ca întregul plan să se găsească în stare plastică trebuie să se ataşeze la infinit tensiunile ar=aQ=as. înfig. XXI sînt reprezentate reţelele curbelor caracteristice pentru cazul P = ®s, cînd se obţine d=ae. Liniile de alunecare reprezentate în această figură au fost foarte bine puse în evidenţă şi experimental. Similar se rezolvă problema în cazul cînd la infinit tensiunea e nulă. în cazul unor orificii de formă oarecare, ecuaţiile problemei nu pot fi rezolvate, în general, decît prit\ metode numerice. XX1. Configuraţia liniilor caracteristice în problema lărgirii unui orificiu circular practicat într-o placă, în cazul condiţiei de plasticitate a lui Tresca. 2* + (1— %COS 29)0' în care intervin două funcţii ni arbitrare O şi T. Pentru exemplificare se consideră din nou problema lărgirii unui orificiu circular practicat într-o placă. în acest caz, deoarece problema e axial simetrică, la condiţia de echilibru (72) se adaugă condiţia de plasticitate: ar-ae (85) Pentru obţinerea soluţiei se împarte planul în două regiuni, în regiunea a^r^d din (72) şi prima relaţie (85) se obţine soluţia sub forma: o=-p-\-os\n~ i. ~ anisotropa. P/ost.: Capitol al Teoriei Plasticităţii în care, afară de plasticitatea materialului, se consideră şi anisotropia Iui. La metalele prelucrate la rece, anisotropia e foarte importantă. Anisotropia intervine în Teoria Plasticităţi i în două moduri: orice deformaţie plastică introduce în material, în general, o anumită anisotropie; de altă parte, unele materiale sînt anisotrope încă în stare naturală nedeformată. Deci defor-maţia plastică anisotropă a unui material e datorită defor-maţiilor plastice anterioare sau structurii iniţiale anisotrope a corpului. în ambele cazuri, anisotropia, în proprietăţi le plastice ale corpului, se manifestă prin existenţa diferitelor limite de plasticitate în diferite direcţii, prin existenţa unei suprafeţe de încărcare nesimetrică. Dacă în expresia funcţiunii de încărcare (v. sub Plasticitate) intervin şi componentele deformaţiei plastice, e vorba de anisotropia introdusă prin deformaţie plastică. Dacă, în funcţiunea de încărcare, nu intervin componentele deformaţiei plastice, e vorba de o anisotorpie iniţială a corpului. Cea mai utilizată funcţiune de încărcare, pentru materialele iniţial anisotrope, e de forma: (1) r0~ 1 dacă pe conturul r=0, e>r=—£ cu 0^<2i- I. Platou cu fălci. 1) platou; 2) fantă; 3) falcă; 4) şurub pentru deplasarea fălcii; 5) şurub de calare a fălcii. piese de forme II. Platou de antrenare. 7) platou; 2) deget de antrenare; 3) fantă. cotită, capătul acesteia se nemaifiind necesar degetul lucrare la unele maşini-unelte (de ex. maşina de rectificat plan) sau, uneori, la bancuri de lucru. Platoul magnetic e constituit, în principal, dintr-un corp compus dintr-o placă de bază de material neferomagnetic (de bronz), dintr-o placă superioară, compusă din plăci de oţel separate prin plăci de material neferomagnetic, şi dintr-un grup de magneţi permanenţi între aceste două plăci, separaţi prin plăci de material neferomagnetic. Magneţii permanenţi pot fi deplasaţi — cu ajutorul unui mecanism acţionat de o manetă — fie într-o poziţie în care liniile de inducţie magnetică străbat piesa, fixînd-o pe faţa superioară a platoului (v. fig. IV a), fie într-o poziţie în care liniile de inducţie magnetică trec numai prin placa superioară a platoului, liberînd piesa (v. fig. IV b). 2. ~ cu came. Aiş. V. Disc cu came, 3. ~ de antrenare. Ut., Tehn. 4. ~ universal de strung. Ut., veisală. V. sub Mandrină. 5. Platou. 3. Metg.: Semifabricat pentru laminarea tablei subţiri de materiale neferoase, const itu it d intr-o placă cu dimensiuni adecvate, obţinută prin turnare. Semifabricatele pentru turnarea barelor sînt numite lingouri (v.), iar semifabricatele pentru turnarea tablei groase pentru cutii de foc, de locomotivă, sînt numite mantale. 6. Platou Battenberg. Nav.: Sin. Aparat Battenberg (v. Battenberg, aparat —). 7. Platou cardinal. Paieont.: Regiunea de sub umbone a cochiliei lameiibranhiatelor, pe care sînt dispuşi dinţii şi gropiţele, constituind împreună cu aceştia ţîţînă. 8. Platou de deflegmare. Ind. petr.: Sin. Taler de defieg-mare (v.). 9. Platou de filmare. Cinem.: Spaţiul de producţie într-un studiou cinematografic în care se execută filmări cu actori în decor, filmări combinate, filmări speciale, etc. Numărul platourilor, suprafaţa şi dotarea lor tehnică determină numărul de filme pe care un studiou îl poate produce anual. Figura reprezintă un platou de filmare pe care există decorul în care se va filma, actorii şi instalaţia de iluminare. Suprafeţele platourilor de filmare sînt cuprinse între 400 şi 3000 m2, iar înălţimile lor, între 6 şi 25 m. Baza platourilor mici e pătrată şi, pe măsură ce suprafaţa creşte, ea devine dreptunghiulară. Platourile se izolează acustic faţă de zgomotele exterioare (nivelul zgomotelor cari au pătruns din exterior pe platou, pe diverse căi, trebuie să fie de maximum 30 phoni). Pentru aceasta, platoul are pereţi dubli, între cari există un strat de aer, sau pereţi foarte groşi. Platoul se tratează acustic pentru un timp de reverberaţie care depinde de volumul lui, acelaşi pentru toate frecvenţele spectrului auzibil. Iluminarea actorilor, a decorurilor, etc. se realizează cu proiectoare cu lămpi incandescente, de puteri cuprins.e între 0,5 kW şi 20 kW, sau cu proiectoare cu arc electric. Fiecărui metru pătrat de platou îi revine o putere electrică instalată pentru corpurile de iluminat de 0,5 kW, la filmările alb-negru, şi 0,9 kW, pentru filmările în culori. De aceea, platourile sînt echipate cu substaţiuni de curent continuu şi de curent alternativ proprii, cari dau o tensiune electrică stabilizată, PlattneMt 503 Plaur Platourile au camere anexe pentru aparatura de înregistrare a sunetului şi, uneori, cabine pentru aparate de proiecţie sau de retroproiecţie. Plafoanele platourilor sînt mecanizate. Ele sînt echipate cu monoraiuri, cu aparate de ridicat, cu podeţe suspendate, ceea ce permite deplasarea şi instalarea rapidă a proiectoa- proces continuu de solificare. în această formaţiune se găsesc adeseori şi alte plante comune apelor, ca: Cicuta virosa, Glyceria aquatica, Sium latifolium, Typha latifolia, Carex riparia, Lythrum salicaria, etc. sau unele plante rare ca: Cla-dium mariscus, Liparis Loeselii, etc., iar într-un stadiu mai avansat de solificare, Agropyron repens. Platou de filmare. 1) paserelâ pentru fixarea proiectoarelor; 2) proiectoare; 3) decor; - macara pentru filmare; 5) perete izolant fonic. relor, a decorurilor, a machetelor. O paserelă amplasată pe tot perimetrul platoului, aproape de plafon, creează aceleaşi posibilităţi. Platourile au instalaţii speciale de ventilaţie şi de condiţionare a aerului. î. Plattnerit. Mineral.: Pb02. Bioxid de plumb, întîinit rar sub formă de cristale, mai frecvent sub forma de agregate compacte. Are culoarea neagră de fier, urma brună şi luciu metalic-adamantin, aproape opac. Are spărtură neregulată, duritatea 5-**5,5 şi gr. sp. pînă la 9,4. Se topeşte uşor, transformîndu-se în mici granule de plumb. 2. Platynit. Mineral.: Bi2Se2PbS. Sulfoseleniură de plumb şi bismut, cristalizată în sistemul romboedric. Are culoarea grafitului (v.). Prezintă clivaj perfect după (0001). Are duritatea 2---3 şi gr. sp. 7,98. 3. Platystrophia. Paieont.: Brahiopod articulat din familia Orthidae, asemănător cu genul Spirifer, avînd linia cardinală lungă şi dreaptă, şi pe fiecare valvă coaste radiare puternice. Aparatul brahial e reprezentat prin două apofize crurale. E caracteristic pentru Silurianul superior şi pentru cel inferior din Europa şi din America. 4. Plaur, pl. plauri. Geobot., Geogr.: Formaţiune vegetală plutitoare, constituită dintr-o acumulare de rizomi (v.) de stuf (v.) (în special specia Phragmites communis var. flaves-cens) şi o serie de elemente organice (în descompunere) şi minerale (praf, material aluvionar, mîl), cari se găsesc într-un Plaurul reprezintă rezultatul interacţiunii vegetaţiei stu-ficole şi a factorilor microbiologici într-un mediu acvatic static şi se formează în zonele permanent inundate cu ape limpezi şi adînci, pe fundul cărora se găseşte un strat de nămol organic bine individualizat, în care rizomii stufului au pătruns adînc, constituind o adevărată pîslă. Datorită cantităţilor mari de aer din rizomi, a hidrogenului sulfurat şi a metanului captiv, pîsla astfel formată se ridică treptat, în special în timpul verii, la suprafaţa apei, la această tendinţă de ridicare, datorită greutăţii specifice mai mici decît aceea a apei, adăugîn-du-se, de multe ori, şi creşterea nivelurilor de apă în epoca viiturilor de primăvară. în anii cu ape mici, sau în bălţile cu adîncimea în continuă descreştere prin sedimentări vegetale, plaurul, ale cărui mişcări au de cele mai multe ori un sens vertical, se depune pe fund, formînd terenurile turboase cu totul improductive. Plaurul are grosimea de 0,8***2,0 m, iar tulpinile aeriene ale stufului ating uneori înălţimi pînă la 7 m. Succesiunea straturilor din plaur (v. fig.) e similară cu aceea a turbăriilor (v.) lacustre, cu diferenţa că turbificarea solului nu depăşeşte gradul de humus, în timp ce la turbăriile lacustre se ajunge pînă la incarbonificare. Din cauza consumului de oxigen, prin descompunerea plantelor sub nivelul apei, se creează un mediu acid, impropriu dezvoltării normale a florei şi a faunei nutritive, cum şi a efectivelor piscicole, şi se provoacă colmatarea lentă a basinelor. 38 Plausan, maară 504 Pllnărit în funcţiune de poziţia plaurului faţă de nivelul acvatic, se deosebesc: plaur plutitor, plaur „lâsat“, dar nefixat, şi plaur fixat, care poate fi colmatat şi necoimatat. Plaurul produce stuful cel mai bun calitativ şi cantitativ (pînă la 18 t/ha în condiţii naturale, fără amenajări), astfel încît întinderile de plaur, de zeci de mii de hectare, caracteristice deltei Dunării, formează rezerva principală de materie primă fibroasă pentru industria de prelucrare a stufului din ţara noastră, în special pentru celuloză, semice-luloză şi hîrtie. Formaţiuni de plaur, mai puţin răspîndite, se întîl-nesc şi în unele bălţi, lacuri şi ipe lin curgătoare din alte regiuni ale ţării (de ex.: pe apa Colentinei, în jurul Bucureştilor, etc.). Defrişarea plaurului se face prin tăierea în bucăţi, cu ajutorul unor cuţite dinţate acţionate mecanic, după care bucăţile tăiate şi legate sînt trase la mal, unde, după uscare, li se dă foc, cenuşa lor fiind folosită ca îngrăşămînt. 1. Plauson, moara Ind. chim. V. Moară co-loidală, sub Moară. 2. Plavâ, pl. plave. Pisc.: Reţea plutitoare simplă (cu un singur rînd), asemănătoare set-cei, dar cu ochiurile mai mari (32 mm), folosită în regiunile Dunării mijlocii la pescuitul scrumbiilor. E formată din trei bucăţi de plasă (cosoce) de cîte 30 m lungime fiecare, confecţionate din aţă foarte subţire, posădite la mijloc la jumătate, iar în părţile laterale, la o treime (v. sub Posădire). Plasa e cetcuită (legată) la marginea superioară de o sfoară, în timp ce partea inferioară e liberă. Se utilizează prinzîndu-se cu unul dintre capete de un ghionder (clece), care se ţine din barcă în direcţia curentului. Celălalt capăt pluteşte, cu ajutorul unei tigve, spre mijlocul apei, astfel încît plava se întinde în latul fluviului sau al rîului şi, ori de cîte ori curentul o împinge mai repede la vale, cu capătul din spre plută, se trage în aceeaşi măsură de capătul cu clece legat de barcă, astfel încît să plutească uniform pe toată întinderea ei. s. Plavie, pl. plavii. Geobot.: Insulă plutitoare de vegetaţie, asemănătoare plaurului (v.), formată prin întreţeserea rizomi lor de trestie (Phragmites communis) cu rădăcini şi rizomi de alte plante, sau chiar numai din alte plante, formate direct în apă, sau care se desprinde din diferite grupări de pe malul apelor sau chiar din plaur, prin intervenţia vitelor, a viiturilor mari, a îngheţului, a vapoarelor, etc. Cele mai multe plavii se întîlnesc în delta Dunării şi, mai puţine, în alte regiuni ale ţării. Sin. Cocioc (în jurul Bucureştilor): Năcladă (în Transilvania, la Gherla, insulele plutitoare din lacul Sic), Plaghie. 4. Play-back,. Cinem.: Filmare cu preînregistrare (v.), utilizată în cinematografie, cu scopul de a înlocui o impresionare acustică necorespunzătoare în timpul înregistrării filmului. 5. Plaz, pl. plazuri. Mş., Agr.: Organ de plug cu brăzdar, dispus la partea inferioară atrupiţei şi pe care se tîrăşte plugul în timpul aratului. Plazui e, în general, de oţel, şi serveşte la asigurarea stabilităţii plugului în serviciu. Sin. Talpa plugului, Căicîi de plug. 6. Plazolit. Mineral.: 3 CaO • Al203 • 2(Si02, C02)-2H20. Mineral cu compoziţie complexă, asemănător ca formă şi structură cristalină granaţilor. E incolor. Are duritatea 6,5, gr. sp., 3,1 şi indicele de refracţie n= 1,71. 7. Plâcuţâ, pl. plăcuţe. 1. Cs.: Placă de oţel, cu grosimea de circa 8 * - * 10 mm şi cu dimensiunile plane relativ mici, folosită la solidarizarea a două piese de oţel profilat ale unei bare compuse (v. sub Bară 3), supuse la compresiune, sau la rigidizarea secţiunii unui profil laminat ori a unui element de construcţie metalic, cav. 8. Plâcuţâ. 2. Ind. text.: Placă turnată din plumb, compoziţie cu plumb sau masă plastică, în care sînt fixate prin turnare un număr de ace, pasete, platine sau dinţi ai piepte nilor de reţinere şi prin cari aceştia sînt montaţi pe mecanismele maşinii de tricotat. Sin. Plumb, Blai. 9. Plâcuţâ de continuitate. Pod.: Platbandâ de oţel care leagă tălpile superioare a două longeroane metalice, aşezate una în prelungirea celeilalte şi fixate de aceeaşi antretoază, pentru a transmite forţele cari ar produce solicitarea la tracţiune a tijelor niturilor de prindere a longeroanelor de antretoază. 10. Plâcuţâ de tâiere. Metg.: Sin. Placă de tăiere (v.). 11. Plămada, pl. plămezi. Ind. alim.: Mediu nutritiv hidro-carbonat, avînd la bază amidonul sau zahărul din diverse materii prime (porumb, cartofi, orz, mei, apoi fructe, sfeclă, melasă, etc.). Amidonul din materiile prime indicate, prin fierbere se degradează la produse cari se vor transforma în zaharuri asimilabile, sub influenţa enzimelor din orzul germinat (malt, slad), sau sub influenţa unor acizi minerali. Fierberea, ca şi zaharificarea, se fac în aparate speciale şi în condiţii de lucru bine stabilite. După materia primă se deosebesc plămezi de porumb, de cartofi, de melasă, etc., iar după scop, plămezi pentru spirt, pentru bere, pentru drojdie presată, pentru acizi organici, pentru solvenţi organici, etc. Concentraţiile în zahăr, ca şi alte caracteristici ale plămezilor, variază în funcţiune de microorganismele cari se cuItivă şi de produsuI care trebuie obţinut. 12. Plâmâdealâ, pl. plămădeli. 1. Ind. alim.: Amestec format din făină, apă şi drojdie, în care se dezvoltă microflora de fermentaţie constituită din drojdii cari provoacă fermentaţia alcoolică şi din bacterii, în special lactice, generatoare de acizi. Se întrebuinţează în panificaţie, pentru a economisi drojdia şi pentru a obţine produse secundare de fermentaţie, ca: acid lactic, alcooli superiori, aldehide, cari dau gustu! şi aroma pîinii. 13. Plâmâdealâ. 2. Ind. alim.: Bucată de aluat dospit, purtătoare a culturii de înmulţire a microfiorii de fermentaţie a aluatului (v. Maia). 14. Plâmâdire. Ind. alim.: Frămîntarea manuală sau mecanică a aluatului împreună cu plămădeala sau cu drojdia, pentru a obţine un aluat omogen, în masa căruia procesul de fermentaţie să se desfăşoare în mod uniform. 15. Piânârît. Mine: Operaţia de nivelare a cărbunilor în vagoane sau în silozuri, după încărcare. (Termen minier, Valea Jiului.) Profilul pedologie şi textura plaurului din Delta Dunării. A) orizontul A de la suprafaţa, cu grosimea de 10-*'15 cm (sol negru, lipsit de rizomi) ; 8) orizontul B de la rnijloc, cu grosimea de 50 ••• 80% din grosimea totală a plaurului (sol cenuşiu, cu mulţi rizomi); C) orizonul C, situat în imediata apropiere a apei de sub plaur, cu grosimea de 30---35 cm (lipsit de resturi vegetale); 1, 2, 3) rizomi verticali de ordinul I, II. III; 4) rizom cu orientare plagiotropă; 5) rădăcini. Piăseâ Plesnife, încefcafe la ^ 1. Plâsea, pl. plasele. 1. Gen.: Fiecare dintre părţile, dreaptă şi stîngă, din cari se compune un mîner de cuţit, de brice, etc. 2. Plâsea, 2. Ind. lemn.: Tocul colţarului sau al echerului cu limbă, folosit de dulgher. 3. Plâtică, pl. plătici. 1. Silv.: Sin. Glădiţă (v.). 4. Plâticâ. 2. Pisc.: Abramis brama brama L. Specie de peşte din familia Cyprinidae, cu lungimea variind între 30 şi 40 cm şi cu greutatea între 0,500 şi 1 kg, şi maximum 50---80 cm şi 6 kg. Are corpul puternic turtit lateral, acoperit cu solzi moi, cari lipsesc pe partea dinainte a mijlocului spatelui şi pe carena abdominală. Capul, mic, are botul scurt şi ascuţit, cu gura, protractilă, lipsită de mustăţi. E colorată în cenuşiu, cu reflexe albăstrii sau vinete, şi cu abdomenul argintiu; exemplarele din apele curgătoare sînt mai deschise. Are linia laterală foarte d istinetă. Se hrăneşte cu plante, crustacee, larve de insecte, etc. Formă comună în apele dulci, se întîineşte şi în cele saI-mastre, trăind pe fundurile liniştite cu pat mîlos şi vegetaţie abundentă. Se reproduce în aprilie-iunie. în apele din basinul Dunării are un ritm de creştere accelerat. Iernează în grupuri mari, ia adîncime. Se pescu ieste cu vintire, cu ave şi cu năvodul. Carnea, deşi cu multe oase, dar destuI de grasă (4,9***8I7% grăsime) e apreciată, consumîndu-se proaspătă, sărată şi afumată. Icrele sărate se comercializează sub numele de tarama. Din vezica înotătoare şi din solzi se extrage un clei. 5. Pleaşcâ, pl. pleşti. Pisc. V. Prostovol. , g. Pleava, pl. plevi. 1. Agr.: Glumelele, resturile despice, păstăi le obţinute ca deşeu la treieratul cerealelor şi a! leguminoaselor. Pleava de cereale conţine 3 * * * 5 %, iar cea de leguminoase, 4***8% substanţe proteice şi constituie nutreţuri fibroase cu valoare nutritivă şi digestibilitate mai mari decît cele ale paielor corespunzătoare. Cea mai valoroasă pleavă de cereale e cea de ovăz; apoi cea de orz nearistat şi cea de grîu. Pleava cerealelor aristate şi pleava cu un conţinut mare de praf şi de seminţe de buruieni nu sînt potrivite pentru hrana animalelor. Raţia animalelor mari poate conţine 2-*-4 kg pleavă. 7. Pleava. 2. Pisc.: Sin. Fofig (v.). 8. Pleava de lemn. Ind. lemn.: Praf de lemn şi beţe de chibrituri rupte, cari cad — în timpul fabricării beţelor de chibrituri —după ce beţele albe au trecut prin poleitoare şi prin ciururi. Pleiada, pl. pleiade. 1. F/z.: Ansamblul isotopilor unui element. io. Pleiada. 2.Chim.: Ansamblu de elemente cu proprietăţi chimice foarte asemănătoare; de exemplu ; pleiada elementelor din familia pămînturilor rare, pleiada elementelor platinice, etc. (Termen folosit rar.) n. Pleiadele. Astr.: Roi stelar deschis (v. Roi stelar) din constelaţia Taurului, constituit din şapte stele vizibile cu ochiul liber, dintre cari cea mai luminoasă e steaua Alcion, şi din peste două mii de stele de magnitudine mică. Roiul are diametrul de 13 parseci şi segăseşte la distanţa de 140 parseci. Sin. Cloşca cu pui. 12. Pleiociclice, specii Geobot.: Specii vegetale ale căror frunze, dezvoltate în timpul verii, se păstrează şi în timpul iernii, pentru continuarea vegetaţiei în anul următor. De exemplu: ciocul-berzii (Erodium cicutarium). 13. Pleistocen. Stratigr. V. sub Cuaternar. 14. Pleocroism. F/z., M/nero/.: Fenomen optic care consistă în schimbarea culorii unor cristale, după direcţia în care acestea sînt observate prin transmisiune, în lumină albă polarizată. Fenomenul e datorit inegalităţii indicilor de extincţie ai celor două componente ale unei raze de lumină care străbate o lamă cristalină din mineralul respectiv şi cari sînt, deci, absorbite diferit. La cristalele uniaxe, absorpţia razei ordinare e aceeaşi în toate direcţiile, iar culoarea observată în secţiunea perpendiculară pe axa optică rămîne aceeaşi (culoare de bază), în timp ce absorpţia razei extraordinare variază cu direcţia, Fenomenul de pieocroism, numit în acest caz d i c r o i s m, e observat în secţiunile paralele cu axa optică, cînd apar culori diferite după şi Tip. Exemple de dicroism se întîlnesc la: turmalin (»^ = brunf gălbui pînă la negru; fly=albastru-vio-laceu pînă la cenuşiu-violaceu); berii (wa=verde oliv; np—verde marin), etc., cum şi la substanţe sintetice, cum e, de exemplu, herapatita (v.). O lamă de cristal care prezintă dicroism poate fi folosită la izolarea uneia d intre cele două raze şi la obţinerea, astfel, a une i rad iaţi rpolarizate I inear (v. Turmal in, cleştede^; v. şi Polaroid). La cristalele biaxe, fenomenul se observă pe toate cele trei direcţii (n , rip şi în cari apar coloraţii diferite (t r /-c r o i s m). Exemple la: biotit brun-roşcat închis pînă la negru; w^=brun-galben deschis; w^=brun închis); malachit (fig — verde închis; fip —aproape incolor; w^=verde-găibui); hornbîendă (wa=verde închis; w^=galben-verzui; ww=verde-brun); etc. & Unele minerale cari prezintă pleocroism (la microscop) prezintă şi o variaţie a cu lori lor după d i fer ite d irecţi i în cristal, în lumina naturală (macroscopie). Fenomenul numit poli-eroism e confundat adeseori cu pleocroismul şi e considerat sinonim cu acesta. îs. Pleonasî. Mineral.: Sin. Ceylanit (v.). ie. Pleoşti re. Cs.: Raportul dintre săgeata (/) şi deschiderea (l) a unui arc, a unei bolţi sau a unei ogive (v. fig. /, sub Arc 2). 17. Plescăit. Hidr.: Sin. Clapotis (v.). is. Plesiosaurus. Paieont.: Reptilă gigantică, mesozoică, din ordinul Sauropterigienilor, adaptată la viaţa acvatică. Avea corpul plat, atingînd lungimea de 3---5 m, capul mic, serpen-tiform, şi gîtul enorm, flexibil. Membrele, transformate în palete înotătoare, aveau cîte cinci degete constituite din numeroase falange. Centura scapuiară, robustă, era transformată într-un inel osos rigid. Trăia nu departe de ţărm, pe care se tîra ca focele actuale, înghiţind, ca şi acestea, pietre, cari ajutau la triturarea hranei (gastrolite). Genul Plesiosaurus a trăit din Liasic pînă în Cretacic. 19. Plesnire. 1. Gen.: Crăparea bruscă şi cu zgomot sau despicarea urmată de spargere a unei piese, în urma unei lovituri, a unei presiuni mari, a unei variaţii de temperatură, etc. în general, plesnirea e precedată de o deformaţie plastică a materialului, care e foarte mică la materialele casante. 20. Plesnire. 2. Gen.: Ruperea locală bruscă produsă în, pereţii unui tub, ai unui recipient sau ai unui înveliş oarecare determinată de presiunea interioară. 21. Plesnire. 3. Gen.: Ruperea locală bruscă a unei piese supuse la deformaţii (încovoiere, torsiune). 22. arie de Ind. hîrt. V. sub Plesnire, încercare la —. 23. indice de ind. hîrt. V. sub Piesnire. încercare la 24. încercare Ia Ind. hîrt.: încercare efetuată asupra hîrtiei şi a cartonului, folosită în special pentru caracterizarea sorturilor destinate confecţionării ambalajelor (saci, pungi, etc.). Se exprimă, în general, prin rezistenţa la plesnire (g^), care reprezintă presiunea maximă (în kgf/cm2) care, fiind repartizată în mod uniform pe suprafaţa circulară anumită a unei epruvete de hîrtie sau de carton, provoacă plesnirea acesteia, în practică se foloseşte rezistenţa relativa la plesnire (cpr), care e rezistenţa la plesnire raportată la hîrtia de 100 g/m2 (pentru hîrtii şi cartoane pînă la 500 g/m2) sau la cartonul de 500 g/m2 (pentru cartoane de peste 500 g/m2). 38* Plesnire, încercare ia ^ 596 Plesnire, încercafe îa ^ în cadru I încercări lor hîrtiei pentru compararea ca! itati vă a acesteia cu ajutorul plesnirii se mai folosesc şi următoarele noţiuni: indicele de plesnire (.1’p), adică raportul dintre rezistenţa la plesnire şi gramajul mediu al hîrtiei sau al cartonului ; săgeata de bombare (B), adică înălţimea maximă (în mm) a bombării unei epruvete circulare de hîrtie sau de carton, iniţial plană, măsurată la centrul acesteia în momentul plesnirii ; aria de plesnire (Ap), adică aria unei suprafeţe de hîrtie a cărei greutate corespunde presiunii maxime de plesnire, calculată cu formula: în care crp (în kgf/cm2) e presiunea maximă de plesnire; G (în g/m2) e greutatea suprafeţei de hîrtie; numărul foilor de plesnire (z), adică numărul de foi de acelaşi tip de hîrtie şi cu o arie egale a căror greutate corespunde presiunii maxime de plesnire: a>15 /. Aparatul Schopper-Dalen. 1) postament; 2) placa de sprijin ; 3, 20, 2 1, 22) ventile de reglare; 4) placă de cauciuc; 5) placă de rezistenţei la ples- °tel; 6) membrană; 7) inel; 8) bară de sprijin; nire se face de obi- 9) cap transversal; 10) şurub; 11) clopot; 12) să-cei CU aparatul geată de bombare; 13 şi 14) roţi; 15) epru-tip Schopper- vet&; 7 6) inel mobil; 17) ac indicator; 18) tijă; D a le n (v. fig. /), t9) opritor, care se bazează pe principiul realizării unei presiuni uniform distribuite cu ajutorul aerului comprimat, sub epruveta de hîrtie sau de carton în contact pe întreaga suprafaţă cu o membrană întinsă de cauciuc, aşezată sub un clopot de fixare (v. fig. II). Membrana de cauciuc trebuie să aibă grosimea de maximum în care Cp (în kgf/cm2) e presiunea maximă de plesnire, r (în cm) e raza suprafeţei circulare libere a probei de încercat şi B (în cm) e săgeata de bombare. Rezistenţa la plesniresedeterminăatît la epruvete uscate (cu umiditate normală, condiţionate la 60% umiditate relativă şi 20° temperatură) cît şi la epruvete umede (umezite cu apă distilată în condiţii determinate). Pentru încercarea la plesnire se folosesc epruvete cu următoarele suprafeţe de încercare: 10 cm2 pentru ®/><8 kgf/cm2; 50 cm2 pentru &p= = 8 —15 kgf/cm2 şi 100 cm2 pentru kgf/cm2. Determinarea 1 mm şi duritatea de 43---450 Shore pentru încercarea hîrtiilor şi a cartoanelor obişnuite, sau de circa 30° Shore pentru hîr-tiile subţiri (sub 30 g/m2). Aparatul^ are un diapozitiv de fixare a epru-^ vetei, care permite ca suprafaţa liberă' (de încercare) a acesteia să se sprijine complet şi direct pe membrana de cauciuc, astfel încît în timpul încercării să nu alunece sub acţiunea presiunii. El e echipat cu două manometre (0---10 kgf/cm2 şi 0---40 kgf/cm2), gradate cu diviziuni cari reprezintă 1 % din valoarea maximă a scării. Mano-metrele sînt echipate cu un indicator antrenat, care rămîne fix la presiunea maximă care acţionează prin membrana de cauciuc asupra epruvetei, în momentul plesnirii. Aparatul e echipat şi cu pentru măsurarea băgelii de bombare (v. Pentru determinarea rezistenţei la plesnire se folosesc şi alte aparate, cum sînt: Aparatul M u /-/ e n (v. fig. ///), care foloseşte drept fluid de presare glicerina. La acest aparat, epruveta de hîrtie se fixează cu ajutorul unui sistem de pîrghi i sau cu un şurub cu roată de mînă între douăflanşe, deasupra unei membrane II. Clopot pentru fixarea epruvetei de hîrtie. un dispozitiv fig. /), în mm. III. Aparatul Mullen. î şi 2) flanşe de fixare; 3) piston; 4) roată de acţionare; 5) cameră; 6 şi 7) pîrghii; 8) membrană de cauciuc; 9) şurub; 10) manometru. de cauciuc. Prin mişcarea unei roţi de acţionare, cu ajutorul unui şurub şi al unui piston, se presează glicerina din camera aparatului asupra membranei de cauciuc, transmiţîndu-se astfel presiunea la epruveta de hîrtie. în acelaşi timp, presiunea se transmite şi unui manometru care se opreşte automat în momentul plesnirii hîrtiei. Aparatul poate fi acţionat şi electric. Rezultatul determinării rezistenţei la plesnire cu aparatul Mullen e în funcţiune de diametrul camerei (clopotului) în care se fixează epruveta de hîrtie şi care, la aparatele moderne, e de 30,48 mm, respectiv suprafaţa de încercare e de 7,293 cm2. Aparatul Sulzer (v. fig. IV), la care plesnirea se realizează prin apăsarea unei bile, acţionate de un piston, asupra epruvetei de hîrtie aşezate pe bilă. Rezistenţa opusă de proba de hîrtie provoacă scurtarea arcului de înşurubare a aparatului, scurtare indicată pe un cadran. Deplasarea şurubului, mai puţin scurtarea arcului, dă săgeata de bombare. La hîrtiile de filtru se mai determină şi rezistenţa la plesnire (numită de obicei „în stare umedă"), provocată de apăsarea unei coloane de apă, cu o înălţime determinată, aria de încer- 1 şi 2) inele de fixare; 3) roată de mînă; 4) carcasă; 5) şurub; 6) arc de înşurubare; 7) piston; 8) cadran; 9 şi 10) inele. Plesnire, presiune de 597 Plexiglas care fiind de 100 cm2. Cu ajutorul acesteia se constată rezistenţa la plesnire atunci cînd filtrul se umezeşte prin trecerea filtratului. Se exprimă prin presiunea de plesnire, în milimetri coloană de apă, şi se determină cu aparatul He rz be r g (v. fig. V) astfel: după fixarea epruvetei de hîrtie între camerele 7 şi 8, prin înşurubarea acestora, se deschide robinetul 12, pentru ca apa să treacă încet prin hîrtia de filtru; se deplasează încet în sus tubul de sticlă 5, astfel încît să se mărească presiunea apei care trece prin filtru şi, apoi, prin ţeava 10, în balonul 13. Deplasarea se opreşte în momentul în care hîrtia de filtru a plesnit (apa ţîşneşte brusc, printr-o vînă, aproape orizontal, prin ţeava 10) şi se citeşte înălţimea ia care a ajuns partea inferioară a tubului de sticlă. î. presiune de Ind. hîrt.: Presiunea, exercitată de un fluid (aer, glicerină, etc.) asupra unei epruvete de hîrtie sau de carton, prin intermediul unei membrane de cauciuc, pentru a provoca plesnirea epruvetei respective (v. sub Plesnire, încercare la ~). 2. Plesnitura. 1. Gen.: Crăpătură produsă într-un material sau într-un obiect, din cauza variaţiei de temperatură, a presiunii, a izbirii, a lovirii, etc. 3. Plesnitura. 2. Gen.: Locul în care s-a produs plesnirea unui material sau a unui obiect. 4. Pleter, p!. pletere. Pisc.: Gard pescăresc cu înălţimea de maximum 1,50 m, construit din stuf, din nuiele de alun ori de salcie sau din lese de şipci. Se instalează pe toată lungimea malurilor, în albia majoră a unui rîu sau fiuviu, la întin-sură, în timpul inundaţiilor, cu scopul de a opri ieşirea peştelui, în unele cazuri se construiesc din pleter mai multe grupuri de coteţe simple (pleter cu coteţe), în cari se prinde de obicei somnul mic. 5. Pletinâ, pl. pletine. Nav. V. sub Navă de transport, sub Navă. 6. Pleuracanthus. Paieont.: Peşte cartilaginos din grupul Proselacienilor, cu craniul prezentînd un spin occipital foarte lung şi gura terminală cu dinţi mici, cu trei vîrfuri ascuţite. Aripioara dorsală continuă aproape cu cea caudală, fiind separate numai printr-o simplă adîncitură. Aripioara anală e dublă, coada e dificercă, iar pectoralele prezintă o structură întîlnită numai la peştii crosopterigieni. Trăia în lagunele din timpul Carboniferului şi a! Permianului. ?. Pleură, pl. pleure. Biol., Zool., Paieont.: Fiecare dintre cele două membrane seroase cari căptuşesc cele două părţi aie cavităţii toracice şi cei doi plămîni, la om şi la unei animale, cum şi părţile laterale aie trilobiţilor (v.). s. Pleurodictyum. Paieont.: Gen de coralier tabulat colonial, caracteristic pentru formaţiunile devoniene, cunoscut sub formă de mulaje. Colonia e discoidală, cu conturul circular sau oval, şi e formată din cal ici i scurte pol igo- V. Aparatul Herzberg. I) cilindru de sticla; 2 şi 3) capace metalice; 4) robinet; 5) tub de sticlă; 6) pîlnie; 7şi 8) camere; 9) garnitură de cauciuc; 10) ţeavă de scurgere ; II) ţeavă; 12) robinet cu trei căi; 13) balon. Pleuromya jurassi. Pleurodictyum problematicum. nale în formă de pîlnie, dispuse de obicei în jurul unui vierme. Pe mulaje, caliciile apar în relief şi sînt unite între ele prin trabecule fine, corespunzătoare canalelor de legătură, Se cunoaşte o singură specie, Pleu rod ictyum problematicum Goldf., frecventă în Devonianul din Europa şi din America. 9. Pleuromya. Paieont.: Gen de lamelibranhiat marin desmodont cu cochil ia alungită, rotunjită în regiunea anterioară şi uneori întredeschisă, avînd ornamentaţia formată din striuri concentrice. Nu avea dinţi, în locui lor existînd o mică proeminenţă calcaroasă, dispusă sub umbone. E caracteristic pentru formaţiunile meso-zoice. Specia Pleuromya jurassi Brogn. e cunoscută în ţara noastră din JurasicuIdin Dobrogea. 10. Pleurotoma. Paieont.; Gen de gasteropod monotocard, sifonostom, avînd cochil ia fuziformă, cu o ornamentaţie variată, reprezentată prin dungi, coaste şi noduri. Buza externă prezintă o adîncitură, care aminteşte de fisura (fanta) pleurotomariană şi care poate fi urmărită pe striurile de creştere în tot lungul cochiliei. Canalul sifonai e scurt. Majoritatea speciilor întîlnite din Cretacic pînă în Cuaternar indică un facies de adîncime argilos. în ţara noastră se cunosc speciile Pieuroto-ma cataphracta Brocc, din Tortonianul din jurul Munţilor Apuseni şi Pleurotoma (Clavatula)■ do-derleini Hoernes, din Sarmaţianul aceleiaşi regiuni. 11. Pleurotomaria. Paieont.; Gasteropod diotocard marin, cu cochilia conică, trochiformă sau discoidală şi adeseori ombiiicată. Peristomul e oval sau cu patru laturi, iar buza externă are o tăietură adîn-că, numită fisură (fantă) pleurotomariană (v. Gasteropoda). A apărut în Silurian; se cunosc numeroase specii din Mesozoic şi mai puţine din Terţiar, iar azi e reprezentat prin patru specii. Specia Pleurotomaria babeauana a'Orb. e cunoscută în ţara noastră sub formă de mulaje interne în formaţiunile jurasice de la Hîrşova-Do-brogea. 12. Plevilă, pl. pievile. Agr.: Operaţie care consistă în înlăturarea de pe butuc a lăstari lor în exces, cu excepţia celor porniţi direct din buturugă şi a celor crescuţi din cepi, cari asigură viţei coarde de rod pentru anul următor şi folosesc la coborîrea şi la întinderea scaunului butucului. Plevila face parte din seria lucrărilor de tăieri în verde aplicate viei. Sin. Plivit. 13. Plevuşcă, pl. plevuşti. Zool.: Leucaspius delineatus delineatus L. Specie de peşte din familia Cyprinidae, cu corpul de dimensiuni mici (6—10 cm). Are gura terminală oblică, fără mustăţi, iar linia laterală incompletă, întreruptă după 2---12 solzi. Are corpul verzui-albastru pe spate, cu laturile şi abdomenul argintii strălucitoare. Trăieşte în cîrduri numeroase în apele stătătoare şi lin curgătoare (bălţi, iazuri), pe lîngă maluri, la adîncime mică, constituind cea mai numeroasă populaţie a acestor ape. Foarte mobilă, se hrăneşte cu alge, crustacee, etc. Matură sexual la vîrsta de un an, se reproduce în aprilie-mai cu neobişnuită prolificitate. E utilizată de speciile de peşti răpitoare, ca hrană, iar în pescuitul sportiv, ca momeală. 14. Plexiglas. Ind. chim.: Masă plastică transparentă, obţinută prin polimerizarea metacrilatului de metil. Nefiind casantă, e folosită ca material de înlocuire a geamurilor de ticlă, mai ales în locurile unde, prin spargerea sticlei, s-ar Pleurotomaria babeauana. Plexigum 598 Pliensbachian putea produce accidente, ca şi în locurile în cari geamul de sticlă nu poate suporta solicitările datorite trepidaţiilor sau şocurilor. Din plexiglas se pot confecţiona, de asemenea, len-sile, rame şi sticle de ochelari, cum şi proteze dentare şi dinţi tintetici. Sin. Plexiverre, Diacon. 1. Plexigum. Ind. chim.: Materiale plastice etenice cu grupări funcţionale acide. V. sub Răşini acrilice. 2. Plexiverre. Ind. chim.: Sin. Plexiglas (v.). 3. Pleyertipie. Foto., Poligr.: Sin. Reflectografie (v.). 4. Pliaj. 1. Ind. text.: Operaţie prin care firele dc urzeală sînt desfăşurate de pe tamburul urzitorului în benzi (conus) şi înfăşurate pe un' sul de urzeală propriu-zis, cu care se alimentează maşina de încleit sau războiu I de ţesut. Sin. Pliere. 5. Pliaj. 2. Poligr., Ind. text.; Sin. Piiere(v.Piierel). e. Pliant, pl. pliante. Poligr.: Tipăritură (ma ales prospecte, cataloage, diverse imprimate pentru reclamă, etc.) îndoită astfel, încît după desfăşurare, conţinutu continuitate perfectă (v. fig.). 7. Plic, pl. plicuri. Poligr., Ind. hîrt.: Produs confecţionat din hîrtie, servind la expedierea diverselor acte şi, mai ales, pentru corespondenţă. Se fabrică din foi de hîrtie tăiate sau stanţate într-un format special (diagonal) (v. fig. I a), pentru ca plicul să obţină forma din fig. I b, cea mai uzuală. Confecţionarea plicurilor e în prezent complet mecanizată, cu ajutorul unor maşini speciale (v. fig. II), cari preiau foaia de hîrtie stanţată, o ung cu gumă pe trei dintre părţile laterale, pe cari le îndoaie şi le lipesc, după care se gumează şi marginea clapei plicului, care rămîne liberă. Pilcurile confecţionate sînt transportate pe un drum mai lung, pentru ca porţiunea gumată a clapei să aibă timpul necesar sa se usuce. Diferite ei sa se gaseasca in i. Plic de corespondenţa, o) hîrtie croita pentru confecţionarea [plicurilor;1 b)'. plic confec ţionat. Plicurile pot avea pe faţă şi o fereastra, care permite să se vadă adresa de pe scrisoare, fără a mai fi necesar să fie scrisă pe plic. Fereastra se realizează prin aplicarea unei substanţe uleioase pe porţiunea respectivă, care face ca hîrtia să devină transparentă, sau prin ştanţarea unui orificiu care se acoperă prin lipirea pe margine, în interior, cu o folie transparentă (în general celofan). Plicurile pot fi necăptuşite sau căptuşite cu foiţă colorată şi, eventual, tipărite cu desen. Uneori, maşinile pentru confecţionarea plicurilor tipăresc diversele antete şi embleme ale expeditorilor plicurilor. 8. ~ cu fereastra. Poligr., Ind. hîrt. V. sub Plic. 9. Plicativa, deformaţie Geol.: Deformaţie plastică în scoarţa pămîntului, care formează cute de diverse tipuri (v.sub Deformarea rocilor, şi sub Cută 2). Astfel de deformaţii sînt mai intense în regiunile orogenice şi mai slabe în regiunile de platformă. 10. Plicatula. Paieont.: Gen de lamelibranhiat monom iar, în general fixat, din familia Spondylidae. Cochilia era turtită sau puternic boltită: dentiţia, de tip isodont, cu dinţi alungiţi şi crenelaţi, iar area de sub umbone, mică. E frecvent în depozitele de vîrstă jurasică şi cretacică din Dobrogea şi din Carpaţii orientali. 11. Pliensbachian. Stratigr.: Etaj al Liasicului cuprins între zona cu Echioceras raricostatum a Sinemu-rianului superior (subetajul Lotharin-gian) şi zona cu Dactylioceras tenui-costatum a Toarcianului inferior. în cadrul Pl iensbachianuiu i se deosebesc subetajele şi zonele de amoniţi indicate în tablou, Pe platforma prealpină, Pliens-bachianul e reprezentat în mod obişnuit prin depozite argiloase sau mar-noase, de culoare închisă, şi prin calcare subordonate, iar în domeniul alpin, prin calcare cu brahiopode-(faciesul de Hierlatz), calcare noduloase (faciesul de Adneth) sau 'marne pătate, cu cefa-lopoed (Fleckenmergel). Plicatula pectinoides. Subetaje j Zone de amoniţi Domerian Pleuroceras spinatum Amaltheus margaritatus Charmouthian (Carixian) Pradactyl ioceras davoei TragophylIoceras ibex Uptonia jampsoni 8 - II. Maşină de confecţionat plicuri. 1) masă de alimentare; 2) alimentator prin depresiune; 3) locu! pentru piesele aşezate în poziţia dc gumat; 4) locul de gumat a clapei de închidere; 5) canal de aer cald, pentru uscare; 6) role de susţinere a benzi i de transport; 7) pompă de vid ; 8) ventilator de aer cald ; 9) preîncălzitor de aer; 10) punctul terminal al transportorului uscător; 11) bandă dc transport şi dispozitive cu role pentru desfacerea pieselor uscate; 12) dispozitiv cu rulouri pentru îndoirea (biguirea) clapelor; 13) dispozitiv de fălţuire; 14) gumarea clapelor laterale; 15) împăturarea clapelor; 16) locul de ieşire a plicurilor din maşină; 17) contor de plicuri; 18) masă de împachetat, Pliere 599 Plintă în ţara noastră, Pliensbachianul e larg dezvoltat în partea de nord a Munţilor Apuseni (Pădurea Craiului, Munţii Codru şi Moma), în Banat, în Dobrogea şi pe o întindere restrînsă în împrejurimile Braşovului (Codlea şi Cristian). în Pădurea Craiului cuprinde calcare nisipoase cu Gryphea cymbium (Charmouthian) şi greşi i fine marnoase sau calcaroase, în parte glauconitice, cu accidente silicioase spongol itice, cu Amal-theus stokesi , A. margaritatus şi Pleuroceras spinatum (Dome-rian). în Banat e reprezentat prin şisturi negre bituminoase şi cu intercalaţii de siderite în zona Reşiţa; prin gresii calcaroase şi marnoase cu Becheoceras (Charmouthian) şi greşi i verzi cu oolite leptocloritice şi specii de Amaltheus şi Pleuroceras (Domerian) la Munteana; prin gresii calcaroase negre şi marne şistoase cu lamelibranhiate în regiunea Cozla-Came-niţa şi prin şisturi marnoase negricioase cu grifee în împrejurimile Mehadiei. La Cristian, cuprinde gresii calcaroase gălbui cu Liparoceras (Pliensbachian) şi şisturi argiloase şi argiloase-nisipoase cenuşii cu Amaltheus (Domerian). în Dobrogea e reprezentat prin gresii fine marnoase cu inocerami şi Tropi-doceras masseanum, la Poşta'. 1. Pliere. 1. Poligr., Ind. text.: Operaţie de îndoire şi de aşezare prin depunere în falduri, în linii drepte paralele pe toată lăţimea unui material flexibil (hîrtie, ţesături, etc.). Operaţia poate fi efectuată manual sau mecanizat, folosind în acest scop diferite maşini şi mecanisme de o construcţie corespunzăroare; de exemplu: maşina de dublat şi măsurat, la care ţesătura controlată, ieşită din maşină, e depusă în formă de falduri, etc. Sin. Pliaj. V. şî sub Fălţuire. 2. Pliere. 2. Ind. text.: Sin. Pliaj (v. Pliaj 1). 3. Pliere. 3. Mett.: îndoirea unui obiect foliform (de ex. tablă) de-a lungul unei linii drepte sau curbe, astfel încît să se formeze un unghi de 180°. La pliere, raza de curbură poate fi de 0,5-’*5 ori grosimea materia!uIui îndoit. V. şi sub îndoire 1. 4. Plin cintru. Cs.: Calitatea unui arc, a unei bolţi, ogive sau a unei suprafeţe cilindrice ori a unei bare curbe, de a avea axa în formă de semicerc şi, deci, săgeata egală cu raza de curbură. 5. Plina sarcina. Tehn.: Sarcină nominala. V. sub Sarcină. e. Plinometru, pl. plinometre. Ind. hîrt.: Aparat pentru încercarea lavabilităţii tapetelor de hîrtie, prin frecarea mecanică a acestora cu o suprafaţă umezită, în condiţii definite. Această suprafaţă, presată cu greutate constantă (circa 15 g/cm2) pe tapetul de încercat, e constituită fie dintr-un burete celulozic, cu granulaţie fină şi grosimea de 10 mm, fie dintr-o flanelă de lînă cu aceeaşi grosime. Atît buretele cît şi flanela sînt fixate pe un suport articulat, astfel încît suprafeţele cari se freacă să fie perfect paralele. Hîrtia, aşezată pe un cărucior antrenat de un motor electric, face o mişcare de dus şi întors în două secunde. Un contor înregistrează numărul de frecări ale hîrtiei de tapet care se încearcă. Buretele sau flanela se umezesc, în timpul presării, cu o vînă de apă puternică. Lavabilitatea (rezistenţa la spălare) a hîrtiei de tapet e dată de număru I de frecări pe cari le suportă pînă la apariţia alterării uneia dintre culorile desenului sau a fondului. 7. Plintâ, pl. plinte. Cs.: Piesă montată la intersecţiunea unei pardoseli cu osuprafaţă verticală (perete, stîlp, soclu, etc.) pentru a masca rostul dintre acestea şi a feri suprafaţa de lovituri (mai ales dacă e tencuită). Poate fi executată din lemn, din piatră naturală, din piatră artificială (mozaic, gresie ceramică) sau din mase plastice. Flintele de lemn sînt confecţionate din scînduri şi pot fi simple sau profilate. De obicei, au grosimea de 2,5-• -3,0 cm şi înălţimea de 10—15 cm. Sînt folosite în încăperi le cu pardosel i de lemn. de I inoleum şi de cauciuc. Se fixează pe perete cu ajutorul şuruburilor de alamă, înfipte în dibluri /. Modul de montare a plintelor de lemn. 0) vedere în perspectivă; b) secţiune transversală ; 1) perete; 2) plintă; 3) diblu de lemn; 4) per- vaz; 5) pardoseală. de lemn incastrate în zidăria peretelui (cu mortar de ipsos) şi cu faţa la nivelul tencuielii (v.. fig. /). P / i n te I e de piatra naturala sînt folosite la încăperile placate sau pardosite cu piatră şi sînt confecţionate din acelaşi material ca şi placajul sau pardoseala. Suprafaţa lor e, în general, plană şi ieşită din planul feţei peretelui (v. fig. il). Flintele de mozaic turnat sînt folosite la încă-perile placate sau pardosite cu mozaic turnat ori tencuite. Se execută direct pe pereţii respectivi, cu aceleaşi dozaje şi în acelaşi mod ca şi mozaicurile turnate. Plintele de mozaic turnat au înălţimea de 10---15 cm şi grosimea aleasă astfel, încît să depăşească faţa peretelui, în mod egal, cu 5-“8 mm. Plintele de beton mozaicat p r e-fabricate (v. fig. III) au înălţimea de 10 cm, lungimea de 20 cm şi piatră. III. Plintă prefabricată de 4) ten- beton mozaicat. o) vedere; b) secţiune transversală. se montează pe pereţi cu ajutorul ciment astfel, încît să depăşească faţa Se execută şi jumătăţi de plinte, II. Diferite tipuri de plinte de 1) perete; 2) pardoseală; 3) plintă; cuială. grosimea de 2 cm, şi unui strat de mortar de peretelui cu 5---8 mm. cu lungimea de 10 cm. Plintele de mozaic prefabricate se fabrică la fel ca plăcile IV. Plinte de materiale plastice. o***e) diferite tipuri de plintă; f) modul de montare a plintelor prin lipire; g) modul de montare a plintelor cu nervuri introduse în şanţuri amenajate în perete şi în pardoseală; h) modul de montare a plintelor cu ajutorul cuielor. h de beton mozaicat, şi trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi acestea. Sin. Plinte de mozaic. Plintele de gresie ceramica sînt folosite la pardoselile de gresie şi sînt constituite din plăci de Plinul conductei 600 Plită electrică 10 x 10 cm, fixate direct pe perete cu mortar de ciment astfel, încît să depăşească faţa tencuielii cu 5-**8 mm. Plintele de materiale plastice sînt folo-site la pardoselile confecţionate din polimeri sintetici. Sînt fabricate din polimeri, în general din policlorură de vinii plastifiată, sub formă de bandă continuă, în diferite culori şi profiluri, pentru a se asorta cu pardoseala sau cu restul finisajului încăperii. Plintele de materiale plastice se fixează, fie prin lipire pe pereţi şi pe pardoseală, fie cu cuie introduse sau bătute într-un uluc amenajat pe spatele profilului sau pe faţa acestu ia (capul cuielor fiind mascat cu un şnur plastic introdus în uluc), ori prin introducerea unor nervuri ale plintei în şanţuri mici executate în perete şi în pardoseală (v. fig. IV). 1. Plinul conductei. Tehn.: Cantitatea de fiuid care rămîne în permanenţă în conductele de transport, la conductele de produse fluide (petroliere, etc.). 2. Pliocen. Stratigr.: Epocă a perioadei neogene (v. Neo-gen), succedînd Miocenului şi precedînd perioada cuaternară. începutul Pliocenului e marcat prin: extinderea ariei continentale în Europa; dezvoltarea unor depozite fluviatile şi lacustre în ariile de sedimentaţie marină şi salmastră ale Miocenului; o recrudescenţă a activităţii vulcanice; mari migraţiuni de mamifere (fauna de Pikermi). Sfîrşitul Pliocenului e caracterizat prin: ridicarea postumă a lanţurilor muntoase alpino-carpatice; instalarea unei sedimentaţii mai grosiere; apariţia primelor glaciaţiuni. în seria depozitelor pliocene se disting patru etaje: Meo-ţian (sau Sahelian), Ponţian şi Dacian (sau Piacenţian), şi Levantin (sau Astian). Terenurile pliocene din depresiunea panonică şi din basinul Transilvaniei sînt desemnate, în ansamblu, sub numele de Pannonian, cele corespunzătoare Sar-maţianului superior şi Meoţianului constituind Pannonianul în sens restrîns. Flora Pliocenului corespunde unui climat încă relativ cald şi cuprinde un mare număr de specii actuale. Treptat devin, dominante formele de climat temperat, cu cari se găsesc asociate, în special în părţile sudice ale Europei, forme subtropicale. Fauna marină a Pliocenului, caracteristică regiunilor circummediteraneene şi basmului mării Nordului, cuprinde numeroase specii actuale. Reprezentanţii faunei mărilor interioare, cu ape slab salmastre sau dulci, fie au dispărut în majoritatea lor, fie au persistat, în parte, ca forme relicte în limanurile de pe ţărmul Mării Negre sau au migrat în regiunile orientale ale Asiei (lacul Baikal, Yunnan). Printre formele de lamelibranhiate marine ale Pliocenului sînt de menţionat speciile: Corbula gibba, Isocardia cor, Pecten tigerinus, Ostrea cohlear. Fauna de apă slab salmastră cuprinde numeroase Cardiacee aberante (Monodacna, Didacna, Proso-dacna, Limnocardium, Phyllocardium) şi specii de Congeria, iar fauna de apă dulce, forme de Unio, Psilunio, Hyriopsis, Cristaria, Anodonta, Leptonodonta. Gasteropodele dulcicole sînt reprezentate prin specii de Melanopsis, Viviparus, Val-vata, Hydrobia, Pyrgula, Valenciennius, iar cele terestre, prin specii de Helix, Caepea. Fauna de mamifere a Pliocenului (fauna de Pikermi, fauna de Roussillon). cuprinde specii de Mastodon (Mastodon longirostris, Mastodon arvenensis, Mastodon borsoni), Dinotherium, Aceratherium, Rhinoceros, Tapirus, Hipparion (Hipparion gracile, Hipparion crassum), hienide (Ictitherium), girafide, urside (Ursus arvenensis, Ursus boeckhi), primate (Dryopithecus). Terenurile pliocene sînt constituite din depozite în general slab consolidate: nisipuri şi pietrişuri, mai rar calcare lacustre (calcarele de Odesa ale Ponţianului) sau marine (în basinul mediteranean). Aceste depozite conţin uneori intercalaţii de lignit, de diatomite şi de cinerite. La începutul Pliocenului şi în cursul acestei epoci, activitatea vulcanică a fost pe alocuri foarte intensă (Masivul central francez, lanţul eruptiv Harghita-Călimani). în Sub-carpaţi şi în Podişul moldovenesc, mărturie a acestei activităţi vulcanice sînt tufurile andezitice ale Meoţianului; în basinul Transilvaniei, e tuful de Bazna. Pliocenul terminal devantin, dezvoltat în partea internă a Carpaţilor orientali, cuprinde intercalaţii de aglomerate vulcanice şi de diatomite (Căpeni, Filia în culoarul Vîrghiş-Ciuc). 3. Pliodinatron, pl. pliodinatroane. Elt., Telc.: Tip de tetrodă (v.) cu vid înaintat, cu efect dinatron (v. Dinatron, efect —) pronunţat, avînd grila-ecran conectată la un potenţial pozitiv superior anodului şi dispunînd, eventual, de un cîmp magnetic exterior capabil să compenseze parţial sau complet acest efect. Termenul pliodinatron e utilizat rar, uneori pentru circuitul electronic oscilator care foloseşte acest tub. 4. Pliomagmaticâ, zona Geol.: Regiune cu manifestări magmatice intense, caracteristică eugeosinclinalelor (v. sub Geosincl inal). 5. Pliopithecus. Paieont.: Maimuţă din grupul Catarinionilor, seria antropomorfă, cu scheletul prezentînd caractere cari o apropie de gibonu! actual. E cunoscută din Miocenui european. e. Pliotron, pl. pliotroane. E/t., Telc.: Tip de tub electronic (v.) cu vid înaintat, avînd cel puţin o grila pe lînga anod şi catod. în particular, s-a numit pliotron o triodă (v.) de construcţie specială cu vid foarte înaintat. Termenul plio-tron e utilizat rar. 7. Plisare. Ind. text.: Operaţia de deformare plastică a unui produs textil pentru a obţine cute permanente, menţi-nîndu-se supleţea materialului. Aceste cute (pliseuri) variază după modă, putînd fi paralele sau în formă de raze, şi se exe-cută de obicei pe ţesături de lînă, pe ţesături de bumbac neşi-fonabile, pe tricot sau pe hîrtie. Se execută manual, prin îndoire şi călcare cu fierul de călcat sau cu maşini speciale. La plisarea mecanizată a textilelor e necesară plisarea prealabilă a unor modele de hîrtie (şabloane). Acestea se aplică pe materialul de plisat şi constituie o formă care cuprinde întregul material, protejîndu-l în timpul aburirii, cînd pli-seurile (cutele) se fixează şi capătă forma lor definitivă. s. Pliseu, pl. pliseuri. Ind. text. V. sub Plisare. 9* Plisse. Ind. text.: Efecte de pliseuri permanente în tricot, realizate prin eliminarea prin alternanţă a unor ace din fonturile maşinii de tricotat. 10. Plita, pl. plite 1. Gen.: Placă de fontă, de obicei cu una sau cu mai multe găuri (ochiuri) acoperite cu rotiţe, care constituie partea de deasupra a unei maşini de gătit. 11. Plita. 2. Ch/ m.: încălzitor electric acoperit care serveşte la încălzirea directă a vaselor de sticlă de laborator, cu fund plat, cari se aşază pe placa încălzitorului. în unele cazuri, pentru protecţia vasului contra şocului termic se aşază pe placa încălzitorului o placă de asbest. 12. ~ electrică. Elt. .' Aparat elec-trocasnic folosit pentru încălzirea lichidelor sau a mîncărilor. Se deosebesc: Plita cu rezis-tor vizibil, la care spirala de sîrmă ceramice (v. fig.)- /, Plita electrică cu rezistor vizibil. 1) carcasă de tablă de oţel nichelată; 2) picior: 3) placă de oţel; 4) placă de şamotă; 5) rezistor de sîrmă de kanthal sau de crom-nichel; 6) mărgele de şamotă; 7) şurub de alamă; 8) locaşul bornelor; 9) placă de asbest. rezistivă e fixată în canalele unei plăci PrPT'intS pvanfa ii 11 urmi randament marp. 601 Ploaie de calcul deoarece transmisiunea de căldură e foarte bună, însă atît rezistorul cît şi placa ceramică fiind aparente, sînt expuse deteriorării prin lovituri, udare, etc. Plita cu rezistor ascuns, de obicei sub o placă de fontă, e o construcţie mai veche, dar mai durabilă, cu randament mic, şi cu încălzire lentă. Plita executata din tub de oţel inoxidabil, în care e introdus şi presat un rezistor spirai într-o masă de magnezit. E construcţia cea mai modernă, cu randament bun şi durabilitate foarte mare chiar la supratensiuni. Plitele se execută pentru diferite puteri: 300 W (tip mic), 600 W (tip normal), 1000 W (tip mare). 1. Pliu, pl. pliuri. Ind. text.: Cută lungă sau scurtă, care se execută la produsele de îmbrăcăminte pentru bărbaţi şi femei (de ex.: la pantaloni, două pliuri la partea din faţă, unul scurt, iar al doilea lung, marcînd linia de mijloc a pantalonului pe ambele părţi, aşa-numita dungă a pantalonului). Pliurile se execută cu scopul de a crea o anumită amploare într-o parte a îmbrăcămintei (de ex. în partea de jos a unei fuste). Lăţimea suplementară e redusă de obicei pe iinia taliei, cu ajutorul acestor pliuri. Pliul se deosebeşte de pliseu (v.) prin faptul că îndoiturile ţesăturii se presează mai puţin, numai cu scopul de a obţine efectul de falduri lungi, deschise, la produsul de îmbrăcăminte. Sin. Fald, Cută. 2. Plivit. Agr.: Lucrare de îngrijire a culturilor agricole, prin care se urmăreşte distrugerea buruienilor. Consistă în smulgerea buruienilor împreună cu rădăcinile lor, sau, în cazul cînd solul e prea uscat, în tăierea buruienilor. Atît smulgerea cît şi tăierea se execută manual. Se plivesc cerealele păioase şi, în special, cele cultivate pentru producerea de sămînţă (mazărea, lintea, inul, cînepă, sfecla de zahăr, etc.). Plivitul se execută la începutul perioadei de vegetaţie şi se repetă, ia unele plante, odată şi, rar, de două ori. Rezultate mai bune în combaterea buruieni lor se obţin prin folos irea erb ic ide lor (v.). 3. Plînsul viţei. Agr.; Sevă brută care se scurge primăvara din viţa de vie, după tăierea coardelor. E mai abundentă noaptea, şi scade la sfîrşitul zilei; nu se produce la viţele tăiate toamna, foarte de timpuriu, nici la viţele la cari suprafeţele -•de secţiune ale coardelor au fost badijonate cu o soluţie de «sulfat de fier. Acest fenomen poate să înceteze în urma unei ^scăderi a temperaturii şi să reînceapă odată cu creşterea ei. •; De obicei, „pUnsul" durează 15 zile; pierderea de sevă a unu i butuc de viţă poate fi de 1 •••10 I pe zi. Dezvoltarea muguri lor opreşte plînsul viţei. Plînsul viţei constituie o pierdere neînsemnată şi nu împiedică tăierile. 4. Ploaie, pl. ploi. Meteor. V. sub Hidrometeori. 5. Ploaie de calcul. Canal.: Ploaie convenţională de o anumită frecvenţă, durată şi intensitate, folosită pentru calculul debitelor de ape de ploaie cari trebuie să se scurgă prin canalele unui sistem de canalizaţie. La determinarea debitelor de ape de ploaie pe cari trebuie să le colecteze şi să le evacueze o canalizaţie nu se alege ploaia cea mai mare cunoscută sau determinată prin calcule pe baza precipitaţiilor maxime din regiunea respectivă, deoarece astfel de precipitaţii sînt foarte rare, iar dimensionarea cana-lizaţiei pe baza acestor date ar conduce la realizarea unei lucrări neeconomice. Prin adoptarea unei ploi convenţionale cu anumite caracteristici se admite că, la anumite intervale de timp (alese în funcţiune de importanţa localităţii, a cartierului sau a industriei cari se canalizează), capacitatea canali-zaţiei va fi depăşită. Frecvenţa ploilor de calcul exprimă intervalele probabile (în ani) de repetare a ploilor cu aceeaşi intensitate şi durată. Ea se alege, în funcţiune de importanţa localităţii, a cartierului sau a industriei cari se canalizează, astfel: pentru oraşele mari (peste 200 000 de locuitori), 1 /2—1/5; pentru oraşele mijlocii (50 000---200 000 de locuitori), 1 • *• 1 /3 ; pentru localităţile puţin populate (sub 50 000 locuitori), 2—1 ; pentru întreprinderi industriale, 1/5. De asemenea, se consideră frecvenţe mai mici şi pentru obiecte mai puţin importante, situate pe un teren accidentat sau într-o depresiune, cum şi pentru canalele deschise sau şanţurile de gardă cari apără un teritoriu canalizat contra apelor de ploaie provenite din exteriorul lui. Aceste frecvenţe reprezintă şi intervalele de timp la cari se consideră că e posibilă depăşirea capacităţii de scurgere a canalelor considerate. Cînd pe teritoriul pe care se execută canalizaţia respectivă nu pot fi admise inundaţii (de ex. dacă există subsoluri locuite, cu depozite de mărfuri, etc.), trebuie să fie luate măsuri corespunzătoare la construcţia clădirilor respective. Durata p I o j i de calcul exprimă (în minute) timpul scurs între începerea şi terminarea ploii şi se determină prin metoda intensităţilor limită, în care se consideră că debitul maxim ai apelor de ploaie cari trec prin secţiunea canalului care se caicuiează, provine de ia o pioaie a cărei durată e egaiă cu timpul necesar picăturilor de ploaie cari cad în cel mai depărtat punct al basinului pentru ca să ajungă în secţiunea decalcul. Deci, pentru fiecare ramură de canal se stabileşte o durată a ploii de calcul. Cînd basinul de canalizare are o formă alungită, debitul maxim se determină prin încercări, deoarece prin neglijarea unor suprafeţe mici se pot obţine durate mai scurte, cari să dea intensităţi mai mari. Pentru basine cu forme aproximativ regulate, ipoteza de calcul se exprimă prin relaţia: t — ts, în care t e durata ploii de calcul, iar ts e timpul de scurgere a picăturii pînă în secţiunea considerată, şi care se compune din timpul de concentrare superficială (tcs) necesar picăturilor de ploaie pentru ca să ajungă de la locul de cădere pînă la canal, şi timpul de parcurgere a apei în canal (tc), adică ts=tcs-\-tc- Timpul de concentrare superficială (;tcs) depinde de relieful terenului, de felul suprafeţei pe care curge apa precipitată, şi poate avea valori de 3 * * * 12 minute. La începerea calculelor, viteza de scurgere a apei în canal se aproximează la 50---60 m/min, iar după stabilirea secţiunilor canalului se caicuiează viteza efectivă. Dacă aceasta diferă de viteza aproximată iniţial cu mai mult Secît 20%, calculul se reface, pornind de la noua valoare. Intensitatea ploii de calcul depinde de durata ploii de calcul şi se alege în funcţiune de poziţia porţiunii de canal în reţeaua de canalizaţie şi de frecvenţa ploilor torenţiale considerate în calculul acestei reţele. Intensitatea ploilor torenţiale e cu atît mai mare, cu cît durata lor e mai mică. Un şir de ploi de diferite durate (de la 5 minute pînă la 3 ore) formează o linie de intensităţi de calcul, de aceeaşi frecvenţă. Ploile de aceeaşi frecvenţă (stabilită pentru fiecare reţea de canale, după importanţa şi natura ei) constituie elementul de bază pentru dimensionarea hidraulică a canalelor. Intensităţile de calcul sînt cu atît mai mari, cu cît frecvenţa 1 (exprimata prin raportul— , n fiind numărul de ani în cari n o ploaie de o anumită intensitate se repetă sau e depăşită ca intensitate) e mai mică. Intensitatea ploii de calcul (i) se stabileşte pe baza diagramelor (v. fig.) sau cu ajutorul formulei: i = 3^7jt (în l/s-ha), în care t e durata ploii de calcul (în minute). Formula e valabilă pentru localităţile în cari înălţimea precipitaţiilor nu depăşeşte 700 mm/an, şi se presupune că a fost determinată pentru o ploaie de calcul avînd frecvenţa 1, durata de 15 minute şi intensitatea de 100 l/s-ha. Pentru ploi de calcul cu alte frecvenţe, intensităţile se obţin Ploaie de pulberi 602 Plonjor 10 ZQ 30 W5060708090W0 120 HO 750 760 : t (minute) Diagrama de calcul al intensităţii ploilor egală frecvenţă. de multipiicînd datele din formulă cu următorii coeficienţi: 0,75, pentru frecvenţa 2; 1,3, pentru frecvenţa 1/2; 1,5, pentru frecvenţa 1/3; 1,8, pentru frecvenţa 1/5. Pentru localităţile cu precipitaţii peste 700 mm/an, intensităţile se obţin prin înmulţirea datelor rezultate cu 1,2. Pentru o anumită porţiune de canal se alege o intensitate a ploii de calcul care să corespundă duratei de scurgere a apei de la intrarea în cel mai depărtat capăt al reţelei amonte de secţiunea care se calculează, pînă la aceasta. Durata minimă cons iderată în cai-cul e egală cu timpul în care apa de ploaie ajunge de la acoperişuri, drumuri, curţi, etc., pînă la gura de ' canal, amonte. Ea depinde de panta terenului şi se consideră egală cu: 5 minute, pentru regiuni de munte; 10 minute, pentru regiuni deluroase; 15 minute, pentru regiuni de şes. î. Ploaie de pulberi. Meteor.: Ansamblul impurităţilor de dimensiuni mai mari, apărute incidental în atmosferă şi cari nu provoacă condensarea vaporilor de apă nici cînd aerul !e suprasaturat cu vapori, ci cad pe sol. Astfel de fenomene se produc în urma marilor erupţii vulcanice sau prin transportul pulberilor ridicate şi antrenate din stepe de curenţi aerieni. Cînd impurităţile respective sînt pulberi de natură feruginoasă s-.u ,:olenul ori sporii roşietici ai unor anumite plante, depozitul pj suprafaţa solului, rezultat dintr-o ploaie de pulberi, e de culoare roşietică şi fenomenul se numeşte ploaie de sînge. 2. Ploaie de sînge. Meteor. V. sub Ploaie de pulberi. 3. Ploaie, instalaţie de ~ artificiala. Hidrot.: Instalaţie pentru împroşcarea apei în irigaţia prin aspersiune (v. sub Irigaţie). 4. Plocâu, pl. plocăie. Pisc.: Sin. Poclău (v.). 5. Ploioasa, perioada Meteor.: Orice perioadă de timp în care cantitatea medie de precipitaţii e superioară valorii normale. Se deosebesc: perioada puţin ploioasa, cînd excesul mijlociu e de cel mult 20%; perioada ploioasa, în care excesul mijlociu atinge 30%; perioada foarte ploioasa, în care excesul mijlociu poate atinge 50%; perioada excesiv de ploioasa, cînd excesul mijlociu depăşeşte 50%. 6. Ploios, timp Meteor.: Timp în care cantitatea de precipitaţii căzute e mai mare decît cea normală. 7. Plomatron, pl. plomatroane. Elt.: Tip de redresor cu vapori de mercur cu grilă de comandă. 8. Plombaginâ. Mineral.: Sin. Grafit (v. Grafit 1). 9. Plombare. Drum.: Astuparea gropilor dintr-o îmbrăcăminte rutieră, cu agregate minerale, legate de obicei cu un liant bituminos. Consistă în următoarele operaţii: curăţirea gropi i; umplerea ei cu material agregat (uneori numai cu material mărunt); îndesarea acestuia ; stropirea cu liant bituminos ; acoperirea suprafeţei cu criblură şi grus; pilonarea materialului aşezat. Se recomandă folosirea unei suspensii de bitum fi lerizat ca I iant. în acest caz se procedează astfel: se scarifică uşor groapa şi se completează cu piatră (sortul 40/60 mm); se aşterne mortar fluid de suspensie de bitum fi Ier izat, pentru legarea pietrelpr; se laşă §ă şe yşuce şi se cilindreagă uşor, Gropile mai mici se amorsează, după curăţire, cu suspensie de bitum filerizat diluată (1:2). După uscare se aşterne o mixtură constituită din: 50% mărgăritar, 50% nisip şi 20 I suspensie, la 100 kg agregate, ceea ce corespunde unui dozaj de 6,5--*7% bitum, în greutate. 10. Plombinâ, pl. plombine. Mine, Topog.: Fir cu plumb folosit în măsurătorile topografice subterane. 11. Plonj, pl. plonjuri. Geol.: Afundarea unei cute din scoarţa pămîntului într-o anumită direcţie. Plonjul e indicat de poziţia axei geometrice a cutei şi se precizează prin unghiul şi sensul de înclinare a acestei axe. Unghiul de plonj e unghiul I. Cută cu plonjuri şi ridicări axiale. A) reprezentarea pe hartă; B) secţiune longitudinală; a) unghi pl^nj axei cutei faţă de orizontală, măsurat în plan vertical, iar sensul plonjului e dat de punctul cardinal către care se afundă axa. Deşi de obicei unghiul de plonj e mai mic decît înclinarea flancurilor cutei, există şi cute (în special în formaţiunile metamorfice) cu axa aproape verticală. Plonjul cutelor se determină în secţiunile geologice longitudinale axiale, executate în structuri cu cute cari prezintă afundări şi ridicări axiale (v. fig. /). Pe direcţia de A plonj, anticlinalele se îngustează şi închid treptat sîmburele, îmbrăcîndu-l pe-ricIinaI cu formaţiuni din ce în ce mai noi, iar la sinclinalese produc o lărgire a umpluturii sinclinale şi o încărcare a acestuia în centru cu formaţiuni geologice succesive mai noi. Pe hărţile geologice, axele de cute cu plonj sînt marcate printr-o săgeată orientată în sensul afundării (v. fig. / şi II). 12. Plonjee, pl. plonjee. Tehn., mii.: Parte a parapetului (v.) unei lucrări de fortificaţie, peste care apărătorul poate trage asupra atacatorului. Sin. Taluz superior. 13. Plonjor, pl. plonjoare jor (v. sub Piston). 14. Plonjor. 2. Elt.: Aparat electrocaloric servind la încălzirea, în timp foarte scurt (maximum 1 min), a cantităţilor mici de lichid (de ex.: apă pentru ras, ceai, etc.) prin imersiune în acel lichid (v. fig.)- Tipurile moderne sînt executate dintr-un tub de oţel inoxidabil în care a fost presată, într-o masă de oxid de magneziu, o elice de sîrmă rezistivă. Conectarea la reţea trebuie menţinută numai atît timp cît aparatul se găseşte cufundat în lichid (pînă la nivelul indicat de fabricant), deoarece ll, Marcarea pe hartă a anticlinalelor şi a sinclinalelor. A) anticlinal; 8) sinclinal; C) succesiunea formaţiunilor. 1. Tehn.: Sin. Piston plon- Pionjor. Plop 603 Plop fiind concentrată o putere relativ mare într-un spaţiu redus, rezistorul se poate deteriora în cazul unei evacuări a căldurii insuficient de repede. Plonjoarele se fabrică de puteri foarte variate, de la 100 la 600 W; temperatura suprafeţei exterioare atinge 300---4000. în accepţiune restrînsă, numirea de plonjor e folosită pentru orice corp încălzitor mobil, utilizat în instalaţii casnice sau industriale Ia încălzirea diferitelor băi (de ex.: băi de galvanizare, de degresare, etc.)- Aceste plonjoare pot atinge puteri de ordinul a 40 kW şi sînt, în general, îmbrăcate în plumb, pentru a nu fi atacate de substanţele din baie. Sin. Plonjor electric. î. Plop, pl. plopi. Silv., Paieont.: Specii de arbori foioşi de pădure din genul Populus L., familia Salicaceae Lindl., ordinul Sa.licales, cari, din punctul de vedere forestier, constituie — împreună cu sălciile, aninii şi teii — grupul speciilor moi, numite şi albe; se deosebesc peste 35 de specii, cu foarte multe varietăţi, forme hibride şi ecotipuri. Cei mai mulţi plopi cresc în regiunile reci şi temperate ale emisferei nordice, localizîndu-se obişnuit în staţiuni umede, de-a lungul apelor curgătoare. Numeroase specii de plop sînt cunoscute din Terţiarul din ţara noastră (Sarmaţianul de la Porceni, Dacianul de la Borsec, etc.). Constituie uneori arborete pure de întindere mică, obişnuit sub formă de fîşii, de cele mai multe ori însă intră în compunerea arboretelor amestecate, cum sînt, în special, cele de lunci şi zăvoaiele. Sînt, în general, arbori pretenţioşi faţă de umiditatea din sol, sub formă de apă aerată, bogată în oxigen, ca şi faţă de lumină; sînt însă modeşti cu privire la căldură şi rezistenţi la geruri şi la insolaţie. Cresc foarte repede, dînd, la vîrste relativ mici, o mare producţie de lemn. Se înmulţesc excepţional de viguros pe toate căile (sămînţă, drajonare), dar în special pe cale vegetativă (prin butaşi). Prezintă o mare capacitate de hibridare, dînd naştere la varietăţi adeseori foarte preţioase, cerute din ce în ce mai mult ca lemn de industrie. Plopii cari prezintă importanţă pentru cultură se clasifică în patru secţii: Turanga Bge(plopi din Asia Centrală, din Trans-caucazia, regiunile arabo-caspice, Africa nordică), Leuce Duby (plopii albi şi cei tremurători); Aigeiros Gray (plopii negri) şi Tacamahaca Spach (plopii balsamiferi). Pentru condiţiile din ţara noastră prezintă importanţă în cultură, în vederea producerii de lemn: plopul alb, plopul tremurător, plopul negru şi unele varietăţi ale acestuia (plopi negri hibrizi). Afară de aceştia, de mai mică importanţă sînt: plopul cenuşiu, hibrid al plopului alb şi ai plopului tremurător, şi plopul pirâmidal, cu ramuri fastigiate şi coroană îngustă colum-nară, cultivat ca arbore ornamental. Plopul alb (Populus alba L.) e o specie indigenă cu o largă arie de răspîndire naturală: între 30° şi 50°Jatitudine nordică şi din Spania pînă către Asia Centrală. în ţara noastră se localizează în lunci şi în terenuri inundabile, participînd în proporţie mică la alcătuirea zăvoaielor (de ex., în zăvoaiele Dunării, unde ocupă o poziţie mai bună, deţine pînă la 10% din arborete). Are cerinţe relativ mari faţă de căldură şi sezonul de vegetaţie, cum şi faţă de sol (reclamă soluri uşoare, fertile, profunde, jilave, cum sînt cele aluvionare, crude; se dezvoltă însă şi în locuri relativ uscate). Are longevitate mare, trăind pînă la 400 de ani, ajungînd arbore de mărimea I (pînă la 30 m înălţime şi 1,5 m diametru la 1,3 m de la sol). Drajo-nează foarte puternic şi se butăşeşte destul de bine. E relativ rezistent la atacul insectelor şi al ciupercilor. Lemnul de plop alb, su icient de elastic şi fisibil, e utilizat în fabricaţia chibriturilor, a furnirelor, a părţilor oarbe de mobilă şi în rudărie pentru confecţionarea lingurilor, a albiilor, etc. Arde cu flacără mare, fiind potrivit pentru ol arie şi pentru încălzitul cuptoarelor de pîine, Datorită marii sale amplitudini ecologice, caracterului său oarecum xerofit şi creşterii viguroase, e indicat în special pentru cultură, în locuri cu condiţii de vegetaţie relativ aspre, cum sînt cele din Delta Dunării (nisipurile marine); e potrivit şi pentru împădurirea grindurilor mai ridicate din zăvoaie şi din locurile inundabile, cum şi pentru plantarea în şiruri de-a lungul şoselelor. E şi arbore cu caracteristici ornamentale pentru parcuri şi spaţii verzi. Plopul tremurător (Populus tremula L.) e o specie indigenă, cu o foarte întinsă arie de răspîndire naturală, care cuprinde Europa şi Asia, între cercul polar şi paralela 35°, şi cu un colţ sud-estic, care coboară pînă la aproape de paralela 15° (Indochina). în ţara noastră, creşte în subzona fagului şi a răşinoaselor, ca specie însoţitoare. E foarte modest faţă de sol şi, în general, faţă de staţiune; se dezvoltă cel mai bine în locuri răcoroase, moderat umede, cu soluri nisipoase-lutoase şi humoase; pe soluri excesiv uscate sau excesiv umede, are dezvoltare deficientă. E considerat foarte rezistent la geruri, însă e pretenţios în ce priveşte lumina, avînd temperament tipic de lumină. Se înmulţeşte foarte uşor prin sămînţă şi prin drajonare, cum şi artificial, prin butaşi. împreună cu mesteacănul şi cu salcia căprească, manifestă o excepţional de puternică tendinţă de invadare şi ocupare a golurilor ivite accidental în păduri (arsuri, doborîturi, tăieri neregenerate), în felul acesta îndeplineşte o funcţiune utilă, ca specie de primă împădurire, creînd condiţii favorabile pentru instalarea speciilor principale ale arboretului definitiv. Creşte viguros în tinereţe, ajungînd arbore de mărimea I (pînă la 30 m înălţime şi 1,5 m diametru la 1,3 m de la sol). Are longevitate tehnică moderată, de circa 100 de ani. Lemnul său e atacat frecvent de ciuperci, cari îi provoacă, uneori de la vîrste relativ tinere, putregai la inimă. Lemnul de plop tremurător, de culoare albă-gălbuie, fără duramen, are proprietăţi tehnologice importante: structură fină şi omogenă, densitate mică, elasticitate, şi e moale. E căutat în industria celulozei (pentru viscoza destinată fabricării mătăsii artificiale), a chibriturilor, etc., cum şi pentru confecţionarea şindrilei, a lopeţilor, etc. Plopul negru (Populus nigra L.) e o specie indigenă, a cărei arie de răspîndire naturală se suprapune aproximativ celei a plopului alb, depăşind 60° latitudine nordică. în ţara noastră e răspîndit mai mult în regiunea de cîmpie şi de col ine joase, local izîndu-se în zăvoaie şi în lunci şi, mai rar, în locuri umede din pădure. Pretenţios în privinţa căldurii din timpul sezonului de vegetaţie, e relativ modest faţă de sol. Se dezvoltă însă bine pe soluri uşoare de aluviune, bogate în substanţe hrănitoare, şi umede. Rareori constituie arborete pure, mai mult sub formă de pîlcuri; de regulă participă în compunerea zăvoaielor şi mai ales a şleaurilor de luncă. E rezistent Ia geruri şi la inundaţii de ape curgătoare. Are temperament tipic de lumină. Se înmulţeşte viguros pe toate c ile (sămînţă, lăstărire şi butăşire). Manifestă o puternică tendinţă de hibridare. Creşte excepţional de viguros, dînd la vîrste relativ mici o mare producţie lemnoasă. Ajunge arbore de mărimea I (atingînd înălţimea de peste 30 m şi grosimea de 2,0 m diametru la 1,3 m de la sol). Are longevitate fiziologică mare (trăieşte 300***400 de ani), însă longevitate tehnică mică (maximum 100 de ani). Lemnul de plop negru e alb-gălbui, cu duramen vizibil (brun deschis), moale, uşor, mai puţin durabil decît cel al altor plopi, însă e mai puţin fisibil. E întrebuinţat din ce în ce mai mult în industria furnirelor şi a placajelor, ca şi a mobilei (pentru părţile interioare). E apreciat în rudărie, pentru confecţionarea albiilor şi a lingurilor. Arborii crescuţi în stare izolată au formaţiuni de gîlme pe porţiunile inferioare ale trunchiului, foarte căutate pentru fabricaţiade furnire estetice. Plopul negru ocupă un loc principal în plopicultura modernă, în primul rînd pentru valorificarea anumitor terenuri Plop, ulei de muguri de ~ 604 Plot (inundabiletrecător)şi, apoi, pentru hibridareaşiselecţiuneade varietăţi (naturale), decuitivaruri (adică de varietăţi rezultate prin cultură) şi de forme hibride valoroase. Sin. Plută. Plopii negri hibrizi, cuprinşi în trecutsub numirea colectivă de plopi de Canada (Populus canadensis Monch), constituie un tip de specie colectivă sau o serie hibridogenă, cu exemplare greu de individualizat sub raportul botanic-mor-fologic. Totuşi, plopicultura modernă deosebeşte o serie de hibrizi ai plopului negru încrucişat, în general, cu unele specii de plopi americani, al căror număr e în continuă creştere, ca urmare a hibridării şi a selecţiunii. Hibrizii consacraţi sînt caracterizaţi prin : creştere foarte viguroasă şi mare a producţiei de lemn industrial la vîrste mici; formă regulată a trunchiului; rezistenţă faţă de dăunători şi faţă de unele cond iţi i staţionale ; capacitate de adaptare la condiţii de sol şi staţionale dificile; anumite proprietăţi ale lemnului, etc. Cultura plopilor negri hibrizi tinde să devină un gen de producţie de lemn de sine stătătoare,^cu forme, în multe privinţe, asemănătoare formelor horticole. în plopicultura din ţara noastră, sînt luaţi în consideraţie următorii hibrizi mai importanţi: x Populus robusta Schneid. (Populus angulata cordata robusta Simon-Louis: Populus angulatax Populus nigra var, plantierensis); Popuiussero-tina Hartig (Populus canadensis Monch forma serotina Rehder: Populus nigrax Populus monilifera); x Pop'trîu> marilandica Bosc. (Populus canadensis Monch forma marilandica Rehder: Populus nigrax Populus serotina) ;x Populus regenerata Henry (Populus canadensis Monch forma regenerata Rehder: Populus nigrax Populus serotina); X Populus eugenei Simon-Louis (Populus nigra var. italicax Populus regenerata). 1. ulei de muguri de Ind. chim.: Ulei eteric obţinut prin antrenarea cu vapori de apă a mugurilor de plop (Populus nigra şi P. balsamifera L.). E un ulei galben pînă la brun deschis, cu miros plăcut de muşeţel, avînd: d15—0,890***0,910, roc]D“ + 1°54/—}-7°30/, w2d=1 ,498* * * 1,500, indicelede aciditate 2.—11, indicele de esterificare 8—19; e insolubil în alcool de 70***90%; e solubil în alcool de 95%. Componenţii principali ai uleiului de antrenare sînt a-cariofilenul (humulen) şi parafinele. Uleiul se extrage uneori din muguri şi cu eter de petrol. Se utilizează în parfumerie. 2. Plopiş, pl. plopişuri. Silv.: Tip de pădure constituit excluziv din specii de plop sau din specii de piop cu amestec slab de alte specii; are, în general, întindere mică. Se deosebesc două tipuri principale: plopişul azonal şi plopişul provizoriu—'Şi un tip secundar: plopişul zonal. Plopişul azonal e constituit de obicei din plop negru şi din plop alb, eventual cu un amestec slab de sălcii, şi e situat în cuprinsul zăvoaielor, de-a lungul apelor curgătoare şi din lunca Dunării. — Plopişul provizoriu e constituit din plop tremurător, eventual cu un amestec slab de salcie căprească, mesteacăn, etc., şi apare în doborîturi, arsuri, tăieri neregenerate din subzona fagului şi a răşinoaselor. Plopişul provizoriu, instalat de altfel pe cale naturală, e înlocuit, în decurs de 30---40 de ani, de specii le principale corespunzătoare staţiunii, cum sînt fagul, bradul, molidul. — Plopi-şurile zonale — de mică întindere (aproximativ de mărimea unui pîlc) — sînt constituite din plop alb sau din plop negru şi se instalează în anumite locuri umede, în subzona fagului şi a bradului, ca formaţiune normalăşi corespunzătoare condiţiilor microstaţionale ale locului dat. Plopişurilezonale şi azonalesînt mai apreciate, pentru producţia lor mare de lemn industrial ; plopişuri le provizori i prezintă, în primul rînd, importanţă culturală, ca formaţiuni primare, cari pregătesc condiţii favorabile pentru instalarea speciilor principale şi definitive, corespunzătoare staţiunii fagul, bradul, molidul). 3. Plopu, Stratele de Stratigr.: Termen superior al fli-şului eocen din Pînza de Tarcău, constituit din argile şi din marne argiloase verzi şi roşii, cu intercalaţii de gresii cenuşii, fin micacee, cu ieroglife. La partea superioară a acestor strate se întîinesc local marne calcaroase gălbui cu globigerine. Tipic dezvoltate în zona faciesului intermediar, unde au grosimea de circa 100 m, Stratele de Plopu sînt substituite spre interior de Stratele de Secul (zona faciesului grezos) şi spre exterior de Stratele de Bisericani (zona faciesului calcaros şi marnos). 4. Ploropan. Ped., Agr.: Sin. Bătătura plugului (v.). 5. Plosca, pl. ploşti. 1. Ind. ţâr.: Recipient cu capacitate mică (pînă la 1 sau 2 litri), în general turtit, şi care are un gît care poate fi astupat; e folosit pentru păstrat şi transportat apă. 6. Plosca, 2. Expl. petr.: Elementul de presiune al dina-mografului hidraulic M.D. (v. sub Dinamograf). 7. Ploşniţele cerealelor. Agr.: Eurygaster maura L., E. austriaca Schrd., E. integriceps Put., Aelia acuminata L., A. rostrata Boh.; ordinul Rynchota, subordinul Heteroptera. Specii de insecte eteroptere din familia Scutelarideelor şi a Pentatomideelor. — Speciile de Eurygaster au corpul colorat foarte variat (cenuşiu, cafeniu, roşcat şi chiar negru), unele prezentînd diferenţe morfologice; printre acestea, cele mai importante sînt: Eurygaster maura L, care are capul obtuz şi clypeus-ul liber; pronotumul are marginile laterale aproape drepte; lungimea corpului variază între 9 şi 10,5'mm ; Eurygaster austriaca Schrd. are capul ascuţit, clypeus-ul e închis între oT5raji şi lungimea corpului e de 11,5 —13 mm; Eurygaster integriceps Put. are forma capului asemănătoare cu â celui de E. maura L.', iar pronotumul are marginile laterale convexe; lungimea corpului e de 11 —13 mm. Aceste specii sînt răspîndite aproape în toate regiunile de cultură a cerealelor, în stepă, ca şi în regiunile de col ine din ţara noastră. E. maura L. ajungînd pînă la 900 m altitudine (Cîmpulung, Bucovina), iar E. integriceps Put. fiind cantonată în special în Dobrogea. — Speciile de Aelia (acuminata şi rostrata) au culoarea galbenă palidă, cu dungi cenuşii deschise; dintre acestea, cele mai importante sînt: Aelia acuminata L., care prezintă, pe femurele mediane şi posterioare, două pete mici, negre, şi., la care lungimea corpului variază între 8 şi 10 mm; Aelia rostrata Boh., care prezintă pe femure un singur punct negru; ultimele două specii se găsesc răspîndite în toată ţara noastră, atacînd cerealele (în stare de larve sau de adulţi) în toate stadiile de dezvoltare ale plantei, şi provocînd daune mari. Atacul acestor ploşniţe. în special al speciilor de Eurv~ gaster, prezintă importanţă mai mare cînd boabele sînt în lapte sau aproape de coacere; atacul are ca urmare sbîrcirea boabelor (şiştăvirea); boabele atacate într-un stadiu mai înaintat, deşi au formă asemănătoare cu a boabelor sănătoase, se deosebesc, totuşi, de acestea, printr-o mică pată, circulară sau ovală, de culoare mai deschisă, cu un punct în locul în care s-a produs înţepătura; la boabe aproape de coacere, o serie de substanţe de rezervă depuse în endosperm suferă modificări, glutenul se depreciază din punctul de vedere calitativ şi cantitativ, pierzînd structura elastică, devenind moale, lipicios, curgător. Aluatul provenit din această făină nu pani-fică normai. Pentru prevenirea atacului ploşniţelor se recomandă distrugerea gramineelor spontane şi a tufişurilor din apropierea culturilor. Mijloacele de combatere activă consistă în strîngerea ploşniţelor cu aparate de captat insecte şi în prăfuirea cu DDT sau cu HCH în cantitate de 20---25 kg/ha. 8. Plot, pl. ploturi. 1. Mine: Placă turnantă sau placă metalică, la încrucişarea unei căi ferate de mină (Termen minier, Valea Jiului). 9. Plot. 2. Mine: Stratificaţie cu suprafaţă de alunecare. (Termen minier, Valea Jiului). 605 i. Plot. 3. Elt.: Piesă de contact electric constituită dintr-un cilindru sau dintr-o prismă metalică, fixate într-o placă de material electroizolant sau pe suprafaţa acesteia, legată la un circuit electric. Ploturile sînt folosite în construcţia unor aparate pentru a realiza variaţia în trepte a parametrilor unui circuit, ca, de exemplu, în construcţia comutatoarelor cu manetă ale reostatelor. în acest caz, diferitele porţiuni ale re-zistorului sînt conectate la cîte un plot. Un contact mobil, făcînd corp comun cu maneta, permite stabilirea legăturii electrice cu diferite ploturi. în figură sînt reprezentate ploturile unui reostat de pornire: 0 e plotul de nul, 1---4 sînt ploturi intermediare şi 5 e plotul de funcţionare. Cît timp contactul mobil (maneta reostatului) e pe plotul 0, circuitul indusului e deschis, iar pe plotul 1, întregul rezis- Ploturile unui reostat de pornire. sura dep : 2-5, tor e în circuit; pe ţiunile rezistorului sînt scoase succesiv din circuit. 2. Pliicker, formulele lui Mat.: Trei egalităţi cari exprimă reiaţii între numerele caracteristice pluckeriene asociate unei curbe algebrice plane. Unei curbe algebrice plane (Cn) ireductibile i se asociază următoarele numere cu semnificaţie punctuală (v. sub Curbă 1): ordinul n al curbei, numărul S al punctelor duble nodale, numărul k al punctelor cuspidale sau de întoarcere. Curbei (Cn) i se mai asociază şi următoarele numere cu semnificaţie duală: clasa m a curbei, numărul t al tangentelor duble bitangente, numărul i al tangentelor duble inflexionale, adică al dreptelor (d) tangente la (Cn), astfel încît prin orice punct al unei astfel de drepte să treacă două tangente la (Cn) confundate cu ( CaO-j-C02. Materialului supus aglomerării i se adaugă 8---10% apă care, prin evaporare, afînează materialul şi-i măreşte permeabilitatea la gaze. Aglomerarea se realizează în aparate cu funcţionare continuă, de formă rotundă sau în formă de bandă. Aparatul rotund (v. fig. /), construit astfel, încît aerul trece numai prin materialul încărcat pe grătar, e folosit în special cînd se utilizează gaze sulfuroase, în vederea obţinerii acidului sulfuric. Aparatul e format dintr-o masă inelară, care se poate roti în jurul axei sale verticale. Diametrul inelului, pe circumferenţa mijlocie, e de 5,8 m sau de 10 m. La partea superioară se găseşte grătarul pe care se încarcă materialul. Lăţimea grătarului e de 1 •••1,5 m ; distanţa dintre barele grătarului e de 3*’*5 mm. De-a lungul cir-cumferenţei, inelul e împărţit în mai multe segmente (camere), numărul acestora putînd ajunge pînă ia 30; fiecaresegment are o ţeavă radială, care conduce la ţeava centrală de colectare a gazelor. Absorpţia aerului prin materialul de pe grătar şi a gazelor rezultate se face cu ajutorul unui exhaustor. Una dintre ţevi serveşte la absorpţia gazelor de la camera de aprindere; de obicei, zece ţevi servesc la absorpţia gazelor concentrate în bioxid de sulf; unsprezece ţevi sînt destinate absorp-ţiei gazelor sărace în bioxid desulf, iar opt ţevi sînt în afara acţiunii exhaustorului, ele servind la conducerea gazelor rezultate în timpul descărcării aglomeratului, curăţirii grătarului şi încărcării materialului proaspăt. în cursul mişcării sale rotative, masa inelară trece sub aparatul de încărcare, care e echipat cu un şablon pentru fixarea grosimii stratului de material pe masă, şi apoi trece prin camera de aprindere. Produsul aglomerat se descarcă de pe grătarul mesei cu ajutorul unui plug, aşezat transversal pe acesta, căzînd în vagonet. Viteza de rotire a mesei e de o rotaţie în 45***90 de minute. Productivitatea variază între 60 şi 120 t în 24 de ore. Tipul de aparat rotund prezintă dezavantajul că e prea greoi, ocupă o suprafaţă mare, iar producţia sa e relativ mică. Aparatul de aglomerare cu bandă are o productivitate mare, e compact şi ocupă mai puţin loc. Acest II. Instalaţia unei maşini de aglomerare cu bandă, î) bandă transportoare; 2) boltă de aprindere; 3) filtru-ciclon; 4) exhaustor; 5) registre pentru reglarea tirajului în camerele de absorpţie; 6) ţeavă pentru conducerea gazelor ; 7) registru; 8) alimentator; 9) siloz de încărcare; 10) amestecător umezitor; 11) ciur; 12) siloz de descărcare. III. Paleta unui aparat de aglomerare cu banda. 1) placă cu deschideri; 2) grătar; 3) role pentru rulare; 4) pereţi laterali. aparat se prezintă ca un transportor cu plăci, format din cărucioare, numite palete (v. fig. II). Paletele (cărucioarele), strîns l ipite unu I de celălalt, se deplasează pe şine de ghidare. Paletele au la capete pereţi, înălţimea acestora determinînd adîncimea paletelor şi deci grosimea stratului de material încărcat pentru aglomerare. Fundul paletei e format din bare de grătar. Sub banda paletelor sînt camere în cari se formează depresiunea necesară cu ajutorul exhaustoa-relor(v. fig. III). în cursul mişcării deasupra camerelor, paletele sînt bine lipite pe şinele de ghidare, cari sînt montate în pereţii camerei şi au cana Iede ungere, prin cari se asigură etanşeitatea necesară. în timpul funcţionării exhaustorului, aerul e absorbitprinstratul de material, gazele rezultate trec prin spaţiul grătarului’, prin camere şi exhaustor, iar după filtrare, sînt dirijate la fabricarea acidului sulfuric sau la coş. Viteza de deplasare a benzii e reglabilă. Materialul care urmează să fie prăjit şi aglomerat se aduce în silozul de încărcare 9, se amestecă şi se umectează Plumb 623 Plumb în amestecătorul umezitor 10. Cu ajutorul unui alimentator pendular, materialul se aşterne pe grătarul aparatului, format din palete. Prin mişcarea benzii, paletele de pe partea superioară a benzii sînt introduse succesivsub bolta deaprindere2 şi apoi deasupra camerei, pentru captarea gazelor. La extremitatea benzii, fiecare paletă cade pe şinele de ghidare, aglomeratul fiind vărsat pe ciurul 11 şi apoi în silozul de descărcare sau în vagonetul introdus sub o pîlnie legată cu filtrul de aer. în industria plumbului, aparatele de aglomerare cu bandă sînt folosite într-o singură etapă sau în două etape; astfel se realizează prăjirea şi aglomerarea mai bună a materialului. Gradul de desulfurare în aparatele de aglomerare e condiţionat de compoziţia materialului încărcat, de cantitatea de aer, de distribuirea uniformă a aerului în materialul încărcat, cum şi de viteza de deplasare a benzii. Proporţia de bioxid de sulf în gaze e de 1,5“*2% şi, în cazuri excepţionale, atinge 3 %. Printr-o evacuare fracţionată a gazelor, prin amenajări de camere de aspiraţie cu funcţionare independentă şi prin recir-cularea gazelor sărace în bioxid de sulf din camerele situate la capătul benzii, concentraţia gazelor în bioxid de sulf poate fi ridicată pînă la 5***6%. Productivitatea aparatelor de aglomerare se determină prin numărul de tone de material prelucrat, raportate la 1 m2 de suprafaţă de aspiraţie a camerei maşinii, în timp de 24 de ore. La prăjirea în două etape, productivitatea în prima etapă e de 20***25 t/m2 în 24 de ore, iar în a doua etapă e de 13"*36 t/m2 în 24 de ore. Gazele rezultate sînt trecute prin filtre cu saci. în locul filtrelor cu saci se utilizează, uneori, în metalurgia plumbului, filtre electrice. Topirea reducâtoare se face în cuptoare cu cuvă, încărcate pe la partea superioară. încărcătura e formată înaintea prăjirii, cînd în aglomerat se introduc şi fondanţii. Uneori, la topire se introduc în cuptor cantităţi suplementare de fondanţi, pentru a evita fărîmarea unei părţi din încărcătură. Ca fondanţi e util să se folosească cuarţite aurifere şi minereuri de fier cu conţinut de aur. Aglomeratul;, împreună cu fondanţii, cocs şi produse intermediare, coboară de la partea superioară a cuptoarelor în contracurentul gazelor calde rezultate din ardere, se preîncălzeşte din ce în ce mai mult, pentru ca în zona de topire să se transforme în metal lichid, zgură, mată şi speiss, cari se scurg în creuzet. Aerul suflat în cuptor creează o atmosferă oxidantă în jurul gurilor de vînt. Se formează bioxid de carbon, care, cu carbonul incandescent, se reduce la oxid de carbon, agent reducător care străbate coloana de materiale încărcate. Metalurgia metalelor neferoase se bazează pe procesele de reducere a oxizilor metalici, cu ajutorul carbonului şi al oxidului de carbon, conform reacţiilor exoterme: MaO-j-C=Me+CO, M20+C0=Me+C02, C02+C=2C0. Plumbul redus în zonele superioare ale cuptorului cu cuvă se scurge prin încărcătura de material şi colectează aurul, argintul şi alte metale; la acest plumb se adaugă şi plumbul rezultat din descompunerea altor compuşi: sulfură, antimo-niaţi, arseniaţi, siliccţi şi feriţi, dînd un aliaj numit plumb bogat sau plumb brut. Arseniurile fierului şi ale altor metale formează ceea ce se numeşte speiss. Amestecul de sulfuri metalice format în zona inferioară de reducere străbate încărcătura cuptorului în stare lichidă, disolvă şi alte sulfuri, formînd mata. Bioxidul de siliciu (Si02), oxidul feros (FeO), oxidul de calciu (CaO), trec în zgură. Oxidul de calciu şi oxidul feros înlocuiesc oxidul de plumb din silicatul de plumb, iar oxidul de piumb eliberat se reduce cu carbonul la plumb metalic ; se formează zgura ferocalcaroasă, Cele patru produse se scurg în stare lichidă în creuzetul cuptorului şi se stratifică în ordinea greutăţilor specifice: plumbul brut, speiss-ul, mata şi zgura. Distribuirea metalelor în aceste produse depinde de condiţiile de formare a lor în cuptor. Cuprul se distribuie între toate produsele de topire, con-centrîndu-se în mată 1/3 din conţinutul lui în minereu. Aurul şi argintul se concentrează mai mult în plumbul brut. Zincul se volatilizează şi se ridică cu gazele, pentru ca apoi să se depună în părţile mai reci sub formă de oxid de zinc, provocînd dereglări în funcţionarea cuptorului. Cuptoarele cu cuvă pot avea secţiunea circulară sau dreptunghiulară. Cele mai multe dintre cuptoarele circulare moderne derivă din cuptorul Pilz. El are înălţimea de 8 m; diametrul interior în dreptul gurilor de vînt e de 1,10 m. Pereţii cuvei sînt de material refractar, armaţi cu centuri de fier şi susţinuţi de coloane de fier profilat. în zona de topire, peretele e format din opt cutii metalice răcite cu apă (chesoane), avînd înălţimea de 0,50 m. Prin fiecare cutie trece cîte o gura de vînt prin care pătrunde aerul, la o prssiune dc 300 rnrn col. apă. Produsele rezu itate din furnai sînt decantate în creuzetul care se găseşte la baza lui şi se eva-cueazădin acesta în ordinea greutăţii lor specifice, prin guri de scurgere la diferite niveluri. Cuptoarele cu cuvă dreptunghiulară (v. fig. IV) sînt indicate pentru producţii mari, ele prezentînd avantajul că, spre deo- IV. Cuptor cu cuvă dreptunghiulară pentru producerea plumbului. 1) chesoane; 2) guri de vînt; 3) guri de încărcare echipate cu uşi; 4) sifonî 5) gură pentru evacuarea zgurii; 6) gură pentru evacuarea plumbului. sebire de cele circulare, au la nivelul gur.ilor'de vînt o suprafaţă mult mai mare de topire, un număr mai mare de guri de vînt şi o putere mai mare de topire, încărcătura putînd fi topită într-un timp mult mai scurt. Matele rezultateja topirea plumbului conţin 10—15% cupru şi 8—10% plumb. în cazul concentratelor de plumb în cari conţinutul de cupru e mult mai mare decît al concentratelor curente (pînă la 13%) şi matele obţinute sînt mai concentrate în cupruşi plumb atingînd 18-*-20% plumb şi 22--*25% cupru. Plumb 624 Plumb Aceste mate sînt retopite, adăugîndu-se fier pentru precipitarea plumbului şi, deci, pentru concentrarea lor în cupru. Zgurile sînt constituite din oxizi metalici cari formează între ei - combinaţii chimice, soluţii şi amestecuri eutec-tice. Dintre oxizii cari intră în compoziţia zgurii, unii sînt acizi sau bazici şi alţi i amfoteri. Dintre oxizii acizi fac parte: SiOa, Sb203, As203, Fe2Os; dintre oxizii bazici fac parte: NaaO, K20, CaO, MgO, BaO, FeO, MnO, Cu20; dintre oxizii amfoteri fac parte: ZnO, PbO şi Al203. Dintre oxizii acizi, cel mai energic în stare topită e Si02, activitatea lui chimică crescînd cu temperatura. Zgurile consistă, în primul rînd, din si I icat de calciu (Ca0-Si02), şi din silicat de fier (2Fe0*Si02). în cuptorul cu cuvă, zgura e aceea care condiţionează regimul termic al cuptorului. Consumul de cocs e de circa 12% raportat la încărcătura totală. Nu e indicat să se depăşească consumul de cocs, deoarece poate favoriza reducerea oxidului feros, FeO, la fier metalic, care se depune în creuzet, datorită temperaturii mult scăzute faţă de temperatura de topire a fierului, sub formă de bucăţi mari, numite „I u p i “ sau „u r ş i d e f i e r“. Productivitatea cuptoarelor cu cuvă pentru topirea plumbului se caracterizează prin cantităţile de materiale topite în 24 de ore pe metru pătrat de secţiune la nivelul gurilor de vînt şi e de 45---60 t. Extracţia plumbului în metalul brut depinde de cantitatea de zgură şi de mată, cum şi de procentul de plumb în aceste produse ale topiri i. Cele mai mici cantităţi de mată şi de zgură se obţin la prelucrarea concentratelor bogate, fără cupru; în acest caz, extracţia plumbului poate atinge 95%. La topirea concentratelor cu impurităţi de cupru se obţin 8**• 10% mată din greutatea încărcăturii. în cazul cînd concentratul conţine în acelaşi timp cantităţi mari de zinc şi de cupru, extracţia plumbului scade pînă la 90%. Plumbul brut, obţinut prin topirea reducătoare, conţine impurităţi de metale cari trebuie să fie îndepărtate şi valorificate. Rafinarea plumbului brut, nu mit şi plumb bogat, atunci cînd conţine şi metale preţioase (aur şi argint), e necesar să se facă pentru îndepărtarea eventualelor impurităţi (cupru, stibiu,’arsen, staniu, bismut, fier, nichel, cobalt, zinc) şi, eventual, pentru valorificarea acestora. în general, compoziţia chimică a plumbului brut variază între: 92---99% Pb; 0,1-7% Cu; 0,006*** 1,3% Sn; sub 1,9% As; 0,1-3,5% Sb; sub 0,4% Zn ; sub 0,3 % Bi; sub 0,25% Fe ; 1 • • *500 10"6% Au şi 500---8000 10_6% Ag. în cazul unui conţinut mai mare de aur şi argint, valoarea acestora e uneori mai mare decît a plumbului care le-a colectat. Rafinarea plumbului brut se face pirometalurgic şi electrol itic. Rafinarea electrolitica consistă în disolvarea plumbului şi în depunerea lui pe catozii unei băi de electroliză, electrolitul fiind soluţia diluată de fluosilicat de plumb (PbSiF6), acidulată cu acid fluosilicic (H2SiF6), cum şi soluţii de acizi ami-dosulfonic şi fenolsulfonic. Aurul, argintul, cuprul, bismutul şi arsenul trec în nămol. Avantajul acestui procedeu consistă în extracţia directă mai mare. Electroliza plumbului are o aplicare limitată, în special datorită costului mare şi productivităţii mici. Rafinarea pirometalurgicâ (uscată) consistă în mai multe prelucrări succesive (v. schema), prin cari se elimină impurităţile, cari se obţin separat. Dezavantajul acestui procedeu, care se realizează cu cheltuieli relativ mici, consistă în durata mare a operaţiilor şi în imobilizarea unei cantităţi apreciabile de plumb în circuit. Rafinarea plumbului cuprinde o serie de operaţii, şi anume: înlăturarea cuprului; înlăturarea staniului, a arsenului şi a antimoniului; separarea metalelor preţioase; înlăturarea zincului; înlăturarea bismutului; înlăturarea magnezii^lui şi a calciu Iu i. în rafinarea pirometalurgicâ e folosită o căldare de oţel încălzită, montată într-o zidărie de cărămidă (v. fig. V). Căldarea are capacitatea între 30 şi 150 t. Umplerea şi gol irea ei se fac cu pompe centrifuge, debitul pompei atingînd 12 t/min. Plumbul e amestecatcu ames-tecătoare mobile (v. fig. VI), avînd 100***110 rot/min, cari îndreaptă curentul de plumb de sus în jos şi formează o pîlnie în suprafaţa metalului lichid. în această pîlnie, reactivii sînt antrenaţi de vîrtejul de plumb şi se repartizează în întreaga baie de plumbto-pit.^ înlăturarea cuprului se bazează pe micşorarea solubili-tăţii cuprului în plumbul topit, la coborîrea temperaturii. Menţi-nînd plumbul brut la o temperatură puţin mai înaltă decît temperatura lui detopire, V. Căldare pentru rafinarea plumbului. 1) cazan de oţel; 2) zidărie de susţinere; 3) canal inelar prin care circulă gazele de ardere; 4) coş de fum; 5) termoelemente; 6) nivelul platformei de lucru. adică la 340---3600, cuprul, cu punctul de topire mai* înalt decît al plumbului şi cu greutate specifică mai mică, se separă în stare sol idă lasuprafaţa plum- î bului topit şi poate fi cules şi înlăturat cu ajutorul unei linguri de oţel cu fund perforat. Se ridică temperatura plumbului la 600° şi apoi se lasă să se răcească pînă Ia450°; primele spume sînt mai cuproa-se. Continuînd răcirea, pînă la 350°, se înlătură alte spume, însă mai puţin cuproase. Această înlăturare a spumelor e numită I i c u a-ţ i e. ConţinutuI în cupru al plumbului scade în această operaţie pînă Ia0,1 % Cu -Pentru înlăturarea în continuare a restului de cupru, plumbului rămas, la 330—350°, i se adaugă sulf. Cuprul formează. VI. Amestecător pentru plumb, montat la cazam. 1) cazan de oţel; 2) amestecător. Plumb 625 Plumb cu sulful sulfura cuproasă, insolubilă în plumb, care, la decantarea plumbului lichid, se ridică la suprafaţă sub forma unor particule solide. Scoarţele înlăturate de pe suprafaţa băii de plumb consistă din sulfura cuproasă şi din picături de plumb antrenate mecanic. Plumbul nu mai conţine decît urme de cupru. Decuprarea plumbului în primă fază se numeşte decu-prare „grobă“, şi se execută într-un cuptor cu reverberaţie, iar în a doua fază, decuprare fină, şi se execută în căldare. Consumul de sulf e de aproximativ 0,1 %. Scoarţele cuprifere (grobe) conţin 50***80% Pb şi 10***25% Cu; ele sînt topite in cuptoare cu reverberaţie împreună cu concentrate de plumb crud şi cu fier vechi; se obţine o mată cuproasă, care e trimisă la convertisare. Plumbul obţinut se introduce la prelucrarea scoarţelor de la rafinare, iar zgura e introdusă ca încărcătură în cuptorul cu cuvă. înlăturarea staniului, a arsenului şi a antimoniului se realizează printr-o rafinare oxidantă, bazată pe faptul că oxizii acestor metale nu sînt solubili în plumbul topit şi că aceste metale au o afinitate mai mare decît a plumbului faţă de oxigen. Rafinarea oxidantă se efectuează pe cale termică, în cuptoare cu reverberaţie, la temperatura de SOO-^OO0, sau pe cale alcalină, în căldări, în rafinarea termică, oxizii de zinc, de arsen, de antimoniu şi de staniu au caracter amfoter; faţă de oxidul de plumb (PbO) au caracter acid, şi intrînd în reacţie cu acesta, formează săruri, zincaţi, stanaţi, arseniţi şi antimoniţi. Amestecurile şi aliajele acestor compuşi se înlătură de pe suprafaţa băii de plumb. Viteza de oxidare e accelerată prin suflarea de aer în masa de plumb topit. Rafinarea oxidantă prin procedeul alcalin Harris se bazează, de asemenea, pe diferenţa dintre afinitatea faţă de oxigen a-plumbului şi a impurităţilor. în locul oxigenului din aer se întrebuinţează un oxidant mai puternic, azotatul de sodiu. Plumbul topit e trecut, sub formă de vine subţiri, printr-un amestec de hidroxid de sodiu şi clorură de sodiu, în care se introduce periodic azotatul. Prin încălzire, azotatul se disociază după schema: 2 NaN03=Na20+2 N02+1/2 Oa. Plumbul topit, venind în contact cu topitura de hidroxid de sodiu şi de azotat de sodiu, se oxidează la PbO; oxidui se disolvă în topitura alcalină şi formează plumbitul de sodiu: 5 Pb-j-2 NaNOg+8 NaOH = 5 Na2Pb02-f N2+4 H20; 8 Pb-j-2 NaN03+14 NaOH = 8 Na2PbOă+2 NH3+ 4 HaO. Plumbitul desodiu oxidează stan iul, arsenul şi antimoniul, for-mînd stanaţi, arseniţi şi antimoniţi. Rafinarea alcalină se efectuează la 400***420°, astfel încît e preferată, deoarece la această temperatură nu dă vapori metalici nocivi şi se evită pierderile de plumb prin volatilizare. Prezintă, însă, dezavantajul complexităţii prelucrării topiturilor. Separarea metalelor preţioase (argintul şi aurul). în plumbul topit la circa 450° se introduce zinc, care formează cu argintul şi aurul compuşi chimici cu următoarele temperaturi de topire: Ag2Zn3 la 665° ; Ag3Zn5 la 636°; AuZn la 725°; Au3Zn5 la 664° şi AuZn3 la 475°. Compuşii chimici şi soluţiile solide formate au greutatea specifică mai mică decît a plumbului şi se ridică la suprafaţa băii sub formă de scoarţe argento-aurifere. Aurul, avînd afinitate mai mare decît argintul, faţă de zinc, trece în scoarţe înaintea acestuia. Zincul se adaugă în mai multe etape; înainte de introducerea fiecărei porţiuni de zinc, plumbul e încălzit între 450 şi 480°. Zincul poate fi introdus şi deodată, reducîndu-se astfel timpul de lucru. Afară de zinc se adaugă şi scoarţe sărace de la operaţiile anterioare. Baia de plumb e amestecată şi se lasă să se răcească la 34 0---3500, cînd se culeg scoarţele. Conţinutul de argint scade în plumb pînă la 3 g/t. Consumul de zinc e în funcţiune de compoziţia plumbului supus la dezargintare şi variază între 1,5 şi 2%. Scoarţele cari se culeg sînt concentrate într-o căldare şi apoi sînt supuse distilării. înlăturarea zincului. Plumbul din care s-au înlăturat aurul şi argintul mai conţine 0,5***0,8% zinc. Dezin-carea plumbului se face prin: oxidare, clorurare, tratare cu hidroxizi alcalini şi distilare în vid. Dezincarea prin oxidare poate fi făcută cu aer şi cu abur supraîncălzit. în cazul oxidării cu abur, acesta e descompus de zinc după ecuaţia: Zn+H20 = Zn0+H2. în cazul oxidării cu aer, operaţia e delicată, temperatura avînd un rol important. Dacă ea e peste punctul de aprindere al zincului, pierderile în plumb pot fi importante. întrebuinţarea aerului prezintă avantajul că oxidarea diferitelor impurităţi din plumb se face odată cu a zincului, scurtînd mult durata operaţiei.—-Dezincarea prin clorurare se bazează pe afinităţile diferite aie zincuiui şi plumbului faţă de clor, Tratînd plumbul topit cu clor gazos se produc reacţiile: Pb-f CI2-PbCI2; Zn+PbCI2=Pb+ZnCI2 . Clorură de zinc e insolubilă în plumb şi se ridică la suprafaţă. — Dezincarea alcalină consistă în tratarea plumbului topit cu o topitură de sodă caustică şi clorură de sodiu. Azotatul de sodiu nu se mai adaugă, zincul fiind suficient oxidat de hidroxidul alcalin, după reacţia: Zn-j-2 NaOH- Na2ZnOa+ H2 . Operaţia începe la 350***360° şi se termină la 460°. Topitura alcalină conţine pînă la 25% Zn şi e prelucrată pentru obţinerea oxidului de zinc, disolvînd topitura în apă; oxidul de zinc se separă prin filtrare, se usucă, conţine pînă la 75% Zn şi e folosit la fabricarea litoponului. — E în extindere procedeul de distilare în vid, pentru distilarea zincului. înlăturarea bis cn u tu I u i. Bismutul e impuritatea cel mai greu de înlăturat, dată fiind temperatura sa de oxidare mai înaltă, la care încep să se volatilizeze şi metalele preţioase. în trecut, înlăturarea lui se făcea numai prin electroliză; astăzi această operaţie se execută cu calciu şi magneziu. Astfel, în plumbul topit, la circa 350°, se introduc magneziu şi calciu. Acestea formează cu bismutul compuşi chimici şi soluţii solide insolubile în plumbul topit, cari se ridică la suprafaţa băii de plumb. Temperatura de topire a acestor compuşi e: Bi3Ca la 507°; Bi2Ca3 la 928° şi Bi2Mg3 la 715°. Bismutul ajunge astfel să fie înlăturat pînă la 0,008% faţă de plumb. MagneziuI se introduce sub formă de bare, iar calciul, sub formă de aliaj plumb-calciu, cu 3***4% plumb, .dată fiind oxidarea uşoară a calciului. Aceste metale se introduc în două reprize, după cari se îndepărtează scoarţele bogate în bismut. Acest procedeu e folosit la obţinerea plumbului pentru acumulatoare. înlăturarea magneziului şi a calciu- I u i. Plumbul debismutat mai conţine magneziu, calciu şi antimoniu. Acestea pot fi înlăturate într-o singură operaţie cu alcalii, folosind ca oxidant cantităţi mici de azotat de sodiu. Aparatul e acelaşi (Harris) folosit la înlăturarea antimoniului, arsenului, staniului şi zincului. Se încălzeşte plumbul la 450°; temperatura băii creşte pînă la 700°, date fiind reacţiile exo-terme ale oxidării calciului şi magneziului.—■ Plumbul e întrebuinţat în industria acumulatoarelor, în industria cablurilor, în instalaţiile sanitare şi de canalizare a apei potabile, în industria chimică, pentru confecţionarea de utilaje şi pentru obţinerea de oxizi şi săruri. Plumbul formează diverse aliaje, dintre cari se menţionează: aliajele 40 Plumb 626 Plumb de lipit din Pb şi Sn; aliajul cu 14*• *2.3% antimoniu, folosit ca metal antifricţiune, la turnarea literelor de tipar şi la fabricarea ventilelor şi a pompelor antiacide; aliajul cu 0,3% arsen, întrebuinţat la fabricarea alicelor de plumb. Proprietatea plumbului de a se alia uşor cu aurul şi cu argintul face să fie utilizat la extragerea acestor metale din produsele miniere supuse la topire. — Plumbul formează două tipuri de combinaţii, în cari e bivalent, respectiv tetravalent. Acetat de plumb, Pb(C2H302)2*3 H20. Se obţine disolvînd litargă pură (99%) în acid acetic de 60%, în vase de lemn acoperite, echipate cu agitatoare mecanice şi cu refrigerente, în fază finală, reactorul se încălzeşte pînă la 60°. Soluţia obţinută e trecută în alte vase de lemn, în cari urmele de cupru se depun pe bastoane de plumb pur, după care se filtrează soluţia şi se supune cristalizării. Se separă acetatul trihidrat în prisme monoclinice incolore sau slab gălbui, inodore, foarte solubile în apă. Trihidratul se topeşte la 75°. Sarea anhidră se topeşte la 280°. Din cauza gustului dulce, urmat de un gust metalic neplăcut, acetatul de plumb se mai numeşte zahăr de plumb. E foarte toxic. E folosit în tehnică pentru prepararea altor combinaţii ale plumbului, ca mordant în vopsitorie şi în imprimerie, la sicativarea uleiului de in şi, puţin, în Medicină, ca astringent şi rezolutiv. Soluţiile apoase de acetat de plumb pot disolvă cantităţi mari de oxid de plumb. Aceste soluţii conţin acetat bazic de plumb ca, de exemplu: Pb(OH) (C2H362) şi Pb3(0H)4(C2H302)2. Şî alte combinaţii ale plumbului pot fi legate de acetatul de plumb, dînd săruri duble, în special halogenurile. Azotat de plumb, Pb(N03)2. Se obţine prin disolvarea plumbului, a oxidului sau a carbonatului de plumb în acid azotic diluat şi cald, în mic exces, pentru a evita impurificarea lui cu sare bazică. Se obţine, de asemenea, ca produs secundar la prepararea bioxidului de plumb din miniu şi acid azotic, cînd 2/3 din plumbul conţinut în miniu se transformă în azotat de plumb. Azotatul de plumb se separă din soluţii acide sub formă de cristale mari incolore, cristalizate în octaedre, cu gr.sp. 4,53. Prin încălzire, azotatul de plumb se descompune după reacţia: Pb(NQ3)2= PbO-f-2 N02+1/202. Azotatul de plumb se foloseşte în vopsitorie şi în imprimarea ţesăturilor ca mordant (în soluţie alcalină, ca plumbit de sodiu), la fabricarea chibriturilor fără fosfor, ca oxidant !a prepararea unor pigmenţi de plumb, a unor explozivi, a unor lacuri colorate, etc. Azotatul de plumb dă săruri bazice. Sin. Nitrat de plumb. Bioxid de plumb, PbOa. Se obţine prin oxidarea sărurilor de plumb bivalent cu clor, hipocloriţi, sau prin oxidarea anodică. Tehnic, se obţine prin oxidarea acetatului de plumb cu clorură de var sau şî prin tratarea miniului de plumb cu acid azotic diluat: Pb (C2H302)2+CaC I(OC I) + HăO- PbOa + 2 HC2H302 + CaC l2 ; Pb304+4 HN03= PbOa+2 Pb(N03)2+2 HaO. Pe cale electrolitică se obţine prin electroliza unei soluţii de clorură de sodiu în care se găseşte în suspensie oxid de plumb. Hipocloritul, care se obţine intermediar, acţionează oxidant asupra oxidului de plumb. Bioxidul se prezintă ca o pulbere fină cristalină, cu gr. sp. 8,9-**9,2, de culoare brună închisă. E practic insolubil în apă, dar solubil în acizi. Are deci un slab caracter bazic ; în schimb, caracterul acid e mai pronunţat, ceea ce rezultă, din comportarea.la încălzire în amestec cu oxizi bazici sau cu hidroxizi alcalini, cînd rezultă plumbaţi; de exemplu: tetraoxo.plumbaţi, Me4(Pb04), trioxopJumbaţi, Me2(Pb03), şi hexahidroxoplumbaţi, Me2[Pb(OH)6]. Prin încălzirea bioxidului de plumb cu oxid de calciu se obţine plumbat de calciu, Ca2Pb04, folosit în industria chibriturilor. Bioxidul de plumb e un oxidant puternic. Cu acid sulfuric concentrat degajă oxigen ; cu acid clorhidric concentrat degajă clor. Chiar prin încălzire uşoară degajă oxigen, în urma descompunerii. Frecat în stare uscată cu substanţe uşor inflamabile, ca sulf, fosfor roşu, le aprinde. Pe această proprietate se bazează folosirea lui la fabricarea chibriturilor. Plumbatul de calciu în amestec cu clorat de potasiu are aceeaşi utilizare. E folosit şi în analiza elementară, pentru absorpţia N02, S02, Cl2, HCI, Br2 şi H Br din amestecuri de gaze. La descompunerea bioxidului de plumb cu acizi nu rezultă apă oxigenată, ceea ce arată că nu e un peroxid, cum e numit incorect uneori. El corespunde formulei 0=Pb=0, în care plumbul e deci tetravalent. Bioxidul de plumb se întîineşte în natură foarte rar, ca mineral numit plattnerit. Carbonat de plumb» PbCOs. Se găseşte în natură ca ceruzit (v.) şi se obţine sintetic prin trecerea unui curent de bioxid de carbon printr-o soluţie diluată de acetat de plumb sau prin turnarea unei soluţii de acetat sau de azotat de plumb peste o soluţie de carbonat de amoniu, la rece, cînd se formează un precipitat cristalin, cu gr.'sp. 6,53. SolubiIitatea în apă a acestuia e foarte mică. Prin încălzire, carbonatul de plumb se descompune uşor în PbO şi COa. Carbonat bazic de plumb, 2 PbCOs*Pb(OH)2. Se obţine adăugînd unei soluţii de sare bivalentă de plumb o soluţie de carbonat alcal in, la cald. Pe cale industrială se obţine prin mai multe procedee: Procedeul olandez, care e şi cel mai Vechi, consistă în a expune spirale din foi de plumb la acţiunea acidului acetic, cînd se formează acetat de plumb şi acetat bazic de plumb cari, cu bioxidul de carbon degajat din fermentaţii, dau carbonat bazic de plumb: Pb-f 2 HC2H302+1/2 02= Pb(C2H3Oa)2+H2Q; Pb(C2H302)2+H20= Pb(OH) (C2H302)+HC2H302; 6 Pb(OH) (C2H302)+2 C02= Pb3(0H)2(C03)2+3 Pb(C2H3Oa)2 + +2 HaO. ' Aceste reacţii continuă concomitent, pînă cînd încetează degajarea de COa sau se consumă plumbul. Procedeul german consistă în a trece bioxid de carbon şi vapori de acid acetic prin camere în cari sînt suspendate foi de plumb. Aici se produc aceleaşi reacţii ca şi în procedeul olandez. Bioxidul de carbon se obţine prin arderea cocsului. Procedeul francez se bazează pe trecerea bioxidului de carbon în soluţii de acetat bazic de plumb, obţinut prin disolvarea oxidului de plumb în soluţii clocotinde de acetat de plumb. Pe acelaşi principiu se bazează procedeul englez şi cel sovietic, numai că în acestea nu se lucrează cu soluţii, ci cu masă de consistenţă vîscoasă, din cauză că se foloseşte mai puţină apă. Procedeul electrochimic se bazează pe folosirea unor plăci de plumb ca anod, iar ca electrolit, soluţii de carbonat de sodiu şi clorură de sodiu disolvate, şi introducînd în acelaşi timp bioxid de carbon prin soluţie. Carbonatul bazic de plumb se prezintă ca o pulbere amorfă de culoare albă, insolubilă în apă, cu p. t. 400° (cu descompunere). Se înglobează foarte bine în ulei şi are cea mai mare putere de acoperire dintre toţi pigmenţii albi; e folosit încă din vechime ca pigment alb în pictură, ca vernis, sub numele de alb de plumb. Carbonatul bazic de plumb avînd acţiune toxică şi din cauză că în timp se înnegreşte, ca urmare a acţiun i i urmelor de hidrogen sulfurat din aer, a fost înlocuit cu alţi pigmenţi albi mai rezistenţi. Sin. Ceruză. Plumb, aliaje de 627 Plumb, aliaje de — Clorură de plumb, PbCI2. Se obţine prin acţiunea acidului clorhidric asupra unei soluţii de sare de plumb. Tehnic, se obţine din oxid sau din carbonat bazic de plumb, disolvate în acid clorhidric, sau prin disolvarea plumbului în acid azotic şi precipitarea cu acid clorhidric. Acidul azotic pus în I ibertate în acest proces, poate fi folosit pentru disolvarea plumbului în continuare. Reacţiile cari se produc sînt următoarele: PbO+2 HCI-PbCI2-fH20; Pb3(0H)2(C03)2+6 HCI = 3 PbCI2+2 COa+4 HaO; 3 Pb+8 HNOs=3 Pb(NOa)2+2 NO+4 H20; Pb(N03)2+2 HCI = PbCI2+2HN03. Clorură de plumb se prezintă sub formă de ace rombice albe mătăsoase, cu gr. sp. 5,9, p. t. 498° şi p. f. 954°. E destul de greu solubilă în apă rece, dar e mai solubilă în apă fierbinte. Se disolvă în acid clorhidric concentrat sau în soluţii concentrate de clorură, cu formare de complecşi corespunzînd în special formulelor: Me2PbCI4 şi MePbCI3. Clorură de plumb dă şi cloruri bazice în combinaţie cu PbO sau cu Pb(OH)2 . Cromat de plumb, PbCr04. Se găseşte în natură sub formă de crocoit (v.). Se prepară industrial plecînd de la soluţii de acetat de plumb cu soluţii de bicromat de potasiu sau de sodiu acidulate cu acid sulfuric. Precipitarea se face la temperatura camerei. în aceste condiţii, precipitatul e o pulbere galbenă-aurie. Dacă precipitarea se face cu soluţii neutre de cromat, se obţin tonuri mai închise. E insolubil în apă, solubil în acid clorhidric la cald, în acid azotic şi destul de uşor în alcalii. Prin amestecarea cromatului umed cu oxid de plumb sau prin precipitarea soluţiilor de săruri bazice de plumb cu cromat neutru se obţin cromaţi bazici, cari în parte sînt folosiţi ca pigmenţi (roşu de crom). Un cromat bazic de plumb, cu compoziţia2 Pb0*PbCr04,se întîineşte şi în natură, ca mineral, numit phonicit (melanochroit). Cromatul de plumb e folosit, ca pigment de ulei, în vopsitorie şi în pictură. Sin. Galben de crom. lodură de plumb, PbJ2. Se obţine din azotat sau din acetat de plumb, prin precipitare cu ioduri alcaline. Se prezintă ca un precipitat galben, insolubil în alcool, greu solubil în apă rece, solubil în soluţie declorură de amoniu. Prin recristalizare din apă caldă se obţin foiţe exagonale galbene-aurii cu luciu puternic, cu gr. sp. 6,2, p. t. 412° şi p.f. 900°. La încălzire, iodura de plumb devine roşie-cărămizie şi apoi roşie-brună. Prin răcire îşi recapătă culoarea. Oleat de plumb. V. sub Oleaţi. Oxid de plumb. V. sub Litargă, Masicot, Miniu. Stearat de plumb, Pb(C18H3502)2. Se obţine prin dublu schimb între acetatul de plumb şi stearatul de sodiu în soluţii. Se prezintă sub formă de pulbere gălbuie, onctuoasă, insolubilă în apă. Are întrebuinţări în Meaicină şi în industrie. Sulfat de plumb, PbS04. Se găseşte şi în natură, sub numele de anglezit (v.). Se obţine sub forma unui precipitat alb, pulverulent, de cîte ori se tratează soluţia unei sări de plumb cu acid sulfuric. E greu solubil în apă; se disolvă mai bine în acizi concentraţi. La diluarea acestora, cea mai mare parte din sulfat reprecipită. Acidul sulfuric de cameră conţine sulfat de plumb în soluţie, care precipită la diluarea acidului. Soluţiile de acetat de sodiu sau de amoniu disolvă sulfatul de plumb. în Chimia analitică se foloseşte o soluţie amoniacală de tartrat de amoniu, pentru a disolvă sulfatul de plumb şi a-l separa de sulfatul de bariu şi de silice. Alcaliile concentrate disolvă sulfatul de plumb cu formare de hidroxoplumbaţi alcalini. Sulfatul de plumb se topeşte pe la 1150---12000, cu descompunere. El poate adiţiona oxid de plumb, dînd săruri bazice. Sulfură de plumb, PbS. Se găseşte în natură sub formă de galena (v.). Se poate obţine din săruri de plumb disolvate, prin precipitare cu hidrogen sulfurat sau prin încălzirea plum- bului în vapori de sulf. Precipitatul e negru, insolubil în apă şi în acizi diluaţi (clorhidric, sulfuric). Se disolvă, însă, în acid azotic, în special la cald. Sulfura de plumb se topeşte pe la 1110°. încălzită în aer, dă bioxid de sulf şi oxid de .plumb, în curent de hidrogen e redusă treptat la metal. Clorul, la cald, dă PbCl2 şi SCI2. Tetraclorură de plumb, PbCI4. Se obţine prin disolvarea bioxidului de plumb în acid clorhidric concentrat. Tetraclo-rura se descompune uşor chiar la temperatura camerei: PbCI4<> PbCI2+CI2. Reacţia e reversibilă. Formează cu halogenurile alcaline săruri complexe de tipul K2(PbCl6). Tetraetil-plumb, Pb(C2H5)4. Combinaţie covalentă organo-metalică. Se prepară din tetraclorură de plumb tratată cu clorură de etil în prezenţă de sodiu metalic. Se poate obţine prin acţiunea derivaţilor organomagnezieni asupra clorurii de plumb, cînd se produce o disproporţionare: o parte din plumb se oxidează la tetravalent şi altă parte se reduce la metal. E ur. lichid uleios, foarte toxic, inflamabil, incolor, uşor aromat, cu d. 1,62 şi p. f. circa 200°, cînd se descompune. Poate fi distilat fără descompunere numai sub presiune redusă. E insolubil în apă; esolubil în eter şi în uleiuri minerale uşoare. Se deosebeşte de celelalte combinaţii tetravalente ale plumbului, fiind nehidrolizabil şi neoxidant. La temperatura de 500*”600°, tetraetil-plumbul se descompune cu formare de radicali liberi în fază gazoasă şi se depune plumb metalic sub forma unei oglinzi. Se utilizează ca antidetonant al benzinei pentru motoarele cu explozie, în adaus de 0,08% (v. sub Octanică, cifră ~). î. aliaje de ~.Metg.; Aliaje tehnice al căror compo, nent principal e plumbul, adausurile de aliere putînd fi stibiul-staniul, cadmiul, cuprul, nichelul, arsenul, telurul, sodiul, calciul, magneziu!, etc. Aliajele de plumb conţinînd 1 % Sb sau 1,5% Sn+0,5% Sb sau 0,25% Cd, şi restul plumb, au o rezistenţă mai bună decît plumbul pur, şi sînt folosite, de preferinţă, în locul acestuia. Celelalte aliaje tehnice ale piumbului conţin unu sau mai multe dintre elementele menţionate, a căror influenţă asupra proprietăţilor aliajelor de plumb e următoarea: stibiu! coboară temperatura de topire, reduce contracţiunea, măreşte duritatea şi rezistenţa mecanică; sta-niul coboară temperatura de topire, măreşte fluiditatea, măreşte duritatea, rezistenţa mecanică şi tenacitatea; cadmiul are influenţă asemănătoare cu a staniului; arsenul se introduce ca înlocuitor al staniului în unele aliaje antifricţiune şi în unele aliaje tipografice, cînd aliajul conţine şi stibiu (arsenul . şi stibiul formează constituenţi de mare duritate şi rezistenţă); cuprul finisează structura, împiedică segregaţia şi măreşte duritatea, dar ridică temperatura de topire a aliajului; bismutul reduce mult temperatura de topire; telurul finisează structura, îmbunătăţeşte plasticitatea şi măreşte stabilitatea durităţii la temperaturi înalte (în aliajele antifricţiune); nichelul se adaugă în unele aliaje antifricţiune pe bază de plumb pentru finisarea structurii şi îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice ale aliajului; calciul, natriuf, aluminiul, magneziu!, litiu!, etc., se introduc în proporţii mici în unele aliaje antifricţiune pe bază de plumb, cu scopul de a mări duritatea şi rezistenţa masei lor de bază (al cărei constituent principal e plumbul), cum şi de a forma constituenţi duri, dispersaţi uniform în masa de bază; zincul măreşte granulaţia şi înrăutăţeşte mult proprietăţile de turnare ale aliajului; sulful are o influenţă asemănătoare cu cea a zincului, însă e şi mai dăunător, deoarece face aliajul fragil. După întrebuinţarea lor, aliajele de plumb se clasifică în patru grupuri principale: aliaje antifricţiune, aliaje Pb-Sb uzuale (aliaje durificate), aliaje tipografice şi aliaje uşor fuzibile. 40* Plumb, camere de ~ 628 Plumbuire [# Aliajele antifricţiune pe bază de plumb, cari sînt standardizate în xara noastră, conţin 98% Pb, respectiv 70% Pb şi o serie de elemente de aliere dintre cele menţionate mai sus (v. sub Aliaj antifricţiune). Alte aliaje din această clasă, nestandardizate, conţin 75***95% Pb, 10* * * 15 % Sb, pînă ia 10% Sn şi alte elemente, în procente mici. Unele aliaje conţin Cu, Cd şi Ni (în procente sub 2%, pentru fiecare); altele conţin Sb, Cu şi Te, etc. Aliajele durificate din sistemul Pb-Sb conţin 4 -11% Sb şi restul plumb. După laminare la rece, au următoarele caracteristici mecanice: ar=2-*-8 kgf/mm2; duritateaHB=7-• *20 kgf/mm2; 8=10***45%. După răcire rapidă de la 250°, urmată de îmbătrînire timp de 24 de ore, aceste proprietăţi se modifică astfel: ar= 8* * * 15 kgf/mm2; duritatea HB=24-**30 kgf/mm2; S=3***5%. Ele sînt întrebuinţate pentru armaturi, pompe, aparataj în industria chimică, etc. Aliajele pentru tipografie sînt, de obicei, aliaje ternare Pb-Sb-Sn şi uneori pot conţine şi "cupru sau arsen. Se deosebesc: aliaje cu staniu pentru litere(18---28% Sb, 2***6% Sn, 0---1 % Cu şi restul plumb); ai iaje fără staniu (sau cu puţin staniu) pentru litere şi albitură (10*-• 16 % Sb, sub 0,3 * *-0,5 % Sn, 1***5% As şi restul plumb); aliaje pentru stereotipie (3 * * * 16 % Sb, 2--*7% Sn şi restul plumb); al iaje pentru I inotip (11 % Sb, 4-*-5 % Sn şi restul plumb); aliaje pentru monotip (12---20% Sb, 5---7% Sn şi restul plumb). Durităţile acestor aliaje au valori cuprinse între limite largi (duritateaHB=9"-28 kgf/mm2); ele se topesc la temperaturi cuprinse între 250 şi 390°. Sin. Al iaje tipografice. Aliaje uşor fuzibile pe bază de plumb sînt aliajele binare Pb-Cd (82,5% Pb+17,5% Cd, cu temperatura de topire 248°) sau Pb-Bi (44% Pb+56% Bi, cu temperatura de topire 125°), currfşi aliajele ternare Pb-Sn-Bi, cu diferite compoziţii şi cu temperaturi de topire cuprinse între 95 şi 170°; unele aliaje cuaternare uşor fuzibile conţin de asemenea plumb. V. şî sub Aliaj uşor fuzibil. 1. camere de Chim.: Camere construite cu pereţi de tablă de plumb, folosite în instalaţiile de fabricare a acidului sulfuric (v. sub Sulfuric, acid ~). 2. ~9 intoxicaţie cu Biol.: Sin. Saturnism (v.). 3. /-w, praf de Ind. chim., Metg.: Praful care rămîne în desprăfuitorui electric din industria acidului sulfuric, după trecerea prin el a bioxidului de sulf. 4. ~-teiraetit. Chim.: Tetraetil-plumb. V. sub Plumb 1. Termenul Piumb-tetraetil e impropriu. 5. Plumb, pl. plumbi. 2. Gen.: Disc mic de plumb, cu una sau mai multe găuri astfel practicate, încît să permită petrecerea capetelor firului (textil sau de metal) cu care a fost cusut sau legat un obiect (sac, pachet, închizătorul unui vagon de caie ferată, etc.), şi care e apoi turtit, cu nişte cleşte, şi imprimat, pentru a avea controlul că legătura nu a fost desfăcută. Sin. Plumb de garanţie. 6. /-v de garanţie. Gen.: Sin. Plumb (v. Plumb 2). 7. Plumb, pl. plumburi. 3. Nav.: Sin. Sondă de mînă (v.). 8. Plumbare. Metg., Mett.: Sin. Plumbuire (v. Plumbuire 1). 9. Plumbaţi, sing. plumbat. Chim.: V.sub Bioxid de plumb, sub Plumb. 10. Plumbic. Chim.: Calitatea compuşilor de plumb de a conţine un ion metalic, negativ, de plumb tetravalent (de ex. clorură plumbică, PbCI4). 11. Plumbifer. Chim.: Calitatea unui produs de a conţine plumb. 12. Plumbos. Chim.: Cal itatea compuşilor de piumb de a conţine un ion de plumb divalent. îs. Pfumbojarosit. Mineral.: Varietate de jarosit (v.) în care al cal i i sînt înlocuite, în parte, cu plumb. Se prezintă sub .forma unei pulberi cristaline de culoare brună închisă. 14. Plumboniobit. Mineral.: Niobat de uraniu, ytriu, plumb, ier şi alte elemente accesorii, întîlnit în un@le pegmatite, care conţine pînă la 7,5% Pb şi 14% Y. Se prezintă în mase amorfe, de culoare brună sau neagră. Are duritatea 5—5,5 şi gr. sp. 4,81. 15. PSumbo&ipie. Poligr.: Variantă a tiparului înalt (v.), folosită la obţinerea hîrtiilor decorative marmorate. în plum-botipie, forma de tipar se obţine prin turnarea aliajului tipografic (plumb cu stibiu) în tipare de lemn umed; aliajul se solidifică pe o suprafaţă care, datorită contracţiunii bruşte, prezintă o serie de încreţituri, cari dau la tipar aspectul marmorat al hîrtiei (v. şî sub Marmorare). 16. Plumb’peşte. Nav.: Greutate de sondă hidrografică, de formă hidrodinamică, care are o rezistenţă mică la înaintarea în apă şi permite o sondare rapidă. 17. Plumbsol. Metg.: Aliaj special pentru lipituri moi (v.şî sub Lipit, aliaj de ~), cu compoziţia 3---5% Ag şi restul staniu. Se topeşte la 220---2250 şi e întrebuinţat în instalaţii în cari se impune lipsa totală de efecte toxice (pe cari le pot da aliajele pentru lipituri moi cari conţin plumb). 18. Plumbuire. 1. Metg.; Acoperire (industrială) cu un strat subţire de plumo a obiectelor metalice, pentru a le proteja contra unor agenţi chimici (acid sulfuric, 'vapori de sulf, compuşi cu sulf şi ape sulfuroase, soluţii diluate de acid clorhidric), cum şi contra coroziunii atmosferice (în aer, plumbul se oxidează superficial foarte repede, dar oxidarea nu se propagă în adîncime). Plumbuirease aplică pe scară în industria chimică (table, recipiente, piese, etc.); di semenea, se plum-buiesc benzile pentru înfăşurarea cablurilor, tuburile pentru conducte electrice, tablele pentru unele piese necesare în instalaţiile electrochimice, recipientele (cazanele) pentru transportul acidului sulfuric, etc. Grosimea acoperirii cu plumb e de obicei mai mare decît a acoperirilor cu alte metale, avînd normal valori între 50-*-70^ şi 500 la unele aparate chimice, ea poate fi chiar de cîţiva milimetri. V. şî Baie de suprafaţare cu strat de adaus metalic, şi Acoperire. Plumbuirea se poate executa prin imersiune, prin depunere electrochimică sau, uneori, prin împroşcare (pulverizare). Plumbuirea prin imersiune, numită şi plumbuire la cald, se face în băi de plumbuire cu topitura menţinută la 360***380°. Plumbul pur nu aderă suficient de bine la metalul de bază (oţel sau fontă), astfel încît în baie trebuie introdus, fie stibiu (în proporţia de 5 %), fie staniu, cupru sau zinc. Rezultatele cele mai favorabile le dă adăugarea de staniu (între 10 şi 50%); cu creşterea conţinutului de staniu,grosimea stratului acoperitor poate fi micşorată, ajungînd la 15*-*20 pt, iar dacă topitura e supraîncălzită la 400°, stratul depus poate fi foarte subţire, de numai cîţiva microni; durabilitatea acestor acoperiri e însă mult mai mică decît a acoperirilor groase. Baia topită trebuie acoperită cu un strat de flux (amestec de clorură de zinc şi clorură de amoniu), pentru a o feri de oxidare. Piesele de plumbuit sînt pregătite în prealabil, prin tratare cu acizi, spălare, decapare, etc. Plumbuirea prin imersiune prezintă avantajul rapidităţii de execuţie şi al umplerii interstiţiilor cusăturilor la construcţiile sudate, dar prezintă următoarele dezavantaje: rezistenţa chimică mai mică decît la plumbuirea galvanică; consum specific mare de material de acoperire; operaţia e însoţită de dezvoltare de gaze, din topitură; stratul metalic depus nu aregrosime şi structură uniformă ; baiase impurifică repede, prin elementele din piese cari se disolvă în topitură; etc. Din această cauză, plumbuirea prin imersiune e mai puţin aplicată decît cea galvanică. Plumbuirea prin depunere electrochimică (galvanică) se face în băi electrolitice, întrebuinţîndu-seelectroliţi fiuoborici,fluo silicici, fenolsulfonici sau alcalini; rar întrebuinţaţi sînt elec trol iţii cu percloraţi şi cei cu acetaţi sau cu azotaţi. Pentru electrol iţi acizi, căzile trebuie să fie de lemn impregnat cu parafină ori cu bitum, sau se folosesc căzi de oţel căptuşite cu cauciuc Plumbuire, baie de — 629 Plus ori cu masă plastică vinilică. Pentru electroliţii alcalini, căzile se fac din oţel. Anozii se confecţionează din plumb pur, turnat sau laminat. Regimul de lucru depinde de natura electrol itu Iui. Electroliţii întrebuinţaţi obişnuit în prezent la plumbuirea prin depunere electrochimică (fluoborici, fluosilicici, fenol-. sulfonici şi alcalini) realizează o viteză de depunere a plumbului care variază astfel: Ia valori pentru randamentul de curent de 90% şi densităţi de curent de 0,5***5 A/dm2, viteza de depunere e de 15-** 154 pi/h ; la randamentul de 95 % şi aceleaşi densităţi de curent, viteza de depunere e de 162 ^/h. Grosimile depunerilor se aleg în raport cu condiţiile în cari urmează să funcţioneze piesa. Electrolitul fluoboric cu compoziţia: 180---200 g/l fiuoborat de plumb, 40---45 g/l acid fluoboric liber, 0,5*** 1 g/l adausuri coloide (clei de tîmplărie, gelatină, colofoniu, etc., necesare pentru reducerea tendinţei de formare de dendrite exagerat de mari în depuneri) e cel mai folosit. Regimul de lucru recomandat e: temperatura de regim 15***25°, densitatea catodică de curent, maximum 3 A/dm2; randamentul de curent, 90%. Acest electrolit c stabil în exploatare şi dă depuneri dense, cu cristale fine, de culoare deschisă; prezintă dezavantajul unei capacităţi mici de dispersare. Cînd suprafaţa de acoperit e bine pregătită şi se obţine acoperire fără pori, cu granulaţie fină, grosimea acoperirii nu trebuie să depăşească 70---120 ja; pentru condiţii grele de lucru ale pieselor plumbuite, grosimea acoperirii de plumb poate depăşi un milimetru. Plumbuirile în electroliţi fluoborici pot suporta încălziri pînă Ia 250°, fără a se coji sau a se umfla, Electroliţii fluosilicici au proprietăţi asemănătoare cu ale celor fluoborici, dar sînt mult mai ieftini. Prezintă însă cîteva dezavantaje esenţiale: pentru asigurarea unei aderenţe puternice la oţel, reclamă ocuprare prealabilă; depunerilede plumb electrolitice sînt mai puţin fine decît cele realizate prin imersiune; acidul fluosilicic din electrolit poate degaja hidrogen, care se depune simutan cu plumbul, înrăutăţind sensibil calitatea stratului acoperitor. Capacitatea de dispersiune a acestore Iectroliţi fiind foarte mică, pentru plumbuirea pieselor ’ cu profil complicat trebuie folosiţi anozi de forme speciale, corespunzătoare pieselor. Un electrolit fluosilicic recomandat are compoziţia şi regimul de lucru următorare: 80* * * 150 g/' I fluosilicat de plumb, 20---35 g/l acid fluosilicic liber, 5***6 g/l acid boric, 1***2 g/l clei de tîmplărie (sau 0,1 ***0,5 g/l gelatină), temperatura de regim 15***25°, densitatea catodică de curent 1***2 A/dm2, randamentul de curent 95%. Electroliţii fenolsulfonici au capacit'tea- de dispersiune mult mai bună decît a celor de mai sus; ei prezintă însă marele dezavantaj de a se prepara foarte greu. Exemplu de electrolit fenolsulfonic: 140***160 g/l fenolsulfonat de plumb, 30---40 g/l acid fenolsulfonic liber, 0,5***1 g/l clei de tîmplărie; temperatura de regim 15---25°, densitatea catodică de curent maximum 1 A/dm2, randamentuj de curent 90***95%. Un electrolit alcalin recomandat are următoarea compoziţie: 70***80 g/1 acetat de plumb, 180***200 g/1 sodă caustică, 40---50g/l sare Seignette, 4***5 g/l colofoniu. Temperatura de regim e înaltă (60***70°); densitatea de curent e de 1 * * * 1,5 A/dm2, iar randamentul de curent, de 95%. E uşor de preparat, are o înaltă capacitate de dispersiune, dar e puţin stabil şi are tendinţa de a forma depozite spongioase. Alţi electroliţi alcalini sînt constituiţi din plumbit sau din glicerat de sodiu, sodă caustică şi glicerină şi prezintă dezavantajele menţionate, formînd de obicei depozite cu structură grosolană, uneori chiar cu cristale aciforme. Electroliţii cu percloraţi produc depozite cu structurile cele mai dense şi cele mai fine, dar sînt rar întrebuinţaţi din cauza costului mare al acidului percloric şi al sărurilor acestuia. Electroliţii cu acetaţi (acetat de plumb, acid acetic, etc.) sînt ieftini, dar foarte instabili, şi formează depozite cu dendrite. Electroliţii cu azotaţi prezintă dezavantaje similare. h Plumbul acelor, o) vedere laterală; b) vedere în plan; î) ace; 2) plumbul acelor. Plumbuirea prin împroşcare (prin pulverizare) se realizează cu ajutorul pistoalelor de metalizare obişnuite. Din cauza oxidării picăturilor de plumb, împroşcate de pistol, astfel de acoperiri trebuie să fie de cîteva ori mai groase decît cele galvanice. Procedeul prezintă multe dezavantaje şi nu se aplică decît la acoperirea de suprafeţe mari sau Ia con» strucţii asamblate, la cari alt procedeu de plumbuire nu se poate aplica. fi. baie de Metg. V. sub Plumbuire 1, şi sub Baie de suprafaţare cu strat de adaus metalic. 2. Plumbuire. 2. Gen.: Operaţia de apl icare a unui plumb de garanţie. V. şl sub Plumb 2. s. Plumbul acelor. Ind. text.: Piesă componentă a maşi-nilor de tricotat, constituită dintr-o plăcuţă de plumb în care sînt înglobate, prin turnare, picioarele mai multor ace de tricotat, dispuse paralel, echidistante şi cu vîrfurile pe aceeaşi linie (v. fig.). Aceste plăcuţe cu ace se montează apoi prin înşurubare indirectă la fon-tura (v.) maşinii de tricotat (cu urzeală), pe o porţiune cu lăţimea egal acu lăţimeade lucru a maşinii. în loc de plumb, plăcuţele de fixare a acelor se pot face din mase plastice turnate. 4. Plumosit. Mineral.: Varietate de jamesonit (v.) fără fier, care se prezintă sub formă de agregate fin aciculare, împîsl ite, afînate sau compacte. 5. Plumrit. Metg.; Alamă roşie (tombac) cu compoziţia 85% Cu şi 15% Zn. E ductilă şi maleabilă, are luciu frumos şi bună rezistenţă la coroziune. Se topeşte la 1024°. E folosită sub formă de table, de benzi şi ţevi, în instalaţii cu medii agresive şi temperaturi înalte. V. şi sub Cupru, aliaje de 6. Plumulâ, pl. plumule. Bot.: Sin. Gemulă (v. sub Embrion), 7. Plunger. Ind. st. c.: Piesă rotundă, de şamotă, de la alimentatoarele automate cu sticlă topită (feeder-e), care ajută la formarea picăturii de stîclă. în timpul funcţionării maşinii automate pentru fasonarea sticlei, plungerul execută o mişcare alternativă, pe verticală; la coborîre, facilitează căderea picăturii desticîă, iar la ridicare, sticla topită e aspirată . 8. Plungerlift. Expl. petr.: Sin. Piston liber (v.). 9. Pfuricelular. Biol.: Calitatea unui organism de a fi format din două sau din mai multe celule. io. Pluş, pl. pluşuri. Ind. text.: Ţesătură cu legătura pentru catifea (v. sub Legătură 4), avînd acoperită toată suprafaţa cu smocuri cari au lungimea peste 1 mm, spre deosebire de catifea, la care lungimea smocurilor e sub 1 mm. Pluşurile au de regulă o urzeală şi o bătătură fundamentală (numită şi urzeală de fond) şi una sau mai multe urzeli de efect, slab întinse, fiind astfel elastice, şi putînd produce cîrcei (ine- f >. 3) smoc format de firele de urzeală: lari) pe suprafaţa ţesăturii. w _ .4) vergea cu crestătură; 5) smocuri Bătătură pentru smocuri e +-. . J ,. ■ . . taiate. dintr-un material superior; de exemplu bumbac mercerizat, lînă şi păr cu un luciu pronunţat, mătase naturală şi artificială, fire sintetice. Din pluş se fabrică prosoape, panglici, stofe de mobilă, etc. Din punctul de vedere al fabricaţiei, se deosebesc: pluşuri cu smocuri tăiate şi pluşuri cu smocuri netăiate. 7/ I. Obţinerea pluşului cu smocuri tăiate, 1) fire de bătâturâ; 2) fire de urzeala; Plusare 630 Plută expandată //. Obţinerea pluşului cu smocuri netăiate. 1) fire de bătătură; firele de urzeală; 4) vergele fără crestătură. Fig. / reprezintă o secţiune longitudinală într-un pluş cu smocuri tăiate. La ţeserea acestui tip de pluş, după 2-*-4 bătături se introduce o „vergea", care are o crestătură longitudinală. Cu un aparat echipat cu lame ascuţite, cari sînt trase de-a lungul crestăturii, smocurile sînt tăiate. La pluşurile cu smocuri netăiate, pentru formarea smocurilor se introduc vergele cu profil ro'tund sau oval (v. fig. //). Pluşul poate fi: simplu, cu firele inelate (cîrcei) pe o singură parte; dublu, cu firele inelate pe ambele părţi; dublu alternat, cu firele inelate vopsite în două culori cari alternează între ele pe ambele feţe. Pluşul dublu se fabrică ţesîndu-se concomitent două ţesături cari sînt prinse una 2) fire de urzeală; de alta prin urzeală de efect (pentru smocuri). 3) smoc format de Un „cuţit1* (v. fig. III), care se mişcă în mod automat la dreapta şi la stînga, taie firele, şi astfel se formează smocurile, a căror lungime depinde de distanţa dintre cele două ţesături. După aspect, pluşurile se împart în: pluşuri netede, pluşuri cu dungi, numite şi cord uri, pluşuri cu figuri reliefate şi pluşuri cu figuri colorate. în ţara noastră se fabrică următoarele sortimente de pluş: Pluşuri de bumbac „Concordia" şi „Madeleine", cari au lăţimea de 128 şi de 130 cm, urzeala şi bătătura din fire Nm 50/2, legătura dublă-pluş (două urzeli) şi sînt vopsite cu coloranţi de cadă. Desimea firelor e mai mare la pluşul „Concord ia". Pluş briliant, vopsit uni, cu lăţimea de 123 cm şi cu greutatea de 635 g/m; se folosesc două urzeli de natură diferită: una de bumbac (Nm 50/2) şi alta de viscoză (Nm 300), iar bătătura e de bumbac (Nm 50/2). Electropluşul e un produs care imită ţesătura plluş şi care consistă dintr-o ţesătură obişnuită sau dintr-o hîrtie, ca suport, şi un strat păros superficial, compus din segmente (tocătură) egale, foarte mărunte, din fibre obţinute pe cale chimică, dispuse perpendicular pe suprafaţa de suport, cu cîte un cap fixat prin lipire de suport. Electropluşul se obţine trecînd suportul printr-o baie cu apret de încleire, apoi printr-un cîmp electrostatic în care se presară tocătură fibroasă. Sarcinile electrice cu cari se încarcă suportul şi capetele fibrelor fiind de semn contrar, acestea se atrag şi se lipesc, capetele opuse ale fibrelor rămî-nînd ridicate şi constituind partea păroasă a pluşului. 1. Plusare. Ind. piei.: Operaţie finală prin care se obţine un luciu mătăsos pe faţa pieilor de mănuşi şi de haine, prin frecarea lor cu un pluş aplicat pe un tambur rotativ. Pieile complet finisate, cu excepţia acestei ultime operaţii, se pudrează cu talc, apoi se aplică pe suprafaţa cilindrului îmbrăcat în pluş, care face 400***500 rot/min, apăsînd uşor din spre partea cărnoasă cu mîna, eventual cu un tampon sau cu peria, şi deplasînd încet pielea, pînă cînd întreaga suprafaţă a suferit acţiunea de plusare. 2. Plutaş, pl. plutaşi. Transp.: Cîrmaciul unei plute (v. Plută 4). s. Pluta, pl. plute. 1. Silv.: Sin. Plop negru. V. sub Plop. 4. Pluta- 2. Bot.: Stratul exterior al scoarţei varietăţilor speciei stejar de plută (Quercus suber L.), cari trăiesc III. Obţinerea pluşului dublu. 1) firele de bătătură la o ţesătură; 1') firele de bătătură la a doua ţesătură; 2) fire de urzeală comune ; 3) cuţit pentru tăiat smocurile; 4) smocuri. Secţiune în trunchiul unui stejar de plută. în ţările din basinul Mediteranei occidentale (Portugalia, Spania, Italia, Algeria, Tunisia, Maroc, etc.). Datorită slabe sale permeabilităţi, constituie o protecţie pentru stratul interior al scoarţei (a liberului, prin care trece seva elaborată). Scoarţa, care e neomogenă şi foarte groasa (v. fig.), e tăiată pe o înălţime de circa 2 m, cînd arborele e matur şi trunchiul are diametru! de cel puţin 70 cm, obţinîndu-se o plută de calitate inferioară, numită pluta bărbătească, primară. Pe această porţiunese formează scoarţă nouă, mari netedă, omogenă şi elastică, cu pori şi crăpături mai puţine, care se recoltează din opt în opt ani şi care dă pluta de calitate bună, numită plută f e m e i a s c ă, secundară, sau plută de reproducere, cu, grosimea de 20---70 mm. De la un stejar de plută se obţin 10"*12 recolte de plută, de cîte 50---100 kg la fiecare recoltă. Pluta brută curbată care se detaşează la recoltare e îndreptată prin presare, e aşezată în snopi şi e uscată la aer; apoi e fiartă cu apă sau cu abur, pentru a i se ameliora elasticitatea şi pentru a micşora porii; după îndepărtarea stratului superficial, Iignificat şi dur, placa tratată etăiată în plăci de diferite dimensiuni. Se obţin diferite calităţi de plută, cari se clasifică după grosime, după elasticitate, sau după duritate, în ţesutul celular al plutei se găseşte o răşină, suberina, care e un compus al acidului suberic (octandioic); pluta uscată conţine apă, celuloză, substanţe grase şi răşinoase, substanţe neazotate, substanţe azotoase şi substanţe minerale. Pluta de calitate bună e roşcată, compactă şi omogenă, cu puţine fisuri şi cu porozitate cît mai mică; are densitatea 0,215* * * 0,240, e elastică şi impermeabilă. Pluta e folosită: la confecţionarea dopurilor de plută; la confecţionarea colacilor de salvare; la fabricarea linoleumului şi a unor materiale de construcţie, în amestec cu alte substanţe (calce, argilă, clorură de magneziu, etc.); ca izolator termic, sub formă de granule sau de plăci (v. şî Plută expandată). 5. ^ expandata. Tehn.: Plută ale cărei celule şi goluri dintre celule au căpătat dimensiuni mai mari, în urma unui tratament termic. După modul de tratare se deosebesc: pluta expandată simplă, pluta impregnată şi pluta emulsionată. Pluta expandată simplă se obţine din pluta brută, mărunţită într-o moară cu cilindre cu gheare (v. fig. /); particulele rezultate, curăţite de praful de plută, sînt sortate cu ajutorul unui trior cil indric (v. fig. //), după care sînt amestecate în anumite proporţii şi apoi, fie că sînt încălzite în cuptoare, la 200*• *400°, timp de 15---20 de ore, , fie că sînt presate în 1 forme şi apoi sînt tratate termic. Sub acţiunea căldurii, volumul particulelor se măreşte, pluta liberează răşina (suberina) care se 'găseşte în interiorul ei, iar suberina ocupă spaţiile libere şi leagă particu concomitent, se evaporă hidrocarburile şi /. Moară cu cilindre cu gheare pentru măcinat plută (schemă). J 1 \ I ■ * II. Trior pentru sortat granulele de plută (schemă). d\e între ele; se împiedicd Plută, stejar de ~ 631 Plută dezvoltarea microorganismelor (ciuperci, mucegaiuri, etc.) în pluta expandată. Pluta expandata impregnata se obţine prin tratarea particulelor de plută, nepresate, cari sînt aglomerate cu ajutorul unui liant (de ex. bitum) care leagă particulele de plută, pătrunzînd în golurile dintre ele, făcînd materialul impermeabil. Pluta expandată emulsionatâ se fabrică folosind pentru legare o emulsie de bitum. Pluta expandată e un izolator superior altor produse de izolare termică; are coeficientul de conductivitate termică mic (între 0,035 şi 0,040 cal/m-h-grd, iar pluta expandată impregnată, datorită bitumului, are coeficientul de conductivitate termică de 0,04***0,05 cal/m*h*grd). Pluta expandată prezintă următoarele avantaje: e rezistentă la transport, la depozitare, etc.; poate fi tăiată cu ferestrăul şi prinsă în cuie; e impermeabilă; nu putrezeşte; rezistă la variaţii de temperatură; nu atacă suprafeţele de izolat; e un bun izolant hidrofug, termic şi fonic. Ea prezintă şi unele dezavantaje: e distrusă uşor de şobolani, şi e inflamabilă (arde înăbuşit, datorită aerului dintre particule). Pluta expandată e folosită: sub forma de granule (ca material de umplutură) sau sub forma de plăci (la izolări în tehnica frigului, la izolarea termică a vagoanelor de cale ferată pentru călători, cum şi a vagoanelor frigorifere); sub forma de cochiIii (jumătăţi de cilindre cave, la izolarea conductelor cu diametru mic) şi sub forma de segmente cilindrice (pentru conducte cu diametru mai mare şi pentru recipiente cilindrice). Plăcile, cochiliile şi segmentele au, de obicei, grosimea de 2***14 cm, laturile drepte, muchiile şi colţurile vii, astfel încît, alăturate, nu lasă rosturi mai mari decît 2*--3 mm. î. stejar de Silv., Ind. lemn. V. sub Stejar. 2. Pluta. 3. Pisc.: Sin. Boboc. V. sub Matiţă. 3. Pluta. 4. Transp., Nav.: Plutitor constituit, în principal, dintr-o platformă susţinută, eventual, de diferite tipuri de flotoare, servind la transport şi la salvare. Pluta de transport e folosită pentru transportat oameni şi materiale, la manevre de forţă, la salvarea navelor /. Plute pentru transport prin plutire libera pe rîuri. ' a) pluta nerigida («mobila» sau de Bistriţa); b) pluta rigida (sau de Olt); 1) tabla; 2)^mărginar; 3) cîrmă. eşuate, etc. Se improvizează sub diferite forme ca, de exemplu: o platformă de lemn susţinută de butoaie metalice goale, aşezate sub plută şi legate strîns de aceasta; o platformă de lemn aşezată pe baloturi mari de paie învelite în pînză impermeabilă; etc. Plutele pentru transportul lemnului pe rîuri, prin plutit dirijat spre aval (sau plutărit), sînt constituite din trunchiuri de arbori legate în unu sau în mai multe asamblaje (rareori mai multe decît cinci) numite table, cari se leagă între ele (v. fig. / o) şi se lasă pe apa rîului. Buştenii aşezaţi cu capetele subţiri înainte, sînt legaţi la capul anterior cu chingi transversale şi cuie de lemn, sau cu cabluri, iar la celălalt, prin cabluri. Fiecare tablă are pe laturi cîte un buştean mai lung, numit mârginar, pentru devierea valurilor apei dislocate, în afara tablelor următoare. Pluta are două cîrme: una în faţă, manevrată de cîrmaci, şi alta în spate, manevrată de dălcăuş; uneori pluta are în faţă încă o cîrmă ajutătoare, numită buinâ. După felul rîului pe care plutesc, se folosesc plute rigide şi plute nerigide. Plutele n e r i g i d e, numite în ţara noastră şi plute mobile sau plute de Bistriţa, sînt folosite pe cursuri de apă repezi şi cu traseul sinuos. Ele sînt constituite din table alcătuite din buşteni din ce în ce mai scurţi, tablele fiind distanţate şi legate între ele prin cabluri (v. fig. / o). Plutele alcătuite astfel sînt reunite, la confluenţa Putnei cu Şiretul, cîte două, formînd „poduri", cari merg pînă la Dunăre. Tabla din faţă e numită la noi buzar, ultima codar, iar cele intermediare, mijlocare sau bocuri. Volumul mediu al unei table e de 30 m3. La plutele de catarge, de grinzi sau de raiele, lemnul e dispus în table într-un singur strat, iar la plutele de prăjini, lemnul e aşezat în cel mult patru straturi. Plutele rigide, numite în ţara noastră şi plute de Olt, sînt adecvate pe parcursuri de ape mari şi liniştite, cu aliniamente şi cu curbe largi. Ele au tablele contopite (v. fig. I b), formînd un pod continuu. Plutele pentru transportul lemnului prin remorcare sînt formaţii de buşteni, numite pe Dunăre saluri, rezultate din însumarea a pînă la 4***6 plute nerigide de Bistriţa sau a pînă la 5 plute rigide de Olt, solidarizate prin buşteni lungi (volum total 500-*1000 m3). în Nordul Europei, plutele remorcate au forme şi dimensiuni a-daptate nevoilor şi condiţiilor specifice de flotabilitate, fiind întîlni-te următoarele plute-sac piu (v. fig. plute-sac t i p I u (v. fig. II b), în cari lemnele nelegate sînt strînse cu cordoane de cabluri decari trage remorcherul (sacul simplu ajunge pînă la 500 m3, convoaiele de saci pînă la 3000*• *5000 m3); plute-ţiga-retâ (v. fig. II c), cu 200-*-400 m3 buşteni legaţi cu cabluri sau cu lanţuri, formaţia avînd lungimea de 30*-*100 m; plute-tra-b u c (v. fig. II d), cu 9000***18 000 m3 buşteni, strînşi II. Pluta pentru transport prin remorcare. c) pluta-sac simplu; b) plută-sac multiplu; c) plutâ-ţigaretâ; d) pluta-trabuc; 1) cablu (sau lanţ) longitudinal; 2) legătura transversală; 3) remorcă. Plută militară 532 Plutit în lanţuri puternice, longitudinal şi transversal, echipate cu saboţi metalici la capete, formaţia putînd avea. lungimea de 180---250 m, lăţimea de 12.—16 m şi înălţimea de 8—10 m. Pe mare, lemnul se transportă sub formă de plute-ţigaretă mari. Pluta de salvare poate fi: un cadru sau o platformă de lemn susţinută de unu'sau de mai multe flotoare de lemn sau de material plastic; un inel oval de lemn de balsa sau de tablă, de care se suspendă o plasă echipată cu o platformă pe care Plutele-far se folosesc pe funduri mari, pentru marcarea bancurilor din larg, acolo unde nu se poate, sau nu e rentabil să se instaleze o navă-far, chiar de tipul fără echipaj. III. Plută de salvare. a) tip deschis; b) tip închis ; 1) colac; 2) plasă; 3) fund de lemn; 4) ,,ţin-te bine" ; 5) tub centrai; 6) arcadă tubulară; 7) acoperiş; 8) lumină; 9) scară; 10) remorcă. stau naufragiaţii (v. fig, III o); un sac de cauciuc, închis complet (v. fig. III b), care se umflă numai la nevoie şi care prezintă avantajul că fereşte pe ocupanţi de intemperii. Ultima e tipul recent de plută de salvare şi care tinde să ia locul tuturor celorlalte. î. -w militară. Tehn. mii.: îmbarcaţiune sau suport plutitor pentru poduri militare improvizate, constituită din mai multe corpuri plutitoare (trunchiuri de arbori, butoaie, saci impermeabili umpluţi cu paie, saci de cauciuc umpluţi cu aer, etc.), asamblate şi solidarizate între ele. Solidarizarea plutitoarelor se poate realiza cu grinzi şi cu scoabe, sau cu grinzi şi cu ştreanguri. Plutele de trunchiuri de arbori pot fi simple, constituite dintr-un singur rînd de trunchiuri (în cazul îmbarcaţiunilor), sau duble, executate din două rînduri de trunchiuri, etajate (în cazul suporturilor pentru poduri). a. Pluta de mîna. Ut., Ind. piei. V. sub Plutuire. 3. Plutâ-far, pl. plute-far. Nov.; Plută cu lungimea de cel puţin 10 m, constituită dintr-un flotor metalic compartimentat, echipat cu o balustradă, pe care se instalează o baliză formată din panouri avînd acelaşi aspect, indiferent de punctul din care se priveşte, un felinar şi o instalaţie de semnale de ceaţă (v. fig.). Pentru ridicarea buteliilor cu gaz, etc., pluta e echipată cu ogruie cu palane. Uneori, pe puntea plutei e aşezată o geamandură luminoasă amarată, ale cărei legături se molează automat, cînd pluta e scufundată în urma unei coliziuni cu o navă, mareînd astfel locul epavei. Plută-far. J) flotor; 1') chilă de ruliu; 2) balustradă; 3) baliză; 4) panou; 5) felinar; 6) clopot de ceaţă; 7) gruie; 8) butelie de gaz. 4. Plutârit. Transp.: Transportul pe apă al buştenilor legaţi în plute (v. Plută 4). V. şî sub Plutit. 5. Plutire. 1. Fiz.: Menţinerea unui corp la suprafaţa unui lichid în care corpul e cufundat parţial. Plutesc la suprafaţa unui lichid acele corpuri cari au o densitate medie mai mica decît densitatea lichidului respectiv. Corpul care pluteşte e în echilibru sub acţiunea propriei sale greutăţi şi a forţei arhimediene de împingere de jos în sus şi pătrunde în masa lichidului, pînă cînd greutatea volumului de lichid deslocuit e egală cu greutatea corpului, astfel încît rezultanta dintre cele două forţe cari acţionează asupra lui să se anuleze. Pentru aceasta trebuie ca centrul de greutate al corpului şi punctul de aplicaţie al forţei arhimediene să fie pe aceeaşi verticală. Echilibrul e stabil cînd centrul de greutate e sub punctul de aplicaţie al forţei arhimediene. V. şî Metacentru. 6. ~# arie de Hidr. V. sub Plutitor 1. 7. axâ de Hidr. V. sub Plutitor 1. 8. ~ în asietâ. Nav.: Sin. Plutire în diferenţă. V. sub Diferenţă 5. 9. linie de Hidr. V. sub Plutitor 1. 10. ~# plan de Hidr. V. sub Plutitor 1. 11. Plutire. 2. Fiz.: Menţinerea unui corp în masa unui fluid, la un nivel la care fluidul are densitatea medie a corpulu i. 12. Plutit. TranspInd. lemn.: Transportul lemnului piu-tind, pe ape curgătoare sau necurgătoare. Pe ape curgătoare, lemnul e antrenat în principal prin forţa de antrenare a apei în curgere. Plutitul lemnului pe ape curgătoare se face în exploatări de păduri şi pe distanţe relativ mici — folosind canale de plutit — sau pe distanţe mai mari — , folosind rîurile pe cari se poate pluti. Canalele de plutit au diferite profiluri (curbe, trapezoidale, pentagonale, triunghiulare) şi sînt sprijinite pe juguri, capre, pe pămînt sau se îngroapă în pămînt; ele au, în general, pante mari şi utilizare locala. Canalele de plutit se clasifică, după Plutitoare 633 Plutitor materialele din.cari sînt construite, în: scocuri, construite din buşteni ciopliţi şi bine încheiaţi; u I u ce, construite din scînduri sau dulapi; canale de apă propriu-zise, construite din frize de lemn, din piatră, beton, tole de oţel. Pe rîuri flotabile, lemnul e transportat la distanţe relativ mari, deosebindu-se plutitul liber şi plutitul dirijat. — în plutitul liber, lemnul e lăsat la vale în voia apei, ca piese izolate sau ca mici formaţii neconduse. Plutitul liber presupune un debit de apă mare şi relativ constant, natural sau prin corectare cu ajutorul unor lacuri de acumulare. Lemnul de transportat liber trebuie să fie adus la un anumit grad de uscăciune. Lemnul de fag pentru foc, de exemplu, trebu ie să fie uscat cel puţin şase luni. Plutitul liber nu e indicat pentru lemnul greu (de ex.: foioase tari, verzi, şi unele răşinoase grele, cum sînt: laricele, pinul cembra), întrucît dă prea mari pierderi de transport. — Plutitul dirijat sau p I u t ă r i t u I presupune legarea pieselor de lemn (catarge, buşteni, raiele, etc.) în anumite formaţii numite, de obicei, plute (v. sub Plută 4), cari sînt conduse ia vaie de piutaşi. Clasice pentru transportul lemnului în plute au fost, în ţara noastră, artera Bistriţa-Siret-Dunăre, care a avut lungimea de circa 400 km, artera Olt-Dunăre, cu lungimea de circa 300 km şi rîul Seluş, cu lungimea de circa 75 km. Pe apele necurgâtoare sau slab curgă-t o a re, plutitul lemnulu i impl ică tractarea plutelor de remorchere, sau folosirea de nave ori de îmbarcaţiuni. — Plutitul prin remorcare, frecvent în Nordul Europei, se practică rareori în ţara noastră, şi anume pe Dunăre, în formaţii de plute (V. sub Plută) numite saluri, cu volumul de 500*-*1000 m3 buşteni de răşinoase.— La folosirea îmbarcaţiunilor, lemnul (sub formă de lemn de foc, buşteni, semifabricat semifinit sau finit) e aşezat, sub forma de stive sau de pachete.în cala vasului sau pe puntea acestuia. î. Plutitoare. Pisc.: Flotoare fixate la partea superioară a uneltelor de pescuit active sau fixe, pentru a le menţine în apă în poziţie verticală sau în poziţia indicată pentru pescuit. Proprietăţile cele mai importante ale plutitoarelor sînt greutatea specifică şi flotabi I itatea specifică, ceea ce determină, în practica pescuitului, ca alegerea materialului, a formei şi a dimensiunilor lor să depindă de felul uneltei de pescuit. Se folosesc (^plutitoare(flotoare) plăci de plută cu dimensiuni cuprinse între 120x80x30 mm/72g şi 400x 300x 30 mm/900g ; dopuri de plută cu dimensiuni variind între 30x30 mm/5g şi 90x x30 mm/15g, cari sînt cele mai utilizate la toate uneltele cari în poziţie verticală au partea superioară la suprafaţa apei (năvoade, taliene, setei) sau pescuiesc scufundate complet în apă la adîncimi mici (setei, ave, etc.); plăci de scara (scoarţă de plop negru) variind între 150x45x30 mm/100 g şi 300x X 60x35 mm/200g, utilizate în special pentru asigurarea flotabilităţii uneltelor fixe marine de mare adîncime (taliene de fund, carmace pentru sturioni, setei pentru calcan, etc.), deoarece, fiind confecţionate dintr-un material mai dens, determină o mai mare putere de susţinere, deci de menţinere în poziţie verticală; sfere de sticlă cu diametrul de 70***340 mm, greutatea de 0,125--*5,500 kg, folosite pentru asigurarea flotabilităţii la traule, taliene de mare pe plutitoare, taliene de fund, carmace pentru sturioni; baloane sau corpuri cilindrice (metalice sau de mase plastice), utilizate în cazul uneltelor de pescuit mari (taliene pe plutitoare). în pescuitul cu undiţa, pentru a susţine la o anumită adîncime cîrligul cu momeala, se utilizează plutitoare cilindrice (lungimea 4---15 cm) sau sferice (diametrul 1---2 cm) de plută, pene, mase plastice, etc. Sin. Plute, Flotoare. 2. Plutitor, pl. plutitoare. 1. Hidr.: Corp care pluteşte parţial cufundat într-un lichid. La un plutitor se deosebesc: planul de plutire, planul reprezentat de nivelul lichidului în exteriorul plutitorului; aria de plutire, suprafaţa secţiunii corpului în planul de plutire; linia de plutire, intersecţiunea suprafeţei corpului cu planul de plutire. Volumul scufundat sub planul de plutire reprezintă carena plutitorului. Plutitorul are un centru de greutate G şi un centru de carena C. Dreapta verticală care trece prin G şi C, în poziţia normală de plutire, e axa de plutire. Condiţia de echilibru a unui plutitor e ca greutatea corpuIui să fie egală cu greutatea volumului de lichid dislocat: P=Y-V, unde y e greutatea specifică a lichidului, iar V e volumul de lichid dislocat. Dacă plutitorul se înclină faţă de poziţia sa iniţială de plutire, dreapta de intersecţiune a planelor de plutire — axa instantanee de înclinaţie —■ trece prin centrul de greutate al ariei de plutire. Centrul de greutate al carenei descrie, în timpul schimbării poziţiei de plutire a corpului, o suprafaţă numită suprafaţa centrelor de carenă, planul tangent într-un punct C' al acesteia fiind parale! cu planul de plutire corespunzător. La o înclinare mică a plutitorului, forţa de greutate şi forţa ascensională rezultată din presiunea lichidului asupra plutitorului formează un cuplu care tinde să readucă plutitorul în poziţia iniţială — cuplul de îndreptare. Stabilitatea la plutire e determinată, de poziţia metacen-trului (v. Metacentru) în raport cu centrul de greutate al corpului. Echilibrul e stabil dacă metacentrul se găseşte deasupra centrului de greutate; deci distanţa metacentrică MG=a e: unde I e momentul de inerţie al ariei de plutire în raport cu axa instantanee de înclinaţie, V e volumul carenei, S e distanţa dintre centrul de greutate şi centrul de carenă GC. Cînd centrul de greutate e deasupra centrului de carenă , se ia semnul minus înaintea lui S. în timpul plutirii, corpurile pot fi supuse unor oscilaţii cari se produc pe direcţie verticală, sau în jurul unei axe orizontale. Oscilaţiile verticale apar la aplicarea bruscă a unei mase suplementare PJg, care se adaugă la masa PJg a plutitorului. Plutitorul coboară iniţial mai jos decît poziţia sa de echilibru, şi, după o serie de oscilaţii pe direcţie verticală, ajunge la starea de plutire pentru care P+P1=TF, unde y e greutatea specifică a lichidului şi V e volumul carenei. Ecuaţia diferenţială a mişcării oscilatorii e unde O e secţiunea orizontală prin plutitor. Soluţia ecuaţiei, cu condiţiile la limită pentru t — 0, z—z0 şi w = 0, este: Z = Zq • cos co/. Durata unei oscilaţii complete e: (O \ y-Ci-g Oscilaţiile In jurul unei axe orizontale sînt descrise de ecuaţia: d2a a-g*sinoc Vl “°' în care oc e unghiul sub care se înclină plutitorul faţă de Plutitor 634 Pluton ite poziţia iniţială de plutire, a=MG e distanţa metacentrică, rt Ig e raza de giraţie, v1=-p, unde I e momentul de inerţie al maselor în raport cu axa care trece prin centrul de greutate G al plutitorului, P e greutatea plutitorului. Pentru unghiuri mici, sin a^a şi se obţine ecuaţia diferenţială a unei mişcări oscilatorii armonice: d2a * —r^-+co2*a=0, unde Durata unei oscilaţii complete e T_ lnri şi e cu atît mai scurtă cu cît distanţa metacentrică a e mai mare, iar oscilaţiile sînt cu atît mai violente cu cît momentul P-asin oc e mai mare. x. Plutitor. 2. Tehn.: Obiect care poate pluti la suprafaţa unui lichid,fiind legat (deex. prin pîrghii articulate sau cabluri) cu un dispozitiv sau cu un mecanism, astfel încît să permită cunoaşterea sau reglarea nivelului acelui fluid. Plutitorul poate fi constituit dintr-un corp cu densitate mai mică decît densitatea lichidului (de ex. din plută) sau dintr-un vas cu pereţi subţiri (de tablă, sticlă, mase plastice, etc.), închis ermetic şi plin cu un fluid cu densitatea mai mică decît a lichidului în care pluteşte. Exemple: plutitorul indicatorului de nivel de apă, plutitorul carburatorului unui motor (numit şi flotor), plutitorul rezervorului de spălare, plutitorul amortisorului de oscilaţii în conducte de alimentare (v. Amortisor cu plutitor, sub Amortisor), plutitorul oalei de condensaţie, etc. Sin. Flotor. 2. amortisor cu Mş. V. sub Amortisor. 3. Plutitor. 3. Tehn. mii.: Corp plutitor destinat ca îmbarcaţiune sau ca suport pentru construirea podurilor militare. Plutitoarele folosite în tehnica militară sînt de două feluri: vase (v.) şi plute (v. Plută militară). 4. Plutitor. 4 .Nav.: Construcţie plutitoare folosită în navigaţie, în stare staţionară sau prin remorcare, avînd un echipament care îi permite să îndeplinească un anumit serviciu, de exemplu de semnalizare sau de transport. Exemple: plutitoare pentru servicii de semnalizare sînt geamandurile şi farurile plutitoare; plutitoare pentru transport sînt conteinerele plutitoare remorcabile, pentru transportul lichidelor (în special al produselor petroliere), avînd învelişul de mase plastice şi cari, în stare plină au o formă cilindrică cu secţiunea rotundă sau ovală, iar după golire se strîng, în vederea transportului lor la locul de reîncărcare. 5. Plutitor. 5. Ind. st. c.; Piesă de şamotă, de mare refrac-taritate, de diferite forme, şi cu găuri pentru a fi mai uşoară şi pentru a pluti pe masa de sticlă topită, folosită în construcţia barajelor de compartimentare a diferitelor zone din cuptoarele pentru topit sticlă sau a obstacolelor cari stau în calea masei de sticlă, în drumul ei spre zone mai reci. 6. Plutoform. Ind. chim.: Sin. Coloranţi benzoform (v. Benzoform, coloranţi ~). 7. Pluton. 1. Astr.: Planeta cea mai depărtată de Soare, distanţa ei mijlocie de la Soare fiind de 39,47 ori mai mare decît aceea a Pămîntului, adică circa 5,9*109 km, variind între 4,303*109 şi 7,517*109 km. Durata revoluţiei planetei e de 247,697ani pămînteşti, viteza mediepe orbită fiind de4,74 km/s. Orbita lui Pluton are o excentricitate atît de mare (£=0,24684) încît, la periheliu, Pluton e mai apropiat de Soare decît Neptun. înclinaţia orbitei (17°18'48#) şi orientarea ei (longitudinea nodului ascendent e de 108°57'16") împiedică o intersecţiune a orbitelor acestor două planete. Masa lui Pluton e circa 0,93 din masa Pămîntului, iar volumul său, probabil, mai mic decît cel al lui Marte. Pluton apare ca o stea galbenă de magnitudinea 14,5. 8. Pluton, pl. plutoni. 2. Petr., Geol.: Corp de roci magmatice intruzive. Se deosebesc: plutoni concordanţi (intruşi paralel cu stratificaţia rocilor sedimentare), cum sînt: sillurile (v.), lacolitele (v.), facolitele (v.) şi lopoliţele (v.), şi plutoni discordanţi (cari străbat cuvertura sedimentară de-a lungul unor plane de falie sau au forme neregulate), cum sînt: bato-Iiţele (v.), stock-urile (v.) şi dyke-urile (v.). Plutonii intruşi în masa unor roci sedimentare mai vechi se caracterizează prin: aureolă de contact (v.) , în care rocile înconjurătoare sînt metamorfozate (v. şî Metamorfism de contact, sub Metamorfism), trimiterea de protuberanţe (ap'o-fize) în rocile sedimentare, contact călit (la contactul cu sedimentarul, structura rocii intruzive e mai fină decît în interior, deoarece s-a răcit mai repede), prezenţa de xenolite (enclave de roci sedimentare în corpul magmatic), etc. Plutonii mai vechi decît rocile sedimentare acoperitoare se recunosc prin faptul că: sedimentarul din acoperiş cuprinde elemente rulate din rocile plutonului, lipsesc aureola de contact, apofizele şi enclavele xenolitice, iar roca intruzivă e tăiată net de contactul cu sedimentarul, fără a prezenta diferenţe de structură în apropierea acestui contact. 9. Plutonism. Geol., Petr.: Totalitatea fenomenelor şi a proceselor geologice legate de formarea magmelor în adîncime, de mişcările magmei în interiorul scoarţei pămîntului, de manifestările de contact şi de autometamorfism, cum şi de procesele de diferenţiere magmatică. Din punctul de vedere tectonic, se deosebesc: plutonism de geosinclinal, strîns legat de mişcările tectonice, şi plutonism de platformă, care e atee-tonic. Plutonismul de geosinclinal prezintă caractere distincte pentru fiecare fază de dezvoltare a geosinclinalului. înaintea fazelor principale de cutări, plutonismul lipseşte, manifestările eruptive pretectonice (numite şi iniţiale) avînd caracter de curgeri efuzive bazice. în faza paroxismală de cutări se pun însă în loc importante masive granitice (numite sinorogenice, sintectonice sau sinstructogenice). Unele dintre ele se intrud în scoarţă în cursul primei părţi a fazei principale de cutare şi se numesc primstructogenice, ele recunoscîndu-se prin faptul că granitul e parţial gnaisificat; altele, cari nu sînt gnaisificate şi iau contact net cu masa cristalină pe care o străbat, apar puţin mai tîrziu şi se numesc serostructogenice sau graniţe tîrzii. Astfel de graniţe sinorogenice, de vîrstă hercinică, se găsesc pe teritoriul ţării noastre, în special în Carpaţii meridionali, în Autohtonul danubian. Plutonismul geosinclinal postorogenic (subsecvent) dă tot graniţe, eventual granodiorite. în ţara noastră, magmatismul plutonic subsecvent alpin s-a manifestat prin formarea corpurilor de banatite intruse în depozitele sedimentare de-a lungul unor linii NNE-SSV. Plutonismul de platforma (final) se manifestă prin punerea în loc de graniţe nelegate de anumite faze de cutare. Acesta e cazul granitului de Rapakivi, întîlnit în fundamentul Platformei ruse şi, în ţara noastră, în forajul de la Todireni. io. Plutonite. Petr.: Roci magmatice consolidate în adîncimea scoarţei terestre. Sin. Roci abisale, Roci plutonice. V. şî sub Rocă. Plutoniu 635 Plutuire 1. Plutoniu. Fiz., Chim.: Pu. Elementul transuranic cu nr. at. 94. E un element radioactiv obţinut pe cale artificială. Plutoniul are următorii isotopi: Numărul de masă Timpu! de înjumătăţi re Tipul dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere 232 36 min captură; emisiune a 92U235(a, 7n) 94Pu232 234 9 h captură (96%); emisiune a (4%) 92U233(oc, 3n) 94Pu234 235 26 min captură; emisiune a (0.002%) dezintegrare $'_93Np236 . 236 2,7 ani emisiune a 92U235(a, 3n) 94Pu236, 92U233(a, n)94Pu236, 92U238(a, 6n) 94Pu236, 93Np237(d, p4n) 94Pu236, 93Np237(d, 3n) 94Pu236 237 ~40 z captură 92U235(a, 2n) 94Pu237, 92U238(a, 5n)94Pu237, 93Np237(d, 2n) 94Pu237 238 89,6 ani emisiune a 93Np237(d, n)94Pu238, 92U238(a, 4n)94Pu238, 92U235(a, n)94Pu238 239 1.1X10-9 s tranziţie isomeră - 239 24 400 ani emisiu,ne a 92U238(a, 3n)94Pu239 240 6600 ani emisiune a 92U238(a, 2n) 94Pu240 241 13 ani emisiune emisiune c (10-3 %) 92U238(oc, n) 94Pu^ 242 3,8X 105ani emisiune a dezintegrare 243 4,98 h emisiune 3"~ dezintegrare 244 ~107 ani emisiune J emi iune a(^0,01%) dezintegrare Isotopul 94Pu239 se obţine, în reactoare, prin bombardarea uraniului 92U238 cu neutroni lenţi, urmată de două dezintegrări (3~: (n, y) „Npa*^ „Pu*"-. Acest isotop, prin iradiere cu neutroni termici, trece, succesiv, în isotopii următori, prin reacţii (n, y): 94 Pu239(n ,y)94 Pu240(n ,y)94 Pu241(n ,y)94 Pu242(n ,7)94 Pu243(n , y)94 Pu244. Plutoniul e un element bi-, tri-, tetra-, penta- şi hexavalent, starea cea mai stabilă fiind starea tetravalentă. în soluţie nu există ca element bivalent. Se topeşte la 640°. Se găseşte în cinci stări alotropice. Temperaturile de tranziţie între diferitele stări alotropice au valori diferite, după cum ele sînt determinate la încălzire sau la răcire. La încălzire, ele sînt: a-*(3 (136°); p->y(225°); y->$(320°); $->6(480°), iar la răcire: s->S(480°); 8-*y(250°); y->p(160°); p-*oc(85°). Densităţile, în cele cinci stări alotropice, sînt: 19 g/cm3 (a); 17,4 g/cm3 ((3); 16,6 g/cm3 (y); 15,4 g/cm3 ($); 16,4 g/cm3 (e). în aceste diferite stări alotropice, rezistivi-tateaelectrică areşi eadiferite valori, cuprinse între111 \l£1-cm pentru starea § şi 150 jxQ*cm pentru starea a; de asemenea, coeficientul de dilataţie are valori diferite, cel pentru starea 8 fiind, chiar, negativ. Se cunosc următorii compuşi ai plutoniului: Oxizii PuO (protoxidul de plutoniu) şi PuOă (bioxidul de plutoniu) au fost preparaţi în stare pură. Se mai cunosc: oxidul Pu04, cum şi Pu203, pus în evidenţă pe cale indirectă. Cel mai stabil e PuOa, care se prezintă ca o pulbere cristalină galbenă-brună. Se cunosc h i d r o x i z i i Pu(OH)3 şi Pu(OH)4, acesta din urmă fiind cel mai stabil; el se prezintă ca o masă gelatinoasă de culoare verde deschisă şi se formează prin adăugare de amoniac în exces, într-o soluţie a unei sări de plutoniu tetravalent. Prin încălzirea bioxidului într-un curent de hidrogen sulfurat au fost obţinute sulfurile PuS, Pu2S3 şi Pu3S4. Dintre halogenuri, au fost obţinuţi compuşi cu clorul, bromul şi iodul numai în cazul plutoniului trivalent, iar cu fluorul şi în cazul plutoniului tetravalent şi hexavalent, aceşti doi compuşi din urmă, (PuF4 şi PuF6), fiind instabili şi trecînd, prin încălzire, în PuF3. Fluorura, PuF4, e insolubilă şi, sub această formă, plutoniul se precipită din soluţie, folosind pămînturi rare drept suporturi inerte. Dintre sărurile oxigenate, prezintă importanţă cele în cari plutoniul e tetravalent: azotatul, sulfatul, percloratul, iodatul, etc., obţinute f>rin disolvareâ hidroxidu- * lui, Pu(OH)4, în acizii respectivi. în acid azotic concentrat se obţin compuşi cu anioni complecşi de tipul [Pu(N03)6]2“. Prin tratarea soluţiilor unor săruri de plutoniu tetravalent cu unii reducători se obţin săruri de plutoniu trivalent. Se cunosc mai multe săruri de plutoniu hexavalent, în soluţie în apă. Aceste soluţii sînt instabile, compuşii respectivi trecînd în compuşi de plutoniu tetravalent şi trivalent. în medii acide şi neutre, plutoniul hexavalent se prezintă drept cation bivalent PuO|+. în soluţii acide ale compuşilor de plutoniu se produce o reacţie de disproporţionare; astfel, în acid clorhidric concentrat, plutoniul tetravalent trece în plutoniu trivalent şi în plutoniu hexavalent, reacţia fiind favorizată de o temperatură înaltă şi de o concentraţie mică a acidului clorhidric. în soluţii diluate apar alte reacţii de disproporţionare: Pu(V)+Pu(IV) Pu(VI)+ Pu(lll) 2Pu(V) Pu(VI)+ Pu(IV). 2. Plutuire. Ind. piei: Operaţia prin care se conferă pielii moliciune(pli/tu/'re pe faţă)sau şi un desen caracteristic, produs prin strivirea stratului papilar al dermei (plutuire pe carne). Se poate efectua manual sau cu maşina. Pielea se îndoaie cu faţa înăuntru, în cazul .plutuirii pe carne, sau cu carnea înăuntru, în cazul plutuirii pe faţă, iar muchia îndoiturii astfel formate e purtată mai departe prin rulare sub presiunea plutei de mînă sau a cilindrului învelit în plută al maşinii pe întreaga suprafaţă a pielii. La locul unde se formează cuta de îndoire, pielea e alungită în partea exterioară a îndoiturii şi comprimată în partea interioară, unde e totodată şi strivită sub apăsare şi rulare. Prin această acţiune mecanică puternică, fasciculele fibroase sînt izolate, mărindu-ii-se mobilitatea reciprocă, ceea ce face ca pielea să devină moale şi elastică. Pentru efectuarea manuală se foloseşte o sculă numită plută de mînă, o scîndură rectangulară cu suprafaţa inferioară, de lucru, uşor rotunjită, pe care e I ipită o placă de plută. O curea transversală la partea superioară permite conducerea sculei. La executarea plutuirii pe carne, pielea se îndoaie cu faţa înăuntru pe o linie mediană perpendiculară pe şira spinării, prelucrarea efecţuîndu-se întîi de la mijloc spre crupă, iar apoi spre cap. După această plutuire în lungime, pielea poate fi plutuită în lăţime, de la şira spinării spre poale şi în diagonală, de la un picior posterior la piciorul anterior opus. Fiecare direcţie de plutuire se numeşte cartier. La prelucrarea pielii în lungime, deci la două cartiere, se produc cute paralele pe faţă, constituind un desen caracteristic pentru pieile de toval, tovălaş, blănculeţ. Prin plutuire la patru cartiere, deci în lungime şi în lăţime, se obţine un desen al feţei avînd forma unor mici pătrăţele, caracteristice pentru pieile de box şi marochinărie cu faţa naturală, netedă (nepresată). Pentru scoaterea în relief a desenului feţei caracteristic pielii marochin sau safian, cu aspect de bobiţe mărunte, puternic Plutuit 636 Poala cojocului reliefate, plutuirea se face la minimum 8, dar de obicei la 16 cartiere. Plutuirea pe faţă se execută în acelaşi mod, dar faţa rămîne netedă, operaţia fiind efectuată excluziv pentru mărirea moliciunii pielii. Maşinilede plutuit reproduc acţiunea mecanică a plutuirii manuale, cuprinzînd deodată întreaga suprafaţă a pielii, datorită lăţimii mai mari a uneltei. Pielea e aşezată pe o masă mobilă (v. fig.), echipată cu o placă de oţel avînd muchia cu care se introduce în maşină subţire şi rotunjită. Peste această muchie, pielea e îndoită, cînd e prinsă de două cilindre îmbrăcate cu plută, cari se rotesc în sens contrar. Sub acţiunea acestor cilindre, îndoituraepurtată pe întreaga suprafaţă a pielii, pe măsură ce o obligă , prin fricţiune, să treacă peste muchia plăcii de oţel, ieşind pe dedesubtul mesei. Trecerile se repetă pe diferite direcţii, în raport cu numărul de cartiere la cari trebuie să fie efectuată plutuirea. Sin. Plutuit. 1. Plutuit. Ind. piei.: Sin. Plutuire (v.). 2. Pluvicgraf, pl. pluviografe. Meteor. V. sub Hidrome-teori. 3. Pluviometru, pl. pluviometre. Meteor. V. sub Hidro-meteori. 4. Pneu, pl. pneuri. Tehn.: Sin. Bandaj pneumatic, Pneumatic. V. sub Bandaj 1, şi sub Anvelopă. 5. Pneumafil. Ind. text.: Instalaţie de absorbit fibrele textile, în cazul ruperii firelor la ieşirea dintre cilindrele debitoare ale trenurilor de laminat. Instalaţia e constituită în principal dintr-un ventilator de aspiraţie şi o conductă mergînd în lungul maşinii şi din care se despart ramificaţii tubulare terminate, fie cu orificii direct în dreptul fiecărui fir, fie cu tuburi cu gură de absorpţie în imediata apropiere de ieşirea firului dintre cilindrele debitoare, şi e terminată cu o cameră de separare a fibrelor şi cu o gură de refulare a aerului. Folosirea pneumafilului prezintă următoarele avantaje: se reduce numărul de lucrătoare pentru deservirea maşinilor de filat cu inele, prin faptul că se micşorează numărul de ruperi complexe; se recuperează materialul fibros în starea de fibre şi nu de fire, cari ar necesita o destrămare cu scurtare a lungimii lor; totodată, se creează şi condiţii igienice de lucru pentru lucrătoare. Instalaţia de pneumafil poate fi individuală (completă la fiecare maşină) sau centrală (cu un ventilator şi camera de deşeuri comună pentru mai multe maşini, la cari se găsesc numai conductele generale şi ramificaţiile). 6. Pneumatic. Tehn.: Calitatea unui sistem tehnic (de ex.: maşină, aparat, utilaj, etc.) de a funcţiona cu aer, utilizînd sau producînd aer, la o presiune mai înaltă sau mai joasă decît presiunea atmosferică. Astfel, unele instalaţii, utilaje sau maşini, funcţionează cu aer comprimat, iar altele, cu depresiune sau cu vid. Exemple: frîne pneumatice, cu presiune sau cu depresiune; pompe de aer sau de vid; prese pneumatice, etc. 7. Pneumatic, pl. pneumatice. Tehn.: Sin. Pneu (v.). 8. Pneumatica, camera Ut.: Sin. Cameră de aer (v. Cameră de aer 2, sub Cameră 3). 9. frînâ Tehn. V. Frînă pneumatică, sub Frînă. io. injecţie Mş. V. Injecţie pneumatică, sub Injecţie de combustibil 2. n. instalaţie Tehn. V. Instalaţie pneumatică. 12. Pneumatolite. Petr.: Roci magmatice ale căror minerale componente sînt formate primar şi excluziv prin fenomenul de pneumatoliză (v.) (de ex. masa filoanelor stanifere). 13. Pneumatolizâ. Geol.: Total itatea proceselor postmagma-tice provocate de acţiunea fizicochjmică a emanaţiilor gazoase simple sau complexe dezvoltate din magmă, asupra rocilor înconjurătoare cu cari ajung în contact. Pneumatoliza se produce cînd topiturile saturate în componenţi volatili cristalizează în condiţiile unei presiuni exterioare foarte joase, din care cauză se vaporizează şi distilă substanţa, la adîncimi mijlocii sau mici, sau (în cazul erupţiilor vulcanice) lasuprafaţa pămîntului; compuşii volatili atacă rocile înconjurătoare şi intră în reacţii chimice cu ele, gradul de metamorfism şi compoziţia produselor rezultate depinzînd, în mare măsură, de compoziţia chimică a compuşilor şi a rocilor cu cari intră în reacţie. După compoziţia substanţelor volatile, se deosebesc: Pneumatolizâ a c i d â, legată de masele granitice, cu aport de vapori de HoO, B, F, de compuşi volatili ai metalelor alcaline, incluziv Li şi Be, şi de compuşi ai metalelor grele (Sn, Cu, Pb, Zn, W, Mo şi U); iau naştere turmalinul, axinitul, fluorinul, topazul, muscovitul, micele de litiu, beri Iul, casiteritul, wolframitul, caolinitul, etc. Pneumatolizâ bazica, legată de masele gab-broide, caracterizată prin aport de CI, P, Ti şi compuşii lor volatili, vapori de apă, cu formare de clorapatit, rutil, sca-polite, etc. Pneumotolizâ cu aport de silice, elemente alcal ino-pâmîntoase, a I u m i n â şi metale grele, în special Fe, Zn, Mn, legată de magme granodioritice şi localizată, de cele mai multe ori, la contactul cu masive calcaroase. Se formează skarne (v.), în cari se concentrează, de cele mai multe ori, mase de minereu de fier şi de minereuri plumbo-zinco-cuprifere. Pneumatolizâ cu aport de a i c a I i /, datorită soluţiilor reziduale alcaline, bogate în apă, în alcalii, alumină şi silice, cari se injectează în rocile înconjurătoare, producînd feldspatizarea lor. Fenomenul se observă pe scară mare în rocile magmatice bazice vechi, intens albitizate (de ex.: diabaze şi spilite), cum şi în jurul maselor granitice vechi. Cînd lavele se revarsă lasuprafaţa pămîntului, fenomenele pneumatolitice ating valori maxime, însă compuşii volatili se degajă în atmosferă. Totuşi , în fisurile lavelor răcite, pe pereţii craterelor vulcanice şi în rocile înconjurătoare, se observă adeseori formarea unor produse de sublimare ale unor minerale ca: sulful nativ, săruri de amoniu, minerale cari conţin bor, etc. în ţara noastră, fenomenele pneumatolitice au avut un rol important la contactul masivelor granodioritice cu rocile calcaroase din vestul Banatului, unde s-au produs acumulări de minereuri de fier (magnetit şi oligist) şi de minereuri de cupru, zinc şi plumb (de ex.: Ocna de Fier, Dognecea, Oraviţa, Sasca Montană, Moldova Nouă). 14. Pneumoconiozâ. Ig. ind.: Afecţiune a căilor respiratorii, consistînd în leziuni produse prin inhalarea şi fixarea în plă-mîni a pulberilor fine de roci (silicaţi, calcare, argile, cărbuni, etc.) sau de unele metale (fier, aluminiu, etc.). Se deosebesc: antracoza (datorită prafului de cărbune), silicoza (v.), asbes-toza (v.), etc. is. Pneumometric, tub Mş., Mec. fl. V. Tub de presiune. 16. Pneumosept. Farm.: Medicament, dezinfectant al aparatului respirator şi excitant al centrilor respiratori. O fiolă de 1 ml conţine: camfor 0,02 g, mentol 0,05 g, eucaliptol 0,20g şi ulei de floarea-soarelui pînă la 1 ml. Se întrebuinţează în combaterea afecţiunilor pulmonare prin injecţii intra-musculare. 17. Poala cojocului. Ind. text.: Lînă din bordura marginală a cojocului (a tunsorii), obţinută prin tunderea oii. La sortare, Maşina de plutuit (schema de funcţionare). 1) cilindre îmbrăcate cu pluta; 2) masa; 3) bară metalică; 4) pielea prelucrată; 5) sensul de mişcare al cilindrului; 6) mişcarea alternativă rectilinie a mesei; 7) sensul de mişcare ai materialului. Poala 637 Poartă de ecluză poala cojocului se desprinde de la început, formînd o categorie separată de lînă, de calitate inferioară calităţii restului cojocului, deoarece corespunde lînii care îmbracă animalul în zona abdominală (pătată, încărcată cu mai multe impurităţi, şi mai aspră). 1. Poala, pl. poale. 1. Ind. text., Ind. ţâr.: Partea de jos, mai largă, a unui veşmînt femeiesc, a unei cămăşi ţărăneşti sau a unei haine care se închide în faţă. 2. Poala. 2. Tehn.: Partea de jos a unui material în formă de pînză, sau partea de jos a unor sisteme. 3. ~a taluzuluî. Drum., C. f. V. Picior de taluz (sub Picior 4). 4. Poala. 3. Ind. piei.: Parte marginală a pielii, care acoperă abdomenul şi picioarele animalului. Pielea brută albă a burţii, despicată, cu ocazia jupuirii, în mod corespunzător, posedă două poale de o parte şi de alta a cruponului. în general, poalele au un ţesut spongios, rar, relaxat. Grosimea poalelor e mai mică decît a cruponului, cu excepţia pieilor de bivoli, la cari cruponul e mult mai subţire decît poalele, 5. Poama, pl. poame. 1. Bot.: Fruct cărnos, indehiscent, format din cinci cârpele, la care ia parte, în mare măsură, receptaculul, caracteristic pentru subfamilia pomoideelor, din familia rozaceelor (de ex.: mărul, părul, gutuiul, moş-rnonul, scoruşul, etc.). 6. Poama. 2. Bot.: Fructul viţei de vie. Sin. Strugure. (Termen regional, în Moldova şi Bucovina.) 7. Poanson, pl. poansoane. 1. Mett.: Patriţă (v.), cu di" mensiuni transversale de aproximativ acelaşi ordin de mărime, care de regulă efectuează şi o tăiere. Se deosebesc poansoane de tâiat, cari au un contur cu muchie tăietoare, şi poansoane de profilat, cari au o faţă de lucru profilată sau plană, ultimele fiind utilizate pentru prelucrare prin deformare plastică; uneori, poansonul are un vîrf pe faţa de lucru, pentru centrarea semifabricatului de prelucrat. Poansoanele de tăiat lucrează asociat cu placa tăietoare a stanţei, iar poansoanele de profilat, cu partea concavă a matriţei. Poansoanele se confecţionează din oţel de scule prelucrat prin aşchiere şi călit ulterior; uneori se confecţionează din oţel de calitate numai o piesă de înălţime mică, cu faţa de lucru profilată, iar această piesăse prinde pe o placă de oţel de construcţie, sprijinită pe placa cu cep a matriţei (v. fig. a). Poansoanele subţiri se confecţionează din bare cu diametri mai mari, cari se reduc în partea lucrătoare v. fig. b şi c), sau se prind într-o bucea de oţel de construcţie, care împiedică flambajul (v. fig. d). V. şî fig. X//—XV/, sub Matriţă 1. 8. Poanson. 2. Mett.: Unealtă constituită dintr-o tijă de oţel cu vîrf conic, triunghiular, pătrat, etc., cu faţa gravată în relief, călită după prelucrare, şi care serveşte la marcarea unor obiecte, la confecţionarea unor matriţe cari trebuie să aibă, pe faţa de lucru, litere, cifre sau semne speciale, impri- Poansoane. v a) ştanţă cu poanson raportat, fixat pe o placă; b) poanson pentru detaşat, cu cep ; c) poansoane subţiri, din bare cu diametrul redus; d) poansoane subţiri, cu bucea ; 1) partea activă; 2) secţiune prin poanson ; 3) cep ; 4) placă de fixare a poansonului; 5) placă de sprijin, cu cep ; 6) placă tăietoare; 7) placă de ghidare; 8) adaus de distanţare; 9) bucea. mate, etc. De exemplu, se folosesc poansoane pentru marcarea bijuteriilor şi a obiectelor de metale preţioase (al căror titlu e garantat de Stat), a tacîmurilor de argint, a măsurilor şi greutăţilor de diferit feluri, etc. 9. Poanson.3. Poligr.: Sin. Patriţă de literă (v. Literă, patriţă de ~). io. Poansonare. 1. Mett.: Perforare prin ştanţare (v. sub Ştanţare). n. Poansonare. 2. Mett.: Sin. Priboire (v.). 12. Poansonare.3. Mett.: Transpunerea unei figuri sau a unui desen pe o faţă a unui object, prin deformare plastică, efectuată prin apăsarea unui poanson (v. Poanson 2) cu faţa de lucru gravată. Pentru poansonare, poansonul poate fi acţionat manual, prin lovire cu un ciocan, sau mecanizat, de exemplu la o presă. 13. Poansonat, maşina de Ut., Mett.: Sin. Presă de perforat. V. sub Presă. 14. Poansonezâ, pl. poansoneze. Ut., Mett.: Sin. Maşină de poansonat, Presă de perforat. V. sub Presă. is. Poantou, pl. poantouri. Tehn.: Acul obturator, numit şi ac de regiare, ai unui carburator, care serveşte ia deschiderea-închiderea accesului combustibilului în carburator. V. şî sub Carburator. 16. Poarta, pl. porţi. 1. Arh., Cs.: Deschidere amenajată într-o împrejmuire, respectiv uşă mare şi largă, amenajată în peretele exterior al unui edificiu, pentru a permite trecerea dintr-o parte în alta a împrejmuirii, respectiv trecerea din exteriorul edificiului în interior, şi invers. 17. Poarta. 2. Arh., Cs.: Dispozitiv format din unu sau din mai multe panouri mobile, care închide poarta în accepţiunea 1. Panourile pot fi executate din lemn, din metal, sau din combinarea acestor două materiale, şi pot fi executate în formă de perete plin, sau cu goluri mai mult sau mai puţin decorative. Deschiderea şi închiderea porţii se fac, fie prin rotirea fiecărui panou în jurul unei axe verticale formate de balamalele cu cari e prins de marginea deschiderii (poartâ batantâ), fie prin deplasarea laterală a panourilor, cari sînt susţinute de role aşezate în părţile superioară şi inferioară şi cari sînt conduse de ghidaje (poartâ rulantâ). is. Poarta. 3. Mine: Arcul cu convexitatea în sus, pe care-l formează o conductă de aer comprimat, de-a lungul pereţilor şi al tavanului unei galerii, cînd trebuie să treacă de la un perete al galeriei la celălalt. (Termen minier.) 19. Poartâ. 4. Telc.: Sin. Circuit-poartă (v. sub Circuit electric 2). 20. ~ de intrare. Telc. Sin. Intrare (v. Intrare 3). 21. Poarta de apa. Nav.: Sin. Sabord (v.), Portei. 22. Poarta de ecluza. Hidrot.: Dispozitiv mobil folosit pencru închiderea accesului în camera (sasul) ecluzei, în vederea /. Poartă buscată (schemă). A) plan ; 8) secţiune transversală; o) adîncimea nişei porţilor, a = 0,09“*0,11 b; b) lăţimea sasului; c) distanţa dintre axul de rotaţie al porţii şi faţa interioară a bajoaierului sasului, c=0,40'--0,45 a; a) unghiul de înclinare a porţilor, a = = 20--*22°; d) grosimea porţii, d= — 0,06"'0,OS b; lp lungimea porţii, /p — b+2 c h) căderea ecluzei; hL) adîn-n sas, corespunzătoare nive- 2 cos a cimea apei lului apei în bieful aval; k) înălţime de gardă, k=0,10"-0,30 m; m) adîncimea porţii sub fundul sasului; Nam) nivelul apei fn bieful amonte; Nav) nivelul apei în bieful aval. ridicării sau coborîrii nivelului apei din sas ia nivelul apei din bieful amonte sau aval, pentru a permite ecluzarea navelor. Poartă de ecluză 638 Poartă de ecluză Porţile de ecluză se amplasează la cele două capete ale ecluzei, unde sînt amenajate camerele porţilor. Uneori, la ecluzele lungi, amenajate pentru trecerea convoaielor de nave, se ame- '*• J'!.1 ■ U||i* sCllu A* vi 1 J1.1 w k î $ î; îi: r partea inferioară, reazemă pe pragul buscului. în poziţia închisă, cele două panouri fac între ele un unghi de circa 68-**70°, cu vîrful îndreptat spre amonte (v. fig. /). Tolele de etanşare a porţilorsînt fixate pe un schelet de rezistenţă constituit din montanţi şi antretoaze (v. fig. //). Etanşeitatea dintre montanţii buşeaţi şi dintre poartă şi prag se realizează cu ajutorul unor piese speciale, de obicei de lemn. Pe radier, fiecare dintre canatele porţii reazemă pe un pivot inferior şi pe o crapodină (v. fig. ///). Pivotul superior al canatelor e fixat în bajoaier cu ajutorul unui colier, ancorat în zidărie prin intermediul unor piese speciale, numite labe ii :ţ: "î f 3S % ţ- 'ff: $ ş •V A' O. wi*** J\J v!|.* v ^ ^ M ’.lv v; j,t: di • V*1 • lj!.« N \ lih i lh 1 i it1 Jn.1 tjîlj IM H||'J ^ II. Canat de poarta buscată. a) elevaţie; fa) secţiune verticala A—8; c) secţiune orizontală Ia nivelul antretoazei superioare ; d) secţiune orizontala la nivelul antretoazelor intermediare; 1) antretoaze principale de rezistenţa; 2) montanţi de repartiţie; 3) bajoaier; 4) diagonală de rigidizare; 5) tolă de etanşare; 6) colierul şi dispozitivul superior de fixare ; 7) crapodina şi pivotul reazemului inferior ; 8) dispozitiv de rezemare şi etanşare pe prag, la partea inferioară; 9) dispozitiv pentru transmiterea la bajoaiere a împingerilor orizontale, cînd poarta e închisă; 10) paserelă şi parapet pentru circulaţia de serviciu ; 11) dispozitiv pentru prinderea mecanismului de manevră a porţii; 12) piesă de etanşare la bajoaier; 13) piesă de rezemare a canatelor între ele, şi de etanşare. Detaliul reazemului inferior al buscate. 1) piesă de reazem (umăr) în poziţia închisă, incas-trată în zidărie ; 2) piesă de reazem mobilă; 3) an-tretoaza inferioară a porţii; 4) crapodină superioară; 5) cusinetul crapodinei superioare; 6) partea demontabilă a crapodinei inferioare; 7) dispozitiv de îmbinare; 8) pivot; 9) crapodină inferioară. najează şi o poartă intermediară, cu ajutorul căreia pot fi ecluzate navele automotoare izolate. în general, în poziţie închisă, porţile ecluzelor sînt solicitate de presiunea apei pe una dintre feţe. în anumite cazuri (de ex. la ecluzele de maree), porţile pot fi solicitate de presiunea apei pe amîndouă feţele. Există şi porţi cari nu sînt solicitate la presiune sau cari sînt solicitate de o presiune foarte mică, fiind destinate să împiedice accesul curenţilor sau al valurilor într-un canal navigabil sau într-un port. în general, porţile ecluzelor nu sînt manevrate sub sarcină; ele se închid sau se deschid numai după egalarea nivelului de apă din cele două părţi laterale ale lor. Porţile de ecluză trebuie să fie etanşe, simple, sigure, să se manevreze uşor şi repede, şi să nu reducă gabaritul de navigaţie. Din punctul de vedere al modului de execuţie şi al modului de funcţionare, se deosebesc tipurile de porţi descrise mai jos: Porţile buscate sînt constituite din două panouri plane sau cilindrice, cari se rotesc în jurul unor axe verticale fixate în bajoaierele camerei porţii şi cari, în poziţia deschisă a porţii, sînt adăpostite în nişele porţilor, iar în poziţia închisă reazemă etanş una pe alta, prin intermediul montanţilor buşeaţi, iar la de păianjen (v. fig. IV). în poziţia închisă a porţii, împingerile orizontale exercitate asupra porţii sînt transmise bajoaierelor prin piese speciale, numite umeri, dispuse în lungul montantului de rotaţie, de obicei în dreptul antretoazelor. Pentru micşorarea solicitărilor verticale şi orizontale pe reazemul inferior şi în colier, poarta e amenajată cu compartimente etanşe. IV. Detaliul prinderii superioare a porţii (plan). 1) labe de păianjen; 2) col ier;' 3) manşoane de tensionare. Rotirea porţii se realizează cu ajutorul unor mecanisme cu cremalieră, cu roţi sau cu cabluri. Pentru forţe de tracţiune mici, în special la ecluzele puţin importainte, mişcarea porţilor se poate real iza şi manual. . Poartâ de ecluză 639 Poartă de ecluză V. Poarta ridicătoare pentru capul amonte, 1) poartă plană ridicătoare; 2) clapetă rabatabilă (pentru flotanţi, gheţuri); 3) cameră de disipare a energiei apei de alimentare a ecluzei; 4) turn pentru ridicarea porţii; 5) scară de vizitare; Nam) nivelul apei din bieful amonte; NQV) nivelul apei din bieful aval (în sasul ecluzei). în unele cazuri, în special la ecluzele mici, în porţi se montează vanele pentru alimentarea ecluzei. Principalele avantaje ale porţilor buscate sînt următoarele: nu limitează gabaritul de navigaţie; pot fi folosite pentru secţiuni cu dimensiuni mari; se manevrează repede (1---2 minute) ; sînt relativsimple şi sigure în exploatare. Principalele dezavantaje ale porţilor buscate sînt următoarele: etanşeitatea şi chiar funcţionarea lorsînt influenţate mult detaşările construcţiei; reclamă rigidizări puternice şi întreţinere dificilă. Porţile plane pot fi ridicătoare, coborîtoare, coborîtoare-ridicătoare, rulante sau rabatabile. Porţile plane ridicătoare sînt constituite dintr-un panou care, în poziţie de serviciu, reazemă etanş pe bajoaierele şi pe pragul ecluzei. Manevrarea porţilor ridicătoare se execută cu ajutorul unor vinciuri puternice, instalate în turnuri speciale, amenajate pe fiecare latură a capătului ecluzei (v. fig. V şi VI). Dacă poarta e aşezată la capătul din amonte al unei ecluze cu zid de cădere, ea poate servi şi la alimentarea acesteia, poarta fiind ridicată sub sarcină pe o înălţime mică (cîteva zeci de centimetri), în acest caz, vîna de apă care se scurge pe sub poartă pătrunde într-o cameră de di-'sipare a energiei, unde se I inişteşte, iar apoi trece în sas. în unele cazuri speciale (la ecluze de mare cădere) pot fi folosite şi porţi ridicătoare cilindrice. Lungimea capetelor ecluzelor în cari se montează porţi plane ridicătoare e mult mai mică decît acelordestinate porţilor buscate. Porţile plane ridicătoare prezintă următoarele avantaje: pot fi revizuite oricînd ; pot servi la alimentarea ecluzei; nu sînt sensibile ia tas ari ş-i la flotanţi. Prezintă dezavantajul 'că, pentru a nu limita gabaritul navigabil, reclamă turnuri de susţinere puternice şi foarte înalte. Porţile plane coborîtoare sînt caracteristice capetelor din amonte ale ecluzelor cu zid de cădere. în timpuL 3 \ r7777T^77V VII. Poartă plană coborîtoare (schemă). a) elevaţie ; b) plan. VIII. VI. Poartă ridicătoare pentru capul aval. 1) poartă ridicătoare; 2) dispozitivele disiparea energiei apei evacuate pe sub poartă; 3) turn pentru ridicarea porţii; 4) scară; 5) sasul ecluzei; Nav) nivelul apei din bieful aval. Poartă rulantă (schemă). a) secţiune verticală trecerii navelor, poarta e adăpostită în longitudinală; b) secţiu-spatele acestui zid (V. fig. VII). Cînd dife- ne orizontală; 1) poar-renţa de nivel dintre cele două biefuri e tăruiantă; 2)nişăpen-mare, poarta poate fi constituită din două tru adăpostirea por-porţi independente (poartâ plana divizată). ţii; 3) bajoaiere. Prin ridicarea sub sarcină a porţii, pe o mica înălţime, se poate realiza şi alimentarea ecluzei, în acelaşi fel ca în cazul porţilor plane ridicătoare. Apoi poarta e coborîtă în locaşul ei. Manevra porţii e uşurată prin amenajarea, în interiorul ei, a unor compartimente etanşe. Porţile plane coborîtoare prezintă avantajul ca nu micşorează gabaritul navigaţiei. Ele se întreţin, însă, greu, deoarece rămîn mult timp sub apă. P* o r ţ i I e plane coborîtoare-ridi că toa re sînt folosite la ecluzele cu adîncimi mari, fără zid de căderesau cu zid de cădere de înălţime mică, şi sînt constituite din două porţi independente (porţi divizate). Pentru alimentarea ecluzei se ridică partea inferioară a porţii; pentru trecerea navelor, panoul inferior al porţii revine în poziţia iniţială, iar panoul superior e coborît şi acoperă pe cel inferior, al cărui nivel superior e sub nivelul adîncimii navigabile. Porţile plane rulante sînt constituite dintr-un singur canat, care se deplasează printr-o mişcare de translaţie perpendiculară pe axa ecluzei (v. fig. VIII). în poziţie deschisă, poarta e adăpostită într-o nişă amenajată într-unul din-bajoaiere. Ea poate fi manevrată sub presiunea apei din ambele părţi, manevra de închidere-deschidere putînd fi uşurată prin amenajarea în poartă a unor compartimente etanşe, cari sînt umplute cu apă sau sînt golite la nevoie. Porţile plane rulante pot fi folosite pentru deschideri foarte mari. Ele sînt folosite frecvent la docurile uscate (forme de radub), ca porţi de siguranţă (v.), etc. Pentru deplasare, porţile rulante sînt echipate cu două cărucioare de rulare, cari pot fi aşezate fie amîndouă la partea inferioară a porţii, fie unul la partea inferioară şi celălalt la partea superioară a porţii, rulînd pe bajoaier în lungul nişei porţilor, sau amîndouă la partea superioară, rulînd pe un pod mobil, amenajat special în acest scop, sau pe un pod fix, aşezat la înălţime suficientă pentru a asigura gabaritul de aer. Uneori (la ecluze puţin importante), porţile sînt echipate, la partea inferioară, cu un dispozitiv de alunecare (porţi glisante). Porţile plane rabatabile (c la pete) sînt constituite dintr-un singur panou plan sau lenticular, care se roteşte în jurul unui ax orizontal aşezat la nivelul radierului ecluzei/în poziţia deschisă a porţii, panoul e înclinat cu circa 1 :10 spre amonte, astfel încît rabaterea porţii pe radier să se execute sub acţiunea greutăţii proprii. în poziţie rabătută, poarta e adăpostită într-o-nişa amenajată special în radier. Poartă de ecluză 640 Poartă da ecluză Pentru uşurarea manevrei, în corpul porţii pot fi amenajate compartimente etanşe. Porţile rabatabile (v. fig. IX) sînt folosite în special la capetele din amonte ale ecluzelor cu ziduri de cădere. Ele pot IX. Poarta plana rabatabilă (pentru capul amonte), a) elevaţie (sistemul de rezistenţă); fa) secţiune orizontală; c) secţiune verticală; 1) antretoaze principale de rezistenţă; 2) montanţi de repartiţie; 3) tole de etanşare; 4) dispozitiv vertical de etanşare; 5) articulaţie •inferioară; 6) dispozitiv orizontal de etanşare; 7) paserelă cu parapet pentru circulaţia de serviciu. acoperi deschideri cu lăţimi mari, însă nu pot fi folosite decît pentru înălţimi relativ mici ale apei (circa 5***6 m). Porţile cilindrice au o construcţie asemănătoare cu stăvi-larele de acelaşi tip şi sînt constituite dintr-un cilindru cav, care se rostogoleşte pe două căi de rulare amenajate în bajoaiere, înclinate cu ci rea 80° faţă de orizontală şi echipate cu o cremalieră, care împiedică alunecarea cilindrului în timpul rostogolirii. Manevra cilindrului se execută cu ajutorul unor lanţuri Gali, acţionate de un electromotor, de la unu sau de la amîndouă capetele. Cînd diferenţa de nivel dintre cele două biefuri e mare, cilindrele pot avea diametri mai mici decît aceasta, fiind echipate cu adausuri în formă de cioc sau de scut (v. fig. X a). Porţile cilindrice sînt folosite la capetele din amonte ale ecluzelor cu zid de cădere. Ele servesc, de obicei, şi la alimen-tarea ecluzei, în acest caz sub cilindrul porţii fiind amenajată o cameră de disipare a energiei hidraulice. X. Alte tipuri de porţi de ecluză. a) poartă cilindrică cu scut; fa) poartă-segment; c) poartă-sector; d) poartă învîrtitoare cu zăbrele. Porţile cilindrice pot fi ridicătoare sau coborîtoare. în ultimul caz se evită construcţia unor turnuri înalte, însă întreţinerea porţii, care rămîne în majoritatea timpului sub apă, în spatele zidului de cădere, e mai dificilă. Porţi le-segment (v. fig. X b) sînt alcătuite în acelaşi fel ca stăvilarele de acelaşi tip. Ele sînt formate dintr-un panou de închidere cu secţiunea în arc de cerc, susţinut la capete de doua braţe, fixate prin articulaţii în bajoaiere, şi care se roteşte în jurul axei orizontale determinate de cele două articulaţii. Panoul e executat dintr-un sistem spaţial de grinzi cu zăbrele, pe care e fixată o tolă de etanşare. Cele două braţe de susţinere a porţii sînt alcătuite în mod analog. Rotirea porţii se realizează cu ajutorul unor electromotoare, aşezate pe unul dintre bajoaiere. în poziţie deschisă, poarta-segment poate fi ridicată deasupra apei sau poate fi coborîtă într-o nişă amenajată în radier. Acest tip de poartă se foloseşte, în special, la capetele din amonte ale ecluzelor, şi poate servi şi la al imentarea ecluzei. Porţi le-sector sînt constituite dintr-un perete în formă de sector defere, care se roteşte în jurul unui ax vertical (v. fig. X c). în poziţia deschisă, poarta e adăpostită în două nişe laterale, amenajate în bajoaiere. Deoarece rezultanta împingerilor apei trece prin axa de rotaţie, aceste porţi pot fi deschise şi sub sarcină, astfel încît sînt folosite şi la al imentarea ecluzei. Porţile învîrtitoare (v. fig. X d) sînt alcătuite din canate cu secţiunea transversală triunghiulară, cu zăbrele, şi funcţionează ca şi porţi le-sector. Porţile plutitoare au forma de îmbarcaţiune şi sînt aduse şi scoase din amplasamentul de serviciu, prin plutire. Pentru uşurarea manevrei, porţile sînt echipate cu compartimente etanşe, cari sînt umplute cu apă după aducerea porţii în poziţia de serviciu, pentru ca să se aşeze într-un locaş amenajat special. Pentru îndepărtarea porţii, lestul de apă e evacuat, pentru ca poarta să fie adusă în stare de plutire. XI. Poartă plutitoare de ecluză, simetrică (secţiune transversală), î) punte superioară, de manevră; 2) punţi etanşe; 3) chilă specială; 4) instalaţie pentru evacuarea sau umplerea cu apă a compartimentelor etanşe. Corpul porţii, de formă simetrică sau asimetrică (v. fig. XI şi XII), e constituit dintr-un schelet metalic, acoperit cu o tolă toartă de siguranţă 641 Pod de etanşare. Interiorul porţii e compartimentat, ca la nave, cu pereţi transversali şi punţi intermediare etanşe. Chiia porţii', ca şi cele două extremităţi corespunzătoare etravei şi etamboului, sînt echipate cu dispozitive de etanşare (grinzi de lemn), cari, prin lestarea porţii şi prin presiunea laterală a apei asupra ei, realizează închiderea etanşă a camerei ecluzei. Datorită faptului că aceste porţi pot fi executate astfel, încît să aibă un moment de inerţie transversal foarte mare, ele sînt folosite pentru deschiderile şi adîn-cimile de apă mari ale docu-rilor uscate, ale ecluzelor maritime, etc., cum şi ca porţi de siguranţă la basinele petrol iere, împie-dicînd răspîndirea, în restu I por-tului, a combustibilului aprins. în acest caz, porţile au înălţime mică, închiderea reali-zîndu-se parţial numai în vecinătatea nivelului a-pei din bas in. De cele mai multe ori, porţile plutitoare sînt deplasate prin remorcare. Ele sînt echipate cu instalaţii de pompare necesare - golirii compartimentelor etanşe, cum şi cu toate instalaţiile necesare transportului (cabestane, parîme, etc.). 1. Poarta de siguranţa. Hidrot.: Instalaţie folosită pentru a închide secţiunea unui canal navigabil sau accesul într-un bas in portuar, în scopul prevenirii sau limitării efectelor dezastruoase produse de ape în urma unor avarii produse la construcţiile de pe canalul respectiv sau a unor fenomene neprevăzute şi cari pot să pericliteze calea navigabilă sau basinui respectiv. Porţile de siguranţa de pe canalele navigabile se construiesc pentru a evita golirea bruscă a unui canal în cazul ruperii digurilor acestuia, a porţiior unei ecluze, a unui pod canal, etc., deoarece golirea bruscă a canalului poate provoca inundaţii catastrofale, avarierea navelor, cari se aşază „pe uscat", cum şi distrugerea taluzelor. De asemenea, ele sînt folosite şi pentru a limita efectele defavorabile ale vîntului (valuri, curenţi), în biefurile lungi, orizontale, orientate după direcţia vînturilor dominante. Porţile de siguranţă de pe canale se aşază, fie în anumite puncte obligate de pe traseul acestora, fie în sectorul capului amonte al ecluzelor. în ultimul caz, ele pot servi şi ca batardouri de reparaţie. Ele trebuie să poată fi manevrate uşor şi sigur, chiar şi în cazul cînd viteza curentului e foarte mare, sa aibă o alcătuire simplă, să nu restrîngă gabaritul navigabil în timpul exploatării normale a căii navigabile şi să poată fi întreţinute uşor. Dimensiunile porţilor de siguranţă sînt foarte mari (lungimi de 40---50 m şi înălţimi de 10* * * 12 m). Din punctul de vedere al construcţiei, elesînt asemănătoare cu porţile ecluzelor. Cel mai frecvent sînt folosite porţile plane, rulante, ridicătoare sau coborîtoare, şi porţile în formă de sector sau de segment. Porţile de siguranţă plane coborîtoare pot fi aşezate şi în capul amonte al ecluzelor amenajate cu zid de cădere. în unele cazuri (de ex. la canalul Panama) se folosesc porţi buscate duble, aşezate la capătul amonte al ecluzelor, alcătuite la fel ca porţile principale, şi cari funcţionează simultan cu acestea. Se folosesc şi porţi de siguranţă cu pod învîrtitor, alcătuite din următoarele părţi principale: un pod învîrtitor cu axă de rotaţie verticală, fixat peunul dintre bajoaierele ecluzei; oserie de montanţi articulaţi de pod ; o serie de panouri etanşe fixate pe montanţi. Porţile de siguranţa din porturi sînt folosite pentru închiderea basinelor petroliere, în cazul unui incendiu. Ele nu barează întreaga secţiune a basinelor şi sînt alcătuite dintr-un şir continuu deplutitoare(cilindre, chesoane, etc.), cari sînt aduse în amplasamentul respectiv prin remorcare. Sin. Batardou de avarie. 2. Poarta de vizitare. Nav.: Sin. Gură de vizitare (v.) Gaură de vizitare. 3. Poarta etanşa. Nav. V. Uşă etanşă. 4. Pobedit. Metg. Fiecare dintre metalele dure metalo-ceramic? fabricate în URSS şi cari conţin, în diferite proporţii, fie cobalt şi carburi d? titan (metalele dure cu simbolul literal TK), fie cobalt şi carburi de wolfram (mitalele dure cu simbolul literal VK). V. şî Metale dure metaloceramice, sub Metal dur. 5. Pocânea, pl. pocănele. Ind. ţâr.: Parte componentă a joagărului. V. fig. sub Joagăr. (Termen regional.) e. Pocie, pl. pocii. Agr.: Sin. Arac (v.). 7. Pociump, pl. pociumpuri. 1. Ind. ţâr.: Par scurt, bătut în pămînt. Exemplu: parul bătut în mijlocul ariei, de care se leagă caii cînd treieră (Banat). 8. Pociump. 2. Ind. ţâr. V. sub Vîrtelniţă. (Termen regional.) 9. Pocladă, pl. poclade. Ind. ţâr.: Sin. lbîncă (v.). 10. Poclâu, pl. poclăie. Pisc.: Unealtă de pescuit confecţionată d intr-o plasă dreptunghiu Iară însforată în formă de sac simplu, de 2---3 m lungime, cu gura largă, montată pe două frînghii (coarde). E folosit la pescuit pe rîuri, în sensul sau contra curentului, cu ajutorul a două frînghii sau a două ghiondere legate la capetele gurii. Sin. Plocău. 11. Podit, pl. podite. 1. Ind. ţâr.: Coş de trăsură (Moldova). 12. Podit. 2. Ind. ţâr.: Rogojina sau pătura care se pune pe coviltir, spre a acoperi carul. (Termen regional.) 13. Pocnet, pl. pocnete. Gen.: Sensaţie auditivă, produsă cie o variaţie bruscă şi de scurtă durată a presiunii aerului. 14. Pocnitoare, pl. pocnitori. C. f.: Sin. Capsă pocni- toare (v.). îs. Pod, pl. poduri. 1. Arh., Cs.: Catul superior al unei clădiri, cuprins între învelitoarea acoperişului şi planşeul superior. Poate rămîne liber sau poate fi amenajat pentru a servi ca depozit de lucruri sau de materiale. Cînd e amenajat cu camere de locuit, se numeşte mansardâ (v.). 16. Pod. 2. Pod.: Construcţie destinată să susţină o porţiune dintr-o cale de transport terestră, deasupra unui XII. Poartă plutitoare de ecluză, asimetrică (secţiune transversală), î) punte superioară: 2) punţi etanşe ; 3) camere pentru lestul de apă principal: 4) cameră pentru lestul de apă adiţional; 5) chilă specială cu dispozitive de etanşare a închiderii. 41 641 Pod obstacol natural (vale, rîu, lac, etc.) sau artificial (cale ferată, drum, canal, etc.) care îi întrerupe traseul, făcînd legătura între capetele căii de transport întrerupte de obstacol. Părţile principale ale unui pod sînt: suprastructura, care are rolul de a susţine calea pe care se circulă; infrastructura, alcătuită din culee (v.), palee (v.), respectiv pile (v.), cu fundaţiile respective, care înlocuieşte terasamentele căii de comunicaţie din calea curentă, şi care are rolul de a transmite la teren greutatea proprie a suprastructurii şi încărcările utile. Podurilesînt construcţii cu o varietate foarte mare de forme în funcţiune de: durată şi destinaţie; felul circulaţiei (rutieră, feroviară); caracteristicile traseului; poziţia căii faţă de grinzile podului; numărul căilor de circulaţie; materialele de construcţie ; modul de alcătuire a elementelor de rezistenţă, etc. Amplasam e.n tul unui pod se alege astfel, încît să îndeplinească următoarele condiţii generale: să asigure cît mai bine circulaţia pe calea de comunicaţie pe traseul căreia e amplasat podul; să permită exploatarea podului în condiţii optime şi uşoare; să reclame cheltuieli cît mai mici pentru construcţia podului şi a lucrărilor de acces ; să asigure scurgerea pe sub pod a debitului maxim al rîului traversat, cu modificări cît mai mici ale regimului existent de scurgere; să permită executarea defundaţii sigure şi, pe cît posibil, uşor de executat. Pentru a satisface aceste condiţii se recomandă ca podul să fie cît mai scurt, să traverseze, pe cît posibil, perpendicular valea, să fie amplasat în porţiunile de albii stabile şi fără sinuozităţi, să fie fundat pe un teren cît mai bun şi care să se găsească la un nivel cît mai înalt, să permită accesul cît mai uşor şi o vizibilitate bună (la podurile de şosea). în general, amplasamentul podurilor mici şi mijlocii e determinat de traseul general al căi^ de comunicaţie respective. Cu cît însă podul e mai lung, cu atît amplasarea lui condiţionează alegerea traseului căii, astfel încît la podurile foarte lungi, traseul căii de comunicaţie e determinat în principal de alegerea amplasamentelor adecvate pentru poduri. Dacă infrastructura podului e executată pe piloţi, fundul albiei nu trebuie să fie stîncos, deoarece piloţii nu pot fi bătuţi în teren. Dacă infrastructura e alcătuită din căsoaie, fundul trebuie să fie stîncos, pentru a evita afuierile. în plan, axa căii pe pod trebuie să fie, pe cît posibil, dreaptă, pentru a evita dificultăţile de execuţie şi acţiunea forţei centrifuge. La podurile de cale ferată, dacă nu se poate evita ca podul să,fie aşezat într-o curbă a căii, trebuie însă să se evite ca el să fie aşezat în curba de racordare, deoarece aceasta reclamă supraînălţări diferite la cele două şiruri de longeroane. Podurile cu calea în curbă, cu mai multe deschideri, pot fi executate cu grinzi principale curbe, cu raza de curbură egală cu raza curbei căii pe pod, sau cu grinzi principale drepte, axele diferitelor deschideri formînd o linie poligonală. La podurile de cale ferată în curbă, axa podului se aşază paralel cu coarda curbei de pe pod, la iumătatea săgeţii căii pe pod. în plan vertical, se recomandă ca axa podului şi a căii să aibă declivitate constantă. Cînd nu se poate realiza acest lucru, declivităţile diferite se racordează prin curbe verticale, a căror rază depinde de mărimea deciivităţilor şi de viteza de circulaţie, la podurile de şosea, şi care trebuie să fie egală cu cel puţin 5000 m, la podurile de cale ferată. Calculul hidraulic al podurilor consistă în determinarea debitului maxim de calcul Qmax al apelor cari trebuie să se scurgă pe sub pod, şi care e debitul maxim al rîului respectiv, pentru apele extraordinare, cu o anumită asigurare (în general de 1 : 100, pentru podurile de şosea şi de cale ferată definitive, şi de 1 : 50, pentru podurile de şosea provizorii). Determinarea debitului maxim de calcul se poate face prin trei metode: prin metoda curbei de asigurare, prin metoda similitudinii şi prin metode empirice (indirecte). Debitul maxim se determină prin metoda curbei de asigurare, cînd se dispune de un şir de observaţii pe o perioadă de cel puţin 15 an i şi de o cheie I imn imetrică la care măsurători le directe de debite cuprind un interval mai mare decît 5 hidro-grade. Cînd cheia limnimetrică nu cuprinde, prin măsurători directe, un interval mai mare decît 5 hidrograde, debitul maxim se determină prin metoda curbei de asigurare şi se verifică prin metoda similitudinii şi prin analiza unor viituri izolate şi a factorilor genetici ai acestor viituri. Cînd se dispune de un şir de observaţii pe o perioadă scurtă (5* * * 15 an i), debitul maxim se calculează prin metoda similitudinii şi prin analiza unor viituri izolate şi a factorilor genetici ai acestora, rezultatele obţinute comparîndu-se cu datele determinate prin metode indirecte. Cînd se dispune de observaţii pe o perioadă mai scurtă decît 5 ani, debitul maxim se determină prin metode indirecte. Metoda curbei de asigurare: Pe baza şirului de debite maxime Q., măsurate într-o perioadă de n ani 15), şi pe baza debitului maxim istoric QN> constatat o dată la N ani (N>n), se calculează următoarele valori: debitul maxim mediu Q0, care e media aritmetică a şirului de debite maxime O.; coeficientul de modul Ki = Q}IQ0; coeficientul de variaţie C al şirului de debite maxime O.: V ’ — I i~n y. (*,—15*; coeficientul de asimetrie Cs al şirului de debite maxime ()/ (C=2Cp, pentru debite provenite din topirea zăpezilor; Cs—4 C , pentru debite provenite din ploi torenţiale). Cu ajutorul coeficienţilor Cv şi C se determină, din tabele speciale, valoarea coeficientului de modul Kp al debitului, cu asigurarea p %. Debitul maxim de calcul (debitul maxim, cu asigurarea p %) se determină cu formula: @max Qp Kp'Q« ' Cînd în calcule se include debitul maxim istoric Qstabilit ca cel mai mare într-o perioadă de N ani, iar şirul de debite maxime Q. a fost observat în n 2+N„ 1 • I (*; -1)s L /—1 coeficientu 1 de modu 1 KN= —— • «0 în acest caz, debitul maxim de calcul, cu asigurarea p%> se determină cu formula: ^max Qp ’p Metoda similitudinii: Se caută, pe acelaşi rîu sau pe un rîu similar, o staţiune care să aibă un şir de observaţii exacte pe o perioadă de cel puţin 15 ani. Se compară curbele de regim aie celor două rîuri, pe o perioadă comună de observaţii (de cel puţin 5 ani) şi se aleg vîrfurile celor mai apropiate curbe de regim (se recomandă să se separe debitele maxime provenite din topirea zăpezilor, de cele provenite din ploi torenţiale). Se stabilesc corelaţii separate pentru debitele maxime din 643 Pod topirea zăpezilor şi din ploi, se completează şirul de observaţii al rîului studiat cu debitele deduce din aceste corelaţii şi se construieşte o curbă de asigurare ca la metoda precedentă. Cînd staţiunea cu care se face similitudinea nu are decît înregistrări de niveluri, se poate face corelaţia între debitele rîului studiat şi nivelurile staţiunii. Această metodă se foloseşte numai simultan cu analiza factorilor genetici ai viiturilor izolate înregistrate în zona studiată. Se recomandă compararea rezultatelor obţinute, cu debitul maxim istoric QN reconstituit pe baza nivelului maxim cunoscut şi observat la faţa locului. Metodele de calcul indirect folosesc diferite formule empirice pentru determinarea debitelor maxime. Stabilirea valorii coeficienţilor cari intră în aceste formule trebuie făcută cu multă atenţie şi, pe cît posibil, prin determinarea coeficienţilor respectivi în basine de recepţie similare şi învecinate, cu debite maxime studiate mai bine. Trebuie să se efectueze, în paralel, • calcule după diferite metode şi formule empirice, valoarea debitului maxim de calcul Qmax luîndu-se egală cu media debitelor maxime obţinute. în mod obligatoriu, valoarea iui Qmax trebuie să fie verificată prin reconstituirea debitului maxim istoric Qjy. —■ După determinarea debitului maxim de calcul Qmax se determină secţiunea liberă (necesară) de scurgere pe sub pod (v.), lumina totală necesară, numărul de deschideri şi înălţimea de liberă trecere pe sub pod. Calculul static al podurilor se face după metodele Staticii construcţiilor» considerînd sarcinile permanente şi utile cari solicită podul (v. sub Sarcini în construcţii). în scopul prevenirii accidentelor în serviciu, datorite unor supraîncărcări cu sarcini utile, fiecare pod e situat într-o clasă, care e categoria (clasa) sau schema celui mai greu convoi de sarcini mobile care poate să circule pe podul respectiv. La podurile de şosea, clasa podului e marcată pe table indicatoare, aşezate la capetele podului, în special cînd acesta face parte dintr-o clasă inferioară clasei drumului pe traseul căruia e amplasat podul respectiv. — Din punctul de vedere al duratei podului şi al mijloacelor cu cari se execută, se deosebesc: poduri definitive, demontabile, improvizate, provizorii şi de serviciu. Pod definitiv: Pod construit pe traseul unei căi de comunicaţie permanentă, cu materiale cari asigură o durabilitate îndelungată şi o întreţinere uşoară. Podul se execută cu elementele geometrice (curbe, pante) ale căii de comunicaţie respective şi se calculează pentru încărcările traficului actual şi al celui probabil pentru o perioadă de timp lungă. Din categoria podurilor definitive fac parte podurile de zidărie, de beton (simplu, armatsau precomprimat) şi podurile metalice. Pod demontabil: Pod construit din piese tipizate, asamblate cu bu Ioane şi pene, şi care se montează, de obicei, fără ajutoru I unui eşafodaj. Sînt executate, de obicei, din oţel, mai rar din lemn. Tipizarea pieselor, modul şi mijloacele de asamblare sînt realizate astfel, încît să se poată realiza poduri cu deschideri de orice lungime, iar montarea şi demontarea podului să se poată executa foarte repede. Podurile demontabile se folosesc pentru un timp limitat, în scopuri speciale, sau pentru restabilirea circulaţiei în caz de accident. Tablierele podurilor demontabile reazemă fie pe pile sau pe culee existente, fie pe palee provizorii de lemn, sau pe reazemă plutitoare. Din categoria podurilor demontabile fac parte podurile militare, podurile pe vase, podurile de echipaj, etc. Pod improvizat: Pod construit repede, cu orice fel de mijloace locale disponibile, pentru a restabili circulaţia pentru un timp foarte scurt, în cazul distrugerii totale sau parţiale a unui pod existent, ori pînă la executarea unui pod corespunzător. Suprastructura podurilor improvizate e constituită, de obicei, din grinzi de lemn sau de oţel profilat, iar infrastructura poate fi constituită din anrocamente simple, din căsoaie, din palee de lemn, din stive da traverse sau din corpuri plutitoare (pontoane, butoaie mari de tablă, etc.), ancorate de mal cu ajutorul unor frînghii sau al unor cabluri de oţel. Pod provizoriu: Pod executat pentru o durată limitată, de obicei cunoscută, pentru a asigura circulaţia în timpul executării unui pod definitiv. Materialele folosite sînt lemnul şi oţelul, iar elementele de construcţie ale podului sînt alcătuite astfel, încît să poată fi demontate uşor şi folosite din nou. Podurile provizorii se dimensionează pentru sarcini limitate, încărcarea maximă fiind afişată vizibil la capetele podului. Pod de serviciu: Pod construit pentru circulaţia lucrătorilor şi transportul materialelor la construirea unui pod definitiv. Podul de serviciu asigură legătura bazei de producţie, amplasată pe mal, cu punctele de lucru din albia rîului. Amplasamentul podului de serviciu se alege, de obicei, în aval de podul carese construieşte şi paralel cu acesta. De obicei, piloţii batar-dourilor sînt folosiţi şi ca piloţi ai paleelor podului de serviciu. Nivelul podurilor de serviciu se alege astfel, încît să fie cu 30---50 cm deasupra nivelului maxim al apelor prevăzut în perioada de construcţie. Cînd acest nivel nu poate fi asigurat cu cheltuieli mici, se poate folosi un pod de serviciu uşor, alcătuit astfel, încît să poată fi demontat repede, în cazul semnalării unei viituri. Lungimea totală şi mărimea deschiderilor podurilor de serviciu depind de configuraţia albiei. Pe rîurile din ţara noastră se folosesc poduri provizorii cu deschideri de 6-‘-8 m, excepţional de 12 m, pentru poduri de serviciu cu grinzi metalice, construite peste rîuri mari. Sin. Pod de lucru. Pod de lucru. V. Pod de serviciu. Din punctul de vedere al destinaţiei, se deosebesc: Pod-apeduct: Pod destinat susţinerii unei conducte de aducţie de apă, cu debit mare, pentru alimentarea centrelor populate sau a marilor industrii, pentru irigaţii sau în scopuri energetice. Aducţia poate fi sub presiune sau cu scurgere liberă. în primul caz, tablierul podului se execută cu secţiunea transversală de formă pătrată, dreptunghiulară sau circulară, care e cea mai avantajoasă din punctul de vedere al rezistenţei la presiunile interioare. în cazul scurgerii libere, suprastructura podurilor-apeducte se alcătuieşte sub forma de albie etanşă, închisă sau deschisă la partea superioară. sPodu-rile-apeduct se execută de obicei din zidărie, din beton simplu, din beton armat, sau din beton precomprimat. Pod-canal: Pod destinat să susţină o porţiune dintr-un canal navigabil sau destinat altorscopuri, peste un obstacol. Tablierul podurilor-canal are forma de albie, cu pereţii verticali sau puţin înclinaţi către exterior. Dimensiunile secţiunii transversale trebuie să fie alese astfel. încît să asigure gabaritul de navigaţie al căii respective. De obicei, podurile-canal se construiesc pentru două sau trei fire de circulaţie, pentru a nu se produce strangularea traficului. De o parte şi de alta a cuvei podului-canal se amenajează trotoare (de 4--*6 m lăţime), cu balustrade, pentru a asigura continuitatea drumului de halaj al canalului. Construcţia podurilor-canal creează probleme dificile cu privire la etanşarea cuvei, la tasări şi la amenajarea rosturilor de dilataţie şi a racordării cuvei cu biefurile canalului. Se execută din metal, din beton armat sau precomprimat, ori mixt, cu deschideri pînă la 100 m şi chiar mai mari. Etanşeitatea cuvei canalului se realizează, adeseori, cu foi de plumb. Pereţii laterali ai acesteia sînt protejaţi cu bare de lemn contra loviturilor navelor (v. fig. /). Dacă podul-canal traversează o altă cale navigabilă, înălţimea lui trebuie aleasă astfel, încît să asigure gabaritul 41* Pad 644 Pod navigabil al acesteia. Construcţiile de poduri-canai sînt costisitoare. dificile şi reclamă un volum mare de lucrări. sesc două feluri de traverse: traverse normale şi traverse lungi (v. Traversă de cale ferată), aşezate din distanţă în distanţă, şi ale căror capete depăşesc grinzile laterale ale podului şi servesc la susţinerea trotoarelor (la podurile cu urşi). Cînd nu se dispune de traverse destuI de lungi pentru a fi scoase în consolă în ambele părţi laterale ale podului, se pot folosi traverse mai scurte, cari se scot alternativ în consolă, unele într-o parte a podului şi altele în partea cealaltă. Acest sistem prezintă dezavantajul că reclamă un număr mare de traverse lungi. La podurile cu tabliere metalice lungi, deoarece extremităţi le acestora se deplasează pe lungimi destul de mari, datorită variaţiilor de temperatură, trebuie să se asigure conţi- 2 nu itatea dintre calea curentă şi calea de pe pod. Acest II. Aparat de compensare a căii, Cu şină tăiată oblic. 1) şină mobilă; 2) şină fixă; 3) placă de susţinere. III. Aparat de compensare a căii, cu şine tăiate la jumătatea coroanei. 0) vedere laterală; b) vedere de sus; 1) şină mobilă; 2) şină fixă; 3) placă de susţinere. /. Secţiune transversală (parţiaiă) prin albia unui pod-canal. T) platelaj; 2) perete; 3) drum de halaj, pavat; 4) balustradă; 5) izolaţie executată din foi de plumb aşezate între straturi de asfalt; 6) căptu» şeală de lemn, pentru protecţia pereţilor; 7) plăci de beton armat; 8) nisip; Ni) nivelul normal al apei; N») nivelul maxim al apei. Pod de cale ferată: Pod destinat să susţină suprastructura unei căi ferate, cu una sau cu mai multe linii. Calea podurilor de cale ferata e alcătuită din traverse, fixatg fie pe grinzile podului (la podurile de lemn cu urşi şi la podurile metalice cu grinzi principale încărcate direct), fie pe longeroane (la podurile metalice şi la podurile de lemn cu grinzi cu zăbrele), sau aşezate pe un pat de balast aşternut pe platelajul podului (la podurile de zidărie şi de beton, simplu sau armat, şi la unele poduri metalice mici şi mijlocii, la cari platelajul e executat din table, — fixate pe longeroanele sau pe antretoazele podului, — ori din plăci de beton armat). Traversele se aşază cu intervale între ele de cel mult 40 cm, la liniile normale, şi de cel mult 30 cm, la liniile înguste. Ele pot fi aşezate şi alăturate, în dreptul evantaielor de la capetele podurilor oblice sau pentru a realiza o cale mai rezistentă şi un pat de rulare a roţilor în caz de deraiere. Acest sistem prezintă dezavantajul că reclamă un consum mare de material lemnos. La podurile de lemn, pentru a preveni aprinderea lemnăriei podului, de la cărbunii aprinşi şi zgura care cad din focarul locomotivelor, porţiunea traverselor cuprinsă între şine se acoperă cu tablă striată sau cu dulapi peste cari se aşterne un strat de nisip, de pietriş, balast sau zgură. La podurile cu trafic mare, această protecţie se aplică şi între şine şi marginile trotoarelor. Pentru a preveni deraierea vehiculelor pe pod, calea e echipată cu longrine de deraiere (v.). La podurile de lemn pentru cale ferată, se folo- IV. Aparat de compensare a căii, cu eclisâ specială. a) vedere de sus; b) secţiune A—B; î) şină mobilă; 2) şina fixă; 3) eclisâ specială. lucru se realizează cu ajutorul aparatelor de compensare a căii, cari au rolul de a asigura un rost cu deschiderea variind în limite largi şi de a menţine continuitatea şinelor la susţinerea sarcinilor şi capacitatea de rezistenţă a lor. Compensarea căii se poate realiza în trei feluri: prin tăierea oblică a uneia 3 , 2 dintre şine (numită ac), care se ap I ică lîngă o şină îndoită (contraac), obţi-nîndu-se astfel un rost oblic (v. fig. II), acul fiind presat de contraac cu ajutorul unor resorturi ; prin tăierea în lung, la mijlocul coroanei, pe o anumită lungime, a două şine aşezate în prelungire (v. fig. III); prin tăierea în lung a două şine aşezate în prelungire, şi adăugarea unei eclise speciale (v. fig. IV), Podurile de cale ferată au, uneori, trotoare înguste, pentru a permite circulaţia în timpul lucrărilor de control şi întreţinere, cari pot fi aşezate fie între grinzile principale ale podului, fie în consolă, în afara grinzilor principale. Podurile de cale ferată se execută din: zidărie, beton, beton armat, beton precomprimat, sau din metal. Podurile provizorii de cale ferată se execută adeseori, parţial sau integral, din lemn. Gabaritul podurilor de cale ferată depinde de felul liniei (normală sau îngustă) şi trebuie să corespundă prescripţiilor de gabarit din calea curentă (v. Gabarit de cale ferată). Elementele de construcţie ale căror dimensiuni paralele cu linia nu sînt mai mari decît 1 m trebuie să fie aşezate la distanţa de cel puţin 2,5 m de axa liniilor normale, respectiv la distanţa de cel puţin 2,20 m de axa liniilor înguste. Schelele volante, construcţiile provizorii, parafumurile, etc. pot fi aşezate între gabaritul de construcţie şi cel de liberă trecere, pînă la introducerea tracţiunii electrice. Pod de echipaj: Pod asamblat cu bu Ioane şi cu pene, executat din piese metalice tipizate, transportate pe vehicule, v Pod 645 Pod împreună cu mijloacele de montaj. Poduriledeechipaj fac parte din dotările unităţilor de geniu ale armatelor şi se folosesc pentru înlocuirea rapidă a podurilor distruse. Se deosebesc: poduri de echipaj pe câluşi, la cari tablierele reazemă pe capre speciale; poduri de echipaj pe vase, la cari tablierele reazemă pe pontoane; poduri de echipaj mixte, cari reazemă pe capre în albia majoră sau în ape mici şi pe pontoane în ape mai adînci. Pod de încrucişare: Pod destinat să asigure încrucişarea la niveluri diferite a două sau a mai multor căi de comunicaţie cu trafic intens. La punctele de intersecţiune a două căi de comunicaţie principale se folosesc poduri de încrucişare simplă. La nodurile de mare trafic (gări de triaj, gări de metropolitan, etc.) sînt necesare, uneori, poduri de încrucişare cu mai multe etaje. Poduri le de încrucişare a autostradelor trebuie să asigure siguranţa circulaţiei în toate direcţiile încrucişării, avînd elemente geometrice (pante, raze) corespunzătoare. Executarea acestor poduri e dificilă, deoarece reclamă spaţii şi cheltuieli mari. Pod de şosea: Pod destinat să susţină calea unei şosele. Calea podurilor dc şosea diferă după fe!u! podului şi a! îmbrăcămintei curente a şoselei. La podurile de lemn, calea e alcătuită dintr-o podină pe care se circulă direct sau care e acoperită cu o îmbrăcăminte uşoara (v. Podină). La podurile de metal şi la cele masive (de zidărie, de beton sau de beton armat), calea e alcătuită, de obicei, la fel ca îmbrăcămintea şoselei. Pentru a asigura racordarea căii curente cu calea de pe pod, sau a căilor de pe două tabliere vecine, se folosesc aparate de racordare a căii. Deasupra reazemelor fixe ale tablierelor, racordarea căilor se face cu ajutorul unei plăci metalice, care acoperă rostul căii şi susţine îmbrăcămintea acesteia. Deasupra reazemelor mobile, aparatul de racordare trebuie să permită lărgirea şi strîmtarea rostului căii. Pentru variaţii mici ale lărgimii rostului (pînă la circa 30 mm) se foloseşte aparatul de racordare alcătuit din două plăci de metal suprapuse cari alunecă una pe alta (v. fig. V). V. Aparat de racordare cu plăci suprapuse. 1) tabliere vecine; 2) fiare profilate; 3) placă superioara; 4) placă inferioară; 5) platbandâ de egalizare; 6) pavaj. Pentru rosturi cu variaţii mai mari de lărgime se foloseşte un aparat alcătuit din două plăci groase, cu dinţi cari se întrepătrund (v. fig. VI). Pentru a evita pătrunderea roţilor în rosturile dintre dinţi trebuie ca lăţimea acestora să fie mai mică decît lăţimea celei mai înguste obezi de roată (dar de cel mult 30 mm). Un aparat mai rezistent e cel reprezentat in fig.VII, care e alcătuit din piese de oţel turnat în formă de V. Pentru podurile moderne se folosesc aparate de racordare cu role sau cu grătare de bare. Podurile de şosea sînt amenajate, de obicei, cu trotoare pentru pietoni, aşezate fie în consolă, în afara grinzilor principale, fie imediat lîngă partea carosabilă, între grinzile principale. Siguranţa traficului automobil modern impune condiţii speciale la proiectarea şi executarea podurilor de şosea. Traseele şoselelor reclamă, adeseori, traversarea obstacolelor sub • I ,■ J ^ • I , . r-—1 M • 1 [ 1 . •_!_ _ -.1 L # unghiuri ascuţite, înălţimi de construcţie mici, pentru a reduce lungimea rampelor şi a el im ina, pe cît posibil, pantele pierdute. Adeseori, traseul şoselei obligă la amplasarea podului în curbă. în acest caz se execută supraînălţări în profilul transversal şi se intercalează aliniamente de racordare între curbă şi contracurbă. Razele minimeale curbelor, în plan orizontal şi vertical, se aleg în funcţiune de viteza de proiectare, astfel încît să se asigure o vedere Iiberă peo distantă de cel puţin 150 m. Gabaritul de circulaţie ai podurilor permanente de şosea diferă după lăţimea părţii carosabile, a cărei dimensiune se stabileşte în funcţiune de următoarele elemente: numărul benzilor de circulaţie; amplasarea îl $ podului (în cale cu rentă, în interioru comunelor ruralesau urbane); felul circulaţiei (pietoni, ciclişti; pietoni, cicl işti, vehicule rutiere, incluziv tramvaie; pietoni, cicl işti, vehicule rutiere şi feroviare). Gabaritele afara comunei VI. Aparat de racordare cu plăci cu dinţi. a) vedere de sus; b) secţiune în lungul podului; 1) ta-blîerede beton armat; 2) corniere pentru întărirea muchiei tabliarelor; 3) plăci cu dinţi; 4) îmbrăcămintea căii pe pod. VII. Aparat de racordare cu piese de oţel turnat. 1) tablier; 2) piese de oţel turnat; 3) îmbrăcămintea căii pe pod. podurilor amplasate în or urbane şi destinate pentru două benzi de circulaţie sînt reprezentate în fig. VIII, IX Şi X. La podurile cu calea jos, lăţimea spaţiului de siguranţă (S) se asigură de la înălţimea de 0,50 m, măsurată de la faţa bordurii trotoarului. Pînă la această înălţime, spaţiul de siguranţă are lăţimea de 0,30 m, măsurată de la faţa laterală a bordurii trotoarului. Această lăţime poate fi redusă la 0,25 m, cu aprobare specială, la podurile metalice, în dreptul montanţilor extremi ai grinzilor principale şi al arcelor de beton armat. Trotoarele pot avea şi lăţimi mai mari, în cazuri justificate, dar un multiplu de 0,75 m. Gabaritele podurilor amplasate în interiorul comunelor urbane sînt reprezentate în fig. XI---XVII. Pentru podurile cari servesc şi la circulaţia pietonilor şi a vehiculelor, cum şi pentru cele destinate şi pentru linii de tramvaie sau de cale ferată, dimensiunile gabaritelor se stabilesc de la caz la caz, în funcţiune şi de condiţiile de ordin arhitectonic, de planul de sistematizare al oraşului şi de intensitatea circulaţiei care poate surveni în viitor. Lăţimea părţii carosabile pe pod trebuie să fie de cel puţin 7,00 m (respectiv de cel puţin 9,00 m, pentru poduri cu trei benzi de circulaţie), iar a trotoarelor, de cel puţin 1,50 m (multiplu de 0,75 m) . respectiv de cel puţin 2,25 m, pentru poduri cu trei benzi. Pod 646 Pod Pod militar: Pod construit de unităţile de geniu ale armatelor, în timp de război, în manevre sau în urma unor catastrofe naturale (inundaţii, cutremure, etc.), pentru a restabili repede circulaţia pe o cale de comunicaţie (şosea, cale ferată) întreruptă. VIII. Gabaritul podurilor cu calca sus, amplasate în afara comunclor urbane. C) lăţimea părţii carosabilc pe pod, în funcţiune de viteza de proiectare V (C=8,30 m ; 7,80 m ; 7,00 m ; 6,00 m’ sau 6,50 m, — pentru \s= 100 km/h; 60 şi 80 km/h; 40 km/h; 25 km/h); T) lăţimea trotoarului, egală cu 1,00 m ; fJ) lăţimea gabaritului (G— C-f 2T). XI. Gabaritul podurilor cu calea sus, amplasate în interiorul comunelor urbane. Wfyr—- / n rfgjL 0JS, ' T “\ -0*7.00 ■ T*m te ~rr — MS0 suprastructurii podului. La alimentări cu apă cu debite mari, dimensiunile acestor poduri devin foarte mari (diametrul conductei 2 m ; deschiderea 60 m). Uneori, podurile tubulare sînt executate cu secţiunea pătrată sau dreptunghiulară, formată din grinzi principale cu inimă plină (v. şî Pod-apeduct). XII. Gabaritul podurilor cu calea jos sau la mijloc şi cu trotoare exterioare, amplasate în interiorul comunelor urbane. H S XV. Gabaritul podurilor cu calea jos sau la mijloc, cu trei grinzi principale, cu linii de tramvai aşezate axial, pentru poduri amplasate în interiorul comunelor urbane. (C şi Tau aceleaşi valori ca în fig. XIII; S— 1.70--J-3, fi fiind lăţimea tălpii grinzii principale de la mijlocul podului.) It»' IX. Gabaritul podurilor cu calea jos şi cu trotoare exterioare, amplasate în afara comunelor urbane. C) lăţimea părţii carosabile, ca în fig. VIII; Gj) lăţimea gabaritului, la partea inferioară, în funcţiune de viteza de proiectare V (Gj— 9,10 m; 8,60 m, 7,80 m; 6,80 m sau 7,30 m, — pentru K=100 km/h ; 80 şi 60 km/h ; 40 km/h ; 25 km/h) ; Cs ) lăţimea gabaritului, la partea superioară (Gs — Gj—1,50 m); T) lăţimea trotoarului, egală cu 1,00 m ; S) lăţimea spaţiului de siguranţă, egală cu 0,40 m ; H) înălţimea gabaritului în axa podului; I) lăţimea grinzilor principale. X. Gabaritul podurilor cu calea jos şi cu trotoare interioare, pentru poduri amplasate în afara comunelor urbane (literele au aceleaşi semnificaţii ca în fig. IX; valorile lui C, H şi T sînt aceleaşi ca în fig. IX; Gj are valorile mărite cu 1,50 m, faţă de valorile de la fig. IX; Gs= Gj—-1,50 m); f) lăţimea grinzilor principale. calea sau la XIII. Gabaritul podurilor cu calea sus, cu linii de tramvai aşezate axial, la poduri amplasate în interiorul comunelor urbane. C) lăţimea părţilor carosabile, în funcţiune de numărul benzilor de circulaţie (lăţimea unei benzi cel puţin 3,00 m); Gt) lăţimea totală a gabaritului tramvaielor, egală cu lăţimea vagoanelor de tramvai şi lăţimea spaţiilor de siguranţă dintre tramvaie şi dintre acestea şi gabaritul părţii carosabile; T) lăţimea trotoarelor. ----_=q------------------ XIV. Gabaritul podurilor mijloc, cu linii de tramvai, aşezate axial, la poduri amplasate în interiorul comunelor urbane; (C, Gtşi Tau aceleaşi semnificaţii şi valori ca în fig. XIII; pentru troleibuse simple, înălţimea gabaritului e egală cu cel puţin 4,70 m, iar pentru troleibuse cu etaj e egală cu cel puţin 5,45 m), m XVI. Gabaritul podurilor cu calea sus, cu linii de tramvai aşezate lateral, la podurile amplasate în interiorul comunelor urbane (valoarea lui C depinde de numărul benzilor de circulaţie). XVII. Gabaritul podurilor cu calea jos, cu linii de tramvai aşezate lateral. (La podurile amplasate în interiorul comunelor urbane valoarea lui C depinde de numărul benzi lor de circulaţie.) Pod tubular: Pod destinat să susţină conducte de apă potabilă sau industrială, conducte de gaz sau cabluri (v. fig. XVIII). 7 2 v ^ XVIII. Pod-tubular (secţiune longitudinală). 1) conductă de beton armat în arc; 2) culee. Prin folosirea tuburilor de beton armat precomprimat, construcţiile metalice au fost parţial înlocuite. Soluţiile statice economice utilizează î/?săşi conducta ca element portant al Din punctul de vedere al caracteristicilor traseului şi al axelor podului, se deosebesc: Pod drept: Pod în aliniament, a cărui axă longitudinală c perpendiculară pe axa căii de comunicaţie sau a obstacolului traversat. Pod în curbă: Pod a cărui axă longitudinală e curbă. La podurile masive moderne, platelajul se execută curb. La podurile de lemn sau de metal, curbura se realizează din segmente drepte, corespunzătoare deschiderii unei travee. La podurile masive, supraînălţările se execută, fie prin aşezarea înclinată a platelajului, fie prin supraînălţarea căii. La podurile metalice de cale ferată, supraînălţarea se realizează prin ridicarea corespunzătoare a tălpii superioare a grinzii exterioare, încărcate direct, respectiv a longeronului exterior.^ Pod 647 Pod Supraînălţări mai mici se pot obţine şi prin cioplirea traverselor. Sporirea ulterioară a supraînălţării existente se realizează cu ajutorul unor plăcuţe metalice nituite, aşezate sub traverse sau prin introducerea unor traverse noi cu dimensiuni mai mari şi cu crestări corespunzătoare. Nu se admite realizarea supraînălţării prin aşezarea înclinată a tabIieruIut sau prin pene de lemn. Din punctul de vedere al poziţiei liniei pe podurile în curbă, axa podului trebuie să fie paralelă cu coarda curbei pe pod şi, în mod normal, situată la jumătatea săgeţii arcului curbei. Pilele podurilor în curbă sînt aşezate cu axa longitudinală paralel cu direcţia d.e curgere a apei, dacă podul traversează o apă curgătoare, sau după direcţia razelor de curbură ale axei podului, dacă pilele sînt aşezate în uscat (la viaducte, pasaje denivelate, poduri de încrucişare, etc.). Podurile în curbă se construiesc azi frecvent pe traseele autostradelor, ale căror elemente geometrice, corespunzătoare vitezelor de circulaţie mari, reclamă, adeseori, amplasarea în curbă a podurilor. Podurile în curbă nu sînt economice, deoarece reclamă lăţimi mai mari decît podurile drepte şi se execută mai greu, datorită curburii. Pod în evantai: Pod a cărui lăţime creşte de la un capăt la celălalt. Podurile în evantai susţin cel puţin două căi de circulaţie, ale căror axe sînt divergente, pentru a urma la ieşirea de pe pod trasee diferite, fie din cauza unui obstacol, fie în cazul ramificării căii. Podurile în evantai se construiesc foarte rar. Pod în palier: Pod a cărui cale, dreaptă sau curbă, are axa orizontală. Pod în pantă: Pod a cărui cale, dreaptă sau curbă, are axa înclinată faţă de orizontală. Pod în spinare de măgar: Pod la care nivelul căii creşte de la capete către mijlocul podului. Această soluţie se foloseşte, uneori, la podurile cu lungime mare, pentru a reduce la minimum rampele de la capetele podului şi pentru a obţine totuşi, la mijlocul podului, înălţimea liberă necesară circulaţiei pe sub pod (dreptunghiul de navigaţie, gabaritul de cale ferată, etc.). Astfel, se pot obţine, uneori, reduceri importante de cost, prin reducerea volumului terasamentelor şi a volumului de zidărie al infrastructurii podului. Pod oblic: Pod a cărui axă longitudinală intersectează axa obstacolului pe care îl traversează sub un unghi diferit de 90°. Axele longitudinale ale pilelor şi ale culeelor se aşază paralel cu axa obstacolului traversat. Podurile oblice sînt mai costisitoare decît podurile drepte, deoarece reclamă o lungime de construcţie mai mare. Podurile oblicese folosesc, în special, pe traseele autostradelor, ale căror elemente geometrice reclamă, adeseori, traversări oblice. Din punctul de vedere al poziţiei căii faţă de axa mediană orizontală a grinzilor podului, deosebesc: Pod cu calea jos Pod la care calea e aşezată la partea inferioară a grinzilor principale, fiind susţinută de antretoaze, cari reazemă pe tălpile inferioare ale grinzilor principale . (v. fig. X/X). Grinzile principale sînt sol idarizate cu contra-vîntuiri orizontale, aşezate între tălpile superioare ale lor, dacă înălţimea grinzilor depăşeşte gabaritul de I iberă trecere, sau aşezate la nivelul tălpilor inferioare ale grinzilor, dacă înălţimea grinzilor e mai mică decît gabaritul de liberă trecere. XIX. Pod cu calea jos. 1) grinzi principale; 2) antretoază; 3) longeroane; 4) contravîntuire superioară transversală; 5) tro-toar în consolă. XX. Pod cu calea la mijloc, î) grinzi principale; 2) antretoază; 3) contravîntuire orizontală; 4) contravîntuire transversală; 5) trotoare în consolă. în ultimul caz, tălpile superioare ale grinzilor trebuie verificate la flambaj. Pod cu calea la mijloc: Pod la care calea e aşezată la mijlocul sau aproape de mijlocul distanţei dintre tălpile superioară şi inferioară ale grinzilor principale (v. fig. XX). Grinzile principale sînt solidarizate de platelaj, cum şi de contravîntuiri aşezate între tălpile inferioare ale grinzilorşi antretoazsle căii. Tălpile superioare ale grinzilor principale rămîn libere şi trebuie verificate la flambaj. Pod cu calea sus: Pod la care calea e aşezată deasupra sau la nivelul tălpilor superioare ale grinzilor principale. Calea e susţinută de longeroane şi de antretoaze aşezate pe tălpi sau între acestea (v. fig. XX/). Podurile cu calea sus sînt mai economice decît podurile cu calea jos sau la mijloc, iar modul de alcătuire a lor e mai simplu. Solidarizarea grinzilor principale se realizează, în condiţii mai bune, prin contravîntu iri orizontale, aşezate atît între tălpile superioare, cît şi între tălpile inferioare ale grinzilor, cum. şi prin contravîntuiri transversale aşezate între grinzi. Astfel, tălpile superioare sînt asigurate contra flambajului. Podurile cu calea sus se folosesc, de preferinţă, cînd nu sînt rampe la cape-etele podului şi cînd înălţimea liberă sub pod e foarte mare. în acest caz, se reduce înălţimea pilelor şi a culeelor cu înălţimea tablierului. Din punctul de vedere al numărului căilor de pe pod, al felului lor şi al aşezării uneia faţă de alta, se deosebesc: Pod cu cale dublă: Pod destinat să susţină două căi de circulaţie, cari asigură traficul concomitent în ambele sensuri de circulaţie. Pod cu cale multiplă: Pod destinat să susţină mai multe căi de circulaţie de acelaşi fel sau cu destinaţii diferite: de pietoni, de şosea, cale ferată, tramvai, etc. Căile de comunicaţie pot fi aşezate la acelaşi nivel sau etajate, iar podul poate fi construit cu tablier unic sau cu mai multe tabliere. Pod cu cale simplă: Pod destinat să susţină o singură cale de circulaţie. Podurile cu cale simplă se execută, de obicei, numai pentru căi ferate cu frecvenţă mică de circulaţie (v. fig. XXII). Podurile de şosea se execută, de obicei, cu două benzi de circulaţie. La podurile definitive, cu lungime mare, şi cari au o singură bandă de circulaţie, se amenajează din loc în loc lărgiri, pentru a uşura circulaţia în ambele sensuri. Podurile provizorii de şosea cu lungime scurtă se execută, de obicei, cu o singură cale de circulaţie. Pod dublu: Pod format din două tabliere alăturate, rezemate pe aceeaşi infrastructură, fiecare tablier susţinînd o cale de circulaţie. Podurile duble se execută cînd se dublează o cale ferată simplă, lărgindu-se infrastructura existentă, sau cînd se construieşte iniţial infrastructura pentru două căi de circulaţie şi se execută numai un tablier pentru o singură cale, corespunzătoare traficului prevăzut în perioada de construcţie. Sin. Pod juxtapus. XXI. Pod cu calea sus. 1) grinzi principale ; 2) antretoază; 3) contravîntuire orizontală; 4) contravîntuire transversală; 5) trotoare; 6) cale ferată. Pod 648 Pod 0 gi XXII. Secţiunc printr-un tablier de pod metalic, cu calea jos, pentru cale ferata simplă, inzi principale cu inimă plină; 2) antretoază; 3) longeroane; 4) trotoare în consolă; 5) tablă striată. Pod etajat: Pod destinat să susţină două sau mai multe căi de circulaţie, aşezate la niveluri diferite. Căile destinate liniilor ferate se aşază la etajul care permite accesul cu decii-vităţile cele mai mici şi cari prezintă lucrările de terasa-ment cele mai avantajoase. Pod mixt: Pod cu cale dublă sau multiplă cu destinaţii diferite: pietoni, şosea, tramvai, cale ferată, etc. Podul mixt poate fi pod cu căi multiple aşezate la acelaşi nivel, pod dublu sau pod etajat. Sin. Pod combinat. Din punctul de vede r e a I m a-t e r i a I u I u i d c construcţia, sc deosebesc: Pod de beton: Pod constituit din una sau din mai multe bolţi de beton simplu (eventual numai cu armaturi de siguranţă), incastrate sau articulate. Se consideră ca bolţi cu armatură de siguranţă bolţile al căror procent de armare nu depăşeşte 0,30%, forma axei bolţi i fi ind aleasă astfel, încît efortu-rile de întindere din beton să fie nule sau cît mai reduse. Această condiţie se realizează dacă axa boiţii coincide cu curba de presiune pentru sarcinile permanente, cari sînt predominante la podurile masive. Pentru a evita abaterea axei geometrice a bolţii de la poziţia curbei de presiune, datorită modului de execuţie, trebu ie să se ia următoarele măsuri: să se traseze exact cintrele şi să fie executate cît mai indeforma-bile; să se realizeze o precomprimare prealabilă a centrelor prin lestare cu sarcini egale cu greutatea materialelor folosite la executarea bolţii; să se utilizeze procedee speciale şi succesiuni anumite la betonarea bolţilor; să se execute descintrarea bolţii după întărirea suficientă a betonului; să se pună bol-, ţile de mare deschidere sub sarcină (la descintrare), cu ajutorul unor prese aşezate la cheie. Bolţile de beton simplu se executăprin turnarea betonului în cofraje susţinute de cintre rigide sau elastice. Bolţile reazemă pe pile şi pe culee masive, capabile să preia împingerile orizontale ale bolţilor (v. fig. XXIII). Deasupra bolţii se execută o izolaţie hidrofugă, pentru a preveni degradările provocate de apele infiltrate în boltă. Calea e aşezată pe o umplutură executată deasupra bolţii, care e sprijinită în părţile laterale de zidării, numite timpane. Greutatea proprie a podului poate fi micşorată prin înlocuirea parţială a umpluturii şi a timpanelor cu bolţi cu deschideri mici, executate deasupra bolţii principale, numite boltişoare de descărcare (v.). La podurile monumentale, feţele văzute ale culeelor, pilelor şi bolţilor se îmbracă cu piatră de talie sau cu moloane de piatră. La podurile de importanţă mai mică se execută un beton de parament, care e prelucrat cu şpiţul şi cu buciarda pentru a imita piatra de talie şi moloanele de piatră. în unele cazuri se foloseşte un beton de parament cu rezistenţă superioară, care e destul de rezistent la acţiunea agenţilor atmosferici Podurile de beton simplu sînt deschideri mici. folosite rar şi numai pentt u Pod de beton armat: Pod XXIII. Pod de beton. 1) boltă de beton; 2) culee; 3) umplutură de beton; 4) umplutură de pămînt; 5) timpan; 6) parapet; 7) cheia bolţii; 8) tub pentru evacuarea apei infiltrate în umplutură. constituit din elemente dc rezistenţă de beton armat (plăci, grinzi, cadre, bolţi, arcc, etc.), caracterizate printr-un procent de armare mai mare decît 0,30%. Acestc elemente pot fi executate, fie din beton armat monolit cu armatură obişnuită, fie din beton armat monolit, precomprimat pe loc, sau din elemente prefabricate de beton, asamblate prin postcomprimare. Se folosesc curent betoane de mărcile B 170, B 200 sau mai mari. Podurile de beton armat se caracterizează prin structuri mai suple şi mai zvelte decît ale poduri lor de zidărie şi de beton simplu. Ele permit reducerea volumului de materiale şi de manoperă, cum şi reducerea duratei de execuţie. Faţă de podurile metalice, podurile de beton armat prezintă avantajul că reclamă o cantitate mai mică de oţel, pentru aceleaşi deschideri. în special, precompri-marea realizează reduceri importante de materiale, datorită calităţilor înalte ale betonului şi ale oţelurilor superioare folosite, iar utiIizarea elementelor prefabricate a contribuit, în mare măsură, la industrial izarea execuţiei, la reducerea manoperei şi a termenelor de execuţie. La executarea podurilor de beton armat trebuie să se ia aceleaşi măsuri de prevenire a figurilor, ca şi la podurile de beton simplu. De asemenea, feţele văzute se prelucrează ia fel ca,la podurile de beton. Podurile de beton armat servesc ca poduri definitive pentru orice fel de cale de circulaţie. Pod de lemn: Pod construit din piese de lemn, asamblate cu pene de lemn cu buloane şi piese metalice. Suprastructura poate fi construită, fie din grinzi drepte, constituite din una sau din mai mu ite piese, ecarisate sau ci op I ite pe două feţe, suprapuse şi solidarizate cu pene, cu buloane sau cu piese speciale metalice, fie din grinzi cu zăbrele, grinzi cu contrafişe (v. fig. XX/V), grinzi suspendate, grinzi prefabricate din scînduri bătute în cuie, arce, etc. Reazemele intermediare aie podurilor de lemn se numesc palee (v.). Podurile de lemn prezintă următoarele avantaje tehnice-economice: posibilitatea de procurare uşoară a materialuIui lemnos cu dimensiunile necesare ; prelucrarea uşoară a materialului cu scule simple, de către lucrători calificaţi pe şantier, evitînd astfel cheltuieli de fabricaţie în ateliere, şi de transport: greutatea specifică mică a lemnului. Pentru deschideri şi încărcări egale, greutatea proprie a podurilor de lemn e aproximativ egală cu a podurilor de oţel, iar costul podurilor de lemn cu deschideri pîna \ Pod 649 Pod la 30 m e mai mic decît costul podurilor masive sau metalice, deşi rezistenţele admisibile ale lemnului sînt egale cu 1/15—1 /2.0 din rezistenţele admisibile ale oţelului. Podurile de lemn prezintă următoarele dezavantaje: sensibilitatea lemnului la umezeală şi la putrezire; variaţii mari ale calităţii lemnului; pericol de incendiu; cheltuieli de întreţinere sporite faţă de podurile masive; limitarea deschiderilor la 50---60 m. Dacă sînt ferite de intemperii, prin acoperire (deasupra şi lateral) şi sînt întreţinute bine, podurile de lemn pot avea durată destul de mare, fiind scoase din uz datorită creşterii încărcărilor. Podurile de lemn se utilizează ca poduri provizorii, cum şi ca poduri definitive pe traseul drumurilor secundare. Pod de zidărie: Pod constitu it din una sau din mai multe bolţi de obicei incastrate, executate din zidărie de piatră naturală, mai rar din zidărie de cărămidă (numai pentru deschideri mici). Executarea izolaţiilor, alcătuirea căii şi măsurile cari trebuie luate la executarea suprastructurii pentru evitarea fisurării boiţii sînt asemănătoare cu cele recomandate pentru podurile de beton simplu. Folo-sirea podurilor boltite de zidărie de piatră naturală e justificată astăzi numai prin folosirea materialelor IocaIe şi reducerea consumului de *oţel-beton. Datorită, însă, volumului mare de manoperă folosită la prelucrarea pietrei, bolţile de zidărie de piatră se folosesc din ce în ce mai rar, fiind înlocuite cu bolţi de beton sau ds b :-ton armat. Podurile de zidărie sînt folosite ca poduri definitive pentru şosele şi căi ferate (v. fig. XXV). Pod metalic: Pod ale cărui elemente de rezistenţă, în special ale suprastructurii, sînt executate din piese (bare, plăci, cabluri, lanţuri, etc.) de oţel, mai rar de aluminiu (în trecut, uneori, şi de fontă). în ape curgătoare, infrastructurile podurilor metalice se execută masive sau combinate cu construcţii metalice zăbrelite. în uscat (la viaducte, pasaje de nivel, etc.), pilele pot fi executate în întregime din metal, şi pot fi articulate sau incastrate în fundaţii masive (v. Pilă). Podurile metalice prezintă următoarele avantaje principale: permit realizarea unor deschideri mari şi a unor forme foarte diferite (de ex. a podurilor mobile). Prezintă dezavantajul că reclamă chel tu iei i de întreţi ne re sporite, faţă de podurile masive. Podurile metalice servesc ca poduri definitive pentru orice fel de căi de comunicaţie. Din punctul de vedere al modului de alcătuire a elementelor de rezistenţă ale suprastructurii, se deosebesc; Pod cu grinzi: Pod la care elementele principale de rezistenţă ale suprastructurii sînt formate din grinzi (simplu reze- —r - XXIV. Pod de lemn, pentru şosea, cu grinzi cu contrafişe. 1) tablier; 2) parapet; 3) palee cu panouri; 4) grinda cu contrafişe. XXV. Pod de zidărie de piatră. 1) boltă de zidărie de piatră; 2) boltişoare de descărcare; 3) timpan de zidărie de piatră; 4) piatelaj. XXVI. Pod metalic, cu grinzi cu zăbrele simplu rezemate. mate, continue sau cu console), cu inimă plină sau cu zăbrele (v. fig. XXVI). Ele reazemă pe pile şi pe culee prin intermediul unor aparate de reazem, dintre cari numai unul e fix, astfel încît variaţiile de temperatură nu creează eforturi în grinzi. La sarcini verticale, reacţiu-nile pe pile şi pe culee sînt de ase-menea verticale. ^Grinzile pot fi fr~Ţ aşezate în plane paralele sau încl i-nate. în ultimul caz, talpa superioară a celor două grinzi e comună (pod cu trei tâlpi) (v. fig. XXV//). La podurile de lemn se folosesc grinzi, numite urşi (v.), constituite din una sau din mai multe piese, ecarisate sau cioplite pe două feţe, suprapuse şi solidarizate cu pene şi cu buloane, sau grinzi cu contrafişe grinzi armate, grinzi cu zăbrele, grinzi execu-tatedin scînduri solidarizate cu cuie. La podurile de beton armat se folosesc, de obicei, grinzi drepte, simplu rezemate sau continue, cu lăr* giri sau îngroşări pe reazeme, grinzi cu zăbrele sau grinzi Vierendel. La podurile metal ice se folosesc grinzi cu inimă plină, pentru deschideri mici, şi grinzi cu zăbrele, pentru deschideri mari. Dintre numeroasele tipuri de grinzi cu zăbrele, unele oferă avantaje tehnice-eco-nomicedeosebite, ca, de exemplu, grinda Schwedler şi grinda Pau I i. Grinda Schwedler, simplu rezemată, XXVII. Pod cu grinzi ___________ principale înclinate, cu trei tălpi (secţiune transversală prin tablier). 1) grinzi principale; 2) talpa superioară. 3) tâlpi inferioare; 4) antretoază, Pod 650 Pod are talpa inferioară orizontală.iar talpa superioară e formată din două porţiuni iperbolice racordate la mijloc printr-o porţiune orizontală. Datorită acestei forme, diagonalele grinzi i sînt solicitate numai la eforturi de întindere. La grinzile semi-parabolice, datorită variaţiei înălţimii de construcţie, solicitările din talpă sînt mai uniforme. La grinda Pauli, simplu rezemată, cele două tălpi au forma unor segmente parabolice de 0,40—1,20 m; plăci casetate, cu grosimea mai mare decît 1,0 m. Rigiditatea plăcilor cu goluri se asigură prin nervuri transversale. Podurile cu placă sînt economice pînă la deschideri de circa 10 m. Pod în arc: Pod la care elementele de rezistenţă ale suprastructurii sînt constituite din arce de lemn, de beton armat sau de metal. După felul execuţiei, arcele pot fi cu inimă XXX. Pod de beton armat în arc parabolic. XXVIII. Pod cu grinzi şi cu placă. 2) grindă principală; 3) grinzi secundare; 4) placă de beton armat. aşezate simetric faţă de un plan orizontal, astfel încît grinda are forma lenticulară. Datorită acestei forme, toate barele cclor două tălpi au solicitări maxime egale, astfel încît materialul e utilizat mai bine, ambele tălpi avînd secţiunea constantă pe toată deschiderea podului. Pod cu grinzi şi cu placă: Pod de beton armat, la care elementele de rezistenţă ale suprastructurii sînt constituite din grinzi de beton armat legate în- ... __^ >4 tre ele cu o placă de beton armat care formează şi platelajul (v. fig. XXVIII). La solicitarea la încovoiere, o parte 1) pile din placă lucrează împreună cu zona comprimată a grinzilor. Uneori, placa se aşază la partea inferioară a grinzilor, pentru a lucra împreunăcu acestea la preluarea momentelor negative. Podurile cu grinzi se folosesc pentru deschideri peste 10 m, cînd podurile cu placă devin prea masive şi neeconomice. Grinzile au secţiuni transversale dreptunghiulare zvelte, a căror lăţime minimă depinde de cantitatea şi de dispoziţia armaturii întinse. în regiunea momentelor negative (la grinzile continue) e necesar uneori să se mărească lăţimea sau înălţimea grinzii prin îngroşări sau lărgiri. La grinzile precompr imate, prin lăţirea zonei întinse rezultă secţiuni casetate sau în formă de J. Pod cu placă: Pod la care elementul de rezistenţă al suprastructuri i e constitu it dintr-o placă de beton armat, sau de beton precomprimat, rezemată pe culee (v. fig. XXIX). Din punctul de vedere al secţiunii, se deosebesc: plăci masive, cu grosimea de 0,20"-Q,70 m; plăci cu goluri, cu grosimea XX/X. Tipuri de platelaje pentru poduri cu placă, o) platelaj cu placă masivă; b) platelaj cu placă cu goluri; c şi d) platelaje cu plăci casetate. plină sau cu zăbrele, iar din punctul de vedere al sistemului static, ele pot fi incastrate, articulate (cu una, cu două sau cu trei articulaţii) sau cu tirant. De obicei se foiosesc arce a căror axă coincide cu curba de presiune (arce de coincidenţă), pentru ca toate secţiunile arcului să fie solicitate la compresiune centrică sau cu excentricităţi mici, la încărcările permanente. Forma arcului depinde în mare măsură şi de configuraţia terenului, de deschiderea, de înălţimea liberă de construcţie, etc. Se folosesc curent arce de formă parabolică, (v. fig. XXX), în plin cintru, în mîner de coş, etc. Calea poate fi aşezată fie deasupra arcelor, fie între arce, la mijlocul lor sau la nivelul naşterilor. Pod în cadru: Pod la care structura de rezistenţă e constituită din cadre simple sau continue, incastrate sau articulate, deschise sau închise, executate din beton armat sau din metal. Cadrele sînt aşezate în plane paralele cu planul axial longitudinal al podului. Pod suspendat: Pod la care calea e suspendată de elemente portante, de obicei flexibile, cari constituie elementele principale de rezistenţă ale suprastructurii. Elementele portante ale căi i pot fi constitu ite din cabluri de oţel (v. fig. XXXI a), lanţuri, grinzi cu zăbrele a căror talpă superioară constitu ie şi elementul portant (v. fig. XXXI b), arce cu inimă plină sau cu zăbrele (v. fig. XXXI c), sau bare drepte de metal (v. fig. XXXI d). Elementele portante pot fi simple sau duble, în ultimul caz, pot fi aşezate în acelaşi plan vertical cu grin^ zile de rigidizare pe cari le susţin (v. fig. XXXII) sau pot fi aşezate ia mică distanţă unele de altele în acelaşi plan orizontal. Grinda de rigidizare de la nivelul căii, destinată să împiedice încovoierile sau vibraţiile prea mari, poate fi cu inimă plină sau cu zăbrele. Poate fi liber rezemată sau continuă şi are, de obicei, pereţi dubli. Grinzile de rigidizare sînt suspendate de elementele purtătoare cu ajutoru I tiranţi lor. Cablurile de suspendare sînt susţinute de construcţii în formă de portal, numite piloane, cariservesc.de obicei, şi ca reazeme intermediare pentru grinzi le de rigidizare. Piloanele sînt executate sub forma de cadre incastrate sau articulate, ale căror elemente (stîlpi şi rigle) pot fi executate din beton sau din metal, fie cu inimă plină (secţiune casetată), fie cu zăbrele. Cablurile de suspendare sînt ancorate la cele două capete, fie în stîncă naturală, dacă terenul e stîncos, fie în masive puternice de zidărie, sau de grinzile de rigidizare (poduri cu ancorare interioară). Podurile suspendate se construiesc numai din oţeluri superioare şi se folosesc pentru deschideri foarte mari. La deschideri mai mari decît 300 m sînt mai economice decît alt sistem de construcţie, iar în anumite împrejurări localese pot realiza soluţii economice avantajoase chiar la deschideri de circa 100 m. Podurile suspendate prezintă dezavantajele că au încovoieri şi vibraţii mari, provocate de sarcinile mobile, şi sînt foarte sensibile la vibraţiile provocată de vînt- în special la conştrucţiile qu frecvenţe proprii mici, un Pod 651 Pod vînt uniform poate produce vibraţii cu amplitudini mari, cari pot conduce la avarierea sau chiar la distrugerea podului. Deoarece vibraţiile provocate de vînt depind de frecvenţele proprii ale vibraţiilor de încovoiere şi de torsiune, deci numai în mod indirect de deschidere, podurile suspendate cu deschidere mică sînt în egală măsură sensibile la vibraţiile provocate de vînt, ca şi podurile cu deschidere mare. Cablurile podurilor suspendate pot fi alcătuite fie din fire de oţel aşezate paralel, fie din fire torsadate, alternativ la dreaptaşi lastînga,în jurul unei' inimi centrale formate din unu sau din mai multefire. Firele cablurilor podurilor suspendate sînt executate din oţel Siemens-Martin, din oţel electric sau din oţel de creuzet, nealiat. Firele laminate sînt trefilate la rece şi supuse la tra-tamentespeciale brevetate sau la revenire (recoacere) în băi calde de plumb. Diametrul maxim al firelor e de 4--*5 mm. Rezistenţa de rupere a firelor e cuprinsă între 12 şi 20 tf/cm2, cu o alungire la rupere de 3*"5 %. Modulul lor de elasticitate depinde de compoziţia oţelurilor folosite şi de tratamentul la care au fost supuse; el variază, în general, între 1900 şi 2000 tf/cm2. Rezistenţa lor laobo-seală e influenţată mu It de sta-reasuprafeţei lor. Uneori, firele sînt galvanizate, înainte sau după trefilare, pentru a le face mai rezistente la coroziune. Cablurile executate din fire paralele sînt alcătuite din toroane exagonale, formate din fire paralele, numărul firelor unui toron ajungînd, la podurile mari, pînă la circa 500, Cablurile din fire torsadate în elice, folosite în special în Europa, sînt executate fie din fire cu secţiunea circulară, fie din fire circulare învelite în coroane de fire trapezoidale sau profilate astfel, încît, prin aşezarea şi strîngerea lor, nu rămîn goluri între fire. Ele se execută înfăşurînd în elice, în jurul unui fir drept, care formează axa ca-blului, o coroană formată din şase fire de acelaşi diametru, a-vînd spirele lipite unele de altele. în jurul acestui miez se înfăşoară în spirală, în sens invers, o altă coroană, formată din 12 fire de acelaşi diametru, alipite între ele. Operaţia se continuă, schimbînd sensul înfăşurării şi adăugînd cîte şase fire la fiecare coroană nouă. Unghiul de cablare al firelor, măsurat faţă de axa longitudinală, e cuprins între 18 şi 20°. La unele cabluri, pentru a le proteja de pătrunderea umidităţii în interior, ultimele doua coroane se execută din fire laminate în S, iar penultimele două se execută din fire laminate în formă de pană. Cînd cablul din fire torsadate e solicitat la întindere, fasciculele de fire se presează puternic între ele, astfel încît firele nu mai pot aluneca unele faţă de altele, ele compor-tîndu-se ca şi cînd ar fi sudate între ele. în felul acesta, ruperea unui fir nu influenţează decît secţiunea locală. Din cauza aşezării firelor în spirală, modulul de elasticitate al cablurilor cu fire torsadate e mai mic decît al materialului, fiind cuprins între 1500 şi 1700 tf/cm2. Spre deosebire de cablurile cu fire paralele, cablurile cu fire în elice nu se execută în amplasamentul lor definitiv, pentru a evita torsionarea firelor la aşezarea lor în cablu. Ele se execută în uzine cu ajutorul unor maşini speciale. Deoarece cablurile cu fire cu secţiunea circulară nu sînt etanşe, trebuie să fie protejate cu un material antioxidant, în acest scop se foloseşte un produs special, pe bază de carbo-lineum dezacidifiat şi cu adaus de 30% grafit, cu care se ung, atît firele înainte de execuţie, cît şi fiecare inel în parte. Din punctul de vedere al posibilităţi i de deplasare a tablierelor podurilor, se deosebesc: Pod fix: Pod la care tablierul rămîne în permanenţă pe reazemele lui şi are numai deplasări neînsemnate în direcţia axei longitudinale a podului, datorită variaţiilor de temperatură. Podurile fixe sînt folosite curent pe traseul căilor de comunicaţie, la traversarea obstacolelor naturale sau artificiale. Pod mobil: Pod la care cel puţin tablierul unei travee se poate deplasa din poziţia normală, prin rotire şau translaţie XXXI. Poduri metalice suspendate, a) pod suspendat de cabluri, cu tablier de rigidizare; b) pod suspendat de grinzi cu zăbrele triunghiulare; c) pod suspendat de arce cu zăbrele, răsturnate; d) pod suspendat de bare drepte; 1) cabluri de suspendare; 2) tablier de rigidizare; 3)piloane; 4) grinzi cu zăbrele, de suspendare a tablierului; 5) tablier central de rigidizare; 6) ancorajele grinzilor de suspendare; 7) arce cu zăbrele, răsturnate; 8) tablier; 9) culee de ancorare a arcelor; 10) bare de suspendare. XXXII. Pod suspendat, cu elemente de suspendare duble (jumătate din secţiunea transversală a tablierului). 1) tablierul podului; 2) elemente de suspendare; 3) tiranţi. Pod 652 Pod în plan vertical sau orizontal, pentru a elibera o cale de navigaţie sau pentru a mări înălţimea liberă de sub pod, asigurînd gabaritul de navigaţie necesar. Podul mobil are caracterul unei încrucişări de nivel a două căi de comunicaţie, cu toate dezavantajele acesteia: circulaţie cu viteză redusă pe cele două căi de comunicaţie; timpi pierduţi, la aşteptările pentru trecerea vehiculelor pe cealaltă cale de circulaţie (de obicei vechiculele terestre lasă întîietate navigaţiei); pericolul de blocare a circulaţiei pe una, sau, în cazuri excepţionale, pe ambele căi de circulaţie, din cauza defectării mecanismelor de deplasare; instalaţii complicate de semnalizare la traficuI feroviar; imposibilitatea asigurării unui trafic feroviar foarte intens; cheltuieli de exploatare şi de întreţinere mult mai mari decît la podurile fixe. Podurile mobile se folosesc, în special, la traversările marilor fluvii, ale canalelor navigabile sau ale braţelor de mare, cînd amplasamentul nu permite executarea unui pod fix la înălţime foarte mare, pentru a asigura gabaritul necesar de navigaţie, şi cînd lipsesc spaţiile necesare pentru amenajarea rampelor de acces, cari ar deveni prea lungi şi costisitoare. Podurile mobile se construiesc cu deschideri pînă la cel mult 100 m. La traversarea unor căi navigabile foarte largi, traveele mobile se combină cu travee fixe, restrîngîndu-se astfel lărgimea căilor navigabile. Podurile mobile pot fi construite cu una sau cu două travee. Podurile cu o singură travee, folosite pentru deschideri mici, prezintă următoarele avantaje: permit rezemarea bună a tablierului la cele două capete şi calarea perfectă a acestuia, astfel încît siguranţa traficu lui terestru e mărită; reclamă manevre simple, dispozitivele de manevră putînd fi concentrate pe un singur mal. Podurile cu două travee se construiesc pentru deschideri mari. Ele prezintă unele dezavantaje: racordarea căii la mijlocul podului, între cele două tabliere, e dificilă şi impune circulaţie cu viteze reduse; reclamă contragreutăţi mari şi dispozitive duble de manevrare (pentru fiecare tablier), aşezate în masive de dimensiuni mari, grele, pe ambele maluri. Tabl ie-rele podurilor mobile sînt formate din două pînă la patru grinzi principale, solidarizate între ele şi construite din oţeluri superioare, pentru a reduce cît mai mult greutatea proprie. Pentru acelaşi motiv se folosesc materiale uşoare şi pentru construcţia căii. Mecanismele de manevrare trebuie să învingă frecarea, inerţia, vîntul, greutatea necompensată, umiditatea şi rezistenţele provocate de ger (rosturi îngheţate, viscozitatea mare a lubrifianţilor, etc.). Mecanismele moderne dispun de acţionare principală electrică, de acţionare auxiliară cu motoare Diesel şi de acţionare manuală (pentru montaj, reparaţii şi cazuri de accidente). Dimen- . sionarea mecanismelor se face în funcţiune de durata de deschidere, care depinde de frecvenţa circulaţiei. La podurile mai mici, timpul de deschidere e, de obicei, de 1---2 minute, iar la podurile mai mari e de 2***5 minute. Podurile mobile se clasifică după modul în care se execută deschiderea, şi anume: basculante, plutitoare, ridicătoare, rotitoare, rulante, transbordoare sau umblătoare. Pod basculant: Pod mobil, la care tablierul unei deschideri se roteşte în plan vertical, în /Ş( I - r XXXIII. Pod basculant fără contragreutate (schemă), jurul unei axe orizontale. Deschi- î) tablier; 2) pilon; 3)articu-derea mobi lă se compune din unu laţie fixă; 4) roată de cablu ; sau din două tabliere. La podurile 5) cablu de tracţiune, basculante cu un singur tablier, acesta se sprijină, în poziţie coborîtă, pe reazeme la ambele capete, astfel încît au o poziţiesigură. La podurile cu douătab- I iere, capetele I i bere ale acestora sînt fixate printr-o articulaţie, pentru a împiedica deplaşarea relativi a celQr două ţablişre. XXXIV. Pod basculant cu contragreutate deplasabilă pe o cale de ghidare (schemă). 1) tablier; 2) pilon; 3) articulaţie fixă; 4) roată de cablu ; 5) cablu de ridicare; 6) contragreutate: 7) cale de ghidare n contragreutăţii. în timpul trecerii vehiculelor. Ridicarea şi coborîrea tablie-relorse fac cu ajutorul unor motoare electrice, prin intermediul unor cabluri, lanţuri sau pîrghii. La podurile mici, ridicarea tablierului se face numai prin tragere directă (v. fig. XXXIII), de obicei de cabluri. La poduri le cu tabl iere grele, pentru a uşura manevra, fiecare tabl ier e echipat cu o contragreutate, care poate fi independentă şi se deplasează pe o caie de ghidare (v. fig. XXXIV), sau poate fi aşezată pe un balansier ori direct pe tablier. în ultimul caz, fiecare tablier e împărţit de axa de rotaţie în două braţe: braţul basculant şi braţul cu contragreutatea, aşezat ia căpătui dinspre mal al tablierului. Din punctul de vedere a! poziţiei contragreutăţii, se deosebesc: poduri basculante cu contragreutate superioară şi poduri basculante cu contragreutate inferioară. — La podurile basculante cu contragreutate superioa- ^ ^ /S /3 râ, aceasta e aşe- Jg{ zată la oarecare înălţime deasupra tablierului podului şi poate fi aşezată direct pe balansier (v. fig. XXXV) sau poate fi legată de tablier şi de un reazem superior prin bare articulate (v. fig. XXXVI). Cînd tablierul se roteşte, contragreutatea coboară, fiind ghidată de barele articulate, şi echilibrează tablierul în timpul cursei a-cestu ia. La alt tip de pod, contragreutatea e legată de tablier printr-un sistem de bare articulate, care formează un paralelogram deformabil (v. fig. XXXVII). Contragreutatea şi XXXVI. Pod basculant, cu axă de rotaţie fixă, cu contragreutate superioară deplasabilă pe verticală (schemă). 7) tabl ier; 2) pilon; 3) articulaţii fixe ; 4) articulaţii mobile ; 5) contragreutate; 6) bare de legătură a contragreutăţii. tablierul se rotesc în jurul unor axe diferite, astfel încît greutatea construcţiei reazemă pe infrastructură în două puncte, în timpul rotirii tablierului, contragreutatea coboară, apro* XXXV. Poduri cu contragreutate superioară şi balansier (scheme), o) pod cu o singură deschidere; b) pod cu două deschideri; 1) tablier; 2) piloane; 3) articulaţii fixe; 4) articulaţii mobile; 5) bară articulată (sau cablu de ridicare a tablierului; 6) balansier; 7) contragreutate. 653 XXXVII. Pod basculant, cu axă de rotaţie fixa, cu contragreutate şi paralelogram deformabil (schemă). 1) tablier mobil; 2) articulaţii fixe; 3) articulaţii mobile; 4) paralelogram deformabil; 5) contragreutate; 6) roată dinţată a dispozitivului de ridicare ; 7) tabiier fix, de racordare cu caiea curentă. piindu-se progresiv de verticala care trece prin punctul ei de rotaţie, astfel încît momentul greutăţii ei faţă de acest punct să fie egal cu momentul greutăţii tablierului faţă de punctul lui de rotaţie. Cînd podul e acţionat manual, contragreutatea se aşază la o distanţă mică de poziţia ei teoretică, astfel încît rezultă o tendinţă de accelerare a mişcării la începutul cursei de ridicare a tablierului şi o tendinţă de frî-nare la sfîrşitul cursei, şi invers. Cînd podul e acţionat mecanic, aceastădispoziţie nu enecesară. Se recomandăsăsesupradimen-sioneze contragreutatea, pentru a asigura stabilitatea tablierului ridicat. Contragreutatea poate fi mascată într-un portal de zidărie sau de metal , in care se instalează şi cabina de manevră. — La podurile basculante cu contragreutate inferioară, aceasta e, de obicei, fixată rigid de braţul res-pectivai tablierului. şi coboară sub nivelul axei de rotat ie a acestuia (v. fig. XXXVIII). Se deosebesc: poduri basculante cu axa de rotaţie fixă şi poduri basculante cu axa de rotaţie deplasabilă. — La podurile basculante cu axa de rotaţie fixă, mici, lungimea braţului contragreutăţii trebuie să fie aproximativ egală cu jumătate din lungimea braţului principal, şi cu circa 1/3 din lungimea braţului la podurile mari, pentru a limita dimensiunile contragreutăţii. Lungimea braţului contragreutăţii determină lăţimea culeei şi adîncimea camerei contragreutăţii. Dacă acest braţ coboară sub nivelul apei, execuţia podului devine dificilă, iar camera contragreutăţi i trebuie izolată bine, deoarece apele infiltrate în cameră reduc eficienţa contragreutăţii. Pentru a evita lucrări costisitoare, acest tip de pod se foloseşte, de preferinţă, cînd înălţimea maluri lor deasupra nivelului apei e destu I de mare. O atenţie deosebită trebu ie dată poziţiei şi alcătuirii rosturi lor de separare dintre podul mobil şi podul fix, respectiv şoseaua, pentru a nu crea dificultăţi de circulaţie şi a evita căderea obiectelor de pe pod în camera contragreutăţii.—• La podurile cu axa de rotaţie deplasabilă, tablierul se reazemă, î.n timpul deplasării, fie pe un sector de rulare (sfert de cerc), care poate fi construit în planul cont r ab raţuIu i (v. fig. XXXIX), sau poate fi fixat '' de grinzile principale ale podului (v. fig. XL), fie pe roţi cari se deplasează pe o cale de rulare (v. fig. XL/).Acestsistem prezintă următoarele avantaje: cu-leele (sau pilele) devin mai înguste; camera contragreutăţii e mai puţin adîncă; unghiul de deschidere, pentru a el i-bera calea de navigaţie, e mai mic; condiţiile de antrenare sînt mai favorabile. Sectorul derulare şi caleade rulare se execută, de obicei, din oţel turnat. Acest tip de pod se poate executa cu unasau cu două travee, cu grinzi cu inimă plină sau cu zăbrele şi cu contragreutatea inferioară sau superioară. XL. Pod basculant, cu axă de rotaţie deplasabilă, cu contragreutate inferioară, cu sector dinţat (schemă). /) tabiier; 2) contragreutate; 3) sector dinţat; 4) cremalieră. XXXVIII. Pod basculant cu doua deschideri, cu axe de rotaţie fixe, cu contragreutăţi inferioare (schemă). 1) tabliere; 2) axe de rotaţie; 3) contragreutăţi. XXXIX. Pod basculant cu axă de rotaţie deplasabilă, cu contragreutate superioară, cu sector dinţat (schemă). 1 )tablier; 2) sector dinţat; 3) cremalieră; 4) contragreutate ; 5) dispozitiv de tracţiune ; 6) roată de antrenare a dispozitivului de tracţiune. XLI. Pod basculant, cu contragreutate inferioară, cu axă de rotaţie deplasabilă, cu roţi de deplasare. 1) tablier*; 2) contragreutate; 3) roţi de deplasare; 4) cale de rulare; 5) reazem pendular; 6) bară cu cremalieră; 7) dispozitiv de acţionare; 8) tablier fix; 9) nivelul căii. Pod plutitor: Pod ale cărui tabliere reazemă pe vase obişnuite sau speciale, pe pontoane, pe plute, pe butoaie de lemn sau de oţel, etc., aşezate la anumite distanţe şi legate de puncte fixe de pe mal, de piloţi sau de ancore, în funcţiune de lăţimea şi de adîncimea rîului traversat. Legarea trebuie să <554 permită plutitoarelor să se ridice şi să coboare odată cu nivelul apei, cum şi la trecerea vehiculelor. Pentru a evita denivelarea podului datorită circulaţiei se pot folosi plutitoare scufundate complet în apă şi menţinute cu legături puternice la o anumită distanţă sub nivelul apei. Astfel se realizează, datorită împingerii apei, o forţă de întindere în cablurile de legătură, care se micşoreaz# la trecerea vehiculelor, fără să se producă denivelări ale căii. Eliberarea căii de navigaţie se face îndepărtînd, prin plutire, un sector al podului destinat pentru această manevră. Podurile plutitoare sînt folosite, în special, ca poduri provizorii şi ca poduri militare. Pod ridicător: Pod mobil la care tablierul unei deschideri poate fi ridicat vertical, la o înălţime suficientă pentru a permite trecerea vaselor pe sub el (în funcţiune de gabaritul de liberă trecere al fiecărei nave). Tablierul mobil se deplasează în lungul a patru piloane de zidărie sau metalice cu XLII. Pod cu trei deschideri, cu tablierul central ridicător. a) vedere; b) detaliu, la tablierul mobil; 1) tabliere fixe; 2) tablier mobil; 3) piloane pentru susţinerea tablierului mobil; 4) tablierul mobil în poziţie ridicată; 5) cabluri de ridicare; 6) scripete; 7) contragreutăţi; 8) cablu de echilibrare a tablierului. zăbrele, aşezate pe pilele de la capetele traveei mobile, şi echipate cu mecanisme de manevră (v. fig. XLIi). Faţă de podurile basculante şi de podurile rotitoare, podurile ridicătoare prezintă următoarele avantaje: reazemă pe pile cu lăţime normală, ceea ce reduce mult costul infrastructurii; în poziţie normală, tablierul mobil se sprijină pe reazeme solide, ca o grindă pe două reazeme, şi ocupă în plan spaţii mai mici; e influenţat puţin de vînt. Prezintă următoarele dezavantaje: costul suprastructurii e mai mare,datorită piloanelorsau portalelor înalte; înălţimea de trecere maximă nu poate depăşi înălţimea de construcţie a podului. S-au construit poduri ridicătoare cu înălţimi de ridicare pînă la 63 m. Ridicarea se face cu ajutorui unor contragreutăţi, în următoarele feluri: cu cabluri acţionate de trolii şi cari, printr-o conducere specială, ridică uniform cele patru colţuri ale tablierului; cu trolii cari conduc cablurile contragreutăţilor; cu roţi dinţate şi cremaliere fixate pe piloane; cu vinciuri şi piuliţe cari se mişcă de-a lungul şuruburilor, fiind angrenate fie piuliţele, fie şuruburile; cu cremalieră articulată, folosită în special la înălţimi mari de ridicare. Podurile ridicătoare se execută din oţeluri speciale, pentru a reduce cît mai mult greutatea lor. Vitezele de ridicare sînt de 20-*30 m/min. Pod rotitor: Pod mobil la care eliberarea căii navigabile se face prin rotirea în plan orizontal a unuia sau a două tabliere ale podului. Se deosebesc trei tipuri de poduri roti- toare: poduri cu tablier rotitor unic, poduri cu tablier rotitor cu pivot central şi poduri cu două tabliere rotitoare. — Podurile cu tablier rotitor unic se construiesc pentru deschideri mici. Ele au forma unei grinzi în consolă, fixate la unul dintre capete de axa de rotaţie (v. fig. XLIII). La deschideri mai mari e necesară o contragreutate fixată de contrabraţ, tabl ie-rul fiind împărţit, de pivotul de rotaţie, în două braţe inegale. Acest tip de pod ocupă spaţii mari pe mai, eiioereaza o singura deschidere şi reclamă mecanisme mai puternice, din cauza presiuni i vîntului (v. fig. XLIV). — Podul cu tablier rotitor cu.pivot centrai are două braţe egale, pivotul fiind plasat la mijlocul tablierului pe o pilă (v. fig. XLV). Acest sistem de construcţie prezintă avantajele că nu reclamă o contragreutate şi liberează concomitent două deschideri, permiţînd circulaţia în ambele sensuri. Presiunea vîntului se manifestă în mod egal asupra ambelor braţe şi nu încarcă suplementar mecanismul de acţionare. Prezintă dezavantajul că pila are lăţime mare, necesară montării dispozitivelor de rotaţie. —■ Podurile cu două tabliere 1 XLV. Pod rotitor cu tablier unic, cu două braţe, cu pivot central (schemă). 7) tablier; 2) pivot central; 3) reazeme amovibile; 4) dispozitive de rulare. rotitoare se folosesc pentru deschideri mari. Ele pot fi cu braţe egale, cu pivot central, sau cu braţe inegale, echipate cu. contragreutăţi la braţele scurte spre ambele maluri. Cele două tabliere trebuie să fie bine înzăvo-rîte la capetele I i-bere, pentru a împiedica denivelarea căii datorită greutăţii vehiculelor. Contactul dintre cele două capete se face după O linie obli- XLVI. Dispozitivul de înzăvorîre al podurilor rocă, iar fixarea lor titoare cu două tabliere. se obţine CU ză- J) tabliere mobile; 2) zăvor; 3) şurub fără fine VOare puternice, pentru acţionarea sectorului dinţat; 4) sector din- acţionate mecan ic tat pentru deplasarea zăvorului. (v. fig. XLVI). Din punctul de vedere al alcătuirii dispozitivelor de rotaţie, se deosebesc: poduri cu rotaţie fără basculare şi poduri cu rotaţie cu basculare. — La podurile fără basculare, pivotul de rotaţie XLIV. Pod rotitor cu tablier unic, cu contragreutate (schemă). 1) tablier; 2) contragreutate; 3) pivot de rotire; 4) reazeme amovibile; 5) dispozitive de rulare. 4 XLIII. Pod rotitor cu tablier unic, în consolă (schemă), î) tablier; 2) reazem fix cu pivot; 3) reazem amovibil; 4) articulaţii. 655 se găseşte în centrul de greutate al tablierului (V. fig. XLVII) şi poate fi ridicat pe verticală de un cric hidraulic. Prin acţionarea cricului, podul se ridică de pe reazeme şi se roteşte, XLVII. Pod rotitor, fară basculare (schemă), o) podul în poziţie închisă; b) podul ridicat de pe reazeme, pentru a fi rotit; I) tablier; 2) pivot; 3) reazeme cu dispozitive de calare. în poziţie orizontală, greutatea tablierului fiind suportată de pivot. —■ La podurile cu basculare, pivotul edeplasatdin centrul de greutate, iar bascularea poate fi naturală sau forţată. Bascularea naturală poate fi basculare înainte şi basculare înapoi, după poziţia centrului de greutate faţă de pivot (v. fig. XLVIII). La primul tip, cu centrul de greutate în partea braţului mai lung al tablierului, manevra se desfăşoară astfel: se ridică pivotul;se basculează grindaspre braţul lung, rămînînd rezemată pe pivot, XLVIII. Pod rotitor, cu basculare naturală, iar roţile de la capă- °) Poc* rotitor cu basculare înapoi; b) pod ro- tul braţului scurt "" L ^ ajungîndsăsesprijine pe şina de rulare inversată; sedesprinde tablierul de pe reazemul anterior, ajungînd în poziţie orizontală, pentru a fi rotit. La al doilea tip, cu centrul de greutate în partea braţului scurt, manevra cuprinde aceleaşi faze, dar şina de rulare se găseşte, în acest caz, la partea inferioară a braţului scurt. în cazul basculării forţate, ridicarea tablierului şi bascularea se fac cu ajutorul unui cric auxiliar, aşezat aproape de capătul braţului scurt (v. fig. XLIX). Manevra se desfăşoară astfel: cricul ridică tablierul şi-l a-pleacă înainte; se ridică pivotul de rotaţie sub tablier; se îndepărtează reazemul de la capătul braţului scurt; se coboară cricul; se basculează tablierul datorită greutăţii proprii, ridicîndu-se de pe reazemul anterior şi sprijinindu-se cu rolele fixate la capătul braţului scurt pe calea de rulare; se execută rotaţia tablierului în poziţie încli- titor cu basculare înainte; G) rezultanta greutăţii tablierului; 1) tablier; 2) reazeme; 3) pivot cu presă hidraulică; 4) prese pentru mişcarea de rotaţie a podului; 5) dispozitiv de calare, mobil; 6) dispozitiv de rulare. nată. —- La unele poduri cu pivot central se obţin o poziţie mai fixă a podului închis şi o solicitare mai redusă a pivotului, prin aşezarea unui reazem intermediar pe pilă. Manevra de rotaţie se desfăşoară astfel: se ridică pivotul; se îndepărtează unul dintre reazemele extreme; se coboară pivotul pînă cînd rolele derulareajung în contact cu calea de rulare; se execută rotaţia cu tablierul în poziţie inclinată (v. fig. L). Pod rulant: Pod mobil la care tablierul se poate deplasaîn lungul axei longitudinale a podului, prin rulare pe o cale specială, amenajată pe maluri. După sistemul de deplasare, se deosebesc: poduri rulante cu ridicare fără basculare, poduri rulante cu ridicare şi cu basculare, poduri rulante cu basculare fără ridicare, şi poduri rulante fără ridicare şi fără basculare. — La podurile cu ridicare fârâ basculare, tablierul e ridicat cu ajutorul unui cric hidraulic, care suportă platforma pe care sînt aşezate cărucioarele de rulare. Cînd nivelul platformei a ajuns la n ivelu I căi i de ru lare, tabl ieru I poate fi depla- L. Pod rotitor cu pivot central, cu basculare. a) tablierul podului rezemat în poziţie normală; b) tablierul podului basculat şi rezemat pe dispozitivul de rulare, pentru a fi rotit; c) vedere în plan orizontal a tablierului; I) tablier; 2) pivot ridicător; 3) dispozitiv de rulare; 4) reazeme fixe; 5) reazeme pendulare. Ll. Pod rulant cu ridicare fără basculare, î) tablier mobil, rulant; 2) cărucior de rulare; 3) cale de rulare; 4) platformă de susţinere a căruciorului; 5) cric hidraulic pentru ridicarea podului. sat înapoi, deschizîndu-se calea navigabilă. Pentru închidere se execută manevra invers (v. fig. Ll). — La podurile cu ridicare şi cu basculare, tablierul e ridicat de pe un reazem, prin acţionarea unui cric aşezat în apropierea acestuia. Tablierul se înclină spre celălalt reazem, de care e ţinut printr-un cîrlig XLIX. Pod rotitor, cu oascuiare forţată, o) podul în poziţie închisă; b) podul basculat înainte; c) podul basculat înapoi, gata pentru a fi rotit; 1) tablier ; 2) cric auxiliar pentru basculare înainte; 3) dispozitiv de rulare; 4) pivot; 5) reazeme fixe cu dispozitive de calare; 6) reazem amovibil. LII. Pod rulant cu ridicare şi cu basculare înainte. I) tablier; 2) cric pentru ridicarea tablierului; 3) cîrlig pentru basculare; 4) cale de rulare; linie întreruptă: poziţia tablierului după basculare, în timpul tragerii înapoi. special. Apoi tablierul e deplasat înapoi, desprinzîndu-se din reazem (v. fig. LII).— La podurile cu basculare fârâ ridicare se obţin bascularea şi aşezarea lui pe calea de rulare cu aju-toru I unei contragreutăţi şi cu adăugare de balast; apoi tabl ierul fod poate fi deplasat înapoi (v. fig. LUI). — La podurile fârâ ridicare şi fârâ basculare, tablierul are o formă specială, calea de LIII. Pod rulant fâră ridicare, cu basculare înapoi. 1) tablier; 2) reazem fix; 3) reazem mobil cu dispozitiv de rulare; 4) contragreutate amovibilă; 5) dispozitiv de ghidare a tablierului; 6) dispozitiv de ghidare a reazemului mobil; linie întreruptă: poziţia tablierului în timpul deplasării înapoi. rulare fiind aşezată sub niveiul reazemelor. Racordarea căii terestre e dificilă şi se execută înclinat faţă de axa podului, cît mai aproape de culeea acestuia (v. fig. LIV). Pod trans-bordor: Construcţie de oţel aşezată la înălţime, deasupra gabaritului unei căi navigabile, pe care rulează cărucioarele (pisica) unor platforme destinate trans-portului de persoane şi de vehicule terestre. Platforma e o construcţie metalică, de formă dreptunghiulară în plan, suspendată de cărucioare prin intermediul unor cabluri sau al unor lanţuri, şi se deplasează la nivelul şoselelor de pe mal între cari face legătura (v. fig. LV). Dimensiunile platformei depind de mărimea vehiculelor transportate. Podurile trans- LV. Pod transbordor. 1) piloane; 2) tablier de rigidizare; 3) cablu de suspendare a tablierului; 4) cablu de ancorare apiloanelor; 5) dispozitiv de rulare; 6) platformă mobilă, suspendată; 7) cabluri de suspendare a platformei, bordoare se folosesc la traversarea unor căi navigabile cu lăţime mare şi trafic foarte intens, cînd pe maluri nu există spaţiul necesar pentru dezvoltarea rampelor de acces pînă la înălţimea gabaritului de navigaţie sau cînd executarea acestor rampe ar fi neeconomică, iar executarea unui pod mobil nu ar fi indicată din cauza traficului naval foarte intens, faţă de un trafic rutier mic. Poduri le trans bordoare nu sînt indicate pentru traficul feroviar, deoarece produc întîrzieri din cauza desfacerii şi refacerii trenurilor. Pod umblâtor: Pod plutitor amenajat cu o plat- formă, care serveşte la transportul de persoane, animale, vehicule sau materiale peste o apă, de la un ţărm la altul. Se deosebesc următoarele tipuri de poduri umblătoare: cu suport LVI. Schema forţelor cari acţionează asupra unui bac cu cablu transversal pe firul apei. 1) bac ; 2) cablu de rulare ; 3) roată; 4) cabluri de legare a bacului; P) presiunea apei; F±) componenta lui P pe direcţia cablului de rulare ; V) direcţia curentului apei. plutitor legat direct de o frînghie sau de un cablu întins transversal pe cursul de apă; cu suport plutitor care alunecă de-a lungul frînghiei sau al cablului care uneşte cele două maluri, fiind legat de acesta cu frînghii, cabluri sau lanţuri echipate cu un scripete (v. fig. LVI); cu suport plutitor legat de un cablu ancorat în amonte de un punct fix, deplasarea podului făcîndu-se pendular, de la un mal la altul, prin descrierea unui arc de cerc, cu centrul în punctul de ancorare a cablului. Suportul plutitor poate fi deplasat, fie de către curentul apei, fie prin tracţiune de de pe mal, cu trolii şi cabluri, sau prin autopropulsiune mecanică, în funcţiune de capacitatea podului şi de lăţimea cursului de apă. Sin. Bac. 1. .Pod. 3. Ut.: Macara rulantă sau rulantă-învîrtitoare, cu mişcare de locomoţiune, care e echipată cu organe proprii de rulare. Podurile, cari pot fi poduri rulante sau poduri de încârcare, se foiosesc pentru ridicarea unor sarcini şi deplasarea lor în una sau în două direcţii orizontale. V. sub Macara rulantă, şi Macara rulantă învîrtitoare. 2. Pod. 4. Tehn.: Platformă asemănătoare cu un pod (v. Pod 2) şi care serveşte ca loc de I ucru, ca stativ de vizitare, ca piesă de protecţie, etc. 3. Mine: Construcţie de scînduri groase sau de lemne rotunde alăturate, sprijinite puternic pe armaturile pereţilor, de pe care se lucrează în timpul săpării lor, în puţuri sau în lucrări miniere cu înclinare mare. — în suitori, podul, care se montează la 2*--3 m de la frontul de lucru, acoperă numai secţiunea de circulaţie a suitorii şi serveşte atît ca sprijin al minerilor, în timpul executării lucrărilor de perforare şi de armare, cît şi ca siguranţă, pentru ca să reţină blocurile desprinse din frorlt, sau pentru ca uneltele să nu cadă în secţiunea de circulaţie;-acest pod se mută după fiecare înaintare cu 2 m a frontului. Astfel de poduri se montează şi pentru executarea lucrărilor de întreţinere în suitori. — în puţurile cari se sapă de jos în sus, se lucrează de pe poduri cari acoperă întreaga secţiune a puţului, afară de golul prin care se coboară materialul. —■ Pentru zidirea pereţilor puţurilor în săpare se montează poduri provizorii de scînduri cu grosimea de cel puţin 5 cm, sau se consţruiesc poduri metalice suspendate de%un cablu, prin lanţuri manevrate de un troliu special; aceste LIV. Pod rulant fără ridicare şi fără basculare, a) secţiune longitudinală; b) vedere în plan orizontal; 1) tablier rulant; 2) cărucioare de rulare; 3) instalaţie de deplasare a tablierului; 4) dispozitiv de racordare a căii drumului cu calea podului. Pod basculant 557 Pod ridicător poduri au uşi cari se deschid pentru ca să treacă coliviile de extracţie, şi orificii pentru ţevile de apă, de aer comprimat, şi pentru tuburile de ventilare a spaţiului de dedesubt. 1. ~ basculant. Mş., Mine: Pod metalic mobil montat la rampele puţurilor de mină pentru trecerea vagonetelor din rampa puţului în colivie (v. fig.)» Ş> invers. Podurile basculante ,6 Pod basculant. 1) rampa puţului; 2) pîrghie; 3) contragreutate; 4) pod bascularvt; 5) capăt de pod articulat; 6) colivie. se găsesc de ambele părţi ale puţului de extracţie şi în poziţie normală sînt ridicate de contragreutăţi. După sosirea coliviei la rampă, ambele poduri sînt coborîte concomitent, printr-o pîrghie manevrată manual sau printr-un piston acţionat pneumatic sau hidraulic. Capătul fiecărui pod e articulat, putîndu-se roti faţă de planul podului, spre a evita agăţarea sa de colivie. Podurile basculante sînt folosite pe scară mare, deoarece măresc capacitatea de transport a puţurilor, prin faptul că nu mai e necesară potrivirea exactă a coliviei la nivelul rampei. Introducerea şi scoaterea vagonetelor din colivie se pot face cu ajutorul podurilor rulante chiar atunci cînd cablul de extracţie şi resortul de susţinere a coliviei au mici oscilaţii provocate de oprirea la rampă, iar diferenţa dintre nivelul rampei puţului şi al platformei coliviei e de 15 cm sau chiar mai mare. Podurile basculante se mai folosesc şi ca siguranţă suplementară contra scăpării vagonetelor în puţ, fiind blocate în poziţie ridicată atît timp cît colivia nu e la orizont. Blocarea se realizează mecanic sau pneumatic, putînd fi comandată chiar de colivie. 2. ^ de siguranţa. Mine: Pod montat în mină, în secţiunea de circulaţie a unui puţ sau a unei suitori, pentru a împiedica să cadă jos o persoană care alunecă pe scări, sau pentru a reţine obiectele sau bucăţile de rocă, desprinse din pereţi. Are o deschizătură de trecere, închisă sau nu cu o uşă. Deschiderile a două poduri succesive sînt aşezate în zig-zag. în secţiunea de circulaţie a puţurilor, podurile de siguranţă se montează la fiecari 4 m, iar în suitoare, la cel mult 10 m unul de altul. 3. ~ de turnare. Metg,: Dispozitiv de lucru constituit dintr-o placă de fontă poligonală, folosit la turnarea în sifon picior") şi montat în cărămida centrală, formează o reţea de turnare. Oţelul lichid e distribuit în reţeaua de tuburi de //. Legarea cărămizii centrale la pîlnia de turnare şi cu canalele podului, la turnarea în sifon. 1) tub central, cu pîlnie; 2) cărămidă centrală; 3) tuburi de şamotă montate în podul deturnare; 4) orificii pentru accesul oţelului în lingotiere. şamotă şi se ridică în iingotierele montate pe orificiile de acces practicate în aceste tuburi (v. fig. li). Pentru lingouri pînă Ia4t e suficient un singur orificiu de acces,'iar pentru lingourile mai mari sînt necesare două sau mai multe orificii de acces. Dispoziţia canalelor şi, implicit, montarea lingotierelor, variază cu numărul lingourilor (v. fig. Iii); pentru realizarea alimentării cu oţel lichid, cu _____________________________ aceeaşi viteză a tuturor lingotierelor, se foloseşte podul de turnare în stea (v. fig. /). La orice dispoziţie a canalelor, la fiecare colţ sau încrucişare de canale trebuie să existe un orificiu de acces pentru o lingotieră, pentru a evita întreruperea vinei de oţel lichid prin aerul prins în aceste locuri, şi e necesar să existe o simetrie a canalelor şi distanţe egale între lingotiere. 4. r%/ ul lateral al locomotivei. C. f.; Punte, de obicei de tablă striată, montată în dreptul căldării longitudinale a locomotivei cu abur, pe toată lungimea, de la marchiză pînă la C traversa frontală. Serveşte la trecerea personalului, la efectuarea reviziei locomotivei. Sin. Pervazul locomotivei. 5. ~ ridicător. Tehn. mii. de III. Montarea unor poduri turnare. o) pentru 34 de lingotiere; b) pentru 18 lingotiere; c) pentru 4 lingotiere. Punte de trecere aşezată /. Pod de turnare în stea. o) vedere de sus; b) cărămidă centrală cilindrică, pentru cinci canale- a lingourilor (v. fig. / a), în care sînt practicate (prin turnare) canale deschise convergente spre o cavitate centrală, în care se montează o cărămidă de şamotă cilindrică sau prismatică (numită cărămidă centrală, „stea" ori ,,centru“), cu cîte o gaură pentru fiecare canal (v. fig. / b). în canalele podului se montează tuburi de şamotă, cari împreună cu cărămida centrală şi cu un tub central de fontă, căptuşit cu şamotă (numit „pîlnie cu peste şanţul obstacol de la intrarea cetăţilor medievale, care se putea roti în jurul unor articulaţii aşezate la capătul Poduri ridicătoare ale cetăţilor medievale. o) pod ridicător cu lanţuri nesprijinite; b) pod ridicător cu lanţuri sprijinite pe săgeţi; 1) pod ridicător;^) lanţuri; 3) săgeţi; 4) şanţ. din spre cetate, pentru a permite sau a împiedica trecerea peste şanţ. Ridicarea se putea face cu ajutorul unor lanţuri, sprijinite, uneori, pe săgeţi articulate în interiorul zidului (v. fig.). 42 658 Podară, curbă — 1. ~ transbordor. 1. Tehn. V. sub Transbordor. 2. ~ transbordor. 2. C. f.: Panou de cale ferată construit sub formă de pod, care se reazemă pe roţi şi poate fi deplasat pe o cale de rulare în sens perpendicular pe direcţia căii şi a axei longitudinale a podului. Podul transbordor serveşte la stabilirea unei legături scurte între două sau mai multe căi feroviare paralele, pentru transbordarea vagoanelor de pe o linie pe alta. Podurile transbordoare se folosesc atît pentru căi ferate normale, cît şi pentru căi ferate industriale. 3. Pod-basculâ. Ms.: Basculă la care greutatea de măsurat e transmisă la pîrghii prin intermediul tablierului unui pod Pod-basculă de cale ferata, fără calaj special. 1) basculă; 2) cadrul podului-basculă; 3) longeron; 4) traversă-antretoază; 5) bară triunghiulară; 6) piesă etajată de suspensiune; 7) traversă de fundaţie; 8) bară de transmisiune. metalic, Podu l-basculă se montează într-o cale (cale ferată, cale rutieră, etc.) şi serveşte la cîntărirea greutăţii şi a încărcăturii vehiculului adus pe pod; în staţiile de cale ferată, podurile-bascule se montează pe linii speciale de cîntărire, în dreptul magaziilor.de mărfuri. Ele se construiesc cu dispozitive de calare, sau fără calaj special (v. fig.). Podurile-bascule sînt echipate cu bascule, cari pot fi şi automate (de ex. la cîntărirea vagonetelor cu cărbuni, etc.), şi cu instalaţii de semnalizare. 4, Pod natural. Geol.: Formă carstică formată prin prăbuşirea parţială a tavanului unei peşteri, sau prin înţepenirea unui bloc între doi pereţi. 5. Podar, pl. podari. 1. Expl. petr.: Lucrător făcînd parte dintr-o echipă de foraj sau de intervenţie şi reparaţii la sonde, care, în timpul operaţiilor de manevră a garniturii de foraj, lucrează la podul turlei. La introducerea garniturii de foraj, deplasează capătul superior al paşilor de prăjini de la degetul turlei pînă în faţa podului şi închide elevatorul de prăjini, iar la extragere, desprinde elevatorul de pe paşii de prăjini, după ce capătul inferior al acestora a fost aşezat pe scaunul respectiv, şi trece capătul superior al paşilor după degetul turlei. în timpul operaţiei de foraj propriu-zise, podarul urmăreşte funcţionarea pompelor şi valorile caracteristicilor fluidului de foraj (greutatea specifică, viscozitatea şi, uneori, filtraţia). în cadrul lucrărilor de intervenţie sau de reparaţii agaţă şi dezgaţă din elevator ţevile de extracţie, prăjinile (tijele) de pompaj sau de foraj, etc. e. Podar. 2. Transp.: Sin. Brudar (v.). 7. Podar, triunghi Geom. V. sub Triunghi. s. Podara, curba Geom.: Curbă plană asociată unei figuri {(C), O} formate dintr-o curbă plană dată (C) şi un punct fix dat O din planul ei, loc geometric al proiecţiilor ortogonale ale punctului Q (numit pol) pe tangentele curbei (C). Podara evolutei (C) a curbei (C) în raport cu Q se numeşte contrapodara lui (C) în raport cu Cl. Această curbă e formată din proiecţiile ortogonale ale punctului Cl pe normalele curbei (C). Figurii {(C), Cl} i se mai asociază şi o altă curbă. în fiecare punct M al curbei (C) se construieşte perpendiculara prin M la(C1M). Mulţimea acestor drepte formează o familie de drepte cu un parametru care, în general, admite o înfăşurătoa re numită antipodara curbei (C) în raport cu Q. Curba (C) e podara antipodarei în raport cu polul O. Construcţiile folosite în definirea curbelor podare şi anti-podare pot fi aplicate într-un mod mai general. Fiind dat, într-un plan, un punct fix C1, unei drepte arbitrare (d) din plan i se asociază un punct al ei M, proiecţia ortogonală a punctului O pe (d). Reciproc, unui punct arbitrar M din plan i se asociază o dreaptă (d) care îl conţine şi e perpendiculară pe (OM). Prima corespondenţă: (d)->M se numeşte corespondenţa pedala, iar a doua corespondenţă: M->(d) se numeşte corespondenţă antipedalâ. Raportînd planul la un reper cartesian ortogonal cu originea O în polul Cl, folosind coordonate cartesiene omogene şi considerînd ecuaţia unei drepte ( d(uv uz, u3), e exprimată de relaţiile: (2) p'u1=x1x8. p'u2=x2x3, p'u3= — (#f+*I). cari sînt inversele relaţiilor (1). Considerată în acest mod, corespondenţa pedală e o transformare de contact (v. Transformare de contact) care poate fi realizată compunînd o inversiune cu o polaritate în raport cu un cerc. Raportînd planul curbei (C) la un reper cartesian ortogonal cu originea O în polul O în raport cu care curba (Q e reprezentată de ecuaţia vectorială M=M(t), vectorul de poziţie asociat punctelor P ale podarei lui (C) în raport cu O e (3) -> -> M-M' -► p = M-----—----M' Dacă (C) e reprezentată de o ecuaţie de forma: /(*, y)=o, iar polul e într-un punct diferit de originea O a reperului Q(^0.^o)' ecuaţia podarei curbei (C) în raport cu O se obţine eliminînd argumentele x,y din relaţiile: (x-x)fx+(Y-y)fy=o {X-Xo)fy-{Y-ya)fx= O / (x< y)=o. în cazul unei reprezentări parametrice a curbei (C): % x=x(t), y=y(t), Podară, suprafaţă ~ 659 Podară, suprafaţă — ecuaţia podarei rezultă din eliminarea parametrului t din relaţiile: / (X—x)y‘—(y—y)x'=0 \ (X-x0)x'+(Y-yt)y'=0 . Podara unei curbe (C) poate fi pusă în relaţie cu înfăşu-rătoarea unei familii de cercuri cu un parametru (v. fig. a). Mulţimea cercurilor cari conţin polul O şi au centrele în punctele M ale curbei (C) formează o familie cu un parametru. Afară de punctul Q, un cerc (T) din această familie, avînd centrul într-un punct M al curbei. (C), mai admite încă un punct caracteristic Q, care e simetricul lui O în raport cu tangenta în M la (C). Prin urmare, podara curbei (C) în raport cu polul Q e omotetica înfăşurătoarei cercurilor familiei (r) în raport cu H si cu raportul de 1 omotetie egal cu ~ • înfăşurătoarea familiei (T) e podoida (v. Podoidă, curbă curbei (C) în raport cu Ci. Dacă curba (C) e algebrică şi admite numerele pluckeriene formulele lui ~), podara (Cx) admite numerele pluckeriene: n' = 2 m, m'=m(m-{-1), i'= 2 m(m— )) t'=m(m—1) (m2—3 m—6), genul podarei fiind egal cu Podare. d, k \ m, t, i (v. Plucker, P = - 4—1) (m — 2) Polul O al podarei şi punctele ciclice I, J ale planului sînt, pentru (C^, puncte multiple de ordinul m. Numerele caracteristice ale antipodarei sînt: n' = 2n-\-m, kf—2mJrk, (2 n-\-m) (2n-\-m—1) d'=K- -n — 3 (3 m-\-k), (4) unde dr e unghiul format de normalele la (C) în două puncte infinit vecine, Dacă (C) e.o curbă închisă, formulele (4) devin: Fiind date o curbă (C) şi un pol Cl, se raportează planul la un reper polar avînd polul O în punctul Q, polul podarelor, în raport cu acest reper, curba (C) e reprezentată de o ecuaţie de forma: r=/(0). . Dacă M e un punct al curbei^C).(v. fig. b), punctul corespunzător Mx al podarei (CJ în raport cu O e situat pe cercul avînd segmentul OM ca diametru. Tangenta în Mx la acest cerc e tangenta în Mx la podara (CJ. Normala în M1 la (Cx) conţine punctul m, mijlocul segmentului OM. Repetînd operaţia se obţin elemente relative la podarele succesive (C2), (Ca), ••*, (Cp), Notînd cu V unghiul format de tangenta în M la \C) cu raza vectoare (OM), cu (rx, 0X) coordonatele lui Mv există relaţiile: F^-e-n V^+^'2 dQj r2-J-2 r'2 — rr" d0"= d0 r4 Z~2 y^^\.2 r'2 — vr" (r2H-f'2) Pentru podara de ordinul p, relaţiile analoge: sînt: ■M)- (6) ,=P +9 rp=r sin pv d c4p d0 . [—-—| [pr-l——+1 [r'+r^j \F : defin itie m'—2n, t' — d, i' — k , iar dreptele isotrope (Cil), (C1J) sînt tangente multiple .de ordinul n. în raport cu un acelaşi pol H se poate defini podara de ordinul p a unei curbe (C) ca fiind podara în raport cu Cl a curbei (C^_1), care e podara de ordinul^—1 a curbei (C). Fiind dată o curbă plană (C) rectificabilă şi presupunînd că fiecărui punct al unui arc al acestei curbe i se asociază o densitate proporţională cu curbura respectivă, centrul de greutate al arcului, care se numeşte centrul de greutate al Iui Steiner, are coordonatele: Podara negativă de ordinul p\ (C.^) e, prin curba care admite curba (C) ca podară de ordinul p. Pentru (C_p) se folosesc formulele (6),.în cari se consideră pentru p valori negative. Antipodarâ (C\) e podara negativă (€„{} a lui (C), Astfel, podara negativă (C.t) a unei parabole în raport cu focarul ei e cuartica: .. .; ... ... ...... /■•••-i')3 p (x-1 • vj", -. numită trisectoarea lui Catalan. î. suprafaţa Geom.: Suprafaţă asociată unei figuri |(S), £}} formate de o suprafaţă (S) şi un punct Q, fix în spaţiu. Figura formată de proiecţiile ortogonale ale tui Q pe planele tangente la (S) e o suprafaţă (SJ, numită' podara suprafeţei date (S) în raport cu puncţul O, numit pol. Planul tangent la (5X) într-un punct Mv corespunzător planului tangent la (S) într-un punct determinat M al suprafeţei (S), e planul tangent în Mj la sfera care admite ca diametru segmentul C1M. Construind în fiecare punct M al suprafeţei (5) planul care conţine acest punct şi e perpendicular pe (C1M) se obţine o familie de plane cu doi parametri care, în general, admite o înfăşurătoare (Sţ), numită suprafaţă antipodarâ asociată figurii |(S), în mod mai general, unui plan (II) din spaţiu j se asociază un punct M al său, proiecţia ortogonală a lui Cl pe (II) . şi, reciproc, unui punct M din spaţiu i se asociază un plan (II) care îl conţine şi care e perpendicular pe (QM), Se obţin în acest mod două corespondenţe, prima nu-mih--du-se corespondenţă pedală, iar cea de-a d oii a, co respande nţâ a nti pedală; -- - ~ - - •' • • ' -.-'J ' " Podbielnîak, aparatul 660 în raport cu un reper cartesian ortogonal cu originea O în polul H şi folosind coordonate cartesiene omogene, relaţiile cari exprimă aceste două corespondenţe sînt: (1) / (II) - M ) : (Jx*rY*’ p*3=“3”4 » > \ p*4=—(«!+»!+«§) (2) {M /TH I • / p'ul~xlxt< ?'u2 — x2xi' > ' \ p'«4= — (*Î+*Î+*D ■ P «r, = Va Corespondenţa pedală e o transformare de contact (v. Transformare de contact) care poate fi realizată compunînd o inversiune cu o polaritate în raport cu o sferă. Daca (Ş) e reprezentată de o ecuaţie de forma: f(x,y,z)=0, polul fiind punctul Q(x0, y0, z0), ecuaţia podarei lui (S) în raport cu fl se obţine elimintnd argumentele x, y, z din relaţiile: (3) (*-*) fx+V-y) /,+(*-*) /*- X Xq ^ *" '■ j’o f* f, x J y /(*, y, z)=*0. f. în cazul în care (5) e reprezentată de relaţia vectorială: —► -> -> -> M(«, v)=x (u, v) i -\-y (u, v) j -\-z (uv) k , i, j, k fiind vectori unitari ai reperului. Se consideră vectorul M^xM^Ai+Bj+Ck, unde: _B{y, z) B= D(z, x) D (■u, t/)' D (u, v) ' C= -P(*. y) , D (w, v) Ecuaţia podarei se obţine eliminînd argumentele u,v din relaţiile: ' A (X—x)-\'B (Y—y)JrC(Z—z)~0 Z,—Zn i. Podbielniak, aparatul Indpetr.: Aparat care serveşte la determinarea compoziţiei gazelor naturale, de cracare sau de rafinărie, a gazolinelor, a benzinelor, etc. (v. fig.). Se compune dintr-o coloană de fracţionare, de sticlă pirex, legată la un manometru cu mercur şi la o serie de pipete pentru determinarea conţinutului de bioxid de carbon, oxigen, ole-fine, etc., din două sticle de recepţie pentru hidrocarburile separate la capătul coloanei (în legătură cu un manometru cu mercur), un termocuplu pentru măsurarea temperaturii la capătul coloanei, şi o rezistenţă la rezervorul coloanei; coloana de fracţionare e acoperită cu o manta cu pereţi dubli, Între cari se face vid, şi e argintată la exterior. Gazul din rezervorul aparatului e lichefiat cu ajutorul aerului lichid; temperatura la capătul coloanei coboară la —160°, şi gazul lichefiat e supus, prin urcarea treptată a temperaturii, la o fracţionare îngrijită, separîndu-se componenţii aproape puri, cari sînt trecuţi succesiv în sticlele de recepţie. Determinarea volumului fiecărei hidrocarburi se face indirect, măsurînd presiunea în sticla de recepţie şi cunoscînd constanta aparatului (numărul de centimetri cubi corespunzători presiunii, de 1 mmcol.Hg). Cu aparatul Podbielniak detipnou, analiza unui gaz se poate face automat. Cu acest aparat se pot determina: metanul, etanul, propanul, isobutanul, butanul normal, pen-tanii şi pentenii, incluziv sau separat, hidrocarburile cu şase şi cu şapte atomi de carbon. Astăzi acest aparat a fost înlocuit cu alte aparate, mai exacte, şi cu metode de lucru mai expeditive, bazate pe cro-matografie, analizăspec-trală în infraroşu şi spec-trografie de masă. 2. Podea, pl. podele. 1. Arh., Cs.: Pardoseală de scînduri sau de dulapi. Sin. (parţial) Duşumea, Podină, Podeală. 3. Podea. 2. Arh., Cs.: Fiecare dintrescîn-durile sau dulapii unei pardoseli de lemn. Sin. Podeală,(parţial) Podină. 4. Podeala, pl. podele. 1. Arh., Cs. V. Podea. 5. Podeala. 2 Arh., Cs.: Tavan de scînduri. Sin. (regional) Podină. e. Podeaua sondei. Expl. petr.: Platforma de lucru aturlei (v.), situată la partea inferioară a acesteia, la o înălţime de 2***3 m deasupra nivelului terenului. Dimensiunile ei depind de tipul instalaţiei de foraj (de ex., pentru instalaţiile de medie şi mare adîncime, dimensiunile sînt 8x8 m). Podeaua sondei e confecţionată din lemn sau din grătare metalice şi se sprijină pe substructura turlei. în centrul podelei sondei, la circa 20---25 cm deasupra ei, se găseşte partea superioară a mesei rotative, montată pe o substructură proprie, iar lateral faţă de masă se găsesc scaunele pentru paşii de prăjini. 7. Podest, pl. podeşte. Cs. V. Odihnă, 8. Podeţ, pl. podeţe. 1. Ind. text.: Podium scund, confecţionat din lemn, aşezat la locul de deservire a războiului de ţesut (şi a altor maşini textile), asigurînd înălţimea de deservire cea mai convenabilă pentru lucrător. 9. Podeţ. 2. Pod. Pod mic, în general pentru deschideri mai mici decit 3 m, care susţine o cale de comunicaţie deasupra unui curs de apă mic, a unui şanţ pentru scurgerea apelor, a unei alte căi de comunicaţie, sau a unui canal. Amplasamentul podeţelor trebuie ales astfel, încît să asigure o scurgere bună a apelor dintr-o parte în cealaltă parte a terasamentului căii respective. Pentru a evita eroziuni în amonte de podeţ, viteza apei trebu ie să fie, în general, de 1 •••1,5 m/s şi nu trebuie să depăşească 3-*'4 m/s. Fundaţia podeţelor se aşază pe teren sănătos sau pe piloţi. Podeţele pe sub cari se scurg apele poc fi dimensionate pentru scurgerea liberă sau forţată a acestora. La podeţele cu scurgere liberă, nivelul apei care trece prin podeţ nu trebuie să depăşească două treimi din înălţimea liberă de sub podeţ. Podeţele cu scurgere forţată sînt mai economice, dar prezintă dezavantajul că apele sub presiune se pot infiltra în rambleu, provoc în detaşarea sau alunecarea acestuia. Deschiderea podeţului prin care intră apele se pumeşte Aparatul Podbielniak. 1) coloana de fracţionare; 2) balon de distilare; 3) termocuplu; 4) manometru pentru presiunea din coloana; 5) manometru pentru volumul de gaze din vasul de vid ; 6) pipete; 7) flacoane pentru apă sa rata; 8) vas spălător; 9) vas uscator; 10) vas Dewar; 11) spre pompa de vid. Podgorie 661 Podhale, Ftirul dâ gura de intrare sau gura amonte, iar cea prin care ies apele se numeşte gură de ieşire sau gura aval. Racordarea gurilor podeţului cu taluzui se realizează, fie prin ziduri drepte (timpane), perpendiculare pe planul longitudinal al podeţului şi sferturi de con, fie prin aripi întoarse, al căror coronament are aceeaşi înclinare ca şi panta taluzului, şi cari sînt aşezate oblic faţă de planul axial longitudinal al podeţului, formînd o pîlnie de colectare a apelor. Cînd terenul are pantă transversală pronunţată, se folosesc podeţe în cascada, cari au la gura amonte un puţ de primire a apelor, cu pereţi şi radier puternic, iar fundul lor e amenajat în mai multe trepte, pentru a reduce viteza apelor. Din punctul de vedere al poziţiei nivelului superior al podeţului faţă de nivelul platformei terasamentului, se deosebesc podeţe deschise şi podeţe înecate. Podeţele deschise se folosesc numai pe linii de caie ferată şi sînt formate din două culee cari sînt legate printr-un radier /. Tipuri de podeţe (elevaţie şî plan), o) podeţ deschis, cu ziduri întoarse; b) podeţ deschis, cu aripi oblice; c) podeţ înecat, cu aripi drepte. comun sau sînt rezemate pe fundaţii izolate, şi cari au coronamentul situat la nivelul platformei terasamentelor (v. fig. I a şi b, şi fig. II b). Dacă deschiderea podeţului nu depăşeşte circa 60 cm, traversele căii se aşază direct pe coronamentul culeelor, iar dacă deschiderile sînt mai mari, ele se montează pe două longrine rezemate pe culee. Podeţele înecate sînt îngropate în întregime în rambleu, de obicei la adîncime destul de mare (v. fig. / c şi fig. II a, c, d şi e). Deoarece aceste podeţe suportă încărcări mari, secţiunea se execută,de obicei, ovoidă, cu axa de forma curbei de presiune. Cînd înălţimea rambleului emare, radierul bolţii se armează. Uneori, se aşază armaturi de siguranţă în boltă sau se execută bolta din beton armat. Din punctul de vedere al. modului, de execuţie, se deosebesc: podeţe boltite grinzi, podeţe dalate, podeţe în cadru 1. Podgorie, pl. podgorii vată cu vii, şi care cuprinde, il. Modul de execuţie a podeţelor, o) podeţ boltit, înecat (secţiune longitudinala parţială şi elevaţie); b) podeţ cu placă şi grinzi, deschis (secţiune longtudinalâ parţialâ şi secţiune transversală); c) podeţ dalat, înecat (secţiune longitudinală parţială şi secţiune transversală); d) podeţ în cadru, înecat (secţiune longitudinală parţială şi secţiune transversală); e) podeţ tubular, înecat (elevaţie şi secţiune longitudinală parţială); 1) culee; 2) fundaţii; 3) planşeu cu placă şi cu grinzi; 4) şapă de izolaţie; 5) dală; 6) radier; 7) cadru; 8) îmbrăcăminte rutieră de beton; 9) coronament; 10) timpan; 11) fundaţie; 12) tub de beton. podeţe cu placă şi şi podeţe tubulare. Podeţele boltite (v. fig. II a) sînt executate sub forma unei bolţi de zidărie masivă (de cărămidă, piatră brută sau beton simplu), cu axa de forma curbei de presiune şi cu săgeată mare (f/l£ 1/3 din deschidere), sau de beton, armat, cu axa de formă parabolică sau semicirculară şi cu deschideri de 5---6 m. Podeţele cu placaşi cu grinzi (v. fig. II b) au tabl ierul alcătuit dintr-un planşeu de beton armat cu grinzi longitudinale (principale) şi transversale (nervuri), rezemate pe culeele podeţului. Sînt folosite, în special, pentru şosele, şi pot fi deschise sau înecate. Aceste podeţe pot avea deschideri mai mari decît celelalte tipuri de podeţe. Podeţele dalate sînt formate dintr-o dală de beton armat, rezemată pe două culee, şi pe care se aşază fie calea direct, fie terasamentul (v. fig. II c). Se folosesc cînd înălţimea de construcţie disponibilă e mică. Podeţele în cadru (v. fig. II d) sînt executate din beton armat şi sînt alcătuite din două culee, de grosime relativ mică, legate la partea superioară (sau şi la partea inferioară) printr-o placă turnată monolit cu culeele, astfel încît formează un cadru deschis sau închis. Se execută, de obicei, ca podeţe înecate. Podeţele tubulare (v. fig. II e) sînt executate din tuburi de beton, de beton armat, de bazalt sau de oţel, cu secţiunea circulară sau ovoidă, îmbinate cap ia cap, aşezate pe o fundaţie de nisip, de anrocamente, de beton sau de piloţi. Sînt folosite pentru scurgerea debitelor foarte mici, în special pentru scurgerea apelor pluviale. Podeţele tubulare se execută cu diametrul de 30**-150 cm, sînt economice şi pot fi montate în timp scurt. Agr.: Regiune întinsă, culţi-de obicei, mai multe zone sau plaiuri, avînd fiecare o caracteristică proprie. 2, Podhale, Fli-şul de Stratigr.: Facies de fliş dezvoltat în depresiunea pretatrică, la sud de cordonul klippelor pienine din Carpaţii slovaci şi Carpaţii polonezi, care cuprinde local partea terminală a Luteţianu-lui, iar în rest, Pria-bonianui. Urmează în continuitate peste conglomerate calcaroase (conglomerate de Sulov),gresii con-glomeratice şi calcare numulitice lute-ţiene, partea lui inferioară fiind constituită din şisturi argi-loase-marnoase cenu-şii, brune sau negricioase, uneori disodi-Iice, gresii fin mica-cee cu urme de plante, pelosiderite, intercalaţii de microbrecii (Strate de Zakopane); superioară se dezvoltă gresii în bancuri mai la partea lui groase, uneori conglomeratice Podină 662 Podină Acest facies se regăseşte în ţara noastră în Miramureş, la interiorul masivului cristalin al Carpaţilor orientali, unde cuprinde gresii şi conglomerate în bancuri (conglomerate de Prislop), reprezentînd Luteţianul superior şi partea bazală a Priabonianului; calcare numulitice ale Priabonianului inferior (pe marginea de vest a masivului Rodna şi în capătul estic al basinului Borşa); Strate de Zakopane (Priabonianul superior), tipic dezvoltate în basinul Borşa şi în împrejurimile Săcelului, cu intercalaţii mai mult sau mai puţin dezvoltate de gresii tari în bancuri, uneori conglomeratice (Gresia de Birţu); în fine, şisturi disodilice şi marne bituminoase. Peste depozitele eocene urmează Stratelede Krosno(Gresiade Borşa), oligocene. 1. Podind, pl. podim. 1. Arh., Cs. V. Podea, Podeală. 2. Podind. 2. Pod.: Platformă de lemn (de esenţă tare), aşezată deasupra grinzilor unui pod de lemn, pe toată lăţimea lui şi a trotoarelor, pentru a constitui calea pe care se circulă direct sau pentru a susţine o îmbrăcăminte rutieră. La podurile de şosea, podina căii se execută din dulapi groşi, şi poate fi formată din unu sau din două straturi.— /. Modul de alcătuire a podinilor executate din dulapi aşezaţi pe muchie, la podurile de şosea. A) podină cu dulapi aşezaţi paralel cu axa podului; 8) podină cu dulapi aşezaţi perpendicular pe axa podului; 1) podină de dulapi; 2) acoperire de asfalt; 3) roata autovehiculului; o) lăţimea suprafeţei de aplicare a sarcinii transmise de roată (P); b) lungimea suprafeţei de aplicare a sarcinii transmise de roată (P); ct şi c2) lăţimile de repartizare a sarcinii P în axa pod inii: c1=b-i'2h; c2=a-f-2 fi, Podina formată dintr-un singur strat serveşte atît ca element de rezistenţă, cît şi ca strat de uzură. Dulapii pot fi aşezaţi pe lat, perpendicular pe axa podului, sau înclinaţi cu 45° faţă de aceasta, într-o singură direcţie sau în două direcţii, de la axă către margini, sau pot fi aşezaţi pe muchie, solidarizaţi între ei cu ajutorul cuielor, şi acoperiţi cu un strat deasfalt(v. fig. /). — La podinilecu două straturi, cel inferior serveşte ca element de rezistenţă, iar stratul superior serveşte ca strat de uzură. Dulapii stratului superior pot fi aşezaţi în lungul podului (la podurile de auto-strade), perpendi I. 3 Modul de aşezare a podinilor duble la podurile - de şosea. o) amîndouă podinile aşezate în lungul podului; b) podina de rezistenţă aşezată în lungul podului, iar podina de uzură, aşezată perpendicular pe axa podului; c) podina de rezistenţă aşezată în lungul podului, iar podina de uzură aşezată înclinat, după două direcţii; 1) podină de rezistenţă; 2) podină de uzură. cular pe axa podului sau înclinaţi la 45° faţă de aceasta (la podurile pentru şosele pe cari circulă şi vehicule cu tracţiune animală), într-o singură direcţie sau în două direcţii (v. fig. //). Se recomandă ca dulapii celor două straturi să fie aşezaţi încli- rfu =a naţi cu 55-**65° faţă de axa podului, straturile avînd în acest caz grosimi egale (v. fig. III). Podina constituită din două straturi de dulapi poate fi acoperită cu un covor asfaltic armat cu o plasă de sîrmă. Pentru economisirea materialului lemnos, cele două straturi ale po-dinii sau numai stratul inferior se pot executa din dulapi netiviţi (v..fig. IV). La podeţele de şosea, podina căii se execută, de cele mai iii. Podină cu două straturi, cu piesele fiecărui strat aşezate înclinat faţă de axa podului. 0) secţiune; b) vedere în plan ; 1) podină de rezistenţă, de dulapi netiviţi; 2) podină de uzură, de dulapi ecarîsaţi; 3) suprafaţa de repartizare a forţei (P) pe podină. IV. Podină cu două straturi, acoperită cu asfalt. 0 dulapi netiviţi; 2) dulapi ecari-saţi; 3) strat de asfalt; 4) plasă de sîrmă. multe ori, din lemne rotunde,' şi e acoperită, de obicei, cu un strat de pietriş (v. fig. V). La podurile de echipaj, podina se execută din blăni speciale (cu capetele mai înguste, pentru a permite executarea 8 V, Podini pentru podeţe. A) podină executată din lemne rotunde; 8) podină executată din dulapi ecarisaţi; 1) grinda podeţului; 2) lemne rotunde; 3) dulapi ecarisaţi; 4) strat de pietriş; o) lăţimeade aplicare a sarcinii; ct şi c2) lăţimea de repartizare a sarcinii pe podină; c1=a+2 h+ d/2; c2=a+2 h+S. încleştării), iar la podurile improvizate, podina se executa din blăni, din grinzi ecarisate, cu secţiunea pătrată, sau din lemne rotunde. Podinile trotoarelor se aşază cu intervale de 1 cm. Fixarea podinilor se face cu cel puţin două cuie bătute în grinzi. Dulapii podinilor cari suportă un strat de pietriş sau podini de uzură se aşază cu intervale de 1-**1,5 cm, pentru scurgerea apelor infiltrate prin stratul de deasupra lor. Calculul podinilor simple se face considerînd sarcina transmisă de o roată a vehiculului aplicată pe un singur dulap, pe lăţimea obezii, şi luînd ca deschidere teoretică de calcul distanţa dintre axele grinzilor pe cari se reazemă dulapul. Grosimea determinată prin calcul se sporeşte cu 20***30 mm, pentru uzură. La podinile constituite din două straturi sau dintr-un singur strat cu acoperire de pietriş, deschiderea teoretică de calcul a dulapilor se consideră egală cel mult cu distanţa dintre axele grinzilor de susţinere. Cînd cele două straturi ale pod inii sînt aşezate în lungul podului, se consideră că sarcina se repartizează la doi, la doi şi jumătate sau la trei dulapi ai pod inii de rezistenţă, după cum lăţimea roţii e de 20, 30 sau 40 cm (v. fig. VI a). Cînd dulapii celor două Pod ină-trambu lînă 663 Pod itu ră pe vatră straturi sînt aşezaţi după două direcţii perpendiculare, sarcina pe roată se consideră repartizata la două podini de rezistenţă (v. fig. VI b). La podinile cu două straturi şi cu dulapi încru- VI. Modul de repartizare a sarcinilor la podina de rezistenţa, o) la podini cu dulapii aşezaţi în lungul podului; b) la podini cu dulapii aşezaţi după două direcţii perpendiculare; 1) podină de rezistenţă; 2) podină de uzură; 3) grinzile podului. cisaţi la SS-*^0, se consideră că sarcina de pe roată se repartizează la patru dulapi, dacă bandajele roţii au lăţimea pînă la 30 cm, şi la şase dulapi, dacă bandajele sînt mai late (v. fig. III). La podinile cu două straturi şi cu straturi de acoperire se consideră că sarcinile concentrate se repartizează astfel: la 45°, în ambele sensuri, pînă în axa podinii inferioare, dacă aceasta e constituită din dulapi cu secţiunea dreptunghiulară (v. fig. V 8); pînă la un plan situat sub nivelul feţei superioare a podinii de rezistenţă şi distanţat de acesta cu 1/4 din diametrul bileior, dacă podină de rezistenţă e executată din lemnărie rotundă (v. fig. VA); la 45°, pînă în axa podinii, dacă podina e constituită din dulapi aşezaţi pe muchie şi acoperiţi cu asfalt (v. fig. /). Cînd podina e acoperită rcu un strat de pietriş, se consideră că sarcina roţii se repartizează pe suprafaţa acestuia pe o porţiune cu lăţimea egală cu lăţimea obezii şi cu lungimea egală cu 10 cm, la roţile vehiculelor cu tracţiune animală, şi egală cu 15-*-20cm, la roţile autovehiculelor. Grosimea podinii de uzură nu se determină prin calcul, luîndu-se constructiv de 48--*68 mm. Podina de uzură se calculează la o grindă simplu rezemată, considerînd ca încărcare mobilă sarcina celei mai încărcate roţi, multiplicată cu coeficientul dinamic. î. Podinâ-trambulinâ, pl. podini-trambuline. Hidrot.: Element de construcţie al unui baraj deversor de beton, de joasă cădere, aşezat la partea inferioară din aval a acestuia, şi care serveşte la racordarea biefului aval cu bieful amonte, cu ajutorul saltului de suprafaţă neînecat, în vederea disipării energiei hidraulice (v. Disipator hidraulic de energie), — cum şi la aruncarea lamei de apă la o distanţă nepericuloasă pentru baraj. Racordarea cu ajutorul podinii-trambuline se foloseşte cînd terenul de fundaţie al barajului nu e stîncos. Pod ina-trambu Iină e formată dintr-o platformă, aşezată lîngă piciorul aval al barajului, la o distanţă mică de muchia acestuia, cu marginea din spre bieful aval puţin mai ridicată decît marginea din spre baraj şi amenajată în formă de pieptene (v. fig. /), pentru ca lama de apă să se împartă în vine şi disiparea energiei hidraulice să fie mai intensă. Lama de apă, deversată cu viteză mare, curge pe faţa podi-nii-trambuline, cu alură uşor ascendentă, sare sub formă de vine şi se împrăştie în bieful aval, formîndsub podina-trambu-|ina un vîrtej cu*axa orizontală şi perpendiculară pe direcţia de scurgere, dirijat la fund către baraj. în intervalul dintre baraj şi podina-trambulină se formează o depresiune datorită curentului de apă de deasupra, astfel încît o parte din apa de sub podină e antrenată în sus prin acest interval, producînd atragerea straturilor inferioare ale vîrtejului spre baraj (v. fig. / o). Astfel, produsele de eroziune a fundului, datorită apei deversate, sînt antrenate spre baraj şi împotmolesc spaţiul de sub podina-trambulină (v. fig. I b). Uneori, muchia piciorului barajului se amenajează cu un cioc (v. fig. II a). Deoarece eroziunea fundului se produce totdeauna la o distanţă de baraj /. Schema funcţionării podinei- II. Podina-trambulină de lemn. trambuline. a) secţiune transversală; b) vedere o) la începutul curgeri i apei dever- în plan; 1) piciorul barajului; 2)cioc; sate; b) dupăformarea depozitului 3) intervalul dintre baraj şi po-de sub podina-trambulină; 1) picio- dina-trambulină; 4) podina-tranorul barajului; 2) pod ină-trambu li nă; bulină; 5) pieptene; 6) babe; 7) piloţi. 3) pieptene; 4) intervalul dintre baraj şi podina-trambulină; 5) vîr- mai mare decît dimensiunea po-tej; 6) depozit de materiale erodate, dinii în sensul curgerii, stabilitatea barajuIui nu e periclitată. Podinile-trambulinăse executădin lemnsau din beton armat. Podinile-trambulinâ de lemn (v. fig. II) sînt executate din grinzi cu grosimea de circa 20---25 cm, aşezate alăturat pe babe fixate în capul unor piloţi de lemn. Pentru a realiza pieptenele din aval al podinii se folosesc grinzi mai scurte, cari se aşază alternat cu grinzi mai lungi. Podini'le-trambulina de beton armat sînt constituite dintr-un planşeu cu nervuri, rezemat pe piloţi sau încastrat la capete în pilele barajului. 2. Podiş, pl. podişuri. Geogr.: Formă complexă de relief, cu interfluvii întinse şi netede, cu văi adînci şi înguste, dezvoltată de obicei pe structurile geologice orizontale, tabulare sau slab înclinate, şi care se găseşte la altitudine mare, domi-nînd regiunile din jur sau fiind dominată de alte înălţimi mai mari. Podişurile sînt forme de tranziţie între cîmpii şi dealuri sau între cîmpii şi munţi, altitudinea lor variind între 200 m şi 5000-•-6000 m (de ex. Tibetul). Sin. Platou. 3. Poditurâ pe vatra.M/ne; Podea constituită din scînduri sau din plasă de metal, care se aşază pe vatra unei excavaţii miniere executate într-un strat degrosime mare, carese exploatează prin felii descendente. Pe poditură se rambleiază sau se produce prăbuşirea tavanului excavaţiei. Cînd se exploatează felia imediat de dedesubt, poditura feliei superioare formează uh acoperiş fals, care ţine fărîmăturile de rocă. Poditura de scînduri se construieşte din scînduri netivite, de brad, cu lăţimea de circa 250--*300 mm şi cu grosimea de 25 mm, aşezate cu marginile încălecate, paralel cu frontul de avansare. Sub poditură şi perpendicular pe direcţia scîndurilor se prind, din metru în metru, pentru a reţine scînduri le între două armaturi de susţinere, grinzi de lemn de brad, scînduri obişnuite, benzi late de oţel, sau toroane de cabluri vechi. Benzile de oţel se recuperează cu ocazia lucrărilor de abataj de dedesubt. Dacă pe poditură se rambleiază hidraulic, scîndurile se solidarizează între ele, pentru ca să nu plutească., . . Podiunr ^ : 664 Podul Morii, Stratele de Poditura de plasa de metal, folosită numai la metoda de exploatare prin surpare, se execută din împletitură de sîrmă de oţel cu^grosimea de circa 2 mm, cu ochiuri cu latura de 20v-*30 mm. împletitura are lăţimea de cel mult 1 m şi se întroduce în mină în suluri de 10---15 m2. împletiturile se aştern pe vatră una lîngă alta şi se derulează în direcţia avansării frontului. Se recuperează, cînd se produce prăbuşirea acoperişului fals pe care-l formează pentru felia de dedesubt. î. Podium, pl. podiumuri. 1. Arh.; Platforma înălţată în jurul arenei unui teatru sau al unui .circ roman, aşezată în faţa gradenului inferior şi mărginită spre arenă de un zid scund. 2. Podium. 2. Arh.: Zidul scund care mărginea podiumul în sensul de sub Podium 1. 3. Podium. 3. Arh.: Treaptă sau platformă îngustă şi scundă, amenajată în lungul pereţilor unei încăperi din casele romane, pe care se aşezau diferite obiecte casnice, urne funerare, amfore, etc. 4. Podium. 4. Arh.: Platformă înălţată faţă de nivelul planşeului unei încăperi, destinată să susţină un pat, un pian, o mobiiă în care sînt expuse diferite obiecte, etc. 5. Podium. 5. Arh.: Scenă mică, amenajată într-o sală, pentru conferinţe, spectacole, audiţii muzicale, etc. 6. Podmol, pl. podmoluri. Geol.: Pămînt adus de torenţi şi depus pe albiile rîurilor sau pe malurile lor. Sin. (parţial) Aluviune, Mîl. (Termen popular.) 7. Podnojâ, pl. podnoje. Ind. ţâr.: Fiecare dintre cele două tălpici cu care se mişcă iţele războiului de ţesut. 8. Podofilinâ. Chim.: Răşină care se găseşte în rizomul plantei Podoph/llum peltatum Lin. din familia Berberidaceae, din care se obţin, prin OH H I H* CH, O-C^C7 HX / No o—c c \ V'C' vchhV H O percolare (v.), circa 5%. Conţine o singură substanţă care cristalizează, podofilotoxina, pentru care s-a propus structura din formula alăturată. Podofilotoxina, ca şi isomerii săi a- şi p-pel-tatina, separaţi prin metoda cromatografică, sînt inhibitori ai mitozei, fără a avea acţiune selectivă, Podofilotoxina se prezintă sub formă de cristale solvatate, cari irită puternic ochii. Are p.t. 114---118° cu efervescenţă, [a]^:—132,7° (c= 1 în cloroform). E puţin solubilă în apă; e solubilă în alcool, în cloroform, acetonă, benzen cald, acid acetic glacial. DL60~90 mg/kg şoarece administrat oral. Podofilinâ e un catartic (purgativ cu acţiune slabă), cu calităţi purgative şi antihelmintice. 9. Podofilotoxina, Chim. V. sub Podofilinâ. 10. Podoida, curba Geom.: Curbă plană asociată figurii {(C), O} formate de o curbă plană dată (C) şi unui punct fix O din planul ei. Figura formată de simetricele punctului O în raport cu tangentele curbei (C) e o curbă numită podoida curbei (C) în raport cu O. Ea e omotetică a podarei curbei (C) în raport cu O (v. Podară, curbă ~), raportul de omoteţie fiind egal cu 2, I C HC^ XCH I If H.CO—C C—OCH„ V' I och3 Podofilotoxinoi Raportînd planul la un reper cartesian ortogonal (O, i, j), faţă de care curba (C) e reprezentată de relaţia vectorială: (1) M (t)=x (tjî+y (t) ~j, podoida curbei (C) în raport c.u O, luat ca origine a reperului, e definită de relaţia: M1(t)=x1(t)?+y1(t) j, în care 2(xy'-~x'y) y' x'iJryf2> 2 (yx' —xy') x’ (2) y i= %/l-\-y'2. în cazul în care curba (C) e reprezentată de o ecuaţie de forma: (3) /(•*• yj-A reprezentarea parametrică a podoidei e dată de relaţiile: 2 (*fx+yfy)fx P+P J x 1 J y u. suprafaţa Geom.: Suprafaţa asociată figuri |(5), Q} formate de o suprafaţă dată (5) şi" de un punct fix Q din spaţiu. Figura formată de simetricele punctului Cl în rapor cu planele tangente la (5) e o suprafaţă numită podoida suprafeţei (5) în raport cu Q. Ea e omotetică podarei suprafeţei (S) în raport cu H (v. Podară, suprafaţă ~), raportul de omotetie fiind egal cu 2. 12. Podometru, pl. podometre.Ms.: Instrument de măsură, pentru viteza de mişcare a unui pieton sau pentru distanţa parcursă de acesta, prin înregistrarea numărului de paşi efectuaţi. Podometrul cuprinde un mecanism cu un ciocan şi un contor, funcţionarea fiind produsă de scuturăturile datorite paşilor pietonului, astfel încît la fiecare pas ciocanul se ridică şi deplasează un indicator pe cadranul contorului; pentru măsurarea vitezei se înregistrează numărul de paşi raportaţi la unitatea de timp, iar pentru măsurarea distanţei parcurse se sumează totalitatea paşilor efectuaţi. Sin. Pedo-metru. ia. Podozamites. Paieont.: Plantă arborescentă din subclasa Cycadales, cu frunze compuse, cu foliole lanceolate îngustate la bază şi cu numeroase nervuri paralele. Primele specii au apărut în Rhetian şi ultimele au dispărut la sfîrşitul Creta-cicului. Specia Podozamites distans Presl. e cunoscută în ţara noastră din Jurasicul din Banat. 14. Podul brazdei. Ped., Agr.: Sin. Bătătura plugului (v.). 15. Podul Morii, Stratele de Stratigr.: FIiş tipic, foarte asemănător Stratelor superioare de Krosno, intercalat în succesiunea depozitelor oligocene din partea externă a Pînzei de Tarcău (Pintenul de Văleni). Sînt constituite din marne şi din argile marnoase, fin nisipoase, cu şistozitate foarte pronunţată (fosile), de culoare cenuşie deschisă, cu tentă albăstruie sau uşor verzuie, alternînd cu gresii calcaroase în strate subţiri, curbicorticale şi cu numeroase ieroglife. Succesiunea lor cuprinde şi cîteva intercalaţii de tufite de culoare deschisă, cu grosimea de 0,30---1,20 m. Aproape de limita superioară a acestor strate se distinge un banc de depozite argiloase-marnoase cu elemente diseminate de şisturi verzi şi cu fragmente de moluşte. în profilul văii Teleajenului, unde sînt tipic dezvoltate şi ating grosimea de 150 m, Stratele de Podul platinelor 665 PodzoJire Podul Morii ocupă partea superioară a intervalului cuprins între gresia de Kliwa inferioară şi gresia de Kliwa superioară. 1. Podul platinelor. Ind. text.: Planşetă pecaresînt aşezate vertical platinele mecanismului Jacquard, confecţionată din lemn sau din fontă. Podul platinelor e perforat în locul pe care e aşezată fiecare platină; perforaţiile sînt grupate în rînduri drepte longitudinale şi transversale, corespunzătoare rîndurilor de platine. 2. Podul rampei. Transp.: Partea orizontală a unui plan înclinat, servind la manevra vagonetelor. s. Podul sondei. Expl. petr.: Construcţie-rampă, în faţa turlei de foraj, pe care se aşază prăjinile de foraj, turbinele de foraj sau burlanele cari urmează să fie introduse în gaura de sondă sau cari sînt scoase din aceasta. Podul sondei e confecţionat din buşteni de lemn sau din grinzi metalice cu zăbrele, aşezate transversal pe direcţia podului, la distanţa de 1,5—2'm unul de altul. Lungimea podului sondei e de 12---15 m, lăţimea lui e de 8***10 m şi pe o lăţime de circa 2 m, în dreptul uşii turlei, podul e acoperit cu duşumele de scîndură aşezate în poziţie longitudinală. înălţimea podului de la nivelul terenului depinde de construcţia lui: la podul de buşteni, înălţimea e de 0,3-**0,4 m, iar la cel metalic, de 0,4***1,0 m. 4. Podvale. Ind. ţâr.: Parte componentă a joagărului. V. fig. sub Joagăr. (Termen regional.) 5. Podzol, pl. podzoluri. Ped.: Sol format în condiţiile unei clime temperate, umede, sub influenţa vegetaţiei din zona de pădure, caracterizat morfologic prin existenţa subori-zontului eluvial A2, de culoare albicioasă-cenuşie şi în care se produce o intensă descompunere a constituenţilor primari în compuşi secundari coloidali, levigaţi din orizontul A, acumulaţi în orizontul B. Podzolurile sînt soluri cu reacţie net acidă, cu grad de saturaţie în cationi bazici scăzut şi cu fertilitate naturală redusă sau foarte redusă. După natura procesului de podzolire, se deosebesc: podzol secundar şi podzol primar. Podzolul secundar (podzol de degradare a silicaţilor primari; podzol cu orizont argilos-iIuvial; podzol cu degradare texturală; parapodzol) e solul care în ţara noastră se formează în zona dealurilor, sub pădurile de fag şi de gorun şi unde precipitaţiile medii anuale variază între 700 şi 900 mm, iar temperatura medie anuală e de 6---100. Sub acţiunea unui humus de tipurile mull (v.)-moder (v.), orizontul Alf cenuşiu închis, cu pH 4,5***5,5, e puternic nesaturat, cu V (gradul de saturaţie în cationi bazici) între 15 şi 30%. Orizontul podzol ic A2 apare clar, de culoare cenuşie, uneori cenuşie-gălbuie, cu textura prăfoasă — fin nisipoasă. în orizontul B se acumulează o mare cantitate de argilă levigată din orizontul A, unde s-a format pe seama silicaţilor primari ai rocii-mame. în cazul formării preponderente a humusului de tip moder, parţial chiar de tip mor, pe lîngă levigare mecanică, argila suferă, în parte, şi o distrugere, cu antrenarea sescvioxizilor, mai mobili decît silicea, şi iluvierea lor în orizontul B. Fracţiunea coloidală a componenţilor minerali apare astfel, în cazul simplei levigări a argilei, cu aceeaşi compoziţie în întregul profil (raportul molecular Si02:R203 variază puţin), iar atunci cînd argila suferă şi o distrugere parţială, orizontul B se îmbogăţeşte în sescvioxi»zi (raportul Si02:R203 mai mic în B decît în A). în podzolul format pe nisipuri şi pe gresii silicioase, orizontul C lipseşte. El poate lipsi şi cînd roca-mamă nisipoasă, conţinînd carbonaţi, aceştia au fost spălaţi din profil. în special pe rocile lutoase, dar uneorÎŢi pe cele nisipoase, cînd în orizontul B se acumulează multa argilă, apa provenită din precipitaţiile atmosferice imbibînd orizontul, se formează un mediu reductor: solul devine un podzol secundar pseudo-gleizat. Podzolul secundar ia naştere obişnuit prin degradarea pod-^zalică înaintată a solului brun de pădure puternic podzolit. Sub clima atlantică sau cu nuanţă atlantică, în care umezeala e puternică în tot cursul anului, solul brun prezintă o slabă degradare texturală; aceasta caracterizează şi podzolul secundar din regiune. Culoarea orizontului A e gălbuie, iar în ori-zontul B, culoarea galbenă apare fie ca fond, fie în pete. Deteriorarea pădurii de fag, cu apariţia mesteacănului, conduce la regradarea podzolului secundar, cu formarea unui humus de tip mull, predominant, şi revenirea la un sol brun podzolit. Podzolul primar (podzol de distrugere a silicaţilor; podzol ferihumic-iluvial; ortopodzol) e solul care în ţara noastră se formează în etajele montan superior şi subalpin, sub păduri de conifere, unde clima e rece, temperaturile cuprinse între 4 şi 6° şi precipitaţiile sînt abundente, ca în zona podzolului secundar. Caracterul esenţial al climei e temperatura joasă, la care resturile organice nu sînt decît parţial descompuse de ciuperci, formîndu-se un humus de tipul mor, foarte acid. La suprafaţa solului se formează un suborizont A0, a cărui grosime poate atinge 20 cm, de culoare neagră, cu aspect turbos, de humus brut (mor).. Suborizontul Aj poate fi redus ca putere, culoarea e neagră-brună, iar suborizontul A2 e aIbi-cios sau cenuşiu deschis, făinos. Orizontul A e foarte acid, cu pH 3,5-*-4,5 şi foarte nesaturat în cationi bazici (F<15%, poate ajunge chiar la 2-‘-3%). în mediu foarte acid, sub acţiunea acizilor fuIviei şi a celor huminici se produce distrugerea silicaţilor primari şi secundari, cu formarea de complecşi humici, de sesevioxizi şi chiar de silice, dispersaţi coloidal, cari migrează din orizontul A, unde rămîne silice sub formă de cuarţ. Complecşii ferihumici şi aluminohumici floculează în orizontul B, pentru că pH-ul, fiind mai ridicat, atinge punctul lor isoelectric sau din cauză că se întîlnesc cationii floculanţi (Ca); astfel, orizontul B, a cărui grosime e în general de 10***30 cm, se deosebeşte puternic de orizontul A prin culoare şi compoziţie, deoarece raportul molecular Si02:R203 e mult mai mic în B decît în A. După natura şi intensitatea procesului se deosebesc următoarele trei subtipuri de podzol primar: podzol feruginos, cu acumulare masivă de Fe203 în orizontul B, care e roşcat -ruginiu, conţinînd humus puţin; podzol feri-humifer, cu două suborizonturi iluviale: Bj cu acumulare de humus, şi B2, cu acumulare a Fe203, şi podzol humifer, în care acumularea humusului în orizontul B poate atinge 12-* * 15 %, în timp ce Fe2Os se găseşte mai puţin. Podzolurile primare se găsesc în ţara noastră numai în munţi, formate pe roci magmatice acide. Ele nu au orizont C. în multe regiuni de pe glob, de exemplu în URSS, podzolurile primare sînt soluri de şes, formate sub taiga, însoţite de soluri de mlaştină. 6. /v/ de depresiune. Ped.: Sol care apare în depresiunile închise, presărate în zona solului brun-roşcat de pădure. E un sol brun-roşcat podzolit, pseudogleizat, cu un puternic orizont B argilos, care se imbibă cu apă de precipitaţii, a cărei abundenţă provine şi din apa scursă din vecinătate şi acumulată în depresiune, producînd un mediu reductor care conduce la o puternică gleizare a orizontului B. Profilul Unui podzol de depresiune e lung, orizontul C putîndu-se găsi la cîţiva metri adîncime. E un sol puţin fertil, în centrul depresiunii putînd bălti apa pînă vara; poate fi folosit, însă, pentru cultură la periferia depresiunii, după o îngrăşare masivă cu gunoi de grajd. ’ 7. ~ galben. Ped.-: Sin. Jeltoziom -(v.). 8. ^ schelet. Ped. V.sub Ranker. :' - * 9. Podzolire. Ped. :- Proces pedogenetic de formafe a podzolului (v.), caracterizat prin hidroliză,- spalarea-şi m-igraţiunea pîofi Profil 666 Poiseuille, legea lui complexului coloidal argilo-humic din orizontul A al solului spre orizontul B. Fenomenul se produce în condiţiile de acidificare, din ce în ce mai intensă, a soluţiei solului, cînd aceasta încetează de a mai fi alimentată abundent cu ioni de calciu (adîncirea orizontului C; lipsa fragmentelor de rocă-mamă calcaroasă sau bazică în orizontul A; etc.) şi cînd •gradul de saturaţie în baze al complexului organomineral scade sub 90 %. Podzol irea se produce cu atît mai activ, cu cît acidifierea e mai înaintată, şi cu cît cantitatea de acizj humici (în special acizi ful viei) în soluţia solului e mai mare. în cursul podzol iri i, silicaţii argilei, ca şi alte minerale, încep să sufere distrugerea reţelei cristaline, iar produsele distrugerii (silicea; hidroxizii de aluminiu, de fier, mangan, titan; ionii de Al8+; etc.) migrează mult mai uşor şi mai intens spre orizonturile inferioare. Podzol irea poate fi: superficială (normală sau biocl imatică), cînd se produce în partea superioară a orizontului A, sub acţiunea sporită a umidităţii climatice şi a humusului acid, şi profundă (de hidrogeneză sau de biohidrogeneză), cînd se produce la partea inferioară a orizontului A, datorită excesului prelungit de umiditate, deasupra orizontului greu permeabiI B, deci insuficienţei drenajului intern, în prezenţa acizilor humici. După natura podzolului format, se deosebesc: podzo-lire secundara şi podzolire primară (v. sub Podzol). 1. Pofil, pl. pofile. Ind. piei., Ind. ţăr.: Piesă componentă a hamului, cu secţiune circulară, care fixează hamul pe corpul calului, în partea posterioară, prin trecerea ei pe sub coada calului; pofilulul se fixează pe crupar, în continuarea curelei longitudinale. 2. Poggendorff, metoda 1- Elt. V. Metoda compensaţiei prin opoziţie simplă, sub Compensaţiei, metoda 3. Poggendorff, metoda 2. Fiz., Tehn.: Metodă de determinare a unghiurilor mici cu cari se rotesc o piesă, un echipaj de galvanometru, etc., bazată pe faptul că imaginea unui punct într-o oglindă plană, care se roteşte în jurul unei axe din planul ei, se roteşte cu un unghi de două ori mai mare decît unghiul cu care se roteşte oglinda. Metoda consistă în fixarea unei mici oglinzi pe piesa rotitoare, în trimiterea dintr-o sursă punctiformă, a unui fascicul de raze de lumină pe această oglindă şi în prinderea, pe o scară gradată perpendiculară pe raza incidenţă, a fasciculului reflectat, sub forma unui spot luminos. Unghiul dintre fasciculul incident pe oglindă şi fasciculul refjectat (unghi a cărui tangentă trigonometrică e egală cu raportul dintre distanţa de la sursă la spot şi distanţa scară-oglindă) e egal cu dublul unghiului cu care s-a rotit piesa mobilă. 4. Poggendorff-du Bois, metoda Fiz.: Metodă de opoziţie pentru măsurarea tensiuni lor electromotoare ale elementelor galvanice. într-un circuit de curent continuu cunoscut se introduce o rezistenţă. La capătul negativ al rezistenţei se leagă polul negativ al elementului de măsurat. Celălalt pol al elementului de măsurat e conectat la un instrument de nul, de exemplu un electrometru capilar (tip formă închisă), în care un menise de mercur acoperit cu o soluţie de acid sulfuric se poate deplasa într-un capilar. Celălalt capăt al rezistenţei e conectat printr-un întreruptor la masa de mercur a electro-.metrului. Cît timp există o diferenţă cît de mică între căderea de tensiune din rezistenţă şi tensiunea electromotoare a elementului, meniscul e deplasat, deoarece diferenţa de potenţial respectivă modifică tensiunea superficială, care determină lungimea coloanei de mercur. Deplasarea e proporţională cu tensiunea numai pentru diferenţe de potenţial foarte mici. 5. Pogon, pl. pogoane. 1. A4s.; Unitate de măsură de arie, folosită în Muntenia înainte de introducerea sistemului .metric, egală cu 24 de prăjini pogoneşti, sau cu 144 deprăjini ..pătrate. Era ega-la cu 5011,7904 m2. 6. Pogon. 2. Ms.: Unitate de măsură de arie, egală c 0,5 ha (Muntenia). 7. Poiana, pl. poieni. Silv.: Loc în pădure, lipsit de arbori şi acoperit cu iarbă şi cu flori. 8. Poiata, pl. poieţi. Ind. ţâr.: Adăpost pentru păsările din curte, uneori pentru vitesau pentru porci, şi pentru oameni la cîmp sau la stînă. 9. Poikiliticâ, structura Petr.; Structura unor roci magmatice (de ex. rocile peridotitice), caracterizată, prin existenţa unor minerale mari, ciuruite de incluziuni mici de alte minerale, cari nu mai sînt orientate în acelaşi fel şi diferă de concreşterile grafice. 10. Poinsot, spirala lui Geom.: Curbă plană reprezentată, în raport cu un reper polar, de ecuaţia: la (1) e^+e-P® ' Polul reperului e un punct asimptotic (v. Asimptotic, punct — ) şi curba e simetrică în raport cu axa polară (v. fig.), unghiul polar variind în intervalul (—oo, +oo). Partea reprezentată cu o Iinie întreruptă a curbei din figură corespunde intervalului (0, —oo). Unghiul format de tangenta într-un punct M al curbei (1) şi dreapta (OM) e dat de relaţia: 2 a tg V=-------------------- s pr{ep*-e-p0) în A, tangenta e perpendiculară pe axa polară. Curba nu are puncte de inflexiune. Aria domeniului plan care are ca (OA), raza vectoare (OM) ş dt~ ip Rectificarea spiralei Iu grale eliptice. Proiecţia ortogonală a unei loxodrome sferice ecuatorului e o spirală Poinsot. 11. Pointolitâ, pi. pointoiite. Fiz.: Lampă cu frontieră axa polară arcul de spirală AM, e 1 1 \ T~1+^eJ’ Poinsot se efectuează prin inte- pe planul arc între electrozi de wolfram conţinuţi într-un balon de sticlă, care serveşte drept sursă de lumină punctuală. înainte de aprinderea arcului, cei doi electrozi sînt în contact; în momentul aprinderii, unul dintre ei , care are forma unei mici sfere, se depărtează de celălalt cu o mică distanţă, pentru a se stabi I i arcul. 12. Poise. Ms.: Unitate de măsură a viscozităţii dinamice a fluidelor în sistemul de unităţi CGS, egală cu viscozitatea fluidului care, sub acţiunea unui cîmp uniform de tensiuni tangenţiale de 1 dyn/cm2, ia o viteză de deformaţie specifică de 1 s*1. Deci, într-un astfel de fluid, o suprafaţă plană de 1 cm2, situaţă la 1 cm de o alta, egală şi paralelă cu ea şi în care se exercită tangenţial forţa de o dină, ia viteza de 1 cm/s faţă de această uItimăsuprafaţă. Simbolul literal pentru poise este P. Viscozitatea dinamică a apei la 20,2° este egală cu un centipoise (1 cP). 13, Poiseuille, legea lui Fiz., Hidr.: Debitul de lichid Q în curgere laminara, într-un tub de rază r e dat de relaţia: .*4 Ttr4 l Poisson, coeficientul Iui — 667 Pojghiţă .în care (jl e coeficientul de viscozitate dinamică a lichidului "care curge prin tub, l e lungimea tubului, iar px—p2 e diferenţa de presiune între extremităţile tubului. Distribuţia de viteze într-un tub cilindric prin care curge un lichid în regim laminar e unde y e distanţa de la axa tubului pînă în punctul considerat. Viteza maximă are valoarea: P% „2 4 y.1 şi e realizată pe axa tubului. Viteza medie în secţiune e h~îx ,f2. b [ll Pierderea de sarcină pe unitatea de lungime de tub e proporţională cu viteza medie şi se exprimă prin: jr P1—P2 8 'V '11 med 8 1 g-r2 unde v e coeficientul de viscozitate cinematică. Legea lui Poiseuille cu privire la distribuţia de viteze la mişcarea laminară în conducte cilindrice, debit şi pierdere de sarcină, a fost dedusă din ecuaţia de mişcare în ipoteza unei mişcări uniforme. Formulele lui Poiseuille pentru curgerea unui lichid în tuburi cilindrice sînt în deplină concordanţă cu rezultatele experimentale. 1. Poisson, coeficientul lui Rez. mat. V. Coeficient de contracţiune transversală. 2. constanta lui Rez. mat.: Sin. Coeficientul lui Poisson. V. Coeficient de contracţiune transversală. 3. ecuaţia lui Mat. V. sub Ecuaţie cu derivate parţiale. 4. ecuaţiile lui Nav. V. sub Deviaţia compasului magnetic. . 5. /-w, formula lui Mat. V. sub Funcţiune armonică. e. identitatea lui Mat.: Identitatea: ((F, G), H) + {(G, H), F) + ((H, F), G)sOf unde (A,B) e parenteza lui Poisson a funcţiunilor A şi B (v. Poisson, parentezele lui — ), care există cînd funcţiunile F, G, H de variabilele x şi p , j — 1, *•*, n> au derivate de primul şi de ai doilea ordin. 7. integrala lui Mat. V. Formula lui Poisson, sub Funcţiune armonică. 8. numărul iui Rez. mat. V. sub Coeficient de contracţiune transversală. 9* parentezele lui Mat.: Fiind date ecuaţiile cu derivate parţiale de primul ordin: F (x, y, z, p, q) = 0, G (x, y, z, p, q) = 0, în cari p şi q sînt derivatele parţiale ale funcţiunii z (x, y) în raport, cu x, respectiv cu y, presupuse rezolvabile în raport cu p şi q, ele formează un sistem complet integrabil, dacă relaţia: [F Gl —— d°.-¥L . dp dx dp dx ?q dy 0# dy e o consecinţă a lor. în acest caz, ecuaţiile F=a, G=b formează un sistem complet integrabil, oricari ar fi constantele a şi h. Dacă [F, G] = 0 e consecinţa uneia singure dintre ecuaţiile date, ecuaţiile F= 0 şi G — b, respectiv F=a şi G=0, formează un sistem complet integrabil, oricare ar fi constanta respectivă. [ ] se numeşte parenteza mare a iui Poisson. Dacă F şi G nu conţin explicit variabila z, parenteza mare [F, GJ devine parenteza lui Poisson: (F 0 c)p c)p S# cq dy dq 'dy şi exprimă condiţia ca sistemul F(x,y,p,q) = 0, G(x,y,p,q) = 0 să fie complet integrabi I. în cazul an variabi le xlt . dacă funcţiuni le Fj(xv-” ,xn , Pv '"'Pf) au derivate parţiale de primul ordin continue în raport cu Xj şl pj, dacă determinantul funcţional în raport cu Pi> ■"» Pn nu e nu* V dacă parentezele lui Poisson m r\ ^ dFk dFk ^ a,p ci* a,j constante sînt toate identic nule, atunci expresia dz—px — unde p£ sînt deduse din sistemuI arbitrare — e o diferenţială totală exactă. 10. Pojghiţa, pl. pojghiţe. 1. Gen.: Strat subţire, solid, care se formează la suprafaţa unui lichid, acoperă un obiect sau se depune pe suprafaţa lui. xi. Pojghiţa. 2. Bot.: Membrana subţire care înveleşte unele legume sau fructe.